SOCIOLOGIA RELAŢIILOR INTERNATIONALE Programa de curs … · de drept internaţional, privat sau...

45
SOCIOLOGIA RELAŢIILOR INTERNATIONALE Programa de curs Conf. Univ. Dr. Cornel Codita Obiective Cursul, destinat studenţilor Facultăţii de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, anul III, urmăreşte introducerea perspectivei sociologice asupra relaţiilor internaţionale, ca suport explicativ şi fundament conceptual pentru lărgirea capacităţii studenţilor de a înţelege procesele sociale specifice domeniului relaţiilor internaţionale. Prelegeri Tema 1. Abordarea şi studiul sociologic al relaţiilor internaţionale - sociologia relaţiilor internaţionale: domeniu de studiu şi întemeieri epistemologice - actorii relaţiilor sociale în domeniul internaţional – persoane, grupuri, comunităţi, instituţii; - perspective teoretice dominante în studiul relaţiilor internaţionale – drept, ştiinţă politică, teoria relaţiilor internaţionale; - influenţa masivă a relaţiilor internaţionale asupra societăţii, grupurilor, comunităţilor şi persoanelor; Tema 2. Particularităţi ale relaţiilor internaţionale ca relaţii sociale o predominenţa medierii instituţionale; rolul statului ca actor în relaţiile internaţionale o supra-normativitate o contractualitate o multidimensionalitate o manifestării ale autorităţii şi exercitării ei Tema 3. Contribuţia relaţiilor internaţionale la realizarea funcţiilor societale fundamentale - acces la, aport, transfer/schimburi de resurse societale primare, crearea de noi resurse (economie); - acces la, aport, transfer/schimburi de resurse noologice - educaţionale, ştiinţifice, tehnologice (economie simbolică); - socializare: acces la, aport de, transfer/schimburi de valori, modele de organizare şi de soluţionare a problemelor societale; - reducerea tensiuniilor şi a conflictualităţii intra-societale; - guvernare şi dezvoltare societală Tema 4. Sistemul internaţional - structuri ale sistemului internaţional;

Transcript of SOCIOLOGIA RELAŢIILOR INTERNATIONALE Programa de curs … · de drept internaţional, privat sau...

SOCIOLOGIA RELAŢIILOR INTERNATIONALE Programa de curs

Conf. Univ. Dr. Cornel Codita

Obiective Cursul, destinat studenţilor Facultăţii de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, anul III, urmăreşte introducerea perspectivei sociologice asupra relaţiilor internaţionale, ca suport explicativ şi fundament conceptual pentru lărgirea capacităţii studenţilor de a înţelege procesele sociale specifice domeniului relaţiilor internaţionale. Prelegeri Tema 1. Abordarea şi studiul sociologic al relaţiilor internaţionale

- sociologia relaţiilor internaţionale: domeniu de studiu şi întemeieri epistemologice

- actorii relaţiilor sociale în domeniul internaţional – persoane, grupuri, comunităţi, instituţii;

- perspective teoretice dominante în studiul relaţiilor internaţionale – drept, ştiinţă politică, teoria relaţiilor internaţionale;

- influenţa masivă a relaţiilor internaţionale asupra societăţii, grupurilor, comunităţilor şi persoanelor; Tema 2. Particularităţi ale relaţiilor internaţionale ca relaţii sociale

o predominenţa medierii instituţionale; rolul statului ca actor în relaţiile internaţionale

o supra-normativitate o contractualitate o multidimensionalitate o manifestării ale autorităţii şi exercitării ei

Tema 3. Contribuţia relaţiilor internaţionale la realizarea funcţiilor societale fundamentale

- acces la, aport, transfer/schimburi de resurse societale primare, crearea de noi resurse (economie);

- acces la, aport, transfer/schimburi de resurse noologice - educaţionale, ştiinţifice, tehnologice (economie simbolică);

- socializare: acces la, aport de, transfer/schimburi de valori, modele de organizare şi de soluţionare a problemelor societale;

- reducerea tensiuniilor şi a conflictualităţii intra-societale; - guvernare şi dezvoltare societală

Tema 4. Sistemul internaţional

- structuri ale sistemului internaţional;

- elitele puterii în relaţiile internaţionale - caracteristici actuale ale sistemului internaţional

Tema 5. Cooperare, competiţie şi conflict în domeniul relaţiilor internaţionale

- domenii, condiţii şi soluţii de cooperare – rolul şi limitele suveranităţii statale - natura şi modalităţile practice de abordare a competiţiei - conflictele şi folosirea forţei în relaţiile internaţionale

Tema 6. Putere, dominare şi influenţă în relaţiile internaţionale

- finalităţi şi modalităţi de exercitare a puterii - eficienţa şi limitele modelelor de exercitare a puterii - influenţa şi interdependenţă în sistemele complexe de interacţiune la nivel

internaţional Tema 7. securitatea statelor şi a sistemului relaţiilor internaţionale

- definiţii ale securităţii actorilor internaţionali - modele de acţiune pentru realizarea securităţii statelor - acţiune locală şi acţiune sistemică pentru realizarea securităţii actorilor

internaţionali Tema 8. Organizaţiile internaţionale – tipologie şi rol

- organizaţii inter-statale (inter-guvernamentale) - organizaţii trans-statale - organizaţii non-guvernamentale - rolul organizaţiilor internaţionale

BIBLIOGRAFIE Costea Ştefan, Istoria Generală a Sociologiei, Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2002, cap.XII p.250-259; Goodin R, Klingemann H-D, Manual de Ştiinţă Politică, Cap.16.p.353-358 Coenen-Huther Jacques, Sociologia Elitelor; Ed. Polirom, 2007, Cap.2, p.63-81 Maliţa Mircea, Mihăilescu Ioan, Sociologie Generală, Ed. Polirom,2003, Cap.8.p.174-185 Puşcaş Vasile, Relaţii Internaţionale şi Transnaţionale, Ed. EIKON,2007, Cap.1.p.13-24;Cap.4. p.74-80; Cap.7.p131-138

SOCIOLOGIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE Suport de curs Conf. Univ. Dr. Cornel Codita Tema 1. Abordarea şi studiul sociologic al relaţiilor internaţionale

- sociologia relaţiilor internaţionale: domeniu de studiu şi întemeieri epistemologice

- actorii relaţiilor sociale în domeniul internaţional – persoane, grupuri, comunităţi, instituţii;

- influenţa masivă a relaţiilor internaţionale asupra societăţii, grupurilor, comunităţilor şi persoanelor; Domeniu de studiu şi întemeieri epistemologice Aparent, Sociologia relaţiilor internaţionale nu defineşte o arie de studiu suficient de dezvoltată pentru a fi inclusă, ca ramură specializată, în marile taxonomii sociologice. Exemplul1. Asociaţia Internaţională de Sociologie identifică în comunitatea sa 53 de grupuri de cercetare specializate, fără ca printre ele să se regăsească sociologia relaţiilor internaţionale; Exemplul 2. Clasificarea bibliografică pentru sociologie, utilizată de Regensburger Verbundklassifikation, conţine 40 de ramuri sociologie, de la sociologia grupurilor mici, la antropologie culturală, fără să menţioneze sociologia relaţiilor internaţionale. Faptul că sociologia nu şi-a stabilit drept de cetate în domeniul relaţiilor internaţionale ţine, în principal, de două considerente:

1. Studiul relaţiilor internaţionale s-a dezvoltat, academic, în mod tradiţional, în aria Ştiinţelor politice şi a Dreptului. Aceste specializări îşi revendică şi astăzi prioritatea, dacă nu monopolul, asupra studiului relaţiilor internaţionale, lăsînd prea puţin loc abordărilor interdisciplinare, sau deschiderii spre noi perspective.

2. În comunităţile academice, ale sociologilor, operează preconcepţia potrivit căreia, tematica relaţiilor internaţionale este prea îngustă pentru a putea oferi date şi perspective conceptuale sau explicative noi, diferite de ceea ce teoria generală şi ramurile sociologice deja dezvoltate au produs. În consecinţă, nu s-ar justifica un efort particular de cercetare în această direcţie.

Ambele argumente sunt depăşite, atît de realităţile studiului sociologic, cît şi de necesităţile înţelegerii fenomenelor internaţionale. Interdisciplinaritatea este astăzi o condiţie obligatorie a studiului sistematic în domeniul social, iar capacitatea de-a obţine informaţii noi şi relevante, din orice domeniu particular al realităţii sociale, depinde mai mult de fundamentarea epistemologică a cercetării, decît de „generozitatea” domeniului. Argumente care susţin utilitatea şi, mai mult, necesitatea perspectivei sociologice în domeniul relaţiilor internaţionale:

1. Relaţiile internaţionale sunt relaţii sociale de un tip special şi nu există nici un motiv pentru care ele să fie excluse din aria de studiu a sociologiei. Mai mult decît alte tipuri de relaţii sociale, relaţiile internaţionale au un impact direct, adesea masiv, în unităţi mici de timp, asupra ansamblului societăţii - este suficient să ne referim la război şi pace, la relaţiile economice, ştiinţifice sau culturale internaţionale, la marile fluxuri şi mobilităţi internaţionale etc.

2. Relaţiile internaţionale au o seamă de trăsături comune, după cum au şi particularităţi care le deosebesc radical de alte tipuri de relaţii sociale. În consecinţă, conceptele dezvoltate, explicaţiile, paradigmele şi structurile teoretice dezvoltate de sociologia generală şi de diferite ramuri specializate de cercetare pot fi aplicate cu folos pentru înţelegerea unui domeniu special, după cum teoria socială generală cîştigă din acumulările produse de studiul sistematic al relaţiilor internaţionale.

3. Teoria sociologică conţine un important tezaur de concepte, explicaţii şi informaţii, fără de care înţelegerea interacţiunilor din spaţiul relaţiilor internaţionale rămîne fragmentară sau de-a dreptul precară. Sociologia oferă modele şi paradigme necesare modelării şi înţelegerii fenomenelor internaţionale.

4. explicarea relaţiilor de dependenţă şi interdependenţă multiplă, abordarea structurală, studiul interacţiunilor şi perspectiva sistemică asupra socialului, studiul şi explicarea dinamicii sociale, a rolului şi a limitelor funcţionării instituţiilor sociale sunt achiziţii ale sociologiei, fără de care înţelegerea comprehensivă a fenomenelor din spaţiul relaţiilor internaţionale nu este posibilă.

„Deşi nereductibile unele la celelalte, „afacerile interne” şi „afacerile externe” sunt astăzi atît de puternic interdependente, încît trebuie să ne situăm la intersecţia dintre ele, ca loc privilegiat, pentru a înţelege mutaţiile decisive care sunt pe cale să se realizeze, fie prin violenţă, fie în absenţa ei. Numai o abordare sociologică, care include cu necesitate un anume nivel de abstractizare, permite trecerea în revistă a celor mai semnificative fenomene, reperarea celor mai importante dintre ele şi surprinderea interacţiunilor de care depinde viitorul societăţii umane” – Marcel Merle, Sociologie des relations internationalles, Ed. Deloz, Paris, 1988, p.6.

