Spații culturale 39

81

description

Revista de literatură

Transcript of Spații culturale 39

Page 1: Spații culturale 39
Page 2: Spații culturale 39

Redactor-şef: VALERIA MANTA TĂICUŢU

Redactori:

PETRACHE PLOPEANU CAMELIA MANUELA SAVA

VALERIU SOFRONIE NICOLAI TĂICUŢU

Secretar de redacţie :

SILVIA IOANA SOFINETI

SPAŢII CULTURALE nr. 39 / 2015

Cuprins

Valeria Manta Tăicuţu: Editorial: Despre nimicuri, cu tristeţe / pag. 1 La aniversară: Florentin Popescu / pag. 2 Daniel Drăgan: Poem / pag. 3 Fapte culturale / pag. 6 Radu Cârneci: Ţara lui Lal / pag. 7 Ion Roşioru: Dor să fie străbătut / pag. 10 Doina Cernica: Poveşti de călătorie / pag. 11 Evenimente culturale / pag. 13 Adrian Munteanu: Poveşti fără sfârşit / pag. 14 Ioan Dumitru denciu: De fericita întâmplare / pag. 19 Victoria Milescu: Poeme / pag. 22 Mihai Merticaru: Poeme / pag 24 Diana Vrabie: Proza scurtă pentru copii / pag. 26 Camelia Manuela Sava: Femeile în romanele şi piesele de teatru ale lui Camil Petrescu / pag. 27 Virgil Diaconu: Interpretarea ficţională a poeziei/ pag. 29 Mariana Cîlţ: Poeme / pag. 32 Maria Mînzală. Poeme / pag. 33 Leo Butnaru: Traduceri / pag. 34 Ion Roşioru: Traduceri / pag.36 Adrian Erbiceanu: Poeme / pag. 37 George L. Nimigeanu: Poeme / pag. 39 Laurenţiu Belizan: Pe aici nu se întâmplă nimic / pag. 40 Simona-Grazia Dima: Critică literară şi transparenţă / pag. 41 Camelia Manuela Sava: Poem/ pag. 43 Petrache Plopeanu: Viziunea postculturală / pag. 43 Nicolai Tăicuţu: Zidul cetăţii / pag. 44 Florentina Loredana Dalian: Brahms / pag.45 Liviu Vişan: Exerciţiu de dicţie / pag. 46 Florin M. Ciocea: omul zburător/ pag. 48 Adrian Botez: Mal de primăvară / pag. 49 Nicolae Teoharie: Poeme / pag. 50 Cărţi prezentate de: Petre Isachi (pag. 51), Stan Brebenel (pag. 55), Nina Elena Plopeanu (pag. 57), Teo Cabel (pag. 58) Mihaela Malea Stroe: Poem / pag. 59 Monica Duşan: Pârvu Mutu, personaj simbolic / pag. 60 Cărţi prezentate de: Ionel Necula, Ioan Dănilă, Valeria Manta Tăicuţu, Silvia Ioana Sofineti/ pag. 68 Nicolai Tăicuţu: Raftul de cărţi/ pag. 73 Reviste literare / pag.76

Apare sub egida Asociaţiei Culturale „Valman”, cu

sprijinul Consiliului Municipal şi al Primăriei

Râmnicu Sărat

Redacţia şi administraţia: Str. Gh. Lupescu, nr. 67, Rm. Sărat, 125300, jud. Buzău

TELEFOANE:

0744-708.812 0765-797.097

e-mail : [email protected]

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele publicate.

Page 3: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

3

Despre nimicuri, cu tristeţe E la modă să-ţi faci „selfie”, adică să te

fotografiezi, aşa, de unul singur, cu telefonul – de preferinţă – şi apoi să-ţi postezi pe net, să-ţi „sharuieşti” (să-ţi împarţi) figura, pentru ca toţi prietenii, virtuali, desigur, să vadă cum arăţi când abia te-ai trezit, când abia ai ieşit din baie, când stai în faţa calculatorului şi te pregăteşti să vezi „selfiurile celorlalţi” etc. E simplu, comod, ieftin. În curând, fotografii „meseriaşi” vor da faliment, cui îi mai trebuie dovezi „pe hârtie”, capabile să reziste şi 100 de ani, cui îi mai surâde gestul demodat de a şterge praful de pe albume vechi, exilate în pod sau în pivniţă, cui, adică, îi mai pasă de trecut şi de viitor, când sloganul actual este „carpe diem”, gustă prezentul, bucură-te de el, fiindcă e tot ce ai şi tot ce contează?

Exista un înduioşător ritual al mersului la fotograf, de obicei cu familia, de obicei în zilele care se cereau sărbătorite, păstrate pentru un cândva nebulos: ţinutele, e drept, erau cam ţepene, uşor ridicole, ca şi fundalul cu peisaje din care nu lipseau munţii, izvoarele, marea, plajele, umbreluţele etc., ceea ce reprezenta un pas înainte faţă de acele prime cortine milimetric plisate, care constituiau decorul din spatele familiei – mama şi bunica pe scaune, tata şi bunicul în picioare, cu o mână în şold şi piciorul arcuit într-o mişcare îngheţată de dans, copiii în faţă cu fundele, buclele, rochiţele cu volane, pantalonaşii cu bretele şi, neapărat, cu mânuţele pe nişte cercuri şi mingi care să demonstreze că nici în fotografia de familie ei nu pot renunţa la joaca lor fericită. Ca mesele de Crăciun ori de Paşte, mersul la fotograf era o sărbătoare de familie, un prilej de a te bucura cu ai tăi, lângă ei, un mod de a opri timpul (şi cine nu visa la eternizarea clipei, la transformarea ei într-un bun personal, auriu, strălucitor, valoros ca o bijuterie pe care o porţi când şi când, la zile mari?).

Sigur, se va spune, fotografia digitală este un semn de modernitate, nu ne putem agăţa de trecut cu dinţii şi cu unghiile, când lumea pe care o cunoaştem preferă prezentul, efemerul, comoda navigare în superficial şi virtual; în plus, nu numai fotografiile au fost înlocuite cu variante digitale, ci şi cărţile, revistele, prietenii, familia etc. În curând, şi viaţa, în plinul ei, va deveni virtuală/ digitală, ne vom închide corpul în eprubete şi-l vom despărţi de creier, cum prezic filmele

SF: stimulat cumva, hrănit artificial, conectat cu alte creiere, creierul nostru va „funcţiona” într-un „matrix universe”, unde nimic nu durează, nimic nu rezistă, unde totul devine proteic. Asta da, viaţă „la maxx!”.

Reţelele de socializare gem sub povara unor fotografii făcute la repezeală, fără nici o valoare, de fapt, menite să trăiască, în cel mai bun caz, câteva zile, înainte de a fi „arhivate” şi făcute să dispară în imensul hău virtual: portrete (în prim-plan sau în plan general), poze de grup (în care sunt permise chiar şi poziţiile indecente, considerate, nu se ştie după ce criterii, drept amuzante, „haioase”, mărturii ale unei personalităţi dezinhibate), poze cu „celebrităţi” ale momentului, poze cu micul-dejun, cu prânzul şi cu cina, cu hăinuţele cumpărate din Mall, cu maşina (care se presupune că e a ta), cu telefonul/ tableta/ laptopul la care-ţi pierzi timpul, cu... Fireşte, nu trebuie uitate animalele de companie (mai ales pisici, căţei şi iepuraşi), buchetele de flori cu urări şi maxime celebre, care să le arate celorlalţi cât de mult te preocupă soarta umanităţii şi, evident, câtă înţelepciune ai dobândit prin copy-paste; toate acestea sunt la modă, înlocuiesc, cu succes, realitatea, devin, treptat, un mod de viaţă din care lipsesc părţi importante, cum ar fi; privirea lucidă înlăuntrul tău, autoevaluarea corectă, nevoia de dezvoltare personală reală etc.

„Selfieurile” creează dependenţă şi dau, pe deasupra, senzaţia că trăim într-o lume de narcisişti, în care ceilalţi sunt undeva, la câţiva metri de izvorul în care doar minunatul nostru chip se răsfrânge, spre deplina noastră încântare. Glumea cineva (suntem experţi în hazul de necaz, în râsu-plânsu, în tratarea „băşcălioasă” a liniei noastre ontologice) spunând că generaţia actuală este atât de dependentă de „selfie”, încât, dacă n-ar avea la îndemână telefonul, şi-ar face „selfie” în prima băltoacă întâlnită în cale. Fiindcă nu mai are la îndemână, precum Narcis în vechime, izvoare limpezi, ci dor oglinzi „aburite” (cu o vorbă a poetului Ion Mureşan), sau murdare, sau tulburi/ deformatoare ale realităţii şi înlocuitoare ale ei în mod tragic, din păcate.

Valeria M.T.

EDITORIAL

Page 4: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

4

Florentin POPESCU – 70

Puţini scriitori români s-au încumetat să fie „patroni ai diversităţii”, să abordeze, adică, mai toate genurile şi speciile literare – poezie, schiţă, povestire, nuvelă, roman, teatru, foileton, cronică, recenzie, portret „în peniţă”, memorialistică -, să intre în toate teritoriile, sufletele, orgoliile (creatoare) şi universurile poetice

(imaginate de contemporani sau de scriitori de mult dispăruţi), să „viziteze” grupuri, „case”, cnezate, voievodate şi, uneori, găşti şi cumetrii literare şi să iasă nevătămaţi din aventură, cu acelaşi surâs maliţios pe buze, neatinşi de nici o boală „a secolului” sau... a mileniului. Florentin Popescu a reuşit. În aproape 50 de ani de activitate literară, a văzut multe, despre unele a scris, despre altele, cu siguranţă, va scrie. Are o vitalitate stranie, de om crescut în aerul curat al unor munţi, dealuri şi câmpii de care noi nu avem ştiinţă, fiindcă par a exista într-o lume din care am lipsit şi lipsim. E bonom, jovial, glumeşte mai tot timpul, pare alături de noi – chiar ne atrage atenţia asupra empatiei de care este capabil, prin celebra lui afirmaţie: „eu v-am citit pe toţi!” – deşi, în mod paradoxal, e, de fapt, altundeva, într-o fortăreaţă secretă, numai a sa, unde, probabil, doar poeta Iuliana Paloda Popescu mai are acces.

Florentin Popescu nu se grăbeşte niciodată: are timp de lectură, nu „iartă” nimic, nici chiar cărţile indigeste care se publică în ultimul timp, scrie cronici amabile şi nu-şi face duşmani. Nu se luptă cu veleitarii, nu-i pune la zid pe agramaţi, nu pare preocupat de lupta împotriva mahalalei care pătrunde, triumfătoare, în politică şi-n cultură; pare a fi deţinătorul unei viziuni înţelepte asupra realităţii româneşti, asupra dinamicii ei interioare, într-un cuvânt, pare să fi aflat, cu mult înaintea altora, că fiecare pasăre pre limba ei piere, că nimic nu este veşnic şi că îngâmfaţii, proştii şi ticăloşii, mai devreme sau mai târziu, vor intra de la sine, fără contribuţia noastră, într-o binemeritată uitare. Valului de impostură şi de kitsch din literatura actuală, scriitorul buzoian îi răspunde cu o elegantă „Istorie anecdotică a literaturii române”, în care, dincolo de glumă, este surprins un mod de a trăi prin creaţie, sunt strecurate lecţii de viaţă şi este adusă în actualitate o boemă (nu, nu de tip „balcanic-dâmboviţean”!) care a existat

într-adevăr la noi, în ciuda sau poate chiar datorită regimului politic strict, mărginit, neprielnic artei pentru artă.

Din fericire pentru istoria literară, Florentin Popescu a ştiut să valorifice creaţia unor poeţi altminteri sortiţi ştergerii din tomurile menite să dea mărturie despre valorile noastre literare: dacă ar fi să dăm nume, pe primul loc ar trebui aşezat poetul V. Voiculescu, despre care prietenul nostru, al tuturor, a scris mult – nu exhaustiv - , cu bună-credinţă, fără patriotism local şi cu intenţia, mărturisită, de a-l reaşeza pe martirul închisorilor comuniste în atenţia şi-n inima contemporanilor. Ar urma Alexandru Macedonski, poate că şi Al. Odobescu, poate că şi Nicolae Labiş... adică scriitori alungaţi din manuale, din programele de literatură română, din reviste etc., condamnaţi la ştergerea totală din memoria generaţiilor care se ridică şi care, educate mai mult de tabloide şi de talkshowuri imbecile, abia dacă mai sunt capabile să accepte că nu-i chiar aşa o mare ruşine să fii român.

Dincolo de cărturarul cu interesante şi pertinente contribuţii de istorie şi critică literară, Florentin Popescu rămâne, însă, scriitorul care a intrat în lumea literară cu poezie: a debutat cu „Obsesia păsărilor” (1970), ca să continue cu „Mereu-peregrinul” (1972), „Cuvinte de grâu” (1975), „Ţărmul uitat şi alte poeme” (1981), „Diligenţa cu păsări” (1983), „Peregrin la Ninive” (1988), „Flăcări şi porumbei” (1989). Între aceste volume, ca pentru a-şi trage sufletul după alergătura lirică, numeroase monografii, reportaje, memorialistică, proză, teatru. Dacă l-ar întreba cineva (şi probabil că au făcut-o mai mulţi reporteri, fiindcă buzoianul este o prezenţă constantă în revistele de specialitate) ce ipostază preferă: critic, jurnalist, prozator, poet, dramaturg, sunt sigură (mă rog, aproape sigură!) că Florentin Popescu ar răspunde, cu zâmbetul lui maliţios, că se consideră poet; în mod categoric, n-ar greşi să afirme că-i place de sine în această ipostază, atâta vreme cât a fost în stare să scrie: „uneori mă opresc şi aud/ cum din urmă sunet de clopot/ foşnet de plante-n delir invadează cetatea”. Glasul de aici nu mai este cel al simpaticului preşedinte de juriu, care încurajează tinerele talente, nici al amabilului şi generosului critic de întâmpinare, nici al prozatorului obiectiv şi omniscient, ci este glasul înstrăinatului de minciuna lumii, al singuraticului capabil să tresară, să se mire şi să vibreze în preajma păsărilor de umbră. Tonalitatea elegiacă vine din respectul religios al unor vechi şi pline de nobleţe generaţii de ţărani pentru pământ, pentru miturile lui, pentru vitalitatea, misterul şi fertilitatea lui. Fiinţa poetului depăşeşte graniţa dintre regnuri - de aici, sentimentul consubstanţialităţii, nu neapărat nou, dar intens trăit – perspectiva dezrădăcinării fiind presimţită acut: „cranii, lupi şi păsări de umbră/ trimite muntele să-mi umple văzduhul/ cum drumuri-nainte vin să-mi devore/ gândul, frunzele mele şi inima”.

La mulţi ani, maestre, din partea redacţiei!

LA ANIVERSARĂ

Page 5: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

5

Daniel DRĂGAN Aşteptându-l pe Bachus Mihai „Nu-mi e milă de poeţii care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeţi.” Odysseus Elytis

Păi da! Trebuia să se întâmple şi s-a-ntâmplat Să moţăi privind la pendulul stricat Care nu mai bate De peste un veac şi jumătate Pendulul în care fac ménage a trois O bufniţă un cuc schilod şi-un şarpe. Mai vine câteodată un brotac Întâi se ceartă şi-apoi toţi patru tac. Suport o nedreaptă osândă Să stau noaptea întreagă la pândă S-aud cum scârţâie neaua sub paşi Cum se trânteşte uşa la lift supărată Dar să vie să vie odată mincinosul tâlharul Care şi-a ronţăit certificatul de botez Şi abecedarul Care zice că-mi e prieten halal! şi mă minte Într-un hal fără hal. Promite că vine să bem un pahar hai două Că doar n-o fi bai şi eu îl aştept Pe nemernicul Bachus-Mihai. Nedreaptă şi ticăloasă osândă Să stau toată noaptea la pândă Aşteptând în zadar cu ochii într-un fund De pahar.

Poltronul şi lăudărosul panglicar Cu tichie pe cap şi cu brâu de mătase Băutor de cocârţ şi de vorbe frumoase Geambaş de poeme şi de cântece fără perdea Călare pe mătură sau pe vătrai Nedemn de crezare Bachus-Mihai. Bufniţa râde în ceasul şontorogului cuc Îmi vine s-o iau şi s-o duc Unde a dus mutul iapa când a terminat ţiganul Să vândă ceapa Să-i fac de petrecanie mama ei de jiganie! Să-i dau sodă caustică să-i dau un hap S-o iau de-o aripă să-i vin de hac Vietate cobitoare şi hâdă. Aţi mai pomenit cucuvaie să râdă? Şi cucul sărac cât cuprinde cu duhul Încearcă s-o-ngâne dar vocea lui slabă Se-mpiedică într-o singură şi tembelă silabă. Şarpele, numai şarpele tace naiba ştie ce face Acum se târăşte tiptil ca o sfoară ca un fitil Vrea să-ţi intre-n ureche la nicovală la ciocănel Se răsuceşte se face inel apoi se-ntinde şerpuitor Rece şi inelar parcă-ar fi din metal Parcă-ar fi un tren speriat şi grăbit Alergător către plus infinit sau fugărit de soroc Prin Siberia spre Vladivostok. Călare pe două şine mereu Trenul trece dintr-o ureche spre alta Prin miezul de nucă al capului meu Trece şi spintecă creierul meu Ca o săgeată o undă un zmeu O rază desprinsă din curcubeu. Lasă în urmă o rană o boare Mă tremură mă minte mă doare Iar trenul aleargă speriat şi grăbit Către plus infinit. Însoţitoarele de vagon dichisesc samovarul Ceaiul abureşte în căni de metal Şi trenul şuieră şuieră triumfal. Sânii îngrijitoarei de vagon Se oferă plocon Mari dolofani doi vrednici bostani Strânşi în vestonul de stofă barbară De la uniforma feroviară Strânşi până crapă stofa pleznesc ţâţele Şi un bulion diavolesc irumpe şi stropeşte în jur Cu miez de fruct dulce zemos şi impur Seminţele sucul sar Pe sus şi pe jos şi vagonul devine Colorat savuros dar intervine cucul Pasărea şchioapă Plutitor într-o barcă şi barca plutitoare pe apă. Cucul vâsleşte vâsleşte de zor Cu un ciot de aripă şi un picior

Page 6: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

6

Şi râde-n barba lui lată ei da că e barbălată Pasărea aceasta deşuchiată şi strigă la mine că vai În noaptea asta n-o să mai vină Bachus-Mihai. Doar trenul acela speriat şi grăbit Aleargă spre plus infinit Fugărit de soroc Prin Siberia spre Vladivostok. Nu se putea o mai otrăvită vestire adică Stau şi aştept o noapte întreagă ca un nebun Blestemat să mă uit şi să admir cât e de rotund Fundul unui pahar fără fund vinul Care nu mai pridideşte să vie A rămas să se usuce în struguri în vie Şi Bachus tâmpitul mă lasă s-aştept Este o măgărie deplină nu este drept Că eu mereu mi-am sacrificat timpul puţin Moţăind cu el lângă paharul cu vin Ascultând versurile lui idioate Încercând chiar să-l laud atât cât se poate. Vrea să scrie o poezie curată curată Şi hârtia să rămână imaculată. Asta e poezie? Dacă nu se vede la ce s-o mai scrie?! Apleacă-te la instincte îi spun şi-l îndemn Spre ringul unde Freud şi Jung Se bat cu săbii de lemn. Vietăţile mele spurcate se tulbură iară Bufniţa are pureci sau râie-aviară Se scarpină cu ciocul sub aripa neagră penată Mâncărimea se întoarce la urechea mea stângă Ea începe să plângă proastă ca noaptea nătângă . Aţi mai văzut bufniţă noaptea să plângă? Şarpele doarme sau se preface Zice că e dornic de pace tresare La fiecare zguduitură mai mare Când trenul trece la ace sau şuieră tare Să sperie crivăţul şi s-alunge gerul din cale. Parcă-ar fi un tren disperat şi grăbit Fugărit de soroc Prin Siberia spre Vladivostok. Simt la urechile mele o mâncărime Aş vrea să mă scarpin şi nu ştiu la care Urechea mea rabdă şi-aşteaptă Să mă scarpin la dreapta cu mâna stângă Sau la stânga cu mâna mea dreaptă. E o dilemă filosofică mi se pare Că dintre cele două urechi Niciuna nu este mai mare Şi n-ar putea între ele să existe să fie Niciun fel de privilegiu de ierarhie. Sunt iubitor de dreptate şi vai Asta n-o ştie hahalera de Bachus-Mihai Eu n-aş putea bunăoară ca acum pe-nnoptate

Să mă scarpin fără un studiu de fezabilitate Fără o analiză de cost şi sistem de contracte Care să asigure reproducerea mijloacelor fixe Pe mai departe. Poeţii – sărmanii de ei – habar n-au Câte riscuri comportă o măsură pripită Poate să te păgubească să te compromită Să te scoată în târg la mezat şi evident Poeţii nu ştiu ce este un faliment. Am probleme cu pasărea chinuită de dorul de ducă Cucul acela care-şi leapădă puii pe unde apucă. Vrea să înfulece dicţionarul cu scoarţe cu tot Şi să devină cât mai repede poliglot. Eu îi dau apă să bea şi să mănânce mălai El zice că noaptea-i pierdută şi n-o să mai vină Niciodată Bachus-Mihai. Trece prin sufletul meu speriat şi grăbit Alergător către plus infinit şi fugărit de soroc Prin Siberia spre Vladivostok Un tren ca un şarpe distanţa o muşcă Zboară reptila ţâşnind ca din puşcă Şi-n trenul acela nu este, vai! Nici urmă de Bachus-Mihai. Paharul e gol şi uscat ca o iască Bate-n geam o lumină crăiască Dar n-a trecut noaptea e doar raza de lună Când vârcolacii se-adună. Nu am probleme. Numai şarpele naiba ştie ce face Îl simt cum mi se urcă pe gât se suceşte Pielea lui este moale şi rece O simt cum se tupilează şi trece De la o ureche la alta Ba e-n stânga ba-n dreapta Aş vrea să mă scarpin dar nu mai ştiu care Este urechea unde adastă lighioana sâcâitoare Parcă o pasăre zboară prin părul meu de pe un fir Pe altul De pe un munte pe altul măsoară înaltul Cucul cel şontorog şi chior Care zboară doar c-o aripă şi-un picior. Ce vă spuneam? A da! Vorbeam despre poezia Lui Bachus-Mihai şi alte îndeletniciri vetuste Despre profeţii mâncători de lăcuste Sau vânătorii de şaluri colorate şi fuste. Vorbeam de nivelul nostru de trai Şi iarăşi despre poezia lui Bachus-Mihai. Omul acesta sau poetul – ca să zic una Să-i fie pe plac Mă face să pun mâna pe armă şi să ies la atac Mă scoate din fire dar are norocul că-mi trece Şi până la urmă gărăiala lui mă lasă rece

Page 7: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

7

Ba chiar mi se face aşa un fel de milă Că poezia lui este atât de subtilă Cu înţelepciuni admirabil ascunse Deghizate camuflate şi nepătrunse. Buha mea din ceasul de lemn Mai dă câteodată semn bosumflată şi hâdă Şi se porneşte să râdă La fiecare rimă la fiece rând. Aţi mai văzut vreodată o buhă râzând? Dar nu v-am spus ce zice Bachus-Mihai Despre vin despre sare şi despre tramvai. Indiferent dacă paharul este gol sau plin Crede că viitorul omenirii se poate citi nu în cafea Ci în vin În aburul care se ţese pe ţeasta sa Dar nu pe afară ci chiar pe sub osul frontal Şi până la ceafă între pia mater şi occipital Zice că scrie acolo şi trebuie doar să citeşti Ce faci cine eşti şi ce dandanale Va mai fi să păţeşti. E un om sucit şi rebel dar îmi place de el. Sarea, zice că e un conservant ideal Adică un conservant de idei Să le pui la saramură cu castraveţi şi ardei Şi să-ţi faci tu singur o şaretă sau un tramvai Fără motor fără cai Doar cu pânze de corabie-n vânt Şi să umbli ca vodă prin lobodă pe-ntregul pământ Că motoarele care-ţi livrează distanţa pe tavă Sunt moarte sigură sunt otravă Şi mai bine mai curat şi mai demn Este să ne întoarcem la roata de lemn. De-atâtea ori noi doi ne-am cinstit În miezul de noapte la ceas cumpănit Vânturând idei idioate Şi-apoi luându-le-n derâdere pe toate Hai, Bachus, mai toarnă un pic! Şi ni se părea paharul prea mic. Vântul sufla cu blândeţe printre brazi Şi asta se întâmpla parcă azi Parcă acum îţi spun prietene hai Să fim sănătoşi măi Bachus-Mihai! Şi-ţi povesteam cum mă ţine-ntr-un chin O muieruşcă din satul vecin. Tu-mi citeai poeziile tale Mie-mi zbura gândul în deal şi în vale Suia cobora pe poteci şerpuite Spre satul vecin al femeii iubite Dar nu mai găseam semn la fereastră Nu mai e floarea roşie-n glastră. Îmi dădeau lacrimile şi-mi venea să plâng. Tu nu credeai că sunt aşa de nătâng. Vântul trece blând peste brazi

Parcă-a fost ieri parcă-a fost azi Sufletul mi se-ntorsese pe dos Amant urgisit amant de prisos Ostatic la porţile dorului Un biet vegetarian al amorului! Mă sufoc de atâta pedeapsă umilă Şi nu-i nimeni să-mi plângă de milă. Mă duce valul şi nu mă agăţ nici măcar de un pai Tu îmi lipseşti prietene, hahaleră ce eşti Bachus-Mihai! Trebuia să vii şi să stai cu îndemn Să lămurim misterul calului aceluia de lemn Cal ecologic mănâncă văzduh şi bea caolină E cea mai modernă maşină Silenţioasă şi fără miros de benzină. Vino să-mi spui ce e cu trenul acela De umblă hai-hui Şi nu dă socoteală chiar nimănui Al cui este trenul cine e mama lui? Şuieră lung şi se revarsă ca valul Mi-a găurit occipitalul Prin Altai peste Obi peste Amur Lasă zgură sonoră şi spaime în jur Oare ghezeşul acela, frate Mihai, Îşi caută drum tăinuit spre Chitai? Mă năpădesc marile teme de cuget şi de meditaţie Ce se va întâmpla cu a noastră mică Şi binecuvântată de pronie naţie Pe care lumea n-o prea mai ia în consideraţie? Vino că te-aşteaptă atâtea-ntrebări oculte Sau sfinte! Vino că mă doare măseaua de minte! În loc să privesc înspre cerul cu stele Privesc la paharul acesta gol Ca privirile mele Şi el ştie că este privit S-a fâstâcit Ca un flăcău imberb nebărbierit Adulmecat de-o vădană pricepută la toate Şi el paharul ca o amforă fără toarte Se înfierbântă ruşinos tinerel Până fierbe uscăciunea în el. Speriat de propria lui ruşinare Paharul imberb se-nfierbântă mai tare Ca şi când o ciurdă de bizoni însetaţi Întind boturile lor uscate de sete Dornice şi ele de vin să se-mbete Până la pierderea echilibrului şi a minţii Şi tremură paharul de-i clănţăne dinţii Înfricoşat că setea s-a oprit În adâncul lui toată Şi fierbe acolo uscată.

Page 8: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

8

Dar iată că se-ncinge gâlceava În colivia pendulului cei trei locatari Ca trei muschetari Au mai primit încă unul Gata să tragă cu tunul. Mic şi colţos brotacul este doar piele şi os Vai de liniştea celorlalţi că-ntre ei Are o gură cât trei E destul să zică oac-oac Şarpele de frică se face colac Cucul pasăre sură nătângă Îşi smulge penele şi începe să plângă Doar buha se încruntă la el La micul şi gălăgiosul brotăcel: Aici nu-i nici cârciumă nici bordel. Dacă tot ai venit şi nu ştii ce să faci Îţi spun eu: închide gura şi taci! S-a făcut ziuă şi paharul e gol. Nu m-am culcat dar trebuie să mă scol. Crudă şi nedreaptă osândă Am stat toată noaptea la pândă Aşteptând în zadar Cu ochii într-un fund de pahar. Pe lăudărosul panglicar Cu tichie pe cap şi cu brâu de mătase Băutor de cocârţ şi de vorbe frumoase Traficant de cimilituri un bezmetic sadea Geambaş de cântece fără perdea Călare pe mătură sau pe vătrai Vino prietene, hai, vino tu Bachus-Mihai! Nu strică la casa omului un poet Chiar dacă nu e unul prea mare Măcar cât o pasăre cântătoare Cât un sunet de clopot un zvon O vorbă un sunet de frunză de nai Vino tu vino tu Bachus-Mihai! Brotacul coboară din ceas şi vine tiptil La urechea stângă şopteşte umil Cu un sfert de voce încetişor: Bachus nu mai vine Bachus Zace blocat în ascensor!

FAPTE CULTURALE

CONCURSUL DE POEZIE DE DRAGOSTE LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA… Ediţia a XV-a, 22 mai 2015 Centrul Cultural al municipiului Piteşti, prin

revistele de cultură Cafeneaua literară şi Argeş, organizează ediţia a XV-a a Concursului naţional de poezie de dragoste Leoaică tânără, iubirea…

La concurs pot participa creatori cu vârste până în 35 de ani, care nu sunt membri ai U.S.R. şi nu au câştigat un premiu la ediţiile noastre anterioare.

Concurenţii vor trimite pe adresa organizatorului câte 5 poezii de dragoste, creaţii originale, nepublicate în volum, fiecare poezie fiind printată sau dactilografiată pe câte o singură pagină, semnată cu numele real al autorului şi având indicat nr. de telefon şi email.

Toate cele cinci poeme vor fi cuprinse într-un singur document cu extensia .doc, .rtf, cules cu corp 14, Times New Roman CE, mărime 150 (zoom). Textele vor fi expediate fie la adresa de e-mail [email protected], fie poştal, pe adresa Centrul Cultural Piteşti, Str. Calea Craiovei nr. 2, Casa Cărţii, Bloc G1, sc. C, et. I, cod 110013 Piteşti, jud. Argeş, fie se vor depune direct la sediul Centrului Cultural Piteşti, până la 30 aprilie 2015. Manuscrisele nu se înapoiază.

Juriul va fi format din membrii redacţiei revistei Cafeneaua literară. Câştigătorii desemnaţi de juriu vor fi premiaţi cu diplome şi sume de bani, astfel: Premiul I: 350 lei, Premiul al II-lea: 290 lei, Premiul al III-lea: 260 lei, Menţiune I: 210 lei, Menţiune II: 200 lei.

Festivitatea de premiere va avea loc la Centrul Cultural Piteşti, în ziua de 22 mai 2015, ora 13.00. Premiile se acordă numai câştigătorilor prezenţi la festivitate, în baza C.I. În caz de neprezentare la festivitatea de premiere, premiile se acordă următorilor clasaţi.

Organizatorul nu decontează cheltuielile de deplasare sau cazare.

Page 9: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

9

Radu CÂRNECI ŢARA LUI LAL La 87 de ani, cu aceeaşi vitalitate (de invidiat!) a

începuturilor, poetul Radu Cârneci, fiu al plaiurilor râmnicene, ne propune, iată, o rubrică: Țara lui Lal, ce va cuprinde creații poetice originale și imagini-foto legate de aceste locuri de legendă, pe care autorul și le reamintește cu nostalgie.

Zodie Din mijlocul somnului zâmbeam Vărsătorului fără timp de naștere spre nici o cunoaștere. Ca o aripă zburam ca o frunză fără ram peste-adâncul ce lipsea luneca un gând cu stea. Spre capătul somnului tăceam Vărsătorului domn în mine fără trup fără-a ști că mă întrup. Eram totul: duh frumos eram sus și eram jos joc-nejoc peste tăceri peste-nalt și nicăieri Și stam spre cunoaștere la timpul de naștere cerând Vărsătorului un capăt al somnului… Satul (ne)uitat Valea-lui-Lal, satul naşterii mele dintre dealuri suind către Dumnezeu; acolo mi-au surâs primele stele

Şi – mică-ntre ele – steaua duhului meu. Iarna bogată sub vânturi rebele; m-au botezat în pârâul Câlnău numindu-mă Radu (cu părul inele şi ochii de frunză amară – mereu...) Deja la cinci ani înşiram poezii că se uimeau bunicii de cântare iar mama se ruga şi da liturghii ca puiul să-i fie de ascultare! Da, cele trei ursitoare-au fost bune: m-au dăruit cu minune... Pârâul fermecat Câlnăul meu, pârâu cu apă dulce cu peştişori de-argint în veri dansând, cu dealul Urlea vârfuind o cruce, cu plopii sărutându-te pe prund. Ce drag ne-ai fost! Ce bălăceli năuce şi ce furtuni în huiet detunând, ce viituri cu apele buluce, ce amintiri în sufletul plăpând! Atunci erai cât Dunărea, mai mare deşi ne ajungeai doar până-n brâu, te bănuiam în lunga depărtare lin legănând ca valuri largi de grâu! Ce mai faci, tu, pârâu de borangic, erai flăcău atunci, acum bunic!?

Radu Cârneci în clasa a IV-a de liceu

Hram, toamna Toamna, uneori, de prea mult soare pâlpâie apele morților din veac apele morților peste dealurile seci peste satul cu păduri pietrite acolo pe valea de secetă și dragoste Și codrii sunt uriași dedesubt ca satul uriaș de sub pământ: e un sat fără margini și frumos

Page 10: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

10

sat moșnean cu sigilii în lege de mii de ani sat pe valea Câlnăului (…Seara, acolo, de Sâmbăta morților s-aprind lumânărele din ceară curată din cea mai curată ceară, așa-i obiceiul căci vin străbunicii la praznic și străbunicile vin să ne vadă Noi nu-i zărim, ci-i presupunem doar printre noi la masă printre noi la horă; sunt niște bărbați ce se leagănă mândri sunt niște femei frumoase și dârze care se măritau numai din dragoste…) …Atunci, dinspre Chiciura și Iernatica din șapte sate sosesc neamurile noastre bărbați bătuți de vânturi și femei aprige din șapte sate și de mai departe sosesc oamenii pământurilor aspre și-adânci. E o adunare de rude până-n al zecelea neam și printre ei bătrânii ca o tristețe veche; se bea, și se mănâncă, și se chiuie, și-i horă se fură fete de măritat, și se pleacă acasă – iar eu întârzii la sfat cu morții mei Și se lasă noaptea iar ei m-ascultă privindu-mă apoi se ridică pe rând, câte unul, câte doi așa cum au venit, cu dragostea lor de pământ și nepoți bucurându-se că ne-au văzut, pleacă și-n cimitir luminile se sting una câte una…, câte una… Colindă

Acum vin munții către noi vuind prin mari zăpezi pădurile pogoară și tâmpla intră-n vreme de argint iar gândul se-adâncește în comoară Din cețuri se desprind și vin femei – miresme zvelte de pământ și soare străvechi, sunând, mărgele și cercei și colindând la geamul de răcoare Bărbați viteji dinspre cetăți apar

cu semnele izbânzilor pe fețe și e în vocea lor un dulce-amar și mușcă vânturi bărbile-ndrăznețe De peste tot colindătorii vin – de munți e hora, de câmpii și ape – nestins, din veacuri, legănându-mi lin Carpații demni și Dunărea, aproape Și casa-mi e cu acoperișu-n cer – Tu, draga mea, pătrunde-mă cu veghe căci patru puncte cardinale-mi cer colind în slavă, fără de pereche… (… Dar ce frumos bărbații legănând în dor cântat femeile măiestre îmi intră-n casă, sângele-mi pătrund și cerul stă, cu stelele-n ferestre!…) – Haidem și noi în corul nesfârșit! – sunt duh de munte eu, tu ești baladă – iar clopotele sună fericit și-ncep, noian, zăpezile să cadă…

Radu Cârneci tânăr, cu familia Fiul lui Zamolxe … Superb, în vârf, cădelnițam arome vale de aer legănând sonor și explodau în mine, policrome zăpezile din timpul trecător Înalt de ceruri cobora în creștet prin frunte veșnicii efluviind purificându-mi clipele de veșted și tâmplele de tâmple de argint Cremene-n tălpi și fulgere în palme întregul respira în mine: miez cu munții demni, în imnurile calme

Page 11: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

11

desfășuram și-nfășuram un crez Frumos de duh sta sângele-n amiază un arc era în nervi, iar peste nervi psalmodia stăpână buna piază: târziul cor al dușilor mei servi Oh, și simțeam în mine nemurirea Cu Soarele dansând pe Kogheon în patru zări eram nemărginirea de la Zamolxe strălucind și domn Fertilizam fecioarele și glia iar apele le-mbogățeam cu vieți și izbucnea de stâncă poezia când coapsele-mi nășteau pe îndrăzneți. Era o vreme fără de prihană din mine ondulând și-n mine stând iar noaptea se topea-n săgeți, strihană pierzându-se în văile de gând… Sublim, în pisc, oficiam de soare nemărginirea legănând cu dor în sus, în jos, minune domnitoare eu, veșnicul de viață dătător… Elegie de piatră Cruce din crucea vânturilor, neagră semn al sângelui în dealul de cer trece timpul prin tine și nu te doare drumul de stele drumul ce moare. (De departe venind, ca o pasăre obosită aripile ți le tragi înlăuntrul pietrei adânc, să acopere inima ucisului drumul plânsului drumul învinsului…) Semne ciudate, cântec de moarte săpat sau de laudă vorbe, nume de neam tocită carte de piatră coboară sub tine drumul tatălui meu drumul meu, mâine… Vastă rotire Munte cu vulturul înalt – tu, cap al meu suind prin grele nălțimi când astrele-și tresalt’ abia zăritele inele – Spre tine cerurile roi aleargă amețind tăcerea

prin vasta zare fără ploi mereu și căutând durerea Și îngeri vin cu îngerèle pe doruri năzuind în jos jur împrejur e praf de stele arhanghelii ucid frumos Jur împrejur, de aer, zeii – – tu, cap al meu, tu vultur demn te-nalți sublim cântând ideii în fulger flacără și semn Și fără timp abisuri grele în juru-ți pier spre dorul alt și îngeri vin cu îngerèle și cad superb – tu arzi înalt…

„...Pe linia romantismului eminescian, întors spre vechimea autohtonă și vârsta mitologică a istoriei, fantezia lui Radu Cârneci plonjează într-o fabuloasă realitate dacică, sugerând, cu mijloacele unei poezii curate și directe, vitalitatea și durata neamului în libera desfășurare a forțelor naturii, sub privirea tutelară a lui Zamolxe/.../ O piesă cu totul excepțională pentru această coodonată a liricii romantice a lui Radu Cârneci este, desigur, Poem de taină. Viziunea e fantastică, de aspect păgân, antropomorfic. Aceasta e o dominantă a poeziei sale, cum observă și Constantin Călin într-o substanțială cronică la volumul Iarba verde, acasă (cf. Ateneu, nr.1, 1969). Străbunii trecuți în moarte reapar peste timp ca niște fantasme protectoare, convorbind liniștit cu urmașii despre năzuințele lor surpate de vitregii. Impresia e a unei lirici dense, venite din straturile adânci ale sensibilității poetului: „Ploua, erau niște bărbați aspri, palide voci/ unul avea o gaură-n piept, altul în tâmplă,/ ceilalți, arhangheli pe pământ: unul suspina după o fată,/ altul mă-ntrebă de-o femeie frumoasă,/ unul poftea o cană cu vin roșu, poftea o țigară/ și toți mă sorbeau din ochii fără de soare,/ de liniște stând, în obraji linii de moarte”. La ceas de taină, umbrele înaintașilor se retrag solemn în vegetația acestui pământ, poetul sugerând cu o remarcabilă forță artistică ideea de continuitate între generații, permanența spirituală a poporului încercat adesea de răstriște : “unul intră într-un stejar, altul într-un fag,/ unul se făcu stâncă, altul brad, cel tânăr/ se subție într-o floare… Eram de tăcere și spaimă,/ ploua domol, ploua spre toamnă, adânc și statornic,/ plânsei amar, îndelung și începui să sărut mâinile întinse ale copacilor…”

Mihai Drăgan: Poezia lui Radu Cârneci (Cronica, anul V, nr.1/ 3 ianuarie 1970)

Page 12: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

12

„...Poetul încearcă de astă dată o coborâre spre

zona începuturilor în căutarea esenţelor, a originii arhetipale, peste care s-a aşternut inertă curgerea timpului. Gestul e însoţit de marea tristeţe a necunoştinţei, a condiţiei noastre totuşi limitate: ...”...Zamolxe/ s-a ascuns în miezul pământului/ şi cade peste sângele meu o durere/ iar peste noi o crustă de timp.”(Poem de început). Lacom de întrebări, de a descoperi faţa nevăzută a lucrurilor, chestionând umbrele strămoşilor, poetul înaintează spre o cetate de piatră, care nu e decât patria, a cărei imagine simbolică, legendară, apare ca într-un rit păgân... Ros de întrebări, dar şi de timp, „ca o molie lungă”, poetul aduce mereu vorba, la modul blagian, de „ciudatul drum”, de „marginea somnului”, văzând „un chip fără chip”, trecând „dincolo, dulce”. Psalmii sunt aspri, spuşi de o voce bărbătească, adumbrită-n bocet, însă ajungând la o împăcare senină, dincolo de tragic, dătătoare de poezie...”.

Al. Săndulescu, Oracolul deschis („România liberă”, nr. 8449/9 febr. 1972)

Ion ROŞIORU Dor să fie străbătut E duminică. Oraşul fără tine-i mai sărac: Cale spre troiţa veche nu mai are rost să-mi fac! E duminică. Oraşul până ieri a fost bogat: Geamul stâng al casei tale parcă m-a hipnotizat! E duminică. Oraşul gol de tine e bizar: Străzile-s mai lungi ori poate le măsor cu pas amar! E duminică. Oraşul e de vânt pustiu bătut: Drumul meu spre tine n-are dor să fie străbătut! Aceeaşi margine de vid Acelaşi parc. Aceeaşi bancă. Acelaşi câine vagabond. Acelaşi minaret albastru. Acelaşi hoge rubicond! Acelaşi cal. Aceeaşi baltă. Acelaşi dig. Acelaşi plop. Aceiaşi pescăruşi în aer. Acelaşi farmacist miop! Acelaşi cerşetor nevolnic. Acelaşi zid. Acelaşi birt. Aceeaşi tu imaginară. Acelaşi început de flirt! Acelaşi mal. Aceeaşi luntre. Acelaşi iz de Styx fetid. Aceleaşi zaruri deocheate. Aceeaşi margine de vid! Beţi de noi vom fi fugit De trei zile-n stepa aspră vântul n-a mai încetat: Într-o zi vei fi mireasă. Din rărunchi voi fi oftat! Dinspre bălţile-ngheţate crivăţul s-a înteţit: Vei purta hermină nouă. Voi fi plâns peste cuţit!! Biciuiţi de viscol caii s-au oprit în prag de han: Pajii or să-ţi poarte trena. Voi fi suspinat avan! De vin roşu-n zori nuntaşii în somn greu s-au prăbuşit: Îmi vei fi întins o cupă. Beţi de noi vom fi fugit!

Page 13: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

13

Doina CERNICA

Despre suferinţă într-o cetate

veneţiană Dacă cetăţile veneţiene din Marea Mediterană

mă umplu de visare, cea mai veche boală cunoscută din istoria omenirii îmi stârneşte fiorul, neatenuat de timp, pe care l-am trăit în copilărie la lectura cărţii ,,Mihail, câine de circ”. De altminteri, paradoxal pentru mine astăzi, îl asociez pe Jack London îndeosebi spaimelor durabile, o alta fiind a sălbăticirii câinilor, a reîntoarcerii în lumea lupilor, din ,,Chemarea străbunilor”. Oricum, atunci când am hotărât să merg în Spinalonga, am făcut-o pentru fortăreaţa ei medievală, crezând că vizitarea fostei leprozerii despre care am aflat după aceea este facultativă, o posibilitate la faţa locului pe care nu aveam de gând să o concretizez, deoarece îmi repugna ideea transformării suferinţei umane în obiectiv turistic. Dar la Spinalonga, alegerea este o iluzie.

Când am văzut micuţa insulă de pe vasul ,,Saint Nicolas”, i-am recunoscut imaginea surprinsă din avion: părea o coroană împărătească ieşind din valuri, strălucitoare în soarele amiezii, o bijuterie pe mătasea de azur a Mării Cretei. Dar, cu cât ne apropiam, ni se arăta în realitatea zilei şi a istoriei: un pământ-cetate izbucnit din ape. Fortăreaţa Spinalonga, ridicată de veneţieni spre sfârşitul secolului XVI pe ruinele alteia,

datând din Antichitate. Legenda o leagă, peninsulă, de Creta şi o desparte de ea prin intervenţia inginerilor veneţieni, războaiele o aruncă sub stăpânirea turcească şi o eliberează politic, dar nu şi de turci, care prinseseră rădăcini viguroase, ca spinii, în pământul ei aspru, pe care însă într-o singură noapte reuşeşte să li le reteze vestea aducerii suferinzilor aici, preschimbarea insulei în lazaretul Greciei.

Am coborât puţini dintre pasagerii vaporului de 250 de persoane şi am înaintat trudnic pe scoarţa zgrunţuroasă: harpoanele privirii celor rămaşi pe punte ne sfâşiau spinarea. Aşteptând gruparea şi ghidul, m-am aşezat pe un colţ de piatră şi, sub soarele năucitor, am închis ochii ca să-i deschid într-o carte. Întâi, dintr-o obişnuinţă devenită ritual, în cea a suceveanului Jean Bart, în jurnalul său de bord din 1908: ,,pe o mică insulă, ca un bloc de piatră, desprinsă de coasta muntelui şi aruncată mai departe în apă, se vede ruina zidurilor crenelate ale unui fort, care păzea intrarea în baie. / Printre dărâmături se mai deosebeşte încă placa de piatră cu sculptura leului înaripat al mândrei Veneţii, care stăpânea odată, ca regină a mării, insulele întregului Levant”. Apoi, în cartea Victoriei Hislop, carte şi autoare descoperite doar cu câteva zile în urmă drept cele mai frecvente în standurile Stalidei de la sfârşitul verii anului 2014: ,,Zidurile masive de piatră ale fortificaţiei veneţiene se desenau nedesluşit deasupra ei. Cum putea trece de acest obstacol aparent impenetrabil? Atunci remarcă în porţiunea rotunjită a zidului intrarea îngustă, amplasată ceva mai sus de nivelul unui cap de om. Era o deschidere de mici dimensiuni, întunecoasă pe deschiderea decolorată a zidăriei şi, apropiindu-se, văzu că era intrarea într-un tunel prelung ce făcea o cotitură, blocând imaginea lucrurilor aflate la celălalt capăt. Cu marea în spate şi zidul în faţă, nu putea să meargă decât într-o singură direcţie – înainte, în gangul neguros şi sufocant”.

