SPA ( Sisteme Politice Si Administrative)

1

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SISTEME POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

Suport de curs

Conf. univ.dr. MIHAI MILCA

BUCUREŞTI

2

MODULUL 1: POLITICUL ŞI POLITICA

1.1 Noţiuni generale

1.2. Definiţii

1.3. Faptul politic şi politizarea societăţilor

MODULUL 2: NATURA ŞI EVOLUŢIA ŞTIINŢEI POLITICE

2.1. Genealogia ştiinţei politice

2.2. Abordarea sociologică a politicului

2.3. Modelele explicative ale ştiinţei politice

MODULUL 3: PUTEREA POLITICĂ

3.1. Exerciţiul puterii

3.2. Specificul puterii politice

MODULUL 4 : STATUL

4.1. Noţiuni generale

4.2. Sociogeneza statului

4.3. Statul naţiune

4.4. Funcţiile statului

MODULUL 5: DOMINAŢIE ŞI LEGITIMARE POLITICĂ

5.1. Putere şi dominaţie

5.2. Supunerea politică

MODULUL 6: PARTIDELE POLITICE

6.1. Definiţie. Criterii de identificare

6.2. Geneza partidelor politice

6.3. Tipologia partidelor

6.4. Grupurile de interes; grupurile de presiune

MODULUL 7: ELITELE POLITICE

7.1. Geneza teoriei elitelor

7.2. Unitatea sau pluralitatea elitelor politice

7.3. Selecţia socială a elitelor politice. Politizarea administraţiei centrale

MODULUL 8: PARTICIPAREA POLITICĂ

8.1. Idealul participării

8.2. Realităţile participării

8.3. Analiza comportamentelor electrorale

MODULUL 9: REGIMURILE POLITICE

9.1. Democraţiile pluraliste

9.2. Regimurile autoritare

9.3. Regimurile totalitare

MODULUL 10: SISTEME POLITICE. DEFINIŢIE. STRUCTURI ŞI FUNCŢII

MODULUL 11: SISTEMELE ADMINISTRATIVE. BIROCRAŢIILE

MODULUL 12. RELAŢIILE DINTRE POLITICĂ ŞI ADMINISTRAŢIE

MODULUL 13. DISTRIBUŢIA TERITORIALĂ A PUTERII

MODULUL 14. ACŢIUNEA PUBLICĂ

BIBLIOGRAFIA COMPLETĂ A CURSULUI

GLOSAR

3

Materiale bibliografice obligatorii

Sursele bibliografice sunt stabilite astfel încât să ofere posibilitatea înţelegerii cu mai

multă uşurinţă a temelor abordate şi sunt atât, referinţe bibliografice obligatorii, cât şi

facultative.

Recomandăm următoarele materiale bibliografice obligatorii:

1. Mihai Milca, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor, Editura

Economică, Bucureşti, 2001;

2. Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002;

3. Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, Bucureşti, 1992.

De asemenea, la finalul fiecărui modul, se vor regăsi trimiteri bibliografice

facultative, pe care studenţii le pot consulta pentru completarea cunoştinţelor sau în vederea

realizării lucrărilor de verificare.

• Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului I, la această disciplină sunt programate două întâlniri cu

studenţii, în vederea soluţionării eventualelor nelămuriri legate de conţinutul temelor. De

asemenea, în cadrul întâlnirilor, studenţii pot să solicite titularului de curs sau tutorilor sprijin

pentru pregătirea lucrărilor de verificare, în calendarul disciplinei regăsindu-se termenele la

care trebuie transmise aceste lucrări, aferente modulelor.

Elemente de deontologie academică

Următoarele aspecte vor fi luate în considerare:

Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea

finală.

Orice tentativă de fraudă sau frauda propriu-zisă depistată pe parcursul examinării

finale va fi sancţionată prin nepromovarea examenului sau alte tipuri de sancţiuni, conform

poziţiei Facultăţii de Administraţie Publică în ceea ce priveşte combaterea şi sancţionarea

drastică a furtului ori a susţinerii incorecte a examenului, prin utilizarea oricăror forme de

fraudare.

4

MODULUL I. POLITICUL ŞI POLITICA

Scopul modulului: Familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale studierii bazei ştiinţei

politice

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie:

Să definească noţiunile de politic şi politică

Să definească conceptul de fapt politic

Să poată face distincţia între politic, politică şi fapt politic

Noţiuni generale

Realitatea desemnată de termenii precum „politicul“ şi/sau „politica“ este

cosubstanţială şi constitutivă vieţii sociale, din cele mai vechi timpuri şi până azi. O realitate

cotidiană, familiară, dar care prin multe aspecte ale sale scapă înţelegerii obişnuite, rămânând

un domeniu de activitate aparte, specializat, inaccesibil şi care se refuză omului de rând.

Simţul comun înregistrează de o manieră spontană, imediată o serie de faţete şi

manifestări ale vieţii sociale, publice (alegerile, lupta partidelor, instituţiile statului) ce

evidenţiază un caracter expres politic. Dar determinarea cu exactitate a ceea ce este realmente

„politic“ şi/sau „politică“ în societate nu este întotdeauna uşoară.

A. O noţiune complexă şi mai multe echivocuri

Ambiguităţile termenului de „politic“ alimentează prin multitudinea de sensuri asociate

acestuia, diferite perspective asupra unei realităţi policrome şi proteice, universale şi

particularizate, având o sferă extensibilă şi limite greu de precizat şi care nu reprezintă

decât o ipostază a socialului.

„Politic“ (substantiv masculin) este paradoxal un termen perfect neutru; el se susţine

prin valoarea sa intrinsecă, nefiind nici de stânga, nici de dreapta, insensibil la

fluctuaţiile istoriei, aşa cum remarca Georges Burdeau în al său Tratat de ştiinţă

politică. Politicul trimite la ideea unei ordini indispensabile (văzută ca osatură a

societăţii, ca structură socială) ce permite oamenilor să trăiască împreună. Politicul se

defineşte, deci, ca acel spaţiu social în care indivizii acceptă să supună conflictele lor de

interese unei instanţe în măsură să ofere reglementarea acestora; o putere ce deţine

monopolul coerciţiei legitime (Max Weber).

„Politica (substantiv feminin) defineşte o activitate ce constă în raportarea la putere şi

exercitarea prerogativelor pe care aceasta le presupune. Ea este o funcţie socială

deoarece realizarea sa este inseparabilă de o colectivitate socială, căreia îi delimitează

câmpul de acţiune şi orientarea spre anumite scopuri. Are o valoare instrumentală

întrucât nu-şi află justificarea decât în scopul pe care îl slujeşte (ex., într-o întreprindere

politica este o tehnică în slujba scopului economic). La nivelul societăţii globale

politica nu împrumută un scop situat în afara ei, ci este propria sa finalitate, propria

raţiune de a fi. Politicul se eliberează – prin politică – de subordonarea în care era ţinut

de condiţia sa instrumentală faţă de societate. Din mijloc devine scop.

5

În limba engleză există o altă distincţie: între policy şi politics. Pe baza acesteia se

poate diferenţia politica de diferitele activităţi ce ţin de gestionarea anumitor sectoare

(politica economică, politica socială etc.); politica unui om sau a unei instituţii

caracterizându-se printr-o voinţă ce animă o strategie determinată (politica

preşedintelui, a guvernului).

B. Definiţii mai mult sau mai puţin precise

a) Politica – raportată la stat. Această definiţie are drept fundament invocarea

etimologiei termenului grecesc polis (cetate). Politica este arta de a guverna în vederea

binelui public, aşa cum s-a prefigurat în cetatea antică. Definiţia aceasta este însă restrictivă,

limitând politica doar la una dintre modalităţile posibile de organizare a societăţii. Există

societăţi fără stat dar nu există societăţi care să nu fie traversate de fenomene de dominaţie şi

influenţă legate de repartiţia inegală a resurselor patrimoniale, economice, politice, simbolice.

Nici o societate nu poate fi concepută în afara politicului (ca structură) şi a politicii (ca

activitate), în afara dimensiunii normative şi organizaţionale a fenomenelor politice.

Adeseori, universul politic al societăţii depăşeşte perimetrul instituţional al statului.

b) Politica – raportată la putere. Identificarea politicii cu relaţia de putere reprezintă

o tentaţie dintotdeauna a ştiinţei politice justificând identificarea acesteia din urmă cu

sociologia politică (Maurice Duverger). În orice societate, în orice grup uman oricât de mic ar

fi el există indivizi care comandă (guvernanţi) şi indivizi care se lasă comandaţi, se supun

ordinelor (guvernaţi). Unii iau hotărâri şi alţii le execută. Această diferenţiere constituie un

dat fundamental, un fenomen politic depistabil în toate societăţile. O astfel de viziune este

extensivă: tinde să dilueze politica în ansamblul realităţii sociale. Puterea de stat nu este

diferită prin natură de formele puterii, proprii celorlalte tipuri de colectivităţi sociale. Se

deosebeşte de ele doar prin gradul de perfecţionare a organizării şi stricteţea obedienţei celor

guvernaţi. Puterea nu este caracteristică doar relaţiei politice. Se poate vorbi de putere şi în

alte situaţii (în familie, în şcoală, în Biserică).

c) Politica – identificată cu dominaţia. Pentru sociologul german Max Weber

singularitatea politicului este dată de capacitatea dobândită de o grupare umană de a

monopoliza resursele constrângerii fizice în interiorul unui teritoriu dat. O asemenea

revendicare se prevalează de credinţele colective suficient de profund internalizate pentru a-şi

valida „legitimitatea“. Politicul apare ca o „putere deasupra puterilor“. Se conferă astfel

valoare procedeelor de legitimare a dominaţiei politice în detrimentul principiilor generatoare

ale societăţilor politice.

C. Faptul politic şi politizarea societăţilor

Dacă în plan teoretic se poate încerca o disociere conceptuală între „politic“ şi

„politică“, în practică, în realitatea cotidiană deosebirea se estompează. Politicul apare

numai prin politica ce îl realizează, în vreme ce politica se justifică prin politicul căruia

caută să-i aservească societatea. Politicul ca structură a societăţii se manifestă în

politică prin modul în care oamenii interacţionează, cooperează, intră în conflict în

spaţiul puterii.

Nu există fapt politic în sine. Nu există fenomen politic prin natură sau esenţă, diferite

de realităţile sociale. Ştiinţa politică analizează acele fapte sociale ce dobândesc în

6

anumite contexte un caracter şi o calitate atribuite ca atare. Politica nu are raţiune de a

fi decât prin construirea politicului. Funcţia politică la nivel social presupune

funcţionalizarea politicului, a structurii unei societăţi, edificarea, ajustarea, echilibrarea

ei, asigurarea unor coeziuni şi detensionarea acelor relaţii ce pot duce la fracturi sociale

şi compromiterea unităţii râvnite. (Raymond Aron)

Pe măsură ce politica îşi extinde sfera valorilor tributare acţiunii sale, finalitatea

funcţiei politice înglobează sectoare de activitate tot mai diverse şi mai numeroase.

Politizarea este tocmai procesul prin care faptelor sociale li se conferă atribute şi

dimensiuni politice. Acest lucru se produce prin încorporarea lor în structura politică,

prin conştientizarea şi valorificarea unor raporturi, scopuri, obiective sociale ca repere

ale acţiunii politice (a partidelor, guvernelor, statelor).

Faptele politice sunt contingente, au determinări spaţio-temporale. Fiecare arie

culturală, fiecare naţiune produce propriile sale elemente de identificare a faptului

politic (o afacere de moravuri poate deveni un scandal politic, ex. Bill Clinton –

Monica Lewinski). Fenomene care altădată rămâneau circumscrise sferei private devin

politice prin intervenţia publică a puterii (sănătatea, familia).

Un fapt politic – calificat ca atare – poate proveni şi din redimensionarea unui raport de

forţe. O instanţă politică îşi impune în chip autoritar voinţa de a face să fie recunoscut

un fapt social ca fapt politic, ridicându-l la rang de problemă, interesând societatea în

ansamblul ei (ex. SIDA, lupta împotriva terorismului). Şi cetăţenii pot politiza un fapt

social prin militantism politic, impunând voinţa populară conducătorilor (ex. drepturi

civile, condiţia femeii).

Calificativul de fapt politic poate fi atribuit şi unei probleme pe care societatea nu

ajunge să o rezolve, în condiţiile unei carenţe a funcţiei sale reglatoare. Politicul apare

astfel sub forma unei specializări în medierea şi arbitrarea conflictelor într-o societate.

La intersecţia intervenţiei Puterii şi reacţiei civice, odată conştientizat în termeni de

acţiune politică, un fapt social devine ceea ce se cheamă fapt politic, o necesitate

socială căreia i se conferă o semnificaţie politică.

Bibliografie de referinţă

Obligatorie

Gianfranco PASQUINO, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002.

Opţională

Raymond ARON, Democraţie şi totalitarism, Editura All, Bucureşti, 2007.

Întrebări de autoevaluare

Definiţi conceptul de politic

Precizaţi diferitele înţelesuri ale noţiunii de politică

Identificaţi legătura dintre faptul politic şi politizarea societăţilor

7

MODULUL II. NATURA ŞI EVOLUŢIA ŞTIINŢEI POLITICE

Scopul modulului: Familiarizarea studenţilor cu apariţie şi evluţia ştiinţei politice, ca

preocupare a oamenilor de ştiinţă şi ca obiect de studiu academic.


Să identifice etapele parcurse în istorie de ştiinţa politică

Să enumere modalităţile de conceptualizare a ştiinţei politice

Să descrie modelele explicative ale ştiinţei politice

Există o reală dificultate în stabilirea statutului ştiinţei politice şi a genealogiei sale. Şi

aceasta din mai multe motive:

a) istoria ştiinţei politice şi a celor ce au practicat studiul politicii se împleteşte până

la indistincţie, iremediabil şi extrem de profitabil din punct de vedere intelectual

cu evoluţia gândirii politice în genere, cu filosofia politică, cu istoria doctrinelor

politice, cu teoria statului şi dreptului, cu sociologia şi psihologia politică etc.;

b) evoluţia ştiinţei politice are loc odată cu definirea şi redefinirea obiectului său de

studiu, cu adjudecarea de noi metode şi tehnici, în vederea atingerii unor

standarde incontestabile de ştiintificitate;

c) ştiinţa politică are rădăcini istorice adânci dar şi origini de dată exactă, are o

ambiţie descriptivă dar şi una normativă, prescriptivă.

A. Genealogia ştiinţei politice

Gânditorii lumii anitce – Platon şi Aristotel îndeosebi – au pus dintru început politica în

centrul reflecţiilor lor, deschizând o prestigioasă şi acaparantă tradiţie. Lui Aristotel i se

datorează sintagma „zoon politikon“ (omul ca „animal politic“). Pentru aceştia politica

era arta de a guverna cetatea, în spiritul legilor şi interesului general – văzut ca bine

public. Politica s-a situat astfel inevitabil într-o relaţie privilegiată cu morala.

În epoca Renaşterii, Machiavelli autorul celebrei lucrări Principele (1513) a elaborat

primul tratat de politică în care sunt expuse cele mai adecvate modalităţi de cucerire şi

exercitare a puterii, subsumate scopului constituirii unui stat. Hobbes în al său

Leviathan surprinde omnipotenţa statului care asemenea monstrului biblic ajunge să-şi

impună forţa colosală asupra tuturor supuşilor săi.

Montesquieu şi iluminiştii francezi au evidenţiat necesitatea supremaţiei legii şi

respectul ordinii naturale ca fundamente ale orânduirii politice – idei preţioase ce vor

sta la baza concepţiei moderne despre politică şi democraţie.

Ştiinţa politică este însă printre ultimele ştiinţe sociale apărute în secolul al XIX.

Fondatorii ei sunt: Auguste Comte, Alexis de Tocqueville, Emile Boutmy; primul –

întemeietorul ştiinţei pozitive, cel de-al doilea – autorul lucrării Democraţia în

America iar ultimul, ctitor al şcolii franceze de ştiinţe politice (1872). Apariţia ştiinţei

politice se datorează unor condiţii favorizante: crearea unei administraţii moderne a

cărei raţionalizare în plan acţional reclama cunoştinţe noi; o specializare şi o

profesionalizare accentuată; laicizarea şi democratizarea politicii; apariţia de instituţii

publice şi facultăţi de profil în învăţământ; emanciparea politică şi culturală a unor

categorii de populaţie în spiritul valorilor civice ale revoluţiilor burgheze.

Încă din cele mai vechi timpuri obiectul de studiu propriu-zis al ştiinţei politice l-a

contribuit puterea. Cucerirea şi utilizarea puterii, concentrarea, distribuţia ei, originea şi

8

legitimitatea exercitării sale, însăşi definirea ei au rămasa mereu în atenţia analizei

politice de la Aristotel la Machiavelli, de la Max Weber la politologii contemporani.