Concluzie: Introducerea perspectivei sociologice în studiul relaţiilor internaţionale este justificată şi necesară, atît din perspectiva domeniului relaţiilor internaţionale, cît şi a teoriei sociale. Unele teme sociologice de interes major în sfera relaţiilor internaţionale:

1. relaţiile interstatale, mai ales sub aspectul structurilor de interacţiune de tip cooperare, competiţie, conflict, confruntare;

2. formarea şi schimbarea structurilor/ierarhiilor de putere între state, în sistemul internaţional;

3. generarea şi schimbarea normativă în sistemul internaţional; norme locale şi norme globale, sisteme normative competitive în sistemul internaţional;

4. globalizare şi formarea sistemului internaţional integrat; impact asupra sistemelor societale puternic localizate/specifice/particulare;

5. mobilităţi sociale majore în spaţiul internaţional – în special consecinţele mobilităţii spaţiale masive a persoanelor şi capitalurilor (migraţii/delocalizări) asupra raporturilor internaţionale;

6. fenomenele asociate procesului de aculturaţie, rezultate din interacţiunea supra-intensă a societăţilor, culturilor şi a civilizaţiilor;

7. impactul schimbărilor de mediu asupra societăţii globale şi a sistemului interacţiunilor internaţionale;

8. comunicare şi discurs public – influenţe asupra fenomenelor internaţionale; de la propagandă, la democraţia informaţiei şi a cunoaşterii;

9. comunicare şi putere în spaţiul relaţiilor internaţionale; 10. societatea globală, dinamică şi caracteristici; 11. teritorialitate şi construcţia non-teritorială a spaţiilor sociale de interacţiune –

implicaţii în domeniul relaţiilor internaţionale; 12. guvernarea globală, resurse, modele şi finalităţi ale societăţii globale 13. devianţă socială şi fenomene asociate – expansiune şi impact în spaţiul relaţiilor

internaţionale, criminalitate transfrontalieră; 14. schimbări ale modelelor de organizare a guvernării, impact asupra instituţiilor şi

dinamicii sistemului internaţional; 15. modele şi dinamici ale comportamentelor demografice ale diferitelor grupuri

sociale, comunităţi, sau societăţi şi impactul lor asupra relaţiilor internaţionale. Actorii relaţiilor sociale în domeniul internaţional: persoane, grupuri, comunităţi, instituţii. Subiecţi sau actori ai relaţiilor internaţionale pot fi, deopotrivă:

- persoane, luate individual - grupuri sociale – primare sau secundare - comunităţi - instituţii şi organizaţii

Persoana. Două perspective iau în considerare persoana, (individul), ca actor internaţional:

- prima decurge din faptul că, deşi foarte rar în comparaţie cu spaţiul social intern, cele mai importante situaţii şi structuri de interacţiune socială, care au ca subiect individul/persoana au loc şi în spaţiul internaţional: naşterea, educaţia şi socializarea, dobîndirea şi schimbarea statutului social, profesional, căsătoria, dobîndirea, tranzacţionarea şi/sau înstrăinarea proprietăţii asupra bunurilor, exercitarea anumitor drepturi, individuale sau colective, decesul. Toate aceste aspecte sunt preponderent considerate, cercetate, din perspectiva implicaţiilor juridice fiind, în cele mai multe cazuri, reglementate prin norme de drept internaţional, privat sau public, drept comercial etc

- a doua perspectivă decurge din considerarea rolului cu totul special pe care anumite persoane îl au, la un moment dat, în declanşarea, desfăşurarea şi încheierea unor evenimente internaţionale majore, cum sunt conflictele,

crearea de instituţii internaţionale, stabilirea unor structuri, forme şi modalităţi de cooperare, stabilirea sau ruperea relaţiilor oficiale dintre state, declanşarea războiului sau încheierea păcii, stabilirea unor căi şi modalităţi de comunicare internaţională etc Perspectiva sociologică, a pshihologiei sociale, a dinamicii grupurilor mici, a dinamicii decizionale şi a teoriei comunicării sociale sunt folosite pentru a surprinde caracteristicile şi implicaţiile acestui tip de probleme.

Grupurile sociale structurate pe criterii de statut social, profesional, educaţional, marital, de gen sau altfel pot deveni subiecţi ai interacţiunilor internaţionale:

- fie direct, stabilind între ele contacte, forme de comunicare şi interacţiune, - fie mediat, prin intermediul unor organizaţii internaţionale la care participă.

Sociologia relaţiilor internaţionale studiază cu precădere „grupurile de presiune”, care influenţează masiv decidenţii politici, deci şi evenimente din domeniul relaţiilor internaţionale. Aceste grupuri pot fi local sau global structurate.

Comunităţile umane pot fi, de asemenea, actori ai relaţiilor internaţionale – cum este cazul comunităţilor de locuire transfrontaliere care stabilesc relaţii şi interacţiuni speciale, rezultat al din vecinătăţii la graniţele statale. Indirect, mediat de instituţii internaţionale, comunităţile umane pot devenit subiecţi ai relaţiilor internaţionale de cooperare, acordîndu-şi sprijin în proiectele lor de dezvoltare, de menţinere a unor caracteristici social-culturale speciale. Exemplu, strategia de înfrăţire a localităţilor rurale din România cu localităţi rurale din ţări ca Franţa, Italia, Belgia, Germania etc, care a împiedicat distrugerea masivă a habitatului unor comunităţi rurale de la noi, înainte de 1989, sau a contribuit la dezvoltarea lor economică şi socială, după 1990. Deşi subiecţii ai interacţiunii în sistemul internaţional pot fi şi persoane, grupuri sau comunităţi, cea mai mare parte a relaţiilor sunt stabilite şi se derulează prin intermediul instituţiilor. Dintre toate, instituţia cea mai importantă este statul. Statul este şi va rămîne multă vreme, încă, instituţia principală a raporturilor internaţionale, deoarece:

1. Deţine legitimitatea politică, juridică, resursele şi puterea organizaţională necesare iniţierii şi conducerii relaţiilor internaţionale, simultan, sub toate aspectele - politic, economic, militar, cultural, umanitar-, în numele şi în interesul întregii comunităţi pe care o reprezintă - naţiune, asociere federală de naţiuni, popor(oare);

2. Este mandatarul unic al atributului de suveranitate naţională, pe baza căruia se realizează principalele forme şi instituţii de interacţiune în spaţiul internaţional;

3. În virtutea atributului de suveranitate, este actorul internaţional care are legitimitatea şi capacitatea de generare normativă primară – normele internaţionale sunt realizate în principal din voinţa, cu contribuţia directă şi neapărat cu sprijinul statelor;

4. Este instituţia care, prin efect al suveranităţii, are legitimitatea politică şi juridică să recurgă la constrîngeri, să aplice sancţiuni şi să utilizeze forţa militară în relaţiile internaţionale; deţine monopolul violenţei organizate şi al utilizării ei, inclusiv în relaţiile internaţionale. În virtutea acestui drept, statele au împuternicit ONU (Consiliul de securitate) cu atribuţii speciale în acest domeniu, delegîndu-i autoritate, în acest sens; de asemenea pentru a-şi realiza interesele de securitate statele sunt singurele care pot crea, în mod legitim, alianţe politico-militare şi instituţii internaţionale care să le facă efective.

5. Este singurul instrument de putere autorizat, capabil şi dator să apere celelalte condiţii de existenţă statală a societăţilor, în cadrul sistemului internaţional; în primul rînd teritorialitatea statală, definită de frontiere; independenţa şi libertatea de alegere, viaţa, drepturile şi bunurile cetăţenilor etc.

6. Este depozitarul şi sigurul gestionar responsabil juridic al obligaţiilor internaţionale asumate prin tratate, convenţii şi alte acte cu efect legal, care angajează comunitatea naţională în ansamblul ei şi resursele de care dispune;

Există un discursul politic, preluat necritic şi de cel academic, uneori, care susţine că statele şi-au redus sau chiar şi-au pierdut mare parte a relevanţei pentru dinamica interacţiunilor în sistemul internaţional actual. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie trebuie ignorate, în bloc, toate argumentele prezentate mai sus. Poate cel mai important motiv care justifică studiul sociologic al relaţiilor internaţionale este impactul masiv pe care aceste fenomene îl au, într-un interval mic de timp, asupra devenirii sociale locale, comunitare şi naţionale. Astăzi, datorită capacităţii distructive, fără precedent, a instrumentelor militare, a dezvoltării posibilităţii proiecţiei globale a puterii, în interval de cîteva luni, o societate poate fi anihilată fizic, ori poate fi redusă la condiţii primitive de existenţă, prin distrugerea totală a infrastructurilor, chiar şi a celor de subzistenţă, poate fi izolată pentru multă vreme de contactul cu comunitate internaţională, cu efecte similare. Dimpotrivă, decizii politice luate în intervalul unei zile, la ONU, într-o conferinţă internaţională sau într-o întîlnire bilaterală, pot deschide calea dezvoltării, pot redirecţiona fluxuri de resurse (energie, materii prime, financiare, umane etc) care să transforme radical dinamica socială a unui spaţiu dat. Realitatea este că niciodată în istoria lor, societăţile, aproape indiferent de nivelul dezvoltării lor, nu au fost mai puternic dependente, în bine sau în rău, de ceea ce se întîmplă în mediul internaţional, în instituţiile internaţionale, în relaţiile dintre alte state sau comunităţi.

Tema 2. PARTICULARITĂŢI ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE CA RELAŢII SOCIALE

o predominenţa medierii instituţionale; rolul statului ca actor în relaţiile internaţionale

o supra-normativitate o contractualitate o multidimensionalitate o manifestării ale autorităţii şi exercitării ei

1. Predominenţa medierii instituţionale – statul ca actor principal în relaţiile internaţionale

Relaţiile sociale se desfăşoară într-o varietate largă de forme şi condiţii. Specific societăţii moderne, este gradul înalt de instituţionalizare a vieţii sociale, ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a relaţiilor din societate se desfăşoară după reguli, reglementări şi norme juridice prestabilite, adaptate unei situaţii şi controlată cel puţin de o instituţie socială. În marea majoritate a cazurile, raporturile dintre oameni sunt pre-definite. Oamenii stabilesc relaţii după modele care sunt preexistente şi impuse. Majoritatea relaţiilor care se stabilesc în grupuri şi comunităţi naturale, permanente de interacţiune: relaţiile de gen, relaţiile de putere, relaţiile de cooperare sau competiţie, stabilite în procesul constituirii resurselor necesare existenţei grupului, al distribuirii, al specializării ocupaţionale sau de rol etc sunt dirijate şi controlate, în societăţile moderne, de puternice instituţii sociale - familie, instituţii juridice şi de guvernare, instituţii economice, instituţii profesionale etc; În afara acestora, societăţile moderne au creat o întreagă pletoră de instituţii sociale noi, cel puţin una pentru fiecare tip de problemă socială majoră, rezultată din:

- creşterea complexităţii vieţii sociale, a diversificării tipologice şi a creşterii intensităţii interacţiunilor din societate;

- schimbarea rapidă a cadrului social, artificializarea lui şi a modalităţilor de vieţuire a celor mai multora dintre oameni – pe fondul transferului comunităţilor umane din mediul rural în cel urban;

- creşterea fără precedent a complexităţii interacţiunilor i. economice,

ii. de putere iii. de status-simbol în contextul vieţii predominant urbane

- creşterea fără precedent a complexităţii uneltelor şi a tehnologiilor care intervin în relaţiile sociale, de la cele de muncă şi pînă la cele legate de petrecerea timpului liber, de procesul creaţiei şi difuziunii cunoştinţelor ştiinţifice sau educaţionale.

2. Relaţiile politice nu fac excepţie de la regula fundamentală a instituţionalizării

crescînde a vieţii, în societăţile moderne. Mai mult, relaţiile de putere, în special cele legate de puterea de-a decide asupra obiectivelor fundamentale, de care depinde supravieţuirea grupului social, a întregii societăţi – cum ar fi hotărîrea de-

a angaja comunitatea-stat în război, de-a fixa condiţii de pace, de-a stabili alianţe, de-a utiliza sau nu anumite arme sau tehnologii etc au fost instituţionalizate încă din fazele iniţiale de organizare societală, au fost codificate şi conduse de norme, reguli şi modele. Nu întîmplător, una dintre cele mai vechi scrieri ale antichităţii, care a ajuns pînă la noi, este Arta Războiului, a lui Sun Tze, o culegere de „soluţii” de organizare, pregătire, conducere şi fructificare politico-militară a acţiunilor de război, datînd din sec IV bc.

3. Societăţile moderne au moştenit o uriaşă experienţă socială, pe care au dezvoltat-o. Toate modele se bazează, însă, pe controlul instituţional puternic, dacă nu chiar pe monopolul absolut al statului asupra relaţiilor politice cu alţi actori statali şi, mai ales, asupra utilizării autorităţii, puterii şi violenţei organizate în relaţii cu alte comunităţi, structurate politic şi statal.

Supra-normativitatea Relaţiile internaţionale, fie că este vorba despre cele dintre state, dintre grupuri sociale sau dintre persoane sunt, în lumea modernă, fără excepţie, controlate de reguli, norme şi reglementări cu caracter juridic, care crează obligaţii, răspunderi şi drepturi prestabilite. Deoarece statul are controlul normativ, aproape exclusiv, asupra stabilirii şi fixării condiţiilor de interacţiune cu alte state, toate aspectele vieţii sociale intră, direct sau indirect, în atenţia sa şi sunt cel mai adesea reglementate. Exemplu: simplul fapt al călătoriei unei persoane dintr-o ţară în alta este o imposibilitate, în lipsa respectării unor reguli şi a îndeplinirii unor condiţii precis stabilite legal, prin intermediul statelor. Călătoria n-ar fi fost posibilă dacă:

- guvernele statelor n-ar fi semnat un tratat/acord prin care să se recunoască reciproc, stabilirea de relaţii diplomatice;

- guvernul n-ar fi elaborat acte speciale de identitate şi/sau de călătorie în străinătate (paşaport, vize, permise de liberă trecere etc) ;

- guvernele n-ar fi stabilit condiţiile în care cetăţenii celeilalte ţări se bucură, parţial, total sau de loc, de anumite drepturi – de exemplu, de asistenţă juridică, de muncă, de sănătate, de a deţine şi sau manipula anumite sume de bani, de-a cumpăra sau vinde bunuri de o anumită valoare pe teritoriul celeilalte ţări, de-a deţine arme etc.

- guvernele n-ar fi stabilit, de comun acord, modalităţile de acţiune în cazul în care cetăţenii aflaţi pe teritoriul celuilalt stat încalcă normele de drept şi reglementările administrativ-instituţionale locale.