POVEŞTI DE CĂLĂTORIE

Page 14: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

14

,,I se spune «Poarta lui Dante»”, şopti ca pentru sine Florin Stănişteanu, ghidul, dar tăcerea care se înstăpânise brusc îi lăsă cuvintele să planeze până la

capătul şirului, în care cititorii adevăraţi le însoţiră în gând cu celebrul avertisment: ,,Lăsaţi orice speranţă, voi ce intraţi!” Noaptea ei fierbinte a reprezentat, însă, singura porţiune şi singurele clipe palpabile de racordare la Infernul dantesc şi la cutremurătoarele pagini ale lui Brunea-Fox. Nu mai vorbesc de absolutul groazei, excomunicării şi condamnării din versetele ,,Leviticului”! Celelalte câte se vor mai fi ivit în Spinalonga sau după plecarea de acolo intră în categoria construcţiilor imaginaţiei şi ale coşmarurilor ei, dar atunci, ieşind din tunel, n-a mai fost loc, măcar un răstimp, decât pentru surpriza unei aşezări asemănătoare cătunelor bunicilor noştri de la ţară, vii şi generatoare de circuitele vieţii cât am fost noi copii şi ei oameni încă în putere, apoi năpădite de plasa vegetalului când ei înşişi au început să-i aparţină tot mai mult, cu noduri de crengi în mâini şi picioare şi mască de frunză uscată pe faţă. Am intrat, aşadar, pe străduţele unui mic sat înconjurat deodată cu insula de zidurile fortăreţei veneţiene. Un sat cu locuinţe şi magazine, cu şcoală, spital şi biserică, cu mici culturi şi cimitir, năpădite acum de ierburi şi flori, dar, graţie paşilor turiştilor, nu şi înghiţite de ele. Florin Stănişteanu ne cheamă în faţa unei hărţi, îşi apropie degetul arătător de un semn sau altul de pe ea, apoi îl îndreaptă spre edificii şi puncte cardinale dirijându-ne privirea, în vreme ce, toate aparţinând acestui spaţiu chiar dacă în timpuri diferite, poveştile se amestecă, iar noi, urmărindu-le hipnotic şi trăindu-le deopotrivă, le suntem contemporani. Acum ne bucurăm de apa adusă în butoaie din Plaka, aşezarea de vizavi pe ţărmul Cretei, sau adunată de la ploaie în rezervoarele uriaşe de către garnizoana veneţiană, îndeajuns, cu ele pline, să facă faţă nevoilor unui an întreg, acum ne punem palmele la urechi, ferindu-le de vâjâitul ghiulelelor de fier şi de sticlă, acum intrăm în atelierele şi dormitoarele ostaşilor, acum cumpărăm halva de la negustorii turci şi alte delicatese, întrebându-

ne în sinea noastră cât sunt aduse pe cale cinstită şi cât din contrabandă. Cel mai tare, însă, răsună, totuşi, povestea lazaretului, deşi a trecut mai mult de o jumătate de secol de când, descoperindu-se antidotul cumplitei boli, a fost desfiinţat. Neîndoielnic, din anul 2005, de când a fost publicată ,,Insula”, cartea Victoriei Hislop îi amplifică şi îi susţine cu putere sonoritatea.

Tânăra englezoaică Alexis Fielding, arheolog înzestrat, vine în Creta pentru Cnossos, vestitul oraş antic, dar încercând să cunoască şi trecutul mamei sale, originară din Plaka, are revelaţia unei istorii uluitoare. Ea se ţese cu istoria insulei devenită din anul 1904 bolniţă şi temniţă pentru toţi suferinzii Greciei pe care bacilul lui Hansen îi condamnase la stigmat fizic, la degradare şi la moarte. Condiţiilor mizere de care au parte pe Spinalonga şi gândului la sfârşitul oribil, câţiva dintre suferinzi le opun strădania unei vieţi cât de cât normale pentru ei şi pentru semeni. Şi cum boala nu alege, intelectualii, oamenii cu o înaltă poziţie socială cândva deportaţi aici, îşi unesc eforturile, scoţând un ziar, exercitând presiuni asupra guvernelor pentru ameliorarea vieţii pe insulă, pentru încurajarea şi finanţarea cercetărilor medicale menite să stopeze răul şi chiar, vis al visurilor, să vindece. Implicat în desfăşurarea acestora, medicul care venea de la Atena o dată pe săptămână ajunge acum de trei ori, iar un preot cu vocaţie se stabileşte în aşezarea proscrişilor, mâncând împreună cu bolnavii din farfuriile lor, bând apă din paharele lor. El va pleca, sănătos, ultimul din Spinaloga, unde va mai întârzia în singurătate şi reculegere şapte ani după descoperirea leacului şi desfiinţarea lazaretului în 1957, ca să poată oficia, creştineşte, ultima pomenire pentru cei decedaţi şi îngropaţi în cimitirul insulei.

Suferinţa povestită şi ascultată. Amintirea

suferinţei vizitată. Intrăm în biserică, mulţi şi în spălătoria care funcţiona non-stop, totul fiind aici iar şi iar spălat, iar şi iar dezinfectat. Până şi banii. Ieşim prin poarta mare ca să vedem lumea interzisă internaţilor din lazaret, Creta în arama splendorii asfinţitului de soare.

Page 15: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

15

Aparatele încep să sâsâie. Suferinţa ascultată, fotografiată, filmată. Imortalizată.

Mergem acum pe lângă zidurile fortăreţei, înconjurând astfel Spinalonga. O dată pe an, de sărbătoarea Sfântului mare mucenic şi tămăduitor, doctorul fără arginţi Pantelimon, drumul devine procesiune cu lumânări aprinse şi aduceri aminte răscolite. Dar altfel, un soi de pâslă vegetală înveleşte cicatricile lăsate insulei de ghiulele, de iatagane, de deznădejdea mai adâncă decât pumnalul înfipt şi răsucit dincolo de plăsele.

Seara, din nou la Stalida, înşir pe măsuţă plicuri cu ierburile miraculoase ale Cretei, tuburi cu alifii din uleiul măslinelor ei aparte, care ar putea să aline efectele secundare, dar aproape insuportabile, ale chimioterapiei. Celei mai vechi şi mai grele boli din lume, abia secolul XX, la sfârşitul primei sale jumătăţi, i-a găsit remediu. Oare azi timpul curge mai repede? Şi dacă da, în ce direcţie?

Evenimente culturale

- Centrul de Tineret FORTES din Râmnicu Sărat a organizat, în data de 11.02.2015, lansarea cărţii Problema calendarului, de Ion Otescu, ediţie apărută sub îngrijirea lui Gheorghe Petcu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sud-Est Galaţi-Brăila. În afara prezentării acestei cărţi, Gheorghe Petcu şi-a promovat o serie de lucrări editate, în care este vorba despre istoria municipiului Râmnicu Sărat.

- În data de 13.02.2015, la statuia-bust a lui Grigore Vieru (14.02.1935 – 18.01.2009), Liga Culturală a Românilor de Pretutindeni şi Centrul Cultural „Florica V. Cristoforeanu” Râmnicu Sărat au organizat comemorarea şi omagierea marelui poet şi patriot român. - Liviu Ioan Stoiciu, la aniversară, împreună cu Doina Popa au avut o întâlnire cu cititorii, prilej cu care s-a promovat noul roman, Vrăjmaş, şi o nouă ediţie a volumului de debut, La fanion. Manifestarea a fost organizată în data de 14.02.2015 de Centrul Cultural „Florica V. Cristoforeanu” Râmnicu Sărat. - În data de 20 februarie 2015, Centrul Cultural „Florica V. Cristoforeanu” Râmnicu Sărat a organizat lansarea cărţii Experienţa închisorii politice în memorialistica feminină, de Manuela Camelia Sava. Manifestarea s-a bucurat de participarea prof. univ. dr. Vasile Spiridon, eseist şi critic literar, care a semnat prefaţa acestei cărţi. - Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu” din Buzău a organizat, în 24 martie 2015, a opta ediţie a Festivalului „Primăvara poeţilor”. Invitata de onoare a fost poeta Denisa Comănescu. Evenimentul, care a avut loc în aula „Bazil Iorgulescu” a bibliotecii, a început cu vernisajul expoziţiei de pictură a artistului Florin Menzopol. S-a continuat cu un recital de poezie în lectura autorilor buzoieni, cu muzică folk şi muzică religioasă. La cele trei secţiuni ale concursului de carte de poezie - autori membri ai USR, nemembri USR şi debutanţi, au fost premiate volumele: Aripi de ploaie, de Nicolai Tăicuţu, Sonete cu fete morgane, de Petrache Plopeanu şi Hamal în portul viselor, de Alexandru Bolache.

Page 16: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

16

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT- jurnal de călătorie artistică în Canada Episodul 3 Duminică, 18 mai 2003, Vancouver

Parcă am venit de un an. Sculare la ora 9, făcut cafea şi ceai, mâncat cu Gabi brânză, urdă (de la greci), roşii, ardei. Azi mi-am luat medicamentele homeopate pentru depresie. Primele din prima duminică. La ora 11 a venit Nick. Din acest moment, cele văzute cu el, până la ora 19, în flux continuu, au fost atât de multe, unele surprinzătoare pentru biata mea retină neexersată, încât nu le pot consemna, deocamdată, decât telegrafic. Poate voi reveni. Străzi în pantă, magazine chinezeşti şi vietnameze cu preţuri modeste, unele mai mici decât pe la noi (de exemplu roşiile), cafea italienească, enoriaşi români ascultând slujba părintelui Nicolae într-un spaţiu închiriat, al bisericii anglicane. Am discutat cu părintele Nicolae. Aici voi da un spectacol duminica următoare. Parcul natural, Queen Elisabeth din Vancouver, explozie de rododendroni în multe şi aprinse culori, spaţii largi cu iarbă în care lumea nu se calcă în picioare şi nu lasă nici măcar o hârtie, aranjamente sofisticate ale unor arhitecţi peisagişti, nunţi chinezeşti, restaurant pe terase, căderi artificiale de ape, oceanul în partea lui îngustă, ca un istm, ceea ce aveam să aflu că se numeşte False Creek, mai în spate blocurile specifice din Downtown, iahturi modeste şi altele de 300 de milioane de dolari, case plutitoare, vile în trepte, cu terase, balcoane şi grădini interioare, universitatea de arte plastice, expoziţii ale absolvenţilor, căutări de arte vizuale, atelierul unui pictor care lucra la vedere, altul al unui lutier, încă unul al unui constructor de chitări, magazin cu produse pentru pictură, de la rame şi pânze,

culori şi pensule, până la truse pentru sculptură în lemn şi modelarea lutului, mâncare chinezească multă şi ieftină (1.5CAD).

Am vorbit cu Viorel, prietenul meu din Braşov stabilit de mult în Vancouver, specialist în silvicultură şi fost actor amator, coleg de suferinţe pe scenele Braşovului. Mâine ne întâlnim. Tot mâine vedem sala primului spectacol.

Vai, ce frumuseţe în jur! Luni, 19 mai 2003, Vancouver

Mâncarea de dimineaţă. Cafea, ceai, o banană şi o portocală. Răsfăţ! Merg cu Nick la Centrul Comunitar. Acolo în bloc locuieşte şi el. Cameră mare, ceva instalaţii de sunet, calculatoare şi video. Poze, afişe, diplome şi dezordine, dar nu una care să demonstreze o activitate intensă, ci, mai degrabă, o delăsare fără ţintă. Printr-un telefon am aflat că numai mâine putem vedea sala. Cu Nick facem prima repetiţie a ilustraţiei muzicale chiar în sala Centrului. Se prinde repede. Cum este el tipicar, cred că nu vor fi probleme. Va ieşi bine, îmi pot lua grija asta. Bem un suc şi apoi mergem să vedem viitorul lui apartament. Oamenii se mută foarte des pe aici, nu au sentimentul bunului propriu la care trebuie să ţină ca la ochii din cap. Două camere şi bucătărie, peste confortul imaginat de mine şi cunoscut ca etalon din ţară. Mochetă, rafturi cu cărţi, balcon străjuit de pomi, tablouri. Apartamentele canadiene sunt foarte bine împărţite şi nu separă total bucătăria de sufragerie. Ne întoarcem. Cu Gabi la cumpărături. Ia mâncare şi fructe, sucuri, apă minerală, prăjituri, iaurt cu fructe, roşii, lămâi. Mă întreabă des ce mai vreau să ia, iar eu mă abţin, din bun simţ, deşi ar fi destule tentaţii. La întoarcere mă sună Viorel Marinescu. Vine la mine si mă ia. Pe drum, cumpără un pui la rotisor. S-a îngrăşat binişor la faţă. Dana, soţia, profesoară de matematică, aproape neschimbată. Fiul cel mic e hazliu, Anca, fata cea mare, e retrasă. Aproape domnişoară. Mâncăm pui prăjit şi salată, bem bere din Vancouver, maronie. Facem poze şi le arăt poze cu ai mei. Şi ei se pregătesc de mutare. Mereu schimbări dorite, prin case şi la servicii. Nevoia senzaţiei de înaintare, de anulare a imobilismului. E greu şi stresant, dar face parte din viaţa lor. Ne vom mai vedea. Marţi, 20 mai, 2003, Vancouver

Prezentare telegrafică pentru dezvoltat mai târziu,

dar sunt obosit acum. E ora 24, după noul fus orar cu care mai trebuie să mă obişnuiesc.

Azi am repetat textul şi mişcarea acasă. Pe la 11,30 Nick m-a luat la o plimbare. Am ajuns pentru

Page 17: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

17

prima oară la oceanul Pacific, în dreptul universităţii. Era perioada refluxului la cotă maximă. Nisip ud în urma retragerii masive a apei. În zare, lanţ de munţi cu vârful în ceaţă, particularitatea urbei dintre ocean şi înălţimi. În dreapta, zgârie-norii oraşului, în depărtare două vapoare. Pe plajă stau înşiraţi buşteni care feresc oamenii de nisipul spulberat de vânt. Nu este încă sezon de plajă. Am făcut poze. Apoi plimbare la un magazin grecesc. La Centrul Comunitar mâncăm pâine cu cârnat prăjit în cuptorul cu microunde. Mai târziu facem o vizită la sala unde va fi primul spectacol. Va merge, deşi sunt probleme cu lumina, prea tare şi împrăştiată în toată sala, fără să creeze intimitate, concentrarea necesară spre spaţiul de joc.

La Centrul Comunitar Nick are oră de pictură cu o fetiţă însoţită de tatăl ei.

Miercuri, 21 mai, 2003, Vancouver

Scriu de dimineaţă mesaje (Zoli, Anca, Aurel Buda, Florin Fătulescu, George Rusu din Montreal, Claudia). Vorbesc la telefon cu Sorina Buta, fosta mea colegă de la radio, stabilită la Montreal şi cu Ştefan Motora din Ottawa, care urmează să organizeze spectacolul din capitala Canadei. Fac repetiţie, merge bine. Mănânc singur de prânz. Gabi abia dacă ajunge pe la ora 18. Nick mă ia la o plimbare prin oraş. Vedem o stradă cu multe galerii de pictură, pasiunea lui. Lucrări în stiluri diferite, unele pe gustul meu, altele ciudate, dar, în esenţă, valoare ridicată. Ca şi preţurile. S-au infiltrat consistent ruşii, japonezii şi indienii băştinaşi din Canada, cu două galerii de scultură în lemn, măşti şi gravuri cu semnificaţii totemice. Foarte interesante, dar foarte scumpe, la 10-12.000 de dolari bucata.

Am văzut magazine de pantofi, de mobilă scumpă şi nu prea arătoasă, de decoraţiuni interioare. Am fost şi

la medicul de familie al lui Nick. A aşteptat o oră şi jumătate până i-a venit rândul, deşi avea programare.

Acasă, i-am arătat lui Gabi pozele aduse din ţară. Am primit telefon din Ottawa cu solicitarea de a trimite afişul. Mă culc mai devreme. E cazul. Noutăţile astea prea multe ale zilei bulversează. Apoi nu mi-am revenit cu fusul orar. Mâine e întâlnirea cu redactorii revistei Atheneum, unde colaborez de ceva ani. Dimineaţă trebuie să scriu la ai mei şi lui Titus. Joi, 22 mai, 2003, Vancouver

Fac repetiţie la basmele de rezervă. Nu se ştie niciodată când e nevoie Poate un bis. Cu Nick, după masă, merg în Downtown. Trebuia văzut de aproape. Biblioteca uriaşă. Ar fi bună pentru o zi întreagă de cercetare. Compartimente speciale pentru literatura tuturor popoarelor. România absentă. Nick îmi spune că gazdele au renunţat să comande ceva, în lipsa unor indicaţii valorice şi a vizitatorilor interesaţi. Se demonstra clar prin această realitate că românii n-au venit în Canada pentru culturalizare.

Ceasul cu aburi, primul din lume. Magazin cu artă indiană locală şi altul cu prelucrări de pietre preţioase. Altul de suveniruri. Cunoscuta zidire pe verticală, cam anostă. Aşteptam să mă impresioneze mai mult. Sigur, e într-o altă lume, dar aş trăi mai bine la periferie, la dezvoltările nuanţate pe orizontală, la aerul sălbatic al oceanului, al parcurilor.

La ora 19 suntem la restaurantul „La Viletta”, la întâlnirea cu redactorii revistei Atheneum.

Horia cu soţia, veniţi din Braşov. El prea vorbăreţ. Numai părerea lui contează.

Angela (tatăl ei este în Braşov). Ca şi scrisul ei. Directă, uşor agresivă. Chiar am întrebat-o, la un moment dat, de ce mă antipatizează. Extrem de mirată de remarca mea, deşi tot timpul am avut impresia că mă ignoră. Aveam să constat că e doar o aparenţă sau o mască.

Vick, Magda, Roxana, oameni de oameni. Dan Motişcă, îmbătrânit, cu speranţe puţine. Magdalena Moţ, venită din Germania şi urmând

să se stabilească în Canada, cam preţioasă şi mofturoasă.

Valer, băiat bun şahistul, preşedintele Centrului Comunitar Românesc. Mi-a propus să vin în noiembrie pentru spectacolul pe care îl vor face de 1 Decembrie. Hm, cum aş veni, mă gândeam! Dar asemenea călătorii se pot face, poate, doar o singură dată în viaţă.

Pe ceilalţi nu-i mai reţin după nume. Discuţii banale, formalisme, nemulţumiri mascate, lipsă de entuziasm. Câţi dintre ei vor veni la spectacolul de sâmbătă? Unii promit, dar tot formal.

Mâine mai fac o repetiţie cu Nick.

Page 18: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

18

Vineri, 23 mai, 2003, Vancouver

Azi am fost în Stanley Park, Prospector Point (capul peninsulei). Am văzut ratoni şi i-am fotografiat. E parcul din apropierea oceanului. Are alei care duc la plajă şi o altă parte cu o pădure virgină. O arhitectură aerisită, elegantă, a unui spaţiu natural de mari dimensiuni probând pasiunea localnicilor pentru spaţiul verde, cultul de a-l întreţine, de a-l ocroti. M-am plimbat pe faleză. Era reflux. Şi dimineaţă, după o repetiţie, am fost la plimbare, de data asta singur, prin apropiere. Am hălăduit printr-un magazin tip Moll, mai mult să fac o comparaţie a preţurilor cu cele de acasă şi am stat pe bancă într-un parc din apropierea Spitalului municipal. După masă, din nou repetiţie cu intrările muzicale. Seara, cu Gabriela, mergem la Daniela Gita şi la soţul ei, Mihai. Ea scrie la revistă. Îmi plăceau eseurile ei, sensibile. Ea, absolventă de biologie cu masterat şi el doctor. Surpriza a fost să-i descopăr total nemulţumiţi de ceea ce pot face în Canada şi să-i aud exprimându-şi intenţia de a se întoarce în ţară. Daniela nu găsea de lucru, iar Mihai a refuzat să facă încă patru ani de facultate şi ocupa funcţii mărunte într-un laborator. Acuzau lipsa de spiritualitate, desprinderea de tradiţie, însingurarea, deziluzia pricinuită de incertitudine, atmosfera rigidă, secătuită de sentimente, lipsa de identitate. De reluat. Poate ar fi de purtat un dialog pe reportofon cu Daniela, care este foarte sensibilă şi deschisă.

Mâine e spectacolul. Le arăt eu lor! Numai să am cui.

Sâmbătă, 24 mai, 2003, Vancouver

Ziua primului spectacol în Canada. E dimineaţă. M-am sculat la 8 (program de boier)

şi am aranjat toate bagajele pentru spectacol. Cu lista recuzitei în faţă, mi-am pus în ordine geamantanul, cu tot ce trebuie să conţină. Nu am uitat guma de mestecat pe care am băgat-o în buzunarul pantalonilor de spectacol. Am pus deoparte şi umbrela cu picior lung, de prin 1940, a lui Gabi. Este un cadou de la o prietenă din Edmonton, iar pe mine mă serveşte de minune, dând interpretului un aer vetust, dintr-o lume îndepărtată a poveştilor necunoscute, ceva apropiat de magie. Are mânerul metalic, terminat cu o broşă cu safir oval. Am şi o lumânare zdravănă, gălbuie, cumpărată ieri de Gabi. Cred că îmi ajunge pentru toate spectacolele. Am şi chibrit, tot de la Gabi, adus din România. Culmea, pe aici nu se prea găsesc. Ei folosesc doar brichetele. De altfel Gabi are o mulţime de lucruri din România: farfurii şi castroane cu motiv popular puse pe pereţi şi la bucătărie, ceaiuri medicinale (cât de vechi or fi?), creme Gerovital, obiecte de artizanat mărunte, fotografie cu

bunica la războiul de ţesut, ţigări Carpaţi, din care, la nevoie, mai fumează câte una.

Mă mai gândesc din când în când dacă nu am uitat ceva. Am pus un bold în buzunarul cămăşii albe, de in (ca şi pantalonii) pe care o folosesc pe scenă. Îmi trebuie ca să sparg balonul la momentul potrivit. Mi-am curăţat pantofii, i-am dat cu spray contra transpiraţiei, adus din ţară. Am pus în geantă cărţile mele, volumul III şi CD-urile cu recitalul, plus coperţi de la volumul I pe care să scriu autografe. Am în buzunar batiste de hârtie, mi-am găsit pieptenele, am luat aparatul de fotografiat şi filmul deja terminat, ca să i-l dau lui Viorel pentru developat, deşi, mai mult ca sigur că nu va ajunge la spectacol. Tocmai astăzi se mută. E lucrul de care îmi pare cel mai rău. Vin şi eu o dată în viaţă şi tocmai Viorel să nu fie în sală? Ar fi fost momentul nimerit pentru amintiri teatrale comune şi pentru o lacrimă strecurată în colţul ochilor. Mi-am aranjat blocul cu opt desene ale copiilor, atâtea câte am nevoie în spectacol. Am mai multe desene aduse. Cele care sunt în plus le-am pus în noptieră. Poate unele se vor deteriora şi va fi nevoie să le înlocuiesc. Frunza din butaforie, şoricelul, beţele de mătură, purcelul, hăinuţa de copil şi papucul dezlipit sunt la locul lor. Am în geantă două baloane, în caz că se va sparge vreunul înainte de vreme Am pus până şi aţa de legat balonul, o bucată dintr-un ciorap de nylon, folosită la spectacolele din ţară. Ca să vezi ce am cărat eu peste ocean!!! Dacă ar fi urmărit mai atent cei de la vamă, ar fi putut intra la bănuieli: bucăţi de sfoară, papuci descleiaţi, haine rupte, desperecheate şi medicamente care seamănă cu drogurile. Mai rămânea să iau beţele de mătură, ca să fie tacâmul complet. Oricum, le iau cu mine în toată Canada, ca să nu mai am grija procurării lor în alte localităţi unde voi sta mai puţin.

Am uitat. Titus mi-a scris că vine la Toronto cu Crystal, prietena lui. E mai aproape de Michigan-ul lui, unde e student. Nu poate sta decât între 11 şi 13 iunie. S-ar putea ca spectacolul meu de acolo să fie în 14, într-o sâmbătă. Tare mi-aş dori să fie şi ei în sală, să mă dau şi eu în spectacol, nu numai Titus în faţa noastră, la diferitele lui recitaluri şi Olimpiade. Chiar i-am scris că ar fi bine, dacă poate, ca Crystal să-şi amâne plecarea cu o zi. Se pare că pentru ea e mai greu, pentru că tocmai începe un serviciu. Să nu uit ca, după spectacolul de astăzi, să scriu în celelalte localităţi, ca să stabilim definitiv ce lucruri este nevoie să procure fiecare. Au rămas puţine pe care nu le pot căra după mine: o scară dublă, un cuier pom, o umbrelă cu picior lung. Baloane cred că voi avea eu de rezervă. Să nu uit să le spun că am nevoie de un om pentru ilustraţia muzicală, ceea ce face Nick aici, la Vancouver. La Toronto va trebui să încerc să aranjez o cazare şi pentru Titus. E mai greu pentru mine care am rezolvat totul prin mesaje scrise şi, practic, nu cunosc pe nimeni.

Este ora 12. Emoţii? Sunt ceva, dar nu copleşitoare. Sunt sigur pe ce am de făcut. Textul mi-a intrat în sânge, nu se poate întâmpla nimic. Mai mult

Page 19: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

19

este necunoscuta aceasta a numărului de spectatori care vor veni (locul mi se pare cam ascuns) şi fără de care zadarnice ar fi toate eforturile. Cu o prezenţă subţire ar fi afectată tensiunea de adevărat spectacol, comunicarea necesară cu cei din sală, element pe care se bazează mult spectacolul, aşa cum l-am conceput. Aş vrea să rup gura, să fie ceva la care cei din sală nici să nu se aştepte. Îmi dau seamă că, necunoscându-mă, spectatorii privesc cu prea multă detaşare şi nepregătire această întâlnire artistică, chiar în cazul celor care s-au hotărât definitiv să vină. Necunoaşterea artistului şi depărtarea sălii faţă de casă, îmi dau seama că îi vor ţine pe unii la distanţă.

Câţi vor veni, dintr-o comunitate românească de vreo 10.000 de suflete? Apoi marea necunoscută este în legătură cu reacţia celor din sală. Cât mai ştiu copiii româneşte? Dacă nu vor înţelege ceva se vor foi iremediabil pe scaune. Este lucrul pe care nu ştiu în ce măsură voi fi în stare să-l gestionez, ca să-mi văd mai departe de spectacol în mod profesionist. Dacă există emoţii, în această privinţă sunt mai multe. La spectacolele următoare, în cunoştinţă de cauză, alta va fi pregătirea mea. Îmi voi putea lua măsuri de adaptare.

Lângă apartamentul lui Gabi stau nişte tineri care cred că se droghează. Din când în când se aud zgomote ciudate. Uneori sunt nişte bufnituri, alte ori un fel de urlete dezumanizate. Se pare că vor fi daţi afară.

Este ora 12,30. Pe la 13,30-14 vine Nick şi vom pleca la sală. Să nu uităm lampa cu picior pentru iluminat. Becul cu halogen l-am băgat în geanta de mână. Am băgat şi ochelarii de citit şi albumul cu poze, pentru situaţia în care, după spectacol, vom fi invitaţi la Radu sau la Vică. Trebuie să-mi arăt şi eu o anume identitate pe lumea asta

Astăzi, de dimineaţă, după mâncare, am stat de vorbă cu Gabi despre Daniela Ginta, despre ideea lor de a se întoarce în ţară, despre avantajele şi dezavantajele diasporei asumate, despre animalele ţinute în casă – eu, câine, ea pisică de Angora – şi ele cu avantajele şi dezavantajele lor. Problema cu diaspora pare extrem de delicată şi complexă. Nu am acum nici starea, nici timpul să o dezvolt. Va trebui revenit pe îndelete şi, mai ales, trebuie să văd mai multe, să îmi fac o idee, în funcţie de situaţiile concrete şi extrem de diferite, de la familie la familie, de la individ la individ. E un aspect esenţial pe care trebuie să-l înţeleg cât mai bine. Să dialoghez, dacă va accepta şi vom avea timp, cu Roxana, fata lui Vică, despre adaptare şi integrare. Ea are 24 de ani şi e în Canada de la 8 ani. Ştie bine româneşte, ceea ce este un merit al felului în care au ştiut să menţină echilibrul între tradiţie, moştenire şi devenire părinţii ei. Trebuie să-mi creez mai mult timp pentru aşa ceva.

Se termină cerneala. Restul, după spectacol. Doamne ajută! Concentrat şi voios! Să am o stare pozitivă! Rostire nuanţată şi va ieşi bine!

*

După spectacol. Atât de târziu. Nu pot scrie decât telegrafic.

Circa 35 de spectatori, copii şi adulţi. Sala frumoasă, fără scenă, staţia de amplificare bună. Am băut înainte o cafea tare de la Radu, care mi-a adus şi o pungă de bomboane. Tot el a tras spectacolul pe video. Am avut ceva probleme şi mici nemulţumiri legate de lumină, care mi se părea insuficientă şi imposibil de a fi direcţionată numai spre scenă, ca să creeze farmecul unei ipotetice arene, intimitatea spaţiului de joc. Mici probleme mi-a creat această situaţie şi pe parcurs, ori de câte ori mă gândeam că sunt insuficient luminat şi nu se văd nuanţele gestului care făceau parte din complexitatea interpretării, dar am reuşit să depăşesc momentul şi să mă concentrez. Cred că am stat bine din acest punct de vedere şi starea generală a fost la limitele dorite şi imaginate. A fost totuşi şi Viorel cu Anca, ceea ce mi-a creat o stare pozitivă şi o dorinţă specială de a lega, peste timp, experienţe artistice de o viaţă. Ştiam că şi pe el îl impresionează momentul şi situaţia în care ne găsim acum, unul continuându-şi preocupări teatrale din tinereţe, celălalt, obligat de viaţă să le abandoneze, să se concentreze pe alte aspecte mult mai presante ale existenţei familiei şi profesiei. Dar ştiu că duce dorul vremurilor din prima tinereţe. Pe parcursul spectacolului, au existat şi incidente, dar au fost băgate în seamă numai de mine, care ştiam exact toată desfăşurarea. Spre exemplu, Nick a introdus două piese muzicale distincte una după alta, n-a oprit casetofonul la timp. Se putea strica totul, dar şi-a dat seama, a spus un „iartă-mă!” tare şi la următoarea intervenţie a intrat cu piesa care trebuia şi nu a sărit mai departe. Toate piesele erau bine gândite, să prelungească starea unei anume poveşti şi, de regulă, după o poveste veselă şi o muzică săltăreaţă urma o altă poveste tristă sau caldă, iar mutarea secvenţelor muzicale de la locul lor ar fi spart dramatic tot farmecul şi continuitatea, ar fi adus disonanţe supărătoare. Apoi balonul nu l-am strâns suficient şi se cam dezumflase, l-am înţepat cu greutate. Tavanul prea jos mi-a creat ceva dificultăţi. Atunci când am urcat pe scara dublă, am dislocat de la locul ei o placă de rigips a tavanului. Noroc că era vorba de o poveste veselă, iar incidentul a ajutat la sporirea amuzamentului. Copiii au reacţionat neaşteptat de bine până la sfârşit. În mod neaşteptat, dar la întrebările pe care le puneam pe parcurs dădeau răspunsuri în engleză. Mai întâi n-am înţeles ce spun, dar până la sfârşit ne-am descurcat cu toţii. Întrebarea unui copil pe parcurs a fost monumentală. Există secvenţa în care, plimbându-mă printre ei, le ofer câte o tabletă de gumă de mestecat la câţiva. Băieţelul a întrebat tare: „ce fel de gumă e asta?”. Am improvizat şi am spus că am adus-o din România, am găsit-o la lada de gunoi. Copilul era gata să creadă şi s-a oprit brusc din mestecat.

Aplauze susţinute la final, dăruire peste limitele fireşti, dintr-o emoţie pe care ţi-o crează la sfârşit melodia „Iarba verde de acasă”, cântată la mii de leghe depărtare. Emoţie pentru toţi. Introducerea piesei la

Page 20: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

20

final a fost o găselniţă formidabilă. Am ieşit la aplauze de trei ori. Îmbrăţişări, cuvinte calde, satisfacţie generală. Regretul că nu au fost şi mai mulţi.

După spectacol am plecat cu Nick la biserica „Sf. Treime”, unde era o serbare a comunităţii. Până am ajuns, se împrăştiase vestea că a fost un spectacol

extraordinar. Am fost bine primit de preot, care m-a anunţat ca pe un oaspete al lor. Mi s-a dedicat o melodie, am dansat, am mâncat, am băut, am vorbit cu băiatul unei cunoştinţe bune din Braşov, tenorul Nicu Bârsan. Era împreună cu soţia şi aşteptau un copil. Întâlnirea era un fel de

discotecă, cu instalaţii serioase de sunet, cu mese încărcate de mâncare, cu tombolă şi cu distracţii diverse. Preoţii de aici sunt în mijlocul evenimentelor comunitare şi chiar le generează. Preotul prezenta programul şi trăgea din căciulă numerele câştigătoare la tombolă. Am aflat că e firesc să fie aşa, chiar dacă pe la noi s-ar spune că nu prea e creştinesc. Preoţii primesc de la statul canadian un salariu de 800 de dolari, ceea ce e puţin şi trebuie să facă tot posibilul să crească numărul enoriaşilor şi contribuţia lor la susţinerea financiară a bisericii. Bună ideea cu descinderea noastră la serbare. Cu această ocazie s-a făcut o propagandă serioasă pentru spectacolul pe care-l voi avea aici.

Am ajuns la ora 24 acasă. Gabi m-a întrebat cum a fost şi eu i-am povestit. Era entuziasmată, pentru că ascultase CD-ul şi îi plăcuse. Are un fel de a se exterioriza ca o perpetuă mirare. Angela Daniela Ţapu către Magdalena Motz, Germania

„Bine că aţi ajuns sănătoşi în Germania, chiar dacă ţi-au dat lacrimile. Ştii ce repede zboară vremea, aşa că nu fi tristă. Şi eu mă bucur că te-am cunoscut şi că ne-am văzut în carne şi oase.

Spectacolul lui Adrian?... ce pot să spun… A fost unic. M-a surprins plăcut faptul că mai există atâta sensibilitate şi atâta emoţie de dăruit celorlalţi. Drăguţ a fost că exact ca şi tine, care ai afirmat că din ce scriu pe mail credeai că am „ochii mici şi răi”, Adrian a fost şi el surprins când a aflat că vin la spectacol, pentru că „a avut impresia că-l privesc cu suspiciune”. Şi uite cum umblu cu eticheta de „bitch” pe frunte, he, he…

Din păcate, nu au prea venit spectatori (cred că Adrian Copilu Minune a a avut mai mulţi români verzi în sală), dar spectatorii copii prezenţi au făcut toţi banii: atât de spontani, frumoşi, cuminţi, încât nu am putut să nu fiu mândră că sunt copii de români.

Adrian este un poet, specie pe cale de dispariţie, mai ales în biata Ţară Românească, care a inundat sala de candoarea copilăriei pierdute, copilărie pe care o purtăm şi noi într-un geamantan prăfuit, dar pe care, din păcate, nu mai vrem să îl deschidem sau am pierdut deja cheile. Pentru o oră şi jumătate, Adrian ne-a împrumutat geamantanul lui cu şoareci şi lupi de pluş, cu desene în acuarelă şi cu sunetul ierbii verzi de acasă. Duminică am realizat câtă nevoie avem de poezie, câtă nevoie avem să fim copii şi să ne prindem în joc, uitând de tot, uitând de lume. Angela Scrisoare Magdalena Motz pe site-ul revistei Atheneum

Mă bucur că Adrian a avut un spectacol reuşit.

Cât despre numărul nu prea mare de spectatori... noi suntem un fel de martori nenorociţi la felul cum se schimbă lumea (din păcate procesul pare a fi ireversibil)... Câteodată mă apucă o tristeţe care îmi înnegreşte sufletul şi nici nu mă pot gândi ce va mai fi peste 20 de ani, când cei ca Adrian nu vor mai putea să organizeze spectacol. Bucuria pe care noi, generaţia noastră, am simţit-o de fiecare dată mergând la un spectacol sau citind o carte dispare pur şi simplu. Măcar de ar fi înlocuită cu un alt tip de bucurie, care să te îmbogăţească sufleteşte. Dar nu! Nu există nimic în schimb. Timpul se grăbeşte şi te atrage în vârtej, iar în urmă nu mai rămâne nimic. Ce-i drept, mai există şi în generaţia tânără câţiva poeţi, dar ei aproape că nu mai au spectatori/ cititori în aceeaşi categorie de vârstă.

Adriane, felicitări. Mă alătur propunerii lui Valer de a consemna în revistă şi părerea Angelei despre spectacol, chiar dacă vor mai fi şi altele. Valer Eugen Demian, preşedintele Centrului Comunitar Românesc, pe site-ul revistei Atheneum

Urmărind recitalul lui Adrian Munteanu, trebuie să recunosc că, în câteva momente, mi-au dat lacrimile. Nu mi-a fost ruşine pentru asta. Au fost lacrimile bucuriei de a-mi aduce aminte de copilărie si de a urmări momente de intensă trăire artistică. Nu mi s-a întâmplat de mult ceva asemănător şi n-am să-l uit pe cel care a reuşit să-mi creeze o asemenea stare. Nu cred că trebuie să spun ceva mai mult. (Va urma)

Page 21: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

21

Ioan Dumitru DENCIU De fericita întâmplare (jurnal secund) 25 septembrie 2011 N-au trecut nici două zile de la sosirea la Balş pentru a rupe cu treaba intelectuală şi, iată, simt nevoia să scriu ceva. Şi ce e mai la îndemână decât să povestesc ce s-a mai întâmplat în nepreţuita-mi existenţă? Dar acum, când mă exprim aşa uşuratic şi calm, nu uit ce sens am dat „întâmplării” nu de mult, la Focşani, într-o conversaţie cu prietenul G. Funica (fost elev al meu), ultimul cu care pot discuta relaxat, neameninţat (sper) de pânde psihologice, după alunecarea în bănuială a lui M. Dinutz. Ziceam eu către amic, descoperind atunci că avea chichirez ce spuneam: Viaţa e foarte imprevizibilă în orice moment, o adevărată aventură care poate cârmi oricând spre tragic, şi, dacă te scuteşte de pericol, în ciuda lipsei tale de veghere, înseamnă că ai noroc. Destin – a pronunţat Gabi. El s-ar vrea Mihail, cu sabia scoasă, dar e mai degrabă anunţător de bun augur, de pozitivitate în înclinaţii, ale altora şi ale sale, cu alte cuvinte de (reală) comunicare. Da – am admis. Se pare însă că acesta (Destinul) nu este ceea ce trebuie să fie, ci mai curând ce trebuie să se întâmple (Soartă). Aşadar, necesitate a hazardului sau hazard care îşi creează necesitatea? Cât contează dorinţa şi voinţa noastră? A contat şi dorul dinaintea voii? Dorim, apoi voim (numai din acest moment fiinţăm), dar numaidecât se deschide întrebarea dacă voim sau ni se dă voie. Pe urmă, trecem la acţiune. Iar rezultatul poate fi până şi cel dorit, voit, deşi tot din Întâmplare, cuvântul ipostaziat având legătură şi cu templul, şi cu timpul..

* Cătălin a venit „să-şi încarce bateriile” la Balş, unde a crescut – excelent – în grija şi cu dragostea bunicii sale, până la 7 ani. De fapt, şi-a pus în mişcare un întreg complex psihic: să ne ajute şi pe noi, s-o omagieze pe Mama aflată în pragul celui de-al 90 an (a,

ce capacitate previzională la racul de el!)... Ne-am simţit încă o dată protejaţi de copilul nostru, ca şi cum el ar fi fost părintele / bunicul! Îngerească, dumnezeiască protecţie acordată cvasi-nemeritat prin genetica umană. Răsplată, pentru ce? Pentru memoria afectivă, sentimentală, sufletească necurmată în ciuda mai mult decât mizeriilor vieţii? Dar eu am fost cam rigid în asta. Am făcut cu el trei culesuri: 1. de porumb (o retractilitate a bogăţiei la minimum, cam ca în prima epocă neolitică); 2. de cartofi (o reiterare a săculeţului pe care îl vor fi adus în Europa întâii preţuitori de bulbi amerindieni); 3. de nuci (cam prea devreme, dar fiul nostru – al Omului, să ni se ierte modestia! – a ţinut să urce în copac ca în paradisul copilăriei, deşi are un picior accidentat şi remediat cu tijă... Taumaturgie în traumatologie, domnule anestezist!). Altminteri, m-am străduit să narez o simplă întâmplare de familie. Cine nu mai poate vorbi de familie (şi de poporul său) e o fantomă. Mama-soacră răzbună soarta pământească a copilului ei, mort la vârsta unui strănepot. Eu o răzbun pe tatălui meu, devenit „copilul meu” şi chiar pe a mamei mele, pe cale de a deveni „sora mea”. Triadă: paradisul pierdut – copilăria – întâmplarea fericită. Toată viaţa noastră e o trăire preliminară faţă de revelaţia întru moarte, care este veşnicia întâmplătoare. Însă există un liminar al bucuriei ce parcă ţâşneşte din imanent. 1 octombrie 2011 Probabil ca o consecinţă a meditaţiei anterioare, ajung la o viziune destul de ciudată asupra divinităţii supreme şi unice, pe care îmi amintesc că am intuit-o într-un flash din vremea redactării unui eseu din Rătăciri II. Ziceam acolo, pe urmele lui Heraclit, că Divinul e ca un copil care se joacă. Şi eram – fără discernământ – admirativ. Deoarece iubeam copiii, fascinat de ai mei şi punând în paranteză experienţa didactică. Aveam şi o rezervă, pandantul negativ, iscat de autodeprecierea din copilăria mea zdruncinată, însă îl (o) ignoram, lăsând arrière-gândul să-mi mai otrăvească doar existenţa de adult. De atunci, s-au petrecut acumulări şi poate chiar o mutaţie în simţirea mentalului meu (sic!). Văzând creşterea sălbatică, liberală a nepoţelului nostru A., am înţeles mai bine ce e cu jocul acesta primar, cât este el de microfizic în metafizica lui. Cât e „dincolo de Bine şi de Rău”, încărcat potenţial şi de tot binele şi tot răul. Copilul o ia de la capăt precum Demiurgul din particula elementară, se creează şi generează universul său în singurul mod cu putinţă, prin încercări şi eşecuri în gaura hazardului, pe care îl şi cunoaşte (căruia îi aruncă lumină) şi asumă. Atenţie şi la felul cum tatonează şi îşi lărgeşte spaţiul vital şi totodată timpul orice pui de animal, un pisoi de exemplu. Este plauzibil, deci, ca Dumnezeu să fi devenit apoi adolescent, tânăr, matur, bătrân, pe măsura

Page 22: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

22

atingerii unor praguri de „raţionalitate” (automotivaţie). Dar, în eternitate, El rămâne copil în esenţă sau, dacă suferă/ parcurge un soi de circularitate, dă mereu în mintea copiilor. Nu are altă cale. De aceea lumea este cum este: extrem de frumoasă şi diversă, armonioasă şi totuşi absurdă. Cumplit de crudă şi seducătoare, calină, îmblânzitoare... Mă tem că stadiul religios de Domn adult, salvific (mântuitor) nu e decât încă un antropomorfism (antropism psihic), inspirat de performanţa înţelepţilor, sfinţilor. În cazul acesta, maximum de calitate (!) care i s-ar putea atribui ar fi aceea de imitaţie-repercusiune a unui întâmplător echilibru divin!

* Mi-e clar că Dumnezeu se face şi om, mai exact oameni, cum se face şi mineral, plantă, animal de toate soiurile. Nu ştiu în schimb nimic despre posibilitatea Sa de adult echilibrat, „raţional”, de a se încarna în Om. Acesta este adevăratul mister. Cât despre pretenţia unui om de a se considera D-zeu – şi trebuie să înceapă de copil –, ea este justificată dincolo de orice paranoia (care, am impresia, e o boală matură şi legată de gustul puterii). În fond, sinele individual (dacă-l descoperi sub eu şi non-eu) e consubstanţial cu Marele Sine. Omul-zeu este însă doar tendenţial Zeu; niciodată efectiv. Şi trebuie să moară ca să şi devină, să-şi afle confirmarea. Fiul şi Tatăl semnează pactul abia după. 2 octombrie 2011 Duminică. Dar o duminică ad litteram nu este un timp ad libitum! Într-o nouă teorie a hazardului ar încăpea şi explicaţia faptului că lumea de astăzi ţine tot mai mult să se distreze. Nu mai vrea să se ia în serios, să lucreze cu raţiunea, să economisească, să valorifice tradiţia, să creadă în real şi suprareal. Doreşte, biata de ea, să se reinventeze. Aşa se întâmplă când crizele debuşează în haos? Să-mi domolesc aversiunea faţă de decadenţă? Să-i simpatizez pe şturlubaticii petrecăreţi de dimineaţa până noaptea? Da, dacă n-ar fura ca să aibă ce risipi pe băutură, droguri etc. Dacă nu s-ar omorî şi nu ne-ar omorî pe unde apucă. Dacă nu s-ar împreuna şi linge bălos pe ecranele tembelizorului. Dacă nu şi-ar extinde plăcerile pe sminternet şi n-ar polua comunicarea telefonică. Dacă... Nu graţia, ci greaţa chefliului se răspândeşte. Altă tendinţă a lumii acesteia (occidentale şi occidentalizante): tot mai numeroşi sunt cei/ cele ce se cred ori se doresc artişti: cântăreţi, dansatori, scamatori, actori... E un elan de masă, mai ales din cea joasă. Analfabeţi, afoni şi chiar afazici se înghesuie, urcă pe scenă să fie promovaţi de nişte semeni ai lor care s-au strecurat mai înainte cu două lungimi de genunchi de broască, în sfera vedetelor. Arma, atuul lor: imitaţia însoţită de o stropşire a englezei.