Totuşi, ca obiect fundamental al ştiinţei politice, mai ales în ultimele două secole, statul

s-a substituit fenomenului puterii. Dacă în primele reflecţii ale clasicilor gândirii

politice, de la Machiavelli la Hobbes problema crucială este aceea a creării unei ordini

politice, cu ajutorul însă al controlului puterii, în cadrul unor frontiere delimitate,

ulterior accentul cade pe necesitatea creării unui stat pluralist (Locke), democratic

(Tocqueville şi federaliştii americani), puternic (Hegel) capabil să asigure o înţelegere

între clasele sociale (H. Kelsen), gata să decidă în situaţii de urgenţă (C. Schmitt). Se

conturează două tradiţii:

a) cea anglo-saxonă – ce acordă atenţie proceselor sociale mai curând decât

structurilor statului (common law);

b) continental-europeană – privilegiind analiza structurilor statului, a instituţiilor

(se detaşează dreptul constituţional).

O altă linie de gândire ce pleacă de la Machiavelli, trece prin Tocqueville şi fertilizează

cercetările contemporane din SUA şi Europa occidentală unifică studiul istoriei cu

observarea fenomenului politic (vezi studiile consacrate democraţiei).

Şcoala politică italiană – reprezentată de Pareto, Mosca, Michels – a focalizat interesul

studiului pe fenomenul elitelor, pe ceea ce se cheamă „clasa politică“ şi tendinţele

oligarhice în partidele de masă, oferind prin sinteza operată cu teoria behavioristă şi

analiza comportamentului politic direcţii fecunde de cercetare, cu rezultate de

incontestabilă valoare euristică.

O tentativă de a fixa mai bine obiectul ştiinţei politice care nu ar fi nici puterea, nici

statul aparţine lui David Easton. Acesta propune o analiză sistemică a politicii văzută ca

„atribuire imperativă de valori pentru o societate“. Analiza sistemică are la bază un

model de inputs-uri (cereri şi susţineri din partea societăţii) traduse în outputs-uri

(răspunsuri şi decizii ce pot avea efect asupra noilor cereri).

Analiza sistemului a furnizat studiilor politice un criteriu de ştiintificitate, căruia i s-a

asociat analiza comportamentalistă care-şi asumă sarcina de a observa şi tipologiza

comportamentele concrete ale actorilor politici (indivizi, grupuri, mişcări, organizaţii)

apelând la tehnici specifice, simulări şi cuantificări sofisticate. Mulţi dintre

reprezentanţii curentului behaviorist ajung însă să acorde un interes exagerat tehnicilor

în detrimentul teoriilor. Se afirmă astfel o tendinţă periculoasă către hiperfactualism,

culegere supraabundentă de date irelevante, împrumuturi de paradigme ce riscă să

anuleze autonomia abia câştigată a ştiinţei politice.

B. Abordarea sociologică a politicului

Ştiinţa politică datorează sociologiei exigenţele epistemologice ce trebuie să ghideze

analiza realităţii politice. Lecţia lui E. Durkheim potrivit căreia „faptele sociale în sine“

trebuie considerate ca „lucruri“, ca entităţi obiective a favorizat efortul de scientizare a

cunoaşterii politice, recursul la metodă făcând posibilă disjungerea între realitatea

fenomenelor politice şi reprezentările umane despre acestea.

Faptul politic nu este un element singular ci o rezultantă a unei serii de interacţiuni, de

relaţii cu mediul înglobat, rezultând un joc complex de constrângeri şi intenţii, de feed-

back-uri, de cauze şi efecte trecând unele într-altele.

9

Sociologia politică recurge la metode şi tehnici empirice consacrate (observarea,

ancheta de teren, interviul, sondajul de opinie, analiza secundară a datelor) care oferă

informaţii preţioase asupra opiniilor şi comportamentelor individuale şi colective.

Modalităţile de conceptualizare în ştiinţa politică sunt:

a) tipologia – o metodă de clasificare ce integrează o multitudine de criterii

considerate ca discriminante (ex. tipologia regimurilor, tipologia partidelor

politice);

b) tipul-ideal, – construit pe baza observării empirice a fenomenelor reale,

accentuându-se acele trăsături care configurează o imagine, un concept cât mai

aproape de starea pură, definitorie a acestora (ideal-tipul weberian);

c) modelul – un ansamblu de propoziţii din care se poate deduce suma consecinţelor

legate în mod direct de fenomenul studiat. Are o dimensiune dinamică spre

deosebire de tipologii care sunt statice şi vizează relevarea proceselor constitutive

ale fenomenelor sociale şi politice.

C. Modelele explicative ale ştiinţei politice

a) modelul empirist – pune accent pe fapte, pe realizările nemijlocite şi se bazează

pe acumulări de date cuantificate (sondaje, anchete statistice); numit şi modelul

behaviorist, presupune apelul la un pragmatism ştiinţific, obiectivist, caracterizat

printr-o matematizare excesivă (vezi studiile lui P. Lazarsfield, E. Katz, B.

Berelson, H. D. Laswell, A. Campbell); riscă să ofere doar o imagine parţială a

realităţii politice;

b) modelul funcţionalist – postulează o unitate funcţională a societăţii aplicabilă

politicului. Aceleaşi funcţii caracterizează toate sistemele politice, cu unele

variaţii neimportante. Reproşurile aduse acestui model vizează un anume finalism

care vede în orice fapt social un răspuns la o nevoie funcţională;

c) modelul individualist sau abordarea „individualismului metodologic“ (R.

Boudon) se bazează pe contestarea teoriilor hollistice ce pedalează pe analiza

totalităţilor şi nu a indivizilor (clasa socială, clanul, naţiunea). Revendică o nouă

perspectivă prin care se restituie comportamentelor politice calitatea dată acestora

de o doză de hazard şi de anumite opţiuni, indivizii nefiind simple particule sau

maşinării integrate într-un sistem supradeterminant;

d) modelul dezvoltării – vizează trecerea de la o structură tradiţională la una

modernă; reţine dimensiunea dinamică, de transformare a sistemelor politice (D.

Apter, E. Shills). Dificultatea pe care o presupune constă în determinarea

parametrilor ce permit evaluarea gradului de modernitate politică. Defectul

modelului: exclusivismul comparării sistemelor politice doar cu democraţiile

occidentale, considerate un prototip al evoluţiei dezirabile.


Obligatorie

Gianfranco PASQUINO, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002.

Opţională

Michel Hastings, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000.

Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative, Bucureşti, 1999.

10


Explicaţi modelele ştiinţei politice

Indicaţi condiţiile favorizante pentru apariţia ştiinţei politice

Daţi exemple de conceptualizări în ştiinţa politică

MODULUL III. PUTEREA POLITICĂ

Scopul modulului: Familiarizarea studenţilor cu noţiunea de putere, în opoziţie cu cea de

dominaţie, şi cu principalele tipuri de manifestări ale puterii în cadrul unui stat de drept.


Să identifice definiţiile conceptului de putere, cu particularizarea ideii de putere

politică.

Să enumere cel puţin trei modalităţi de exercitare a puterii politice.

Puterea este un concept central al ştiinţei politice, deşi esenţa sa este greu de definit şi

trimite la o multitudine de situaţii şi ipostaze extrapolitice (puterea părinţilor asupra copiilor,

puterea socială – ca modalitate de control a indivizilor etc.) Termenul este utilizat în mai

multe accepţii (cetăţean versus Putere, puterea poporului, Putere – ca guvernământ – versus

Opoziţie, puteri publice – sinonime cu organele statului etc.).

B. de Jouvenel defineşte „puterea pură“ prin „comandamentul existent în sine şi

pentru sine“.

Puterea se poate evidenţia şi în cadrul unei relaţii între două sau mai multe persoane,

puterea asupra cuiva. Această perspectivă interacţionistă se originizează într-o definiţie

celebră avansată de Max Weber: „puterea este şansa de a face să triumfe în sânul unei relaţii

sociale propria voinţă, chiar în pofida rezistenţelor; prea puţin contează pe ce trebuie să se

sprijine această şansă“. Puterea asupra cuiva este puterea de a face ceva. Este o capacitate

de acţiune fie materială (a munci, a face o lucrare), fie juridică (a dispune de o competenţă

recunoscută de drept). În realitate puterea de a face ceva nu se inserează neapărat într-o

relaţie când rămâne doar o aptitudine fizică sau intelectuală susceptibilă de a se realiza într-un

proiect.

A. Exerciţiul puterii

În concepţia interacţionistă accentul este pus pe relaţia disimetrică învederată de putere.

Mai întâi puterea presupune prezenţa a cel puţin două persoane, Apoi puterea nu este o

esenţă imuabilă şi nici o natură abstractă. Ea este o practică, o experienţă socială. În

fine, exercitarea puterii suscită o reacţie depistabilă în comportamentul politic. Este de

reţinut definiţia politologului american R. Dahl: „A exercită o putere asupra lui B în

măsura în care obţine de la B o acţiune Y pe care acesta din urmă n-ar fi efectuat-o

altfel“. Această abordare permite stabilirea unei legături între noţiunea de putere (sau

competenţă juridică) şi cea de responsabilitate. Cel ce exercită puterea are sau trebuie

să aibă responsabilitatea actelor sale sau a consecinţelor acestora, indiferent că în

anumite situaţii actele sunt comise de executanţi ce-i îndeplinesc ordinele.

11

Imputarea puterii – este un proces de comunicare care adesea deformează sau

simplifică exagerat realitatea. De exemplu când autorul aparent nu este autorul real sau

când procesul decizional complex este atribuit de o manieră totalmente personalizată

unui singur individ. Pe de altă parte, exerciţiul puterii se poate manifesta în absenţa

oricărei decizii, în condiţii de invizibilitate a oricărei imputări. Exercitarea unei puteri

poate produce nu numai comportamente observabile ci şi non-decizii şi cu cât este mai

intensă poate provoca absenţa oricărei contestaţii vizibile. Procesul de reducere la

tăcere sau anihilare a eventualei contestări este foarte complex, combinând elemente de

ordin juridic, psihologic, psihic, sociologic şi cultural.

Exercitarea puterii se soldează cel mai adesea cu limitarea libertăţii individului. În acest

context problema consimţământului celor asupra cărora se exercită puterea devine de

cea mai mare importanţă. Dacă B consimte să aibă un comportament sugerat de A

putem, oare spune că B este supus puterii lui A?

Pragul între constrângere şi consimţământ nu este totdeauna clar definit. B poate

consimţi să se comporte într-un anume fel la sugestia lui A din interes (bine sau rău

înţeles), din ignoranţă sau necunoaşterea datelor exacte a situaţiei, ori chiar din orbire.

Contextul social şi psihologic al consimţământului trebuie stabilit şi cunoscut pentru a

se repera din punct de vedere sociologic o relaţie de putere efectivă.

Indivizii preferă să creadă că ei se supun voluntar sau că sunt constrânşi să se

subordoneze. Dar şi cel ce exercită puterea se poate iluziona în chip similar.

O relaţie de putere se poate prezenta ca un comandament în măsura în care cel asupra

căruia se exercită are de ales între a se supune ordinului sau a risca să fie sancţionat (ex.

ordinul dat de un ofiţer altui militar de rând). Injoncţiunea este o condiţie necesară şi

suficientă a comportamentului prescris? Injoncţiunea autentică se relevă atunci când cel

ce se supune ordinului are de ales între două atitudini: să se plieze în faţa comenzii

adoptând un comportament prescris sau să se expună unei pedepse. Aceasta din urmă

poate viza privarea în mod autoritar de un avantaj scontat, producerea unui prejudiciu

(privare de libertate sau de bunuri materiale). Nesupunerea duce la deteriorarea

condiţiei subordonatului.

În cazul unei relaţii de putere care se exercită de o manieră necoercitivă şi care este

cunoscută sub numele de influenţă individul se află plasat în faţa unei alternative

diferite, sau adoptă comportamentul sugerat, beneficiind de anumite avantaje

(recompensă materială sau simbolică, favoruri din partea unui personaj influent),

obţinând o gratificaţie psihosocială (mai puţină anxietate, stimă de sine, stabilitatea

propriei condiţii) sau nu adoptă comportamentul sugerat şi se privează singur de o

recompensă, suferind implicit o deteriorare a situaţiei de care dispune.

Relaţia de influenţă exclude constrângerea şi se bazează pe seducţie sau persuasiune.

Manipularea constituie o variantă de persuasiune care invederează un caracter

clandestin. A îl influenţează pe B, fără ca acesta să conştientizeze direcţia sau scopul

către care se îndreaptă la sugestia lui A. Manipularea presupune o manieră neloială de a

abuza de încrederea indivizilor, refuzându-le să examineze atent situaţia şi să ia o

decizie autonomă, în cunoştinţă de cauză.

B. Specificul puterii politice

Natura politică a puterii nu se revelează de o manieră obiectivă absolută ci rezultă dintr-

o acţiune de atribuire şi imputare contextualizată, destinată a face recunoscut rolul

12

conducătorului (ex. un rege pe care nimeni nu-l mai consideră rege nu mai exercită nici

o putere).

La originea puterii politice există conflicte şi tensiuni ce se manifestă în orice societate

umană şi care necesită rezolvări corespunzătoare. Există forme arhetipale de conflict

între generaţii, între seminţii diferite (triburi, clanuri, populaţii sedentare şi nomade

etc.). Există un conflict între indivizi şi grupuri care se află în situaţii de inegalitate.

Penuria obiectivă sau negativă va general întotdeauna sentimente de frustrare şi

resentimente. În fine o ameninţare prezumtivă din partea unui inamic exterior, perceput

în termenii alterităţii şi ostilităţii difuze, obligă de asemenea la o mobilizare socială ce

consolidează fundamentele puterii.

Conflictele conturează raporturi de forţe, ierarhii care cu timpul devin mize sociale

alimentând competiţia politică. Puterea politică devine în aceste circumstanţe o

instanţă reglatoare a disputelor şi disensiunilor, a raporturilor conflictuale dintr-o

societate.

Sarcina puterii nu este de a face să dispară inegalităţile, disimetriile din societate şi

viaţa politică, ci de a crea un cadru în care acestea să devină suportabile, deci

acceptabile.

Puterea politică se defineşte prin efectele sale (G. Balandier). Ea apără o societate de

propriile imperfecţiuni şi excese, luptă contra entropiei, a factorilor perturbatori şi a

situaţiilor de dezordine, protejând comunitatea socială de pericolele exterioare reale sau

presupuse.

Nu în ultimă instanţă, sursa puterii rezidă în teamă. Oamenii au trăit dintotdeauna sub

spectrul unor ameninţări sau terori (spirite, prevestiri rele, războaie, molime,

cataclisme, sărăcia). G. Burdeau preciza că „societăţile sunt fricoase“ iar reprezentările

lor despre putere sunt mai puţin redutabile decât cele despre astfel de terori imaginare

sau efective. Miturile fondatoare consacră victoria contra haosului şi tenebrelor. Puterea

politică, asemenea magiei, reprezintă o soluţie pentru a stăpâni incontrolabilul.

Teama potenţează disponibilitatea oamenilor de a se supune unei instanţe conducătoare

politic, chiar şi atunci când frica este subliniată şi exorcizată (inclusiv în sistemele

democratice).


Obligatorie

Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002.

Opţională

Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, 1992.


Enumeraţi cel puţin trei modalităţi de definire a noţiunii de putere.

Identificaţi şi comparaţi cel puţin trei moduri diferite de exercitare a puterii politice

Explicaţi diferenţele dintre putere, control, influenţă şi manipulare.

13

MODULUL IV STATUL

Scopul modulului: Înţelegerea conceptului juridic de stat, cu particularizarea statului naţiune

şi identificarea funcţiilor statului modern.


Să definească conceptul de stat şi de stat naţiune

Să identifice principalele funcţii îndeplinite de stat

Să precizeze etapele parcurse în sociogeneza statului

Omniprezent în vocabularul vieţii politice, conceptul de stat sugerează multora

existenţa unei entităţi, instanţe, fiinţe colective, abstracte, total diferită şi distinctă de

societatea civilă în care trăim. În realitate avem de a face cu indivizi: guvernanţi, funcţionari,

administratori etc. ce întreţin cu alţi actori sociali relaţii constante, multiple, formale şi

informale, reglementate juridic (de Constituţie, legi, regulamente, convenţii, acorduri şi

tratate). Statul (putere publică) nu este decât un sistem de raporturi juridice complexe ce

transced opoziţia între stat şi societate civilă.

În anumite contexte termenul de stat nu desemnează numai puterea ce se exercită în

sânul societăţii civile ci societatea în ansamblul ei privită din punct de vedere al

organizării politice globale. În domeniul relaţiilor internaţionale sensul care prevalează este

cel al statelor ca subiect de drept internaţional public.

Şcoala juridică germană şi franceză de la începutul secolului al XX-lea a formulat

teoria celor trei elemente constitutive ale statului. Statul presupune un teritoriu, în care

locuieşte o populaţie şi în cuprinsul căruia se exercită o putere juridic organizată.

În sânul societăţii civile, statul monopolizează coerciţia legitimă în serviciul puterii sale

de joncţiune juridică. Ceea ce caracterizează puterea publică este capacitatea de a impune

acte unilaterale, adică norme a căror validitate este independentă de consimţământul

supuşilor. H. Kelsen remarca: „Puterea statului nu este o forţă sau o instanţă mistică

disimulată în spatele statului sau al dreptului său; ea nu este altceva decât eficacitatea ordinii

juridice statale“.

