Statul Roman in Decursul Timpului Si Conducatorii Ei

download Statul Roman in Decursul Timpului Si Conducatorii Ei

of 39

Transcript of Statul Roman in Decursul Timpului Si Conducatorii Ei

Statul condus de Decebal Datorita intrepatrunderilor istorice din sud-estul Europei antice, la cumpana celor doua mari ere, Dacia se integreaza, tot mai evident, in orbis romanus (lumea romana). Este vorba de o integrare culturala, nu de una teritoriala. Creatia materiala si spirituala din Dacia clasica este tot mai putemic influentata de civilizatia popoarelor care comunica in limba latina. Treptat, chiar conducatorii Romei ii considera pe geto-daci un popor civilizat traind, muncind, creand intr-o tara bogata, Dacia, avand traditie statala (romanii n-au acordat atentie populatiilor considerate de ei "barbare", nu , si-au propus cucerirea tarilor sarace in care traiau asemenea populatii antice). Prin nivelul superior al dezvoltarii lor generale, geto-dacii sunt socotiti un obstacol in calea expansiunii teritoriale a Romei, ai carei conducatori, cautand noi resurse umane si materiale, urmaresc echivalarea focarului de cultura si civilizatie amintit - orbis Romanus - cu lumea locuita, stapanita, de romani. Asa se ajunge la statul roman "mondial", de fapt mediteranean pe care primii imparati il organizeaza in Europa meridionala, Africa septentrionala si Asia Mica. in acest stat puternic, lmperiul Roman, cu granite naturale (deserturi, fluvii largi) usor de aparat, sunt inclusi dacogetii dintre Haemus, Danubius si Pont. imparatul Claudius (41-54), cum stim, reorganizeaza aici provincia Moesia, un "bastion roman", care - aidoma provinciei Pannonia - va avea un rol insemnat in pregatirea atacului decisiv asupra Daciei nord-dunarene. Regii din sud-vestul Daciei, care asigurau continuitatea politico-statala din zona dominata de Muntii Sureanu, inteleg ce pericol genera noua infatisare, a hartii Europei antice. in spiritul unitatii neamului intreg, ei incearca eliberarea moesilor. O asemenea semnificatie are campania dacilor nord-dunareni in sudul fluviului, la sfarsitul domniei lui Nero (54-68). La fel, campania din iarna anului.85/86, cand armatele regelui Duras patrund in provincia Moesia. La Roma, in acest timp, imparat este Domitianus (81-96). Confruntat in Senat cu o serie de probleme ridicate de adversarii sai interni si preocupat de intarirea granitei pe Rin, ultimul imparat din dinastia Flavia soseste in graba la Dunarea de )os. Cu o armata mai numeroasa decat cea de pe vremea lui Octavianus, Domitianus respinge ostile regelui dac, restabileste linistea, dar pentru mai multa siguranta, in anul 86, organizeaza in zona doua provincii consulare: Moesia Superior (la est de Drava - Serbia, pana la gura raului Ciabrus - azi Tibrita, in Bulgaria) si Moesia lnferior (de la Ciabrus pana la gurile Dunarii). Domitianus se retrage apoi in provincia r IIlyricum, de unde pune la cale invadarea Daciei. Campania romana din anul 87; victoria dacilor si inscaunarea lui Decebal. Campania initiata de Domitianus - considerata "cel mai insemnat : razboi de atunci al romanilor", cum scrie, ulterior, Cassius Dio - are loc in anul 87. Cinci sau sase legiuni, conduse de Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, deci unul dintre generalii-cavaleri de incredere ai imparatului roman, trec Dunarea pe un pod de vase si inainteaza prin zona Banatului; de azi. Cand strabat defileul Portile de Fier ale Transilvaniei, sunt atacate prin surprindere, de daci, in locul numit Tapae (in apropierea actualului sat Bucova). Una dintre legiunile romane (Legio Alaude) este nimicita aproape in intregime, steagurile si masinile ei de razboi fiind capturate de autohtoni. insusi comandantul expeditiei de cucerire, Fuscus, este ucis in lupta. Dezastrul armatei romane este recunoscut de mai multi istorici latini (Tacitus, Martial, luvenal) contemporani evenimentului. Numele invingatorului este consemnat numai de Tacitus, din opera caruia se inspira istoricii Orosius (secolul ) si lordanes (secolul VI). Este vorba de Diurpaneus, un tarabostes din sud-vestul Daciei. in urma victoriei, acest erou este considerat de coetnici un "semizeu"; cum spune lordanes. Forta lui, Diurpaneus, vitejia dovedita in lupta de aparare a pamantului stramosesc il determina pe Duras sa lase tronul biruitorului lui Fuscus. Diurpaneus purtand supranumele Decebal ("Cel puternic", "Cel viteaz") devine astfel rege, in anul 87. EI este recunoscut unic conducator de catre toti geto-dacii. liberi, atrasi de virtutile regelui aureolat de legenda. Luptele cu Tettius lulianus, pacea cu Domitianus. Intemeiata, evident, pe comunitatea etnica, limba unica si spiritualitatea unitara, dar si pe progresele economico-sociale din prima jumatate a secolului I, refacerea unitatii statale dacice este grabita, iarasi de agravarea pericolului roman. Cu atat mai mult cu cat, in anul 88, romanii reiau ofensiva. In fruntea unor forte militare considerabile, generalul Tettius lulianus, guvernator al provinciei Moesia Superior, trece Dunarea si inainteaza in spatiul dacic cam pe acelasi itinerar urmat de Fuscus. Lupta are loc tot la Tapae. De aceasta data, victoria revine romanilor. Tettius lulianus insusi ucide, in timpul bataliei, mai multi dusmani de frunte. Printre cei care isi salveaza viata cu acest prilej, Cassius Dio il aminteste pe Vezina, "al doilea dupa Decebal" in ierarhia daca; "viceregele", de fapt marele preot, cade "intr-adins la pamant, prefacandu-se mort, si astfel fugi pe ascuns

1

noaptea", de la locul dramaticei confruntari. Tettius lulianus nu poate valorifica succesul de la Tapae, continuarea inaintarii spre zona fortificata din Muntii Sureanu fiind greu de realizat. Mai mult, teama generalului roman de a nu cadea intr-o cursa intinsa de Decebal si de a nu avea soarta lui Fuscus il determina sa organizeze tabara la distanta de Sarmizegetusa. Profitand de ragazul creat astfel, Decebal cere pace. Domitianus refuza, pentru ca spera sa-I ingenuncheze pe regele dac, dupa ce ii invinge pe cvazi si pe marcomani. De neam germanic, acestia refuzasera, anterior, sa atace Dacia dinspre Pannonia, ca aliati ai Romei. Ambitiosul imparat incearca sa-i surprinda in provincia amintita, unde dispune uciderea solilor cvazi si macromani veniti sa ceara pace. Marcomanii obtin insa o neasteptata victorie; mai mult, Domitianus este "pus pe fuga", cum povesteste acelasi autor antic. Astfel, infrangerea de pe frontul pannonic il determina pe imparat sa renunte la continuarea razboiului cu dacii. De aceasta data, el este cel care trimite, grabnic solie lui Decebal (...), indemnandu-I sa incheie pace". Aflat si el "la mare stramtoare" - trupele romane se aflau inca pe pamant dacic, iar in dreapta Dunarii, la Oescus, se afla garnizoana principala a Legiunii a -a Macedonica - regele dac primeste propunerea. Nu se prezinta insa personal pentru tratative; nu il trimite nici pe Vezina, ci pe Diegis, care - dupa poetul Martial- era fratele lui Decebal. Pentru a arata ca el este "invingatorul", Domitianus asaza o diadema pe capul lui Diegis, imparte soldatilor romani "onoruri si bani", trimite la Roma soli ai lui Decebal, chiar "o pretinsa scrisoare" de supunere a acestuia si multe "obiecte de pret "ce nu fusesera luate ca prada". "Dimpotriva, el imparatul, arata tot Cassius Dio - cheltuie foarte multi bani pentru incheierea pacii, caci fara intarziere dadu lui Decebal nu numai insemnate sume de bani, dar si mesteri priceputi la felurite lucruri folositosre in timp de pace si de razboi (...). Incheiata in anul 89, pacea dintre Decebal si Domitianus are caracterul unui "compromis" (cum arata H. Daicoviciu) "necesara din cauza epuizarii ambelor tabere", ea confirma, deci, un nou client al Romei, regele dacilor, rolul si rolul unui imparat cu numerosi adversari la Roma. "Noua confederatie daca"; hotare, organizare, semnificatie. Triumf al regalitatii, dupa aprecierile lui N. lorga , statul carpatic al rasei trace prin dacii lui Decebal (sublinierea apartine marelui istoric roman) se consolideaza dupa pacea cu Domitianus. Ca intindere insa, noul stat nu se : compara cu vasta stapanire a lui Burebista. Dacia lui Decebal se incadreaza, cu aproximatie, intre granitele naturale precizate, ulterior, de Ptolemeu. Ea "se intinde de la muntele Carpatos", mai precis, de la "cotitura initiala de pe cursul superior al "fluviului Tyras (Nistru), pana la Dunare. La est de Siret (Hierasus) si la vest de Tisa (Pathisus), printre vechile triburi daco-getice patrunsesera insa triburi sarmatice - roxolanii respecti iazygii. Dacii condusi de Decebal, getii din rasaritul Moldovei iazygii si roxolanii vor alcatui, in final, o "confedetatie de neamuri" firesc, ea este opusa Romei, care stapanea intreg teritoriul din dreapta Dunarii, parte a regatului de odinioara al lui Burebista. In privinta stadiului general de dezvoltare, statul condus de Decebal era superior celui intemeiat de Burebista. De la sfarsitul secolului I si inceputul veacului urmator, dateaza constructiile cele mai grandioase ale Sarmizegetusei, cele mai bogate locuinte si cele mai numeroase unelte din fier" (H. Daicoviciu). Intr-adevar, incinta sacra de pe Dealul Gradistei este intregita cu un disc solar de andezid si cu noi sanctuare patrulatere. La Gradistea Muncelului, pentru perioada corespunzatoare lui Decebal, arheologii au identificat cele mai mari ateliere metalurgice din afara lumii greco-romane, obiecte din fier care impresioneaza prin puritatea metalului. Cu fondurile si specialistii primiti de la Domitianus, Decebal a dublat incintele fortificate de la Blidaru si Piatra Rosie, a dispus construirea unor noi cetati la Piatra Craivei si in alte puncte strategice.Cum am vazut, inca din perioada premergatoare razboiului dacic declansat de Domitianus, Decebal "si multi dintre ai sai" (subliniere de N. lorga) dovedesc ca stiu latineste. De altfel, sub domnia acestui rege-erou, scrierea in limba latina este atestata in mai multe dave. Pe langa cunoscutul vas de cult, cu cele doua stampile, identificat la Gradistea Muncelului, dovezi privind scrierea latina se pastreaza de la Polovragi (jud. Gorj), Divici (jud. CarasSeverin), Cetateni (jud. Arges). Sa retinem faptul ca anumite izvoare atesta utilizarea limbii latine si de catre aliatii lui Decebal, la inceputul razboiului dacic initiat de Traian. Daca e sa adaugam la toate acestea datele transmise de un calator al vremii prin spatiul dacic, Dion Chrysostomos (cca 40-120), intregim imaginea vietii spirituale si materiale coordonata de conducatorul statului dac. "Rege barbar in sensul cu totul larg si vag al cuvantului ; acesta se manifesta ca un mijlocitor ihtre adevarata barbarie si cultura greco-romana" (apreciere si subliniere de N. lorga). Potrivit aceluiasi mare istoric roman, aspectele lingvistice si culturale ofera lui Decebal o autoritate sacra. Pe temeiul ei, el se impune in fata tuturor celor care alcatuiesc "noua confederatie daca". Este confederatia care, la inceputul secolului al II-lea al erei