* Voi face o speculaţie etimologică în stilul meu la cuvântul «vânt». Intră şi în «aventură», desigur, în

măsura în care se întâlneşte cu «a veni». Fără nazalizarea lui (latină) e sinonim cu «vântul-aer» slav şi «eterul» elenic. Şi cu «vremea» cărui filon lingvistic? De asemenea, cu «anul» albanez şi «etatea/ vârsta» plus «vechimea» latino-romanice. Cu nazala dă nu numai peste rădăcina verbului amintit, ci şi peste aceea a suflării mai mult decât indoeuropene an-. Dar surpriza acum inter-vine. Un soi de negaţie a sa duce la zvânt-are, al cărei radical îmi sugerează pe sfânt. Altfel spus, sfinţenia pare ceea ce e scos (extras) din vânt, aer, vreme, timp, aventură. Ceva stabilizat, eter-nizat şi care merită păstrat, respectat, adorat cu înfiorare. Concurentul acestuia, sacru, ştiu ce înseamnă prin origine: ceva tăiat (cf. secure), vasăzică o halcă (bună) dintr-un întreg. Practica sacrificiilor, animale şi – vai! – umane. Cât de aerată, nobilă, era – prin comparaţie – concepţia celor care au creat noţiunea de «sfânt» moştenită de noi! Hitiţi, etrusco-italici, frigo (-vlaho)-dacici, balto-slavi, iranici… S-ar putea ca şi alte neamuri – indoeuropene sau neIE – să fi smuls vântului, vremii, aventurii ceea ce înainte credeau a datora securii, sabiei! 3 octombrie 2011 Am o idee ciudată. Că păsările – şi rudele lor reptile şi peştii – nu sunt animale, că reprezintă alt regn. Poate sunt superioare binomului animalo-uman. Poate avem de-a face cu o înfăşurare a acestuia de cel volanto-reptilo-natant; din care se recrutează şi monştrii şi salvatorii din imaginarul sufletului. Noi, sistemul contradictoriu umano-animal, înfăşurăm regnul vegetalo-microorganic? Care la rândul său înfăşoară pe cel mineralo-anorganic? În centru ar fi cuantico-spiritualul! Dar expansiunea universului este un vârtej, o desfăşurare. Astfel că ceea ce a fost la început trebuie să fie astăzi şi periferic pe spirală sau – la limită – pe suprafaţa sferei. (Spirală şi sferă par reductibile la acelaşi arhilexem, cuprinzând totodată spiritul – mai pământesc! – şi sufletul din şuierul şi şfichiul vântului cosmic.) Îmi imaginez Împărăţia divino-cuantică drept o marjă-halou a existenţei noastre (deci cât suntem în viaţă) şi ca o coajă-plachie eternă pe cerul nemuririi noastre (= moartea definitivă). S-ar putea totuşi ca divinul şi cuanticul să se separe: divinul să se ducă mereu în afară şi cuanticul să rămână, stingându-se înăuntru. Moarte internă. Şi promisiune de viaţă relativ-veşnică departe? Dincoace de Împărăţia supremă ar fi Regatul păsărilor, latura pozitivă, şi al reptilelor (din paleozoic, prin mezozoic, în neozoic), care nu sunt sigur că alcătuiesc partea negativă; poate simbolizează deplina noastră fericire! Este Edenul imaginarului nostru, subiacent celui al simţirii noastre? Ar urma Principatul omului-animal, adică al puterii noastre nechibzuite. Iar „mai jos” domnia pirului

Page 23: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

23

– cel mai peren vegetal, după cunoştinţa mea izvorâtă dintr-o aprigă luptă anuală cu el, într-un anume spaţiu tot mai ameninţat de secătuire – şi a bacteriilor, apoi a pietrelor şi a viruşilor, rezistenţă cu orice preţ (moralitatea deja nu mai contează când ai început să mori organic şi sufletesc), manipulată ca armă de atac de specialiştii mecanicii morţii (inclusiv pe computere). E posibil, totuşi, ca virusului să-i revină sarcina fatală de scurt-circuitant, lichidator intim, în timp ce pirul ar recomanda evadarea pirică (prin foc) către Divin. Incineraţia ca mod de apropriere rapidă a ceea ce părea atât de departe, de rece? 4 octombrie 2011 Nevoit să mă implic în repararea cavoului familiei „socreşti”, nu mă simt deloc încântat să mă „mărit” în el. Dar dacă m-o apuca pe aici cleştele ăla fatal... Probabil că, presimţindu-l, m-aş gândi drept consolare la tradiţiile egipteană, megalitică, traco-tireniană (ciste, morminte cu dromos etc.) pe care le-am studiat un pic. Deşi groapa plată de la Ivănceşti m-ar „aranja” mai bine; mi-ar legăna somnul de veci mai agrarian-neolitic. Movilele/ gorganele scito-sarmatice din apropiere, de pe câmpul dinspre Odobeşti, nu m-ar deranja prea mult, pentru că nu scot fantome de călăreţi războinici, ba poate mi-ar completa patafizic percepţia fostului rai al copilăriei cu fantasme de iezi, miei şi viţei păscându-mi iarba de pe ţeastă. M-ar alina şi plimbarea câte unui mânz pe la ceafă, la coastă... 5 octombrie 2011 Zvon de crudă realitate din vecini. Se ocupă cu distilarea; fac ţuică. Femeia tânără strigă: „Pleacă de-aici! Vrei să mori?!” Am crezut că se adresează copilului său, în vârstă de vreo 5 ani. Însă ea a continuat: „Dacă vrei să mori, mori odată! Dar nu de băutură!” Deci, îl muştruluia pe bătrân, bunicul ei şi străbunicul copilului. Mai înainte, rumegasem: Bătrâneţea te cam trage la înţelepciune. Nu mai poţi să... şi să... Dar probabil că asta se întâmplă cu cel împins demult spre echilibru. Când modul tău de viaţă a fost excesul... Exces care este, chipurile, calea cea mai scurtă spre mântuire! Cu condiţia unui sfârâit final, de total regret şi abandonare în credinţă! (Tâlharul de pe cruce sau criminalul de pe scaunul electric.) 6 octombrie 2011 Nu cumva autoironia e singura formă de conştienţă a Măriei Sale Sinele? Sau, mă rog, forma primară. Iar ironia ar fi iubirea însăşi (pentru creaţie) în stare pură, iniţială. Căci, subiectivă ca un capriciu, nu ignoră obiectivitatea; vede „realist” şi defectele. (De aceea sunt acuzat că nu iubesc deplin, fiindcă nu ştiu să ironizez obiectul dragostei? Şi de aceea am impresia că nu sunt iubit când persoana dragă mă şicanează?) Voi mai medita la păcatele mele, deoarece le-am cam pus în paranteză, le-am cam lăsat subconştientului. Acum să continuu cu ironia şi autoironia. Şi lor le-am intuit cândva esenţa (Omul paradoxal, finalul) în legătură cu hazardul. Însă constat că era mai înţeleaptă

fuga (de atunci) a condeiului, determinată de jocul articulaţiilor mâinii, decât activitatea neuronală. Cum s-ar zice, o încheiere din condei inspirată, nu realmente simţită, trăită. Dezlegarea nodului (complexului) ironic s-ar putea să depindă de etimologia termenului. Mi-ar plăcea să aibă de-a face cu pacea (gr. eirene), dar are mai degrabă cu mânia (lat. ira), iritarea. Radicalul conţine mai mult ca sigur ideea de ridicare. Şi în sensul „paradoxal adică normal” (tot eu am scris odată) al ariciului: cât de mângâietoare trebuie să fie pentru puii săi atingerea de ţepii mamei! Şi în acela de repetare, reînnoire: chiar prefixul grăieşte şi adverbul nostru iar îi ţine isonul, cel englez ever prelungindu-l până spre „mereu, totdeauna”. Şi în cel de înălţare pur şi simplu, care nu este tocmai modest de vreme ce poate atinge bolta: în mitologia elenă, zeiţa Iris (simbolizând curcubeul), rapidă, uşoară, înaripată, era considerată mesagera zeilor (în special Zeus şi Hera), comunicanta pământului cu cerul. (Hesiod îi atribuie, dacă îmi amintesc bine, drept tată pe Thaumas ‘uimirea’ şi drept mamă pe Electra, al cărei nume nu mai are nevoie de comentarii. De ce n-a fost puţin ironic s-o declare şi soră cu Eriniile?!) Întotdeauna „am depăşit” ironia în direcţia sarcasmului. Care reprezintă o încercare de a-l pune pe Celălalt, ca pe un bondar supărător, într-un sarcofag. Oricum, într-o cutie, la dispoziţia posesiei tale şi eventual spre a-l fagocita, consuma. E o atitudine egoistă şi în acelaşi timp vinovată faţă de spiritul ironic. Acesta, în ciuda aparenţelor (sau a prostiei), este viu, dinamic, deschis şi infinit iubitor. Dar hai să merg şi de astădată – când voi scăpa de acest nărav, când îmi voi însuşi, într-o altă existenţă, înţelepciunea peştilor? – către presupusele universalii lingvistice. Ar fi fascinant să se constate că pacea şi războiul se legănau îngemănate la originile vorbirii. Nu a celei indoeuropene, nu a celei euroasiatice, ci poate în rădăcinile care ţâşnesc încă din gura aborigenilor africani, australieni, amerindieni, caucazo-tibetani... Cum să le găsesc însă din postura mea de specialist în psihologie intimă care duce la nimic şi de ageamiu în cea colectivă care conduce la maipularea a tot? După însemnarea aceasta, şi pipa şi pachetul de tutun s-au prăbuşit inexplicabil de pe butucul ce îmi serveşte ca masă de lucru.

Page 24: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

24

Victoria MILESCU SCUMPIRE S-a scumpit lumina de aceea umblu cu o sacoşă plină cu stele şi cu alte obiecte ce luminează: căni, cleşti, pahare ochi, inimi, genunchi, flori, portocale din când în când un râu vine după mine îmi pune peşti fosforescenţi în buzunare bani de aur în pantofii lărgiţi tălpile-mi sclipesc mâinile s-au albit ca zăpada şi ea s-a scumpit întreg oraşul se grăbeşte să o încarce în camioane să-şi facă provizii pentru noaptea cea mare dar ea, obişnuită să trăiască pe picior mare nu se va deranja pentru nişte sărăntoci... ÎN GERUL DE AFARĂ Azi a nins am stat în casă şi am scris deşi nimic nu-mi place mai mult decât să ies afară, în ger, să gust fulgii carne din carnea eternităţii îmi place să las să cadă peste mine ninsoarea până când sub alba povară, la capătul zilei devin o fiinţă diformă, abia păşind, ferindu-mă de îmbrăţişările accidentale, de un sărut insolent mergând pe străduţele întunecate ajungând la o fereastră luminată unde cineva milos aduce în casă un om de zăpadă ca mine...

MĂTURĂTORUL Nu veni, nu veni, nu veni noapte, zi nu mă amesteca în valul de frunze uscate al măturătorului cu vestă fluorescentă măturătorul îşi face treaba cântând în miez de noapte adună paşii zilei unii lenţi, alţii grăbiţi paşi târşiţi, obosiţi, bătrâni, bolnavi paşi de îndrăgostiţi, de prichindei sunând din clopoţei el pune în tomberon resturi de gesturi, cuvinte

ce n-au apucat să fie rostite

petele de neşters ale fantomelor măturătorul mătură dâre de ani fericiţi strigăt de roţi, de glonţ, de obraji sfărâmaţi de dinţi auriţi, de îmbrăţişări de cutii care explodează uneori şi aruncă în aer un jet de bancnote colorate.... RUDA MEA, PLOAIA Când plouă ies afară să plâng în voie sunt rudă de lacrimă cu ploaia nu ştim cine îşi termină prima muniţia, ea sau eu nu ştiu cine udă petuniile din grădină ea sau eu mireasma lor ne secătuieşte de cuvinte în lipsa lor plângem plouă să plâng în voie o mare favoare a cerului stelele nu se zăresc, ele plâng întorcându-şi faţa de la pământ mai decente decât mine. NU O JUDECAŢI Nu o judecaţi prea aspru pe văduva îmbrăcată în roşu aprins lângă groapa săpată-n pământul reavăn când coboară pe scripeţi coşciugul fostului ei soţ nu o judecaţi prea aspru pe văduva ţinând cu distincţie ţigaretul de fildeş învăluită în norul de vanilie, scorţişoară a împărţit pungi cu inimioare de turtă dulce câteva au alunecat lângă

Page 25: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

25

pantofii ei cu tocuri ca suliţele, înfigându-se în iarba din jur ca o barbă de preot tânăr nu o judecaţi prea aspru pe văduva plecând gânditoare pe aleile cimitirului cu plăci şi cruci somptuoase sub care dorm foşti iubiţi, cunoscuţi ea îşi pune ochelarii de soare deşi afară s-a întunecat se aud voci, sunete languroase în aer pluteşte parfum de flori de tei cad stele nimic nu le poate convinge să se întoarcă înapoi. CORNELIEI Te-am îngropat într-o petală de crizantemă ondulată de ger te-am îngropat într-un fulg de zăpadă sau de pasăre singulară grifer te-am îngropat într-o lacrimă de lumânare albind subit în dimineaţa incertă nedumeriţi fiind încă în secret parcă, temându-ne să nu ni te fure vreun poem aşteptând sub arbori de ceaţă te-am îngropat într-o sămânţă ce poate va înflori de Armindeni mormântul poetului e pretutindeni... CU BAGAJUL FĂCUT DIN TIMP În bucătărie, femeia taie ceapa, curg lacrimile în sufragerie, bărbatul scrie despre tristeţea unei zile cu soare în baie, femeia spală rufe, le stoarce, le întinde pe sârma vrăbiilor, se apără să nu-i ciugulească ochii portocalii în dormitor bărbatul scrie despre furtuna din paharul făcut ţăndări în curte femeia mătură resturile zilei sătule şi bete bărbatul urcă pe acoperişul lumii şi scrie: viaţa e o minciună!

RĂGAZ Bat la uşa ta cu pâine şi sare drumul de înapoiere cu răscruci şi hârtoape se destramă ca o iubire prea mare, nemeritată se ridică în loc munţi, ape vocea ta se aude prin abur şi ceaţă vocea ta nici tunet, nici şoaptă nici blândă, nici furioasă: nu încă, nu încă...

Valeria MANTA TĂICUŢU Marionete ne-am născut pe partea greşită a cortinei de fier ne-o spune crivăţul mirosind a vodcă şi-a kalaşnikov, crivăţul care mătură străzile noastre fără lumină; degeaba ne-am scos din uniforme, cusăturile lor au rămas în carne şi supurează nu ne vindem ţara, strigăm ca apucaţii, dar importăm pe valută păduchi din barba lui Lenin, îi lăsăm să se-ngraşe din noi, fac bine la creier, îl spală de tot: tratament naturist garantat, ţi-o spune orice vânzător de biblii alternative; dincolo, la curtea aceluiaşi stăpân, poloniul ţi-l servesc decent, pe tartine cu caviar şi şampanie dezbrăcatele lor, învăţate de mici cu tarife, asalturi şi străpungerea încercuirii naşa strana are grijă maternă de balalaica lor, toate sunt albe şi grase cândva; dezbrăcatele noastre se ascund sub farduri ca vechii haiduci în codrii Vlăsiei, până dispar, măcinate de sida şi silicon puietul lor se exportă pentru inima slăbită, ce bate în toate punctele cardinale, pentru proprietarii de stele cu diamante în loc de ochi ştim, ne-am născut pe partea greşită a cortinei de fier, toţi cu două inimi şi cu două feţe, una la vest, una la est, spre est ne-nchinăm, de-acolo, orice-ar fi, vin şi lumina, şi gazul, şi matahalele cu mâna pe robinet, şi poveştile despre vagoane cu aur, cu istoria noastră ruptă-n bucăţi, şi cu fluturii-fraţi, ieşiţi pe jumătate din coconul de piatră: da, ne-am născut pe partea greşită a cortinei de fier.

Page 26: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

26

Mihai MERTICARU

SONETUL LIMBII ROMÂNE Limbă română, tu eşti casa noastră, Sarea cu pâinea, soarele cu luna, Marea şi Carpaţii dintotdeauna, Basmul din bătrâni şi bolta albastră, Izvorul în munţi şi-n curte fântâna, Trei culori precum florile în glastră, Raza de aur ce bate-n fereastră, Sângele-n vene, sămânţa, ţărâna. Din gintă latină ne-ai făcut popor, Separându-ne de-o împărăţie, Şi ne-ai plămădit din dragoste şi dor. Ţine-ne mereu sub acelaşi tricolor, Curgi înainte ca o apă vie, Du-ne fără preget spre veşnicie !

CALEA ROBILOR … am intrat în lumea aceasta pe calea robilor înotând prin apa tulbure a îndoielii şi a suspinelor în spate ducând o raniţă plină cu temeri cu blesteme şi păcate ancestrale duios călcând pe jar şi pe spini fericit că numai o săgeată bine-ascuţită mi-a rămas înfiptă între coaste mândru că n-am scăpat niciodată în noroi

crucea pe care urma să fiu răstignit ameţit de simfonia minciunilor fulgurante de sub cupola himerei vrăjit de zigzagul clipei lunecoase prin fluviul de cuvinte muşcat de o singurătate turbată fermecat de cântecul de sirenă al deşertăciunii şi de potecile basmului în care m-am rătăcit mângâiat de neant şi ispitit de zâmbetul colorat al iluziei găunoase tânjind cu petulanţă după o străfulgerare de absolut și o așchie de liniște pentru a-mi găsi sălaşul într-un limb al disperării din miezul nimicului cel mare prizonier în năvodul unei aprehensiuni taina şi tăcerea înnobilându-mă totul e şi va fi iluzie din străvechime aşa decide domnul Parmenide…

BEŢEŞTI

… aceleaşi explozii de miresme şi culori te întâmpină la intrarea în satul natal aceeaşi orgă gravă de melancolii şi înfiorări acelaşi glas de clopot se tânguie în clopotniţa bisericii de pe dealul de unde copil fiind atingeai cerul cu fruntea aceeaşi tăcere pansează cu smerenie rănile mult prea adânci cu care se făloşesc sătenii strecurându-se bâjbâind prin amintirile din celălalt veac liniştea izvorăşte din fiecare piatră din pustiul zilelor îndoliate din atâtea răni nevindecate din clipocitul gândurilor nerostite din pădurea rămasă doar în amintire şi din tristeţea zăvorâtă în lăzile de zestre Bistriţa curge printre fiordurile de aur ale memoriei ducând la vale umbrele peştilor zglobii de odinioară paşii tăi măsoară adâncimea dintre mâhnirea de ieri şi cea de azi a beţeştenilor mult mai bogaţi în pagube

Page 27: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

27

îl vezi pe copilul ce-ai fost umblând desculţ prin bruma dimineţilor de fum în tâmple încep să-ţi viscolească nostalgii şi auzi ecoul carelor de lemn neamurile te urmăresc de după gardurile într-o rână şi nu ştiu pe cine caută în astă amărăciune străinul ce-şi poartă lacrima pe obraz ca pe un scump trofeu sau ofrandă adusă unui zeu prin oase îţi curge o înserare care mult te doare prin gânduri îţi bat vânturile toamnelor cu rod jefuit de nerod cocorii pleacă rânduri- rânduri de-atâta pustietate mult te mai îngânduri… SILFIDĂ … erai aşa de tristă că în jurul tău toate se transformaseră în piatră cărbune zgură smoală și înmlăștinată nevolnicie într-un târziu când ai zâmbit entazic pustiul din jur s-a făcut grădină luxuriantă când ai râs în hohote zările au început să te strige pe nume balta plină cu nămol a devenit izvor cristalin apoi fluviu rostogolindu-se-n cascade și ocean de miracole femeie catedrală a încântării cu portal întrandafirat erai o tăcere elizeică eram un extaz erai o fee pantée eram o alboradă dinamitardă feciorească uimire femeie silfidă tu nu ştii că numele tău e feerie și cânt celest tu nu ştii că eşti lacrima care sprijină muntele să nu se prăvălească în neant tu încă nu ştii că fără tine toate planetele ar lua-o razna prin Univers…

ÎNCÂNTARE ŞI STUPOARE … doar câteva ceasuri (poate veacuri) a cântat numai pentru mine pasărea aceea ciudat de măiastră prilejuindu-mi fulgurante clipe de magie și extaz de cum am ieşit din pădurea fermecată de pe acel tărâm celest nu mai cunosc locurile nu recunosc şi nu mă recunoaşte nimeni totul e schimbat singur griul mânjeşte şi pământ şi văzduh râurile şi-au uitat albia crucile împânzesc orizonturile oamenii par a fi fantoşe de nictalopi nu mai mănâncă roadele pământului (înghit nişte pastile) nu mai beau apă de izvor (se mulţumesc cu un strop de esenţă de pustiu) nu mai vorbesc o limbă inteligibilă (le este suficientă o coajă de idiom zdrenţuit) neantul pare a fi întemeiat dinastia nisipului şi a zgurii pe pragul dintre aici şi dincolo numai zei de piatră şi îngeri de ghips ca o paralaxă a amintirii unui paradis pierdut şi a scufundării unui continent din imperiul inocenţei dezorientat şi cuprins de teamă m-am întors în pădurea fermecată n-am mai găsit-o dispăruse fără urmă cu tot cu pasărea măiastră restul e ignominie…

Page 28: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

28

Diana VRABIE

PROZA SCURTĂ PENTRU COPII ÎNTRE TRADIŢIONALISM ŞI

POSTMODERNISM (I)

În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea, literatura română din perimetrul basarabean se conturează pe un fundal proteic, animat de contradicţii şi reconcilieri atât social-politice, cât şi cultural-artistice. Ne aflăm la confluenţa a două veacuri refractare la procesele şi curentele epocii, în care evenimentele literare plutesc într-o derivă descurajantă. În interiorul unei culturi hărţuite de vicisitudinile timpului şi încorsetată în doctrine, literatura rămâne ostatică ideologizării, aderând, previzibil, la criteriile sociopolitice şi etice în detrimentul celor estetice. Este chiar destinul literaturii române din Basarabia, „ce nu apucă nicidecum să se maturizeze şi să se cristalizeze, ci mai degrabă se cicatrizează” (Grigore Chiper).

În perioada sovietică, în contextul unei totale instabilităţi istorice şi politice, şansa scriitorilor din Basarabia a constituit-o refugiul în spaţiul ocrotitor al literaturii pentru copii, chiar dacă reminiscenţele balastului ideologic îşi vor face simţită prezenţa şi aici. Intuiţia genială pe care a avut-o Spiridon Vangheli, spre exemplu, consacrându-se exclusiv carierei de scriitor pentru copii, i-a asigurat un loc meritoriu în literatura română, în condiţiile ofensivei proletcultismului acerb. Aşa se face că segmentul literaturii pentru copii va obţine un profil distinct în raport cu alte arii literare, devenind „unul din prestigioasele compartimente ale literaturii basarabene” (Mihai Cimpoi).

Dincolo de statutul controversat şi apartenenţa mereu suspectată, literatura pentru copii din Basarabia va obţine treptat preţuirea binemeritată. Stângace la început, situată în imediata vecinătate a pedagogiei prin conţinutul ostentativ moralizator, concepută într-un registru stilistic al „moldovenismului” rudimentar, ea va tatona toate genurile literare. Cu o eficientă reprezentare în genul liric, literatura pentru copii obţine un profil distinct în genul epic, cu precădere la nivelul prozei scurte. Concizia, flexibilitatea, caracterul alert, disponibilitatea, operativitatea, motivează succesul ei în lectura copiilor.

Nutrită din esenţa galantă a epicii, proza scurtă îşi întârzie, indecisă, paşii în faţa unei palete complexe şi ambigue – cu definiţii incerte şi glisante – de specii epice, cum ar fi nuvela, povestirea, povestea, schiţa, miniatura. Ferm încetăţenite în literatura română, acestea îşi continuă traiectoria cu bogate tradiţii, dacă ţinem cont de faptul că proza românească a stat, la debutul ei şi până la începutul secolului al XX-lea, sub dominaţia textului scurt. Prezenţe active, speciile prozei scurte îşi vor consolida ulterior statutul de categorii esenţiale în cadrul unei literaturi, care are pretenţia de a fi luată în seamă. Proza scurtă pentru copii va fi recunoscută, îndeosebi, datorită specificităţii sale – dimensiunea redusă, limbajul simplu, acţiunea trepidantă, secvenţialitatea, temele predilecte, existenţa implicită a unei scheme morale, optimismul, elementele fantastice, evitarea subiectelor „fierbinţi”, perspectiva umoristico-ludică etc.

Impunerea prozei scurte în spaţiul literaturii din Basarabia se produce anemic, fiind marcată de diletantism în perioada de existenţă a RASSM (1924-1940), când e concepută/ valorificată, în general, de autodidacţi. Doar forţând nota, vom putea extrage câteva secvenţe incorporabile domeniului, ilustrat modest de Gheorghe V. Madan (Ciuboţelele lui Ionel), Sergiu V.Cujbă (Povestiri din copilărie), Vera Bantalovschi (Fiul câmpului, Doi prieteni mici), dar şi de unii regăţeni, cum ar fi cazul lui Boris Jordan (Vitrina cu păpuşi de porţelan) ş.a. Scriitorii se orientează spre tema copilăriei nefericite, pe urmele lui Victor Hugo, care a creat în veacul al XIX-lea o adevărată „modă” a prozei universului copilăriei dramatice. Dacă Gheorghe V. Madan surprinde povestea tragică a unui băiat basarabean, călit în mediul păstorilor, ce visează la nişte ciuboţele noi, pe care nu ajunge să le încalţe întrucât, umblând desculţ, se îmbolnăveşte şi moare, Vera Bantalovschi îşi îmbracă naraţiunea într-un final ceva mai luminos, datorită relaţiilor copiilor vitregiţi de soartă cu micile vieţuitoare. Aşa cum limitele, în general, încorsetează, vom înregistra în aceste producţii analize stângace, personaje cu individualitate precară, elementarizate în exces, pe un tipar comun al artificialităţii, claustrării, falsităţii, banalităţii etc.

Deceniul postbelic (1945-1955) îşi consumă în mod nefericit destinul, în detrimentul valorii estetice, pe

Page 29: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

29

calapodul proletcultist, monstruos „pat procustian”. Vor circula, mai ales, traduceri din literatura rusă, dar şi din cea a popoarelor URSS, care elogiau „marea prietenie”, după „moda ideologică a timpului”, în lumina unui fals optimism. Încă în anii războiului, partidul comunist se angajase ferm în acţiunea de „îndrumare” a procesului de creaţie artistică, adoptând hotărâri şi legi speciale. Acestea aveau drept scop canalizarea atenţiei oamenilor de artă spre ilustrarea prieteniei „de nezdruncinat” dintre popoarele URSS, a recunoştinţei tuturor popoarelor încorporate în necuprinsul imperiu răsăritean faţă de „marele” popor rus, a luptei Ţării Sovietice pentru pace etc.

Înstrăinaţi de matricea spirituală, în urma rupturii tranşante cu tradiţia, condamnaţi să se alimenteze dintr-o pseudoliteratură, pe un fond marcat puternic de vigilenţa înverşunată a organelor represive ale statului sovietic, autorii de literatură „moldovenească” din Transnistria vor promova, inevitabil, arta de propagandă, inclusiv în literatura pentru copii. Povestirile lui David Vetrov, Iacob Cutcoveţchi, Nichita Marcov, Ion Canna şi, din păcate, multe altele vor reprezenta marca absolută a neantizării conştiinţei estetice.

Rudimentare, uşor teziste, înscrise în linia unui sentimentalism rustic, dar comportând avantajul unei unduiri de frază românească sunt povestirile lui Grigore Adam (O serbare) şi Alexandru Cosmescu (Dealul viei). Protagonistul Gheorghiţă din O serbare întruchipează visul copilului de la ţară, dornic să urmeze studiile în circumstanţe prea puţin favorabile. Amprentele războiului în destinele umane, copilăria mutilată de evenimentele istorice vor reţine atenţia multor scriitori. Aceştia îmbină, în mod paradoxal, sentimentalismul cu un anumit eroism al rezistenţei în faţa terorii istorice după al Doilea Război Mondial.

În această perioadă, încep să se producă unii autori formaţi în contextul interbelic, cum este cazul lui George Meniuc, care ne va lăsa câteva sclipiri ale prozei scurte abia peste un deceniu (Delfinul, 1969). Desantul dat reuneşte, în principiu, scriitori care au debutat pe parcursul deceniului 1955-1965: Valentin Roşca (1954), Aureliu Busuioc (1955), Vladimir Beşleagă (1956), Gr. Vieru (1957), Alexandru Gromov (1957), Gheorghe Gheorghiu (1958), Vitalie Filip (1959), Gheorghe Dimitriu (1960), Vasile Vasilache (1960), Ion Druţă (1962), Spiridon Vangheli (1962), Anatol Gujel (1962), Raisa Lungu-Ploaie (1962), Liviu Damian (1964). Acestora li se vor asocia ceva mai târziu scriitorii Ion Vatamanu (1966), Mihail Garaz (1966), Lidia Hlib (1967), Mihail Gheorghe Cibotaru (1969), Victor Prohin (1969), Iuliu Cârchelan (1969), Aurel Ciocanu (1970), Dumitru Matcovschi (1971), Vasile Galaicu (1971), Ion Gheorghiţă (1971), Nicolae Esinencu (1972), Sanda Lesnea (1972), Ştefan Tudor (Melnic) (1973), Aurel Scobioală (1974), Nicolae Vieru (1974), Victor Dumbrăveanu (1975), Anatol Ciocanu (1977), Gheorghe Vodă (1979) ş.a.

În tentativa de evitare a „croielii” ideologice, aceşti autori, refugiaţi în mantia literaturii pentru copii, vor tatona reabilitarea esteticului, scriind deopotrivă pentru cei „mari” şi cei „mici”, fără false prejudecăţi. Înregistrând un salt calitativ faţă de „era” anterioară, această generaţie îşi va unifica efortul în „îmbogăţirea diapazonului de căutări creatoare” (Eliza Botezatu), ceea ce va duce la diversificarea genurilor şi speciilor literare. Alături de parabolele în proză, cultivate cu succes de Aureliu Busuioc, o pagină splendidă o vor constitui miniaturile pentru preşcolari şi şcolarii mici, semnate de Spiridon Vangheli (În Ţara fluturilor, 1962; Băieţelul din coliba albastră, 1964), Gr. Vieru (Făguraşii, 1963), Nicolae Esinencu (Harbuzul lui Fănel, 1972) ş.a.

Camelia Manuela SAVA

Femeile în romanele și piesele de teatru ale lui Camil Petrescu Femeile au reprezentat în toate epocile literare

surse inepuizabile de inspirație, în versuri sau în proză, în teatru, în balade, doine, basme, legende, nuvele sau romane. Cea mai interesantă epocă literară care a adus un plus valoric în „eternul mister feminin” a fost, fără îndoială, perioada interbelică, prin romancierii săi de excepție: Mircea Eliade, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, scriitoarele punând altfel în lumină prezența femeilor în literatură: Hortensia Papadat Bengescu, Henriette Yvonne Stahl, Ioana Postelnicu, Ticu Archip, Cella Serghi, Sorana Gurian ș.a.

Eroinele din proza interbelică surprind printr-o prospețime intelectuală, printr-o condiție modernă, aflată în evoluție permanentă, aflată într-o luptă cu sinele, interbelicul punând pentru prima dată problema emancipării femeii în societate.

Page 30: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

30

Pornind de la celebra frază a eroului camilpetrescian care a declanșat toată drama în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”: „Eram însurat de doi ani cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”, putem să realizăm că atât femeile, cât și bărbații trăiesc intens, arzător sentimentul geloziei, pe de o parte, la modul absolut pe cel al iubirii. Astfel, soția lui Ștefan Gheorghidiu, Ela, fiind reconstituită prin intermediul memoriei afective a naratorului-personaj, devine obiectul unei iubiri posesive, bolnăvicioase, obsesive.

Dacă, inițial, eroul recunoaște că legătura lor s-a înfiripat din orgoliu, fiindcă fata era una dintre cele mai frumoase studente la Litere, treptat, Gheorghidiu ajunge să creadă că femeia aceasta este unică pentru el, cum este mama sa, așa cum singur declară: „Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic; așa ca eul meu, ca mama mea…”, concepțiile sale despre iubire și despre moarte fiind influențate de filozofia de viață care se remarcă în idei ca: „O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei” sau: „Cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt”.

Dragostea pentru femeia sa devine trăire superioară, provocată de o stare de excepție ce se naște din frământări, scepticism, pesimism, tensiune intelectuală, de aceea la sfârșitul romanului, în capitolul „Comunicat apocrif”, îi va reda Elei libertatea, anunțând că va divorța, eliberându-se de teroarea geloziei, a incertitudinilor. Viziunea asupra Elei se schimbă în momentul în care vede că războiul și moartea sunt experiențe limită, care îl fac să conștientizeze altfel valorile unei vieți liniștite.

O femeie deosebită rămâne Doamna T din „Patul lui Procust”, construită pe altă dimensiune spirituală decât Ela, pentru că la ea întâlnim împlinirea dragostei ce presupune o comuniune intelectuală cu bărbatul iubit. Pentru Camil Petrescu, Doamna T este feminitatea însăși, misterul ascuns în suferințe, în demnitate, în speranța că ești iubit, că ești răsplătit așa cum meriți pentru dedicarea, pentru sinceritatea ta, pentru dăruirea mistuitoare.

În piesa „Jocul ielelor”, Maria Saru Sinești, soția ministrului justiției, Saru Sinești, este amanta lui Gelu Ruscanu, un ziarist, bărbat frumos, „ca de 27-28 de ani”, tipul intelectualului care crede în idei absolute: în iubirea absolută, în dreptatea absolută. Femeie frumoasă și delicată, împărțindu-se între un soț brutal și un iubit hipersensibil, Maria trăiește și ea o dramă a neîmplinirii. O fire melancolică, dar apreciată în societate, o mamă iubitoare și jertfelnică, ea reprezintă pentru Ruscanu obiectul unei iubiri aprinse, ce se sfârșește în compromis și în moarte. Maria vine să îl roage pe Gelu să nu publice scrisoarea în care apărea pătată imaginea ei de mamă prin legătura amoroasă ce o aveau, temându-se pentru copiii ei, pentru soarta ei. Deși se iubiseră cândva, Gelu nu cedează și nu va accepta compromisul, singura ieșire din această situație

limită fiind sinuciderea, repetând gestului propriului tată.

Pe de altă parte, Ioana Boiu - Dorcani, fiica lui

Matei Boiu - Dorcani, numită și „Jupânița” este iubită de Andrei Pietraru, un tânăr cu un potențial intelectual excepțional, care acceptă slujba obscură de bibliotecar în casa Dorcani, numai pentru a fi aproape de ființa de care este îndrăgostit. Fata, superioară ca statut social, îl tratează de sus, îl consideră la început „un ratat”, dar Andrei continuă să spere că ea va realiza ce sentimente profunde nutrește, chiar dacă Ioana crede că există numai „suflete de slugi și suflete de stăpâni”. În final, când situația se va schimba, Ioana regretă atitudinea ei orgolioasă, însă e prea târziu, eroul luptă cu sentimentele sale și va renunța la acest ideal, plecând departe, alegând să fie liniștit în lumea sa.

Astfel, personaje omogene, deși privite într-o perspectivă relativă, de o mare autenticitate, alcătuite pe tipuri viabile, eroinele camilpetresciene, unele delicate, sensibile și frumoase, altele orgolioase și puternice, având trufia de a se ști iubite, adorate, reprezintă un tipar specific perioadei interbelice: femeia ca obiect al iubirii pentru bărbații care sunt căutătorii de absolut și care nu se împlinesc prin visul lor de cunoaștere absolută, pentru că potrivit concepției scriitorului: „..toate sufletele acestea de carne și mătase devin prea târziu, și de prisos, bune.”

Page 31: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

31

Virgil DIACONU

Interpretarea ficţională a poeziei. Falsa autoritate a filozoficului Cunoscut îndeosebi ca lingvist, cu 15 lucrări/

volume de specialitate editate în perioada 1986-2009, Dorin N. Uritescu, licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti (1970) şi al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi (1978), a publicat anul trecut volumul de critică literară Pentru o lectură adevărată şi o percepţie corectă a temei, Editura Rawex coms, Bucureşti.

Cartea despre care vorbim îşi propune să stabilească înţelesul, sensul adevărat al câtorva poezii – Floare albastră (Mihai Eminescu), De ce-aş fi trist (Tudor Arghezi), Plumb (George Bacovia) şi În grădina Ghetsemani (Vasile Voiculescu) –, dar şi al romanului Răscoala, al lui Liviu Rebreanu.

Interpretarea ficţională a poeziei Floare albastră

Aflat în căutarea sensurilor reale ale creaţiilor

abia numite, Dorin Uritescu polemizează cu o serie de critici şi făcători de manuale şcolare care deformează înţelesul operelor în cauză, după cum aflăm din comentariile autorului. De exemplu, în studiul numit Floare albastră, dedicat desigur poeziei cu acelaşi nume a lui Eminescu, Dorin Uritescu critică aproximativ 40 de studii şi articole scrise de diverşi autori care au tratat despre această poezie. Unul dintre mobilurile disputei literare este acela că: „Poezia Floare albastră de Mihai Eminescu a fost interpretată de aproape toţi criticii literari, de la publicarea ei în Convorbiri literare din 1 aprilie 1873, până astăzi, fără ca vreunul dintre aceştia să înţeleagă, cu adevărat, semnificaţia versului ei fundamental: «Totuşi… este trist în lume!»” (p. 29, forma din manuscrisul eminescian a versului).

Dar care este semnificaţia adevărată a versului final al poeziei? Dl. Uritescu apreciază că celebrul „Totuşi este trist în lume!” este un vers tragic: „CONDIŢIA UMANĂ este tragică” prin versul „[…] este trist în lume!” (p. 53). Ce îl determină pe lingvist să

afirme că acest vers este tragic? Sentimentul de tristeţe produs de despărţire –

„Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră – Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi este trist în lume!” –

nu poate fi totuşi echivalat cu sentimentul tragic. O altă idee avansată de lingvistul D. Uritescu

este aceea că personajul feminin din Floare albastră, care este „o persoană instruită, cultivată, ştiutoare a istoriei omenirii şi înţeleaptă” (?), ştie „că şi iubirea este o cale de cunoaştere a absolutului”. (p. 37). Cum a ajuns lingvistul D. Uritescu la concluzia că iubita din Floare albastră ştie „că şi iubirea este o cale de cunoaştere a absolutului” este greu de spus, pentru că poezia Floarea albastră nu ne oferă totuşi versuri din care am putea extrage această concluzie.

Nu mai puţin curioasă este şi interpretarea care face din personajul masculin al poeziei Floare albastră un „partener-geniu” (p. 33), „bărbatul identificat cu geniul” (p. 46, s.n.). Este personajul masculin din Floare albastră un geniu? O semnalare în text a îndepărtării bărbatului îndrăgostit de cotidian prin preocupări mai puţin obişnuite – „Iar te-ai cufundat în stele...” şi „În zadar râuri în soare/ Grămădeşti-n a ta gândire/ Şi câmpiile asire/ Şi întunecata mare;” – nu ne confirmă totuşi că acest personaj este un geniu. Poate este doar un astrolog sau mai degrabă un visător. Condiţia de geniu a personajului masculin este doar o interpretare, speculativă, a lingvistului.

Îndrăgostitul-„geniu” este totodată posesorul unei conştiinţe tragice, ne spune exegetul: „Bărbatul din poema analizată are conştiinţa tragică a fiinţelor superior dotate (…).” (p. 47). Sunt fiinţele superioare în mod implicit tragice? Conştiinţa tragică, ne spune D. Uritescu, este dată de situarea bărbatului în ecuaţia „condiţiei umane”, condiţie care este prin ea însăşi tragică. Pentru că, spune lingvistul, „condiţia umană este tragică, dată odată pentru totdeauna, imuabilă, până la sfârşitul lumii: omul nu va cunoaşte niciodată absolutul, fiind fiinţă trecătoare, cu o putinţă limitată de cunoaştere.” (p. 46).

Dar dacă condiţia umană este tragică prin ea însăşi, dacă tragicul priveşte condiţia umană în general, atunci de ce nu ar fi un personaj tragic şi femeia îndrăgostită, dar şi oricare alt personaj din poeziile lui Eminescu şi ale oricărui alt poet, care, ca personaje, participă şi ele la condiţia umană? Personajele din toate poeziile, prozele, dramele şi comediile lumii ar fi cu toate tragice. Toate genurile literare ar fi o paradă de personaje tragice… Şi omenirea însăşi, fireşte.

Comentariu nonficţional la o interpretare ficţională

Interpretarea lui Dorin Uritescu se sprijină,

după cum se vede, pe câteva elemente-pilon: îndrăgostitul-„geniu”, care ar fi să fie „deţinătorul unei cunoaşteri culturale şi ştiinţifice de excepţie” (p. 53),

Page 32: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

32

femeia iubită, care, deşi este reabilitată spiritual de interpretarea lingvistului, rămâne să susţină antiteza ideatică şi vocaţională dintre cei doi, absolutul, care ar fi prezent atât în gândirea femeii, cât şi a bărbatului, şi, în fine, conştiinţa tragică a personajului-„geniu”, închipuită de către interpret.

Cu aceste elemente – îndrăgostitul-„geniu”, femeia iubită care „meditează” la absolut, absolutul prezent în gândirea celor două personaje, conştiinţa tragică a personajului-„geniu” – ni se propune o schemă interpretativă a poeziei Floare albastră care nu pare să-i corespundă totuşi acesteia, pentru că un bărbat îndrăgostit „cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte”, care grămădeşte în gândirea sa, metaforic, râurile din soare „Şi câmpiile asire/ Şi întunecata mare” nu este neapărat un geniu, aprecierea lingvistului că femeia îndrăgostită ştie „că şi iubirea este o cale de cunoaştere a absolutului” nu ne este transmisă totuşi de niciun vers al poeziei analizate, iar conştiinţa tragică atribuită personajului-„geniu” nu are ce căuta nici ea în acest poem de vreme ce condiţia umană nu îi asigură personajului în cauză doar prin ea însăşi calitatea de pacient tragic.

Cu privire la sensul conceptului de tragic trebuie spus că fixarea unui înţeles general acceptat al acestui termen este destul de dificilă, aşa încât termenii derivaţi – condiţie tragică, existenţă tragică, personaj tragic, sentiment tragic, conştiinţă tragică etc. – nu sunt nici ei foarte clari.

În fine, consultând un expert în această problemă, înţelegem că tragicul nu se naşte decât în momentul în care conştiinţa individului se raportează la propria finitudine, aşadar la iminenţa morţii ca la o limită ce nu poate fi depăşită.

„Tragicul trebuie căutat la întâlnirea unei fiinţe conştiente finite cu propria sa finitudine percepută ca limită”,

spune Gabriel Liiceanu în volumul Tragicul, o fenomenologiei a limitei şi depăşirii (1, p. 40). Interpretarea d-lui Uritescu Dorin, care face din personajul masculin al poeziei Floare albastră un personaj care îşi demonstrează condiţia tragică doar prin participarea sa la condiţia umană şi care îşi probează conştiinţa tragică prin versul „… este trist în lume!”, este total neavenită, forţată, dacă admitem că tragicul are sensul propus de Gabriel Liiceanu. Oricum, nu putem să aplicăm conceptul de tragic unui personaj literar sau uman înainte de a clarifica sensul acestui concept atât de alunecos. Fără o clarificare conceptuală, speculaţiile noastre sunt fără temei, hazardante.

În toate punctele ei – condiţia de geniu, prezenţa absolutului în gândul femeii şi al bărbatului, condiţia şi conştiinţa tragică a bărbatului – schema interpretativă propusă de lingvistul D. Uritescu nu exprimă poezia Floare albastră, ci este mai mult o ficţiune, o interpretare ficţională.

Vizavi de interpretarea speculativă a lui D.U., consider că postura de geniu, prezenţa absolutului în

gândurile femeii şi ale iubitului ei, precum şi conştiinţa tragică a personajului-„geniu” sunt doar speculaţiile interpretului şi că personajele poeziei Floare albastră sunt, cu toată îndepărtarea de cotidian a bărbatului îndrăgostit, personaje fireşti. Poezia nu ne furnizează, aşadar, date, versuri prin care să decretăm nici postura de geniu a bărbatului, nici conştiinţa sa tragică, nici absolutul amestecat în gândirea femeii şi în căutările „metafizice” ale personajului masculin. Interpretarea lui D.U. este o ficţiune. El dă poeziei semnificaţii pe care aceasta nu le are. De ce suntem dominaţi de acest tip de interpretare fantezistă, când poezia însăşi nu sugerează, în mod real, această interpretare? De ce nu putem înţelege poezia Floare albastră prin ceea ce ne comunică ea cu adevărat, aşadar ca pe un poem de dragoste pur şi simplu?

Filozoficul – o falsă autoritate în poezie

Spre finalul discursului său, Dorin Uritescu

găseşte că are destule argumente să cuprindă poezia Floare albastră „în şirul creaţiilor filozofice de profundă cugetare şi îndelungă meditaţie” (p. 47)…

Poate fi inclusă poezia Floare albastră „în şirul creaţiilor filozofice de profundă cugetare şi îndelungă meditaţie”? Ce anume este filozofic, profund filozofic în această poezie? Să fie versurile de mai jos –

„Acolo-n ochi de pădure, Lângă bolta cea senină Şi sub trestia cea lină Vom şedea în foi de mure. Şi mi-i spune-atunci poveşti Şi minciuni cu-a ta guriţă, Eu pe-un fir de romaniţă Voi cerca de mă iubeşti.” –

marcate filozofic? Cred că prin includerea poeziei „în şirul creaţiilor filozofice…” îi atribuim acesteia o calitate pe care ea nu o are. Postura filozofică a poeziei Floare albastră este doar o ficţiune a interpretului. O altă ficţiune a lui.

De ce susţine D. Uritescu faptul că ne-am afla în faţa unei poezii filozofice, când poezia nu este, de fapt, filozofică? Ar avea ceva de câştigat Floare albastră (sau o altă poezie care nu este filozofică) dacă ar fi cuprinsă cu de-a sila de către interpret în „şirul creaţiilor filozofice...?” Să fie oare superior filozoficul în relaţia lui cu poezia, pentru ca poezia să câştige un plus de valoare în momentul în care noi o decretăm „filozofică”? Nicidecum! Toate tipurile de creaţie – creaţia poetică, proza, drama, pictura, sculptura, muzica, dansul, creaţia filozofică etc. – au valoare prin ele însele, deci prin perspectiva/ viziunea lor asupra valorilor umane pe care le înglobează în discurs, prin viziunea care le este specifică – poetică, epică, filozofică... Toate tipurile de creaţie ne-filozofice îşi sunt, prin modul lor propriu de a fi, suficiente lor însele

Page 33: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

33

şi nu au nevoie de piatra filozofală a filozoficului. Poezia se receptează şi judecă poetic, pictura se înţelege şi judecă în calitatea ei de pictură şi aşa mai departe.

Prea des uităm că poezia – filozofică sau nu – trebuie să valoreze în primul rând ca o creaţie de tip poetic, deci ca poezie. Şi ea nu valorează ca poezie decât atunci când exprimă o viziune poetică şi o configuraţie artistică. Caracteristica filozofică nu salvează prin ea însăşi nicio creaţie/ operă exterioară operei filozofice, fie această creaţie poezie, proză, dramă, comedie, pictură, sculptură sau muzică…, pentru că ea, caracteristica filozofică, nu exprimă nicidecum specificul, esenţa acestor arte. Valoarea poeziei nu creşte, aşadar, pentru că ea este „filozofică”, ci pentru că discursul poeziei este în spiritul viziunii şi al artei poetice; dacă este. De fapt, se observă că aşa-zisa „poezie filozofică” este de cele mai multe ori didactic-filozofică şi că ea este ratată ca poezie tocmai din această cauză.

Din nefericire, încă nu am scăpat de ideea preconcepută că filozofia este culmea gândirii umane şi că ea are capacitatea să înnobileze tot ceea ce atinge cu aripa, ba chiar să înlocuiască trăsăturile specifice ale unei arte sau alteia… Împotriva supremaţiei filozoficului asupra genurilor literare sau ale artelor în general, vom spune că toate tipurile de creaţie ale spiritului, în care intră fireşte şi filozofia, au aceeaşi îndreptăţire spirituală şi că între ele nu există ierarhii. Deşi desigur că eu şi oricine altcineva punem prefera o artă sau alta, după sensibilitatea de gen pe care o avem şi după harul pe care îl manifestăm într-o direcţie sau alta.

În ceea ce priveşte poezia Floare albastră, aceasta nu intersectează în nici un fel filozoficul, doar dacă nu vom considera că dragostea este o problemă filozofică… – „Fibra”, dimensiunea filozofică i-a fost adăugată acestei poezii de către interpret. Floare albastră este o poezie „de dragoste” pur şi simplu. O poezie care este la un pas de a fi de dragoste nebună şi albastră.

O lectură în cheie poetică…

Pentru poezie, mai importantă decât lectura într-

o forţată cheie filozofică este citirea acesteia în cheia care îi este proprie, deci în cea poetică... Mai important ar fi să observăm, aşadar, că poetul pune în antiteză, prin gândirea expresă a personajului feminin, două vieţi: una însingurată a iubitului ei şi alta a cuplului închipuit de femeia îndrăgostită ca un cuplu mundan care îşi caută, doar prin iniţiativa ei, fericirea. De fapt, pentru fericirea acestui cuplu, femeia îndrăgostită – şi Eminescu, în calitate de autor al poeziei – coboară dragostea pe pământ cale de nouă strofe, majoritatea de tipul

„De mi-i da o sărutare, Nime-n lume n-a s-o ştie, Căci va fi sub pălărie –

Ş-apoi cine treabă are!” În aceeaşi idee a mundanizării iubirii celor doi,

poetul concepe un personaj masculin care nu ilustrează doar condiţia unui însingurat, cât şi pe aceea a unui îndrăgostit care regretă, ca orice om îndrăgostit, despărţirea de iubita sa –

„Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră – Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi este trist în lume!”

Ca interpreţi nepărtinitori ai poeziei discutate, nu putem să acordam atenţie posturii de însingurat (înstrăinat?) a personajului masculin în defavoarea posturii sale mundane, de om comun, şi să extragem din însingurarea acestuia postura de geniu. Prinşi de nervul unor interpretări speculative hiperbolizante de acest fel, uităm să ne punem problemele propriu-zise ale artei poetice, pe care le cere orice abordare critică a poeziei: realizarea emoţiei, a lirismului, a viziunii poetice şi tensiunii semantice, aşadar a calităţii poetice/estetice a poeziei.

Seduşi de valoarea „filozofică” a poeziei, fireşte că nu mai observăm cele câteva stângăcii: construcţia parţial incoerentă a versurilor „În zadar râuri în soare/ Grămădeşti-n a ta gândire”, din care ar fi să înţelegem că în gândire sunt îngrămădire „râuri în soare”…, nefericitul verb din „Grămădeşti-n a ta gândire”, diminutivul de alint al iubitei, „mititica”, atât de pauper, din „Astfel zise mititica”, o calificare minoră faţă de liricul „floare albastră”, mult prea şcolărescul „codrul cu verdeaţă”, din versul „Hai în codrul cu verdeaţă”.

Toate acestea stau însă alături de versuri izbutite, care ar fi să ne cucerească emoţional –

„Înc-o gură – şi dispare... Ca un stâlp eu stam în lună! (s.n.) Ce frumoasă, ce nebună E albastra-mi, dulce floare!” Şi te-ai dus, dulce minune, Ş-a murit iubirea noastră – Floare-albastră! floare-albastră!... Totuşi este trist în lume!”

Şi acum, dacă tot am scăpat de interpretarea

ficţională şi de autoritatea filozoficului asupra poeziei, putem remarca efortul şi capacitatea autorului de a răspunde unor interpretări discutabile şi adesea eronate ale manualelor. Spunem acest lucru referindu-ne, desigur, şi la celelalte poezii analizate de lingvist: De ce-aş fi trist (Arghezi), Plumb (Bacovia) şi În grădina Ghetsemani (Voiculescu).

1. Gabriel Liiceanu, Tragicul, o fenomenologiei a limitei şi

depăşirii, Editura Univers, Bucureşti, 1975.