Acelaşi lucru este valabil pentru orice altă structură relaţională fundamentală, referitoare la deţinerea sau achiziţionarea de proprietăţi, căsătorie, exercitarea autorităţii asupra membrilor de familie, acces pe piaţa muncii, moştenire etc. Şirul condiţiilor enumerate nu este exhaustiv. Desigur, este posibil ca unii oameni să se fi deplasat pe teritoriul altei ţări, să se căsătorească sau să adune averi, chiar şi în lipsa acestor reglementări. Faptul rămîne însă o excepţie; se întîmplă foarte rar şi pentru extrem de puţini oameni, datorită riscurilor asumate, mergînd pînă la posibilitatea ca, o dată identificat de autorităţi pe teritoriul statului respectiv, cineva să fie imediat declarat „inamic”, „străin”, „apatrid”, „imigrant ilegal” „spion”, şi în consecinţă, arestat, condamnat, deportat, deposedat de orice drepturi sau bunuri, sau executat.

Contractualitatea şi multidimensionalitatea Statele codifică şi stabilesc norme pentru toate formele de relaţii dintre ele:

- economice şi comerciale - juridice - politice şi militare - culturale - vîzînd drepturile şi libertăţile persoanelor, autorităţilor sau firmelor - de reprezentare diplomatică şi asistenţă consulară

Forma cea mai puternică de codificare a relaţiilor internaţionale, între două state, este cea a „Tratatelor”. Ea induce efecte, din planul politic, în cel juridic, iar apoi, în celelalte arii de cooperare. Cea mai frecventă formă de reglementare a relaţiilor dintr-un domeniu anume, unde se pot detalia condiţii, limite, factori de promovare, sprijin şi conlucrare, este cea a „Acordurilor”. Acestea se pot încheia în formă bilaterală (doar între două state) sau multilaterală (între mai mult de două state). Statele îşi reglementează relaţiile şi prin „Convenţii”, de regulă, forme multilaterale. Exemple pot fi cu uşurinţă identificate în politica externă a României, care, după 1990, o dată cu schimbarea radicală a condiţiilor interne, statale şi politice, precum şi datorită schimbărilor din ansamblul relaţiilor internaţionale, pentru a-şi redefini poziţia, in sistem, respectiv faţă de fiecare dintre partenerii ei cei mai importanţi de interacţiune, a iniţiat şi a încheiat o serie de tratate noi de cooperare, bilaterale, cu cele mai multe din statele europene. De asemenea, şi-a reasumat participarea la convenţiile internaţionale la care România devenise parte, înainte de 1989. În plus, a iniţiat un vast program de politică externă, menit să ducă la admiterea în organizaţii internaţionale, esenţiale pentru dezvoltarea şi securitatea sa: Uniunea Europeană şi NATO. Apartenenţa la aceste organizaţii internaţionale a devenit efectivă tot ca urmare a semnării şi adoptării prin lege internă (ratificare) a unor Tratate Internaţionale. Cel mai adesea, relaţiile dintre state se desfăşoară simultan pe mai multe planuri, care se condiţionează şi se sprijină reciproc. Spre exemplu: dacă tratatele politice stabilesc o cooperare intensă, de parteneriat, sau de parteneriat strategic, între două state, este foarte probabil ca aceasta să deschidă drumul şi să sprijine dezvoltarea unor forme speciale de cooperare şi în domeniul economic, în domeniul militar, tehnologic etc Dimpotrivă, dacă relaţiile politice sunt „reci”, convenţionale, cel mai adesea, relaţiile militare nu sunt nici ele decît superficiale, iar cooperarea economică are loc doar atît şi atunci cînd există cu adevărat puternice interese reciproce. Există cazuri, importante, cînd statele şi-au reglementat, prin Tratate bilaterale, relaţiile de competiţie, nu pe cele de cooperare, cum se face în mod obişnuit. Desigur, încheierea acestui tip de tratate nu este posibilă fără existenţa voinţei reciproce de cooperare, oricît de limitată ar fi ea.

Exemplul cel mai important, în domeniul politic este acela acordurilor dintre SUA şi URSS, din timpul Războiului Rece, cunoscute sub numele de SALT (acorduri pentru limitarea armelor strategice), respectiv STAR (acorduri pentru reducerea armelor strategice). Acestea au fost acorduri prin care cele două ţări au convenit asupra condiţiilor de dezvoltare şi amplasare a principalelor tipuri de armamente nucleare, pe care le deţineau sau urmau să le deţină, reglementîndu-şi în aceste fel, competiţia militară, la acest nivel. În domeniul economic, acordurile de reglementare a competiţiei au o lungă istorie, iar forma cea mai elaborată a fost aceea a acordurilor generale pentru reglementarea tarifelor şi a comerţului (GATT), care au dus în cele din urmă la crearea unei organizaţii internaţionale, însărcinată să reglementeze, la nivel global, această problemă: Organizaţia Internaţională a Comerţului. (WTO). La rîndul ei, Comisia Europeană are largi competenţe normative, de supraveghere şi sancţionare în domeniul competiţiei şi al concurenţei, pe piaţa unică a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă, realizată în interiorul UE. Autoritate şi Putere în relaţiile internaţionale Deşi discuţiile teoretice privind aceste concepte sunt foarte stufoase şi adesea pline de contradicţii terminologice, înţelegerea conţinutului relaţiilor de Autoritate şi Putere, la nivelul statelor, se poate clarifica, fără dificultăţi, în patru paşi: 1. Statele sunt maşinării instituţionale care procesează (deţin şi exercită) „Autoritate”, de diferite tipuri:

- legislativă, prin Parlament şi, ca excepţie, prin ramura executivă - guvern, autorităţi locale;

- judecătorescă – prin întreaga structură a sistemului, în primul rînd curţile de judecată, autorităţile ministerului public, precum şi alte autorităţi şi instituţii care au căderea de-a participa la documentarea, argumentarea faptelor şi a probelor, în justiţie;

- de guvernare/administrare – prin Guvern ca instituţie a autorităţii centrale şi diferite autorităţi locale. Atributul cel mai puternic al acestei autorităţi este formarea şi, ulterior, alocarea/cheltuirea bugetelor publice; Acest atribut este principalul instrument de promovare a politicilor de guvernare, împreună cu privilegiul de a introduce în Parlament iniţiative legislative.

2. Sursa primară, fundamentală, unică şi inalienabilă a Autorităţii exercitată de stat este Suveranitatea comunităţii care s-a organizat statal (naţiune, popor, uniune de naţiuni, uniune de popoare, uniune de macro-grupuri sociale, definite lingvistic, sau etnico-lingvistic, teritorial, cultural etc). Printr-un abuz de limbaj, se spune frecvent că Suveranitatea ar fi a Statului, sau că Statele sunt suverane. În realitate, Statele, ca instituţii politice de guvernare, sunt doar cele care utilizează autoritatea cu care au fost investite; utilizează atributele, beneficiile şi consecinţele juridice ale Suveranităţii, în relaţiile cu alţi subiecţi ai relaţiilor internaţionale. Statul este doar un „gestionar”, un „mandatar” al Suveranităţii, ca atribut al comunităţii organizată statal. Aşa se explică de ce Suveranitatea rămîne, conform definiţiei, inalienabilă şi indivizibilă, chiar şi atunci cînd statul este anihilat, distrus complet, urmare a unei înfrîngeri în război, sau complet

restructurat, ca urmare a unei revoluţii. Pe de altă parte, acesta este motivul pentru care nici o organizaţie internaţională, constituită pe baza autorităţii deţinute de state, nu poate, prin drepturilor cu care a fost investită să „limiteze suveranitatea”. Ea poate limita guvernele în exerciţiul unora dintre atributele de suveranitate. Sintagma „Suveranitate limitată” este o contradicţie în termeni! Prin însăşi definiţia ei, Suveranitatea nu este limitabilă. În consecinţă nu poate fi luată, anihilată sau parţial limitată, prin dispariţia temporară sau restructurarea bazelor constituţionale ale statului, sau prin sancţiuni internaţionale.

3. Dovada evidentă şi suficientă a acestui raport de dependenţă, în care sursa primară este Suveranitatea comunităţii organizată statal (A), iar derivatul ei este autoritatea statală (B), ca instrument de guvernare, este faptul că în toate tipurile de sisteme şi de regimuri politice are loc, printr-o formulă adesea „ritualizată”, un transfer transparent şi temporar de autoritate, de la deţinătorul primar, către cel secundar. Adesea, acest transfer este numit şi mecanism de „legitimare” a autorităţii statale. În democraţii, el este mecanismul care face posibilă exercitarea voinţei politice a cetăţenilor prin alegeri libere, secrete, universale. În sistemele non-democratice, autoritare, hiper-autoritare sau dictatoriale investirea cu autoritate de guvernare se face de la „Suveran” (deţinătorul de drept divin, al suveranităţii!) către autoritatea care exercită guvernarea – cabinet, guvern etc; uneori Suveranul însuşi este cel care exercită şi guvernarea, deci transferul nu se mai face. Autoritatea de guvernare poate fi instituită, însă, direct – prin forţa armelor şi a violenţei, caz în care legitimitatea ei este mereu deficitară. „Democraţiile populare” instituite în ţările est-europene, de partea sovietică a cortinei de fier, au fost instituite cu autoritate, de facto, prin prezenţa militară sovietică şi controlul absolut al instrumentelor represive ale statului, iar ideologic prin invocarea „voinţei populare”, ulterior s-a spus a „revoluţiilor populare” care ar fi decăzut din drepturi pe foştii deţinători ai autorităţii de guvernare şi i-ar fi împuternicit pe cei ce au preluat exerciţiul guvernării. 4. Puterea, la rîndul ei, din punctul de vedere al funcţionării sistemului de instituţii care administrează şi exercită diferitele forme ale autorităţii statale, este o rezultantă (out put). În acest fel, puterea reprezintă un indicator agregat al eficienţei, mai ridicate sau mai scăzute, a sistemului instituţiilor guvernării, în ultimă instanţă a actelor şi a programului guvernării. Puterea are, de aceea, o componentă internă şi una externă. Puterea internă a statului este dată de capacitatea dovedită, materializată, de-a realiza obiectivele primare ale guvernării – preeminenţa legii, a normelor, în relaţiile sociale (statul de drept); crearea/asigurarea condiţiilor primare şi derivate de existenţă, respectiv de dezvoltare socială (resurse economico-financiare; resurse educaţionale şi ştiinţifice, condiţii de sănătate şi asistenţă socială, promovare şi difuziune socială a valorilor, bunurilor, condiţiilor de performanţă a acţiunii, la nivel individual şi instituţional, etc. În Plan extern, Puterea poate fi uşor măsurată prin statutul pe care-l ocupă un actor internaţional în sistem şi, în special, în raporturile cu centrul (centrele) primare de influenţă/dominare, (mari actori internaţionali, principalele instituţii internaţionale). Puterea poate fi măsurată, spre exemplu, ca o valoare agregată, „sarcină”, pe un punct de reţea: grad de conectivitate, impactul conexiunilor care pleacă din punct asupra altor noduri şi asupra valorilor din reţea, influenţa punctului dat asupra dezvoltării locale,

respectiv, generale a reţelei, capacitatea punctului de-a genera reguli noi de relaţionare în reţea etc. Concluzii-rezumat 1. Statele îşi manifestă autoritatea în relaţii internaţionale atît în relaţiile de cooperare, cît şi în cele de competiţie, sau de conflict. 2. Toate aspectele majore ale relaţiilor internaţionale, inter-statale, sunt codificate şi întărite de norme juridice, prin Tratate, Convenţii, Acorduri, Înţelegeri etc. 3. Statele au capacitatea de-a codifica şi condiţiile de competiţie, acest lucru este evident în domeniul economic şi tot mai vizibil în cel politic şi militar. 4. Statele au dezvoltat în relaţiile dintre ele, mai ales cele instituţionale, o bază juridică ce codifică condiţiile în care pot recurge la utilizarea violeţei şi a forţei armate, a războiului, ori a ameninţării cu folosirea forţei. Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri, normele sunt complet insuficiente pentru a reglementa multitudinea de situaţii şi condiţii în care statele aleg să recurgă la forţă. Deşi pretind, în majoritatea cazurilor, că o fac pe baza normelor internaţionale, în realitate, este mai mult o încercare de-a acoperi cu plapuma prea scurtă a dreptului internaţional, situaţii şi acţiuni care ies clar în afara cadrului existent. Limitarea principală a dreptului internaţional, în acest domeniu, este aceea că, atunci cînd este vorba despre utilizarea forţei, se bazează, pe conceptul legitimării reacţiei. Cu alte cuvinte, o violenţă nelegitimă trebuie să fi fost exercitată şi să fi produs consecinţe, pentru ca o reacţie să fie legitimă! Or, această dinamică, practic şi politic, nu poate fi acceptată, dacă cineva ar decide să recurgă la armele nucleare, sau la acte teroriste, cu consecinţe atît de mari, încît periclitează însăşi existenţa comunităţilor sau a unui număr mare de fiinţe umane din statul victimă. De aici, întreaga discuţie cu privire la legitimitatea acţiunilor preventive, preemptive sau de descurajare, în care statele utilizează forţa pe scară largă sau ameninţarea cu forţa.