2

crestine, "va adun in jurul lui [Decebal] pe toti aceia care au o socoteala cu Roma". In concluzie, statul condus de Decebal este rezuIIatul noii etape de dezvoltare a societatii geto-dace, al intregului complex de imprejurari istorice din sud estul Europei antice. Pe un teritoriu mai restrans decat cel stapanit de Burebista, Decebal coordoneaza un proces mai amplu de organizare a vietii sociale, spirituale si militare. El isi exercita autoritatea asupra dacilor liberi. Totodata, "Maria Sa Decebal" (scrie N. lorga) este "exponentul intregii barbarii libere" de la Dunare, Pont si Carpati, prilej de a se manifesta asa cum I-a caracterizat Cassius Dio: "Uimitor in alegerea momentului celui mai potrivit pentru atac ori pentru retragere, mester in a intinde curse, ager in lupta; stiind deopotriva sa foleseasca o biruinta si sa iasa cu bine dintr-o infrangere; drept pentru care multa vreme a fost pentru romani un adversar de temut". PTOLEMEU, indreptargeografic (III, 8): "... Dacia se margineste la miazanoapte cu acea parte a Sarmatiei europene care se intinde de la muntele Carpatos pana la cotitura pomenita a fluviului Tyras, care - cum s-a spus - se afla la gradele 53 48,30, la apus cu iazigii metanasti, pe langa raul Tibiscos, iar la miazazi cu acea parte a fluviului Dunarea care merge de la varsarea raului Tibiscos pana la Axiopolis, de unde pana la Pont si la gurile sale, Dunarea se numeste lstru. Iata pozitia acestei parti: Dupa varsarea raului Tibiscos, prima cotitura spre sud vest, 47o20'- 44o45; continua spre varsarea raului Rabon, care curge spre Dacia, 49o - 43o30' cotitura spre varsarea raului Ciabrus 49o30' - 43o45; cotitura spre varsarea raului Aluta, care porneste de la miazanoapte si curge prin Dacia, 50o15' - 44o, cotitura din apropierea de Oescus, 51o- 44o, cotitura din apropierea lui Axiopolis, 54o20' - 45o45'. De aici fluviul lstru, dupa cum am spus, se numeste Danubius, pana la gurile sale. La rasarit (Dacia) se margineste cu fluviul lstru, de aici si pana la cotitura de langa cetatea Dinogetia, avand pozitia 53o-46o40' si mai departe cu raul Hierasus care departandu-se de lstru la Dinogetia, merge dinspre miazanoapte si rasarit pana la cotitura pomenita a fluviului Tyras " BRATlANU, Marea Neagra (I , 194): "Regatul daco-getic, unificat din nou prin intiativa cutezatoare a lul Decebal, ameninta nu numai pozitia Romei in bazinul pontic, ci si provinciile noi din Balcani si din Europa Centrala. In fruntea unei conditii a popoarelor razboinice, tracice, sarmatice si germanice, el ar fi devenit in cativa ani un nou Mithridate, deja victoriile sale repurtate asupra legiunilor lui Domitian zdruncinasera linia de aparare a Dunarii si o pace nesigura ii lasa ragaz ca sa pregateasca, cu mijloacele pe care chiar Roma i le fumiza, un atac inca si mai de temut". Razboaiele dacice initiate de Traian Intarirea, propasirea regatului condus de Decebal au un puternic ecou la Roma. Opozitia din Senat le raporteaza la ultimele campanii militare ale lui Domitianus, care nu se soldasera cu succesul scontat. Un motiv in plus, deci, pentru a comanda "politica de grandoare" a unui imparat care nemultumise, deja, pe multi dintre contemporani, prin administratia excesiva, secatuirea finantelor si mai ales, propagarea despotismului "sacralizat si intolerant". in numele "teocratiei imperiale unitare", Domitianus reprimase crunt adeptii mozaismului si crestinismului, acesta din urma patrunzand in majoritatea straturilor sociale, atat in cele modeste, cat si in mediul aristocratic. Mai mult, acuzandu-i de "impietate", in anul 95, imparatul ucide pe un var al sau si pe sotia acestuia. Senatori, curteni si rude isi propun lichidarea lui Domitianus; conspiratia este concretizata la 18 septembrie 96, cand amintitul imparat este asasinat de un libert. Regretul soldatilor din taberele danubiene va fi canalizat intr-o alta directie de comandantii acestora. De altfel, a doua zi, armata se alatura conspiratorilor si il proclama imparat pe Marcus Cocceius Nerva, un batran senator, colaborator, apoi adversar al dinastiei Flaviilor, care este inlocuita, astfel, cu cea a Antoninilor. Pentru atragerea militarilor, dar si pentru "a sterge impresia penibila lasata de ultimele campanii ale lui Domitian" (cum scrie Eugen Cizek), noul imparat "angajeaza operatii de curatire impotriva suebilor si a altor triburi germanice". Ulterior, legiunile Romei repurteaza victorii in Pannonia. Biruitorul, Marcus Ulpius Traianus, este adoptat ca fiu de batranul imparat; ceremonia are loc pe Capitoliu, la 27 octombrie 97, si ofera participantilor o surpriza - Nerva il proclama pe Traian asociatul sau, imperator et consors tribuniciae potestatis ("imparat si asociat la puterea tribuniciana"), cum se arata in Traiani Panegyricus ("Panegiricul lui Traian", de Pliniu cel Tanar). In ianuarie 98, Nerva moare si este apoteozat, iar Traian ramane sa guverneze singur. Premisele redeschiderii conflictului dintre romani si daci. Chiar in sfirsitul anului 98, Traian continua operatiunile de consolidare a limes-urilor de pe frontiere. Actioneaza initial in valea Rinului, impunandu-

3

si autoritatea "asupra ambelor Germanii romane, inferior si superior". In continuare, inspecteaza granita dunareana. Potrivit autorului aceluiasi Panegiric, paratul isi propune a-1 "intimida pe Decebal", incat regele dac sa renunte la initierea unei noi actiuni ofensive. Traian trece in revista cele patru legiuni din Pannonia (dintre care amintim: I Adiutrix, XIII Gemina); trei in Moesia Superior (printre ele: II Adiutrix, IV Flavia-Felix) si doua in Moesiv inferior (I ltalica si Macedonica). Revenit la Roma, in iarna 98/99 Traian hotaraste marirea efectivelor militare din Moesia inferior. In acest scop, transfera din Egipt cohorta I Hispanorum, al carei pridianum (registru de situatie a efectivului) atesta detasari la Buridava (Stolniceni, pe Olt) si chiar o garnizoana la Piroboridava (Poiana, pe Siret). Deteriorarea papirusului si neclaritatile ortografice nu permit insa datarea exacta a documentului. Din alte izvoare rezulta ca, inainte de inceperea campaniilor sale contra lui De al, Traian ordona edificarea castrului de la Barbosi-Galati si consoarea fortificatiilor din vechile orase pontice, pana la Tyras. Totodata, ; pentru a ajunge mai lesne in sud-vestul Daciei, dispune "terminarea construirii soselei de pe malul sudic al Dunarii; la Cazane". Cunoscuta inscriptie, denumita Tabula Traiana, confirma realizarea acestui drum "prin taierea unor bucati de stanca", podeaua soselei fiind "sustinuta de console de lemn fixate in malul pietros". Pretextul reizbucnirii razboaielor cu dacii ar fi, dupa Pliniu cel Tanar, "contemptus, dispretul fata de imperiul roman", manifestat de Decebal cu prilejul incheierii pacii din 89 si dupa aceea. De aceeasi parere este Criton, medic grec din Macedonia, care il insoteste pe Traian in Dacia. Ulterior calugarul Xiphilin (secolul al XI-lea), care reproduce informatii din opera lui Cassius Dio, precizeaza ca Decebal atrage in armata sa transfugi romani, unii dintre cei mai destoinici ostasi de la Dunarea de )os. La randul sau, Robertino Paribeni, istoric modern, este convins ca, fara Dacia, Traian nu putea realiza in estul Europei ceea ce faurisera Caesar si Octavianus in Occident - o "latinitate puternica". Evident, acest aspect se apropie de cele spuse in lectia precedenta, privind integrarea Daciei in orbis Romanus. Fara indoiala, prioritari sunt factorii geopolitici si economici. Prin aurul sau, indeosebi, regatul lui Decebal reprezinta, pentru Roma, un "EI Dorado, o Californie a antichitatii" (cum ar zice P. MacKendrick). O vatra bogata aparata insa de 140 000 de ostasi daci si inca 20 000 de soldati pusi la dispozitia lui Decebal de aliatii sai, burii (germanici) si roxolanii. La aceste date (precizate de profesorii universitari Bodor Andras si Eugen Cizek) adaugam faptul ca oastea regelui dac, pregatita de instructori romani, este cantonata in cetatii de piatra si este inzestrata cu ,masini de lupta eficiente.La randul sau, Traian adauga celor noua legiuni de la Dunarea mljlocie " si inferioara inca alte patru, doua (X Gemina si XI Claudia) aduse din provinciile germanice, alte doua (II Traiana Fortis si XXX Ulpia Victrix) fiind create special cu prilejul primului razboi dacic. Razboiul din anii 101-102. Prima campanie organizate de Traian pentru cucerirea Daciei incepe la 25 martie 101 cand imparatul paraseste Rema. Din nefericlre, Comenteriile imparatului privind aceasta campanie nu se pastreaza; se pare ca ele purtau tiilul Dacica, cupindeau mai multe "carti", dar exact nu cunoastem dectit o fraza. cum vom vedea, pe care un gramatic, din secolul al VI-lea, Priscianus, o aminteste pentru a exemplifica valoarea inferioara, din punct de vedere literar, a lucrarii lui Traian. Numai cateva fragmente, citate de alti autori mai tarzii (intre care Ioannes Lydos), se pastreazia din lucrarea lui Criton, Getika, scrisa in limba greaca, cu prilejul cempaniei respective. Nici textul original al cartii LXVIII, din istoria romana a lui Cassius Dio nu se pastreaza; la fel, paragrafele dedicate razboaielor dacice de Appianus si Arrianus, Alti istorici romani ori se opresc la perioada lui Domitian, cum procedeaza Suetonius, ori incep cu cea a lui Hadrian, ca in Istoria Augusta. Cat priveste inscriptiile, acestea consemneaza numai nume de centurioni si ofiteri de rang mijlociu, care lupta in Dacia. Lipsesc insa nume celebre ale insotitorilor lui Traian, incepand cu Hadrian, guvernatorii provinciilor din jur, comandantii legiunilor amintite, ai cobortelor pretoriene, trupelor auxiliare din armata regulata (Cohortes, alae) si ai formatiunilor specializate, iregulare (mauri, arcasi palmyrieni etc.), in total circe 150 000 de ostasi imperiali, avand o evidenta superioritate in privinta armamentului, a numarului masinilor de razboi si tacticii de lupta. Convingatoare sunt, in aceasta privinta, multe dintre cele peste 150 de scene de pe Columna Traiana, principal izvor al istoriei razboaielor dacice, precum si fragmente din Ad celsum Expositio, opera genistului Balbus, participant la campanie pentru a coordona operatiile topografice si geodezice necesare construirii drumurilor, podurilor si fortificatiilor romane din Dacia. Cea mai mare parte a armatei lui Traian trece Dunarea dinspre Moesia Superior, in dreptul orasului Viminacium (Kostolac azi, in lugoslavia). Pe Columna este reprezentat zeul barbos Danubius, care, iesit pe jumetate din apa fluviului, "asista binevoitor la trecerea ostasilor romani pe un pod dublu de vase. In vara anului 101, legiunile conduse de imparat debarca la Lederata (Rama) si se indreapta catre Arcidava (Varadia, in