Page 34: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

34

Mariana CÎLŢ

IMAGINE Privesc prin fereastra cerului dincolo de îngeri cum Poezia face schimb de impresii la o cafea cu Inspirația. Uneori, e prea trivial dansul picăturilor de ploaie lovind puternic geamul mat încât face realitatea să lăcrimeze. De undeva, se aude suspinul unui vers, sincronizat cu zborul aripii fluturelui albastru. Orizontul privește marea, zâmbește, trage aer în piept și se pierde în nori. PLOAIE Ploua. Cerul căpătase nuanța vieții, cu mici urme de melancolie, iar secundele continuau

să se scurgă în picături amestecare de zâmbete, gesturi, suflete... TOT Fiecare perseidă, a cărei lumină a căzut peste obrazul tău, ascundea în pleoapa nopții o mare de minuni duse departe, pictate în aur peste inspirația mea de a scrie, de a trăi, de a respira... Aceeași poveste veche cu oamenii născuți din păcat mi-o spune în fiecare seară luna, totul plutește până departe, corăbiile alunecă spre întuneric, mâinile noastre strânse în jocul de-a viața mângâie valurile misterului, în vreme ce totul e TOT. DEFINIȚIE Ce să mai lungesc vorba, Dumnezeu cunoaște absolutul din inima fiecăruia. Eu sunt doar o ființă care știe să privească universul cu coada ochiului și să-l captureze într-o poezie.

Page 35: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

35

Maria MÂNZALĂ De Sânziene Legănată de bătăile inimii, sorb liniştea din fiinţa mea până târziu, când se aprinde o stea. Împletesc coroniţă din sânziene, o strâng în vrajă şi-n mii de mistere, până când în miez de noapte, durerile facerii vin mai aproape. Cuvintele intră în jocul prefacerii. Alerg pe câmpie, mă joc cu stelele, cu zmeiele. E noaptea focurilor. Tu te întreci în rotirea făcliilor, scânteile, ca săgeţile, împung cerul. Tu sari peste foc, eu mă scald, ca într-un joc, în roua de pe sânziene. Cuvântul mă unge pe pleoapă, pe gene. Liniştea de decuseară se prelinge în acorduri de vioară.

Odihnă Pe câmpul necopt mă odihnesc. Cum seara vine crengile îmi străpung zidurile, sfarmă oasele, căutând rădăcinile. Cu frunze tunate în verde şterg întunericul de pe ochiul care veghează coacerea câmpului. Frunzele se leagănă, rădăcinile şerpuiesc urcând către adâncurile vieţii precum unda de râu. Aud ca niciodată mişcarea luminii punând cingătoare bobului de grâu. Mă odihnesc.

Dorinţă

Construiesc castele din lumini şi umbre,

ştergând praful de pe gândurile sumbre, las să se înalţe turnurile mele până sus la lună, dincolo de stele şi din corn de lună, cald eu voi suna, să se ştie-n ceruri că pe veci voi sta în căldura lunii, pe un colţ de stea, spună gura lumii cât şi cum o vrea. Poezie

Eu storc din versuri albe picuri aromate pentru salbe. Chiar parfumate sucuri adun din vechi şi răzleţite ruguri, căci la marele festin aşezat în ceruri, poate de destin, suna-vor în clinchet licări cristaline, îndulcite cu litere aldine, venite în dar, în zorii omenirii, în Marele Altar. Bărăgan

Ochiul se avântă în cârdul de ulii, peste şesurile aplecate de rodul bogat, se intersectează cu drumurile scăldate de fluviile galbene ale Bărăganului, unde îmi legăn paşii în dansul dropiilor, bronzate de azuriul peştilor din Călmăţui, mă întorc în Bărăganul gânguritului dintâi.

Page 36: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

36

Din poezia lumii

M. ROSSIIANSKI/ HRISANF

(Lev/Leon Zak) 1892–1980)

În traducerea şi prezentarea lui Leo BUTNARU

În almanahul grupării literare petersburgheze „Mezaninul poeziei”, cu pseudonimul Hrisanf îşi semna versurile şi articolele Lev (Leon) Vasilevici Zak, cel care, peste ani, avea să devină un celebru pictor, scenograf şi sculptor. Atât numele grupării, precum şi două din cele trei almanahuri – „Vernisaj”, „Ospăţ pe timp de ciumă”, apărute în anul 1913, i-au aparţinut chiar lui. Iar cu pseudonimul M. Rossiianski a publicat mai multe eseuri teoretice. V. Şerşenevici susţinea că Zak „târa” grupul spre un futurism „academic”: „În contraponderea simplităţii grupului în fruntea căruia se aflau David Burliuk şi Vladimir Maiakovski, în baza unei ample cercetări lingvistice, estetul Zak a dezvoltat teoria „cuvintelor-miros”, sub pseudonimul Mihail Rossiianski luptând aprig cu lipsa de obiect a neologismelor lui Krucionîh. Spre deosebire de cubofuturişti, el nu nega poezia veche, tinzând să edifice futurismul „pe temeiurile depăşirii clasicismului”.

La un moment dat, Hrisanf îşi anunţase editarea volumului de versuri „Improvizaţii pirotehnice” care nu a mai apărut.

Din 1920 s-a aflat în emigraţie. În 1970, la München, îi apăru volumul „Dimineaţă în interior”, care include atât poemele sale de tinereţe, din perioada „mezaninului”, cât şi pe cele scrise ulterior. CA ŞI INTRODUCERE Chef de pomină! Negrul, alături, Străpunge trup după trup, avan.

Disperare, nu-mi devasta ospăţul Cu arama fanfarei, bătăi de timpan. Trecutul în genere nu a existat, În braţe – braţele ce le are lustra! Nu presăra cu cenuşă Fărâmele de bacara. Negrul întemniţă amicii toţi Masa asta lungă ce rost ar avea? Chefuiesc pe catifea! Slăvit fii tu, Cel ce-ai inventat ciuma. Lămpiţile, Mery, ni le aprinde. Mery muri, jur. Să ne ciocnim paharele Din cristal pur! Cad stele. Vă salut! Vii după mine din propria-ţi voie, poftim. Beau pentru ucigaş – e ceasul tău – Ciumă, să ciocnim! Preşedintele încă nu a plâns. E pentru musafiri tragicu-mi toast, Pentru focuri de-artificii, făclii Şi teroare, purpură, patimă, fast! Ierunci, vale, stridii, Roze! Garçon, du vinaigre! Chefuim într-o lustră portocalie. Eu, ciuma, insul din ţările negre.

*** Nu-s eu candelabrul ce ar auri Cerul în locul stelelor ce s-au stins. Tot rătăcesc cu şatra omenească, Pasiuni transformând în cărbuni sau vis. Vedea-voi azuriul meu tavan Şi pe cei isprăviţi, urnă cu urnă? Cine pe coardele inimii mi-ar deştepta O neagră, smolită nocturnă? Sus, cine-ar aprinde electricitatea, Candelabre, lustre bogate, simplă lampă? Coborî-va spre mine Beatrice De pe faţa ta, ca de pe o stampă? Sărutându-mă cu tristeţea, după şatră Merg şi potrivesc pasienţe, uzanţe. Dincolo de stinsul, demult, candelabru – Vântul unor sumbre substanţe. (1913, Paris)

***

Inimă de cârpe! Eu sufăr sub nordica furtună-urgie. Aceeaşi tristeţe, ce mi se cunoaşte. Poate că fericirea se află-n beţie? Sfârşitul tuturor exclamaţiilor, De roze sfârşit şi de lame, tăiş!

Page 37: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

37

Nu mai au ochii lacrimi. Treaz, mănânc pietre de pe povârniş. Disperare! Întoarce-ţi faţa spre mine, Ia-mi inima, aşa, de mână! La spânzurătoare cu el, la spânzurătoare Prin suplicii, pe sub arcade şi lună!

*** Disperarea o strâng, sufocant, În mâini, în unghiile-mi vineţii. Mă cheamă în camera sa Demonul sinuciderii. Ilustraţia singurătăţii! Nefericit simbol, bineînţeles! Îndată îţi recunosc exclamaţia: Ritmurile tale, ca rozele, sunt într-ales. Probabil, voi veni la tine, Mai ai puţină răbdare! Inima-mi plictisită adoră otrava ta – O vei tăia cu cuţitaşul, se pare.

*** Acum, tu încă nu ai murit, Dar nu face să te bucuri a fală: Al destinului umor gânditor Radiusul îl va preface parabolă. Nu vei putea prezice încă Nici un fel de dar tainic, ascuns, Când făclierii vor prinde-a înălţa Crepdeşinul doliului la uşi, sus. Ucigaş-maniac-frizer Pe toţi ne gâdilă după ureche odată. Catafalcul! Lagărul cimitirului! Procesiunea va venit la poartă. (1913, Paris)

*** Se goli potirul meu peste zi Peste pământul nostru căzu noapte, Sărac în bucurii, cu inima rebegită Potirul îl voi întinde din nou, poate. Până când somnul pleoapele-mi va închide Şi sufletul se va desprinde de realitate, Lasă-mă să mai beau din viaţă şi speranţă Din răcoroasele tale fântâni, toate! Lasă-mă să mă spăl pe ochii ce-mi picotesc Înainte de somn, pentru o veghe infimă, Şi să mai ascult în freamătul nopţii Muzica bătăii tale de inimă!

(1920) ***

Rânduiala sufletului elegiac, Indolenta inimă a lumii! Înscrisuri în acelaşi sistem de cifre Cu picior de iamb al eterului, lunii! Al aştrilor mers îngreunat, Plugurile cosmicităţii tale Şi al sângelui rapid circuit – Vocile unei singure fugi muzicale. Aşadar! Cu această viaţă fatală Trebuie să fii şi plăcere şi vocaţie Respirul tăriilor albastre Să le însoţeşti cu-a ta respiraţie. (1928)

*** Greşit-am mult – mai rău – făcui erori Cu nedreapta-mi, nereuşita-mi inimă, Mă trădai pe mine şi pe cei de altă credinţă Dedându-mă tuturor erorilor ce mă oprimă De parcă n-aş fi ieşit ca mecanism perfect Din mâinile Creatorului, luminate! De parcă, de cum am coborât în lume, neamânat Fost-am mutilat de fiinţare şi finalitate! Şi îngerului şi fiarei li-s daţi sorţii lor. Drumul omului e întru mutilare De-a fi tărâm de oarbe contradicţii – Şi eu am sorţii mei sub bolta ce dispare. (1931)

***

Deschide uşa inimii mele Deschide şi intră spre-a vieţui în ea Eu ştersei colbul de ieri şi de azi Şi pus-am un nufăr la intrare Cerul uşor de picior va intra după tine Şi când îngerii Potopind masa cu surâsul lor Vor zângăni din veselă Voi auzi cum murmură Maria: – E timpul trapezei rabine. Ia din vin pâine şi soare Iar eu ca un toiag de pază voi sta La pragul inimii mele. (1941)

Page 38: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

38

Franck GAROT (1970) Pantumul din Bruxelles Thalis se-ndreaptă spre Bruxelles Când prin păduri, când pe câmpii. Din plânsu-n care pui atâta zel Nu reuşeai deloc să te abţii. Când prin păduri, când pe câmpii Curge canalul veşnic solitar. Nu reuşeai deloc să te abţii. Te şi vedeai în locul funerar. Curge canalul veşnic solitar Mai înainte de-a se pierde. Te şi vedeai în locul funerar Mâna-ţi uita să mă dezmierde. Mai înainte de-a se pierde S-a-ngemănat cu largul drum bătut. Mâna-ţi uita să mă dezmierde, Eu mă gândeam la Knokke-le-Zoute. S-a-ngemănat cu largul drum bătut. Un şir de camioane-a depăşit. Eu mă gândeam la Knokke-le-Zoute Şi la hotelu-acela foarte îndrăgit. Un şir de camioane-a depăşit. Din Anglia porniseră-n convoi. Şi la hotelu-acela foarte îndrăgit Ne ascundeam păcatul amândoi. Din Anglia porniseră-n convoi. Nu le păsa de tren, ca-ntr-o orbire. Ne ascundeam păcatul amândoi. Scrisorile din scrin ni-s amintire. Ne le păsa de tren, ca-ntr-o orbire. Pe cer se profila un nour frez. Scrisorile din scrin ni-s amintire. Drept mărturie o să le păstrez. Pe cer se profila un nour frez. Perfid urma spre noi să se abată. Drept mărturie o să le păstrez: Dorinţa ta testamentară-i toată.

Perfid urma spre noi să se abată Un vânt avid aleargă mai departe. Dorinţa ta testamentară-i toată: Va fi îndeplinită ca la carte. Un vânt avid aleargă mai departe, Se năpusteşte hohotind amar. Va fi îndeplinită ca la carte Dorinţa ta de luptă cu cancerul barbar. Se năpusteşte hohotind amar Rafala de furtună-ncrâncenată. Dorinţa ta de luptă cu cancerul barbar Nu-mi va calma durerea niciodată. Rafala de furtună-ncrâncenată Stă semn că totul se va fi gătat. Nu-mi va calma durerea niciodată: Tristeţea mă va face disperat. Stă semn că totul se va fi gătat Din plânsu-n care pui atâta zel. Tristeţea mă va face disperat. Thalis se-ndreaptă spre Bruxelles. Vilanela sfârşitului lumii Bate, lume, tobele de zor: E ultima călătorie; Lumea e moartă: ajutor! Zilele-şi văd de drumul lor Cu sutele în vijelie. Bate, lume, tobele de zor! Astfel, amor după amor Uitate-s întru veşnicie. Lumea-i pe moarte: ajutor! Adio, zvon învrăjbitor Şi tot ce-ar fi putut să fie! Bate, lume, tobele de zor! Sunt mii de drame ce nu mor: Violuri, jafuri, vrăjmăşie... Lumea-i pe moarte: ajutor! Cum poţi să fii nepăsător Când rău-i în devălmăşie? Bate, lume, tobele de zor! Lumea-i pe moarte: ajutor!

TRADUCERI

Page 39: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

39

Pantumuri * Trenul aleargă cu viteză mare Pe câmpii ce-n somn s-au cufundat. Tristeţea mea va curge-n depărtare, Amicii-n versuri îi voi fi cântat! * Afară, pe o bancă-nzăpezită, Coţofana urmele şi le-a lăsat. Înăuntru, scumpa mea iubită Să mă îmbrăţişeze a-ncetat. * Dar unde-i dusă frunza oare De răul vânt capricios? Dar unde-i oare sufletul pe care Şi tu şi el mi-l seduceaţi frumos? Fumul ţigării tale Oare ce va deveni fumul ţigării tale abia inhalat deja expulzat într-un rotocol senzual al buzelor oare ce va deveni fumul ţigării tale ca al nu ştiu câtelea sărut pe care mi-l transmiţi blazată ce va deveni oare fumul ţigării tale ca frumuseţea ta după aceşti ani ce s-au dus Traduceri de Ion ROŞIORU

Adrian ERBICEANU Atâta ai Atâta ai, atâta duci, Când pasul tău cu trudă suie, Spre înnoptatele răscruci, Întortocheata cărăruie. E-n toate-o liniște de crezi Că nu e nimeni să te-ndemne Cât de departe poți să vezi Pe drumul îngrădit de semne. Și doar atunci când, colbuit, Un foșnet ți se pare șoaptă, Te arde pasul, îngrădit, Pe curba altădată dreaptă, Cu tâlcul, petrecut în gând, Că la răscrucea ce se-nclină, Te va cuprinde, lăcrămând, Cuvântul devenit Lumină. Alternanţă Din aberanta întrupare de vis în vise – disipat în punctiforme alternanţe, dând semn că timpu-i alterat– se-ntinde vălul iluzoriu ce ne cuprinde, rând pe rând, acreditare către timpul ce va să vie mai curând. Curbată, vremea se înclină spre listele de acatist, şi-şi pendulează inerţia ca ochiul veşniciei, trist, cum unitatea de măsură, reverberată de ecou, pe terezie ne împarte: atâta vechi, atâta nou. În fuga către infraroşu, rărite, golurile mor: atâta alb, atâta negru, atât rotundul bicolor, că manifesta detaşare a gândului rămas lucid, se profilează ca o umbră pe pleoapele ce se închid.

Page 40: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

40

Şi când chemarea tăinuită, prin vreme îşi găseşte loc, Ispita nu mai e ispită; Norocul nu mai e noroc! Dar toate râurile Păstrez, adânc în mine, o trăire, Un basm ce începea cu -„ A fost odată, Pe ţărmuri de nespusă fericire, Un împărat şi-o prea-frumoasă fată…” Ce vrăji se împleteau, ce plăsmuire Mă îndemna s-o cred adevărată, Când în privirea ei citeam Pieire - Un Început şi un Sfârşit deodată ?!... Mai fulgeră, sub timpi, o Întrebare, - Pe care mintea cearcă s-o reţină - Încarcerată-adânc în sanctuare De întuneric, căutând lumină… Dar toate râurile curg spre mare, Şi Marea nu e niciodată plină! Agonizând printre Driade De abanos, protuberanţe cu sens sau fără sens pornite, alambicare de semnale pe trupuri fără de sfârşit, prin linii largi, circumvolute, imensitatea le înghite cu Ne-nceputul fără margini şi Nesfârşitul năzuit. Agonizând printre Driade, căzând fertile în Neunde, spre patru zări, pe ample trepte, străvechi ecouri izvodesc o exaltare captivantă – ce infailibil ne pătrunde – când Narcişi oglindiţi în ape, pe sine înșiși se-ntregesc. Aşa mereu – ca atentate la vârsta noastră pedepsită de goluri mute, divizate şi retopite în întreg – scrutez intersectarea nudă, cu mlădierea de ispită, îmbrăţişând Porunca dată, dar… peste poate s-o-nţeleg! Balans ( Vanitas vanitatum et omnia vanitas) Balans în gol pe-o mucedă frânghie… Salt din înalt în gol anticipat… Frânturi de epopee, ce învie Cu fiece iernare și scăldat. Înlănţuiri de energii rebele; Deşertăciuni – ca poartă de hotar; Tot ce visăm se sprijină pe ele – O viaţa pe un ac de minutar! Dorinţa ce ne macină e sacră; Trudit e doar altoiul versatil: Când Idoli cad, noi Idoli se consacră,

Ofrandă unui soare infantil. Balans în gol pe-o mucedă frânghie… Salt din înalt în gol anticipat; Destin menit să stea pe veşnicie Zălog între Virtute şi Păcat! De prin ántice coclauri De prin ántice coclauri, ridicați cu osteneală, Scoatem lumii adormite carapacea de sineală, Val prin val trecând, cum vremea, dintr-un veac, într-o clipită, Nu mai lasă nici o urmă de durere sau ispită. Prinși în clește de un ornic ce se strânge și destinde, Sprijinim Nemărginirea, făr' a ști a o cuprinde, Vis dând graiului și firii, vanitoși să tragem dâre Peste treptele uitării - lung urcuș... spre coborâre. De genunchi atârnă greul, tot mai greu să îl suporte, - Ca durerile, din faceri, adunate în cohorte, - Când ajunși la poarta vieții, ea ne-nstrună și înhamă De la Binecuvântare la Chemarea de-a da samă. Și când ce-a rămas din toate, ne e peste a-nțelege, Prorocirile din veacuri, încâlcite și betege, Răscolite, dau să ardă pe colinele bătrâne... „Toate-s praf...”, spunea poetul... Numai dragostea rămâne!

Cădea o ploaie... Cădea o ploaie dulce şi suavă Ca-n Eminescu, din bătrânul tei. Aveai în ochi o mare de scântei, Iar eu înfăţişarea cea mai gravă Să-ţi pară vorba-mi, vorbă cu temei... Şi-am tot visat ca alţii fericirea Ascunsă-n ierburi şi cuprinsă-n flori. Erai cu trenă şi aveai bujori, Aşa cum te întruchipa iubirea. Eram şi eu şi alţii visători. Se risipea în jur o melodie Ca dărnicia unui blând copil Ce-şi sălta, blonde, pletele-n April, Când corzile, ţâşnind adânc din glie, S-au re-mplântat în solul lor fertil. Neînţeles de cel ce înţelege, Inevitabil ne-am topit arzând, Ca patima stârnită de un gând, Însămânţând, sperând că vom culege Formula veşniciei mai curând.

Page 41: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

41

George L. NIMIGEANU

VIAȚA Cea de toate zilele N-aș putea spune câte milenii a traversat sângele care mă cutreieră... munte cu munte, vale cu vale... dar știu... că munții câmpii s-au făcut... iar câmpiile din nou, munți... Și... mai știu că, pe frunte lumina îmi lustruiește o sfântă coroană de sare... În cuvintele mele nu înfloresc păduri... și... nu inima mea se aude... în pieptul meu !... Se aud... pașii nenăscuților... și râsetele lor alergând... pe această colină a Dorului... Pe-o colină a Dorului, Casă... îmi este viața strămoșilor !... Pâinea... pe masa mea, iluminându-mă... e... sufletul lor... Cu privirile lor, ochii mei... mută zările mai departe... încât... numai cine nu vrea nu vede... piatra... tocită de pași... în pragurile vieții acestui Cuprins... bătrân... și fără de somn... precum Timpul... Deci, nu știu câte milenii a traversat sângele care mă cutreieră... Însă... știu că, pe fruntea mea, lumina lustruiește o sfântă coroană de sare... căreia, în popor, i se zice viață !... Viața mea... cea de toate zilele... CÂNTEC Pentru Limba Mamei Lângă vetrele Numelui Tău, aerul povestește păduri... lumina – sfintele umbre ale adevărurilor de totdeauna...

Râuri-râuri... dorurile... izvoare celeste... ... prin văile sufletului... numai că sufletul... călător... pe cărările întrebărilor... prin munții îngândurării... poartă... pe umeri... ranița grea... a timpului... Fiece pas – veacuri... fiece veac, izvor lângă izvor, o vecie... în care, fără de somn, Inima Ta... îmi bate în piept... trăindu-mă... STRĂ – VEDEREA Mică istorie Știu... Îmbrăcând cămașa zilei mele, scumpă, cămașa Bunului o-mbrac, lumina... - din Lumină... din LUMINĂ... - nădăjduind s-o înmulțesc... în veac,... în stră-vederea ochiului lăuntric... „dintru-nceput... la vremile de-Apoi”... pe unde Dumnezeu aprinde... Noima Focului Viu... pe vetrele din noi... De n-ar privi prin ochii mei Părinții, Floarea de Colț mi-ar înflori din stei?... Mi-ar mai sări izvoarele-n cărare, de nu m-ar prinde-n grai dorul de ei? Stelele-n cer... și largurile-n gând... fără nesomnul vieții lor,... mi-ar naște, pe gură, răsuflarea-n care ard... urmaș, de drept, de m-ar recunoaște?... Pe frunte, cerul casei părintești de n-aș purta din fragedă pruncie, sub vâlvătaia rănilor din nume, afla-va... fiul meu... vreo temelie? Din vatra satului din mine, cum ar mai sălta, în drumul lumii, viața, spre Adevărul-cel-de-căpătâi, mama... de m-ar fi întors cu fața?... Iar tata... rază... jertfei lui... de nu m-ar fi sortit de mic – la ursitoare - durerea-n rangul nostru... „de noblețe” mi-ar mai întoarce viața... către soare?...

Page 42: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

42

MONOLOG MATINAL Celui din oglindă Ieșind din „greul” care ți-a fost haină strâmtă și aspră și străină foarte, uitând de ură, nedreptăți și moarte, luminii dăruindu-te... în taină, să treci prin tine... cum lumina crudă a dimineții prin pupila calmă a florii... care-ți înflorește-n palmă!... Să simți că zarea-n pleoapa ta asudă - pasăre-n cântec... în tării senine !... Strunindu-ți gândul Scara-n Cer s-o-nvețe, în visul semețit... dinspre junețe, spre... destrămarea beznelor din tine, purificat de propria durere, să arzi... în prețul vieții... dumirit... de parc-ai arde-n clipa de sfârșit - umblând... prin moarte... către înviere!... Că... Drumul... suie... înapoi... spre Casă... un trudnic munte, povârnit pe Cale, cu tot urcușul răsturnat... pe-o Vale... a cărei necuprindere... apasă cât Cerul tot... pe viața clipei tale... dându-ți răgaz - de jertfă... și... de treaptă - să te aduni... - cu totul - într-o faptă... rănile preschimbându-le-n petale... În slăvile adâncului din tine ieșind din năruita vieții trudă - Lucrarea Noimei... sfânt să se audă, întru... rodirea gândului de bine!... Și-n tine, povârnindu-te pieptiș, în cruci de tâlcuri, chiar de la „Intrare”, lumii... să-i fii răspuns... la Întrebare... curat, înalt... și fără ocoliș! Drumul... e-n tine !... Ținta lui... în tine!... precum, în poame, seva rădăcinii... - și-„nveșnicirea sfântă a Luminii” în... Nesfârșirea Dragostei Divine!...

Laurenţiu BELIZAN pe aici nu se întâmplă nimic

duminica vânzătorul de la Bingo nu vine lângă coloane

nu este nimeni să oprească liniştea doar profesorul ros de cancer

coborât din blocul bălţat cu polistiren ca din cer

îţi povesteşte zâmbind că aproape a scăpat răul este un bine iconoclast

şi banii curg fără zgomot pe stradă precum sângele în abatoare

accelerezi

parbrizul înaintează lent ţi se lipeşte pe faţă ca o mască

duminica la prânz nu este nimeni să-ţi spele maşina de praf şi

cheaguri

la periferie păsările cuibăresc toracele vitelor

privind cu teamă din spatele vertebrelor de şofran

în Antarctica s-a mai desprins un gheţar cât un cartier

aici ghioceii şi liliacul şi-au întins dezgolite gâturile emo în gerar

oraşul e cufundat în ceaţa ca de ambră un geamăt surd creşte în cupola de aer

lăptos ca şi cum fiecare stradă ar avea glas

stropi stacojii preling geamul unui lupanar

aş putea să-ţi povestesc multe dar până ajung la tine cuvintele

noi suntem deja altfel şi iubirea poate înţepeni ca un camion sub o

pasarelă

Page 43: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

43

Simona-Grazia DIMA Critică literară şi transparenţă (I) Dintotdeauna mi s-a părut esenţial ca un critic

literar să fie dublat de un filosof – fiindcă el spune oamenilor ce anume, în literatură, este dezirabil şi desăvârşit, şi cum ar putea să ştie acestea dacă ar avea o judecată limitată la percepţia obişnuită? Cum ar putea el intui, dacă nu ar avea o formaţie adânc filosofică, ce anume este cu adevărat existenţa şi, apoi, firesc, literatura impregnată de această veritabilă existenţă şi conducând spre ea, ca spre un inconfundabil izvor (şi liman) al fericirii? Mai demult, cărturarii şi filologii se formau în facultăţi de litere şi filosofie, aceste două categorii de „umanioare” erau nedespărţite. Astăzi oricine poate nu doar scrie, ci şi da edicte cu privire la valoarea unei opere literare, fără să ştie, adesea, dacă nu cumva păşeşte pe căi de multă vreme bătătorite (să nu zic „fumate”). Dar, încă mai grav, dacă nu s-a nutrit deopotrivă la filosofie şi litere, acela poate să nu aibă gustul îndeajuns de fin pentru a detecta trăirile subtile care caracterizează marea artă, mărginindu-se la expresia grobă a unor trăiri oarecare, convertite literar. Pentru că filosofia ne arată, suav, mai mult tăcând, prin co-naturalitate (un termen folosit încă de Toma D’Aquino), până unde se întinde, într-o operă de artă, fiinţarea conştiinţei, care sunt fruntariile atinse de simţirea omenească emoţionată de această fiinţare sălăşluind nu doar în vizibil, ci şi în dimensiuni mai greu perceptibile. Ea ne cufundă astfel, ca lectori, într-un infinit potenţial; pe care, în lipsa maleabilităţii dobândite printr-o statornică şi extinsă cugetare, mintea pseudocritică o poate expedia rapid ca plicticoasă, intelectualistă (şi maculată de alte adjecive nedrepte).

De aceea voi începe acest îndelung amânat excurs eseistic privitor la critica literară şi la condiţia criticului literar cu o pildă a unui mare înţelept şi sfânt. Rumi (Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī, cunoscut şi ca Mawlana sau Mevlawī, poet persan, jurist, teolog şi mistic sufit, 30 septembrie 1207–17 decembrie 1273) are un splendid poem, pe care, instinctiv, l-am situat într-o subtilă conexiune cu statutul criticii literare ca vocaţie: este vorba de Zugravii din Râm şi cei din China, de găsit în volumul: Jalalludin Rumi, Meditaţii şi parabole, în traducerea lui Otto Starck, Ed. Kriterion, Bucureşti, 2002. Dincolo de parabola întrecerii la pictură, tema abordează ştergerea vălului individualităţii, în căutarea Realităţii supreme. Chinezii se lăudau că sunt primii la zugrăvit (adică la pictură). Râmlenii spuseră că, dimpotrivă, ei sunt aceia, încât ambele tabere porniră o întrecere, arbitrată de un sultan. Solicitară fiecare o sală, o primiră şi începură lucrarea, în încăperi vecine. În vreme însă ce chinezii îi cerură împăratului şi culori, râmlenii afirmară că nu au nevoie decât de lumină, spre a curăţa rugina. „Şi-nchişi în a lor sală, ei zidul începură/ să-l lustruiască până ce-ajunse faţa-i pură.”

La capătul strădaniei lor, chinezii îşi anunţară fapta cu zgomot, sultanul sosi să le vadă picturile, fu impresionat. Se duse apoi să vadă ce au făcut ceilalţi, dând cu delicateţe la o parte perdeaua ce-i despărţea. Acolo era şi mai frumos, fiindcă tot ce pictaseră chinezii se reflecta aici pe un perete curat, strălucitor. „Ce dincolo văzuse, aici era mai bun./ Vrăjiţi îi fură ochii. N-am vorbe să vă spun.// Râmlenii sunt sufiţii (…) Ei inima încearcă s-o cureţe deplin/ de ură, lăcomie şi de-orice gând meschin.// A inimii oglindă în marea-i puritate/ e gata s-oglindească imaginile toate.// Iar infinita formă informă-a Celui tainic/ e-n inimă-oglindită în chip deplin şi trainic.// Deşi această formă a Celui ce-i prea sfânt/ nu poate fi cuprinsă de ceruri şi pământ,// căci margini are globul ca şi-ale bolţii arii,/ a inimii oglindă, să ştiţi, n-are fruntarii.// Gândirea amuţeşte ori face să mă-nşel./ Mi-e inima cu Domnul sau inima-i chiar El.// A inimii oglindă în veci o să arate/ imaginile pure-n adâncu-i reflectate.// Acei ce-o şlefuiră scăpat-au de culoare./ Divina frumuseţe-o privesc fără-ncetare! (p. 192–193)

Ori de câte ori mă gândesc la criticul literar, îmi vine în minte, dar şi în suflet, cu o mare emoţie, această parabolă a lui Rumi. Temut, adorat, dar şi hărţuit şi dispreţuit, ignorat ca om, uitat şi abandonat după ce şi-a făcut „datoria”, criticul este curtat de mulţi scriitori, conştienţi că el le poate edifica statutul social, le poate crea gloria. Am fost martoră la discursul programatic al unor confraţi care-şi proclamau cu sânge rece strădania, strategic urmărită, de a se infiltra în fluxul de simpatie al câte unui critic. Pentru mine însă, criticul este nu un „vânat de soi”, ci un ascet, cineva care a renunţat la viaţa sa proprie, pentru a o trăi pe a altora, în discreţie şi anonimat. Ins cu o uluitoare capacitate de a empatiza, de a trece de la o emoţie la alta, de la un sentiment la altul,

Page 44: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

44

pe fondul unei iubiri egale faţă de spiţa scriitoricească şi, de ce nu, faţă de omenire, criticul este nu versatil, ci divin prin detaşarea sa. Acum bate tactul unei poezii avangardiste, în următoarea clipă vibrează la un poem romantic ori vorbeşte despre un poet cu o înaltă cultură şi cu o ţinută academică, fiind totodată umbrela dezmoştenitului, paraşuta de siguranţă a sinucigaşului, care vine şi i se adăposteşte sub aripă. El nu elimină pe nimeni.

El merită iubirea noastră şi are, între scriitori (cei ce au nevoie de analiză şi recunoaştere), mintea cea mai maleabilă şi de o transparenţă adesea uimitoare. Trebuie să se acomodeze cu toate: cu urâtul şi diafanul, cu monstruosul şi seraficul, să le considere, dacă e cazul, valabile, toate, în plan literar, născătoare, fără excepţie, de universuri literare disjuncte, dar perfect justificabile în singurătatea, dar şi completitudinea lor monadică. Întotdeauna am fost impresionată de acest lucru. Dacă scriitorii se pot menţine în particularul lor, în ticurile lor cu caracter de unicat, criticii reprezintă, în schimb, totalitatea existenţei, ei pot întruchipa totul sau orice, nu pot rămâne prizonierii unei singure idei, ai unei unice atitudini.

Nu am considerat niciodată critica drept un gen secund, deşi demersul ei este justificat de o oglindire, ea fiind un comentariu, o participare la ceva, o mediere. Mercuriană însoţire pe un drum, totuşi prilejuind etalarea unor principii prime ale minţii şi conştiinţei omeneşti. Mi se pare o naivitate a căuta relevanţa criticului doar în scrisul său, a te întreba dacă valoarea scrisului critic o poate egala pe (sau poate sta alături de) aceea a poeziei, prozei, teatrului. Valoarea actului critic nu cred că poate fi circumscrisă limitat, doar la scrisul critic, ci se regăseşte în atitudinea globală a criticului, angrenat într-un act de mare curaj, de viziune, de atitudine. Marii critici sunt aceia care beneficiază, fără o susţinere instituţională, exterioară, de dezvoltarea matură a intuiţiei, de posesiunea criteriilor bunei literaturi – în sinea lor, graţie unui bun gust exercitat fără explicaţie şi fără un ajutor din afară. Prin contrast, ţine de secundariatul axiologic să culegi adeziunea multora şi să defineşti valoarea unui creator prin simplul succes. James Joyce a fost cu adevărat un critic atunci când l-a preţuit şi promovat pe Italo Svevo, un industriaş de nevoie, care nu mai scrisese de mult timp, spunându-i că, în opinia sa, este un „scriitor subevaluat”.

T. S Eliot se întreba (în Volumul Eseuri alese. Critica literară (traduceri de Petru Creţia şi Virgil Stanciu, 2013, p. 154)) care este scopul criticii, dacă există o unanimitate de opinii în această privinţă, şi dacă scrierile ce ni se propun drept critică literară urmăresc să ne ajute să înţelegem şi să gustăm poezia. Dacă nu, conchidea el, scrierile pretins critice pot foarte bine reprezenta o activitate legitimă şi folositoare, dar trebuie socotite ca o contribuţie la psihologie, la sociologie, la logică, pedagogie sau alte discipline – şi se cade să fie

judecate de specialişti, nu de oameni de litere. Nu trebuie, aşadar, să identificăm biografia cu critica.

Vorbind despre rolul criticii în a media hermeneutic înţelegerea poeziei, Eliot afirma: „Nu trebuie să confundăm informaţia factuală – cunoaşterea epocii unui poet, a situaţiei sociale din vremea sa, a ideilor curente pe atunci şi implicite în scrierile lui, a stadiului în care ajunsese limba, cu înţelegerea poeziei sale.” Aceste cunoştinţe pot fi, evident, utile, dar numai ca un preambul pentru înţelegerea lui, care se face în mod direct – prin contactul nemijlocit cu poezia, în faţa căreia suntem singuri. „Ceea ce contează e acea trăire identică pentru toate făpturile omeneşti capabile să se bucure de poezie, din orice veac şi de orice limbă ar fi, scânteia care mai poate încă licări după aceşti 2500 de ani.// Prin urmare, criticul căruia îi sunt cel mai recunoscător e acela care mă poate face să văd ceva pe care nu-l văzusem încă sau la care m-am uitat până acum cu ochii înneguraţi de idei preconcepute, care mă aşază faţă în faţă cu lucrul acela şi apoi mă lasă singur cu el. De aici încolo trebuie să mă bizui pe propria mea sensibilitate, inteligenţă şi înţelepciune.” Un pericol real, avertizează Eliot, îl constituie (Ibidem, p. 155) primejdia de a aluneca de la înţelegere la simpla explicare.

Există, cugetă acelaşi poet şi eseist, un echilibru imponderabil care defineşte critica: ea nu poate fi nici cu totul ştiinţă, nici cu totul pură plăcere artistică, pentru că, în acest al doilea caz, ar cădea în impresionism, coborând plăcerea artistică la nivelul unui simplu divertisment, care ne dă senzaţia minoră că nu face decât să ne treacă timpul.

Am, de asemenea, în vedere spiritul de sacrificiu pe care îl presupune condiţia criticului. Numeroşi autori pun în prim plan obligaţiile criticului, nu drepturile lui, nici vulnerabilitatea sa fizică şi psihică (în sensul sensibilităţii, al fragilităţii). Criticul rămâne un mediator, redutabil, de adâncime – apa curată, liniştită în care se reflectă universurile noastre literare, zidul curat, aşteptând toate oglindirile posibile, ca şi când ar întruchipa acea partidă râmleană din poemul despre întrecerea dintre pictori din poemul lui Rumi.

Mulţi observă faptul, inerent, că unii critici au idiosincrazii. Desigur, aşa este. Nu exclud nici situarea în realul imediat a unor critici care şi-au făurit un statut ei înşişi, legându-se prin fine cordoane ombilicale de o anume generaţie, pe care au urmărit-o în toate manifestările ei. Năşind-o prin comentarii, s-au clădit, deopotrivă şi în paralel, pe ei înşişi.

Adesea gândesc că, în transparenţa lor fără culoare, dar cu atât mai misterioasă, criticii sunt (sau se numără printre) demiurgii unei epoci, creatorii unor mituri culturale. Iubiţi, denigraţi, sâcâiţi, asaltaţi, minţiţi, câţi îi abordează cu sinceritate, în cunoştinţa de cauză reclamată de existenţa unei opere (critice) pe care ei, autorii suplicanţi, ar fi frumos să o citească, măcar în linii mari, pentru a li se adresa calificat? Ideal ar fi ca şi scriitorul să ştie câte ceva despre criticul abordat, s-ar

Page 45: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

45

naşte un schimb cu adevărat intelectual, un comerţ de respect şi idei.

Criticul trebuie să-şi fie suficient sieşi. Altminteri, el se decredibilizează (dacă se vaietă, se socoteşte nedreptăţit sau romancier ori poet ratat, dacă e invidios pe prozatori sau poeţi de talent şi, poate, îi asupreşte vădit sau dacă are diverse şi naive, prealumeşti complexe de inferioritate faţă de poeţi prozatori sau critici: că arată mai bine, sunt mai favorizaţi de soartă, au mai mult succes etc.). Indiferent ce simte, el nu are voie să arate vreun deficit, fiindcă reprezintă, printr-o stranie, vastă impersonalizare deloc impersonală în fond, mai mult decât umană, în esenţă, un veritabil potenţial scriptic universal, un tezaur cognitiv, axiologic, împreună cu o apetenţă pentru acţiune, care îl face să-şi spună opinia. Forţa sa este aceea de a da un verdict găsind un nou fir prin care opera se uneşte cu viaţa, de a stabili valabilitatea unei opere printr-o nouă atingere a firelor scriptice cu viaţa. Expert în artă, el poate reuşi doar atunci când posedă totodată şi cunoaşterea vieţii. Aşa cum inspirat spunea T. S. Eliot, criticul „nu e numai un expert tehnic. Trebuie să fie un om complet, un om cu convingeri şi principii, un om cu experienţa şi cunoaşterea vieţii.” Deşi este de înţeles că şi el, criticul, poate şi trebuie să aibă şi alte preocupări decât poezia, preocuparea principală, când scrie critică, e să-i ajute pe cititori să înţeleagă şi să guste poezia.

(Va urma)

Petrache PLOPEANU Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc? „Viziunea” postculturală

Este afirmaţia lui Malraux într-un dialog cu

Max Torrès, publicată în Hôtes de passage, în 1975. Nu-mi propun în cuprinsul articolului de față să neg sau să confirm spusele lui Malraux. Dar nu mă pot limita în a afirma aceasta, ci voi continua cu ideea că enunțurile „Secolul XXI va fi religios” și „[Sec. XXI] nu va fi deloc” sunt exclusiviste, ca să nu spun că frizează un extremism intelectual care elimină din capul locului numeroasele posibilități de întemeiere ale societății omenești din această perioadă și din cea viitoare.

Înainte de a intra în substanța propriu-zisă a articolului, aceea care să facă trimitere la Postcultură și la religie din perspectiva Postculturii, mă voi opri la un aspect care mi-a fost semnalat de modul în care a început acest secol, prin conturarea unui posibil pericol, identificat cu fundamentalismul religios. Nu are prea mare importanță de ce orientare este acesta, pentru că orice religie devine extremistă prin anumite atitudini, gesturi și acțiuni. Iar istoria certifică aserțiunea respectivă. Indiferent că acest pericol este real sau prefabricat, că există în mod real sau artificial, consider că ar fi mult mai aproape de adevăr o altă afirmație, schimbând și termenii spuselor lui Malraux, dar și sensul: pentru a exista, secolul al XXI-lea nu mai trebuie să fie religios. Semnificația este: dacă omenirea vrea să mai existe în continuare, trebuie să abandoneze întemeierea religioasă a actelor umane cu tot ce ține de umanitatea văzută din pluralitatea perspectivelor: politică, economică, socială, culturală etc. Aceasta nu presupune o legătură directă între enunțurile înaintate de mine și o atitudine ateistă, o abandonare a tot ceea ce se leagă de religie, văzut acest „tot” ca ideea morală, întemeiere comportamentală, justificare ontologică sau orice altceva, ci altceva mai profund, în sensul

portretul din vis

Peste punţile ce se nasc între fruntea mea teşită şi ochiul tău scobit în afară Au aşternut strat de patină ninsori puerile; zâmbetul tău searbăd mă adoarme în faptul zilei ca într-un ropot de zambile … Şi totuşi mai aştept să mi se facă sufletul rană de la atâtea lovituri în sprânceană, mamă, Şi totuşi te mai aştept, tată, Să vii Ca un om şi nu ca un gând… Camelia Manuela SAVA

Page 46: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

46

individualizării sentimentului religios, acum legat de manifestările colectiviste ale mulțimilor de credincioși.

Istoria, din nou mă întorc la istorie, ilustrează puternic nocivitatea legăturii dintre colectivism și manifestările libere ale vieții individului uman. Acolo unde voința colectivă se impune individului, apare ruptura dintre necesitatea asigurării drepturilor acestuia și acelea ale colectivității, fiind asigurată preeminența ultimelor. Ori, religia, oricare ar fi ea, înainte de trăirea intimă, personală, impune multe trăiri colective, ceea ce duce indicibil la limitarea libertății de opțiune. Indiferent că opțiunea vine în urma formării unei convingeri religioase, este tot o limitare, ceea ce se aplică, de fapt, oricăror convingeri, de oricare gen. Impunerea caracterului religios presupune impunerea caracterului colectivist, cu toate consecințele și experimentele care pot apărea pe acest teren, inclusiv reeditarea, dar la o scară gigantică a tragediilor secolului al XX-lea.

Relația dintre interiorizarea sentimentului religios, dintre o anumită pudoare a ilustrării sale, dintre o anumită modestie a exercitării sale și existența în continuare a omenirii este, așadar, evidentă. Oamenii trebuie să-și asume responsabilitatea de a acorda mai multă atenție devoțiunii interne, desprinse de formele exterioare de manifestare, pentru a evita excesele colectiviste și crearea condițiilor pentru ca aceste excese să ducă la dispariția speciei prin crearea unor false probleme, care pot fi evitate.

Ce perspectivă oferă Postcultura rezolvării acestor probleme? Sau, mai degrabă, poate oferi noul background, postcultural, posibilitatea rezolvării acestor probleme? Și care poate fi abordarea postculturală a religiei și sentimentului religios? Mi se pare evident că postcultura ilustrează ideea de toleranță și tot ceea ce am scris până acum consider că dovedește aceasta. Și în ceea ce ține de literatură și de artă și de știință. În toate acestea există o abordare multidirecțională și multivalorică și, paradoxal, folosirea capacităților tuturor oamenilor, dar nu într-un mod colectivist, vulgar, la grămadă, în turmă, nivelator, ci într-unul personalizat, punându-se în lumină și valoarea și non-valoarea în aceeași măsură sau creator. În cazul religiei și a problemelor evidențiate deja, consider că instituționalizarea religiei trebuie să se estompeze, iar accentul să cadă pe individ și pe capacitatea sa creatoare de a merge spre lumina învățăturilor religioase. Estomparea va duce în mod direct la scăderea importanței elementului oficial, statal, nomotetic, sporind implicarea individului în propria sa viață religioasă, în crearea personală a căilor de acces, pornind de la anumite baze dogmatice acceptate, spre principiul absolut proclamat de fiecare religie.

Contrar numeroaselor teorii care conturează planul unei unificări a tuturor religiilor, bisericilor, dogmelor, consider că măsura ar fi de cel mai extrem colectivism, care ar impune abandonarea individualităților, specificității numeroaselor forme de

existență a societăților umane și a indivizilor care alcătuiesc specia umană, eliminarea toleranței, sub chipul acceptării, dar a unei acceptări amalgamatoare nu creatoare de libertăți deschizătoare de noi drumuri. Și atunci care ar fi soluția întrevăzută? Menținerea instituțiilor religioase doar pentru a asigura serviciile necesare cerute de tradiție, reorientarea învățământului, mass-media, a literaturii, artei, științei spre formarea unui individ conștient în primul rând de sine, detașat de o lume a unei religii instituționalizate.

Nevoia de absolut o persoanei, tendința spre transcendență trebuie să fie permanentul act auto-creator al ființei umane, iar aceasta să se realizeze prin schimbarea termenilor relației Om – Principiu divin. Acceptarea Principiului divin, dar nu supunerea oarbă față de acesta, ci raționalizarea nevoii de divinitate, de transcendent. Omul nu poate exista fără transcendent, pentru că individualitatea înseamnă transcendență, datorită posibilităților multiple de manifestare a umanității. Într-un sens creator, într-un sens uman al creării unui Om Principiu. Nu supunere, ci înțelegere și crearea unei atitudini a omului care să pună accentul pe colaborarea cu Principiul divin și manifestarea ca atare a ființelor dotate cu rațiune.

Un astfel de secol al XXI-lea, cu o astfel de religie postculturală, ar putea să asigure un alt statut ontologic și cosmologic omenirii. Altfel de modele instrumentale, din care să lipsească tot ceea ce a caracterizat mai întunecat istoria religiilor. Un alt tip de toleranță, un alt tip de modestie, un alt tip de solidaritate umană, un alt tip de iubire a semenului, un alt tip de abandonare a ego-ului hipertrofiat. Nicolai TĂICUŢU (zidul cetăţii) am stat o vreme/ nu pot preciza cât/ cu fruntea lipită de geamul vitrinei şi-am privit mult mult mult până la pierderea de sine/ am privit plantele până când m-am contopit cu ele ne-am asimilat reciproc cred atâta timp cât nu mai desluşeam culoarea plantelor şi nici forma olului. mă dezlipesc de geam de rama vitrinei/ de zidul clădirii şi înaintez sau o iau în sens invers pe trotuar. la capătul străzii întâlnesc botanistul prieten care-mi strigă plăcut impresionat: de unde mai ai şi braţul acesta de plante? demult creşteau pe lângă zidul cetăţii din fundaţia zidului creşteau parcă. sunt date de mult dispărute! de mult...

Page 47: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

47

Florentina Loredana DALIAN

Brahms Într-una din zilele mohorâte ale lui 1988,

studenţii anului doi „anorganică” rămăseseră după cursuri, în amfiteatrul întunecos L022. Fusese convocată ad-hoc una dintre şedinţele ASCR*, la care urma să se dezbată excluderea unui membru.