În epoca modernă asistă, la o tendinţă caracteristică: instituţionalizarea puterii politice

în structurile de stat. Instituţionalizarea desemnează procesul de transfer al puterii unei

persoane fizice către o instanţă abstractă. „Oamenii au inventat statul pentru a nu mai trebui

să se supună oamenilor“ (G. Burdeau).

Pentru Max Weber statul este „o întreprindere politică având caracter instituţional în

care conducerea administrativă revendică cu succes, în aplicarea reglementărilor, monopolul

constrângerii fizice legitime“. Rămâne însă de precizat în ce scop face statul acest lucru, ce

misiune îşi asumă acesta („paznic de noapte“ în teoria liberală a statului minimal, stat

providenţă, stat misionar)?

14

B. Sociogeneza statului

Statul este un produs istoric nicidecum o formă de putere naturală. Nu există societate

fără putere, există însă societăţi fără stat (societăţi primitive studiate de antropologi).

Acestea sunt societăţile segmentare – în care mecanismele sociale funcţionează graţie

unei îmbinări dinamice de segmente construite în funcţie de sarcinile ce trebuie

îndeplinite; o structură fundată pe legături parentale şi descendentă dintr-un strămoş.

Există şi societăţi primitive ce cunosc o diferenţiere a rolurilor şi o specializare a

agenţilor puterii: „Guvernanţii“ recurg adesea la magia coercitivă a vrăjitorului, la

puterea religiei; sau delegă grupului întreg ori unor membri ai săi recursul la violenţă în

vederea respectării normelor.

În societăţile bazate pe dreptul cutumiar nu există o unificare a proceselor de edictare a

normelor juridice ce trebuie să regleze ordinea socială. În schimb, în statul modern se

produce o centralizare şi o monopolizare a constrângerii legitime, care se exprimă

printr-o emergenţă a sistemului piramidal al dreptului. Paralel cu aceasta există o

structură piramidală a administraţiei şi serviciilor publice. Se constituie o ierarhie

piramidală. Se instituţionalizează astfel puterea politică. Şi aceasta la două niveluri:

a) disocierea între persoana fizică a guvernantului şi conceptul abstract de putere

publică (ex. între rege şi Coroană, între preşedinte şi preşedinţie);

b) generalizarea statutelor juridice constitutive ale Statului de drept; definirea

prerogativelor şi obligaţiilor tuturor celor ce sunt supuşii statului sau exercită puterea

în numele lui; este vorba de „puterea legal-raţională“ în sensul acreditat de Max

Weber. Guvernanţii şi agenţii administraţiei trebuie să respecte cu scrupulozitate

legile şi reglementările în vigoare.

Unii autori – ce au legat apariţia statului modern de anumite transformări socio-

economice, produse în Europa la sfârşitul Evului Mediu – au supralicitat rolul factorilor

comerciali, financiari şi al premiselor economice precapitaliste. Statul ar fi apărut ca un

instrument de protejare a intereselor economice ale unei elite burgheze emergente, ale

unui grup social dominant (este o teză de inspiraţie marxistă împărtăşită de Im. Waller

stein).

Alţi autori au insistat asupra faptului că apariţia statului s-ar datora mai curând unor

modele culturale preexistente Statul modern ar fi preluat de la Biserică nu numai

structura sa biocratizată şi ierarhizată ci şi tehnici de guvernare o teorie a suveranităţii,

ce ar fi avut drept consecinţă recunoaşterea competenţei puterii temporale în afacerile

politice.

C. Statul naţiune

Există două concepţii dominante despre naţiune care pleacă de la distincţia propusă de

istoricul şi sociologul german F. Tönnies la sfârşitul secolului al XIX-lea între

comunitate (gemeinschaft) – întemeiată pe legături de sânge familiale, de rasă şi etnie,

pe vecinătăţi şi camaraderie, pe trăiri afective – şi societate (gesellschaft) – întemeiată

pe asociere voluntară şi consimţământ, pe calcul raţional şi interese utilitariste,

(întreprinderea capitalistă), pe teorii filosofice contractualiste şi practici politice precum

votul universal şi principiul majorităţii (statul modern).

15

Opoziţia dualistă între comunitatea „naturală“ şi societatea „contractuală“ a fost

preluată de Max Weber care a formulat o concepţie despre naţiune în termeni

etnoculturali; un grup întemeiat pe date obiective – originea populaţiei, solul, limba,

religia, moravurile, istoria politică – în care statul apare ca un instrument de unificare a

comunităţii naţionale, de protecţie a minorităţilor proprii detaşate de patria-mamă şi

care asigură în interiorul frontierelor sale coeziunea grupului comunitar.

Cealaltă concepţie despre naţiune, datorată lui E. Renan, valorizează nu atât elementele

de apartenenţă obiectivă ci voinţa de convieţuire, dimensiunea alegerii personale,

adeziunea ratificată. Statul este garantul unei politici liberale faţă de minorităţile

locuind pe teritoriul său şi o mai redusă ingerinţă la nivelul diasporei proprii. Naţiunea

se defineşte prin ambiţia sa de a transcende prin cetăţenie apartenenţele particulare,

culturale, economice sociale şi a defini cetăţeanul ca individ abstract, cu drepturi şi

libertăţi inmprescriptibile.

D. Funcţiile statului

O întreagă tradiţie de analiză s-a străduit să identifice funcţiile statului într-o

perspectivă nu numai descriptivă ci şi normativă. Obiectivul subiacent era justificarea

punerii în operă a unui sistem de echilibru şi contraponderi astfel încât „puterea să

limiteze puterea“ potrivit celebrului adagiu al lui Montesquieu. Soluţia întrevăzută de

acesta era speranţa puterilor, adică atribuirea de sarcini specifice instituţiilor statale,

distincte. Această distincţie vizează trei funcţiuni (puteri):

a. legislativă (stabilirea de norme generale şi impersonale); organele statului prin care

se exercită: Parlamentul (legi); Guvernul (decizii, ordonanţe), Curtea supremă de

casaţie.

b. executivă (aplicarea legilor şi derularea politicilor în diverse domenii: economic,

financiar, extern, apărare etc.); organele statului prin care se exercită: Guvernul,

administraţia publică, Parlamentul (în situaţii excepţionale);

c. judecătorească (soluţionarea litigiilor apărute din aplicarea legilor); organele statului

prin care se exercită: magistratura, autorităţile judecătoreşti.

În epoca contemporană asistăm la un proces global de limitare a suveranităţii statului şi

transfer al unor prerogative ale sale unor instanţe supra şi transnaţionale. Are loc o

eroziune a ideii de stat-naţiune.


Obligatorie


Opţională



Definiţi noţiunea de stat

Enumeraţi cel puţin trei tipuri de factori care au contribuit la geneza statului naţiune.

Analizaţi, la alegere, una din funcţiile îndeplinite de stat.

16

MODULUL V. DOMINAŢIE ŞI LEGITIMARE POLITICĂ

Scopul modulului: Familiarizarea studenţilor cu noţiunea de legitimitate şi impactul

acesteia asupra apariţiei statului democratic modern.


Să facă distincţia între conceptele de putere şi dominaţie

Să identifice tipurile de dominaţie întâlnite pe parcursul istoriei

Să explice noţiunea de supunere politică

Conceptul de dominaţie definit în câmpul sociologiei politice de Max Weber presupune

cu necesitate două elemente: legitimitatea ce-i asigură stabilitatea şi o autoritate ce îi

conferă formă. Fiecare societate îşi creează propria „formulă“ de dominaţie, întemeindu-se

pe norme, valori şi credinţe sociale prin care îşi certifică trăsăturile culturale specifice.

Noţiunea de dominaţie prezintă avantajul pentru analiza politică de a surmonta

explicaţia de recursul la putere – ca raport asimetric de forţă şi constrângere unilaterală a

celui dominat de către dominator.

A. Putere şi dominaţie

Pentru Weber, puterea (Macht) reprezintă doar relaţia socială ce permite triumful unei

voinţe, în pofida rezistenţelor întâmpinate, contând prea puţin pe ce se sprijină o astfel

de şansă şi neprecizându-se mobilul sau modalităţile ce permit obţinerea obedienţei.

Dominaţia (Herrschaft) „semnifică şansa de a găsi persoane determinabile, gata să se

supună unui ordin cu conţinut determinat“. Această definiţie pune accent pe resursele

mobilizabile şi constrângerile suferite. Conceptul vizează identificarea ordinii sociale

organizate ce permite exercitarea efectivă a puterii.

Sociologia weberiană a fost pe bună dreptate o „sociologie a dominaţiei“.

În condiţiile dominaţiei, supunerea este fundată pe recunoaşterea de către indivizii ce se

supun a caracterului legitim al ordinelor primite. Chiar dacă frontierele între putere şi

dominaţie sunt labile şi greu de delimitat în ultimă instanţă, legitimitatea este

elementul ce permite diferenţierea lor.

Insistând asupra noţiunii de legitimitate, Weber face din această variabilă culturală

criteriul distinctiv a trei „tipuri ideale“ de dominaţie politică cu trăsături contrastante.

a) Dominaţia tradiţională – îşi datorează legitimitatea pe credinţa în intangibilitatea

normelor cutumiare şi a tradiţiilor ancestrale. Se caracterizează prin predominarea

relaţiilor de tip personal între senior şi vasal, între principe şi supuşii săi, printr-o

slabă instituţionalizare juridică. Acestei scheme de dominaţie îi corespunde tipul de

acţiune tradiţional, supunerea rezultând din grija pentru conformare cu un rol definit,

fiind exclusă orice formă de calcul raţional şi deliberat.

b) Dominaţia charismatică (cuvântul charismă vine dintr-o rădăcină grecească şi

înseamnă „graţie“) – se sprijină pe supunerea în faţa calităţilor considerate

extraordinare ale unui conducător (ex. De Gaulle, Hitler, Khomeyni). Este dominaţia

exercitată de un tribun demagogic asupra mulţimilor, de un profet inspirat asupra

discipolilor săi fervenţi, de un şef de stat plebiscitar asupra poporului său. Relaţia

funcţionează pe baza capacităţii de seducţie şi suscită pulsiuni (dorinţe, dragoste,

17

adoraţie). Autoritatea charismatică intervine în perioada de convulsii sociale, criză,

revoluţie. Ea suspendă cursul normal al activităţii instituţiilor. Nu totdeauna

charisma este o emanaţie naturală a unei personalităţi puternice. Conducătorul

charismatic îşi construieşte o reprezentare de sine cu ajutorul unor strategii de

comunicare eficiente. Un regim clădit pe temeiul unei autorităţi charismatice nu

supravieţuieşte morţii fondatorului său. Transformarea charismei în cult postum al

personalităţii permite înfiriparea unui proces de rutinizare (vezi cultul lui Stalin).

c) Dominaţia legal-raţională – este caracteristică pentru sistemele politice moderne.

Se manifestă în aparatul de stat, în întreprinderi, administraţie, Biserică sau partidul

de masă. Tipul pur îl reprezintă „conducerea administrativ birocratică“. În cadrul său

predomină elementele de organizare impersonală, fundamentată pe competenţă şi

credinţă în legalitatea normelor juridice în vigoare. Liderii sunt recrutaţi nu graţie

unor favoruri personale, ci după reguli tehnice ce permit aprecierea calificării

profesionale şi stăpânirea acelor procedee specializate indispensabile exercitării

atribuţiilor lor. Pentru Weber statul birocratic este forma principală de dominaţie

legal-raţională, reieşită treptat din formele tradiţionale de dominaţie. Acestei

scheme de dominaţie îi corespunde tipul de acţiune zweckrational. Individul se

comportă raţional în raport cu un obiectiv definit şi el raţional.

Legitimitatea care este tocmai adecvarea între o instituţie şi o credinţă considerată

superioară, îndreptăţită nu este dată o dată pentru totdeauna. Ea este fragilă şi se

întreţine prin ritualuri susţinute şi frecvente. O criză politică majoră poate ilustra un

deficit al resurselor şi al suporterilor pe care un regim contează la un moment dat.

Orice resursă legitimată este limitată. Uzura şi demonetizarea sunt riscuri de care

guvernanţii trebuie să ţină cont. Erodarea legitimităţii poate proveni dintr-o serie de

erori comise de guvernanţi dar şi dintr-o stare de decepţie generală ce ruinează

consimţământul cetăţenilor, încurajând pornirile contestatare. Doar o manipulare

dramatică a simbolisticii politice (ex. pericol extern pentru ţară) poate restabili

temporar legitimitatea unui regim.

Momentele de criză oferă ocazia repunerii în discuţie a problemei legitimităţii, a

redefinirii valorilor şi credinţelor unei societăţi (ex. mai 1968 şi fisurarea legitimităţii

regimului lui de Gaulle în Franţa).

B. Supunerea politică

Supunerea în politică înseamnă acceptarea de voie sau de nevoie a relaţiei inegalitare

de dominaţie. Acceptarea ordinii politice se poate realiza şi prin violenţă, dar

supunerea va fi fondată atunci pe frică, sentiment ce va avea un efect negativ asupra

acţiunii de legitimare.

Puterea legitimă este cea care face din supuşi complicii săi, îi transformă în aliaţi şi

chiar în suporteri. Are loc de fapt un proces de internalizare a credinţelor fondatoare ale

ordinii sociale şi politice.

Supunerea este mecanismul psihologic care integrează acţiunea individuală proiectului

politic, cimentul natural care leagă oamenii de sistemele de autoritate (S. Milgram). O

serie de experimente de psihologie socială indică faptul că individul, pus în situaţia de a

fi agent al voinţei altuia pe care o recunoaşte, acceptă controlul total al unei persoane ce

18

posedă un statut mai ridicat şi nu se mai consideră responsabil de actele sale. Conversia

la starea de agent diminuează conştiinţa şi o reduce la atitudinea de supunere în faţa

autorităţii (vezi situaţiile de război când se comit crime la ordin).

Conformitatea apare atunci când un individ îşi modifică, deliberat, sub o presiune

exercitată şi asupra celor din jur, comportamentul, în scopul de a se armoniza cu grupul

din care face parte.

Spre deosebire de supunere care reflectă o atitudine de acceptare faţă de factorul de

dominaţie, conformitatea este o pliere în faţa celor având un statut similar subiectului în

cauză. Conformismul este o sursă de comoditate şi stabilitate socială şi politică, este

preţul plătit de individ pentru a nu suferi rigorile dominaţiei (marginalizarea,

excluderea) pentru concepţiile sale heterodoxe sau ieşirile sale distonante în raport cu

ceilalţi membri ai grupului.

Dominaţia, supunerea şi conformismul pot fi însă şi surse de alienare politică pentru

individ, alături de alte forme de înstrăinare şi frustrare.


Obligatorie


Opţională

Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, 1992.


Seymour Martin Lipset, L’Homme et la politique, Editions-du Seuil, Paris, 1960.


Precizaţi care este elementul de separare a puterii de dominaţie. Explicaţi.

Enumeraţi caracteristicile dominaţiei tradiţionale.

Precizaţi diferenţa dintre dominaţia tradiţională şi cea charismatică

Definiţi noţiunea de supunere politică

19

MODULUL VI. PARTIDELE POLITICE

Scopul modulului: Familiarizarea studenţilor cu noţiunea de partid politic, cu geneza,

caracteristicile şi funcţiile partidelor politice, cu tipologia acestora, precum şi cu funcţiile

îndeplinite de partidele politice într-un stat. De asemenea, se urmăreşte familiarizarea

studenţilor cu sistemele de partide şi cu criteriile care diferenţiază între acestea şi grupurile de

presiune sau grupurile de interes.


Să identifice, conform criteriilor învăţate, partidele politice propriu-zise dintr-un stat

Să enumere principalele funcţii îndeplinite de partidele politice.

Să facă distincţia între partide politice şi grupuri de presiune sau grupuri de interes

Să poată corela tipurile de sisteme de partide cu tipurile de stat modern în care acestea

funcţionează.

Partidul politic ca formă instituţionalizată a activităţii politice ca expresie

organizaţională, în plan practic, a nevoii de asociere şi activism, ca mediator privilegiat al

vieţii politice reprezintă, în pofida tuturor criticilor şi dezamăgirilor pe care le suscită, un rău

necesar în societatea modernă.

Termenul de partid este destul de vechi şi el desemna în Evul Mediu o mică formaţiune

militară aflată în campanie, devenind ulterior sinonim celui de tendinţă, facţiune, clică. Abia

începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea această noţiune discutabilă sugerează o

organizaţie politică structurată.