4

prezent), apoi spre Centum Putea (Surducu Mare). De acolo "am pornit spre Berzobis, apoi spre Aizis" (inde Berzobim, deinde Aizim processimus), se arata in unica fraza Pastrata din "Comenteriile lui Traian". Inaintarea continua cu precautie, deci, pe itinerarul Berzobis (Berzovis) - Aizis (sau Azizis, azi satul Fadiug/Ezeriste, din jud. Caras-Severin) - Tibiscum ()upa, liinga Caransebes), unde se face jonctiunea cu o a doua coloana romana, care inainta dinspre Diema (Orsova), pe valea Cernei. Incet dar sigur, armata romana ocupa Banatul actual, unde ridica poduri si inalta castre solide, destinate, ulterior, ostasilor din Legio IV Flavia Felix. Prudenta imparatului trebuie raportata la conditiile desfasurarii campaniei. Decebel nu ataca armatele romane care patrund in Banat; isi concentreaza propria ostire in cunoscuta zona strategica de la Tapae (Bucova), unde accesul pe vales Bistrei este observat dintr-o puternica fortificatie daca, descoperita recent de arheologii romani. Potrivit lui Xiphilin, Decebal, prin aliatii sai, burii, trimite o solie care duce lui Traien un mesaj (scris, pe o mare ciuperca, cu litere latine): imparatul sa incheie pace si sa se retrage. O scena de pe Columna confirma asertiunea calugarului amintit, care plaseaza solia daco-bura anterion bataIiei de la Tapae. Ca si in 88, lupta principala se desfasoara in acesl defileu. Pe Columna, batalia este prezentata destul de amplu. Traian si Decebal suprevegheaza ostile lor. Cavaleria si infanteria romanilor, sprijinite de "prastiasi", ataca 1n "randuri stranse". Pedestrasii daci "rezista la poalele unui deal paduros". Izbucnirea unei furtuni, redata "pe Columna sub chipul lui Iupiter Tonans, care arunca asupra lor fulgerele sale", ii determina pe soldatii autohtoni sa se retraga "in ordine, caci lupta de la Tapae nu echivaleaza cu un dezastru pentru Decebal". Romanii insisi cum scrie Cassius Dio, au foarte multi raniti. imparatul isi rupe vesmintele pentru a face pansamente. Desi "moderata", victoria de la Tapae deschide romanilor drumul catre Tara Hategului, situata in preajma centrului dacic din Muntii Sureanu. Apropiindu-se sfarsitul anului, Traian hotaraste insa amanarea momentului atacarii capitalei regatului lui Decebal; in plus, chiar romanii din vestul Daciei au nevoie de o perioada de reorganizare, in timpul careia imparatul coboara la Dunare (o scena de pe Columnii il prezinta facand "semn cu mana unei femei dace, aratandu-i politicos corabia pe care trebuia sa se imbarce"). Cele mai insemnate efective militare romane raman insa in Tara Hategului. De acest ragaz profita Decebal. Renumit strateg, el initiaza "diversiunea moesianao" din iarna 101/102. Episodul este prezentat sumar de vechii istorici (Pliniu cel Tanar, Cassius Dio, Ammianus Marcellinus, Cassiodorus, lordanes s.a.). Detalii apar tot pe Columna lui Traian. Astfel, acest izvor atesta trecerea Dunarii de daci si alialii lor: burii, bastarnii si indeosebi "roxolanii lui Susagus" reputaiti cataphractarii, calareti de elita, acoperiti de zale aranjate in forma de solzi". Gheata fluviului se rupe sub greutatea lor, fara a-i impiedica inse pe "barbari" sa atace garnizoanele "formate din auxiliari romani". Asezarile dintre Dunare si Pontul Euxin sunt jefuite, atacatorii incercand, astfel, sa-l determine pe Traian sa-si retraga armatele din Dacia, pentru a apara Moesia inferior. Intr-adevar, imparatul porneste de-a lungul Dunarii, trecand prin Oescus, Novae, Durostorum. Intr-o prima batalie, cavaleria sa ii zdrobeste pe phractarii roxolani. A doua lupta, cu dacii si ceilalti aliati ai acestora, se desfasoara noaptea.. In sfarsit, a treia inclestare, hotaratoare, se desfasoara pe locul unde, in 109, va fi ridicat monumentul de la Adamclisi. Insusi Traian participa la aceasta "batalie sangeroasa", care duce la esuarea campaniei moesiene a lui Decebal. Victorios in Moesia inferior, din primavara anului 102 Traian reia ofensiva impotriva lui Decebal. Trupele sale strabat Muntenia si prin pasul Bran, trec in Transilvania; cuceresc "munte dupa munte" (Cassius Dio), cel mai activ dovedindu-se guvernatorul Moesiei inferior, M Laberius Maximus acesta cucereste o "cetatuie puternica" din estul Masivului Sureanu, probabil Capalna, unde o captureaza pe sora regelui dac. Apoi, este asaltata cu succes si incendiata cetetea de la Costesti, dupa care este distrusa marea asezare de la Fetele Albe, foarte aproape de Sarmizegetusa Regla. Capitala lui Decebal este atacata si dinspre sud, pe unde patrunde, indeosebi, cavaleria maura. Romanii edifica noi castre la )igoru Mare, Camarnicelu si pe Varfu lui Patru (2 130 m), cel mai inalt pisc al zonei. In aceste conditii, Decebal cere pace. Pacea din anul 102.Confirmarea cuceririi de catre romani a unor parti ale Daciei. Afiat deci foarte aproape de capitala Daciei, Traian accepta propunerea lui Decebal privind incheierea pacii. Va fi insa o pace conditionata; evident, conditii foarte grele pentru regele dac, cum recunoaste Cassius Dio. Astfel, Decebal cedeaza toate teritoriile ocupate de romani in anii 101-102: Banatul (care in vest, era stapanit de iazygi, aliatii Romei), Tara Hategului, Oltenia, Muntenia, sud-estul Transilvaniei si Moldova meridionala pana la gura Nistrului (Tyras). Regatul condus de Decebal se restrange, teritorial, in mod substantial. In plus, conducatorul dacilor este obligat, prin tratatul de pace, sa predea lui Traian armele si masinile de razboi primite de la Roma, sa eztradeze pe specialistii si dezertorii romani; totodata, Decebel se obliga sa nu mai primeasca fugari sud-dunareni, sa nu mai angajeze militari romani. Mai mult, regele dac renunta la

5

o politica externa proprie, el consimtind, "sa aiba de prieteni si de dusmani pe prietenii si pe dusmanii romanilor", cum scrie Cassius Dio. Pregatirea si desfasurarea razboiului din anii 105-10fi cucerirea Sarmizegetusei Regia. In decembrie 102, la Roma, Traian primeste supranumele de Decicus. Sarbatorirea triumfului, mentionata de Cassius Dio, este ilustrata, totodata, de emisiuoile monetare. La scurt timp, Traian intareste linia Dunarii si efectivele militare romane din teritoriile dacice ocupete. intre cele doue maluri ale fluviului, intre anii 103 si 105, este ridicat "un pod de piatra de dimensiuni gigantice pentru antichitate". Concomitent, imparatul ordona consolidarea fortificatiilor romane din Oltenia si Muntenia, cu precadere pe cele de la Resca (Romula) si Drajna de Sus; garnizoanele din aceste castre si evident, cele din apropiere, pana la Barbosi Capidava s.a.m.d. sunt pregatitre in vederea unei campanii dacice, in genul aceleia din iarna 101-102. Decebal, la randu-i, actioneaza potrivit unei noi orientari strategice Dupa ce reface acropola de la Costesti, consolideaza alte cetaii din Muntii Sureanu sau din cei ai Trascaului si primeste noi transfugi romani, specializati in fabricarea masinilor de razboi, regele dac isi indreapta atentia cetre hotarele sud-vestice ale statului sau. Pedepseste pe sefii triburilor dacice care se inchinasere lui Traian anterior pacii din 102. Ataca apoi pe iazygi, aliatii Romei, care anexasera vestul Banatului in timpul primului razboi dacic. Trimite solii la vecinii germanici, pentru a reface aliantele potrivnice imparatului roman. Acesta din urma ii da insa un ultimatum: sa renunle la asemenea solii, care reflectau o politica externa contrara prevederilor pacii din 102; sa predea armele si pe transfugii noi. Decebal respinge insa ultimatum-ul roman, trimis probabil in primele luni ale anului 105. Mai mult, ataca garnizoanele romane din afara Hategului, Banat si Oltenia. Intinde chiar o cursa comandantului trupelor imperiale din zonele amintite, Cneius Pompeios Lohginus, fost guvernator in Moesia Superior si Pannonia. Acesta este prins, Decebal propunendu-i imparatului eliberarea prizonierului, in schimbul retragerii garnizoanelor romane la sud de Dunere, regele dac cerand, astfel, retrocedarea tinuturilor din stanga fluviului. Longinus se otraveste insa, iar Senatul declara razboi dacilor. Traian soseste cu armata sa la Drobeta. De aceasta data, in vara anului 105, burii si roxolanii, fara a reinnoi alianiele cu Decebal, isi manifesta bunavointa fata de imparatul roman, imediat dupa trecerea Dunarii pe podul construit de Apollodor. Ramas singur, regele dac initiaza asasinarea lui Traian. Atentatorii sunt prinsi si astfel, tentativa esueaza. Armatele romane se indreptara direct catre Sarmizegetusa Regia. Izvoarele narative nu permit insa reconstituirea exacta a noului itinerar al lui Traian. Pe temeiul izvoarelor epigrafice ulterioare, se considera ca romanii, cam doua sute de mii de oameni, ataca pe cinci-sase coloane: prima inainteaza pe valea Cernei, trece prin Tara Haiegului si din valea Streiului ajunge, pe la sud de Mures, in zona fortificaitilor dacice de la Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, pe care le distruge; a doua coloana romana urca pe valea )iului, unde se afla castrul de la Bumbesti, patrunde apoi in Masivul Sureanu, pe la Banita; a treia coloana, condusa probabil de Traian, se deplaseaza de la Drobeta la Sucidava si Romula, strabate valea Oltului, pe la Castra Traiana (Sambotin - Valcea), de unde ajunge la Tilsca, apoi la Capalna, deci in estul complezului dacic din Sureanu; concomitent, restul coloanelor romane, pornite din Moesia inferior, trece in sud-estul Transilvaniei pe la Bran, Bratocea si Oituz, distrugand fortificaitile dacice dintre Cumidava (Rasnov) si Angustia (Brelcu). Practic, in timpul acestor actiuni militare, desfasurate in 105, incepe organizarea provinciei imperiale Dacia. Batalia pentru cucerirea Sarmizegetusei Regia are loc la inceputul verii anului 106. Potrivit inscripitilor de mai tarziu, la ea participa legiunile II Adiutrixsi IV Flavia Felix, precum si un detasament (vexillatio) din Legio VI Ferrata. Primul asalt roman este respins de daci. Celelalte episoade le reconstituim dupa Columna Traiana. Asediatorii ataca iarasi cu renumitele lor masini de razboi. Construiesc o fortificatie (agger) paralela cu cetatea daca. Distrug conductele care aprovizioneaza cu apa capitala Daciei. Aparatorii sunt istoviti, astfel, nu numai de lupte, ci si de sete. Intro scena "de un dramatism zguduitor", doi pileati impart luptatorilor daci ultimele rezerve de apa. Acestia incendiaza cetatea si se retrag. Romanii patrund in incinta sacra a dacilor si reteaza toti stalpii sanctuarelor autohtonilor. Il saluta imperator pe Traian, distrug apoi asezarea civila, intreaga fortificatie. Sfarsitul dramatic al vietii lui Decebal; provincia romana Dacia. Al doilea razboi dacic continua dupa parea si distrugerea Sarmizegetusei Regia. in acest punct strategic, simbol al unitatii politice si spirituale a dacilor (tocmai de aceea este distrus e romani), raman ostasii legiunii IV Flavia Felix. Restul efectivelor armatei romane actioneaza la miazanoapte de fosta capitala dacica, unde Decebal si cei devotati lui continua lupta. Intre reprezen timp, prin tradarea lui Bicilis, pe Columna Traiana confident al regelui dac, romanii descopera, in albia raului Sergetia, tezaurul lui Decebal (evaluat, de catre romanistul francez Jerome Carcopino, la 165 000 kg aur fin si 331 000 kg