La catedră urcă Stoian – liderul ASCR – cu sacoul atârnându-i lălâu, cu aceeaşi cravată strâmbă şi nelipsitul limbaj de lemn. Fără să-i pese de rumoarea din sală, îşi începe discursul – mereu acelaşi – binecuvântând pe cei din primele rânduri cu preţioasa-i salivă cu aromă de seceră şi ciocan: - Tovarăşi! Ne-am adunat astăzi pentru a decide excluderea din rândurile noastre a unui element negativ şi indezirabil, de care Asociaţia noastră n-are nevoie... Cineva strigă din sală:

- Element negativ eşti tu! - Şi la fel de indezirabil, completează un altul. - Ce s-o mai lungim, stimaţi colegi – înmoaie

Stoian formula de adresare – vă aşteptăm să luaţi cuvântul, probând cu declaraţiile voastre cum că tovarăşa Boeriu Nina nu este demnă de a se afla în rândurile unei asociaţii comuniste, întrucât, prin purtarea sa, a dovedit cu prisosinţă acest lucru. Vă reamintim că, pentru a fi exclusă, este nevoie de minimum două declaraţii.

În sală se lăsase o linişte apăsătoare, nimeni nu mai vorbea, nimeni nu se mai foia. Până şi neobositul Stoian îşi încetase tirada, rotind numai ochii, în aşteptarea cuvântătorilor.

Nina Boeriu, cu ochelarii pe nas, distinsă, înfăşurată într-o haină de vulpe argintie, îşi aştepta cu emoţie „sentinţa”. Lângă ea, Smaranda, colega noastră şi buna prietenă a Ninei, pe care o aud văitându-se-n şoaptă:

- Nu pot! Înţelege că nu pot să fac asta! - Ai înnebunit? i se adresează Nina. Vrei să fiu

distrusă? Nu vezi că nu vrea niciunul să vorbească?

Trebuie! Eşti prietena mea! N-o să mă laşi tocmai acum, când am mai multă nevoie! Te rog!

Nina avea tot interesul să fie exclusă din ASCR, altfel i-ar fi fost imposibil să plece definitiv la părinţii ei în Germania, unde se stabiliseră. Era neapărată nevoie de această mascaradă, din care să reiasă că, într-adevăr, era „elementul negativ”, de care Asociaţia se lipsea cu dragă inimă, şi nu invers.

Că nimeni nu voia să se înscrie la cuvânt, era de înţeles: Nina era o studentă bună, o colegă căreia nu i se putea reproşa nimic, fapt care acum se întorcea împotriva ei, ceilalţi nefiind în stare s-o ponegrească. Disperată, se ruga de Smaranda, le auzeam şoaptele de pe rândul din spate. În cele din urmă, Smaranda înţelege că de ea depinde totul şi se ridică greu, alegându-şi cuvintele ce se cereau a fi rostite:

- Vreau să declar că tovarăşa Boeriu este, într-adevăr, un element negativ, aruncă dintr-o respiraţie, nădăjduind că astfel va scăpa.

- Detaliază! zbiară Stoian, revărsând o nouă aversă către nefericiţii ocupanţi ai primelor locuri.

O simt începând să tremure, după trepidaţia băncii de care mă rezemasem.

- Este… este… - Individualistă! îi şopteşte Nina. - Individualistă, reia, cu-n nod în gât. Nu se

integrează în colectiv… nu-şi ajută colegii… O anume curiozitate mă îndeamnă să-ntorc

privirea. Îi zăresc lacrimile Smarandei, înnodându-i-se-n bărbie. Stoian se aşezase şi nu dădea niciun semn că-i ajunge ce-a auzit.

Nina îi dă coate prietenei, îndemnând-o să continue. În loc de cuvinte, aceasta dă drumul unui hohot de plâns.

- Recalcitrantă, sugerează iarăşi împricinata. - Recalcitrantă, îngână Smaranda, sacadat,

printre sughiţuri. Şi nici nu învaţă, la examene copiază…

Întorc iarăşi capul, uimită de inspiraţia ce-a cuprins-o, şi văd cum citeşte de pe o foaie pe care scria Nina. În cele din urmă, reuşind să termine de citit, îşi dă drumul de sus în bancă, aproape strigând: „Nu mai pot!”. Se zguduie de plâns, Nina încearcă s-o liniştească, mulţumindu-i.

- Am luat cunoştinţă, îngaimă Stoian. Următorul la cuvânt!

Tăcere iarăşi. Momentul e tensionat. Nu se aude decât plânsul Smarandei. Nina priveşte disperată prin sală. Nimeni nu mai vrea. Toţi sunt scârbiţi, bulversaţi, neînţelegând de ce… Mă uit la noi… bieţi figuranţi aduşi cu forţa într-o dramă al cărei scenariu se scria singur, într-o vreme în care mimatul ajunsese prima religie a celor care voiau să supravieţuiască.

În sfârşit, cineva trebuia să fie lucid, realizând că mai era nevoie de-un sacrificiu. Octavian se ridică şi, înainte de-a începe să vorbească, îi adresează Ninei o privire albastră, prin care părea să-i spună: „Tu ştii, da? că nu eu vorbesc acum.” O simt răsuflând uşurată.

Page 48: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

48

Smaranda plânge în continuare. Colegul nostru reia, cam în aceleaşi cuvinte, un pic răsucite, ceea ce spusese şi ea mai devreme. Vorbeşte clar, răspicat, ca un actor ce şi-a învăţat bine rolul, chiar dacă nu i-a plăcut. Stoian zâmbeşte cu satisfacţie.

- Aşadar, tovarăşi, având în vedere… Nimeni nu-l mai ascultă. Ne risipim, târându-ne

mapele şi mirările, mai obosiţi decât după laboratoarele de şase ore. Doar Nina pare uşoară ca un fulg. Îi adresează mulţumiri lui Octavian, care se uită prin ea. Stoian îşi scrie procesul verbal, silabisind.

Lipesc un pumn în perete şi caut spre capătul holului un loc să-mi vărs stomacul. Nu pot. Tot veninul adunat se revarsă în mine, îl simt în toţi porii, apoi urcând la creier. Mă-mpleticesc spre tramvai, susţinută de Mirela. Tăcem amândouă. Şi probabil ne gândim la acelaşi lucru: ce-ar fi fost dacă pe una dintre noi ar fi chemat-o astăzi Smaranda.

În colţul ochiului simt o lacrimă. Strâng din dinţi ca s-o împiedic să curgă. Mirela face la fel. Mă obsedează un gând: „trebuie să scap de venin!”

Până să pun piciorul pe scara tramvaiului, mă fulgeră o idee. O smucesc pe prietena mea, deja urcată, şi-i fac semn să traversăm. Întâi mă priveşte mirată, apoi îi arăt către tramvaiul din sens invers şi înţelege. Aşadar, nu mai mergem la cămin. Ne oprim la sala Radio-Difuziunii Române.

Avem noroc – diseară se cântă Simfonia a III-a de Brahms. * ASCR – Asociaţia Studenţilor Comunişti din România

Festivalul Naţional „Agatha Grigorescu Bacovia”,

Mizil, septembrie, 2014

Liviu VIȘAN EXERCIȚIU DE DICȚIE poezia nu se recită pe dinafară cum îmi spunea învățătoarea de la țară se recită pe dinlăuntru poezia nu se scrie ci se trăiește cerneala ei de sânge albastru stârnește cu vârful peniței nevăzute zborul păsărilor ce poartă bilet la inel de aer e versul nu din cuvinte cum încercam să-i explic învățătoarei mele care mă bătea cu linia peste palmă să nu mai scriu poeme cu mâna stângă POEM UITAT vino în spațiul nemăsurat al tăcerii unde poemul se ascunde cu frică de sunet cu foame de vocale mute gura flămândă a vocalei va mușca din carnea inimii tale un cuvânt inexistent în vreo limbă vorbită litere nesățioase te vor devora încet cu cerneală de sânge cu boturile lor mici ascuțite ca briciul pe un pergament al tăcerii săgeți de lumină vor zbura ca falangele nearticulate ale mașinii de scris

Page 49: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

49

TAROT poetului Octavian Mihalcea ca să trăiască poetul vinde iluzii dureros de ieftin amanetează metafore sclipitoare penițe de aur de la frânte stilouri vechi chinezești călimări de cristal murdare la gură de păcatul cuvântului amanetează versuri poeme uriașe roiuri de musculițe bețive litere îmbălsămate hieroglife care îți fac semn cu degetul să te apropii bine-ați venit în raiul oniric poetul a deschis pentru noi cartea cărților uriașul tarot al pierzaniei CĂLĂTORIE mi-e frică să nu mă afund și mai mult în imaginea din iaz a pădurii deasupra mea o mierlă zboară spre cuib cu un cocon de înger în colțul pliscului am visat că trebuie să-mi leg singur la degetul mic un bănuț de aramă pentru luntraș atât de înalt atât de înalt mi se pare tărâmul celălalt PAȘI DE VALS poetului Mircea Brăilița am un prieten care mă cheamă la o întâlnire de seară nimeni nu mai umblă pe aleea lui răstignită în semn de cruce cu alte alei mă cheamă să-mi recite cuvintele unui vals rămas fără divina muzică a vieții cheltuite

în folosul poeziei nimeni nu știe dacă peste inimă cămașa de zăpadă i se încheie sub pământ cu bulbi de lalele METOPĂ o veche cochilie păstrează în urechi vaierul mării sarmatice aproape de locul unde coloanele de marmură s-au frânt în așteptarea ta cioplitorii bătrâni și-au uitat degetele de cuvinte printre pietre cu tot cu povestea lor neștiută de nimeni se spune că literele de piatră sunt cele mai trainice dar adevăr grăiesc vouă că literele mușcate de vocala tăcerii nu pier APOCRIFĂ când vei găsi în uitare osemintele vorbelor mele cu mare atenție să le pui vertebră lângă vertebră înțeles lângă neînțeles la locul lor în carnea pierdută a poemului vei găsi fiorul cântecului răstignit pe rugul osemintelor vei găsi moartea în chiar viața cuvintelor

Page 50: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

50

Florin M. CIOCEA Omul zburător

Mai înâi a simțit ușoare furnicături în umeri, chiar plăcute, transmițându-i în creier vagi puseuri euforice. Apoi furnicăturile au devenit mâncărimi pe care s-a obișnuit să le suporte numai după vreo două săptămâni.

Era primăvară și lumea făcea pregătiri pentru Paște. Când umerii i s-au înroșit, pielea căpătând o nuanță bolnăvicioasă, vișinie, s-a dus la doctor.

- Organele sunt sănătoase, i-a spus acesta, temperatură nu aveți, dar umerii dumitale mă neliniștesc: s-ar putea să fi contractat o boală de piele.

Ion V. Gheorghe, așa se numea eroul nostru, păli, simțind cum pe ochi îi coboară un văl negru.

- Drept pentru care, continuă doctorul, o să-ți dau trimitere către dermatolog.

- Nu-i boală de piele! dădu verdictul dermatologul. Îi pipăi îndelung umerii, clătină din cap, parcă neconvins de ideea care-i încolțise în minte și spuse mai mult pentru sine:

- Mergi la radiolog și apoi cu fotografia la medicul de familie.

Omul nostru, chinuit de o stare ambiguă, de fericire că nu s-a pricopsit cu o boală de piele și de îngrijorare că s-ar putea să fie ceva mult mai grav, făcu radiografia și abia silabisind îl întrebă pe radiolog:

- E grav ? - Grav nu, incredibil da ! - Adică ? - Îți mai crește o pereche de mâini omule. O

genă ancestrală a declanșat în tine acest proces rar și spectaculos.

- Se poate vindeca ? - Numai chirurgul știe, așa că ia poza și du-te la

el, dar mai bine n-ai face-o ! Cu patru mâini poți trăi fericit fără să muncești în oricare circ din lume, ha, ha ! Scuză-mă, glumesc... Fugi la chirurg !

- Nimic! Nu putem face nimic deocamdată, îi spuse chirurgul. Când evoluția noilor apendice osoase

va fi încheiată, de-abia atunci le vom putea extirpa.

Ion V. Gheorghe plecă acasă, încercat de sentimente ambigue; împăcat că nu îi este afectată sănătatea și neliniștit de această metemorfoză bizară... Ion, omul cu patru mâini, unicul, fantasticul... Își imagină conținutul afișelor cutărui și cutărui circ. Pe de altă parte, lăsând la o parte aspectul estetic, a trăit momente când și-ar fi dorit într-adevăr patru mâini! Dar imediat își alunga din minte acest gând: ce vor spune vecinii, dar oamenii de pe stradă?!

Oricum, decât bolnav sau, doamne, ferește, mort, mai bine cu patru mâini, decât șomer fără bani, mai bine curiozitate la circ. Într-o lună, deja își acceptase cu seninătate soarta.

În acest timp, excrescențele se dezvoltau impetuos. Eroul nostru își confecționase o pelerină care-i masca cu destul succes infirmitatea. Dar, la începutul verii, noile mâini depășiseră cu mult lungimea unora normale, fapt ce-l îngrijoră nespus pe Ion V. Gheorghe. Lăsă treburile la o parte și se prezentă la chirurg.

- Aha, omul cu patru mâini! exclamă acesta. Vrei să te programez la operație?

Fără să răspundă, omul nostru își dădu jos pelerina, dezvăluind privirii uimite a doctorului mâinile mai lungi cu un sfert decât cele normale.

- Măiculiță, ce-i asta?! - Dumneata să-mi spui! Chirurgul pipăi noile apendice, învelite într-o

piele fină și catifelată, le flexă insistent, clătină din cap nehotărât, rostind mai mult pentru el:

- Astea nu sunt mâini! Formă un număr de telefon și, când cel apelat

răspunse, îl rugă insistent să vină până la cabinet. - Este un prieten de-al meu... veterinar. - Veterinar? - Am o bănuială și numai dânsul mi-o poate

confirma. Când medicul veterinar văzu ciudățenia, rămase

perplex, dar își reveni rapid, apoi, îndemnat de chirurg, pipăi îndelung excrescențele.

- Sunt aripi, conchise acesta, încă nedezvoltate, dar aripi!

- Exact cum bănuiam. Felicitări, Ioane, te transformi în înger!

Dar Ion V. Gheorghe era prea năucit ca să mai răspundă. Își puse pelerina, amețit, tranchilizat, fără vlagă.

- Bea! spuse doctorul, înmânându-i un pahar mare de coniac, o să te ajute. Peste câteva luni, când dezvoltarea va fi completă, voi putea să-ţi amputez aripile, fără riscuri. Înțelegi?

Ion dădu din cap afirmativ și bău coniacul. În drum spre casă, puțin euforic, deja se împăcase cu noua sa stare. Aripi? Mai bine decât patru mâini... De un singur lucru îi părea rău; nu îl întrebase pe veterinar dacă va putea să-și folosească aripile la zbor.

Page 51: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

51

După două luni, aripile crescuseră până aproape de pământ, iar peste pielea fină care le îmbrăca se dezvolta un puf fin, albicios. Era evident după o săptămână, că puful se transforma în pene lungi și viguroase.

- Cred că în noiembrie poți merge la operație, îl încurajă nevasta.

Dar Ion V. Gheorghe nu mai era convins că vrea să se opereze. Cu cât aripile se umpleau de pene, cu atât o stare de bine, euforică, punea stăpânire pe sufletul său. Pelerina nu-i mai era de folos, așa că tot mai multă lume îi află secretul, care în scurt timp nu mai fu un secret. Pe stradă, în urma sa se forma un adevărat cortegiu de babe evlavioase și copii. Babele se închinau și băteau mătănii, iar copiii, mânați de curiozitate îi smulgeau penele, foarte dureros, după cum avea să constate.

Mai nou, îl urmăreau televiziunile și ziarele de știri, așa că solicită jandarmeriei un detașament de pază în jurul curții.

Soacra sa era cea mai fericită: dădea interviuri, născocind atâtea minciuni despre apariții divine miraculoase, încât aproape începuse să creadă că s-au întâmplat cu adevărat.

- Nu te mai operezi, decretă ea. Uite ce de bani am primit de la televiziuni... mai mult decât ai câștigat tu întreaga viață. Două, trei interviuri în exclusivitate și suntem bogați... Asta ca să uit că ai trândăvit acasă atâtea luni.

Dar Ion V. Gheorghe nu vroia să discute cu nimeni, vroia doar să fie lăsat în pace, lucru imposibil cu o soacră pusă pe căpătuială. Fiindcă apelurile ei repetate nu avură nici o șansă, o montă pe fiică-sa împotriva acestuia.

- Mori dacă vorbești o jumătate de oră cu oamenii? Gândește-te la viitorul nostru material, la maică-mea care este bătrână și a muncit atâta pentru noi!

Octombrie debută în forță, dar Ion era de neclintit în muțenia lui. Cu cât cele două femei îl băteau mai tare la cap, cu atât se trezea în interiorul său o stare de neliniște, dublată de ascuțirea exacerbată a simțurilor. Auzea frunzele căzând pe iarbă și citea literele mici dintr-o carte de la cinci metri depărtare.

Când un stol uriași de cocori survolă cerul limpede al localității, anunțând zgomotos viețuitoarelor pământului iminența zăpezilor și a iernii Ion V. Gheorghe țâșni din camera sa și, cu o energie de acrobat, urcă pe casă, privind hipnotizat stolul care se apropia.

Aripile-i uriașe vibrară nervos și, cu un pocnet sec, se desfăcură într-o bătaie amplă, energică. Își luă avânt pe coama de țiglă a casei și plonjă în gol. Preț de câteva secunde păru că se va prăbuși drept în cap, dar, după o ușoară pierdere de altitudine, se redresă, înălțându-se impetuos spre azurul cerului. Se roti de trei ori în jurul gospodăriei sale, după care se avântă în întâmpinarea cocorilor.

Stolul uriaș se desfăcu, ca într-un dans perfect sincronizat, și se închise imediat, cuprinzându-l pe omul zburător în mijlocul unduitor al convoiului celest, topindu-se apoi treptat, treptat, în amurgul sângeriu şi strălucitor.

Adrian BOTEZ

MAL DE PRIMĂVARĂ blând văluresc oceane de petale sub strigătele păsărilor-îngeri la mine-n piept e ţărmul de urale spre care-au năzuit năierii-n frângeri străfulgerat văzduhul este iară de aripi orbitoare de lumină: prin seve şi prin nervi e primăvară arhanghelii-au plinit aici grădină după atâta iarnă de-osteneală serafi şi sfinţi se-amestec' la-ntâmplare sub vreun copac se-aşaz' la nimereală visând de-acum extazul de culcare ...însuşi uimit păşeşte printre flori agale-n seară Hristul de fiori

Page 52: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

52

Nicolae TEOHARIE plânsul s-a scurs în lume un plâns. la început s-a auzit în fundul istoriei un plâns mic, înfăşurat într-un mieunat de pisică, un plâns ce umblă pe vârfuri, un plâns fugar ieşit dintr-o profeţie, o dâră, nicidecum un plâns decapotabil, impersonal, cu destinul pe care îl au amărâţii sorţii. un plâns de animal dispărut, neîntrerupt. pentru fizicieni „un freamăt întâmplător, aparent lipsit de structură, al curgerii turbulente”. suficient de asemănător cu o absenţă. va trece prin sângele meu timp de câteva toamne, plânsul. va bate la uşa tăcerilor mele, se va târî la margini, acolo unde staţionează moştenitorii diavolului. asta se întâmplă când femeile miros a ferestre deschise, şi eu pe acolo. influenţa razelor tv asupra afectelor x la un moment dat, în film, adolescentul se combină cu o chinezoaică, într-un spital chinezoaica stă întinsă în pat cu o branulă prin care îşi toarnă o fericire asiată. e o femeie de unică folosinţă, adusă cu forţa dintr-o rătăcire în care istoria este cusută cu singurătăţile bărbaţilor.

asta în film. în realitate, lângă mine, proasta mea plânge apoi, în film, mama adolescentului o ia de păr. pe paraşuta din pat. în procesul verbal al poliţiei se spune: ignoranţa ne face puternici. şi proasta mea plânge. crezul cred în cel care ajunge pe jos în casa simţurilor fără să trezească personajele din cărţile lui dostoievski. cred în glorie, în fulgerări de flash-uri, în dorinţa ochilor de a arunca mesaje frivole. cred în ura întocmită de viaţă. cred în iubire şi arbuşti de cafea, în invidie cred şi-n remuşcare. cred în consumul egal de femei, ciocolată şi spaimă. cred în toate tratatele semnate de inimă, sigilate şi parafate de ea. şi mai cred că nimeni, dar absolut nimeni în afară de mama, sângerând, nu m-ar fi tras din convoiul de umbre. n-am nici un prieten am nevoie de opt prieteni. atleţi. să fugărim opt femei din neamul cafelei, să le fugărim inimile prin înserări, prin trenuri de noapte şi melodrame. biata mea viaţă se târâie prin cârciuma imaginaţiei, încercând să-şi scoată rochia. am fost explicit când i-am spus: - te dai la mine nepotrivit, viaţă. apoi m-am dat jos din patul realităţii am coborât la parter şi mi-am scos îngerul de la întreţinere. aşa, să se oftice şeful scării. apoi am urcat şi am băut opt pahare de vodcă. ah, cât m-am amuzat să aflu că n-am nici un prieten ah, am dat în întristare şi mai mare când am văzut că-n fundul ceştii nu era nici o femeie, ci doar biata, mica mea viaţă care se târa prin zaţul imaginaţiei. cu două degete o scot din clipa de-acum. o curăţ, o spăl pe picioare, o îmbărbătez. apoi plângem împreună vreme de-o ploaie.

Page 53: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

53

Cărţi prezentate de: Petre ISACHI Suntem una/ unu în Suflet/ Fiinţă* Începutul continuu, viziunea ciclică asupra Timpului, impresia de deja–vú, suita de (re)naşteri succesive, misterul omului etern conectat la fluxul cosmic, amintirea, copilăria, prietenia, iubirea, avatarurile intelectualului niciodată pregătit şi întotdeauna trădat, predestinarea, sensul imprevizibil al fatalităţii, metempsihoza, aşteptarea, jocul înşelător: realitate – aparenţă, percepţia abisală a Istoriei, mitul apocalipsei, omul fără însuşiri şi fără identitate, pierderea discernământului sub influenţa microcip-ului de tip 5D, abisul dezumanizării generalizat de cea de-a cincea dimensiune etc. sunt tot atâtea mari teme transfigurate de Anton Petrovschi Bacopiatra în romanele Geanta cu cinci fermoare, 2011, Talismanul negru, 2008, Fata din vis, 2010, încât lectura manuscrisului Suflete rătăcite nu m-a surprins prin continuitatea problematică, ci prin ideea care-i străbate ca un lait-motiv scriitura: lumea, aşa cum o percepem, se supune, doar aparent, prin definiţie, regulilor logicii noastre, de vreme ce nu este decât refracţia prin arhitectura minţii a unei realităţi incognoscibile. Un lucru e sigur: realul nu este imaginar, nu este un produs al minţii. În mod paradoxal, fizica cuantică, astrofizica, psihologia/ psihanaliza, matematica etc., în general, gândirea ştiinţifică aflată în (co)relaţie cu gândirea mitică nu au făcut – lasă să se înţeleagă romancierul băcăuan – decât să potenţeze contradicţiile insolubile ale lumii, mai ales cele legate de suflet. Plecând de la ideea că prietenia nu-i mai puţin misterioasă decât iubirea sau decât oricare din celelalte întâmplări ale acestei confuzii ce se numeşte viaţă, A.P.B. configurează transpunerea la scară macroscopică a unor fenomene misterioase, pe care fizica cuantică le descrie la scară microscopică. Scriitorul pare să transfigureze sub ispita gândirii ştiinţifice, un mit arhaic al indienilor irochezi care concepeau o lume diferită de cea a experienţei obişnuite, unde un corp se comportă când ca o undă care se difractă, când ca o particulă care-şi păstrează individualitatea! (Rog cititorul să observe cum este perceput Gutilă, de către cei pe care i-a înviat; remarcabilă, în acest sens, tehnica pluriperspectivismului folosită de romancier în povestirea misteriosului eveniment). Autorul îşi propune să adâncească „corola de minuni” a marilor mistere ale Lumii (moartea, sufletul, învierea, reînvierea, întoarcerea, reîntoarcerea, schema

emanării de la Unu şi a întoarcerii la Unu etc.) interferând în scriitură noile cuceriri ale ştiinţei (psihologiei, psihanalizei, informaticii, comunicării etc.) şi sugerând în context, posibilităţile delimitate de constrângerile minţii. În opinia mea, romanul Suflete rătăcite transfigurează mitul irochez al bărbatului care se dedublează când îi apar două drumuri (v. Florin Busuioc ↔ Borea Iohanovici Altfranţ), transpunând la scară macroscopică dualitatea undă – corpuscul. Reamintesc mitul irochez, repovestit de Claude Lévi – Strauss, părintele antropologiei moderne, rugând-l pe cititor să observe coincidenţele stranii, cu poveştile lui A.P.B. şi să remarce că, indiferent de metamorfozele pe care le suportă natura (nu doar umană!), rămâne identică cu ea însăşi, indiferent dacă trece printr-un singur canal sau prin două canale, simultan. Povestea irocheză, dar şi poveştile prietenilor din Suflete rătăcite, rămân intraductibile în limbajul colocvial, în afară de cazul când cădem de acord că totul este un miracol, deoarece încalcă legile raţionamentului logic – în primul rând principiul identităţii: „O tânără a consimţit să se mărite cu un bărbat despre care ştie că este fiul unei puternice vrăjitoare şi îl urmează până în satul acesteia. Soţul mergea în faţă şi ajunseseră într-un loc unde cărarea se despărţea în două poteci ce formau un fel de inel alungit care se închidea ceva mai încolo. Spre marea ei surpriză, femeia văzu cum soţul ei se dedublează şi cele două corpuri urmează unul o potecă, iar altul, cealaltă potecă. Rămase năucită, neştiind pe ce cale trebuie s-o apuce ea. Din fericire (ce părere aveţi: mitul nu spune ce s-ar fi întâmplat în caz contrar?), o alese pe cea din dreapta şi văzu curând că potecile se uneau şi că acolo cele două corpuri ale soţului ei se contopiră din nou….” Romancierul Anton Petrovschi Bacopitra pare fascinat de puterea misterioasă şi nevăzută a sufletului: forţă supranaturală, duh, centru energetic, fenomen vital, principiu al vieţii, al organizării, al acţiunii, motiv de a determina diferenţe fundamentale în antropologie, etică, religie, psihologie, fizică cuantică, matematică etc., dar şi de teoria lui Giambattista Vico, despre „corsi e ricorsi”, conform căreia fiecare perioadă din istoria umană (implicit, secvenţă din viaţa fiecărui individ) reproduce modelul unei perioade ce-i corespunde într-un ciclu precedent. Descoperind că Providenţa acţionează folosind mereu aceleaşi modele, care sunt în număr (in)finit, devine posibil să ajungem prin extrapolare, de la planurile particulare ale providenţei pentru om, la planurile sale generale legate de umanitate. Acţionând în numele unei puteri nevăzute (un savant, Kostantin Korotkov ar fi reuşit să surprindă în imagini sufletul în timp ce ieşea din trup, susţine A.P.B.), sufletul provoacă simultan ştiinţă, credinţă sau respingere. Autorul configurează implicit în scriitură, o antropologie completă şi coerentă. Distinge în omul trasfigurat integral, sufletul (psyche), corpul (soma) şi spiritul (pneuma) aflate într-o conexiune ce scapă raţiunii. Nucleul narativ al Sufletelor rătăcite pare să

Page 54: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

54

fie generat de hazard: „Tot atunci s-au întâmplat cele povestite mai sus, când abia promovase în clasa a IX-a. Îşi aminti cum Birlic s-a rănit la picior, când grindina a început să-i lovească şi era necesar ca toţi şase să se adăpostească în grota aceea nenorocită. În momentul acela, s-a descurajat, a devenit trist şi nesigur în mişcări. Presimţea o nenorocire, însă nu era timp de văicăreală şi nici nu dorea să-i influenţeze negativ pe ceilalţi. În mod tacit, i-a cedat iniţiativa lui Sorin Ghinda, care era optimist din fire. Şi-a dat seama că cineva trebuia să-i încurajeze şi pe ceilalţi, în special pe Birlic. Cu toate că au pornit primii, ei doi au dispărut de la bun început. Când digul s-a rupt, au fost înghiţiţi de ape. Apoi au urmat şi ceilalţi patru, printre care şi el”. Odată declanşat conflictul viaţă – moarte, în alchimia labirintică a subiectului romanului Suflete pierdute, autorul aşază mitul (re)învierii şi, simultan, principiul identităţii, în afara puterilor omeneşti şi a logicii curente. Aşa se explică de ce relatările celor şase prieteni sunt privite cu reticenţă şi nu sunt crezute de cetatea ce păstrează etern aerul provincial al burgului bacovian. De ce? Pentru că învierea, mit, idee sau fapt, este un simbol al transcendenţei şi al unei atotputernicii asupra vieţii, care sunt – se ştie – atribuite exclusive ale lui Dumnezeu. Anton Petrovschi Bacopiatra pleacă de la certitudinea ştiinţifică „că după un accident grav, înainte ca medicul să declare moartea clinică a pacientului, sufletul părăseşte corpul, însă acesta nu este distrus, ci redistribuit în natură. În concluzie, în cazuri grave, când corpul accidentatului se distruge în totalitate şi nu mai poate fi recuperat, sufletul nu va muri, ci se va reîncarna într-o altă fiinţă ce va apărea imediat după decesul declarat de specialişti”… Desigur, nu e greu de observat că reîncarnarea „cu ajutorul unor instrumente de investigare a microcosmosului uman” şi al unui „microcip care captează microtubulii purtători de informaţii, care au părăsit deja organismul puţin înaintea morţii şi, înainte de a se împrăştia în univers” sunt reintroduse „chiar în lăcaşurile lor de pe creier” naşte rătăcirile labirintice ale sufletului, cel mai greu imponderabil, în expresia lui T. Muşatescu Funcţia magică a labirintului sufletesc (labirintul absolut, dacă mi se permite sintagma) conduce – cititorii vor observa urmărind destinul celor şase prieteni reînviaţi/ reîncarnaţi de Gutilă?!, după inundaţiile neaşteptate ce le-au distrus pentru totdeauna terenul de fotbal (= mitul copilăriei pierdute), nu însă şi prietenia, – în interiorul sinelui, spre un fel de sanctuar interior şi ascuns, unde trăieşte ceea ce este divin în fiinţa omenească. Aflaţi permanent în căutarea unităţii pierdute a fiinţei, eroii creaţi de romancier: Scaiete, Sărmăluţă, Birlic, Prichindelu, Florin, Pârvu, Ariana, Verbina, Morena etc. nu repetă stereotip drama omului pradă voinţei – de – a – trăi, nu cultivă pesimismul, disperarea şi absurdul, dimpotrivă, asemenea lui Leibniz, cel din Teodiceea, lasă să se înţeleagă că

Dumnezeu a creat cea mai bună dintre lumile posibile, deşi existenţa răului fizic, moral şi metafizic potenţează înstrăinarea până la „ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte”. Intuiţiile romancierului impun naratorului omniscient şi omnipotent o simpatie intelectuală efectivă şi afectivă, prin care acesta se transpune în interiorul unui obiect/ fenomen, pentru a coincide cu ceea ce are el unic şi inexprimabil. Se ştie, unic şi inexprimabil este sufletul! Sinceritatea şi autenticitatea scriiturii izvorăsc din faptul că A.P.B. nu se îndoieşte nici o clipă de nemurirea sufletului şi de o Providenţă binefăcătoare destinului omenesc. Inserţia în scriitură a unor teorii ştiinţifice de ultimă oră ne determină să credem că la baza viziunii „Sufletelor rătăcite” se află aşa-zisa religie naturală, în care raportul cu Divinitatea e înscris în natura/ codul genetic al omului, ce are dreptul de a fi, în acelaşi timp, raţional şi religios. În această filosofie topită în scriitură, cititorul înţelege că ordinea lumii, construcţia sa armonioasă sunt efectul unei Providenţe inteligente şi binevoitoare (vezi şi destinul captivilor ieşiţi la lumină din „Geanta cu cinci fermoare”). Contradicţiile absurde ale marilor mistere ale umanităţii (nemurirea sufletului, transmigrarea, (re)învierea etc.), trăite la modul firesc de eroii lui A.P.B., adică fără angoase, căderi în misticism, stări de imbecilitate etc., propun implicit teoria „punctelor fundamentale” (Erasm), care transfigurează în Text distincţia biblică între litera ce ucide şi spiritul ce dă viaţă, precum şi distincţia – stoică – a Binelui (întruchipat de Gutilă) şi a lucrurilor indiferente. Acest catehism moral ce străbate scriitura petrovschiană neostentativ trimite la legea iubirii (toate legile divine se reduc la această lege), dar şi la practicarea îndatoririlor noastre: dreptate, caritate, iertare etc. pe care Dumnezeu le-a gravat „în fundul sufletelor” (Rousseau). Religia „naturală” (raportul cu Divinitatea înscris în natura omului) este originară şi conferă originalitate Sufletelor rătăcite. Nu întâmplător, scriitura emană o anume puritate a începuturilor, mai precis a unui început continuu, mitic, imposibil să poată fi schimbat de (post)modernitate, de viitorologie, de cuceririle ştiinţei. Între tânărul irochez ce se dedublează în două corpuri ce merg pe cărări diferite („ei sunt două căi care merg în paralel”) şi eroul lui A.P.B., Florin B., ce „a plutit în aer în timp ce privea la acel straniu personaj cum îi resuscita propriul său corp până în momentul când şi-a revenit la normal, după care a continuat să trăiască ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat nimic” nu este nici o deosebire de substanţă. Aceeaşi puritate a începuturilor născută din credinţa în „puterile imateriale” care au condus şi vor conduce Lumea. Interogaţiile insolubile ce se impun cititorului, după lectura romanului: Contează cine ce este fiecare? Putem scăpa de tendinţa de a ne defini sinele? Toate definiţiile se aplică numai trupului şi aşteptărilor sale? Odată ce obsesia de corp dispare, revenim la starea

Page 55: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

55

naturală, spontan şi fără efort? etc. Mesajul volumului „Suflete rătăcite”, unul din cele mai bune romane scrise (urmându-l, probabil, pe Liviu Rebreanu din Adam şi Eva) de Anton Petrovschi Bacopiatra: aşa cum aurul transformat în bijuterii nu este superior pulberii de aur, afară de cazul când mintea/ raţiunea decide altfel, aşa şi noi suntem una/ unu în suflet – ne deosebim numai în aparenţă. Îl rog pe fratele meu, cititorul, să nu uite că ideile ştiinţifice risipite în scriitură, după necesităţi compoziţionale, de autor sunt doar motive – pretext. Scopul nedeclarat al lui A.P.B. este să figureze romanul printre „puterile imateriale” (Umberto Eco) care, deşi aparent nu cântăreşte nimic, are greutatea aleph-ului borgesian. * Anton Petrovchi Bacopiatra, Suflete rătăcite (roman), Editura Junimea, Iaşi, 2014 Poetul şi morile sale de vânt * Motto: „Fireşte, fireşte, maestre, tot pe pământ românesc, altfel nici n-aş putea să gândesc!” (Postelnicul V.S.) Problematica şi viziunea expresionistă a volumului „Postelnicului V.S.”, „Spada şi armura lui Ares”, scris în spiritul ultimului „val de străbunici pricepuţi/ dar asceţi cu privirile ceva mai oculte!”. (v. Armistiţiul cu universul) şi semnat (cum altfel?!) „cu răsuflare de cerb!”, încearcă să ne convingă că „rădăcinile” Lumii (aceeaşi fascinaţie a începuturilor găsim şi în vol. Întoarcerea zeiţei, de Geta Stan Palade) au încolţit (unde credeţi?!) „într-o ghindă” (probabil, din codrii aflaţi în „Galaxia Humuleşti!”), încât „măştile dedesuptului” nu pot fi descoperite decât în memoria morilor de vânt/ dorului/ lirei, „în virginătatea umbrelor din irisul Pasării Phoenix”, mai (im)precis în melancoliile „luminii” poetului-soldăţoi, „umbră de schit îndrăgostit”, ce poartă în „palme făclii de lumini”, „caligraful” predestinat jertfei şi condamnat să caute frumuseţea (v. Cu sinele însângerat). Poemele scrise sub „pecetea lui Neculce” şi al Psalmilor „străbunicului meu Dosoftei”, de soldăţoiul „rămas de santinelă” transfigurează un fenomen mult mai complex, pe care l-aş numi (folosind limbajul consacrat al filosofului Ortega y Gasset) sanchopanzizarea lui Don Quijote şi donquijotizarea lui Ares. În limbaj psihanalitic, vorbim despre transferul de personalitate/ identitate revelat genial de Cervantes, în cunoscuta-i capodoperă. Precizez: Sancho, Ares (Marte) şi Ouijote, alter ego-uri ale Eului liric, sunt simboluri-cheie ale poemelor „trecute prin secole de tristeţe” şi cuprinse de

„ochii” stolurilor de „lebede” din amintirile „răsfrânte în oglinzi” ale strănepotului lui Dosoftei. Cititorul îşi aminteşte, cu siguranţă, de Ares, fiul lui Zeus şi al Herei, presupusul tată al gemenilor Romulus şi Remus, un „smintit” care nu cunoaşte nici o lege (după spusa mamei sale), o întrupare a răului şi un „uşuratic” (susţinea sora sa, Atena), permanent înarmat cu cască, platoşă, lance şi sabie, gata oricând să persifleze conceptele de dreptate, măsură şi omenie şi să se „adape cu sângele oamenilor” (o hiperbolă a lui Eschil?), în acelaşi timp un protector al recoltelor (de fapt una din misiunile războinicului), un Don Juan perseverent şi cameleonic, ce devine, în scriitura lui Victor Stan, un Marte (zeu al războiului şi al primăverii) quijotizat/ umanizat în spiritul celui configurat în Ruga din Imnul homeric (secolul al IV-lea d.H.), de fapt, un alter – ego bifrons, care şi-a pierdut „morile de vânt” (citeşte iluziile), al autorului vol. „Spada şi ….”. Unui asemenea Ares metamorfozat într-un zeu al păcii şi pătruns de „bunăvoinţa iluziei” îi este adresată rugăciunea din Imnul homeric, rugă ce ar putea confirma o posibilă evoluţie spirituală a umanităţii, în care poetul aresian, Victor Stan, aparent un „trubadur fluierând fără mască”, crede necondiţionat: „Revarsă de sus blânda ta lumină asupra existenţei noastre şi de asemenea forţa ta războinică, pentru ca să pot îndepărta din capul meu laşitatea cea înjositoare, pentru ca să pot micşora în mine tumultul înşelător al sufletului şi pentru a înăbuşi ardoarea aprigă a unei inimi care m-ar putea îndemna să intru în învălmăşeala de îngheţată spaimă! Tu însă, Zeu preafericit, dăruieşte-mi un suflet cutezător, şi oblăduieşte-mă să rămân sub legile nepângărite ale păcii”. Filosofia păcii din această rugă homerică explică estetica, poetica şi poietica cărţii ce-i aşază la aceeaşi masă a tăcerii pe Socrate şi Bonaparte. Aura curcubeului, donquijoteştile mori de vânt, „sărutul mierlelor arse pe rug”, cearcănul de „cântec bolnav”, mierlele, privighetorile, „ţipătul lacrimii” etc. nu ar putea fi revelate cu o forţă estetică „războinică”, decât de un „suflet cutezător”, aflat într-o „pagodă de nuferi”, ce percepe blagiano-eminescian „tânguirile plopilor fără soţ”, reţine sadovenian „chipul supravieţuitorilor” şi desluşeşte „mersul istoriei din hrisoavele neamului”. Un Ares quijotizat, citeşte un Victor Stan, ce nu se mulţumeşte să interpreteze Lumea, ci vrea să o transforme benefic, opunând Răului, buna-credinţă din orice visare: „… Bunule Ares,/ auzi-mi taina şi ruga/ să-mi poţi umple visteriile gândului,/ amfora Lunii –/ aleasă ofrandă de preţ,/ rădăcina izvorului tânjind/ după gura fântânii în memoria dorului! //Avem prea multe înţelesuri/ cu chipuri de păsări şi fluturi/ aducând în caleaşca de aur a veacului/ tăcuta şi râvnita floare de colţ,/ Zeiţa de totdeauna a iubirilor mele!” (v. Fremătând). Dacă cuvântul–rugă este spada acestui Ares quijotizat, armura ce-l apără de orice, oricând, oriunde, rămâne iluzia frumuseţii simbolizată

Page 56: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

56

prin Euridice, Dulcineea, Ofelia, Cleopatra, Ana Karenina, Afrodita etc., tot atâtea râvnite muze ce studiază „ştiinţa astrologiei dorului” (v. Scrisoare neexpediată către Ana Karenina…). Teoretic, atitudinea lui Victor Ares-Quijote nu se deosebeşte de cea a celebrului erou al lui Cervantes, care le cere unor negustori întâlniţi întâmplător să declare că „nu se află pe faţa pământului o domniţă mai frumoasă decât împărăteasa din La Mancha, neasemuita Dulcinea del Toboso”. Negustorilor care îl roagă (ce-i drept, ironic!) să vadă această frumuseţe unică, cavalerul rătăcitor le oferă o replică esopică, demnă de un împărat roman: „Dacă v-aş arăta-o, cu ce mare ispravă v-aţi mai putea lăuda mărturisind un adevăr atât de vădit? Lucrul de căpetenie este să credeţi fără s-o fi văzut, să declaraţi, să juraţi şi să susţineţi, că de nu aveţi de-a face cu mine, ţopârlani şi neamuri proaste ce sunteţi”. Citatul din celebrul roman al lui Cervantes (de)codifică idei – regină, omniprezente în volum, care (re)confirmă donquijotizarea lui Ares (citeşte: „Caligraful” Victor Stan) şi necesitatea eternă a cavalerilor rătăcitori, cu un rol mult mai pragmatic decât s-ar observa la o privire superficială. Prima idee: neamurile proaste şi ţopârlanii (care au crescut în progresie geometrică faţă de cei din vremea lui Miguel de Cervantes) nu pot fi învinşi fără perseverenţa, forţa războinică şi fără „spada şi armura lui Ares”. Alte idei – spadă omniprezente în scriitura – armură a lui Victor Ares Quijote: adevărul este invizibil şi frumuseţea pură, inaccesibilă spiritelor ignorante, ce dezumanizează ireversibil lumea, condamnând-o definitiv la disoluţie. Poetul nu pierde nici o fărâmă din realitatea pe care încearcă să o salveze din platitudinea sa mercantilă, transfigurând-o himeric, în spiritul lui Don Quijote (v Elixir, Ţipă fragii-n păduri, De dor, Spre locul unde Măiastra…, Timp crepuscular etc). El ştie, totuşi, că idealul/ visul este excepţia de la regula realităţii, deşi nu intuieşte până unde va merge şi unde va ajunge „împuşcând cu lira din cui”. Devine tot mai trist, neliniştit şi îngrijorat, se simte invadat de metafizica Cavalerului Tristei Figuri, aşa cum l-a numit Sancho pe Quijote în capodopera lui Cervantes. Pasiunea lui pentru Dulcineea este inefabilă, oarbă şi fatală. Ea îi potenţează lui Ares – Poetul nostalgia imposibilului şi-l împinge într-un război (fără învinşi şi fără învingători), cu uitarea, cu perfidia şi deriziunea. Cu interogaţia din poemul „Încotro?” începe sanchopanzizarea lui Ares Quijotizatul: „Caligrafule, obişnuit să priveşti/ strălucirea migdalului/ până unde vrei să ajungi,/ până unde vrei să răzbaţi/ părăsit de ibovnică şi de fraţi!?// Ai ajuns să împungi cerul cu creştetul!/ Încotro îţi abaţi gândurile/ întristatule, însinguratule,/ demon afurisit care eşti!?//Te-ai înhăitat cu narcisele,/ târfele razelor agăţate de Lună/ vagabondezi noaptea pe şapte caleşti/ şi-arunci cu bulgări de rouă-n fereşti!// Caligrafule, însetatule de frumos,/ ai ajuns să săruţi aripa Păsării Phoenix/ cu floarea cireşului,/ coapsa viorii cu inima ta, drăgaică de peruzea/

lăsându-ţi sufletul zălog la scocul morii!// Ehei, ehei şi câte şi mai câte, năzbâtii oacheşe,/ cărunte împuşcând cu lira din cui// mierle şi raţe sălbatice// surghiunite pe grui din pricina unei muze!”. Masca „de împrumut” devine, după necesităţi compoziţionale şi comunicaţionale, simbolul unei identificări. Fără să greşim, putem spune: câte poeme, atâtea simboluri de identificare. Este aplicată cu har poetica de identificare, conjugată cu cea a transferului de personalitate. Situaţia poemelor aminteşte de miturile hinduse ale leului, dragonului etc. care-i cer zeului care i-a creat (în cazul nostru Poetului V.S.) să le dea victime pe care să le mănânce, pentru a putea trăi. Se ştie, primesc cunoscutul răspuns: „hrăniţi-vă din voi înşivă”!, moment în care ei conştientizează că nu sunt decât o mască, o aparenţă, o dorinţă etc., dar goală de orice substanţă. Autonomia/ hetoronomia poemelor şi arhitectura volumului (re)confirmă răspunsul înţelept al zeului. Citez din poemul „Afecţiune”, spre a vă sugera prezenţa câtorva simboluri de identificare, fatale, ce ne asigură hrana din noi înşine/ „din voi înşivă”: „Te jinduiam/ cum jinduieşte/ nisipul clepsidra,/ cum lutul care-şi caută hidra,// ţipătul perlelor/ râvnindu-şi mărgeanul/ rezemându-şi de Lună muierea,/ şoldul rotund!//Roşii şi verzi ghemotoace/ de jur împrejur,/ stelele nopţii opace./ Doamne şi eu la ceasul acela/ drept ca o lance/ te strigam tutuindu-te!”. Lumea postmodernă a comediei umane îi dezvăluie poetului o realitate deformată, care e în fond, comédia lumii contemporane („reaua – credinţă” în limbajul lui Sartre), ce-l determină să-şi ascundă „iluziile tocate”, încât „liniştea, nufăr împuşcat”, înscrisă în „tablele legii vinovate” face de nerecunoscut pe Ares – Quijote, cel din poemul Armura, care se apropie încet, dar sigur, parcă hipnotizat, de metafizica lui Sancho Panza, cel ce „crede în toate şi se îndoieşte de toate”. Nu întâmplător, „morile de vânt dau buzna în sat” şi potenţează singurătatea eminesciană şi semnele melancolice ale poetului cu „inimă de luceafăr râvnită de Ulise”, obligat permanent să-şi caute o Dulcinee şi un Sancho căruia să-i spună: „Yo pienso y es asi” (Aşa cred/ gândesc eu şi aşa este!). Eternitatea iluziei poetice ce moare spre a renaşte aceeaşi (mitul reîntoarcerii la identic) este admirabil transfigurată în poemul Cântec şoptit despre Sancho, unde quijotizarea şi sanchopanizarea lui Victor Stan Ares sunt explicite: „Mă uit cu milă la Sancho/ care părăsindu-şi stăpânul/ a plecat de unul singur în lume!// Dacă din întâmplare/ veţi da peste o moară de vânt/ prăfuită şi înnegrită/ de ape şi aşteptări/ descoperiţi-vă/ ca-n faţa unei fiinţe!// Acolo, se odihneşte/ sufletul lui Sancho şi-acuma/ încât se-aud/ copitele armăsarilor/ până dincolo de Andaluzia” Mesajul vol. Spada şi armura lui Ares în care „ţipă disperată neliniştea” transfigurează motivul eternului Poet mitizat în triunghiul Ares – Quijote – Sancho, aureolat şi inspirat de sacralitatea eternului feminin, îmi aminteşte de cântecul lui Alexandre Arroux (muzica:

