Strigătul sufletului

Strigatul sufletuluisau fereastra catre adâncul inimii lui Dumnezeu-

-

Dan B. Allender Tremper Longman III

Traducător: Camelia ConțacEditor coordonator: Mirela DeLongEditare şi corectură: Adela DucaCoperta şi grafica: Andreea Vlad

Ediție realizată cu permisiunea editurii NavPress, o divizie a organizației The Navigators, U.S.A.

Titlul original, în limba engleză: CRY OF THE SOUL © 1994 by Wounded Heart Ministries and Tremper Longman III. Toate drepturile rezervate.

Drepturile în limba română: © 2011 Editura LOGOS, Cluj-Napoca

Titlul în limba română: Strigătul sufletului de Dan B. Allender şi Tremper Longman III

Toate citatele din Biblie, cu excepţia locurilor precizate, sunt din versiunea Dumitru Cornilescu 1924.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României AlleNDeR, DAN B

Strigătul sufletului / Dan B. Allender, Tremper Longman III. - Cluj-Napoca: Peregrinul, 2011 ISBN 978-606-92995-0-0 I. Longman, Tremper 159.923.2

Editura Peregrinul CP. 714 OP. 5 Cluj-Napoca, 400800 România tel. 0264-420025; fax 0264-420104 www.peregrinul.ro / [email protected]

este un imprint al S.C. LOGOS Editura S.R.L.

Tiparul executat la Imprimeria Ardealul Cluj Npaoca sub comanda 10012/2011

Cuprins

Prefață 7Mulțumiri 11Introducere 151. Emoțiile: strigătul sufletului 212. Psalmii: glasul sufletului 303. Relațiile: contextul strigătului 414. Mânia injustă: refuzul de a aştepta dreptatea 535. Mânia justă: un atac împotriva nedreptății 626. Teama injustă: o anxietate distructivă 757. Teama constructivă: frica de Domnul 888. Dorința întunecată: invidia şi gelozia 1019. Dorința divină: dragostea geloasă a lui Dumnezeu 11410. Abandon şi disperare: pierderea speranței 12611. Disperarea răscumpărătoare: restaurarea speranței 13812. Disprețul păcătos: atitudinea batjocoritoare a răului 15213. Disprețul sfânt: batjocorirea răului 16514. Forța corozivă a ruşinii umane 17815. Puterea răscumpărătoare a ruşinii divine 19216. Taina lui Dumnezeu 20717. Bunătatea lui Dumnezeu 223

Note 245

21

1EMOt,IILE:

STRIGATUL SUFLETULUI

Emoţiile asigură legătura dintre universul nostru lăuntric şi urcuşurile şi coborâşurile vieţii. Uneori, această legătură este mai mult decât putem noi duce.

O femeie al cărei soţ fusese concediat mi-a povestit, cu durere întipărită pe chip, ce s-a întâmplat. Am întrebat-o ce simte. Deşi avea faţa crispată de durere, mi-a spus calm: „Ceea ce mă irită e că l-au folosit timp de douăzeci şi patru de ani, iar apoi, i-au dat papucii, ca să reducă din cheltuielile pentru asigurările de sănătate. Are cincizeci şi patru de ani. Unde va găsi o slujbă acum? Ce pot să-i spun, ca să-l încurajez? Nu este drept.“ Vocea ei trăda confuzie, mânie şi teamă înăbuşită.

Ştiam câte ceva despre viaţa acestei femei. Era o femeie agreabi-lă, dar hotărâtă. Soţul ei, retras şi puţin deprimat, mergea în fiecare zi la serviciu, iar apoi se întorcea acasă, pentru a-şi primi porţia de comenzi din fiecare seară. Cei doi soţi duceau o viaţă anostă şi con-

)

Strigătul Sufletului

22

venţională, care se apropia, din punct de vedere moral, de cerinţele Evangheliei. Acum, pierderea slujbei lui deschisese uşa unor tensi-uni în viaţa de căsnicie, pe care, probabil, le evitaseră permiţând ac-tivităţilor zilnice să le abată atenţia de la pustietatea şi distanţa din vieţile lor.

Expresia de pe chipul ei era primul indiciu că durerea era pe aproape. Durerea era provocată de pierderea survenită – slujbă, sigu-ranţă, prestigiu. Însă o pierdere şi mai mare era cea legată de visele în-gropate încă din primii ani ai căsniciei. Păşise în căsnicie cu speranţa că va găsi o oază de odihnă – ocazia de a se relaxa şi de a se destinde fără teamă. Aspirase la o intimitate care să-i îngăduie să-şi pună în valoare feminitatea. Treptat însă, şi-a vândut visele, pentru siguranţa unei căsnicii stabile şi trimiterea copiilor la facultate. Acum, până şi răsplata sacrificiului ei ameninţa să se destrame.

M-a străfulgerat un gând: Va supravieţui. La ce bun să‑şi deschi‑dă şi mai mult inima? Dacă şi-ar deschide inima, ca să trăiască acele emoţii, ar trebui să lupte cu nişte uriaşi mai mari decât problemele financiare. S-ar confrunta cu o căsnicie pe cale de a se destrăma. Ar trebui să se confrunte cu întrebări despre soţul ei, despre ea însăşi şi despre Dumnezeu, cărora niciodată n-a avut curajul să le dea glas.

Suișurile și coborâșurile emoţiiilor

Emoţiile fac legătura dintre universul lăuntric şi cel exterior. Conştientizarea lor poate stârni în noi întrebări pe care am prefera să le ignorăm. Tocmai de aceea, pentru cei mai mulţi dintre noi, e mai uşor să nu le simţim. Însă refuzul de a recunoaşte sentimentele pe care le încercăm ne sărăceşte şi ne înstrăinează de Dumnezeu şi de ceilalţi. Adeseori, suntem prizonierii extremelor – simţim prea mult sau insuficient.

Emoţiile sunt asemenea vântului – pline de mister. Apar şi dispar pe neaşteptate, lăsând adesea în urmă stricăciune şi ruină. Sentimen-tele distructive, mai ales, par nişte forţe independente, capricioase, aducătoare de confuzie şi scăpate de sub control. O femeie matură, cu carieră, mi-a spus recent:

Emoțiille: strigătul sufletului

23

Cei ce mă cunosc ar spune despre mine că sunt echilibrată, plină de încredere în mine şi fericită. Şi aşa sunt, de regulă. Dar, din când în când, un eveniment nesemnificativ declanşează în mine un torent de furie nu numai excesivă, ci şi iraţională. Alteori, veş-tile despre greutăţile unui prieten mă întristează atât de tare, încât mă bântuie zile întregi. Ştiu, cuvintele torent şi bântuie sunt, poate, exagerate. Nu am des astfel de sentimente, dar, când le am, nu gă-sesc alte cuvinte care să descrie ce simt.

Emoţiile par a fi una dintre forţele pe care ne putem bizui cel mai puţin, dar care ne influenţează cel mai puternic cursul vieţii. Sunt zile în care ne simţim extraordinar. Încrederea şi veştile bune sunt aripi care ne poartă către o nouă zi; avem sarcini grele, dar ne achităm de ele cu succes. În alte zile, ne prăbuşim pe toboganul unor emoţii pe care nu le putem înţelege sau schimba.

Consumăm multă energie încercând să rămânem pe val, deasu-pra vâltorii emoţiilor. Ce trebuie să facem cu suişurile şi coborâşurile emoţionale? De ce fie ne ignorăm sentimentele, fie ne războim cu ele, ca şi cum ne-ar fi duşmani?

