Sociologie Generala - Curs Dinica

43
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI I.1. Definiţia şi obiectul de studiu al sociologiei Există mai multe ştiinţe care studiază societatea, dar numai una singură – sociologia – a fost definită etimologic (lat. Socius – tovarăş, asociat, camarad, seamăn + gr. Logos), fapt ce vizează atât obiectul de studiu, cât şi sarcinile specifice. Literatura de specialitate prezintă societatea ca obiect al unor diverse sisteme ştiinţifice: ştiinţele sociale sau socioumane, ştiinţele istorice, cele antropologice şi culturologice etc. Definirea sociologiei este complexă, având mai ales în vedere diversitatea ştiinţelor sociale şi a sistemelor ştiinţifice menţionate mai sus, pe de o parte, şi dinamica societăţii şi particularităţile însuşi obiectului de analiză, pe de altă parte. Astfel, sociologia vizează totalitatea domeniilor, laturilor şi aspectelor vieţii sociale într-o sinteză centrată pe “semnele” socialului. Sociologul român Henri H. Stahl precizează în acest sens că sociologia studiază “toate elementele componente ale stucturilor sociale de bază, economice, şi suprastructurale punând accentul pe oameni” ca obiect specific de studiu al sociologiei . El considera sociologia “ştiinţă de sinteză interdisciplinară despre om şi societate”, în centru punând conceptul “totalităţii” sociale, derivat din conceptul faptului social total” formulat de Marcel Mauss. Se impune subliniat caracterul sistemic al sociologiei, din care decurg principii metodologice esenţiale, în primul 1

Transcript of Sociologie Generala - Curs Dinica

Page 1: Sociologie Generala - Curs Dinica

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

I.1. Definiţia şi obiectul de studiu al sociologiei

Există mai multe ştiinţe care studiază societatea, dar numai una singură – sociologia –

a fost definită etimologic (lat. Socius – tovarăş, asociat, camarad, seamăn + gr. Logos), fapt ce

vizează atât obiectul de studiu, cât şi sarcinile specifice.

Literatura de specialitate prezintă societatea ca obiect al unor diverse sisteme

ştiinţifice: ştiinţele sociale sau socioumane, ştiinţele istorice, cele antropologice şi

culturologice etc.

Definirea sociologiei este complexă, având mai ales în vedere diversitatea ştiinţelor

sociale şi a sistemelor ştiinţifice menţionate mai sus, pe de o parte, şi dinamica societăţii şi

particularităţile însuşi obiectului de analiză, pe de altă parte. Astfel, sociologia vizează

totalitatea domeniilor, laturilor şi aspectelor vieţii sociale într-o sinteză centrată pe “semnele”

socialului. Sociologul român Henri H. Stahl precizează în acest sens că sociologia studiază

“toate elementele componente ale stucturilor sociale de bază, economice, şi suprastructurale

punând accentul pe oameni” ca obiect specific de studiu al sociologiei. El considera

sociologia “ştiinţă de sinteză interdisciplinară despre om şi societate”, în centru punând

conceptul “totalităţii” sociale, derivat din conceptul “faptului social total” formulat de Marcel

Mauss.

Se impune subliniat caracterul sistemic al sociologiei, din care decurg principii

metodologice esenţiale, în primul rând al conexiunii şi interdependenţei dintre faptele şi

fenomenele sociale.

Obiectul sociologiei s-a reflectat în primul rând în diferitele definiţii elaborate de-a

lungul scurtei istorii a acestei ştiinţe (apărută “oficial” în deceniul patru al secolului XIX),

definiţii care ilustrează diversitatea dimensiunilor, a domeniilor sau a perspectivelor prin care

poate fi investigată “totalitatea” socială şi care pun în lumină constituirea şi evoluţia

problematicii sociologice.

Plasând sociologia în vârful ierarhiei ştiinţelor, Auguste Comte o defineşte drept

“studiul pozitiv al ansamblului legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale”.

John Stuart Mill a formulat următoarea definiţie: sociologia este ţtiinţa “obiectului

social” cel mai general şi cel mai abstract, “ştiinţa caracterelor celor mai generale ale

societăţii"” definiţie prin care sociologia este subordonată ştiinţelor sociale particulare, fiind

considerată un “corpus” al acestora.

1

Page 2: Sociologie Generala - Curs Dinica

Continuatorul gândirii pozitiviste comte-iene în spaţiul anglo-saxon alături de John

Stuart Mill, Herbert Spencer are meritul de a fi introdus în rândul elementelor principale ale

obiectului sociologic : instituţiile sociale, controlurile sociale, structurile sociale – adevărate

domenii ale investigaţiilor sociologice.

Cea mai importantă definiţie , prin semnificaţia ei, în sociologia clasică, a fost

formulată de către Emile Durkheim în trei variante, dintre care a doua aparţine, de fapt,

elevilor săi Marcel Mauss şi Paul Fauconnet, iar a treia rămâne definiţia clasică a sociologiei,

acceptată de cei mai mulţi sociologi astăzi.

a. În prima variantă, sociologia este “ ştiinţa faptelor sociale”, înţelese ca

“lucruri” şi care nu pot fi explicate decât prin alte fapte sociale, aparţinând

“reprezentărilor colective” obiective(în “Regles de la methode sociologique”, 1895).

b. În varianta şcolii durkeimiste, sociologia este “ştiinţa instituţiilor

sociale” pe care le consideră “ansambluri de acte şi idei instituite, pe care indivizii le

găsesc în faţa lor şi care li se impun” (în articolul “Sociologie” din “L’Encyclopedie”,

1900).

c. A treia şi cea mai cunoscută variantă defineşte sociologia drept ştiinţa

care studiază “diferitele grade de cristalizare a vieţii sociale”, ale căror baze se găsesc

în “stările conştiinţei colective ireductibile şi opace pentru conştiinţele individuale”,

stări care se manifestă în constrângeri, instituţii, simboluri observabile etc.

Controverse, critici, dar şi un mare interes au provocat definiţiile formulate de

sociologii germani.

De pildă, Georg Simmel consideră sociologia “ştiinţa formelor vieţii sociale”, a

sistemelor şi subsistemelor formale în autonomia lor faţă de conţinuturile reale, concrete şi

actuale, o adevărată “geometrie a realităţilor sociale”, elementele concrete fiind studiate de

ştiinţele sociale particulare. Ferdinand Tonnies lansează două concepte sociologice care vor

constitui nucleul definiţiei , cel de “tipuri de comunităţi” şi cel de “tipuri de societăţi”, iar

Leopold von Wiese consideră că sociologia este ştiinţa “relaţiilor sociale şi umane”, pe când

Werner Sombart defineşte sociologia drept ştiinţă a spiritului (neosociologie).

Max Weber, cel mai cunoscut sociolog german, a încercat să demonstreze că

sociologia este ştiinţa cunoaşterii societăţii prin interpretarea şi înţelegerea semnificaţiilor

atribuite de “ceilalţi” acţiunilor şi conduitelor umane, orientate şi raportate în acest sens.