6

argint, respectiv 618 milioane de lei valuta 1916, dupa calculele istoricilor romani). In continuare, romanii taie noi paduri, construiesc noi pcduri, drumuri si castre, pana la Porolissum (Moigrad, azi). Infrant, Decebal se retrage spre Carpaiti Orientali. Este urmarit de un detasament de calareti romani, condus de decurionul Tiberius Claodius Maximus. Basorelieful si epitaful de pe stela funerara a acestui ofter roman, descoperita la Grammeni, langa vechiul oras Philippi (Macedonia), confirma sfarsitul dramatidal vietii regelui dac. Cazut la pamant, in agonie, Decebal scapa din mana dreapta traditionala sabie incovoiata (sica) si inalta scutul cu cealalta mana. Este scena sinuciderii regelui dac-erou, scena care apare si pe Columna Traiana. Sinuciderea lui Decebal este amintita de Cassius Dio, istoricul vazand in acest episod dramatic expresia voiniei regelui dac de a nu ajunge captiv la romani. Decurionul Maximus ii taie apoi mana dreapta si capul, pe care le duce lui Traian, aflat in cetatea Ranistorum(neidentificata inca pe teren). Grupuri de daci, ajutati de bastarni si sarmaii, angajeaza "ciocniri sporadice cu romanii", fara rezultat insa. Cea mai mare parte a Daciei este cucerita de Traian. O diploma militara din 11 august 106, descoperita la Porolissum, confirma faptul ca, la acea data, Dacia este deja proclamata provincie romana. De asemenea, acelasi eveniment este atestat de numeroase emisiuni monetare. Pe temeiul unei constitutio imperiale, mai exact "o lex prouinciae" ("lege a provinciei"), DaciaTraiana este crganizata chiar in prezenta imparatulu' -triumfator. Ea cuprinde spatiul intracarpatic pana pe cursul superior al Somesului Mare, Banatul si Oltenia pana la Jiu. Administratia unitara este incredintata unui legatus Augusti pro praetore, recrutat dintre fostii consuli (consulares), respectiv lui Decimus Terentius Scaurianus, roman din Gallia Narbonensis, participant la cel de-al doilea razboi dacic. Resedinta acestui "functionar destoinic si militar de valoare" este noul centru politic si religios ridicat de romani, la circa 40 de km sud-vest de vechea capitala a Daciei si la 0 km est de Portile de Fier ale Transilvaniei, respectiv in Depresiunea Hategului. Noul oras este denumit, initial, Colenia Dacica, ulterior Colonis Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Provincie frontiera", totodata, Dacia Traiana este aparata, initial, de trei legiuni: XIII Gemina, cu garnizoana principala la ApuIIum (Alba-lulia); IV Flavia Felix, amplasata in muntii Sureanu, Tara Hategului si Banat (ulterior cu sediul la Singidunum- Belgrad); I Adiufdx, in vestul Daciei Traiane, de unde in 114, imparatul o deplaseaza in Orient. Guvernarea lui Scaurianus se caracterizeaza printr-o umanizare intensiva, prin aparitia a numeroase asezari civile, civitas, vici si canabae, ultimele in preajma castrelor unde stationeaza legiuni. De remarcat ca, multe dintre orasele romane, cum vom vedea, se dezvolta in vetrele vechilor asezari dacice: Ampelum, Drobeta, Napoca, Potaissa s.a. Ulterior, Traian desemneaza in fruntea provinciei Daciei pe senatorul consular Caius Avidius Nigrinus, discipol al lui Tacit si viitor candidat la tron. Numirea noului guvernator, cam in acelasi timp cu edificarea Columnei Traiane, la Roma, dar si in contextul razboaielor partice, denota insemnatatea provinciei imperiale nord-dunarene si carpatice. Nigrinus desavarseste opera de organizare si de colonizare romana in DaciaTraiane. Razboaiele dacice initiate de Traian se incheie, asadar, cu infiangerea si sinuciderea regelui Decebal. Imparatul victorios organizeaza, la Dunare si Carpati, o provincie romana de mare insemnatate straregica. Colonizarea masiva, urbanizarea intensiva, propasirea economica, noile structuri sociale, credinfele, dreptul civil si privat roman vor marca trecerea fa o etapa superioara in evofutia locuitorifor de pe aceste meleagun, in procesul de sinteza etno-culturala care va duce la nasterea poporului roman. MlRCEA ELlADE, Dacii;i lupii(in op. cit., p. 37): "Este semnificativ ca singurul popor care a reusit sa-i invinga demitiv pe daci, care lea ocupat si colonizat tara si le-a impus limba a fost poporule roman; un popor al carui mitgenealogic s-a constituit in jurul lui Romulus si : Remus copiti Zeului-Lup Marte, adoptati si crescuti de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri si al acestei asimilari a fost nasterea poporului roman. in perspectiva mitologica a istoriei, s-ar putea spune ca acest popor s-a nascut sub semnul Lupului, adica predestinat razboaielor, invaziilor si emigrarilor". EUGEN CIZEK, Epoca lui Treian. imprejurari istorice si pmbleme ideolog . (1980, P. 307). "Numai oamenii de valoarea lui Scaurianus si mai ales a lui Nigrinus au putut infaptui atat de iute integrarea Daciei in orbis Romanus si au pus bazele unei prosperitati, care transforma fostul stat al lui Decebal intr-una dintre cele mai bogate, mai active si mai importante provincii ale imperiului roman. Opera lor a fost asistata nu numai de ceilalti functionari romani, ci si de instituitile implantate in Dacia dupa cucerire, cum era concilium provinciae, alcatuit din delegali ai cetatilor, menit cultului Romei si lui

7

August, dar si unei supravegheri - e adevarat, destul de vag defnita - a conduitei guvernatorului. Dreptul roman civil si privat a fost rapid introdus in noua provincie. Romanizarea spaviului daco-moesian Cu anumite particularitati, cum vom arata, amplul proces de asimilare etnico-lingvistica desfasurat in Europa, in primele trei veacuri ale mileniului I, este atestat si in spatiul daco-moesian. Asemanator lusitanilor, celtiberilor, gallilor, illirilor sau tracilor meridionali, locuitorii autohtoni din stanga si din dreapta Dunarii de Jos isi insusesc, difereniiat, latina populara, se romanizeaza. Romanizarea spatiului daco-moesian cunoaste insa o perioada preliminara, cea a contactelor dinaintea cuceririi. De asemenea, dupa anii 46 si 106, cand incepe romanizarea propriu-zisa in provinciile Moesia si respecti Dacia Traiana, este adoptat modul de viaia al cuceritorilor. influenlele si imprumuturile initiale reprezinta insa "trasaturi secundare" ale procesului analizat, sunt premise materiale si spirituale ale romanizarii spaiiului dacomoesian. Ele trebuie, totusi cunoscute. Premisele materiale si spirituale ale romanizarii spaviului daco-moesian; elemente premergatoare cuceririi romane; adoptarea modului de viaja roman, dupa cucerire. inca din finalul erei vechi (precrestine) si cu precadere in secolul I., exista numeroase dovezi privind impletirea civilizatiei geto-dace cu civilizatia romana. Evident, predomina imprumuturile din creatia materiale si spirituaia romana; ele sunt lesne de urmarit in arhitectura, armament, ceramica, instrumente medicale si monetare, obiecte de podoaba si de cult, ritualuri chiar, la care adaugam scrierea cu alfabet latin colaborarea dintre unele capetenii geto-dace si fruntasi ai Romei, ecoul sistemului spiritual zalmoxian in provinciile vestice ale imperiului. De asemenea, convingatoare sunt argumentele privind adoptarea modului de viata roman, dupa cucerirea treptata a unor regiuni geto-dace. Avem in vedere: imbracaminte si incaltaminte, care coexista cu articole locale, traditionale; realizarea unor vechi activitati economice cu elemente tehnice noi (plugul roman, unelte de minerit, mori hidraulice, cuptoare de olar, cu gratar orizontal), darai noi indeletniciri (exploatarea pacurii, de exemplu); instalatii balneare si termice subterane; inscriptii votive pentru tamaduire; existenta necropolelor birituale; altare, medalioane funerare si sarcofage din piatra, cu pisanii latinesti. Elementele materiale si spirituale ale modului de viata roman amintite (atestate si in teritorii neromanizate, din sudul Peninsulei Balcanice ori de pe cursul superior al Dunarii) ilustreaza progresul general al societatii din spatiul daco-moesian si favorizeaza integrarea tot mai deplina a getodacilor in "lumea romana" (orbis Romanus). Pentru romanizarea spatiului daco-moesian insa, era necesar ca autohtonii sa inveie limba latina, proces "mult mai greu de realizat in comparatie cu adoptarea elementelor civilizatiei romane" (I. Fischer). Aspecte ale actiunii factorilor romanizarii provinciilor Dacia Traiana si Moesia. Invatarea limbii latine de catre autohtonii spafiului daco-moesian are loc numai in conditiile declansarii romanizarii oficiale, organizate. in acest context, insemnat este rolul primilor doi factori (administratia si armata) cu actiune "oarecum obligatorie" si permanenta. importanti, sunt insa si ceilalii factori ai romanizarii (colonistii, urbanizarea, veteranii, religia, dreptul) care actioneaza liber, pe masura ce autohtonii participa activ la viata economica, sociala, politica, administrativa, militara, religioasa si culturala din provinciile Dacia Traiana si Moesia. Organizarea politico-administrativa constituie unul dintre factorii romanizarii (lingvistice) in spatiul care ne intereseaza, incepand cu infiintarea provinciei Moesia (probabil in anul 16). Asezata pe valea inferioara a Dunarii, in dreapta fluviului, de la raurile Drava si Sava pana la Marea Neagra, aceasta provincie este organizata temetnic in anul 46, cend ii este anexata si regiunea dintre Dunare si Pont. ln conditiile pe care le cunoastem dintr-o alta leclie, Domitianus organizeaza Moesia Superiorsi Moesia lnferior(86). Provincia Dacia, intemeiata - cum stim - in campania din 105 - 106, este reorganizata, succesi de urmasii lui Traian. Astfel, in initiala provincie imperiala (Dacia Augusfa provincia) sunt create doua noi unitati administrative romane, Dacia Superiorsi Dacia Interior (ultima includea si teritorii dacice anexate anterior Moesiei inferior, respecti pe cele din estul Olteniei). Aceasta impartire teritorialadministrativa nu afecta insa unitatea provinciei imperiale, a carei capitala fusese stabilita, anterior, la Ulpia Traiana. Ulterior, in scopul unei mai eficiente aparari a provinciei imperiale Dacia, se constituie noi structuri poltico-administrative, in jurul oraselor Porolissum, Apulumsi Malva(probabil, langa Romufa, azi satul Resca-Olt). "Focare oficiale' de romanizare, Dacia Apulensis, Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis sunt carmuite de un suprem legarus Augusti pro praetore Daciarum trium; imputernicit imperial, tot de rang consular, acesta este sprijinit de funciionari provinciali cu tiilul de procurator, recrutaii dintre membrii ordinului