De ce Sunt emoţiile atât De problematice?Explicaţia noastră la întrebarea de ce evităm sentimentele este

aceea că ele provoacă durere. Când simţi durere, te doare. Când sim-ţi ruşine, te ruşinezi. Conştientizarea unei pierderi nu face decât să intensifice suferinţa. Într-un fel, aşa este. Atunci, de ce fugim de sen-timentele plăcute? O femeie mi-a spus că o încearcă o umbră de neli-nişte ori de câte ori speranţa ei începe să înmugurească.

Probabil că o explicaţie mai bună pentru faptul că ne e greu să trăim sentimentele este aceea că toate emoţiile, pozitive sau negative, ne pun faţă în faţă cu natura realităţii. Noi toţi preferăm să evităm durerea – dar şi mai mult dorim să fugim de realitate.

Chiar şi atunci când viaţa este minunată, bucuria se dovedeşte pasageră, iar scurta ei apariţie nu face decât să ne adâncească dorinţa pentru mai mult. Plăcerea poartă cu ea o nedesăvârşire nostalgică, deoarece, chiar şi la apogeu, nu este decât o imagine palidă a trăi-

30

2PSALMII:

GLASUL SUFLETULUI

S-a întâmplat în zorii nebuni ai unei dimineţi întunecate, într-o cameră de hotel, când eram departe de familie. M-am trezit la ora 3, din cauza unor dureri articulare, şi n-am mai putut ador-

mi. Emoţiile au pornit în galop, insuflându-mi un sentiment difuz de groază.

La început, habar n-am avut cum să-mi explic turbulenţa emo-ţională care m-a purtat, în cele din urmă, spre negare. Am încercat să înăbuş groaza crescândă, întinzându-mă în pat şi lăsând gândurile mai blânde să mă poarte departe de angoasă. M-am detaşat de pro-pria-mi durere fizică şi de groaza care creştea, când mi-am amintit cuvintele Psalmului 77:

Strig cu glasul meu către Dumnezeu, strig cu glasul meu către Dumnezeu, şi El mă va asculta.În ziua necazului meu, caut pe Domnul; noaptea, mâinile îmi stau întinse fără curmare;

Psalmii: glasul sufletului

31

sufletul meu nu vrea nicio mângâiere.Mi-aduc aminte de Dumnezeu, şi gem; mă gândesc adânc în mine, şi mi se mâhneşte duhul. (Ps. 77:1–3)

Cuvintele acestea mi-au atins inima. În dorinţa de a fugi de tul-burare, mă mulţumeam cu răspunsuri uşoare. Psalmistul a cugetat, până n-a mai avut putere în trup. Eu am aruncat o privire superficială spre realitate şi m-am împietrit. Psalmistul mă invita să lupt, să dau glas plângerii mele înaintea lui Dumnezeu, ca să văd ceva din carac-terul Său. Eram îndemnat să exprim ceea ce aş fi preferat să păstrez în taină.

Şi pentru că nu puteam nici să dorm, dar nici să mai suport refu-giul în negare, m-am pus pe scris.

E încă devreme şi mă dor articulaţiile. Încerc să-mi întrezăresc vi-itorul, în timp ce frica se strecoară insidios în aşternutul rece. Sunt treaz, dar încerc să mă conving că voi adormi imediat.

Spaima care învăluie camera pare şi mai mare în bezna unui pat străin mie. Teama care m-a cuprins în această noapte este stârnită de spectrul artritei devastatoare. Am patruzeci de ani şi deja simt cum gâtul îmi înţepeneşte tot mai mult; îl aud trosnind înfundat, la fiecare mişcare. Mâinile mă dor şi nu pot apuca plapuma, ca să-mi schimb poziţia, fără să simt durere.

Privesc în viitor, iar fantasma groazei îşi joacă rolul pe scena întu-necoasă şi pustie a imaginaţiei mele. O să ajung un infirm, supus unui iad terestru, în vreme ce familia şi prietenii mei vor schia, vor juca tenis sau se vor plimba de-a lungul unei străzi frumos lumi-nate, din centrul oraşului Denver, în drum spre un delicios prânz italian. Sunt o fosilă, o amintire îndepărtată, care stârneşte tristeţe, o povară care prilejuieşte milă şi răbdare trudnică.

Mă încearcă singurătatea, apoi, mânia. Cum e posibil aşa ceva? Mânia devine pizmă. Imediat dau nas în nas cu spaima, în toată hidoşenia ei. Cât ai clipi din ochi, emoţiile se reped asemenea unui vânt printr-o fereastră deschisă, împrăştiind toate hârtiile de pe birou.


32

„Ce vrei de la mine, Dumnezeule? Îţi va aduce infirmitatea mea mai multă glorie? Nu voi supravieţui, dacă nu-mi descoperi mai mult din scopurile Tale. Ce anume trebuie să pricep, pentru a Te înţelege?“

Inima mi-era frântă. În final, după ce am scris ultima propoziţie, am adormit la loc.

Emoţiile sunt strigătul sufletului. Ele scot la iveală modul în care ne raportăm la neplăcerile vieţii şi descoperă, în schimb, cum se ra-portează inima noastră la Dumnezeu.

Emoţiile, precum teama, ne oferă o frântură din pretenţiile pe care le avem din partea lui Dumnezeu, pe care, de obicei, le igno-răm sau pe care refuzăm în mod voit să le admitem. Teama intensă pe care am trăit-o în acea noapte, pricinuită de spectrul unei artrite dizabilitante, scotea la lumină trăirile mele lăuntrice. În realitate, Îi ceream lui Dumnezeu să mă scape de teamă, să-mi înlăture durerea şi să-mi asigure o viaţă plăcută. Refuzul Lui de a Se conforma pre-tenţiilor mele a spulberat spoiala vieţii foarte ocupate de până atunci. Rămăsesem neputincios înaintea Lui.

avem nevoie De o voce care Să ne tulbure

Cum ne liniştim inimile suficient de mult, încât să ne putem auzi emoţiile tumultuoase? Putem începe ascultând cuvintele de inspira-ţie divină ale celor care ne împărtăşesc frânturi din viaţa lor lăuntri-că. Nicio altă carte a Bibliei nu ne învaţă limbajul sufletului mai bine decât o face cartea Psalmilor, care oglindeşte trăirile inimii omului, într-un limbaj bogat, evocator, uimitor. Pe un ton care tulbură, invită şi dezvăluie, psalmistul ne face să auzim glasul lui Dumnezeu.

Psalmii ne deprind cu lauda şi închinarea. De asemenea, ne înva-ţă cum să luptăm cu îndoiala, până când ea face loc primelor raze de speranţă. Psalmii ne luminează calea spre schimbare.

De-a lungul veacurilor, scriitori şi gânditori creştini au recunos-cut rolul pe care îl joacă expunerea sufletului în această importantă carte din Biblie. Jean Calvin ne-a lăsat aceste remarcabile gânduri:


33

Ar fi atât de greu să descriem în cuvinte feluritele şi măreţele bogă-ţii aflate în acest tezaur… M-am obişnuit să numesc această carte, nu în mod nepotrivit, o anatomie meticuloasă a sufletului; şi asta, pentru că nu există emoţie de care să fim conştienţi şi care să nu fie reflectată aici, ca într-o oglindă.2

Psalmii oglindesc sufletul omenesc. Îi citim şi ne vedem pe noi înşine.