Sociologia weberiană este numită şi “sociologie comprehensivă” deoarece nu vizează “sensul

obiectiv al acţiunii”, ci “sensul gândirii”.

2

Page 3: Sociologie Generala - Curs Dinica

Una din definiţiile “sintetice” cu o mare influenţă în sociologia contemporană a fost

formulată de Georges Gurwitch: sociologia este ştiinţa “fenomenului social total”, a

“societăţii globale”, complexă şi pluralistă, este “ştiinţa fenomenelor sociale luate în

totalitatea aspectelor şi mişcărilor lor”.

Jan Szczepanscki consideră că sociologia este “ştiinţa despre colectivităţile umane,

mai precis obiectul cercetărilor acesteia îl constituie fenomenele şi procesele de apariţie a

diferitelor forme de viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor colectivităţi, fenomenele şi

procesele care intervin în aceste colectivităţi, care derivă din interacţiunea reciprocă a

opamenilor, forţelor coercitive şi forţelor care dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi

transformările care survin în cadrul lor.”

Traian Herseni defineşte sociologia ca “ştiinţa societăţilor omeneşti”, disciplină

ştiinţifică ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al comunităţilor umane şi al formelor de

convieţuire socială.

Petre Andrei consideră că sociologia realizează “studiul integrativ-structural şi

dinamic al societăţii, abordată în unitatea şi diversitatea componentelor sale unitare”. El

precizeaza’ă că sociologia “studiază în mod obiectiv în primul rând existenţa socială şi

aspectul ei static-structural, şi apoi aspectul dinamic-funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile

sociale realizate.”

Ca ştiinţă a realităţii sociale, sociologia are drept obiect propriu de studiu societatea

înşeleasă integrativ, unitar şi obiectiv. Sociologia studiază societatea în totalitatea ei, natura şi

esenţa, structurile şi funcţiile ei, modul în care ea evoluează. Astfel, sociologia dobândeşte

identitate epistemologică în sistemul ştiinţelor sociale, fiind tratată ca ştiinţă de sine

stătătoare, distinctă prin obiectul ei propriu, prin maniera specifică de abordare, prin aparatul

conceptual şi tehnico-metodologic distinct

.I.2. SEMNELE SOCIALULUI. CONCEPTELE FUNDAMENTALE ŞI METODELE

ÎN SOCIOLOGIE

O problemă centrală în abordarea sociologică o constituie descifrarea semnelor

socialului, ale faptului social. Prin semn al socialului se desemnează acele indicaţii exterioare

care ne conving că există o realitate socială distinctă şi care permit investigarea concretă a

faptelor şi fenomenelor sociale.

Principalele semne ale socialului sunt puterea şi valoarea.

În funcţie de viziunea asupra raportului dintre societate şi individ, unul din semne

apare ca relevant.

3

Page 4: Sociologie Generala - Curs Dinica

a. Astfel, în ipostaza individului subordonat societăţii (colectivităţii), individ care se

contopeşte cu aceasta, se întâlneşte foarte des fenomenul de respingere a subordonării şi de

înfruntare a coletivităţii în favoarea căreia el trebuie să renunţe la anumite libertăţi pentru a se

supune rigorilor sociale. Aici semnul predominant al socialului este puterea . Puterea se

manifestă într+o diversitate de forme concrete :

-puterea exercitată de un individ asupra altuia (puterea şefului, a comandantului, a

conducătorului, a leader - ului);

-puterea unei instituţii, a statului , în diverse împrejurări şi nuanţe : politică, economică,

morală, culturală etc.

Puterea menţine coeziunea grupului social şi se impune fiecărui individ, membru al

grupului respectiv.

b. În ipostaza opoziţiei societate – individ şi a identificării individului cu societatea,

semnul socialului care prevalează este valoarea (ştiinţifică, culturală, politică, profesională

etc.)

Cele două semne ale socialului nu sunt echivalente, dar nu se află în disjuncţie

exclusivă. În unele fapte şi fenomene sociale poate prevala puterea, în altele valoarea. Puterea

se bazează pe o serie de valori – politice, economice, juridice, educaţionale ş.a.m.d. iar la

rândul lor valorile şi personalităţile purtătoare şi creatoare de valori capătă putere socială,

exercită autoritate.

Înţelegerea societăţii presupune deasemenea studierea în profunzime a raporturilor

dintre diferitele fapte sociale, instituţii, relaţii, mentalităţi, conduite colective, în structura

societăţii globale, deci implicit dintre componentele de bază ale acesteia :

-infrastructura sau baza morfologică a societăţii, alcătuită din mediul natural şi din mediul

tehnic dependent de activităţile umane;

-structura economică, alcătuită din relaţiile ce se stabilesc între oameni în procesul de

producţie de bunuri şi servicii marfare;

-structura socială, alcătuită din relaţiile grupale şi intergrupale (relaţiile comunitare);

-suprastructura instituţionalizată (Karl Marx) sau suprastructura organizată a instituţiilor

(Emile Durkheim) alcătuită din instituţii, organizaţii şi conduite colective care exercită

constrângeri;

-modele sociale, culturale sau tehnice, practicile sociale, religioase, juridice şi atitudinile

colective;

-lumea ideilor, valorilor şi idealurilor colective care se găsesc în toate palierele socialului;

4

Page 5: Sociologie Generala - Curs Dinica

-reprezentările colective – sentimente, mentalitaţi, aspiraţii, voinţe, numite generic acte

psihice colective.

Sociologia studiază atât societatea în ansamblul ei cât şi diversele manifestări sociale

abordate separat : economice, juridice, politice, estetice, filozofice, religioase, etice etc.

*

Conceptele fundamentale şi metodele

Ca şi alte ştiinţe, sociologia se distinge, după cum am arătat deja, printr-un obiect de

studiu propriu (societatea globală), printr-un sistem coerent de concepte prin intermediul

căruia se raţionalizează realul, obiectul social, şi printr-o metodologie proprie, metoda fiind

înţeleasă ca drum, cale, instrument de apropiere de obiect şi de apropriere (luare în stăpânire

cognitivă) a acestuia.

Conceptele fundamentale în sociologie sunt: societate, fapt social, grup social,

colectivitate, relaţii interpersonale, opinii şi mentalităţi, status şi rol, socializare şi

sociabilitate, structură socială, mobilitate şi integrare socială ş.a.m.d., concepte care vizează

atât aspecte generale cât şi particulare ale vieţii sociale şi ale fenomenelor sociale totale.

Ca ştiinţă ce abordează concret realitatea, sociologia peocedează la operaţionalizarea

conceptelor generale, “traducându-le” prin :

-dimensiuni – de ex. dimensiunea procesului de tranziţie cuprinde toate palierele socialului,

nerezumându-se doar la cel economic;

-variabile, care pot fi independente sau dependente ca factori care generează, respectiv

influenţează starea şi mişcarea faptelor sociale;

-indici sociali, economici, politici, juridici, morali;

-Indicatori – expresii cantitative ale diverselor fenomene sociale (de ex. indicatori ai nivelului

de trai, ai nivelului de salarizare, ai profitului etc.)

-itemuri care apar la nivelul cercetării concrete ce vizează faptul individual.

