UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂCLUJ - NAPOCA

Conf. univ. dr. Aurel MAXIM

CURS de

CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢIIpentru uzul studenţilor de la secţia de Ingineria şi protecţia mediului

2009

CUPRINS

Capitolul 1Probleme generale privind biodiversitatea

Capitolul 2Extincţie şi economie2.1. Modele de extincţie2.2. Economia ecologică

Capitolul 3Valoarea biodiversităţii3.1. Valori economice directe

3.1.1. Valorile utilizate pentru consum3.1.2. Valoarea de utilizare a produselor

3.2. Valori economice indirecte3.2.1. Valori economice neconsumabile3.2.2. Valori opţionale3.2.3. Valoarea existenţială

Capitolul 4Elementele structurale şi factorii de influenţă ai biodiversităţii4.1. Elementele structurale ale biodiversităţii4.2. Factorii de influenţă ai biodiversităţii

Capitolul 5Tipurile de diversitate5.1. Diversitate genetică (intraspecifică)

5.1.1. Consideraţii generale5.1.2. Metode de evidenţiere a biodiversităţii intraspecifice

5.2. Diversitate specifică5.2.1. Consideraţii generale5.2.2. Numărul total de specii, extincţia şi descrierea de noi taxoni5.2.3. Bogăţia specifică şi indicii de biodiversitate

5.3. Diversitate ecosistemică (sau ecologică)5.4. Diversitate culturală

5.4.1. Aşezările umane5.4.2. Gospodăriile5.4.3. Agricultura şi creşterea animalelor5.4.4. Silvicultura şi exploatările forestiere5.4.5. Religie, ritualuri, obiceiuri5.4.6. Limbă – limbaj – tradiţie

Capitolul 6Ameninţări pentru diversitatea biologică6.1. Consideraţii generale6.2. Ratele de extincţie

2

6.3. Modelul biogeografic al insulelor şi ratele de extincţie moderne6.4. Cauzele extincţiilor

6.4.1. Distrugerea habitatelor 6.4.1.1. Ameninţări pentru pădurea tropicală umedă 6.4.2.2. Alte habitate ameninţate 6.4.1.3. Deşertificarea Fragmentarea habitatelor6.4.2. Fragmentarea habitatelor6.4.3. Degradarea habitatelor şi poluarea6.4.4. Supraexploatarea6.4.5. Specii invadatoare6.4.6. Bolile

6.5. Vulnerabilitatea la extincţie

Capitolul 7Conservarea biodiversităţii la nivel de populaţie şi specie7.1. Problemele populaţiilor mici

7.1.1. Pierderea variabilităţii genetice7.1.2. Mărimea efectivă a populaţiei7.1.3. Variaţii demografice7.1.4. Variaţiile factorilor de mediu şi catastrofele

7.2. Monitorizarea populaţiilor7.3. Constituirea de populaţii noi7.4. Strategi de conservare ex situ

7.4.1. Grădinile zoologice7.4.2. Acvariile7.4.3. Grădinile botanice7.4.4. Băncile de seminţe

7.5. Categorii de conservare a speciilor7.6. Protecţia legală a speciilor

7.6.1. Legislaţii naţionale7.6.2. Acorduri internaţionale

Capitolul 8Conservarea biodiversităţii la nivel de comunitate biologică şi reconstrucţia ecologică8.1. Ariile protejate

8.1.1. Clasificarea ariilor protejate8.1.2. Situaţia actuală a ariilor protejate existente8.1.3. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie8.1.4. Convenţii internaţionale privind ariile protejate8.1.5. Proiectarea ariilor protejate

8.1.5.1. Mărimea ariilor protejate8.1.5.2. Minimizarea efectelor de margine şi de fragmentare8.1.5.3. Habitatele coridor8.1.5.4. Ecologia peisajelor şi arhitectura ariilor protejate

8.1.6. Administrarea ariilor protejate8.1.6.1. Aspecte generale privind administrarea ariilor protejate

3

8.1.6.2. Managementul habitatelor8.1.6.3. Managementul ecosistemelor

8.2. Conservarea agricolă in situ8.3. Reconstrucţia ecologică

8.3.1. Abordări în reconstrucţia comunităţilor ecologice8.3.2. Areale prioritare de reconstrucţie ecologică

8.3.2.1. Zone umede8.3.2.2. Lacuri8.3.2.3. Zonele urbane8.3.2.4. Pajişti8.3.2.5. Păduri tropicale uscate

8.4. Abordări internaţionale ale conservării şi dezvoltarea durabilă

Capitolul 9 Organismele modificate genetic (OGM) şi impactul lor asupra mediului9.1. Definiţia OGM-urilor şi etapele de obţinere a lor9.2. Semnificaţia şi pericolele transgenezei 9.3. Microorganisme şi animale transgenice9.4. Plante transgenice

9.4.1. Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi9.4.2. Avantajele plantelor transgenice prezentate de producătorii şi apărătorii lor9.4.3. Riscuri legate de cultura plantelor transgenice9.4.4. Dezvoltarea culturilor trasngenice în lume9.4.5. Brevetarea fiinţelor vii9.4.6. OGM-urile şi biodiversitatea9.4.7. Contestarea OGM-urilor9.4.8. Acapararea culturii de către multinaţionale

Capitolul 10Rolul conservaţioniştilor

4

Capitolul 1

PROBLEME GENERALE PRIVIND BIODIVERSITATEA

Comunităţile biologice, dezvoltate în milioane de ani, au început să fie

distruse de activităţile oamenilor. Un număr mare de specii suferă un declin

rapid, unele fiind aproape de punctul de unde începe extincţia lor, ca rezultat

al vânării excesive, distrugerii habitatelor, atacului sălbatic al prădătorilor

sau competitorilor introduşi de către om. Ciclurile hidrologice şi

biogeochimice naturale au fost perturbate datorită defrişării pădurilor,

activitate ce a cauzat erodarea anuală a miliarde de tone de orizont biologic

activ, spălarea şi transportul acestuia în râuri, lacuri şi oceane.

Climatul specific al planetei noastre a fost perturbat prin combinarea

poluării atmosferice cu defrişarea. Niciodată în istoria vieții pe Pământ nu

au fost atâtea specii în pericol într-un timp atât de scurt. Aceste pericole sunt

exacerbate o dată cu creşterea rapidă a populaţiei umane, a nevoilor sale

de consum şi a sărăcirii celor mai multe din ţările tropicale, care deţin o

abundenţă foarte mare de specii. Principalul inamic al biodiversităţii este

sărăcia iar protecţia acesteia trece, în mod obligatoriu, prin ameliorarea

bunăstării umanităţii şi lupta împotriva subdezvoltării .

Conservarea diversităţii biologice a apărut ca o nouă disciplină de

sinteză din dorinţa de a corela ameninţările pentru speciile şi habitatele

studiate cu activităţile umane şi este un domeniu multidisciplinar. În multe

privinţe această disciplină academică este o disciplină de criză.

Conservarea diversităţii biologice nu studiază doar specii şi habitate, ci şi

eficacitatea unor măsuri active de protecţie. Conservaţioniştii includ în

studiile lor şi aspecte sociale, economice, politice şi etice. Conservaţioniştii

nu lucrează numai în plan ştiinţific, ci şi in plan politic şi educational,

5

implicând oficialităţile locale, guvernamentale şi comunităţile locale în

planurile de protecţie.

Convenţia de la Berna (1979) ) a jucat un rol major în domeniul

conservarii florei şi faunei salbatice, a habitatelor naturale.

Este tot mai evident faptul că perioada interglaciară în care ne aflăm

suferă modificări climatice importante, in mare parte fiind datorate

diverselor activităţi umane. Începând cu Conferinta Natiunilor Unite asupra

Mediului Inconjurător de la Stockholm din iunie 1972 se recunoaște, oficial

şi la nivel international, interdependența dintre problemele sociale,

tehnologice, economice şi cele ecologice. Pornind de la acest adevăr, s-a

dezvoltat conceptul, apoi strategia, dezvoltării durabile, în cadrul căreia

ecologia joacă rolul unei adevărate plăci turnante. Recunoasterea

importanței acestei discipline, pătrunderea ideilor şi principiilor ecologice

în conştiinţa unei mari părţi a populaţiei, inserarea problemelor de mediu în

programele partidelor şi guvernelor etc. sunt realizări incontestabile. Lor li

se datorează dezvoltarea de programe internaţionale, elaborarea unor acte

normative coerente şi constituirea unor organisme naţionale şi internationale

specializate pe problemele mediului înconjurător.

Conferintele la nivel inalt de la Rio de Janeiro (1992), de la

Johanesburg (2002) ş.a. nu au făcut decat să întărească vointa de acţiune a

majorităţii ţărilor în domeniul mediului inconjurător şi a dezvoltării durabile.

Termenul de globalitate folosit pentru prima data în SUA, la primul

forum american National Forum on BioDiversity (1986), termenul (atribuit

lui E.O.Wilson, cunoscut entomolog şi sociobiolog). Transpunerea în

tiparele politice şi de drept international s-a realizat in 1992, la Conferinţa

Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (CNUE) care va adopta

Conventia asupra Diversitatii Biologice (CBO), semnată de 168 de state.

6

Diversitatea biologică este definită ca fiind abundenţa de entităţi vii

pe Pământ, reprezentată de milioane de plante, animale şi microorganisme,

genele pe care acestea le conţin, complexitatea ecosistemelor pe care le

formează în mediul biologic.

Concluzionând, se poate afirma ca biodiversitatea reprezintă o

problemă globală a zilelor noastre, iar conservarea ei constituie o sarcină

majoră şi cu caracter permanent a tuturor celor care, într-un fel sau altul, se

simt ataşati ori sunt răspunzători de destinele generaţiilor viitoare, de însăşi

perenitatea vieţii pe Terra.

7

Capitolul 2

EXTINCŢIE ŞI ECONOMIEComunităţile umane de pe tot globul trebuie să conştientizeze faptul

că şi diversitatea biologică este importantă, chiar esentială pentru existenţa

umană. Acest lucru va fi o reuşită numai dacă oamenii vor simți însă că

scăderea diversitătii biologice produce pierderea unor valori.

2.1. Modele de extincţieDiversitatea speciilor de pe Terra a crescut continuu de la aparitia

vieții. Această creştere nu a fost constantă, existând perioade cu o rată mare

a speciaţiei urmate de altele cu schimbări minime. In timp geologic s-au

produs cinci extincţii în masă. Cea mai mare extinctie a avut loc la sfârşitul

Permianului, acum 250 milioane ani, cand se pare că au dispărut între 77 –

96% din totalul speciilor marine. Este foarte probabil ca extinctiile să fie

cauzate de perturbatii majore (eruptii vulcanice pe mari suprafete sau

coliziunea cu un asteroid), care au determinat aparitia unor schimbări ale

mediului cărora multe specii nu le-au făcut faţă.

A trebuit să treacă 50 de milioane de ani pentru ca numărul mare de

familii pierdute in Permian să se refacă. Extincţia speciilor apare chiar şi în

absenta unui fenomen violent. O specie poate fi concurată puternic de alta

sau condusă spre dispariţie prin fenomenul de prădătorism. O specie de

succes poate evolua spre o alta nouă ca răspuns la schimbările de mediu,

prin jocul genelor din fondul de gene. Factorii care determină supravieţuirea

sau disparitia unei specii nu sunt clarificaţi, însă extinctiile ca şi speciaţiile

fac parte mai mult ca sigur din ciclul natural.

Chiar dacă extincțiile sunt un fenomen natural pierderea speciilor este

periculoasă atunci când rata de extincţie este mai mare decât rata

8

speciaţiei. Atunci când rata speciaţiei este egală sau mai mare decât rata

extinctiei, biodiversitatea va rămâne constantă sau chiar va creşte. In

perioadele geologice trecute, pierderea speciilor a fost echilibrată de aparitia

celor noi.

Rata actuală de extincție este de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată

decât ratele din trecutul geologic. Acest episod nou al extincțiilor este numit

a şasea extincţie şi este datorat exclusiv activităţii umane (tabelul 1).

Pierderea de specii este fără precedent şi ireversibilă.

Tabelul 1

Perioadele din istoria PământuluiEra Perioada milioane

aniEvenimente, caracterizare

Extincţii

PRECAMBRIANĂ(răsăritul vieţii)

Precambriană 4.600 – 545 - Apariţia organismelor unicelulare, apoi pluricelulare, organisme cu corp moale- Primele organisme monocelulare au apărut acum cca 3500 milioane de ani

PALEOZOICĂ(viaţa veche)

Cambriană 545 – 495 - Primele animale cu înveliş tare. Acest înveliş le-a făcut mai rezistente crescându-le şansele de supravieţuire şi reproducere

Ordoviciană 495 – 445 Primele plante terestre, primii peşti

Prima extincţie: 50% din toate familiile de animale, mulţi trilobiţi (clasă de artropode marine din era primară, cu înveliş tare)

Siluriană 445 – 415 Primele animale terestreDevoniană 415 – 355 Primii amfibieni (capabili

să respire şi în apă şi pe uscat)

A doua extincţie: 30% din toate familiile de animale, incluzând peştii fără fălci şi mulţi trilobiţi

Carboniferă 355 -290 - Insecte mari, primele reptile, primele păduri.- multe zone ale globului devin fierbinţi şi umede ceea ce a condus la creşterea nr. De plante şi la formarea unor uriaşe mlaştini aburinde. Aceste zone au devenit habitatul multor tipuri de insecte şi de amfibieni

9

Permiană(epoca reptilelor)

290 – 250 - Primele reptile acvatice- Amfibienii au evoluat în reptile şi s-au răspândit pe întregul glob, deoarace continetele s-au unit într-un singur continent uriaş. Un număr mare de animale marine au murit pt că apele mai puţin adânci din jurul continentelor au dispărut

A treia extincţie: 50% din toate familiile de animale incluzând peste 95% din speciile marine; mulţi arbori, amfibieni etc.

MEZOZOICĂ(viaţa de mijloc)

Triasică 250 – 205 Primii dinozauri, peşti osoşi

A patra extincţie: 35% din toate familiile de animale, incluzând multe specii de reptile şi moluşte marine

Jurasică 205 -140 Dinozauri mari, primele mamifere şi păsări

Cretacică 140 – 65 Plante cu flori A cincea extincţie: reptile (dinozauri) şi multe alte specii incluzând foraminiferele (protozoare marinece au corpul acoperit cu o cochilie calcaroasă) şi moluştele. Dinozaurii au fost vertebrate dominante până acum 65 milioane de ani, când au dispărut brusc, probabil din cauza unei schimbări majore a climei

CENOZOICĂ(viaţa recentă)Epoca mamiferelor- a început o dată cu dispariţia dinozaurilor

Terţiară 65 – 1,8 - Mamifere moderne, nevertebrate, păsări- Mamiferele au putut supravieţui schimbărilor climatice deoarece puteau sa-şi schimbe temperatura corpului iar dinozaurii, probabil, nu putea face asta

Cuaternară 1,8 – prezent Apariţia omului A şasea extincţie (extincţia modernă): provocată de poluare, distrugerea habitatului (cauzat de creşterea populaţiei umane şi a nevoilor)

2.2. Economia ecologicăStudiile efectuate arată că, în final, degradarea mediului este produsă

din ratiuni economice: pădurile sunt exploatate pentru vânzarea lemnului,

animalele sunt vânate pentru carne, blană sau alte produse. Habitatele

naturale sunt transformate în terenuri cultivate deoarece oamenii au nevoie

de hrană. Specii noi sunt introduse în spaţiile continentale ori insulare, în

care nu existau, fără a se evalua consecintele sau a gândi măsuri de protecţie.

Dacă degradarea mediului are cauze economice, soluţiile pentru

stoparea acestui fenomen trebuie să cuprindă neapărat principii economice.

Cercetările de mediu au început să includă elemente economice,

10

recomandările formulate de experţi cuprinzând acum şi astfel de argumente.

Una dintre cele mai acceptate doctrine economice moderne afirmă că o

tranzactie voluntară are loc doar atunci când aduce beneficii ambelor

părţi implicate. O tranzactie va putea fi posibilă doar atunci cand vânzătorul

şi cumpărătorul vor ajunge la un preţ agreat de ambele părti. Toate părţile

implicate într-un schimb aşteaptă să-şi îmbunătăţească propria situatie.

Este general acceptat faptul că beneficiile şi costurile liberului schimb

sunt consimțite de toți participanții la tranzacție. Costurile indirecte sau

beneficiile indirecte sunt cunoscute sub numele de externalităţi. Poate cea

mai notabilă şi frecventă externalitate este degradarea mediului care

apare ca o consecintă a acțiunii oamenilor.

Schimbarea fundamentală pe care o imprimă introducerea conceptelor

conservării diversităţii biologice este să se asigure faptul că toate costurile

rezultate din asemenea tranzacţii sunt înţelese. Companiile sau persoanele

particulare implicate în activităţi ce conduc la degradarea mediului nu

suportă toate costurile pentru reabilitarea ecosistemelor degradate, deseori

neplătind nimic. Costurile de mediu sunt adesea suportate de comunităţile

umane care trăiesc în vecinătatea acestor areale şi obțin un beneficiu mic

sau nul de pe urma acestor activităţi.

De exemplu, o rafinărie care emite gaze toxice şi deşeuri lichide

câştigă din vânzarea combustibililor către consumatori. Costurile de mediu

produse de aceste tranzacţii - degradarea calitaţii mediului, ape poluate,

creşterea incidenţei afecţiunilor respiratorii - sunt repartizate întregii

societăţi, adesea populaţia din arealul învecinat având foarte mult de suferit.

Ca răspuns la această nouă metodă de a cuantifica toate costurile

rezultate într-o tranzacţie economică, incluzând şi costurile de mediu, s-a

dezvoltat o nouă disciplină cunoscută sub numele de economie ecologică,

11

care studiază valoarea economică a diversităţii biologice şi integreaza

ştiintele economice, ştiinţele mediului, ecologia, asigurările publice.

Guvernele, bancherii, liderii corporaţiilor etc. pot fi mai repede

convinşi de necesitatea protejării diversităţii biologice dacă se aduc şi

justificări economice in sprijinul acestei activităţi.Costurile de mediu ale

unor proiecte mari precum barajele, drumurile, sistemele de irigaţii,

plantaţiile agricole sunt în creştere datorită necesităţii evaluării impactului

lor asupra mediului. Mediul este adesea definit în mod larg ca incluzând nu

numai resursele naturale ci şi calitatea aerului, apei, speciile in pericol etc.

Intr-o formă mai cuprinzătoare, analizele cost-beneficiu compară

valorile câştigate printr-un proiect cu valorile pierdute. Economia ecologică

contribuie la aceste analize prin includerea în calcul a tuturor costurilor şi

beneficiilor care implică mediul.

Se fac eforturi pentru a include în calculul Produsului Intern Brut

(PIB) şi a unor indici care relevă dezvoltarea şi pierderile resurselor

naturale, deoarece activităţile economice neproductive şi nedurabile duc la

creşterea PIB-ului dar acestea sunt distructive pe termen lung (ex.: pescuitul

in apele litorale, mineritul etc.).

Multe resurse naturale precum aerul, apele, solul, speciile rare,

peisajele deosebite sunt considerate a fi resurse comune care sunt bunul

întregii societăţi. Aceste resurse nu sunt întotdeauna asociate cu o valoare

monetară. Oamenii, industriile, utilizează şi degradează aceste resurse fără

a plăti decât simbolic sau deseori fără a plăti nimic, situatie descrisă ca

tragedia bunului comun. In sistemele ecologiste de evaluare utilizarea

acestor resurse comune este inclusă ca parte internă a afacerii in loc să fie

tratata ca externalitate.

12

Atunci când oamenii şi organizaţiile vor plăti pentru acţiunile lor se

va diminua şi degradarea mediului. Unele sugestii pentru a pune în practică

aceste afirmatii se referă la creşterea taxelor pe combustibilii fosili,

impunerea de penalizări pentru poluare, folosirea ineficientă a energiei,

apei, solului, la obligativitatea realizării programelor de reciclare etc. De

asemenea, subvenţiile acordate industriilor şi activitaţilor poluatoare

trebuie eliminate. Ca rezultat, noile investitii trebuie redirectionate spre

activităţi care imbunătăţesc calitatea mediului, sunt foarte putin poluatoare,

produc beneficii pentru un număr mare de oameni, în special pentru cei

care trăiesc în vecinătatea acestora. In final, penalizările pentru

degradarea diversităţii biologice pot fi majorate, astfel că industriile vor

avea politici de supraveghere mai severe şi vor fi mai precaute cu mediul.

Demonstrarea valorii diversităţii biologice şi a resurselor naturale este o

problemă foarte complexă, ea fiind determinată de o varietate de factori

economici şi etici. Un obiectiv major al economiei ecologice este

dezvoltarea metodelor de evaluare a componentelor diversităţii

biologice. Au fost elaborate metode pentru atribuirea de valoare economică

variabilitaţii genetice, speciilor, comunităţilor biologice şi ecosistemelor.

13

Capitolul 3

VALOAREA BIODIVERSITĂŢII

3.1. Valori economice directe3.1.1. Valori utilizate pentru consum

Valorile utilizate pentru consum pot fi atribuite bunurilor care sunt

consumate local şi care nu apar pe pieţele naţionale şi internationale.

Oamenii care trăiesc aproape de terenurile productive utilizează adesea o

parte considerabilă a bunurilor produse pentru consumul propriu. Aceste

bunuri in mod normal nu sunt reflectate în PIB-ul tării, ele nefiind vândute

decât cel mult pe pieţele locale. In cazul în care populaţia din mediul rural

nu este capabilă să obţină aceste produse, ca urmare a efectelor degradării

mediului, supraexploatarii resurselor naturale sau datorită instituirii ariilor

protejate, standardul de viată va fi în scădere, fapt ce poate merge până la

punctul în care devine imposibilă supravietuirea şi este necesară mutarea în

alt loc.

Una din cerinţele vitale pentru populatia rurală este consumul de

proteine, care adesea sunt obţinute prin vânarea animalelor sălbatice din

care o parte importantă sunt consumate local.

Valoarea producţiei utilizată în consum poate fi calculată pentru

unele produse evaluând cât de mult trebuie să plătească populaţia dacă ar

cumpăra produse echivalente de pe piaţă şi sursele locale nu ar fi

disponibile. In cazul epuizării resurselor locale populaţia va sărăci sau va

migra spre centrele urbane.

Cu toate că dependenţa de produsele naturale locale este asociată cu

tările în curs de dezvoltare există zone rurale şi în ţări dezvoltate ca S.U.A.

14

sau Canada, unde sute sau mii de oameni sunt dependenti de combustibilul

lemnos pentru încălzire şi de vânat pentru hrană.

3.1.2. Valoarea de utilizare a produselor

Valoarea de utilizare a produselor este valoarea directă atribuită

produselor care sunt recoltate din mediul sălbatic şi vândute pe pieţele

comerciale naţionale sau internaţionale. Aceste produse sunt in mod

obişnuit evaluate prin, prin preţul plătit la primul punct de vânzare

scăzând costurile apărute înainte de acest punct.

In prezent, lemnul este cel mai important produs obţinut din mediul

natural, cu o valoare circulantă în comertul international de peste 120

miliarde USD an. Producţia de lemn este exportată în proporţie tot mai

mare din multe ţări tropicale, care obţin astfel valută pentru industrializare

sau plata datoriilor. Produsele nelemnoase din pădure, incluzând vânatul,

fructele, latex-ul, răşinile, plantele medicinale au de asemenea o valoare

productivă foarte mare. Aceste produse sunt numite deseori impropriu

„produse forestiere minore", în realitate ele fiind extrem de importante

din punct de vedere economic putând avea o valoare mai mare în timp

decât defrişarea pădurii. De exemplu, produsele nelemnoase exportate de

India reprezinta 63% din totalul exporturilor forestiere Valoarea produselor

nelemnoase impreună cu valoarea lemnului aduce o puternică justificare

economică pentru menţinerea ecosistemelor forestiere în bune conditii.

Cea mai importanta valoare de utilizare pentru multe specii

constă în capacitatea lor de a produce noi materii prime pentru industrie şi

de a îmbunătăţi genetic culturile agricole.

Populaţiile sălbatice produc sursa de material genetic care le poate

redresa genetic pe cele domestice. In cazul plantelor cultivate, speciile

15

sălbatice pot produce gene care conferă rezistenţa la boli sau determină

creşterea producţiei. Continua ameliorare genetică a plantelor cultivate

este necesară nu numai pentru creşterea producţiei dar şi ca protectie

împotriva insectelor rezistente la pesticide, virulenţei unor fungi, bacterii

sau viruşi necunoscuţi. Pierderea plantelor cultivate poate fi adeseori legată

direct de variabilitatea genetică redusă. Astfel în anul 1846 cartofii au fost

distruşi în Irlanda, iar în anul 1922 aproape decimaţi în fosta URSS. In anul

1984 aparitia mălurii citricelor în Florida a fost relaţionată cu slaba

variabilitate genetică a plantelor cultivate.

Speciile sălbatice pot fi adesea utilizate ca agenţi biologici de

control. Exemplu: viermele alb al maniocului (Phenacossus manihotis) a

fost introdus accidental în Africa unde a produs pagube de circa 2 miliarde

de USD/an reducând substanţial hrana a peste 200 de milioane de africani.

După cercetări intense, entomologii au descoperit o viespe din Paraguai,

necunoscută initial ca parazit al viermelui alb al maniocului. Un program

de creştere şi introducere a 250 000 de viespi in Africa a condus la

controlul dezvoltării viermelui şi reducerea a 95% din pierderile de manioc

(Manihot esculenta).

Lumea naturală este şi o importantă sursă de materii prime în

industria farmaceutică. Mai mult de 75% din primele 150 de

medicamente prescrise curent in S.U.A. sunt derivate din plante, animale,

fungi, bacterii. Două medicamente pentru disfunctii sexuale derivate dintr-

un melc de mare din Madagascar s-au dovedit a fi eficiente in tratarea

leucemiilor şi a altor boli de sânge. Aceste tratamente au crescut rata de

supravieţuire a copiilor cu leucemie de la 10% la 90%.

Comunităţile biologice ale lumii sunt în continuare cercetate pentru a se

16

descoperi noi plante, animale, fungi şi microorganisme care pot fi utilizate

in lupta oamenilor cu boli precum cancerul sau SIDA.

3.2. Valori economice indirecte3.2.1. Valori economice neconsumabile

Comunităţile biologice produc o mare varietate de servicii de mediu

care nu sunt consumate prin utilizare. Ele previn inundaţiile şi

eroziunea solurilor, purifică apele şi creează locuri pentru recreere şi

studierea naturii. Economiştii sunt doar la început în domeniul calculului

valorii serviciilor ecosistemelor la nivel regional şi global. Chiar dacă sunt

încă la un nivel incipient, ele sugerează că valoarea serviciilor produse de

ecosisteme este enormă (ex. USA valoarea utilizării directe a biodiversităţii

= 18 trilioane USD/an) şi că societatea umană este dependentă în totalitate

de resursele naturale.

a.) Productivitatea ecosistemelor. Capacitatea fotosintetică a plantelor şi

algelor constă în captarea energiei solare de către ţesuturile vii. Acestea

reprezintă startul celor mai importante relaţii trofice care implică aproape

toate speciile pe care omul le exploatează. Aproximativ 40% din

productivitatea mediului terestru este utilizată direct sau indirect de om.

Distrugerea vegetatiei dintr-un areal conduce la pierderea producţiei de

biomasă şi deteriorarea comunităţilor de animale care trăiesc în acel

areal.

Chiar dacă ecosistemele degradate sunt refăcute - adesea cu

cheltuieli foarte mari - nu se mai poate restabili functionalitatea iniţială

a ecosistemelor, acestea nemaiavând aceeaşi bogăţie în specii.

Multe studii asupra pajiştilor naturale şi artificiale confirmă faptul

că pierderea unor specii determină declinul productivităţii, comunitatea

17

fiind mai putin capabilă să răspundă la variaţii ale mediului, precum

seceta. Atunci când sunt pierdute specii, comunităţile biologice işi vor

reduce substanţial capacitatea de adaptare la schimbările produse de

activitatea umană.

b.) Protectia apelor şi a resurselor edafice. Comunităţile biologice au o

importanţă vitală în protejarea resurselor de apă, protecţia ecosistemelor

împotriva inundaţiilor sau secetei şi menţinerea calităţii apei. Aparatul

foliar şi litiera interceptează ploaia şi reduc impactul picăturilor de apă cu

solul, rădăcinile plantelor şi microorganismele contribuie la aerarea solului,

mărindu-i capacitatea de a absorbi apa. Creşterea capacităţii de retenţie a

apei reduce posibilitatea de producere a inundatiilor care apar după ploile

puternice şi asigură o cedare lentă a acesteia, în zile sau săptămâni după

ploaie.

Atunci când vegetatia este degradată, rata de eroziune a solurilor şi

chiar alunecările de teren cresc rapid, reducând substantial valoarea

terenurilor. Mai mult, particulele de sol ajunse în apă pot elimina

animalele de apă dulce, viaţa marină din estuare (gura de vărsare a unui

fluviu în mare, lărgită şi adâncită în fromă de pâlnie, compusă în mare

parte de apă sărată). Sedimentele reduc indicele de potabilitate şi indirect

posibilitatea de utilizare a apei de către comunitătile umane ce trăiesc de-a

lungul râurilor. Creşterea debitului solid conduce la colmatarea accelerata

a lacurilor de acumulare, la diminuarea productiei de energie electrică

sau reducerea navigabilităţii.

In multe zone de pe glob, dezvoltarea urbană exercită o presiune

puternică asupra resurselor de apă necesare pentru consum menajer, irigaţii

şi uz industrial. Costurile tratarii apei sunt atât de mari încât protejarea

18

elementelor care în mod natural ii asigură calitatea este de prioritate

maximă.

c.) Ameliorarea climatului.

La nivel local arborii modifică temperatura prin reducerea insolatiei

directe şi procesul de evapotranspiratie. Efectul răcoritor diminuează

utilizarea ventilatoarelor şi aparatelor de aer condiţionat, sporeşte

confortul şi imbunătăţeşte productivitatea muncii.

La nivel regional, evapotranspiratia asigură secvente ale circuitului apei

in natură. Pierderea vegetatiei din unele regiuni de pe glob a condus la

reducerea, la nivel regional, a cantităţii anuale a precipitatiilor.

La nivel global, creşterea plantelor este corelată cu ciclul carbonului.

Diminuarea suprafetei ocupate de covorul vegetal are ca efect reducerea

capacitatii de absorbtie a CO2, contribuind la creşterea concentraţiei acestui

gaz in atmosferă şi mai departe la efectul de încălzire globală.

d.) Depozitarea deşeurilor şi retenţia nutrienţilor. Comunităţile

biologice sunt capabile să reducă şi să imobilizeze poluanţi ca metale

grele, pesticide, ape uzate, care au fost introduşi în mediu prin activităţi

umane. Excesul de nutrienţi realizat în procesul de reducere poate fi

asimilat de alge şi plante constituind începutul unui nou lanţ trofic.

e.) Relatiile dintre specii. Existenta multora dintre speciile vânate de

oameni pentru valoarea lor economică depinde de alte specii sălbatice.

Astfel, declinul unei specii sălbatice cu importanta mică pentru oameni

poate determina diminuarea numărului celor vânate. O parte din

animalele sălbatice vânate sunt dependente de insectele şi plantele necesare

hranei. Declinul populatiilor de insecte şi al comunităţilor de plante va

conduce la scăderea efectivului de animale vânate de om. Numeroase

specii cultivate sunt entomofile, depinzând de insecte pentru polenizare.

19

Diseminarea multor specii sălbatice este dependentă de animalele care le

consumă fructele.

Unele din relaţiile cele mai semnificative din comunităţile biologice

sunt acelea dintre speciile de plante şi microorganismele din sol care

produc nutrienţii esenţiali prin descompunerea plantelor şi animalelor

moarte. Creşterea lentă şi moartea arborilor din pădurile Europei poate fi

atribuită, în parte, efectului ploilor acide şi poluării aerului asupra fungilor

din sol.

f.) Recreerea şi ecoturismul. Un scop important al activităţilor

recreaţionale este acela de relaxare în natură prin intermediul unor

activităţi precum drumeţia, fotografiatul, tabere ornitologice, observarea

balenelor etc. Valoarea monetară a acestor activităţi, numită uneori

valoarea farmecului poate fi considerabilă. Sistemul complet al

cheltuielilor, care include taxe, transport, cazare, masă şi echipament

sugerează că valoarea recreaţională a ecosistemelor lumii a fost estimată la

circa de 800 miliarde USD/an.

Ecoturismul este o industrie in rapidă dezvoltare, implicând peste 200

milioane de persoane pe an şi rulând miliarde de USD/an in lume. Vizitarea

unor ţări de către această categorie de turişti şi cheltuielile făcute sunt

realizate cu scopul de admira comunităţile biologice şi specii rare. Rolul

ecoturismului este în particular important in multe ţări tropicale.

Ecoturismul poate furniza o justificare imediată, pragmatică pentru

protejarea diversităţii biologice, în mod particular atunci când activităţile

pe care le presupune sunt integrate într-un plan general de management.

g.)Valoarea educaţională şi ştiinţifică. Multe cărti, reviste, programe de

televiziune, materiale multimedia, filme produse în scopuri educationale şi

20

recreative sunt bazate pe teme din natură. Aceste produse educaţionale

valorează probabil miliarde de dolari pe an.

h.) Monitorizarea factorilor de mediu. Speciile care au sensibilităţi

aparte la toxine pot servi drept sistem initial de avertizare intr-un program

de monitorizare a stării de sanogeneză a mediului. Unele specii pot servi ca

inlocuitori ai unor echipamente de detecţie deosebit de costisitoare. Cei mai

cunoscuţi indicatori sunt lichenii care cresc pe roci şi absorb substanţele

chimice din ploi sau aer. O cantitate mare de substante toxice distruge

lichenii, fiecare specie avand un nivel distinct de toleranţă la poluarea

atmosferică. Compoziţia comunitătilor de licheni dintr-un areal poate fi

utilizată ca indicator biologic (biomarkeri) al nivelului de poluare a

atmosferei, iar abundenţa lor poate indica arealele contaminate. Moluştele

şi algele sunt de asemenea utilizate ca indicatori biologici.

3.2.2. Valori opţionale

Valoarea optională a speciilor constă în potentialul de a produce un

beneficiu economic societăţii umane în viitor. Continua schimbare a

societăţii umane generează necesităţi, deci trebuie să existe metode care să le

satisfacă. Adesea soluţia problemei este un animal sau o plantă necunoscută

anterior. Căutarea de produse naturale noi este foarte extinsă. Entomologii

caută insecte utilizabile ca agenti biologici de control, microbiologii caută

bacterii care să asiste procesele biochimice industriale, zoologii caută sa

identifice specii ce pot produce proteine animale mai eficiente etc. Posibila

valoare economică a speciilor este greu de precizat deoarece este bazată pe

produse sau procese neimaginabile incă.

Agenţiile de asigurări medicale şi companiile farmaceutice sunt

angajate în eforturi mari de colectare şi prelucrare a unor plante pentru a

exploata capacitatea lor de a lupta cu diverse maladii. Descoperirea unui

21

agent anticancer in tisa pacifică (Taxus brevifolia) un arbore specific

pădurilor seculare nord-americane, este unul din rezultatele recente ale

acestor căutări. O altă specie cu valoare în producerea unor medicamente

este arborele Ginkgo biloba care mai vegetează spontan doar în câteva

localităţi izolate din China. In decursul ultimilor 20 de ani, o industrie de

500 milioane de USD/an a fost dezvoltată in jurul plantatiilor de ginkgo. De

asemenea s-au dezvoltat linii tehnologice în fabricile de medicamente din

Europa şi Asia, care extrag din frunze un complex extrem de util în tratarea

problemele de circulatie, accidente cerebrale, pierderea memoriei.

Unele specii sunt evaluate aparent ca neavând valoare economică

considerabilă. Dacă doar una din aceste specii devine extinctă înainte de

descoperirea ei va fi o pierdere iremediabilă pentru economia globală,

chiar şi în cazul în care majoritatea celorlalte specii vor fi prezervate.

Diversitatea speciilor poate fi comparată cu un manual care ne explică

cum ar fi posibilă menţinerea Pământului în viaţă. Pierderea unor specii

este echivalentul ruperii anumitor pagini din acest manual; dacă

informaţiile din paginile pierdute vor fi necesare pentru a ne salva pe noi

sau o altă specie vom constata prea târziu ca informaţiile dispărute sunt de

neînlocuit. Niciodată nu vom face prea mult pentru a salva specii sau

ecosisteme, niciodată nu putem spune că o specie este importantă sau nu.

Practic nu avem cum să ne dăm seama de dimensiunea dezastrului pe

care îl poate declanşa pierderea unei specii.

3.2.3. Valoarea existenţială

Foarte multi oameni din lumea intreagă au grijă de animalele

salbatice şi sunt preocupati protecţia lor. Acest lucru poate fi asociat cu

dorinţa că într-o zi putem vizita habitatul unei specii şi chiar să o

observăm în sălbăticie. Câteva specii, denumite megafauna charismatică,

22

ca panda, leii, elefantii, bizonii şi numeroase păsări evidenţiază răspunsuri

emoţionale din partea oamenilor. Aceştia valorifică emoţiile trăite în mod

direct bucurându-se şi contribuind cu bani în susţinerea organizaţiilor de

mediu, care la rândul lor participă la protecţia acestor specii şi habitatelor

lor.

Populatia şi organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale

contribuie anual cu sume de ordinul a miliardelor de dolari la protejarea

diversităţii biologice, îndeosebi în tările dezvoltate. Aceste sume se regăsesc

în valoarea existenţială a speciilor sălbatice şi comunităţilor biologice,

reprezentând de fapt fondurile pe care oamenii sunt dispuşi să le plătească

pentru a preveni extincţia speciilor şi distrugerea habitatelor.

In concluzie, economia ecologică ajută la punerea in evidenţă a unei

game largi de bunuri şi servicii produse de diversitatea biologică. Acest

lucru a permis cercetătorilor sa evalueze mai corect proiectele, cuantificând

şi impactele asupra mediului, variabile care înainte erau scoase din ecuaţie.

Unele proiecte care initial păreau a fi un succes merg acum pierdere

economică. De exemplu, evaluarea indicatorilor de succes ai unui proiect de

dezvoltare precum irigaţiile care utilizează apa deviată din râurile ce străbat

zone umede tropicale evidentiază un beneficiu pe termen scurt

(imbunătăţirea capacităţii de cultură) însă costurile de mediu devin din ce in

ce mai mari, ajungând sa anihileze profiturile.

23

Capitolul 4

ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI FACTORII DE

INFLUENŢĂ AI BIODIVERSITĂŢII

1.1. Elementele structurale ale biodiversităţiiPe Pământ, diversitatea biologică este reprezentată prin câteva

milioane de forme organice care trăiesc în cele mai diferite medii. Până în

prezent sunt descrise aproximativ 1,8 milioane de specii.

In fiecare an sunt descoperite mii de noi specii, cele mai multe dintre

ele fiind insecte şi animale mai puţin însemnate; păsări şi mamifere circa 1-5

specii/an.

Taxonomia este disciplina care se ocupă cu teoria şi practica

descrierii şi clasificării organismelor. Organismele sunt clasificate într-o

anumită ierarhie, bine stabilită (fig. 1). Taxonul este un grup de organisme

recunoscut ca unitate formală în cadrul oricarei trepte a clasificării ierarhice.

Principalele ranguri de taxoni admişi, în ordine descendentă sunt:- Regnul

- lncrengătura

- Clasa

- Ordinul

- Familia

- Genul

- Specia

Biologii moderni recunosc în lumea vie trei domenii cu şase regnuri:

- primul domeniu şi regn este Bacteria şi include speciile

unicelulare fără nucleu propriu-zis;

24

- al doilea domeniu şi regn este Archaea, considerat ca fiind

evoluţionar distinct, reuneşte specii asemănătoare bacteriilor

care trăiesc adesea în condiţii de mediu extreme;

- al treilea domeniu este Eucarya, specii cu nucleu propriu-zis,

domeniu care include 4 regnuri: Protista, Fungi, Animalia şi

Plantae. Regnul Animalia are cele mai mare număr de specii

iar domeniile Bacteria şi Archaea sunt cele mai puţin

cunoscute.

Specia constituie unitatea taxonomică de bază a lumii vii.

În cazul plantelor şi animalelor domesticite soiul sau cultivarul

pentru plante şi rasa pentru animale. Soiul, respectiv rasa, reprezintă un

grup de indivizi, cu o structură genetică proprie, ce se transmite de la o

generaţie la alta. Ei se caracterizează prin asemănare fenotipică

specifică a indivizilor componenti, cu adaptare la anumite condiţii ecologice

şi care corespunde cerinţelor economice ale omului. Atât soiul, cât şi rasa

sunt rezultatul acţiunii de ameliorare genetică desfăşurată în mod conştient

de către om.

Specia este taxonul biologic fundamental cu care se lucrează în

sistematică şi reprezintă un grup de indivizi compatibili sexual, care nu se

încrucişează în mod normal cu indivizii altei specii şi au foarte mare

asemănare morfofiziologică. In natura, specia este reprezentată de indivizi

răspândiţi neuniform, pe o anumită suprafaţă denumită areal. Arealul unor

specii este foarte întins şi întrerupt de spaţii nefavorabile, care pot izola

indivizii sau grupurile de indivizi aparţinând aceleaşi specii, formând aşa

numitele populaţii locale.

25

Specia cuprinde în cadrul sau un grup de taxoni inferiori numiti

infraspecifici însă nu sunt toţi recunoscuţi de Codul Internaţional Botanic:

varietatea, populaţia, biotipul, ecotipul.

Fig. 1. Regnul animal

26

Taxonii infraspecifici utilizaţi la plante sunt numai parţial comuni,

pentru speciile cultivate şi cele spontane, după urmează:

La plantele spontane: La plantele cultivate:

subspecia (subsp.) subspecia (subsp.)

varietatea (var.) convarietatea (convar.)

forma (f.) varietatea (vac)

conculta (conc.)

cultivarul

4.2. Factorii primari de influenţă ai biodiversităţiiProcesul de creştere şi dezvoltare a unui organism, cuprinzând toate

stadiile şi perioadele de la începutul până la sfârşitul existentei sale ca

individualitate, poarta numele de ontogenie. Daca ontogenia este proprie

tuturor organismelor vii, cuprinzând întreaga lor existenţă, adică istoria

dezvoltării unui individ, prin filogenie se inţelege istoria dezvoltării

speciilor sau raselor.

In timp ce filogenia impune un anumit sens directiei dezvoltării,

ontogenia creează forme şi funcţii noi datorită influenţei masive a

factorilor intâmplători, variabili, care tind să abată sistemul de la linia

evolutiei sau chiar să-1 distrugă.

La baza amplificării biodiversităţii stă procesul de speciaţie în care se

formează specii noi

Speciaţia poate fi: - alopatrică când aparitia unei specii noi poate avea loc

prin izolarea geografică a unui grup de indivizi din populatia ancestrală şi

modificând frecvenţa genelor, respectiv a caracterelor în functie de conditiile

de mediu;

- simpatrică când aparitia unei specii noi se poate realiza

şi prin izolare reproductivă a unei micropopulatii de populaţia ancestrală,

27

fără izolarea geografica a indivizilor. Aici se incadrează poliploizii apăruti

spontan la plante şi animale, care de regulă nu se pot incrucişa cu formele

diploide din care provin.

Diversitatea biologică este consecinţa factorilor primari ai evoluţiei

care sunt următorii:

a.) Mutatia poate fi definită ca schimbare în structura şi chimismul unei

gene, sau o schimbare bruscă a bazei ereditare a unui individ. Mutaţia

reprezintă o sursă inepuizabilă de variaţii ereditare.

Mutaţiile pot fi naturale sau artificiale. În decursul evoluţiei, au apărut

mutaţii în interiorul speciilor care au împiedicat încrucişarea indivizilor

mutanţi cu cei aparţinând formei iniţiale. Astfel de “bariere de încrucişare”

au permis apariţia unor populaţii în cadrul speciilor, cu modificări genetice,

unele transformându-se în specii. Asupra acestora a acţionat cu multă

severitate selecţia naturală, în urma acestui proces, supravieţuind numai

acele forme care prezentau o superioritate evolutivă, în special o mai bună

adaptabilitate la noile condiţii de mediu.

b.) Migraţia, sau contaminarea cu gene străine se produce prin transferul

de gene de la o populaţie la alta, prin deplasarea indivizilor sau a grupelor de

indivizi în arealul altor populaţii în care frecvenţa genelor comune este

diferită, sau, la plante, prin participarea gameţilor (polenului) dintr-o

populaţie la polenizarea florilor dintr-o altă populaţie datorită fecundării

străine (incrucişate), prin intermediul insectelor, vântului etc.

De regulă, transferul de gene are loc între populaţiile aceleiaşi specii

şi foarte rar între populaţii aparţinând la specii diferite.

c.) Recombinarea sexuată

Recombinarea este o sursă importantă de variaţii ereditare şi constă în

procesul de unire sexuată (împerechere) a doua forme parentale cu

28

constitutie genetică diferită, proces în urma căruia rezultă descendenţi cu o

bază genetică nouă, diferită de cea a părinţilor.

Dupa gradul de înrudire a părinţilor care participă la încrucişare,

recombinările sexuale pot fi de natură intraspecifică, interspecifică şi

intergenerică. Ultimele două sunt mai dificile de realizat datorită

neomologiei genoamelor şi diferenţelor date de numărul diferit de

cromozomi.

d.) Selecţia naturală

Selectia naturală este o lege caracteristică sistemelor populaţionale sau

speciei, prin care sunt favorizate acele variaţii individuale care sunt utile,

în primul rând, supravietuirii speciei.

In esenţă, selectia naturală este un proces continuu, neîntrerupt, prin

care are loc creşterea gradului de adaptare a populaţiilor la condiţiile de

mediu.

Un merit deosebit pentru elaborarea teoriei ştiintifice a evolutiei

speciilor revine naturalistului Charles Darwin, care a publicat in anul 1859

lucrarea sa fundamentală “Originea speciilor sub influenta selectiei

naturale". Selecţia naturală acţionează la diferite niveluri de organizare:

individual (selecţia gametică), populaţional (în interiorul unei populaţii, sau

între populatii conspecifice), în ecosistem (între speciile biocenozei sau

selectia de biotop).

e.) Driftul genetic - schimbare, directionată sau nedirecţionată, în frecvenţa,

alelelor unei gene (existente la un anumit locus) în populaţiile mici sau

experimentale datorită jocului întâmplării. Fluctuaţiile în frecventa genei

poate determina pierderea completă a unei alele si extinderea altei alele fără

vreo legătură cu valoarea adaptivă.

29

Capitolul 5

TIPURI DE DIVERSITATE

De îndată ce s-a lansat acest termen de biodiversitate, consemnăm,

ca un fapt pozitiv, demararea unor programe comunitare

(DIVERSITAS, LIFE, NATURA-2000 etc.) menite să inventarieze şi să

propună măsuri de identificare şi conservare a biodiversităţii locale şi

regionale.