O voce care tulbură negarea noastră

Psalmii ne provoacă să ieşim din negare. Creştinii se pricep ex-traordinar de bine să nu se lase afectaţi de emoţiile dureroase. „La urma urmei, ne spunem, ar trebui să fim plini de bucurie, pentru că ştim că Dumnezeu ţine totul sub control.“ Emoţiile negative, cum ar fi teama, mânia sau depresia, sunt catalogate ca inadecvate, pentru că Dumnezeu este dragoste şi El ne dă pace.

Însă Psalmii, o carte de cântări, nu conţine o sută cincizeci de imnuri de bucurie. De fapt, o privire atentă ne arată că psalmii de lamentaţie şi cântecele acuzatoare – tonul de îndoială, confuzie şi du-rere – depăşesc cu mult numărul imnurilor de bucurie. Putem încer-ca să fugim de sentimentele din noi, însă o privire asupra psalmilor le va expune vederii noastre. Calvin a exprimat în cuvinte această dezvăluire:

[Psalmiştii] îşi dezvăluie cele mai ascunse gânduri şi afecte [emo-ţii] şi ne cheamă, ori mai degrabă ne împing, pe fiecare dintre noi, la o examinare personală, pentru ca niciuna dintre multele nepu-tinţe cărora le suntem supuşi şi niciunul dintre multele vicii care ne copleşesc să nu rămână ascuns(ă).32

Sinceritatea necruţătoare a psalmistului ne determină să privim dincolo de suprafaţa tumultului nostru, în profunzimile sufletului, unde se duce bătălia noastră cu Dumnezeu. Tot aşa cum psalmistul strigă „din fundul adâncului“ (Ps. 130:1), ne pomenim că strigăm şi noi către Dumnezeu, împreună cu el.

Psalmii tulbură presupunerea noastră că ne putem sustrage „sus-pinelor“ acestei vieţi. Ne opresc din tendinţa noastră firească de a


34

fugi de durere şi de a lupta cu oricine ne-ar provoca disconfort. Ei scot la lumină esenţa chinului nostru emoţional – îndârjirea noastră de a ne trăi viaţa fără a ne încrede în Dumnezeu.

O voce care tulbură stricăciunea păcatului

În cultura actuală se crede că emoţiile sunt amorale – nici bune, nici rele. Astfel, nu ceea ce simţim ar putea fi păcătos, ci mai degrabă ceea ce facem cu sentimentele noastre. Neajunsul acestui punct de ve-dere este presupoziţia că un element al personalităţii noastre a scăpat consecinţelor Căderii.

Pare mai potrivit să spunem că sentimentele nu sunt mai mult sau mai puţin păcătoase decât gândurile, dorinţele şi comportamen-tul nostru. Însă Dumnezeu poate folosi emoţiile noastre, pentru a scoate la lumină păcatul, dezvăluind intensitatea luptei noastre cu El.

Psalmii expun păcătoşenia mâniei, a fricii, a geloziei, a deznă-dejdii, a dispreţului şi a ruşinii noastre. Observaţi cum invidia dă în vileag boala lăuntrică a psalmistului:

Da, bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei cu inima curată.

Totuş, era să mi se îndoaie piciorul, şi erau să-mi alunece paşii!

Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi. (Ps. 73:1–3)

Gelozia psalmistului trădează dorinţa lui păcătoasă după câştigul celor răi, dar, mai mult încă – dă la iveală sentimentul că a rămas curat fără niciun folos. Ce rost are curăţia, când Dumnezeu pare să dăruiască binecuvântările vieţii celor răi, şi nu celor drepţi?

Din perspectiva noastră limitată, emoţiile par să izvorască din tiparul cauză-efect al relaţiilor pe orizontală. Cineva mă tratează rău; simt durere sau mânie. Altcineva este amabil; sunt fericit. Colegul meu primeşte un premiu; sunt gelos. Sentimentele par să urmeze ur-cuşurile şi coborâşurile din relaţiile noastre cu ceilalţi – la o primă vedere, nu par să aibă multe în comun cu Dumnezeu.


35

Un prieten mi-a spus odată (Dan) : „Am senzaţia că sunt într-un parc de distracţie cosmic şi conduc un fel de maşinuţă. Ştiu că ur-mează să mă ciocnesc; nu ştiu însă când şi cât de grav.“

L-am întrebat dacă groaza pe care o simte are vreo legătură cu Dumnezeu. „Nu prea, mi-a răspuns. Mă întreb doar când se va pră-buşi totul sau când urmează să fiu doborât din nou.“

Dar orice sentiment de groază este legat de întrebarea: Este viaţa previzibilă? Mânia este legată de întrebarea: E dreaptă viaţa? Înlocu-ieşte cuvântul „viaţă“ cu „Dumnezeu“, şi întrebările devin personale! Este Dumnezeu previzibil? Este Dumnezeu drept? Gelozia psalmistului a ieşit la suprafaţă în contextul orizontal al împrejurărilor omeneşti, dar îşi avea rădăcinile în întrebarea de fond: Este Dumnezeu drept?

Psalmii ne ajută să înţelegem că fiecare emoţie este o afirmaţie te‑ologică. Toate sentimentele dezvăluie încercarea noastră de a ne plasa într-o poziţie din care să putem recâştiga accesul la plăcerile şi per-fecţiunea lui Dumnezeu. Toate emoţiile întunecate îşi au rădăcina în răspunsul nostru reactiv (fuga) faţă de izgonirea noastră din Grădină şi în cel agresiv (lupta), pentru redobândirea accesului în Eden.

Reacţia noastră firească faţă de durere este încercarea de-a ne ali-na suferinţa – fie luptând, din mânie, fie fugind, din teamă. Când suntem mânioşi, tendinţa firească este aceea de a ataca sau de a ame-ninţa cu atacul, dacă nedreptatea percepută continuă. Când ne este teamă, fuga pare să fie cea mai rezonabilă soluţie din lume.

Observaţi ce fac aceşti oameni ai lui Dumnezeu, atunci când simt durerea foamei: „El va pribegi prin ţară, apăsat şi flămând, şi, când îi va fi foame, se va mânia, şi va huli pe împăratul şi Dumnezeul lui“ (Is. 8:21).

Mânia injustă pretinde ca ceilalţi să facă ceva, când văd în ce stare lamentabilă suntem, sau să suporte consecinţele. În cele din urmă, când suntem goi pe dinăuntru, iar Dumnezeu nu răspunde aşa cum ne-am dori, ne simţim îndreptăţiţi să acţionăm după cum conside-răm. Şi ne îndreptăm furia împotriva Lui, fiindcă El ar putea să ne aline suferinţa.

Psalmistul dă pe faţă faptul că negăm mânia sau teama din noi. Dă pe faţă amăgirea că mânia şi teama noastră nu sunt îndreptate


36

împotriva lui Dumnezeu. El ne spune: „Problema nu constă în si-tuaţia care ţi-a provocat teamă şi mânie, ci în faptul că inima ta I se împotriveşte lui Dumnezeu.“

Şi chiar în vreme ce expune adâncimile inimii noastre, psalmistul face ceva destul de ciudat – ne invită să-I adresăm întrebări lui Dum-nezeu, să ne îndoim şi să ne mâniem pe El.

avem nevoie De o voce care Să ne invite

O pacientă pe care tatăl o bătea deseori în copilărie mi-a relatat odată o întâmplare tragică. La un moment dat, după ce o bătuse, i-a spus pe un ton amabil: „Ştiu că mă urăşti. Spune-mi ce simţi după ce îţi dau bătaie.“

Ea îl privea neîncrezătoare, dar vocea lui era blajină, iar în ochi i se citea bunătate. „Spune-mi, dragă. Vreau să ştiu dacă relaţia noastră este în regulă.“

După multă împotrivire, ea a şoptit, în cele din urmă: „Te urăsc.“ După care tatăl ei a bătut-o de două ori mai tare ca înainte.