Pe lângă acest sistem conceptual coerent şi aflat în strânsă legătură cu practica

cercetării de teren, sociologia utilizează şi o metodologie proprie, alcătuită atât din metode

generale, folosite cu succes şi în alte ştiinţe, cât şi metode şi tehnici specifice de cercetare.

Ca metode generale se utilizează:

a. Metoda matematică şi analitică prin care se urmăreşte în profunzime un palier al

societăţii (este folosită îndeosebi ăn economia politică);

b. Metoda individualizantă (singularizantă), specifică îndeosebi istoriei şi geografiei;

5

Page 6: Sociologie Generala - Curs Dinica

c. Metoda tipologică – constituirea de tipuri calitative şi discontinui prin care se relevă

manifestările sociabilităţii (grupuri, clase sociale, mase etc.) – folosită şi în economia

politică;

d. Metoda comparativă, considerată încă de Comte şi Durkheim fundamentală pentru

“ştiinţele societăţii”;

e. Metoda monografică, numită şi exhaustivă, pentru că reliefează multiplele aspecte ale

fenomenului studiat;

f. Metodele statistice de cercetare a fenomenelor de masă şi de stabilire a unor legi

probabiliste (utilizată de ex. în eşantionare).

Sociologia utilizează şi o serie de metode şi tehnici, procedee şi operaţii proprii pentru

investigarea concretă,prin cercetare de teren. Se pot distinge astfel trei categorii de metode şi

tehnici :

1. metode şi tehnici de culegere a datelor materiale şi a informaţiilor sociale :

observaţia sociologică, ancheta socială, chestionarul sociologic, interviul,

sondajul de opinie, culegerea de date personale ( autobiografii, jurnale, scrisori,

documente; recensăminte, bilanţuri, dări de seamă, date ale alegerilor etc.);

2. metode şi tehnici de prelucrarea datelor, materialelor, informaţiilor :analiza

statistică, analiza matematică prin procente, rate, scoruri;

3. metode de interpretare a datelor : metoda istorică , metoda comparativă, a

corelaţiei, analiza de conţinut (calitativă).

În cadrul şi în legătură cu aceste categorii se utilizează metode, procedee, tehnici cum

sunt :

-procedee de eşantionare, de alegere şi stabilire a factorilor, cadrelor, grupurilor şi

persoanelor care vor fi investigate;

-tehnici de scalare, de ierarhizare şi valorizare a indicatorilor;

-metoda testelor (ex. teste de atitudini, de opinii, de produse etc.)

-metoda panel, de cercetare pe eşantioane fixe, repetat cu regularitate, a schimbării factorilor

determinanţi şi a rezistenţei la schimbare;

-tehnica studiului de caz aprofundat – de analizează care este factorul determinant de

producere a unui fenomen (factorul cauzal) prin varierea succesivă a tuturor factorilor posibili

de influenţă;

-tehnica sociometrică ( a lui Jakob Levi Moreno), de măsurare a relaţiilor preferenţiale ce se

stabilesc între membrii unei colectivităţi;

6

Page 7: Sociologie Generala - Curs Dinica

-experimentul social, procedeele de simulare a unor fapte şi evenimente sociale prin tehnici ca

psiho-drama, socio-drama, care au şi valoare euristică.

I.3. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI

Considerând studiul sociologic “un act de cultură”, putem atribui, prin consecinţă,

sociologiei funcţiile culturii : cognitivă, axiologică şi praxiologică. Dacă primele două funcţii

au o importanţă mai mult teoretică, cea praxiologică defineşte orice ramură sau disciplină

aplicativă.

Sociologia, ca discilpină ştiinţifică independentă, are şi o serie de funcţii

specifice:

a. funcţia expozitivă, de prezentare şi descriere a realităţii sociale;

b. funcţia explicativă şi interpretativă, care descifrează cauzele, mecanismele, modalităţile

de desfăşurare a fenomenelor sociale;

c. funcţia critică, care aparţine întregii sociologii, nu numai aşa-numitelor sociologii radicale

sau contestatare;

d. funcţia de diagnoză socială – orice studiu sociologic urmăreşte, între altele, să pună un

diagnostic realităţii investigate, fără de care nu pot fi formulate concluziile şi propunerile

practice;

e. funcţia prognostică – dacă se au în vedere perioade mai mici de timp – şi prospectivă –

pentru perioade mari, de generaţii.

f. funcţia aplicativă, care este finalitatea socială a sociologiei, ăn vederea favorizării

fenomenelor pozitive şi dezamorsării fenimenelor negative;

g. funcţia ideologică , contestată de unii teoreticieni, acceptată de mulţi alţii, dar care ni se

pare inerentă exerciţiului oricărei ştiinţe sociale, voit sau nevoit.

Cunoaşterea realităţilor sociale este necesară dar nu şi suficientă pentru realizarea

sarcinilor esenţiale ale sociologiei. Participarea acesteia la transformarea sociatăţii la

7

Page 8: Sociologie Generala - Curs Dinica

ameliorarea şi optimizarea funcţionării “mecanismului social”, a desfăşurării fenomenelor şi

proceselor sociale presupune un pronunţat caracter aplicativ al concluziilor obţinuteşi

formularea unor propuneri adecvate pentru factorii de decizie ai societăţii. În atingerea acestor

obiective constă funcţia principală a sociologiei, funcţia praxiologică.

I.4.CONSTITUIREA GÂNDIRII SOCIALE

I.4.1. Mari filozofi ai antichităţii – precursori ai gândirii “sociologice”

Cu milenii în urmă filosofii, juriştii, istoricii şi literaţii din marile civilizaţii ale

Antichităţii s-au străduit să cunoască, să înţeleagă şi să îmbunătăţească realitatea lor socială.

Au apărut întrebări privind societatea, organizarea ei şi integrarea omului în această societate.

În acest sens se înscriu încercările făcute prin Codul de legi al lui Hammurabi din

vechea Mesopotamie, Legile lui Manu din India, codul moral din Vechiul Testament creştin,

preceptele confucianiste în China ş.a., şi anume de a asigura ordini sociale minimale. Astfel,

de exemplu, cele 282 de legi ale unificatorului sumerian Hammurabi din Ur (mileniul al II-lea

8

Page 9: Sociologie Generala - Curs Dinica

î.Ch.) diferenţiază trei tipuri de oameni: omul liber, subalternul (omul care se prosternează) şi

sclavul, asimilat juridic unui bun mobiliar, dar se includ şi prevederi referitoare la

reglementarea comerţului, practicarea medicinei, rezolvarea unor probleme politice şi

militare, educarea copiilor, referiri la diferite tipuri de relaţii (precum certurile din şi dintre

familii), toate acestea încercând, deci, să realizeze o organizare internă cât mai stabilă şi

armonioasă a societăţii.