Tema 3. Contribuţia relaţiilor internaţionale la realizarea funcţiilor societale fundamentale

- acces la, aport, transfer/schimburi de resurse societale primare, crearea de noi resurse (economie);

- acces la, aport, transfer/schimburi de resurse noologice - educaţionale, ştiinţifice, tehnologice (economie simbolică);

- socializare: acces la, aport de, transfer/schimburi de valori, modele de organizare şi de soluţionare a problemelor societale;

- reducerea tensiuniilor şi a conflictualităţii intra-societale; - guvernare şi dezvoltare societală

Înţelegerea contribuţiei fluxurilor de relaţii internaţionale la realizarea condiţiilor de existenţă şi dezvoltare a societăţilor moderne nu ridică mari dificultăţi teoretice. Demersul nostru urmăreşte sistematizarea şi organizarea informaţiei într-o manieră care să facă posibilă, în acelaşi timp, asimilarea unui model structural al societăţilor, ca unealtă de analiză şi de dezvoltare a capacităţii ulterioare de înţelegere a fenomenelor. Pentru uzul acestui curs vom folosi varianta modificată a unui model structural-funcţionalist clasic în sociologie, cel al lui Talcott Parsons (AGIL). Conform acestuia, pentru a putea realiza un cîmp social stabil, eficient, cu potenţial de supravieţuire şi dezvoltare, este necesar să fie satisfăcute un număr de patru funcţii fundamentale:

- de adaptare, prin care se produc, se procură sau se transferă din mediul extern resursele necesare existenţei – acesta este domeniul relaţiilor economice în societăţile moderne;

- de coordonare şi decizie asupra acţiunilor ale căror efecte se răsfrîng asupra întregii societăţi, prin stabilirea unor obiective/scopuri comune, prin fixarea regulilor şi a regimului de guvernare/administrare a treburilor publice – acesta este domeniul relaţiilor politice;

- de integrare şi socializare – ceea ce presupune transferul sistematic, către fiecare nouă generaţie de actori sociali a bagajului de cunoştinţe, competenţe profesionale, norme şi soluţii de comportament care fac posibilă funcţionarea ei eficientă în ansamblul deja constituit al societăţii;

- de control şi reducere a conflictualităţii, care se realizează, în principal, pe baza internalizării de către toţi (cei mai mulţi) membri ai societăţii a unui corp coerent de norme şi valori morale, care stabilesc în cadrul comunităţii, fără echivoc, graniţele dintre Bine şi Rău, dintre Acceptabil şi Inacceptabil, Sacru-Profan, cînd este vorba despre viaţă, familie, copii, vărstnici, căsătorie etc

La acest model minimal poate fi adăugată funcţia esenţială evidenţiată de Niklas Luhman, aceea ce auto-reflexivitate. Ca să existe şi să se dezvolte, societăţile trebuie să producă în mod sistematic şi nesistematic structuri cognitive – de la opere de artă, la teorii ştiinţifice şi filosofice, cu capacitate de reflexie asupra societăţii şi a problemelor ei. Producerea imaginii societăţii despre ea însăşi este o condiţie a instalării unei bucle de feed back pozitiv, care accelerează procesele sociale de adaptare şi inovare, asigură un potenţial mare de restructurare socială internă, ca răspuns la cerinţele mediului, sau ca răspuns la schimbarea propriilor aspiraţi şi etaloane de performanţă şi civilizaţie.

1. Din punctul de vedere al funcţiei de adaptare, se poate spune că societăţile moderne şi post-moderne, coabitează în cadrul unui sistem integrat global. Nici o societate nu poate supravieţui, astăzi, necum să se dezvolte, fără să fie conectată la fluxurile şi reţelele de resurse umane, ştiinţifice şi tehnologice, de materii prime şi energie, capitaluri şi pieţe de desfacere, care constituie economia globală. 2. Din perspectiva funcţiei de coordonare şi decizie, pe care statele îl consideră un atribut esenţial al suveranităţii lor, se constată că mediul internaţional actual oferă tot mai multe oportunităţi şi, într-o anume măsură chiar presează asupra statelor, pentru intra în formule complexe de co-decizie, de gestiune comună a suveranităţii, de stabilire a unor norme universal valabile pentru organizarea sistemelor de guvernare şi administrare a treburilor publice. Relaţiile internaţionale asigură actorilor statali, prin intermediul instituţiilor şi al organizaţiilor cu vocaţie globală, acces la un nou etaj de guvernare – centrat pe gestiunea structurilor şi a proceselor globale. În mod prea puţin argumentat, criticii globalizării au susţinut că statul şi politica la nivel statal ar fi ameninţate de un proces de disoluţie, din cauza presiunilor globaliste. După cum se poate observa, globalizarea, pe măsură ce conturează funcţiile şi cadrele globalităţii, solicită statele mai mult să participe la noul sistem de guverare, iar pe de altă parte le oferă posibilitatea de a-şi creşte flexibilitatea, de-a coborî la nivelul guvernărilor locale, probleme care pot fi mai eficient soluţionate/gestionate acolo. Globalizarea obligă politica să se transforme, să devină interesată în probleme care pînă acum nu erau pe agendă, să ofere soluţii mai flexibile şi nicidecum să-şi declare falimentul. 3. Socializarea, mai ales prin procesele educaţionale este aspectul cel mai puternic influenţat de relaţiile internaţionale. Creşterea fără precedent a mobilităţii inter-societale, mai ales a tineretului, a transformat conceptul utopic de cetăţean al lumii, într-o realitate, chiar dacă se află încă în primele stadii de constituire. Faptul că cetăţenii celor 27 de ţări membre ale UE sunt simultan, sub aspect legal, şi cetăţeni ai Uniunii Europene ilustrează aceste modificări de esenţă. Compatibilizarea tot mai puternică a formelor şi programelor de învăţămînt, pe arii largi cum este cea a Uniunii Europene, arată că socializarea nu mai este o funcţie exclusivă a unor instituţii locale, ale unei societăţi date. Mai mult, comunicarea universală, accesul la surse de informare globale, la reacţii şi evenimente care deşi au loc într-altă parte a globului, afectează direct modul de viaţă, şansele de cîştig sau de ascensiune socială într-un punct din cealaltă emisferă, a produs un nou vehicul de socializare, internaţionalizat. Dacă adăugăm la aceste aspecte şi transferul sistematic de competenţe profesionale, tehnice şi ştiinţifice care însoţeşte globalizarea producţiei mondiale, transferurile de mărci, invenţii şi patente, delocalizarea unităţilor de producţie şi universalizarea pieţelor de capital, avem suficiente argumente să susţinem că socializarea a devenit, datorită globalizării, un proces internaţional. Desigur, proporţia în care aspectul internaţional este prezent în procesele de socializare, pentru diferite categorii sociale depinde de gradul de „conectivitate” al societăţii respective, de capacitatea economică de absorbţie şi difuzare a tehnologiilor şi a infrastructurilor de comunicare, de zestrea culturală activă a populaţiei, de vîrstă etc. 4. Pe măsură ce dezvoltarea relaţiilor internaţionale conturează o societate globală tot mai coerentă, se evidenţiază şi slăbiciunile cele mai importante ale noului mediu social-internaţional: lipsa unei baze comune de valori şi norme fundamentale. Diferenţele culturale au fost, din nefericire, exploatate politic şi au ajuns mai degrabă sursă de conflict, decît bază pentru un nou sistem de valori comune. Mişcările eucumeniste

încearcă, deocamdată timid, să răspundă acestei cerinţe. Fără mari succese, deocamdată. Este posibilă universalizarea unei table de valori care să asigure la fel de eficient controlul şi reducerea conflictualităţii? Singurul răspuns pe care-l putem da acum, în stadiile cu totul incipiente ale constituirii unei societăţi globale, este că lipsesc instituţiile capabile să promoveze, să legitimeze un asemenea instrument. Valorile şi chiar structurile de valori recunoscute cu valoare universală există, ceea ce lipseşte este instituţia care să le confere legitimitate sub autoritatea sacralităţii. Aceasta este slăbiciunea de nedepăşit a oricărei instituţii sau organizaţii internaţionale laice, care ar încerca să se substituie uneia de tip sacral. Cealaltă abordare pentru controlul şi reducerea conflictualităţii ar fi inventarea altor mecanisme şi instituţii, relevante la nivel global, care să asigure o asemenea funcţie. Din păcate, în realitate au apărut mai întîi organizaţiile internaţionale de tip global care promovează criminalitatea, încălcarea celor mai elementare norme de etică şi de drept. Urmînd principiul potrivit căruia, atunci cînd apare problema, cineva găseşte şi soluţia, putem totuşi privi cu optimism soluţionarea, doar că trebuie să ne uităm într-un viitor destul de îndepărtat şi de nesigur. 5. Funcţia auto-reflexivă are şi ea o istorie bogată de internaţionalizare. Primul mecanism a fost generat de marii gînditori care au avut tentaţia şi orgoliul să gîndească în termeni universali, aplicabili experienţelor şi cadrelor sociale diferite. Acest aspect al gîndirii ştiinţifice şi filosofice, este valabil şi astăzi. În plus, s-a adăugat o infrastructură de comunicare şi transmitere instantanee a ideilor, a reacţiilor şi a informaţiilor de care nici o societate nu a mai dispus pînă acum: web-ul. S-a pornit, astfel pe calea creării un soi de „creier” universal, o realitate numită virtuală, dar care este cît se poate de reală, prin impactul şi consecinţele sociale pe care le dezvoltă. Dacă maşina de gîndit, de astăzi, va avea într-o bună zi şi „conştiinţă”, rămîne să stabilească viitorul. Experienţa arată că dacă se va dovedi necesară, conştiinţa noii colectivităţi numită globalitate nu va întîrzia prea mult să apară, atît pe suportul relaţiilor umane directe, cît şi pe cel mediat al net-ului sau altor dezvoltări tehnologice viitoare.

Tema 4. Sistemul Internaţional Din perspectivă sociologică, abordarea relaţiilor internaţionale folosind teoria sistemelor este o dezvoltare necesară şi utilă, date fiind elementele noi pe care le oferă înţelegerii, iar pe de altă parte, pentru că modelarea sistemică este capabilă să surprindă concomitent, atît complexitatea realităţi, cît şi „ordinea”, „organizarea” pe care se sprijină evoluţiile locale şi globale, diversitatea uriaşă a evenimentelor. Pentru a lămuri aspectele fundamentale sunt utile cîteva întrebări:

1. Care sunt elementele necesare pentru a identifica un sistem? - Orice sistem presupune un număr de entităţi/elemente stabile,

capabile să dezvolte sau să susţină interacţiuni între ele. Dacă luăm ca entităţi/elemente statele, se observă cu uşurinţă, atît stabilitatea lor, ca formă de organizare politică, cît şi complexitatea relaţiilor pe care le-au dezvoltate de-a lungul timpului între ele. Astăzi fiecare stat este legat, permenent, de toate celelalte, printr-un mănunchi de relaţii de tip politic, economic, cultural, militar etc fără de care nici unul n-ar putea să-şi asigure resursele necesare, în special din punct de vedere economic, al condiţiile de dezvoltare şi de securitate. - Pentru a genera un sistem, nu este suficient ca relaţiile să fie

stabile, ele trebuie să fie necesare şi subordonate unor reguli, norme, astfel încît să creeze reţele de compatibilitate, de coerenţă, de predictibilitate şi eficienţă sporită a interacţiunilor, numite structuri;

În relaţiile internaţionale normele juridice domină şi organizează toate celelalte tipuri de relaţii. Ele au fost create, la început, doar de cutume şi obieciuri, pentru ca în epoca modernă să fie tot mai mult generate de tratate, convenţii stabilite de state, iar astăzi, în cea mai mare măsură de organizaţii internaţionale. Ele acoperă, deopotrivă, toate domeniile esenţiale ale interacţiunilor pe care statele le dezvoltă în mediul internaţional, de la cele politice şi economice, la cele culturale şi juridice. - la rîndul lor, structurile plasează elementele aflate în interacţiune

în raporturi ierarhice, de predominenţă şi subordonare, de prioritate, de autoritate sau putere.

În relaţiile internaţionale structurile se manifestă predominant ca raporturi de putere, influenţă, asupra comportamentului celorlalte entităţi/elemnte, fie pe cale directă, fie prin capacitatea normativă. - al doilea efect al stabilizării reţelelor de relaţii este crearea

posibilităţii de specializare funcţională. Anumite elemente devin

mai performante şi preiau anumite interacţiuni, pentru a realiza anumite efecte, cu costuri mai mici în sistem.