Ne temem că la fel pot sta lucrurile şi cu Dumnezeu. Ne cutre-murăm de spaimă, la gândul că vom suferi consecinţe teribile din ca-uza răzvrătirii noastre lăuntrice. Tocmai aici ne surprind psalmii. Nu numai că ne ajută să ne exprimăm şi să ne înţelegem sentimentele, ci ne şi provoacă la luptă. Ba mai mult, pun în gura noastră cuvintele cu care să dăm glas luptelor noastre disperate cu Domnul.

Psalmiştii au simţit şi au exprimat în mod public întreaga paletă a emoţiilor – de la durere, la mânie, de la dorinţă de răzbunare, la dispreţ faţă de Dumnezeu. Cât este de liniştitor să ştim că nu suntem singuri atunci când ne macină singurătatea, când fierbem de mânie sau tremurăm de frică. Cineva s-a confruntat cu aceste emoţii înaintea noastră şi, în mijlocul luptei, a învăţat să-L iubească pe Dumnezeu.

O voce care ne invită la durere

Psalmistului nu-i este teamă să-şi verse inima înaintea lui Dum-nezeu. Nevrând să se ascundă în spatele unor platitudini spirituale, declară:


37

Nu mai pot gemând!În fiecare noapte îmi stropesc aşternutul, şi-mi scald patul în lacrămi.

Mi s-a supt faţa de întristare, şi a îmbătrânit din pricina tuturor celor ce mă prigonesc. (Ps. 6:6–7)

În această declaraţie, durerea vieţii nu este înlăturată prin spiritu-alizare, nici temperată cu ajutorul unor banali paşi prin care să ţinem în frâu agonia personală – ci este recunoscută şi exprimată pătimaş. Suntem invitaţi să păşim pe tărâmul durerii noastre, fără scuze sau compromisuri.

O voce care ne invită la furiePsalmistul aduce frământările sale înaintea lui Dumnezeu şi,

uneori, Îl acuză de necredincioşie – chiar şi de faptul că e un om de afaceri nepriceput. Îl ceartă pe Dumnezeu: „Ne dai ca pe nişte oi de mâncat, şi ne risipeşti printre neamuri. Vinzi pe poporul Tău pe ni-mic, şi nu-l socoteşti de mare preţ“ (Ps. 44:11–12). Îl arată cu degetul pe Dumnezeu şi nu-L acuză doar de nepăsare, ci şi de idioţenie.

În altă parte, psalmistul îşi bate joc de Dumnezeu, mânios că a adus durerea în viaţa lui:

Ai îndepărtat dela mine pe toţi prietenii mei, m-ai făcut o pricină de scârbă pentru ei; sunt închis şi nu pot să ies.

Mi se topesc ochii de suferinţă; în toate zilele Te chem, Doamne, şi-mi întind mâinile spre Tine!

Oare pentru morţi faci Tu minuni? Sau se scoală morţii să Te laude?Se vorbeşte de bunătatea Ta în mormânt, Şi de credincioşia Ta în Adânc? (Ps. 88:8–11)

Unii credincioşi se crispează la auzul unui asemenea limbaj al disperării şi al mâniei, cu toate că au la îndemână modelul oferit de


38

psalmist. „Psalmistul nu-L avea pe Hristos, noi însă îl avem – aşa că nu trebuie să ne simţim singuri, să fim mânioşi sau să ne fie teamă!“

Dar asta este prezumţie, nu credinţă. Lamentaţiile din psalmi ne încurajează să riscăm să vorbim cu îndrăzneală şi în mod personal cu Domnul universului.

Walter Brueggemann ne aminteşte că „lamentaţiile sunt refuzul de a accepta lucrurile aşa cum sunt. Ele sunt dovezile unei speranţe neostoite, care crede că nimic nu se poate sustrage puterii transfor-matoare a lui Yahweh. Nicio întâmplare nu depăşeşte sfera responsa-bilităţii Lui.“4

Psalmii nu oferă un tratament analitic al emoţiilor. Nu sunt un manual, cu diagnostic şi reţete, din care să putem deduce patru paşi simpli pentru rezolvarea emoţiilor dificile. Asemenea reducţii sim-pliste ale universului nostru lăuntric şi ale vieţii înseşi nu mai dau inimii ocazia să strige către Dumnezeu, în mijlocul întunecatei şi tai-nicei Sale implicări în viaţa noastră.

Dimpotrivă, psalmii ne invită să-I punem întrebări lui Dumne-zeu. Şi o fac în contextul închinării – era cartea de imnuri folosită în timpul închinării publice. Dumnezeu ne invită să aducem înaintea Lui furia noastră, neîncrederea şi spaima – însă vrea să facem lucrul acesta ca parte a închinării noastre. În acest fel de frământări emoţio-nale trebuie să ne implicăm, dacă vrem să înţelegem intenţiile inimii lui Dumnezeu pentru noi.

avem nevoie De o voce revelatoare

La ce ne putem aştepta din partea lui Dumnezeu? Cum este El în realitate? Ce va face cu noi, odată ce negarea şi păcatul nostru vor fi spulberate, iar durerea şi mânia, îndepărtate?

Dumnezeu ne va surprinde cu răspunsul Său la mânia şi teama noastră, tocmai în timpul luptelor noastre neînţelese cu El. Ceea ce primim de la El, în timpul crâncenului conflict, nu este ceea ce aş-teptăm. Presupunem că El doreşte ordine, conformism – copii as-cultători. În schimb, aflăm că aşteaptă de la noi implicare intensă şi reverenţă deplină în faţa tainei caracterului Său slăvit.


39

O voce care dezvăluie inima lui Dumnezeu pentru noi

Psalmii arată dragostea arzătoare a lui Dumnezeu faţă de popo-rul Său. El ne duce pe muchia extremă a vieţii, unde nu putem trăi printr-un control atent, bine programat. Şi acolo începe deşertul. Este locul unde întunericul ne atrage pe un tărâm al disperării şi al dependenţei. Este terenul propice dezvoltării încrederii. Dorinţa fier-binte a lui Dumnezeu este să zguduie lumea, ca să fim siliţi să dăm la o parte orice ne-ar împiedica să devenim asemenea Fiului Său slăvit.

Psalmistul este uimit că nu-L poate păcăli pe Dumnezeu. Oriun-de ar fugi, Dumnezeu este deja acolo:

Ştii când stau jos şi când mă scol, şi de departe îmi pătrunzi gândul…

Unde mă voi duce departe de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de faţa Ta?...

Dacă voi lua aripile zorilor, şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării,Şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca.

Dacă voi zice: „Cel puţin întunerecul mă va acoperi, – şi se va face noapte lumina dimprejurul meu!“Iată că nici chiar întunerecul nu este întunecos pentru Tine; ci noaptea străluceşte ca ziua, şi întunerecul ca lumina. (Ps. 139: 2, 7, 9–12)

Oriunde am fugi, Dumnezeu este acolo – gata să-Şi manifeste dragostea pentru noi şi să ne arate rolul unic pe care îl avem în pla-nurile Sale. În Psalmi descoperim că Dumnezeu este încet la mânie, bogat în îndurare, îndelung răbdător în har. Scopurile pe care le are pentru noi sunt bune.