A. Definiţia partidului politic. Criterii de identificare

Politologii americani Joseph Lapalombara şi Myron Weiner au avansat în 1966 o

definiţie a partidului politic care se structurează în jurul a patru discriminanţi:

a) Continuitatea organizaţiei. Este vorba de ceea ce s-ar numi „o organizaţie

durabilă“, respectiv o organizaţie a cărei speranţă de viaţă politică să o depăşească

pe cea a conducătorilor săi în exerciţiu. Acest criteriu permite departajarea partidelor

politice în adevăratul sens al cuvântului de clicile sau facţiunile personale care nu

supravieţuiesc de regulă fondatorilor lor, dar şi de „organismele ad-hoc“ a căror

existenţă încetează o dată cu atingerea scopului fixat. Este condiţia primordială a

transformării unei organizaţii în partid.

b) Caracterul naţional al organizaţiei. Este vorba de „o organizaţie“ bine stabilită şi

aparent durabilă care să aibă raporturi regulate şi variate cu eşalonul naţional. Nu este

de conceput un partid fără ramificaţii pe întreg teritoriul unei ţări, care să nu se

adreseze întregii comunităţi naţionale şi care să nu aibă o ambiţie colectivă. Aceasta

nu înseamnă că nu există şi formaţiuni ce nu dispun ori au puţine ramificaţii locale sau

regionale şi a căror percepţie publică este dată de prezenţa regulată şi activă a unui

grup parlamentar sau de apariţiile în mass media ale unor lideri ai acestuia. Criteriul

pare să excludă radical formaţiunile ce agită slogane „naţionaliste“ sau „regionaliste“

sprijinindu-se pe o bază teritorială limitată.

c) Dorinţa de a exercita puterea. Partidul este o organizaţie ai cărei conducători,

naţionali şi locali doresc să ia şi să exercite puterea, nu numai să o influenţeze. Acest

20

criteriu este decisiv şi permite distincţia între partidul politic ce are ca obiectiv fie să

participe la putere (partide legislative), fie să o distrugă (partide revoluţionare) pe de

o parte, şi grupul de presiune, ce are drept scop a-i influenţa pe deţinătorii puterii în

sensul satisfacerii unor interese particulare proprii.

d) Căutarea unei susţineri populare. Cel de-al patrulea discriminant al activităţii de

partid este angajarea în competiţii electorale, în vederea măsurării influenţei reale a

respectivei formaţiuni politice la nivelul masei de cetăţeni şi a cuceririi suportului

popular cuantificabil pentru ca aceasta să se poată situa pe poziţiile puterii. Acest

criteriu permite să deosebim partidul de cluburi, societăţi de reflexie, laboratoare

intelectuale, de secte de toate formele de asociere ce accentuează particularismul.

B. Geneza partidului politic

Potrivit acestei definiţii partidul este un fenomen de dată relativ recentă (secolul al

XIX-lea).

M. Duverger distinge două categorii de partide:

a) partidele cu origine electorală şi parlamentară – acestea au apărut şi au evoluat

în condiţiile afirmării democraţiei reprezentative şi extinderii sufragiului popular.

Un astfel de partid permitea stabilirea unei legături între grupul parlamentar ce

reunea aleşii prin afinităţi politice şi comitetele electorale ce încadrează, la primul

nivel, alegătorii.

b) partidele indirecte – care nu pornesc de la mecanismul votului ci de la grupuri

preexistente: partidele socialiste provenite din sindicalismul muncitoresc, partidele

„agrariene“ provenite din puternice asociaţii ţărăneşti, partide „confesionale“

provenite din grupuri religioase, Biserici oficiale, partidele comuniste provenite din

Komintern etc. Partidele „indirecte“ sunt în genere formaţiuni politice centralizate,

disciplinate, distante şi chiar reticente faţă de instituţiile democraţiei reprezentative.

Această distincţie propusă de Duverger este valabilă mai curând pentru ţările

occidentale unde s-au constituit instituţii reprezentative moderne. În ţările în curs de

dezvoltare (ex. în Africa) partidele s-au format practic într-un vid instituţional fără o

gestaţie şi maturizare democratică corespunzătoare, odată cu statul decolonizat.

Particularităţile acestor partide: refuzul pluralismului, cultul exagerat al personalităţii

liderului, asocierea cu armata, reflectarea unor interese şi conflicte tribale etc.

Rolul partidelor politice

a) Structurarea alegerilor opiniei publice. Partidele permit clarificarea condiţiilor

desfăşurării competiţiei politice prin informarea electoratului. Partidul are o siglă,

însemne, sloganuri ce-i garantează recunoaşterea şi notorietatea. El elaborează

programe pe baza unei doctrini asumate, propune soluţii la problemele vieţii politice

şi oferă proiecte, valori şi obiective de atins prin votul cetăţenilor.

b) Selecţia personalului politic. Partidul este o şcoală politică, o instanţă de iniţiere şi

verificare pentru indivizii ce aspiră să se implice în lupta politică, în viaţa publică.

Partidul îndeplineşte o funcţie de recrutare a membrilor, liderilor, aleşilor săi şi o

alta de încadrare (prin disciplina de acţiune).

c) Integrarea socială. Partidul oferă indivizilor şi grupurilor sociale structuri de

alegere şi socializare. Militantismul într-un partid poate aduce recompense,

promovări, acces la posturi în instituţii publice, satisfacerea unor interese etc.

21

Partidul se constituie adesea într-o a doua familie, într-o comunitate şi chiar într-o

veritabilă „contra-societate“ (vezi partidele ecologiste).

Unele partide se transformă în porta voce a unor grupuri defavorizate pe care le

mobilizează şi le controlează canalizând nemulţumirile lor. Ele reuşesc să legitimeze

paradoxal sistemul contestat, oferindu-i acestuia semnale asupra pericolelor datorate

unor politici greşite sau impopulare.

C. Tipologia partidelor

a) Partidele de cadre – apărute odată cu instaurarea democraţiei reprezentative.

Acestea au fost partide ce au reunit notabilităţi, având ca scop mai puţin recrutarea

unui număr ridicat de aderenţă, cât mai ales convertirea unui capital de notorietate în

susţinerea electorală şi politică. Unitatea de bază a organizării este comitetul de

circumscripţie iar legătura dintre comitetele locale şi aleşii parlamentari este slabă şi

sporadică. Grupul parlamentar are prioritate faţă de aparatul de partid. Aceste partide

sunt hotărât programatice şi slab îndoctrinate. Sunt alergice la elaborări conceptuale şi

se orientează cu prioritate spre „intriga sufragiilor“ manifestând o grijă deosebită faţă

de dobândirea şi extinderea capitalului electoral.

b) Partidele de mase sunt fructul sufragiului universal şi apariţiei maselor muncitoare

în viaţa politică. Între cele trei variante principale – partide social-democrate, partide

comuniste şi partide fasciste – sunt multe asemănări dar şi deosebiri frapante. Se

caracterizează prin structuri centralizate şi ierarhizate, printr-un aparat permanent, de

cadre de partid printr-un mare număr de militanţi, printr-o încadrare strictă şi o

educaţie politică continuă. Sentimentul apartenenţei la partid este foarte puternic,

până la identificarea totală a individului cu obiectivele partidului.

O astfel de finalitate presupune o organizare riguroasă, rigidă, ierarhizată, conţinând

în sine germenii apariţiei unei oligarhii de partid (R. Michels), o birocraţie

inamovibilă, o minoritate care se consolidează la vârf, deţine puterea în partid şi nu

mai este dispusă să respecte regulile democraţiei interne.

Evoluţia societăţilor democratice conduce la depăşirea acestei situaţii considerându-se

că partidele de cadre şi cele de masă ar trebui să dea naştere unui partid „indirect“, de

alegători, ce colectează sufragii şi se transformă în maşinării puternice, eficiente în

măsură să devină partide de guvernământ sau să exercite controlul asupra puterii

politice.

Sisteme de partide

Într-un regim pluralist, între partide se statornicesc relaţii de opoziţie sau alianţă.

Sistemele de partide cele mai des întâlnite sunt:

a) Bipartitismul – un sistem de partide fondat pe alternanţa la guvernare, mai mult sau

mai puţin regulată, a două partide cu vocaţie majoritară. Acest sistem funcţionează

în SUA, în Marea Britanie. El garantează stabilitatea guvernamentală dând o

majoritate solidă partidului aflat la putere. Sistemul permite clarificarea alegerilor,

marcând net raportul majoritate-opoziţie. În acelaşi timp principiul alternanţei la

guvernare este respectat cu o periodicitate de un mandat sau mai multe. Expectaţia

rotaţiei la guvernare rămâne deci perfect credibilă. Uneori, bipartitismul poate lua

forma unui sistem cu „două partide şi jumătate“, apariţia unei formaţiuni mai mici ce

poate bascula de o parte sau alta favorizând constituirea unei majorităţi funcţionale.

22

b) Multipartitismul – un sistem în care cel puţin trei partide exercită o influenţă reală

asupra vieţii politice prin stabilirea de alianţe mai mult sau mai puţin solide. Doar

arareori unul dintre ele poate obţine majoritatea absolută în Parlament.

Asociat de multe ori unui tip de scrutin proporţional, multipartitismul poate genera o

instabilitate guvernamentală cronică (ex. Italia şi Franţa în perioada postbelică).

Multipartitismul favorizează disiparea revendicărilor şi a presiunilor demagogice şi

populiste.

c) Sistemul partidului dominant – sistemul multipartitist în care un partid se

detaşează de celelalte prin capacitatea sa de a aduna un procent suficient de voturi

(peste 30%) pentru a depăşi formaţiunile rivale pe o perioadă mai lungă, precum şi

prin profunda sa identificare cu regimul politic căruia îi serveşte ca sprijin (PSD

după alegerile din 2000). Acest sistem permite o relativă stabilitate guvernamentală

cu riscul sclerozării puterii confiscate de partidul dominant, împiedicându-se astfel

orice alternanţă autentică.

D. Grupurile de interes (grupurile de presiune)

În viaţa politică există şi alte tipuri de organizaţii decât partidele. Acestea sunt grupurile de

interes sau grupurile de presiune – organizaţii constituite în vederea apărării unor interese, a

unor cauze, prin influenţarea puterilor publice.

Criteriile ce definesc grupurile de interese: a) organizarea durabilă, structurală, prezenţa

în fruntea lor a unor lideri apţi să elaboreze şi să aplice anumite strategii de acţiune; b)

apărarea intereselor unui grup social sau segment de populaţie (ex. asociaţiile de

apărare a mediului, de protecţia animalelor); c) exercitarea unei presiuni asupra

autorităţilor publice în măsură să ia anumite decizii.

Tipologia grupurilor de interese

a) grupuri de interese cu vocaţie globală – îşi asumă interesele unei categorii de

populaţie cu relevanţă sociologică (muncitori, femei, tineri etc.); se disting grupuri

socio-economice (sindicate, asociaţii de protecţia consumatorilor) şi grupuri socio-

culturale (cluburi, asociaţii religioase, ale veteranilor etc.).

b) grupuri de interes cu vocaţie specializată – îşi asumă o cauză la care se aliniază în

mod liber simpatizanţi de diferite provenienţe sociale şi orizonturi culturale (ex.

Amnesty International, Green Peace, Medici fără frontiere).

Acţiunea grupurilor de interese

Presiunea exercitată de aceste grupuri vizează direct puterile publice sau/şi indirect

opinia publică, susceptibilă să acţioneze asupra guvernanţilor şi autorităţilor.

a) presiuni indirecte – asupra aleşilor locali, naţionali, miniştrilor şi administraţiei prin

informaţii (petiţii, documentaţii), consultaţii (dialog cu puterile în legătură cu un

proiect), corupţie (finanţări secrete ale partidelor, susţinerea unor lideri politici,

şantaj etc.).

b) presiuni indirecte – vizează opinia publică, mass-media care să exercite, ulterior,

ele presiuni asupra puterii, prin constrângere (mobilizare la grevă, campanii de

captare a simpatiei pentru o cauză, demonstraţii de stradă) sau convingere (prin

23

publicitate intensivă în presă sau TV, cauza susţinută fiind prezentată ca interes

general).


Obligatorie

Maurice Duverger, Les parties politiques, Paris, A. Colin, 1976.


Opţională

Jean Baudin, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1999

Philippe Braud, Sociologie politique, Editions L.G.D.J., Paris, 1998


Enumeraţi criteriile de identificare ale unui partid politic. Precizaţi criteriile de

identificare ale grupurilor de presiune.

Precizaţi cel puţin două funcţii ale partidelor politice într-un stat modern.

Indicaţi tipurile de sisteme de partide.

Explicaţi sistemul de “două partide şi jumătate”.

MODULUL VII. ELITELE POLITICE

Scopul modulului: Familiarizarea studenţilor cu noţiunea de elită politică şi cu selecţia

socială a acesteia, precum şi cu noţiunea de politizare a administraţiei publice.


Să identifice elementele paradigmei elitare.

Să enumere criteriile selecţiei sociale a elitelor.

Conceptul de elită desemnează o realitate constitutivă a politicului, consacră funciara

disimetrie a raporturilor în jurul puterii, între guvernanţi şi guvernaţi.

Termenul de elită acoperă o realitate distinctă, constituită din individualităţile politice

şi sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaşează de masa membrilor societăţii.

Este vorba de ascendentul unei minorităţi active şi activizante asupra unei majorităţi, mai

mult sau mai puţin pasive.

A. Geneza teoriei elitelor

Un precursor al teoriei elitelor este Machiavelli, care în lucrarea sa Principele, exaltă

virtuţile de excepţie ale prinţului ce ştie să se slujească de calcul, viclenie şi forţă

pentru cucerirea, exercitarea şi păstrarea puterii în scopul consolidării unui stat.

Teoria elitelor îşi află consacrarea prin contribuţiile reprezentanţilor şcolii politice

italiene Vilfredo Pareto (creatorul termenului de „elită“) şi Gaetano Mosca (promotorul

ideii de „clasă politică“). Acestora li se poate adăuga Roberto Michels cu studiile sale

despre fenomenul oligarhic în partidul de masă, Georges Sorel cu reflecţiile sale asupra

violenţei şi „mitului politic“ precum şi Max Weber.

Paradigma elitară conţine următoarele elemente:

a) procesualitatea istorică se întemeiază de diviziunea societăţii în clase – o clasă

dominantă şi una dominată, o elită conducătoare şi o masă ce se lasă condusă;

24

b) ştiinţa politică reprezintă de fapt studiul elitei, al compoziţiei şi structurii sale, al

modului de relaţionare cu masa;

c) obiectivul fundamental al oricărei elite îl constituie deţinerea şi menţinerea puterii,

păstrarea privilegiilor dobândite graţie puterii;

d) dominaţia se bazează pe forţă dar şi pe fraudă sau seducţie, elita obţinând

consimţământul masei;

e) structura socială este întemeiată şi legitimată de o formulă politică asociată unor

ideologii sau mituri socialmente acceptate;

f) guvernarea ca exerciţiu politic al elitei va recupera mai mult sau mai puţin şi

interesele masei, atât cât nu prejudiciază privilegiile elitei

B. Unitatea sau pluralitatea elitelor politice

O controversă deja veche opune pe adepţii ideii că elita conducătoare ar avea un

caracter unitar celei potrivit căreia elita este expresia singularităţii diferitelor ei

componente.

a) teza umanistă – ilustrată de sociologul american C. Wright Mills în lucrarea Elita

puterii (1956). După opinia sa o elită unită prin interese comune ia toate deciziile

publice principale. Aceasta regrupează trei mari ierarhii instituţionale, un „triunghi

al puterii“: nivelul economic (conducătorii marilor firme, bănci), nivelul militar

(statul major al armatei, serviciile secrete); nivelul de stat (oamenii politici

însărcinaţi cu guvernarea). Această elită se remarcă printr-o puternică solidaritate.

Membrii ei aparţin aceloraşi medii, au aceeaşi formaţie intelectuală, împărtăşesc

aceleaşi valori, au acelaşi comportament şi stil de viaţă.

b) teza pluralistă – ilustrată de sociologul Robert Dahl inventatorul termenului de

poliarhie, o guvernare disipată în mai multe centre de decizie. Potrivit acestei teze

nu ar exista o clasă conducătoare ci o multitudine de categorii conducătoare,

antrenând relaţii de cooperare sau opoziţie. Luarea deciziilor mobilizează numeroşi

lideri – care nu alcătuiesc o elită unică şi omogenă. Autonomia acestor fracţiuni le

permite să dispună de mijloace de influenţă distincte, resurse de putere ce conduc la

o cultură a negocierii şi compromisului şi la descentralizarea procesului decizional.

C. Selecţia socială a elitelor politice. Politizarea administraţiei centrale

Există supoziţia că accesul individului la o elită politică ar fi facilitat de apartenenţa sa

la o elită socială. Anumite categorii de populaţie apar ca fiind privilegiate de

circumstanţe şi de o grilă de selecţie.

a) bărbaţii de vârstă matură constituie un grup prevalent (ex. elitele administrative

din Franţa indică o netă subprezentare a femeilor; vârsta medie a parlamentarilor în

ţări occidentale cu tradiţie democratică – peste 50 de ani);

b) statut social ridicat; recrutarea socială a politicienilor din guvern, parlament

vizează clasa superioară, în vreme ce aleşii locali provin în special din clasele

populare; apartenenţa ideologică poate determina în anumite situaţii o mutaţie în

profilul sociologic al elitelor politice (ex. venirea stângii la putere se însoţeşte cu

accesul unor intelectuali în parlament şi scăderea numărului industriaşilor în

guvern); o burghezie intelectuală înlocuieşte burghezia economică;

25

c) ereditatea socială – promovarea în politică devine „o afacere de familie“;

mandatele electorale sau posturile-cheie în administraţie se transmit aidoma unei

moşteniri familiale.

