Steaua lui strindberg preview

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Jan Wallentin

Steaua lui Strindberg

Traducere din germană de Laura Karsch

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Coperta colecției:Faber StudioFoto copertă: Guliver/Getty Images /Geoff Renner/Robert Harding

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Redactor:Victor Popescu

Dtp: Eugenia Ursu

Corectură: Roxana SamoilescuEugenia Ursu

Titlul original : Strindbergs StjärnaAutor: Jan Wallentin

Copyright © 2010 Jan WallentinFirst published by Albert Bonniers Förlag, Stockholm, SwedenPrezenta ediţie s-a publicat prin acord cu Bonnier Group Agency, Stockholm, Sweden

Copyright © Editura Trei, 2013 pentru prezenta ediție

C. P. 27-0490, BucureștiTel. /Fax: +4 021 300 60 90e-mail: [email protected]

ISBN: 978-973-707-748-6

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiWALLENTIN, JAN Steaua lui Strindberg / Jan Wallentin ; trad.: Laura Karsch. - Bucureşti : Editura Trei, 2013 ISBN 978-973-707-748-6I. Karsch, Laura (trad.)821.113.6-31=135.1

Pentru Samuel, Lydia și Henry

7

Extras din jurnalul meu, anul 1896

13 mai. Am primit o scrisoare de la soţia mea care a citit în ziare că domnul Strindberg va explora Polul Nord, în balon, și ea scoase un strigăt de disperare, asigu‑rându‑mă că mă iubește încă, rugându‑mă în genunchi să renunț la acest proiect care echivalează cu o sinucidere. O informez despre eroare: era vorba despre fiul vărului meu, care‑și va risca viața pentru o mare descoperire știinţifică.

din Inferno de August Strindberg

Ceea ce a fost este departe, și adânc, adânc! Cine poate acum să‑i dea de înțeles?

Eclesiastul 7:24

9

Invitaţia

Într‑adevăr îmbătrânise. Nici femeia de la machiaj nu mai putuse ascunde acest lucru, deși se străduise: cincisprezece minute cu bureţel, perie și pudră minerală în nuanţa piersicii. Când îi așeză ochelarii de pilot la loc pe nas, obrajii lui pământii aveau același luciu nesănătos. Îl lovi ușor peste umăr:

— Așa, Don. Imediat or să vină să vă ia.Femeia îi zâmbi apoi în oglindă și își dădu toată si‑

linţa să pară mulţumită, deși el știa ce gândea. A Italic krenk, o boală imposibil de stăvilit — asta însemna să îmbătrânești.

Don își sprijinise geanta de piciorul scaunului ro‑tativ. Când femeia părăsi încăperea, se aplecă și scotoci printre cutiuţele, seringile de unică folosinţă și foliile cu tablete pe care le conţinea aceasta. Scoase dintr‑o folie două pastile rotunde, douăzeci de miligrame de diaze‑pam, se îndreptă de spate, își așeză pastilele pe limbă și le înghiţi.

În lumina neonului de la oglindă, acul ceasului de perete înaintă un minut. Ora șase și treizeci și patru, pe monitorul reţelei interne se transmiteau știrile matinale.

Jan Wallentin

fiction connection10

Mai erau unsprezece minute până la prima emisiune cu invitaţi.

Se auzi un ciocănit și în ușa întredeschisă se ivi o umbră.

— Aici trebuia să vin — pentru machiaj?Don dădu din cap în direcţia bărbatului înalt.

— Dup‑aia mă duc la TV4, spuse bărbatul, pot să‑mi pună fetele un strat ca lumea, să ţină.

Înaintă câţiva pași pe linoleumul cu picăţele albastre și se așeză lângă Don.

— Ne iau împreună, nu‑i așa?— Da, așa se pare, răspunse Don.

Scaunul rotativ scârţâi puţin, bărbatul se aplecă spre el.— Am citit în ziare despre dumneavoastră. Sunteţi ex‑

pertul, nu‑i așa?— Nu e tocmai domeniul meu, răspunse Don, dar am

să mă străduiesc.Se ridică în picioare și își luă haina de pe speteaza

scaunului.— Dar în ziare scrie că vă pricepeţi la treburile astea,

continuă bărbatul.— Păi, or fi știind ei ce scriu.

Don îmbrăcă haina de catifea reiată, dar când să‑și așeze cureaua genţii peste umăr, bărbatul îl reţinu:

— Ei, nu‑i cazul să vă daţi mare. În fond eu am găsit chestiile alea acolo jos, pricepeţi? Și apoi mai e ceva…

Bărbatul șovăi.— Mai e ceva cu care cred că tocmai dumneavoastră

m‑aţi putea ajuta.— Anume?— E vorba de…

Aruncă o privire scurtă către ușă, dar nu era nimeni.