Nivelurile la care este şi trebuie abordată diversitatea sunt

următoarele:

• diversitatea genetică (intraspecifică) reprezintă variabilitatea

genotipurilor şi genofondului din interiorul populaţiilor unei

specii, pe întregul său areal de răspândire;

• diversitatea specifică (interspecilîcă) cuprinde totalitatea

speciilor aflate într-un anumit biotop, o anumită regiune, ţară

ş.a.m.d, privite şi prin prisma importanţei biogeografice, a

efectivelor populaţiilor şi a suprafeţelor ocupate de acestea;

diversitatea ecologică (a ecosistemelor) priveşte mozaicul

realizat de diversele comunităţi de organisme, integrate într-

un anumit biotop, dar şi complexul de relaţii funcţionale care

guvernează ecosistemele prezente. În funcţie de particularităţile

ecotopului în cadrul unui ecosistem se poate identifica, o

biodiversitate de tip a (ce sugerează un ecotop uniform),

biodiversitate de tip ß (indicând un ecotop cu mare heterogenitate) şi de

tip γ (când aprecierea se face la scară regională);

• diversitatea culturală considerăm că reuneşte toate practicile,

tradiţiile şi creaţiile umane, care au ca obiect ori ca bază de

30

inspiraţie componente ale viului, în toată complexitatea sa. Prin aceste

practici şi tradiţii, omul a reuşit să creeze biodiversitate (specii hibride,

varietăţi, soiuri şi rase) ori să conserve anumite fragmente din

ecosistemele apropiate sufletului unei anumite comunităţi umane şi

într-o anumită perioadă a dezvoltării societăţii.

5.1. Diversitatea genetică (intraspecifică)5.1.1. Consideraţii generale

Acest tip de biodiversitate priveşte variabilitatea existentă în interiorul

populaţiilor unei specii, evaluare realizată prin folosirea unor metode specifice,

fie ale taxonomiei ori ale geneticii clasice, fie ale geneticii moleculare, fie ale

biochimiei. De la utilizarea rezultatelor geneticii în biotaxonomie şi ameliorare,

în prezent, ele au evoluat spre scopul practic, al identificării şi utilizării lor în

conservare, în biotehnologii şi în diverse alte sectoare ale vieţii socio-

economice.

Pentru a înţelege importanţa cunoaşterii biodiversităţii genetice în

acţiunile de conservare, vom apela la următoarele exemple:

- este cunoscut faptul că izolarea populaţiilor reprezintă un factor

important în procesul de speciaţie, fie că este vorba despre o izolare

geografică sau de una etologică (de comportament). Pe baze fenotipice,

taxonomiştii au descris o serie de subspecii, varietăţi sau forme în

cadrul uneia şi aceleaşi specii, infrataxoni care, în fond, evidenţiază

modificări ale materialului genetic din genofondul uneia sau alteia

dintre populaţii.

Astfel, studiindu-se distanţa genetică (pe baza secvenţelor de

nucleotide din ADN mitocondrial) a populaţiilor de urs brun (Ursus

arctos) din Europa, s-au identificat trei grupe în dendrograma realizată:

populaţiile din Spania şi din Pirinei, populaţiile din Slovenia, Croaţia,

31

nordul şi centrul Italiei, precum şi cele din Laponia, Rusia şi România. In

strategia de conservare, cunoscându-se acest fapt şi presupunând că există

o strânsă corespondenţă între gradul de heterozigoţie şi succesul

reproductiv, se vor folosi doar indivizi din populaţiile apropiate

genetic, chiar dacă morfologic urşii sunt asemănători. Altfel, distanţa

genetică mare va împiedica succesul recolonizărilor.

S t u d i i l e d e b i o d i v e r s i t a t e nu privesc doar populaţiile de

plante spontane ori de animale sălbatice, ci ele abordează şi soiurile

şi rasele, Omul fiind, de fapt şi un creator de biodiversitate, nu

numai un factor de erodare a acesteia. De-a lungul timpului, cel mai

adesea prin metode empirice, comunităţile umane au obţinut un

număr impresionant de soiuri tradiţionale sau locale (circa 4.000

soi u r i de cartof, circa 3.000 soiuri de măr, circa 2.000 soiuri de

orez etc), precum şi de rase (circa 1.470 rase de bovine, 600 rase

de caprine, 1.490 rase de ovine, 650 rase de porcine, 730 rase de

găini, 800 rase de porumbei, 800 rase de câini etc. Este adevărat,

însă, şi faptul că un mare număr d i n acesle soiuri şi rase au

dispărut: aproximativ 250 rase de bovine, 180 rase de ovine, 151

rase de porcine etc. Principala cauză a reprezentat-o şi o reprezintă

«concurenţa» soiurilor şi raselor noi , cuplată cu <<uitarea>> celor

mai puţin productive , dar foarte bine adaptate condiţiilor locale

în care au fost formate, deseori şi cu anumite interese de grup.

Tot prin studiile privitoare la variabilitatea intraspecifică s-au

stabilit şi centrele genetice ale speciilor cultivate ori domesticite,

aspect cunoscut şi important pentru cercetările de ameliorare.

Geneticianul Vavilov a constat că sunt conturate 10 mari regiuni d i n

c a r e provin principalele plante de cultură, regiuni care adăpostesc

32

cea mai mare variabilitate genetică (intraspecifică) a speciilor

spontane parentale. Aceasta impune o atenţie sporită pentru

conservarea rezervelor de germoplasmă păstrate de aceste zone

(fig.2).

5.1.2. Metode de evidenţiere a biodiversităţii intraspecifice

Aşa cum s-a subliniat anterior, la început variabilitatea

intraspecifică s-a evidenţiat prin estimarea unor caractere morfo-

anatomice ale indivizilor diverselor populaţii şi descrierea unor unităţi

taxonomice infraspecifice (subspecii, varietăţi, forme, rase ecografice),

multe dintre acestea dovedindu-se ulterior a fi doar ecotipuri. Astfel de

studii ne pot totuşi sugera existenţa unor variaţii în structura genetică a

populaţiilor unei specii date, iar de aici se pot declanşa investigaţii mult mai

profunde.

Dintre metodele genetice utilizate, reţinem că studiile clasice au

urmărit evidenţierea numărului de cromozomi din populaţiile diverselor

specii, constatându-se:

- existenţa unor serii poliploide complete. Astfel, genul Festuca

(păiuşul) are specii diploide (cu 2n = 14 cromozomi - F. pratensis),

tetraploide (cu 4n = 28 cromozomi - F. paratensis), hexa- şi

octoploide (cu 6n = 42, respectiv 8n = 56 cromozomi - F. rubra) sau

decaploide (cu l0 n = 70 cromozomi - F. ovina);

- manifestarea aneuploidiei etc.

Cercetările moderne folosesc o serie de metode directe, prin care se

elucidează structura genetică la nivel molecular (secvenţa nucleotidelor),

folosind diverse tehnici moleculare.

Pe lângă studiile morfo-anatomice, conţinutul în enzime (identificat

mai ales prin metoda cromatografiei pe gel de poliacrilamidă) poate oferi

33

informaţii utile asupra structurii genotipurilor dintr-o populaţie, iar de aici se

pot realiza modele teoretice privind distanţa genetică dintre populaţii, posibilele

linii ale speciaţiei, restructurări taxonomice, dar şi aprecieri privitoare la

modalităţile de conservare (fig. 2).

Fig. 2. Speciile cultivate au o mare varietate genetică în arealele de origine

5.2. Diversitatea specifică (interspecifică)5.2.1. Consideraţii generale

Reprezintă cea mai frecvent studiată dintre categoriile de diversitate

biologică şi evidenţiază numărul de specii dintr-o regiune, dintr-o

biocenoză sau dintr-un anume biotop ori tip de ecosistem, număr corelat

cu suprafaţa acestora, cu numărul de indivizi per specie, cu importanţa

biogeografică a fiecărei specii, cu particularităţile ecotopului. Aşadar,

acest tip nu se suprapune cu cercetările floristice şi faunistice, ci avem de-

a face cu o abordare calitativă, cantitativă şi ecologică a structurii

sistemelor biologice. Calcularea ulterioară a indicilor de diversitate oferă

34

posibilitatea evaluărilor şi comparaţiilor între diversele regiuni ori diferitele

ecosisteme studiate, iar, în final, şi o ierarhizare a acestora.

Inventarierea numărului de specii din diversele regiuni ale

Globului a dus la aşa-numita cartografiere a punctelor fierbinţi ale

biodivesităţii specifice, în cadrul căreia se vorbeşte despre:

- ţări sau regiuni cu megadiversitatc (11 ţări, dintre care pe

primele locuri sunt Mexic, Columbia, Ecuador, Zairul şi China, iar pe

ultimele două locuri sunt ocupate Indonezia şi Australia);

- ţări sau regiuni cu mare bogăţie de specii endemice pentru

un anumit grup taxonomic. Astfel, cele mai multe mamifere

endemice (210 specii) se întâlnesc în Australia, unde mai

supravieţuiesc şi cele mai multe reptile endemice (605 specii).

Desigur, procesul de inventariere nu este încheiat, el fiind dublat de

două fenomene contrastante: dispariţia unor specii (cunoscute deja sau

încă neidentificate) şi descrierea de taxoni noi.

Referitor la numărul total de specii existente în Biosferă, trebuie

precizat că datorită accepţiunii diferite a noţiunii de specie, estimările

oscilează de la un autor la altul. Astfel, mulţi autori apreciază că noi

cunoaştem doar aproximativ 10% din biodiversitatea specifică a Terrei;

multe organisme dispar înainte de a fi identificate şi denumite de către

specialişti.

Numărul de specilor descrise de pe Glob este de 1.800.000 (13%) iar

numărul probabil de 13.600.000.

Dispariţia sau extincţia speciilor şi grupelor de organisme este

un proces mult discutat în ultima jumătate de secol. Mulţi specialişti

vorbesc despre un proces normal, firesc, bazându-se pe istoria planetei

noastre. Cei mai mulţi, însă, subliniază caracterul alarmant al acestui

35

proces care, de la o rată naturală a extincţiilor (de o specie/ 4 ani) a ajuns

una-două specii/ zi. Principalele cauze constau în esenţă în

supraexploatarea speciilor, supraexploatarea şi deteriorarea habitatelor

şi în explozia procesului de poluare artificială, cu toate efectele sale

asupra organismelor şi asupra climatului general. Alături de acestea

trebuie menţionat procesul geologic al acestor marilor extincţii care au

coincis cu o serie de evenimente drastice (impactul Terre cu meteoriţi

uriaşi, schimbări climatice severe, uneori generate fiind şi de schimbare;

înclinaţiei axei planetei noastre etc.).

5.2.2. Bogăţia specifică si indicii de biodiversitate

În studiile de biodiversitate specifică sunt necesare, pe lângă

identificarea taxonilor şi raportarea lor la tipul de ecosistem şi la suprafaţă,

precizări referitoare la următoarele categorii de specii:

- specii cheie (producători cheie, prădători cheie, prăzi cheie, modificatori cheie,

mutualişti cheie), cele care au un rol indicator în funcţionarea normală a

tipului de ecosistem şi care devin astfel, în acelaşi timp, şi specii de monitorizat.

Ele pot, sau sau nu să aparţină la categoria speciilor dominante, frecvent făcând

parte dintre cele indicatoare;

- specii ţintă, care prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate şi care

trebuie să facă obiectul unor acţiuni de gestionare şi protecţie;

- specii redundante, incluzând acei taxoni care sunt capabili de a

substitui anumite specii afectate de unele perturbaţii, fără a

modifica major funcţionarea ecosistemului dat.

Toate aceste consideraţii nu pot fi realizate decât în condiţiile

cunoaşterii profunde a biologiei speciilor (vegetale şi animale) şi a

înţelegerii mecanismelor de funcţionare ale ecosistemului studiat. Iar

asemenea cercetări nu pot fi efectuate decât de echipe de specialişti din

36

domeniul biologiei şi ecologiei.

Prin noţiunea de bogăţie specifică se înţelege totalitatea speciilor

existente într-o anumită regiune geografică, într-un anumit tip de ecosistem

sau într-o anumită biocenoză, număr de specii corelat cu suprafaţa, cu

abundenţa fiecărei specii şi cu valoarea ei biogeografică. Tratarea

biodiversităţii trebuie făcută ţinând cont de rolul ei în funcţionarea

ecosistemelor.

Majoritatea specialiştilor consideră că pot fi acceptate

cercetările axate pe un anumit grup de organisme (ex. biodiversitatea

specifică a cormofitelor, a briofitelor, a păsărilor) dintr-o anumită regiune

sau dintr-un anumit tip de ecosistem. Desigur, sintezele ce vor fi realizate

ulterior vor reuni şi interpreta valorile obţinute pentru spaţiul sau

ecosistemul dat.

Chiar dacă majoritatea studiilor privitoare la bogăţia specifică

privesc aproape exclusiv numărul de specii, dorim să subliniem încă o

dată faptul că acest număr nu poate constitui singurul criteriu de

apreciere a calităţii biodiversităţii unei unităţi studiate.

Spre exemplu, să presupunem că avem două biocenoze: A şi B,

aparţinând aceluiaşi ecosistem şi aceleiaşi regiuni geografice. Biocenoza A

cu 481 specii per kmp, iar biocenoza B cu 426 specii per kmp. Dacă

absolutizăm criteriul ,,număr de specii", biocenoza A pare să aibă o

biodiversitate specifică mai mare decât biocenoza ,,B". O asemenea

apreciere pare a fi justă, cu atât mai mult cu cât ,,B" deţine cu 55 specii mai

puţin decât „A". Dacă biocenoza B însă are 22 specii din categoria

endemismelor, relictelor glaciare şi a speciilor protejate iar biocenoza „A"

doar 5 specii din aceste categorii, apare evidentă structura mai complexă a

biocenozei „B". La evaluarea biodiversităţii se vor lua în considerare

37

vigoarea populaţiilor la mai multe specii din această biocenoză, gradul

de diversificare a reţelei trofice etc.

Deşi ipotetic, acest exemplu sugerează necesitatea luării în considerare a

mai multor elemente, atunci când evaluăm biodiversitatea specifică a unui

obiectiv studiat.

În interpretarea bogăţiei specifice, mai trebuie să ţinem cont şi de

faptul că aceasta este supusă unor gradienţi, cum ar fi:

- poziţia latitudinală şi altitudinală a suprafeţelor studiate . Aceşti

gradienţi sunt bine cunoscuţi şi constau într-o reducere a numărului de

specii de la ecuator spre poli şi din etajul colinar-montan spre cel

nivo-glaciar;

- mărimea suprafeţelor ocupate de o biocenoză şi diversitatea

microhabitatelor din interiorul ei. In aceeaşi regiune geografică,

biodiversitatea creşte paralel cu creşterea suprafeţei şi cu diversitatea

microhabitatelor din interiorul unui anumit ecosistem. Spre exemplu, un făget

carpatin, dezvoltat pe 100 ha şi în interiorul căruia se găsesc mici luminişuri,

grohotişuri, izvoare şi trunchiuri căzute şi cu grade diferite de putrezire, va

avea o bogăţie specifică mult mai mare decât un altul care ocupă doar 10 ha şi

nu dispune de o diversitate de microhabitate;

- stadiul evolutiv al ecosistemului dat. Din stadiile de tinereţe, spre cel de

climax, ecosistemele devin mai complex structurate şi cantitatea de

informaţie creşte, implicit şi diversitatea specifică generală;

- troficitatea mediului în care se dezvoltă comunităţile studiate. Dinamica

bogăţiei specifice urmează o curbă de tip gaussian, pornind de la mediile

extrem de sărace, cu un maxim în cazul celor mezobazice şi cu o scădere

spre cele megabazice;

38

- intensitatea presiunii antropo-zoogene. Cu cât această presiune este mai

intensă şi de durată mai mare, cu atât vor fi eliminate mai multe specii

vegetale şi animale din suprafaţa afectată, cu atât mai mult va dura

procesul de restaurare a ecosistemului respectiv. Deseori, refacerea este

imposibilă ori ea durează milenii, rareori secole, în funcţie şi de capacitatea

regenerativă a speciilor componente, de posibilităţile de autoepurare oferite

de biotopul respectiv.

În interpretarea acestor gradienţi, vom avea în vedere şi legile

ecogradienţilor:

- legea lui Bergmann (cu cât climatul este mai rece, cu atât talia

animalelor cu sânge cald este mai mare);

- legea lui Allen (diverşii apendici şi extremităţile se scurtează odată

cu răcirea climatului);

- legea lui Malthus (în lipsa concurenţei indivizii se înmulţesc

exponenţial).

5.3. Diversitatea ecosistemică (sau ecologică)Acest tip de biodiversitate este, în mod cert, cel mai puţin studiat,

întrucât el nu priveşte numai tipul de ecosistem şi structura sa specifică, ci

mai ales bogăţia şi lungimea lanţurilor şi reţelelor trofice, modul în care

se realizează circulaţia materiei şi energiei, precum şi evaluarea

capacităţii de producţie şi de suport a fiecărui tip de ecosistem în parte.

Cauza acestei situaţii este reprezentată de complexitatea unor astfel de

cercetări, de lipsa echipelor de specialişti, de costurile ridicate, precum şi

de timpul necesar elucidării înluror aspectelor menţionate mai sus.

Literatura de specialitate vorbeşte, în ultimul timp, despre

„diversitate ecologică", care ar include clasificările realizate la diverse

39

scări şi cuprinzând biomurile, bioregiunile, peisajul, ecosistemele,

habitatele, populaţiile şi comunităţile.

Frecvent, biodiversitatea ecosistemică se apreciază în funcţie de

tipurile de alianţe de vegetaţie dintr-un spaţiu dat (numărul lor, numărul

de asociaţii subordonate, suprafaţa ocupată, stadiul de evoluţie, relaţia cu

factorii orografici), modalitate care a dus la o clasificare a tipurilor de

habitate, ierarhizate apoi în funcţie de biodiversitatea specifică, în interiorul

aceleiaşi categorii.

La nivel naţional şi continental, diversitatea ecologică este

evaluată pe baza tipurilor de habitate, stabilite prin convenţii

internaţionale (Convenţia de la Berna, Direcţia Habitate, EUNIS) ori

p r i n acte normative naţionale ( l a no i î n ţ a r ă prin Legea nr.

462/2001), desigur, fiecare dintre acestea fiind rezultatul muncii

echipelor de specialişti (naturalişti şi jur i ş t i ) . În România sunt

descr i se 19 ca tegor i i de habi ta te .

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra principalelor tipuri de

biomuri descrise pe Terra, enumerăm mai jos clasificarea acestora:

Biomurile terestre se recunosc mai ales datorită plantelor, corespunzând

zonărilor geografice.

Biomurile descrise pe Terra sunt următoarele:

I.) Biomurile acvatice continentale:

1. biomul lotic (sau reofil) al izvoarelor şi apelor curgătoare

2. biomul lacustru (sau lentic) - al lacurilor

3. biomul palustru - al bălţilor

4. biomul mlaştinilor

5. biomul deltaic, inclusiv mangrovele (vegetaţie tropicală de arbori, şi

arbuşti cu rădăcini adventive, caracteristică ţărmurilor marine mlăştinoase)

40

II.) Biomurile marine şi oceanice:

1. biomul marin

2. biomul oceanic

III.) Biomurile terestre:

1. biomul deşerturilor:

a. tropicale şi subtropicale;

b. temperate;

c. nivo-glaciare;

2. biomul savanelor. Savana este o asociaţie vegetală specifică zonelor

subtropicale şi este formată din ierburi înalte şi tufişuri rare de arbuşti spinoşi şi

arbori. Cuprind zone ale Americii de Sud, Africii, Australiei şi Indiei. Savana este

creaţia celor două anotimpuri: cel ploios (vara) şi cel secetos (iarna). În timpul

sezonului ploios vegetaţia este luxuriantă, iar în perioada secetoasă aceasta moare,

terenul devenind arid.

3. biomul stepelor [stepă – întindere de pământ arid (tipică Asiei şi Europei

orientale) cu vegetaţie compusă din graminee, tufişuri, plante spinoase etc.]

4. biomul formaţiunilor lemnoase din zonele tropicale şi subtropicale:

a. păduri tropicale umede sempervirescente (păduri ecuatoriale,

caracterizate prin precipitaţii abundente în tot timpul anului; vegetaţie luxuriantă,

cu multe straturi, bogate în liane şi specii epifite; răspândite în zone din America de

Sud, Africa, Asia)

b. păduri tropicale cu frunze căzătoare

c. păduri subtropicale umede (reprezentate de păduri subtropicale

umede întinse care populează zone din America de Nord – Florida – Africa de Sud,

insulele Canare, Madagascar, Estul Chinei, sudul Japoniei, Noua Guinee, sud-estul

Australiei, Tasmania, Noua Zeelandă)

41

d. păduri şi tufărişuri subtropicale xerofile, cu frunze dure şi

mate

5. biomul formaţiunilor lemnoase din zona temperată:

a. păduri şi tufărişuri cu frunze căzătoare

b. păduri de conifere

6. biomul pădurilor de conifere boreale (taigaua) – regiune împădurită,

formând o centură boreală de conifere şi mesteceni, situată între zonele arctice

acoperite de tundră şi zonele acoperite de stepă. Este o zona lată care se întinde

peste toată Siberia, peninsula navă, Scoţia şi continuă în America de Nord.

Precipitaţiile anuale variază între 250 şi 1000 mm/an. Acestea, combinate cu

temperaturi joase, creează condiţii bune de umiditate;

7. biomul tundrelor arctice peisaj climatic extrem, din regiunea arctică.

Este caracterizat ca zonă de graniţă a copacilor, cu perioadă scurtă de vegetaţie,

secondaţi de tufişuri şi arboret pitic cu sol care se topeşte pe timp de vară, pe câţiva

centimetri , în timp ce stratul dedesubt rămâne îngheţat. Aici există temperaturi

scăzute şi vara şi precipitaţii de 25 mm/an. Sunt zone bogate în petrol şi minereuri)

şi alpine (etaj bioclimatic situat la limita superioară a etajului alpin, la altitudini de

peste 2200 m, cu condiţii foarte grele pentru vegetaţie, temperatura medie anuală

fiind de -2oC, precipitaţiile peste 1200 mm/an, iar perioada de vegetaţie de 70

zile/an.).

IV.) Biomul subteran, cu viaţa din peşteri, grote şi din reţeaua interstiţială faună

care se dezvoltă în golurile nisipoase; microfaună a sistemului nisipos al

litoralurilor marine şi al apelor dulci.

42

Fig. 3. Harta vegetaţiei Globului. (Brockmann şi colab., 1968). 1. Mangrove, 2. Păduri tropicale umede sempervirescente, 3. Păduri tropicale cu frunze căzătoare şi păduri tropicale xerofile, 4. Păduri subtropicale umede, 5. Savana cu arbori, 6. Savana cu ierburi, 7. Păduri şi tufărişuri sempervirescente cu frunze dure mediteraneene, 8. Deserturi, 9. Semideşertuiri, 10. Stepele din zona temperată, 11. Silvostepe, 12. Păduri de foioase caducifoliate din zona temperată, 13. Păduri mixte de foioase si de conifere boreale, 14. Păduri de conifere boreale, 15. Silvotundra, 16. Tundra, 17. Tundra montană, 18. Vegetaţie alpină seminivală, 19. Vegetaţia ierboasă xerofilă montană din zona caldă, 20. Deserturi reci nivoglaciare

5.4. Diversitatea culturalăIn toate regiunile Globului, de-a lungul secolelor, populaţia

umană şi-a construit aşezări şi şi-a dezvoltat un anumit sistem agro-

silvo-pastoral care a ajuns la un anumit echilibru cu ambianţa

ecologică în care se practică. În acelaşi timp, s-a consolidat o serie de

tradiţii populare, de ritualuri păgâne sau creştine, multe având ca

„actori" elemente din mediul înconjurător. De la aceste practici s-au

dezvoltat şi atitudini (protective ori distructive) faţă de ambianţa

ecologică. Eliminarea acestor practici şi tradiţii a dus şi duce, implicit,

la dispariţia factorilor care au menţinut o anumită specie, un anumit

tip de habitat în spaţiul comunităţii respective.

Pentru cei avizaţi, analizând într-o localitate: tipul de case şi de

organizare a gospodăriei, limbajul, arta culinară, arta decorativă a

costumelor şi ţesăturilor, ritualurile ori modul de practicare a

agriculturii, zootehniei şi s i l v i cu l tu r i i , se deschide o interesantă

carte, din care putem afla care au fost interferenţele culturale,

generate de migraţiile populaţiilor, ce atitudine are populaţia

respectivă faţă de anumite elemente ale natur i i , d in ce regiune

geografică a provenit acea populaţie, dar şi cât de conservativă este

comunitatea umană analizată.

Multe societăţi tradiţionale au principii de conservare puternice,

mai subtile şi mai clar evidenţiate decât obiectivele de conservare din ţările

dezvoltate. Un exemplu bine documentat este acela al indienilor Tukano

din nord-vestul Braziliei, a căror hrană zilnică este formată din rădăcini de

plante şi peşte. Ei au restricţii culturale şi religioase puternice faţă de

exploatarea pădurii de-a lungul cursului superior al Rio Negro, pe care o

consideră drept importantă în menţinerea populaţiilor de peşti. Indienii

Tukano consideră că aceste păduri aparţin peştilor şi nu pot fi tăiate de către

oameni. Ei au creat de asemenea refugii întinse pentru peşti şi permit

pescuitul de-a lungul a mai puţin de 40% din malurile fluviului. Credinţe

precum acestea sugerează faptul că uneori populaţia locală ia iniţiativa

în protejarea diversităţii biologice împotriva distrugerii prin influenţe

externe. Distrugerea pădurilor comunale prin defrişări aprobate de guvern a

fost o ţintă frecventă a protestelor populaţiilor tradiţionale în întreaga lume.

Multe dintre eşecurile ecologice au la bază tocmai schimbarea

unor tradiţii seculare cu tehnologii importate, străine populaţiei băştinaşe

(agricultura intensivă în regiunile tropicale este unul din exemplele

tipice în acest sens).

Diversitatea biologică este în strânsă legătură cu diversitatea

culturală. Zonele tropicale, unde se înregistrează cea mai mare

concentrare de specii, sunt şi zonele în care se găsesc colectivităţile umane

cu cea mai mare diversitate culturală şi lingvistică.

Izolarea geografică, creată de barierele montane şi sistemele

hidrologice complexe, favorizează diversitatea biologică şi diferenţierea

culturilor umane. Protecţia acestor culturi tradiţionale în mediile lor naturale

oferă oportunitatea de a îndeplini obiectivele de protejare a biodiversităţii

şi prezervare a diversităţii culturale.

Într-o ţară caracterizată de o mare diversitate culturală a locuitorilor

din zonele rurale este dificilă trasarea unei politici de conservare fără a

ţine cont de dimensiunea culturală şi de relaţia profundă ce a existat din

vremuri imemoriale între natură şi cultură

Fiecare specie de plante, grup de animale, tip de sol şi peisaj are

aproape întotdeauna o expresie lingvistică corespondentă, o categorie de

cunoştinţe, o utilizare practică, un înţeles religios, un rol în ritualuri, o

45

vitalitate individuală sau colectivă. Protejarea naturii fără conservarea

culturilor ce le-au făcut simţite înseamnă reducerea naturii la ceva

static, distant, aproape mort.

Diversitatea culturală este strâns corelată cu diversitatea genetică a

plantelor cultivate. In special în zonele montane, culturile izolate din

punct de vedere geografic dezvoltă varietăţi locale de plante. Aceste

culturi agricole sunt adaptate climatului local, solurilor şi

dăunătorilor şi satisfac gusturile populaţiei locale. Variaţia genetică a

acestor specii are o importanţă globală pentru agricultura modernă

datorită potenţialului de îmbunătăţire a speciilor cultivate.

5.4.1. Aşezările umane

Mai întâi, comunităţile umane au înfiinţat ceea ce noi numim astăzi

„spaţiu rural": sălaşe, cătune, sate, comune, împreună cu terenurile

aferente. Primele locuinţe au fosi peşterile şi grotele, pentru ca apoi să

evolueze spre bordee, case din lut şi bârne, case din cărămidă, piatră

sau lemn. Întotdeauna însă aceste aşezări nu s-au plasat pe lunca

inundabilă a apelor curgătoare (aşa cum se întâmplă astăzi, iar efectele

s-au văzut în timpul inundaţiilor), iar arhitectura locuinţelor era

integrată în peisajul natural şi ţinea cont de o serie de factori :

precipitaţii (lichide şi solide), pierderea minimă de căldură şi chiar

mascarea lor (mai ales în timpul marilor migraţii).

Spaţiul urban s-a dezvoltat ulterior de obicei în jurul unor

fortificaţii ori a unor drumuri comerciale. „Inima" oraşelor era

reprezentată de piaţa centrală (de obicei un simbol pentru fiecare oraş),

unde casele reprezentau deopotrivă locuinţa, atelierul de producţie şi

spaţiul comercial. Modernizările şi sistematizările s-a declanşat puternic în

secolele 18 şi 19, iar metropolele s-au născut doar în veacul trecut.

46

Ce se contruieşte astăzi, unde şi cum vedem la tot pasul, dar nu

dorim să comentăm, ci doar să precizăm faptul că, în orice ţară dezvoltată,

construcţiile se realizează pe baza unui plan de urbanism (PUG), gândit

de, specialişti şi aprobat de administraţia locală, uneori fiind discutat chiar

în comunitate.

Biodiversitatea acestor aşezări prezintă structuri şi dinamici

particulare, o serie de specii îşi modifică radical comportamentul,

dispariţiile sunt masive, dar sunt favorizate speciile antropofile, iar

habitatele semi-naturale sunt înlocuite de cele artificiale.

5.4.2. Gospodăriile

Odată consolidată şi nemaifiind ameninţată de năvălirile popoarelor

migratoare, aşezarea rurală începe să se organizeze după reguli pe care

noi astăzi le-am putea denumi principii:

- construirea anexelor gospodăreşti să fie în apropierea locuinţei;

- terenurile de cultură sunt eşalonate la distanţe diferite de casă

ori de vatra satului, în funcţie de volumul de muncă necesar şi de

consumul energetic presupus de transportul produselor;

- reciclarea deşeurilor;

- diversificarea culturilor în spaţiul din apropierea casei, mai ales a

celor care se folosesc zi lnic (legume, fructe).

Dacă la începutul constituirii oraşelor se mai putea vorbi de

gospodării, treptat spaţiul este ocupat de locuinţe, cu arhitecturi şi

conforturi variabile. In acelaşi timp, orăşeanul devine doar consumator

şi „poluator", pe când ţăranul mai îndeplineşte încă funcţia de producător,

consumator şi exportator (iar în ultima jumătate de veac tinde spre

păguboasa funcţie de poluator).

47

5.4.3. Agricultura şi creşterea animalelor

Preocupări de bază ale societăţilor umane, cultivarea plantelor şi

creşterea animalelor s-au dezvoltat în concordanţă cu particularităţile

fizico-geografice locale şi cu stadiul dezvoltării comunităţilor umane

respective. Dar, pe lângă aceste aspecte, în sistemul tradiţional existau trei

elemente în plus, care ni se par esenţiale şi care aproape au dispărut astăzi:

- mândria producătorului de a avea soiuri şi rase care să-1 reprezinte;

- schimbul reciproc de material reproductiv;

- controlul comunităţii rurale asupra acţiunii fiecăruia dintre locuitori.

Industrializarea, cu toate implicaţiile sale, a produs o adevărată

revoluţie şi în sistemul agro-silvo-pastoral şi, implicit, modificări profunde

ale peisajului natural.

Se spune că, „O societate umană care obligă ţăranii săi să

părăsească pământul este o societate care se sinucide"

Modificările radicale, socio-politice, din 1989 au afectat puternic

economiile fostelor ţări socialiste şi, implicit, viaţa cetăţenilor. In 1996,

spre exemplu populaţia din cele 10 ţări candidate cheltuia pentru

hrană, în medie, 38,5% din venitul lunar (recordul deţinându-i

românii, cu 58%, comparativ cu slovenii), în timp ce populaţia din

ţăr i le UE aloca doar 18%. Evident că, dintre cele două categorii de

cetăţeni se va interesa de conservare, de biodiversitate, de OGM-uri ?

Creşterea animalelor a evoluat de la tipul nomad spre cel

tradiţional şi astăzi sistemul de t ip industrial. In sistemul tradiţional,

această activitate s-a împletit cu agricultura, deoarece, pe lângă

produsele animaliere obţinute (lapte, carne, ouă, puf, lână, piele,

miere, ceară etc), o serie de animale erau folosite ca for ţă de muncă

(cabalinele şi bovinele), i a r dejecţiile lor (bine fermentate) asigurau

48

reciclarea resurselor provenite din terenurile cultivate (această

reciclare trecând prin tubul digestiv al animalelor domestice). In plus,

acest sistem a generat, şi apariţia unor adevărate meserii (prisăcar,

văcar, porcar, cioban), persoanele respective fiind nu doar nişte paznici,

ci buni cunoscători ai biologiei speciilor şi a alimentelor adecvate

variatelor maladii.

Sistemul de tip industrial necesită un mare consum energetic,

regăsit apoi în preţul produselor. In acest sistem sunt necesare construcţii

speciale (grajduri, staule, complexe modernizate); hrana trebuie

transportată (aproape zilnic) fie de pe terenurile special destinate în

acest scop, fie importată de la mari distanţe; pentru stimularea creşterii şi

pentru tratamente sunt utilizate substanţe anabolizante şi medicamente;

marile acumulări de dejecţii pun probleme extrem de complexe; animalele

sunt supuse unui puternic stress, reflectat şi în calitatea produselor etc.

La oraşe, odată cu diminuarea convivialităţii, un număr tot mai

mare de oameni cresc aşa-numitele (mai nou) animale de companie

(câini, pisici, păsări exotice şi chiar maimuţe ori reptile), cu întregul

cortegiu de probleme pe care le pun acestea (hrană, alimente, „hoteluri

pentru animale" în perioada concediilor, afectarea spaţiilor verzi etc.

Este îmbucurător faptul că actualele principii şi strategii naţionale,

cuprind şi aspecte protecţioniste. Documentul intitulat Cartea verde

stabileşte cele 8 regiuni de dezvoltare, cu structuri organizatorice

responsabile şi programe de dezvoltare susţinute de finanţări interne şi

externe. Cum vor fi gestionate acestea este o întrebare care va primi

răspunsul în anii ce urmează.

49

5.4.4. Silvicultura şi exploatările forestiere

Odată sedentarizate, comunităţile umane au început să-şi extindă

terenurile de cultură prin defrişarea pădurilor, construcţiile şi

fortificaţiile au avut la bază tot lemnul, iar resursele secundare oferite de

pădure constituiau un supliment important al alimentaţiei lor. Treptat,

dintr-un bun comunitar, pădurea (sau anumite suprafeţe ale ei) a devenit

bun privat, fiecare gestionând-o după interesele sale ori după spiritualitatea

sa. In Europa, a cuceri pădurea, a o defrişa, a o supune erau considerate acte

de civilizaţie.

Nemaiavând suprafeţe împădurite suficiente ori conştiente

de rolul lor ecologic major, statele puternic dezvoltate s-au orientat spre

ţările lumii a treia şi spre cele în curs de dezvoltare, dispuse să vândă

orice doar spre a-şi rezolva, vremelnic, unele din problemele socio-

cconomice care planează asupra populaţiilor respective. Intre aceste ţări

„exportatoare" se numără şi România, care, în epoca modernă, a avut trei

mari perioade de defrişări masive: 1920-1935 - când s-a defrişat circa 1/5

din suprafaţa împădurită a ţării; 1946-1964 - când a fost obligată să plătească

ex-URSS-ului ,,datorii de război"; şi 1990-prezent când privatizarea, specific

românească, a dus la exploatări necontrolate, abuzive şi la un export masiv

de lemn rotund (în ciuda existenţei a numeroase fabrici de prelucrare

industrială a lemnului). Se pare că noi, românii, încă nu am înţeles cuvintele

marelui silvicultor M. Drăcea: „lemn se poate cumpăra, dar pădure nu" !

Oricum, noi suntem tentaţi să-i dăm crezare şi lui MENOTT

(1998) care, analizând procesul de globalizare şi de distrugere a

pădurilor, consideră că un rol important îl joacă (în ţările lumii a treia)

impunerile de exporturi de către Banca Mondială şi Fondul Monetar

50

Internaţional, precum şi imposibilitatea controlării marilor corporaţii

transnaţionale.

Pădurea trebuie să fie protejată şi gestionată. Iar această activitate nu

are la bază doar considerente sentimentale, ci solide argumente privind

rolul său productiv şi protectiv. Dar pentru ca pădurea să protejeze, ea

însăşi are nevoie de protecţie.

Sub aspect legislativ, gestionarea pădurilor în ţara noastră este

reglementată în primul rând prin Codul silvic (1996). Acesta precizează

faptul că, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier...

este un bun de interes naţional...", statuând norme privitoare la regimul

silvic (art. 9), la amenajamentul silvic (art. 16), la zonarea funcţională a

pădurilor (art. 20), la regulile de protecţie (art. 64-67), la controlul acestor

activităţi ctc.

5.4.5. Religie, ritualuri, obiceiuri

Cunoaşterea aspectelor religioase, a ritualurilor şi obiceiurilor

diverselor comunităţi umane reprezintă o latură importantă a acţiunilor

de conservare a biodiversităţii în ansamblul ei. În primul rând, prin aceasta

vom înţelege mai uşor realitatea şi evoluţia obiectivelor de protejat ,

apoi vom putea găsi mijloacele optime pentru gestionare şi, în fine, vom

putea antrena populaţia locală în acţiunile noastre.

Religia, ca formă particulară a filozofiei, a jucat şi va juca un rol

important în ceea ce se doreşte a fi „etica biologică":

În filozofiile şi religiile tao, shinto, hindu şi budistă, zonele naturale

sunt preţuite şi protejate pentru capacitatea lor de a produce experienţe

spirituale intense. Aceste filozofii acceptă o relaţie directă între lumea

naturală şi spirituală, o conexiune care dispare atunci când lumea naturală

este alterată sau distrusă de activitatea umană. Descrierea hazardelor de

51

mediu (incendiile, inundaţiile şi cutremurele) ca fiind rezultatul unei acţiuni

împotriva zeilor aparţine societăţilor tradiţionale.

Triburile primitive, mitizând elemente din natură, şi-au dezvoltat o

„religie a naturii" în care omul, planta şi animalul sunt privite

în interdependenţă şi guvernate de aceeaşi esenţă spirituală;

Mahomedanii, prin cuvântul lui Allah îl ridică pe om mai presus de

îngeri, motiv pentru care şi puterile lor asupra lumii sunt considerate

ca fiind nelimitate;

În religia creştină, prevalează ideea că Dumnezeu a creat natura în

beneficiul omului şi pentru uzul acestuia. În Geneză, prima carte a Bibliei,

Dumnezeu i-a povăţuit pe Adam şi Eva să fie prolifici, să se înmulţească şi

să preia controlul asupra tuturor fiinţelor vii. “Intrucţiunile” din Biblie

sunt suportul tendinţei dominatoare a filozofiei occidentale. Conform

acesteia natura trebuie, cât mai rapid posibil, convertită în resurse

disponibile omului. Acest punct de vedere a justificat utilizarea fiecărui

petic de teren şi induce ideea că a lăsa terenul neutilizat este o blasfemie

adusă Domnului. În lumea medievală, zonele sălbatice erau percepute ca

zone fără menire, deseori existând convingerea că aceste areale erau locuite

de spirite rele şi monştrii.

Creştinismul s-a dezvoltat pe filozofia iudaică şi a stat la baza

dezvoltării antropocentrismului (iniţiat, de fapt, de Aristotel), curent

filozofic care guvernează comportamentul majorităţii populaţiei

Globului. Viziunea antropocentrică a determinat exploatarea şi

degradarea vastelor resurse din regiunile colonizate de europeni,

începând cu secolul al XVI-lea. De bogăţiile care au rezultat din

aplicarea acestei politici au beneficiat puterile coloniale, nevoile

indigenilor fiind dezagreate.

52

Ritualurile, fie ele păgâne sau creştine, cuprind elemente din

natură care, cel puţin pentru acest scop erau conservate. Chiar şi atunci

când se recolta o plantă necesară descântecelor şi tratamentului, această

ocupaţie era însoţită de un ritual bine respectat, spre a nu supăra spiritul

acesteia. In epoca modernă, multe din aceste ritualuri s-au transformat

în sărbători şi chiar în serbări deseori lipsite de sensurile şi mesajele

iniţiale.

Lăsând deoparte ritualurile care marchează etapele principale ale

vieţii omului (naşterea, căsătoria, moartea), ne vom opri doar la ritualurile

curăţeniei. Acestea urmau, în fapt, ciclurile biologice ale dăunătorilor din

locuinţe şi din jurul acestora:

• de Sf. Mucenici (9 martie) se aprindeau focuri în faţa casei şi se

presăra cenuşă în jurul acesteia (pentru a o apăra de şerpi);

• de Sf. Alexa (18 martie) se făcea curăţenie generală în case şi livezi

(legenda spunând că Alexa ar fi scăpat racla în care Dumnezeu

a strâns toate „gângăniile şi jivinele" spre a-i scăpa pe oameni de aceste

„necazuri");

• la Sf. Gheorghe (23 aprilie), o nouă curăţenie era menită să îndepărteze

ielele (folosindu-se leuştean, cu care se frecau tocurile de la ferestre şi

uşi);

• la Sânziene (sau Drăgaica, 24 iunie) se puneau între haine şi la

icoane sânziene şi sulfină;

• la Sf. Mărie (15 august) se punea pelin în casă;

• de Ziua Crucii (14 septembrie) se făcea o nouă curăţenie, pentru ca de

Sf. Andrei (30 noiembrie), după o nouă curăţenie, să se folosească

usturoiul (pe ramele casei şi pe mobilier) etc.

Dacă mai adăugăm şi curăţeniile care se făceau în preajma marilor

53

sărbători religioase (Crăciunul, Paştele, Ispasul, când în case se puneau

ramuri şi frunze de nuc, flori de soc), precum şi faptul că toate plantele

utilizate au efecte antifungice, insectifuge sau insecticide, bacteriostatice,

vom înţelege că aceste ritualuri aveau şi un rol igienic important, că aceste

practici pot servi ca inspiraţie pentru cercetările de combatere biologică.

Deşi obiceiurile sunt definite ca practici îndelungate, devenite apoi

reguli nescrise sau scrise, noi vom accepta sensul mai larg, cel al activităţilor

tradiţionale, cuplate (deseori) cu diverse credinţe:

• etnolatria (medicina populară) nu îşi are originile în magie (cum

consideră unii), ci în observaţia atentă a fenomenelor şi justa cunoaştere a

mediului ambiant. Experienţa milenară a comunităţilor este

valorificată astăzi prin identificarea principiilor active şi, deseori,

prin sintetizarea industrială a acestora.

Organoterapia este tratamentul cu organe de animale însă

revigorarea acestui obicei poate afecta serios populaţiile speciilor vizate.

De exemplu, tigrului bengalez, medicina tradiţională asiatică i-a

găsit utilizări pentru fiecare organ în parte: epilepsie, malarie,

cataractă, turbare, astm, reumatism, paralizii, tuberculoză a

ganglionilor limfatici, furunculoze, răni, hemoroizi, impotenţă,

tulburări gastrice etc. Alături de ce i l a l ţ i factori (deteriorarea

habitatelor, vânatul pentru blană), această „modă" (stimulată de

cei care dispun de resurse financiare substanţiale) a agravat

declinul populaţiilor subspeciilor de tigri.

Mai puţin dăunătoare pentru mediu este mineraloterapia care

utilizează cărbunele, argila, cenuşa, sarea etc, produse care, în parte, se

regăsesc şi în comerţ.

Biolatria include adorarea şi închinarea la plante sau la

54

animale, multe dintre speciile vizate devenind apoi embleme pentru

comunitatea umană respectivă. Astfel, mai multe popoare din Europa

au fost impresionate de acvila imperială, imortalizând-o pe stemele

naţionale; dacii aveau cunoscutul steag cu cap de lup, iar descendenţii

lor din secolele XIX-XX au declanşat campania de distrugere a lupilor;

vâscul (Viscum album), considerat de greci şi romani ca fiind o plantă

magică, de egipteni ca aducător de nemurire şi regenerare, era folosit de

gali ca plantă sfântă la sărbătorirea solstiţiului de iarnă, iar în ultimul

secol a ajuns şi în tradiţia românească;laleaua (Tulipa sp) este un simbol al

purităţii şi fecundităţii iar la populaţia maghiară, o întâlnim frecvent ca

motiv decorativ.

Este foarte greu să explicăm de ce o serie întreagă din aceste e lemente

adorate ori emblematice au dispărut sau populaţiile lor s-au redus drastic.

Unii specialişti spune că „Masacrul etnodiversităţii, care caracterizează

timpurile moderne, a produs ceea ce se poate numi, aculturaţia

popoarelor autohtone, adică o pierdere de cultură".

5.4.6. Limbă-limbaj-tradiţii

Trebuie să recunoaştem faptul că una din cele mai mari

„invenţii" a comunităţii umane este limba, căci ea a deschis porţile

comunicării, a dat posibilitatea oamenilor să se numească şi să

denumească elementele care-i înconjurau. In cultura fiecărei populaţii,

limba este una dintre primele caracteristici care-i dau originalitate, motiv

pentru care politica mondială a dezvoltării durabile cuprinde şi strategii de

conservare a limbilor materne, indiferent de limba declarată ca oficială

(care, însă, în orice stat, trebuie cunoscută).

La ora actuală, în baza de date a UNESCO sunt înregistrate 6.528

de limbi vorbite pe Glob, dar care dispar într-un ritm de aproximativ

55

una la două săptămâni. Ca şi în cazul organismelor, s-a elaborat o „carte

roşie" a limbilor aflate în pericol de dispariţie, din care rezultă că cele

mai ameninţate sunt cele de pe continentul asiatic (31,2%), african

(30,6%) şi din insulele Pacificului (20,5%), iar în cel european doar 3,2%.

Pe lângă diminuarea populaţiilor care vorbesc o limbă, să-i spunem

„exotică", cauza principală este impunerea alteia, considerată mai

puternică. Din păcate, puterea unei limbi este dată de forţa economică,

politică şi militară de care dispun cei ce o vorbesc şi o răspândesc in lume.

Ca adepţi ai menţinerii biodiversităţii, susţinem acţiunile de

conservare a limbilor şi dialectelor, considerând acest proces ca un act

de cultură a umanităţii şi fiind convinşi că generalizarea (impunerea) uneia

nu va fi de natură a rezolva reconcilierea mondială, a duce la dispariţia

naţionalismului îngust, a terorismului ori a ambiţiilor regionale.