Există anumite instituţii care se constituie în adevărate pepiniere ale elitelor politice şi

administrative (ex. ENA în Franţa).

Omogenizarea socială şi intelectuală a elitelor conducătoare favorizează adesea

circulaţia membrilor acestora între sectoarele politice şi administrative. În pofida unui

ideal de neutralitate politică administraţia nu este niciodată scutită de ingerinţele

politicului şi de transferul în şi din structurile ei al unor politicieni, care numai aparent

prezintă caracteristici de funcţionari, tehnocraţi şi birocraţi, chiar dacă adesea despre

societatea politică se vorbeşte în termeni precum: „republică a funcţionarilor“,

„eşaloane birocratice“, „manageri şi administratori publici“.

În raporturile dintre structurile politice şi cele administrative apar

tendinţe pronunţate de:

a) politizare a angajaţilor; este vorba de puterea discreţionară a guvernanţilor de a

recruta sau de a revoca înalţi funcţionari, mai ales în situaţia de alternanţă la

guvernare;

b) politizare a activităţilor care rezultă din creşterea puternică a cabinetelor

ministeriale a căror sarcină constă din ce în ce mai mult în a tutela direcţiile

administrative.

Funcţionalizarea personalului politic este o sintagmă pentru expansiunea clasei

politice ce se realizează prin includerea în rândurile sale a unui număr tot mai mare de

funcţionari. În ultima jumătate de secol înalţii funcţionari au reprezentat 60% din

numărul miniştrilor şi 70% dintre miniştrii de cabinet.

Există explicaţii ce privesc statutul funcţiei publice, disponibilitate de integrare a

funcţionarilor în politică graţie profesiei lor, şi aceasta cu riscuri minime. Stabilitatea

regimurilor politice încurajează funcţionărimea să se îndrepte, cu succes, spre cariere

politice.


Obligatorie

Mihai Milca, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor, Editura Economică,

Bucureşti, 2001.

Opţională

Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, f.a.


Enumeraţi cel puţin patru elemente de identificare a elitelor.

Precizaţi ideile principale ale tezei umaniste refritoare la elite.

Menţionaţi două aspecte ale politizării structurilor administrative.

26

MODULUL VIII. PARTICIPAREA POLITICĂ

Scopul modulului: Familiarizarea studenţilor cu conceptele de participare politică, sisteme

electorale şi comportament electoral într-un stat modern.


Să cunoască formele participării politice într-un stat democratic

Să identifice factorii care influenţează comportamentul electoral

Să distingă între diferitele tipuri de alegător

Într-un regim democratic, activităţile politice nu sunt rezervate doar profesioniştilor

puterii sau agenţilor specializaţi, conducători politici, experţi, parlamentari, militanţi de

partid etc. Indivizi sau grupuri de indivizi îşi exprimă public opţiunile politice şi îşi

manifestă dorinţa şi voinţa de a lua parte la jocul politic.

Participarea politică – ansamblul activităţilor prin care cetăţenii sunt chemaţi să intre în

contact cu universul puterii, într-o manieră superficială, efemeră sau profundă şi

durabilă, prin intermediul unor forme de acţiune politică (vot, încadrare într-un partid,

campanii publice, manifestaţii, proteste)

A. Idealul participării

E o concepţie despre democraţie potrivit căreia puterea politică emană de la poporul

suveran şi postulează reprezentarea unui cetăţean activ. Această viziune este strâns

legată de progresul democraţiei şi lărgirea drepturilor (drepturile omului şi cetăţeanului,

sufragiul popular, recunoaşterea libertăţii de asociere şi exprimare).

Participare la activităţile politice tinde astfel să se confunde cu condiţia activă a

cetăţeanului (consens în ceea ce priveşte datoria electorului de a vota). Baza teoretică a

democraţiei, participarea cetăţenilor la viaţa politică este nu numai legitimă ci şi

dezirabilă.

Prin participare politică cetăţenii au şanse sporite de a experimenta: a) învăţarea politicului – prin participare se ajunge la înţelegerea mizelor politice

(programe, revendicări) precum şi a regulilor specifice jocului politic. A participa

înseamnă a asimila o cultură democratică a implicării politice şi sociale, a împărtăşi

anumite valori constitutive şi practici democratice.

b) încrederea în capacitatea de a influenţa puterea – participarea politică se bazează

şi pe credinţa într-un posibil control al guvernaţilor asupra guvernanţilor.

Mobilizarea democratică învederează astfel o funcţie instrumentală de

implicare/asociere a cetăţenilor în derularea proceselor de putere şi se sprijină pe

concepţia individului raţional, interesat să influenţeze deciziile politice.

B. Realităţile participării

O serie de cercetări sociologice au demonstrat inconsistenţa mitului cetăţeanului activ şi

interesat de politică ajungând la concluzia că participarea este o iluzie democratică, o

momeală aruncată masei ce permite elitelor sociale şi politice să confişte accesul la

activităţile din sfera puterii şi să-şi perpetueze dominaţia.

27

Evoluţiile sociale, economice şi culturale din epoca contemporană au afectat

modalităţile şi mizele participării politice.

Asistăm la erodarea unor forme de participare tradiţională (militantismul de partid,

sindical, participarea electorală, informarea politică prin lectura ziarelor şi broşurilor)

dar şi la apariţia de noi activităţi, la legitimarea unor teme mobilizatoare (mişcarea

ecologistă, manifestaţii antiglobalizare).

Modalităţile participării politice

a) formele convenţionale, bine integrate şi conform jocului politic. Este vorba de

activităţi şi comportamente centrate pe votul politic (înscrierea pe listele electorale –

gradul zero al participării) sau privind angajarea activă a unui militant într-un partid,

exprimarea publică a unei opinii politice, susţinerea financiară a unui lider sau

partid, asistenţa la reuniuni politice.

b) formele de protest – presupun activităţi legale (semnarea de petiţii, manifestaţii

paşnice, grevă) sau violente (molestarea adversarilor sau reprezentanţilor

autorităţilor, deteriorarea edificiilor publice, incendii, acte de vandalism). Acestea

sunt acţiuni colective (mobilizează grupuri de indivizi pentru o cauză comună),

acţiuni directe (ce plasează) actorii în situaţii faţă în faţă, în absenţa unui mijloc

tradiţional de mediere), acţiuni autonome (care depăşesc adesea cadrul juridic).

Practica activităţilor protestatare se ierarhizează după gradul lor crescând de

legitimitate, raportat la intensitatea violenţei ce îi este proprie.

Ritualul votului

Operaţiunea votării este considerată fundamentul însuşi al ordinii democratice şi nu este

reductibilă la o simplă tehnică de desemnare a reprezentanţilor. Votul este ocazia şi

esenţa unui ritual civic.

Miturile sufragiului universal

a) mitul egalităţii a dobândit extensie odată cu instituirea sufragiului universal. Toţi

cetăţenii sunt egali în faţa urnei de votare. Egalitatea afirmă o calitate identică,

echivalentă a cetăţenilor, respingând viziunea organicistă a corpului politic.

b) mitul unităţii se bazează pe o anumită mistică a voinţei poporului, înţeleasă ca apel

la unitate. Actul electoral este privit ca un gest de adeziune, o manifestaţie simbolică

de apartenenţă la colectivitate. Alegerea se prezintă ca un rit comunitar; prin vot

oamenii îşi întăresc comuniunea şi credinţa în puterea lor de a influenţa cursul

politicii.

A vota este măsura unui comportament individual şi social totodată. Acesta relevă nu

numai o serie de decizii proprii fiecărui alegător ci şi apartenenţa acestuia la anumite

identităţi sociale ce-i influenţează propria alegere.

C. Analiza comportamentelor electorale

În centrul unor astfel de analize au stat de la început factorii ce influenţează

comportamentul cetăţenilor în faţa urnei de vot.

a) factori morfologici au fost identificaţi pentru prima oară de A. Siegfried (teritoriul,

tipul habitatului, regimul proprietăţii, influenţa clerului şi tradiţiile conservatoare)

cărora li s-au adăugat elementele de memorie colectivă;

28

b) apartenenţa la identităţi sociale – votul ar releva variabile socio-demografice

(vârstă, sex, loc de rezidenţă), socio-culturale (nivel de instruire, afiliere religioasă)

sau socio-economice (profesie, venit, posesia unui patrimoniu).

Limitele acestui model: electoratele sunt considerate din punct de vedere al

caracteristicilor colective şi mai puţin prin prisma individualităţii electorilor,

impunând imaginea unui „alegător captiv“, prizonier al caracteristicilor sale sociale.

Există şi un model „consumatorist“ ce tinde să reabiliteze strategiile individuale ale

electorilor, transformându-i în actori raţionali, calculaţi şi interesaţi ai alegerilor lor.

a) alegătorul consumator – prin analogie cu piaţa economică, alegerile ar constitui un

fel de piaţă politică în interiorul căreia electoratul ar căuta să-şi optimizeze votul

printr-o mai bună informare, o analiză comparativă a programelor şi promisiunilor

electorale, a ceea ce se cheamă „oferta electorală“;

b) alegătorul raţional – mobilitatea comportamentelor electorale de la o perioadă

electorală la alta propune un alt model al alegătorului: mai instruit, mai independent

în faţa instrucţiunilor partizane, mai emancipat în raport cu fidelităţile ideologice,

mai motivat personal.

Determinanţii sociali ai votului

Ştiinţa politică urmăreşte să coreleze datele electorale cu variabilele sociologice ce ar

avea o valoare predictivă, anticipatoare a rezultatelor finale ale alegerilor

Variabilele socio-demografice

a) Sexul. Comportamentul electoral al femeilor s-a caracterizat mult timp prin

absenteism şi tendinţe mai conservatoare, comparativ cu cel al bărbaţilor.

Răspândirea valorilor feministe, implicarea masivă a femeilor în viaţa economică şi

socială au condus la diminuarea acestor manifestări ale comportamentului lor

electoral.

b) Vârsta. Mult timp tineretul a fost asociat unui vot de stânga pe când

conservatorismul era propriu alegătorilor mai în vârstă. După anii’80 ai secolului

trecut tineretul se înscrie într-o tendinţă de a amplifica dimensiunile schimbării în

plan electoral.

Variabile socio-economice

a) Diferenţa între întreprinzători şi salariaţi. Există un clivaj între cei ce lucrează pe

cont propriu şi votează cu dreapta şi salariaţii ce lucrează la un patron şi care votează

cu stânga. Această diferenţă nu se datorează unui decalaj între venituri ci prin

divergenţe de ordin cultural-ideologic, de o parte apărarea proprietăţii, a liberei

iniţiative private, de cealaltă valorile sociale fondate pe acţiunea colectivă, accesul la

serviciile publice, protecţia socială.

b) Votul muncitoresc s-a bazat multă vreme pe sentimentul anticapitalist şi al

apartenenţei de clasă; tradiţional acordat partidelor, candidaţilor şi programelor de

stânga. Astăzi muncitorii din Occident se îndreaptă spre formaţiuni care luptă pentru

protejarea statuquo-ului (de centru sau chiar de dreapta).

Variabile socio-culturale

a) Patrimoniul. Posesia unei proprietăţi influenţează comportamentul de vot în sensul

apărării valorilor legate de moştenire, familie şi merit; un vot, deci, conservator;

29

b) Religia. Practica religioasă rămâne încă o importantă variabilă predictivă pentru

comportamentul electoral (catolicii votează cu dreapta, ateii – cu stânga).

A vota nu este o practică total autonomă ci supusă unor presiuni exterioare.

Alegerile nu sunt identice şi criteriile de alegere diferă de la scrutin la scrutin (alegeri

locale, alegeri legislative, prezidenţiale).

Reprezentarea proporţională încurajează „împrăştierea“ voturilor. Alegerile percepute

ca neavând miză imediată (alegeri europene, alegeri intermediare) favorizează

exprimarea de voturi contestatare.


Obligatorie


Opţională

Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, f.a.

Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative, Bucureşti, 1999.


Menţionaţi cel puţin două modalităţi de participare politică a cetăţeniloR.

Explicaţi “modelul consumatorist”

Enumeraţi cel puţin trei variabile determinante ale votului.

30

MODULUL IX. REGIMURILE POLITICE

Scopul modulului: Familiarizarea studenţilor cu conceptul de regim politic, cu

caracteristicile fiecărui tip de regim politic şi cu corelarea ideologiilor cu regimurile politice.


Să poată identifica un regim politic prin observarea elementelor sale constitutive.

Să cunoască diferitele ideologii care au dat naştere regimurilor politice

Să distingă între regimurile politice modern

Regimul politic este un subsistem al sistemului politic. El reprezintă conceptul

fundamental al tipologiei clasice a modurilor de organizare şi exercitare a puterii politice.

Au existat de-a lungul vremii numeroase încercări de clasificare a regimurilor politice.

În antichitate descrierea şi tipologizarea regimurilor politice veneau să răspundă unei

nevoi sau mai curând unei proiecţii ideale: căutarea bunei guvernări. Aristotel a recurs primul

la procedeul de a combina clasamentul empiric al Constituţiilor cu judecata evalutivă sau de

ordin moral. Un prim criteriu disjungea între Constituţiile juste ce au ca reper interesul

comun şi cele care nu se raportează decât la interesele personale ale guvernanţilor. Un al

doilea criteriu rezidă în numărul guvernanţilor care-şi exercită autoritatea. Aristotel propunea

trei perechi simetrice de regimuri politice: regalitate/tiranie, aristocraţie/oligarhie,

politea/democraţie.

O altă tentativă de clasificare aparţine lui Montesquieu care avea în vedere regimul

monarhic (pe care îl şi prefera), regimul despotic şi regimul republican.

Juriştii moderni cataloghează regimurile politice urmărind raporturile interne dintre

diferitele organe instituţionale: regimuri de separare a puterilor, regimuri de suprapunere a

puterilor, regimuri de colaborare a puterilor.

A. Democraţiile pluraliste

Democraţia spunea la un moment dat ironic, politologul italian Giovanni Sartori „este

numele pompos a ceva ce nu există“.

Pe de o parte democraţia a ajuns să fie considerată o etichetă întrucâtva compromisă,

eşecurile ei fiind sancţionate de istorie, pe de altă parte ea continuă să rămână un ideal

al guvernării poporului prin şi pentru popor, greu de atins.

Teorii clasice despre democraţie

a) democraţia „procedurală“ – un ansamblu de instituţii ce tind să apere societatea de

orice tentaţie şi tendinţă despotică. Este o concepţie liberală emanând din Revoluţia

americană ce se străduieşte să concilieze contradicţia dintre principiul voinţei

majoritare şi cel al libertăţii fiecărui individ. Democraţia inventează în acest sens

compensări constituţionale ce permit un echilibru funcţional al regimului politic.

b) democraţia „substanţială“ – moştenire a idealurilor Revoluţiei franceze,

postulează că instituţiile, drepturile individuale şi colective nu reprezintă decât

instrumente în slujba unei cauze superioare, către care trebuie să tindă toţi indivizii.

Democraţia ca valoare şi nu ca metodă (G. Hermet)

31

Există însă şi o teorie alternativă care insistă asupra faptului că democraţia rezidă într-o

metodă ce permite poporului de a-i accepta sau respinge pe cei chemaţi să îl guverneze.

Principiul democraţiei

a) principiul reprezentativ – în virtutea căruia poporul suveran delegă prin sufragiu

universal unui număr redus de mandatari grija de a-i exprima propria voinţă. Acest

principiu de mediere se sprijină pe o „metodă a răbdării“. Suporterii candidaţilor

înfrânţi aşteaptă următorul verdict al urnelor. Democraţia este un regim paşnic şi

pacificator pe fondul disputelor politice şi confruntărilor electorale.

b) principiul majorităţii – recunoscând dreptul la exprimarea opiniilor, democraţia

acceptă opoziţia ideilor şi nu absolutizează realizarea unanimităţii de vederi. Acest

principiu consacră dimensiunea competitivă a democraţiei.

Competiţia democratică vizează în principal cucerirea de către un partid sau alianţă de

partide poziţii de putere în stat.

Avansul democraţiei se însoţeşte cu un recul al violenţei politice. Informarea politică

rămâne circumscrisă, în democraţie, cadrului simbolic şi neutralizat al discursurilor şi

argumentelor dezbătute. Violenţa reziduală este condamnată întotdeauna ca periclitând

fundamentale înseşi ale democraţiei.

Competiţia democratică este una raţionalizată, în care regulile jocului politic sunt

acceptate şi respectate de către toţi actorii. Această situaţie este rezultatul unui proces

istoric de socializare politică şi internalizare a valorilor pluralismului.