8

ecvestru. Pe plan local activeaza, de asemenea, conducatori (magisfrisau praefecfi)de districte teritoriale urbane si (primari)de comunitaii rurale. Evident, toti acestia vorbesc limba oficiala a administraiiei romane, latina. Armata. In cea mai mare parte a epocii romane, provincia imperiala Dacia (106 - 271/274) cuprinde Banatul, Transilvania propriu-zisa, Oltenia (si o fasie din vestul Munteniei). Hotarul Daciei romane merge, deci, de la Dunare pe Tisa si pe Mures, pe pantele vestice ale Muniilor Apuseni pe Somes, de-a lungul Carpatilor Orientali si Meridionali pana la Cumidava (Rasnov), trecend apoi pasul Bran si taind in diagonala pana la Dunare, partea apuseane a Munteniei (pe limesul Transalutanus). Pentru apararea acestui teritoriu, sunt aduse in Dacia romana numeroase trupe. Alcatuite din cetateni romani (organizati in legiuni)si provinciali care nu dobandisera cetatenia romana (dar care tind spre o astfel de cetatenie, servind in trupele auxiliare, unde vorbesc ei insisi latina populara), aceste trupe stationeaza in zeci si zeci de castre. Asfel, in castrul de la Apulum, isi are garnizoana una dintre cele mai cunoscute unitati pedestre de elita, Legio XIII Gemina. Caramizi stampilate cu sigla acestei legiuni exista insa si in alte castre, inclusiv la Oierna, pe malul Dunarii. Un alt mare castru, ridicat peste o asezare dacica, este atestat la Micia, unde stationeaze, de-a lungul timpului, doua alae (unitaii auxiliare de cavalerie), cinci cohorfes (trupe ajutatoare de infanterie) si trei numeri (formaiti militare stabile, aparute sub Hadrianus, prin transformarea unitatilor neregulate de genfes barbare, constituite de Traian pentru razboaiele cu dacii). Doua castre au fost descoperite de arheologi la Porolissum, iar alte trei, la Romula. In provincia Moesia inferior, la Troesmis (Turcoaia) stationeaza, aproape un veac, legiunea Macedonica; in timpul razboaielor marcomanice, declansate in anul 166 d.Hr., aceasta legiune este transferata in Dacia Traiana, la Polaissa. Desigur, simpla prezenta a acestor unitaii militare romane nu inseamna ceva deosebit fata de multe alte exemple, lesne de sesizat si in provinciile Ahaia (Achaia), Britannia sau Germania. Legaturile cu autohtonii spaiiului daco-moesian sunt inse esentiale pentru romanizare. Cand afirmam aceasta avem in vedere ampla documentatie arheologica (vestigii dacice descoperite in castrele identificate la Bologa, Bre(cu, Drajna de Sus, Silistra) si epigrafica (soldati cu nume dacice in garnizoanele romane de la Durostorum sau Novae, unde isi aveau resediniele legiunile Xl Claudia si respecti Italica). Veteranii reprezinta, dupa administratie si armata, un al treilea factor cu "actiune vizibila" si un prim factor care actioneaza liber in vederea romanizarii spaiiului daco-moesian. lesiti din cadrul armatei dupa indeplinirea stagiului, ei se bucura ,de o deosebita pretuire in sanul societaiti" (D. Tudor). O parte dintre veterani insa nu parasesc tabara. Datorita expertentei lor, sunt retinuti cu anumite scopuri militare. Practic acestia se organizeaza ca evocati,(slujitori de elite pe langa comandantul unitatii si alti ofiteri de grad mai mic); uneori, numarul lor ajunge pana la a zecea parte dintr-o legiune. Cei care parasesc tabara legiunii primesc in jur de 3000 de dinari si find cetaieni romani, ocupa diferife functii municipale si administrative asemenea cazuri, cum vom arata mai jos, sunt confirmate epigrafic la Drobeta. Veteranii din trupele auxiliare primesc si ei cetatenia romana, daca nu o aveau deja, obtin dreptul de a se casatori in provincia pe care au aparat-o; in cazul lor, rasplata baneasca este insotita de improprietarirea cu pamant. Pretutindeni in spatiul daco-moesian, veteranii se afirma prin spiritul de disciplina, sfiinta de carte si ordine, contribuind astfel, in mod nemijlocit, la romanizarea autohtonilor. Colonistii, prin numarul lor impresionant, constituie un alt factor hotarator care actioneaza liber in vederea romanizerii spatiului daco-moesian. In mod special in Dacia Traiana, una dintre ultimeIe provincii infiiniate la hotarele imperiului Roman, colonizarea masiva este organizata de stat. Adusi "din toata lumea romane pentru popularea oraselor si cultivarea ogoarelor, caci Dacia fusese secatuita de barbati in urma lungului razboi cu Decebal" (Eutropius, Breviarom ab Urbe condita, VIII, 6,1 - 2), colonistii cum vom vedea -actioneaza in domeniul agriculturii, mineritului si mestesugurilor. Originari in mai mica masura din Italia, nascuti, indeosebi in provinciile Hispania, Gallia, Noricum, Pannonia, illyricum, dar si in cele din Asia Mica sau nord-vestul Africii, toii acesti colonisti sunt latinofoni. Asemanator veteranilor, vorbesc latina populara, atat intre ei, ce si in relatiile cu autohtonii, denotand o convietuire activa. De la inceput, alaturi de vechi comunitati agricole si protdurbane locale (atestate arheologic la Alimanu, Bugeac, Enisala, Harsova, Lechinia de Mures, Obreja, Sura Mice, Tulcea etc.), apar asezari de tip roman. Cele mai timpurii sunt cunoscutele canabae, intemeiate pe langa fortificatii. Asemenea asezari sunt atestate in preajma castrelorde la Bumbestisi Racari, pe valea )iului; )idava, pe limes-ul Transalutanus; Durostorum (Silistra), cu extindere pana la Osfrov; Troesmis (Turcoaia) s.a. in valea Dunarii. Tot in preajma fortificaitilor romane (langa Capidava, Micia) sunt intemeiate structuri teritoriale denumite pagus. Reprezentative pentru noile forme de habitat sunt asezarile intitulate vicus.

9

intre alte asemenea asezari, atestate de izvoarele epigrafice sau narative, amintim: vicus Narcisianum ("satul lui Narcis), in territoria (tinutul de tara) al orasului Tomis; Vicus Novus (Babadag) si Vicus Petra (Camena), in extremitatea sudica a Territorium-ului Noviodunense; Vicus Samum (la Casei, pe Somes), in apropierea castrului cu acelasi nume. Tot ca vicus si-au inceput noua viata, se pare, si asezerile de la Tibiscum ()upa), Ad Mediam (Mehadia) etc., toate "altoite pe sate dacice". De retinut faptul ca,. in Territorium Histrianorum este atestat Vicus Buteridavensis, ceea ce denota ca noi asezari rurale sunf create si de aufohtoniigeto-daci, unii transferati din stenga Dunarii. Langa aceasta certa asezare dacoromana (Buteridava), izvoare din anul 200 confirma existenta unei BessiAmpudi viila ("asezare = mosia si conacul lui Bessus Ampudus", proprietarul fiind un trac din tribul bessilor, romanizat in zona danubiano-pontica, unde vine de pe cursul superior al raului Hebrus-Martia azi). Alte villae rusticae, adevarate terme romane, sunt atestate la Hobita, Ighiu, Niculitel, Strei, Telita etc.; cele din interiorul arcului carpatic isi vor continua activitatea si dupa retragerea aureliana. Urbanizarea, alt factor care contribuie, in mod determinant, la declansarea si desfasurarea romanizarii in spatiul daco-moesian, este confirmata, de asemenea, de numeroase izvoare. Astfel, unele orase din Dacia Traiana sunt meniionate de Ptolemeu in al sau indreptar geografic, la jumatatea secolului al II-lea; alte orase din Dacia si Moesia sunt atestate prin Tabula Peutingeriana, reusita harta care valorifica un izvor cartografic din secolul al III-lea. in sfarsit, o serie de asezari urbane din spaiiul daco-moesic supus romanizarii apar in inscriptiile primelor trei veacuri ale mileniului I. Evident, izvoarele confirma organizarea tipic romana a oraselor din Dacia Traiana si Moesia inferior. Multe dintre ele au statut de municipia (asezari cu autonomie administrativa si juridica, cuprinzand cetateni romani): Aegyssus (Tulcea de azi), Dierna (Orsova), Porolissusm (Moigrad), Tibiscum (dupa), Troesmis. Alte orase dacomoesice din epoca romana apar in documente cu titlul de coloniae (asezari organizate dupa modelul Romei): Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, in primul rand; apoi, Apulum (cu doua asezari urbane), Drobeta, Napoca, Potaissa, Romula, Tropaeum Traiani; de retinut ca, spre sfarsitul dinastiei Severilor, Ulpia Traiana este considerata metropolis. In multe dintre orasele menfionate mai sus, dar si in altele (Dinogetia, Durostorum, Novae, Sucidava), inclusiv in vechile centre urbane grecesti (Dionysopolis, Tomis, Histria, Tyras), care isi pierd independenia, pastrandu-si insa aufonomia interna, inscriptiile si vestigiile ceramice atesta prezenta autohtoniloc De altfel, fara continuitatea acestora nu se explica perpetuarea unor toponime geto-dace in epoca romana. Cu atat mai semnificativa, pentru trainicia spiritualitaiti locale, este mentinerea denumirii unui oras din Moesia inferior, Daousdava, reamintind vechea "asezare intarita a lupilor" (dacilor). Viata religioasa, de alftel, ilustreaza cel mai convingator intrepatrunderea spirituala daco-romana, rolul acesteia in stimularea noii sinteze etno-lingvistice. Aflati pentru a doua oara "sub semnul Lupului", autohtonii preiau de la colonistii latinofoni simbolurile cunoscute: Lupoaica si gemenii, atestate prin reliefuri descoperite Ia Apulum (Alba-lulia), la lbida (sau Libida, probabil Slava Rusa de azi, intre "Vicus Petra' si "Vicus Novus), precum si la Brancovenesti (jud. Mures). Fara indoiala, cultele din Dacia Traiana si Moesia se caracterizeaza prin varietate. Unele sunt inchinate zeilor si eroilor din Pantheonul elen (predominant in zona pontica) si din cel oriental (divinitati egiptene, persane, siriene etc.). Predomina insa adorarea divinitatilorromane: lupiter lunona, Minerva, Venussi indeosebi "Sfantul Silvanus Semanatorul'; apoi Libersi Libera, Diana. Aceste divinitati noi din spatiul daco-moesian sunt atestate prin statuile de la Apulum si Ulpia Traiana, de monumentul funerar de la Carsium (Harsova actuala), de pietrele scrise identificate la Ulmefum (Pantelimonul de Sus). Practicarea cultelor respective in limba latina si fenomentul inferpretatio Romana, respectiv adorarea sub nume romane a unor divinitati dacice (vendis, Zalmoxis), reprezinta premise semnificative ale romanizarii. Elementele locale in acest sincretism religios sunt ilustrate si in mentinerea cultului"Cavalerului trac" confrmat prin arta epocii rcmane (Ulpia..., tomis, Romula etc.).'Aceeasi interpretare la nivelul credintelor se reflecta in inventarul funerar al mormintelor din multe necropole (Alba-lulia, Barbosi Enisala, Lechinia de Mures, Locusteni, Obreja, Soporu de Campie), unde sunt atestate ambelerituri(incineratia si inhumatia). Viata economica, prin dialogul permanent dintre colonisti si autohtoni, reprezinta un alt factor favorabil romanizarii. Acest proces se va reflecta, mai ales, in terminologia agrara (cum vcm arata intr-o lectie urmatoare). De asemenea, in unele asezari de mineri din Dacia Apulensis, traiesc, deopotriva, bastinasi si alogeni latinofoni. Semnifcative sunt, in aceasta privinia, tablitele cerate de la Alburnus Maior (Rosia Montana) sau marturiile dintr-un alt obiectiv arheologic, Ruda-Barza (judetul Hunedoara), unde este atestata exploatarea aurului; colonia de mineri din acest ultim loc amintit are in preajma o necropola, cu