Limba şi limbajul au evoluat şi evoluează paralel cu dezvoltarea

fiecărei societăţi, apărând cuvinte noi (neologisme), gesturi noi, expresii

noi şi dispărând, treptat, cele care priveau practici sau tradiţii

dispărute. Dar, conservând în anumite regiuni sau localităţi o serie de

tradiţii, implicit vom conserva şi cuvintele legate de acestea:

Arta culinară tradiţională riscă să se înăbuşe de presiunea

concurenţei meniurilor de tip „McDonald's", „Fast-food" etc. şi să

rămână doar în cărţile de bucate unele mâncăruri tradiţionale..

Cultura şi prelucrarea unor plante au dezvoltat şi limbajul

corespunzător acestor activităţi.

Mulţi străini sunt dispuşi să plătească pentru a vedea snopi şi

stoguri de grâu, căpiţe şi clăi de fân, urzeală sau ţesătură d i n cânepă,

să mănânce preparate tipice (dar servite în condiţii de igienă şi în

veselă tradiţională), să doarmă într-o casă t ip ic ţărănească (dar nu pe

56

dormeze moderne şi cu carpete „Răpirea d i n Serai" pe pereţi). Iar o

parte din populaţia locală va câştiga făcând ceea ce ştiu să facă foarte

bine şi din generaţie în generaţie.

Sperăm că viitorul civilizaţiei mondiale nu va putea fi altceva

decât coaliţia, la scară planetară, de culturi care-şi păstrează fiecare

originalitatea sa" şi că oamenii vor continua să fie însetaţi de cultură. Din

păctate pentru mulţi, cultura este o aspiraţie permanentă, ce îl

însoţeşte până la capătul vieţii dar nu are un capăt ce poate fi atins.

Capitolul 6

AMENINŢĂRI PENTRU DIVERSITATEA BIOLOGICĂ

6.1. Consideraţii generaleTermenul extinct are multe nuanţe şi explică multe fenomene, în funcţie

de context.

O specie poate fi considerată extinctă atunci când nici un reprezentant al

speciei respective nu mai poate fi întâlnit într-un alt loc pe glob. Dacă indivizii

speciei au rămas în viaţă doar în captivitate sau în alte locuri controlate de

oameni atunci specia se numeşte extinctă în sălbăticie.

In ambele situatii avem de a face cu specii extincte global. O specie este

considerată extinctă local atunci când nu mai apare în sălbăticie într-un areal pe

care-1 ocupa în trecut. Unii cercetători vorbesc şi despre specii devenite

extincte ecologic, adică acele specii care mai au doar câţiva indivizi, dar

care şi-au pierdut rolul în comunitate.

Când populatia ajunge la un număr minim critic de indivizi, aceasta

va deveni extinctă. In unele populaţii, indivizii pot supravieţui ani sau zeci

de ani, se pot reproduce, dar în ultimă instanţă populaţia va deveni extinctă.

In această situaţie se impun măsuri ferme de conservare şi repopulare a

57

vechilor areale. Arborii izolaţi aparţinând diverselor specii, dar care nu

sunt fertili pot supravieţui zeci de ani. Aceste specii numite fosile vii nu

sunt tehnic vorbind extincte până când nu dispare şi ultimul exemplar. O

asemenea populaţie nu mai este viabilă din punct de vedere reproductiv,

deci este limitată ca durată de viaţă la perioada în care mai supravieţuiesc

indivizii rămaşi. Pentru ca programele de conservare să aibă succes,

cercetătorii trebuie să identifice acele activităţi umane care afectează

stabilitatea populaţiei şi determină extincţia speciilor. Se impune de

asemenea să fie identificaţi şi alţi factori care conduc populaţiile spre

extincţie.

6.2. Ratele de extincţie pentru ecosistemele continentale,

Acvatice şi pe insuleBiodiversitatea globală creşte odată cu timpul, atingând valorile

cele mai mari în perioada geologică actuală. Cele mai avansate grupuri de

organisme - insectele, vertebratele şi plantele cu flori - au devenit

dominante acum circa 30 000 de ani. Totodată, în zilele noastre bogăţia în

specii a scăzut odată cu creşterea numărului locuitorilor planetei. In prezent,

peste 40% din producţia biologică primară a ecosistemelor terestre este

utilizată sau transformată în deşeuri în diferite moduri de către oameni.

Acest procent reprezintă circa 25% din biomasa Terrei.

Omul joacă un rol tot mai dominant şi în determinarea stabilităţii

altor componente ale ecosistemelor, precum circuitul carbonului sau circuitul

azotului. Eliminarea mamiferelor mari din Australia, America de Nord şi de

Sud în timpul colonizării poate fi considerat primul efect notabil al activităţii

oamenilor în ratele extincţiilor. In scurt timp după ce europenii au ajuns în aceste

continente, 74% până la 86% din mamiferele mari (animale mai grele de 44 kg)

58

au devenit extincte. Extincţiile sunt legate direct de vânătoare dar pot fi

explicate şi ca un efect secundar al incendierii şi defrişării pădurilor sau al

introducerii de boli necunoscute sistemelor imunitare ale acestor specii. In toate

continentele şi în numeroase insule există dovezi de alterare sau distrugere a

habitatelor de către oamenii preistorici. Dovezile oferite de izvoarele istorice

conduc la concluzia că există o strânsă legătură între ratele mari de extincţie a

speciilor şi activităţile distructive ale oamenilor.

Ratele de extincţie sunt mai bine cunoscute în cazul păsărilor şi

mamiferelor deoarece aceste specii sunt relativ mari şi au fost mai intens

studiate. Ratele de extincţie pentru celelalte specii sunt în prezent puţin

cunoscute. În ultimii 150 de ani, rata extincţiei pentru păsări şi mamifere a

putut fi evaluată la o specie pe decadă în perioada 1600 -1700 şi o specie pe an

între 1850 şi 1950. Această creştere a ratei de extincţie indică faptul că există o

tendinţă al cărui ritm poate fi accentuat, ceea ce reclamă identificarea pericolelor

ce ameninţă diversitatea biologică.

Există semne că ratele de extincţie pentru păsări şi mamifere s-au mai

moderat în ultimele decade. Fenomenul poate fi atribuit procedurilor

adoptate de organizaţiile conservaţioniste de a lista o specie ca extinctă

numai dacă nu a fost observată în ultimii 50 de ani sau când o cercetare

exhaustivă nu a identificat indivizi supravieţuitori. Multe specii au fost decimate

de activităţile antropice şi supravieţuiesc doar prin câteva exemplare. Aceste

specii sunt extincte ecologic deoarece nu mai au nici un rol în organizarea

ecosistemelor din care fac parte.

Aproximativ 11% din speciile păsărilor lumii sunt ameninţate cu

extincţia, un procent similar fiind întâlnit şi în cazul mamiferelor sau

arborilor. Ameninţările pentru speciile de peşti şi moluşte pot fi la fel de

serioase. Speciile de plante sunt şi ele ameninţate, gimnospermele şi palmele

59

fiind grupurile cele mai vulnerabile. Chiar dacă extincţia este un proces

natural, mai mult de 99% din speciile extincte în zilele noastre au dispărut

sub presiunea activităţilor umane.

Dintre toate speciile care au devenit extincte din 1600 până în prezent,

50% au fost specii care au arealul în insule, chiar dacă insulele reprezintă doar o

mică fracţiune din suprafaţa emersă a Terrei. În mediul oceanic extincţiile nu

pot fi estimate, deşi se pare că fenomenul este la fel de grav ca pe continente.

Situaţia este cu atât mai îngrijorătoare cu cât unele genuri, familii sau chiar

ordine sunt reprezentate printr-o singură specie.

Majoritatea speciilor extincte de plante cu flori şi a peştilor din apele

curgătoare sunt localizate la nivelul continentelor dat fi faptul că la nivelul

acestora numărul de specii cunoscute este mai mare. In urma cercetărilor

efectuate asupra speciilor de peşti din Peninsula Malacca rezultă că doar 121 din

cele 266 de specii cunoscute au mai fost găsite. In ceea ce priveşte

nevertebratele acvatice (cazul moluştelor de exemplu) pericolul de extincţie

este şi mai mare, în special datorită impactului barajelor, speciilor noi

introduse şi distrugerii habitatelor iniţiale.

Cele mai mari rate de extincţie care au apărut în zilele noastre sunt

caracteristice insulelor. Mai mult de 80% din speciile de plante endemice

din insulele oceanice sunt extincte sau în pericol de extincţie. Speciile din

insule sunt vulnerabile la extincţie deoarece multe dintre ele sunt

endemice pentru una sau mai multe insule, au câteva populaţii sau doar o

populaţie. Totuşi ratele mari de extincţie întâlnite în insule apar şi datorită

faptului că aceste teritorii sunt mai bine studiate.

O specie poate fi endemică pentru o arie geografică mare,

cum este cazul speciei Prunus serotina, găsită în America de Nord,

America Centrală şi America de Sud; sau poate fi endemică pentru o

60

arie geografică mică, cum este cazul dragonului de Komodo

(Varanus komodensis) care este găsit doar în câteva insule mici din

arhipelagul indonezian. Exemplu de endemicitate pentru un areal foarte

mic este specia Dianthus callizonus care trăieşte numai în Piatra

Craiului.

Un exemplu notabil de arie geografică izolată cu o rată

înaltă de endemicitate este insula Madagascar. Aici, pădurea

tropicală umedă este foarte bogată în specii endemice: 95% din cele

28 de specii de primate, 99% din cele 144 de specii de batracieni şi

mai mult de 70% din speciile de plante. Prin comparaţie în Insulele

Britanice puternic antropizate, doar 1% din speciile de plante sunt

endemice. Dacă comunităţile din Madagascar sau alte insule sunt

distruse sau degradate, ori dacă populaţiile lor sunt exploatate intensiv,

aceste specii endemice vor devenit extincte. Prin contrast, speciile

comune, ubicviste, nu vor fi afectate foarte mult dacă pierd o

populaţie.

Este important de precizat faptul că dacă extincţiile trecute au

avut loc mai ales în insule, în viitor vor apărea îndeosebi pe

continente, pădurea tropicală în acest caz fiind cea mai ameninţată.

6.3. Modelul biogeografic al insulelor şi ratele de

extincţie moderneStudierea comunităţilor insulare a condus la elaborarea unor

reguli de distribuţie a diversităţii biologice, sintetizate în modelul

biogeografic al insulei. Elementul central pe care acest model încearcă

să-l explice este relaţia specie-areal. Insulele cu suprafaţă mare au un

număr mai mare de specii decât insulele cu suprafaţă mică. Această

61

relaţie este realizată în sens intuitiv, deoarece insulele mari au

tendinţa de a avea mai multe tipuri de habitate şi deci comunităţile

biologice sunt mai diversificate. De asemenea, insulele mari au un

număr mai mare de populaţii per specie, crescând posibilitatea de

a apărea speciaţia şi reducându-se probabilitatea ca speciile nou

apărute sau nou introduse să dispară.

Modelul biogeografic al insulei a fost utilizat pentru a prognoza

numărul şi procentul speciilor care vor deveni extincte în cazul distrugerii

habitatelor. Este acceptat faptul că dacă o insulă îşi reduce arealul,

habitatele rămase vor suporta un număr mai mic de specii, corespunzător

suprafeţei viabile rămase. Acest model a fost extins şi aplicat pentru

parcurile naţionale şi rezervaţiile naturale înconjurate de habitate

destructurate. Aceste arii protejate au devenit cu timpul habitate insulare

într-o „mare" inospitalieră formată din habitate degradate. Modelul a permis

formularea aserţiunii că dacă 50% din insulă (sau habitat insular) este

distrus vor dispărea 10% din specii. Dacă 90% din habitate vor fi

degradate atunci se vor pierde 50% din specii, procentul urcând la 75%

în cazul distrugerii a 99% din habitate. Utilizând acest model s-a estimat că

30% din primatele ce trăiesc în pădurile africane vor deveni extincte din

cauza pierderii habitatelor (fig. 4).

62

Fig. 4. În conformitate cu modelul biogeografic al insulei, numărul de specii prezente într-un areal creşte asimptotic spre o valoare maximă. In cazul in care arealul habitatului este redus cu 50%, numărul de specii scade cu 10%: A - dacă habitatul este redus cu 90% atunci numărul de specii scade cu 50%; R - Forma curbei diferă de la o regiune la alta şi de la un grup de specii la altul, modelul oferind-ne o imagine generală asupra efectului distrugerii habitatelor.

Pădurea tropicală adăposteşte cea mai mare parte a speciilor

lumii, estimarea ratei prezente şi viitoare a extincţiei speciilor de aici

ne oferă informaţii asupra ratelor globale de extincţie. Dacă

despăduririle vor continua şi pădurea tropicală se va menţine doar în

parcurile naţionale şi în alte arii protejate, aproape două treimi din

speciile de plante şi animale vor deveni extincte.

Utilizând o rată de dispariţie a pădurii tropicale de 1% pe an, se

estimează că între 0,2% şi 0,3% din specii (adică între 200 000 şi 300

000 de specii dacă considerăm că există 10 milioane specii) vor dispărea

anual. Mai exact, vor dispărea 68 de specii în fiecare zi, altfel spus trei

specii pe oră. Intre anii 2000 şi 2010 vor deveni extincte circa 250 000 de

specii. Studiile asupra unor grupuri de vertebrate terestre arată că în

umătoarele decade trebuie să ne aşteptăm la rate alarmante de extincţie.

Ratele de extincţie pot fi mici dacă un areal bogat în specii este subiectul

63

unor programe de conservare şi pot fi mari dacă în arealul în care se

găsesc multe specii se practică pe scară largă defrişarea. Este clar că sute

de mii de specii vor deveni extincte în viitorii 50 de ani.

De aceea se impun acţiuni imediate pentru a preveni extincţiile locale

ce pot fi devastatoare pentru comunităţile în care apar.

6.4. Cauzele extincţiilorAmeninţările majore pentru comunităţile biologice rezultă din

activităţi umane precum: distrugerea, fragmentarea şi degradarea

habitatelor (inclusiv poluarea), schimbările climatice globale,

supraexploatarea de către om a speciilor, invazia speciilor exotice şi

răspândirea bolilor. Multe specii ameninţate se află sub presiunea mai

multor probleme de mediu, care grăbesc extincţia şi îngreunează eforturile

de conservare.

Cele şapte ameninţări pentru diversitatea biologică sunt cauzate

de accelerarea utilizării resurselor naturale şi creşterea exponenţială a

numărului populaţiei umane. Dacă până acum câteva sute de ani, rata de

creştere a populaţiei umane era relativ mică, cu o natalitate puţin peste

rata mortalităţii, în ultimii 150 de ani s-a înregistrat o explozie a creşterii

populaţiei umane, numărul locuitorilor planetei fiind de circa 1 miliard în

1850, 2 miliarde în 1930 şi 6 miliarde pe 12 octombrie 1998. Se estimează că

în 2050 se va ajunge la 10 miliarde locuitori. Rata natalităţii este extrem de

crescută, suprapunându-se pe o rată a mortalităţii în declin. Creşterea

numărului populaţiei umane este redusă în ţările industrializate, dar se menţine

la cote mari în ţările tropicale din Africa, America Latină, Asia, adică acolo

unde şi diversitatea biologică este mare.

Creşterea numărului populaţiei este răspunzătoare de pierderea diversităţii

biologice. Oamenii utilizează resurse naturale precum masa lemnoasă,

64

vânatul, plantele sălbatice şi transformă habitatele naturale în zone agricole şi

rezidenţiale. Unii cercetători afirmă că elementul cheie în protejarea

diversităţii biologice este controlul populaţiei umane.

Creşterea numărului populaţiei umane nu este singura cauză a extincţiei

speciilor şi distrugerii habitatelor. Extincţia speciilor şi distrugerea

ecosistemelor nu este cauzată totdeauna de oameni pentru a-şi satisface nevoile

existenţiale. Utilizarea ineficientă a resurselor naturale este de asemenea o

cauză majoră a declinului diversităţii biologice. în multe ţări există o distribuţie

extrem de inegală a bunurilor (bani, terenuri, resurse forestiere, etc.) un procent

mic din populaţie deţinând majoritatea resurselor. Locuitorii mediului

rural sunt forţaţi să distrugă comunităţi biologice şi să vâneze specii în

pericol de extincţie, fiind prea săraci şi lipsiţi de resurse şi terenuri proprii

(Skole şi alţii, 1994).

In multe situaţii, cauzele distrugerii habitatelor sunt industrializarea,

mineritul, fermele zootehnice, pescuitul comercial, silvicultura, plantaţiile,

construirea de baraje.

Responsabilitatea pentru distrugerea diversităţii biologice în ţările lumii

tropicale o are utilizarea resurselor naturale de către ţările industrializate.

Locuitorii acestor ţări şi un procent redus din locuitorii ţărilor în curs de

dezvoltate consumă o parte importantă din resursele energetice şi minerale ale

lumii. În fiecare an, un cetăţean al S.U.A. consumă în medie de 43 de ori mai

mult petrol, de 34 ori mai mult aluminiu şi de 386 de ori mai multe produse din

hârtie decât consumă în medie un cetăţean al Indiei. Consumul excesiv al

resurselor nu oferă o perspectivă de durabilitate, de aceea locuitorii din ţările

industrializate şi-au reevaluat stilul de viaţă, ei devenind apărători ai

diversităţii biologice.

65

6.4.1. Distrugerea habitatelor

Cel mai mare pericol pentru diversitatea biologică este pierderea

habitatelor, prin urmare cea mai importantă acţiune pentru protejarea

diversităţii biologice este prezervarea habitatelor. Pierderea habitatului

unei specii se poate face prin distrugerea habitatului, degradarea lui fiind

asociată cu poluarea şi fragmentarea. Pierderea habitatului este

ameninţarea cea mai importantă pentru majoritatea speciilor de plante şi

animale vulnerabile, efectele negative cumulându-se cu alţi factori, în

principal cu invaziile de specii străine şi supraexploatarea. In multe părţi ale

lumii, în particular în insule şi acolo unde densitatea populaţiei umane este

foarte mare, numeroase habitate originale au fost distruse. Astfel mai mult de

50% din habitatele forestiere din ţările Africii, precum Kenya şi Madagascar,

ori Asiei, India, Filipine şi Thailanda, au fost distruse.

Ca rezultat al fragmentării habitatelor, agriculturii, exploatării

forestiere şi a altor activităţi antropice, între zonele „culturale" şi pădurea

virgină a rămas intactă o foarte mică parte din pădure. Totuşi, în multe ţări

tropicale (America Latină – Brazilia, Venezuela) se întâlnesc încă trupuri

intacte de pădure de tranziţie, suficient de mari pentru a cuprinde toate

aspectele biodiversităţii. În regiunea mediteraneană care a fost dens

populată în ultimele sute de ani, se mai păstrează doar 10% din pădurea

iniţială.

6.4.1.1. Ameninţări pentru pădurea tropicală umedă.

Distrugerea pădurii tropicale umede a devenit sinonimă cu pierderea

speciilor. Pădurea tropicală umedă ocupă 7% din suprafaţa Terrei, dar se

estimează că adăposteşte peste 50% din specii lumii. Arealul original al

pădurii tropicale umede a fost estimat, pe baza modelului de distribuţie a

ploilor torenţiale şi temperaturii, la 16 milioane km2. Compararea datelor

66

obţinute prin cercetări a arătat că în anul 1982 mai existau doar 9,2 milioane

km2, adică un areal aproape egal ca mărime cu suprafaţa continentală a

S.U.A. şi ceva mai mic decât Europa. O altă investigaţie din anul 1991 a

arătat că s-au pierdut alte 2,8 milioane km2 de pădure în anii '90. În

prezent se pierd anual mai mult de 140 000 km2 de pădure tropical umedă -

un areal de circa 60% din suprafaţa României. Jumătate din acest areal

este pierdut complet, cealaltă jumătate fiind distrusă până la punctul în

care compoziţia în specii şi procesele din ecosistem sunt puternic

alterate. Din păcate pădurea tropicală umedă este uşor de degradat

deoarece solurile sunt sărace în nutrienţi şi repede levigate de ploile

puternice.

Previziunile arată că la rata actuală de pierdere a pădurii, după anul

2040 va rămâne intactă o foarte mică regiune cu pădure tropicală umedă,

exceptând micile arii protejate. Situaţia este şi mai îngrijorătoare dacă se ia

în calcul creşterea populaţiei umane care conduce la mărirea presiunii

antropice asupra pădurii tropicale.

La scară globală, circa 61% din pădurea tropicală umedă pierdută a

fost distrusă ca urmare a agriculturii practicate de fermierii săraci.

Unele din terenurile folosite de aceştia sunt transformate în terenuri

agricole permanente sau sunt păşunate, dar există areale mari care sunt

utilizate pentru agricultura itinerantă. Acest tip de agricultură se practică

defrişând (prin tăiere şi/sau incendiere) şi cultivând pentru câteva sezoane,

până când fertilitatea solului nu mai poate susţine culturile agricole.

Terenul este astfel abandonat, fiind ocupat treptat de formaţii vegetale

secundare. În această categorie pot fi incluse şi pădurile defrişate pentru

extragerea lemnului de foc, utilizat în special de către locuitorii din

proximităţile lor. Mai mult de două miliarde de oameni îşi gătesc

67

mâncarea la foc făcut cu lemne, ca atare şi impactul lor este

semnificativ.

Defrişările în scopuri comerciale şi extragerea selectivă a masei

lemnoase sunt responsabile pentru 21% din rata anuală de pierdere a

pădurii tropicale umede. Defrişările făcute cu scopul de a creşte animale

determină pierderea a 11% din pădure. La acestea se adaugă defrişările

în vederea înfiinţării plantaţiilor (palmier de ulei, palmier de cocos, arbore

de cauciuc etc.) construcţiei de drumuri, practicării exploatărilor miniere

în carieră precum şi a altor activităţi ce contribuie în total cu 7% la rata

anuală de pierdere a pădurii tropicale umede.

Silvicultura, agricultura şi creşterea animalelor - ramuri dezvoltate

în detrimentul pădurii tropicale umede - au apărut adeseori datorită

activităţilor din ţările industrializate, care solicită materie primă

ieftină precum: cauciuc, cocos, ulei de palmier, lemn, furnir şi carne de

vită.

Ca exemple ale distrugerii habitatelor forestiere pot fi date

următoarele areale: Madagascar, Coasta atlantică a Braziliei, Coasta

Ecuadorului.

6.4.1.2. Alte habitate ameninţate.

Starea actuală a pădurii tropicale umede este probabil cel mai

mediatizat caz de distrugere a habitatelor, există însă şi alte habitate în pericol

de dispariţie.

A.) Pădurea tropicală uscată. Terenul ocupat de pădurea tropicală uscată se

pretează mai bine decât cel ocupat de pădurea tropicală umedă la practicarea

culturilor şi păşunatului. În consecinţă, în arealul pădurii tropicale uscate din

68

America Centrală populaţia umană are o densitate de cinci ori mai mare decât

în cel al pădurii tropicale umede.

B.) Zonele umede şi habitatele acvatice. Zonele umede sunt habitate vitale

pentru peşti, nevertebrate acvatice şi păsări. Ele sunt de asemenea

importante în controlul inundaţiilor, autoepurarea apei şi producţia de

energie. Zonele umede sunt adesea inundate, drenate prin amenajări sau

alterate prin regularizarea cursurilor de apă, crearea de baraje şi poluarea

chimică. Pretutindeni pe Glob, populaţiile de salmonide sunt în declin

datorită construcţiei barajelor, care împiedică migraţiile în lungul râurilor şi

fluviilor.

În ultimele decenii, o ameninţare foarte importantă s-au dovedit a fi

proiectele de dezvoltare care prevedeau drenarea, irigarea sau îndiguirea unor

zone umede. Zonele umede sunt oarecum contradictorii: conţin multe specii

comune dar au şi un procent mare de endemicitate. De exemplu, Lacul

Victoria din estul Africii are un coeficient de endemicitate foarte ridicat,

mai ales în ceea ce priveşte speciile de peşti. Aproape 250 de specii de peşti de

aici sunt în pericol de extincţie din cauza poluării apelor şi introducerii unor

specii exotice care au relaţii de prădătorism cu speciile endemice în pericol.

C.) Mangrovele. Printre cele mai importante comunităţi din ariile tropicale

sunt pădurile de mangrove. Speciile de mangrove sunt printre puţinele specii

lemnoase care tolerează apa sărată. Pădurile de mangrove ocupă areale

costiere cu apă puţin adâncă sărată sau salmastră. Aceste habitate sunt

similare cu cele ocupate de mlaştinile sărate din zonele tropicale. Pădurile de

mangrove sunt extrem de importante deoarece sunt zone de cuibărit pentru

păsări sau de depunere a icrelor pentru peşti. În Australia, două treimi din

speciile capturate de pescari sunt dependente într-un grad sau altul de

69

ecosistemele de mangrove. Dincolo de marea valoare economică, pădurea

de mangrove este defrişată, în mod special în sud-estul Asiei, pentru a face

loc culturii orezului, crescătoriilor de languste şi creveţi. Mangrovele sunt de

asemenea sursă pentru producerea obiectelor din lemn sau a mangalului,

obţinerea acestora pe scară industrială conducând la supraexploatare şi

degradarea habitatului.

D.) Pajiştile. Pajiştile temperate sunt un alt tip de habitat care a fost aproape

în totalitate distrus prin activităţi umane.

E.) Recifii de corali. Recifii de corali tropicali adăpostesc circa o treime din

speciile de peşti din oceane, chiar dacă ocupă doar 0,2% din suprafaţa acestora.

Deja 10% din corali au fost distruşi, mai mult de 50% putând dispărea în

deceniile următoare. Cea mai severă degradare apare în Filipine, unde 90% din

corali de recifi au murit sau sunt aproape distruşi. Cea mai importantă cauză

este poluarea, care acţionează direct provocând moartea coralilor sau

indirect prin dezvoltarea excesivă a algelor. La aceasta se adaugă

sedimentarea produsă ca urmare a defrişării terenurilor forestiere, pescuitul

intensiv, dezvoltarea moluştelor şi a altor specii ce concurează pe nişele

ecologice ale coralilor.

6.4.1.3. Deşertificarea

Multe comunităţi biologice din climatele cu sezoane uscate au fost

degradate şi transformate antropic în deşerturi artificiale printr-un proces numit

deşertificare. Aceste comunităţi biologice includ pajişti tropicale, tufărişuri şi

păduri cu frunze căzătoare, la care se adaugă tufărişurile şi pajiştile

temperate din regiunea mediteraneană, sud vestul Australiei, sudul Africii, Chile

şi sudul Californiei (fig. 5 şi 6). Chiar dacă aceste zone erau iniţial apte

pentru

70

Fig. 5. Deşerturile cele mai mari din lume

Fig. 6. Zonele de risc pentru extinderea deşerturilor

71

agricultură, monoculturile au condus la eroziunea solului şi la pierderea

capacităţii de câmp.

Terenurile suprapăşunate de animale domestice sau cele de pe care

sunt tăiate tufărişurile se transformă în deserturi artificiale. Rezultatul este o

degradare progresivă şi ireversibilă a comunităţilor biologice şi pierderea

solurilor până la punctul de unde zona capătă aspect de deşert. Pe Glob

aproape 2 milioane km2 de terenuri din zona climatelor aride au fost

transformate prin acest proces în deşert. Deşertificarea este severă în regiunea

Sahel din Africa, o zonă la graniţa de sud a Saharei. Aici cele mai multe

specii de mamifere sunt în pericol de extincţie din lipsă de hrană. Dimensiunea

umană a problemei este ilustrată de faptul că în Sahel trăiesc de 2,5 ori mai mulţi

oameni decât poate suporta arealul fără a practica agricultură intensivă.

6.4.2. Fragmentarea habitatelor

Inainte de a fi distruse, habitatele care ocupau suprafeţe mari au fost

divizate în areale mici de către şosele, terenuri cultivate, oraşe şi alte

construcţii. Fragmentarea habitatelor este un proces prin care un areal mare,

continuu, este redus ca suprafaţă şi divizat în două sau mai multe fragmente.

Chiar dacă habitatele sunt distruse, mai pot rămâne fragmente din acestea,

adesea depărtate unele de altele, puternic modificate sub raport structural

şi a compoziţiei floristice şi faunistice. Situaţia poate fi descrisă prin modelul

biogeografic al insulei, aceste fragmente funcţionând ca habitate insulare

într-o lume umană inospitalieră. Fenomenul de fragmentare apare în timpul

reducerii severe a habitatului, dar se poate produce şi dacă arealul este redus

foarte puţin ca în cazul dezvoltării drumurilor, căilor ferate, linilor electrice,

conductelor sau a altor bariere care împiedică mişcarea liberă a speciilor.

72

Habitatele fragmentate sunt diferite de habitatele originale prin două

însuşiri:

- fragmentele conţin habitate de lizieră mai mari decât cele normale (habitate

în contact direct cu activităţile umane);

- centrul fragmentului de habitat este mai aproape de lizieră decât în

habitatele originale.

Pentru a ilustra aceste caracteristici poate fi luat ca exemplu habitatul unor

păsări.

Considerăm o rezervaţie în formă de pătrat cu o suprafaţă de 1 km2

complet înconjurată de terenuri în care se desfăşoară activitate antropică.

Arealul total va fi deci de 1 km2 (100 ha); perimetrul (sau liziera) va avea

4000 m, iar centrul rezervaţiei va fi situat la 500 m de oricare punct de pe

lizieră. Dacă pisicile domestice care trăiesc în habitatele locuite de oameni

pătrund doar 100 m în interiorul pădurii ele vor îrnpiedica păsările să-şi crească

aici puii, aşadar de 64 ha din rezervaţie mai sunt la dispoziţia păsărilor pentru

cuibărit. Ca atare habitatul de lizieră, inapt pentru cuibărit, ocupă 36 ha. În

acest moment rezervaţia este divizată în 4 arii egale de un drum de 10 m care o

străbate de la nord la sud şi de o cale ferată lată tot de 10 m, care străbate

rezervaţii de la est la vest. Aceste căi de transport au transformat 2 x 1000 x 10

m din arealul rezervaţiei (2 ha). Deoarece doar 2% din rezervaţie este

transformată de către drum şi cale ferată oficialităţile guvernamentale

consideră că impactul acestor inserţii asupra rezervaţiei este neglijabil.

Totodată, rezervaţia a fost divizată în 4 fragmente, fiecare din ele având 495 x

495 m, distanţa de la lizieră la centrul fiecărui habitat reducându-se la 247

m, mai puţin de jumătate din distanţa iniţială. Pisicile domestice pot pătrunde

acum mai adânc în pădure pe drum şi calea ferată, astfel că păsările îşi vor

creşte puii doar în interiorul celor 4 noi fragmente. Fiecare areal pe care îl pot

73

utiliza păsările are 8,7 ha deci habitatul viabil este acum doar de 34,8 ha.

Chiar dacă drumul şi calea ferată au transformat doar 2% din rezervaţie

habitatul păsărilor s-a redus cu aproximativ 50% (fig. 7).

Fig. 7. Acest exemplu ipotetic arată cum este redus arealul unui habitat prin fragmentare, datorită efectului de limită: a - aria protejată de 1 km2 (100 ha) iniţial nu este fragmentată. Considerând că efectul de limită (manifestat în arealul gri) se simte până la 100 m adâncime în interiorul ariei protejate rezultă că rămân 64 ha de habitat corespunzător pentru păsările clocitoare; b - traversarea ariei protejate de două căi de comunicaţie, şosea şi cale ferată, chiar dacă aparent nu degradează decât o mică suprafaţă din rezervaţie, extinde aria aflată sub influenţa efectului de limită, înjumătăţind habitatul corespunzător pentru păsările clocitoare.

Fragmentarea habitatelor pune în pericol existenţa speciilor pe căi şi mai

subtile. Primul aspect se referă la faptul că fragmentarea poate limita potenţialul

de dispersie şi colonizare al speciilor. Multe specii de păsări, mamifere şi

insecte din interiorul pădurii nu traversează zonele deschise din cauza

prădătorilor. Ca rezultat, multe specii nu vor recoloniza fragmentele de

pădure după ce populaţia originală va dispărea. Mai mult, dacă răspândirea

animalelor estel redusă prin fragmentarea habitatelor, plantele zoochore vor fi

afectate la fel de mult. Astfel, habitatele izolate nu vor fi colonizate de speciile

74

native. Aceste specii vor deveni extincte în habitatele naturale, iar alte specii noi

nu vor putea străbate barierele, fragmentele de habitat urmând a intra in declin.

Un al doilea aspect negativ al fragmentării habitatelor este că acest

proces poate reduce capacitatea animalelor native de a găsi hrană. Multe

specii de animale care trăiesc în grup sau solitar, în funcţie de variabilitatea

sezonieră a resurselor de hrană au nevoie de mişcare pentru a le găsi. O resursă

poate fi necesară doar câteva săptămâni pe an sau chiar ani în şir. Dacă specia

este izolată într-un habitat fragmentat, aceasta poate să nu fie capabilă să

migreze pentru a-şi găsi hrana. De exemplu, îngrădirea unor terenuri

împiedică migraţia naturală a erbivorelor mari (cerbi, elani), determinând

suprapăşunarea terenului, efectul fiind degradarea habitatului.

Habitatele fragmentate pot grăbi declinul populaţiei, pot determina chiar

extincţia lor, mecanismul fiind divizarea unei populaţii în două sau mai multe

subpopulatii, fiecare dintre acestea având un areal restrâns sub necesităţile

minime (Rochelle şi alţii, 1999). Aceste subpopulaţii sunt mai vulnerabile la

consangvinizare, drift genetic sau alte probleme asociate populaţiilor mici.

Efecte de margine. Fragmentarea habitatelor determină creşterea

dramatică a suprafeţei de margine în comparaţie cu interiorul habitatelor, aşa

cum s-a demonstrat mai sus. Micromediul suprafeţei de limită este diferit de

cel al pădurii din interior. Unul din cele mai importante efecte de margine este

fluctuaţia mare a nivelului de lumină, a temperaturii, umidităţii şi vitezei

vântului. Aceste efecte de margine sunt evidente până la 250 m în interiorul

pădurii. Deoarece plantele sunt adaptate la anumite condiţii de temperatură,

umiditate sau nivel de lumină, aceste schimbări vor elimina unele specii din

pădurea fragmentată. Toleranţa la umbră a plantelor cu flori din pădurea

temperată, succesiunile forestiere târzii din pădurea tropicală şi sensibilitatea la

umiditate a unor animale precum amfibienii pot determina dispariţia speciilor

75

sensibile dintr-o pădure fragmentată. Atunci când o pădure este fragmentată

creşte intensitatea vântului, scade umiditatea şi creşte temperatura, astfel că

pădurea de limită este expusă la incendii mai mult decât habitatul original.

Fragmentarea habitatelor creşte vulnerabilitatea la invazia speciilor

exotice şi parazite. Pădurea de limită este o pădure vulnerabilă în

care speciile parazite se pot înmulţi repede şi apoi dispersa în interiorul

pădurii. Unele omnivore (exemplu câinele enot) se înmulţesc rapid în

pădurea de limită şi obţin hrană din ambele teritorii. Prădătorii pot mânca

ouăle păsărilor, astfel că reproducerea este împiedicată, speciile trebuind să

se depărteze mult faţă de această zonă. Paraziţii de cuiburi trăiesc în

câmpuri deschise şi pătrund spre interiorul pădurii unde distrug ouăle şi

cuiburile păsărilor cântătoare. Combinaţia dintre fragmentarea habitatului,

creşterea prădătorilor cuiburilor şi distrugerea habitatelor de hibernare este

probabil responsabilă pentru declinul unor păsări cântătoare migratoare din

America de Nord.

Fragmentarea habitatelor de către terenurile cultivate pune în

contact populaţiile sălbatice cu plante şi animale domestice. Bolile

speciilor domestice se pot răspândi rapid la speciile sălbatice, care au o

imunitate scăzută. Există de asemenea şi posibilitatea ca pe măsură ce

contactul creşte bolile animalelor sălbatice să se răspândească la cele

domestice, la plantele cultivate sau chiar la oameni.

6.4.3. Degradarea habitatelor şi poluarea

Cea mai subtilă şi mai răspândită formă de degradare a mediului este

poluarea, cauzele frecvente ale acesteia fiind pesticidele, substanţele chimice,

apele uzate deversate de industrii şi aşezări umane, emisiile de noxe de la

fabrici şi autoturisme. Aceste tipuri de poluare nu sunt întotdeauna percepute

vizual, chiar dacă ne confruntăm cu ele zi de zi în orice parte a globului. Efectul

76

general al poluării este o ameninţare nu numai a calităţii apelor, aerului,

climatului global ci şi a diversităţii biologice şi a aşezărilor umane.

A.) Poluarea cu pesticide.

Pericolul poluării cu pesticide a fost adus în atenţia lumii în anul 1962 de

scriitoarea Rachel Carson în influenta carte ”Silent Spring” Rachel Carson a

descris procesul cunoscut sub numele de bioacumulare, proces prin care DDT-

ul şi alte substanţe organoclorurate se concentrează şi migrează pe nivelurile

inferioare sau superioare ale lanţurilor trofice. Aceste pesticide, utilizate în

cultura plantelor pentru a elimina insectele sau împrăştiate peste ape pentru a

distruge larvele de ţânţari au afectat un număr mare insecte, păsări sau alte

animale expuse la DDT sau produse organoclorurate. Păsările, în special cele de

pradă precum şoimii şi vulturii, acumulează în ţesuturi cantităţi mari de

pesticide. Păsările afectate au început să depună ouă anormale, cu coajă subţire,

care se sparg uşor în timpul clocirii. Chiar dacă ponta este normală, embrionul nu

se dezvoltă întotdeauna normal. Ca urmare populaţiile de păsări de pradă sunt

în declin peste tot in lume. În lacuri şi estuare, DDT-ul şi pesticidele s-au

concentrat în peştii răpitori şi unele mamifere marine cum ar fi delfinii. În

arealele agricole, insectele au fost distruse ca urmare a acestor practici. În

acelaşi timp, ţânţarii şi alte insecte vizate iniţial, au prezentat rezistenţă la DDT.

Recunoaşterea eşecului a condus treptat la renunţarea producerii şi utilizării

DDT-ului în multe ţări industrializate. In prezent se fac eforturi pentru a reface

populaţiile unor specii în pericol afectate de aceste practici precum vulturul

peregrin (Falco peregrinus), vulturul de mare (Pandion haliaetus) şi vulturul

pleşuv (Haliaetus leucocephalus).

Utilizarea în continuare a pesticidelor în ţările sărace determină nu

numai dispariţia unor specii ci pune în pericol şi sănătatea oamenilor care

manipulează aceste substanţe.

77

În mediul acvatic pesticidele sunt remanente zeci de ani după ce au fost

utilizate şi continuă să afecteze sistemul reproductiv al multor vertebrate

acvatice.

B.) Poluarea apelor

Distrugerea resurselor de hrană precum peştii sau moluştele şi

contaminarea apelor potabile prin poluare are efecte negative asupra

comunităţilor umane. Pe de altă parte poluarea apelor are efecte negative şi

pentru comunităţile biologice. Poluarea apelor ameninţă 90% din speciile de

peşti în pericol şi moluştele de râu din S.U.A. Râurile, lacurile şi oceanele sunt

utilizate adeseori ca loc de deversare a apelor uzate industriale şi menajere.

Pesticidele, erbicidele, deşeurile petroliere, metalele grele (mercurul, plumbul,

cadmiul, zincul etc), detergenţii şi deşeurile industriale ucid organismele vii din

mediul acvatic.

Dacă depozitarea de deşeuri în mediul terestru are efecte locale,

deşeurile din mediul acvatic sunt transportate de curenţi şi dispersate într-

un areal foarte mare. Substanţele chimice toxice pot fi letale, chiar şi în

cantităţi mici, pentru organismele acvatice care filtrează volume mari de apă.

Păsările şi speciile de mamifere care consumă aceşti indivizi contaminaţi sunt şi

ele afectate de substanţele respective.

Mineralele esenţiale sunt benefice speciilor de plante şi animale dar în

cantităţi mari devin poluanţi puternici. În prezent prin activitatea umană se

introduc cantităţi mari de minerale esenţiale în comunităţile biologice, acestea

neputând fi preluate şi prelucrate pe fluxurile energetice ale

ecosistemelor. Apele uzate menajere, produsele industriale, fertilizatorii şi

detergenţii produc o cantitate foarte mare de azot şi fosfor care ajunge în mediul

acvatic determinând apariţia procesului cunoscut sub numele de eutrofizare

culturală. Doar o mică parte din cantităţile de azot şi fosfor intrate în acest mod

78

în ecosisteme stimulează creşterea plantelor şi animalelor, concentrarea mare

determinând dezvoltarea excesivă a algelor. „Explozia" algelor poate fi atât

de puternică încât acoperă toată suprafaţa apei prin producerea fenomenului de

înflorire, determinând diminuarea cantităţii de lumină din mediul acvatic.

Urmare a acestui proces aproape că dispar celelalte specii de plante superioare

la care se adaugă cordatele şi nevertebratele din regnul animal.

Bacteriile şi fungii care descompun algele moarte se dezvoltă excesiv şi

absorb oxigenul din apă. Fără oxigen organismele rămase nu pot supravieţui,

astfel că la acest stadiu se observă pe suprafaţa apei nenumărate moluşte şi

peşti morţi. Comunitatea biologică se simplifică, supravieţuind doar speciile

care tolerează poluarea şi un nivel scăzut al concentraţiei de oxigen. Procesul

de eutrofizare poate afecta suprafeţe marine întinse, zone litorale sau mări

întregi, cum ar fi Golful Mexic, Marea Nordului, Marea Baltică, mările din

jurul Japoniei.

Eroziunea şi transportul sedimentelor din mediul acvatic determină

creşterea turbidităţii şi diminuarea cantităţii de lumină, elemente ce împiedică

dezvoltarea speciilor oxifile sau a celor care depind de un anumit nivel de lumină

ca de exemplu coralii.

C.) Poluarea aerului

În trecut se credea că atmosfera este extrem de vastă, substanţele emise

putând fi difuzate rapid, efectul lor fiind minim. Iată că azi poluarea aerului a

devenit o problemă foarte importantă care afectează toate ecosistemele, neţinând

seamă de nici o frontieră.

a.) Ploaia acidă. Industria metalurgică, termocentralele ce funcţionează

pe bază de cărbuni sau păcură emit în aer o cantitate foarte mare de oxizi de

azot şi oxizi de sulf, substanţe care se combină cu apa şi produc acid azotic şi

acid sulfuric. Dioxidul de sulf este principalul compus cu sulf emis

79

antropogen. Numai în SUA se produc anual peste 40 milioane m3 de oxizi de

azot şi oxizi de sulf. Acizii sunt încorporaţi în sistemul de nori şi determină

scăderea dramatică a valorii pH-ului precipitaţiilor. Ploaia acidă schimbă pH-

ul solului şi apelor stătătoare cum sunt lacurile şi bălţile. Aciditatea are

influenţe negative asupra plantelor şi animalelor. Dacă aciditatea apelor creşte,

mulţi peşti vor fi incapabili să se reproducă sau chiar vor muri.

Introducerea de prădători noi în ecosisteme, schimbarea climatului, creşterea

nivelului de raze ultraviolete, răspândirea bolilor exotice, creşterea acidităţii şi

poluarea apelor determină declinul dramatic al populaţilor de amfibieni. Multe

specii de amfibieni depind de apă cel puţin într-o perioadă a ciclului

ontogenetic. Scăderea calităţii apei are corespondenţă directă în creşterea

mortalităţii ouălor şi larvelor sau indirect determinând apariţia unor boli

la care organismele nu mai pot prezenta un răspuns imun. Multe bălţi şi lacuri

din arealele industrializate si-au pierdut comunităţile de animale ca rezultat al

ploilor acide. Multe cursuri de apă situate la sute de kilometri de zonele

industrializate poluate sunt degradate; de exemplu, acidifierea este deja evidentă

în 39% din lacurile Suediei şi 34% din lacurile Norvegiei. Deşi aciditatea apei de

ploaie este fi scădere datorită măsurilor de reducere a poluării totuşi suntem

departe de nivelul normal (Kerr, 1998).

Efectele poluării aerului asupra comunităţilor forestiere au fost

intens studiate deoarece pădurea are o mare valoare economică în

termeni de producţie lemnoasă, protecţie a resurselor de apă

(managementul bazinelor hidrografice) şi recreere. Este larg acceptată

ideea că ploaia acidă distruge mulţi arbori şi îi face vulnerabili la

atacul insectelor, fungilor sau neimuni la boli virale. „Moartea pădurilor"

în Europa şi America de Nord a fost pusă pe seama ploilor acide şi a

altor poluanţi precum oxizii de azot sau ozonul. Atunci când arborii

80

mor, celelalte specii din pădure devin extincte la scară locală. Chiar

dacă comunităţile biologice nu sunt distruse de aerul poluat, unele specii

pot fi afectate şi eliminate.

Lichenii (organisme simbionte compuse din fungi şi alge care

trăiesc în medii naturale) sunt extrem de sensibili la poluanţii

atmosferici, ei fiind utilizaţi ca bioindicatori ai poluării (biomarkeri).

Nivelul poluării aerului este în declin în unele areale precum America

de Nord sau Europa, însă continuă să crească în multe alte zone din

lume. Creşterea nivelului de poluare a aerului va fi extrem de

puternică în multe ţări asiatice cu o densitate a populaţiei ridicată şi

cu o rată mare de industrializare. Arderea cărbunilor cu un

conţinut ridicat de sulf în industria grea a Chinei şi creşterea

numărului de automobile din Asia de Sud sunt exemple de potenţiale

ameninţări pentru diversitatea biologică. Speranţele în privinţa

controlului poluării aerului în viitor depind de reducerea emisiilor la

automobile, dezvoltarea unor sisteme de transport controlat al

mărfurilor, eficientizarea filtrelor care să reducă emisiile industriale,

reducerea consumului de energie.

Multe din aceste măsuri sunt deja implementate în ţări din Uniunea

Europeană şi în Japonia.

b.) Producţia de ozon şi depunerile de azot. Automobilele,

termocentralele şi alte activităţi industriale folosesc hidrocarburi

pentru a funcţiona şi elimină oxizi de azot ca deşeuri de producţie. În

prezenţa luminii, aceste substanţe reacţionează în atmosferă rezultând

ozon, iar ca produşi secundari de reacţie alte substanţe - întreaga reacţie

are ca rezultat producerea smogului fotochimic.

81

Ozonul din atmosfera înaltă este şi un important filtru în calea

radiaţiei ultraviolete, dăunătoare plantelor şi animalelor. În cantităţi mai

mari ozonul afectează ţesuturile plantelor cultivate şi reduce

productivitatea agricolă. Comunităţile biologice de pe tot globul pot

suferi alterări sau degradări dacă compuşii cu oxizi de azot se depun prin

intermediul prafului sau ploii, conducând la creşterea concentraţiei de

nutrienţi din sol până la un potenţial nivel toxic. Ozonul şi smogul sunt

substanţe foarte periculoase pentru oamenii şi animalele care le-ar inhala,

aşadar controlul poluării ar aduce beneficii directe oamenilor şi diversităţii

biologice.

c.) Metalele toxice. Îmbogăţirea cu plumb a produselor

petroliere, mineritul, metalurgia şi alte activităţi industriale produc o

cantitate mare de plumb, zinc sau alte metale toxice care sunt eliminate

în atmosferă. Efectele acestor metale grele sunt evidente mai ales în jurul

platformelor metalurgice, aici viaţa putând fi afectată pe zeci de kilometri.