Printre primii mari filozofi ai Antichităţii preocupaţi de problematica socială trebuie

menţionat Platon (427-347 î.Ch.). Acesta dezvoltă în dialogul “Republica” (în original

Politeea) ideea unei societăţi perfecte, ideale – deci utopice – care se bazează pe existenţa a

trei categorii sociale bine definite: cea a producătorilor, care asigură prosperitatea economică,

cea a oştenilor (străjerilor), care o apără de pericole interne şi externe şi, în fruntea ierarhiei

sociale, “casta” înţelepţilor (filozofilor), pregătită special pentru a conduce. Platon a descris în

detaliu planurile sale referitoare la forma de guvernământ, viaţa de familie, organizarea

economică, structura socială, educaţie, urmărind realizarea unor relaţii sociale armonioase.

“El a descoperit importanţa factorilor economici şi a sesizat acţiunea lor asupra politicului.”

(Leon Robin). Platon a “enunţat” legea diviziunii muncii sociale şi, referindu-se la rolul

factorului demografic şi al condiţiilor geografice, arată – în Cartea a V-a a dialogului “Legile”

- că pentru existenţa unei societăţi normale trebuie avută în vedere “cantitatea” locuitorilor,

deci o densitate optimă a populaţiei, iar legile ţării nu trebuie să fie în contradicţie cu climatul

acesteia.

Ulterior, o parte din ideile lui Platon sunt preluate de către discipolul acestuia,

Aristotel (384-322 î.Ch.), care a considerat omul un zoon politikon cu înţelesul de fiinţă

socială, şi nu – cum din păcate se interpretează adesea – “animal politic” (?!). Omul este

ceea ce este datorită vieţii sale în polis, cetate, şi acţiunii sale în societate. Aristotel a studiat

constituţiile cetăţilor-stat greceşti din epoca sa şi ale altor state (folosim termenul constituţie

pentru legile de bază care dădeau modul de organizare politică şi socială, iar nu – evident – cu

sensul modern). Stagiritul a identificat o serie de elemente comune de natură socială,

economică, politică, morală ale acestor organizări politice, realizând şi o tipologie a acestora

în funcţie de numărul celor aflaţi la conducerea statului şi de interesele pe care aceştia le

servesc. Astfel, el identifică drept tipuri “pure” monarhia (conducerea unui singur om),

aristocraţia (conducerea unui grup legat prin interese comune, a unei elite) şi democraţia

(conducerea de către popor a treburilor statului), toate acest forme servind interesul general.

În cazul în care aceste conduceri acţionau doar pentru satisfacerea intereselor particulare

apăreau formele “corupte” de guvernare, derivate din primele, şi anume tirania (care satisface

9

Page 10: Sociologie Generala - Curs Dinica

doar poftele monarhului), oligarhia ( doar în interesul celor puţini aflaţi la putere), respectiv

demagogia, care răspundea numai intereselor sărăcimii.

În lucrarea sa “Politica”, Aristotel analizează diferite forme ale schimbului şi trecerea

de la economia naturală la cea monetară (marfară), schiţând şi o interesantă teorie a valorii,

reluată parţial în “Etica pentru Nicomach”. O societate există numai în măsura în care există

scopuri comune. În acest context defineşte Aristotel omul ca “zoon politikon”, pornind de la

esenţa comunităţii sociale în care omul este principalul actor social. Deşi conştiinţa colectivă

este altceva decât suma conştiinţelor individuale, ea nu poate acţiona decât prin mijlocirea

acestora. Scopul comun al grupului social este asimilat la nivelul conştiinţei colective, care

stabileşte mijloacele prin care acesta va fi îndeplinit, iar realizarea faptului social incumbă

participarea efectivă a membrilor grupului după ce aceştia au “tradus” la nivelul conştiinţei

individuale sarcinile ce revin fiecăruia – singur sau, cel mai adesea, în cooperare – pentru

ajungerea la ţelul dorit. În felul acesta se poate interpreta pe tărâm social cunoscuta teorie

aristotelică a raportului dintre Unu şi multiplu, dintre Simplu şi complex, în care Unul dă

naştere la Tot, el însuşi fiind Totul, şi Totul fiind Unul.

I.4.2. Importanţa sociologică a sistemelor medievale de “filosofie a istoriei”

Preocupări privind interpretarea vieţii sociale au existat şi în secolele Evului mediu,

îndeosebi din partea unor reprezentanţi de frunte ai dogmaticii creştine sau ai exegezei

gândirii religioase, formulându-se adevărate teorii de filosofie a istoriei îndeosebi prin un

Aureliu Augustin, un Thomaso d’Aquino sau un Ibn Khaldoun.

10

Page 11: Sociologie Generala - Curs Dinica

Creştinismul abordează o concepţie istorică asupra fiinţei umane, deoarece dogmele

Mântuirii şi Judecăţii de apoi implică viziunea unei evoluţii ireversibile a umanităţii, opusă

ideii timpurilor ciclice şi a eternei reîntoarceri la Eden din gândirea antică.

Aureliu Augustin (Sfântul ~ sau Fericitul Augustin, 354-430 d.Ch.) a făcut, după Pierre

de Labriolle, “prima încercare vastă de filosofie a istoriei”, viaţa umană fiind descrisă ca “un

fel de poem minunat care se derulează de-a lungul secolelor”, fiind supusă unei forţe

transcedentale, sacrul, egal distribuită în lume, responsabilă de ordinea lumii şi, prin regimul

ei istoric, de dezordinea lumii. Astfel, prin “De civitate Dei” (“Cetatea lui Dumnezeu”, una

din cele mai ample şi mai bine documentate “apologii” creştine) Sf. Augustin demonstrează,

în urma unei ample analize istorice şi politice, că nu creştinismul este vinovat de prăbuşirea

Imperiului Roman de Apus, ci cauzele sunt : slăbirea monedei, menţinerea marilor latifundii

într-o perioadă de înflorire a colonatului ca nou sistem economic, mai eficient, în agricultură,

pierderea tuturor coloniilor importante care asigurau o mare parte din potenţialul economic al

Imperiului, destrămarea relaţiilor sociale, prăbuşirea principalelor instituţii ale Statului, în

primul rând cea imperială şi, mai ales, neputinţa cronică a armatei (şi ea altădată o instituţie

fundamentală) de a mai face faţă valurilor fără sfârşit de populaţii migratoare. Bineînţeles,

Sfântul Augustin concluzionează că Imperiul se va prăbuşi prin voinţa divină, căci singurul

stat care dăinuie veşnic este Cetatea lui Dumnezeu.

Sfântul Toma (Thomaso d’Aquino, 1225-1275) prezintă societatea drept mijlocul

natural prin care omul îşi realizează scopurile, iar Cetatea ca pe o comunitate “perfectă”

orientată spre realizarea binelui comun (în “Summa Theologiae”).

Ibn Khaldoun (1332-1406), creatorul “istoriei ca ştiinţă”(Yves Lacoste), politician şi

diplomat, după 1377 se consacră redactării “Prolegomenelor”, prima lucrare socială din

gândirea islamică cuprinzând un studiu al Africii de Nord în relaţie cu condiţiile climaterice,

geografice, economice, etc. “Istoria – scrie Ibn Khaldoun – are drept veritabil obiect să ne

facă să înţelegem starea socială a omului… Este o ştiinţă sui-generis întrucât are, mai întâi, un

obiect special: civilizaţia şi societatea umană; apoi ea tratează mai multe probleme care

servesc a explica succesiv faptele legate de esenţa însăşi a societăţii”. Khaldoun ajunge la

concluzia că “există raporturi strânse între organizarea producţiei, structurile sociale, formele

vieţii politice, regimurile juridice, psihologia socială şi concepţiile ideologice”, atribuind

evoluţiei economice un rol important în raport cu elementele vieţii politice şi intelectuale.