10

vestigii atat ale autohtonilor, cat si ale noilor veniti. Tot pe valea Crisului Alb, in alte centre miniere din Muniti Apuseni, din Tara Haiegului si Banat este confrmata exploatarea comuna a bogatiilor subsolului. Alte asezari ale autohtonilor si colonistilor atesta progresul din domeniul metaluigiei fierului, prelucrarea marmurei etc. Numeroase izvoare confirma colegiile fierarilor, lecticarilor, luntrasilor, plutasilor si altor meseriasi negutatori (de lana) si lucratori din sistemul cailor de comunicatie. De remarcat faptul ca aceasta binecunoscuta institutie sociala din Dacia romana, colegiile, grupeaza nu numai persoane de aceeasi meserie sau loc de origine, ci si cu aceeasi religie. Sculpturi, puse ca semn de multumire (ex voto), amintesc de existenta, in diferite centre urbane, a unui "colegium fabrorum" (inclusiv cel al coloniei Sarmizegetusa). In sfarsit, participarea provinciilor Dacia si Moesia la viata economica a imperiului reprezinta un alt mijloc de receptare si adaptare a elementelor romanitatii de catre autohtoni; in acest sens, edificatoare sunt izvoarele referitoare la Apulum (inclusiv cele recente, din zona principalului drum al asezarii), dar si la Porolissum, Romula, Sarmizegetusa, Tomis, Tyras. Dreptul, la randul lui, actioneaza ca un alt factor determinant al romanizarii din spatiul daco-moesian. Este vorba despre dreptul roman clasic, care consacra principiile "bunei credinte" (bona fides) si "echitatii (aequitas). "Arta a ceea ce este echitabil si util" (ius est ars aequi et boni), ' interpretarea legii in spiritul si finalitatea ei (ratio legis), adoptarea normelor juridice reliefate inca din anul 106, in prezenta lui Traian, aplicarea ' prevederilor edictului emis in anul 212, Constitutio Antoniniana, prin care Caracalla acorda cetatenie romana peregrinilor din imperiu, toate favorizeaza intrepatrunderea etnico-lingvistica din provinciile Dacia, Moesiav inferior, Moesia Superior. Normele juridice preluate de autohtonii spatiului care ne intereseaza se vor regasi in modul de a gandi si de a actiona al daco-romanilor, in dreptul romanesc de mai tarziu. Viata culturala romana din spatiul daco-moesian contribuie in mod decisiv la invatarea limbii latine. indeosebi cultura scolara, stiinta de carte au acest rol. Astfel, izvoare descoperite la Geoagiu, Sarmizegetusa, Vetel, Zam dovedesc existenta unor scoli elementare (ludi litterati), a unor instrumente de scris (stili) pe tablite cerate (tablite acoperite cu ceara; dupa intrebuiniare, stratul de ceara se putea netezi si tabliia era din nou folosita). Monument figurative atestand invatarea scrierii si cititului in limba latina au fost semnalate si pe teritoriul dintre Dunare si litoralul vest-pontic. Dovezi privind invavarea limbii latine de catre autohtonil spatiul daco-moesian, pana la retragerea aureliana. In prima etapa a romanizan ; spatiului daco-moesian (sec. I - al II-lea) are loc "implantarea' limbii latine. Evident, nu a celei clasice, latina scrisa, folosita de oamenii de cultura romani, ci a latinei vorbite (denumita, uneori, "populara", "vulgara"). Dar si latina vorbita in Moesia si Dacia romana era "de doua feluri', de o parte latina romanilor, aceeasi in intreg imperiul (vorbita in administratia provinciala, in armata, precum si in activitatile comerciale, in general de colonistii latinofoni); de alta parte, latina autohtonilor, vorbita cu ,greseli, respecti 143 cu influente de pronuntare locale, cu "incertitudini morfologice" s.a.m.d., pe masura ce geto-dacii invatau termenii uzuali, pe care ii integrau propriului fond principal de cuvinte. In aceasta etapa initiala, pe langa "latina corupta utilizata in raporturile cu oficialitatile, cu ostasii, cu veteranii si colonistii, autohtonii vorbesc, intre ei, idiomul matern. In etapa urmatoare, cea a romanizarii propriu-zise (sec. al II-lea - al III-lea), deci dupa alte doua-trei generatii, se tinde spre unificarea celer doua tipuri de latina vorbite anterior. "Directia unificarii" este invatarea tot mai corecta a latinei imperiului de catre autohtonii geto-daci si trecerea lenta a limbii acestora "la statutul de mijloc de comunicare secundar, rural si familial". Primii care actioneaza in "directia unificarii" mentionate au fost tinerii, geto-daci inrolati in trupele auxiliare de pe limesul danubian si de pe cel alutan. Unii dintre ei au adoptat chiar cognomene romane si dupa lasarea la vatra, obtinand statutul de cetateni romani (cives Romani), ocupa diferite functii administrative, municipale. Este cazul unui "Aeliu Ariort" dac aflat, la un moment dat, in fruntea orasului Drobeta (inainte ca aceasta asezare urbana sa treaca de la statutul de municipia la cel de coleniae, sub imparatul Septimius Severus). Nascuti cetateni romani, fiii veteranilor si functionaritor locali erau incadrati in unitatile de elita ale armatei romane. Se cunosc asemenea exemple pe ambele maluri ale Dunarii, de la Singidunum (Belgrad) pana , dincolo de Troesmis. Astfel, in preajma fortificatiei din ultimul centru urban amintit, a fost descoperita piatra de mormant a lui lulius Dizzace, autohton romanizat, dupa prenumele latin. La Tropaeum... se afla monumentul funerar al lui Daizus Comozoi, ucis de costoboci (in 170); mormantul a fost ridicat de fiii sai, Iustus si Valens, deveniti cetateni romani, in timp ce tatal (Daizus) si bunicul lor (Comozous) au fost daci. Dac romanizat era, fara indoiala, Valerius Marcus, ostas in legiunea a Xl a Claudia (cu gamizoana la Durostorum); ne dam seama de originea lui etnica dupa prenumele date celor trei baieti nascuti de sotia sa, Faustina;

11

primul se numea Decibalis, al doilea Seiciperis, iar al treilea, Mumutzis; cei trei faceau parte dintr-o a treia generatie de daco-romani si mai aveau surori, care primisera nume greco-romane (Macaria si Matidia). Intr-un sat din nordul Moesiei inferior, chiar pe malul Siretului, timp de cinci ani a fost primar Lucius lulius lulianus; el a ridicat un altar intru cinstirea lui Hercules lnvictus, adaugandu-si numele (Rundacio) dinainte de a primi cetatenia romana (monumentul a fost descoperit la ,Sendreni judetul Galati). Romanizarea este evidenta si in cadrul lui lulius Secundfnus, veteran de natie dac dar care purta un nume cu totul roman", dupa ce a activat intr-o cohorta stationata pe malul stang al Dunarii, el a ramas in castrul de la Drobeta ca avocatus, a trait 85 de ani, monumentul funerar fiindu-i ridicat de sotia sa, Atticia Sabina (primul nume fiind dacic, urmat de cognomen latin); mostenitorul se numea lulius Costas. Dovezi asemanatoare contin multe inscriptii latinesti, descoperite in Tara Hategului sau pe litoralul vestponticv de asemenea pe lungul vailor raurilor Mures, Nistru, Olt, Somes, Timoc. Ele confirma faptul ca, pe masura ce adopta obiceiuri, credinte, norme romane si nume latine, geto-dacii invata noua limba si o "uita", treptat, pe cea proprie. Astfel, retragerea aureliana va avea loc in conditiile existentei unei numeroase populav romanizate ireversibil, atAt la nord, cat si la sud de Dunare. Integrarea dacilor liberi in noul proces de intrepatrundere cultural si etno-lingvistica. Cunoastem ca o parte a poporului geto-dac nu ajunge sub stapanirea romana. Este cazul locuitorilor autohtoni din Crisana si Maramures - dacii mari - si al urmasilor cunoscutelor triburi din Moldova: carpii (Karpodakai, cum scrie istoricul Zosimos din secolul al -lea), costobocii etc. Anumite perioade de timp, in aceeasi situatie se afla daco-getii din jurul capitalei Romaniei de azi, din alte parti ale Munteniei, pana in preajma sistemului de fortificatii numit limes Transalutanus. Reprezentative asezari si necropole ale dacilor liberi au fost cercetate la Valeni (jud. Neamt), Matasaru (jud. Dambovita), Chilia-Fagetelu (jud. Olt), Mediesu Aurit (jud. Satu Mare) etc. 1n ultimul punct arheologic amintit au fost identificate si cuptoare pentru ars ceramica, identice cu cele de la Lazuri, asezare in acelasi judet din nord-vestul tarii noastre; mai mult, vasele recuperate in peste 30 de asezari saimarene, care atesta existenta dacitor liberi, au corespondente in fragmevtele ceramice descoperite, la Bucuresti (Militari, Straulesti, Lacul Tei, Catelu Nou), la Padureni (jud. Vrancea), Poienesti (jud. Vaslui), Orhei, Tudora si alte asezari din Basarabia. Dacii liberi continua, deci, modul de viata traditional, de sorginte traco-getica. 1n consecinta, creavia lor materiala si spirituala are un caracter unitar. Atestati literar si desemnand continuitatea organizarii politice, regii dacilor liberi (costobocul Pieporus si alti ca el) nu renunta la ideea eliberarii teritoriilor cucerite de Traian; urmaresc refacerea unitatii statale anterioare anului 106. Ei organizeaza repede incursiuni in imperiu. Astfel, in 170, costobocii patrund in Moesia inferior, devasteaza zona pontica si ajung pana in Grecia, unde sunt zdrobivi de armatele romane. Caviva ani mai tarziu, dacii mari ameninta granita imperiala; pentru limitarea pericolului, 12 000 de familii ale dacilor liberi sunt stramutate la sud de raul Somes (actiunea are loc in timpul imparatului Commodus si este consemnata la istoricul Cassius Dio). La 238, carpii, aliati cu gotii, deschid seria incursiv unilor in imperiul Roman; imparatii care-i resping isi adauga tiiluri ca Dacicus Maximus, Carpicus Maximus. Relatiile dintre dacii liberi si romani nu sunt insa numai razboinice. Complexe, aceste relatii sunt, adesea, pasnice, desfasurate pe taram politico-diplomatic si pe plan comercial; in urma comertului intens, produsele romane (vase, accesorii pentru vesminte, obiecte de podoaba) si moneda romana patrund in cantitatii apreciabile in asezarile dacilor liberi. Produsele si instrumentele de schimb romane influenteaza viata materiala a dacilor liberi; curand, acestia realizeaza ei insisi vase din lut ars cu tehnica si modelele romane (cum denota descoperirile de la Mvtasaru). Tot la Matasaru, pe ceramica autohtoha din secolul al III-lea au fost identificate inscriptii latine; asemenea dovezi au fost gasite si in alte asezari ale dacilor liberi; la Socetu (jud. Teleorman), bunaoara, pe un vas scria: Aurelius Silvanus fiscit pataelem [corect - patellam] bonam (-- .Aurelius Silvanus a facut aceasta farfurie buna ). O inscriptie latina, din epoca romana, se pastreaza si de la Bucuresti-Giulesti. , Asadar, dacii liberi sunt, si ei, supusi treptat romanizarii; acest proces se va extinde in veacurile unnatoare. Edificatoare pentru modul, locul si timpul inceperii etnogenezei romanilor, romanizarea spatiului dacomoesian are la baza urmatorii factori: administratia, armata, veteranii, colonistii, orasul, urbanizarea, viata religioasa si cea economica, dreptul si cultura. Esenta romanizarii spatiului daco-moesian este invatarea limbii latine de catre autohtoni, concomitent cu adaptarea unor credinte, obiceiuri si norme romane, a numereler latinesti in aceasta privinta exista numeroase , inscriptii, care denota invatarea limbii latine de catre o populatie numeroasa, anterior retragerii aureliene. In noul proces de intrepatrundere etnicolingvistica si culturala sunt inclusi treptat, si dacii liberi. Romanizarea lor va conti.nua dupa anii 271/274. A.D. XENOPOL, Istoria romanilor din Dacia Traiana(I., p. 129)