După cum se ştie, viaţa nu ar fi putut evolua fără intervenţia ionilor

metalici, dar care în concentraţii mari pot deveni toxici. Cobaltul este un

component al vitaminei Bl2, dar care adăugat în exces ca stabilizator al

spumei de bere (1 ppm) a produs decesul a 20 oameni.

Din punctul de vedere al concentraţiei şi rolului în organism, ionii

metalici se clasifică în mai multe grupe care cuprind:

A. Macroelemente, cum sînt Na, K, Ca şi Mg, ce se găsesc în

concentraţii mari, esenţiale şi pe care omul în mod normal le poate

menţine la nivele fiziologice prin utilizarea sistemelor homeostazice.

B. Microelcmente esenţiale, ce se găsesc în organisme în concentraţii

sub 0,01% (ţesut uscat) cuprinzînd Fe, Zn, Cu, Co, Ni, Cr, Mo, Mn, V,

Se,I, Si, F, Al, Sn, Li.

82

C. Microelemente posibil esenţiale, cum sînt Ba, Br, Rb, Sr, As,

Ge,

Ti.

D. Elemente toxice, cum sînt Pb, Hg, Cd, U ş.a.

În primul rând, ionii metalici contribuie foarte mult la stabilizarea

sau destabilizarea macromoleculelor acizilor nucleici, aşa cum a fost şi în

cazul unor proteine. În cazul reacţiilor enzimatice la care participă acizii

nucleici, prezenţa ionilor metalici, în special al Mg asigură realizarea

complexului enzimă-substrat, cît şi specificitatea procesului. Datorită

volumului atomic apropiat şi a proprietăţilor reactive redox înrudite,

ionii de Mg, care par a fi cei fiziologici pot fi înlocuiţi cu alţii, ca Zn, sau

Mn sau în cel mai nefericit caz cu cei de Pb sau Cd.

Înlocuirea unor microelemente cu altele, apropiate favorizează

producerea unor erori în transmiterea informaţiei genetice şi creează

condiţii pentru apariţia unor mutaţii sau a unei malignizări. Această

capacitate a microelementelor de a se înlocui în unele reacţii din

organisme începe de fapt odată cu absorbţia lor. Sursele obişnuite

(alimente, apă) conţin un dezechilibru natural în aportul necesar în

microelemente. În consecinţă vor apare interferenţe în absorbţiile sau în

distribuţia în organism.

Dacă mai amintim că absorbţia elementelor depinde în mare

măsură de forma sub care se găseşte în alimente (săruri minerale,

combinaţii organice) reiese evident cît de imprevizibilă este asigurarea

unui aport adecvat sau a asimilării unor microelemente toxice. Combinaţii

organice şi anorganice (citraţi, oxalaţi, fosfaţi, sulfaţi) pot mări sau

micşora absorbţia elementelor prin formarea unor complexe solubile sau

insolubile.

83

D.) Schimbări climatice globale.

Dioxidul de carbon, metanul şi alte gaze din atmosferă sunt

transparente lăsând să treacă lumina solară şi să încălzească suprafaţa

terestră. Totodată gazele şi vaporii de apă (sub formă de nori)

împiedică transferarea radiaţiei terestre (eliminate de suprafaţa

globului sub formă de căldură) spre atmosfera înaltă. Aceste gaze sunt

numite gaze de seră deoarece funcţionează ca sticla unei sere,

transparente pentru energia solară, dar care păstrează în interior căldura.

Concentrarea acestor gaze în atmosferă determină încălzirea

suprafeţei terestre, rezultând efectul de seră.

Efectul de seră a fost extrem de important pentru apariţia şi

dezvoltarea vieţii pe Pământ - fără el temperatura Terrei era scăzută şi

nu ar fi fost posibile transformările moleculare care se presupune că ar

fi stat la baza apariţiei vieţii. Problema care există azi este acutizarea

acestui proces atât de mult încât el afectează climatul Terrei. Termenul de

încălzire globală este utilizat pentru a defini amplificarea efectului de

seră ca rezultat al activităţilor umane.

În ultimii 100 de ani a crescut considerabil nivelul global de

dioxid de carbon, metan şi alte gaze în urme din atmosferă, în

principal ca rezultat al arderilor combustibililor fosili precum:

cărbuni, petrol şi gaze naturale. Tăierea şi arderea pădurii pentru

crearea de terenuri agricole, arderea combustibilului lemnos pentru

încălzit sau pregătirea hranei contribuie la creşterea nivelului de CO2.

Nivelul de CO2 din atmosferă a crescut de la 290 ppm la 360 ppm

în ultimii 100 de ani şi se preconizează că se va dubla până în 2050. Chiar

dacă imediat, prin eforturi deosebite s-ar reduce producţia de CO2 efectul

84

ar fi insignifiant, deoarece moleculele de CO2 sunt stabile în atmosferă,

descompunându-se în circa 100 de ani sub acţiunea plantelor şi a

proceselor geochimice naturale. Aşadar nivelul de CO2 va fi în continuare

ridicat.

Mulţi sunt convinşi că nivelul de gaze de seră a afectat deja

climatul Terrei, acest lucru urmând a fi şi mai evident în viitor. Un studiu

extrem de amplu a evidenţiat încălzirea climei cu 0,3 - 0,6°C în ultimul

secol.

Dovezi recente au indicat faptul că şi temperatura apelor

Oceanului Planetar este în schimbare în ultimii 50 de ani, astfel că

temperatura apelor din Oceanul Atlantic, Oceanul Pacific şi Oceanul

Indian a crescut cu o medie de 0,06°C.

De asemenea există un consens în rândul meteorologilor atunci

când se afirmă că în următorul secol climatul va fi mai călduros cu 1

până la 3,5°C datorită creşterii nivelului de CO2 şi a altor gaze. Asociind

schimbarea regimului precipitaţiilor şi creşterea incidenţei factorilor de

risc precum uraganele, valurile de căldură, ploile puternice şi secetele, este

evident că multe specii nu vor putea să se adapteze destul de repede pentru

a supravieţui acestor modificări antropogenice care apar mai rapid decât

modificările naturale.

Chiar dacă detaliile sunt încă subiectul unor discuţii între oamenii

de ştiinţă, nu există nici un dubiu că efectul creşterii temperaturii va fi

extrem de greu de suportat de comunităţile biologice. De exemplu,

regiunile climatice temperate din emisfera nordică şi sudică vor avansa

spre poli. Speciile adaptate la condiţiile oferite de pădurile nemorale

(vegetaţie zonală care se caracterizează prin perioade scurte de îngheţ)

85

din estul Americii de Nord vor migra cu 500 - 1 000 km spre nord în

secolul al XXI-lea.

Aceste extincţii vor fi accelerate şi de fragmentarea habitatelor,

care se vor constitui în bariere de diseminare. Speciile care trăiesc

acum doar pe vârfuri izolate ale munţilor sau speciile de peşti găsite doar

într-un lac ori bazin hidrografic sunt extrem de vulnerabile. Sistemul

actual de parcuri naţionale şi rezervaţii naturale nu va fi capabil să ofere

protecţie pentru speciile şi ecosistemele pentru care au fost create.

Creşterea temperaturii se pare că a afectat deja gheţarii montani şi

calotele polare. Ca rezultat şi următorii 50 -100 de ani nivelul mării va

creşte în zonele de coastă cu 0,2 - 1,5 m. Această ridicare a nivelului va

determina inundarea zonelor costiere, actualele zone umede şi

numeroase localităţi. Foarte expuse sunt căile de comunicaţie, aşezările

umane şi digurile construite în spaţiul actualele zone umede. Aceste

probleme se pare că au determinat distrugerea sau alterarea a aproximativ

80% din zonele umede costiere din S.U.A. În ţările expuse la inundaţii

precum Bangladesh, foarte multe suprafeţe terestre vor fi acoperite de ape

în viitorii 100 de ani.

Creşterea nivelului mării va afecta şi multe specii de corali care au

cerinţe speciale de adâncime, lumină şi curenţi marini. Unii recifi nu se

vor putea dezvolta suficient de repede pentru a face faţă creşterii

nivelului mării şi vor fi treptat „înecaţi". Pagubele vor fi mai mari dacă

luăm în considerare şi temperatura apelor. Anormalitatea temperaturii

apelor Oceanelor Indian şi Pacific a condus în 1998 la moartea algelor

simbionte care trăiesc în interiorul coralilor. Coralii „curăţaţi" mor

rapid, rata de mortalitate fiind estimată la circa 70% în recifii Oceanul

Indian.

86

Schimbările climatice globale şi creşterea concentraţiei de CO 2

din atmosferă determină restructurări radicale în comunităţile

biologice, favorizând acele specii care pot să se adapteze la noile condiţii.

Procesul este deja este evident prin deplasarea arealului păsărilor şi

fluturilor şi debutul timpuriu al fenofazelor de înfrunzire. Deoarece

implicaţiile încălzirii globale sunt încă destul de greu de prevăzut este

necesară o monitorizare atentă în viitor. Pentru a ajuta speciile şi

comunităţile biologice să supravieţuiască trebuie să se înfiinţeze arii

protejate noi pe liniile de migraţie nord-sud. O altă strategie ar fi

transferarea populaţiilor izolate de specii rare şi în pericol în areale noi,

situate la înălţimi mai mari sau spre poli, acolo unde pot supravieţui.

Schimbările climatice globale nu trebuie să abată atenţia de la

principala cauză a extincţiei speciilor - distrugerea habitatelor.

Păstrarea comunităţilor biologice intacte şi reconstruirea

comunităţilor degradate sunt obiective principale imediate ale conservării

diversităţii biologice.

Este important să atragem atenţia că încălzirea globală va avea un

impact negativ şi în economia mondială: arealele agricole vor fi

redistribuite; va creşte numărul furtunilor, valurilor de căldură şi

frecvenţa secetelor; vor fi necesare diguri complexe pentru a proteja

oraşele de coastă. Probabil că ţările în curs de dezvoltare vor fi cele mai

afectate deoarece depind de culturile agricole, au aşezări umane puţin

dezvoltate ca infrastructură iar copiii sunt vulnerabili la boli. Comunităţile

biologice şi umane vor plăti pentru indecizia autorităţilor în rezolvarea

acestei probleme.

6.4.4. Supraexploatarea

87

Oamenii întotdeauna şi-au vânat sau cules hrana şi alte resurse

necesare supravieţuirii. Câtă vreme au vânat pe scară mică sau au folosit

metode rudimentare se poate aprecia că trăiau în armonie cu plantele şi

animalele utilizate, fără a le conduce spre extincţie. Atunci când populaţia

umană a crescut numeric, utilizarea mediului a fost mai intensă,

metodele de vânătoare şi de culegere fiind mai eficiente, ceea ce a

condus la dispariţia marilor mamifere. Aşa au rezultat acele stranii

habitate ,fantomă" din Europa de Vest.

Treptat, armele perfecţionate au înlocuit arcurile cu săgeţi sau alte

arme tradiţionale. Ambarcaţiunile motorizate fac ca pescuitul să fie extrem

de eficient, motorizarea extinzându-se atât de mult încât şi pescarii care nu

pescuiesc industrial şi-au dotat canoele sau bărcile cu motoare puternice,

permiţându-le deplasarea în zone în care anterior nu puteau ajunge.

Chiar şi în societăţile preindustriale exploatarea intensă a dus la

extincţia locală a unor specii. De exemplu, pentru ceremonia „îmbrăcatului

pelerinei" de către regii hawaieni, era realizată o pelerină din penele păsării

mamo (Drepanis sp.); o singură pelerină fiind confecţionată din penele a 70

000 de păsări, specia fiind azi extinctă. Unele specii prădătoare pot intra în

declin atunci când prada lor este vânată de oameni, apărând o concurenţă

directă, neloială, cu omul. Supraexploatarea de către oameni este o

ameninţare pentru circa 25% din vertebratele în pericol din S.U.A. şi

pentru aproape 50% din speciile de mamifere în pericol.

În societăţile tradiţionale, restricţiile previn supraexploatarea

resurselor naturale. De exemplu: dreptul de a vâna în teritorii delimitate este

foarte bine controlat; vânătoarea în unele areale este restricţionată; există perioade

de prohibiţie când nu se vânează femele, juvenili sau indivizi care nu au o

anumită talie; există perioade de timp când nu se vânează deloc; unele metode

88

de vânătoare nu sunt acceptate. Aceste tipuri de restricţii permit existenţa

societăţii tradiţionale pe baze durabile şi sunt similare multor restricţii din statele

industrializate, mai ales în domeniul pescuitului .

In multe zone din lumea de azi, resursele sunt exploatate cât de rapid este

posibil. Dacă există piaţă de desfacere pentru produsul respectiv populaţia

locală îl va căuta, exploata şi vinde. Indiferent dacă sunt săraci sau bogaţi

oamenii vor utiliza orice metodă disponibilă pentru a avea acel produs. Unele

societăţi tradiţionale îşi vând drepturile de proprietate asupra resurselor

(exemplu resurse minerale, de hidrocarburi etc.) pentru a face rost de bani, în

vederea cumpărării bunurilor dorite sau necesare.

In comunităţile rurale extracţia masivă a resurselor naturale este

practicată în special de noii veniţi, care nu respectă regulile controlului

tradiţional. În ţări afectate de conflicte civile precum Somalia, fosta Iugoslavie,

R.D. Congo şi Rwanda armele de foc s-au răspândit foarte mult, iar conflictele

au distrus reţelele de distribuţie a hranei. In aceste situaţii oamenii au început

să exploateze fără limită mediul, folosind tehnici extrem de brutale. La scară

locală şi regională, vânătorii din ţările în curs de dezvoltare s-au mutat spre

fondurile de vânătoare, parcurile naţionale şi spre alte zone apropiate de drumuri,

au atacat mamiferele mari, uşor de reperat şi ucis. In acest mod au apărut

„pădurile fantomă": terenuri cu comunităţi de plante intacte, dar fără animale.

Supraexploatarea resurselor a fost rapidă atunci când s-au dezvoltat pieţe

dedicate unor anumite specii, aşa cum este şi comerţul internaţional cu

blănuri. Comerţul legal sau ilegal din spaţiile sălbatice este responsabil de

declinul a numeroase specii.

In cele mai multe cazuri modelul supraexploatării este comun. O

resursă este identificată, se dezvoltă o piaţa comercială pentru ea, populaţia

locală se mobilizează să o extragă şi să o vândă. Resursa este extrasă în

89

cantităţi mari astfel că specia devine rară sau extinctă. În acest moment piaţa

caută alte specii sau alte regiuni pentru a funcţiona. Comerţul cu peşte urmăreşte

fidel acest model, industria „mutându-se" dintr-un loc în altul. Şi companiile

forestiere au o politică asemănătoare, calculând şi timpul în care pădurea se

reface şi este capabilă să producă din nou. Există o literatură foarte bogată în

domeniul managementului vieţii sălbatice, a pescuitului, a silviculturii, care

defineşte capacitatea maximă de exploatare.

Capacitatea maximă de exploatare se defineşte ca fiind cea mai mare

cantitate a resursei respective care poate fi colectată în fiecare an şi care

poate fi înlocuită prin creştere naturală. Calcularea ratei de creştere şi a

capacităţii de suport (cel mai mare efectiv de indivizi care poate fi suportat de

mediu) sunt utile pentru a estima capacitatea maximă de colectare.

De exemplu, reprezentanţii industriei pescuitului au calculat în acest mod

capacităţile maxime de colectare a tonului (Thunnus thynnus). In Oceanul

Atlantic companiile menţin cantitatea pescuită la cote mari, chiar dacă

populaţiile s-au redus cu 90% în ultimii ani. Pentru a satisface cerinţele pieţei

şi a proteja locurile de muncă, guvernele menţin rate ridicate de colectare

producând astfel prejudicii resurselor. Colectarea ilegală, neînregistrată de

statisticile oficiale, conduce şi ea la supraexploatare, un astfel de exemplu fiind

vânarea balenelor din Antarctica. O proportie considerabilă de peşti

„necomerciali" sunt pescuiţi odată cu cei utili, astfel că în timpul pescuitului

industrial sunt extrase mult mai multe specii din ecosistemele acvatice. Un alt

aspect negativ este că ratele de colectare sunt constante chiar dacă efectivele

fluctuează anual; pescuitul se desfasoară în timpul întregului an fără a se ţine

cont de evoluţiile fenomenelor meteorologice care distrug şi ele efectivele de ton.

Şansele de supravieţuire a multor specii sunt legate de faptul că vor deveni

atât de rare încât nu vor avea o valoare comercială, astfel că în timp dacă nu mai

90

sunt recoltate se vor reface. Afirmatia nu este universal valabilă. Populaţiile

multor specii precum rinocerii, unele feline sălbatice şi-au redus efectivele

atât de mult încât nu se mai pot reface, în aceste cazuri raritatea determina

colectarea lor: atunci când rinocerii au devenit foarte rari, preţul pieilor a crescut

pe piaţa neagră. In zonele rurale din ţările în curs de dezvoltare, populaţia săracă

şi înfometată caută asiduu specii de plante şi animale pentru a le vinde. Cu banii

obţinuţi îşi pot hrăni familia mult timp după aceea. Găsirea unor metode de

protecţie şi management a indivizilor care au mai rămas este o prioritate şi

trebuie să aibă o puternică susţinere pentru dezvoltarea economică a zonelor

respective.

6.4.5. Specii invadatoare

Repartiţia geografică a unor specii este restricţionată de marile bariere

climatice, orografice şi hidrografice, de condiţiile de mediu în general,

habitatele izolate având tendinţa de a permite apariţia de specii endemice.

Omul a intervenit in aceste modele de evoluţie prin transportarea unor

specii pe tot globul.

In timpurile preindustriale, oamenii au transportat seminţele unor

plante spre a le cultiva şi animale domestice cu care au colonizat noi teritorii.

Animale precum caprele şi porcii au fost transferate de către europeni în insule

pentru a-şi putea asigura hrana.

În vremurile moderne speciile sunt transportate în număr şi mai mare,

deliberat sau accidental, populând locuri care nu erau în arealul de origine al

acestora. Cele mai importante căi de introducere a unor specii noi au fost:

- Colonizarea europeană. Colonizatorii europeni au introdus în regiunile nou

descoperite (Noua Zeelandă, Australia, Africa, Americile etc.) sute de specii

de păsări şi mamifere, pentru a-şi face locurile mai familiare şi a-şi procura

elementele faunistice de vânat;

91

- Horticultura şi agricultura. Un număr impresionant de specii au fost

introduse şi cultivate în noile regiuni, ca plante ornamentale sau culturi

agricole. Multe din aceste specii au scăpat din cultură şi s-au adaptat la

comunităţile locale.

- Transportul accidental. Speciile sunt adesea transportate neintenţionat de

oameni. De exemplu seminţele plantelor ruderale şi segetale pot fi

transportate accidental odată cu cele ale plantelor cultivate sau cu diverse

categorii de deşeuri. Tot accidental se pot răspândi şobolanii şi insectele

(vectorii fiind diverse mijloace de transport), bacteriile şi alte specii parazite

(odată cu specia gazdă). Vapoarele transportă frecvent specii exotice în

balastul navei.

Marea majoritate a speciilor exotice care apar în afara arealului natural

sunt aduse de oameni, de obicei mediul nefiind favorabil dezvoltării lor.

Există şi specii care „cuceresc" areale noi fără intermediul omului, acestea

fiind denumite specii invadatoare. Aceste specii exotice (alien species)

îndepărtează speciile native prin competiţia interspecifică.

Speciile invadatoare pot fi prădătoare pentru unele specii native,

astfel că acestea din urmă, lipsite de adaptări şi comportament de apărare pot fi

conduse spre extincţie. Speciile exotice invadatoare reprezintă o ameninţare

pentru 49% din speciile în pericol din S.U.A., în mod deosebit pentru păsări şi

plante.

Specii invadatoare ale insulelor. Izolarea unor habitate insulare

încurajează dezvoltarea de comunităţi cu numeroase specii endemice, care

pot fi uşor concurate de speciile invadatoare. Animalele introduse în

insule au devenit prădători eficienţi ai speciilor native şi au determinat

extincţia acestora din urmă. Comunităţile native de mamifere mici nu fac

92

faţă unor prădători precum pisicile şi şobolanii. Totodată speciile native nu au

imunitate la bolile exotice şi uneori contactul cu animale purtătoare de boli

necunoscute poate fi fatal întregii populaţii.

De exemplu, în insulele pacifice a fost introdus accidental şarpele

Boiga irregulanis care a devastat populaţiile de păsări. Acest şarpe se hrăneşte

cu ouă, juvenili şi specii adulte, astfel că numai în insula Guam a provocat

dispariţia a 10 specii de pasări endemice, vizitatorii remarcând prezenţa

„habitatelor tăcute" dată fiind lipsa păsărilor cântătoare.

Specii invadatoare ale habitatelor acvatice. Speciile exotice pot

afecta grav comunităţile lacurilor, cursurilor de apă sau chiar ecosistemele

marine. Comunităţile acvatice din râuri şi fluvii sunt similare cu cele din

insulele oceanice, fiind izolate de un mediu neprielnic (mediul terestru) şi

vulnerabile la impactul produs de speciile exotice. Introducerea în

ecosistemele marine, în estuare sau lacuri a unor specii de peşti, pentru a le

„îmbogăţi" sub raportul valorii comerciale sau sportive constituie un pericol

pentru speciile native. O mare parte din specii au fost introduse neintenţionat

prin canalele antropice sau balastul lichid al vaselor. Adesea speciile exotice

le agresează pe cele native şi intră în competiţie de tip pradă-prădător.

Abilitatea speciilor exotice de a invada noi areale. Se pune

întrebarea de ce sunt atât de eficiente speciile exotice atunci când invadează

noi habitate şi se substituie speciilor native? Un motiv ar fi absenţa

prădătorilor, bolilor şi paraziţilor naturali în noul habitat. De exemplu

speciile introduse în Australia s-au dezvoltat dincolo de limitele de

suportabilitate ale habitatelor şi au concurat speciile de plante native până

când acestea au dispărut, deoarece nu exista un sistem natural de control al

comunităţilor. Eforturile de control a efectivelor de iepuri din Australia s-au

93

concentrat pe găsirea unor factori limitativi care să determine reglarea

populaţiei până la capacitatea normală de suport a mediului.

Activitatea umană a creat medii noi pentru unele specii native

(distrugerea orizontului de sol; creşterea incidenţei incendiilor, creşterea

nivelului de lumină), iar uneori a ajutat indirect speciile exotice să se

adapteze mai repede. Concentrarea mare de specii invadatoare în anumite

areale se datorează şi degradării mediului prin activităţi antropice. In sud-estul

Asiei de exemplu, degradarea progresivă a pădurilor a determinat micşorarea

populaţiilor native care trăiau în aceste habitate.

Speciile invadatoare sunt considerate a fi cea mai importantă

ameninţare pentru sistemul de parcuri naţionale a S.U.A. Dacă degradarea

habitatelor, fragmentarea şi poluarea pot fi teoretic corectate sau reparate în ani

sau în decenii, invazia speciilor exotice nu poate fi contracarată. Speciile

invadatoare alcătuiesc rapid populaţii viguroase şi se răspândesc, eliminarea lor

fiind foarte dificilă şi costisitoare. Speciile de arbori nativi din S.U.A. sunt atacaţi

şi chiar distruşi de insectele şi fungii care au pătruns aici, cauzând pagube foarte

importante pentru economia nord-americană.

6.4.6. Bolile

Infecţiile cu organisme patogene sunt comune atât populaţiilor în

libertate cât şi celor din captivitate. Infecţiile pot fi produse de microparaziţi

(viruşi, bacterii, fungi, protozoare) sau macroparaziţi (helminţi, artropode

parazite). Aceste boli constituie un pericol foarte mare pentru speciile rare,

putând fi elementul care le elimină.

Pentru managementul centrelor de creştere se aplică trei

principii epidemiologice de bază.

Animalele din sălbăticie şi din captivitate care au o densitate

mare sunt mai expuse la boli.

94

În ariile de conservare fragmentate populaţiile îşi pot mări mult

efectivele, astfel că rata de transmitere a bolilor este mai mare. In

situaţii din natură, rata de transmitere este diminuată atunci când

animalele migrează departe de locurile în care au eliminat excremente, au

salivat sau şi-au schimbat pielea. Aceste locuri sunt focare importante de

infecţie. In grădinile zoologice, coloniile de animale sunt ţinute în aceeaşi

cuşcă, astfel bolile sau paraziţii se transmit rapid.

Al doilea principiu este acela că distrugerea habitatelor creşte

indirect predispoziţia speciilor la îmbolnăvire. Când o populaţie este

obligată să trăiască într-un areal restrâns datorită degradării habitatului,

ea acţionează negativ asupra acestuia, micşorându-i capacitatea de a

produce hrană, astfel că indirect populaţia este expusă la boli.

Concentrarea populaţiei într-un areal restrâns duce şi la stresul social al

populaţiei, în acest caz răspunsul imun fiind mai mic. Poluarea reduce de

asemenea capacitatea de apărare faţă de agenţii patogeni, în special în

mediul acvatic.

Al treilea principiu afirmă că în multe arii de conservare, grădini

zoologice, parcuri naţionale sau zone agricole, speciile noi vin în contact

cu specii necunoscute, inclusiv cu omul sau animalele domestice, astfel

că bolile se pot răspândi rapid de la o specie la alta. Odată infestate

animalele captive nu trebuie eliberate în natură deoarece pot contamina

întreaga populaţie sălbatică.

6.5. Vulnerabilitatea la extincţieAtunci când mediul este degradat prin activităţi umane, mărimea

populaţiilor multor specii se va reduce, unele dintre acestea devenind extincte.

Ecologii au observat că nu toate speciile au aceeaşi probabilitate de a deveni

95

extincte, existând categorii de specii foarte vulnerabile, care au nevoie de

monitorizare şi administrare atentă.

- Specii cu areale geografice restrânse. Unele specii trăiesc doar în areale foarte

restrictive, uneori chiar într-un singur loc. Dacă arealul este afectat de

activitatea umană aceste specii pot deveni extincte. Specii de păsări din

insulele oceanice constituie o dovadă a faptului că în cazul degradării

accentuate a habitatului dispar; multe specii de peşti sunt în aceeaşi situaţie.

- Speciile care au doar una sau câteva populaţii. O populaţie poate deveni

extinctă local ca urmare a unor dezastre naturale (cutremure, incendii) sau

antropice (boli, poluare). Speciile cu mai multe populaţii sunt mai puţin

vulnerabile la extincţie decât speciile cu populaţii puţine.

- Speciile cu populaţii mici - „paradigma populaţiilor mici". Populaţiile

mici devin mai repede extincte local decât populaţiile mari, în special

datorită vulnerabilităţii la fluctuaţiile demografice, ale condiţiilor de mediu

şi pierderii variabilităţii genetice. Speciile care au populaţii mici sunt mai ales

prădătorii şi cele foarte specializate, ele devenind mult mai repede extincte

decât consumatorii sau omnivorele.

- Speciile cu o densitate mică a populaţiei. O specie cu populaţii caracterizate de

o densitate mică este afectată mai puternic în cazul fragmentării arealului

decât speciile cu populaţii cu densităţi mari. In cazul fragmentării arealului unei

populaţii cu densitate mică fiecare fragment conţine o populaţie şi mai mică ce

poate fi uşor eliminată.

- Speciile care au nevoie de un habitat extins. Speciile ai căror indivizi sau

grupuri sociale a nevoie de o suprafaţă mare sunt extrem de vulnerabile

dacă habitatul este degradat sau fragmentat.

96

- Speciile de animale de talie mare. Animalele de talie mare au nevoie de un

habitat individual extins, necesită resurse de hrană mai mari, sunt mai uşor

de vânat, în consecinţă sunt şi vulnerabile la extincţie. Carnivorele mari sunt

deseori ucise deoarece sunt preferate ca atacă animalele domestice şi oamenii

sau intră in competiţie cu vânătorii. Din aceste motive, in Sri Lanka de

exemplu, leoparzii, vulturii şi speciile mari de erbivore (elefanţii, cerbii) sunt

în pericol de extincţie.

- Speciile care nu au un mecanism de dispersie eficient. In lumea naturală

schimbările de mediu obligă speciile să se adapteze comportamental şi/sau

fiziologic la noile condiţii oferite de habitat. Speciile care nu se pot adapta

migrează spre locuri mai prielnice sau devin extincte. Modificările aduse

mediului de către om pot împiedica adaptarea astfel că migraţia este

singura cale de supravieţuire.

Speciile care nu sunt capabile să traverseze drumuri, terenuri agricole

sau alte habitate antropizate dispar datorită poluării, speciilor invadatoare sau

schimbărilor climatice. Nevertebratele din America de Nord, care nu se pot

deplasa foarte departe nu se adaptează condiţiilor mediului antropizat.

Schimbarea condiţiilor de mediu se produce într-un timp mai scurt în

comparaţie cu capacitatea de adaptare a speciei, proces care nu se poate

realiza în timpul ciclului ontogenic ci a celui filogenetic. Aşa se explică de ce

68% din speciile de şerpi din S.U.A. au devenit extincte sau sunt în pericol de

extincţie în comparaţie cu libelulele care au supravieţuit datorită posibilităţilor

de deplasare în alte habitate în stadiile de larvă.

- Speciile cu migraţii sezoniere. Migranţii sezonieri depind de două sau mai

multe habitate. Dacă un habitat este degradat atunci specia nu va supravieţui.

Un trilion de păsări cântătoare aparţinând la circa 120 specii migrează anual

97

între Canada şi regiunile tropicale şi depind de ambele habitate pentru a

supravieţui şi a cuibări. Un alt exemplu îl constituie migraţia salmonidelor care

nu se poate produce datorită barajelor construite pe râuri.

- Speciile cu o variabilitate genetică mică. Variabilitatea genetică a populaţiilor

constituie un atu în lupta cu schimbările de mediu. Speciile cu o variabilitate

genetică mică sau absentă au tendinţa să devină extincte datorită bolilor,

noilor prădători sau schimbărilor de mediu.

- Speciile cu nişe ecologice specializate. Unele specii trăiesc într-un singur tip

de habitat, de obicei foarte rar (de exemplu peşteri, grote). Dacă habitatul este

degradat atunci aceste specii nu vor putea supravieţui. Speciile cu o dietă

restrictivă sunt de asemenea expuse acestui risc. Există seminţe de arbori care

încolţesc doar dacă sunt ingurgitate şi apoi excretate de o singură specie de

pasăre. Exterminarea păsării înseamnă extincţia arborelui.

- Speciile care au nevoie de condiţii de mediu foarte stabile. Multe specii s-au

adaptat la medii în care influenţa antropică este minimă (de exemplu

pădurea tropicală umedă). Aceste specii au adesea o creştere lentă, şi o rată

de reproducţie mică. Când pădurile sunt tăiate, păşunate, incendiate sau

afectate în alt mod de activitatea umană aceste specii nu se mai pot adapta la

noile condiţii de mediu (mai multă lumină, mai puţină umezeală o amplitudine

termică mai mare) şi nu pot face faţă competiţiei cu speciile succesiunii tinere

şi cu cele invadatoare.

- Speciile care formează colonii permanente sau temporare. Speciile care

trăiesc în grup sunt mult mai expuse la extincţie decât cele distribuite uniform

pe suprafeţe mai mari. De exemplu liliecii stau împreună în grote sau peşteri

în cursul zilei iar noaptea sunt solitari. Vânătorii pot ataca populaţiile în

cursul zilei, prinzându-i mai rapid şi mai eficient decât ar face-o pe timp de

98

noapte. Bizonii, porumbeii călători sau peştii tineri stau în colonii fiind o

pradă uşoară pentru prădători.

- Speciile care sunt vânate sau recoltate. Utilitatea unor specii constituie

deseori preludiul extincţiei. Supraexploatarea poate să ducă rapid la

reducerea mărimii populaţiei care prezintă interes economic pentru oameni.

Dacă vânătorii şi cei care recoltează specii sălbatice nu au o limită, alta decât

mecanismele pieţii, atunci speciile vizate vor deveni extincte.

Caracteristicile care duc la extincţia speciilor nu sunt independente ci

interdependente, tendinţa de a le grupa în anumite categorii fiind binevenită.

De exemplu, speciile de talie mare au de obicei populaţii cu densitate mică,

ocupă un teritoriu mare, sunt concurente omului şi uşor de vânat. Toate

caracteristicile la un loc pot conduce spre extincţie dar identificând

problemele şi tratându-le separat va fi mai uşor să concepem şi să punem în

aplicare un plan de conservare eficient.

99

Capitolul 7

CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII LA NIVEL DE

POPULAŢIE ŞI SPECIEUn plan de conservare a unei specii necesită existenţa unui număr

mare de indivizi şi posibilitatea de a institui arii protejate. Această regulă

oferă doar linii directoare care să fie luate în calcul de amenajişti,

administratori de terenuri, politicieni şi cercetători, care împreună încearcă

să protejeze speciile în pericol de extincţie.

Obţinerea unei estimări precise a mărimii minime a populaţiei

pentru o specie necesită studii detaliate şi mai ales analiza factorilor de

mediu din habitat, studii extrem de costisitoare care necesită luni sau ani de

cercetări. Unii cercetători au sugerat că ar fi suficient să protejăm între 500

şi 5 000 indivizi dacă avem de-a face cu vertebrate, această mărime

asigurând prezervarea fondului genetic.

Protejând între 500 şi 5 000 exemplare putem asigura un minim de

indivizi care pot supravieţui anilor excepţionali şi care pot reface populaţia.

Pentru speciile cu populaţii variabile ca număr (de exemplu

nevertebratele, plantele anuale) protejarea a circa 10.000 indivizi se pare

că este suficientă.

Odată fixată mărimea minimă a populaţiei trebuie să stabilim

suprafaţa arealului minim acestei populaţii (minimum dynamic area),

care este tocmai habitatul necesar pentru a menţine mărimea minimă a

populaţiei.

Arealul minim dinamic poate fi estimat studiind mărimea

teritoriului de care are nevoie un individ sau grupul social al speciei

respective.

100

Se afirmă că o arie protejată cu suprafaţa între 10.000 şi 100.000 ha

ar fi suficientă pentru a proteja mamiferele mici. Prezervarea populaţiilor

de urşi grizzly din Canada necesită însă suprafeţe foarte mari: 49 000

km2 pentru 50 indivizi şi 2.420.000 km2 pentru 1 000 indivizi. Populaţiile

mici sunt ameninţate în mod deosebit.

7.1. Problemele populaţiilor miciAproape fără excepţie, speciile cu populaţii mici sunt în pericol real de

extincţie. Populaţiile mici intră în declin demografic şi pot deveni extincte local

din trei motive principale: (1) probleme genetice rezultate din pierderea

variabilităţii genetice, nefertilităţii şi driftului genetic; (2) fluctuaţii demografice

apărute datorită variaţiei întâmplătoare a ratelor de. Naştere şi de mortalitate;

(3) fluctuaţiile parametrilor mediului datorită prădătorilor, competiţiei,

incidenţei bolilor, resurselor de hrană, catastrofelor naturale (incendii,

inundaţii, secete etc).

7.1.1. Pierderea variabilităţii genetice

Variabilitatea genetică este importantă pentru asigurarea adaptării

populaţiilor la schimbările de mediu. Indivizii pot avea caracteristici care să-

i ajute să supravieţuiască şi să se reproducă în condiţii noi, funcţie de alelele

exprimate. În cadrul unei populaţii, alelele particulare pot varia ca

frecvenţă de la comune la foarte rare. În populaţiile mici, frecvenţa alelelor

se poate schimba de la o generaţie la alta doar prin jocul statistic, al şansei,

de el depinzând indivizii care supravieţuiesc, acest proces este denumit

drift genetic. Atunci când alelele unei populaţii mici au o frecvenţă

redusă există o şansă mare ca ele să se piardă din generaţie în generaţie

prin jocul sorţii.

Potrivit teoriei lui Wright, o populaţie cu 50 indivizi va mai avea

doar 99% din heterozigoţi după o generaţie, şi 90% după zece generaţii. O

101

populaţie cu 10 indivizi va mai avea doar 95% din heterozigoţi după

prima generaţie şi 60% după zece generaţii.

Pierderile de variabilitate genetică pot apărea cu precădere la

populaţiile izolate, în mod special la cele din insule şi habitate separte de

bariere. Totodată, migrarea indivizilor între habitatele populaţiilor şi

mutaţiile genetice regulate cresc valoarea variabilităţii genetice şi

atenuează efectul driftului genetic. Chiar şi o frecvenţă redusă a

migrărilor între populaţiile mici determină minimizarea efectului de pierdere

a variabilităţii genetice a acestora.

Astfel, speciile de conifere din Noua Zeelandă, cu populaţii mai

mici de 1 000 indivizi, se confruntă cu o pierdere mare a variabilităţii

genetice, mult mai mare decât o populaţie de 10 000 indivizi.

A.) Criza endogamică.

O mare varietate de mecanisme previne endogamia la cele mai

multe populaţii naturale. În populaţiile mari ale speciilor de animale,

indivizii nu se împerechează cu exemplare apropiate. Ei se deplasează

departe de locul naşterii şi au anumiţi senzori, mai ales olfactivi, care le

inhibă tendinţele reproductive atunci când sunt în apropierea „rudelor".

La multe plante, mecanismele morfologice şi fiziologice

încurajează polenizarea încrucişată şi previne autopolenizarea.

In unele cazuri, atunci când populaţiile sunt mici, aceste mecanisme

dau greş şi este posibilă apariţia endogamiei. Împerecherea cu indivizi

apropiaţi (părinţi, fraţi, veri) şi autofertilizarea la speciile hermafrodite

poate genera o criză endogamică, care se caracterizează prin apariţia a mai

puţini pui sau sterilitatea noilor născuţi. Criza endogamică poate pune

102

serioase probleme populaţiilor mici din captivitate - din grădini zoologice

sau centre de creştere.

B.) Criza exogamică.

Indivizii separaţi prin bariere geografice, din populaţii distincte

genetic, se pot împerechea foarte rar, nu numai datorită separării fizice

ci şi datorită neconcordanţelor dintre mecanismele etologice, fiziologice

şi morfologice, mecanisme care asigură doar împerecherea indivizilor

similari genetic şi din aceeaşi specie.

O specie rară, cu habitatul degradat, se poate împerechea în

ultimă instanţă cu indivizi ai altei populaţii. Indivizii incapabili să-şi

găsească pereche în populaţia lor se vor împerechea cu indivizi din altă

populaţie. Rezultatul poate fi apariţia de descendenţi sterili, datorită

incompatibilităţii cromozomiale şi a substratului enzimatic al părinţilor,

acest proces numindu-se criză exogamică

Hibrizii astfel rezultaţi pot să aibă o combinaţie genetică care să nu

permită supravieţuirea în condiţiile locale. La cealaltă extremă, criza

exogamică poate rezulta şi prin împerecherea unor indivizi din specii

apropiate. Pentru a proteja specia de exogamie, programele de reproducere

trebuie să aibă în vedere aceste probleme.

Exogamia poate avea un efect important şi la plante, unde

împerecherea depinde foarte mult de posibilităţile de transferare a

polenului. O plantă rară care trăieşte în comun cu specii apropiate din

punct de vedere genetic, poate schimba polen cu acestea, mecanismele de

apărare putând fi înşelate. În acest mod se ajunge la apariţia de plante

sterile sau în cazul fericit la o nouă specie.

103

C.) Pierderea flexibilităţii evolutive.

Alelele rare şi combinaţiile neobişnuite de alele nu conferă un avantaj

imediat, dar pot fi importante în viitor. Pierderea variabilitătii genetice în

populaţiile mici poate limita abilitatea populaţiei de a răspunde pe termen

lung la schimbările de mediu precum poluarea, bolile noi, schimbările

climatice globale. Fără o variabilitate genetică care să asigure trecerea peste

asemenea perioade speciile pot deveni extincte.

7.1.2. Mărimea efectivă a populaţiei

Franklin (1980) a argumentat că 50 indivizi pot constitui un minim

necesar pentru a menţine variabilitatea genetică. Acest număr a fost apreciat

după multe experienţe cu animale domestice, care indică raptul că populaţia

poate fi menţinută cu o pierdere a variabilitătii genetice de 2-3% pe

generaţie. Utilizând datele despre ratele de mutaţie la musculiţa de fructe,

Franklin (1980) a sugerat că în populaţiile cu 500 indivizi rata variabilităţii

genetice creşte prin intermediul mutaţiilor, ceea ce duce la compensarea

pierderilor din populaţiile mici.

Regula 50/500 este dificil de aplicat ta practică deoarece se bazează pe

ipoteza că toată populaţia are şanse egale de a se împerechea şi de a avea

descendenţi. Mulţi indivizi dintr-o populaţie nu pot avea urmaşi datorită unor

factori precum vârsta, starea de sănătate, sterilitatea, malnutriţia, dimensiunea

mică sau structura socială. Ca rezultat al acestor restricţii s-a definit mărimea

efectivă a populaţiei, adică indivizii apţi să se reproducă.

O populaţie efectivă mică poate apărea în una din următoarele

circumstanţe:

104

a.) Un sex ratio neechilibrat. O populaţie poate avea un număr inegal de

masculi şi femele, număr ce determină şansele de împerechere. Intr-o populaţie

de gâşte monogame care are 20 de masculi şi 16 femele, doar 16 indivizi se vor

împerechea, astfel că în acest caz mărimea efectivă a populaţiei este de 12 şi nu

36. La alte specii de animale, sistemul social poate face ca unii indivizi să nu se

împerecheze, chiar dacă fiziologic vorbind sunt apţi să o facă.

b.) Variaţia numărului de urmaşi. La multe specii, numărul de urmaşi

poate varia substanţial de la individ la individ. Acest lucru este valabil în mod

deosebit la plante, unde urmaşii unui individ pot produce câteva seminţe pe

când alţii pot produce sute de seminţe.

c.) Fluctuaţiile populaţiei. La unele specii, mărimea populaţiei poate

varia dramatic de la o generaţie la alta. Un exemplu al acestor fluctuaţii sunt

unele insecte, plantele anuale şi amfibienii. În populaţiile cu asemenea

fluctuaţii, mărimea efectivă este undeva între foarte scăzută şi foarte ridicată.

7.1.3. Variaţii demografice

Intr-un mediu stabil ideal, populaţia va creşte până când va atinge

capacitatea de suport a mediului. La punctul în care media de naşteri

este egală cu media deceselor se poate aprecia că nu există nici o

schimbare a mărimii populaţiei. În realitate, indivizii nu produc neapărat

un număr mediu de urmaşi, ci se poate întâmpla să nu aibă urmaşi, să aibă

mai mulţi sau chiar mai puţini. Aceste valori trebuie studiate pe populaţii

întregi; dacă de exemplu media deceselor este studiată pe o populaţie

mare se va obţine un rezultat mult mai corect decât dacă se studiază un

segment de populaţie.

105

Atunci când populaţia scade sub 50 indivizi, variaţia ratelor de

naştere şi decese va evolua haotic (în plus sau în minus). Dacă mărimea

populaţiei scade într-un an, iar media de decese este mai mică decât media

naşterilor, rezultă că populaţia va fi mai susceptibilă la fluctuaţii

demografice în următorii ani. Fluctuaţiile întâmplătoare în sensul

creşterii numărului indivizilor sunt limitate de capacitatea de suport a

mediului, populaţia fiind readusă la dimensiuni normale pe cale naturală.

În consecinţă, odată ce o populaţie devine mică datorită distrugerii

habitatelor sau fragmentării acestora, variaţia demografică devine un

factor important, populaţia având o probabilitate mare de a deveni

extinctă.

Şansa ca o populaţie să devină extinctă este mai mare dacă speciile au

o rată naturală de naşteri mică (elefanţii de exemplu), deoarece ele au o

rată de reproducere mică, deci o şansă mai mare de reducere a populaţiei.

La multe specii de animale, populaţiile mici sunt instabile datorită

colapsului structurii sociale care se instalează când se ajunge un număr

minim de indivizi. Mamiferele erbivore care trăiesc în turme şi stolurile de

păsări pot fi incapabile să găsească hrană şi să se apere atunci când sunt în

grupuri mici. Animalele care vânează în grup precum lupii şi leii au nevoie

de un anume număr de indivizi pentru a putea fi eficiente.

Multe specii care trăiesc solitare precum urşii sau balenele nu pot să-

şi găsească perechea dacă densitatea populaţiei este foarte mică. La

speciile de plante dacă mărimea populaţiei este prea mică, distanţa dintre

indivizi creşte şi speciile polenizatoare nu vor putea vizita decât o singură

plantă izolată, ca atare se pierde polenul.

106

7.1.4. Variaţia factorilor de mediu şi catastrofele

Variaţia întâmplătoare a factorilor biologici, fizici şi chimici de

mediu este cunoscută ca stochasticitatea mediului, şi poate cauza variaţia

mărimii populaţiilor.

De exemplu, populaţia unei specii de iepuri în pericol poate fi

afectată de fluctuaţia populaţiei unei specii de căprioare care mănâncă

aceleaşi tipuri de plante ca şi iepurii. Fluctuaţiile mediului fizic pot avea

de asemenea o influenţă puternică în populaţiile de iepuri: aversele de

ploaie pot determina o abundenţă de hrană pe când seceta poate determina

lipsa ei.

Catastrofele naturale produse la intervale nepredictibile, precum

cutremurele, furtunile, inundaţiile, erupţiile vulcanice şi incendiile, pot

cauza fluctuaţii mari în populaţia respectivă. Catastrofele naturale pot

distruge o parte a populaţiei sau o pot elimina în întregime. Chiar dacă

probabilitatea ca aceste catastrofe naturale să se producă este mică

(câteodată la intervale de secole), ele au efecte foarte importante.

În general introducerea unor variabile în modelele de predicţie a

evidenţiat că unele populaţii cu rate mici de creştere şi mărime mică au o

probabilitate mare de extincţie.

In modelarea evoluţiei speciilor de palmieri de la tropice, mărimea

minimă viabilă a populaţiei (în acest caz numărul de indivizi care să

determine o şansă de supravieţuire a populaţiei de 95% în 100 de ani) este

de 48 indivizi maturi. Când este luată în calcul o variaţie mică a factorilor

de mediu populaţia minimă viabilă creşte la 140 indivizi. Atunci când

introducem o variaţie mare a factorilor de mediu populaţia minimă viabilă

ajunge la 380 indivizi. Aceste rezultate demonstrează că şi populaţiile mari

trebuie să fie protejate pentru a asigura supravieţuirea speciilor.

107

7.2. Monitorizarea populaţiilor

Cheia succesului protejării unei specii rare sau ameninţate este

înţelegerea relaţiilor pe care le are aceasta cu mediul înconjurător şi

statutul populaţiei sale.