11

Page 12: Sociologie Generala - Curs Dinica

I.4.3. Formarea “gândirii sociologice” în Epoca Modernă (sec. XVI - XVIII)

Primele semne ale gândirii moderne au fost, în esenţă, “ruptura cu Evul Mediu” şi

reîntoarcerea la valorile antice latine şi, mai ales, elene. În această peroadă, mari gânditori ai

omenirii au formulat idei şi au “lansat” ipoteze privind ansamblul problematicii vieţii sociale.

Trebuie să începem scurtul nostru excurs cu florentinul Niccolo Machiavelli (1469-

1527) pentru care “politica, separată de religie, trebuie să se consacre propriului ei obiectiv”.

În politică dictează interesele şi forţa, nu considerentele morale, fapt ce a şi dus, de altfel, la

despărţirea teoriei politice de etică şi de teologie. Machiavelli a intuit rolul istoric al luptei

între clasele sociale progresiste (burghezia în germene) şi cele retrograde (marea nobilime

depăşită de timpuri şi marele cler avid de putere laică) din Florenţa anilor săi şi poate fi

12

Page 13: Sociologie Generala - Curs Dinica

considerat unul dintre întemeietorii istoriografiei renascentiste italiene. Lucrări fundamentale

(evident, din punct de vedere social) : “Principele”, “Istoriile florentine”.

Tot în această epocă mai poate fi menţionat Jean Bodin, care dezvoltă ideea statului

naţional centralizat şi suveran (“De la Republique”, 1576), Antoine de Montchretien ( “Tratat

de economie politică”, 1615) , utopiştii Thomas Morus (“Utopia”) şi Tomasso Campanella

(“Cetatea Soarelui”, 1623), dar vom zăbovi în mod deosebit asupra teoreticienilor “dreptului

natural” şi ai “originii contractualiste a societăţii”, prin intermediul cărora societatea este

“definitiv recunoscută ca obiect profan de studiu sau examinare liberă”.

Seria începe cu olandezul Hugo Grotius (1538-1645), jurist, istoric şi diplomat, care

teoretizează “dreptul natural” în “Despre dreptul războiului şi al păcii”, 1625. Thomas

Hobbes (1588-1679), autor al lucrării “Leviathan” (1654), se dovedeşte a fi şi primul

teoretician modern al “contractului social”. El a plecat de la ipoteza că “starea naturală” a

societăţii, anterioară apariţiei statului, este marcată de anarhie, concurenţă, agresiune,

individualism şi că acţiunile omului îşi află originarea în dorinţa perpetuă de putere a acestuia.

Relaţiile fireşti ale unui undivid sunt cele de competiţie, de neîncredere şi de luptă pentru

propria afirmare. În această viziune, dreptul natural nu înseamnă altceva decât a face orice în

scopul de a-ţi asigura propria ta existenţă. Pentru depăşirea acestei stări de anarhie şi haos

social, în care “homo homini lupus est” (“omul este lup pentru om”), Hobbes propune

realizarea unui contract social între indivizi, în virtutea căruia fiecare persoană trebuie să

renunţe la unele din atributele dreptului său natural, sub condiţia ca toţi ceilalţi să procedeze

la fel. Apare însă problema existenţei unei instanţe care să garanteze respectarea contracrului

social de către membrii societăţii. O asemenea autoritate ar fi Leviathanul, o formă de

guvernământ absolutistă, exercitată de un monarh ce controlează şi conduce societatea prin

forţă. Astfel, statul devine un rezultat al contractului social pe care oamenii ăl realizează ca

instrument de instituire şi promovare a păcii sociale, care pune capăt “bellum omnium contra

omnes” ( “războiul tuturor împotriva tuturor”). Indiferent sub ce formă s-ar instituţionaliza,

statul rămâne o putere totalitară, care impune pacea socială prin limitarea formelor de

exprimare civică a individului: integrarea socială necesită renunţare individuală.

Alţi teoreticieni ai “dreptului natural” sunt John Locke (1632-1704), în “Tratat de

guvernare civilă”, 1690, Samuel Pufendorf – “Droit de la nature et de gens”, Baruch Spinoza

– “Tratat teologico-politic”, 1670 .

Charles de Secondat, marchiz de Montesquieu (1689-1755), filosof iluminist şi jurist

francez, colaborator al vestitei Enciclopedii, prezintă statul ca pe o “instituţie naturală” (în

“Considerationessur les causes de la grandeur des Romains et de leur decadence”, 1734), se

13

Page 14: Sociologie Generala - Curs Dinica

pronunţă pentru separarea puterilor în stat, intuind “legitatea obiectivă a proceselor sociale”

şi definind legile în genere ca “raporturi necesare care derivă din natura lucrurilor” (în

“L’Esprit des lois”, 1748). Montesquieu consideră că instituţiile sociale au la bază raporturile

constante “între natură, mediu, om, producând astfel mentalităţi sociale”. El distinge trei tipuri

sociale, republica, monarhia şi guvernarea despotică, şi afirmă că , în ordinea socială şi

politică, ca şi în ordinea naturală, există legi care se află în relaţie cu climatul, cu “natura

terenului” (de ex. insularitatea), cu “spiritul general al naţiunii”, cu comerţul, cu folosirea

monedei, cu numărul locuitorilor, cu religia.

Montesquieu era convins că forţa motrice a dezvoltării sociale trebuie să fie legislaţia,

el propunând separarea puterilor în stat ca premisă pentru raţionalizarea relaţiilor sociale prin

asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.

Elveţianul Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) întrepeinde o “reconstituire istorică şi

logică a originii societăţilor” în cunoscutele lucrări “Discours sur l’origine et les fondements

de l’inegalite parmi les hommes” (1755) şi “Du contract social” (1762). Idealizând natura şi

starea naturală iniţială a omului, pe care societatea şi civilizaţia l-ar corupe, Rousseau

condamnă despotismul şi inegalităţile social-economice şi politice. O influenţă puternică a

avut concepţia sa despre legitimitatea puterii de stat întemeiată numai pe “contractul social”,

pe înţelegerea încheiată între indivizi, în virtutea căreia ei cedează o parte din drepturile lor

comunităţii sociale, promovând ideea suveranităţii poporului, care Avea să devină “platforma

democraţiei radicale iacobone în timpul Revoluţiei” din 1789.

Rousseau a respins teoria lui Hobbes după care omul este rău de la natură şi corupt.