12

"Statul dac pierise si pe ruinele lui era sa se inalte unul rnman. Daca insa elementul nou care venea sa se altoiasca pe vechea stirpe tracica din poalele muntilor Carpati era superior acesteia in cultura si inteligenta, in caracter nu putea sa o intreaca, incat radacina poporului roman e prinsa in paturile istorice prin doua vite tot atat de energice, de trainice si pline de virtute. Sa nu ne fie deci sila, daca sangele dacilor se va gasi amestecst nationalitatea noastra". VASILE Parvan "Incepand dinspre miazazi, pe drumul imparatului Traian; prin mijlocul Dobrogei, venind de la Vama, si trecand prin Adamclisi (Tropaeum Traiani) Pantelimon (Ulmetum), si la Tulcea (Aegyssus), gasim din vremea imparatului Marcu Aureliu (...) o piatra foarte de pret, pentru documentul ce ni I-a pastrat si care suna asa: s-au asezat stalpi de hotar pentru tinutul cetatii Ausdecensilor inspre daci, dupa aratarile administratorului cetavii,.Vexanus T.. i sunt datori sa iasa dincolo de stalpi." (..) o piatra de.mormfint din.Tropaeum pomeneste pe un Daizus Cozoi ucis de costoboci, va sa zica de prin anii 170 si urmatorii (...), caruia fiii sai, lustus si Valens, ii ridica monumentul de amintire vesnica; tatal si bunicul au fost deci: Dsizus si Comozous; fiii sunt romani. Tot asa, pe alta- piatra de mormant, gasita in ruinele cetatii Tinpaeum Traiani, intalnim aceasta familie: Scoris, fiul lui Mucaporus, tatal, Aurelia ERepi mama si patru copii: doi raposati, doi inca in viata - toti purtand nume romane: Aurelius, Sabina, Valens si Sabinianus. (...) Tot de neam dacic pare a fi si lulius Dizzace din Tinesmis (Iglita), vechea cetate getica, apoi femeia Zudecitulp dintr-o pisanie de langa Cuzgun, - Claudis Dusia din tinutul vechii Histria, Antonius Zinenis de la Saragea, la miazazi de Tiopaeum, - Castus Mucapov din satul Clementianum (...), Apollenis Dadae si Mama Dadae din Tomis, - Pia si Daciscus, frati, si Tibedus Claudius Mucasius, tot de acolo nici vorba, gladiatorul Skiitos Dakesis, care singur spune ca e dac". Romanitate si crestinism la Dunarea de Jos In istoria universala, imparatul Aurelisnus (270-275) pastreaza, fara invoiala, titlurile acordate de Armata, de Senat, de contemporaniv sai, in general: Augustus ("Cel slavit printr-o inaltare divina"), Dominus et Deus ("Stapan absolut si Zeu"), Pacator urbi ("Pacificator al lumii"), Restituitor orbis Romanus ("Restaurator al lumii romane"). Ultimul tiilu amintit are in vedere contributia acestui imparat la restaurarea unitatii imperiului Roman. Intr-adevar, Aurelianus readuce sub ascultare Gallia, care isi proclamase un "imparat" al ei, intre anii 268-273, dar pierduse malul stang al Rinului, ocupat de alamani si franci. Tot Aurelianus infrange alte populatii germanice care devastasera regiunile de coasta ale provinciilor Belgica si Britannia. EI respinge pe iuthungi, germanici si ei, care patrunsesera in nordul Italiei si in Raetia; invinge pe vandali si pe sarmati, care navalisera in Pannonis; obtine rasunatoare victorii impotriva ostilor reginei unui cunoscut centru caravanier din Siria, orasul Palmyva, care se rasculase sub Gallienus. In urma acestei interventii decisive, Aurelianus. reinstaureza stapanirea romana in Asia Mica si Egipt. Cu toate aceste restaurari istorice, Aurelianus procedeaza in mod diferit la Dunarea de Jos si in Carpati. Stavileste, vremelnic, expansiunea gotilor, care - sub Gallienus - isi impun dominatia politica asupra dacilor liberi de la rasarit si miazazi de munti. Noul imparat retrvge insa administratia si armata din Dacia Traiana. Transfera Legiunea a -a Macedonica de la Potaissa la Oescus, unde stationase si in vremea lui Domitianus. 1n apropiere, la Ratiaria, aduce, de la Apulum, Legiunea a XIII-a Gemina. Justifivcarea? Consolidarea granitei septentrionale a imperiului intr-un unic cadru natural, valea Dunarii. Pentru atenuarea eventualelor critici formulate la Roma de adversarii sai politici, Aurelianus organizeaza, la sud de fluviu intre Moesia Superior si Moesia inferior, o noua provincie denumita Dacia. Evoluvia factorului etno-demografic la nord de Dunare, dupa "retragerea aureliana"; continuarea romanizarii. Fosta provincie Dacia Traiana este parasita, asadar, de oficialitatile civile si militare. Cea mai mare parte a populatiei romannizate ramane la nord de Dunare. De altfel, depasind un milion de locuitori (dupa calculele unui renumit cercetator al perioadei, D.Protase), aceasta populatie de producatori liberi (bastinasi si alogeni veterani) nici nu avea cum sa se stabileasca la miazazi de fluviu, in mica provincie organizata de Aurelianus din considerente tactice. in mod firesc, multe asezari daco-romane nord-dunarene cunosc o locuire neintrerupta. inclusiv vechi centre urbane se caracterizeaza prin acest aspect demografic, desi spre ele se indreapta, cu predilectie, valurile de migratori germanici (vizigoti, taifali, vandali, gepizi) sau ivanieni (sarmatii-iazygi). Continuitatea autohtonilor din orase este atestata, intre altele, de vestigiile ; semnalate la Sucidava (Celei), de tezaurul cu monede din bronz, anterioare si posterioare retragerii aureliene, recuperat la Diema (Orsova). Aceeasi semnificatie au blocarea cu ziduri noi a portilor amfiteatrului de la Sarmizegetusa si transformarea acestuia in "fortareata", in sfarsit, mormintele de incineratie de langa Napoca si cele de inhumatie semnalate printre rumele termelor de la

13

Porolissum (Moigrad). Desigur, aceste izvoare arheologice si numismatice indica o viata urbana modesta, comparativ cu epoca stapanirii romane. Mai mult, in vederea preintampinarii marilor pierderi materiale si umane, prilejuite de atacurile migratorilor, o parte a locuitorilor vechilor orase romane se indreapta spre tinuturile rurale. 1n aceasta privinlia, dovezi se pastreaza de la Bierfan, Brateiu (ambele in Podisul Tfirnavelor), Gomes (jud. Caras-Severin), lemut si Morevti (jud. Mures), Orlea (jud. Olt:), Parta (in bazinul Timisului), Soporu de. Campie si Taga (jud. Cluj), Verbita (jud. Dolj). Unele anterioare, altele noi, aparute dupa anii 271-274/275, in vai fertile si regiuni colinare din preajma imensului codru, aceste asezari rurale contureaza imaginea unei zone intens locuite de populatia autohtona a fostei provincii intemeiate de Traian in spatiul dacic.Desfiintarea frontierei romane de pe Iinia Carpatilor permite circulatiia nestingherita in ambele sensuri, intra- si extra-moritane. Astfel, carpii si alti daci liberi din epoca romana patrund in interiorul arcului carpatic. In aceasta privintia, marturii materiale exista in ruimeroase complexe arheologice, asezari: Sopteriu (jud: Bistrita-Nasaud), Cipau (jud. Mivres); Mugeni (jud. Harghita), cat si castre: Micia (Mintia, langa Deva), Racari (jud. Dolj), Stolniceni (jud. Valcea). La randul lor, daco-romanii din fosta provincie traiana trec la- est si la sud de Muntii Carpati. Pentru acest aspect etnodemografic si cultural, semnificative sunt descoperirile de la Piatra Neamt, Bacau-Curtea Domneasca, ,Sima-Ploiesti, Straulesti-Bucuresti. Dinamica demografica de la nord de Dunare nu intrerupe romanizarea dimpotriva, o amplifica. Din fostele orase si din asezarile civile limitrofe castrelor de odinioara, pornesc, catre celelalte tinuturi, locuitori care vorbesc si scriu limba latina. inscriptiile identificate la Biertan (jud. Sibiu), Curcani (jud. Calarasi), Resca (jud. Olt) si in alte locuri confirma acest aspect lingvistic. Indeletnicirile economice specifice unei populavii sedentare - argument al continuitatii dacoromanilor; raporturile acestora cu migratorii. Consolidarea romanitatii nord-dunarene, extinderea ei de o parte si de cealalta a Carpatilor sunt atestate si de practicarea neintrerupta a indeletnicirilor specifice unei vieti sedentare. Alaturi de cultivarea pamantului cu cereale, se dezvolta sa cresterea viteler, careia ii revine un rol ceva mai insemnat decat in epoca anterioara. Din epoca postaurelianv se pastreaza flare de plug, seceri, coase, fragmente ale unor mari vase de provizii, seminje carbonizate de grau, oase de animale domestice (oi, bovine, cai) si pasari de curte. Amintim descoperirile de la Brateiu ud. r viSibiu), MedievuAurit (jud. Satu Mare), Podeni (jud. Suceava), Solenceni si Costevfi (Rep. Moldova). Oddu Qud. lalomita), Mavguvle (Bucuresti), Celei si Spineni (jud. Olt), Buziav si Remetes Mav Qud. Timis), HAfiran si .,vercaia (jud. Brasov). De asemenea, daco-romanii practica, in continuare, viticultura, pomiculcultura si apicultura. Exista dovezi convingatoare privind exploav minereurilor (fier, argint, aur), a sarii si a pacurii. Se intelege ca asemenea activitati productive nu sunt compatibile cu nomadismul. Populatiile migratoare nu se indeletnicesc cu exploatarea minereurilor metalifere. Cunoscatori ai complicatelor tehnici de reducere si prelucrare a fierului sunt autohtonii. Acestora le apartin si cuptoarele romane pentru ars ceramica, identificate la Cluj, intr-un nivel de locuire din secolul al IV-lea. importante centre mestesugaresti - dar si comerciale - de la cumpana " veacurilor al III-lea - al IV-lea sunt atestate pe malul stang al Dunarii, din Banat (Lederata) si Oltenia (Drobeta, Suceava) pana in sudul Moldovei intre Prut si Nistru (obiectivele arheologice de la Cartal, Podari etc.). Avem astfel imaginea mai completa a unei civilizatii locale unitare, superioara vietii materiale a migratorilor. Acestia din urma sunt cei care, convietuind cu autohtonii, preiau elemente specifice modului de trai din aria romanitatii rasaritene. Este cazul comunitatilor de vandali, asezati alaturi de autohtonii mai numerosi in vechea vatra dacica de la Medievu Aurit sau in vestul Banatului. Procesul este evident si in ceea ce priveste principalele componente (goto-sarmatica, carpodacica si daco-romana) ale culturii Santana de Mures-Cemeshov. 1n asezarile eponime si in numeroasele necropole cercetate la Tighina (Rep. Moldova), Erbiceni (jud. lasi), Izvoare (jud. Neamt), Spantov si Sultana (jud. Calarasi), Olteni (jud. Teleorman) sunt reunite obiecte de provenienta germanica, vase dacice (traditionale catui), podoabe si monede romane. Semnificative sunt interferentele spirituale. Ele au la baza ritualuri caracteristice triburilor nord-europene, care practica inhumatia si au obiceiuri funerare tipice populatiei autohtone din vechea Dacie, care de veacuri isi incinera mortii. Romanitatea din dreapta Dunarii; legaturife cu romanitatea din stanga fluviulri, Dupa retragerea aureliana din Dacia Traiana, teritoriile de pe malul drept al Dunarii mijlocii si inferioare raman sub stapanirea romana cateva secole. in consecinta, zona sta in atentia imparatiior reformatori. A lui Diocletianus (284-305), in primul rand militar experimentat", convins de ceea ce reprezenta Moesia pe plan strategic, un "bastion" de aparare", dar si un granar" (horreum Cereris). Prin reforma sa