Informaţiile de bază necesare pentru a iniţia un plan de conservare a

unei specii sau a determina statutul ei se pot obţine din trei surse majore:

- Literatura publicată. Această literatură poate conţine date istorice

despre mărimea şi distribuţia populaţiilor, ce pot fi comparate cu cele

colectate de cercetător. Internetul asigură accesul la o literatură tot mai

bogată precum baze de date, buletine electronice, liste de discuţii de

specialitate, sau facilitează abonarea la baze de date.

- Literatura nepublicată. O cantitate considerabilă de informaţii

în domeniul conservării biodiversităţii este găsită în rapoartele

nepublicate de către cercetători, agenţii guvernamentale sau organizaţii

neguvernamentale. Această aşa-zisă literatură gri este citată uneori în

publicaţii sau menţionată în conversaţii şi discursuri. Acest tip de

literatură este în creştere datorită faptului că poate fi uşor găsită şi pe

Internet. Adesea rapoartele pot fi consultate contactând direct autorii sau

organizaţiile neguvernamentale. Acest tip de literatură trebuie folosit cu

grijă, deoarece rareori poate fi verificată veridicitatea datelor.

- Cercetarea pe teren. Istoria naturală a speciilor este în mod frecvent

cercetată prin observaţii atente în teren. Cercetarea pe teren este necesară dat

fiind faptul că doar o mică parte a speciilor au fost studiate şi oricum ecologia

multor specii se schimbă de la un loc la altul. Doar pe teren poate fi corelat

statutul speciei şi relaţiile în mediul fizic şi biologic. Cercetarea pe teren

necesită o bună pregătire, o stăpânire de tehnici rapide şi este bine ca studiile să

108

fie supervizate de un cercetător cu experienţă sau să urmărim întocmai sfaturile

unui manual.

Pentru a cunoaşte statutul unei specii rare este necesar să inventariem

specia pe teren şi să monitorizăm un timp populaţiile sale. Prin inventarieri

repetate menţinând aceeaşi metodă putem determina schimbările într-un anumit

timp. Inventarierea pe o perioadă mai lungă de timp ne ajută să decelăm

tendinţele posibile de creştere sau descreştere datorită cauzelor antropice de

fluctuaţiile datorate variaţiilor climatice sau evenimentelor naturale

nepredictibile.

Monitorizarea pe termen lung arată răspunsul populaţiilor la

schimbările de mediu. De exemplu prin monitorizarea atentă a unui

ecosistem s-a observat că declinul speciilor de orhidee este legat de speciile

erbivore mari care trăiesc în habitatul lor.

Studiile care implică monitorizările au crescut în ultimul deceniu, de

când agenţiile guvernamentale şi organizaţiile neguvernamentale au devenit mai

preocupate de protejarea speciilor rare şi ameninţate.

Inventarierea reprezintă doar o simplă numărare a indivizilor

prezenţi într-o populaţie. Prin repetarea în timp a inventarierii la anumite

intervale, putem determina dacă populaţia este stabilă numeric, în creştere

sau în descreştere. Inventarierea este o metodă neexpresivă şi limitată,

care însă răspunde la unele întrebări - câţi indivizi există în populaţie la un

moment dat; a fost populaţia stabilă în raport cu datele istorice.

Inventarierile pe un areal întins pot ajuta la determinarea arealului

speciilor şi a ariilor cu abundenţă locală.

Investigarea populaţiei implică utilizarea unor metode de

prelevare repetabile, prin care se estimează densitatea speciei într-o

109

comunitate. Un areal poate fi împărţit în segmente de prelevare,

numărându-se indivizii din aceste segmente. Rezultatele obţinute pot fi

mediate şi apoi folosite pentru a estima mărimea populaţiei. Metodele de

calcul statistice sunt utilizate atunci când populaţia sau arealul sunt foarte

mari. Metodele de calcul statistice sunt bune atunci când ciclul de viaţă al

speciei este necunoscut sau foarte redus ca durată: stadiul de sămânţă,

plantulă la speciile de plante, stadiu larvar, pupă sau imago la insecte.

Studiile demografice iau în considerare indivizi şi/sau populaţii

cunoscute pentru a determina ratele de creştere, reproducere sau

supravieţuire. În studiu se pot include indivizi de toate vârstele şi

mărimile, populaţia poate fi studiată în ansamblu sau pe segmente. Dacă

se studiază populaţia în ansamblu trebuie număraţi toţi indivizii, de toate

vârstele (urmărindu-se mărimea, sexul). Este obligatorie marcarea pentru

identificări viitoare; este notată poziţia în areal şi se pot colecta probe de

ţesut pentru analize genetice. Tehnicile utilizate pentru a studia o populaţie

depind de scopul studiului şi caracteristicile speciei. Fiecare disciplină îşi are

propriile tehnici. Pentru a putea identifica indivizii mai târziu ornitologii

inelează păsările, mamalogii pot eticheta speciile, botaniştii ataşează

plăcuţe de aluminiu pentru a marca arborii.

Informaţiile studiilor demografice pot fi utilizate la calculul ratei de

schimbare a populaţiei şi identificarea stadiilor vulnerabile din ciclul de

viaţă .Studiile demografice oferă deci informaţii despre structura

populaţiei. O populaţie stabilă are în mod obişnuit o anumită proporţie de

juvenili, adulţi tineri şi adulţi bătrâni. Absenţa sau numărul mai mic al

unei clase de vârstă, în mod deosebit a juvenililor, indică faptul că populaţia

este în declin. Similar, un număr mare de juvenili sau adulţi tineri indică

faptul că populaţia este stabilă sau chiar în expansiune. Analiza atentă a

110

datelor pe termen lung şi a schimbărilor ce se produc în timp poate oferi

informaţii suficiente pentru a decela fluctuaţiile pe termen scurt de

tendinţele pe termen lung.

Monitorizarea pe termen lung a speciilor şi ecosistemelor .

Monitorizarea pe termen lung a fenomenelor dintr-un ecosistem

(temperatura, precipitaţiile, umiditatea, aciditatea solului, calitatea apei,

eroziunea solurilor etc.), comunităţilor (speciile de plante, tipul de înveliş

vegetal, biomasa pe fiecare nivel trofic etc.) şi populaţiilor (numărul de

indivizi dintr-o specie) este necesară deoarece ar fi dificil să decelăm între

fluctuaţiile normale şi tendinţele pe termen lung.

De exemplu, multe din populaţiile de amfibieni, insecte, plante sunt

variabile de la an la an, deci sunt necesare date din mai mulţi ani pentru a

putea stabili dacă specia este în declin, abundentă sau se află la parametrii

normali.

Observaţiile asupra populaţilor a două specii de flamingo din

Africa de Sud, efectuate pe parcursul a 40 de ani, au arătat că în anii cu

ploi bogate populaţia are un număr mai mare de pui. Numărul de pui

întâlniţi într-un an normal este mult mai mic decât în trecut, element ce ar

putea indica faptul că speciile de flamingo pot dispărea în câţiva ani.

Monitorizarea pe termen lung este foarte importantă atunci când

se abordează proiecte de conservare integrată şi dezvoltare, în care

protecţia diversităţii biologice pe termen lung este un obiectiv important.

Datele acestea pot fi folosite de manageri pentru a evalua dacă

obiectivele proiectelor au fost atinse, sau dacă trebuie făcute modificări

în planurile de management iniţiale.

Efectele în mediu ale unor probleme pot apărea la distanţă de mai

mulţi ani după ce cauza iniţială a început să acţioneze, deci schimbările

111

în ecosisteme trebuie înţelese şi în această direcţie. De exemplu, ploaia

acidă sau alte efecte ale poluării aerului pot apare după decenii de la

tăierea arborilor. Creşterea eroziunii solului şi transportul particulelor

erodate în mediul acvatic pot avea, peste ani, efecte negative, spre

exemplu pierderea habitatului larvelor unor specii rare de insecte. În acest

caz, cauza (poluarea aerului) se manifestă cu decenii înainte ca efectul

(declinul insectelor) să fie detectabil.

Ploaia acidă, schimbările climatice globale, succesiunea vegetaţiei,

excesul de azot şi invaziile de specii exotice sunt toate exemple ale

proceselor care determină schimbări pe termen lung în comunităţile

biologice. Unele informaţii pe termen lung sunt disponibile de la staţiile

meteo, recensămintele anuale ale speciilor, parcelele de monitorizare

forestieră, autoritatea de gospodărire a apelor, fotografii vechi ale

covorului vegetal, însă datele care sunt necesare pentru conservarea

diversităţii biologice sunt inadecvate. Pentru a remedia lipsa acestor date a

început implementarea unor programe de monitorizare a schimbărilor în

mediu. Aceste staţii vor face în viitor parte dintr-un sistem de avertizare în

cazul apariţiei unor disfuncţii sau a declinului ecosistemelor.

7.3. Constituirea de populaţii noiObservarea pasivă a speciilor nu rezolvă problemele care determină

extincţia şi nici nu oferă soluţii concrete. De aceea au fost dezvoltate

proiecte ce au urmărit constituirea de populaţii noi de specii sălbatice şi

semisălbatice rare şi ameninţate şi creşterea mărimii populaţiilor existente.

Aceste experimente ne dau speranţa că speciile care acum trăiesc doar în

captivitate pot să-şi recâştige rolul ecologic şi evolutiv din comunitatea

biologică. Populaţiile naturale au şanse mai mici să fie distruse de

catastrofe (precum epidemii sau războaie) decât populaţiile captive. Mai

112

mult, simpla creştere a numărului şi mărimii populaţiei unei specii scade, în

general, probabilitatea de extincţie.

La nivel mondial, Grupul de Specialişti pentru Introducerea

Speciilor (GSR) din cadrul IUCN, încurajează reintroducerile

responsabile. Înfiinţat în 1988, GSR are peste 270 membri din toată lumea

şi este suţinut de o bază de date constituită din peste 400 de proiecte de

reintroducere realizate în peste 80 de ţări.

Aceste tipuri de programe nu pot fi un succes până când factorii

care au condus la declinul populaţiei iniţiale sunt bine înţeleşi şi

eliminaţi sau cel puţin controlaţi. De exemplu, o specie de pasăre

endemică a fost vânată intens de localnici, arealul de cuibărit este

degradat prin lucrări antropice, iar ouăle sale sunt mâncate de o specie

exotică - toate aceste probleme trebuie să-şi găsească rezolvarea pentru ca

specia să fie salvată de la extincţie. Simpla realizare a unui centru de

creştere în sălbăticie, fără o discuţie cu populaţia locală, fără a adapta

ulterior procedura de lucru şi fără controlul speciilor exotice, va fi un

eşec.

In practică sunt utilizate trei tipuri de programe pentru constituirea

de populaţii noi de animale şi plante. Un program de reintroducere implică

realizarea unui centru de creştere sau aducerea de specii într-un areal

istoric pe care specia nu-l mai ocupă. Trebuie să remarcăm că există o

mare confuzie între termenii ce redau reintroducerea populaţiilor, uneori

aceste programe fiind denumite de „restabilire" „restaurare" sau

„translocare". Principalul obiectiv al unui program de reintroducere este de a

avea o nouă populaţie în mediul pe care specia îl ocupa iniţial.

De exemplu, un program de reintroducere a lupilor, iniţiat în 1995 în

Yellowstone National Park urmărea să readucă echilibrul între prădători şi

113

erbivore care exista înainte de intervenţia omului în regiune. Indivizii sunt

„produşi" în vecinătatea sau în arealul din care au fost colectaţi strămoşii

lor. În foarte puţine cazuri indivizii noi sunt „produşi" chiar în arealul în care

v”r fi reintroduşi. Un exemplu în acest sens este cel al caprei negre

(Rupicapra rupicapra) din Munţii Rodnei. Dispariţia acestei specii în masiv

a fost determinată de numărul mare de stâne, de braconaj şi de staţionarea

unor unităţi militare în zonă în timpul celui de-al doilea război mondial. Deşi în

anul 1964 au fost promovaţi acţiuni de repopulare care au avut un real succes,

reinstalarea unor factori pertubatori (păşunatul, turismul neorganizat, braconajul

etc) pun sub semnul întrebării viitorul acestei specii în Munţii Rodnei.

Un program de creştere a efectivului populaţiei implică crearea de noi

indivizi într-o populaţie existentă pentru ai creşte mărimea şi fondul de gene.

Creşterea numărului de indivizi se face prin aducerea unor exemplare colectate

din alt areal sau obţinuţi în captivitate. Un exemplu de astfel de program este cel

care implică procedura „headstarting", în care puii foarte mici de ţestoase marine,

obţinuţi în captivitate sunt ţinuţi sub observaţie în timpul stagiului lor

vulnerabil, fiind mutaţi în sălbăticie doar după o perioadă de timp. Un program

asemănător este derulat în România începând cu anul 2001, în Parcul Natural

Porţile de Fier. Astfel în centrul de creştere al ţestoaselor lui Hermann de la

Eşelniţa (jud. Mehedinţi) sunt incubate ouă de ţestoase. După incubare puii

sunt ţinuţi în captivitate pentru observaţii, apoi urmărind o procedură de tip

„headstarting" sunt transferaţi în zonele cu densitate mică din judeţele Caras

Severin şi Mehedinţi.

Un plan de introducere de noi specii necesită o atenţie extrem de mare

pentru a nu degrada noul ecosistem sau a pune cumva în pericol populaţiile

indigene. Trebuie luate măsuri pentru a ne asigura că indivizii introduşi nu vor

contacta boli în captivitate, boli care se pot răspândi şi pot dăuna populaţiilor

114

sălbatice. Este tipul de program care trebuie monitorizat atent, foarte mult timp

după ce speciile au fost aduse în noul areal, fiind necesară existenţa unor

proceduri rapide de eliminare a speciilor pe care încercăm să le introducem,

atunci când apar probleme ce pot pune în pericol alte specii (procedura de

implozie). De asemenea, este necesară cunoaşterea etologiei speciilor

introduse pentru a adapta în mod corespunzător planurile de reintroducere.

7.4. Strategii de conservare ex situ

Cea mai bună strategie pentru protejarea diversităţii biologice pe termen

lung este prezervarea comunităţilor naturale şi a populaţiilor în sălbăticie,

cunoscută sub numele de prezervare in situ sau on-site. Doar în sălbăticie

speciile sunt capabile să continue procesele adaptării evoluţioniste chiar dacă

mediul este în schimbare. Dacă presiunea umană este în creştere, pentru

multe specii rare prezervarea ex situ nu mai este o opţiune viabilă. Dacă o

populaţie este prea mică ca să reziste sau dacă toţi indivizii rămaşi sunt găsiţi în

afara ariei protejate, prezervarea in situ nu poate fi efectuată, în aceste

circumstanţe este clar că singura cale de a preveni extincţia speciilor este

aceea de a menţine indivizii în condiţii artificiale, sub controlul oamenilor.

Această strategie este cunoscută sub numele de strategie de prezervare

ex situ sau off-site. Deja un număr mare de specii de animale sunt extincte în

libertate dar supravieţuiesc în captivitate. Scopul pe termen lung al multor

programe de conservare ex situ este formarea de populaţii noi în sălbăticie,

cu un număr suficient de indivizi şi un habitat propice.

Facilităţile oferite de tehnicile de prezervare ex situ includ: grădinile

zoologice, fondurile de vânătoare, acvariile şi centrele de creştere în captivitate.

Plantele sunt menţinute în grădini botanice, parcuri dendrologice şi bănci de

seminţe. O strategie imediată care combină elementele strategiei ex situ cu cele ale

strategiei in situ este monitorizarea şi managementul populaţiilor de specii rare şi

115

în pericol în mici arii protejate; aceste populaţii sunt încă întâlnite în sălbăticie, dar

intervenţia oamenilor poate fi acceptată ocazional pentru a opri declinul

populaţiei. Eforturile de conservare ex situ sunt o parte importantă din strategia

de conservare integrată de protejare a speciilor în pericol.

Strategiile ex situ şi in situ sunt materializate prin programe

complementare. Indivizii din populaţiile ex situ pot fi periodic puşi în

sălbăticie pentru a creşte succesul programelor de conservare in situ.

Populaţiile captive pot oferi informaţii utile despre biologia speciilor şi pot

sugera noi strategii de conservare in situ.

Populaţiile ex situ care se automenţin pot să reducă nevoia de a colecta

indivizi din sălbăticie, pentru ai expune sau în scopuri ştiinţifice. Expunerea

indivizilor din specii în pericol poate fi făcută în grădini zoologice, şi poate

ajuta la crearea unei educaţii pozitive.

Prezervarea in situ a speciilor este o alternativă pentru speciile care se

automenţin cu greu în captivitate, ca rinocerii. Conservarea ex situ se face cu

eforturi financiare foarte mari; costul menţinerii unui elefant african sau

rinocer într-o grădină zoologică este de 50 de ori mai mare decât protejarea

aceluiaşi individ în parcurile naţionale din Africa de est; costul menţinerii

grădinilor zoologice din S.U.A. este de aproape un miliard de dolari pe an.

7.4.1. Grădinile zoologice

Strategia grădinilor zoologice este de a expune speciile

charismatice ca urşii panda, girafele şi elefanţii, ignorându-le pe cele ce

aparţin insectelor, nevertebratelor etc. ameninţate şi ele cu dispariţia.

Unul din scopurile actuale al celor mai multe grădini zoologice este

acela de a realiza înmulţirea în captivitate a speciilor rare şi ameninţate

cu dispariţia. Doar un procent mic din speciile rare de mamifere crescute

în grădinile zoologice îşi autosusţin populaţia la o mărime care să asigure

116

menţinerea diversităţii genetice. Pentru a remedia această situaţie,

grădinile zoologice şi organizaţiile conservaţioniste afiliate au început, cu

eforturi mari, să construiască facilităţi şi să dezvolte tehnologii necesare

pentru a înfiinţa colonii de animale rare sau ameninţate, să elaboreze noi

metode şi programe de reintroducere a speciilor în arealele în care au

dispărut. Astfel de iniţiative au avut succes în cazul urangutanului (Pongo

pygmeus).

Unele specii sunt pur şi simplu foarte dificil de înmulţit, în ciuda

eforturilor oamenilor de ştiinţă. Un exemplu este ursul panda, animal care au în

libertate o rată de reproducere redusă, în captivitate fiind aproape imposibilă

înmulţirea, în ciuda eforturilor considerabile şi costisitoare. Naşterea unui pui de

panda într-o grădină zoologică este un eveniment de importanţă mondială.

7.4.2. Acvariile

Pentru a se putea ocupa de speciile acvatice ameninţate, ihtiologii, biologii

marini şi experţii în recifi care lucrează pentru acvariile publice, colaborează

din ce în ce mai mult cu cercetătorii din institutele de cercetări marine,

departamente de pescuit şi organizaţii conservaţioniste, pentru a putea dezvolta

programe eficiente de conservare a comunităţilor acvatice.

Se fac eforturi majore pentru a putea realiza tehnici de reproducere în

acvarii în scopul menţinerii speciilor rare şi a reintroducerii unele specii în

natură. Multe dintre tehnicile folosite în reproducerea peştilor au fost realizate

iniţial de către cercetătorii din întreprinderile piscicole pentru aprovizionare

cu specii valoroase economic (păstrăv, somon). Alte tehnici au fost folosite în

acvariile comercianţilor de peşti care încercau să înmulţească peştii tropicali

pentru a-i vinde.

Programele de reproducere a peştilor marini ameninţaţi şi a speciilor de

corali sunt încă într-o fază incipientă, însă acesta este un domeniu de cercetare

117

activă în momentul de faţă. Acvacultura are o pondere tot mai importantă în

asigurarea alimentaţiei omului, fiind dezvoltate numeroase programe de

îmbunătăţire genetică.

Acvariile au un rol deosebit de important în conservarea cetaceelor

ameninţate cu dispariţia, răspunzând adesea dorinţei oamenilor de a salva

balenele eşuate pe plaje sau dezorientate în ape puţin adânci. Comunitatea

acvariilor poate utiliza experienţa câştigată în activitatea cu speciile captive,

pentru a dezvolta programe care să ajute speciile ameninţate.

7.4.3. Grădinile botanice

Peste 1600 grădini botanice din lume găzduiesc colecţii importante de

plante ce reprezintă o resursă crucială pentru eforturile de conservare. In prezent, în

grădinile botanice ale lumii vegeteazâ 3 circa 4 milioane de plante, reprezentând

80.000 specii, aproximativ 30% din flora cunoscută a lumii. Specii adiţionale sunt

cultivate în sere, grădini de legume, grădini de flori şi alte asemenea amenajate

(aceste specii au deseori doar câţiva indivizi per specie). Cea mai mare grădină

botanică din lume Royal Botanic Gardens Kew, din Anglia, cultivă circa 25.000

de specii de plante (10% din totalul speciilor cunoscute), din care 2.700 sunt în

pericol sau ameninţate cu dispariţia.

Grădinile botanice trebuie să mărească numărul de indivizi cultivaţi

din fiecare specie pentru a le proteja diversitatea fondului genetic.

Grădinile botanice se concentrează din ce în ce mai mult pe cultivarea

plantelor aparţinând speciilor rare şi ameninţate, multe specializându-se în

cultivarea anumitor categorii de plante.

Grădinile botanice reprezintă adesea autorităţi recunoscute în

identificarea plantelor şi a statutului lor de conservare. Expediţiile

organizate de grădinile botanice descoperă specii noi şi fac observaţii

asupra speciilor cunoscute, în timp ce peste 250 de grădini botanice întreţin

118

rezervaţii naturale care reprezintă areale importante de conservare. Prin

programele lor grădinile botanice au rolul de a educa publicul în legătură

cu problemele conservării, estimându-se că sunt vizitate de 150 milioane

persoane pe an.

In cazul grădinilor botanice din România situaţia este destul de

dificilă, ele fiind prea mici şi având fonduri foarte reduse pentru a putea

ţine pasul cu cele din lume. Astfel, deşi cele trei mari grădini botanice din

România (Cluj-Napoca, Iaşi şi Bucureşti) aparţin universităţilor ele nu au

resurse de spaţiu pentru a derula programe de conservare ex situ, având

doar un rol educaţional, deşi se fac eforturi remarcabile, de a se alătura

eforturilor de conservare.

Rolul grădinilor botanice din România a fost în trecut mult mai

mare, astfel în perioada interbelică, ele aveau în custodie importante

rezervaţii naturale. De exemplu, Poiana Stampei, Suatul de Câmpie, Valea

Bâlii şi o parte din Parcul Naţional Retezat aparţineau Grădinii Botanice

din Cluj Napoca.

La nivel internaţional, Botanical Gardens Conservation

Secretariat (BGCS) din cadrul International Union for the

Conservation of Nature organizează şi coordonează eforturile de

conservare făcute de grădinile botanice din întreaga lume. Priorităţile

acestui program includ dezvoltarea unui sistem mondial de baze de date

pentru a coordona activităţile de colectare şi identificare a speciilor

importante care sunt puţin reprezentate sau lipsesc din colecţiile vii.

O problemă legată de distribuţia grădinilor botanice este aceea că

se află mai ales în zona temperată în timp ce majoritatea speciilor de

plante din lume se găsesc în zona tropicală. Deşi există o serie de mari

grădini botanice în Singapore, Sri Lanka, Java şi Columbia, între

119

priorităţile comunităţii internaţionale ar trebui să fie înfiinţarea de

mari grădini botanice la tropice şi in taxonomiştilor locali pentru a

completa personalul acestora.

7.4.4. Băncile de seminţe

Alături de grădinile botanice şi institutele de cercetare şi-au realizat

colectii de seminţe, numite uneori bănci de seminţe, colectate de la

plantele sălbatice şi de la cele cultivate. Activitatea demonstrează

eforturile ce se fac pentru a mări diversitatea fondului genetic al speciilor

de plante. Această activitate se realizează prin colectarea seminţelor de

la mai multe specii, prin prelevarea de seminţe de la populaţiile ce se

dezvoltă în condiţii de mediu diferite şi de la mai multi indivizi din

fiecare populaţie.

Seminţele celor mai multe specii de plante pot fi depozitate în

băncile de seminţe pentru perioade lungi de timp, în condiţii de

temperatură şi umiditate redusă. Este important însă ca, după un timp,

acestea să fie lăsate să germineze.

Capacitatea seminţelor de a rămâne în starea latentă este

deosebit de importantă pentru conservarea în afara habitatului,

deoarece permite ca seminţele a numeroase specii rare să fie îngheţate

şi depozitate în spaţii mici, cu supraveghere minimă şi costuri reduse.

In lume există peste 50 de mari bănci de seminţe, multe dintre ele în

ţări dezvoltate, activitatea fiind coordonată de Consultative Group on

International Agricultural Research (CGIAR).

Chiar dacă băncile de seminţe au un mare potenţial pentru

conservarea speciilor rare si ameninţate, ele au şi probleme importante.

Astfel, dacă se întrerupe furnizarea energiei electrice sau dacă

echipamentele nu mai funcţionează poate fi afectată întreaga colecţie de

120

seminţe congelate. De asemenea, chiar şi în cazul depozitării la rece,

seminţele îşi pierd treptat capacitatea de a germina datorită epuizării

rezervelor energetice şi acumulării de mutaţii dăunătoare. Pentru a depăşi

această deteriorare a calităţii seminţelor, la intervale diferite de timp,

acestea sunt puse la germinat, plantele sunt cultivate până la maturitate şi

apoi sunt prelevate noi seminţe pentru depozitare. In cazul băncilor de

seminţe cu colecţii mari, această testare şi reîntinerire a mostrelor de

seminţe, este o sarcină foarte grea.

Aproximativ 15% din plantele lumii au seminţe „recalcitrante",

care fie au nevoie de stare vegetativă, fie nu tolerează temperaturile scăzute

ale depozitării şi, în consecinţă, nu pot fi păstrate în astfel de bănci.

Seminţele acestor specii trebuie să germineze imediat sau mor. Speciile cu

seminţe recalcitrante sunt mult mai răspândite în pădurile tropicale decât

în zona temperată; seminţele multor arbori tropicali de importanţă

economică, cum ar fi arborii de cacao (Theobroma cacao) ori cel de

cauciuc (Hevea brasiliensis), nu pot fi depozitate. Unele din aceste specii de

plante pot fi menţinute în culturi de ţesuturi în condiţii controlate sau

transferate prin tăieri din planta-mamă. Aceste procedee sunt la ora

actuală mai costisitoare decât cultivarea plantelor din seminţe.

Băncile de seminţe sunt considerate de comunitatea ştiinţifică ca un

mod eficient de a conserva diversitatea genetică a culturilor agricole.

Adesea, genele de rezistenţă împotriva unei anumitor boli sau dăunători sunt

descoperite într-o singură varietate de cultură, cunoscută ca rasă locală,

care se dezvoltă doar într-un areal restrâns al lumii. Această diversitate

genetică este crucială pentru agricultură şi se fac eforturi în a menţine, a

creşte productivitatea culturilor moderne sau de a răspunde schimbărilor de

mediu, datorate ploilor acide, secetei şi salinizării solului.

121

Cercetătorii se află într-o cursă contra cronometru în încercarea de a

conserva diversitatea genetică a plantelor, deoarece agricultorii din toată

lumea îşi abandonează varietăţile locale de plante de cultură în favoarea

celor standard, foarte plastice din punct de vedere ecologic.

Multe dintre plantele importante de cultură, precum grâul,

porumbul, ovăzul şi cartofii, sunt bine reprezentate în băncile de

seminţe, iar altele ca orezul, meiul şi sorgul sunt colectate intensiv.

Oricum, plantele de cultură de importanţă regională, plantele

medicinale, plantele textile şi alte plante utile nu sunt reprezentate

corespunzător în băncile de seminţe. Nici plantele sălbatice înrudite cu

cele de cultură nu sunt reprezentate adecvat în băncile de seminţe, deşi

aceste specii sunt extrem de folositoare în programele de ameliorare a

culturilor.

Se fac eforturi speciale pentru a proteja resursele genetice ale

speciilor de arbori de importanţă comercială. Depozitarea seminţelor este

dificilă pentru multe genuri de arbori, ca stejarii (Quercus sp.) şi plopii

(Populus sp.). Chiar şi seminţele de pin nu pot fi stocate la infinit şi

eventual, trebuie plantate pentru a germina. În multe cazuri, seminţe de

arborii selecţionaţi sunt folosite pentru a realiza pepiniere în scopul

producerii de seminţe comerciale.

Protejarea spaţiilor naturale în care apar speciile cu valoare

comercială este considerată din ce în ce mai mult un mod de prezervare a

diversităţii genetice necesare silviculturii. În cercetările silvice este

necesară cooperarea internaţională deoarece, adesea, speciile cu valoare

comercială sunt cultivate departe de ţările de origine.

O controversă importantă asupra băncilor de seminţe este legată de cine

deţine şi controlează resursele genetice ale plantelor de cultură. Genele

122

raselor locale cultivate furnizează baza necesară realizării unor varietăţi

„de elită" pentru agricultura modernă” extrem de adaptabile.

Aproximativ 96% din diversitatea genetică necesară agriculturii modeme

provine din ţări în curs de dezvoltare ca India, Etiopia, Peru, Mexic,

Indonezia şi Egipt, cu toate că programele de realizare a acestor hibrizi

de elită se desfăşoară în ţările industrializate din America de Nord şi

Europa.

În trecut, băncile internaţionale de seminţe colectau liber seminţe

şi ţesuturi vegetale din ţările în curs de dezvoltare şi le livrau institutelor

de cercetare şi companiilor. Totuşi, după ce aceste companii selectau noi

hibrizi de elită prin programe sofisticate de încrucişare şi câmpuri

experimentale, vindeau seminţele la preţuri ridicate pentru a obţine profit

maxim. Ţările în curs de dezvoltare îşi pun acum problema de ce trebuie

să-şi împartă gratis resursele lor genetice şi după aceea trebuie să plătească

pentru seminţe superioare selectate pe baza resurselor genetice din ţara lor. O

soluţie a acestei dileme implică acorduri negociate în contextul

Convenţiei asupra Diversităţii Biologice în care statele acceptă să-şi

împartă resursele lor genetice în schimbul primirii de produse noi şi a unei

părţi din profituri. Astfel de acorduri includ şi crearea de rezerve strategice

pentru protejarea diversităţii biologice.

7.5. Categorii de conservare a speciilor

Multă vreme, naturaliştii au luat în considerare acele specii care erau

rare, ori prezentau o valoare biogeografică deosebită, chiar şi una

sentimentală. Aşa s-au declarat „monumente ale naturii", aşa s-au constituit

rezervaţiile ştiinţifice şi naturale şi, tot aşa, s-au elaborat primele „liste roşii”

123

sau „cărţi roşii” şi s-a născut sozologia - ştiinţă a conservării

biodiversităţii.

Pentru a evidenţia, în scopul conservării, statutul speciilor rare, IUCN

a stabilit 10 categorii de conservare.

1.) Extinctă. O specie (sau alt taxon, ca subspecie şi varietate) despre

care se ştie că nu mai există. Prin cercetări repetate şi minuţioase efectuate în

areale în care specia a fost găsită anterior şi în alte situri posibile nu s-a reuşit

regăsirea ei

2.) Dispărută din sălbăticie. Specia există doar cultivată, în

captivitate sau ca populatii naturalizate în afara habitatului natural. Cercetările în

şirurile cunoscute nu au reuşit să regăseasca specia.

3.) In pericol iminent. Specii care prezintă un risc extrem de ridicat de a

dispărea din sălbăticie în viitorul imediat. Un interes aparte prezintă speciile al

căror număr de indivizi s-a redus până la la punctul în care supravieţuirea lor este

improbabilă dacă tendinţa de descreştere continuă.

4.) In pericol. Specii care prezintă riscul de a dispărea în viitor, iar pe

termen mediu pot fi incluse în categoria 3.

5.) Vulnerabilă. Specii cu riscul de a dispărea în viitor. Pe termen mediu

specia poate deveni în pericol.

6.) Dependentă de conservare. Nu este ameninţată în prezent, dar este

dependentă de un program de conservare, fără de care ar deveni ameninţată cu

dispariţia

7.) Aproape ameninţată. Specia este aproape de a fi considerată

vulnerabilă, dar nu este încă considerată ameninţată.

8.) Insuficient cunoscută. Specia nu este considerată aproape

ameninţată sau ameninţată deoarece nu sunt date suficiente pentru a putea face

o evaluare.

124

9.) Deficienţă de date. Datele existente sunt inexacte sau insuficiente pentru

a determina riscul de a dispărea al speciei. In multe cazuri, speciile nu au fost

văzute de ani sau zeci de ani deoarece nici un biolog nu a încercat să le caute.

Sunt necesare mai multe informaţii înainte ca specia să fie încadrată într-o

categorie ameninţată.

10. Neevaluată. Specia nu a fost încă evaluată pentru a fi încadrată într-o

categorie IUCN.

In scopul impunerii restricţiilor legale care însoţesc aceste categorii şi a

implicaţiilor financiare ce rezultă pentru proprietarii de terenuri, corporaţii,

guverne etc, a trebuit să fie lămurită definiţia fiecărei categorii. In 1994, IUCN

a realizat un nou sistem de clasificare a speciilor pe trei niveluri, bazat pe

posibilitatea extincţiei, elaborând definiţii şi îndrumări îmbunătăţite cu evaluări

cantitative.

1. Specii ameninţate în fază critică: au o probabilitate de 50% sau mai

mare de a dispărea în 10 ani sau 3 generaţii dacă au o durată de viaţă mai mare.

2.) Specii ameninţate: au o probabilitate de cca 20% de a dispărea în 20

de ani sau 5 generaţii.

3.) Specii vulnerabile: au o probabilitate de cca 10% de a dispărea în 100

ani.

Pentru încadrarea unei specii în una din aceste categorii este necesară

existenţa uneia dintre următoarele informaţii:

1. declin observabil în numărul de indivizi;

2. mărimea arealului geografic ocupat de specii şi numărul populaţiilor;

3. numărul total de indivizi vii şi numărul de indivizi fertili;

4. declinul prognozat aşteptat în numărul indivizilor, dacă continuă

tendinţele demografice curente sau distrugerea habitatului;

125

5. probabilitatea ca specia să dispară într-un anumit număr de ani sau

generaţii.

Aceste criterii cantitative de stabilire a gradului de ameninţare se bazează

pe analiza viabilităţii populaţiilor şi se concentrează în special pe tendinţele

demografice ale speciei şi condiţiile de habitat

De exemplu, o specie critică prezintă cel putin una din următoarele

caracteristici: mărimea populaţiei este mai mică de 250 de indivizi sau are

mai puţin de 50 de indivizi reproductivi.

De asemenea, speciile pot atinge un stadiu critic prin restrângerea

arealului (de exemplu pentru speciile de talie mare mai putin de 100 km2

într-o singură locatie) pierderea habitatului observată sau prognozată, un

dezechilibru ecologic sau exploatarea comercială. Evaluarea

vulnerabilităţii pe baza pierderii habitatului se poate realiza mai ales în

cazul speciilor a căror biologie este puţin cunoscută. In această

categorie pot fi încadrate multe specii de insecte tropicale, care pot fi

declarate ca ameninţate dacă habitatul lor este distrus.

Noul sistem de clasificare este avantajos pentru că oferă o metodă

standard, cantitativă, pe baza careia deciziile pot fi revăzute şi evaluate de

alţi cercetători în funcţie de criteriile cantitative şi orice informaţie

disponibilă. Incadrarea unei specii poate fi realizată şi arbitrar, în cazul

în care decizia luată cu date insuficiente; colectarea datelor necesare

pentru această abordare implică costuri prea mari şi timp îndelungat,

nefiind viabilă în special în ţările în curs de dezvoltare sau în situaţii de tete.

In ciuda acestor limitări, noul sistem de clasificare a speciilor prezintă o

îmbunătăţire evidentă şi va ajuta în încercările de a proteja speciile. Totuşi,

cea mai discutată categorie este cea a speciilor extincte deoarece

126

recomandarea ca aici să se includă speciile despre care nu avem nici un

dubiu rezonabil că au dispărut, este imposibil de aplicat.

Folosind categoriile IUCN, a evaluat şi descris ca amenintate aproape

60.000 specii vegetale şi 5.000 specii animale în seria Listelor Roşii (IUCN,

1990, 1996). Marea majoritate a speciilor de pe aceste liste sunt plante,

reflectând tendinţa de a declara ca ameninţate speciile de plante cu

habitatul destructurat.

Sistemul IUCN a fost aplicat unor areale geografice şi unor

grupuri de specii, ca mod de a evidenţia priorităţile de conservare.

Mamiferele prezintă un grad mai mare de ameninţare decât păsările.

Centrele regionale de culegere a datelor sunt întreţinute de sute de

persoane şi sunt consultate de 200.000 ori pe an pentru informaţii care să

ajute în eforturile de protejare a speciilor în pericol, evaluărilor impactului

asupra mediului, cercetării ştiinţifice şi luării deciziilor cu privire la

utilizarea terenurilor. Organizarea unei vaste cantităţi de informaţii

utile conservării este o activitate costisitoare şi intensivă, dar este o

componentă esenţială în eforturile de conservare. Trebuie să ştim ce specii

şi comunităţi biologice sunt în pericol şi unde apar pentru a le putea proteja.

In România, deşi au fost realizate Lista roşie a plantelor

superioare (1994) şi Carta roşie a verterbratelor (2000), nu există

măsuri legislative care să le facă aplicabile.

Din totalul de 3.700 de specii, în Lista roşie a plantelor superioare

din România sunt incluse 23 plante declarate monumente ale naturii, 74

extincte, 39 periclitate, 171 vulnerabile şi 1253 rare. De asemenea au fost

identificaţi 110 taxoni endemici (69 specii şi 41 subspecii) pentru

România (ex. garofiţa Pietrei Craiului - Dianthus callizonus - endemică

127

pentru Munţii Piatra Craiului, Andryala levitomentosa, endemism pentru

Munţii Rodnei etc).

Centre de faună endemică au fost identificate în munţii Rarău, Făgăraş,

Parâng şi Bihor. In anul 2000 Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei

Mediului a finanţat realizarea Cărţii roşii a vertebratelor din România. Au

fost identificate 707 vertebrate din care 55 periclitate, 69 vulnerabile şi 24

rare, cea mai mare pondere având-o păsările şi mamiferele.

7.6. Protecţia legală a speciilor

După identificarea speciilor care au nevoie de protecţie, pot fi adoptate

legi sau convenţii care să implementeze măsurile de conservare. Legile

naţionale protejează speciile în interiorul statelor, în timp ce acordurile

internaţionale legiferează în special comerţul între state cu aceste specii.

7.6.1. Legislaţii naţionale

In cea mai mare parte a lumii moderne, guvernele şi organizaţiile

conservaţioniste naţionale joacă un rol primordial în protecţia biodiversităţii

la toate nivelurile.

Legi naţionale sunt adoptate pentru a declara arii protejate, pentru a

legifera activităţi ca pescuitul, defrişarea pădurilor şi păşunatul şi

pentru a limita poluarea aerului şi apei. Tratatele internaţionale care se

referă la comerţul cu speciile în pericol sunt implementate la nivel

naţional şi aplicate la frontiere. Multe legi naţionale sunt concentrate pe

conservarea speciilor. Eficienţa cu care sunt aplicate aceste legi

demonstrează hotărârea naţiunilor de a-şi proteja resursele naturale şi

cetăţenii. În multe state este recunoscut faptul că menţinerea sănătăţii

mediului şi protejarea speciilor sunt în legătură directă cu sănătatea

oamenilor.

128

Modul de abordare a problemei diversităţii biologice diferă de la o ţară

la alta. Astfel, cele 15 state membre mai vechi ale Uniunii Europene, au la

baza programelor de protecţie a speciilor convenţiile internaţionale cum

sunt Convenţia asupra comerţului internaţional cu specii aflate în pericol -

CITES şi Convenţia asupra diversităţii biologice. În plus, aceste state au

promulgat reglementări şi directive pentru protecţia diversităţii biologice,

precum Directiva Păsărilor, care prevede ca ţările membre trebuie să

protejeze şi să conserve habitatele păsărilor, în special a celor

migratoare şi a celor care cuibăresc în Europa sau Directiva Habitate care

are în vedere stabilirea unei reţele europene de arii protejate NATURA

2000.

În S.U.A., principalele acte normative care protejează speciile sunt

Legea speciilor în pericol din 1973 şi Legea protecţiei mamiferelor

marine. Conform definiţiei din lege, speciile pe cale de dispariţie sunt cele

ameninţate cu extincţia, ca rezultat al activităţii antropice sau din cauze

naturale, în totalitate sau doar o parte a populaţiei lor; speciile ameninţate

sunt cele care este posibil ca în viitorul apropiat să devină specii pe cale de

dispariţie. Pe lângă declarare este necesar un plan de refacere pentru

fiecare specie din listă, incluzând conservarea, refacerea habitatului şi un

management activ al speciilor. Mai mult de 1.100 de specii din S.U.A. şi

peste 550 de specii din întreaga lume sunt incluse pe această listă. La ora

actuală, circa 4 000 de specii sunt canditate la un loc pe listă, însă probabil

că unele vor dispărea înainte de a fi introduse. De asemenea legea

împiedică persoanele private, oamenii de afaceri şi guvernele locale să

prejudicieze speciile de pe listă şi interzice orice fel de comerţ cu ele.

129

Deoarece legea protejează ecosistemele în care vieţuiesc speciile pe

cale de dispariţie, au fost protejate în acelaşi timp comunităţi biologice

întregi şi mii de alte specii.

Cu toate că rezultatul a fost protectia a mii de specii, o analiză atentă

aduce în prim plan o serie de deficienţe. Lista speciilor protejate nu este

atât de cuprinzătoare cât ar trebui să fie şi nu acoperă neapărat acele

specii sau grupuri caracterizate printr-un grad mare de risc de extincţie.

Cea mai mare parte a speciilor listate în lege sunt plante şi vertebrate, în

ciuda faptului că cele mai numeroase sunt speciile de nevertebrate.

Evident, sunt necesare eforturi mari pentru a studia numeroasele grupe de

nevertebrate şi pentru a extinde lista cu specii în pericol.

Protecţia oferită speciilor incluse pe lista este atât de puternică încât deseori

oamenii de afaceri interesaţi militează împotriva introducerii pe listă a

speciilor din zona lor de activitate. Unul din motivele pentru care există acest

curent este acela că refacerea speciilor până la un punct în care se pot scoate de

pe listă este extrem de dificilă.

Dificultăţile legate de implementarea planurilor de refacere a speciilor

sunt deseori nu de natură biologică, ci politică, administrativă şi nu în ultimul

rând financiară.

Interesele legate de implicaţiile Legii speciilor în pericol au determinat

adesea organizaţiile oamenilor de afaceri, grupurile de cercetători şi guvernul

S.U.A. să dezvolte o formă de comprompromis respectiv Planul de Conservare a

Habitatelor, care împacă conservarea cu interesele de afaceri. Un astfel de plan

include comunităţile de tufişuri litorale xerofile din sudul Californiei, care

cuprind 100 de specii rare, ameninţate sau în pericol. După dispute care au durat

mai mulţi ani asupra acestei specii valoroase, fermierii, organizaţiile de mediu şi

agenţiile guvernamentale au făcut un compromis prin care sunt protejate cele

130

mai importante comunităţi naturale, dar sunt permise în continuare activităţi

economice în siturile mai puţin importante. Planul de conservare negociat

acoperă 160.000 ha de habitat, incluzând 50 de oraşe, 5 districte şi câteva baze

militare. Chiar dacă nu este perfect acest plan constituie cel puţin o încercare care

va sta la baza noii generatii de planuri de conservare, axate pe conservarea

unor specii, ecosisteme sau comunităţi extinse peste o regiune geografică,

care include multe utilităţi, proprietăţi şi jurisdicţii. In acest caz, ca şi în

altele, rezultatul este un compromis prin care activităţile economice

continuă, dar plătesc un preţ mai mare pentru a suporta şi activităţile de

conservare.

7.6.2. Acorduri internaţionale

Convenţiile internaţionale sunt folosite pentru a proteja speciile şi

habitatele cele mai importante. Cooperarea internaţională este o cerinţă absolut

necesară, cel puţin din câteva motive.

În primul rând, speciile nu ţin seama de graniţele statale, migrând

regulat dintr-o regiune în alta.

În al doilea rând, comerţul internaţional cu produse biologice poate

conduce la supraexploatarea speciilor pentru a acoperi cererea. Controlul şi

managementul comerţului trebuie realizat în cele două puncte - de export şi de

import.

În al treilea rând, beneficiile diversităţii biologice sunt de importanţă

internaţională. Ţările dezvoltate din zona temperată care beneficiază de pe urma

diversităţii biologice din zona tropicală ar trebui să fie dispuse să ajute ţările mai

puţin dezvoltate pentru a putea conserva această biodiversitate.

Multe din problemele care ameninţă speciile şi ecosistemele au

dimensiune internaţională şi necesită pentru rezolvare cooperare între state.

Asemenea ameninţări se referă la pescuitul şi vânatul excesiv, poluarea

131

atmosferei, ploile acide, poluarea lacurilor, râurilor şi oceanelor,

modificarea climatului, rarefierea stratului de ozon.

Singurul tratat mai important pentru protecţia speciilor la nivel internaţional

este Convenţia cu privire la comerţul internaţional cu specii în pericol

(CITES), lansată în anul 1973 sub auspiciile Programului Naţiunilor Unite pentru

Mediu (UNEP). Acest tratat a fost semnat de mai mult de 120 de state şi

stabileşte liste cu speciile a căror comercializare necesita un control strict, ţările

membre consimţind să-şi reducă importul şi exploatarea distructivă a speciilor

menţionate în tratat.

Anexa I cuprinde 675 de specii animale şi vegetale a căror

comercializare este interzisă, iar Anexa II include circa 3 700 de animale şi

21 000 de plante a căror comercializare internaţională este monitorizată în

mod curent.

Dintre plante, Anexele I şi II cuprind specii importante cum ar fi

orhideele, cicadatele, cactuşii, plantele carnivore şi ferigile arborescente.

Dintre animale putem menţiona papagalii, felinele mari, balenele, ţestoasele

marine, ţestoasele terestre, rinocerii, urşii, primatele, în general speciile

colectate pentru a deveni animale de companie, pentru grădini zoologice, acvarii,

pentru blănuri, piele şi alte produse comercializabile.

Tratatele internaţionale, cum ar fi CITES intră în vigoare atunci

când o ţară ratifică tratatul şi adoptă prevederile lui, încălcarea

reprezentând un act supus legilor internaţionale. O dată ce prevederile

CITES sunt adoptate de o ţară, poliţia, inspectorii vamali, agenţii

guvernamentali pot aresta şi acuza persoanele care posedă sau

comercializează specii de pe lista CITES. Asistenţa tehnică cu privire la

implementarea prevederilor tratatului este acordată şi ţărilor care nu au

aderat, de organizaţii neguvernamentale. Cel mai notabil succes al acestui

132

tratat a fost înregistrat în 1989 în cazul comerţului cu fildeş care era cauza

declinului sever înregistrat de populaţiile elefantului african.