Tipologia regimurilor

Democraţia de tip occidental are deopotrivă rădăcini istorice şi culturale. Se sprijină pe

un pattern contractualist, pe noţiunea de stat de drept şi pe secularizarea valorilor şi

atitudinilor ce separă Statul de Biserică şi societatea civilă de stat.

a) regimurile parlamentare – în care guvernarea este responsabilă politic în faţa

forului legislativ, susceptibil şi acesta a fi dizolvat atunci când se impune. Şeful

statului, fără a avea un rol politic major, simbolizează unitatea naţiunii. Parlamentul

poate avea două camere: una aleasă prin sufragiul universal direct şi care exercită un

control direct asupra guvernului, cealaltă – desemnată prin sufragiu indirect (uneori)

exercită o funcţie moderatoare asupra adunării legislative. Sistemul care protejează

limitele între executiv şi legislativ are inconvenientul de a favoriza jocul partidelor şi

instabilitatea guvernamentală.

b) regimurile prezidenţiale – se caracterizează prin autonomia reciprocă a guvernului

şi a camerelor parlamentului. Preşedintele nu poate dizolva parlamentul iar aceste nu

poate răsturna guvernul. Executivul şi legislativul au aceeaşi legitimitate; sunt alese

de popor, de unde şi riscul unui conflict de autoritate. Regiunile prezidenţiale

răspund provocării pe care o reprezintă instabilitatea parlamentară, confruntarea

dintre diferitele autorităţi constituţionale. Există riscul ca preşedintele să încline în

favoarea sa balanţa puterii. Există şi o variantă intermediară: regimul

semiprezidenţial în care preşedintele şi parlamentul îşi împart prerogativele.

B. Regimurile autoritare

În această categorie sunt incluse în genere regimurile în care primează violenţa şi

arbitrariul: despotismul, bonapartismul, populismul, fascismul. Frontierele

32

autoritarismului sunt vagi, termenul sugerând forme de guvernământ care astăzi sunt

percepute ca totalitarisme: dictatura, tirania.

Autoritarismul – este conceput adesea ca un antidot menit să contracareze

imperfecţiunile democraţiei şi este favorizat de dificultăţile instituirii democraţiei în

societăţi fără tradiţie reprezentativă, principii egalitare, deschidere spre dialog şi

toleranţă şi care nu acordă credit libertăţii individului şi drepturilor cetăţeanului.

Există o tendinţă în societăţile tradiţionale ca autoritarismul social să se transforme într-

unul politic după cum unanimitatea pe baze religioase şi etnice poate încuraja anumite

forme de autoritarism politic.

Regimurile autoritare apar cel mai adesea în societăţi în care convulsiile şi crizele

politice, exclusivismele ideologice şi tiparele culturale conservatoare sau radicaliste îşi

pun pecetea asupra echilibrului politic.

Criterii de definire a autoritarismului politic

a) limitarea competiţiei electorale; viaţa politică devine obiectul unui control sever

din partea puterii ce duce uneori până la dispariţia pluralismului politic, încarcerarea

şi chiar lichidarea fizică a opozanţilor. Se înlătură posibilitatea alternanţei la

guvernare. Alegerile în măsura în care au loc nu ameninţă niciodată poziţia

conducătorului în funcţie care se bazează pe relaţii clientelare şi solidarităţii de clan.

b) blocarea informaţiei; în raporturile cu mass-media puterea uzează în regimul

autoritar de presiuni şi cenzură. Dar supravegherea nu poate fi strictă şi nici nu are

ca rezultat întotdeauna o mobilizare ideologică totală. Autoritarismul nu vizează

anularea totală a pluralităţii practicilor sociale şi culturale ci doar asigurarea ordinii

publice exterioare şi a unanimităţii de faţadă. Agreează indiferenţa şi apatia masei de

cetăţeni.

c) menţinerea clivajului stat-societate; spre deosebire de regimurile totalitare, cele

autoritare nu repun în discuţie relaţia de diferenţiere între stat şi societatea civilă.

Regimurile autoritare se acomodează structurilor sociale existente, permiţând chiar

un grad de autonomizare periferică (pentru Biserică , mediile de afaceri,

administraţia locală, viaţa privată). În schimb sunt ţinute sub control instituţiile

pluraliste (sindicate, partide, asociaţii), din sânul acestora recrutându-se elitele fidele

regimului.

Configuraţii autoritare

a) puterea patrimonială – un mod de dominaţie în care guvernarea vastelor

colectivităţi se realizează potrivit unui model domestic, sub autoritatea patrimonială

a unui suveran care confundă bunurile sale particulare cu cele ale statului (ex.

monarhia Vechiului Regim, despotismele orientale). Există şi un

„neopatrimonialism“ modern, mai ales în lumea islamică (ex. emiratele din Golf).

Suveranul are monopolul alocării discreţionare a posturilor, statutelor şi valorilor

simbolice.

b) oligarhiile clientelare se definesc prin trei elemente:

gestiunea patriarhală a statului de către câteva familii potenţate de latifundiari;

relaţii afective de loialitate – cetăţeanul devine clientul unui patron politic;

camuflarea puterii îndărătul practicilor electorale manipulate şi corupte (ex. regimul

caudillos în America Latină).

33

c) cezarismul bonapartist – au avut ca arhetipuri regimul lui Napoleon al III-lea în

Franţa şi guvernarea lui Bismarck în Germania în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea. Bonapartismul adaugă dictatura liberalismului economic. Se manifestă mai

ales în situaţii istorice de tranziţie. Se uzează de votul plebiscitar. Caracteristicile

bonapartismului sunt: preeminenţa absolută a executivului sub egida unui

conducător pe viaţă, mobilizarea valorilor naţionaliste sau imperiale, voinţa de a

ghida modernizarea „de sus“;

d) regimurile populiste – se distinge de bonapartism prin exaltarea primatului voinţei

populare, recursul frecvent la elogiile charismatice ale unităţii naţionale (ex.

boulangismul, în Franţa anilor ’80 în secolul al XIX-lea, peronismul în Argentina).

Populismul se dezvoltă în cadrul sistemelor clientelare ce caută să controleze

migraţiile interne ale ţăranilor săraci spre marile metropole, alimentează frustrările şi

resentimentele celor mici împotriva celor mari, ale săracilor contra plutocraţilor, ale

naţionaliştilor contra imperialismului transfrontalier.

Fascismul (în faza sa iniţială, când a apărut ca răspuns la criza liberalismului după

primul război în Italia, cu ecouri şi în alte ţări europene (ex. horthysmul în Ungaria).

Principiile esenţiale: autoritatea, ierarhia, statolatria, naţionalismul, xenofobia, elogiul

violenţei şi instinctelor războinice, cultul gloriei, sacrificiului şi credinţei, al supunerii şi

disciplinei oarbe faţă de conducători.

C Regimurile totalitare

Termenul de totalitarism îi aparţine lui Benito Mussolini (Ducele fascist al Italiei între

1921-1943) dar s-a împământenit ulterior prin analizele politice ale cercetătorilor

americani în deceniile 4, 5 şi 6 ale secolului trecut.

Criteriile de definire ale totalitarismului

a) Carl J. Friedrich (în lucrarea Dictaturile totalitare şi autocraţia – 1959) stabileşte

următoarele criterii:

- o doctrină oficială, acoperind toate aspectele existenţei umane şi la care se

presupune că aderă toţi membrii;

- un partid de masă, unic ierarhizat, având în fruntea sa un conducător

charismatic şi compus din militanţi fideli necondiţionat;

- un monopol al puterii asupra forţelor armate;

- un monopol al puterii asupra mijloacelor de producţie;

- un sistem de putere poliţienească teroristă ce se sprijină pe monopolul violenţei

şi al propagandei politice;

Spre deosebire de vechile forme ale tiraniei, totalitarismul se sprijină de potenţialul

tehnologiei şi resursele birocraţiei.

a) Hannah Arendt în lucrarea Originile totalitarismului – 1951 procedează la o

paralelă strânsă între nazism şi stalinism. Au existat condiţii favorizante: mişcările

totale, naţionalismul, imperialismul, ascensiunea maselor în arena istoriei, deziluziile

progresului întemeiat pe valorile iluminismului, o criză identitară a omului modern.

Totalitarismul se defineşte prin veleităţile scientismului său ideologic, prin tehnicile

34

de propagandă raliate exercitării violenţei, instituţionalizării terorii şi instaurării

secretomaniei (instituţii emblematice: lagărele de concentrare);

b) Raymond Aron (Democraţie şi totalitarism - 1969); definiţia sa se apropie de cea a

lui Carl J. Friedrich. Se bazează pe următoarele elemente:

- o partidul unic ce-şi rezervă monopolul activităţii politice;

- ideologie oficială;

- un monopol de stat asupra mijloacelor de forţă şi convingere;

- supunerea activităţilor economice ale statului;

- teroare poliţienească şi ideologică.

Ordinea politică totalitară are ca elemente:

a) conducătorul suprem (Führerul, Ducele, Marele Cârmaci; Hitler, Mussolini, Stalin,

Mao, Ceauşescu); nu este un simplu despot ce are o putere discreţionară, absolută, el

este sufletul şi garantul mişcării ce o inspiră. Este infailibil, omnipotent,

atotcunoscător. Îşi construieşte şi îşi întreţine cultul personalităţii. Puterea sa

personalizată ţine loc de lege.

b) partidul unic şi de masă, fundamentat pe o ideologie exclusivistă, devine un aparat

birocratic la scară naţională, ramificat, cu o multitudine de structuri organizaţionale;

cultivă unanimitatea şi monolitismul; orice tendinţe heterodoxe şi facţioniste sunt

stârpite în faşă prin epurări şi execuţii.

c) poliţia politică este omniprezentă, disciplinată şi secretă. Se însărcinează cu vânarea

inamicilor obiectivi desemnaţi după criterii ideologici de către putere (evrei,

chiaburi, agenţi ai imperialismului etc.). Cultivă un climat de teamă şi suspiciune

generalizată şi se sprijină pe o „armată“ de denunţători şi informatori. Dezvoltă

reţele punitive şi „industrii“ penitenciare (Gulagul în Rusia sovietică, lagărele de

concentrare KZ în Germania nazistă).

d) cetăţeanul este un pion al mecanismului totalitar; el devine voluntar sau involuntar

complicele puterii totalitare. Totalitarismul acaparează societatea civilă şi modelează

arbitrar comportamentele umane. Ordinea totalitară se instituie cu concursul maselor

condiţionate prin teroare poliţienească şi viol psihic.

Ideologia totalitară Justificarea ideologică a practicilor politice este caracteristica fundamentală a

totalitarismului.

a) maşina propagandistică – instituie un control total asupra canalelor mass-media,

artelor, vieţii publice şi private a oamenilor. Direcţionează şi cenzurează,

promovează cu obstinaţie valorile agreate de putere şi recurge la practici represive,

interdicţii împotriva mesajelor şi producţiilor artistice indezirabile.

b) monopolul adevărului – discursul puterii este singurul permis şi tezele ideologiei

totalitare au caracter de dogmă intangibilă; orice altă atitudine este execrată ca

blasfemie, complot, trădare. Se produce o catehizare a noilor credinţe sub acţiunea

propagandei permanente. Reprezentările propagandei totalitare sunt maniheiste, în

termeni de Bine-Rău, pe baza unor mituri şi exaltării straturilor iraţionale din om.

c) totalitarismul originar (datorat ideologiilor şi credinţelor totale – antisemitism,

pangermanism, rasism, imperialism, comunism etc.) şi sentimentelor identitare

colectiviste.

d) o religie secularizată ce se substituie credinţelor şi religiilor; un milenarism

escatologic.

35


Obligatorie


Opţională



Menţionaţi cel puţin două regimuri politice diferite şi indicaţi elementele lor

caracteristice

Difernţiaţi între regimurile autoritare şi cele totalitare

Enumeraţi cel puţin trei elemente ale ideologiei totalitare

MODULUL X. SISTEME POLITICE. DEFINIŢIE. STRUCTURI ŞI FUNCŢII

● Sistemele politice reprezintă un tip particular de sistem social. Ele sunt constituite

din elemente interdependente – ca orice sistem având limite distincte raportate la mediul care

le circumscrie şi cu care interacţionează.

Sistemele politice sunt implicate – aşa cum precizează Gabriel A. Almond – în luarea

deciziilor publice de autoritate. Elementele lor centrale sunt instituţiile politice- parlamentele,

birocraţiile, tribunalele – ce formulează şi implementează obiective colective la nivelul

societăţilor şi diferitelor segmente ale acestora. Sistemele politice mai includ organizaţiile

politice – partide, grupuri de interese – care însă nu deţin neapărat o autoritate coercitivă –

precum instituţiile statului- cu excepţia situaţiilor în care controlează guvernul. Acestora li se

adaugă mass-media, comunităţile, biserica, şcoala, corporaţiile, fundaţiile, grupurile de

experţi.

● Ceea ce caracterizează sistemele politice este în ultimă instanţă procesul de luare

a deciziilor, care potrivit viziunii politologului american David Easton, autorul lucrării

Political System ( 1953) presupune o alocare autoritară a valorilor, indiferent de natura

sistemului ca atare, ceea ce este valabil pentru orice guvernare, din orice societate.

● Revenind la punctul de vedere formulat de Almond, se impune constatarea că

sistemul politic este un set de instituţii sau agenţii care alocând în mod autoritar valori unei

societăţi formulează şi implementează de fapt obiective colective viabile şi legitime.

Un sistem politic există doar într-un mediu internaţional, dar şi într-unul intern. Sistemul

primeşte in put-uri ( intrari) de la aceste medii – informaţii, influenţe, presiuni, revendicări,

condiţionări. Prin intermediul out put-urilor ( ieşiri) se elaborează şi se modelează politici.

● Sistemele politice prezintă structuri precum cele legislative, administrative,

judecătoreşti, partidiste şi grupuri de interese birocratice cărora le sunt asociate funcţii ce

permit guvernelor să elaboreze, să implementeze politici ce reflectă anumite scopuri şi valori.

● Există inerente funcţii de proces – respectiv activităţi distinctive necesare

elaborării şi implementării unei politici, în orice tip de sistem politic:

- articularea intereselor –implică faptul că indivizii sau grupurile evidenţiază necesităţi

şi revendicări;

- agregarea intereselor – combină diferite solicitări în propuneri de politică susţinute cu

resurse politice semnificative;

36

- elaborarea politicii – decide care dintre propunerile de politică urmează să devină

reguli de autoritate;

- implementarea politicii – realizează şi pune în aplicare politicile publice;

- adjudecarea politicii – conciliază disputele legate de aplicarea lor.

● Abordarea structural- funcţională evidenţiază totodată că funcţiile de proces

îndeplinite de structurile politice se subordonează unor idei de principiu – două la număr –

potrivit cărora:

- în ţări diferite aceeaşi structură poate îndeplini funcţii diferite;

- în vreme ce o instituţie anume ( organul legislativ) poate avea o relaţie specială cu o

anume funcţie ( elaborarea cadrului legislativ şi a politicilor) , în mod frecvent,

instituţiile nu deţin monopolul asupra unei anumite funcţii ( preşedinţii şi guvernanţii

pot participa la funcţia de elaborare a politicilor, ca şi tribunalele superioare, prin

controlul de constituţionalitate al legislaţiei).

● Există pe de altă parte, funcţii de sistem, care determină dacă sistemul va fi menţinut

sau schimbat ( statul naţional versus construcţiile suprastatale de tip UE, NATO ). Aceste

funcţii au rolul de sprijinire şi penetrare a procesului politic.

- Socializarea politică – implică familia, şcoala, mass-media, biserica şi toate

structurile politice în măsură să dezvolte, să consolideze şi să transforme cultura

politica, atitudinile cetăţenilor şi opinia publică;

- Recrutarea politică – se referă la selecţia liderilor politici şi a personalului pentru

funcţii guvernamentale şi agenţiile publice ( în democraţii, alegerile competitive

joacă un rol major în recrutarea politică; în sistemele autoritare recrutarea poate fi

dominată de un singur partid – cazul Chinei -, sau de lideri religioşi - cazul Iranului);

- Comunicarea politică – se referă la fluxurile de informaţii în interiorul societăţii sau

al diferitelor structuri ce alcătuiesc sistemul politic; pentru Karl W. Deutch

comunicarea politică reprezintă însuşi” sistemul nervos” al guvernării; câştigarea

controlului asupra informaţiei este obiectivul cheie al conducătorilor autoritari (în

China pe lângă propaganda de partid, autorităţile depun eforturi deosebite de a

controla Internetul).

● Înţelegerea performanţelor funcţiilor de sistem este esenţială pentru înţelegerea modului

în care sistemele politice răspund provocărilor venind din mediul intern şi extern, legate de

dezvoltarea economică, asigurarea prosperităţii sau rezolvarea problemelor generate de crize,

consolidarea democraţiei etc. Efectele activităţilor politice care se materializează în

rezultatele politicilor publice pot contribui printr-o reacţie inversă la consolidarea şi creşterea

sprijinului civic la nivelul sistemelor politice, sau din contră, la decredibilizarea şi contestarea

legitimitaţii acestora.

37

MODULUL XI. SISTEMELE ADMINISTRATIVE. BIROCRAŢIILE

Dacă legislativele şi executivele elaborează politici, implementarea acestora din urmă

revine cu precădere unui subsistem al sistemului politic, cel administrativ, constituind

misiunea serviciilor publice şi în special a birocraţiei civile.

Sistemele administrative reprezintă totalitatea instituţiilor şi agenţiilor care

implementează deciziile publice potrivit unor reglementări juridice, asigurând

administrarea, gestionarea şi managementul resurselor unei societăţi în interesul general

al acesteia.

Se impune o distincţie de principiu între rolul politicienilor şi cel al funcţionarilor publici.