În domeniul relaţiilor internaţionale specializarea funcţională a fost mai degrabă rodul unor condiţii naturale şi sociale speciale. Spre exemplu ţările (relativ puţine) în subsolul cărora se găseşte cea mai mare parte a rezervelor de resurse energetice - carburanţi fosili au devenit, fără voia lor, „furnizori” ai restului economiilor din sistem; după cum condiţiile dezvoltării sociale şi mai ales cultural-ştiinţifice din spaţiul euro-mediteranian şi atlantic au făcut ca aceste ţări să devină „furnizorii” principali de tehnologii şi resurse cognitive pentru dezvoltare. Această situaţie, ca şi un alte circumstanţe generate de decalaje şi sincope de dezvoltare, de avantaje şi dezavantaje relative în raporturile cu ceilalţi actori internaţionali au creat complexe raporturi de dependenţă, care de-a lungul timpului au fost gestionate în favoarea unor (grupuri de) ţări şi în defavoarea altora, stabilind relaţii noi de putere, de subordonare, de influenţă şi dominare în relaţiile internaţionale, centre de interes strategic, domenii şi arii de competiţie, de confruntare, cu folosirea forţei militare, explodînd nu de puţine ori în ruinătoare războaie. Alte caracteristici sistemice ale relaţiilor internaţionale: - „finalitatea” organizării şi a funcţionării sistemului internaţional este legată, în primul rînd, de realizarea unor structuri relaţionale, care să permită creşterea gradului de eficienţă al acţiunii locale, (individuale şi colective); reducerea pierderilor de resurse (umane, naturale, de timp, oportunităţi etc) datorate conflictelor şi hiper-competiţiei; creşterea eficienţei strategiilor de acţiune bazate pe cooperare şi competiţie reglementată; optimizarea relaţiilor socio-sferei cu celelalte eco-sisteme ale planetei; - „intrările” procesate de sistemul internaţional ţin, pe de o parte, de resursele prelucrate în activităţi societale,(în primul rînd economice), iar pe de altă parte de alegerile, deciziile şi comportamentele actorilor majori, cei care dispun la un moment dat de puterea cea mai mare de influenţare directă sau indirectă a comportamentului celorlalţi actori internaţionali, a fluxurilor şi structurilor de interaţiune.

- „timpul de reacţie” al sistemului internaţional este mare, dar sensibil diferit, funcţie de natura evenimentelor. Ca regulă, modificări masive de ordin sistemic, schimbări structurale, intervind relativ lent, (cel puţin 2-3 generaţii). În general, există tendinţa de accelerare a timpului de reacţie în sistemul internaţional, pe măsură ce el devine mai performant şi mai sensibil la factori care-i afectează major funcţionalitatea – războaie masive, schimbări tehnologice, modificări ale comportamentelor/caracteristicilor eco-sistemelor planetare,

modificări pe termen lung ale comportamentelor actorilor principali etc.

Cine a organizat sistemul internaţional actual ? La scară istorică, sistemul internaţional este o creaţie, relativ recentă, a epocii moderne. El este bazat pe existenţa statelor suverane, organizate pe principiul naţional sau al federaţiilor de naţiuni/popoare. În cea mai mare, parte S.I. este rezultatul dezvoltării şi al intensificării interacţiunilor dintre actori internaţionali foarte diferiţi ca putere. Două procese contradictorii au modelat structurile sistemului internaţional:

- competiţia şi confruntările frecvente dintre actorii internaţionali pentru acces la resursele necesare dezvoltării şi creşterii statutului de putere

- eforturile pentru introducerea unei structuri normative tot mai complexe, (dreptul internaţional) menite să „raţionalizeze” şi să facă mai eficiente interacţiunile dintre state.

Sistemul s-a format treptat, în timp, nu ca rezultat al unui „plan”, „concept”, „model”, ci ca o rezultantă a evenimentelor majore, determinate de interacţiunile actorilor internaţionali şi cu deosebire a actorilor principali. La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial S.I. a căpătat una dintre cele mai stabile structuri, bazată pe existenţa a două macro-centre de putere (SUA şi URSS), fiecare dintre ele, organizînd în jurul său o alianţă majoră, politică şi militară. Cei doi centri se aflau, simultan, în relaţii de competiţie, de confruntare controlată şi de cooperare. Domeniile şi limitele cooperării, respectiv ale competiţiei şi confruntării au fost cu aproximaţie stabilite prin „încercări şi erori succesive”, prin tratative directe şi prin activităţi desfăşurate în organizaţii internaţionale, în primul rînd ONU. În acelaşi timp, cei doi centri principali de putere au limitat interacţiunile, politice, economice, etc, directe între statele aflate de o parte şi de alta a „cortinei de fier”. Termenul consacrat, care descrie această structură, este cel de „sistem bipolar”. Exemplu: în domeniul nuclear cei doi au stabilit relativ repede că o confruntare este inacceptabilă şi neprofitabilă, nici uneia dintre părţi, dar că o competiţie este inevitabilă. Pentru ca relaţiile lor să nu deraieze în posibile incidente sau situaţii necontrolate, SUA şi URSS au negociat (cooperare) tratate bilaterale în domeniul nuclear (SALT I, SALT II etc) prin care au reglementat condiţiile competiţiei. De asemenea, SUA şi URSS au cooperat îndeaproape pentru stabilirea regimului de neproliferare nucleară, atît ca efect al Tratatului de Neproliferare Nucleară, cît şi prin controlul strict al circulaţiei tehnologiilor şi materialelor necesare dezvoltării unor arme nucleare. SUA şi URSS au cooperat deasemenea îndeaproape pentru limitarea puterii internaţionale a altor actori principali, cum sunt Marea Britanie sau Franţa.

În faza actuală de existenţă S.I. este rezultatul, pe de o parte, al disoluţiei, structurii bipolare, iar pe de altă parte al eforturile, pe care majoriatatea actorilor principali îl fac, pentru a împiedica apariţia unei structuri uni-polare, bazată pe supremaţia stabilizată a unui singure hiper-puteri, asupra tuturor celorlalţi actori internaţionali. Formulele de structură spre care sistemul internaţional poate evolua, fără să putem şti deocamdată care dintre ele va se va impune sunt inspirate de figuri geometrice stabile:

- triunghi de putere – America (Canada, SUA, America de Sud)- Europa(inclusiv Rusia) –Asia (China-Japonia-India)

- patrulater al puterii – SUA-Rusia-China-Europa - pentagon al puterii – SUA- Rusia-China-India-Europa

În condiţiile emergenţei Chinei şi a Indiei ca puteri mondiale, cel mai puţin probabil este revenirea la o structură bipolară. În consecinţă, pentru o vreme încă îndelungată, S.I. nu va avea o structură stabilizată deplin, ceea ce va lăsa loc nu doar competiţiei ci şi, posibil, unor confruntări, chiar dacă controlate. Acest lucru se observă din înmulţirea fără precedent a situaţiilor şi cazurilor în care, în ultimii 20 de ani, actorii principali ai sistemului internaţional au recurs la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile lor internaţionale, incomparabil mai multe, decît în întreaga perioadă a războiului rece. În termeni generali, se poate spune că S.I. va fi, pentru încă multă vreme, instabil, bîntuit de crize, de episoade marcate de utilizarea forţei, de restructurări ale poziţiei actorilor principali şi poate chiar de reorganizări ale instituţiilor care i-au asigurat pînă acum existenţa – de la normele de drept internaţional, la organizaţiile care au dominat pînă acum cîmpul relaţiilor internaţionale, cum este cazul ONU.

Tema 5. Cooperare, competiţie şi conflict în domeniul relaţiilor internaţionale. În ciuda diversităţii domeniilor în care statele stabilesc relaţii între ele, a condiţiilor specifice în care interacţionează, a gradului lor diferit de dezvoltare şi de putere, comportamentele actorilor internaţionali pot fi studiate sistematic prin „reducere” la trei mari clase: de cooperare, de competiţie şi de confruntare. Deşi, aparent, ele se exclud, în realitate, aceleaşi două sau mai multe state pot să-şi definească relaţiile dintre ele, simultan, atît prin cooperare, cît şi prin competiţie şi confruntare. Acest lucru este posibil, pentru că statele nu au nici o obligaţie de a fi „coerente” moral în relaţiile dintre ele, iar tot ceea ce întreprind este menit să le asigure maxim de rezultate pozitive şi/sau minim de pierderi. Al doilea motiv este acela că statele pot alege ca în anumite arii, domenii, să coopereze, dintr-un interes comun, iar în altele să se concureze şi la limită să se confrunte. Domeniul în care cooperarea internaţională, concomitent cu competiţia, s-a manifest cel mai amplu şi mai constant este cel al relaţiilor economice. Deşi confruntările există şi aici, ele sunt din ce în ce mai rare şi reprezintă fără îndoială, excepţia. Relaţile politice au oferit şi ele teren de cooperare, dar aici competiţia este mult mai frecventă, mai acerbă şi mai predispusă la rezolvarea diferendelor pe calea forţei, adică prin conflict. 1. Domenii, condiţii şi soluţii de cooperare. Spunem că există cooperare, în domeniul relaţiilor internaţionale, între doi sau mai mulţi actori, dacă ei participă pe o bază normativă (de reglementare), de comun acord acceptată, la proiectarea, realizarea şi menţinerea între părţi (două sau mai multe) a unor interacţiuni stabile, semnificative calitativ, benefice ambelor părţi, materializate cel puţin într-unul din domeniile: politic, economic, cultural sau societal sau în mai multe, deodată. Toate acţiunile şi fluxurile de cooperare se bazează pe şi sunt generate de un calculul simplu de eficienţă: obiectivul dorit, numit adesea şi interes, nu poate fi atins de unul singur (de regulă din lipsă de mijloace şi/sau de timp); el poate fi obţinut, în schimb, prin antrenarea resurselor unui alt actor internaţional, în direcţia urmărită de noi. Orice raport de cooperare presupune ca participanţii să obţină în final, obiectivul pe care fiecare îl urmăreşte. În cele mai multe situaţii obiectivele urmărite de cei care intră în raporturi de cooperare nu sunt aceleaşi şi nici măcar nu aparţin aceluiaşi domeniu de activitate. Spre exemplu, în strategia unui stat, cooperarea politică poate fi stabilită pentru a satisface interese economice; sau cooperarea militară să fie stabilită pentru a obţine efecte maxime în domeniul politic sau economic etc. Tocmai această variabilitate a situaţiilor şi posibilitatea ca toţi participanţii la un sistem de cooperare să-şi atingă simultan obiectivele (win-win) este ceea ce face ca strategiile de cooperare să fie atractive şi practic nelimitate în formele de manifestare.

Cooperarea economică se identifică uşor prin fluxurile stabile şi cît se poate de consistente, de mărfuri, servicii, capitaluri şi mai nou chiar prin integrarea forţei de muncă pe o piaţă care devine, încet-încet, globală. Cooperarea economică este susţinută şi facilitată de acorduri, tratate şi chiar de activitatea unor organizaţii întregi, care au rolul să reglementeze, să supravegheze şi la nevoie să penalizeze încălcările normelor şi ale înţelegerilor convenite de comun acord. Cooperarea economică poate să preceadă cooperarea politică, sau poate fi secventă ei. Ele se pot susţine una pe alta. Cooperarea în domeniul politic este de cele mai multe ori o precondiţie a dezvoltării altor tipuri de cooperare între state. Cooperarea politică internaţională presupune recunoaşterea reciprocă a părţilor şi asumarea unor norme generale de drept internaţional, codificate în principal de Charta ONU şi alte tratate şi convenţii internaţionale. Forma tare a cooperării politice este „alianţa”. Ea presupune un angajament ferm de sprijin, la nevoie şi militar, între părţi, pentru realizarea unor obiective comune, de regulă specificate prin acorduri şi tratate. Astăzi, alianţele, cu excepţia remarcabilă a NATO, nu reprezintă forma preferată de cooperare politică a actorilor internaţionali. Majoritatea consideră că alianţele limitează libertatea de alegere în situaţii critice, ceea ce pentru multe state este un preţ inacceptabil politic. Celălalt aspect care face alianţele mai puţin tentante ca formă de cooperare politică este tendinţa lor de-a consacra şi stabiliza un statut de influenţă, de putere, mai mare pentru anumiţi actori, în defavoarea celorlalţi (liderul alianţei, sau „nucleul dur”). În ciuda „costurilor” pe care cooperarea prin alianţe le presupune şi le antrenează, pentru majoritatea actorilor internaţionali ele reprezintă strategia care asigură cele mai multe şanse de realizare a obiectivelor politice şi de securitate, care altfel n-ar putea fi niciodată realizate, prin forţe proprii. Cooperarea militară, deşi un domeniu relativ special şi specializat al cooperării internaţionale rămîne şi trebuie considerat un instrument al cooperării politice. Fără o bază politică foarte solidă, nu există relaţii de cooperare militare, consistente. Strategiile de cooperare nu sunt bazate întotdeauna pe realizarea în totalitate sau în proporţii egale, între participanţi, a obiectivelor urmărite. Este cazul, adesea, că unii dintre cei angajaţi în cooperare, chiar dacă nu-şi realizează imediat obiectivele, sau nu le realizează decît parţial şi într-o măsură mult mai mică decît cei cu care cooperează, decid să menţină fluxurile de cooperare. Fie pentru că se aşteaptă să le realizeze într-o etapă ulterioară, fie pentru că a rupe o relaţie de cooperare se dovedeşte mult mai costisitor decît a o menţine. Unul dintre cazurile cele mai interesante care ilustrează acest adevăr a fost tentativa Danemarcei de-a ieşi din sistemul complex de cooperare al Comunităţii Economice Europene, în 1993. Deşi a aprobat prin referendum retragerea, şase luni mai tîrziu, tot prin referendum, a revenit. Explicaţia e oferită de faptul că guvernul şi populaţia au constatat, foarte repede, că economia daneză, de altfel