Un alt tratat internaţional este Convenţia pentru conservarea

speciilor migratoare (Convenţia de la Berna), semnată în 1979, care

are ca obiectiv principal speciile de păsări. Această convenţie este un

instrument complementar convenţiei CITES, şi încurajează

eforturile internaţionale de a conserva speciile de păsări care migrează

peste graniţele statale şi favorizează contactele regionale în domenii

precum cercetarea, managementul speciilor etc. Cu toate acestea există

câteva probleme legate de această convenţie deoarece doar 45 de state

au ratificat-o, iar bugetul său este foarte limitat. De asemenea această

convenţie nu protejează şi alte specii migratoare cum sunt

mamiferele marine şi peştii.

Alte tratate internaţionale pentru protecţia speciilor sunt:

Convenţia pentru conservarea resurselor marine din Antarctica;

Convenţia internaţională pentru reglementarea pescuitului

balenelor; Convenţia internaţională pentru protecţia păsărilor şi

Convenţia Benelux pentru vânatul şi protecţia păsărilor; Convenţia

internaţională cu privire la tonul din Atlantic.

Acestora li se adaugă diverse acorduri regionale care

protejează grupe de animale precum: creveţi, raci, crabi, somoni,

lilieci etc. O latură negativă a acestor tratate este aceea că ratificarea

lor este un act voluntar, ţările având libertatea de a se retrage din

convenţie când realizează că îndeplinirea condiţiilor din acest tratat

este prea dificilă şi nu răspunde propriilor interese. Acest defect a fost

evident atunci când un număr de ţări au decis să nu ţină seama de

interdicţiile impuse de Comisia pentru pescuitul balenelor. Pentru

133

aplicarea prevederilor tratatelor şi acuzarea celor vinovaţi de

nerespectarea lor este nevoie de o campanie puternică pentru

convingerea şi atragerea opiniei publice.

Capitolul 8

CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII LA NIVEL DE

COMUNITATE BIOLOGICĂ ŞI RECONSTRUCŢIA

ECOLOGICĂ

Protejarea habitatelor unor comunităţi biologice sănătoase, intacte,

este cel mai eficient mod de a prezerva per ansamblu diversitatea

biologică. Unii cercetători ar putea argumenta chiar că este ultima soluţie de

conservare a speciilor, deoarece nu deţinem resursele şi cunoştinţele

necesare pentru a menţine în captivitate decât o mică parte a acestora. În

general sunt recunoscute ca fiind patru mijloace de prezervare a

comunităţilor biologice:

- crearea ariilor protejate;

- managementul efectiv al acestor zone;

- implementarea măsurilor de conservare în afara ariilor protejate;

- restaurarea comunităţilor biologice din habitatele degradate.

Există categorii diferite de comunităţi biologice, de la neafectate de activităţile

umane, cum ar fi cele de pe fundul oceanelor sau din cele mai izolate zone ale

pădurii tropicale umede, până la puternic modificate de activitatea umană

(terenurile agricole, oraşele, lacurile artificiale, zonele industriale). In cele mai izolate

regiuni ale Terrei, influenţa umană este resimţită prin creşterea nivelului CO2, poluarea

134

chimică sau prin colectarea produselor naturale de importanţă economică. Similar, chiar

şi în cele mai modificate medii există adesea reminiscenţe ale biotei iniţiale.

Habitatele cu un nivel de afectare intermediar prezintă unele din cele mai

interesante provocări şi oportunităţi pentru conservarea diversităţii biologice, deoarece

ele ocupă arii extinse.

Atunci când este creată o arie protejată, trebuie ajuns la un compromis între

protejarea diversităţii biologice, funcţionarea ecosistemelor şi satisfacerea nevoilor de

resurse imediate şi pe termen lung ale comunităţilor umane locale şi a guvernelor

naţionale.

8.1. Ariile protejateCel mai important pas în conservarea comunităţilor biologice îl reprezintă crearea

pe cale legislativă a ariilor protejate. Aplicarea legislaţiei şi crearea de arii protejate nu

asigură în totalitate prezervarea diversităţii biologice, dar reprezintă totuşi un

important punct de plecare în această acţiune.

Ariile protejate pot fi create printr-o varietate de modalităţi, două din cele mai

obişnuitei mecanisme fiind acţiunea guvernamentală (adesea la nivel naţional, dar şi la

nivel regional sau local) şi cumpărarea de terenuri de către persoane private sau

organizaţii implicate în activităţi de conservare.

Guvernele pot delimita terenuri care să fie folosite ca arii protejate şi pot

promulga legi ce permit anumite grade de utilizare economică a resurselor si

habitatelor. Multe arii protejate au fost create de organizaţii de conservare private.

Un model ce devine foarte utilizat este acela al parteneriatelor între guvernul

unei ţări în curs de dezvoltare şi organizaţii conservaţioniste, bănci multinaţionale

sau guverne ale unor ţări dezvoltate. In astfel de parteneriate, organizaţiile

conservaţioniste furnizează de obic fondurile, instruirea, experienţa ştiinţifică şi

managerială pentru asistarea ţării în curs (dezvoltare în crearea unor noi arii protejate.

Acest tip de parteneriat este în creştere datorită noilor căi de finanţare oferite de

135

Global Environmental Facility (GEF), creat de Banca Mondială şi de agenţiile

Organizaţiei Naţiunilor Unite.

8.1.1. Clasificarea ariilor protejate

Pe plan mondial există 10 categorii de arii protejate (conform

clasificării făcute de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii -

IUCN): rezervaţii ştiintifice sau rezervaţii integrate, parcuri naţionale,

monumente ale naturii, rezervaţii de conservare a naturii, peisaje marine sau

terestre protejate, rezervaţii de resurse naturale, regiuni biologice naturale şi

rezervaţii antropologice, regiuni naturale amenajate petru utilizari multiple,

rezervaţii ale biosferei. La aceste zece categorii IUCN a mai admis o

categorie specială numită RAMSAR sau zone umede de importanţă

internaţională (mlaştini, păduri de mangrove, delte etc.). De la noi din ţară,

în această categorie este inclusă doar Delta Dunării.

I). Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii integrale, cele destinate exclusiv

cercetării şi în care accesul este permis doar cu aprobarea forului ştiinţific

tutelar (în cazul nostru, Academia Română, prin CMN, respectiv consiliile

ştiinţifice ale parcurilor naţionale);

II.) Parcuri naţionale, care includ suprafeţe mari de uscat sau/ şi de

ape, în cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural sau

cvasinatural şi care cuprind una sau mai multe arii cu statut de

rezervaţie integrală. E l e sunt destinate cercetării ştiinţifice, instruirii

şi educaţiei populaţiei, iar structura lor trebuie să cuprindă minim trei

zone:

•de protecţie integrală;

• tampon;

•prepare.

136

Fiecare parc naţional trebuie să aibă un consiliu de administraţie şi un

consiliu ştiinţific, organisme care gestionează complexitatea problemelor

administrativ-financiare. educaţionale, promoţionale, restaurative şi

ştiinţifice;

III.) Monumente ale naturii, în care sunt incluse suprafeţe mai mici de 1/4

ha, fenomene geomorfologice deosebite ş.a.;

IV.) Rezervaţii de conservare a naturii sunt, în fapt, fostele rezervaţii

naturale de tip botanic, zoologic, geologic şi geomorfologic, paleontologic,

speologic, limnologic etc;

V.) Peisaje marine sau terestre protejate, în care se includ şi fostele

parcuri naturale;

VI..) Rezervaţii ele resurse naturale, desemnând zone întinse, puţin sau

deloc locuite, puţin studiate şi ale căror resurse pot fi, parţial, exploatate

numai după terminarea studiului integral;

VII.) Regiuni biologice naturale şi rezervaţii antropologice, în care se

includ regiuni de întinderi variabile, izolate şi în care se urmăreşte şi

conservarea diversităţii culturale;

VIII.)Regiuni naturale amenajate pentru utilizări multiple, o categorie

care încă nu există în realitate şi în care se are în vedere posibilitatea

armonizării protecţiei cu dezvoltarea;

IX.) Rezervaţii ale biosferei, parte componentă a patrimoniului natural

mondial, se pot constitui pornind de la categoriile I, II sau IV, dar

autenticitatea şi originalitatea trebuie să primeze, iar zonele structurale

trebuie să aibă în plus faţă de 11 şi o zonă de restaurare;

X.) Bunuri ale patrimoniului mondial pot fi considerate obiectivele cu

valoare de unicat şi cu un număr important de specii din categoriile

sozologice CR şi EN.

137

În ţara noastră mişcarea de ocrotire a mediului are deja o tradiţie de

circa un secol. În continuare vor fi punctate siturile conservate la noi.

1.) Rezervaţiile ştiinţifice sau rezervaţiile naturale integrate în care nu

se intervine în nici un fel în desfăşurarea proceselor naturale, scopul urmărit

fiind de conservare şi studiere a speciilor. Ele aparţin statului şi sunt supuse

controlului şi protecţiei acestuia. Sunt arii “ total închise ” . La noi în ţară,

ariile protejate din această categorie sunt reprezentate de Parcul Naţional

Retezat, Delta Dunării şi Parcul Rodna.

2.) Parcurile naţionale includ suprafeţe mari de uscat sau/şi ape, în

cadrul cărora ecosistemele se află într-un stadiu natural şi cvasinatural şi

care cuprind una sau mai multe arii cu statut rezervaţie integrală. În aceste

arii sunt excluse exploatările economice, iar vizitarea lor este autorizată în

scopuri educative, de recreere sau culturale. Uneori, pe aceste suprafeţe sunt

admise mici aşezări. În România există 13 parcuri naţionale (Delta Dunării

care îndeplineşte condiţiile unui parc naţional, Domogled-Valea Cernei,

Retezat, Munţii Rodnei, Ceahlău, Călimani, Piatra Craiului etc.

3.) Monumente ale naturii sunt incluse elemente naturale unice

(peşteri, situri arheologice, suprafeţe cu o anumită floră şi faună), de o

valoare excepţională, care sunt protejate. Acestea sunt reprezentate de

peşteri, vulcani, dune, zone sălbatice împădurite etc. Ele sunt accesibile

publicului dar trebuie atent gestionate.

4.) Rezervaţii de conservare a naturii. (rezervaţii naturale dirijate)

sunt anumite suprafeţe de teren, care permit menţinerea în stare bună a

faunei sedentare sau migratorii şi a florei. În aceste areale se poate interveni

pentru asigurarea condiţiilor de trai pentru speciile protejate. Exemple:

Poiana Narciselor de la Făgăraş, rezervaţia Scăriţa-Belioara etc.

138

5.) Parcurile naturale în sunt în număr de 6 dintre care amintim:

Porţile de Fier, Apuseni, Bucegi.

6. Rezervaţii ale biosferei constituie areale protejate pe plan

internaţional, prin intermediul lor fiind demonstrată valoarea principiilor de

conservare a a umanităţii. Aici se realizează cercetări fundamentale şi are loc

monitorizarea întregii activităţi din biosferă. În rezervaţiile biosferei, pe

lângă cercetare şi supraveghere, se desfăşoară acţiuni complexe de educaţie,

formare şi demonstraţie. Rezervaţiile biosferei au luat naştere prin

programul UNESCO încă din 1984 (cuprinde peste 300 de teritorii). Statutul

acesta a fost acordat şi Deltei Dunării, din anul 1992.

7. Bunuri de patrimoniu internaţional au fost desemnate o serie de

obiective naturale, istorice, culturale etc. din toată lumea. La noi în ţară

amintim: mănăstirile din Bucovina, Mănăstirea Hurezi, Delta Dunării etc.

8.1.2. Situaţia actuală a ariilor protejate existente

Până în anul 1998 au fost declarate în întreaga lume circa 4 500 de arii strict

protejate (categoriile IUCN I - III), acoperind 500 milioane de hectare, 5 899 de arii

parţial protejate (categoriile IUCN IV - VI) însumând 348 milioane de hectare. Deşi

valorile par impresionante, ponderea lor reprezintă doar în jur de 6% din suprafaţa

continentelor Terrei. Categoriile strict protejate ale rezervaţiilor ştiinţifice,

parcurilor naţionale şi monumentelor naturii deţin doar 4% din suprafaţa terestră.

Suprafaţa ariilor protejate variază considerabil ca mărime de la o ţară la alta,

având ponderi importante în state ca Germania (25%), Austria (25%), Marea Britanie

(19%), şi surprinzător de mici în altele, cum ar fi Grecia (0,8%), Turcia (0,3%), etc. La

nivel mondial, cea mai mare arie protejată se găseşte în Groenlanda având o

suprafaţă de circa 97 milioane de hectare.

139

In România suprafaţa ocupată de arii protejate este de circa 1,66 milioane

hectare reprezentând 7 % din suprafaţa ţări. Cea mai mare parte din suprafaţa

protejată (92%) revine parcurilor naţionale, parcurilor naturale şi rezervaţiei

biosferei Delta Dunării. In afara acestor suprafeţe sunt incluşi în categoria ariilor

protejate şi 184 km din râurile interioare, importante pentru protecţia unor specii de

peşti ameninţate sau rare (de exemplu, lostriţa, aspretele, păstrăvul indigen).

Ponderea cea mai ridicată din totalul ariilor protejate din România se

înregistrează în spaţiul montan carpatic, unde se întâlnesc şi cele mai întinse

suprafeţe aflate sub regim de protecţie.

Cifrele prezentate sunt aproximative deoarece uneori legile din domeniul ariilor

protejate nu sunt aplicate. În practică sunt protejate doar sectoare din aceste spaţii, o mare

parte fiind folosite ca arii cu utilizări multiple. Regula se aplică şi în cazul ţării

noastre, unde deşi numărul de arii protejate este foarte ridicat (844 arii protejate, din

care 18 parcuri naţionale şi naturale) suprafeţele care beneficiază efectiv de protecţie

sunt deosebit de reduse.

In viitor, ariile protejate vor acoperi doar un mic procent din suprafaţa terestră

(7-10% sau uşor mai mare) datorită cererilor crescânde de resurse ale societăţii

umane. Crearea de noi arii protejate a fost intensă în perioada 1970-1975, declinul

înregistrat ulterior fiind probabil datorat lipsei de spaţii disponibile pentru această

utilizare.

O mare parte din habitatele protejate sunt gestionate pentru producerea de

resurse. Astfel, în România, o mare suprafaţă din ariile protejate este gestionată de

Regia Naţională a Pădurilor în regim de arie protejată în fond forestier.

Eforturile de conservare a mediului marin au rămas în urmă faţă de conservarea

mediului terestru. în prezent, doar 1 % din mediul marin este inclus în arii protejate, deşi

20% din el necesită protecţie cu scopul de a controla declinul producţiei de peşte

exploatat în scopuri comerciale.

140

Eforturile de protejare a diversităţii biologice marine au fost îngreunate de

dificultatea identificării comunităţilor biologice reprezentative , de migraţia şi

dispersia speciilor marine. La acestea se adaugă opoziţia unor companii

determinată de interesele legate de pescuit, impactul major al poluării marine şi

dificultatea încheierii de acorduri internaţionale. Toate acestea au încetinit şi mai mult

eforturile de creare a unor noi arii protejate marine.

În ciuda tuturor dificultăţilor, comunitatea ştiinţifică a identificat conservarea

mediului marin ca pe o prioritate, fiind în derulare programe de criză pentru protejarea

diversităţii biologice marine prin crearea de arii protejate marine. Intreaga lume au fost

create peste 1 300 de arii protejate marine şi costiere care totalizează 800 000 km2.

Jumătate din această suprafaţă este inclusă în trei din cele mari arii protejate din

Australia, Ecuador şi în Marea Nordului.

În privinţa mărimii ariei protejate, menţionăm că protejarea diversităţii

biologice nu va depinde foarte mult prezervarea unor suprafeţe întinse de

habitate comune cât de includerea reprezentanţii tuturor tipurilor de

habitate într-un sistem de arii protejate.

Ariile protejate bine selectate pot include multe, daca nu majoritatea

speciilor dintr-o ţară. În orice caz, evoluţia pe termen lung a multora dintre

speciile aflate în aceste arii protejate rămâne incertă. Populaţiile a

numeroase specii pot fi reduse într-o aşa măsură încât destinul lor este

dispariţia. În consecinţă, în timp ce numărul de specii existente într-o arie

protejată relativ nouă este important ca indicator al potenţialului acesteia,

valoarea reală este dată de posibilitatea de a susţine pe termen lung

populaţiile speciilor ocrotite. In această privinţă, mărimea ariei

protejate şi modul de administrare al acesteia sunt elemente critice, care

pot influenţa eficacitatea ariei protejate.

141

8.1.3. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie

Intr-o lume aglomerată şi cu surse de finanţare limitate, trebuie

stabilite clar priorităţile pentru conservarea diversităţii biologice şi, cel

mai important, speciile care trebuie conservate. Deşi conservaţioniştii

promovează importanţa actuală sau potenţială a fiecărei specii, zilnic se

pierd iremediabil plante şi animale. întrebarea pe care trebuie să şi-o pună

orice om de ştiinţă este cum poate fi limitată această pierdere de specii date

fiind resursele umane şi financiare disponibile? Intrebările corelate ce ar

trebui adresate de cei care se ocupa de planificarea conservării sunt: Ce

trebuie protejat? Unde trebuie protejat? şi Cum trebuie protejat?.

Din cercetări rezultă că trei criterii pot fi folosite în stabilirea

priorităţilor de conservare a speciilor şi comunităţilor.

1. Unicitatea. O comunitate biologică reprezintă o prioritate pentru

conservare dacă este alcătuită în special din specii endemice rare, mai

mult decât dacă cuprinde preponderent specii comune, larg răspândite. O

specie este mai valoroasă pentru conservare dacă este taxonomic unică,

dacă este unica specie din genul sau familia sa decât dacă este membrul

unui gen cu specii multiple.

2. Pericolul de extincţie. Speciile pe cale de dispariţie prezintă o

preocupare mai urgentă decât speciile ce nu sunt ameninţate cu dispariţia;

Comunităţile biologice ameninţate cu distrugerea iminentă sunt de

asemenea o prioritate.

3. Utilitatea. Speciile cu valoare actuală sau potenţială pentru oameni

reprezintă o prioritate de conservare mai mare decât speciile fără un

interes economic evident. De exemplu, speciile sălbatice de grâu, cu

posibilităţi de utilizare în dezvoltarea unor varietăţi cultivate, reprezintă o

142

prioritate de conservare mai mare decât speciile erbacee a căror importanţă

economică nu a fost determinată. Comunităţile biologice cu valoare

economică mare, cum ar fi zonele umede costiere, pot prezenta o prioritate

mai mare conservare decât comunităţile mai puţin valoroase, cum ar fi

tufărişurile xerofite.

Cunoaşterea speciilor. Ariile protejate pot fi create pentru a conserva

doar unele specii. Numeroase arii protejate au fost create pentru a proteja

„megafauna charismatica” speciile vedetă, cum ar fi tigrii, care captează

atenţia publicului, au valoare simbolică şi sunt importante pentru

ecoturism. Alte arii protejate au fost create pentru specii indicatoare

aflate în pericol, a căror prezenţă demonstrează starea de sanogeneză

a ecosistemelor; protejarea acestora favorizeazând conservarea unor

comunităţi întregi, care pot fi constituite din mii de alte specii ce stau la

baza proceselor din ecosisteme. De exemplu, în India, Proiectul „Tiger" a

fost demarat în 1973 după un recensământ care a evidenţiat că tigrul

bengal este în pericol iminent de disparitie. Proiectul „Tiger" a ajutat la

conştientizarea publicului, obţinerea de fonduri şi elaborarea unor principii

pentru managementul ariilor protejate în India. Crearea a 18 arii protejate

în cadrul Proiectului „Tiger", coroborată cu înăsprirea măsurilor de

protecţie, au încetinit declinul rapid al numărului de tigrii şi degradarea

comunităţii biologice în care trăiau.

Identificarea arealelor geografice prioritare pentru conservare este

primul pas în dezvoltarea planurilor de supravieţuire pentru specii

individuale.

143

Cunoaşterea comunităţii şi a ecosistemelor. Numeroşi specialişti

susţin că «sistemele şi comunităţile ar trebui să fie ţinta eforturilor de

conservare şi nu speciile.

Conservarea comunităţilor biologice poate favoriza prezervarea mai

multor specii prin intermedierea autoreglării, în timp ce salvarea speciilor-

ţintă este mult mai dificilă, costisitoare şi ineficientă. Cheltuirea unei

anumite sume de bani pentru protecţia şi managementul habitatelor poate

conduce la prezervarea mai multor specii pe termen lung decât cheltuirea

aceleaşi sume pentru eforturile intensive de salvare a unei specii

remarcabile. De asemenea, rolul ecosistemului în prezervarea habitatului

oferă adesea şi un puternic argument economic pentru acţiune.

Ariile protejate sunt adesea localizate astfel încât să fie areale

reprezentative pentru mai multe tipuri de comunităţi biologice. Un sit

reprezentativ include speciile şi condiţiile de mediu caracteristice unor

comunităţi biologice. Determinarea regiunilor, ţărilor şi comunităţilor

biologice ce beneficiază de o conservare adecvată sau au o nevoie urgentă

de protecţie suplimentară este critică pentru conservarea diversităţii

biologice. Resursele, cercetarea şi campaniile de informare trebuie

direcţionate către acele zone geografice care necesită protecţie suplimentară.

Astfel, regiunile geografice sunt evaluate pentru cunoaşterea procentului de

arii protejate, a ameninţărilor la adresa diversităţii biologice şi a necesităţii

unor acţiuni de conservare. Analizele realizate până acum indică faptul că

protejarea sistemelor lacustre şi pajiştilor temperate se numară printre cele

mai importante activităţi de conservare.

Centre de concentrare a biodiversităţii. În scopul stabilirii priorităţilor

pentru conservare, World Conservation Monitoring Centre, Birdlife

International, Conservation International şi alte organizaţii au încercat să

144

identifice arealele cheie din diversitate biologică, cu niveluri ridicate de

endemicitate sau sub imediata ameninţare a dispariţiei speciilor şi distrugerii

habitatului: aşa-numitele „puncte fierbinţi" ale prezervarii (fig. 2).

Utilizând aceste criterii, s-au identificat 25 de puncte fierbinti pe

Glob care împreună cuprind 44% din speciile de plante ale lumii, 28%

din speciile de pasari 30% din speciile de mamifere, 38% din speciile de

reptile şi 54% din cele de amfibieni pe doar 1,4% din suprafaţa totală a

Pământului.

Deoarece aceste puncte fierbinti includ si specii ubicviste, rezultă

că în spaţiul lor sunt reprezentate două treimi din vertebratele planetei

(cu excepţia peştilor). Multe dintre aceste puncte fierbinţi sunt în arealele

pădurii tropicale umede, cum ar fi Coasta Atlantică a Braziliei,

Ecuadorul de vest, America Centrală, pădurea din Guineea -Africa de

Vest etc.

Arealele unor insule se găsesc de asemenea printre aceste puncte

fierbinţi, incluzând aici regiunea Caraibelor, Madagascar, Sri Lanka,

unele regiuni din Malaezia şi Indonezia, Filipinele, Noua Caledonie,

Noua Zeelandă etc.

Puncte fierbinţi se găsesc şi în arealele sezonier secetoase din zona

temperată, cum ar fi Bazinul Mării Mediterane, regiunea Californiei,

regiunea Caucazului, sud-vestul Australiei etc.

145

Fig.2.a. a - cincisprezece puncte fierbinţi din pădurea tropicală umedă, cu o rată înaltă rată de endemicitate şi cu specii ce sunt ameninţate cu dispariţia. Arealele circulare includ zone insulare: Caraibe, Madagascar şi insulele din Oceanul Indian etc. Regiunea Polinezia/Micronezia cuprinde şi un număr mare de insule pacifice, inclusiv arhipelagul Hawaii, insulele Fuji, Samoa, Polinezia Franceză şi Marianele. Literele indică regiunile tropicale neafectate de intervenţia umană: S -America de Sud, C - bazinul Congo şi Noua Guinee: b zece puncte fierbinţi din alte tipuri de ecosisteme. Arealul circular include Bazinul Mediteranean

De asemenea au fost incluse în categoria punctelor fierbinţi

pădurile tropicale uscate şi savanele din unele zone ale Braziliei,

munţii din estul Kenyei şi Tanzaniei, Anzii tropicali şi munţii din centrul

şi sudul Chinei. Lista acestor puncte fierbinţi poate continua.

In România, astfel de puncte fierbinţi pentru speciile ameninţate

pot fi considerate Lunca şi Delta Dunării.

146

O altă abordare a fost identificarea dintr-un total de peste 230

de ţări, a 17 ţări cu biodiversitate ridicată, care împreună înglobează

60-70% din diversitatea biologică a lumii: S.U.A., Mexic, Columbia,

Brazilia, Peru, Ecuador, Venezuela, R.D. Congo, Africa de Sud,

Madagascar, Indonezia, Malaezia, Filipine, India, China, Papua-Noua

Guinee şi Australia. Aceste ţări sunt posibile ţinte pentru

îmbunătăţirea conservării diversităţii biologice şi pentru deschiderea

unor noi linii de finanţare

8.1.4. Convenţii internaţionale privind ariile protejate

Convenţiile internaţionale asupra habitatelor sunt complementare cu

cele asupra speciilor, cum este cazul convenţiei CITES, evidenţiind

ecosisteme unice care necesită protecţie. În aceste habitate pot fi protejate

o multitudine de specii individuale. Trei dintre cele mai importante astfel de

convenţii sunt:

Convenţia Ramsar asupra zonelor umede

Convenţia privind protecţia patrimoniului cultural şi natural al

lumii

Programul UNESCO Man and the Biosphere.

Ţările care declară arii protejate în conformitate cu aceste convenţii se

obligă să le administreze în termenii prevăzuţi, dar nu transferă către

organismele internaţionale suveranitatea asupra acestor areale, ci deţin

controlul total asupra lor, aplicând norme unanim acceptate.

Convenţia de la Ramsar asupra zonelor umede a fost adoptată în

1971 pentru a opri distrugerea lor continuă (în special a acelora care sunt

147

importante pentru migraţia păsărilor) şi recunoaşterea valorii lor ecologice,

ştiinţifice, economice, culturale şi recreative.

Convenţia de la Ramsar se referă la ape curgătoare, zone

mlăştinoase, estuare, şi zone costiere, incluzând peste 895 de areale cu o

suprafaţă totală de peste 66 milioane de hectare. Fiecare din cele 94 de ţări

semnatare au fost de acord să conserve şi să protejeze zonele umede şi să

propună pentru conservare cel puţin o zonă umedă de interes internaţional.

Convenţia privind protecţia patrimoniului cultural şi natural al lumii a

fost realizată prin colaborarea UNESCO, IUCN şi International Council on

Monuments and Sites. Această convenţie a primit un sprijin neobişnuit de

larg, fiind semnată de 109 ţări. Obiectivul convenţiei este de a proteja

zonele naturale şi culturale de importanţă internaţională. Convenţia

introduce un element de noutate deoarece subliniază semnificaţia culturală

şi biologică a arealelor naturale şi recunoaşte faptul că statele au

obligaţia să sprijine financiar aceste obiective. Unele din cele mai

importante areale de conservare din lume sunt incluse în lista celor 127 de

locaţii. Intre aceste areale naturale amintim Serengeti National Park

(Tanzania) şi Delta Dunării (România).

Programul „Man and Biosphere" al UNESCO (MAB) a creat

începând din 1971 o reţea internaţională de rezervaţii ale biosferei.

Rezervaţiile biosferei sunt declarate pentru a funcţiona ca modele ce

demonstrează compatibilitatea dintre eforturile de conservare şi

dezvoltarea durabilă în beneficiul populaţiei locale. Numărul rezervaţiilor

biosferei a crescut semnificativ ajungând în anul 2000 la 360, înglobând

peste 300 milioane de hectare răspândite în 91 de ţări cu condiţii ecologice,

sociale, politice şi culturale variate.

148

Cele trei convenţii au permis realizarea unui consens general privind

conservarea diferitelor tipurilor de habitate. Au fost făcute eforturi

importante pentru a organiza aceste arii protejate în reţele internaţionale ce

pot fi folosite în soluţionarea problemele referitoare la conservarea

ecosistemelor şi biodiversităţii la nivel regional şi global.

Convenţii cu sferă mai redusă de aplicabilitate promovează

conservarea unor ecosisteme si habitate unicat în regiuni particulare

(Convenţia privind protecţia liliecilor, Carta europeană a regiunilor

montane).

Alte convenţii internaţionale au fost semnate pentru a preveni sau

limita poluarea ce constituie o ameninţare regională sau internaţională asupra

mediului. Convenţia asupra poluării atmosferice tranfrontaliere din

regiunile europene recunoaşte rolul pe care transportul pe distanţe mari a

poluanţilor atmosferici îl joacă în formarea ploii acide, creşterea acidităţii

lacurilor şi moartea pădurilor. Convenţia privind protecţia stratului de

ozon, semnată în 1985, a determinat scoaterea din uz a freonilor în ţările

semnatare, aceştia fiind corelaţi cu distrugerea stratului de ozon şi creşterea

nivelului radiaţiilor ultraviolete. Convenţia cadru a Naţiunilor Unite

privind schimbările climatice, adoptată în 1992, prevede stabilizarea şi

eventual reducerea emisiilor de gaze de seră, în principal a CO2. Convenţia a

fost adoptată de peste 160 de ţări şi este revizuită la conferinţe anuale.

In domeniul prevenirii şi combaterii poluării marine cele mai

importante tratate internaţionale sunt Convenţia privind prevenirea

poluării marine prin deversarea deşeurilor şi a altor materiale şi

Convenţia mărilor din Programul de Mediu al Naţiunilor Unite etc.

Poluarea marină este o problemă de interes datorită ariilor extinse de

ape internaţionale, a uşurinţei cu care poluanţii deversaţi într-o zonă

149

migrează către o alta, a biodiversităţii foarte ridicate, vulnerabilităţii şi

dificultăţii de aplicare a unor planuri de conservare.

8.1.5. Proiectarea ariilor protejate

Mărimea şi poziţia ariilor protejate în lume sunt frecvent

determinate de distribuţia populaţiei, potenţialul biologic al teritoriului,

eforturile politice şi factorii istorici. In multe cazuri, terenul este subiectul

unor măsuri de conservare deoarece nu are o valoare comercială imediată;

ariile protejate sunt frecvent situate pe terenuri greu accesibile, puţin fertile,

slab dotate cu resurse şi puţin locuite - numite „terenuri nedorite".

Deşi majoritatea ariilor protejate şi arealelor de conservare au fost

realizate fără logică, în funcţie de fondurile şi terenul disponibil, totuşi a

fost creată o importantă bază de date ştiinţifice cu tentă ecologistă, ce

oferă îndrumări despre cele mai eficiente căi de proiectare a arealelor de

conservare pentru protejarea diversităţii biologice.

Recomandările pentru proiectarea ariilor protejate nu reprezintă

neapărat soluţii universale.

8.1.5.1. Mărimea rezervaţiei

O dezbatere interesantă pe probleme de conservare a apărut pe

marginea întrebării dacă bogăţia în specii este maximizată într-o arie

protejată naturală extinsă sau în mai multe arii protejate mai mici cu o arie

totală egală cu cea mare.

Susţinătorii primei variante argumentează că numai ariile

protejate extinse pot conţine un număr suficient de specii de talie mare

şi cu densitate scăzută (cum ar fi carnivorele mari) pentru menţinerea pe

termen lung a populaţiilor. De asemenea, o arie protejată mare

micşorează efectul de margine, include mai multe specii şi are o

diversitate de habitate mai mare decât o arie protejată mică.

150

Acest punct de vedere are trei implicaţii practice: (1) când este creată o

nouă arie protejată, ar trebui realizată pe o suprafaţă cât mai extinsă cu

scopul de a prezerva cât mai multe specii cu putinţă; (2) când este posibil,

terenurile adiacente ariilor protejate naturale ar trebui achiziţionate cu

scopul de a spori suprafaţa acestora; (3) dacă trebuie ales între a crea o arie

protejată mică sau una mare într-un tip de habitat similar, este recomandată

cea de-a doua variantă.

Alţi cercetători preocupaţi de conservare susţin că ariile protejate

mici , bine poziţionate, sunt capabile să includă o mai mare varietate de

tipuri de habitate şi mai multe populaţii de specii rare decât ar face-o aria

bloc cu aceeaşi suprafaţă. De asemenea, crearea mai multor arii protejate,

chiar dacă mai mici, previne posibilitatea intervenţiei unei forţe

catastrofale unice, cum ar fi o specie exotică, o epidemie sau un incendiu,

ce ar distruge întreaga populaţie localizată într-o arie protejată unică.

În plus, ariile protejate mici localizate în vecinătatea unor zone populate

pot favoriza crearea unor centre de educaţie privind conservarea şi studiul

naturii, înlesnind obiectivele pe termen lung ale protecţiei mediului prin

conştientizarea publicului.

Consensul pare să fie asupra ideii că mărimea unei arii protejate

depinde de grupul de specii considerat, de terenul disponibil şi de

circumstanţele particulare. Este unanim acceptat faptul că ariile

protejate mari sunt mai bune decât cele mici deoarece sunt capabile să

susţină mai multe specii, prin mărimea superioară a populaţiilor şi

printr—o diversitate mai mare a habitatelor.

În orice caz, ariile protejate mici bine administrate sunt de

asemenea valoroase, în special pentru protecţia speciilor de plante,

nevertebrate şi vertebrate mici.

151

Deseori nu există o posibilitate de a alege deoarece nu sunt

disponibile terenuri suplimentare pentru scopuri de conservare. Acest

lucru este parţial adevărat în zone ce au fost intens cultivate şi locuite

de secole, cum ar fi Europa, China, nordul Africii şi Insula Jawa.

În cazul rezervaţiilor cu suprafaţă mare din România (peste

1000 ha) se pune problema dificultăţii de administrare a spaţiului,

instrumentele legale nefiind încă clar definite.

8.1.5.2. Minimizarea efectelor de margine şi de fragmentare

Este general acceptat faptul că ariile protejate trebuie proiectate

pentru a minimiza efectele de margine.

Arealele de conservare de formă rotundă minimizează

raportul limită-areal iar centrul unei astfel de arii protejate este mai

depărtat de limită decât în ariile protejate care au o altă formă.

Ariile protejate de formă liniară, lungi, au o graniţă mai mare şi

toate punctele sunt aproape de limită.

Aceste idei au fost rar, dacă nu chiar niciodată, implementate.

Majoritatea ariilor protejate au formă neregulată deoarece

achiziţionarea terenului s-a făcut mai degrabă în funcţie de oportunitate

decât de realizarea unui model geometric.

Fragmentarea ariilor protejate de către şosele, garduri, terenuri

agricole şi de alte proiecţii în mediu ale activităţilor umane trebuie

evitată pe cât posibil datorită efectelor negative multiple care pot afecta

speciile şi populaţiile.

Există cazuri în care separarea de zonele înconjurătoare a ariilor

protejate cu suprafaţă redusă a avut efecte benefice. Astfel, Rezervaţia

botanică Tinovul Lucina, cu o suprafaţă de 1 ha, aflată în lungul pârâului

Luncavei, în Obcina Mestecăniş, a fost delimitată cu gard pentru a fi păzită

152

de caii hergheliei Lucina şi de cirezile de bovine ce păşunează în zonă.

Declararea mlaştinii ca arie protejată şi îngrădirea ei a determinat

extinderea arealului speciei reliefare mesteacănul pitic (Betula nana), iar în

ultimile decenii nu au dispărut nici una dintre speciile semnalate anterior

şi nu s-a observat pătrunderea unor specii noi.

Colaborarea între proprietarii publici şi privaţi de terenuri are o

importanţă specială în dezvoltarea ariilor metropolitane, unde se găsesc

frecvent mici arii protejate izolate, aflate sub controlul agenţiilor

guvernamentale şi organizaţiilor private.

Ori de câte ori este posibil, ariile protejate ar trebui să includă un

ecosistem întreg (cum ar fi un curs de apă, un lac sau o unitate montană),

deoarece ecosistemul este unitatea optimă de administrare. Daunele

provocate unei părţi neprotejate a ecosistemului pot ameninţa starea de

sănătate a întregului ecosistem.

8.1.5.3. Habitatele coridor

O soluţie de administrare a unei reţele de arii protejate naturale a fost

aceea de a le lega într-un sistem prin intermediul unor habitate coridor,

care nu sunt altceva decât fâşii de terenuri protejate desfăşurate între

arii protejate. Astfel de habitate coridor, numite şi coridoare de

conservare sau de deplasare, pot permite plantelor şi animalelor să

treacă dintr-o arie protejată în alta, facilitând fluxul genetic şi

colonizarea altor terenuri favorabil.

Coridoarele de conservare pot ajuta şi la prezervarea animalelor

ce migrează sezonier de-a lungul unei serii de habitate diferite pentru

a-şi procura hrana; dacă aceste animale ar fi incluse într-o singură

arie protejată, ar putea muri din lipsă de hrană.

153

Coridoarele sunt mult mai necesare de-a lungul liniilor de

migraţie cunoscute ale speciilor de animale. Acestea au o importanţă

specială pentru păsările migratoare, care au nevoie de odihnă şi hrană.

Acolo unde coridoarele există deja ele trebuie prezervate. Multe din

coridoarele deja existente sunt situate de-a lungul cursurilor de apă şi

pot fi ele însele habitate de importanţă biologică.

Deşi coridoarele reprezintă o strategie de conservare promiţătoare,

ele pot avea şi anumite dezavantaje. Coridoarele pot facilita migraţia unor

tipuri de boli şi epidemii. Astfel o infestare singulară s-ar putea extinde

rapid către toate ariile protejate naturale conectate, devenind cauza

distrugerii unor populaţii de specii rare. De asemenea, animalele ce se

deplasează de-a lungul habitatelor coridor pot fi expuse unui risc de

vânătoare mare, deoarece vânătorii, ca şi animalele de pradă, tind să se

concentreze pe traseele utilizate de animalele sălbatice. În ciuda acestor

preocupări, cercetările ştiinţifice par să susţină valoarea coridoarelor de

conservare, deşi fiecare caz trebuie analizat separat.

Toate aceste teorii asupra designului ariilor protejate au fost create în

principal pentru vertebratele terestre, plantele superioare şi

nevertebratele mari.

Aplicabilitatea acestor principii la ariile protejate naturale acvatice,

unde mecanismele de dispersie sunt în mare parte necunoscute, necesită

investigaţii suplimentare. Promovarea ariilor protejate marine se impune

ca o prioritate pentru conservarea diversităţii biologice şi controlul

poluării.

154

8.1.5.4. Ecologia peisajelor şi arhitectura ariilor protejate

Ecologia peisajelor este importantă pentru protejarea diversităţii

biologice deoarece multe specii nu sunt limitate la un singur habitat, ci se

deplasează între habitate sau locuiesc la graniţa dintre două habitate.

Pentru creşterea numărului şi diversităţii animalelor, cei ce

administrează viaţa sălbatică încearcă adesea să realizeze o variaţie cât

mai mare a peisajelor în cadrul unităţii administrate de ei. Sunt create şi

întreţinute câmpuri, pajişti, tufărişuri pitice, sădiţi pomi fructiferi, semănate

plante de cultură, tăiate periodic suprafeţe reduse de pădure, construite mici

iazuri şi baraje. De asemenea numeroase poteci şi drumuri de pământ

şerpuiesc de-a lungul şi de-a latul tuturor sectoarelor delimitate în cadrul

ariilor protejate. Rezultatul este o arie protejată transformată într-un

mozaic de fragmente, unde zonele de tranziţie abundă; viaţa sălbatică este

rezultatul locurilor unde două habitate se întâlnesc.

Scopul conservaţioniştilor este nu doar acela de a include cât mai

multe specii cu putinţă în arii protejate, ci şi de a proteja acele specii

care sunt în pericol de dispariţie ca rezultat al activităţii umane. Micile

arii protejate divizate în multiple unităţi de habitat, conţinând un peisaj

comprimat, pot include un număr mare de specii, dar este probabil

ca acestea să fie cu precădere specii cu utilitate economică redusă:

specii care depind de perturbarea umană şi specii străine zonei.

Pentru a schimba optica acestei abordări focalizate, diversitatea

biologică trebuie să fie administrată la nivel de peisaj regional, unde

mărimea unităţilor de peisaj - cum ar fi dealuri sau cursuri de apă -

permite reconstituirea unităţilor naturale înainte de a fi modificate

antropic.

155

O alternativă la crearea unui peisaj miniatural de habitate relativ

omogene la scară mică este de a lega toate ariile protejate dintr-o

zonă într-o reţea regională astfel încât să poată fi create unităţi extinse

de habitat. Unele dintre aceste unităţi de habitat ar putea fi suficient de

mari ca să protejeze speciile rare care nu sunt capabile să tolereze

presiunea umană.

8.1.6. Administrarea ariilor protejate

Odată declarată prin lege, o arie protejată trebuie, să fie efectiv

administrată pentru a menţine diversitatea biologică. Credinţa că

natura ştie mai bine şi că există o balanţă a naturii i-a condus pe mulţi

cercetători la concluzia că situaţia optimă pentru conservarea

biodiversităţii este aceea lipsită de intervenţia umană. Realitatea este

adesea foarte diferită, în multe cazuri, oamenii au modificat deja

mediul atât de puternic încât speciile şi comunităţile care mai există au

nevoie de intervenţia urgentă a omului pentru a supravieţui.

8.1.6.1. Aspecte generale privind administrarea ariilor protejate

Lumea este plină de „arii protejate pe hârtie" (sindromul paper

protected areas) care au fost create prin acte legislative guvernamentale,

dar care nu sunt administrate efectiv în teren. Din păcate România pare să

fie o campioană a declarării ariilor protejate prin acte guvernamentale.

Aceste acte legislative fac referire doar la suprafaţa ariilor protejate,

neexistând o delimitare concretă în teren şi, în consecinţă, o administraţie

care să le gestioneze.

Din 1990 şi până în anul 2000 nu a existat decât o arie protejată cu

administraţie proprie: Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Această situaţie

a condus la degradarea graduală sau rapidă a calităţii habitatelor şi la

pierderea unui număr apreciabil de specii valoroase. Astfel, Parcul

156

Naţional Bucegi, zonă care atrage importante fluxuri turistice estivale şi

hivernale, a fost victima propriilor sale frumuseţi, cunoscând o degradare

accentuată care se reflectă în calitatea habitatelor şi diversităţii biologice.

In unele ţări, oamenii nu ezită să practice agricultura, să defrişeze şi să

dezvolte activităţi miniere în ariile protejate deoarece cred că terenurile

guvernamentale sunt „proprietatea tuturor"; oricine poate lua orice doreşte

şi „nimeni" nu se oferă să intervină. Situaţia poate deveni critică şi din

această cauză ariile protejate trebuie activ administrate pentru a preveni

deteriorarea lor. Un exemplu semnificativ în acest sens este cel din Parcul

Naţional Călimani, în care pe versantul nordic al Vârfului Negoiu

românesc se exploatează, în carieră, de circa trei decenii sulf. Impactul

activităţilor miniere se reflectă în dinamica comunităţilor vegetale şi a

distribuţiei unor specii.

Cel mai eficient management al unei arii protejate se aplică atunci

când managerii beneficiază de avantajul informaţiilor dintr-un program de

cercetare şi deţin fonduri pentru implementarea planurilor de management.

Managerii de arii protejate entuziasmaţi că au eliminat copacii căzuţi

pentru a „îmbunătăţi" imaginea ariei protejate ar putea îndepărta cu bună

ştiinţă resurse vitale necesare anumitor specii de animale pentru cuibărit şi

hibernare.

Un aspect important al managementului ariilor protejate

implică dezvoltarea unui program de monitoring a componentelor

cheie şi a altor parametri, cum ar fi nivelul apei în lacuri, numărul

speciilor rare şi ameninţate, densitatea plantelor ierboase, a arborilor şi

a arbuştilor, perioadele de sosire şi plecare ale animalelor migratoare (în

special păsări) etc. Tipul informaţiilor colectate depinde de obiectivele

de management ale ariei protejate.

157

Monitorizarea permite managerilor ariilor protejate să

determine nu numai starea de sanogeneză a unor componente ale

ariei protejate, ci şi tehnicile de management care sunt utile sau nu.

Având la îndemână informaţii corecte, managerii pot fi capabili să

ajusteze practicile de management pentru creşterea eficienţei actului

de administrare.

Cele mai serioase probleme de management în Australia, Noua

Zeelandă şi insulele pacifice au fost determinate de speciile de plante

introduse, pe când în America de Sud şi Africa principalele ameninţări au

fost exploatarea ilegală a vieţii sălbatice, incendiile, păşunatul şi

cultivarea plantelor.

În ţările industrializate, problemele cele mai importante legate de

administrarea ariilor protejate au fost cele determinate de activităţile

economice cum ar fi mineritul, exploatările forestiere, agricultura şi

amenajările hidrotehnice.

Deşi aceste modele generale oferă o imagine de ansamblu, orice

arie protejată are problemele ei specifice, cum ar fi: defrişările ilegale

sau braconajul în multe din ariile protejate ale Americii Centrale ori

numărul mare de turişti ce invadează parcurile naţionale din S.U.A. şi

Europa în timpul verii.

8.1.6.2. Managementul habitatelor

Uneori se impune ca o arie protejată să fie administrată agresiv

pentru a asigura protecţia tuturor speciilor şi habitatelor.

Multe specii ocupă doar un habitat specific sau un stadiu succesiv

specific al unui habitat.

În ariile protejate mici, pot lipsi stadii succesionale, iar din acest

motiv multe specii nu sunt reprezentate; de exemplu, într-o arie protejată

158

izolată, dominată de arbori seculari, speciile caracteristice stadiului

incipient al ierburilor şi arbuştilor pot lipsi. Din când în când,

managerii ariilor protejate trebuie să administreze activ aceste zone, în

vederea asigurării tuturor stadiilor succesionale. O cale frecvent

folosită pentru a realiza acest lucru este provocarea periodică a

incendiilor controlate pe terenuri cu ierburi, arbuşti şi în păduri, în scopul

reînceperii procesului succesional. Tipul şi perioada de desfăşurare a

acestor acţiuni pot ajuta de asemenea la eliminarea speciilor exotice care

invadează arealul în detrimentul speciilor native.

Gradul de utilizare antropică a resurselor naturale este o realitate

ce trebuie luată în considerare încă de la proiectarea ariilor protejate.

Oamenii au fost parte integrantă a tuturor ecosistemelor lumii timp de

mii de ani, iar excluderea omului din ariile protejate poate avea consecinţe

neprevăzute. De exemplu, o savană protejată de incendiile declanşate de

om se poate transforma într-o pădure, determinând pierderea speciilor.

Excluderea comunităţilor umane din ariile protejate poate fi singura

opţiune în cazul în care resursele sunt supraexploatate până la un punct la

care integritatea comunităţilor biologice este ameninţată. O astfel de

situaţie poate lua naştere datorită suprapăşunatului, defrişărilor intense

pentru obţinerea de masă lemnoasă sau a vânatului excesiv.