Din contră, afirma el, omul se naşte inocent şi bun, liber şi egal. Pentru starea lui de corupţie

responsabilă este societatea. Omul se naşte liber, dar pretutindeni trăieşte în lanţuri. Eliminând

metodele artificiale de educaţie, tandreţea şi puterile înnăscute ale copilului pot fi dezvoltate

într-o manieră sănătoasă, ce va avea drept consecinţă respectarea deplină a drepturilor şi

libertăţilor altora. Statul este o organizaţie politică bazată pe un contract social în care

cetăţenii lui au intrat în virtutea drepturilor lor inalienabile de libertate şi egalitate şi a puterii

lor de autodeterminare. Oamenii pot să confere puterea unor oficialităţi alese de ei, dar

niciodată nu-şi vor ceda dreptul lor suveran.

Originalitatea lui rousseau faţă de predecesori constă în înlocuirea statului despotic

(Leviathanul lui Hobbes), cât şi a statului constituţional sau juridic (Montesquieu) prin

“voinţa generală” , care păstrează suveranitatea absolută a maselor de asociaţi, în fond a

societăţii ca realitate distinctă de stat. “ Prin urmare, voinţa generală nu este nici cel puţin

suma tuturor voinţelor, ceea ce tot individualism ar fi, dar mai plenar, ci numai voinţa comună

14

Page 15: Sociologie Generala - Curs Dinica

sau acordul de voinţe din care se naşte pactul social, iar în continuare tot numai voinţa

comună, împărtăşită de toţi asociaţii prin faptul că rămân în asociaţie şi sunt de acord cu

păstrarea şi promovarea ei”.

Mare ideolog al timpului său, Rousseau cerea ca oamenii să fie emancipaţi de

“prejudecăţile părinţilor lor”. Pentru ca oamenii “să fie înţelepţi”, ei ar trebui să “ fie eliberaţi

deopotrivă de vechile amintiri” şi de “prejudecăţile întreţinute de asocierile şi simbolurile

tradiţionale”.

Tot în această epocă mai trebuie menţionat Giambattista Vico (1668-1774), autorul

lucrării “Principi d’una scienza nuova” , considerând istoria ca pe un rezultat al activităţii

oamenilor. Ca fondator al teoriei “ ciclului istoric”, Vico a argumentat evoluţia naturală (fără

intervenţia Divinităţii) a societăţii pe baza unei legi universale în conformitate cu care toate

popoarele lumii trec, periodic, prin trei stadii de dezvoltare :

1.”vârsta zeilor”, în care puterea o deţin preoţii, ţi se manifestă concret în mentalul colectiv

de tip religios – îi corespunde statul teocratic ;

2.”vârsta eroilor”, caracteristică apariţiei statului prin laicizarea eşalonului decizional, ca

urmare a instituţionalizării unor proiecte de dezvoltare în funcţie de interesele aristocraţiei –

statul aristocratic;

3.”vârsta oamenilor” defineşte stadiul maturităţii civice caracteristică statului democratic

care deschide era raţiunii.

După parcurgerea integrală a acestor stadii urmează o fază de decadenţă, la capătul

căreia se reia ciclul.

La originea “naşterii” termenului de sociologie se află lucrarea de “statistică morală” a

matematicianului belgian Adolph Quetelet intitulată “Sur l’homme et le developpement de ses

facultes”, cu subtitlul “Essai de phisique sociale ” .

15

Page 16: Sociologie Generala - Curs Dinica

ELEMENTE DE SOCIOLOGIE GENERALĂ

III.1. PROCESUL DE SOCIALIZARE. SOCIALIZARE ŞI

SOCIABILITATE

A. Socializarea este procesul prin care persoana umană învaţă şi

interiorizează în tot cursul vieţii sale elementele socio-culturale ale

mediului său, le integrează în structura personalităţii proprii pentru a se

adapta la împrejurările sociale în care trebuie să trăiască.

Învăţarea socială a modelelor este posibilă numai prin interacţiune,

individul socializându-se doar ca urmare a schimburilor pe care le

realizeată cu alţi indivizi.

Dar învăţarea socială nu e suficientă, se impune şi interiorizarea

normelor şi modelelor sociale şi asamblarea lor într-o structură

atitudinală şi comportamentală unitară, coerentă şi durabilă.

Socializarea poate fi tratată din două puncte de vedere :

1. din perspectiva individului, care răspunde aşteptărilor sociale,

adaptându-se cerinţelor colectivităţii (aspectul subiectiv al

socializării);

2. din perspectiva societăţii, care acţionează asupra individului

(tratarea obiectivă a personalităţii).

În procesul de socializare distingem participarea unui subiect –

agent socializator (grupurile, colectivitatea, societatea în ansamblu) şi a

unui subiect care se socializează, individul uman.

Sub aspect temporal şi al rolului socializator se poate distinge o

socializare primară, realizată în primul rând în cadrul familiei (“cei şapte

ani de acasă”), foarte importantă pentru întreaga evoluţie socială

ulterioară a individului, precum şi o socializare secundară, în care rolul

principal îl are şcoala.

16

Page 17: Sociologie Generala - Curs Dinica

În literatura sociologică contemporană se discută şi de o altă

categorie de agenţi de socializare care ar realita socializarea ulterioară,

adică socializarea adulţilor. În această viziune, socializarea sete un

proces continuu, de+a lungul întregii vieţi, considerându-se societatea ca

fiind dinamică, cunoscând procese de socializare, desocializare,

resocializare proprii evoluţiei sale istorice.

În funcţie de domeniile structurale ale societăţii se vorbeşte despre

socializare etică, profesională, politică etc., toate aceste forme

contribuind la desăvârşirea personalităţii umane.

*

B. Sociabilitatea. Formele ei

Elementul fundamental al socialului este faptul social, prezent atât

la nivelul microgrupurilor cât şi la nivelul societăţii în ansamblu. Suportul

real al faptului social îl reprezintă relaţiile interpersonale. Pentru

sociologie, importantă este depisterea momentului în care relaţiile dintre

indivizi capătă valoare de relaţii sociale, adică se manifestă ca fapt

social.

Acea parte a sociologiei care studiază componentele elementare

ale realităţii sociale, adică acele maniere de a fi legat de ansamblul

social şi de a participa la totul social se numeşte microsociologie, iar

foemele de legătură ale individului cu cu întregul social constituie

manifestările sociabilităţii.

Fenomenul sociabilităţii cunoaşte, pe de o parte, o conotaţie

comună, respectiv caracteristzica individului de a fi agreabil, prietenos cu

alţii, de a comunica cu semenii săi, de a căuta compania acestora.

Din punct de vedere sociologic, sociabilitatea reprezintă

capacitatea fiinţei umane de a stabili cu promptitudine şi de a întreţine

17

Page 18: Sociologie Generala - Curs Dinica

durabil relaţii cu alţii, chiar de a se transpune în situaţia celorlalţi. Deci, în

realizarea sociabilităţii, un rol important îl are capacitatea empatică de

transpunere, de proiectare şi trăire în altul pe baza căreia individul se

identifică, devine solidar cu ceilalţi, se modelează după ceilalţi.