11

— Am mai găsit ceva acolo jos. Un secret, ca să spun așa.— Un secret?

Bărbatul îl prinse pe Don de cureaua genţii și îl trase mai aproape.

— E la mine acasă, în Falun, și dacă se poate, v‑aș ruga mult să treceţi pe la mine să…

Amuţi. Don urmări privirea bărbatului către ușa întredeschisă, în care se ivise între timp moderatoarea, într‑un taior demodat, maro‑deschis, și aștepta.

— Aha… deci aţi făcut cunoștinţă?Un zâmbet stresat.

— Vă continuaţi poate discuţia mai târziu?Făcu un semn către holul unde se aprinsese o lampă

roșie: Atenţie, emisie.— Poftiţi pe aici, Don Titelman.

Partea I

15

1. Niflheim

Cizmele de cauciuc ale lui Erik Hall se adânceau tot mai mult cu fiecare pas, mușchii de la picioare erau de ceva vreme încordaţi. Dar nu mai putea fi departe.

Puternic și lat în umeri ca un culturist, cu trei genţi de scafandru în spate, nu era de mirare că pământul îm‑bibat de apă ceda sub pașii lui. De mirare era, în schimb, că se întunecase extrem de repede în pădure, imediat ce închisese portbagajul mașinii în parcarea de la șosea. Când aruncase de acolo o privire de partea cealaltă a șanţului, pădurea păruse încă luminoasă și îmbietoare. Dar între timp, după aproximativ o oră de mers anevo‑ios, desișul era inundat de un fel de ceaţă lăptoasă. Dar încă nu regreta.

Când zări panta în spatele ultimilor copaci, se opri și pentru o clipă se simţi nesigur. Privirea îi căzu apoi pe resturile vechiului gard. Parii putrezi se iţeau din pământ, ca niște semne de avertizare, înaintea intrării abrupte în puţul de mină. Prin vălurile albe ale ceţii, Erik Hall parcurse ultima bucată de drum prin iarbă și coborî alu‑necând panta până la platforma din faţa intrării. Ajuns

Jan Wallentin


acolo, își închise navigatorul GPS și se eliberă de povara echipamentului. Apoi își îndreptă vertebrele turtite și se întinse.

Era rece și umed, exact ca ieri, când reușise să gă‑sească mina părăsită. Pachetul greu cu buteliile și vesta erau tot acolo, unde le lăsase, iar mirosul oribil nu dis‑păruse nici el. Trase aer pe nas — o fi fost vreun hoit de animal pe undeva, prin apropiere. Vreo căprioară, mân‑cată de larve și viermi, care putrezea încetul cu încetul.

Ceaţa diminuase și mai mult lumina amurgului, abia dacă mai văzu ceva când se aplecă deasupra puţului adânc. Dar când ochii lui se obișnuiră cu penumbra, recunoscu proptelele montate începând cam de la o distanţă de treizeci de metri. Sprijineau pereţii puţului, iar în faţa ochilor lui se ivi imaginea unor dinţi înnegriţi. Parcă ar fi privit în gura unui bătrân.

Erik se dădu câţiva pași înapoi și inspiră cu băgare de seamă. Putoarea părea să scadă cu cât se îndepărta mai mult de gura puţului.

Dar acum chiar merita să se felicite. Să‑ţi croiești ca‑lea prin bezna aceasta și să ajungi iarăși, fără niciun fel de probleme, la destinaţie — asta nu reușea chiar oricine. Orice prost putea găsi o adresă undeva în Sundborn sau Sågmyra cu ajutorul GPS‑ului, dar să ajungi la locul dorit după o jumătate de milă prin sălbăticie — asta era cu totul altceva.

Majoritatea, ba nu, de fapt toate puţurile de mină părăsite erau indicate cu lux de amănunte pe hărţi. De acest lucru se îngrijiseră inspectorii de la Bergsstaten, autoritatea minieră suedeză. Însă pe acesta îl uita‑seră, iar el adusese acum aici tot ce îi trebuia pentru a coborî.


17

Când Erik Hall deschise fermoarul primei genţi, de‑veni conștient de liniștea din jurul lui.