Recomandabil ar fi să se ajungă la un compromis între

conservaţionişti şi agenţii economici înainte de a ajunge la stadiul de

ameninţare a integrităţii comunităţilor biologice.

Utilizarea ariilor protejate de către populaţia locală şi vizitatori

trebuie să fie un subiect central al oricărui plan de management, atât în

ţările dezvoltate cât şi în cele în curs de dezvoltare. Populaţia care a

utilizat resursele din interiorul unor arii protejate, iar acum nu mai are

159

acces la acestea, va avea de suferit, fiind greu să supravieţuiască.

Atitudinea ei în acest caz este de înţeles, iar oamenii aflaţi în această poziţie

nu vor susţine măsurile de conservare.

Programul Man and the Biosphere (MAB) al UNESCO a creat sute

de rezervaţii ale biosferei în lumea întreagă într-o încercare de a integra

activităţile umane, cercetarea ştiinţifică, protecţia mediului natural şi

turismul într-o singură locaţie.

Conceptul de rezervaţie a biosferei implică existenţa unei structuri

care cuprinde una sau mai multe zone centrale în care ecosistemele şi

comunităţile biologice sunt strict protejate, înconjurate de zone tampon

în care activităţile umane tradiţionale - cum ar fi colectarea stufului, a

plantelor medicinale sau a lemnului de foc - sunt monitorizate şi este

dezvoltată o cercetare ştiinţifică nedistructivă. Zona tampon este la rândul ei

înconjurată de o zonă de tranziţie în care sunt permise anumite activităţi

economice (cum ar fi agricultura tradiţională, defrişările selective) şi

cercetarea ştiinţifică experimentală. Această strategie generală de delimitare

a zonelor centrale cu zone tampon şi de tranziţie poate avea mai multe

efecte. În primul rând, această structură poate încuraja locuitorii să

susţină obiectivele ariei protejate. In al doilea rând, anumite caracteristici

ale peisajului, create de utilizarea ecosistemelor de către comunitatea

umană, pot fi menţinute. In al treilea rând, zonele tampon pot favoriza

dispersia animalelor şi fluxul genetic între zonele centrale strict protejate şi

zonele de tranziţie populate şi zonele neprotejate.

Managerii ariilor protejate marine încearcă să găsească

echilibrul între nevoia de conservare şi cea de dezvoltare. În multe arii

protejate marine, în anumite areale este interzis pescuitul, pentru a permite

populaţiilor de peşti şi altor organisme să se reproducă. Speranţa este că

160

exemplarele din aceste arii protejate se vor dispersa spre arealele

exploatate şi vor contribui la refacerea populaţiilor afectate sau distruse.

Multe arii protejate sunt distruse datorită nesprijinirii măsurilor

de conservare, neglijenţei, ostilităţii sau supraexploatării lor de către

populaţia locală. Dacă scopul unei arii protejate este explicat populaţiei

şi dacă majoritatea locuitorilor sunt de acord cu obiectivele şi respecta

regulile, atunci zona poate menţine mai bine comunităţile naturale proprii. În

cel mai pozitiv scenariu, populaţia locală este implicată în

managementul ariilor protejate, oamenii sunt pregătiţi şi angajaţi de

către administraţiile ariilor protejate şi beneficiază de pe urma protejării

biodiversităţii şi reglementării activităţilor din interiorul acestor spaţii.

La cealaltă, extremă, dacă există o istorie a unor relaţii proaste şi de

neîncredere între populaţia locală şi guvern sau dacă scopul ariei

protejate nu este explicat suficient de clar, populaţia locală se poate

opune activităţilor din aria protejată şi va ignora regulile impuse de această

formă de gestiune a spaţiului. În acest caz, populaţia va intra în conflict cu

personalul ariei protejate.

Conservarea pentru şi către populaţie, cu supravegherea

guvernului, poate dezvolta o relaţie de colaborare intensă între guvern şi

populaţia dependentă de resurse. Aceasta poate reduce costurile de aplicare a

legii şi spori veniturile disponibile altor aspecte ale managementului vieţii

sălbatice, care pot ajuta la susţinerea acţiunilor de conservare ca şi pe

acelea ale comunităţii. O astfel de abordare va avea avantajul suplimentar

de a reda populaţiei locale un sentiment mai adânc al proprietăţii

tradiţionale şi al responsabilităţii faţă de resursele din aria protejată.

Dovada convingătoare că un astfel de parteneriat este posibil nu a fost încă

demonstrată, fiind mai mult teoretică decât practică.

161

Pentru ca managementul de arie protejată să fie efectiv, trebuie să

existe un personal suficient de numeros, bine echipat, antrenat şi motivat,

gata să aplice politica ariei protejate.

Este o ironie că sume mari sunt cheltuite pentru reproducerea în

captivitate şi pentru programe de conservare aplicate de către grădinile

zoologice şi organizaţiile de conservare, în timp ce diversitatea biologică a

ariilor protejate bogate din punct de vedere biologic aflate în ţări în curs de

dezvoltare se pierde datorită lipsei fondurilor necesare administrării. În

multe cazuri, costurile anuale de management pentru specii şi habitate

ameninţate sunt neglijabile comparativ cu costurile uriaşe ale eforturilor de

conservare pentru a salva specii pe cale de dispariţie sau ecosisteme în

pragul colapsului.

8.1.6.3. Managementul ecosistemelor

Administratorii de resurse sunt încurajaţi să îşi extindă atenţia spre

activităţile tradiţionale de producere de bunuri (prelucrarea lemnului,

industria ceramică) şi servicii (ecoturism) şi să ia în calcul problemele

legate de conservarea diversităţii biologice.

Temele majore ale managementului ecosistemelor includ:

1. cercetarea relaţiilor la toate nivelurile ierarhiei ecosistemelor şi la toate

scările; de exemplu, de la indivizi la specie şi de aici mai departe la

comunitate şi ecosistem;

2. asigurarea unor populaţii viabile pentru toate speciile, păstrarea

exemplarelor reprezentative din toate comunităţile biologice şi stadiile

succesionale, precum şi a funcţiilor ecosistemului;

3. monitorizarea componentelor cheie ale ecosistemului (date referitoare

la indivizii speciilor semnificative, acoperirea cu vegetaţie, calitatea apei

etc), strângerea datelor necesare şi utilizarea lor pentru adaptarea

162

practicilor de management într-o manieră potrivită (uneori numită

management adaptiv);

4. schimbarea treptată a politicilor şi practicilor rigide ale

gestionarilor de terenuri, încurajarea cooperării între departamente şi

integrarea la nivel local, regional, naţional şi internaţional, precum şi

cooperarea şi comunicarea dintre agenţiile publice şi organizaţiile private;

5. minimizarea ameninţărilor externe şi maximizarea beneficiilor

derivate prin adoptarea unor practici de management durabile;

6. recunoaşterea ideii că oamenii sunt parte a ecosistemelor şi că

valorile şi nevoile umane influenţează obiectivele de management.

8.2. Conservarea agricolă in situ

In multe zone ale lumii, fermierii care cultivă varietăţi de plante

adaptate la mediul local pot prezerva variabilitatea genetică a speciilor. De

exemplu, mii de varietăţi distincte de cartofi sunt crescute de fermierii din

ţările andine. Adesea, aceşti fermieri folosesc mai multe varietăţi în acelaşi

câmp pentru a minimiza riscul de eşec al culturilor şi pentru utilizări

diferite. Aceste varietăţi locale au frecvent gene unice pentru a rezista la

dăunători, boli, deficienţe de nutrienţi, secete şi alte variaţii de mediu. Aceste

varietăţi locale continuă să dezvolte noi combinaţii genetice, din care unele

pot fi eficiente în a opri apariţia unor ameninţări globale.

În orice caz fermierii din întreaga lume abandonează formele de

agricultură tradiţională, ce folosesc varietăţi locale, cu scopul de a creşte

productivitatea, promovând metode intensive. În ţări precum Indonezia, Sri

Lanka şi Filipine, peste 80% dintre fermieri au adoptat varietăţi moderne

pentru a le utiliza în cultivarea câmpurilor.

163

În timp ce recoltele superioare pot fi benefice pe termen scurt

pentru familiile de agricultori şi implicit pentru ţările lor, durabilitatea

agriculturii moderne depinde de prezervarea variabilităţii genetice

reprezentată de varietăţile locale.

O sugestie inovatoare a fost aceea ca un organism agricol

internaţional să subvenţioneze satele pentru a cultiva varietăţi locale.

Locuitorii acestor zone ar fi plătiţi pentru a dezvolta culturile lor într-o

manieră tradiţională, oferind o sursă importantă de gene pentru programele

de îmbunătăţire a celor moderne.

Programe încorporând practici de conservare in situ au fost deja

iniţiate în anumite locuri. În Mexic, un număr de programe de

dezvoltare încearcă să integreze agricultura tradiţională, conservarea

şi cercetarea.

Astfel, în vestul Mexicului, cu o suprafaţă de 140 000 ha, ce a fost

creată pentru a prezerva singurele populaţii cunoscute de Zea

diploperennis, o specie perenă de porumb; rezervaţia biosferei

protejează şi o pădure subtropicală foarte bogată, cu numeroase specii

noi pentru ştiinţă. Această plantă apare doar în milpas-uri abandonate

(milpas = câmp cultivat utilizând culturi alternative, tradiţionale) şi are un

mare potenţial de prezervare a genelor. La un moment dat specia poate

să fie folosită pentru protecţia producţiei de porumb, evaluată la 55

milioane de dolari anual. Imaginaţi-vă o specie de porumb perenă

rezistentă la dăunători şi boli ce nu trebuie plantată în fiecare an. În acest

caz, protecţia pe termen lung a speciei Zea diploperennis în sălbăticie

depinde de încurajarea fermierilor locali să rămână şi să lucreze terenul

conform practicilor agricole tradiţionale.

164

O abordare uşor diferită utilizată în regiunile aride din sud-vestul

Statelor Unite ale Americii implică corelarea agriculturii tradiţionale cu

genetica conservaţionistă. O organizaţie privată numită Native

Seeds/SEARCH colectează seminţele speciilor cultivate tradiţional

pentru a le prezerva pe termen lung. Organizaţia încurajează de

asemenea fermierii să cultive plante de cultură tradiţionale,

furnizându-le seminţe şi cumpărându-le producţia nevândută. Unele ţări

au creat rezervaţii speciale pentru a conserva zone conţinând rude

sălbatice ale plantelor de cultură. Asemenea rezervaţii de specii protejează

varietăţi sălbatice de grâu, ovăz şi orz în Israel şi lămâi în India.

8.3. Reconstrucţia ecologică8.3.1. Abordări în reconstrucţia comunităţilor ecologice şi a

ecosistemelor

O ocazie specială pentru cercetători este aceea de a participa la

reconstrucţia ecosistemelor degradate. Scopul acestui proces este de a

reface structura, funcţiile, diversitatea şi dinamica specifice

ecosistemului.

Legislaţia de mediu obligă agenţii economici să reabiliteze

habitatele pe care le-au degradat. În realitate, mai ales în ţările în curs de

dezvoltare şi sărace, prevederile acestor acte legislative nu sunt aplicate

decât în puţine cazuri.

Ecosistemele pot suferi pagube şi datorită unor fenomene naturale

cum ar fi incendiile cauzate de fulgere, erupţii vulcanice sau furtuni. De

obicei, prin procesul de succesiune se recuperează biomasa originală, se

reface structura comunităţii şi pot reapare speciile iniţiale.

165

Anumite ecosisteme deteriorate prin activităţi umane sunt atât de

degradate încât capacitatea lor de refacere este puternic limitată.

Refacerea este puţin probabilă atunci când agentul perturbator este încă

prezent în ecosistem. De exemplu, reconstrucţia savanei cu arbori nu este

posibilă atâta timp cât terenul continuă să fie intensiv păşunat de

animalele domestice. Reducerea presiunii datorate păşunatului este

evident punctul de plecare în încercările de reabilitare.

Refacerea este de asemenea puţin probabilă atunci când majoritatea

speciilor originale au fost eliminate de pe o suprafaţă extinsă, astfel că nu

există nici o sursă de specii pentru repopulare. Refacerea este improbabilă

şi atunci când mediul fizic a fost atât de alterat încât speciile originale nu

mai pot supravieţui în acel areal. Exemple de astfel de situaţii includ

zonele miniere, unde reabilitarea comunităţilor naturale poate fi întârziată

decenii sau chiar secole datorită toxicităţii metalelor grele acumulate în

orizontul biologic activ şi nivelului redus al nutrienţilor din sol.

Restructurarea ecologică oferă teoria şi tehnicile de lucru pentru

tipuri variate de ecosisteme degradate. Sunt promovate patru abordări

principale în reconstrucţia comunităţilor biologice şi ecosistemelor:

1. Lipsa oricărei acţiuni, deoarece reconstrucţia este costisitoare,

încercările anterioare au eşuat sau pentru că experienţa a arătat că

ecosistemul se va reface singur. Ultimul caz este tipic terenurilor

abandonate din estul Americii de Nord, care au revenit la stadiul de pădure

în câţiva zeci de ani după abandonarea terenurilor agricole;

2. Înlocuirea unui ecosistem degradat cu un alt tip de ecosistem productiv;

de exemplu, înlocuirea unei zone forestiere puternic degradate cu o păşune

productivă. Înlocuirea creează o comunitate biologică specifică şi

166

reabilitează unele din funcţiile ecosistemului cum ar fi capacitatea de

retenţie a solului şi controlul inundaţiilor;

3. Reconstrucţia parţială cu scopul de a reface cel puţin câteva din funcţiile

ecosistemului şi din populaţiile speciilor originale dominante; de exemplu,

înlocuirea unei păduri degradate cu o plantaţie de arbori;

4. Restaurarea zonei pentru a se ajunge la compoziţia şi structura de specii

originale, printr-un program activ de reintroducere (plantarea şi sădirea

speciilor vegetale originale). Agenţii responsabili de degradarea habitatului

trebuie identificaţi şi eliminaţi sau reduşi. Procesele ecologice naturale

trebuie refăcute pentru a se asigura funcţiile iniţiale ale sistemului.

Cercetătorii implicaţi în proiectele de dezvoltare se confruntă cu

problema reconstrucţiei habitatelor degradate într-o manieră practică şi

tehnică. Obiectivele lor sunt: găsirea unor modalităţi economice de

stabilizare permanentă a terenurilor, prevenirea eroziunii solurilor,

îmbunătăţirea imaginii zonei pentru vecini şi publicul larg şi, dacă este

posibil, reabilitarea valorii productive a terenului. Ecologii contribuie la

eforturile de reabilitare prin dezvoltarea unor căi de reconstrucţie a

comunităţilor originale în termenii diversităţii şi compoziţiei speciilor, a

structurii vegetaţiei şi a funcţiilor ecosistemelor. Cei ce aplică metodele de

reconstrucţie ecologică trebuie să aibă o idee clară asupra funcţionării

sistemelor naturale şi fezabilităţii metodelor de reabilitare.

Concret, restaurarea ecologică trebuie să ţină seamă de viteza

reabilitării, de costuri, de eficienţa rezultatelor potenţiale şi de abilitatea

comunităţii biologice finale de a se menţine cu sprijin minor sau inexistent.

Costul şi disponibilitatea seminţelor, perioada de irigare a plantelor,

cantitatea de îngrăşăminte ce trebuie adăugată şi tehnicile de gestionare a

solului pot deveni esenţiale pentru succesul unui proiect.

167

Abordarea acestor detalii practice, deşi nu a constituit, în trecut, un

punct de atractie pentru cercetători, trebuie să fie parte integrantă a

reconstrucţiei ecologice.

Reconstrucţia ecologică este o metodă importantă pentru ştiinţă. Ea

se constituie într-un test pentru cercetătorii care trebuie să demonstreze cât

de bine percep comunităţile biologice, astfel încât să fie provocaţi să le

reconstituie din rămăşiţe.

Eforturile de reconstrucţie a comunităţilor terestre degradate au

subliniat necesitatea refacerii comunităţiilor iniţiale de plante. Această

accentuare este corectă deoarece comunitatea de plante este de obicei

principalul producător al biomasei care susţine ecosistemul. O atenţie

specială trebuie acordată şi altor componente importante din comunităţile

biologice.

Ciupercile şi bacteriile micorizice joacă un rol vital în

descompunerea materiei organice şi în ciclul nutrienţilor; nevertebratele

din sol sunt importante în crearea structurii solului; animalele erbivore

sunt importante în reducerea competiţiei între plante şi menţinerea

diversităţii speciilor; multe vertebrate îndeplinesc funcţii vitale ca

diseminatori ai seminţelor, prădători pentru insecte şi agenţi de afânare a

solului. Multe din aceste specii pot fi transferate într-o zonă restaurată în

„eşantioane de gazon". Animale mari şi nevertebrate de suprafaţă trebuie

colectate într-un număr suficient de mare şi apoi eliberate în zonele

reabilitate. În cazul carierelor de exploatare la suprafaţă într-o zonă

minieră, arealul distrus poate fi reabilitat utilizându-se stratul superior de

sol, evacuat şi stocat la începutul activităţii, care conţine seminţe

îngropate, nevertebrate şi a alte organisme.

168

8.3.2. Areale prioritare pentru reconstrucţie ecologică

Eforturile de reconstrucţie a comunităţilor biologice s-au axat pe

zone umede, lacuri, areale urbane, pajişti şi păduri. Aceste medii au suferit

degradări severe datorită activităţilor umane şi sunt considerate areale

prioritare pentru reabilitare.

8.3.2.1. Zone umede

Unele din cele mai mari eforturi de reconstrucţie au fost depuse

pentru zone umede, incluzând mlaştini, lunci, pâraie, mici iazuri, râuri,

delte (porţiune de pământ de formă triunghiulară, cuprinsă între braţele unui

fluviu şi rezultată din depunerile de mâl şi de nisip la vărsarea acestuia în

mare) şi estuare (estuar – gură largă, în formă de pâlnie, la vărsarea unor

fluvii).

Zonele umede sunt adesea deteriorate, deoarece importanţa lor în

controlul inundaţiilor, menţinerea calităţii apei şi conservarea comunităţilor

biologice fie nu este cunoscută, fie nu este apreciată.

Delta Dunării, una din cele mai mari zone umede din Europa, se

constituie într-un complex unic de habitate şi comunităţi, situat pe marile

căi de migraţie a păsărilor. Delta Dunării (circa 4 150 km2, din care 3 446

km2 pe teritoriul României) este inclusă integral în Rezervaţia Biosferei

„Delta Dunării" (5 800 km2), care mai cuprinde o parte din Lunca Dunării

si apele marine adiacente frontului deltaic si lagunar (lagună – lac cu apă

sărată format pe malul unei mări sau al unui ocean, de care se separă

printr-o fâşie de uscat sau printr-o barieră de corali).

Importanţa ecologică şi ştiinţifică deosebită a Deltei Dunării este dată

de diversitatea biologică foarte ridicată, în special la nivelul ornitofaunei

şi ichtiofaunei, şi de dinamica specifică a parametrilor morfometrici şi

169

hidrologici, care fac ca Delta Dunării să fie un adevărat laborator de

monitorizare şi cercetare a mediului natural.

In Delta Dunării cuibăresc, hibernează sau sunt în pasaj (migraţie

periodică) circa 325 de specii de păsări, multe dintre ele declarate ca specii

de interes european şi mondial (de exemplu, pelicanul comun - Pelicanus

onocrotalus, egreta mare - Egretta alba, egreta mică — Egretta garzetta etc).

Acest paradis natural a început să fie modificat antropic mai ales după 1960

când s-a pus în practică un program de amenajare agricolă, piscicolă şi

stuficolă, în urma căruia reţeaua de gârle şi canale a fost puternic modificată.

în 1990 s-a ajuns la o suprafaţă îndiguită de 97 408 ha, din care 39 974 ha

pentru scopuri agricole. De asemenea, creşterea presiunii umane asupra

fondului piscicol a determinat diminuarea semnificativă a rezervelor de

peşte din Delta Dunării, cu influenţă directă asupra comunităţilor de

păsări acvatice şi a populaţiei umane. Astfel, dificultatea de promovare a

activităţilor turistice, datorită lipsei infrastructurii necesare pentru

susţinerea acestor activităţi, gradul ridicat de izolare (acces redus la servicile

sanitare şi educaţionale, legătura dificilă cu oraşele din apropiere, mai ales

în timpul iernii etc), precum şi gama redusă de resurse naturale, au

determinat existenţa unui indice de calitate a vieţii foarte scăzut în spaţiul

Deltei Dunării.

Declararea în anul 1990 a Deltei Dunării ca Rezervaţie a Biosferei şi

includerea ulterioară în Lista Zonelor Umede (Convenţia Ramsar) au

constituit paşi importanţi pentru reconstrucţia ecologică a acestei zone.

În anul 1993 în cadrul programului internaţional „Dunărea Verde" al

WWF a fost demarat proiectul de reconstrucţie ecologică a multor incinte

Reconectarea incintelor la regimul hidrologic al Deltei Dunării a permis

reconstrucţia principalelor funcţii ecologice ale ostroavelor (ostrov - insulă

170

în mare sau într-o apă curgătoare, adesea plutitoare, acoperită, de obicei,

cu vegetaţie):

- habitat pentru păsări şi animale specifice zonei aluviale;

- habitat şi zonă de reproducere pentru păsări acvatice;

- rezervor pentru biodiversitate şi asigurarea resurselor genetice;

- biocoridor;

- producţia biologică;

- rol în circuitele biogeochimice ale elementelor;

- reţinerea sedimentelor şi fixarea de substanţe toxice;

- biofiltru pentru Marea Neagră.

Aproape toate funcţiile ostroavelor au fost refăcute, iar în

privinţa avifaunei fiind înregistrate cele mai evidente progrese. Astfel s-

a refăcut populaţia de specii cuibăritoare acvatice (de exemplu 38% în

ostrovul Babina) dispărută complet în trecut şi a crescut numărul de

specii acvatice necuibăritoare.

In România, încă de la începutul secolului al XX-lea s-a

manifestat o preocupare ştiinţifică susţinută pentru studierea acestor

spaţii şi pentru sublinierea importanţei lor ecologice, ştiinţifice şi

economice. Astfel, în 1912, Gr. Antipa considera bălţile Dunării

supape de siguranţă ale fluviului contra inundaţiilor şi supraînălţării

nivelului său; din punctul de vedere biologic ele sunt pe de-o parte

refugiul multor specii de animale din fluviu în timpul când apa e prea

încărcată cu nămol, iar pe de alta ele sunt locurile de reproducere a

celor mai multe animale şi în special a majorităţii peştilor din fluviu.

Studiile realizate de oamenii de ştiinţă români în aceste zone umede în

scopul surprinderii importanţei acestor spaţii şi a pericolului pe care îl

reprezintă degradarea lor nu au fost suficiente.

171

In România numai în ultimii 50 de ani au fost degradate sau

distruse peste 400.000 ha zone umede, cea mai afectată zonă fiind

Lunca Dunării. Pentru reconstrucţia zonelor umede din Lunca

Dunării, în anul 2000, România a iniţiat împreună cu Bulgaria,

Republica Moldova si Ucraina proiectul Coridorul Verde al Dunării,

care se doreşte a fi o reţea ecologică la nivel regional cu o suprafaţă de

870.000 ha.

În orice caz, zonele umede reabilitate conţin frecvent o parte din

speciile de plante ale zonei umede iniţiale, şi adesea au anumite funcţii de

importanţă ecologică, socială şi economică, cum ar fi habitat pentru

viaţa sălbatică, controlul inundaţiilor ori reducerea poluării. Studiile

realizate şi cercetarea metodelor de reabilitare vor reprezenta o bază de date

solidă pentru viitoarele acţiuni, care vor avea drept rezultat

îmbunătăţirea tehnicilor de reabilitare a zonelor umede.

8.3.2.2. Lacuri

Unul din cele mai dramatice şi costisitoare exemple de reabilitare a

lacurilor este acela al lacului Erie. Lacul Erie a fost cel mai poluat dintre

Marile Lacuri între anii 1950 - 1970, fapt ce a determinat deteriorarea

calităţii apei, dezvoltarea excesivă a algelor, declinul populaţiilor

indigene de peşti, colapsul crescătoriilor piscicole şi dispariţia oxigenului

dizolvat la adâncimi mari. Legat de această problemă, începând cu

1972, guvernele Statelor Unite ale Americii şi Canadei au investit peste 7,5

miliarde de dolari în staţiile de tratare a apelor reziduale, reducând

cantitatea de fosfor deversată în lac de la 15.260 de tone în 1972 la 2.449

de tone în 1985.

Odată ce calitatea apei a început să se îmbunătăţească, între 1975

- 1985, numărul peştilor prădători a început să crească fără intervenţie

172

antropică. Cercetătorii nu s-au oprit aici, introducând peşti prădători

pentru a controla dinamica speciilor de ichtiofaună cu indivizi de

dimensiuni mici care se hrănesc cu zooplancton; păstrarea unei populaţii

optime de peşti care se hrănesc cu zooplancton a permis creşterea

volumului de zooplancton, efectul resimţindu-se în scăderea volumului

de alge şi în îmbunătăţirea calităţii apei. În ultimii ani, calitatea apei a

crescut substanţial în partea vestică a lacului, probabil datorită invaziei

midiilor (scoici de mare) care consumă algele din apă. Se constată şi o

creştere la adâncimi mari a cantităţii de oxigen dizolvat. Chiar dacă lacul

nu va reveni niciodată la condiţiile iniţiale datorită numărului mare de

specii exotice prezente şi alterării compoziţiei chimice a apei, controlul

calităţii apei şi investiţiile de miliarde de dolari au avut drept rezultat

reabilitarea acestui ecosistem lacustru, intens exploatat.

8.3.2.3. Zone urbane

Eforturi vizibile de reconstrucţie sunt depuse în multe zone urbane,

urmărindu-se reducerea impactului antropic asupra ecosistemelor şi

creşterea calităţii vieţii pentru locuitori. Grupuri de cetăţeni primesc

adesea cu bucurie propunerile de a lucra cu agenţiile guvernamentale şi

organizaţiile neguvernamentale ce se ocupă de reabilitarea zonelor

urbane.

Terenurile virane şi loturile abandonate permanent sau temporar

pot fi replantate cu arbuşti, arbori şi flori sălbatice. Carierele de balast

pot fi rambleate sau transformate în lacuri. Aceste eforturi au adus

beneficii suplimentare aşezărilor umane şi au favorizat creşterea

mândriei locale, creând un sentiment de comunitate şi sporind valoarea

proprietăţii locale.

173

Refacerea comunităţilor biologice native de pe uriaşele rampe de

deşeuri urbane reprezintă una din cele mai neobişnuite provocări. În

S.U.A., 150 de milioane de tone de deşeuri sunt depozitate în fiecare an în

peste 5 000 de rampe active. Când acestea au atins capacitatea maximă de

depozitare, sunt de obicei acoperite cu folii de plastic şi straturi de argilă

pentru prevenirea scurgerilor de substanţe toxice. Unele dintre ele sunt

acum ţinta eforturilor de conservare. Ignorarea acestor spaţii datorită valorii

lor economice reduse poate determina colonizarea lor de către specii

exotice. Plantarea de tufişuri şi arbori nativi pe zonele acoperite poate

atrage păsări şi mamifere care introduc şi împrăştie seminţele unui spectru

larg de specii native.

Un exemplu de reconstrucţie a terenurilor ocupate de halde este cel

promovat în regiunea oraşului Moldova Nouă din interiorul Parcului

Natural Porţile de Fier. Fixarea haldelor de steril s-a realizat cu ajutorul

vegetaţiei forestiere pe terenuri care au fost anterior acoperite cu pământ

vegetal. Speciile care s-au adaptat cel mai bine la condiţiile de habitat nou

create au fost sălcioara (Elaeagnus angustifolia), salcâmul (Robinia

pseudacaccia), cătina albă (Hippophae rhamnoides) şi plopul euramerican

(Populus x canadensis).

8.3.2.4. Pajişti

Multe loturi mici utilizate în trecut în agricultură în America de Nord

au fost restaurate la stadiul de pajişte. Pajiştile reprezintă spaţii ideale

pentru munca de reabilitare deoarece sunt bogate în specii, sunt gazda a

numeroase plante sălbatice şi pot fi reabilitate în câţiva ani. De

asemenea, tehnicile utilizate pentru reabilitarea lor sunt similare celor din

grădinărit şi agricultură şi se pot realiza prin activităţi voluntare.

174

Cea mai simplă metodă este recoltarea fânului de pe o pajişte

nativă şi utilizarea lui pentru însămânţare într-o zonă destinată

reabilitării.

Una din cele mai ambiţioase şi mai controversate scheme de

reconstrucţie propuse implică refacerea ecosistemelor de preerie, pe circa

380 000 km2, în statele „Câmpiilor Americane", din Dakota în Texas.

Aceste terenuri sunt utilizate în prezent pentru activităţi care nu aduc

profituri şi sunt dăunătoare mediului. Populaţia regiunii este în declin

datorită dezvoltării reduse a sectorului agricol, a ratei ridicate a şomajului şi

migrării tinerilor. Din perspectivă ecologică, sociologică dar şi economică,

cea mai bună destinaţie pe termen lung a acestei regiuni ar fi un ecosistem

de preerie reabilitat. Populaţia umană se poate stabiliza prin promovarea

unor activităţi economice mai puţin agresive cum ar fi turismul,

administrarea vieţii sălbatice şi păşunatul extensiv, lăsând doar cele mai

bune terenuri pentru agricultură.

8.3.2.5. Păduri tropicale uscate

Pe tot Globul, pădurile tropicale uscate au fost degradate prin

defrişări, păşunat, incendieri, cultivare şi extragerea de lemn utilizat drept

combustibil. Aceste păduri sunt degradate adesea până în momentul în care

rămân doar câţiva copaci ce au valoare redusă pentru populaţia locală.

Pentru a schimba aceste tendinţe, guvernele şi comunităţile locale

protejează acum pădurile rămase şi le administrează în vederea refacerii lor.

Pădurile tropicale din America Centrală au suferit îndelung de pe

urma transformărilor la scară largă datorită fermelor de animale şi

defrişărilor. Fragmentele reduse de pădure rămase sunt ameninţate în

continuare de defrişări şi vânătoare. Distrugerea pădurii tropicale uscate a

175

trecut neobservată, atenţia publicului şi a oamenilor de ştiinţă fiind focalizată

pe mult mai atractiva pădure tropicală umedă.

De exemplu, în Costa Rica s-a pornit o acţiune de reabilitare a unei

suprafeţe de 110 000 hectare de pădure tropicală uscată şi pădure

tropicală umedă. Reconstrucţia a inclus plantarea de copaci nativi şi

exotici pentru a umbri speciile ierboase introduse, eliminarea incendiilor

provocate de oameni, interzicerea defrişărilor şi vânătorii. Păşunatul a

fost iniţial utilizat pentru diminuarea abundenţei ierburilor, apoi a fost

eliminat pe măsură ce pădurea s-a extins prin dispersie anemochoră şi

zoochoră. În doar 15 ani, acest proces a dus la transformarea a circa

60.000 de hectare de păşune în pădure tânără, deasă şi bogată în specii.

Acest proces reface ecosistemul pădurii tropicale uscate şi aduce beneficii

şi pădurii tropicale umede adiacente (animalele din pădurea tropicală umedă

migrează sezonier în cea tropicală uscată), dar vor trece 200 - 500 de ani

până se va reveni la structura ecosistemului forestier iniţial.

Un element cheie în acest plan de reabilitare este reconstrucţia

bioculturală, ceea ce înseamnă că angajaţii ariilor protejate predau

biologia în teren tuturor elevilor din şcolile din vecinătatea ariei protejate.

Reconstrucţia bioculturală a permis formarea unei comunităţi

familiarizate cu problemele de conservare şi a unui punct de vedere local şi

nu un parc naţional „exclusivist".

8.4. Abordări internaţionale ale conservării şi

dezvoltarea durabilăDiversitatea biologică este concentrată în cea mai mare parte în ţările

tropicale, care în marea lor majoritate sunt sărace sau relativ sărace şi au

rate accelerate de creştere a populaţiei. Ţările în curs de dezvoltare doresc

176

adesea să protejeze diversitatea biologică dar se întâmplă frecvent să nu

poată plăti prezervarea habitatelor, cercetarea şi managementul necesare

realizării acestui deziderat. Ţările dezvoltate (incluzând S.U.A., Canada,

Japonia, Australia, Marea Britanie, Franţa, Suedia, Germania, etc.) solicită

ca diversitatea biologică de la tropice să susţină materialul genetic şi

produsele naturale pentru agricultură, medicină şi industrie. O întrebare se

naşte: cum pot colabora ţările pentru prezervarea diversităţii biologice?

Earth Summit, Rio de Janeiro

Un eveniment semnificativ care evidenţiază progresul internaţional

în protejarea diversităţii biologice a fost Earth Summit, conferinţă ce s-a

desfăşurat timp de 12 zile, în iunie 1992, la Rio de Janeiro, Brazilia,

cunoscută oficial drept Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi

Dezvoltare. La această manifestare au participat reprezentanţi din 178 ţări,

peste 100 şefi de state, lideri ai Naţiunilor Unite, organizaţii

neguvernamentale şi de conservare. Scopul conferinţei principale şi al

celor asociate ce au urmat a fost de a discuta căile de combinare a

protecţiei sporite a mediului cu dezvoltarea economică eficientă în ţări mai

puţin bogate.

Conferinţa a fost încununată de succes în domeniu creşterii

conştientizării asupra crizelor mediului şi în plasarea acestor probleme în

centrul atenţiei mondiale. O trăsătură remarcabilă a conferinţei a fost că

participanţii au perceput legătura clară între protecţia mediului şi nevoia

de a diminua sărăcia ţărilor în curs de dezvoltare prin acordarea de

asistenţă financiară din partea ţărilor bogate. Participanţii la

conferinţă au semnat următoarele documente:

a.) Declaraţia de la Rio. Dreptul naţiunilor de a-şi folosi

resursele pentru dezvoltare economică şi socială este recunoscut, atât

177

timp cât mediul din aceste ţări nu este afectat. Declaraţia afirmă şi

principiul "poluatorul plăteşte", prin care companiile şi guvernele

trebuie să îşi asume responsabilitatea financiară pentru daunele cauzate

mediului.

b.) Convenţia asupra schimbărilor climatice. Această înţelegere şi

convenţiile ulterioare solicită ţărilor industrializate să-şi reducă

emisiile de dioxid de carbon şi alte gaze generatoare ale efectului de

seră la nivelul anului 1990 şi să prezinte rapoarte regulate asupra

evoluţiei emisiilor. Ţările în curs de dezvoltare trebuie să raporteze

corect nivelurile emisiilor.

c.) Convenţia asupra biodiversităţii. Convenţia asupra

diversităţii biologice are trei obiective importante:

- protecţia diversităţii biologice

- utilizarea durabilă a acesteia

- împărţirea echitabilă a beneficiilor produse de speciile sălbatice

şi domestice.

În timp ce primele două obiective sunt realizabile, cel de-al

treilea se referă la o problemă mai delicată deoarece presupune

recunoaşterea faptului că ţările în curs de dezvoltare ar trebui să

primească o compensaţie pentru utilizarea speciilor din interiorul

graniţelor lor.

Acest tratat a fost ratificat până acum de aproape 170 de ţări,

Congresul S.U.A. amânând aprobarea convenţiei datorită perceperii ca

o restricţie impusă industriei biotehnologice americane. Semnarea

unor înţelegeri separate între ţări şi companiile biotehnologice

privind împărţirea profiturilor rezultate din noi produse s-a dovedit a fi

178

un lucru dificil şi complex. În multe cazuri, ţările tropicale în curs de

dezvoltare au restricţionat sever sau chiar au oprit exploatarea

oricărui material biologic din ţările lor. Faptul a avut un efect

neaşteptat împiedicând cercetarea ştiinţifică internaţională care nu

este în legătură cu prospectarea biologică.

- Agenda 21. Documentul, însumând aproape 800 de pagini, este

o încercare inovatoare de a descrie într-o manieră explicită politicile

necesare pentru o dezvoltare armonioasă. Agenda 21 descrie relaţiile

dintre mediu şi alte probleme care adesea sunt considerate separate,

cum ar fi îngrijirea copiilor, sărăcia, discriminarea femeilor,

transferul tehnologic şi distribuţia inegală a bogăţiei.

Sunt descrise planuri de acţiune pentru a veni în întâmpinarea

problemelor generate de poluarea atmosferei, agricultură, dezvoltare

durabilă, despădurire, medii acvatice, medii montane.

Documentul descrie de asemenea mecanismele financiare,

instituţionale, tehnologice şi legale pentru a implementa planurile

de acţiune. Problema cea mai importantă dezbătută în cadrul acestei

reuniuni la vârf a fost găsirea unor surse de finanţare a

programelor lansate la Earth Summit, în special pentru Agenda 21.

Costurile acestor programe au fost estimate la circa 600 miliarde de

dolari pe an, din care 125 miliarde ar urma să vină din partea ţărilor

dezvoltate, ca asistenţă pentru dezvoltare transnaţională. Ţările

puternic dezvoltate, cunoscute şi sub numele de Grupul celor 7 au

acceptat în principiu să crească nivelul asistenţei externe la 0,7%

din Produsul Intern Brut până în anul 2000. Doar câteva ţări

dezvoltate din nordul Europei, ca Norvegia, Danemarca, Finlanda,

179

Suedia şi Olanda au atins acest obiectiv, în timp ce ţările dezvoltate

mai mari, inclusiv S.U.A. şi-au redus considerabil nivelurile de

finanţare.

O nouă sursă importantă de finanţare pentru protecţia mediului

şi conservarea diversităţii biologice în ţările în curs de dezvoltare a fost

creată în timpul conferinţei. Programul Global Environment Facility

(GEF) a fost promovat de Banca Mondială şi ţările dezvoltate, împreună

cu United Nations Development Programme (UNDP) şi United Nations

Environmental Programme (UNEP). GEF a fost creat ca un program pilot

cu finanţare curentă de 2,75 miliarde de dolari, pentru a fi folosiţi la

susţinerea de proiecte ce vizează probleme precum încălzirea globală,

biodiversitatea, poluarea apelor internaţionale şi distrugerea stratului de

ozon.

Unul din cele mai importante rezultate ale Summitului de la Rio de

Janeiro a fost seria de întâlniri programate a fi organizate pentru

îndeplinirea recomandărilor. Cel mai notabil succes a fost înţelegerea

internaţională la care s-a ajuns la Kyoto în decembrie 1997, de reducere în

ţările industrializate a emisiilor de gaze de seră sub nivelul anului 1990.

Acordul de la Kyoto a fost semnat de majoritatea statelor, inclusiv

Japonia, singurul stat care s-a pronunţat împotrivă fiind S.U.A. care a

propus totuşi recent un plan alternativ.

180

Capitolul 9

ORGANISMELE MODIFICATE GENETIC (OGM) ŞI

IMPACTUL LOR ASUPRA MEDIULUI

9.1. Definiţia OGM-urilor şi etapele de obţinere a lorOdată cu începutul anilor 1970, o serie de tehnici ale geniului genetic

(adică manipularea directă a genelor de către om) permit extragerea unei

gene din genomul unui organism şi reimplantarea ei în genomul unui alt

organism, aparţinând unei alte specii sau chiar altui regn. Spre exemplu, o

genă umană transferată în genomul unei bacterii, al unei unei plante sau al

unui animal; o genă bacteriană transferată în genomul unei plante sau al unui

animal ş.a.m.d.

Acest transfer de gene este numit transgeneză pentru că el

presupune traversarea (transgresia) barierelor care, până nu demult,

împiedicau schimburile de gene între specii diferite, mai ales între cele

aparţinând unor regnuri diferite.

Gena care codifică un caracter pe care dorim să-1 transferăm unui alt

organism se numeşte genă de interes, devenită în momentul transferului

efectiv transgenă, iar organismul receptor va fi denumit organism

transgenic.

Obţinerea unui OGM implică următoarele etape principale:

1. identificarea şi pregătirea (multiplicarea) genei de interes;

2. introducerea ei (prin diverşi vectori) în celula gazdă, pentru că singură

nu este capabilă să străbată membranele celulare;

3. selectarea celulelor gazdă care au integrat transgena în genomul lor;

4. obţinerea, în cazul organismelor pluricelulare, a unui nou

organism pornind de la o singură celulă transgenizată;

181

5. verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgenă,

la descendenţii organismului transgenic.

Pentru selectarea celulelor care au integrat în genomul lor gena de

interes (deci care conţin transgena) se introduce şi o genă marker, a cărei

expresie fenotipică este mai uşor de verificat comparativ cu cea a genei de

interes. Cele mai utilizate în acest sens sunt genele care codifică rezistenţa la

un anumit antibiotic, la un anumit erbicid.

Dar, pentru ca transgena să se poată exprima în genomul celulei

gazdă, ea trebuie să deţină reglatori de expresie (promotor şi terminator)

adaptaţi noului mediu genomic. În fapt, chiar dacă codul genetic este

universal, expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la

care se asociază. Dacă dorim să introducem o genă bacteriană într-o plantă,

trebuie să-i asociem acestei gene un promotor vegetal.

O transgenă este, aşadar, mult mai mult decât o simplă genă de

interes, ea este o veritabilă construcţie genetică.

9.2. Semnificaţia, pericolele şi evoluţia transgenezeiPână la apariţia geniului genetic, ameliorarea plantelor şi

animalelor s-a realizat prin selecţia indivizilor care prezentau caracteristici

morfologice sau fiziologice interesante (apărute prin mutaţii spontane)

şi prin sistemul încrucişare - selecţie a hibrizilor dintre soiurile sau

rasele aceleiaşi specii.

Prin suprimarea barierelor naturale ce împiedicau schimburile de

gene între specii şi regnuri diferite, geniul genetic permite crearea de

organisme transgenice, dotate cu proprietăţi noi, total necunoscute înainte

şi într-un timp scurt (de ordinul unui deceniu), fără nici o relaţie cu

ritmul multimilenar al evoluţiei fiinţelor vii.

182

Tehnicile transgenezei conferă astfel omului puterea de a modifica

patrimoniul ereditar al tuturor fiinţelor care-1 înconjoară, inclusiv al propriei

sale specii. Este vorba, aşadar, de o veritabilă revoluţie biologică !

In 1973, odată cu anunţarea de către doi cercetători americani a

posibilităţii transferării la Escherichia coli a genelor unui virus

cancerigen (prezent la maimuţe), asistăm şi la conştientizarea pericolelor

potenţiale ale geniului genetic.

După un an de la această descoperire au urmat o serie de reuniuni ale

oamenilor de ştiinţă de pe întregul mapamond şi s-au elaborat reglementări

legale ale cercetărilor din domeniul genetic.

Enormele potenţialităţi ale tehnicii transgenice au interesat şi

interesează industriile pentru agricultură, pentru medicină şi farmacie

ş.a. Au început să se dezvolte mici întreprinderi particulare

specializate în transgeneză. Cercetările efectuate în aceste mici (dar

rentabile) societăţi au contribuit din plin la creşterea cunoştinţelor în

genetica moleculară, dar costul foarte mare al acestor studii a antrenat

şi protecţia rezultatelor , prin brevete, pentru a asigura şi

„compensaţia investiţiei".

În cursa pentru brevete asistăm la o cumpărare progresivă a acestor

mici firme de către marile societăţi producătoare de seminţe, foarte

interesate în plante transgenice. Unele dintre ele vor fi, la rândul lor,

cumpărate de către societăţi multinaţionale din domeniul agrochimiei

şi farmaciei.De aici au rezultat câteva multinaţionale gigantice, cum ar fi

MONSANTO, în SUA şi NOVARTIS, în Europa, fiecare dezvoltându-şi

puternice echipe de cercetare.

Până în prezent, aplicaţiile comerciale ale OGM-urilor privesc în

principal microorganismele şi plantele din cultura mare.

183

9.3. Microorganisme şi animale transgeniceUnul dintre primele microorganisme transgenice obţinute a fost o

bacterie capabilă de a „absorbi" petrolul din mareele negre, realizare a unui

cercetător indian (Chakrabarty, 1971), care lucra în acea perioadă pentru

societatea „General Electric ". El a devenit celebru, nu atât pentru realizarea

sa, cât pentru că a solicitat un brevet pentru aceasta, iar „afacerea

Chakrabarty" a stat la originea acordării primului brevet pentru un

organism viu.

Începând cu finele anilor 1970, interesul industriilor s-a îndreptat

mai cu seamă spre microorganismele utilizate în sectoarele alimentare şi

farmaceutice.

Exemple: - o serie întreagă de tulpini de drojdie (aparţinând speciei

Saccharomyces cerevisiae), ameliorate pentru fabricarea diverselor

tipuri de pâine, bere şi vin; bacterii (în special E. coli) sintetizatoare de

proteine umane, folosite în scop terapeutic: insulina, hormon de creştere,

interferon.

Primul animal transgenic a fost obţinut (în 1982) de către un grup de

cercetători americani. Este vorba de un şoarece gigant, de două-trei ori mai

mare decât cel normal, caracter generat prin transferarea în genomul său

a genei ce codifică hormonul de creştere la şobolan. Acest „super-şoarece" a

inspirat pe specialiştii din zootehnie, care au văzut în astfel de transgeneză

un mijloc de a spori performanţele productive ale şeptelului şi peştilor.

Avantaje generate de transgeneza animală:

- mari progrese în descifrarea mecanismelor de dezvoltare a bolilor la om şi

în obţinerea de noi medicamente şi vaccinuri, toate prin folosirea

animalelor transgenice experimentale;

184

- producerea de organe pentru transplanturi de către animalele „umanizate"

va contribui la umplerea enormului deficit în organe de transplant (inclusiv

la eliminarea teribilei pieţe negre cu organe umane) şi va permite

salvarea unui număr mult mai mare de vieţi omeneşti;

- creşterea productivităţii animalelor domestice.

Întrebări şi riscuri generate de transgeneza animală:

- riscul transmiterii de boli pacienţilor care au suferit o xenogrefă;

- o serie de virusuri sau agenţi patogeni inactivi care, în mod normal, se

găsesc în organele animalelor donatoare ar putea deveni patogeni pentru

om.

9.4. Plante transgenice9.4.1. Plantele transgenice şi noile lor proprietăţi

Entuziasmul suscitat de aplicaţiile potenţiale ale transgenezei vegetale

era extraordinar printre pionierii noii biotehnologii. În SUA, entuziasmul a

fost cel mai mare şi, prin urmare, giganţi ai agrochimiei, ai chimiei şi

farmaciei doreau să investească masiv în producerea de seminţe

transgenice.