Primii decid, ceilalţi implementează deciziile publice. Funcţionarii publici alcătuiesc un

corp distinct, specializat, cuprinzând acei membri ai ramurii executive poziţionaţi sub

nivelul de vârf al conducerii politice a statului (preşedinte, monarh, prim-ministru,

consiliul de miniştri). Există mai multe niveluri ale unui subsistem: administraţia publică

superioară sau elita birocratică, înalţii funcţionari precum şi un extins aparat birocratic –

funcţionari publici permanenţi, angajaţi guvernamentali, funcţionând în ministere,

departamente, agenţii ale statului, care-şi exercită atribuţiile graţie experienţei,

competenţelor dobândite, specializărilor. Există de asemenea structuri centrale şi

teritoriale, verticale şi orizontale, o ierarhie piramidală sau structuri paralele, varietatea

sistemelor administrative decurgând din diferitele formule de instituţionalizare a

configuraţiilor puterii politice, tradiţiilor istorice, elementelor de cultură politică.

De obicei folosim termenul de birocraţie atunci când ne referim la toate entităţile ce

interacţionează la nivelul sistemelor administraţiei publice. Termenul de birocraţie (în

accepţie nepeiorativă, cu conotaţii neutre) a dobândit o notorietate deosebită datorită

contribuţiilor teoretice ale sociologului şi politologului german Max Weber, care avea în

vedere un mod de organizare şi o practică specifică societăţii moderne.

Max Weber considera că birocraţia corespunde tipului de dominaţie legal-raţional,

principalele ei caracteristici fiind:

- luarea deciziei se bazează pe competenţe, pe reguli şi pe reglementări oficiale;

- pentru fiecare poziţie în parte, există anumite cerinţe formale şi specializate de

pregătire sau de educaţie;

- există o structură de comandă ierarhică; un sistem strict ordonat de supra şi

subordonare: informaţia vine de jos în sus, iar deciziile vin de sus în jos;

- deciziile sunt luate pe baza unor proceduri de operare standard, care includ un volum

consistent de înscrisuri;

- funcţionarii au posturi de carieră, sunt numiţi şi promovaţi pe merit şi sunt protejaţi

împotriva influenţei politice, în special, prin asigurarea stabilităţii pe post.

● Nicio organizaţie însă nu este perfect birocratică (poate doar armata profesionistă şi

departamentele fiscale).

● Funcţiile birocraţiei sau misiunea ce revine funcţionarilor administrativi vizează în primul

rând:

- implementarea deciziilor publice

- aplicarea legilor şi reglementărilor legale

Birocraţilor le revine însă şi o altă misiune – de a articula şi agrega interesele sociale

implicându-se totodată şi în adjudecarea politicilor, conciliind şi consiliind în cazul în care se

ivesc dispute legate de aplicarea acestora din urmă.ţ

38

Administraţia publică este o sursă de informare, culege şi difuzează informaţii de

interes public, relaţionează cu cetăţenii şi cu mass-media.

Caracteristicile birocraţiei moderne, faţă de cele învederate de funcţionarii

societăţilor premoderne se centrează pe competenţă, consecvenţă şi libertatea faţă de

manipulările politice. Posturile în administraţie nu pot fi dobândite decât prin concurs şi nu

pe cale ereditară; ele nu trebuie să fie obţinute prin legături familiale, clientelare sau pe bază

de afinităţi şi apartenenţe de ordin politic. În exercitarea atribuţiilor lor funcţionarii publici

trebuie să fie dedicaţi activităţii lor în exclusivitate, evitând acele situaţii incompatibile cu

statutul lor, generatoare de abuzuri, favoritisme, fraude, corupţie.

● Termenul de birocraţie are însă şi conotaţii negative. Organizaţiile birocratice pot

deveni structuri greoaie, stricte în litera legii dar contrazicând spiritul acesteia, simple

maşinării inflexibile şi insensibile la necesităţile cetăţenilor ce par să funcţioneze în gol,

consumând energie, timp şi vehiculând un volum mare de hârtii. Funcţionarii apar

demotivaţi, blazaţi, plafonaţi profesional. Ei sunt ineficienţi şi refractari la schimbare şi

inovaţii.

● Deşi funcţionarii publici, prin statutul lor, trebuie să fie neutri din punct de vedere

politic şi ideologic, în fapt ei se lasă influenţaţi de factorul politic, din carierism, din inerţie şi

conservatorism, din teama de a nu fi dislocaţi sau eliminaţi din sistem. Căutând să-şi cultive

interesele instituţionale proprii, birocraţii simulează şi disimulează responsabilităţi, contribuie

la proliferarea unor operaţiuni şi instrucţiuni superflue, ceea ce fac ca activitatea

administrativă să devină contraproductivă.

● De aceea una dintre cele mai importante probleme pentru o guvernare eficientă o

reprezintă controlul birocraţiilor, atât din interior cât şi din exterior. Cel mai important

control guvernamental extern este realizat de executivul politic prin bugetul centralizat,

reorganizări administrative, reducerea aparatului funcţionăresc, concedieri. În sistemele

autoritare din punct de vedere politic controlul birocraţiei începe încă din faza recrutării

funcţionarilor pe criterii politico-ideologice (nomenclatura – în regimurile comuniste de tip

stalinist). Stimulentele şi privilegiile acordate sunt dublate de un control coercitiv (sancţiuni,

eliminarea din funcţii, arestarea sau chiar execuţia pentru culpe grave reale sau imaginare).

● În democraţii, există diferite forme de control (parlamentar, comisii de anchetă,

investigaţii judiciare), instituţia ombudsman-ului (Avocatul Poporului), grupurile de interese,

opinia publică, mass-media.

39

MODULUL XII. RELAŢIILE DINTRE POLITICĂ ŞI ADMINISTRAŢIE

O disociere netă între politică şi administraţie, alocarea de sarcini distincte fiecăreia

dintre acestea reprezintă un artificiu, o operaţiune pur convenţională întrucât politicienii şi

funcţionarii decid, execută şi participă activ la formularea şi implementarea politicilor

publice. Chiar dacă nu decid în chip primordial, funcţionarii se exercită adesea de o manieră

discreţionară în interpretarea normelor pe care le aplică. Şi politicienii şi funcţionarii

îndeplinesc roluri interschimbabile, deşi există diferenţe notabile între ele. Mai trebuie

precizat că administraţia constituie un mediu în care imixtiunea politicienilor se produce

frecvent, deoarece aceştia doresc să aibă controlul asupra implementării programelor publice,

în conformitate cu programele lor politice.

J. Aberbach, R. Putnam şi B. Rockman într-o lucrare din 1981 “Birocraţi şi politicieni

în democraţiile occidentale” semnalează faptul că la frontiera dintre activităţile acestora se

află un grup hibrid care exercită funcţii mixte ( de ex. funcţii de desemnare politică ce revin

în mod fundamental funcţionarilor; sau situaţii în care apar cabinete ministeriale în

componenţa acestora intrând funcţionari ce se ocupă nu doar de consiliere, ci realizează şi

urmărirea implementării programelor publice în cadrul ministerelor).

Politicienii tind să-şi impună controlul asupra administraţiei publice având

suspiciunea că funcţionarii caută să-şi protejeze interesele corporative sau că aceştia din urmă

manifestă reticenţă în a adapta politicile care le pun în pericol respectivele interese. În

realitate controlul politic al administraţiei nu este orientat să contrabalanseze sau să modifice

politicile predecesorilor guvernanţi, iar pericolul nu provine de la partidul sau coaliţia de

opoziţie care părăseşte guvernarea ci de la propria clientelă politică şi funcţionărească ce

doreşte să ocupe noi poziţii sau posturi vacante.

Profesorul spaniol Salvador Parrado Diez examinând prin prisma comparativismului

structurile politice şi cele administrative ale câtorva democraţii occidentale a identificat trei

metode principale:

- modelul osmozei - în care sfera politică şi cea administrativă se intersectează,

funcţiile politice şi cele administrative se amestecă iar elita administrativă şi elita

politică a puterii executive sunt interrelaţionate. În pofida acestor similitudini Franţa,

Suedia şi Germania, incluse în acest model, prezintă numeroase diferenţe între ele. În

Franţa, cabinetele ( preşedintelui şi premierului) menţin nu numai legături strânse cu

alte instituţii ci deţin şi capacitatea de a interveni în mod direct în chestiuni

ministeriale şi administrative. Pe de altă parte les grands corps ( marile corpuri) care

formează elita administrativă se caracterizează prin :

a) faptul că a fost recrutată şi socializată să se recunoască şi creează reţele

informale de putere;

b) instaurarea elitei administrative nu se circumscrie doar administraţiei

centrale ci se extinde către administraţia teritorială, sfera politică şi sectorul privat.

În definitiv, din punctul de vedere al relaţiilor dintre sfera politică şi

administraţie există o osmoză a grupurilor umane, încât ambele sfere sunt

“colonizate” de către membri din les grands corps, adică statul, birocraţia ocupă de

fapt posturile cupolei puterii executive şi posturile importante din consiliile de

administraţie, ale firmelor publice şi private. În Suedia şi Germania, cupola puterii

executive şi cupola ministerelor, ca şi majoritatea agenţiilor sunt ocupate în mod

predilect de către funcţionari dar aceştia nu prezintă dimensiunile elitiste ale

40

funcţionarilor francezi. Deşi sistemul german este închis şi de carieră, iar cel suedez

deschis şi bazat pe posturi, recrutarea se desfaşoară cam în acelaşi fel ( nu graţie unui

examen cu concurs ci graţie unor modele deschise, recurgându-se la interviu şi

examen de curriculum al candidatului). Executivul nu controlează administraţia prin

intermediul cabinetelor, ca în Franţa. Inexistenţa corpurilor şi lipsa de identificare

între corpuri şi ministere determină ca relaţiile interministeriale să se desfăşoare în

mod distinct. În ambele sisteme (german şi suedez) politicienii au încredere în

profesionalitatea şi neutralitatea funcţionarilor. Numărul de funcţii politice desemnate

pe criterii discreţionare este relativ redus. În Germania s-a impus figura

funcţionarului public, ocupând de fapt un post hibrid al cupolei. Schimbarea

partidelor la guvernare nu provoacă automat o substituire totală a funcţionarilor,

mulţi dintre ei servesc guverne diferite. În ambele sisteme aderă însă tot mai mulţi

funcţionari superiori la partide, dar asta nu înseamnă că politica a ocupat

administraţia, căci majoritatea funcţionarilor posedau anterior aderării condiţia de

funcţionari publici;

- modelul compartimentelor monopol – urmează direcţiile clasice ale diviziunii între

politică şi administraţie. Marea Britanie şi Italia pot fi incluse în acest model. În

Marea Britanie sistemul prezintă următoarele caracteristici:

a) neutralitatea tradiţională a funcţionarilor, care nu pot să se afilieze la un partid

şi nici nu pot menţine relaţii pe durata exercitării funcţiei cu partide politice;

b) nu există cabinete, de tipul celor din Franţa;

c) numărul de posturi de numire discreţionară este foarte redus;

d) prin crearea agenţiilor şi diviziunilor funcţiilor de adoptare şi implementare a

deciziilor se încearcă îndepărtarea funcţionarilor de procesul decizional şi

orientarea lor spre execuţia programelor publice, similar celor ce se întâmplă

în managementul sectorului privat..

Elita administrativă britanică este însă coezivă şi acest lucru se datorează

provenienţei acesteia ( universităţile Oxford şi Cambridge, apartenenţei la clasa socială medie

sau superioară, cultura generalistă, afilierea la asociaţii şi cluburi exclusiviste).

Cazul italian este întrucâtva diferit. Diviziunea între politică şi administraţie este

rezultanta unui pact prin care funcţionarii nu interferează în adoptarea deciziilor, iar

politicienii lasă ca funcţionarii să aibă autonomie pentru a se organiza. Nu există o elită

administrativă coezivă şi nici o politică statală de recrutare a clasei funcţionăreşti

conducătoare. Funcţia publică se abordează într-un sens întrucâtva patrimonial, ceea ce

favorizează apărarea intereselor corporative ale funcţionarilor. Compartimentele monopol

funcţionează ca un angrenaj între politică şi administraţie, înalţii funcţionari conformându-se

rolului exercitat de cabinetele guvernamentale şi ministeriale.

- modelul guvernului “ străinilor” – cum a fost numit de Hugh Heclo în 1977 şi

care caracterizează sistemul american:

a) numirile discreţionare ale preşedintelui – cu sau fără confirmarea Senatului vizează cu mici

excepţii persoanele care provin din sectoare din afara Administraţiei SUA;

b) numarul de posturi în cazul cărora numirea este întemeiată pe încredere politică este mult

mai mare comparativ cu alte sisteme;

c) durata medie pe un astfel de post este redusă în mod normal, inferioară mandatului

prezidenţial.

Deci cupola este dominată de “ diplomaţi” în materie de relaţii politice şi de diletanţi

în chestiuni administrative. Agenţiile constituie nexul de legatură între puterea executivă şi

41

cea legislativă. Ideea care se află în spatele acestor funcţii publice de conducere constă în

crearea unui grup de conducători polivalenţi, proveniţi din departamente diferite, o rezervă de

candidaţi pentru posturi superioare ale cupolei puterii executive.

● În majoritatea ţărilor, în special în cele liberal-democratice dar şi în sistemele autoritare

monopartidiste, se doreşte ca funcţionarii publici să implementeze deciziile politicienilor. În

practică, distincţia între elaborarea regulilor şi implementarea regulilor este neclară.

Funcţionarii publici nu se ocupă numai de implementare. Deseori aceştia pregătesc deciziile

şi îi sfătuiesc pe politicieni. Ei mai pot fi implicaţi în managementul serviciilor industriale,

sociale sau administrative.

● Cel mai eficient mod în care se poate realiza un raport mai bun între politicieni şi

funcţionarii publici constă în a-i face pe membrii serviciilor publice să împărtăşească valorile

liderilor politici.

● Aşa cum evidenţia politologul Jean Blondel, rolul funcţionarilor publici în general şi al

specialiştilor în particular este atât de important încât a apărut pericolul instituirii unui stat

administrativ sau tehnocratic. Însă acest lucru este puţin probabil să se întâmple, din moment

ce funcţionarii publici nu au legitimitatea de a acţiona pe cont propriu. Cel mai probabil

poate apărea un stat aministrativ sau tehnocratic hibrid, în care politicienii se sprijină pe

funcţionarii publici, dându-le în acelaşi timp o parte din autoritatea lor.

MODULUL XIII. DISTRIBUŢIA TERITORIALĂ A PUTERII

● Sistemele administrative se diferenţiază între ele şi după modul cum se împart

competenţele între nivelul naţional şi nivelurile teritoriale de guvernare, între administraţia

centrală şi cea locală. Pentru a analiza această distribuţie de sarcini se folosesc diferiţi

indicatori ( de ex. cum se distribuie cheltuielile publice şi posturile de muncă publice între

nivelul naţional şi nivelurile teritoriale). Pe de altă parte trebuie cercetată capacitatea

discreţionară a autorităţilor locale de a decide şi cheltui avându-se în vedere necesităţile

cetăţenilor şi diverselor zone.

● În statele în care administraţiile centrale sunt de mai mici dimensiuni ( Germania,

SUA, Marea Britanie, Suedia), acestea nu sunt executorii ci mai curând decidente. Distincţia

între statul federal şi statul unitar nu este atât de semnificativă în momentul analizării

distribuţiei cheltuielilor publice şi descentralizării sistemului.

● Forma în care se gestionează bunurile publice la nivel teritorial este condiţionată de

cel puţin două variabile:

- puterea autorităţilor din teritoriu în faţa guvernului naţional;

- relativa uniformitate sau eterogenitate a entităţilor teritoriale.

● În Suedia guvernul local a fost în mod tradiţional mai puternic. În Franţa şi în Italia

entităţile locale au un rol relativ mai slab. În ultimele decenii s-a produs un transfer de funcţii

de la administraţia centrală către cea regională şi departamentală în Franţa şi către cea

provincială şi regională în Italia. În SUA şi Germania, puterea locală este dependentă de rolul

pe care i-l desemnează statul, întrucât entităţile locale nu menţin relaţii directe cu guvernul

federal, ci prin intermediul statelor sau landurilor.

● Cu privire la uniformitatea sau eterogenitatea entităţilor teritoriale, Franţa, Italia şi

Suedia se caracterizează prin faptul că toate unităţile lor de guvernare locală (regiuni,

departamente, provincii şi municipii) sunt uniforme, au o structură politico-administrativă

relativ similară şi îndeplinesc funcţii asemănătoare (Italia prezintă excepţii – regiunile italiene

cu statut special – Alto Adige).

42

● În Marea Britanie şi Germania omogenitatea derivă din tradiţia istorică. La nivel

intermediar caracteristicile landurilor (mari, mijlocii, oraşe-stat) şi ale ţărilor din Marea

Britanie (Scoţia, Wales şi Irlanda de Nord – deţin parlamente şi puteri executive ; în vreme

ce Anglia depinde de Westminster-ul de la Londra.) nu sunt uniforme. În SUA,

eterogenitatea statelor şi a entităţilor locale se traduce printr-o legislaţie diferenţiată în

competenţele statale proprii. În mediul local eterogenitatea se devoalează în caracteristicile

predominante ale organizării interne a oraşelor.