una dintre cele mai prospere ale Europei, nu poate face faţă restricţiile decurgînd din suspendarea regimului libertăţii de circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor, care constituie coloana vertebrală a Uniunii Europene. Vorba românului: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău!” Cooperarea nu exclude competiţia. Este cît se poate de evident, mai ales în domeniul economic, că există o competiţie masivă pe toate pieţele, locale sau globale, şi cu toate acestea cooperarea internaţională creşte în intensitate şi amploare. 2. Competiţia presupune doi sau mai mulţi participanţi, care acceptă un minim de reguli ce definesc condiţiile de interacţiune şi un obiectiv concurenţial, care nu poate fi realizat în soluţia win-win. Competiţia este o interacţiune cu realizare de tip exclusiv „ori-ori”. Ea este ceea ce se numeşte „un joc de sumă nulă”. În varianta maximală, competiţia presupune principiul „cîştigătorul ia tot”. În variante atenuate, competiţia stabileşte ierarhii între competitori, cîştigătorul fiind, însă, doar unul dintre participanţi! Cîştigul poate fi împărţit între competitori, dar în mod neegal, conform ierarhiei stabilite, sau, cel mai adesea, după reguli stabilite de învingător. Interesul marcat pentru competiţie, în lumea relaţiilor sociale, deci şi a celor internaţionale, provine din „promisiunea”, atît de tentantă, a cîştigului maxim (care nu mai trebuie împărţit cu nimeni sau din care pot să-mi tai partea leului), dintr-o singură buclă de interacţiune. „Dintr-o dată” şi „Totul” sunt cele două tentaţii definitorii ale competiţiei. Promisiunea aceasta îi face adesea pe competitori să nu mai evalueze realist eforturile, costurile generale ale angajării într-o competiţie, să nu ia seama la totalul pierderilor, aletele decît nerealizarea obiectivului urmărit, dacă nu sunt în postura de cîştigători şi la dinamica şanselor ulterioare în cazul în care s-ar angaja din nou în competiţie. Comportamentele competiţionale sunt adesea folosite, în relaţiile internaţionale, de către actorii principali, nu atît de dragul atingerii unor obiective imediate, ci ca o strategie de urzură a celorlalţi competitori, reali sau potenţiali, tocmai pentru că îl (îi) obligă să-şi irosească resursele, slăbindu-le astfel potenţialul, iar pe de altă parte pentru că le consacră, prin repetiţie, poziţia de dominanţă, de supremaţie, de învingător. Exemplu: Competiţia nucleară, militară şi tehnologică din timpul războiului rece a fost instrumentul prin care SUA au împins URSS să aloce tot mai multe resurse economice, financiare, ştiinţifice şi umane în domenii care nu asigurau dezvoltarea economică şi socială. Pe fondul unei eficienţe slabe a activităţilor economice, a deficitelor grave de management macro-social şi poltici, s-a ajuns la situaţia în care deficitul de dezvoltare s-a repercutat chiar şi asupra capacităţii de a menţine competiţia în domeniul relativ limitat al armamentelor şi tehnologiilor militare. Este relativ largă acceptată ideea că aceasta a fost cauza principală care i-a împins pe liderii URSS să ia calea unor reforme radicale, atît în plan intern, cît şi internaţional. Sistemul politic sovietic nu le-a putut însă

integra, a încercat in extremis să le blocheze, dar a eşuat. Criza care s-a instalat a precipitat, în cele din urmă, prăbuşirea politică şi dispariţia URSS. Pentru uzul sistematizării, se poate considera că varietatea de motive, de mize pentru care actorii sociali şi cei internaţionali aleg să intre în competiţie poate fi redusă la trei mari clase: Resurse, Putere şi Statut (poziţie şi prestigiu în cadrul unei comunităţi). Prin resurse înţelegem orice poate fi necesar şi folositor, la un moment dat, pentru existenţa şi dezvoltarea unei societăţi, a oamenilor luaţi ca entităţi bio-sociologice – de la resursele germinative ale pămîntului, resursele minerale sau energetice ale subsolului şi fiinţele umane ca resursă de muncă cu capacitate de auto-reproducere şi pînă la resurse de cunoaştere, de comunicare, tehnologice şi de organizare. Puterea este înţeleasă, pentru uzul acestei explicaţii, doar ca o capacitate, practică, realizată, de a influenţa/determina pe unii sau pe toţi ceilalţi membri ai comunităţii să adopte, în anumite situaţii, anumite comportamente, ori să accepte anumite reguli de comportament în interacţiunile din cadrul grupului. Exemplu: În sensul acestei definiţii, legile şi capacitatea de legiferare reprezintă este una dintre manifestările cele mai evidente ale Puterii (de guvernare). Puterea se poate sprijini pe diverse capacităţi(atribute) ale entităţii care o deţine şi o exercită: economice, administrative, de legiferare, culturale, care ţin de cunoaştere, de forţă şi restricţionare, militare etc. Puterea devine eficientă şi efectivă pentru că este asociată unei capacităţii evidente şi credibile de a impune penalităţii celui (celor) care ar alege să nu se supună – cel mai adesea este vorba de o ameninţare vitală, sau atît de gravă, de costisitoare, pentru cel care o suportă, încît exclude orice termenii de compensare. Puterea este instrumentul social predilect, pentru crearea relaţiilor de subordonare. Nu neapărat şi cel mai eficient. Relaţii de subordonare se pot crea şi prin sisteme de interdependenţă funcţională, care tind să fie mult mai stabile. Toate aceste determinări şi consecinţe ale definiţiei puterii sunt întrutotul valabile şi pentru domeniul relaţiilor internaţionale. Statutul unui actor social, inclusiv în termenii relaţiilor internaţionale, se exprimă prin poziţia sa în ierarhiile stabilite în cadrul comunităţii şi prin prestigiul asociat acelei poziţii. Ierarhiile sunt, la rîndul lor, un rezultat inevitabil al competiţiei. Unul deosebit de folositor în cadrul comunităţii, pentru şansele ei de supravieţuire şi dezvoltare. Prin faptul de-a asocia unui actor social un anumit statut, vizibil, uşor de recunoscut, se crează posibilitatea de ordonare rapidă a relaţiilor intra-comunitare după un criteriu dat. Crearea de ierarhii şi asocierea de statusuri actorilor sociali creşte enorm rapiditatea şi eficienţa organizării

sociale, fie spontan, într-o situaţie dată, fie pe termen lung, avînd la bază un concept funcţional al societăţii respective. Statutul de putere este un criteriu esenţial, după care actorii internaţionali se ghidează în strategiile lor de interacţiune, alegînd între cooperare, competiţie, sau confruntare. „Frumuseţea” şi stabilitatea acestui „triunghi de aur” al motivelor de competiţie socială, inclusiv în plan internaţional, constă în proprietatea „magică” a fiecărui termen de-a se transforma, de-a se valorifica prin intermediul celorlalţi doi. Resursele, deţinerea lor, reprezintă forma şi temeiul primar al oricărei forme de putere. Puterea generează la rîndul ei statut şi prestigiu, după cum crează şi oportunităţi de acces privilegiat la alte resurse! 3. Conflictul şi relaţiile de tip conflictual. Conflictul este definit, în sensul şi pentru uzul acestui curs, ca fiind un derivat, un posibil derapaj al oricărei situaţii de competiţie. Competiţia poate degenera în conflict, ea nu crează şi nici nu implică cu necesitate conflictul. Conflictul intervine cînd, în loc să se comporte conform regulilor acceptate, unul sau mai mulţi competitori le încalcă şi încearcă să dobîndească miza pusă în joc prin utilizarea unor căi, procedee, acţiuni neautorizate, cel mai adesea prin utilizarea violenţei sau a ameniţării cu violenţa. În general, comportamentele de tip conflictual sunt distructive, produc pagube în sistemul dat de interacţiune, locale şi generale, reprezintă o disfuncţie. Dacă în orice sistem stabil de interacţiuni sociale competiţia este inevitabilă şi utilă, conflictele nu sunt nici inevitabile şi doar rareori utile. Utilitatea socială a conflictualităţii apare evidentă atunci cînd ne punem întrebarea: Cum şi cine stabileşte regulile competiţiilor sociale? Practica arată că, de cele mai multe ori, regulile sunt stabilite de pe poziţii de putere şi urmăresc, fără echivoc, reproducerea anumitor raporturi de putere şi anumitor structuri de statut social. Dacă cei care fac regulile competiţiei devin aproape automat şi cîştigătorii competiţiei, este clar nu numai că nu va exista o repartiţie egală a şanselor de acces la resurse, la putere şi statut social, dar încă şi mai grav, o bună parte din resursele societăţii, atît materiale cît şi umane, vor fi irosite. În aceste cazuri, cei care „sparg” regulile competiţiei, care le contestă, la nevoie prin violenţă, care nu mai vor să se supună lor şi îşi iau cu de la sine putere ceea ce competiţia nu le mai dă nici o şansă să obţină, devin personajele eroice, pozitive, pentru că fac un serviciu social întregii comunităţi. Acest fenomen este evident în cazul „revoluţiilor”, în care redistribuirea puterii şi introducerea unor noi reguli în gestiunea ei, devin punct de plecare pentru stabilirea unor noi reguli pentru competiţia socială, fie ea economică, politică sau de natură profesională, culturală etc. În relaţiile internaţionale forma clasică a conflictualităţii este războiul sau utilizarea forţei militare pe scară largă, ori a ameninţării cu utilizarea forţei.

Ca şi în cazul relaţiilor sociale, în sistemul internaţional există situaţii şi condiţii în care utilizarea forţei, sub acoperirea unei norme de drept, este legitimă şi chiar necesară. Conform Chartei ONU statele sunt autorizate să folosească forţa militară, în situaţia în care au fost victime ale unei agresiuni, exercitîndu-şi astfel un drept recunoscut şi legitim, cel la auto-apărare, individuală şi colectivă. De asemenea, ONU poate legitima, prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate, folosirea forţei armate împotriva unui stat care a întreprins acţiuni ce reprezintă o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale, care aduc atingere păcii şi securităţii internaţionale sau, cel mai grav, care a comis o agresiune. Exemplu: în 1990 Onu a constatat, prin rezoluţiile Consiliului de Securitate, că Irakul a comis o agresiune împotriva Kuwaitului, pe care a încercat să-l anexeze politic şi teritorial, folosind o forţă militară expediţionară. Prin urmare, ONU a autorizat statele membre să folosească toate mijloacele, inclusiv resursele lor militare, pentru a pune capăt agresiunii şi a restabili suveranitatea Kuwaitului. Aceasta a permis unui număr de peste 50 de ţări membre ONU să organizeze operaţiunea Furtună în Deşert, care a dus la îndeplinire rezoluţia Naţiunilor Unite şi voinţa comunităţii internaţionale de-a se opune cu toate mijloacele agresiunii.

Tema 6. Putere, dominare şi influenţă în relaţiile internaţionale. Puterea este înţeleasă, pentru uzul acestui demers, curs, doar ca o capacitate, practică, realizată, de a influenţa/determina pe unii sau pe toţi ceilalţi membri ai comunităţii să adopte, în anumite situaţii, anumite comportamente, ori să accepte anumite reguli de comportament în interacţiunile din cadrul grupului. Exemplu: În sensul acestei definiţii, legile şi capacitatea de legiferare reprezintă este una dintre manifestările cele mai evidente ale Puterii (de guvernare). Puterea se poate sprijini pe diverse capacităţi(atribute) ale entităţii care o deţine şi o exercită: economice, administrative, de legiferare, culturale, care ţin de cunoaştere, de forţă şi restricţionare, militare etc. Puterea devine eficientă şi efectivă pentru că este asociată unei capacităţii evidente şi credibile de a impune penalităţii celui (celor) care ar alege să nu se supună – cel mai adesea este vorba de o ameninţare vitală, sau atît de gravă, de costisitoare, pentru cel care o suportă, încît exclude orice termenii de compensare. Puterea este instrumentul social predilect, pentru crearea relaţiilor de subordonare. Nu neapărat şi cel mai eficient. Relaţii de subordonare se pot crea şi prin sisteme de interdependenţă funcţională, care tind să fie mult mai stabile. Toate aceste determinări şi consecinţe ale definiţiei puterii sunt întrutotul valabile şi pentru domeniul relaţiilor internaţionale. Puterea are o expresie potenţială, exprimată de resursele pe care se presupune că le poate mobiliza pentru a impune celorlalţi, respectiv una actuală/efectivă, care se măsoară în efectul obţinut prin exercitarea mijloacelor de care dispune, în încercarea de modificare a comportamentului altui (altor) actori sociali. Puterea ca potenţial al statele, actori ai sistemului internaţional, este dată de o mare diversitate de factori care se potenţează unii pe alţii:

- caracteristici geo-morfologice ale teritoriului - în principal contează cît de accesibil este teritoriul, din ce direcţii, dacă există „sanctuare” naturale, dacă există căi naturale de comunicaţii – curusuri mari de apă, văi ce pot fi folosite pentru deplasare, cît de uşor poate fi străbătut teritoriul de formaţiuni militare şi convoaie de aprovizionare, ce resurse directe de aprovizionare oferă, apă, lemn, minerale etc, ce posibilităţi de mascare a acţiunilor militare etc.