În întunericul luptelor emoţionale cu Dumnezeu, dobândim o mai profundă înţelegere a Sa. Când nu ne răspunde aşa cum anti-cipăm, învăţăm ceva despre caracterul Său imprevizibil. Îl atacăm mânioşi, însă nu avem parte de judecata Lui, ca replică. Îi cerem cu


40

ardoare să ne scape de groază, însă El nu ne salvează luând neapărat hotărâri care să rezolve imediat circumstanţele în care ne găsim. Ceea ce face însă este să ne dezvăluie ce simte pentru noi.

Mai mult decât atât, cele mai întunecate emoţii ale noastre dezvă-luie ceva – chiar dacă într-un mod deformat, deplasat, ştirbit – des-pre emoţiile lui Dumnezeu. Cum am putea înţelege ceva din natura mâniei lui Dumnezeu, dacă nu o cunoaştem pe-a noastră? Cum am putem să ne facem o idee despre ce înseamnă, pentru un Dumnezeu sfânt şi drept, să fie gelos pentru oamenii Lui, dacă nu dăm impor-tanţă invidiei şi geloziei noastre? Într-un mod cu totul ciudat, El alege să ne dezvăluie inima Sa desăvârşită, prin analogii cu emoţiile umane pătate de depravare. Dacă vrem să înţelegem şi mai deplin inima lui Dumnezeu, este obligatoriu să încercăm să ne înţelegem universul interior.

Psalmii ne propulsează spre cele mai profunde întrebări despre noi înşine, despre alţii şi despre Dumnezeu. Lăsându-i să expună adâncurile emoţiilor noastre, ne vor conduce la Dumnezeul care Se descoperă în mijlocul zbuciumului nostru.

41

3RELAt,IILE: CONTEXTUL

STRIGATULUI

Emily zăcea într-un pat de spital, prizonieră a perfuziilor şi a aparatelor care zumzăiau liniştit, luptând pentru viaţa ei. Cu doar două zile în urmă, şi-a sărutat soţul, a alergat pe teren şi

s-a avântat la prima servă de softball, într-o ligă creştină. Înainte ca mingea să ajungă la ea, a căzut în genunchi, apoi s-a prăbuşit.

A fost transportată în grabă la un spital local, iar mai târziu a fost transferată la secţia de terapie intensivă din cadrul unui spital judeţean imens. Suferise un anevrism.5 În timpul operaţiei, a atârnat ceasuri în şir între viaţă şi moarte.

Doctorii i-au deschis cutia craniană şi i-au ridicat creierul, pen-tru a avea acces la cei doi coaguli care i-au pus viaţa în primejdie. Au îndepărtat coagulii. Însă Emily este şi astăzi tot în comă; viaţa îi atâr-nă de un fir de păr. Dacă va trăi, e posibil să rămână cu o infirmitate gravă.

Chiar cu o săptămână înaintea crizei lui Emily, am petrecut (eu, Dan) un ceas alături de aceşti buni prieteni. Am râs şi am povestit

)


42

despre lucrările ciudate şi minunate ale lui Dumnezeu. Emily este o femeie energică, creativă şi plină de dragoste, a cărei viaţă m-a stimu-lat să mă rog pentru mai mult curaj şi bunătate în propria-mi viaţă. Doar cu o zi în urmă, îmi pusese întrebări despre gestionarea durerii; acum, vegetează în coma indusă medicamentos, aşteptând ca Dum-nezeu să-i reducă inflamaţia de la creier sau să o ducă într-un loc unde nu este chin.

„până cânD, Doamne?“Am stat alături de soţul lui Emily, după tragedie, cu ochii scăl-

daţi în lacrimi. Durerea îmi creştea odată cu întristarea. „Până când, Doamne?“ am protestat. ,,Până când mai suporţi să vezi că sunt des-chise capetele celor iubiţi de Tine? Cât mai poţi privi lacrimile unor copii îngroziţi, care plâng până adorm, întrebându-se dacă mama lor va mai fi printre cei vii, când se vor trezi? Până când, Doamne?“

Strigătul sufletului este durerea naşterii, chinuitoarea aşteptare ca Dumnezeu să ne răscumpere trupurile şi sufletele, cerurile şi pămân-tul. Tânguirea sufletului: „Până când?“ este o implorare, o rugăciune, o acuzaţie.

Fiecare persoană trăieşte o poveste unică, ţesută din momente de bucurie intensă şi de durere tragică. Fiecare moment de plăcere şi de durere ne îndeamnă să ne punem întrebări foarte personale: „De ce am fost abuzat de tatăl meu?... De ce a murit mama, înainte s-o pot cunoaşte?... Ce a urmărit Dumnezeu, atunci când m-a înzes-trat cu talent muzical?... Ce trebuie să fac cu averea familiei mele?“ Dar fiecare întrebare personală oglindeşte o luptă existenţială şi mai profundă: „Care este natura vieţii? Şi cine sau ce este Dumnezeu?“ Drept urmare, deşi emoţiile sunt declanşate de diverse motive per-sonale din trecutul nostru, toate sunt ecoul unei întrebări comune: „Este Dumnezeu bun?“

Prietenul meu, soţul lui Emily, vorbea despre suferinţa şi dure-rea inimii lui, cu pasiune şi credinţă. Vorbea şi despre Dumnezeu, într-un mod care nu nega lupta dinăuntrul său. Fusese cuprins de forţa vieţii şi a morţii, de durerea lui Dumnezeu şi de o nădejde în-flăcărată, vizionară.

Relaţiile: contextul strigătului

43

Dar, în vreme ce-mi povestea despre suferinţa şi nădejdea lui în Dumnezeu, l-am dispreţuit. Cu siguranţă, dispreţul nu era ceea ce doream ori mă aşteptam să simt. Îmi respect prietenul, dar, în acea noapte, îmi dădea ghes dorinţa nestăpânită de a-i vorbi în mod rea-list, chiar aspru. Nu-şi dădea oare seama că soţia lui putea să moară?

De ce aş dispreţui un prieten bun, care-mi oferea şansa să gust bunătatea lui Dumnezeu din viaţa lui? Privind în urmă, cred că am făcut-o pentru că îi invidiam credinţa. Nu vreau să am parte de sufe-rinţa lui. Cu toate acestea, el a întrezărit ceva din chipul lui Dumne-zeu şi a gustat îndurarea Lui, în mijlocul întristării.

Viaţa lui mă îmbia la o cunoaştere profundă a lui Dumnezeu. Reacţia mea a fost să dau îndărăt. Încercam să-mi potolesc dorinţa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu cu o ardoare ca a lui. Dispreţul meu bloca invitaţia lui Dumnezeu de a mă încrede în El când mă-mpre-soară necazul.

Întrebarea mea mânioasă: „Dumnezeule, de ce nu faci ceva?“ era o reacţie agresivă: de a lupta, pentru a evita dorinţa şi încrederea. Pă-rea nedrept ca Dumnezeu să-mi ceară să doresc vindecarea lui Emily şi, în acelaşi timp, să mă încred în El, indiferent ce-ar hotărî El să facă.

Mă împotriveam apropierii lui Dumnezeu de mine. Apoi, într-o atitudine dispreţuitoare, am fugit de ea. Nu fugeam de prietenul meu sau de durere şi confuzie. De fapt, dispreţul meu însemna fugă de Dumnezeu.

În cele din urmă, toate emoţiile noastre Îl au în centru pe Dum-nezeu. Şi spun asta pentru că la rădăcina întregii noastre bucurii stă minunea răscumpărării; în inima tuturor emoţiilor noastre dificile se găseşte întrebarea: „Dumnezeule, eşti bun?“

Împăratul David Îl prezintă pe Dumnezeu drept Fiinţa supremă, împotriva căreia păcătuim şi luptăm: „Împotriva Ta, numai împo-triva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta“ (Ps. 51:4).