Proprietăţile plantelor transgenice cultivate deja pe scară mare sunt

următoarele:

a) Rezistenţa la erbicide :

Plantele modificate genetic au capacitatea de a continua să trăiască şi

să se dezvolte în ciuda mai multor pulverizări cu o substanţă toxic-mortală,

iată o performanţă extraordinară a plantelor transgenice rezistente la un

erbicid total ! Acest caracter nou (dat de transferul genei Bar) şi, sub aspect

biologic, cu totul surprinzător este dat de diversele tipuri de acţiuni

enzimatice (enzime codificate de transgene de origine bacteriană şi, în

câteva cazuri, de origine vegetală): transformarea erbicidului într-un compus

185

netoxic (detoxificarea lui), uşoara modificare a enzimei vizate sau

supraexprimarea sintezei sale, într-o astfel de manieră încât planta tratată să

dispună în orice moment de cantităţi suficiente de enzime pentru a se

dezvolta normal.

Dar trebuie să făcută următoarea remarcă importantă: rezistenţa unei

plante de tip OGM este unispecifică, adică ea nu se manifestă decât faţă de

erbicidul produs de întreprinderea producătoare de seminţe transgenice.

b) Rezistenţa la insecte dăunătoare

Plantele care posedă această proprietate sintetizează în permanenţă, în

ţesutul lor, o proteină insecticidă care duce la moartea unor insecte fitofage

dăunătoare. Gena care codifică rezistenţa la insecte provine de la o bacterie

din sol (Bacillus thuringiensis; pe care o vom nota în continuare Bt.),

cunoscută de mult timp pentru proprietăţile insecticide şi folosită în lupta

biologică (integrată) din agricultura convenţională, precum şi în silvicultură

(împotriva omizilor defoliatoare).

Preparatele obţinute din suşele naturale de Bt. conţin proteina

insecticidă, aşa cum se prezintă ea în bacterie, adică inactivă. Numai după

ingestia sa şi contactul cu sucurile digestive ale dăunătorului, ea este

activată şi provoacă moartea într-un timp mai lung sau mai scurt. Astfel

respectiva genă a fost modificată, astfel ca să codifice proteina activă, situaţie

care face ca OGM-ul să conţină o toxină mult mai rapidă şi eficace, chiar

înaintea ajungerii ei în tubul digestiv al insectei.

c) Rezistenţa la boli

Prin transferul genei care codifică proteina capsidei virale (gena cp. -

coat protein) s-au obţinut plante care rezistă la bolile generate de anumite

virusuri, deoarece ea blochează propagarea virusurilor în planta

transgenică. Se ştie că sinteza de către plantă a unor mici cantităţi din

186

această proteină împiedică dezvoltarea virusurilor şi, astfel, declanşarea

bolilor virale (virozelor).

O serie de alte realizări privesc rezistenţa la atacul ciupercilor

fitopatogene, în esenţă, prin inserţia în plante a genelor care codifică enzime

capabile să distrugă pereţii ciupercilor.

d) Rezistenţa la îngheţ

OGM-urile rezistente la îngheţ nu se cultivă pe scară largă. Strategiile

utilizate pentru a le conferi această proprietate sunt:

- tratamentul culturilor de soiuri convenţionale, prin pulverizarea cu

bacterii transgenice „antigel", pentru protejarea acestor culturi de

îngheţurile târzii.

- inserţia unor gene provenind de la peştii din apele reci, cum ar fi spre

exemplu o genă de Hippoglossus hippoglossus (peşte din Marea Nordului)

transferată la căpşuni.

e.) Maturarea întârziată

O astfel de însuşire a fost conferită, pentru prima dată, unei legume

de importanţă economică mondială: tomatele. Şi în acest caz sunt utilizate

două metode principale:

- inserţia unei gene care blochează galacturonaza, enzimă responsabilă de

înmuierea fructelor;

- blocarea sintezei hormonului de maturare, acest ultim proces (cel de

maturare) fiind apoi declanşat prin tratamentul cu etilenă, înaintea punerii pe

piaţă a tomatelor transgenice. Cele mai recente cercetări vizează obţinerea

de soiuri bogate în elemente nutritive, cu un spectru nutriţional mai

echilibrat.

187

9.4.2. Avantajele plantelor transgenice, prezentate de producătorii

şi apărătorii lor

a.) Pentru amelioratori

Creşterea eficacităţii în ameliorarea plantelor. Tehnicile transgenezei

sunt mult mai precise şi mult mai rapide, întrucât ele privesc doar gena (sau

genele) de interes, pe când tehnicile clasice de hibridare folosesc genomurile

parentale în totalitatea lor, fiind deseori necesare retro-încrucişări pentru a

se accentua manifestarea unei gene parentale ori pentru eliminarea

efectelor secundare nedorite.

b.) Pentru agricultori

În primul rând, se simplifică procesul de combatere a buruienilor,

prin eliminarea utilizării erbicidelor administrate în perioada pre-

emergentă şi în perioada de vegetaţie, folosindu-se doar un singur erbicid

total. Apoi, graţie organismelor nou obţinute şi rezistente la boli şi dăunători,

sunt eliminate insecticidele şi fungicidele folosite curent în sistemul

convenţional.

În ciuda preţurilor mari ale OGM-urilor, cresc randamentul şi

beneficiul realizate de culturile transgenice, pe de o parte prin eliminarea

concurenţei buruienilor, a agenţilor patogeni şi a insectelor, iar pe de altă

parte prin renunţarea la consumul energetic necesar administrării

pesticidelor.

c.) Pentru industriaşi

Prin noile calităţi deţinute de plantele transgenice, se ameliorează şi

procesele de prelucrare industrială: amidon modificat, lemn sărăcit în

lignină (fabricarea pastei pentru hârtie devine mai puţin poluantă),

bioplasticele, obţinerea mai uşoară a proteinelor umane cu scop terapeutic

etc.

188

d..) Pentru consumatori

Depozitarea şi păstrarea fructelor cu maturizare tardivă se realizează

mai uşor şi cu pierderi minime.

e.) Pentru mediul înconjurător şi pentru viitorul umanităţii

Se apreciază o reducere a poluării ecosistemelor prin pesticide. În

plus, are loc o creştere a producţiei agricole, iar, într-un viitor apropiat, se

speră că va fi eliminată foametea în lume (prin extinderea suprafeţelor

cultivate cu OGM-uri rezistente la salinitate, la secetă, la aciditatea crescută a

solului, la temperaturi mai scăzute etc).

9.4.3. Riscurile legate de cultura plantelor transgenice

Anumiţi oameni de ştiinţă pun la îndoială superioritatea tehnicilor

de transgeneză actuală faţă de tehnicile de hibridare - selecţie folosite până

în prezent, amintind caracterul aleatoriu al localizării transgenelor în

genomul celulelor gazdă. Transmiterea şi împerechierile naturale ale

cromozomilor se fac după legi mult mai precise decât inserţia unei

transgene.

Opozanţii OGM-urilor consideră că principalii beneficiari ai acestor

organisme sunt producătorii de seminţe. În primul rând, prin brevetarea

fiecărui soi transgenic se asigură o revenire a unei bune părţi din

investiţie, apoi, prin interzicerea agricultorului de a folosi o parte a recoltei

sale drept sămânţă, se garantează producătorului de seminţe-OGM o

vânzare anuală sigură (o piaţă de desfacere asigurată).

În ceea ce priveşte ideea dezvoltării unei agriculturi transgenice

mondiale pentru a hrăni omenirea se ştie că foametea în lume este, înainte de

toate, o problemă de acces la hrană, lucru generat de conflictele locale şi/

sau internaţionale, de sistemele politice, de epuizarea solurilor sau, de

accesul la pământ. Superproducţiile agricole realizate în sistemul

189

convenţional nu se datorează OGM-urilor, doar repartizarea globală a

acestor producţii obţinute este deficitară!

a.) Riscuri legate de tehnicile actuale ale transgenezei vegetale

- Efecte secundare nedorite. Prima „versiune" a tomatei cu

maturare întârziată era făinoasă, cu gust metalic şi suportă greu transportul,

căci pieliţa sa era fragilă, motive pentru care consumatorii americani

au refuzat-o.

- „Slăbiciuni" în expresia transgenelor. În SUA, în 1996,

culturile comerciale de bumbac-OGM au fost devastate în proporţie de

60% de către insectele la care aceste plante erau socotite ca fiind rezistente.

Unii au atribuit acest eşec verii calde din acel an care, pe de o parte a

favorizat fecunditatea insectelor, iar pe de altă parte a diminuat

capacitatea bumbacului-OGM să sintetizeze proteina-insecticid.

b.) Riscuri ambientale

- Limitele evaluării riscurilor prin culturi experimentale .

Culturile experimentale efectuate în 15 ţări, înaintea primelor culturi

comerciale de OGM-uri, nu au urmărit şi nu au furnizat niciodată informaţii

privind eventualul impact asupra mediului înconjurător. De fapt, scopul

principal al acestor culturi experimentale era de a se asigura mai bine

„securitatea biologică" a plantelor testate, adică optimizarea condiţiilor

de expresie şi conservare a transgenelor.

Nici un studiu serios de impact ambiental nu s-a făcut înaintea trecerii

în cultura la scară mare a primelor OGM-uri: dacă se încrucişează specii

înrudite, dacă au influenţă asupra insectelor polenizatoare, dacă influenţează

microorganismele din sol etc.

190

c.) Riscuri privind diseminarea de polen transgenic

- Încrucişări între plante transgenice şi plante spontane înrudite .

Apariţia unor buruieni rezistente la erbicidele totale.

De exemplu, practicând o monocultură de rapiţă transgenică,

rezistentă la un erbicid determinat, se riscă, accelerarea selecţiei de

buruieni hibride, rezistente la acelaşi erbicid. În caz de rotaţie a

culturilor cu specii non-transgenice, practica obişnuită de erbicidare

înaintea semănării va fi ineficace dacă erbicidul total utilizat va fi acelaşi la

care rapiţa transgenică era rezistentă, deoarece plantele de rapiţă-OGM vor

rezista şi vor deveni buruieni în noua cultură. Iar pentru a le distruge va

trebui folosit un alt erbicid total, deci investiţii suplimentare.

Posibila apariţie a unor buruieni rezistente la erbicide nu este negată

de producătorii de OGM-uri, care au în vedere remedierea prin producerea

de noi erbicide şi de noi OGM-uri rezistente la acestea. Aşadar, din nou,

alte investiţii şi alte riscuri.

- Încrucişări între varietăţi transgenice şi convenţionale ale aceleiaşi

specii.

De exemplu, polenul de rapiţă poate ajunge până la câţiva km, cel de

porumb (specie anemofilă) ar putea ajunge la zeci de km etc. Pericolul

hibridărilor cu porumb-Bt. (la care s-a transferat o genă modificată de

Baccilus thuringiensis) a fost puternic denunţat în Franţa, chiar de la

începutul autorizării primelor culturi. În ceea ce-i priveşte pe agricultorii care

practică agricultura biologică, apare pericolul imposibilităţii de a garanta

că porumbul lor este lipsit de OGM-uri, existând riscul hibridizărilor cu

porumbul transgenic. Astfel, în anul 2000 au fost descoperite seminţe de

rapiţă transgenică rezistentă la un erbicid total. Aceeaşi situaţie s-a găsit şi la

soia, deşi au fost respectate reglementările privind distanţa dintre culturile

191

convenţionale şi cele transgenice. Aceeaşi situaţie a fost descoperită şi la

porumb, în vara anului 2000, în Franţa, pe 4500 ha.

Urmare a acestor accidente şi după lungi discuţii şi dezbateri,

guvernul francez a decis distrugerea culturilor de rapiţă şi soia poluate cu

organisme transgenice, dar s-au menţinut culturile de porumb datorită

proporţiei foarte reduse (2/1.000) a seminţelor transgenice.

În iulie 2001, Agenţia Franceză de Securitate Sanitară (AFSS)

sublinia că 41% din eşantioanele de porumb prelevate din culturile

convenţionale conţineau secvenţe de OGM-uri.

Sunt foarte posibile trei piste: polenizarea provenită din culturile

experimentale învecinate (în Franţa au fost autorizate 12 soiuri

transgenice), polenizarea din culturile transgenice comerciale (lucru puţin

probabil, deoarece astfel de culturi nu sunt autorizate în Franţa) sau poluare

cu seminţe care provin din ţări unde culturile transgenice comerciale sunt

deja foarte extinse (SUA şi Canada, în special).

Aceasta se poate numi poluare genetică. Şi in Mexic s-a detectat

o poluare genetică a porumbului comercial, fiind poluate 35% dintre

eşantioane. Se cunoaşte faptul că, în 1998, Mexicul (patria de origine a

porumbului şi, încă, rezervorul biodiversităţii acestuia, prin cele circa 50

varietăţi identificate în stare spontană) a instaurat un moratoriu care

interzicea cultura de porumb-OGM.

Raportul din primăvara anului 2002 (European Enviroment Agency)

confirmă caracterul cvasi-inevitabil al poluării genetice a culturilor

convenţionale şi a speciilor sălbatice înrudite, pornind de la culturile-OGM.

- Contaminarea porumbului transgenic de un altul, tot de tip OGM.

De exemplu la finele lui septembrie 2000, puternica societate KRAFT

FOOD USA retrage din circulaţie 2,5 milioane de cutii de plăcinte din

192

porumb, întrucât laboratorul „Genetic ID" (solicitat de asociaţia ecologistă

„Friends of the Earth") descoperise în aceste plăcinte, 1% porumb Starlink,

rezervat numai în scop furajer. Acest porumb s-a dovedit a fi alergizant

pentru om.

d. Riscuri legate de plantele rezistente la atacul insectelor

- Apariţia de dăunători rezistenţi la proteina-insecticid a porumbului-

Bt.

Apariţia insectelor rezistente la insecticide este cunoscută de mai

bine de 50 de ani şi ea nu a încetat să crească rapid, pe măsură ce se

intensifica folosirea pesticidelor în agricultura de tip industrial.

În cazul plantelor transgenice, problema se va pune într-o manieră şi

mai accentuată, căci prezenţa constantă a formei active a toxinei

insecticide în toate ţesuturile plantei va intensifica presiunea selecţiei şi va

accelera apariţia mutantelor rezistente.Producătorii de OGM-uri sunt

totuşi optimişti, estimând că acest lucru nu va apărea mai repede de 8 ani şi

că, până atunci, vor produce noi organisme transgenice, rezistente la un alt

insecticid.

- Intoxicarea altor insecte de către „plantele insecticide", în afara celor

ţintă. Această intoxicare a fost demonstrată experimental la Universitatea

din New York. Sunt în curs de desfăşurare şi alte experiemente, privind

studiul albinelor care vizitează florile unei rapiţe transgenice.

- Toxicitatea „plantelor insecticide" pentru prădătorii

insectelor dăunătoare. O echipă de cercetători elveţieni a constatat o

puternică creştere (peste 2/3) a mortalităţii indivizilor speciei Chrysopa

carnea, hrăniţi cu omizi (de Ostrinia nubilaris şi de Leucania

unipunctata) care au consumat porumb-Bt.

193

În Scoţia, o serie de cercetări au arătat că buburuzele care au

consumat purici crescuţi pe cartofi transgenici depuneau cu 38% mai

puţine ouă, 50% trăiau mai puţin şi manifestau o fertilitate masculă mai

scăzută, comparativ cu cele hrănite cu purici de pe cartofii normali.

e. Drumul toxinelor insecticide în lanţurile trofice şi în soluri

- Riscuri legate de cultura plantelor rezistente la virusuri.

Cunoaştem astăzi că principalul mecanism de evoluţie naturală a

virusurilor îl constituie recombinările secvenţelor genetice. De aceea,

anumiţi cercetători au lansat ideea unei posibile recombinări între gena

virală cp, prezentă într-o anumită plantă, cu gene ale unui virus înrudit

care a infectat o plantă rezistentă sau care se află în mod natural în

aceasta. Astfel de recombinări au fost deja observate experimental în

laborator, fără a se fi putut determina dacă noul virus ar fi mai mult sau

mai puţin patogen decât virusul parental. Marele necunoscut este

reprezentat, desigur, de frecvenţa cu care aceste recombinări s-ar

produce în natură, mai ales în vastele culturi transgenice, unde sunt

prezente numeroase gene virale.

Îngrijorările sunt generate de apariţia posibilă a unor noi virusuri

dăunătoare plantelor.

f. Evaluarea riscurilor pentru sănătatea oamenilor in acest domeniu

În acest domeniu răspunsurile nu sunt unanime şi incertitudinile sunt

numeroase.

Apărătorii OGM-urilor consideră că plantele modificate genetic nu

prezintă nici un pericol pentru sănătatea omului considerând că transgenele

vor dispărea fie în timpul digestiei, fie în timpul proceselor de transformare

industrială.

194

Opozanţii consideră că testele de nutriţie sunt incomplete şi nu s-au

făcut într-un timp suficient, înaintea lansării pe piaţă a alimentelor provenind

din OGM-uri. Ei cer continuarea şi dezvoltarea cercetărilor privind evaluarea

riscurilor.

- Apariţia unor noi alergii. De exemplu, o soia îmbogăţită în metionină,

pentru mărirea valorii furajere, s-a dovedit a nu fi alergizantă pentru

animale, dar periculoasă pentru consumul uman.

Opozanţii plantelor transgenice cer ca aceste plante, conţinând

transgene provenite de la microorganisme şi virusuri, să nu facă parte

niciodată din alimentaţia oamenilor, mai ales că puterea alergică a noilor

proteine este necunoscută.

- Creşterea rezistenţei la antibiotice. Această problemă se pune pentru

că porumbul-Bt comercializat conţine gene ale rezistenţei la un

anumit antibiotic, gene folosite ca markeri şi pe care producătorii nu le-

au eliminat, considerându-le fără pericol pentru om. Motivaţia adusă de

ei este aceea că ele fie nu se exprimă în plantă, fie că ele codifică

rezistenţa la un antibiotic care nu mai este utilizat în medicina umană.

În plus, ei consideră ca foarte puţin probabil transferul acestor gene

din alimente în bacteriile prezente în tubul digestiv al omului.

Experienţele efectuate timp de trei la Universitatea din Jena au

arătat că rezistenţa la un erbicid total a unei rapiţe-OGM se poate

transmite la bacterii şi drojdii crescute pe medii în care s-a introdus

conţinutul intestinal al albinelor care au consumat polenul unei astfel

de rapiţe.

- „Afacerea Pusztai". În ediţia sa din 29 mai 1999, cunoscutul

săptămânal medical britanic The Lancet estima că „...plantele

transgenice pun probleme pentru sănătatea oamenilor..." şi denunţa

195

„... iresponsabilitatea autorităţilor publice şi a furnizorilor de plante

transgenice". În acelaşi timp, se atrăgea atenţia asupra faptului că un

reputat cercetător, A. Pusztai (de la Rowett Institut, Scoţia locul de

naştere al cunoscutei Dolly, eutanasiată în februarie 2003), şi-a pierdut

slujba în urma unei emisiuni televizate, în care prezenta cercetările

sale personale ce puneau la îndoială consumabilitatea unui cartof

transgenic, care sintetiza o proteină insecticidă (caracter transferat de

la un ghiocel). Experienţele efectuate de el asupra şobolanilor arătau că

cei hrăniţi exclusiv cu acest cartof transgenic prezentau atrofieri ale unor

organe (mai ales ale ficatului) şi o deficienţă a sistemului imunitar, în

timp ce lotul hrănit cu cartofi „normali", dar la care s-a adăugat în mod

artificial aceeaşi proteină insecticidă, erau normali.

„Cazul Pusztai" a divizat lumea ştiinţifică internaţională.

Experienţele lui Pusztai ilustrau o serie de perturbaţii metabolice provocate

de inserţia transgenei: efecte ale poziţiei acesteia (am precizat deja că

tehnicile actuale nu permit localizarea punctului său de inserţie), reamintim

expresia nedorită a altor gene decât cea de interes etc.

Contrar concluziilor lui Pusztai, o serie de cercetători chinezi nu

au constatat diferenţe semnificative de greutate şi stare generală între

şobolanii hrăniţi cu tomate şi ardei transgenici şi cei care trăiau în stare

sălbatică.

9.4.4. Dezvoltarea culturilor transgenice în lume

a.) Primele culturi comerciale de plante transgenice datează de pe

la mijlocul anilor 1990, ele debutând în SUA, apoi în Argentina, Canada,

China, Africa de Sud, Australia, Mexic, Portugalia, Ucraina, România. La

numai şapte ani de la debutul lor oficial, aceste culturi comerciale de

196

plante transgenice au atins o suprafaţă totală de circa 60 milioane ha, la

care s-ar mai putea adăuga culturile ilegale.

O situaţie particulară se întâlneşte în ţările Europei Occidentale,

unde asemenea culturi întârzie să ia amploare. Explicaţia constă în faptul că

mai multe state membre ale UE au solicitat instaurarea unui moratoriu

care să interzică autorizarea importurilor şi culturilor de plante-OGM în ţările

Uniunii (solicitare aprobată în iunie 1999) pentru că se iau în considerare,

din ce în ce mai mult, rezervele exprimate de unii oameni de ştiinţă,

opoziţia agricultorilor şi a ecologiştilor, iar, de puţin timp, şi solicitările

cetăţenilor-consumatori.

b. Piaţa mondială de plante-OGM este asigurată aproape în totalitate de

doar 4 specii: soia, bumbac, porumb şi rapiţă, restul de plante transgenice

(cartof, papaia, tutun, dovleac ş.a.) ocupând suprafeţe reduse şi

necuantificabile la nivel mondial.

c. Referitor la caracterul transferat acestor plante , se constată faptul că

în primul an de culturi-OGM la scară mare (1996), aproximativ 2/3 o

reprezentau varietăţile rezistente la o insectă dăunătoare (mai ales

bumbacul-Bt şi porumbul-Bt) şi doar 1/3 dispuneau de rezistenţa la un

erbicid total. Din 2002 încoace, situaţia se inversează: circa 75% o

reprezintă varietăţile rezistente la un erbicid total, aproximativ 17% cele

rezistente la atacul unor insecte.

d. O analiza a situatiei din 2002 scoate în evidenţă faptul că producţia

mondială de plante-OGM este asigurată cvasitotal de 4 ţări (SUA, Argentina,

Canada si China).

9.4.5. Brevetarea fiinţelor vii

Până la venirea „la putere" a geniului genetic, dreptul de brevetare nu

privea decât invenţiile şi inovaţiile de aparate sau procedee de tip industrial.

197

Se ştie că acordarea unui brevet de invenţie (ca expresie juridică legală)

trebuie să răspundă următoarelor criterii: noutate, utilizare, aplicabilitate

practică şi o descriere detaliată a sa, pentru a permite reproducerea de către

orice specialist din domeniul respectiv. Brevetul garantează deţinătorului

monopolul exploatării invenţiei sale pentru o perioadă limitată de timp (în

general 20 de ani).

În SUA, ca şi în Europa, brevetabilitatea fiinţelor vii era total exclusă.

Dar apariţia de OGM-uri a modificat profund câmpul de aplicaţie şi

condiţiile acordării de brevete de invenţie, treptat acestea fiind adaptate şi

pentru fiinţele vii.

Aşa cum s-a precizat anterior, dreptul de a breveta o fiinţă vie s-a

născut în SUA ca urmare a celebrei „afaceri Chakrabarty", după numele

microbiologului indian care a obţinut o bacterie capabilă să degradeze

hidrocarburile din petrol. În 1980, acest cercetător a solicitat acordarea unui

brevet pe care a obţinut-o.

Această premieră, în materie de brevetare a viului a fost urmată rapid

de acordarea a numeroase brevete privind microorganismele genetic

modificate, utilizate în industria farmaceutică şi agro-alimentară atât în

SUA cât şi în UE.

Pentru a armoniza legislaţia SUA-UE, în 1998, Consiliul de Miniştri

al UE şi Parlamentul European au adoptat o hotărâre favorabilă brevetajului

OGM-urilor (Directiva 98/44). Aceste prevederi au generat, declanşarea a

numeroase critici în Italia, Olanda, Norvegia şi alte ţări europene.

Brevetarea plantelor transgenice privează agricultorul de cel puţin

unul dintre drepturile sale fundamentale: acela de a folosi o parte din propria-

i recoltă ca material pentru semănat în anul următor.

198

Atunci când un agricultor cumpără seminţe transgenice, el trebuie să

semneze un contract prin care se angajează să nu păstreze nimic din

recoltă pentru a fi folosită în scopul unor semănături viitoare. Cu alte

cuvinte, el se obligă să cumpere în fiecare an seminţe transgenice de la

producător, îşi anulează astfel dreptul legitim de a reproduce propria-i

cultură, în caz contrar fiind prevăzute sancţiuni contravenţionale şi penale.

Firmele producătoare nu pot fi înşelate, căci ele îşi trimit inspectori care

controlează pe teren respectarea contractelor. Astfel de controale sunt uşor

de realizat în SUA, unde fermele au suprafeţe foarte mari, dar el este mai

dificil atunci când dimensiunea parcelelor este mică şi numărul

agricultorilor este foarte mare (aşa cum este cazul celor mai multe ţări din

Europa). Nu se mai pune la socoteală situaţia din ţările îndepărtate, în curs

de dezvoltare, unde agricultorii nu pot înţelege aceste aspecte şi continuă

să facă schimburi de seminţe pentru micile lor suprafeţe cultivate.

Acestea sunt raţiunile pentru care producătorii de seminţe transgenice

încearcă să înlocuiască îngrădirile juridice impuse agricultorilor şi

costisitoarele controale prin îngrădiri de ordin biologic: sterilizarea, prin

geniul genetic, a seminţelor produse de plantele transgenice. Este vorba de

procedeul numit „Technology Protection System", sugestiv denumit

„Terminator", întrucât el „termină" viaţa plantei, împiedicând-o să se

reproducă. Această „performanţă biologică" se realizează printr-o tehnică

transgenică foarte sofisticată, chiar „diabolică". Producătorii de OGM-uri şi

unii oameni de ştiinţă salută procedeul pentru că el va permite suprimarea

fluxului de transgene în mediul înconjurător. Agricultorii văd în el o consacrare

a interzicerii de a utiliza propriile seminţe. Alţi oameni de ştiinţă şi asociaţiile

ecologiste îl consideră inacceptabil sub aspect etic. Procedeul a fost criticat de

199

către toţi opozanţii OGM-urilor. Astfel, MONSANTO a decis întârzierea punerii

în aplicare a procedeului “Terminator”.

9.4.6. OGM-urile şi biodiversitatea

Încă din anii ’80, oamenii de ştiinţă au anticipat caracteristicile de

bază a agriculturii mondiale astfel:

- diminuarea considerabilă a diversităţii plantelor cultivate prin

dispariţia miilor de varietăţi selecţionate de-a lungul timpului de către ţărani,

prin înlocuirea acestora de către un număr limitat de varietăţi noi, „cu

randament ridicat";

- acapararea agriculturii mondiale de către marile multinaţionale

furnizoare de seminţe „selecţionate şi ameliorate";

- sporirea produşilor chimici ceruţi, în cantităţi tot mai mari, de

tehnologia de cultură a acestor noi varietăţi.

O analiză lucidă a agriculturii de la începutul mileniului trei ne va uimi

prin asemănarea cu precizarea de mai sus !

Dezvoltarea obţinerii şi cultivării plantelor transgenice nu a făcut

altceva decât să agraveze situaţia existentă acum două decenii. Şi, de fapt,

transgeneza utilizează aceleaşi varietăţi foarte performante (cunoscute

anterior şi care au fost create prin tehnicile tradiţionale), care sunt

„ameliorate" prin inserarea unei gene, ceea ce dă dreptul exclusiv de

producere şi comercializare multinaţionalelor menţionate.

Extinderea culturilor de plante transgenice a afectat şi va afecta

biodiversitatea specifică spontană (sălbatică) prin:

- pulverizările cu erbicide totale a culturilor de OGM-uri

rezistente la aceste erbicide, prin care vor dispărea, mai întâi, toate

buruienile anuale din aceste culturi. Apoi, acest „spray drift" cu erbicide va

200

afecta şi zonele marginale ale culturilor, acoperite de fitocenoze ierboase

perene ori de tufărişuri, din care, treptat, vor dispărea şi speciile perene;

- sărăcia bazei trofice a fitofagilor şi a granivorelor din aceste

locuri, care, în final, va determina dispariţia lor progresivă din biocenozele

respective;

- intoxicarea şi moartea, „prin ricoşeu", a animalelor utile şi a

celor care nu erau vizate. OGM-urile rezistente la anumiţi dăunători pot fi

consumate direct sau indirect (de-a lungul lanţului trofic) şi de alte

organisme, iar toxina insecticidă din aceste plante ar putea să provoace

moartea şi dispariţia unui şir nesfârşit de animale neţintă;

un alt pericol generat de OGM-uri vizează transferul de gene prin

polenul acestora unor specii sălbatice înrudite. Apărătorii OGM-urilor ar

putea saluta acest lucru ca fiind un proces de creştere a biodiversităţii. Dar,

mai mult ca sigur, o generalizare a culturilor transgenice va determina o

masivă difuzare a transgenelor care prezintă caractere selective avantajoase

şi pot induce o eradicare a populaţiilor non-transgenice (cu un genofond

mai bogat şi mai diversificat decât cele puternic „ameliorate", aspect

cunoscut şi demonstrat deja).

9.4.7. Contestarea OGM-urilor

Până la pătrunderea în Europa occidentală a primelor alimente

provenite din plante transgenice, OGM-urile rămăseseră ignorate de marele

public. Dar situaţia s-a schimbat brusc, începând cu 1996, când, descărcarea

în mai multe porturi europene de soia şi porumb american (conţinând

în proporţie necunoscută material transgenic), a „înfuriat" organizaţia

ecologistă GREENPEACE care, adesea violent, s-a opus debarcării

containerelor. Minoritatea ştiinţifică angajată, fără a pune în discuţie

interesul pentru tehnicile transgenezei, estima că sunt încă insuficient

201

cunoscute riscurile diseminării în mediul înconjurător a OGM-urilor

şi, ca urmare, şi-a multiplicat acţiunile de informare a marelui public.

În SUA, nu se cere agricultorilor să recolteze, în mod separat, cele

două tipuri de plante, transgenice şi convenţionale.

O serie de asociaţii ale consumatorilor şi-au manifestat îngrijorarea

pentru „invadarea farfuriilor lor" cu alimente provenind din OGM-uri.

Anumite ţări (Austria, Italia, Danemarca) au refuzat intrările de OGM-uri pe

teritoriul lor.

Pentru a calma spiritele, UE (cea care a autorizat aceste importuri) a

emis o directivă care impune etichetarea alimentelor provenite din plante

transgenice.

Puternic afectaţi de relativ recenta catastrofă alimentară (cea a „vacii

nebune" şi a variantei sale la om), consumatorii europeni nu mai au

încredere în declaraţiile oficiale ale experţilor sau ale cercetătorilor care

apără OGM-urile. Ei se tem tot mai mult de artificializarea crescândă a

agriculturii industriale şi, în mod special, de ultima sa înflorire - OGM-urile.

Polemica dintre partizanii şi opozanţii OGM-urilor s-a intensificat în

cursul anului următor 1998.

Un nou scandal alimentar a zguduit Europa în 1999: „puii cu

dioxină", produşi în crescătorii uriaşe din Belgia, livraţi pe piaţă atât în

Belgia, cât şi în alte ţări din Europa sau din alte continente. Originea dioxinei

a fost atribuită uleiului industrial folosit în fabricarea hranei pentru păsări.

Această „afacere" ilustrează, încă o dată în plus, pericolul agriculturii şi

zootehniei industriale pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor domestice.

Astfel de evenimente sporesc teama consumatorilor faţă de orice aliment

de origine transgenică.

202

Probabil, în curând, datorită strategiei stabilite de GREENPEACE,

alimentele care conţin OGM-uri vor dispărea progresiv din magazinele

alimentare ale UE. Mai rămâne, ca excepţie, carnea provenită de la

crescătoriile industriale, unde animalele sunt furajate cu soia-OGM

importată din SUA. Această problemă figurează ca următorul obiectiv pe

agenda organizaţiilor anti-OGM.

Dacă primele autorizări de culturi transgenice au sedus pe

responsabilii marilor întreprinderi agricole de tip industrial din SUA, care

doreau să le dezvolte la scară mare, ele au generat o puternică opoziţie din

partea fermierilor care practicau o agricultură de tip familial.

În lumea agricolă a UE, aceste culturi au fost primite în moduri

diferite. Astfel, în Germania, agricultorii cu ferme biologice au intentat

acţiune judiciară împotriva proprietarilor de culturi-OGM experimentale

din vecinătatea lor, temându-se de o poluare genetică a culturilor proprii

care trebuiau să fie „garantate fără OGM".

În Spania, singura ţară din UE în care s-a reuşit dezvoltarea de culturi-

OGM comerciale, doar o treime din sindicatele agricole este încă favorabilă

acestor culturi.

În Franţa, cea mai mare ţară agricolă din UE, asistăm şi la cea mai

puternică opoziţie şi contestaţie a culturilor OGM. Opozanţi se tem de o

poluare genetică a culturilor lor convenţionale prin culturile

transgenice experimentale, a căror localizare şi natură sunt ţinute secret în

ciuda obligaţiilor legale de a le declara. Ei au distrus mai multe culturi

experimentale în câmp şi au cerut o dezbatere publică asupra OGM-urilor.

În iunie 1999, aceiaşi opozanţi au distrus plantele de orez-OGM,

obţinute de un laborator aparţinând unei instituţii publice. În cursul verii

203

2001, poluarea genetică a culturilor convenţionale a fost recunoscută,

oficial, în Franţa.

Tot în Franţa, contestarea OGM-urilor i-a cuprins şi pe producătorii de

vinuri. În urma unei anchete desfăşurate de cercetători, s-a descoperit

existenţa unor culturi experimentale de viţă-de-vie transgenică.

Aproximativ 20 de mari producători de vinuri din Franţa, Germania şi

Australia cer un moratoriu asupra cercetărilor făcute şi asupra drojdiilor-

OGM, care accelerează fermentaţiile şi care dau vinurilor arome noi.

Neîncrederea în alimentele de origine transgenică se manifestă deja

şi în alte regiuni şi ţări industrializate, situate în afara UE. În 1999

(Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, India, Filipine,

Thailanda etc.)

Anul 1999 înseamnă o victorie pentru contestarea OGM-urilor şi în

SUA. După ce au acceptat alimentele-OGM, consumatorii din această parte a

lumii au început să-şi pună întrebări privitoare la pericolul pentru

sănătatea lor şi la monopolul instaurat de multinaţionale. Giganţii din

sectorul agro-alimentar urmăresc toate aceste evenimente şi cer

separarea produselor OGM/non-OGM.

9.4.8. Acapararea agriculturii de către multinaţionale

a. Controlul asupra pieţei mondiale a seminţelor

Astăzi, 10 giganţi ai agrochimiei şi farmaciei controlează o

treime din piaţa mondială a seminţelor şi 9/10 din piaţa mondială a

îngrăşămintelor minerale, pesticidelor şi a altor produşi chimici solicitaţi

de agricultura de tip industrial. Dintre cele 10 multinaţionale, jumătate

controlează, în totalitate, piaţa mondială a seminţelor-OGM.

Apariţia OGM-urilor a favorizat şi mai mult dominarea pieţei

mondiale a seminţelor de către multinaţionalele amintite. Prima care s-

204

a lansat în „aventura OGM" a fost MONSANTO care, în 1984, a

inaugurat la Saint Luis (SUA) un enorm centru de cercetare.

Firma MONSANTO asigură vânzarea a circa 80% din seminţele-

OGM din SUA, trecând apoi la „cucerirea" Americii de Sud, a Europei şi

a altor continente. Beneficiind de susţinere din partea

conducătorilor politici din ţara sa de origine, puternica

multinaţională a stabilit „relaţii privilegiate" cu autorităţile oficiale din

numeroase ţări, în special cu cele aflate în curs de dezvoltare. Aproape

peste tot în lume au fost experimentate culturile-OGM provenind din

seminţe ale acestei firme.

Au urmat apoi firma elveţiană NOVARTIS, al doilea gigant

mondial în chimie şi farmacie, firma anglo-suedeză ASTRA ZENECA etc.

b. Controlul circulaţiei mondiale a OGM-urilor

Până acum au avut loc deja trei mari reuniuni internaţionale pentru

stabilirea unui protocol care să statueze regulile internaţionale ale circulaţiei

OGM-urilor în lume, protocol cerut de către semnatarii Convenţiei

asupra Diversităţii Biologice (CDB) de la Rio de Janeiro (1992).

1. Columbia (februarie 1999) unde 132 de ţări din cele 138 prezente au

fost de acord să se aducă restricţii circulaţiei OGM-urilor, dar nu au reuşit

să-şi impună voinţa în faţa celor 6 ţări, dintre care primele trei controlează

94% din producţia mondială de OGM-uri (SUA, Argentina, Chile,

Uruguay, Canada şi Australia).

2. Montreal (31 ianuarie 2000) unde s-a reuşit să obţinerea semnăturilor a

130 de ţări pe o „Convenţie asupra biosecurităţii". Şi de această dată SUA a

refuzat să semneze.

3. Nairobi (mai 2000) a debutat prin „Protocolul de biosecuritate", care

autoriza statele să reglementeze importul de OGM-uri şi prevedea

205

identificarea acestora după o metodologie ce urma să se stabilească ulterior.

Protocolul a fost semnat de 64 de ţări. Australia şi Canada au refuzat, iar

SUA nu a dorit să se pronunţe, deoarece ea nu a semnat „convenţia asupra

biosecurităţii", care pregătise de fapt acest protocol.

Astfel, până acum, multinaţionalele care controlează piaţa OGM-

urilor au reuşit să-şi impună punctul lor de vedere: ele consideră că

orice reglementări privind OGM-urile „constituie o piedică în calea liberului

comerţ" şi că circulaţia acestora este o „simplă problemă comercială",

care priveşte doar OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului).

În martie 2000, guvernul bolivian a încercat să aplice protocolul

de biosecuritate Montreal-Nairobi 2000 însă, Argentina a fost aceea

care a ameninţat, astfel că Bolivia a fost obligată să renunţe la

proiectul său. La fel s-a întâmplat şi în Sri Lanka şi în Croaţia, unde

presiunile SUA au avut acelaşi rezultat.

În final, după 4 ani de negocieri, Protocolul pentru

Biosecuritate a fost ratificat de 50 de ţări, intrând în vigoare la 11

septembrie 2003. Acest protocol prevede, printre altele, o procedură care

obligă exportatorii de OGM-uri să furnizeze o listă detaliată a compoziţiei

produselor lor, iar statele vor avea astfel posibilitatea să accepte sau să

refuze importul acestora.

c. Noua reglementare europeană

Confruntată pe de o parte cu opinia publică, din ce în ce mai ostilă

OGM-urilor, pe de altă parte cu lobby-ul industriaşilor dornici de a dezvolta

piaţa plantelor transgenice, Comisia Europeană a elaborat o nouă directivă

(Directiva 2001/18) mult mai preocupată de aplicarea principiului

precauţiilor şi, totuşi, fără penalizări importante pentru industriile

biotehnologice.

206

Noua reglementare prevede obligativitatea etichetajului pentru orice

aliment care conţine peste 0,9% ingrediente provenite din OGM-uri

autorizate în UE, atât pentru alimentaţia umană, cât şi pentru cea animală.

Din păcate, reglementarea nu include necesitatea menţionării faptului că

animalele au fost hrănite cu produse-OGM.

Pe lângă etichetaj, reglementarea prevede asigurarea urmăririi şi

localizării OGM-urilor începând de la seminţe până la produsul finit, astfel

ca ele să poată fi retrase rapid în caz de necesitate (aşa cum s-a întâmplat în

cazul scandalurilor cu „vaca nebună" şi cu puii cu dioxină).

Obţinerea oricărei autorizaţii noi este supusă unei metodologii de control

omologat prealabil.

în ansamblul ei.

Totuşi, Directiva UE constituie un progres remarcabil, căci ea va da

posibilitatea unei mai bune informări a cetăţenilor şi le va permite să aleagă

între o alimentaţie cu sau fără OGM-uri.

De la publicarea acestei reglementări europene, SUA s-a opus

puternic etichetajului obligatoriu şi procedurilor de evaluare care sunt

costisitoare pentru producători. În august 2003, SUA depune o plângere la

OMC împotriva moratoriului european, considerându-1 ca o îngrădire a

liberei circulaţii a mărfurilor, ca responsabil pentru pierderea mai multor

sute de milioane de dolari, rezultaţi din exportul de porumb american în UE.

Şi ameninţările cu alte plângeri continuă.

d.) Declinul OGM-urilor în Europa

La începutul anului 2000 au intervenit schimbări importante în

strategia multinaţionalelor europene producătoare de OGM-uri. Astfel, sub

presiunea unei opinii publice şi a agricultorilor, ostile OGM-urilor şi tot

mai exigente, aceste societăţi se reorientează spre sectorul farmaceutic, mult

207

mai „lucrativ" (beneficii de 30%, faţă de doar 15% în agrochimie-OGM-

uri).

Începând cu anul 2002 cifrele de afaceri a unor firme producătoare de

OGM-uri au început să scadă.

Capitolul 10

ROLUL CONSERVAŢIONIŞTILOR

Conservarea diversităţii biologice diferă de multe alte discipline

ştiinţifice prin aceea că joacă un rol activ în prezervarea biodiversităţii în

toate formele sale: specii, variabilitate genetică, comunităţi biologice,

funcţii ale ecosistemelor. Experţii diverselor discipline ştiinţifice ce

contribuie la conservarea diversităţii biologice împărtăşesc scopul protecţiei

biodiversităţii.

Ideile şi teoriile conservării diversităţii biologice sunt incluse din ce în

ce mai mult în dezbaterile politice, culturale şi publice , iar prezervarea

biodiversităţii a fost declarată ca fiind o prioritate pentru noile programe

guvernamentale de conservare. Obiectivul cercetătorilor implicaţi în

conservare nu este doar acela de a dezvolta cunoştinţe ştiinţifice, ci de a le

utiliza pentru protejarea diversităţii biologice.

O perspectivă generală, profundă, este necesară pentru a crea şi

continua cele mai eficiente programe de conservare. În multe cazuri,

speciile sunt aduse în pragul dispariţiei de agenţii care acţionează simultan

sau secvenţial.

Incriminarea unui grup de locuitori săraci din mediul rural pentru

distrugerea diversităţii biologice este o strategie simplistă şi de obicei

208

ineficientă. Provocarea lansată de conservarea diversităţii biologice este

de a înţelege legăturile naţionale şi internaţionale care promovează

distrugerea speciilor şi habitatelor şi găsirea unor alternative viabile.

Aceste alternative trebuie să implice stabilizarea mărimii populaţiei

umane, găsirea unor surse de existenţă pentru populaţia rurală atât din

ţările dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare. Ele nu trebuie să afecteze

negativ mediul în mod deosebit, ci să stabilească stimulente şi penalităţi

care vor determina unităţile economice să preţuiască mediul şi să

restricţioneze comerţul internaţional cu produse ce se obţin prin

deteriorarea acestuia.

De asemenea este deosebit de importantă disponibilitatea

oamenilor din ţările dezvoltate de a-şi reduce consumul de resurse şi

de a plăti preţul corect pentru produse obţinute într-o manieră

durabilă, nedestructivă. Dacă aceste provocări sunt îndeplinite,

cercetătorii preocupaţi de conservare trebuie să preia mai multe roluri

active.

In primul rând, conservaţioniştii şi organizaţiile implicate în

conservarea diversităţii bilogice trebuie să devină mai eficienţi ca

educatori, acţionând în instituţii publice sau în şcoli. Ei trebuie să educe un

public cât mai larg şi mai divers ca nivel cultural în domeniul problemelor

ce rezultă din pierderea diversităţii biologice.

Eforturile organizaţiilor Merlin Tuttle şi Bat Conservation

International ilustrează cel mai bine cum pot fi schimbate atitudinile

comunităţilor umane, ale indivizilor în direcţia conservării diversităţii

biologice. Atunci când guvernul de la Austin, Texas plănuia să extermine

sute de mii de lilieci mexicani fără coadă (Tadarida brasiliensis) ce trăiau

sub un pod din oraş, Tuttle şi colegii săi au coordonat o campanie

209

publicitară de succes pentru a convinge oamenii că liliecii sunt amuzant de

urmărit, dar şi vitali în controlarea populaţiilor de insecte dăunătoare pe un

areal extins. Situaţia s-a schimbat atât de radical încât acum guvernul

tratează liliecii ca pe o problemă de mândrie civică, iar cetăţenii şi turiştii se

adună în fiecare noapte pentru a privi zborul acestora.

În al doilea rând, cercetătorii implicaţi în conservare trebuie să

devină activi din punct de vedere politic. Implicarea în procesul politic

le permite să influenţeze strategiile guvernamentale şi să propună o

legislaţie care să se dovedească benefică speciilor, ecosistemelor sau

habitatelor.

Recentele dificultăţile în convingerea Congresului S.U.A. să

ratifice Convenţia asupra Diversităţii Biologice ilustrează necesitatea ca

oamenii de ştiinţă să petreacă mai mult timp în compania politicienilor,

explicându-le necesitatea conservării.

In al treilea rând, cercetătorii implicaţi în conservare se impune a fi

stimulatori, fapt ce presupune promovarea campaniilor de convingere a

unui spectru larg de oameni care să susţină eforturile de conservare. La

nivel local, programele de conservare trebuie realizate şi prezentate astfel

încât să capteze interesul populaţiei locale. Comunitatea locală trebuie

conştientizată asupra importanţei protecţiei mediului pentru salvarea

speciilor şi comunităţilor biologice şi mai ales pentru îmbunătăţirea calităţii

vieţii prin oferirea unei noi perspective economice

Dezbaterile publice, educaţia şi publicitatea trebuie să fie parte

integrantă a oricărui program de protecţie a diversităţii biologice. O atenţie

deosebită se impune a fi acordată în special convingerii oamenilor de

afaceri şi politicienilor să susţină eforturile de conservare. Mulţi dintre

aceştia vor sprijini eforturile de conservare dacă vor înţelege importanţa

210

lor. Uneori conservarea este percepută ca având o valoare publicitară bună,

iar susţinerea ei ca fiind alegerea optimă, mult mai eficientă decât opoziţia.

In sfârşit, cel mai important aspect se referă la faptul că

cercetătorii preocupaţi de conservare trebuie să devină manageri şi

practicieni eficienţi ai proiectelor de conservare. Trebuie să fie dispuşi

să meargă pe teren sau să navigheze pe ape pentru a afla ce se întâmplă

cu adevărat, să vorbească şi să muncească cu populaţia locală, să bată la uşi

şi să îşi asume riscuri.

Cercetătorii preocupaţi de conservare trebuie să înveţe totul despre

speciile şi comunităţile pe care încearcă să le protejeze şi să promoveze

prin diferite mijloace cunoştinţele. Dacă sunt dispuşi să îşi transpună ideile

în practică şi să lucreze cu managerii ariilor protejate, amenajiştii,

politicienii şi populaţia locală, progresul este asigurat. Obţinerea unei

diversităţi optime de modele, teorii noi, abordări inovatoare şi exemple

practice vor fi cheia succesului disciplinei. Odată atins acest echilibru,

cercetătorii implicaţi în conservare vor fi în poziţia să. protejeze

diversitatea biologică pe durata acestei epoci cu schimbări fără precedent.

211