Page 57: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

57

Jacques Ibert): „Nu plânge Sancho,/ nu plânge, prietene,/ stăpânul tău nu a murit,/ nu s-a depărtat de tine,/ trăieşte pe o insulă fericită/ unde toate-s curate şi fără minciună./ Pe insula aflată în sfârşit,/ pe insula dorită,/ o prietene, Sancho,/ cărţile au ars/ şi s-au făcut cenuşă./ Dar dacă ele toate m-au ucis,/ una-i de ajuns să mă învie iar./ Fantasmă pe când trăiam,/ adevărat în moarte,/ asta-i ciudata soartă a bietului Don Quijote….”. Nici fiul lui Zeus şi al Herei nu şi-ar fi imaginat că trăim cu „adevărat în moarte”! De la această axiomă ar trebui să plece fiecare scriitor… Citindu-i volumul „Postelnicului” Victor Stan veţi vedea proiectată poetic, o utopică „insulă fără minciună”, visată de fiecare dintre noi, unde „toate-s curate” şi unde „moara de vânt mi-e Dumnezeu”. Doar „adevărul” unei poetice nostalgii donquijoteşti îi poate asigura unui poet tip Ares, cu „armuri împletite din ramuri de tei”, longevitatea şi victoria în războiul cu „roata necugetată a sorţii”. Remarcăm comportamentul estetic al poetului trăitor în „împărăţiile pitpalacului”, ce-şi asumă cu seninătatea şi libertatea lui Don Quijote, destinul: „Eu mă condamn ca să trăiesc arzând”, poetul capabil să răscumpere Atlantida, deşi cunoaşte spusa împăratului Augustus: Acta est fabula. În acest sens mitul platonic al Atlantidei, pedeapsă divină pentru orgoliul omenesc prometeic şi pentru rătăcirea morală (voinţa divină îşi distruge propria creaţie!) nu este inclus întâmplător în arhitectura scriiturii. El prefigurează „ziua înfrângerii”, în care vom putea „împărţi apostoleşte lumina cu Dumnezeu!” (v. Să răscumpăr Atlantida). Voinţa poetului de a răscumpăra Atlantida (iluzia iluziilor!) sugerează că doar lirismul expresionist contaminat de quijotism (să crezi fără să vezi!) poate regenera paradisul pierdut, sălaş divin, pe care oamenii înşişi l-au compromis prin ignoranţă şi trufie: „Întunericul e un copil mincinos/ orbitoare înfrângere de la facerea lumii”. Întunericului predestinat, simbolul răului, al nenorocirii, pedepsei, pierzaniei, morţii, autorul îi contrapune ca un corolar, „lumina” (v. Buna Vestire, Dintr-un izvor, Rezonanţă de clopote, Din căţui lumina, Lumina din ochiul de luceafăr, Am plătit totul cu neliniştea mea, Umblând prin lumină etc.) ce iradiază simbolic întreaga scriitură, sugerându-ne că adevărata natură a omului este, a fost şi va fi în mod esenţial divină şi luminoasă. Să nu uit să vă ofer, desigur cu emoţie estetică, cheia de lectură a volumului lui Victor – Ares – Quijote – Sancho Stan: „morile de vânt” (v. Miraculoase făpturi, Semne melancolice, Purtând în palme facle de lumini, Sub bolţi cu mori de vânt, Umbre ascunse în lacuri, Unde sunt morile de vânt etc.) ale poetului sunt chiar morile noastre! Unde le-o fi găsit? Sau unde, când şi cum le-am pierdut noi? *Victor Stan, Spada şi armura lui Ares, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2015

Stan BREBENEL

AUDIENŢĂ LA UN DEMON MUT

Ni se întâmplă adeseori să trecem nepăsători pe lângă edificii şi oameni, în marea noastră grabă spre ce?, fără să conştientizăm valoarea unora dintre ele/ ei. La fel se întâmplă şi cu cărţile. Cu ceva timp în urmă, mi-a căzut în mână o carte cu un titlu incitant. Până şi ilustraţia copertei, chiar şi editura, te fac să devii curios şi să o citeşti. Poate că starea mea de atunci nu m-a ajutat să-i înţeleg toate mesajele, toate afirmaţiile. Aşa că, poate datorită unei informaţii aflate între timp, am reluat lectura. Acea informaţie se referea la faptul că un înalt reprezentant al guvernului suedez critica acţiunile Guvernului României de a aloca sume imense de bani pentru înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului şi alte biserici. În loc să fie finanţate programe pentru îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei. D-na Jenny Sonessen solicita ca Guvernul României să fie atenţionat de U.E. în îndeplinirea obligaţiilor de stat membru şi cerea stabilirea unor priorităţi pentru nevoile oamenilor săraci. O cerere fără răspuns. Un exemplu de onestitate şi corectitudine din partea BOR şi a guvernanţilor noştri ar putea fi aprofundat din construcţia măreţei catedrale Sagrada Familia din Barcelona, neterminată încă, şi ridicată, începând cu anul 1882, cu bani adunaţi din subscripţie publică. Aceste gânduri mi-au fost provocate de cartea Audienţă la un demon mut, un „roman istorico-fantastic despre soarta Bisericii în vremurile de pe urmă” apărută la Editura Cathisma din Bucureşti în anul 2009 şi scrisă de Savatie (Ştefan) Baştovoi. Autorul este născut la Chişinău în anul 1976, cu studii în România, este ieromonah şi vieţuieşte la mănăstirea Noul Neamţ din satul Chiţcani, aflată între Tiraspol şi Bender. Este

Page 58: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

58

recunoscut, în afară de cunoaşterea tainelor Bibliei în profunzime, ca un bun poet, prozator şi eseist. Romanul îl are ca personaj central pe Victor Rotaru, un tânăr profesor de fizică şi proaspăt absolvent al Şcolii Superioare de Partid de la Moscova. Era şi un ateu convins. Este selecţionat de conducerea R.S.S. Moldovenească să participe la o şedinţă secretă a KGB-ului despre relaţia statului sovietic, aflat în plin proces de perestroika (reformă) şi glasnosti (libertatea cuvântului), cu biserica, în anul 1987, cu doi ani înainte de marile revoluţii anticomuniste din Europa de Est. Schimbările socio-politice se petrec cu repeziciune, iar viaţa din Moldova, devenită independentă, devine tot mai apăsătoare. Toată acţiunea se petrece pe o axă nevăzută: Chişinău – Bucureşti - Moscova – Bruxelles, cu trimiteri în viitor, dar şi în trecut, în ceea ce priveşte anticiparea evenimentelor şi explicarea unora din vechime din perspectivă biblică. Eşuând lamentabil ca om de ştiinţă în domeniul fizicii, ceea ce nu a fost greu într-o societate care nu pune preţ pe om şi ştiinţă, s-a dedicat studierii Bibliei datorită unor împrejurări favorabile, ajungând o voce puternică în Europa. A cunoscut un om deosebit în persoana episcopului Mitrofan. Victor Rotaru, dintr-un ateist convins, a ajuns să susţină credinţa creştin-ortodoxă la nivel internaţional, mai mult decât episcopii şi mitropoliţii, unii cu grade mari în structurile de securitate comunistă, vânduţi ocultei ce tocmai instaura noua ordine mondială şi pe aceste meleaguri. Se încearcă, de către oculta mondială, cenzurarea cărţilor bisericeşti, în special referirile la faptul că evreii i-au prigonit şi ucis pe creştini, pentru a avea suport juridic teoria Holocaustului. Polemica dintre iudei şi creştini durează de 2000 de ani. A existat un conflict între Hristos şi iudei, pe care ultimii îl neagă şi vor să-l scoată din Evanghelii. Biserica ortodoxă este acuzată ca fiind retrogradă, în comparaţie cu cea catolică, care a răspuns mai bine cerinţelor, şi antisemita, fiindcă se opune eliminării din Biblie a referirilor împotriva evreilor. Pot însemna aceste amestecuri şi cenzurări ca răzbunări din partea iudeo-masoneriei? Istoria omenirii, reflectată în Biblie, este o perpetuă luptă între iudei şi creştini, începând cu sacrificarea lui Hristos. Mereu şi mereu au existat conflicte fără învingători, dar cu mulţi învinşi. Tema Holocaustului este privită unilateral şi discreţionar. Inclusiv Prohodul Domnului a fost cenzurat, pentru că numai aşa se pot obţine benificii uriaşe din partea celor care neagă sau numai îndrăznesc să conteste Holocaustul. Se mai încearcă negarea totalitarismului religios, cel care a provocat de-a lungul miilor de ani cele mai multe victime în pofida unor evidenţe. Este redată scrisoarea secretă, din anul 1922, a lui Lenin către Molotov, prin care acesta cerea insistent, printre altele, măsuri extreme împotriva preoţilor, 8100 dintre ei căzând pradă prigoanei numai în zona orăşelului Şuya. Toate acestea aveau loc pentru că masoneria era mână în mână cu conducerea politică şi cea religioasă. La aceste convingeri ajunsese Victor

Rotaru ca urmare a unor ani de încercări şi de studiu aprofundat. Devenise o somitate în materie şi era invitat la tot mai multe reuniuni internaţionale. Multe piedici erau puse, nu numai pentru el ca expert, de comisarul european pentru Culte. Uniunea Europeană devenise organul decident. Suveranitatea şi independenţa statelor membre erau de mult transferate acestei uniuni. Exista o contradicţie fundamentală între comisarul european şi Victor Rotaru, în pofida acţiunilor conciliatorii ale Bisericii, şi de aceea acesta a cerut şi a obţinut o audienţă la înaltul comisar. S-a pregătit îndelung pentru întâlnire, iar rezultatul a fost dezamăgitor. „Comisarul era un bătrân în jur de nouăzeci de ani, cu capul şi faţa rasă, privind în gol, în timp ce tremura uşor... Comisarul îşi întoarse capul semiparalizat şi îl privi pe Valdis, în aşteptarea unei explicaţii. Bătrânul îşi ridică mâinile tremurânde şi schiţă nişte semne inerte prin aer. Apoi îşi puse mâinile pe şorţul de pe genunchi şi îşi lăsă capul neputincios pe spate... Victor îşi dădu seama că are în faţă un bătrân paralizat şi mut, care semăna mai mult a demon decât a om. Pentru o clipă, fu lovit de gândul că, dacă şi-ar face semnul crucii, comisarul ar dispărea.” Cu această scenă rocambolescă se încheie romanul, dar întrebările continuă. Punem şi noi câteva fără să răspundem: Ce fel de societate se construieşte încă de pe acum? Ce rol va avea Biserica? Cine sunt cei care decid în numele nostru? Individul, fie creştin sau necreştin, ce soartă va avea? La unele dintre ele a încercat să răspundă Savatie Baştovoi. Dacă nu suntem mulţumiţi cu răspunsul autorului, să aşteptăm viitorul apropiat, că acesta ne va lămuri. Cert este că autorul ne provoacă nu numai la o lectură plăcută, antrenantă, ci şi la o polemică a celor pasionaţi de istoria ideilor, de istoria marilor religii, dar şi de modul de funcţionare şi acţiune a organizaţiilor oculte. Iar teoria conspiraţiei este la ea acasă în acest interesant roman. Acesta nu lămureşte toate ideile puse în discuţie, însă lasă portiţa deschisă tuturor celor pasionaţi pentru a pătrunde dicolo de fanta de lumină ce se întrezăreşte. Este o invitaţie la lectură, la cunoaştere, adică la non manipulare. Savatie Baştovoi are puterea să se detaşeze de statutul său de reprezentant al Bisericii şi să fie un propovăduitor al Religiei, aşa cum ar trebui să fie toţi preoţii creştin-ortodocşi. Scrierile sale au fost premiate de Consiliul Europei, de jurii internaţionale şi de Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, toate venind ca o confirmare a valorii sale literare, la care subscriem.

Page 59: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

59

Nina Elena PLOPEANU

Genul „Historical fantasy” ilustrat de scriitorul George Cornilă în

trilogia Regele lupilor

George Cornilă face parte din aripa tânără a scriitorilor vrânceni. Autor de nuvele, povestiri și romane, a debutat în anul 2007 cu romanul psihologic Cu dinții strânși. Un an mai târziu, i-a apărut un nou roman, Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse, iar din 2014 s-a făcut cunoscut ca autor de fantezii istorice ilustrate prin trilogia Regele lupilor, din care au apărut două volume: Toiagul de stejar și Fierul zeilor. În Toiagul de stejar, personajul principal, Daizus, fiul lui Komozoi, ne poartă prin întreaga istorie a geto-dacilor. Acesta reprezintă, de fapt, simbolul rezistenței civilizației autohtone în fața ofensivei necruțătoare a cuceritorilor romani. Revenirea permanentă la trecutul eroic, în care dacii reprezentau un adversar de temut pentru romani, constituie un imbold puternic pentru Daizus, care și-a propus să reînvie gloria de altădată a neamului său.

În Fierul zeilor, cartea a doua din trilogia Regele lupilor, scriitorul George Cornilă continuă călătoria inițiatică a personajului principal, Daizus, fiul lui Komozoi, din neamul lemnarilor, în Ținutul Zmeiesc, localizat de autor într-un spațiu istorico-geografic sacru, cuprins între izvoarele Cibinului și Valea Uzului. Ne reamintim că Daizus visa să readucă gloria neamului dac. Lucrul acesta era posibil dacă reușea să intre în posesia celor trei simboluri ale puterii străvechi: coroana, sabia și toiagul. Deținând înțelepciunea și forța și unindu-se cu tot ceea ce era viu, ar fi putut deveni Eliberatorul, un nou conducător al dacilor, asemenea lui Burebista sau Decebal. Deși autorul precizează că „întâmplările, datele, locurile și personajele nu trebuie luate ca fapte și realități istorice” într-un timp în care adevărul istoric se dizolvă în incertitudine, acesta poate, foarte bine, deveni o ipoteză de lucru, un punct de sprijin în drumul de la ficțiune la

percepție și înțelegere. Ascensiunea celui ce dorea să devină noul rege, după ce Decebal murise ca un adevărat erou, nu putea să fie lină, fără obstacole majore. Inițierea zamolxiană presupunea cunoașterea realizată prin trudă, prin luptă cu înălțimile necucerite, cu pădurile înfricoșătoare pline de tot felul de primejdii. Drumul spre Muntele Sacru, spre centrul suprem al lumii, nu se poate parcurge decât după un antrenament continuu al minții și al trupului. Stâncile amețitoare, somnul neîndestulător, foamea, setea, aparițiile reale sau iluzorii contribuie la formarea, la șlefuirea celui ce își dorește să devină deasupra tuturor și să ducă la bun sfârșit un ideal eroic.

Popasul de la Praslopara, așezarea unui trib al dacilor, sucii, este un prilej pentru autor de a ne introduce în scene de viață cotidiană specifice populației ce locuia la nord de Dunăre la mijlocul secolului al doilea. Un maestru al descrierilor detaliate, scriitorul George Cornilă ne conduce într-un univers rural autentic, „printre case scunde, mai toate cu două încăperi, cu acoperiș din draniță sau din jipi și curți înghesuite, cu polate, fânare și cotețe, terminate cu mici grădini de legume”, în care influența urbană a romanilor cuceritori se făcuse deja simțită prin faptul că, în mijlocul satului, „se uneau patru ulițe și unde se găsea o vatră din piatră și lut, închinată zeiței Hestia”. Cultivatori de viță de vie, locuitorii sunt bucuroși de oaspeți. În vremea culesului, drept mulțumire pentru recolta bogată, nimeni nu trebuie să plece flămând sau însetat. Și, cum petrecere fără muzică dans și povești nu se poate, autorul găsește prilej pentru o revalorizare a basmului românesc. Trecutul eroic devine exemplu de vitejie și bărbăție pentru eroii din Regele lupilor. Lumea oamenilor se întrepătrunde armonios cu lumea zeilor. Între cele două entități nu este trasată o graniță clară, ceea ce ne face să credem că totul este posibil. O mulțime de personaje reale și imaginare, cu denumiri deosebit de inspirate (oameni, zmei, căpcăuni, zeițe, zei, zâne, preotese), animale adevărate sau fantastice (ghionoi, zgripcari, mufloni, cai, lupi etc.), lumi subterane, cetăți, sate, munți, prăpăstii creează un joc de imagini de geneză și în același timp apocaliptice, un univers fabulos care îți menține atenția trează și te obligă să nu lași cartea din mână până nu citești și ultima pagină. Căutarea Ținutului Zmeilor devine un pretext pe care autorul îl utilizează pentru a sugera spațiul și timpul în care era în desfășurare procesul de etnogeneză românească. Elementul etno-lingvistic predominant este substratul traco-moesic foarte bine evidențiat prin onomastică, toponime și hidronime, prin flora și fauna în acord cu fizionomia locurilor. Mijloacele literare, limbajul deosebit de bogat și divers, cunoștințele solide de mitologie, istorie, botanică, geografie determină cititorul să parcurgă cu mult interes universul „historical fantasy” propus de scriitorul George Cornilă în cele două volume apărute până în prezent ( Toiagul de stejar și Fierul Zeilor) din trilogia Regele lupilor.

Page 60: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

60

Teo CABEL

ORIGINALITATE ŞI PROFUNZIME

Costel Suditu poate fi considerat izvorul liric al satului Băjani (comuna Vadu Pașii) și un afluent al Buzăului literar, vărsându-și, în curgerea cotidiană, undele poeziei sale. Sub gutui este volumul său de debut, apărut la editura Națiunea, București, 2012. Generalizată, de la sintagmă la titlu, metafora este o poartă spre așezare. Omul trebuie să se așeze, să își limpezească gândurile, impresiile, trăirile, ratările, neîmplinirile într-un dialog interior. Dialogul lui Costel Suditu se transformă în dialog cu lumea. Starea poetică este o a doua natură a sa. Această stare poetică l-a obligat să învețe să șlefuiască cuvântul, în primul rând să-și lămurească sieși frumusețile pe care, rostindu-le, le simte deosebite și deosebite le vedem și noi.

Omul se așază la locul său. Din această stare își analizează experiența zilei: cum a trecut, ce a făcut. Analizând, asociază. Asociind, sensul cuvintelor este mai bogat, mai surprinzător decât își imagina. Descoperă imagini noi pe cuvinte vechi. Acesta este Costel Suditu, de sub gutui. Cel care, după o zi de muncă, nu lenevind, stă sub pomul său drag.

Poeziile sale sunt unele în vers alb, Peștișorul de aur, O singură dată, Marea mea, De n-ar mai veni, Legată la ochi, Am învățat să nu mai zâmbesc, Calul: Dumnezeu a făcut calul, Să fie și printre noi o minune; Un zbor: Mă strigă un zbor./ Desigur că deasupra mea,/ Dorind să treacă, un cocor/ Se rătăcea/ Prin gândurile ce le aveam.; Să spună el, (despre poet, în stilul lui Nichita), Recunoștință, Ana și Manole, Într-o zi, Lancea timpului: Păsări căutând pereţii universului; Stelele, Simbioză. Alte poezii, adiate de un ecou eminescian, răzbat vremurile în cămașa prezentului: Unde-mi apari şi peste tot,/ Doar zâmbetu-ţi străluce,/ Şi unde părul tău cel blond,/ Cu soarele aduce (Poate), Prea târziu sau confirmă revelația lui Blaga despre

veșnicie. Autorul volumului s-a convins de această veșnicie care îi arde ochii, gândurile, mintea, inima, cuvintele. Unele pozii, ca la Ion Pillat, respiră aerul patriarhal printre biserici și coline. Mănăstirea de la Rătești: Un şarpe printre arbori sus,/ Prin tufe lăstărite de migdal,/ În şerpuit spre zarea de apus... Se întâlnesc şi tușe care par desprinse din frumoasele versuri ale altui clasic, George Coșbuc. Aripă de zâmbet: Pe lângă garduri, trist şi ponosit,/ Mi-e milă de cum merge şi priveşte,/ Un amărât de zâmbet schilodit/ Ce aripă-şi dorea. Acum îi creşte!

Hai sărută-mă! O reeditare a poeziei vechi românești: Spune-mi, scumpă doamnă, dar/ În nopţi albe ca de var,/ Când pe boltă Luna plină/ Pare că de zor suspină,// Ai pus mândra ta bărbie,/ Ce mi-e scumpă foarte mie,/ În căuşul palmelor,/ Rezematul coatelor?. Descoperind poezia, autorul rescrie, în maniera sa, o mică parte dintr-o istorie literară, fără să fie caduc. De menționat și Apus de soare, Prietenia: Tu pui un pas, eu unul, soarta doi,/ Aşa-mpleteşte timpul pentru noi// (...) O pânză-n care suntem personaje/ În ceara Lunii ca pe nişte plaje,// Cu buze-n zâmbet veşnic îndulcite/ Şi palmele în strâns nedespărţite. Sentimentul măreției, al curajului inutil al omului, pe o parte, și animalul ce-și apără viața până la cap în cercul fatalității, pe de alta, este creionat în Corida: O viaţă aleargă prin glod altă viaţă.../ Una-i cu spadă şi minte,/ Cealaltă cu ţepene coarne în faţă/ Şi clipele sfinte;// Rânjesc saltimbancii, el stând îi sfidează,/ Copita îi tună, toţi tac, zarea muge,/ De sus de data aceasta veghează/ Sângerosul de Ares cu pofta-i de sânge.

Volumul acesta este ca o școală pentru butașii de vie. Multe fire de viță s-au prins și vor da rod. Autorul se luptă cu sensurile cuvântului, ca Iacov cu Dumnezeu. Obsedat de aceastea, are tentația versificării: Fi-vom mai buni: Ca lupii suntem, am ajuns/ Ca la un semn de la prostie/ Să vindem blana de pe urs,/ Chiar dacă lighioana-i vie. Dar acest stadiu este depășit tot în carte, demonstrându-se aici o inabilitate a editorului de a selecta din texte doar ce era copt, în căutările autorului. Nicio vie nu rodește din primul an, nici în al doilea. Așa este și starea poetului, în general, ca a viei sau ca a unui copac.

Sub gutui se adună din seva sufletelor care și-au pus semnătura de viață în ADN-ul său, de la părinți, bunici, pe linie ascendentă, în negura timpului, unde mintea nu vede, dar Dumnezeu știe ce simțire îi luminează poetului drumul. Iubirea cu ipostazele ei: extaz, agonie, iubire neîmpărtășită, apoi cei apropiați, părinții, viața tumultoasă a satului se coc toate într-o formă estetică de apreciat la cineva care nu a practicat niciun cenaclu și nici îndrumători nu a avut, decât cărțile pe care le-a citit. Această experiență de evoluție în descoperirea poeziei se vede în volumul lui Costel

Page 61: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

61

Suditu. Autorul construiește, el doar se aseamănă cu alții poeți, nu imită.

Viața satului există, nu este o nălucă. Viața satului românesc, cu obiceiuri, credințe, va dăinui prin poeți. Bucuria din ochii celui care scrie, din inima sa, din mintea sa, este ca raza de soare care mângâie boaba de strugure, pe dinafară o împlinește la culoare, pe dinăuntru o umple de dulceață.

Marea mea: La mine, Mare, este Marea verde,/ Unde pasc vitele şi oile;/ Nici un val nu se vede, /Iar ploile/ Nu mişcă stelele noaptea.(...) Pe luciul ei verde, crud, răcoros,/ Nasc valuri când mişună gâze;/ Valuri ce cad de vreo coasă pe jos/ Cu spume cu tot şi cu frunze//(...) N-aş da acest verde pe nici un albastru!

Copil fiind: Mi-e dor de tine, lungă seară,/ Când mă-ntreceam cu soarele:/ Care-i mai iute să-i răsară,/ De după deal picioarele...// (...)Ne coloram cu fard de tuciuri,/ Şi-n vii, la struguri, ca la bâlciuri/ Ne repezeam; sărmanul om care păzea!/ Scuipa în sân şi se-nchina.// Mi-e dor de-aceste clipe, Doamne, Îmi seacă inima de dor./ Cine să vrea a fi om mare/ De-ar şti de-atunci acest fior?

Mai rămâi este o poezie de dragoste, dar atmosfera satului nu poate fi omisă: E seară, se strâng pe uliţe cârduri de gâşte/ Şi roşie cuprinderea verde de-acum se întinde/ Sub Luna ce-atârnă cu stelele roată ca nişte/ Zorzoane coroanei ce lumea întreagă cuprinde.//... Într-o rână, stând rezemată pe-o piatră la poartă,/ Zâmbind şugubăţ către mine când trec pe uliţă,/ Cu dinţi înnegriţi pe sub buze subţiri ce-i arată,/ Stă baba Ioana, ghicind că sunt plin de dorinţă.//... Pe un loc părăsit, doborât, copacul se vaită./ Elogiu-nnoptării, se-aude pe dealuri o haită,/ Prin curţile satului se aud întruna bătute,/ Muncitele sape, domoalele chinuri cornute.//(...) Când Luna cu stelele roată privirea-nfioară/ Şi-mi spui că sunt solii iubirii văzuţi prima oară/ Radiind fericire de ochii tăi mari şi căprui,/ Tresar, la ureche şoptindu-ţi sfios: mai rămâi!...

În Miros de măr revine copilăria cu bucuriile ei, cu aromele ei nemuritoare și dragostea bunicilor: Miroase a măr,/ A hambar cu grâu şi mere/ Unde bunica îşi punea gândurile.../(...) Amintire dintr-o lume/ Cu vorbe şi ochi fără costume.../ M-oi duce, m-oi duce;/ M-oi duce la steaua care străluce/ În mintea mea,/ Cu văzul, cu râsul,/ Cu plânsul,/ Cu liniştea grea. Această bucurie este naturală. Originalitatea și profunzimea urmează să se manifeste ca firul de apă: pleacă de la izvor susurând și se împlinește căutându-și vadul în torente viguroase.

* Costel Suditu - „SUB GUTUI”, Ed. Naţiunea, Bucureşti, 2012

Poemul, ca o rugăciune...

Prințul meu de pretutindeni, Domnul meu din lungi tăceri,

Călătorul meu prin vise, Voievodul meu de ieri, Și de azi..., dintotdeauna

Blândul meu păstor de nori, Și păstor de-amurguri tandre,

De lumini - în zoriori..., Lasă-mă să îți mai fiu

Setea, foamea, somnul, visul, Mana vremii în pustiu, Și înaltul, și abisul... Împletește-mă, de vrei, Într-o coamă de ponei, Într-un țâșnet de fântână, Într-o stea cu brâu de lână,

Și mă lasă, mai apoi, În poiană, în zăvoi,

Într-un crâng sau într-o vale, Să-ți spun dorurile tale,

Să te spun, precum m-ai spune, Fruct oprit dintr-o minune...

Dă-mi, iubite, fir de har, Să-l țes, vremii, în hambar, Să-l cos, dis-de-dimineață,

În altița cea de ceață Din veșmântul preoțesc,

Din caftanul cel domnesc... Fii-mi cădelniță-n suspin Întru flori de măr... Amin!

Mihaela Malea Stroe

Page 62: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

62

Monica DUŞAN

PÂRVU MUTU, PERSONAJ SIMBOLIC

ŞI ARTIST REPREZENTATIV ÎNTR-UN ROMAN CAPODOPERĂ

În mijlocul municipiului Râmnicu Sărat, se află un splendid monument de artă românească din epoca feudală. Este biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în anii 1690-1696 prin grija Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu. Ea se distinge prin pridvorul caracteristic pentru stilul brâncovenesc în arhitectură, printr-o abundentă decoraţie sculptată la portalul de piatră şi prin pictura murală interioară executată de Pârvu Mutu, un mare clasic al artei noastre. Pârvu Mutu semnează aici Pârvu Românul. Este o mărturie a conştiinţei sale naţionale, a mândriei de a fi român. În romanul capodoperă Culorile sângelui, Mihail Diaconescu a făcut din Pârvu Mutu Zugravul eroul principal al unei acţiuni pline de tensiune dramatică, de simboluri ale imanenţei şi transcendenţei şi de tablouri de epocă suprasaturate de date istorice şi de elemente pitoreşti. Dacă epoca brâncovenească s-a caracterizat printr-o înflorire culturală și artistică deosebită, se poate spune despre Pârvu Mutu că a fost o personalitate reprezentativă în perioada respectivă. El este o personalitate simbol. Este un simbol puternic şi polivalent al epocii brâncoveneşti. În primul rând, aceasta se datorează faptului că a fost unul dintre cei mai importanţi pictori din istoria noastră. El a adus schimbări majore în pictura bisericească. Sfinții pictați sunt atent portretizaţi. El a reușit să treacă de la reprezentarea hieratică şi canonică a persoanelor, la însuflețirea acestora prin desen, proporţii, detalii şi prin arta de a sugera stări sufletești, prin anumite trăsături de penel.

Ca orice mare artist și deschizător de noi drumuri – în cazul de față în pictură –, el nu este înțeles de contemporani. Inovațiile pe care le aduce în arta sa sunt un motiv pe care adversarii îl folosesc pentru a-l discredita. Este momentul când vocația sa creatoare a fost terfelită, spunându-i-se că nu este o artă care înalță sufletește, care îndreaptă trăirea omului spre cele sfinte, ci îl coboară, împingându-l spre păcat. Șansa sa este că meșterul pus să-i analizeze opera se afirmă ca o persoană sensibilă, cu dragoste și înțelegere față de creație. El apreciază „noul” din arta pictorului de icoane.

Pârvu Mutu este un personaj reprezentativ pentru perioada brâncovenească și prin faptul că a fost ani la rând staroste al breslei zugravilor. În perioada respectivă, corporațiile sunt elemente instituționale ce „diferențiază și produc granițe între oameni”. Întreaga viață a meșteșugarilor este însoţită, protejată şi direcționată de apartenența la o anumită breaslă.

De aceea, mediul corporatist – breasla zugravilor din Țara Românească în epoca brâncovenească – este evidențiat în mod deosebit în romanul Culorile sângelui. Tot aici este evidențiată și relația complicată dintre puterea politică, mereu în schimbare, și cea a breslelor, ca organizaţii profesionale de veche tradiţie şi de mare prestigiu social.

Pictorul Pârvu Mutu devine un simbol al epocii brâncovenești şi, prin profilul său spiritual, deschis pentru nou și cunoaștere, pentru creație, pentru realizarea de noi ctitorii, dar și prin contradicțiile de care este dominat, prin schimbările bruște de spirit.

Schimbările bruște și repetate de domnii, vremurile tulburi și precare se regăsesc în frământările și sfâșierile personajului. Tonurile sumbre din tablourile de epocă alternează cu imagini pline de un colorit efervescent, dar şi de puternice contraste simbolice. Dominante sunt însă tonurile sumbre. Așa cum domniile se schimbă, așa și Pârvu Mutu își modifică opțiunile politice, slujind mai multor puteri.

Torturile sufletești pe care le îndură, din cauza faptului că nu poate picta atât cât și-ar fi dorit, suferințele la care este supus de către cei pe care îi iubește – familie și ucenici – au un corespondent în plan istoric, în tensiunile politice ale perioadei, în domniile efemere şi sângeroase, în diminuarea valorilor, în ameninţările antiromâneşti ale unor monstruoase puteri imperialiste şi expansioniste, în evoluţiile dramatice ale instituţiilor, în erodarea tragică a relaţiilor interumane și în starea deplorabilă în care se găsea țara.

Dorința de autodepășire l-a marcat mereu. Iată citatul care îl definește ca pe un pictor reprezentativ al epocii, ca pe un creator mereu nemulțumit, dornic de a crea ceva mai bun:

„Nu mă voi socoti dezlegat de datoriile mele, se mărturisi el cu glasul scăzut, decât atunci când mi se va împlini gândul. S-ar putea ca zugrăveala acelei biserici să fie lucrarea mea cea din urmă. Doresc însă ca ea să fie cea mai aleasă. Ani de zile în șir am făcut în

Page 63: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

63

gând și am desfăcut amănuntele acestei zidiri. Niciodată, ori de câte ori am zugrăvit ceva, n-am fost mulțumit cu mine însumi. A trebuit să îndur de fiecare dată mușcătura de șarpe a îndoielii. Meșteșugul nostru e chin și blestem. Lui i-am dăruit viața și sufletul. Mi se pare uneori că n-am zugrăvit cu vopsele, ci cu însuși sângele meu. Culorile zugrăvelilor, culorile sângelui! Cu biserica pe care o plănuiesc trebuie să-mi găsesc tihna. Tânjesc din tinerețea mea după această tihnă.”1

Alte note sumare despre epoca brâncovenească

Epoca brâncovenească este perioada de timp frământată, când la Târgoviște și la București au stat pe tronul Țării Românești domnitorii Gheorghe Duca (1673-1678), Șerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Ștefan Cantacuzino (1714-1715), Nicolae Mavrocordat (1715-1716; 1719-1730) și Ioan Mavrocordat (1716-1719).

Arta brâncovenească specifică acestei epoci este profund autohtonă, fiind rezultatul sintezei unor influențe stilistice venite în cultura noastră atât din Răsăritul, cât și din Apusul Europei. Această artă s-a afirmat atât în pictură, cât și în arhitectură, miniaturi, tehnica tiparului, broderie, muzică, sculptură în lemn și în piatră, orfevrerie și xilogravură.

În arta brâncovenească se îmbină acum elemente stilistice tradiționale, rezultat al unor acumulări anterioare, cu noi principii de creație, precum și cu unele influențe din barocul european al secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea și, bineînțeles, cu influențele culturii bizantine.

Renaşterea culturală şi artistică din timpul Sfântului domnitor Constantin Vodă Brâncoveanu îşi are începuturile în epoca lui Matei Basarab (1632-1654). După moartea lui Matei Basarab, Ţara Românească a continuat să fie un puternic centru de cultură şi o mare speranţă în lupta antiotomană pentru toate popoarele din Balcani.

În timpul sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu s-a realizat o remarcabilă operă de cultură, care a cuprins toate domeniile artei. Acest lucru a fost posibil, pe de o parte, datorită prosperităţii economice a Ţării Româneşti, iar pe de alta, avuţiilor personale ale domnitorului. O importanţă covârşitoare a avut-o însă şi pregătirea intelectuală superioară, îmbinată cu un deosebit simţ al frumosului şi cu o adevărată pasiune pentru lucrul artistic şi pentru cartea de învăţătură sau literatură, pe care le-a avut domnitorul. El s-a înconjurat de personalităţi culturale autohtone şi străine, de mare valoare, iar pe plan artistic şi-a organizat o şcoală de pietrari şi zugravi.

Şcoala de zugravi şi pietrari înfiinţată la Mânăstirea Hurez a funcţionat cu cei mai pricepuţi

1 Mihail Diaconescu, Culorile sângelui, ed. a II-a rev., cu o postfață de Cristi Pantelimon, Editura Alcor Edimpex, București, 2004, cap. XVIII, pag. 253.

meşteri autohtoni, cărora li s-au adăugat şi meşteri străini: italieni, greci, orientali. Influenţa şcolii de artă s-a resimţit până târziu în Ţara Românească. Maestrul echipei de zugravi de la Hurez era celebrul Constantinos, pictorul curţii domneşti.

Trăsăturile specifice ale picturii din această perioadă se evidenţiau prin realizarea unei rafinate decoraţii florale, asemenea ornamenticii manuscriselor, a tipăriturilor, sau a viziunii populare, cu variate culori vii, în spaţiile libere dintre fresce.

Pictorii epocii brâncoveneşti manifestă tendinţa de a crea un nou stil al figurilor zugrăvite, al tratării portretelor într-o accentuată manieră realistă, aptă să ilustreze anumite stări sufleteşti.

Domnia sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu a avut o importanţă majoră în planuri diverse: social, politic, academic, instituţional, editorial, diplomatic, bisericesc, cultural, artistic: „Căci domnia lui Constantin Brâncoveanu constituie pentru istoria României nu numai un însemnat moment politic, ci şi o înfloritoare epocă de cultură, prin aceea că duce mai departe, pe culmi mai înalte, efortul cultural secular al poporului român şi al elitelor lui cărturăreşti sau al meşterilor artişti. Iar această afirmare prin cultură, care a făcut din Ţările Româneşti şi din capitalele ei centre însemnate din răsăritul Europei, nu ar fi fost posibilă dacă la cârma statului nu ar fi fost un om de valoarea lui Constantin Brâncoveanu (...)”2.

Importanţa europeană a culturii româneşti afirmate la finele secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea a fost recunoscută, între alţii, de Cleobulos Tsourkas, eminent istoric grec al filosofiei, care, în masiva sa lucrare Les debuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée dans les Balkans. La vie et l’oeuvres de Théophile Corydalée (1563-1646), apărută în 1948, a afirmat următoarele, chiar în primul capitol: „Nu trebuie să pierdem din vedere că ceea ce au fost Florenţa şi Padova în secolele al XIV-lea şi al XV-lea pentru studiile clasice în Occident, au fost, începând cu secolul al XVII-lea (...) Iaşii şi Bucureştii pentru Orientul Ortodox: centre şi citadele ale luminilor, unde au fost în mare parte pregătite emanciparea şi renaşterea naţională a tuturor popoarelor din Peninsula Balcanică”.

Sunt tocmai popoarele pe care pseudofilosoful Friederich Engels le dorea dispărute definitiv din istorie şi din Europa. Impostorul Engels a exprimat ideea că mai ales românii, conservatori îndârjiţi, oponenţi ai ideii de „revoluţie mondială”, trebuie să dispară din istorie, pentru ca ţelurile „revoluţionare” ale marxismului să învingă. Ideea a fost exprimată de Engels în publicaţia Neue Rheinische Zeitung din 18 iunie 1849, la pag. 1.

Nu putem să nu ne gândim la faptul că urmaşii marxişti, leninişti, troţkişti, maoişti, castrişti, adevărate 2 Ștefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viața, domnia, epoca, Editura Științifică, București, 1969, cap. IX, „Renașterea culturală și artistică”, pag. 309.

Page 64: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

64

gunoaie morale, văd în Engels un „învăţat” de la care pornesc în elucubraţiile lor teoretice şi în acţiunile politice nefaste în care s-au angajat.

Pictorul Pârvu Mutu – între medieval şi modern

Pictura din epoca brâncovenească este dominată de stilul Pârvu Mutu, care-o laicizează complet, introducând imagini, personaje, compoziţii, simboluri şi scene profane, hore şi grupuri de lăutari în frescele cu sfinţi. Alături de Constantinos, acesta este unul dintre cei mai mari pictori din Ţara Românească, de la finele secolului al XVII-lea. Toate temele pictate de Pârvu Mutu sunt pătrunse de un suflu viu, de realism. Imaginile religioase sunt tratate ca nişte scene luate din viaţă. Personajele încep să se îmbrace după moda vremii, iar scenele biblice să se desfăşoare într-o ambianţă locală; elementele de folclor şi obiceiurile pământului se infiltrează dând note realiste, dinamism, forţă revelatoare, nuanţe pitoreşti, culoare şi haz, temelor tradiţionale.

„În şcoala lui s-au format meşterii care au avut un rol important în dezvoltarea mişcării artistice de la noi. Prin realismul portretizării, prin elementele laice introduse în pictura religioasă (scenele cu psalmiştii din frescele de la Colţea sunt reprezentate prin hore), Pârvu Mutu se înscrie printre pionierii picturii moderne, pictura lui lichidând definitiv stilul picturii bizantine.”3

Despre Pârvu Mutu se spune că a fost un pictor medieval, dar şi primul artist român modern. El ne-a lăsat şi un autoportret, în care s-a înfăţişat cu penelul în mână.

Deoarece este primul artist despre care avem date biografice amănunţite, voi aminti aici câteva, preluate din monografia pe care i-a consacrat-o Teodora Voinescu. Astfel, pictorul s-a născut la 12 octombrie 1657 în Câmpulung Muscel, ca al şaselea copil al preotului Ioan Pârvescu. Rămas orfan de mamă, îşi va petrece copilăria alături de tatăl său, care se călugăreşte la mânăstirea Negru Vodă din oraşul natal. Aici, copilul primeşte lecţii de pictură de la părintele Evghenie. Apoi boierul Tudoran Vlădescu, unul dintre marii feudali ai epocii, ctitor plin de râvnă şi admirabil om de cultură, văzâdu-l înzestrat cu talent, l-a trimis la mânăstirile din nordul Moldovei pentru perfecţionare. Aici, timp de şase ani, Pârvu s-a familiarizat cu mediul artistic local, a cunoscut vechea frescă moldovenească şi, ceea ce este deosebit de important, noul curent ce se dezvolta în pictură sub influenţa artiştilor itineranţi – ruşi, polonezi, greci, toţi contaminaţi de barocul occidental.

Întors din Moldova la vârsta de 23-24 de ani, Pârvu Mutu a devenit pictor de curte al boierilor Vlădeşti, protectorii săi, apoi al Cantacuzinilor, pe care i-a slujit peste două decenii, profitând în tot acest timp

3 Idem, pag. 372.

de contactul cu ei, ştiut fiind că din stirpea lor au ieşit mari personalităţi ale culturii, ca domnitorul Şerban Cantacuzino, stolnicul Constantin Cantacuzino, marele spătar Mihai Cantacuzino.

Prima mare comandă primită şi onorată cu cinste a fost pictura de la Mânăstirea Cotroceni. A refăcut apoi pictura ctitoriilor înălţate de postelnicul Constantin Cantacuzino la Filipeştii de Târg şi la Mărgineni, pentru ca, în 1692, să termine de zugrăvit biserica de curte de la Filipeştii de Pădure. Ulterior, ia în antrepriză şi duce la bun sfârşit zugrăvirea grupului de patru biserici ridicate de spătarul Mihai Cantacuzino: Colţea, Sinaia, Fundenii Doamnei şi Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat. A mai zugrăvit ansamblurile de la Bordeşti şi de la Mânăstirea Mamu, încheindu-şi activitatea de muralist cu ansamblul de la biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu. În această perioadă a avut şi o şcoală de zugravi. La bătrâneţe, porneşte în hagialâc la Muntele Athos, iar apoi se călugăreşte sub numele de Pafnutie, la Mânăstirea Mărgineni, apoi la Robaia în Muscel, unde şi moare în anul 1735. La Robaia, amintirea vieţii şi operei sale este păstrată până azi ca un scump tezaur spiritual.

Se constată că, într-o măsură mai mare decât oricare alt artist din epoca sa, el ajunge la o sinteză între diferitele tendinţe ale picturii, devenind, astfel, exponentul cel mai autorizat al aspiraţiilor estetice ale vremii. Semnificativ este faptul că în opera sa se poate surprinde momentul disocierii dintre pictura religioasă şi portretul laic. În pictura religioasă, el va rămâne ataşat tradiţiei, bineînţeles cu inovaţiile de rigoare. Chiar dacă respectă vechea iconografie, înnoieşte limbajul. Compoziţiile sale, care degajă o puternică atmosferă de epocă, sunt mai fireşti, personajele mai agile, anatomiile mai apropiate de realitate.

Aportul major al lui Pârvu Mutu la pictura românească este însă în domeniul portretului. Ca portretist, el nu are egal în vremea sa şi, de fapt, nu va fi întrecut în tot secolul al XVIII-lea muntenesc. Chipurile sale au viaţă, nu mai sunt schemele seci ale conceptului de om până atunci. El ştie să interpreteze psihologic şi artistic trăsăturile caracteristice ale personajelor pictate.

Ca mai toţi zugravii de biserici, Pârvu Mutu a pictat şi icoane. Nu s-au păstrat decât câteva. Ele sunt în muzee. Unele icoane îi sunt atribuite datorită stilului în care au fost pictate.

Artişti ca Pârvu Mutu şi Constantinos dau adevărata măsură a stilului brâncovenesc în pictură şi exemplul lor va avea efectul de „şcoală”, ambii transmiţând, ca deschizători de drumuri, cunoştinţe preţioase unui mare număr de artişti tineri. Printre ucenicii lui Pârvu Mutu au fost: Stan Zugravul, Radu Zugravul, Marin Zugravul, Nicolae Zugravul şi alţii.

Prin ei, duhul înnoitor propriu artei lui Pârvu Mutu va fi transmis şi creaţiilor din secolul următor.

Page 65: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

65

Etapele dramatice ale unei evoluţii spirituale

Pictorul Pârvu Mutu este eroul principal al romanului capodoperă Culorile sângelui. Este un personaj simbol. Acţiunile în care se implică au, de asemenea, un caracter simbolic. Şi creaţiile sale au caracter simbolic. În Culorile sângelui găsim o mare risipă de simboluri.

Acest personaj ne îndeamnă la o comparaţie cu Manole, celebrul constructor mitic al Mânăstirii Argeşului. Aşadar, pictorul Pârvu este, în primul rând, un simbol al creatorului sfâşiat de dorinţa de a crea frumosul, presat fiind de îndatoririle sale sociale şi de familie.

Vremurile sângeroase, aspre şi tulburi nu sunt favorabile pentru creaţie şi creator. De aceea, pictorul este nevoit să jertfească mereu ceva, începând cu propriile interese şi propria linişte sufletească, pentru a se strecura, în calitate de artist, printre iţele încurcate ale domniilor mereu schimbătoare.

Romanul debutează, de altfel, cu o primă jertfă din partea pictorului: biserica din Lereşti, abia pictată, este mistuită de flăcări. Atâta muncă şi talent irosite în deşert!

În această perioadă, pictorul se află în culmea afirmării sale artistice şi sociale. De ani buni el este starostele breslei zugravilor. Şcoala sa de zugravi merge, de asemenea, bine. Printre ucenici are deja un urmaş deosebit de talentat, la care ţine mult: este tânărul Radu.

Meşterul nu este invidios pe talentul ucenicului său, din contră, se bucură nespus de ceea ce acesta realizează. El descoperise harul ucenicului său şi acum îl îngrijea „ca pe o floare rară”. Îi spune acestuia, la un moment dat, că îi este mai drag decât propriii săi copii.

Meşterul îşi povăţuieşte mereu ucenicii, pe Radu în mod special. El le spune să-l urmeze în cele bune şi să nu-i copieze greşelile, deoarece recunoaşte că şi el greşeşte uneori.

Datoria meşterilor este să-și lase priceperea ucenicilor, iar aceştia trebuie s-o transmită mai departe, conform unor legi vechi şi nescrise. Legile acestea sunt mai presus de timpuri şi de oameni. Sunt sacre. Creatorii nu trebuie să se lase ispitiţi, să cedeze celor lumeşti. Drumul lor este aspru şi cere sacrificii, dar rezultatul merită efortul. Ei, meşterii, sunt purtători plini de râvnă ai harului de creatori şi cele mai mari datorii le au faţă de acesta. Făurind frumuseţe, artiştii creează binele, adevărul şi dreptatea. De la această învăţătură nu au voie să se abată.

Adunarea breslaşilor zugravi, prezidată de mai marele lor, Pârvu Mutu, ne dezvăluie un pictor împătimit de puterea pe care i-o dă funcţia de staroste. Puterea sa de staroste era importantă. El nu putea să fie judecat de nimeni, nici măcar de cei care îl aleseseră. Doar un mitropolit, episcop sau domnitorul îl putea judeca. Cuvântul său în cadrul breslei era lege.

Această funcţie îl şi îmbogăţise, întrucât el primea ca plocon de la fiecare calfă care intra în rândul meşterilor: patru taleri, vin, vopsele şi în plus alte daruri de la meşteri, cu ocazia sărbătorilor.

De aceea, acuzaţiile lui Dinu Teodorescu, adversarul său în breaslă, îl înfurie şi, pentru ca nimeni să nu mai aibă curajul să-l atace astfel încât să-i fie şubrezită autoritatea, sau chiar să-şi piardă funcţia, el dă ordin ca Dinu să primească o sută de vergele la tălpi şi să plătească zece galbeni la cutia breslei.

Pârvu Mutu Zugravul lucrează într-o perioadă tulbure, marcată de războaie şi de mari catastrofe politice, vitregă pentru creatori. Este o epocă evocată într-o succesiune de ample tablouri epice, care ne reţin prin culorile, contrastele, liniile de forţă, luminile şi umbrele lor apăsate.

Pârvu Mutu este sfâşiat de dorinţe contrare. Pentru a putea să lucreze, face compromisuri, trecând din tabăra Cantacuzinilor în cea a Mavrocordaţilor. Când îi sunt aduse învinuiri la adunarea breslaşilor, el pune acest comportament pe seama vremurilor incerte, instabile, pe prăbuşirea grăbită a domniilor, spunând că acestea se schimbă mai repede decât anii, iar lumea este dezorientată. Pictorul se simte mereu bântuit de chemarea culorilor, care nu-i lasă o clipă de linişte.

Visul său cel mare este, însă, acela de a ctitori o biserică desăvârşită. Pentru acest ideal care îl obsedează este în stare să facă orice compromis. Însă, după momentul de vârf al carierei sale, urmează prăbuşirea. Aceasta începe odată cu cearta pe care meşterul o are cu ucenicul său Radu. Urmează prefacerea bisericii Tătuleşti în scrum, părăsirea lui de către ucenici şi de către frumoasa Ileana. Pârvu Mutu se trezeşte la un moment dat părăsit de toţi. Incendiul din Bucureşti îi ameninţă gospodăria; urmează înmormântarea Sofianei.

Aceste întâmplări îl doboară pe meşter, făcându-l să se autoanalizeze. În urechi îi sună acuzaţiile calfelor. O bună parte de timp el fusese apreciat; ai lui îl crezuseră bun şi înţelept, drept. Dar acum tocmai aceştia îi aduc diverse învinuiri. Puterea pe care o avea ca staroste al breslei, precum şi dorinţa sa nemăsurată de a picta îl schimbaseră.