Luptele noastre emoţionale oglindesc mult mai mult decât lupte-le noastre cu oamenii sau cu evenimentele; ele dezvăluie întrebările noastre adânci despre Dumnezeu. Dar cum facem legătura între cir-cumstanţele orizontale care declanşează emoţiile noastre şi lucruri-


44

le din planul vertical, spre care indică acestea? În acest capitol, vom analiza trei tipuri esenţiale de mişcări relaţionale (de împotrivire, de îndepărtare şi de apropiere), care ne stârnesc emoţiile. Acest lucru ne va ajuta să clarificăm în ce fel răspunsurile din sfera relaţiilor umane izvorăsc din natura relaţiei cu Dumnezeu. Când înţelegem ce anume stârneşte emoţiile, vom reuşi să identificăm luptele adânci implicate în toate emoţiile noastre.

cauza Declanșării Sentimentelor

Deşi sentimentele par a fi deseori imprevizibile şi iraţionale, ele nu sunt nici întâmplătoare, nici ivite din senin. Este adevărat, oameni diferiţi reacţionează diferit în situaţii diferite, dar, datorită moştenirii noastre comune, ca oameni care poartă chipul lui Dumnezeu, avem în comun unele tipare predictibile.

Emoţiile îşi au rădăcina în reacţiile noastre la felul în care ne tra-tează ceilalţi. Sentimentele ne sunt provocate când oamenii se rapor-tează la noi în unul dintre aceste moduri: (1) acţionează împotriva noastră – atac; (2) se îndepărtează de noi – abandon; (3) se apropie de noi – iubire. În contextul unei lumi căzute, păcătoase, reacţiile emo-ţionale la aceste mişcări relaţionale pot fi caracterizate, în general, drept luptă sau fugă. Următoarea diagramă ne arată în ce fel aceste răspunsuri generează emoţiile noastre dificile.

Mişcarea relaţională Reacţia de fugă Reacţia de luptă

Atac (împotrivire) Mânie Teamă

Abandon (îndepărtare) Gelozie Disperare

Iubire (apropiere) Dispreţ Ruşine

Există factori care afectează alegerea noastră de a lupta sau de a fugi. Şi istoria vieţii fiecăruia dintre noi va stabili care atitudine fundamentală, lupta sau fuga, va fi întipărită mai adânc în răspunsul nostru faţă de ceilalţi. Evident, unele situaţii concrete ne vor oferi şi indicii pentru răspunsul care ar fi alegerea noastră firească.


45

Ce reacţie emoţională avem când cineva ne atacă? Răspundem atacului fie cu furie, fie retrăgându-ne plini de teamă. Cum reacţio-năm când suntem abandonaţi? Ne agăţăm cu exasperare, într-o criză de gelozie şi mânie, sau ne retragem din faţa durerii, în disperare. Cum ne simţim când cineva ne iubeşte, însă considerăm acea dra-goste ca fiind prea incomodă şi periculoasă? Ne împotrivim ei, cu scepticism şi dispreţ, sau fugim de nevoia pe care o dezvăluie în noi, retrăgându-ne ruşinaţi.

Fiecare mişcare relaţională provoacă în noi un răspuns emoţio-nal. Acest răspuns deschide uşa celor mai profunde întrebări pe care le avem despre Dumnezeu.

atacul: violarea Demnităţii noaStre

Atacul ne provoacă la luptă (mânie) sau la fugă (teamă). Asaltul făcut de un prieten complică reacţia normală de teamă sau mânie, adăugându-i şoc şi dezamăgire.

Când cineva ne atacă, suntem ameninţaţi cu distrugerea – a pozi-ţiei, a proprietăţii, a persoanei sau a puterii noastre. Se urmăreşte cel puţin să nu ne putem bucura de ceea ce avem. Asalturile relaţionale pot fi neînduplecate, viclene, înşelătoare şi subtile – şi ne iau mai în-totdeauna prin surprindere.

Uneori, atacurile sunt atât de subtile, încât ignorăm efectul lor cumulativ. Dar răspunsul nostru emoţional va fi, probabil, o oscilare între mânie şi teamă.

Mânia gravitează în jurul întrebării: Este Dumnezeu drept – îi va lăsa El pe cei răi să triumfe? Teama se axează pe întrebarea: Mă va ocroti Dumnezeu?

Mânia: Focul împotriva focului

Dacă atacăm atunci când suntem atacaţi, luptăm cu focul împo-triva focului. Mânia ne împinge în luptă. Este un răspuns la o nedrep-tate percepută sau reală, încercând să distrugă răul care ni s-a făcut. Justă sau injustă, mânia declanşează acţiune: respiraţia se accelerea-


46

ză, muşchii se încordează, ochii se îngustează şi se focalizează asupra duşmanului. Mânia cere decizie imediată şi categorică.

Un bărbat a remarcat: „De obicei, nu iau o hotărâre, până nu mă enervez. Dacă sunt calm şi raţional, văd ambele feţe ale alegerii şi nu ştiu ce să fac. Dar, cum mă enervez puţin, pot să aleg fără să-mi pese ce gândesc ceilalţi.“ Mulţi dintre noi iau decizii sub impulsul mâniei. Mânia este adrenalina care ne măreşte curajul să păşim într-o lume aparent potrivnică dorinţei noastre.

Mânia injustă amorţeşte durerea disperării şi cere dreptate în mod agresiv; dacă Dumnezeu nu reuşeşte să ne ocrotească, suntem îndreptăţiţi să ne luăm soarta în propriile mâini. Mânia dă glas între-bării esenţiale: Este Dumnezeu drept – îi va lăsa El pe cei răi să câştige şi să triumfe asupra mea?

Mânia încearcă să corecteze pasivitatea lui Dumnezeu, dându-ne putere să acţionăm, în loc să aşteptăm, vulnerabili, ca Dumnezeu să facă ceva. Nu este doar un scut împotriva durerii şi un energizant pentru luptă; este o sfidare a lui Dumnezeu, pentru refuzul Său apa-rent de a acţiona în ajutorul nostru.

Teama: Cealaltă faţă a mâniei Când suntem confruntaţi cu un rău care ne depăşeşte, teama ne

dă puterea să fugim, grăbeşte retragerea noastră, face ca orice înain-tare în luptă să pară absurdă.

Teama declanşează dilatarea pupilelor, ca şi cum ochii ni s-ar deschide suficient, ca să cuprindă toate informaţiile necesare evitării distrugerii. Stomacul ni se strânge, se simte o stare de apăsare, iar glandele sudoripare eliberează lichid, pentru a „răcori“ angrenajul fizic, ca să nu se ardă. Corpul este gata să fugă şi să se ascundă. Pe măsură ce teama creşte, corpul este gata să-şi înceteze activitatea şi să se facă ghem. Dusă la extrem, teroarea devine paralizantă.

Pentru propria conservare, vom recurge la orice pare să ne aducă scăparea. Pentru a putea supravieţui, anxietatea ne cere să ne retra-gem dinaintea persoanei sau a problemei care ne ameninţă.

Atât teama, cât şi mânia încearcă să se autojustifice; teama ne îm-pinge doar în direcţia opusă mâniei. Teama nesfântă toceşte durerea


47

disperării şi, în mod pasiv, solicită ocrotire; fiindcă Dumnezeu nu reuşeşte să mă ocrotească, sunt îndreptăţit să acţionez pentru binele meu. Teama dă glas întrebării esenţiale: Pot să am încredere că Dum‑nezeu mă va apăra de rău?

abanDonul: refuzul intimităţii

Abandonul duce inevitabil la pierdere: singurătatea unei vieţi izolate, trăită departe de cei care înseamnă cel mai mult pentru noi. Este despărţire, dar aduce a moarte: anunţă sfârşitul relaţiei.