- plasarea şi condiţia geo-strategică – se referă la modul în care teritoriul unui stat este plasat în raport de marile axe de comunicare terestre, maritime, fluviale, aeriene ale regiunii, continentului din care face parte; la vecinătăţile cu mari puteri, sau cu zone sigure de securitate, de existenţa pe teritoriu a unor resurse strategice, energetice sau de altă natură,

- resurse naturale - resurse economice şi financiare disponibile şi mobilizabile

- infrastructură de comunicaţii şi industrială – interesează în special gradul ei de dezvoltare, care creşte sau reduce mobilitatea pe teritoriu, crează artificial zone protejate sau vulnerabile.

- tehnologie şi materiale pregătite pentru a fi utilizate în acţiuni de forţă (dotări militare şi paramilitare, de la armament şi muniţii, la tehnologiile de comunicare, observare, culegere şi integrare a informaţiilor, respectiv de luare a deciziilor în timp real, atît pentru factorii politici, cît şi pentru comanda militară)

- resursa umană, cantitativ şi calitativ – contează atît numărul, mărimea absolută a populaţiei, cît şi structurile sale pe vărste, pe gen, pe studii şi capital profesional, pe zone de locuire, fertilitatea şi mortalitatea naturală, etc.

- structuri de comunicare în masă şi de proiectare a imaginii publice – se referă la capacitatea unei stat de-a controla procesul prin care se crează şi se difuzează o imagine asupra evenimentelor, capacitatea, în ultimă instanţă de-a influenţa moralul şi susţinerea populaţiei, în condiţii de stress social major – conflict armat, ocupaţie, embargou, etc.

- Structuri specializate de informaţii – destinate culegerii datelor protejate de potenţialii inamici, absolut necesare pentru luarea deciziei politice şi militare proprii, în cunoştinţă de cauză, privind potenţialul şi intenţiile forţelor ostile, pericolele şi ameninţările pe care le crează, dinamica acestora în timp, mijloacele şi modalităţile principale de acţine

- structuri militare pregătite încă din timp de pace şi mobilizabile – forţe disponibile, grad de înzestrare, grad de pregătire, moral, competenţa comenzii, capacitate de execuţie în condiţii de stress de luptă sau organizaţional.

Puterea ca potenţial este cel mai adesea o aproximare prin adaos a puterii reale. Puterea efectivă este întotdeauna mai mică decît cea potenţială. Factorul de realizare a potenţialului (epsilon) depinde de:

- precizia cu care au fost stabilite scopurile exerciţiului puterii, amploarea şi complexitatea lor.

- Capacitatea de organizare şi exercitare eficientă a funcţiilor de coordonare, comandă, comunicaţie, control şi informaţii de către factorii decidenţi şi instrumentele organizaţionale de care dispun. În cele mai multe cazuri acesta este factorul decisiv al eficienţei utilizării puterii.

- adecvarea la situaţie şi scop a strategiei de acţiune alese - capacitatea de reacţie la situaţie, ceea ce necesită, de cele mai multe

ori, schimbarea din mers a planului iniţial de acţiune.

Scopurile generale ale exercitării puterii în relaţiile internaţionale sunt: - dobîndirea de resurse sau acces privilegiat la ele; (împiedicarea altor

competitori să ajungă primii la ele) - instituirea, întărirea sau reconfirmarea unor relaţii de subordonare

atribuite anumitor (grupuri de) actori internaţionali - dobîndirea unui statut superior sau reconfirmarea unuia privilegiat în

ierarhia de putere stabilită în cadrul comunităţii internaţionale. - Refacerea stării de drept internaţional care a fost periclitată de acţiunile

altui actor internaţional, care a adus astfel prejudicii păcii şi securităţii internaţionale, care a adus în mod flagrant atingeri drepturilor suverane ale altor state.

În ciuda raţionalităţii despre care se presupune că domneşte asupra utilizării puterii, există numeroase cazuri în care a fost exercitarea puterii şi chiar a forţei a fost un act non-raţional, bazat doar pe pulsiuni personale ale decidenţilor politici, pe raţionamente sau informaţii complet eronate, pe un calcul complet greşit al situaţiei, de dragul răzbunării personale sau al pedepsirii simbolice a unui rival, competitor etc. Efectul exercitării puterii depinde nu doar de potenţialul de putere al celui care acţionează, de mijloacele şi modalităţile de acţiune pe care şi le-a ales, ci şi de reacţia celui asupra căruia se exercită presiunea puterii. În logica acţiunii de putere există cîteva întrebări cheie care fac legătura între cei doi termeni ai relaţiei A, cel care deţine şi aplică puterea; B, cel asupra căruia se exercită puterea:

- date fiind scopurile lui A, prin aplicarea unei presiuni asupra lui B, ce efect interesează să se obţină?

- Ce curs de acţiune al lui A este cel mai potrivit pentru a-l determina pe B să facă ceea ce se doreşte de la el?

- Ce capacităţi, mijloace are A, pentru a-l determina pe B să facă ceea ce şi-a propus?

- Care sunt răspunsurile posibile ale lui B, la acţiunea lui A?; care sunt cele mai probabile?

Influenţa unui actor internaţional A asupra altuia B se realizează doar în cîteva modalităţi:

- A îl determină pe B să schimbe cursul unei acţiuni pe care era în curs să o realizeze; (Schimbare)

- A îl determină pe B să menţină un curs de acţiune asumat şi existent deja, (Inerţie potenţată)

- A îl opreşte (blochează) pe B să întreprindă o acţiune anume sau mai multe (Inhibiţie).

Deşi nu este evident, în jocul influenţei dintre actorii internaţionali, un rol determinant îl joacă percepţia fiecăruia asupra intenţiilor şi acţiunilor celuilalt. Dacă percepţia este adecvată realităţii, de ambele părţi, de regulă interacţiunea

evoluează predictibil şi poate fi controlată atît din punctul de maxim de putere, cît şi cu cel de minim. În cele mai multe cazuri, însă, adevarea percepţiei este un proces care necesită iteraţii multiple şi rareori se ajunge la o suprapunere realitate-percepţie. Jocul acesta dă naştere unui univers de posibilităţi aproape infinit, făcînd din exercitarea puterii o ecuaţie care admite atît soluţii cunoscute, raţionale, cît şi soluţii iraţionale, complet nepredictibile. Alţi factori de care depinde eficienţa influenţei în relaţiile internaţionale ţin de:

- gradul de receptivitate la mesaje al actorilor implicaţi - gradul de dependenţă, dintre ei şi de interdependenţă generală a

sistemului din care fac parte. În general, cu cît gradul de dependenţă dintre A şi B este mai mare, cu atît gradul de receptivitate a lui B faţă de puterea lui A este mai mare şi eficienţa lui A în exercitarea puterii este mai mare. Modalităţi principale de realizare a influenţei în relaţiile internaţionale:

- persuasiunea - promisiunea unor recompense - acordarea efectivă a recompenselor - ameninţarea cu „pedepse”, represalii - exercitarea efectivă a restricţiilor (pedepselor, represaliilor) - aplicarea unor măsuri de forţă (restrictive) - negocierea

În toate cazurile, cu excepţia aplicării măsurilor de forţă, negocierea este vehicolul cel mai des utilizat pentru a realiza aceste modalităţi de influenţare. Modelele de acţiune cele mai des utilizate pentru a obţine efectul scontat al exercitării puterii sunt:

- formarea consensului – negocierea este esenţială - manipulare – prin utilizarea promisiunii de recompense şi respectiv

ameninţarea cu măsuri restrictive (stick and carrot) - coerciţie – măsuri restrictive şi folosirea limitată a forţei - utilizarea forţei pe scară largă, pînă la obţinerea rezultatului urmărit.

În sistemul internaţional actual, forma cea mai eficientă de influenţare a comportamentului celorlalţi actori este controlul normativ. Capacitatea unui stat, puterea lui de-a impune celorlalţi, direct sau prin intermediul instituţiilor internaţionale anumite reguli/soluţii de comportament este cel mai elocvent semn al puterii sale.

Tema 7. Securitatea statelor şi a sistemului relaţiilor internaţionale Deşi utilizat aproape universal, conceptul de securitate, cu referire la state şi la ansamblul sistemului internaţional, nu se bucură de o definiţie unanim acceptată. Acest lucru nu este datorat incapacităţii teoretice, cît, mai ales, faptului că fiecare actor statal internaţional îşi defineşte singur, printr-un proces politic, propria securitate. În consecinţă, fiecare stat are o înţelegere proprie a ceea ce reprezintă securitatea lui, pe care o promovează şi o sprijină cu însemnate eforturi economice, politice şi militare, uneori cheltuind uriaşe resurse financiare. Definirea conceptului de securitate, în plan teoretic presupune şi se bazează pe următoarele elemente:

- stabilirea, fixarea, unui subiect al cărui statut de securitate încercăm să îl aproximăm, definim

- precizarea unei situaţii (structuri situaţionale) în care subiectul se găseşte, pentru care trebuie să stabilim statutul de securitate al subiectului

- existenţa unei ameninţări vitale la adresa subiectului, o ameninţare precisă, care poate fi descrisă suficient de exact în privinţa modului de materializare

- evaluarea situaţiei/ameninţărilor de către subiectul pentru care definim securitatea. (percepţia asupra ameninţării)

Cîteva consecinţe imediate ale acestor propoziţii:

- fiind dată aceeaşi situaţie, securitatea unui subiect A nu este echivalentă, identică şi nici măcar apropiată cu cea a unui subiect B, decît dacă şi numai dacă ameninţarea existentă se poate proiecta cu aceiaşi probabilitate asupra ambilor, cu efecte strict identice şi doar în condiţiile în care percepţia asupra ameninţării pe care şi-o formează A şi B din „lectura” situaţiei este la rîndul ei identică. Acest lucru este aproape imposibil, aşa încît în cele mai multe situaţii practice oamenii, ca şi statele se află în posturi de securitate cît se poate de diverse şi de schimbătoare.

- Pentru acelaşi subiect, starea de securitate este diferită, variază, în timp şi în funcţie de situaţie, de natura, probabilitatea şi efectele ameninţării existente, ca şi de adecvarea percepţiei sale cu privire la aceste elemente.

- Securitatea este un concept definit simultan de două criterii (bidimensional) – existenţa ameninţării şi adecvarea percepţiei asupra ameninţării, adică într-un spaţiu de atribute cu patru situaţii:

o AA, ameninţare prezentă, percepţie adecvată

o AB, ameninţare prezentă, percepţie eronată o BA, ameninţare inexistentă, percepţie adecvată o BB, ameninţare inexistentă, perceţie eronată.

Se observă cu uşurinţă acum că strategiile de acţiune pe care le va urma subiectul aflat în situaţie, pentru a se pune la adăpost de ameninţare nu sunt cîtuşi de puţin asemănătoare, ci depind de zona spaţiului de atribute în care se află: AA – va declanşa măsuri susţinute de combatere, de îndepărtare a ameninţării; acţiune eficientă, dacă mijloacele şi timpul de realizare sunt oportune; AB – vom avea un subiect care, lipsit de percepţia corectă a ameninţării, nu are cum să se pregătească pentru ea; situaţia victimei sigure; non-acţiune= zero eficienţă; BA – este situaţia ideală, în care subiectul poate să-şi dedice resursele altor acţiuni, pentru că ameninţarea nu există, iar el ştie exact acest lucru; acţiune adevată, economie maximă de resurse; BB – vom avea un subiect turmentat de propriile iluzii care, cel mai probabil, va cheltui energie şi resurse să se apere de o ameninţare care nu există, irosind şansa realizării altor obiective; acţiune ineficientă, dar nepericlitantă, direct. Cîteva situaţii reale care ilustrează definiţia dată securităţii:

- Linia Maginot, organizată de Franţa în faţa unei ameninţări din partea Germaniei, după primul război mondial. Deşi estimarea generală a ameninţării era corectă, percepţia (înţelegera) modului în care ar putea acţiona forţele militare germane a fost complet eronată. Măsurile de combatere a ameninţării au fost prin urmare inadecvate. Deşi Franţa credea că se găseşte în securitate, realiatea situaţiei a dovedit contrariul.