În somn, chiar diavolul îl ispiteşte. Diavolul apare în vis sub forma unui neguţător de suflete. El doreşte în primul rând sufletele pictorilor. Motivul pactului cu diavolul apare în roman desenat în culori stridente, contrastante. Sunt culori apăsătoare.

Acest vis îl ajută pe Pârvu să-şi vadă greşelile, să se căiască, să renunţe la putere şi la beneficiile pe care aceasta i le oferă. Nu mai este dispus să facă compromisuri în numele artei sale. Pictorul dobândeşte conştiinţa păcatului şi se spovedeşte părintelui Filip. Acesta îl trimite în pelerinaj la Muntele Athos. Călătoria respectivă este, de fapt, o călătorie a cunoaşterii, spre descoperirea adevărului şi a jertfei mitropolitului Antim Ivireanul.

Page 66: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

66

Reîntors din călătorie, meşterul renunţă la toate cele lumeşti, adică îşi jertfeşte o bună parte din realizările şi dorinţele sale. Îi iartă pe toţi cei care îi greşiseră. Le cere ca şi ei să-l ierte. Averea şi-o lasă fiilor şi ucenicului Radu. Renunţă şi la iubirea sa pentru Ileana. Porneşte apoi spre Mânăstirea Mărgineni din Prahova, unde doreşte să se consacre în linişte pictării icoanelor.

Dar jertfa sa cea mai mare este, de fapt, renunţarea la visul de a construi o biserică monumentală. Theodor Codreanu, unul dintre cei mai autorizaţi şi mai subtili interpeţi ai vastei creaţii epice diaconesciene, spune despre această jertfă că: „E o soluţie neaşteptată în reinterpretarea mitului manolian. Pârvu Mutu e un meşter Manole pe care jertfa îl aduce la eşec. Îmi explic faptul prin contaminarea mitului românesc cu reflexe din pactul faustic, de care eroul se vindecă, în cele din urmă, acceptându-şi umila menire de zugrav de icoane, ca ispăşire a orgoliului tinereţii. Dar insinuarea legământului faustic în structura mitului aparţine modernităţii şi ea exprimă criza omului european modern pe care o anunţă capodopera lui Goethe”4. Credem că domnul Theodor Codreanu, care nu este numai unul dintre marii noştri critici literari, ci şi un important filosof al culturii, are dreptate.

După călătoria la Muntele Athos, eroul se vindecă de orgoliul nemăsurat de a construi peste propriile limite. El înţelege ce înseamnă învăţătura Bisericii despre isihie. Trăirea întru isihie zideşte în el echilibrul lăuntric. Este o pace lăuntrică, dar şi creatoare. Cunoaşte, astfel, o nouă depăşire de sine. Pentru că el continuă să lucreze. Icoanele lui ajung în casele de ţărani. Numai aşa poate ispăşi păcatul imensului orgoliu de care se făcuse anterior vinovat. Propriul său orgoliu îi apare acum mai rău decât crima.

În final, pictorul conştientizează că menirea creatorilor este de a se împotrivi stăpânirilor mârşave şi dezastruoase pentru ţară şi popor. Chiar dacă este greu, nu i se pare şi imposibil. Aceia care nu se pot împotrivi pe faţă stăpânirii, măcar să nu o sprijine. Iar artiştii sunt datori să nu ofere nimic din frumusețea artei lor acestor stăpâniri, să nu le înfrumuseţeze: „Cine nu poate să se împotrivească pe faţă istoriei lui Vodă, n-are decât să o zădărnicească cu alte mijloace, să se tragă îndărăt, arzând în adânc, fără să dea stăpânirii ceva din puterile sale. E cea mai obişnuită cale a împotrivirii. (...) Sunt timpuri prielnice meşteşugului nostru şi timpuri care n-au nimic de a face cu frumuseţea. Să ţii minte şi asta! Încercarea de a înfrumuseţa cu ceva stăpânirile netrebnice e una din cele mai cumplite mârşăvii ce pot fi înfăptuite de cineva. Minciuna sfruntată se întinde

4 Theodor Codreanu, Mihail Diaconescu, Fenomenologia epică a istoriei românești, Editura AGER-Economistul, București, 2005, cap. „Păcatul și complexul faustic”, pag. 124.

astfel pe întinderile necuprinse ale întregii istorii şi rămâne încleștată de ele în vecii vecilor”5.

Citatul acesta ilustrează situaţia creatorului în condiţiile de criză. Ca artist care creează în epoci de criză, Pârvu Mutu este un personaj tragic.

Prin problemele morale, civice şi artistice pe care le evocă, prin întreaga sa ambianță, prin simbolurile puse în prim-plan, dar mai ales prin evoluţia eroului său principal, Culorile sângelui este un roman tragic.

Alte simboluri și semnificații în romanul Culorile sângelui

Biserica pictată – simbol sublim al creaţiei

artistice. În Culorile sângelui, biserica, zugrăvită în culori aurii, albastre şi roşii, apare ca simbol al creației omeneşti supreme. Pârvu Mutu, pictorul mistuit de focul creației, își dorește construirea unei biserici care să fie cea mai aleasă, așa după cum și meșterul Manole ridică o Mânăstire ’naltă/ Cum n-a mai fost altă. Munca și creația artistului sunt presărate cu jertfe: biserica din Lerești, de abia pictată, este mistuită de flăcări. La fel se întâmplă cu biserica de la Cornățel. Un blestem pare să-i urmărească opera. Apoi, trei dintre ființele sale dragi vor fi, la rândul lor, o serie de alte trei jertfe care vor marca evoluția capacității lui de creație. Această putere de creație și măsura întregului său talent le va pune pictorul pentru a ridica opera capitală a vieții lui, biserica cea mai aleasă.

Pentru a-și vedea acest vis împlinit, el face o serie de compromisuri umilitoare. Însă nici acestea, nici jertfele suportate nu duc la realizarea visului său. Toată zbaterea pare inutilă. Mitul meșterului Manole pare să se inverseze aici, în roman. Dacă în mit piere meșterul – creatorul – și rămâne biserica – creația –, în romanul lui Mihail Diaconescu bisericile-creații dispar una după cealaltă, distruse de teribilul tumult al istoriei. Nimic nu dăinuie, nimic nu e sigur, totul se preface în scrum şi cenușă. Totul pare o iluzie.

Chiar dacă Pârvu Mutu nu reușește să ridice biserica mult visată, autorul ne spune că în ultima sa lucrare, biserica de la Cornățel, „printre îndoieli sfâșietoare și restriște sufletească dăduse, de fapt, măsura deplină a întregii sale științe de zugrav”.

Această biserică fusese, de fapt, apogeul creației sale: „Îi plăcură mai ales chipurile arhanghelilor cu păr de lumină din glafurile ferestrelor de la altar. Aripile prelungi, desfășurate în alb, până către pământ, aveau o linie unduioasă, care scotea și mai mult la vedere mlădierea plină de vigoare a trupurilor. Înveșmântați în straie bogate, care cădeau în cute mari, rotunde, cei doi îngeri străjuiau față în față.

5 Mihail Diaconescu, Culorile sângelui, ed. a II-a rev., cu o postfață de Cristi Pantelimon, Editura Alcor Edimpex, București, 2004, cap. XXIII, pag. 339.

Page 67: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

67

Pe unul îl închipuise îmbrăcat în loros verde, deschis ca smaragdul, pus și mai bine în lumină de culoarea întunecată a tocului ferestrei. Câteva dâre subțiri și steluțe de aur dădeau viață întregii zugrăveli. Celălalt arhanghel izvora împrejur raze suave liliachii și argintii. Culoarea veșmântului său și lumina din jurul capului făceau la un loc o pată plină de vioiciune (…).

Se lăsă pătruns de frumusețea ieșită din mâinile lui și, înfiorat deodată, simți nevoia să stea în genunchi în fața ei, să se roage. Cercetarea zugrăvelii în starea sufletească atât de amestecată pe care o trăia acum îi descoperea amănunte, prețuri și înțelesuri nebănuite mai înainte”6.

Artistul este înfrânt. Istoria tragică și absurdă a momentului se desfăşoară în delir. Biserica, idealul său de creație, rămâne doar un vis. Pictorul a visat să împodobească cea mai frumoasă dintre bisericile sale pentru că „Biserica, remarcă profesorul şi savantul comparatist Valeriu Filimon, e Centru al lumii ca Spațiu Sacru, este Cupola de deasupra altarului pe care se oficiază actul liturgic al transsubstanțierii ca ritual al Jertfei pentru oameni. Toate îndurările lui Pârvu Mutu dobândesc semnificația Jertfei Laicului pe altarul Sacrului, închinându-și viața Bisericii ca Spațiu al Logosului pictat”7.

Biserica rămâne, așadar, un simbol sublim al creației supreme, dar și al jertfei mereu înnoite. Este un simbol polivalent.

Labirintul. Este, ca şi în alte romane ale lui Mihail Diaconescu, un simbol al destinului, al vieții desfășurate ca un drum tainic şi dificil din contorsiunile căruia artistul nu vede nici o ieșire. Pârvu Mutu este, asemenea lui Icar, rătăcit în cer şi zdrobit în lumină solară, închis în propria-i viață, îngrădit de violența istoriei și de propriile decizii. Ieșirea din acest labirint pare la un moment dat imposibilă. Doar creația ar fi salvarea artistului. Biserica mult visată ar fi aripile lui Icar, care l-ar scoate din labirint. Ca Icar, însă, artistul se prăbușește. Biserica este imposibil de construit în vremurile tulburi pe care le trăiește. Artistul se prăbușește, dar nu moare. El optează în final pentru retragerea la mânăstire. Devine călugăr și apoi sihastru, dobândind, astfel, un anume grad de sfințenie.

Artistul reușește să transforme prăbușirea din domeniul artistic într-o înălțare în plan spiritual. În haosul vieţii sale nefericite apare o rază puternică de lumină.

De-a lungul întâmplărilor pe care le trăiește, Pârvu Mutu are de mai multe ori sentimentul că a ajuns într-un impas: „Gândindu-se prea mult la aceste lucruri, el se simțea însă secătuit de suflet. Era încredințat că împrejurările îndoielnice sau oarbe prin 6 Mihail Diaconescu, Culorile sângelui, ed. a II-a rev., cu o postfață de Cristi Pantelimon, Editura Alcor Edimpex, București, 2004, cap. XVI, pag. 231. 7 Valeriu Filimon, Critica arhetipală și fenomenologia narativă, Editura Viitorul Românesc, București, 2004, cap. „Evoluția labirintică întru absurdul istoriei”, pag. 118.

care trecea înăbușeau cu o putere ucigașă tocmai slabele pâlpâiri ale acestei înțelegeri. Întuneric înainte, întuneric după. Atâta tot. Și el, bâjbâind încordat, fără răgaz și fără nădejde, ca o pasăre greoaie și năucă, bolnavă de cuget, scăpată spre lumină din bezna ocrotitoare a codrilor tainici, orbită de soare, bănuind în zborul înfrigurat peste lucruri, că arsura ucigașă a căldurii de deasupra poate însemna și altceva decât umezeala rece a întunericului în care viețuia de obicei, dar neputând ieși cu nici un chip din starea de întuneric la care fusese sortită poate mai înainte de a se naște”.8

Și în fragmentul de mai sus se observă aceeași dorință a artistului de a ieși din labirintul încurcat, obscur, al vieții, de a evada, de a se înălța prin intermediul creației. El conștientizează, însă, faptul că, în ciuda efortului, înălțarea spre lumină nu este posibilă. Destinul eroic şi tragic pare a fi mai puternic decât orice efort. Artistul este marcat de fatalitatea propriei vieți.

Cu toate acestea, la un moment dat, Pârvu Mutu apucă pe o cărare pe care nici nu o bănuia. O cărăruie de-abia observabilă, care-l va duce spre mântuire și, implicit, spre lumina dorită. Destinul i-a oferit, totuși, o șansă, o ieșire din labirint. Poate cea mai valoroasă.

Focul. Întreg romanul Culorile sângelui este jalonat simetric de elementul foc. Creația pictorului Pârvu Mutu este marcată sfâșietor de două incendii: cel care a mistuit biserica de la Lerești și cel de la Cornățel. În cuprinsul romanului mai intervine un incendiu devastator, care va devora o parte din București și care marchează un alt moment dureros pentru artist, moartea soției sale, Sofiana.

Când biserica de la Lerești era gata zugrăvită, iar pictorii așteptau doar târnosirea ei, bucuria le-a fost transformată în spaimă și chin. În locul Înalt Prea Sfinției-sale Antim, la biserică au venit oștenii domnești. În locul târnosirii, biserica primește „botezul” focului.

Chinul trudei zadarnice este sfâșietor pentru artist: „Un foc slab aprindea și stingea licărul de deasupra altarului. Peste puțin timp, acoperișul ardea cu pălălăi uriașe, trosnind din toată lemnăria și azvârlind spre cer bucăți negre de funingine care pluteau până departe spre sat.

Primele fire de var căzură din bolta Pantocratorului. Apoi, în mijlocul bisericii se prăbuși tot turnul de deasupra naosului într-o amestecătură de lemnărie aprinsă, tencuială și cărămizi. Focul și fumul se întinseră îndată la strane și la ușile împărătești”.9

Focul care mistuie biserica este simbol al jertfei pe care artistul trebuie s-o facă. Biserica întreagă este jertfa care trebuie să ardă pe altarul creației oricărui artist. Focul are rol purificator și regenerator. El purifică și potențează energiile care susțin creația. Taoiștii spun 8 Mihail Diaconescu, Culorile sângelui, pref. Cristi Pantelimon, ed. a II-a rev., Editura Alcor Edimpex, București, 2004, cap. XIV, pag. 204. 9 Idem, cap. I, pag. 25.

Page 68: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

68

despre foc că el arde învelișul grosolan al lucrurilor, aducându-le la o stare subtilă, sau, altfel spus, le spiritualizează. În limba sanscrită, pur și foc, sunt desemnate de același cuvânt. Pentru a crea este nevoie de puritate, de o stare de înălțare sublimă, de spiritualizare accentuată din partea artistului. Atunci când puritatea este întinată, apare jertfa menită să spele păcatele artistului, să purifice și să susțină în continuare creația.

Focul este, de asemenea, simbolul cunoașterii și al iluminării. Cunoașterea superioară este specifică artistului, iar iluminarea interioară apărută în timpul actului de creație este indispensabilă. În roman, focul este și simbolul creației. Este focul creator, care mistuie continuu ființa fiecărui artist. Artistul este un veșnic rug de jertfă, o lumânare ce arde continuu pe altarul creației. Când acest foc interior se stinge, inspirația și forța creatoare dispar; din artistul de altă dată rămâne doar cenușa: „Mie unuia, meșteșugul mi-a fost ca un chin neîntrerupt din care am ieșit sleit cu fiecare lucrare, pentru a începe același chin de la capăt. Am ars fără oprire. Meșteșugul înseamnă suferință. E ceva măreț și tainic în asta, dar și înfricoșător totodată. Niciodată n-am trăit cu adevărat liniștea. Sunt însetat după ea!”10

Mircea Eliade spune despre foc că poate fi de origine divină sau de origine demonică. Focul de origine demonică este simbolizat de iad, care arde fără să mistuie, excluzând, astfel, regenerarea specifică focului divin. Lucifer a fost un purtător al luminii cerești, stăpân al focului, căzut prin păcatul orgoliului în flăcările iadului. Adeseori artiștii, simțindu-se stăpâni pe harul creației, se consideră veritabili demiurgi, căzând în teribilul păcat al trufiei nemăsurate. De aceea, focul divin îi purifică.

Și în cazul de față, pictorul Pârvu Mutu se lasă acaparat de creație, uitându-și condiția de muritor, supus legilor firii și vicisitudinilor vremurilor pe care le trăiește. Focul repetat abătut asupra creațiilor sale este semnul divin care-l atenționează că a apucat pe un drum greșit, al însingurării tragice, al suficienţei, al trufiei și al pierzaniei. Pentru trufie, a fost la un pas de a-și vinde sufletul diavolului.

Spre finalul romanului, artistul își găsește adevăratul drum, renunțând la trufia „fără seamăn”, în favoarea umilei rase de călugăr, a ascultării depline la mânăstire și a datoriei civice și morale de a crea pentru oamenii obișnuiți.

Sângele. Sângele este un simbol polivalent care însoțește de multe ori focul. Sunt din nou simboluri comunicante, ce se susțin reciproc, complementare. Sunt simboluri ale jertfei și suferinței. Sângele simbolizează toate valorile solidare cu focul. Întreaga creație a pictorului Pârvu Mutu a fost chin și sângerare continuă. Efortul creatorului a fost imens pentru a-și susține creația. A fost chiar la un pas de a-și vinde sufletul Diavolului, pentru a putea continua. Sufletul și

10 Ibidem, cap. „Epilog”, pag. 378.

întreaga ființă au sângerat continuu: „Sângerarea sufletească, scrie Valeriu Filimon, s-a prelungit prin penel în Logosul pictat în afară de ctitoria lui, pe care nu a putut-o zidi. Această sângerare sufletească este retrăită halucinant: «I se păru că sângele lor gros umple ramurile pădurii și ierburile pe lângă care trecea, că-l atinge pe mâini și îl simte cald, atât de lipicios, că duse mâna pe cămașă să se șteargă»”.11

Pârvu Mutu ne apare ca un domn şi ca un sclav al propriului ideal artistic. E gata să-și jertfească și sufletul pentru împlinirea acestui ideal. La un moment dat, atunci când una dintre bisericile pictate arde în vâlvătăi, artistul își trăiește chinuitor jertfa: vopselele sunt mistuite de flăcări, iar apoi, vopselele se transformă în sânge. Focul și sângele sunt prezente ca simboluri ale sacrificiului: „Când se opri, icni scurt și se prăbuși într-o parte. Cu cele din urmă puteri deosebi deasupra lui o bucată de cer neacoperită de frunzele copacilor luminând noaptea din câteva ținte de aur asemănătoare cu cele zugrăvite de el pe biserică. Apoi cerul întreg se acoperi de mari vâlvătăi roșii și simți deodată că i se taie răsuflarea.

De la un capăt la altul al lumii, vopselele sfinte ale cerului, ale stelelor și ale nopții se prefăceau cu repeziciune în sânge”.12

Este impresionant modul cum autorul descrie jertfa artistului. Pârvu Mutu spune, la un moment dat, că parcă toată viața a pictat nu cu vopsele, ci cu propriul sânge.

Sângele este în roman și un simbol al șirului nesfârșit de martiri pe care această țară i-a dat drept jertfă pentru apărarea identității noastre naționale, a credinței ortodoxe și a moşiei străbune. Acest sânge al martirilor este prezent, așa cum spune autorul, la un moment dat, în vopseaua roșie cu care pictorul Pârvu Mutu își zugrăvește sfinții pe bolta bisericii. Astfel, simbolul jertfei apare încă o dată sub o altă formă, a martirajului, care ne-a cutreierat întreaga istorie de popor aflat la răscruce de vânturi și de imperii expansioniste și anexioniste, susţinute de criminalele lor ideologii cosmocrate, de aşa zisele lor „interese”.

Cârciuma din „Mahalaua Târgului de Jos”, simbol al infernului. În general, cârciuma este un loc al pierzaniei, al păcatelor trupului, al destrăbălării, al neînfrânării. Este locul în care materia biruie spiritul. Nimic din cele ale spiritului nu-și are locul aici. Păcate precum beția, intrigile, tranzacţiile neoneste, clevetirea, minciuna, hoţia, lăcomia, banditismul, desfrâul sunt la ele acasă în acest spațiu. Uneori, crimele se înfăptuiesc tot aici. Comploturile, tâlhăriile, orgoliul găunos, vagabondajul sexual, necinstea și trădările se reunesc în aerul otrăvit al crâșmelor. De aceea, autorul evidențiază această reunire a păcatelor, tocmai în cârciuma din 11 Valeriu Filimon, Critica arhetipală și fenomenologia narativă, Editura Viitorul Românesc, București, 2004, cap. „Evoluția labirintică întru absurdul istoriei”, pag. 120. 12 Mihail Diaconescu, Culorile sângelui, ed. a II-a rev., Editura Alcor Edimpex, București, 2004, cap. I, pag. 25.

Page 69: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

69

„Mahalaua Târgului de Jos”. Aceasta este un veritabil pol al răului, în contrast cu bisericile prezentate în roman, ca poli ai binelui.

Ioan Vodă Mavrocordat este și el un exponent al răului. Toate patimile parcă își dăduseră întâlnire în trupul său spurcat, dar peste toate domnea preacurvia. Pofta de femei nu și-o putea domoli. De aceea, într-una din zile hotărî să descindă în cea mai ordinară speluncă pentru a-și găsi o femeie. Își alege o țigancă pe care, îi spune jupânul Ioniță „o coțăiesc toți golanii mahalalei”. Vodă nu face nazuri, doar să fie acolo o femeie, pentru a-i satisface urgent poftele nedomolite.

Autorul prezintă astfel locul pierzaniei: „Intrând în cârciumă, vodă se simți luat pe sus de gălăgia amestecată a bețivilor și a cântăreților. Un taraf de lăutari tuciurii se văieta cu înverșunare la urechile unor oșteni din oastea palatului puși bine pe chiolhan, nemaipomenit de înfierbântaţi. Slugi boierești care trăgeau din ciubuce cu ifose și fasoane simandicoase, calemgii cioflingari, cerșetori pocâltiți și gubavi, niște călători veseli care jucau barbut cu cacialmale și păreau a fi neguțători, doi călugări turlaci, unul cât peretele, adevărat malac, celălalt pirpiriu ca un țâr și mic de statură care înălța vesel niște irmoase strașnice, se găseau risipiți pe la mese. Celelalte odăi, pline de asemenea de mușterii înfierbântați și căzături bețive răsunau și ele de cântece caraghioase, de porunci aspre, mascarale și de lălăielile altor lăutari. Fumul de seu topit de la grătarele cu fripturi de oaie puse în buza vetrei cu jar avea în el ceva ațâțător. Mirosea de-l usturau creierii a vin, a sudoare și a carne friptă împănată cu ceapă și frunză de dafin. Ni ște fleoarțe de muieri durdulii bine sulemenite, slujnicele cârciumarului, se mișcau repede printre mese, îndeplinind dorin țele celor ce porunceau să li se aducă mâncare și băutură. Abia pridideau”13.

Tabloul prezentat de Mihail Diaconescu este plin de dinamism, de tonuri întunecate, de contraste și de culorile tari ale unor amănunte pitorești. O lume mai mult decât pestriță o populează: bețivi, lăutari tuciurii, oșteni, slugi boierești, calemgii, cioflingari, cerșetori pocâltiți, călători veseli, călugări turlaci, căzături bețive, muieri durdulii, obraznice. Toți la un loc formează o adunătură demnă de iadul lui Scaraoțchi. Descrierea cârciumii se realizează utilizându-se tipuri de imagini auditive, vizuale și olfactive. Cele olfactive ating o valoare paroxistică în expresia: mirosea de-l usturau creierii… În continuarea descrierii, imaginile auditive primesc și ele tonuri tot mai accentuate: zguduiau zdravăn podelele, chiuiau, băteau cu pumnul în masă, încăperile trosneau de tropot și chiuituri etc. Zgomotele sunt prezentate în crescendo, amestecându-se din nou cu imagini vizuale și olfactive, întregind aspectul infernal al cârciumii.

Întreaga isterie și dezmățul din cârciumă au fost curmate de primul foc de pistol, urmat de o

13 Idem, cap. XXII, pag. 314.

încăierare strașnică în care vodă, practicant al laxismului moral, era să-și piardă viața.

Visul. La un moment dat, lui Pârvu Mutu îi apare în vis o fantasmă, un straniu personaj-simbol, un demon cu numele de Kir Panaiot Panaiotakis. Visul se transformă atunci într-un coșmar din care artistul se va trezi lac de sudori și înspăimântat. Personajul demonic, un neguţător care vrea să-i cumpere sufletul, este un simbol al conștiinței artistului. Deoarece pictorul nu este un om al jumătăților de măsură, el vrea să profite la maximum de pe urma talentului său artistic: el vrea onoare, faimă, putere în breaslă, bogăție și posibilitatea de a-și pune în valoare talentul. Dar, pentru a obține toate acestea în condițiile istorice extrem de nefavorabile ale momentului, pictorul se vede obligat să facă o serie întreagă de compromisuri: acceptă să-i slujească lui Ioan Mavrocordat, să-i ducă solia la Brașov și Sibiu, dar încearcă să-și păstreze bunele relații și cu familia Cantacuzinilor.

Această duplicitate începe să-l roadă, să-l tulbure într-o măsură din ce în ce mai mare. În final, Kir Panaiot Panaiotakis, neguţătorul de suflete, îl face să înțeleagă dimensiunea păcatului în care a căzut: „În timp ce vorbea, chipul neguțătorului se lungea încet și căpăta o înfățișare neobișnuită de țap păros. Starostelui i se păru că sub pielea cizmelor roșii ale acestui neguțător atât de ciudat se ghicesc bine două copite mari, despicate la mijloc. Numai privirea de șarpe vasilisc ațintită rece asupra zugravilor rămânea neschimbată. Între timp, mirosul de pucioasă crescuse atât de mult, că nu mai putea fi îndurat.

– Vă voi ajuta să vă lepădați de ceea ce este omenesc în voi și îndeosebi de ceea ce vă leagă de neamul acesta de țărani, din care ați ieșit voi și toți bărbații voștri de seamă. Întâiul pas al celor ce vin către mine este lepădarea de-ai lor. Veți fi bogați, invidiați și temuți de robii mei, veți avea adică și voi o parte din nesfârșita mea putere. Și, mai ales, nu veți mai simți niciodată nici un fel de durere. Veți fi deasupra oamenilor. Nu se află pe lume o răsplată mai mare ca aceasta”.14

Artiștii sunt ispitiți în vis. Li se oferă, în schimbul lepădării de credința străbună și de valorile neamului din care au ieșit, puteri nelimitate, faimă, avere și lipsa durerii. Sunt lucruri pe care unii oameni și le doresc în mod deosebit. Această momire îl face pe Pârvu Mutu să înţeleagă faptul că, slujindu-i lui Ioan Mavrocordat, el și-a trădat legea şi neamul, pentru că fanariotul era vândut turcilor și, sub domnia lui, otomanii au jefuit țara ca nişte tâlhari. Ideea de trădare a neamului și a străbunilor îl macină teribil și, astfel, ajunge să-și descarce sufletul la părintele Filip. Acesta, priceput în tălmăcirea viselor, dar și ca duhovnic iscusit, îi dă drept canon să meargă la Muntele Atos. Îndeplinindu-și canonul, artistul se simte despovărat de

14 Ibidem, cap. XIX, pag. 258.

Page 70: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

70

imensul păcat al pactizării temporare cu Răul. Se simte eliberat.

Urmăritorii. Cei care-l urmăresc pe artistul Pârvu Mutu la București și apoi în drumul său spre Brașov și Sibiu, sunt simbolul spaimei acestuia. Pictorul era derutat de vremurile nestatornice și sângeroase în care trăia. Artistul nu știa ce se va întâmpla cu meșteșugul său, cu școala de zugravi, cu avutul său, cu creaţiile sale, cu familia sa; de aceea, era asaltat de o sumedenie de temeri. Fiori de spaimă îl cutremurau adeseori. Era în pericol chiar viața sa.

Pentru a accentua această stare de existență nesigură, apare și urmăritorul necunoscut care îi pândește fiecare mișcare: „Chipul acelui uriaș care îi pregătea moartea nu-i ieșea însă din minte. Se uita uneori în urmă și i se părea că-l zărește la depărtare potrivită, amestecat printre al ți călători sau printre pomi. Câmpia uria șă și albă de la poalele Codlei părea atunci mai tainică și mai primejdioasă. Strângea fără voia lui calul între pulpe”.15

La Brașov, este aproape prins de urmăritorul său. Scapă alergând prin curțile brașovenilor, lăsându-și sarica pradă câinilor. Spaima artistului ia proporții tot mai mari.

Însă acest sentiment negativ, care consumă energii mari, este dominat în final de artist. Înainte de a intra în Șercaia, se hotărăște să-și înfrunte urmăritorul. Îl așteaptă într-o pădurice din marginea drumului.

În ultimul momento, ezită să tragă asupra acestuia. Numai însoțitorul său, Voicu, o face, rănindu-l pe urmăritor. Artistul se eliberează, în fine, de spaima care îl măcina de mult timp.

15 Ibidem, cap. XII, pag. 182.

Ionel NECULA Marian Ruscu şi literatura confesivă

Cum se-ntâmplă de obicei, după epocile mai zălude, mai frământate şi mai cătrănite, proliferează cartea memorialistică şi, în general, literatura confesivă. Mulţi dintre supravieţuitorii acestor vremuri bastarde, nevolnice şi nevrotice – fie c-au creditat, fie c-au îndurat derapajele de la evoluţia normală – simt nevoia să dea seama, să se justifice, să se disculpe sau să-şi evalueze suferinţele, flagelările, infamiile pe care a trebuit să le îndure. Predomină, ce-i drept, memorialistica foştilor deţinuţi politici, confesiunile celor ce-au trecut prin subteranele tenebroase ale fostului regim comunist, dar şi a corifeilor acestui regim – Al. Bârlădeanu, Paul Niculescu-Mizil, Ştefan Andrei, Ion Ilici Iliescu, Petre

Roman – resimt nevoia confesiunii, dar nu pentru a-şi arăta vreo formă de căinţă, ci mai mult pentru a ratifica, ipoteca şi cauţiona regimul în care au deţinut anumite demnităţi şi răspunderi, pentru a ne convinge că şi ei au resimţit disconfortul acelei epoci, au suferit şi-au avut de îndurat un tratament de

suspiciune bolnăvicioasă. Alte lucrări

memorialistice apărute în vremea post-decembristă au ca autori personalităţi importante ale epocii interbelice, cărţi interzise în anii fostului regim comunist, dar care au umplut vitrinele de după revoluţie. Petru Comarnescu, Simion Mehedinţi, Mihail Sebastian, C. Rădulescu-Motru, Al. Mironescu şi mulţi alţii, care n-au ajuns pe masa mea de lectură, recompun peisajul unei epoci istorice despre care încă nu avem toate detaliile. Şi mai notăm, măcar telegrafic şi fugos, memorialistica semnată de Adrian Marino şi Annie Bentoiu, ambele circumscrise regimului comunist – din ticăloşiile căruia îşi extrag substanţa şi ofuscările. Oricum, tacit sau declarat, s-a creditat ideea că literatură memorialistică interesantă cu adevărat nu se poate realiza decât din azimutul unor demnităţi bine

Page 71: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

71

aşezate în casta celor ce dispun de putere sau din frisonările unor cărturari cu autoritate recunoscută în lumea veche sau contemporană. O prejudecată? Cu siguranţă, de vreme ce nu mai puţin importantă se dovedeşte şi memorialistica semnată de cafegiul Gheorghe Niculescu, şi mai nou, iată, Marian Ruscu. Fără anvergura unui mare cărturar şi fără să deţină funcţii prea înalte în ierarhia puterii politice, autorul optimizează literatura memorialistică printr-o carte surprinzătoare şi rafinată, Lungul drum până departe (Editura Premier, Ploieşti, 2014), - o carte neaşteptat de seducătoare şi plină de savoare, menită să bucure lectura oricărui cititor. Îl cunosc bine pe autor şi-l ţin în graţii receptive de multă vreme. I-am citit ultimele versuri şi cele două romane, împănate şi ele cu elemente de biografie, dar nu mai mult decât se obişnuieşte şi nu se decupează exclusiv din traiectul biografiei sale năvalnice. Volumul despre care ne-am propus să dăm seama în aceste rânduri marginale subîntinde perioada cât a funcţionat ca hotelier la Hanul şi Popasul turistic Paralela 45 din judeţul Prahova – o activitate, cel puţin la prima vedere, banală şi insipidă. Totuşi, cartea este interesantă, căci, asemenea ghiocului marin, resoarbe zbuciumul deceniului opt al secolului trecut, când regimul comunist, sigur pe situaţie, instituise măsuri severe în ceea ce priveşte relaţiile românilor cu turiştii străini - cu precădere cu cei din Occident şi cu valuta lor. În cuprinsul ei găsim multe întâmplări şi personaje pitoreşti, oameni simpli, unele cătrănite, cu metehne şi deprinderi scandaloase, cărora autorul le scotoceşte interioarele, caută şi le descoperă partea bună, sâmburele cald, angelic, îi tratează omeneşte, după o pedagogie personală şi şi-i apropie prietenos, emoţional şi empatic. Îi recuperează ca oameni integrabili în societate, extrage partea bună din ei şi caută să elimine sau măcar să diminueze pornirile sălbatice care-i făceau abonaţii penitenciarelor. La urma-urmelor, în fiecare om sălăşluieşte un inocent, dar nu ştim noi să-l descoperim, să-l credităm şi să-i oferim o şansă de viaţă normală. Marian Ruscu, bag seama, are această artă şi-o pune în active practice ori de câte ori i se oferă prilejul. Nu insist asupra acestor aspecte de pedagogie practică şi eficientă, pentru că punctul forte al memoriilor îl constituie întâmplările stranii şi incredibile prin care a trecut autorul şi care nu pot fi explicate prin mijloace intelective sau prin raţiuni logice. Fie că dispune de o energie debordantă, fie că este un privilegiat al divinului, autorul a ieşit teafăr şi fără nici o consecinţă nevralgică din mai multe păţanii incredibile, de departe fatidice pentru cei mai mulţi aflaţi în situaţii similare. Iată una dintre ele: pe o ploaie insistentă şi noapte de smoală, cobora cu maşina dinspre Sinaia spre Comarnic. La un moment dat, i-a ieşit în faţă un om parcă decupat în perdeaua de întuneric. Stătea în ploaia care mi se părea că nu-l atinge, cu braţul drept întins, cu palma deschisă, cum fac poliţiştii semn pentru stop. Abia am putut opri până-n el, gata-gata să-l calc.

A dispărut, mai bine spus s-a dematerializat, cum priveam prin parbriz, în stânga lui, în timp ce am oprit maşina şi-am tras frâna de mână. M-am dat jos, impacientat, cu teama de a nu-l fi lovit. Nimeni. Fac doi paşi în dreapta mea şi, prin tot întunericul, simt hăul. În faţa farurilor se deschidea prăpastia. Oprisem la jumătate de metru de un cap de pod dezafectat. (p.55) O întâmplare asemănătoare, situaţie-limită, i s-a întâmplat şi pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Din lateral stânga i-a apărut o maşină cu douăzeci de metri în faţă. În dreapta era un şanţ şi o conductă lungă şi groasă de metal, iar în stânga circulaţie intensă. La cei 130 de km/oră nu mai avea nici o salvare. Cine o fi tras de volan de-a aşezat maşina într-o poziţie salvatoare care, altfel, ar fi reclamat mai multe manevre, nu-şi dă seama. În faţa lui, în locul unde trebuia să fie parbrizul, a văzut un ecran, pe care era imprimat chipul fiicei sale, Beatrice, zâmbind. Nu eu am fost cel care a stăpânit maşina. Orice cascador, oricât de experimentat s-ar fi dat peste cap. Nici o lege fizică nu permite o manevră asemănătoare. Eu nu am fost cel care a manevrat maşina. (p.53). Concluzia autorului? Eu cred, sunt convins chiar că de fiecare dată a fost vorba de intervenţie divină (p.55). Mai sunt şi altele. Cine-şi poate explica faptul că, într-o zi de vară, la recepţia hotelului unde lucra autorul, trei oameni – el, adică autorul, un ceh şi un bulgar erau născuţi în aceeaşi zi: 18 septembrie? În acelaşi plan paranormal se înscriu şi secvenţele în care descrie întâlnirile sale cu obiecte zburătoare neidentificate. Iluzie? Nici vorbă, de vreme ce spectacolul a putut fi adulmecat de multă lume şi martori care pot depune mărturie. Cartea este o suită de secvenţe cu întâmplări şi personaje variate, un puzzle care recompun un traseu, o viaţă, un destin. Relevant este controlul inopinat exercitat de şefi ingraţi şi obtuzi care nu ştiu decât de directivele partidului şi de cât de intransigenţi trebuie să se poarte cu cei din palierele inferioare. Sigur, lucrurile se vor mai îndrepta după ce un unchi al său, Ion Neagu, în drum spre Bucureşti se va opri şi pe la Paralela 45, iar autorul a avut grijă să-l poarte peste tot, pentru a induce ideea că are protecţii sus-puse. Am speculat acest lucru şi am afişat un oarecare tupeu, nicidecum obraznic, suficient să-mi dea o senzaţie de siguranţă (p.89). Nu mai insist. Cu această carte, Marian Ruscu s-a întrecut pe sine. Adevărat este că şi ultimele sale romane – În jurul grotei şi Fiul vampirului foloseşte, asemenea multor scriitori, secvenţe din bogata sa biografie, dar această carte memorialistică este altceva. Nu doar că dă seama de sine şi de lumea prin care a trecut, dar reconstituie, cu un plus de subiectivitate, un traseu, un destin, o carieră. Îl felicit pe autor pentru această carte şi-l asigur că-l voi ţine în continuare în graţii receptive.

Page 72: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

72

Ioan DĂNILĂ

Dincolo de reportaj

În anii '80 – ai secolului trecut, desigur – s-a emis o concluzie privind genul de literatură preferat de cititori: cei mai mulţi se arătau interesaţi de literatura memorialistică. Aşadar, încă de atunci, realitatea concretă, netrucată constituia materia primă a prozei româneşti şi chiar a dramaturgiei. Dacă ar fi să imaginăm cumpăna în care îşi pot găsi locul ficţiunea literară, pe de o parte, şi viaţa autentică, verificabilă, pe de altă parte, vizualizăm cei trei paşi înregistraţi de artă, în competiţie cu nonimaginarul: a fost o vreme când ponderea o deţinea închipuirea artistică, a urmat perioada de echilibru între cele două orientări, pentru ca azi supremaţia să o deţină viaţa cea de toate zilele.

În anul 2004, ziarul „Deşteptarea“ din Bacău publica un reportaj cu adevărat senzaţional: „O tânără dializată a adus pe lume un copil“, cu supratitlul „Premieră absolută în România“ (nr. 4356, din 1 sept. 2004). Prima pagină a gazetei găzduia o fotografie înfăţişându-i pe mamă şi pe copil – Gabriel –, iar în interior, o altă fotografie a celor doi şi reportajul propriu-zis (semnat de Elena Ţintaru), cu trei intertitluri: „Sarcina a fost de la Dumnezeu“, „Oricând putea să apară o complicaţie vitală“ şi, respectiv, „Ana este o luptătoare“.

Fragmentul de biografie umană din sfera incredibilului a fost punctul de plecare pentru ca, după exact zece ani, Cornelia Lupeş să dezvolte reportajul într-o carte ce se citeşte cu sufletul la gură. Era şi cazul, de vreme ce autoarea respectă aproape toate canoanele prozei tip reality: documentarea suplimentară, confruntarea datelor, investigaţiile proprii. În plus, Cornelia Lupeş ştie să se slujească de libertăţile epicului. Mai întâi îşi selectează o formulă narativă în acord perfect cu profilul subiectului: diarismul. „De câteva zile – ni se confesează Ana Leru, alias Cornelia Lupeş – mi-a venit o idee: să scriu un jurnal, să las în urma mea mărturia a ceea ce am fost, dacă se va întâmpla să nu mai fiu, într-o zi.“ Ţinta este la cea mai mare altitudine: „Să conserv fărâma mea de eternitate“.

Urmarea este binefăcătoare pentru cititor, care se îmbogăţeşte afectiv cu chipuri îmbrăcate în lumină: „Coca, frumoasa familiei, cu ochi albaştri şi onduleuri mari“, iar Alisa, „cu frunte înaltă, păr blond, ochi de azur, mers elegant şi semeţ“ etc. Confruntarea se poate face iute, pe baza fotografiilor de familie inserate în carte. De altfel, formatul narativ e atipic: povestea impresionantă a Anei Leru este pretextul pentru a apropia din zone necunoscute un Poduri bogat în toate: trecut îndepărtat, dinainte de Hristos (săpăturile arheologice de pe dealul Ghindaru sunt mărturia), folclor particularizant (Cornelia Lupeş a prezentat la

Televiziunea Română o emisiune compactă cuprinzând zestrea de suflet a comunei, iar în carte câteva „doine vechi în care îşi vărsa amarul“ orice podurean), dar îndeosebi oamenii, personalităţi accentuate în domeniile lor. Dintre cei vechi, este readus în actualitate părintele-martir Gherasim Iscu, iar dintre cei de azi, Ioan Mareş, directorul Muzeului „Bucovina“ din Suceava.

O bună parte din carte este constituită din micromonografii geografice, istorice ori profesionale, cu date reale, utilizabile oricând într-o lucrare de informare. (Singura modificare pe care şi-a asumat-o editorul a fost înlocuirea formei găzăr cu găzar, în care este evident sufixul lexical, şi a lui budai cu budăi.) Până şi zona fabulosului are coordonate ştiinţifice, din zona etnologiei: ielele, fantome „care lunecau din Valea Tazlăului spre muntele Măgura“, „păreau nişte femei înalte, subţiri, cu mişcări turbate, cu chipul acoperit, cu părul despletit, fluturând ca o maramă de nea, încinse într-o horă purtată de crivăţ“. A trece Dealul Făgădăului este un examen dur pe timp de iarnă. (Personal, nu voi uita o primăvară iernatică – eram mult în interiorul lunii martie, parcă – din anii '90, când, după o inspecţie specială pentru gradul I, am ţinut să merg până la Cernu, pentru a-l cunoaşte pe celebrul învăţător Bibiri. Pe dealul cu pricina rămăsese însă nefiresc de multă zăpadă, învinsă cu greu de şoferul care făcea hatârul unui preşedinte de comisie prea mulţumit de prestaţia învăţătorului/ educatoarei dintr-un sat podurean.)

Un episod din formarea vetrei unei noi aşezări – „A fost prima casă în mijlocul câmpului, departe de sat, pe locul unde astăzi urmaşii lor au ridicat case frumoase“ – evocă lumea din „Groapa“ lui Eugen Barbu. Un dialog mamă-copil („– Băiatul meu, într-o zi [...] e posibil ca mama să plece...“ „– Unde să pleci, mamă? La Bacău, la Iaşi pentru operaţie?“ „– Poate undeva, mai departe, să întârzii mai mult...“) e un „De-a v-aţi ascuns“ arghezian („Deocamdată, feţii mei frumoşi,/ O să lipsească tata vreo lună“) ori „Un om năcăjit“ sadovenian.

Cititorul grăbit aşteaptă încă de la primele pagini dezlegarea tainei din titlu. O va găsi abia în ultimul capitol, „Ziua e pe sfârşite“, în relatarea unui vis despre tărâmuri de graniţă: „Treceam, parcă, printr-un tunel roz – îşi aminteşte Ana –, pe sub coroane de pomi înfloriţi, într-o lumină caldă... Ningea suav cu flori de măr. La capăt era lumină, lumină multă...“ Blagian, tânăra închină vieţii, dar şi maternităţii, un emoţionant imn: „În fiecare dimineaţă, când văd lumina, ridic ziduri de speranţă“... („Timpul care nu iartă“). Şi cum poate fi altfel, dacă o întrebare îngânată a pecetluit două destine: „<<Ce mai faci, Ana?>> Şi de atunci nu ne-am mai despărţit“, adevăr explicat câteva alineate mai jos: „De atunci nu m-am mai despărţit de Ion“.

Alcătuită cu real talent, din dorinţa de a sublinia încă o dată că Poduriul este o făptură socială mai altfel decât alte aşezări, scrierea epico-lirico-documentară „Ningea suav cu flori de măr“ (Ed. „Egal“, 2014) izbuteşte să pună alături mărturii, fapte, obiecte cu

Page 73: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

73

memorie culturală, portrete, efecte jurnalistice, producţii folclorice, analize şi proiecte, toate învăluite în iubirea profundă a unui dascăl devotat artei şi adevărului.

Valeria MANTA TĂICUŢU Jocuri şi mituri Janine Vadislav scrie o proză interesantă, nu

tocmai pe gustul cititorului grăbit din zilele noastre, dornic de epic şi de suspans, după modelul scenariilor cinematografice. Cărţile scriitoarei din Focşani se situează pe linia (recunoscută încă) dintre poezie şi proză, acolo unde contează mai puţin elementele de construcţie şi mai mult dinamica interioară a textului. Judecate din perspectiva teoriilor literare (mai vechi şi chiar şi mai noi), nuvelele incluse în volumul „Omul negru” (Editura Terra, Focşani, 2014) se remarcă printr-o disoluţie a personajelor, ambiguitatea reperelor spaţio-temporale şi un epic în spirală; lipsa de linearitate cronologică şi epică este trăsătura esenţială a unui imaginar – poetic, de fapt, – în care esenţiale sunt elementele de simbol, aproape toate înscriindu-se în tematica morţii/ a abisului.

Janine Vadislav pare preocupată de situarea personajelor sale într-un univers închis; Casandra, de exemplu, este prizonieră într-o cameră, victimă nu tocmai inocentă a lui Lică Trufandone, magician pedofil. Nuvela cu titlu eponim ar putea fi una horror (magicianul cumpără fetiţa de nouă ani de la părinţii ei şi o mutilează fizic şi psihic, până ce ea se transformă treptat într-o sirenă închisă în acvariu şi capabilă să ghicească viitorul celor care sunt dispuşi să plătească pentru a-l afla), dar, prin felul cum este scrisă, se încadrează într-un fantastic de bună calitate şi chiar reuşeşte să contureze o mitologie. Mitul Casandrei – „cea care îi ademeneşte pe bărbaţi” este răsturnat/ adus în modernitate: Lică Trufandone, hidos, pervers, mereu în căutare de câştig, ajunge să joace rolul lui Apollo, zeul capabil să trezească în Casandra darul profeţiei; iubirea lui, o patimă bolnavă şi murdară, o aruncă pe Casandra într-un infern asemănător celui despre care vorbesc tragediile greceşti. Copila-sirenă, profeţind evenimente cutremurătoare, este crezută (altă reinterpretare a mitului) şi temută: statutul ei este, deopotrivă, de victimă şi călău: chiar închisă în acvariu, dependentă de Lică şi de Abi, servitoarea lui abisiniancă, tot reuşeşte să-i terorizeze: „Când trecuseră trei ani? Parcă a fost ieri... Şi ieri, alaltăieri... şi tot aşa. Timpul păruse că stă în loc, păstrând Casandrei acelaşi chip de copil plictisit. Abisinianca nu avea voie să respire în apropierea ei. Lică Trufandone o urmărea prin peretele de sticlă: de la mijloc în sus, trupul ei frumos rotunjit, sclipind ca aurul în serul fiziologic, îi dădea bătăi de inimă. Crezuse că a făcut o afacere bună, dar întreţinerea acelui obiect de lux îi secase toate rezervele.

Ea nu ştia. Tot timpul cu faţa la perete, respirând ca un peşte, deschizând/ închizând ochii imenşi. Avea viziuni în care îi apărea doamna Sturzea, care se lepădase de ea, fără nici un regret. Pe Abi o îngrozeau viziunile copilului acum de 15 ani, în creierul căruia sălăşluia – credea ea – diavolul însuşi. Şi dacă nu era aşa, cum de afla, înaintea tuturor, de nenorocirile care aveau să se abată asupra sa şi-a altora?” („Femeia pe care o doresc”, pag. 78).

Toate personajele Janinei Vadislav trec prin experienţa tragică a spaţiului închis, a infernului absurd pe care-l reprezintă ceilalţi. Pentru Betty din nuvela „Aş vrea să zbor ca un fluture”, prizonieratul în casa unui soţ aflat, încă, sub papuc matern, înseamnă, în plus, o schimbare de statut: personajul îşi pierde însuşirile umane, se metamorfozează subtil (nu vizibil, ca în proza lui Kafka) în matcă. Betty este regina-albină închisă într-un stup şi obligată să procreeze: aceasta pare menirea ei sau, cel puţin, aşa pretind soacra şi soţul, amândoi la fel de cruzi şi de nebuni. Nu există modalităţi de salvare/ eliberare, pentru că, dincolo de drama spaţiului închis, Betty trăieşte şi drama exilului, a înstrăinării, a ruperii de ţara în care s-a născut, de casa părintească şi de tot ceea ce însemna un alt mod de viaţă. Personajul reuşeşte să treacă dincoace de Prut, dar schimbă o închisoare cu alta, o teroare (politică) cu alta; se înstrăinează de ai săi în căutarea iubirii, a fericirii, a traiului mai bun şi ajunge să eşueze într-o cameră sordidă, într-o casă de mahala, unde naşte copii morţi şi o ia mereu de la capăt, în speranţa că eliberarea va veni odată cu naşterea unui copil viu şi sănătos. Scene de mare cruzime sunt încâlcite dinadins într-un conglomerat epic, pentru că Janine Vadislav preferă ambiguitatea, sugestia, fraza alunecoasă, care se încolăceşte ca un şarpe, îşi înghite coada şi revine sensibil mai sus faţă de punctul de plecare.