Sociabilitatea incumbă grade diferite de fuziune socială şi forme de

sociabilitate în funcţie de raporturile cu alţii şi de rezultatele integrării

(fuziunii) indivizilor. Întâlnim următoarele grade de fuziune parţială :

1.Masa (unele şcoli folosesc termenul mulţimea) se caracterizează

printr-un grad minim de intensitate în relaţiile cu altul şi în participarea la

“noi”. De asemenea, masa se caracterizează prin presiunea (formă a

motivaţiei; tendinţa, atracţia către ceva) cea mai mare exercitată asupra

membrilor ei din exterior, precum şi printr-o slabă atracţie între aceştia.

Volumul masei poate fi oricât de mare.

Masa se constituie întâmplător şi doar un scop momentan comun îi

uneşte pe membrii săi. Odată ţelul atins, legăturile se desfac şi masa se

destructurează. În anumite situaţii, la o masă deja constituită pot adera şi

elemente distincte sau chiar poate fi scindată fără ca fuziunea parţială în

noi să fie afectată.

Exemple de fuziune de masă : călătorii dintr-un mijloc de transport

în comun, spectatorii la un spectacol artistic sau sportiv, cumpărătorii

dintr-un magazin etc.

2.Comunitatea se caracterizează printr-un grad mediu de

intensitate în participarea la “noi”, printr-o presiune medie asupra

membrilor şi, de asemenea, printr-o atracţie medie realizată între aceştia.

Volumul comunităţii este limitat.

Exemple de fuziune în comunitate : clasa de elevi, grupa de

studenţi, echipa de muncă etc.

3.Comuniunea se caracterizează printr-un grad maxim de

intensitate a fuziunii (participarea la “noi”), prin presiunea cea mai slabă

18

Page 19: Sociologie Generala - Curs Dinica

şi atracţia cea mai puternică exercitată între membri. Volumul numeric al

comunităţii este cel mai scăzut.

Exemple de fuziune în comuniuni : asociaţiile bazate pe liberul

consimţământ al membilor - partidele politice, sindicatele, ordinele

călugăreşti etc.

Precizăm că masa, comunitatea şi comuniunea sunt doar grade de

fuziune socială, iar nu grupuri sociale. Grupurile sociale prezentate mai

sus doar se încadrează ca exemple în aceste grade de fuziune socială.

În gradele de fuziune se concentrează realitatea socială, iar studiul

consecvent al acestora a scos la iveală anumite legi ale fuziunii :

- intensitatea fuziunii în “noi” şi presiunea exercitată asupra

membrilor sunt în raport invers proporţional;

- Intensitatea fuziunii şi volumul numeric sunt , de asemenea, în

raport invers proporţional;

-intensitatea fuziunii şi forţa de atracţie între membri sunt în raport

direct proporţional.

19

Page 20: Sociologie Generala - Curs Dinica

III.2.GRUPUL SOCIAL

Grupul social este un tip de colectivitate umană constituit prin

fuziunea parţială şi prin raportarea la altul ca principalele forme de

manifestare a sociabilităţii. Tipologia grupurilor sociale este foarte

variată mergând de la microgrupuri până la clasele sociale. De aceea în

sociologie se face distincţia între grupurile particulare (microstructura

socială) şi clasele sociale ce constituie macrostructura societăţii, în care

unii sociologi includ şi societatea globală. Atât grupurile particulare sau

primare cât şi cele suprafuncţionale sunt unităţi sociale reale, nu simple

grade de sociabilitate ca masa, comunitatea sau comuniunea.

Sociologul francez Georges Gurwitch caracteriza grupurile

particulare ca fiind unităţi colective reale, observabile, bazate pe acţiuni

colective, continue şi permanent active, având o operă comună de

îndeplinit şi caracterizate prin coeziune atitudinală, acţională şi

comportzamentală. Aceste unităţi constituie un cadru social structurabil

şi sunt manifestări şi rezultate ale sociabilităţii.

Grupul social se abordează atât ca unităţi sociale cât şi sub

aspectul dinamicii lor, aspect ce rezultă din raporturile proprii grupului,

din fenomenele psihice ce se petrec între membrii grupului şi din

sarcinile pe care le au de îndeplinit atât fiecare membru al grupului, cât şi

grupul ca unitate de ansamblu.

Pentru constituirea unui grup social trebuie îndeplinite următoarele

condiţii:

1. Existenţa unui principiu de organizare , prin stabilirea unor

obiective şi sarcini comune , a unor modele acţionale, prin

instituirea unor relaţii ierarhice şi funcţionale precum şi a unor

mijloace de control şi de sancţiune.

20

Page 21: Sociologie Generala - Curs Dinica

2. Existenţa unui sistem de valori şi atitudini decurgând din faptul

că membrii grupului sunt puşi în situaţia de a efectua alegeri, de

a exprima opţiuni şi de a valoriza diversele căi şi mijloace de

atingere a scopului comun. Totodată în grup există o ierarhie

recunocută a semnelor şi simbolurilor prin care se identifică

grupul : steag, stemă, insignă, denumire etc. De asemenea,

grupul trebuie să dispună de o bază materială care să permită

existenţa şi funcţionarea sa .

3. Existemţa sentimentului apartenenţei la grup, acea conştiinţă de

“noi” ca expresie a coeziunii sociale ce asigură solidaritatea de

grup, comunitatea de voinţă şi de acţiune. Fără acest sentiment,

grupul nu poate exista, semnificând doar existenţa altor tipuri ce

colectivităţi.

Deci, trebuie reţinut că în componenţa grupurilor nu intră numai

persoanele, indivizii umani, ci si alte elemente constitutive : elemente

materiale, norme comportamentale, sisteme de valori, semne şi

simboluri, relaţii ierarhice, şi nu în ultimul rând obiectivele grupului.

Bineînţeles, componenta principală a oricărui grup social o

constituie indivizii umani, în calitatea lor de membrii. Pentru a dobândi şi

păstra calitatea de membru al unui grup social trebuie îndeplinite câteva

condiţii esenţiale :

a. să-şi interiorizeze, cel puţin parţial, valorile grupului (atât cele

generale cât şi, mai ales, cele specifice);

b. să adopte normele şi modelele de conduită ale grupului;

c. să se identifice cu tendinţele comune;

d. să recunoască scopurile grupului, să şi le însuşească şi să

acţioneze în permanenţă pentru realizarea acestora.

Îndeplinirea acestor condiţii şi deci obţinerea şi păstrarea calităţii

de membru al unui grup social dau atât conştiinţa realităţii cât şi

21

Page 22: Sociologie Generala - Curs Dinica

sentimentul apartenenţei reale la grup. În absenţa uneia sau alteia dintre

condiţiile menţionate mai sus, sau a totalităţii lor, apare iluzia participării

la grup. Iluzia decurge din aspectul formal al includerii persoanei în

grupul oficial constituit, prin acţiune externă, şi deci din lipsa integrării

reale psiho-sociale în structura informală a grupului.

Un individ se integrează succesiv şi face parte concomitent din mai

multe grupuri sociale. Întinderea raportării individului la grupul social dă

măsura socializării sale şi a nivelului de dezvoltare a personalităţii. Astfel,

în raportul individ – colectivitate apare problema absorbirii personalităţii

individului, total sau parţial, de către grupul social.