Nu‑și mai amintea exact când se făcuse liniște, la început auzise încă vâjâitul mașinilor. Nu foarte tare de‑sigur, dar totuși suficient de distinct pentru a nu avea senzaţia că e complet singur. Își aminti că ascultase bătă‑ile unei ciocănitori și foșnetele animalelor printre arbuști. Cât fusese încă lumină în pădure, zărise o pasăre zburând de la o creangă la alta. Când se lăsase însă ceaţa, nu mai percepuse alte sunete decât pe cele ale propriei respiraţii. Și trosnetele crengilor care se rupeau pe măsură ce îna‑inta prin desișul tot mai compact.

Or acum — niciun sunet.Ba da, bâzâitul în surdină al musculiţelor care se

strângeau în jurul lui. Curioase, intrau în geantă în căutarea a ceva comestibil. Dar el n‑avea nimic altceva în geantă decât cabluri, cârlige tip carabină și șuruburi, cuţitul din titan cu două lame, una curbată ca o seceră, cealaltă zimţată ca un ferăstrău, precum și o bormașină cu percuţie cu baterii, harnașamentul și o lanternă de scafandru, pe care voia să și‑o prindă de mănușa dreaptă.

După ce aruncă toate lucrurile în iarba veștejită, des‑chise buzunarul lateral al genţii. Acolo își pusese, într‑o husă rezistentă la șoc, instrumentele finlandeze de preci‑zie. Scoase dinăuntru un batimetru, care avea să‑i indice cât de adânc se află sub suprafaţa apei în puţul inundat, și un clinometru, pentru a determina înclinarea galeri‑ilor, când avea să ajungă acolo.

Musculiţele se înmulţiseră între timp, în jurul lui bâzâia acum un roi întunecat. Erik Hall le alungă ener‑vat de la gură, în timp ce scoase din următoarea geantă

Jan Wallentin


detentorul și furtunurile care aveau să‑l ţină în viaţă, le montă de probă și verifică presiunea din butelii. Se dădu apoi puţin înapoi, însă norul de musculiţe îl urma pas cu pas.

Stând în picioare, își descălţă întâi cizmele verzi de cauciuc, apoi pantalonii de camuflaj și hanoracul. Agasat de musculiţele care îi roiau pe faţă și la gât, deschise și a treia geantă. Sub computerul de scufundare și lanterna de frunte erau așezate sub veșmântul termoizolant, dintr‑o singură piesă, și costumul uscat de scafandru. Era fabricat dintr‑un material laminat negru, lucios, în trei straturi, special conceput pentru scufundări în apă cu o tempera‑tură de patru grade.

După ce îmbrăcă partea de jos a costumului, se aplecă și încălţă botoșii din neopren. Cu o grimasă, se îndreptă de spate și vârî întâi mâna stângă, apoi cea dreaptă prin manșetele de latex. Îmbrăcă întreg costumul și își trase cagula de neopren pe cap. Acum musculiţele nu‑l mai puteau sâcâi decât la ochi și la pomeţi.

Luă sacul care conţinea labele pentru înot și masca de scafandru. Ajuns la gura puţului, mirosul dezgustă‑tor de ouă clocite aproape îl făcu să se răzgândească, dar prinse totuși sacul de o coardă din nailon și începu să‑i dea drumul în puţ. Patruzeci, cincizeci de metri — atât putu să‑l urmărească din privire — însă coarda continua să coboare. Abia după câteva minute atinse suprafaţa apei care umplea partea inferioară a puţului.

Fixă capătul corzii de un bloc de piatră, răsucindu‑l de câteva ori, și se întoarse după pachetul format din harnașament și cârlige. Reveni la gura șahtului și înge‑nunche. Urletul bormașinii străpunse liniștea și în cu‑rând putu fixa primul șurub. Trase de el — avea să reziste.


19

Bormașina mai scoase un urlet și șurubul de asigurare numărul doi era și el fixat.

Când termină, ridică în spate cele cincizeci de kilo‑grame pe care le cântăreau buteliile, vesta și furtunurile. Datorită exerciţiilor pe care le făcea acasă avea mușchi puternici la picioare, și totuși se clătină puţin sub povara buteliilor din oţel. În cele din urmă strânse bine la piept centurile și verifică dispozitivul automat de blocare, care avea să‑i regleze viteza de coborâre în puţ. Se căţără apoi peste marginea puţului și își dădu drumul, acompaniat de șuierul dispozitivului de blocare.

Cine căuta putea găsi pe internet imagini neclare ale așa‑numiţilor urban explorers din Los Angeles, care se strecurau fără hărţi, kilometru după kilometru, prin niște sisteme claustrofobice de canalizare. Puteai găsi și texte ale unor italieni care‑și petreceau timpul liber târându‑se prin catacombe antice, printre șobolani și gunoaie, sau ale unor ruși care își relatau expediţiile la închisori de mult uitate, din epoca sovietică, aflate la sute de metri sub pământ. Din Suedia proveneau secvenţe filmate în mine abandonate, cu scafandri care înotau prin apa neagră. Înaintau ghemuiţi prin tuneluri care păreau nesfârșite.