Celelalte nuvele din volum – „Pasărea Dodo”, „Cristofalo Moro şi careul de dame”, „Micile morţi din care înviem fără încetare” se leagă între ele, dar amintesc şi de scrierile anterioare ale Janinei Vadislav prin câteva personaje-martor, care trec dintr-o scriere într-alta. Acest tip de personaje, pe lângă impresia de scriere unitară, creează impresia de timp încremenit, de spaţiu decupat dintr-o ilustrată interbelică: Vili Blondel, Sultănica, Lili, madam Vladimir ş.a. sunt, de fapt, piese dintr-un decor în care totul se schimbă în funcţie de privire, de direcţia şi intenţia ei.

Titlul volumului este unul care aminteşte de jocurile şi de sperieturile din copilărie, de acel aproape uitat astăzi „om negru” („ora unu a venit/ omul negru n-a venit/ ora două a venit...” şi tot aşa, până când, termenul limită atins, se trecea la prinderea şi sperierea „victimei”); ceva asemănător – jocuri de copii preluate de cei mari şi transformate în coşmar – se petrece în nuvelele Janinei Vadislav. Cartea oferă o lectură – nu, nicidecum relaxantă! – în mai multe chei, cu real câştig pentru cititor, indiferent de grila de lectură pe care o alege.

Page 74: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

74

Silvia Ioana SOFINETI Îngerii din închisori „Experienţa închisorii politice în memorialistica

feminină” (Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2014) este mai mult decât o lucrare de doctorat: în mod sigur, reprezintă o contribuţie documentară într-un domeniu insuficient pus în valoare până acum. Puţine voci cu autoritate (istorici, critici literari, esteticieni etc.) au găsit de cuviinţă să rezerve un spaţiu amplu mărturiilor rămase în urma anilor lungi de detenţie despre care aduc mărturie Lena Constante, sau Annie Bentoiu, sau Adriana Georgescu sau atâtea şi atâtea personalităţi care au scăpat, printr-un miracol greu de explicat, din închisorile comuniste. Camelia Manuela Sava are meritul de a fi adunat, cu răbdare, majoritatea lucrărilor de referinţă, de a supune aceste lucrări unei analize meticuloase şi de a le uni într-un volum pus sub semnul adevărului şi al bunei-credinţe.

Autoarea este tânără, ceea ce explică perspectiva obiectivă, lipsa spiritului revanşard, a judecăţilor pripite; experienţele de viaţă pe care le aduce în faţa cititorului, portretele, decuparea esenţialului cuprins în memorialistica studiată, explicaţiile şi trimiterile la bibliografia (nu tocmai bogată, dar de calitate) includ volumul între lucrările care merită studiate şi păstrate – în bibliotecă şi în memorie.

Demersul de cercetare pe care-l întreprinde Camelia Manuela Sava începe, în mod firesc, cu precizări teoretice privind memorialistica/ literatura de graniţă pentru ca, după conturarea paradigmei generale, să se poată trece la diferenţierile specifice. Abordând „literatura mărturisirilor”, autoarea nu are în vedere raportul dintre adevăr şi ficţiune şi nici nu emite judecăţi de valoare privind calitatea artistică a miilor de pagini parcurse; nu pune la îndoială suferinţa şi nici mărturisirea acestei suferinţe, nu vede literatură acolo

unde nu este, dar nici nu respinge, de pe savante poziţii estetizante, pagini a căror valoare constă, pur şi simplu, în faptul că au fost scrise, că „eul gramatical al acţiunii coincide cu naratorul şi cu autorul din perspectivă autodiegetică” (pag. 14) şi că prin ele se deschide „o vedere spre iad”, în culori sumbre, pe care nici măcar distanţa dintre timpul trăirii detenţiei şi cel al mărturisirii nu le poate şterge.

O calitate a volumului semnat de Camelia Manuela Sava este, printre altele, refuzul situării pe poziţii „feministe”; titlul nu incită la controversa minoră literatură masculină/ feminină, un argument fiind adus din lucrarea lui Eugen Negrici, „Iluziile literaturii române”: „Nici stilul, nici viziunea artistică şi nici planul actului creator nu furnizează destule argumente viabile pentru a ataşa un sex anume literaturii. Lesniciosul, avantajosul concept al literaturii feminine a perturbat şi perturbă – ca orice falsă problemă – percepţia criticilor români, dar o face într-o măsură care ne trezeşte antipatia”. Dacă autoarea noastră alege să scrie despre memorialistica feminină, o face pentru că preferă nu genul proxim, ci diferenţa specifică, intenţia fiind de focalizare (din raţiuni metodologice) şi nicidecum cea de vulgarizare a subiectului prin situarea pe discriminatorii poziţii sexiste.

Capitolul a doilea, cel mai întins din volum, se ocupă, aşa cum era şi firesc, de lucrările care aduc mărturie despre experienţa carcerală: sunt prezentate volumele rămase de la Lena Constante, Adriana Georgescu, Alice Voinescu, Annie Bentoiu, Aniţa Nandriş-Cudla, Aspazia Oţel Petrescu, Nicole Valéry-Grossu. Remarcăm lectura de calitate a textelor şi analizele obiective, din care, însă, nu lipseşte empatia; nu există, însă, nici mânie, nici intenţia de a manipula cititorul prin decuparea secvenţelor care să trezească revolta ori atitudinea compătimitoare: personalităţile despre care vorbeşte Camelia Manuela Sava nu au nevoie de mila târzie a cine ştie cărui cititor grăbit, fiindcă, deşi victime ale unui sistem diabolic, ele sunt nişte învingătoare: au supravieţuit experienţei carcerale, au trecut prin frig, foame, boală şi tortură, dar au avut puterea să-şi depăşească această condiţie de victime şi, mai mult, să dea o lecţie despre modul cum ideologiile, rău înţelese şi aplicate, pot ruina, dar nu pot distruge ceea ce este viu, frumos şi adevărat în fiinţa umană. Paginile lăsate de Alice Voinescu sunt cea mai bună dovadă în acest sens: scriitoare, eseistă, profesor universitar, critic de teatru şi traducătoare, închisă, în 1951, la Jilava şi Ghencea timp de 19 luni, marginalizată, prin domiciliu forţat, la Costeşti, lângă Târgu-Frumos, până în ianuarie 1954, ea refuză să dea detalii, în jurnalul pe care ni-l lasă, despre experienţa ei carcerală. Este ca şi când ar dori să şteargă această perioadă, bănuit dezumanizantă, din memorie: „Ciudat este faptul că nu redă mai târziu nici un amănunt despre perioada detenţiei sale, apar doar câteva trimiteri, câteva gânduri, dar nu spune absolut nimic despre arestare, anchetă sau dacă a existat vreun proces şi ce a simţit sau

Page 75: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

75

trăit acolo în puşcărie, aşa cum fac alte femei care au treut prin aceeaşi suferinţă ca a ei” (pag. 51-52). Lipsa mărturiilor n-o descurajează pe Camelia Manuela Sava şi nici n-o îndreptăţeşte să omită numele lui Alice Voinescu din lucrare; puţinele trimiteri sunt la fel de valoroase ca şi paginile cu descrieri amănunţite rămase, de exemplu, de la Lena Constante.

Capitolul al treilea este unul al interpretărilor, al stabilirii de coordonate şi simboluri în literatura inspirată de anii de detenţie. Interesantă ni se pare analiza dihotomiei spaţiu carceral/ spaţiu domestic, pentru că, aşa cum afirmă autoarea în repetate rânduri, femeile au experimentat sensibil diferit spaţiul punitiv, separarea de lumea cunoscută până atunci, mizeria, lipsa de igienă, promiscuitatea celulelor, foamea, frigul şi tortura. În aceste condiţii, lupta pentru supravieţuire părea, de multe ori, mai importantă decât cea pentru salvare spirituală, deşi aproape toate memorialistele înfăţişează, în paginile scrise mai târziu, modalităţile prin care încercau să nu se dezumanizeze, comunicând – prin orice mijloace (prin sistemul Morse, prin mesaje scrijelite cu coji de săpun, cu ajutorul peticelor rare de hârtie etc.) – făcând exerciţii de memorie, scriind, fie şi în gând, poeme, nuvele, romane, învăţându-le pe celelalte deţinute toate lucrurile ştiute în lumea dinafară. Fără acest efort personal de conservare, lupta cu întunericul ar fi fost una pierdută, ceea ce, de fapt, se şi urmărea la nivel de sistem: „Închizându-se uşa celulei, omul poate deveni liber în interior prin visare, prin creaţie, prin rugăciune, prin rememorarea acelor clipe fericite din trecut, găsind oportunităţi de evadare în conştiinţă, în spirit, în iubirea faţă de cei aflaţi în aceeaşi suferinţă ca şi el, în compasiune şi iertare, în acceptarea tacită a unui destin abrupt şi nemilos” (pag. 103), conchide autoarea.

Camelia Manuela Sava consideră că memorialistica analizată în lucrarea sa are suficiente calităţi literare pentru a trezi interesul cititorilor, dar şi pe acela al criticilor de specialitate. Capitolul al patrulea se ocupă de arta narativă în operele memorialistice ale detenţiei; preponderent epice, aceste opere au în prim-plan povestirea, cu un parcurs ce nu diferă prea mult de la o memorialistă la alta: „Discursul epic [...] urmăreşte o anumită axă temporală, secvenţială, evenimenţială, cu un referent uşor de recunoscut în Realia: mai întâi este rememorată arestarea, urmează ancheta/ anchetele cu variatele ei torturi, procesul sinistru şi, după pronunţarea sentinţei, viaţa din penitenciar/ lagăr de muncă sau domiciliu obligatoriu (când e cazul). [...] Se remarcă o anumită tonalitate gravă, nici solemnă, nici melancolică, ci doar tristă pe alocuri, încrâncenată uneori, dar clară şi curgătoare, în general, evocarea îi imprimă o notă distinctivă povestirii memorialistice. Apar, de asemenea, gradări şi tensiuni diferite ale acţiunii, ale suspansului, recunoscându-se în final regia deznodământului pe care naratorul îl ştia dinainte” (pag. 156).

Prin modul cum au fost scrise – folosind adesea ironia, autoironia, pamfletul, umorul ş.a. ca paliative ale vieţii carcerale – aceste memorii mai au o calitate indiscutabilă: ele au permis ca experienţa închisorilor comuniste să treacă în literatură, „tranzitând istoricul, politicul, ideologicul” (pag. 184).

Nicolai TĂICUŢU Raftul cu cărți

Viorica Răduţă, Vremea Moroiului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 297 p. Pe coperta a patra a cărţii sunt trei scurte menţiuni critice semnate de Dan Gulea, Gelu Negrea şi Felix Nicolau. O redăm aici pe cea a lui Gelu Negrea: Dacă întâmplător

doamna Viorica Răduţă s-ar fi născut bărbat, configuraţia valorică a literaturii române contemporane era acum fără îndoială alta. Cine se îndoieşte de acest adevăr este suficient să citească acest roman puternic şi fascinant al unui scriitor de prima linie, intitulat Vremea Moroiului, şi se va convinge. În plus, va avea revelaţia că realismul magic – concept aşezat de critic în siajul literaturii sud-americane – nu este în primul rând şi neapărat o chestiune de geografie (nici măcar literară), ci, fundamental, una de stilistică şi de viziune.

Marcel Mureşeanu, Voi plăti pentru faptele mele, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, 125 p. Mircea Popa scria recent în revista Cultura: …Pentru poetul Marcel Mureşeanu poezia este o meta-realitate virtuală, un cîmp semantic deschis tuturor zonelor de sensibilitate şi de

conceptualizare pe care universul trăirilor sale, tot mai supus unei hiper-lucidităţi funciare, le asumă drept câştiguri ale postmodernismului şi fantasticonului nichita-stănescian. Răsturnarea completă a unghiului de abordare a realităţii, schimbarea de registru retoric şi de abordare imagistică prin sublinierea trăirii poetice la nivel textual sînt modalităţi curente de operare la care poetul recurge în momentul de faţă. […] Poezia lui Marcel Mureşeanu a atins punctul astral

Page 76: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

76

al unei înălţimi de unde nu mai poate fi coborîtă, iar fantomele care o bîntuie înteţesc suflul ei ludic şi jocular, conferindu-i durabilitate.

Viorel Savin, Exilat în strigăt/ Exiled in a scream, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2014, Free translation by Mariana Zavati Gardner and John Edward Gardner. 234 p. Redăm câteva din consideraţiile critice ale scriitorului Adrian Botez: …Poetul dă mărturie că, dincolo de ek-stasa poetică, este

un om. Dar nu oricum „om”, ci ipostază a Omului Eroic, al unei… „Rase Eugenice”, în sensul benefic şi stimulativ-emulativ al termenului… - o „rasă” care îi contrariază pe toţi ceilalţi oameni: cine s-ar aştepta ca greutăţile şi obstacolele vieţii să-l fi înăcrit pe Omul-Poet, cine crede că apropierea morţii îl covârşeşte ori înspăimântă, se înşală profund, nu ţine cont de Duhul Vitalist al acestui Atlet, POETUL – care nu se lasă exilat… cel mult, se autoexilează, în ceva ce rareori devine strigăt autentic…

Ioan Ţicalo, Zarea de sub amurg, Biblioteca Mioritza, Câmpulung Moldovenesc, 2014. 187 p. O saga cu femei bărbate, sub bagheta bunicii Paraschiva, cea cu chef de povestit, dar numai după ce acesta, cheful, este amorsat de un ceai îmbunătăţit cu rom, asigurat de nepotul Viorel. De acolo, de pe patul bătrâneţilor,

povesteşte bunica despre bravul ei soţ, care o obligă să bage divorţ înainte ca el să fie încarcerat de comunişti, despre Olga, năzdrăvana ei fiică, ajunsă, cum nimeni nu se aştepta, schivnică, despre oameni din târgul moldav de după '90. Despre cătunul de munte Valea Colibii şi oamenii lui pe cale de dispariţie vorbeşte în scrisori monahul Dragoş, scrisori provocate de Olga. Vocabularul plin de moldovenisme curgătoare, redarea cu savoare a unor date şi obiceiuri, firul narativ este bine condus, chiar dacă se încheagă din capitole (14), fac un roman agreabil la lectură.

Mihail Diaconescu, Istoria literaturii

dacoromane, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Fundaţiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, Bucureşti, 2013, 832 p. La finele cărţii sunt inserate selecţii din ecourile la prima ediţie. Acad. Alexandru Scurtu scrie: Monumentala lucrare Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu este o contribuţie fundamentală la edificarea istoriei noastre spirituale. De asemenea,

Liviu Franga: Adevărul despre primordiile culturii române a fost ţelul cărţii pe care ne-a dăruit-o profesorul Mihail Diaconescu în unul din ultimii ani ai secolului şi mileniului. O carte, i-am spune, milenară, în ambele sensuri ale termenului. Alte ecouri semnează: Dr. Teodosie Snagoveanul, preot acad. prof. univ. dr. Dumitru Popescu, Theodor Codreanu, Marin Diaconu,

prof. univ. dr. Ioan Scurtu, pr. lector univ. Gheorghe Bogdan, Ovidiu Drimba, preot univ. dr. Dumitru Radu.

Ionel Popa, Scrisori despre Liviu Rebreanu vol. III, Editura Samuel, Mediaş, 2014, 112 p. Această carte continuă seria Scrisori despre Liviu Rebreanu (2006) şi Scrisori despre Liviu Rebreanu, vol. II – proza scurtă (2013). Acest volum are ca obiect de studiu romanul Pădurea spânzuraţilor. În Argument, Ionel

Popa menţionează: Gândul acestui studiu este vechi şi a apărut ca o replică la „studiile” descriptive şi rezumative, ca replică la paginile „eseistice” cu multe cuvinte „alese”, dar cu idei puţine şi „nealese”, multe din ele prezente în volume oferite sub eticheta comercială: „bacalaureat de nota zece”. […] Scopul acestor pagini este de a ordona, nuanţa şi, uneori, de a complete, prin negare sau adaos, părerile anterioare, într-o manieră care să trezească interesul şi să îndemne la noi reflecţii pe marginea textului rebrenian.

Monica Duşan, Simbolic, metafizic şi monumental în proza lui Mihail Diaconescu, Editura Magic Print, Oneşti, 2014. 412 p. Autoarea deschide cartea cu O necesară mărturisire din care cităm: …Îndeosebi umanismul diaconescian, afirmat ca preamărire a demnităţii umane şi a neamului românesc în istorie, dar

şi a tuturor neamurilor şi culturilor lumii, în buna tradiţie impusă la noi de teologia ortodoxă şi de Mircea Eliade ca istoric al religiilor, tutelează şi orientează această dorinţă de lucru. Am înţeles, astfel, cât de profundă şi de subtilă este afirmaţia lui Mircea Florian, care ne spune că fiecare neam se închină cu încredere în primul rând la filosofii pe care propria sa cultură i-a produs. Cartea aceasta, gândită în primul rând ca o mărturisire necesară, este o dovadă, între multe altele, că trăirile noastre în actul lecturii ne marchează

Page 77: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

77

definitiv opţiunile şi, mai ales, valorile la care ne raportăm…

Marian Ruscu, Lungul

drum până departe, Editura Premier, Ploieşti, 2014. 285 p. Este romanul Motelului Paralela 45 de pe DN1, din judeţul Prahova, iar eroul principal este autorul-narator, Marian Ruscu. Este scris într-un stil alert, atrăgător, cu ştiinţa evitării monotoniei. Povestirile, de o mare diversitate, serioase (cu predilecţie,

cele legate de activitatea de turism), hazlii (din care nu lipsesc nici bancurile bune), drăcoveniile amoroase (din abundenţă şi acestea), creionările de personaje (precum ţiganul Gheorghe), întâmplările paranormale trăite de autor, pasajele lirice (că doar anterior a editat cel puţin zece volume de poezie), filozofările cu bună intenţie etc., la care se adaugă harul de narator şi pofta de vorbă, duc la o lectură agreabilă a unui lucru bine făcut... (în turismul românesc de dinainte de evenimentele din decembrie 1989!).

Iulian Moreanu, Năvala norilor, Bibliotheca, Târgovişte, 2014, 258 p. Pe coperta a patra a cărţii, Florin Dochia face câteva menţiuni: Romanul lui Iulian Moreanu surprinde stilistic prin îndrăzneala de a refuza mòdele (şi modelele) post- ori trans-moderne şi a rămâne legat de naraţiunea modernă solidă, nutrindu-se din

expresionism şi existenţialism, cu subtile atingeri ale absurdului benign, caracteristic la jumătatea secolului anterior şi niciodată absent după aceea. Personajele sale par a fi citit cu toate Mitul lui Sisif camusian şi îl aplică în trăirile lor interioare, în evitabilul triumf al eşecului sentimental, într-o viaţă cotidiană anostă, pe un meleag românesc oarecare, în timpuri istorice în care oamenii sunt fără speranţă sub vremi, iar naraţiunea curge după un algoritm particular, creator de suspans, în care situaţiile conduc adesea spre soluţii imprevizibile, dar întru totul veridice.

Beatrice Ruscu,

Creionul desculţ, Editura Premier, Ploieşti, 2014, 185 p. Acest volum începe şi se termină cu câte o ars poetica. Concludent, pentru prezentare, ni s-a părut a fi ultimul poem, inserat pe coperta a patra a cărţii: În poemele mele libertatea/ ia formă de interlocutor incert/

bărbat, femeie, zeu, erou, semizeu sau ego/ acceptă şi refuză, vine sau pleacă/ hamletian e sau nu e şi se întreabă,/ zâmbeşte sau tace, mai ales tace,/ îşi asumă mut şi orb cele mai virulente epitete/ de cele mai multe ori dezamăgeşte,/ se scaldă în ape tulburi/ ferecă uşile cu chei muzicale sau de boltă,/ alteori participă la războaie,/ rareori face ce-i spun, deşi/ vorbele mele sunt alese/ cu grijă senină/ cu gândul absent...

Manuela Camelia Sava – Experienţa închisorii politice în memorialistica feminină, Pro Universitaria, Bucureşti, 2014. 193 p. Eseistul şi criticul literar Vasile Spiridon spune în prefaţa acestui studiu: Cartea cu titlul Experienţa închisorii politice în memorialistica feminină, scrisă de Manuela-Camelia Sava, are drept

scop relevarea acestei trăsături comune a literaturii memorialistice de detenţie scrisă de femei care au trăit experienţa închisorii în România între anii 1945 – 1964. […] Manuela-Camelia Sava atrage atenţia, (…) prin pertinenţa opiniilor în orizontul tematicii abordate, ea contribuind la îmbogăţirea bibliografiei despre literatura carcerală cu o lucrare de reţinut, ce se constituie într-un „memento” despre două decenii întunecate ale istoriei noastre. Nu trebuie uitat faptul că procesul comunismului se află încă în faza de adunare a probelor, iar cartea de faţă se poate constitui într-o „piesă la dosar”.

Apostu Panaitache Vultureanu, Tăcerea

cuvintelor, Editura Armonii culturale, Adjud, 91 p. Foşnetul cuvintelor care tac constituie prefaţa la acest volum de poezie şi poartă semnătura lui Paul Spirescu, din care cităm partea finală: Universul tematic, divers şi unitar în egală măsură, se roteşte concentric în jurul unui soare structurat triadic: Viaţă, Moarte, Dragoste – înţelese toate trei într-o simbioză superioară,

vecină cu Dumnezeul creştinilor... [...] Lexicul utilizat este când colţuros ca piatra de stâncă uitată de vremuri, când neted şi şlefuit ca pietrele preţioase ieşite din atelierul maestrului bijutier. Atmosfera poetică este când lină şi liniştitoare, când învolburată ca valurile unui ocean în furtună. Cartea de faţă este, într-un fel, oglinda fidelă a sufletului autorului ei. Dar, într-o oarecare măsură, şi a sufletelor noastre, ale cititorilor ei.

Page 78: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

78

REVISTE LITERARE

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XV(XLX), nr. 3 (393), martie 2015. La provocarea lui Dumitru Augustin Doman, Gheorghe Grigurcu scrie eseul Un pustiu mai mic într-unul mai mare. Nicolae Oprea face cronică întârziată la volumul Şcoala prozatorilor târgovişteni. Receptare critică. Solomon Marcus – 90, prilej pentru Maria Mona Vâlceanu de a scrie eseul Se poate măsura frumuseţea sau despre Dubla singurătate a matematicii. Alte eseuri semnează Viorel Nica (Borgesiana descoperire de sine prin alţii), Nicolae Turtureanu (Scrisori virtuale. Terapie intensivă), Ioan Lascu (Conştiinţa generaţionistă la maturitate), Leonid Dragomir (Gustul filosofic pentru absolut). Cronica literară e semnată de Mircea Bârsilă (Marius Lăzărescu, Nu mă doare nimic doar lipsesc şi Maria Calciu, Desen pe Vis), Dumitru Augustin Doman (George Vulturescu, Negură şi caligrafie şi Mircea Stâncel, Dincolo de melancolie) şi Adrian Alui Gheorghe (Constantin Acosmei, Jucăria mortului). Poezia este semnată de Daniela Păun, Ioana Dinulescu, Boris Zemenckov (prez. şi trad. Leo Butnaru), Valentin Predescu, Radu Cange, Petruţ Pârvescu, iar proza de Nicolae Coande, Nicolae Rotaru şi Marin Ioniţă.

a t e n e u, Anul 52 (serie nouă), nr. 546, februarie 2015, Bacău. Dăm prioritate, în prezentarea acestui număr, comentariului, relevat prin: Marius Manta (Radu Cârneci. Reveniri), Gheorghe Iorga (Epopeea: Origini şi dezvoltare. Iluziile cercetătorilor - II), Dan Petruşcă (Despre iubire - 8), Rodica Lăzărescu (Niculae Gheran – Arta de a fi învingător), Theodor Codreanu (Treisprezece epistolieri în căutarea unui autor), Ştefan Ion Ghilimescu (De ce şi-a dat G. Călinescu doctoratul la Iaşi), Ioan Ţicalo (Un profesor pentru limba română), Carmen Mihalache (M0028, un spectacol avertisment), Ştefan Munteanu (Lucian Boz despre încadrarea lui Eminescu în etnosul românesc - I), Vasile Spiridon (Captivul scrisului şi cititului). Eseurile sunt scrise de Liviu Dănceanu, Elena Ciobanu, Ioan Dănilă şi Ion Fercu. Semnează cronici literare: Adrian Jicu (Doina Marinov, Vasile Voiculescu-arhitectura textului narativ), Antoaneta Macovei (Viorica S. Constantinescu, Cântarea inimii fericite), Liviu Comşia (Petru Solonaru, Tetrade), Violeta Savu (Rodi Vianu, Fructe amare), Dan Perşa (Mircea Constantin Jurebie, Smerită cugetare...) şi Victoria Huiban (Liviu Chiscop, Scriitori şi cărţi). Poezia aparţine lui Radu Cârneci şi lui Adrian Creţu.

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVI, nr. 1-2 (287-288), ianuarie-februarie 2015, Suceava. Am răsărit ca poet din frumuseţea poeziei lui Eminescu, din frumuseţea limbii lui Ion Creangă, din frumuseţea limbii române, din frumuseţea folclorului nostru. Şi mulţumesc limbii române, spunea, în 2008, Grigore Vieru, într-un dialog cu Vasile Proca, iar Liviu Ioan Stoiciu, invitatul revistei, provocat de Ştefan Ion

Ghilimescu, declară: Habar nu am de ce scriu şi de la ce mi se trage, dacă e o „vocaţie progresistă” sau o pedeapsă retrogradă a destinului... Eseurile sunt semnate de Adrian Dinu Rachieru, Luca Piţu, Ştefan Munteanu, Alexandru Ovidiu Vintilă, Petru Ursache şi Magda Ursache. De câte două cronici literare se bucură Văzătorul de Carmelia Leonte – autori: Theodor Codreanu şi Constantin Cubleşan şi Cititoarea, călătoarea de Doina Cernica – autoare: Lucia Olaru Nenati şi Lina Codreanu. Alte cronici semnează: Ioan Holban (Aurel Pantea, Negru pe negru) şi Adrian Alui Gheorghe (Cassian Maria Spiridon, poeme în balans). Poezia este semnată de Grigore Vieru, Gheorghe Grigurcu, Virgil Diaconu şi Ion Paranici, iar proza de Matei Vişniec, Constantin Abăluţă, Mircea Aanei şi Leo Butnaru.

Bucureştiul literar şi artistic, Anul V, nr.3(42), martie 2015 Dintre seniorii literaturii române, Florentin Popescu a ales, pentru dialog, pe Aurel Rău: Cărţile sunt ca şi autorii: într-o evoluţie. Cronici literare şi recenzii semnează: Ion Roşioru (Claudiu-Valeriu Conţevici, Cerul nu e liber), Florentin Popescu (Elena Stroe-Otavă, Insomnia), George Apostoiu (Neagu Udroiu, Condeie, voci, chipuri. Presa românească – pagini de istorie), Constantin Mănuţă (Mihai Merticaru, Sonetul şi numerologia), Emil Lungeanu (Ilie Tănăsache, Metroul românesc şi metrourile lumii), Ion Dodu Bălan (Firiţă Carp, Carpe diem), Ion Andreiţă (Pompiliu Manea, Trei ani din viaţa mea). Ion Barbu – 120 de ani de la naştere este profilul pe care-l realizează Ion Haineş, iar Titus Vîjeu face un altul pentru Henri Bergson. Se continuă eseul Numere în labirint. Ianuarie-decembrie 1989 de Theodor Codreanu. Poezia este semnată de Iuliana Paloda-Popescu, Passionaria Stoicescu, Maria Cernegura, Camelia Şerbu, Veronica Maria Florescu, Elena Liliana Popescu, Daniela Cristina Albu, Aurel Ştefanachi şi Coman Şova, iar proza de Nicolae Rotaru.

Cafeneaua literară, Anul XII, nr. 3/145, martie 2015, Piteşti. La rubrica arte poetice, Virgil Diaconu prezintă studiul: Aspectul structural-semiotic al poeziei. Eseurile aparţin lui Marian Barbu (Dorin N. Uritescu – Portretul la criticii literari români), Mircea Handoca (Mircea Eliade – Autografe -11), Theodor Codreanu (Călătorii în hristosferă – continuare din numărul trecut) şi Liliana Rus (La vie comme elle passe). Gheorghe Grigurcu este prezent cu aforisme, iar Alex. Ştefănescu cu studiul critic Cerşetorul de afecţiune (referitor la Emil Brumaru şi poezia sa). Din manuscrisele lui Nicolae Manolescu la Biblioteca Judeţeană Argeş este redată Corespondenţa Nicolae Manolescu – Călin Vlasie – 25.04.2014-9.09.2014. Traducerile aparţin Elenei Ciobanu, John Stuard Mill – Gânduri despre poezie şi felurile ei şi Lianei Alecu, Christopher Beach – Extinderea domeniului lui Pound: Whitman, Wiliams şi Zukovski. Poezie semnează: Nicolae Rotaru – 65, Liviu Popescu, Mihai Amaradia şi Nicolae Ionescu, iar proză: Ovidiu Dunăreanu.

Page 79: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

79

Cartelul metaforelor, Anul II, nr. 8-9, martie-aprilie 2015, Buzău. Este o ediţie vădit prilejuită de Ziua internaţională a femeii. Textele sunt scrise de femei sau se referă la femei. Dar nu numai. Astfel, semnează eseuri: Magda Ursache (Carte mică la stat, mare la sfat), Oana Camelia Şerban (O contrabandă de promisiuni pentru suflete moarte), Elena Radu (Femeia...), poezie: Gina Zaharia, Mihaela Roxana Boboc, Dumitru Cerna, Petruţa Niţă, Mariana Cabel, Valentina Tihon, Passionaria Stoicescu, Theodor Râpan, Luminiţa Zaharia, Marilena Lică-Maşala, Maria Ungureanu, Nicolae Cabel, Liviu Ioan Stoiciu, proză: Ana Maria Gîbu, Dana-Georgiana Biţeanu, Daniela Şontică, Valeriu Bistriceanu. Marin Ifrim se află în dialog cu Gina Chivulescu, directoarea Teatrului „George Ciprian”. În cadrul 2015 – anul Ion Gheorghe, maestrul este prezent cu poemul Calea Cicorilor, iar cu aprecieri valorice: D. R. Popescu, Claudiu Komartin, Gheorghe Istrate şi Nistor Tănăsescu.

Constelaţii diamantine, Anul VI, nr. 3 (55), martie 2015, Craiova Abundenţa eseurilor din acest număr, selectiv, este dată de George Petrovai (Despre căutarea şi înţelegerea sensurilor ascunse în lucruri), Constantin Miu (Elemente de artă spectaculară în Povestea lui Harap-Alb), Doina Drăguţ (Regele Alfred cel Mare şi harpa sa), Janet Nică (Aveţi puţintică răbdare), Livia Ciupercă (Un sfânt pribeag român), Marian Barbu (Justiţiar, înapoi la vatra satului), Alexandru Cârţu (O radiografie a gândirii poetice: Nichita Danilov), Stelian Gomboş (Relaţia dintre Dumitru Stăniloae şi Arsenie Boca). Cronici literare fac: Daniel Marian (George Terziu, Moartea necesară), Ion Pachia Tatomirescu (Marcel Turcu, Bietul templu), Carmen Doreal (Adrian Erbiceanu, Tinereţe fără bătrâneţe) şi Gheorghe A. Stroia (Cornel Boteanu, Înapoi în poveste). Semnează poezie: Luca Cipolla, Gabriela Genţiana Groza, Mariana Zavati Gardner, George Filip, Kalosh Çelicu şi Puiu Răducan, iar proză: Nicolae Rotaru, Virgil Stan, Maria V. Croitoru şi Iulian Chivu.

Fereastra, Anul XII, nr. 2 (90), februarie 2015, Mizil. Apare sub o formă nouă. Dragostea mamei mele a fost rugăciunea ei de fiecare zi!, spune Emil Proşcan în editorialul său, Icoana făcătoare de minuni. Lucian Mănăilescu se află în dialog cu prof. univ. dr. Lidia Vianu: Traduc cu altceva decât cu priceperea mea didactică. Emil Niculescu scrie cronică literară pentru volumul Urma de foc de Denisa Comănescu şi pentru monografia Harry Brauner între fascinaţia folclorului şi teroarea destinului de Alexandru Mica, iar Florin Ursuleanu la volumul de versuri al Florenţei Albu, Epitaf. Grupajul de versuri al lui Liviu Ioan Stoiciu (la 65 de ani), este precedat de un text autobiografic datat: 1979, toamna. Alte semnături: Nicolai Tăicuţu, Codrina Bran, Florentina Loredana Dalian, Lucian Mănăilescu, la Zodia Mărţişorului: Magda Isanos, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Ana Blandiana, Florenţa Albu, Daniela Crăsnaru, Ioana Ieronim, Nina Cassian,

Gabriela Melinescu, Angela Marinescu, Carolina Ilica, Adela Neghiu, Victoria Milescu, Doina Ioanid, Alexandru Jurcan, Melania Cuc, Corina Militaru, Laurenţiu Belizan, Ani Bradea, Silvia Bitere, Ion Roşioru.

Helis, Anul VIII, nr. 3-4 (143-144), martie-aprilie 2015, Slobozia. Această ediţie este deschisă de comentariul critic al lui Şerban Codrin, Adrian Bucurescu sau istoricul, hermeneutul, poetul zgubilitic. Remarcăm eseurile semnate de Dan Elias (Păsărică, mută-ţi cuibul!), Gheorghe Dobre (Fragmente) şi Alexandru Bulandra (Isus şi Proiectul „Asaltul Cerului”). Din Fondul documentar al Bibliotecii Municipale „Constantin Ţoiu” – Fondul Constantin Ţoiu este redat al XI-lea episod din Jurnal intim. Semnează poezie: Nicolae Teoharie, Georgian Ghiţă, George Theodor Popescu, Petre Ioan Creţu, Dan Elias, F. M. Ciocea, Irina Lucia Mihalca, Margareta, Maria Enache şi Costel Bunoaica, iar proză: Lili Balcan şi Florentina Loredana Dalian. Titi Damian face cronică la volumul de poezie al lui Traian Vasilcău, Sfeşnic în rugăciune).

Întrezăriri, anul III, nr. 9, aprilie 2015, Pârscov. Se turna din invidie, din ură, din dorinţa de putere asupra celorlalţi. 1960-1970 a fost deceniul care a dus Pârscovul în evul mediu. Am citat din eseul lui Gheorghe Postelnicu, Deceniul terorii economice. Seria eseurilor este continuată de Tudor Cicu (în cadrul ciclului 2015 – Anul Ion Gheorghe, Un poet controversat), Ilie Mândricel (Scaunele lui Negru-Vodă), Constantin Costea (Vulcanii noroioşi de la Gloduri şi Raiul în viziunea populară românească), preot Enache Necula (Postul Mare, cale spre mântuire), preot Mădălin Vlăsceanu (2015-anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur), Alina Antofie (Tradiţiile şi obiceiurile poporului român la înmormântări) şi Mihai Dorin (Câteva reflecţii cu privire la discursul istoric zubian). Despre istoria locală scrie Dumitru Scoroşanu, 13 aprilie 1515 – prima atestare documentară a localităţii Pârscov. Marin Ifrim prezintă cărţile lui Nicolae Cabel: aorta unei portocale, alfasonete şi alte poeme şi cronos, pe balansoar, iar cronică fac: Tudor Cicu (Dumitru Dănăilă, rătăcit printre milionari) şi Ioan C. Ştefan (Maria Mânzală, Aventurile lui Bobiţă cineastul).

Litere, Anul XVI, nr. 2 (179), februarie, 2015, Târgovişte. Barbu Cioculescu este prezent cu eseul George Călinescu (2), text din Istoria prozei româneşti de la 1944 încoace, iar Mihai Cimpoi cu încă un fragment din volumul aflat în curs de apariţie: Elena Văcărescu, poeta „neliniştii divine”. Corin Bianu scrie eseul De ce şi cât, înapoi de la roman la... jurnal. Din abundenţa cronicilor şi notelor de lectură amintim pe cele semnate de Liviu Grăsoiu (Florin Constantin Pavlovici, Viscolul şi păianjenul), Tudor Cristea (Iulian Moreanu, Neguţătorul de vise), Ana Dobre (Savian Mur, Povestea unui marginal şi Cu ochii sparţi), Magda Grigore (Dumitru Ungureanu, Alambicotheca), Emil

Page 80: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

80

Lungeanu (Vasile Szolga, Scurte poveşti de adormit copii şi trezit adulţi şi Talmeş-Balmeş), Titi Damian (Speranţa Calimi, Inimi zălogite). Radu Cârneci aşază în limba română, din Mari poeţi ai iubirii, pe Alfred de Vigny. Florentin Popescu face portretul în peniţă Un(ui) Păstorel de vreme nouă, iar Mihail Stan face portretul Un(ui) mesteacăn rătăcit în câmpie.

Oglinda literară, Anul XIV, nr.159, martie 2015, Focşani. Pentru editorialista Ştefania Oproescu, dezamăgirea continuă: Dacă filmul şi prezentările au captat atenţia auditoriului, standul a rămas neatins, ca o mobilă demodată, roasă de cari. În rest, toate bune. Remarcăm eseul lui Liviu Pendefunda, Lumina Neîncepută, comentariile lui N. Georgescu la cartea lui Aureliu Goci, Liviu Rebreanu – Centrul operei şi distribuţia tipologică şi Ion Pachia Tatomirescu, „Poliedricul” între neguroasa nuntă şi templul Cuvântului”, cronicile literare semnate de Valentin Popa (Liviu Ioan Stoiciu, Vrăjmaş), Theodor Codreanu (Firiţă Carp, Văpaia), recenziile lui Mihai Stan (Petru Solonaru, Tetraion), Octavian Mihalcea (Stela Iorga, Dumnezeu de lângă mine) şi a Eugeniei Vasile (Ignatie Grecu, Cântecul păsării pe acoperiş), prezentările de carte ale lui Dorel Shor (Maria-Cristina Moisin, În căutarea fericirii şi George Roca, Căutând insula fericirii), cuvântul maestrului Radu Cârneci: Centenar George Ştefănescu-Râmnic şi proza avându-i ca semnatari pe Ştefania Oproescu, Elena Stroe-Otavă, Petrache Plopeanu, Marina-Raluca Baciu şi Constantin Miu.

P l u m b, anul X, nr. 96, martie 2015, Bacău. Suntem uneori, oarecum, lamentabili... se intitulează editorialul lui Romulus-Dan Busnea. In memoriam Sergiu Adam scrie Victor Mitocaru. Dintre eseuri, amintim pe cele semnate de Dumitru Brăneanu, De la un gând la altul şi Roni Căciularu, Cu Baruh Elron la „Salon d'Automne”, în Tel Aviv. Două comentarii, doi autori – Traian Valeriu şi Daniel Nicolescu, la aceeaşi carte: Istoria literaturii române pe înţelesul celor care citesc de Nicolae Manolescu. Semnează cronici literare: Grigore Codrescu (Herta Müller, Leagănul respiraţiei), Laura Văceanu (Mihaela Băbuşanu, Femeia Bonsai), Ionel Necula (Marian Nencescu, Cititorul de control), Petrache Plopeanu (Janine Vadislav, Veghea cuviosului Vili Glaser), Ioan Ţicalo (Cornel Constantin Ciomâzgă, Se întorc morţii acasă), Petruş Andrei (Nina Viciriuc, Fiul meu scorpion şi Viespea cu ochi de argint), Vasile Larco (Gheorghe Bălăceanu, Din sertarul cu amintiri), Culiţă Ioan Uşurelu (Elena Stroe-Otavă, La umbra teilor în floare), Emil Bucureşteanu (Vlad Vlas, Chemarea regatului spart). File de istorie prezintă Ion Lupu: Cetăţile de odinioară ale Ţării Moldovei.

S c r i p t o r, Anul I, nr. 1-2 (ianuarie-februarie) 2015, Iaşi. Venim şi noi pe calea bunelor urări alături de Ana Blandiana, Gabriel Chifu, Theodor Codreanu, Romulus Rusan, Liviu Ioan Stoiciu, Arcadie Suceveanu şi Gheorghe Nichita. Au onoarea să semneze (selectiv) poezie: Vasile Dan, Nicolae Turtureanu,

George Vulturescu; proză: Dana Konya-Petrişor, Gellu Dorian; Vasile Proca în dialog cu Cezar Ivănescu (2008); cronici literare: Adrian Alui Gheorghe (Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare), Anastasia Dumitru (Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani Siberia. Amintiri din viaţă); comentarii: Maria Pilchin (Elena Ungureanu, Dincolo de text: hypertextul); recenzii: Cristina Hermeziu (Marta Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului), Cristina Chiprian (Nicolae Prelipceanu, Fantomateca); eminesciana: George Popa, fragmente din Luceafărul şi Faust, Gheorghe Simion, fragmente din Avatar Eminescu, Olivia Mădălina Gheorghiu, eseu la Odă (în metru antic); Ioan Holban, In memoriam Cornelia Maria Savu; eseu: Leo Butnaru, Să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi (Două fragmente despre poet şi poezie).

Sintagme literare, Nr.2 (13), martie 2015, Dudeştii Noi. Un număr realizat de scriitoare. Astfel, poezie semnează: Adi Filimon, Alina Marieta Ion, Ana Dragu, Anca Mizumschi, Florina Huzoaica, Gabriela Creţan, Lia Faur, Magda Mirea, Mariana Codruţ, Monica Rohan, Silvia Bitere, Silvia Goteanschii, Simona-Grazia Dima; proză: Ana Dragu, Dana Gheorghiu, Loredana Florentina Dalian, Maria Dobrescu, Silvia Bitere; critică literară: Angela Nache Mamier (Adrian Suciu, Mitologii amânate), Cristina Ştefan (Silvia Bitere, De-a Coraline), Lucia Olaru Nenati (Elisabeta Isanos, Poarta de Vest. Aventurile unui cetăţean român), Melania Cuc (Mariana Irimia, Dincolo şi dincoace de râu). Viorica Bălteanu, sub titlul: Un secol de poezie lirică italiană, selectează, prezintă şi traduce din opera a 12 poeţi: Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale, Salvatore Quasimodo, Sandro Penna, Biagia Morniti, Andrea Zanzotto, Alda Mesini, Melo Freni, Corrado Calabrò, Lucio Zinna, Rosa Maria Ancona şi Dante Maffìa.

Vatra veche, serie veche nouă, anul VII, nr. 3 (75), martie 2015, Târgu Mureş. E greu, tot mai greu să vorbeşti astăzi despre sentimentul istoriei, cu atât mai mult despre patriotism şi naţionalism, spune Ilie Şandru în dialogul provocat de Nicolae Băciuţ, iar invitatul revistei, Aurel Rău, în dialogul consemnat de Valentin Marica, sfătuieşte: Scriitorul să nu se împrăştie, să rămână la sunetul prim pe care i l-au şoptit ursitoarele. Dintre semnatarii de eseuri amintim pe Camelia Budan (Vasile Voiculescu, Părinte, unde să te caut?), Valentin Marica (Grigore Vieru, ideea cea înaltă) şi Dumitru Hurubă (Literatura bună moare [?], dar nu se predă!), iar la cronici literare, pe Octavian Constantinescu (Adrian Botez, Cavalerii apocaliptici: psalmodieri în vârful muntelui), Nicolae Băciuţ (Valentin Marica, Frigul visului), A.I. Brumaru (Iuliu Ionaş, Celor iubiţi...), Rodica Lăzărescu (Mihai Hafia Traista, Aproapelui cu ură), Marin Iancu (George L. Nimigeanu, Exerciţii de echilibru), Ioan I. Nistor (Răzvan Ducan, Poem sărutând mâna poetului), Domniţa Neaga (Elena Buică, Liliacul înflorit la poarta înserării). Cititorul de reviste

Page 81: Spații culturale 39

SPAŢII CULTURALE, nr. 39/ martie-aprilie 2015

81

Râmnic, mon amour!... Primăvară întârziată, umezeală, frig. Până şi liliacul continuă să aştepte zile

mai calde, cu floarea închisă în somn. Drumurile noastre, cu asfaltul lipit încă de ele, au sens unic: se izbesc de statuia verde a lui Vlahuţă, poet celebru în târg. De fapt, poet minor, siropos – când îşi oprea lăcrămioarele să-i curgă din peniţă pe foaia de hârtie care multe rabdă. Mă mir că nu l-au (re)descoperit maneliştii, scria cam pe gustul lor: „A mele visuri risipite,/ Ce-mi umplu inima de jale,/ Le văd în frunzele pălite/ Şi-n pustiirea de pe vale.// De-a pururi sta-vor troienite,/ Sub vremea ce s-aşterne-n pale,/ A mele visuri risipite,/ ce-mi umplu inima de jale!”.

Atmosfera tulbure – nici toamnă, nici iarnă, nici primăvară cumsecade – îndeamnă, după cum se vede, la rele tratamente aplicate unui poet care a avut importanţa lui (fie şi nemeritată) în ascensiunea poeziei româneşti de la „graiul cu-ndemnuri pentru vite” la anarhia inteligentă a postmodernismului în care ne situăm, privind peste umăr la busturile gânditoare, din bronz mâncat de vreme, ale celor care au început ceea ce noi nu reuşim să mai terminăm. Poate de aceea îşi ţine Vlahuţă (statuia lui!) degetul la obraz. Categoric, autorul bustului sugerează starea de meditaţie poetică prin capul uşor înclinat, privirea în depărtări etc., dar şi reproşul implicit al autorului de poezele şi romane: ce-am fost şi ce-aţi ajuns! România lui pitorească e în altă parte, nu aici; de fapt, în altă parte e şi conacul în care erau aşteptate muzele, şi prietenii scriitori, şi toate lucrurile bune şi frumoase pe care i le oferă viaţa unui poet mai mic, nu numai cu vreo opt ani, decât Eminescu: mai mic, mai mic, dar Eminescu n-are bust în târg, poate fiindcă este poet naţional, născut sub alte ceruri, nu sub cel de la Plaineşti.

Cumva în spatele lui Vlahuţă, alt poet, tot bust şi tot minor, a cărui singură legătură cu târgul este un pseudopoet local şi orgolioasele, dar măruntele lui treceri peste poduri de flori; bustul stă aşezat în fostul „la nouă luni”, în stare de admirativă gestaţie. Cine ştie câţi pui vii vor ieşi din comuniunea lui cu aerul care stă agăţat, cu zilele şi cu nopţile lui, peste Râmnicul nostru! Pui vii, adică poezele scrise de fani şi recitate cu aplomb la manifestări culturale de o calitate îndoielnică, în parcuri şi, mai nou, de când avem preoţi-poeţi, în biserici. Poetul de dincolo n-are, desigur, nici o vină: a scris, cât a scris, cu sinceritate: „Rostesc cuvinte/ Ca să iau aer./ Adorm,/ Ca să nu mai ştiu.// Tai pâine,/ S-o bucur pe mama./ Ascult mierla,/ Ca să nu mai mint.// Mă uit la tei,/ Ca să nu uit./ Am rupt acest/ trandafir. De ce?”.

E bine că cei doi poeţi nu se uită unul la altul. Nici trecătorii – prea puţin amatori de poezie – nu se uită la ei. Mai trece câte-un stol de ciori dinspre parc spre păduricea de dincolo de apa Râmnicului: zborul pe deasupra celor două busturi este scurt, intens, dar lipsit de dramatism; pe la noi bântuie, din când în când, fantoma lui Caragiale, nu a lui Bacovia.

Primăvară întârziată, umezeală, frig. Drumurile spre marea poezie trec pe lângă busturi de aramă coclită, la care nu ne mai închinăm, şi se înfundă în ele. Aşa-i uneori în provincie.

Valeria Manta Tăicuţu