Există grupuri ce absorb aproape în totalitate personalitatea

omului, lăsându-i o marjă restrânsă de libertate şi autonomie. Aceste

grupuri subordonează total rolurile îndeplinite de individ în alte grupuri.

Ex. : ordinele călugăreşti, partidele politice, sectele religioase etc.

Alte grupuri se interesează doar de anumite laturi ale

personalităţii, neinfluenţând rolurile îndeplinite de individ în cadrul altor

grupuri. Ex. : cluburile sportive, echipele de muncă, grupele studenţeşti

etc.

Impunând membrilor săi să-i adopte valorile şi să-i respecte

modelele, grupul social îşi instituie două modele:

- modelul fizic care impune membrilor o anumită înfăţişare exterioară

(uniforme, anumite elemente obligatorii de vestimentaţie, frizură, o

alură specifică etc.) prin care se identifică grupul şi se deosebeşte de

altele;

- modelul moral, alcătuit din ansamblul trăsăturilor etice pe care trebuie

să le practice membrii unui grup,

Încălcarea modelelor de grup atrage diverse sancţiuni.

Sancţionarea abaterilor de la modelul moral este mai puternică, pentru

că aceste abateri pot pune în pericol chiar supravieţuirea grupului.

22

Page 23: Sociologie Generala - Curs Dinica

Tipologia grupurilor sociale

S-a încercat clasificarea grupurilor sociale în funcţie de mai multe

criterii :

- tipul de raporturi predominante între membrii grupului;

- tipul de structuri ce apar în grup,

- apartenenţa etnică şi rasială;

- nivelul de dezvoltare culturală;

- tipuri de activităţi;

- poziţiile ocupate în societate.

În funcţie de aceste criterii, acceptate de majoritatea sociologilor, s-

a adoptat următoarea tipologie a grupurilor sociale :

1. Sub aspectul tipului de structură corelat cu întinderea grupului :

a. grupuri mici, cu număr redus de membri, cu o structură

simplă, lipsite de subdiviziuni;

b. grupuri mari, cu întindere pe orizontală, cu număr mare de

membri, având o structură complexă şi un sistem de norme şi

reguli ce dictează coeziunea grupului.

2. După tipul de legături între membrii grupului :

a. grupuri primare, alcătuite de regulă pe criterii profesionale, în

care coeziunea este rezultatul legăturilor interpersonale şi al

atitudinilor emoţionale;

b. grupuri secundare în care legăturile constau din raporturi

obiective bazate pe interese comune.

3. După modul de constituire :

23

Page 24: Sociologie Generala - Curs Dinica

a. grupuri formale , care sunt organizaţii pe bază de statut,

program, platformă (partide, asociaţii, organizaţii economice,

industriale etc) constituite oficial;

b. grupuri informale apărute neoficial, spontan, pe baza

contactului personal, afectiv.

4. Grupuri cu scop (reprezentare anticipată a rezultatelor acţiunii

umane, expresie conştientizată a trebuinţelor şi intereselor care

animă acţiunile indivizilor), care sunt asociaţii, organizaţii sau

uniuni, adică sunt colectivităţi organizate intenţionat în vederea

atingerii unor obiective. În cadrul acestora coeziunea nu mai

este rezultatul unor contacte personale afective, ci al unor relaţii

formalizate, instituite exclusiv pentru realizarea scopului.

Grupurile cu scop presupun mai multe accepţiuni. Într-o accepţie

largă se includ aici toate colectivităţile sociale, începând chiar cu familia,

până la colectivităţile cele mai întinse care şi-au fixat diferite scopuri.

Scopurile au grade diferite de generalitate, începând cu scopuri

particulare (de hrană, de securitate individuală etc), până la scopuri

abstracte formulate prin principii general-umane, ideologice, juridice,

morale. În aceste grupuri, coeziunea se caracterizează prin existenţa

unui sistem de instituţii şi mecanisme formalizate care înfăptuiesc

colaborarea unor oameni ce nu se întâlnesc direct.

5. Clasele sociale sunt considerate cele mai importante colectivităţi

componente ale macrostructurii sociale. Ele imprimă celorlalte

colectivităţi şi grupuri sociale trăsături specifice ce determină

relaţii de superioritate sau inferioritate, şansele socio-

profesionale, nivelul material şi spiritual de satisfacere a

cerinţelor de viaţă.

24

Page 25: Sociologie Generala - Curs Dinica

Grupul mic

În sociologia contemporană, grupul mic constituie obiectul prioritar

al investigaţiei sociologice datorită, pe de o parte, exigenţei cercetării

experimentale, ce porneşte de la fapte şi procese sociale cuantificabile,

iar pe de altă parte, datorită însemnătăţii grupurilor mici pentru relaţiile

umane, pentru asigurarea climatului social, a factorilor care organizează

performanţele individuale şi cele de grup, precum şi sistemele de

conducere şi organizare ale activităţii sociale.

Interesul pentru studiul grupului mic a avut temeiul în raţiunile

pragmatice, fundamentând constituirea sociologiei economice, a

sociologiei industriale, a sociologiei muncii în general, a sociologiei

organizaţionale, a dinamicii de grup şi a managementului.

Studiul grupului mic a parcurs trei etape :

1.În a doua jumătate a secolului XIX s-a urmărit obţinerea optimului

economic prin cercetarea factorilor psihologici individuali, prin

descompunerea procesului de muncă în operaţii simple, prin înlăturarea

timpilor morţi şi creşterea performanţei productive, prin creşterea

stimulentelor economice – Taylor şi Ford.

2.A doua etapă a avut ca obiectiv obţinerea optimului uman – Elton

Mayo şi Scoala de la Harvard, teoria câmpurilor a lui Kurt Lewin şi

sociometria lui J.L.Moreno.

În această etapă s-a constatat că munca e o activitate de grup, nu

individuală, că perfomanţa grupului nu provine din însumarea

capacităţilor individuale, că grupul are o influenţă determinantă asupra

comportamentului indivizilor şi că frustrările, insatisfacţiile sunt

25

Page 26: Sociologie Generala - Curs Dinica

determinate în mare măsură nu de condiţiile obiective ci de climatul de

grup.

Kurt Lewin prezintă o teorie a câmpurilor sociale structurată pe trei

nivele :

- un câmp psihologic al persoanei;

- un câmp psihologic al grupului;

- un câmp social.

Lewin constată că orice comportament personal e o funcţie a

persoanei şi a mediului său psihologic : Bp=f(P.E). Corespunzător,

comportamentul grupului este o funcţie a grupului şi a mediului său

psihologic. Înlocuind aspestele pur psihologice cu cele sociale,

comportamentul grupului e în funcţie de spaţiul său de viaţă (life space) .

3.Etapă ce urmăreşte realizarea optimului social constând în

integrarea individului şi a grupului din catre face parte într-o colectivitate,

respectiv organizaţii economice, întreprinderi etc. care îi asigură mediul

social concret, cvasitotalitatea faptelor şi relaţiilor sociale care să-i

faciliteze obţinerea de performanţe superioare, individuale şi colective, şi

satisfacerea superioară a trebuinţelor.

26

Page 27: Sociologie Generala - Curs Dinica

27