Un grup se numea Baggbodykare și făcea scufundări în împrejurimile localităţii Borlänge. Apoi mai erau Gruf din Gävle, Wärmland Underground din Karlstad și di‑verse alte asociaţii din Bergslagen și Umeå. Și, în afara lor, mai existau tipi precum Erik Hall, care făceau scufundări pe cont propriu și preferau să rămână singuri. Nu era tocmai indicat, dar asta era.

Fiindcă făceau schimb de sfaturi cu privire la echi‑pament și la sistemele de galerii care meritau să fie

Jan Wallentin


investigate îndeaproape, toţi cei care se scufundau în minele din Suedia se cunoșteau între ei. An de an erau aceiași oameni. Mă rog, oameni… de fapt, până de cu‑rând nu fuseseră decât bărbaţi.

Însă un grup de fete începuse acum vreo lună să pos‑teze pe internet fotografii de la scufundările lor în mine. Se numeau Dykedivers. Nimeni nu știa de unde veneau și cine erau, iar la întrebări nu răspundeau. Cel puţin nu la cele pe care li le trimisese Erik pe e‑mail.

La început, când navigase pe site‑ul fetelor, găsise doar câteva poze mișcate. Însă ulterior postaseră secvenţe filmate în timpul unor scufundări care păreau de‑a drep‑tul profesioniste, iar ieri apăruse un instantaneu dintr‑o mină din Dalarna.

Fotografia arăta două femei în costume de scafandru într‑o galerie îngustă: obraji palizi, guri roșii, păr negru lucios, care se revărsa pe umerii amândurora. Pe peretele din spatele lor scriseseră cu vopsea albastră: 2 septembrie, 166 metri adâncime.

Fotografia era însoţită de niște coordonate GPS care indicau un loc din apropierea minei de cupru din Falun. Se afla la numai câteva mile de casa de vacanţă a lui Erik Hall:

Am găsit un puţ de mină din secolul XVIII inundat/ kopparberget1786.jpg/ hartă, Arhiva Districtului Dalarna, Falun. În spatele fiarelor vechi din apă se deschide un sistem de galerii — pentru cel care reușește să treacă pe lângă ele.

No country for old men.1

1 Nu-i loc pentru cei bătrâni. (N.red.)


21

Erik Hall cobora lin datorită dispozitivului automat de frânare.

Sus, în jurul gurii puţului, roiau încă musculiţele, dar aici, în întuneric, era singur. Acum nu mai respira decât pe gură, pentru a nu inhala mirosul oribil de sulf. Când își plimbă privirea în jur, avu senzaţia că alunecă într‑un alt secol. Suporturi ruginite pentru scări, puţuri oarbe pe jumătate surpate, urme de târnăcop și rangă în stâncă. Se împinse de la perete și pluti în aer pe lângă cârlige îndoite și lanţuri ruginite. În lumina pâlpâitoare a lan‑ternei de frunte recunoscu numere care indicau distanţe în braţe și coţi.

Cine coboară singur într‑o mină nu‑și poate permite nicio greșeală. Dar ce fac eu aici nu poate fi foarte pericu‑los, încercă să se încurajeze Erik Hall, nu‑i decât un puţ vertical și niște proptele alunecoase, care rezistă de sute de ani presiunii muntelui. Și totuși, minele mai vechi nu erau niciodată sută la sută sigure. Ce părea la suprafaţă o fisură subţire cât un fir de păr putea face în interior stânca să plesnească. Iar dacă se crăpau pereţii, însemna că vreunul dintre blocurile de o tonă care se aflau deasu‑pra lui se putea desprinde și prăbuși peste el.

Oare cât mai era?Erik rupse un băţ luminos și îi dădu drumul. Lumina

se pierdu în întuneric, însă curând, mai curând decât în‑drăznise să spere, auzi un plescăit. Jos de tot, în adâncul puţului, se vedea lucirea verzuie a băţului care plutea pe suprafaţa apei negre. Batimetrul de la încheietura mâinii îi arătă că parcursese deja mai bine de șaptezeci de metri. Se făcuse al naibii de frig. Pe pereţi sclipeau cristale de gheaţă, iar al doilea băţ luminos ateriză pe un sloi de gheaţă.

Steaua lui strindberg preview

Documents

Transcript of Steaua lui strindberg preview