Orice relaţie umană este ameninţată de un potenţial abandon. Prietenii pot să ne trădeze, copiii, să ne dispreţuiască, partenerul, să divorţeze de noi. Abandonul invadează fiecare relaţie şi batjocoreşte intimitatea.

Pierderea este o sfidare crudă: adânceşte dorinţa şi îndepărtează speranţa. Pierderea şi abandonul stârnesc gelozia (lupta) şi dispera-rea (fuga). Gelozia întreabă: Este Dumnezeu bun sau mă va lăsa secă‑tuit, în timp ce‑i va binecuvânta pe alţii? Disperarea întreabă: Mă va lăsa Dumnezeu izolat şi singur?

Gelozia: Furie posesivă

Gelozia izvorăşte din dorinţa de a păstra un lucru pe care ne te-mem cu înfrigurare că l-am putea pierde; invidia apare din dorinţa de a dobândi ceea ce nu avem. Atât gelozia, cât şi invidia cer cu înverşu-nare ca sufletul să nu sufere vreo pierdere.

Un bărbat mi s-a plâns: „Cum îndrăzneşte soţia mea să zâmbeas-că, să vorbească şi chiar să atingă braţul altui bărbat? Vorbea cu pas-torul nostru de parcă era metresa lui.“ Gelozia îl îmbolnăvea fizic – era stăpânit de o dorinţă pătimaşă.

Gelozia înalţă un gard în jurul celui care ar putea fugi; este o furie posesivă, care încearcă să-l protejeze pe cel iubit de un pretendent rival şi pe sine însuşi, de pierdere.

Invidia contribuie şi ea la ocolirea pierderii. Este dureros să ve-dem pe altcineva bucurându-se de ceea ce nouă ne lipseşte, aşa că ne transformăm în hoţi care răvăşesc sau fură plăcerile altora. În loc să


48

îndurăm pierderea şi să ne încredem în bunătatea lui Dumnezeu, ne pornim împotriva celor care par să ameninţe sau să se bucure de ceea ce pretindem cu disperare că este al nostru.

Iacov ne spune că mânia izvorâtă din invidie devine criminală, atunci când pierdem ceea ce ne dorim: „Voi poftiţi, şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi, şi vă luptaţi; şi nu aveţi“ (Iac. 4:2). Gelozia păcătoasă potoleşte durerea pierderii şi cere agresiv satisfacţie; fiindcă Dumnezeu nu reuşeşte să aibă grijă de mine, sunt îndreptăţit să acţionez pentru binele meu. Gelozia dă glas întrebării fundamentale: Este Dumnezeu bun – îmi va potoli El foamea? Sau îi va binecuvânta pe alţii, iar pe mine mă va lăsa secătuit?

Disperarea: Fuga de singurătate

Disperarea este refuzul de a lupta. Ne secătuieşte inima de nădej-dea că vom fi ajutaţi, salvaţi şi fericiţi.

O prietenă mi-a vorbit despre căsătoria ei pe cale să se năruiască: „Nu mai suport gândul că soţul meu s-ar putea schimba. Ani în şir am sperat că va fi omul care ştiam că putea fi, dar m-am săturat de urcuşul şi coborâşul dezamăgirilor şi am abandonat dorinţa ca el să se schimbe. Urăsc speranţa. Refuz să mai doresc ceva, ca să nu mai ajung aşa devastată cum am fost în toţi aceşti ani.“ Disperarea refuză să spere.

Cartea Proverbelor declară: „O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă“ (Prov. 13:12). O traducere mai potrivită a cuvântului „îmbolnăveşte“ este stârneş‑te greaţa. ,,A îmbolnăvi“ înseamnă a te face să nu te simţi bine; dar greaţa este copleşitoare. Dacă speranţa amânată îmbolnăveşte sufle-tul, atunci, nu e de mirare că cei mai mulţi oameni îşi trăiesc viaţa în negare, urmărind cu pasiune nişte dorinţe mărunte. Această dispe-rare ne scuteşte de posibilitatea de a vrea cu adevărat un lucru care ne-ar putea fi refuzat.

Urâm singurătatea. S-ar putea să ne placă să fim singuri, însă nu agreăm ideea de a fi separaţi şi izolaţi de alţii. Dorim intimitate, dar disperarea ne face să nu ne pese dacă cineva vrea să ne fie prieten. Ea


49

ne îngăduie să ne complacem în eşecurile noastre, în loc să ne privim în faţă nevoia.

Disperarea păcătoasă potoleşte singurătatea şi cere în mod pa-siv alinare, oricare ar fi ea; fiindcă Dumnezeu nu reuşeşte să ofere prezenţa Lui ca mângâiere, sunt îndreptăţit să acţionez pentru binele meu. Disperarea dă glas întrebării fundamentale: Este Dumnezeu bun sau mă va lăsa în izolare? Îşi va oferi prezenţa altora, iar pe mine mă va lăsa singur?

Putem trăi, pentru o vreme, în nepăsare lăuntrică. Dar viaţa – sau, mai bine zis, Dumnezeu – nu ne permite să trăim ca nişte roboţi. Suferinţa ne deposedează de acea strategie, obligându-ne fie să ne luptăm cu Dumnezeu, fie să ne ucidem dorinţele – mai exact, să ne ucidem sufletul. Dumnezeu ne provoacă să ieşim din impasibilitate şi mediocritate, îndreptându-Se înspre noi şi stârnind în noi cele mai adânci pasiuni.

DragoStea: ţinta inimilor noaStre

Disperarea ne împietreşte faţă de orice gest care ar stârni în noi dorinţa de intimitate. Ciclul repetat de stârnire a dorinţei, înşelare a speranţei şi ucidere a sufletului prin disperare ne face să urâm spe-ranţa.

Dorinţa este un duşman care poate fi neutralizat cu ajutorul dis-preţului. Dispreţul este modul prin care inhibăm speranţa, atunci când cineva se îndreaptă spre noi, cu bunătate şi tandreţe. Dacă spe-ranţa trece dincolo de faţada dispreţului, ne simţim deseori ca nişte proşti care au fost folosiţi. Când dorinţa de intimitate dezvăluie goli-ciunea şi nevoia noastră, intervine ruşinea. De aceea, darul intimită-ţii stârneşte deseori dispreţul (lupta) sau ruşinea (fuga).

Intimitatea ne face să gustăm împăcarea. Este o mărturie a fap-tului că despărţirea şi pierderea au fost învinse. Clipele de apropiere reflectă setea noastră după răscumpărare, după o relaţie perfectă cu Dumnezeu. Deşi ne dorim să fim răscumpăraţi, avem reţineri, în ace-laşi timp, să lăsăm dorinţele să ne scape de sub control. Luptăm din


50

greu să reducem posibilitatea asaltului sau a pierderii care survine atunci când ne deschidem inima în faţa intimităţii.

Dar Dumnezeu nu ne lasă în voia superficialităţii sau a disperă-rii noastre posace. Nici nu Se va opri în faţa scutului nostru şubred de mânie. Dumnezeu nu lasă singuri. El ne urmăreşte neabătut. Se amestecă în treburile noastre. Va folosi orice metodă, pentru a reuşi. Dumnezeu vine mereu spre noi, stârnind atât dorinţă, cât şi ambi-valenţă. Vrem şi nu vrem harul care ne poate zdrobi inimile. Ştim că implicarea într-o relaţie cu Dumnezeu va însemna că trebuie să dăm la o parte redutele noastre cele mai ascunse. El nu Se mulţumeşte să ne lase aşa cum suntem. Ne primeşte şi ne transformă. Noi dorim şi nu dorim schimbarea.