14

administrativa, noul Augustus - care isi spune si Dominus - separa spatiul pontic de Moesia inferior. lntre Dunare si Marea Neagra, organizeaza astfel provincia Scythia Minor ("Scitia Mica", cu capitala la Tomis). lmpreuna cu ceea ce ramane din vechea provincie Moesia inferior, teritoriul apusean, denumit, de aceasta data, Moesia II (Secunda), Scythia Minor alcatuieste una dintre cele douasprezece mari unitati teritoriale (dioceze), respectiv dioceza Thracia. La vest de aceasta, este organizata dioceza Moesia, cuprinzand provinciile: Dacia (sud-dunareana, deci cea formata de Aurelianus), Dardania si Moesia Prima. Noile provincii romane de la Dunarea de )os, ca de altfel toate cele 101 provincii din imperiu, au, deci, dimensiuni teritoriale reduse. Conducerea lor administrativ este separat de cea militar; ultima este incredintat unui comandat sef, dux prefectissimus, care coordoneaz armata imprtit in unitti de granii - milites ripensis si unitti mobile - milites comitatenes, cu posibilitti de interventie rapid. Ct priveste legiunile, sediile principale ale acestora sunt la Noviodunum (pentru Legio l lovia-Scythica) si respecti la Troesmis (pentru Legio ll Herculia, creat de Diocletianus). Cu prilejul vizitei efectuate in anul 294, mpratul urrmreste stadiul reconstruirii cettilor de pe vechiul limes danubian, pn la Aegyssus (Tulcea). 1n anul urmtor, gotii , distrug ins aceste fortificatii, inclusiv pe cea de la Tropaeum Traiani. Ultima este refcut in timpul lui Constantin cel Mare (306-337). Astfel, o inscriptie din 316 consemneaz faptul c, ,dup binrinta (asupra) neamurilor barbare de pretutindeni, a fost zidit din temelii cetatea tropeenilor pentru a intri paza provinciei.Tot in perioada domniei lui Constantin cel Mare sunt rezidite cettile Histria, Ulmetum s.a., sunt ridicate noi sedii administrative, basilici, thermae, portice. 1n veacul al IV-lea sunt construite, la Tomis, un edificiu public pavat cu mozaic, un monument funerar cu fresc..Impratul Constantin cel Mare consolideaz provinciile sud-dunrene create ntre timp: Moesia Prima, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, Moesia Secunda.. Totodat, el reinstaureaz stpnirea roman la nord de : fluviu. Reinfloresc, astfel, orasele Tibiscum, Diema, Drobeta, Sucidava (cu un nou drum de legtur, pn la Romula). Din aceeasi perioad dateaz ; fortificatiile romane de la Podari (Ucraina), Barbosi (jud. Galati), Piua Pietrei (jud. lalomita), din multe alte puncte strategice, dispuse in amonte pe malul Dunrii, pn la Hinova (jud. Mehedinti). Alt castru din veacul al IV-lea este atestat la Pietroasele (jud. Buzu), unde au fost semnalate, totodat, bi si necropole. Toate aceste centre, dar si altele, confirm strnsele legturi , dintre romanitatea sud-dunrean si cea nord-dunrean. Prin centrele , amintite, produse si monede din imperiu ajung n spatiul de peste Carpati, cum atest ceramica de lux, obiectele de podoab si piesele numismatice descoperite la Girisu de Cris (jud. Bihor), Botosana (jud. Suceva), Orhei (Rep. Moldova). Distruse de huni, dup victoria acestora asupra gotilor (in anul 376), o parte dintre centrele urbane romane de la nord de Dunre sunt refcute in timpul impratilor Anastasios si Justinianus I (527-565). Este cazul Drobetei, denumit vremelnic Theodora, dup sotia ultimului imprat amintit. Tot Justinianus reorganizeaz viata ecleziastic din zon, incununnd un proces care incepuse anterior cu dou veacuri. Rspndirea crestinismului in limba latin; misionari-martiri, episcopi si scriitori patristici (printi ai bisericii"). Ireversibila romanizare a dacilor, continuitatea daco-romanilor, convietuirea acestora dup perioade de confruntare - cu gotii, hunii si gepizii, n secolele al II-lea - al IV-lea, sunt confirmate si de rspndirea crestinismului. Desigur, modul de viat al dacilor, credinta lor in nemurire, pe temeiul conceptiei zalmolxiene referitoare la "traiul vesnic" reprezentaser premise ale receptrii noii religii, anterior oficializrii ei; de altfel, acest aspect este reliefat, inc din secolul al II-lea, de Tertullianus, scriitor crestin de limb latin. Un rol nsemnat au, in continuare, colonistii si ostasii adusi n Moesia Inferior si Dacia Traian, indeosebi cei originari din Cappadocia, Egipt si ludeea. Astfel, izvoarele epigrafice, descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, atest "nchinarea ctre "Dumnezeu etern", lunona (= Maria) si ingeri". Propagarea monoteismului crestin este intarziat ns de dispozitiile oficiale ale unor imprati romani (Traianus, Septimius Severus s.a.), adepti ai cultului zeilor proprii, jertfelor si celorlalte practici religioase pgne. O perioad favorabil propagrii crestinismului coincide cu domnia lui Severus Alexander,. un spirit sincretist si tolerant. Urmasii' lui la conducerea Romei reiau ins msurile represive, culmini~nd cu edictele din 303 si 304, in timpul lui Diocletianus. Acesta condamn la munc silnic sau la moarte chiar, mai multi misionari crestini. Se pstreaz inscriptii cu martiri de la Axiopolis (Cernavoda) Dinogetia (Garvn) Halmyris (Murighiol), Noviodunum (Isaccea) si din alte locuri; ele cuprind nume de alogeni, de fel din Alexandria, Caesareea, lerusalim, dar si autohtoni: un Chindeas, un Dasios...In anul 313, impratii Constantin cel Mare si Licinus acord libertate de cult crestinismului, dar accept, pe mai departe, practicile pgane. Astfel se explic de ce, prin anii 320-324, sunt martirizati cei patru misionari nominalizati in inscriptia de pe monumentul funerar descoperit la

15

Niculitel (jud. Tulcea). Ulterior, pe valea Buzului, este martirizat Sava "Gotu"'(372). Interzicerea cultelor pgne, n vremea mpratului Theodosius (379-395), este urmat de organizarea temetnic a Bisericii Crestine la Dunrea de Jos. Noii episcopi de la Tomis (Constanta) se remarc pe plan local si universal. Amintim pe Bretanion (sau llretanion), cappadocian de origine, care incurajeaz pe misionarii crestini trecuti n stnga Dunrii. Un urmas al su, Gherontie (sau Terentie), particip la cel de-al doilea sinod ecumenic, organizat n anul 381. Apoi, n jurul anului 400, se remarc episcopul tomitan Teotim de origine "scit", deci localnic (din Scythia Minor), daco-roman; scriitor de limb greac, "abil dialectician si prieten devotat al lui loan Gur de Aur", arhiepiscop apoteozat (ulterior si patriarh) al Constantinopolului, Teotim I apr opera lui Origenes si propag crestinismul printre goti, huni, ultimii supranumindu-l "Zeul Romanilor". Episcopate sunt create, in secolul al IV-lea, si n celelalte provincii romane dunrene: pentru Moesia Secunda, la Novae si Nicopolis; in Dacia Ripensis, la Oescus si Ratiaria; in Dacia Mediterranea, la Naissus si Remesisna. 1n acest ultim centru ecleziastic, activeaz episcopul Nicetas (cca 336-414), un localnic si el, cum rezult din versurile Sfntului Paulinus din Nola. Niceta contribuie la crestinarea dacoromanilor, din Dardania pna la gurile Dunrii, fapt pentru care . Prvan Il-consider "apostolul nostru national". Opera lui patristic este redactat in limba latin, ca si aceea a episcopului Laurentius de Novae. De altfel, pentru comunittile daco-romane, majoritatea izvoarelor confirm rspndirea crestinismului in limba latin. Bunoar, inc din secolul al III-lea dateaz "povestirea" de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Deo aeterno et lunoni et angelis. Pentru secolul al IV-lea, semnificativ este inscriptia EGO ZENOVIVS VOTVM POSVI, de pe o tblit votiv (donarium) din bronz, descoperit la Biertan, lng Medias; o inscriptie asemntoare, dar pe un fragment ceramic, se pstreaz de la Moigard (jud. Slaj). In sfrsit, un Decebalus crestinat apare intr-un izvor epigrafic de Ia Histria, datat dou veacuri mai trziu. Exemplele de mai sus atest, totodat, continuitatea autohtonilor in spatiul carpatodanubiano-pontic. Aceeasi semnificatie are mostenirea, in limba romn (dar nu si in albanez, francez, italian), a termenului latin basilica, sub cunoscuta form, biseric (prezent si in retoroman). De altfel, din limba latin provin termenii de baz ai religiei crestine: a boteza (din baptisare); cruce (de la crux, crucis), Dumnezeu (din Domine Deus), inger (Angelus), Pasti (Paschae) s.a.m.d. Interesant este, mai ales, evolutia cuvntului latin sanctus (santus), mostenit n limba romn cu forma snt (sfant, in schimb, este de origine slav). O parte din terminologia crestin n limba latin se rspandeste la nord , de Dunre in secolul al IV-lea, cand este atestat si basilica de la Slveni (jud. Olt). Fenomenul continu n urmtoarele dou secole, pe msura extinderii vietii ecleziastice superior organizate. Aceast organizre este documentat prin existenta unui episcopat la Apahida (lng Cluj-Napoca), in secolul al -lea, precum si prin construirea unor noi bazilici la Sucidava si probabil, la Drobeta-Theodora, la Morisena (Cenad), in secolul al VI-I~a. Fundamentat, asadar, inc din veacurile I - al III lea, romanitatea din nordul si sudul Dunrii se consolideaz in secole1e al leV lea - al Vl lea. Romanizarea spatiului daco-moesian se dovedeste astfel ireversibil, la aceasta contribuind, n bun msur, continuarea stpnirii imperiale pe ambele maluri ale fluviului, pn n 602. Autohtonii se integreaz deplin si definitiv latinittii orientale. Prin unitatea vietii lui materiale, specific unor comunitti etnice statornice, dar si prin spiritualitates bogat (patrimoniul daco-roman si crestin), ei contribuie la afirmarea acestei latinitti, care intluenteaz populatiile migratoare ~ (vandali, goti, huni, gepizi, slavi). Secolele al lV lea - al Vl lea reprezint, totodat, o nou etap in procesul de formare a poporului romn si a limbii romne, proces care - pe baza omogenizrii etnice si lingvistice din perioada amintit - se va ` desvrsi in urmatoarele dou veacuri. Voievodatul Transilvaniei in secolele al XI-lea - al XIII-lea. In secolele al X-lea si al XI-lea, semnificative mutatii politice si religioase se produceau in regatul maghiar, unde apropierii treptate de imperiul Romano-German si de Papalitate i-a urmat acceptarea crestinismului de rit latin (catolicismul). Dupa ce a inchinat tara sa scaunului de la Roma, regele Stefan (997-1038) a fost incoronat la Strigoniu, in 1001. El si urmasii sai - declarati, pentru fidelitatea fata de Papa, "regi apostolici"- vor fi, de acum incolo sustinuti sa-si intinda autoritatea spre Rasarit, in Transilvania si dincolo de Carpati. Tendintele lor expansioniste vor fi ascunse, vreme de mai multe secole, de infatisarea de cruciada - de convertire in catolicism atat a paganilor cat si a "schismaticilor" ortodocsi in majoritate romani - pe care o va imbraca demersul lor. Aceasta actiune si reactiunea pe care a declansat-o va caracterizeaza intreaga istorie a afirmarii noastre.politice si religioase in secolele al XI-lea - al XIV-lea. Luptele coroanei arpadiene cu voievodatele din interiorul arcului carpatic vor continua si in secolul al XI-lea. Datorita scrierii "Viata

16

sfantului Gerard" ne este binecunoscut episodul banatean ai carui protagonisti sunt voievodul Ahtum, un urmas al lui Glad si regele Stefan. Cel dintai conducea, pe o arie teritoriala cuprinsa intre Cris si portile Transilvaniei, pana la Vidin si Severin o mica alcatuire politica cu certe atribute statale. Puterea sa economica era impresionanta: "multime fara numar de cai neimblanziti... turme nesfarsvite, mosii si curti". Ahtum se aseaza intr-o continuitate dinastica, conduce institutii si desfasoara o politica extema ferma si complet lipsita de supunere fata de vecinul sau apusean. Vamuirea sarii regale, "ce cobora pe Mures" conduce la un conflict deschis cu coroana maghiara, in cursul caruia voievodul banatean este ucis.Tot in primii ani ai secolului al XI-lea isi continua existenta, la vest de Carpati, Voievodatul Transilvaniei a carui tara era "intinsa si prospera" (latissimum et opulentisimum). Fie pagan; fie crestin, Gyula (Gyla), seful statului", a refuzat sa raspunda misiunii apostolice a regelui Stefan - sa imbratiseze catolicismul - drept pentru care a fost atacat, invins, ridicat si dus in Ungaria iar tara sa ocupata (in anii 1002-1003). Anihilarea formatiunilor politice din Banat si Transilvania nu a fost urmata imediat de instalarea stapanirii regatului maghiar asupra acestor teritorii. Luptele pentru tron, anarhia intema, presiunea imperiului Romano-German sau a pecenegilor au amanat inca o jumatate de secol " ofensiva Arpadienilor, care se vor impune, dupa 1050, pana in prima jumatate a secolului al XllI-lea. Astfel, este cunoscut ca abia in 1075 si in anii urmatori cetatile Turda Biharea si Medies (aproape de Satu-Mare) au intrat in stapainirea regilor maghiari. Prezenta in documente, la 1111, a unui "Mercurius princeps Ultra- ' sylvanus" arata efortul de a incorpora administrativ si juridic Transilvania,, Ungariei, desi nu exista nici o dovada ca aceasta functie ar fi fost exercitata.. Tot in 1111 era constituit primul comitat, in Crisana, Bihorul- o cetate locuita de reprezentantul regelui si populata de o garnizoana, la dispozitia careia se gasea un domeniu sau un complex de domenii. Spre deosebire de districtele romanesti, comitatele erau subordonate puterii centrale maghiare. Vor mai trece inca 50 de ani pana cand apare mentionat un nou conducator politic in interiorul arcului carpatic, de data aceasta in persoana unui Leustachius, la 1176, voievod si nu principe, ceea ce atesta persistenta formulelor de organizare politica autohtona, recunoscute, in cele, din urma, si de catre Arpadieni. Comitatului Bihor i se adauga Crasna si Dabaca (1164), Clujul, Alba si Timisul (1175), ultimeie doua pe teritoriul vechilor voievodate conduse de Ahturn si Gyula (Gyla). Urmeaza Satu Mare , (1187), Carasul (1200) si in primii ani