● Se disting, potrivit profesorului Salvador Porrado Diez trei modele de guvernare

locală:

- monist (în Marea Britanie, Suedia) – guvernul municipal este reprezentat de un

consiliu ales de către cetăţeni. (în Marea Britanie primarul este – primus inter pares –

mai mult funcţie onorifică ; în Suedia se alege guvern executiv).

- dualist – există un consiliu sau o adunare aleasă iar puterea executivă marcantă,

puternică, se exercită nu doar asupra administraţiei municipale ci şi asupra propriei

adunări asupra propriului consiliu.

În Franţa, puterea executivă a administraţiilor teritoriale este aleasă de către Adunare,

în timp ce în Italia puterea executivă a celor trei niveluri locale este aleasă de către cetăţeni.

În sistemul dualist se caută deci un puternic leadership politic, al primarului, care să fie

capabil să dirijeze alianţele interne şi externe necesare pentru a înfrunta provocările

guvernării locale.

- modelul de manager – poate fi considerat o variantă a celui dualist (experimentat în

unele oraşe din SUA sau Suedia). Managerul desemnat să dirijeze administraţia

municipală nu este şi preşedinte al entităţii alese, el este responsabil în faţa acesteia de

prestările serviciilor publice. În SUA managerul trebuie să fie un lider al comunităţii

locale preocupat de problemele care afectează jurisdicţia sa, indiferent dacă serviciile

comunitare sunt prestate de organizaţii private sau de către niveluri superioare de

guvernare. Miza managerului – un leadership tehnocratic.

● Modelele de instaurare a prezenţei nivelurilor superioare de guvernare în teritoriu:

- funcţional – în care fiecare minister federal sau statal are delegaţii periferice la

nivelurile superioare de guvernare (Italia, SUA);

- prefectorial – un delegat al guvernului dirijează administraţia periferică a tuturor

ministerelor (Franţa);

- mixt (Suedia);

- absenţa administraţiei periferice (Marea Britanie şi Germania).

● În Marea Britanie guvernul naţional decide în orice moment când şi ce poate face

guvernul local. În ţările în care există administraţie periferică în teritoriu, distincţia între

modele reflectă tradiţia istorică a unui stat puternic şi centralizat (Franţa), un stat cu un

sistem dual de administraţie (Suedia) sau a unui stat central slab (Italia).

● Integrarea verticală – se referă la dispozitivele organizatorice care permit să se

comunice la diferite niveluri de guvernare şi cum se produc contactele între elitele

naţionale şi cele locale. Putem identifica trei modele de integrare verticală:

- modelul de integrare în centru - este reprezentat de statele federale (SUA sau

Germania). Camera legislativă federală de natură teritorială are o importanţă crucială în

adoptarea deciziilor care afectează statele. În aceste camere şi în relaţiile acestora cu

puterea executivă, sistemul de partide poate juca un rol important , dar interesele

teritoriale prevalează. În SUA statele îşi fac auzită vocea într-o instanţă centrală

(Senatul şi Preşedintele decid, confirmă numirile în Administraţia Centrală), nu doar

43

prin reprezentanţii aleşi de către stat ci şi prin intermediul grupurilor statale de interes –

ce îşi exercită influenţa în Congres asupra deciziilor ce vor afecta teritoriul lor, precum

şi modul în care se vor transfera resursele financiare.

În Germania diviziunea între adoptarea deciziilor – guvernul federal – şi implementarea

acestora – guvernul statal – ar putea face landerii pe un plan secund executiv. Bundesrat-ul

este mecanismul prin care landerii pot participa la o formă conjugată de adoptare a deciziilor.

Bundesrat-ul poate ajunge să scurtcircuiteze sau să modifice anumite decizii promovate de

Bundestag şi guvernul federal. În plus, politica statală serveşte de trambulină pentru ocuparea

de posturi în guvernul federal.

- modelul de integrare la periferie – (Franţa, Suedia) se caracterizează prin două

elemente: figura delegatului guvernului sau prefectul şi participarea cadrelor alese local

la nivel naţional. Integrarea se produce în jurul delegatului guvernului la periferie

(prefectul sau guvernatorul). Acesta îndeplineşte dublul rol de agent al centrului şi

reprezentant al periferiei. Pentru primul, se ocupă de coordonarea administraţiei

periferice statale iar pentru al doilea transmite centrului cererile autorităţilor locale.

Este un agent de control dar şi de reprezentare. În prezent, puterile de supervizare ale

prefectului tind să descrească. Pe de altă parte, pe lângă integrarea la periferie, există şi

mecanisme de integrare la centru (reprezentanţi locali care au şi locuri în Senat -

Franţa, sau Riksdag – Suedia).

În Marea Britanie şi Italia există o lipsă de integrare între nivelurile naţionale şi cele

locale. În Marea Britanie domină o relaţie ierarhică de integrare. Relaţiile între guvernul

central şi entităţile locale nu se bazează pe dialog ci reflectă direcţia de decizie unilaterală a

guvernului central, fără negociere cu entităţile locale.

Relaţiile între elitele locale şi cele naţionale sunt practic inexistente, nu doar în privinţa

absenţei canalelor de comunicare, consultare şi decizie în comun, ci se referă şi la inexistenţa

acumulării simultane sau succesive de mandate locale şi naţionale. Modelul monist de

guvernare locală, fără putere executivă mare face să nu existe un leadership politic local

vizibil care să fie în măsură să canalizeze sprijinul popular şi să înalţe figura unui lider mai

presus de jurisdicţia locală.

În Italia, separarea comunităţilor politice locale de cea naţională pare mai curând

fructul delăsării şi al slăbiciunii statului. Asistăm la debilitarea figurii prefectului.

Administraţia centrală în teritoriu – menţine o reprezentare, dispersate, în condiţiile în care

cadrele politice ale entităţilor locale, provinciale şi legionare sunt alese în mod direct.

Integrarea orizontală

În Germania, între landeri, state şi federaţie s-au constituit mai multe mecanisme

instituţionale de cooperare ( conferinţe sectoriale şi conferinţe de preşedinţi ai landerelor) –

vezi cazul integrării landurilor din Est după reunificare.

În plan local integrarea s-a produs fie prin fuziune fie prin asociere. Ambele modele

relevă una din marile probleme ale entităţilor locale – producerea de servicii în beneficiu

comunitar.

Prin fuziune se reunesc resurse şi eforturi pentru gestionarea serviciilor locale. Dacă

fuziunea eşuează, comunităţile au soluţia asocierii- asociaţii, consorţii, firme intermunicipale.

44

MODULUL XIV. ACŢIUNEA PUBLICĂ

● Analiza în termeni de politici publice reprezintă o manieră specifică de a studia statul,

concentrându-se asupra activităţii autoriăţilor statului la nivelul societăţii. Această ramură a

sociologiei politice nu se interesează doar de reglementările juridice oficiale sau de

discursurile responsabililor politici privind propria lor activitate, ci ea caută să înţeleagă cum

funcţionează statul efectiv pentru a exercita diferite roluri.

● Acţiunea publică poate fi definită, aşa cum procedează doi specialişti francezi Yves Méni

şi Jean- Claude Thoenig ca reprezentând “ şi non-acte angajate de către o autoritate publică

privind o problemă ţinând de resortul său”.

● Caracteristicile unei politici publice, potrivit punctului de vedere formulat de J. Lagroye în

Sociologia politică ( 1997):

- ansamblul acţiunilor considerate ţine de acelaşi domeniu de activitate (educaţie,

imigraţie, agricultură, cultură etc.) sau de o problematică interesând diferite domenii ( mediul

înconjurator, politica urbană);

- actorii acţiunii se înlănţuie unii cu alţii; conţinutul unei politici publice este afectat de

conţinutul celor precedente şi afectează la rândul său pe cele ce urmează;

- rezultatul acţiunii publice este prezentat ca un “ program coerent”, permiţând atingerea

de scopuri utile sau necesare; o politică publică este totdeauna prezentată ca trebuind să

rezolve probleme, ca trebuind să atingă obiective definite ca pozitive;

- puterile publice îşi atribuie sau acestora li se impută responsabilitatea deciziilor

adoptate; politica publica îşi află astfel consacrarea prin intervenţia autorităţilor legitime,

oricare ar fi influenţa lor efectivă în elaborarea acesteia.

● O politică publică poate fi definită ca un sistem de acţiune publică presupunând un sistem

de actori, acţiunea publică ca atare şi procesul ca atare.

Sistemul de actori

● În realitate, elaborarea politicilor publice nu este doar rezultatul acţiunii profesioniştilor

politici şi/sau înalţilor funcţionari publici. Ei sunt cel mai adesea actorii determinanţi şi

centrali, proeminenţi. Ei sunt cei care dispun ( cel puţin formal) de puterea decisivă de a lua

decizii definitive ( adică de a”tranşa” între mai multe proiecte), de a aloca resursele publice şi

mai ales, de a conferi o legitimitate etatică deciziilor adoptate. Dar contrar imaginii pe care

înteleg să şi-o construiască despre ei înşişi, “decidenţii publici” (adică deţinătorii puterii

politice) aceştia nu decid niciodată de o manieră complet autonomă şi nu sunt niciodată

singuri în elaborarea şi definirea politicilor publice. Alţi actori intervin într-un chip mai mult

sau mai puţin explicit.

● În funcţie de contextele socio-politice şi tradiţiile istorice, pot fi departajate diferite

modele de relaţii între grupurile de interese şi sistemele politico-administrative:

- modelul “ neo-coorporatist” – în care un număr restrâns de grupuri de interes

ocupă o poziţie dominantă în sectorul lor, fiind asociate sau direct integrate sistemului

politico-administrativ, ceea ce duce la o “ coproducţie” a activităţii publice ( în special în

sistemele de tradiţie social-democrată - ţările scandinave, Austria);

- modelul pluralist – în care numeroase grupuri de interes sunt în competiţie pentru

a exercita o influenţă asupra sistemului politico-administrativ ( SUA);

45

- modelul protestatar – în care relaţiile dintre grupurile de interes şi puterea politică

se orientează doar spre mobilizare şi confruntare, respectivele grupuri neavând acces la

sistemul politico-administrativ ( Franţa).

În realitate modelele se combină, sunt hibride ( în cazul UE). Diferitelor modele le

corespund diferite tipuri de reţele de actori angajaţi în politicile publice ( cu diferite grade de

eterogenitate, de integrare, de configurare).

Aceste grupuri şi reţele pot exercita o mare influenţă asupra politicilor publice şi

deciziilor adoptate prin diverse măsuri:

- reglementări ( texte juridice);

- acţiuni cotidiene ale autorităţilor;

- programe şi campanii publice de informare;

- lucrări publice la nivelul infrastructurii etc.

● Soluţia adoptată va depinde de capacitatea fiecăruia dintre actori, de a conştientiza

problema şi de a impune o anume reprezentare care să concorde cu interesele şi credinţele

grupurilor implicate. Rezultatul va depinde şi de resursele de care dispun grupurile pentru a

influenţa puterea politică ( actorul principal).

Conceptul de acţiune publică

● La nivelul politicilor publice avem în vedere atât acţiunile, opţiunile, deciziile care

guvernează efecte cât şi ceea ce ar putea fi numite non-acte, non-intervenţii ( de ex. decizia

de a nu ieşi dintr-o organizaţie internaţională, din zona euro etc.). Pe de altă parte activitatea

puterilor publice nu se traduce doar prin gesturi concrete, materiale, ci şi prin discursuri sau

reprezentări simbolice. Adesea, o politică publică acţionează esenţialmente asupra

reprezentărilor realităţii, mai curând decât asupra realităţii înseşi. Efectele unei politici

publice sunt sesizabile în timp. Or guvernele înclină mai degrabă să acroşeze opinia publică,

urmărind rezultate politice imediate rentabile pe plan electoral.

Conceptul de proces în sistemul acţiunii publice

● Politicile publice trebuie considerate ca procese ce se înscriu în intervale de timp, de lungă

durată. Ele comportă diferite faze succesive.

Charles Jones într-o lucrare a sa, An introduction to the Study of Public Policy (1970) se

referea la şase mari secvenţe pentru analiza politicilor publice:

- identificarea unei probleme: indivizi sau grupuri se sesizează de anumite evenimente

pentru a genera o cerere de acţiune publică; este faza în care problema este înscrisă

pe agenda guvernamentală;

- formularea soluţiilor, elaborarea unui program de acţiune;

- adoptarea deciziei şi deschiderea unei “ferestre de oportunitate”;

- punerea în aplicare a programului, faza aplicării deciziilor;

- analiza efectelor politicii urmărite, faza evaluării rezultatelor;

- încheierea programului.

● Această succesiune de faze nu reprezintă decât o grilă cu valoare orientativă.. În realitate,

diferitele faze nu urmează întotdeauna aceeaşi ordine cronologică. Uneori puterile publice iau

decizii, pun în aplicare politici fără ca în prealabil să formuleze soluţii sau fără ca să se fi

făcut o cerere politică. Alteori, decizia este luată de către puterea publică înainte ca problema

să fi fost identificată la nivelul opiniei publice. Tot aşa anumite faze pot să nu apară în proces

46

sau să nu aibă loc evaluarea rezultatelor. Momentul exact al deciziei, actorii implicaţi, nivelul

aparatului politico-administrativ unde politica publică a fost elaborată, sunt adesea dificil de

reperat (vezi în acest sens lucrarea de acum clasică a lui G.T. Allison, Esenţa deciziei:

Explicarea crizei cubaneze a rachetelor, 1971).

Departe de a se succeda de o manieră liniară, în cele mai multe cazuri, diferitele faze

interferează. Astfel, evaluarea rezultatelor poate conduce la identificarea de noi probleme şi

deci la redefinirea programelor de acţiune, la formularea de noi soluţii şi decizii. La fel,

aplicarea programului poate fi modificată în permanenţă în funcţie de evaluarea rezultatelor.

Bibliografia completă a cursului Jean Baudin, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1999;

Philippe Braud, Sociologie politique, Editions L.G.D.J., Paris, 1998;

Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative, Bucureşti, 1999;

Maurice Duverger, Les parties politiques, Paris, A. Colin, 1976;

Michel Hastings, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi, 2000;

Seymour Martin Lipset, L’Homme et la politique, Editions-du Seuil, Paris, 1960;

Mihai Milca, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor, Editura

Economică, Bucureşti, 2001;

Gaetano Mosca, Storia delle dottrine politiche, Editura Gins. Laterza, Bari, 1939;

Gianfranco Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002;

Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, f.a.;

Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, 1992

SPA ( Sisteme Politice Si Administrative)

Documents

Transcript of SPA ( Sisteme Politice Si Administrative)

aparegio.roScoala Nationalä de Studii Politice Administrative — Facultatea de Stiinte Politice 2008 Certificat de training Proiecte cu finantare europeanä Cambridge Anglian Water

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVEdoctorat.snspa.ro/wp-content/uploads/2017/09/Rezumat_ERHAN_IRINA_RO.pdf · 1 Şcoala naŢionalĂ de studii politice Şi administrative

sjpa-b.spiruharet.ro · Web viewUniversitatea Spiru Haret Facultatea de Științe Juridice, Politice și Administrative Bucureşti Str. Berceni 24, sector 4, Bucureşti Telefon: 021.334.44.19

Curriculum vitae Europass - comunicare.ro · Facultatea de Comunicare si Relatii Publice Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative Bucuresti, Romania ... Cercetare in

Suport de Curs Sisteme Politice Si Administrative

Modele sistemice ale dezvoltãrii localestore.ectap.ro/articole/177.pdf · ªcoala Naþionalã de Studii Politice ºi Administrative Bucureºti Abstract. ... presupune convergenþa

COMISIA DE ŞTIINŢE SOCIALE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII TINERETULUI ŞI SPORTULUIrevad.uvvg.ro/files/revad_2_2010.pdf · 2020. 10. 19. · Lucica MATEI, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative,

spa luxury

+ÿcoala Na+¢ional-â de Studii Politice +Öi Administrative- prezentare prin licee

31_centru SPA

Școala Națională de Studii Politice și Administrativedoctorat.snspa.ro/wp-content/uploads/2018/07/Prezentare-RO.pdf · Școala Națională de Studii Politice și Administrative

Nanotehnologii & Spa

ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE (S

Florentina Spa

1. UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR DIN … file3 Ştiinţe administrative Administrație și management public Bucureşti română IF 120 50 4 Ştiinţe politice Economie

SCOALA NATIONALA DE STIINTE POLITICE SI ... - spidd.ro · PDF filescoala nationala de stiinte politice si administrative facultate de stiinte politice anul i – id sinteze de curs

HEALING SPA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA - … D._Ejova.pdf · universitatea de stat din moldova facultatea relaŢii internaŢionale, ŞtiinŢe politice Şi administrative catedra relaŢii

Subiecte pentru concursul de admitere sesiunea 2018administratiepublica.eu/sites/default/files/300 LIMBA ROMANA[8851].pdf · Școala naȚionalĂ de studii politice Și administrative