C. S. Lewis prezintă această luptă printr-un personaj memorabil, Eustace, din Călătorie pe mare cu Zori‑de‑zi. Eustace a cedat pute-rilor răului şi a fost transformat într-un balaur. Putea să fie din nou om doar dacă era gata să-l lase pe Aslan (reprezentare a lui Hristos) să-l sfâşie cu ghearele lui ascuţite. Pentru Eustace, asta era nebunie: ar muri! Dar tocmai asta era ideea. Putea trăi numai dacă accepta să moară. Îşi ura starea şi dorea să se schimbe, însă perspectiva morţii îl îngrozea. Această ambivalenţă îi chinuia inima.

La fel se întâmplă cu noi. Ne împotrivim apropierii lui Dumne-zeu de noi şi ne lăsăm pradă ambivalenţei, dispreţuitori şi stingheri. În acest punct, cele mai adânci probleme ale inimii umane ies la su-prafaţă. Întrebările: Este Dumnezeu drept? Este El bun? devin mai simple şi mai personale: Mă iubeşte Dumnezeu?

Dispreţul: Scutul batjocurii

Dispreţul adulmecă bunătatea, harul şi compasiunea şi întoarce nasul cu dezgust.

Tânjim după dragoste, însă pasiunea pare a fi periculoasă. Drept urmare, ocolim gesturile pline de dragoste care ne sunt adresate, tra-tându-le cu dispreţ. Spunem, de fapt: Dacă faci paşi înspre mine, se va înfiripa în mine anticiparea implicării. Dar dacă, de fapt, nu mă


51

vrei?Dar dacă paşii tăi spre mine sunt, de fapt, intenţionaţi pentru alt‑cineva sau – mai rău – sunt meniţi să‑mi aducă suferinţă?

Pavel pune o întrebare dificilă despre reacţia noastră faţă de apro-pierea harică a lui Dumnezeu de noi: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bu-nătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?“ (Rom. 2:4). Când cineva ne face un dar, ne crispăm, dacă simţim că sinceritatea sa este îndoielnică, ne temem că dorinţa noastră de a avea mai mult va scăpa de sub control sau ne retragem, presupunând că păcătoşenia ne face antipatici. Dispreţul este zidul de apărare împotriva ruşinii nemasca-te care apare când dragostea străpunge o inimă păcătoasă.

Dispreţul păcătos toceşte efectul suişurilor şi al coborâşurilor ambivalenţei şi impune, agresiv, distanţa; fiindcă dragostea lui Dum-nezeu nu pare evidentă, sunt îndreptăţit să acţionez pentru binele meu. Dispreţul dă glas întrebării fundamentale: Mă iubeşte Dumne‑zeu sau îmi va întoarce spatele, cu dispreţ?

Ruşinea: Fuga de intimitate

Ruşinea este fugă de intimitate. Este una dintre temerile noastre cele mai adânci: că vom fi veşnic izolaţi şi luaţi în derâdere. Este gus-tul iadului – experienţa de a fi surprins fără apărare sau protecţie şi condamnat la umilire continuă.

Ruşinea este sentimentul de a fi expus în toată urâţenia ta. Nimic nu pătrunde atât de adânc şi de personal ca ruşinea. Filozoful Jean Paul Sartre a denumit-o „hemoragia sufletului“.

Ruşinea ne sleieşte de energie şi ne ucide dorinţa de viaţă. Ase-menea altor emoţii care ţin de fugă (teama şi disperarea), ruşinea este retragerea din angajare. Înfăţişarea specifică ei sunt ochii plecaţi, umerii lăsaţi, inima neimplicată. Ruşinea este evadarea din realitate, prin disociere.

Ruşinea păcătoasă atenuează sentimentul de groază pe care ni-l insuflă expunerea noastră şi cere, în mod pasiv, siguranţă; fiindcă dragostea lui Dumnezeu pare periculoasă, sunt îndreptăţit să mă în-


52

chid în mine. Ruşinea dă glas întrebării fundamentale: Mă iubeşte Dumnezeu sau mă va urî, dacă mă va vedea aşa cum sunt de fapt?

Mulţi dintre noi încercăm să scăpăm de ruşine şi ne consumăm energia izolându-ne de orice şi oricine ne-ar putea demasca.

O femeie care nu voia să înveţe să schieze spunea: „Nu am mai învăţat un sport nou de când eram copil. Şi nu pentru că mă tem că voi cădea sau mă voi lovi. Îmi aduc aminte că nu suportam să încerc ceva nou, dacă eram înconjurată de alţi oameni, care erau stăpâni pe situaţie. Mă priveau cu atâta dispreţ, încât am jurat că nu voi mai trece niciodată prin umilinţa de a învăţa ceva nou.“

Alţii îşi aleg parteneri de viaţă sau cariere după acelaşi principiu. „Mă va expune această persoană sau activitate umilinţei, ruşinii sau batjocurii? Dacă da, atunci refuz să intru în joc.“ Mulţi nu vor să vorbească despre convingerile personale sau despre credinţa lor, de teama de a nu fi luaţi peste picior.

Ruşinea pare să justifice evitarea. Mai mult încă, se pare că cere o izolare în aroganţă. Şi aceasta este neruşinare – imunitate la ruşine, prin împietrirea treptată a inimii.

Aroganţa este mai mult decât înfumurare sau laudă de sine pen-tru abilităţile proprii; este un pumn încordat, îndreptat sfidător către cer: „Nu mă voi pleca; nu mă voi lăsa zdrobit de greutatea realităţii. Nu voi ceda dorinţei de împăcare. Nu voi recunoaşte, nici nu voi sim-ţi gemetele sufletului după răscumpărare.“ Aroganţa se poate mani-festa prin ostilitate belicoasă sau prin refuzul mut (sau o presupusă neputinţă) de a simţi ceva. Aroganţă înseamnă să întorci spatele ge-metelor sufletului – şi, astfel, să eviţi lupta cu Dumnezeu.

Ce anume însemnă lupta cu Dumnezeu? Şi care e bătălia pe care o avem de dus cu El, ca să-L cunoaştem în profunzime şi cu pasiune?

Răspunsul este că fiecare dintre noi trebuie să se confrunte cu plângerea: „Până când, Doamne?“ Fiecare emoţie dificilă – mânia, teama, gelozia, disperarea, dispreţul şi ruşinea – deschide uşa acestei întrebări, care îşi găseşte răspunsul în taina implicării lui Dumnezeu în vieţile noastre.

53

4MÂNIA INJUSTA:

REFUZUL DE A AS,TEPTA DREPTATEA

Mânia poate izbucni dintr-odată, asemenea unui gheizer, împroşcând apă fierbinte peste toţi cei aflaţi în preajmă. Sau poate arde mocnit, la nesfârşit, distrugând tot ce se

înalţă în calea ei.

Mânia este răspunsul nostru când suntem atacaţi. Intensitatea mâniei este, de obicei, direct proporţională cu gradul nedreptăţii per-cepute, deşi atacul nu trebuie să fie real sau grav, ca să stârnească o reacţie extremă. Mai mult decât atât, dacă agresiunea stă în calea unei dorinţe sincere sau a ceea ce credem că trebuie să avem pentru a fi împliniţi, atunci vom fi cuprinşi de mânie.

)

Strigătul sufletului

Documents

Transcript of Strigătul sufletului