- Statele Unite, deşi iau în considerare posibilitatea unei acţiuni militare japoneze în Pacific, au o percepţie complet eronată asupra modului în care ea s-ar putea materializa; consecinţa a fost faptul că marina japoneză dotată cu portavioane capabile să transporte sute de avioane cu rază mare de acţiune, la acea vreme, a putut să atace Pearl Harbor, fără să întîmpine nici o măsură eficientă de contracarare

Spre deosebire de limbajul comun pentru care securitatea echivalează doar cu postura subiectului de-a se afla în afara unei ameninţări, abordarea conceptuală a arătat că este perfect posibil să fi în securitate chiar dacă există o ameninţare, cu condiţia unei percepţii adecvate şi a unei reacţii de combatere eficiente; după cum este posibil să fi într-o situaţie de insecuritate, deşi nu există o ameninţare, pentru simplul motiv că o percepţie eronată asupra ameninţării poate determina cheltuială şi risipă masivă de resurse.

Asociat conceptului de securitate, uneori cu tendinţa de a-l substitui, sunt folosite şi alte concepte:

- Vulnerabilitate – acel element (ansamblu de elemente, caracteristici) al situaţiei sau definitoriu pentru subiect, care face posibilă, mai probabilă sau mai eficientă, materializarea unei ameninţări.

- Ameninţare – capacitate potenţială sau reală a cuiva care îi da posibilitatea să exploateze vultnerabilităţi ale subiectului.

- risc(uri) – eveniment, căruia îi este asociată o anume probabilitate (calculată sau estimată) de producere, cu proprietatea că, dacă are loc, are importante consecinţe disruptive/distructive asupra integrităţii/vieţii subiectului, asupra mijloacelor sale de acţiune, asupra acţiunilor aflate în derulare sau asupra libertăţii şi capacităţii sale de-a organiza o activitate eficientă de combatere a ameninţărilor.

Se observă că toate aceste concepte sunt uni-dimensionale, nici unul dintre ele nu-l poate înlocui pe cel de securitate, singurul definit pe două dimensiuni simultan. Paradigme strategice de acţiune pentru realizarea securităţii În ciuda diversităţii de situaţii şi a libertăţii de alegere, oamenii şi statele recurg la un număr foarte mic de linii de acţiune pentru a-şi realiza securitatea. Ele se repetă fără încetare de-alungul istoriei, diferenţele tehnologice sau de dezvoltarea fiind semnificative doar în privinţa alegerii, la un moment dat, între aceste modalităţi paradigmatice de soluţionare a temelor de securitate

- acţiunea fizică de a distruge ameninţarea sau purtătorul ei – de la săgeata sau glonţul trimis spre inamic, pînă la uriaşe forţe expediţionare menite să distrugă orice urmă de rezistenţă, de organizare şi chiar de viaţă pe teritoriul inamic, istoria politică şi militară a omenirii este în cea mai mare parte istoria repetării acestei strategii de acţiune. Războiul total este forma ei abosolută de manifestare.

- Acţiunea de-a ridica între locul/direcţia de unde vine ameninţarea şi subiect un obstacol menit să reducă parţial sau total capacitatea ameninţării de-a se materializa, de-a produce efect. De la piatra pusă în gura de intrare a peşterii, la armuri şi blindaje, de la zidurile cetăţilor, la marele zid chinezesc, şi de la limes-ul roman la „scutul anti-rachetă”, oamenii reinventează, cu diferite mijloace tehnologice această strategie.

- Acţiunea prin care se crează un spaţiu critic între locul de unde se poate materializa ameninţarea şi propria poziţie. Rostul său este de a epuiza capacitatea de materializare a ameninţării. Dacă este o săgeată, sau un proiectil, spaţiul critic care te pune la adăpost de ameninţare şi de efectele ei, este dat de distanţa maximă de proiectare a vectorului plus un epsilon. Acest spaţiu estimat de o manieră foarte aproximativă,

este creat, cel mai adesea, luînd o distanţă apreciabilă faţă de locul de provenienţă al ameninţării, sau împingînd/respingînd pe cel ce crează ameninţarea la o distanţă de siguranţă. Zonele de siguranţă sunt folosite atît în sens militar, cît şi politic, numite uneori şi zone tampon. Rolul lor practic, cel mai adesea, nu este să împiedice materializarea ameninţării, ci doar să o întîrzie, suficient de mult pentru a permite mobilizarea resurselor şi acţinilor eficiente de combatere.

- Amenajarea sau compatibilizarea zonelor tampon, astfel încît ele să devine greu, dacă nu imposibil de traversat pentru orice vector al ameninţării. Cazul cel mai elocvent este oferit de strategia URSS, după al doilea război mondial, care a creat zona tampon, politică şi militară, numită „europa de est” între locul de unde se presupunea că poate veni o viitoare ameninţare – linia de demarcaţie din Germania – şi propriul teritoriu. URSS a dorit să se asigure că acest spaţiu tampon de aproape 800 de kilometri adîncime nu va putea fi parcurs de un eventual inamic decît prin luptă. Pentru aceasta, a forţat prin puterea lor militară zdrobitoare, în raport cu potenţialul statelor mici sau mijlocii din zonă, devastate de război şi lipsite de mijloace, pentru a-şi exercita influenţa politică şi a integra statele europei de est, într-o alianţă politică şi militară (lagărul socialist) care i-a permis prezenţa propriilor trupe în zona tampon şi amenajarea ei, compatibilizarea ei politică, economică şi militară, cu interesele şi obiectivele de securitate ale URSS.

- Negocierea – prezenţa unei ameninţări este, în fapt, un semnal pe care actorul A îl lansaează către B, prin care îşi manifestă puterea şi îşi face vizibile intenţiile. Este semnalul fără echivoc al unui contencios, al dorinţei ca B să-şi modifice într-un anume fel comportamentul. Această abordare permite celui ameninţat să încerce sau să solicite angajarea de negocieri pentru a preciza intenţiile şi obiectivele celui ce a creat ameninţare şi eventual pentru a-i satisface, în totalitate sau parţial, cerinţele, ca preţ al eliminării ameninţării. Înlăturarea unor ameninţări prin negociere este bine ilustrată de tratatele de reducere şi eliminare a unor armamente strategice, semnate de URSS/Rusia şi Statele Unite începînd cu 1989, sau de ediţiile succesive ale tratatelor multilaterale pentru reducerea forţelor convenţionale în Europa la care sunt parte peste 30 de state.

Se poate observa cu uşurinţă că o linie complexă de acţiune pentru asigurarea securităţii poate combina două sau mai multe din aceste paradigme strategice, care nu se exclud una pe cealaltă. Dimpotrivă, negocierea, mai ales, poate fi combinată cu oricare dintre celelalte într-un moment sau altul al desfăşurării acţiunilor.

Statele îşi formulează prin mijloace şi decizii politice strategiile de securitate în care, de regulă, fac explicite ameninţările de care înţeleg să se pună la adăpost, rareori şi locul sau statul de unde ar putea proveni. De asemenea, prezintă în linii generale resursele pe care le alocă în acest scop, mijloacele şi capacităţile pe care înţeleg să şi le pună la dispoziţie – militare, tehnologice, politice sau de altă natură. Prin natura lor, strategiile de securitate ale statelor sunt acte politice şi au consecinţe în primul rînd politice şi abia apoi militare. Toate strategiile de securitate ale statelor sunt bazate pe sporirea capacităţii de a combate anumite ameninţări. (maximizarea puterii politice şi a capacităţii militare). Cu cît puterea de care dispune un stat este mai mare, cu atît strategia sa de securitate tinde să înglobeze mai multe tipuri de ameninţări, să creeze mijloace mai sofisticate de a le combate. Unele state pleacă de la premisa că forţele lor proprii, resursele disponibile, economic, politic şi militar nu sunt şi nu vor fi niciodată suficiente pentru a face faţă anumitor ameninţări. De aceea, recurg la formula alianţelor – cel mai direct mod de sporire a securităţii, prin mobilizarea resurselor altor parteneri cu care există interese şi obiective comune de securitate. Încercarea de asigurare a securităţii prin maximizarea puterii individuale, de către cei mai mulţi dintre actorii internaţionali, conţine un viciu de fond, crează un efect pervers: securitatea unui actor devine sursa de insecuritate a altora, dacă este bazată pe putere şi pe creşterea ei. Consecinţa paradoxală este că deşi actorii pot să fie satisfăcuţi de strategiile lor de securitate, pe ansamblu, securitatea sistemului nu creşte, ci, adesea, scade. Acest fapt arată că există un grad important de incompatibilitate între securitatea definită local, de fiecare actor internaţional în parte şi securitatea sistemului. Statele încearcă să compenseze şi să reducă acest deficit de compatibiliate prin acţiuni la nivelul organizaţiilor internaţionale, prin tratate multilaterale, prin norme de drept care să elimine sau să reducă probabilitatea materializării anumitor ameninţări. Exemplu tratatele semnate sub egida ONU privind interzicerea armelor chimice sau bacteriologice, pentru interzicerea folosirii modificărilor artificiale de mediu, în scopuri militare, pentru eliminarea din arsenalele militare a anumitor tipuri de mine anti-personal etc. Tendinţa generală este aceea de creşterea a gradului de înţelegere a relaţiei complexe dintre securitatea locală şi cea sistemică şi schimbarea, chiar dacă lentă, a centrului de greutate, al măsurilor de securitate, de la cele individuale, la cele multilaterale, sistemice. Într-o lume a interdependenţelor masive, politice, economice şi militare, securitatea la nivelul sistemului tinde să devină criteriu prevalent de formulare a strategiilor individuale de securitate.

Tema 8. Organizaţii internaţionale – tipologie şi rol Instituţii sociale şi organizaţii. În limbajul comun, uzual, noţiunile de instituţie şi organizaţie sunt astăzi sinonime. Termenul cu circulaţia cea mai largă este însă cel de instituţie. Organizaţiile sunt menţionate ca atare, doar cu referire la numele lor oficial. De exemplu: Organizaţia Naţiunilor Unite, sau Organizaţia Mondială a Comerţului. În limbaj sociologic, distincţia dintre Instituţii şi Organizaţii este menţinută, din importante raţiuni teoretice şi practice. Distincţia are ca fundament relaţia clasică a definiţiei prin gen proxim şi diferenţă specifică. Noţiunea generală este cea de „Instituţie socială”, cea particulară de „Organizaţie”. Instituţiile sociale sunt structuri stabile de relaţii dezvoltate între persoane, grupuri sau comunităţi, menite:

- să soluţioneze un tip de problemă/situaţie socială; - să crească eficienţa acţiunii individuale şi de grup; - să mărească predictibilitatea comportamentului; - să reducă şansele de conflict.

Stabilitatea instituţiilor sociale este dată de faptul că relaţiile specifice sunt codificate de norme (juridice sau cutumiare), sunt întărite de valori şi simboluri comune, adesea dezvoltate istoric, într-un cadrul de civilizaţie specific. Instituţiile facilitează învăţarea socială, contribuind decisiv la socializarea şi integrarea socială a persoanelor. Existenţa şi funcţionarea instituţiilor sociale au ca efect creşterea gradului de coerenţă şi coeziune socială. Apartenenţa sau integrarea într-o instituţie socială nu este neapărat un act voluntar; în orice situaţie, însă, faptul de a participa într-o structură de relaţii instituţionale crează obligaţii şi drepturi, aşteptări comportamentale din partea celorlalţi. Pentru a stabiliza/întări comportamentele prescrise/acceptabile, instituţiile folosesc sisteme de sancţiuni şi recompense (legale sau morale, materiale sau simbolice), încurajînd conformitatea şi limitînd inovarea comportamentală. Exemple de instituţii sociale: familie, căsătorie, proprietate, moştenire, biserică, şcoală, armată, instituţii de producţie, de schimb, de servicii, instituţiile guvernării, politice etc.

Organizaţiile sunt instituţii sociale a căror creare şi funcţionare sunt formal şi quasi complet definite, prin actul de voinţă al unei autorităţi, care este legal/formal constituită. De regulă, actul de constituire are o formă codificată: statut, act de constituire, lege de înfiinţare/funcţionare etc În lumea modernă, majoritatea instituţiilor sociale au devenit, în fapt, structuri de organizaţii. Acesta este şi motivul pentru care limbajul uzual nu le mai diferenţiază, folosind doar termenul general, cel de instituţii. Exemple:

- Armata este un conglomerat organizaţional cu funcţii multiple: de comandă (Statul Major General), de organizare şi control (Ministerul Apărării), de instruire şi de luptă (Trupele terestre, Aviaţie, Marină);

- Activităţile de producţie, cu excepţia celor din cadrul strict familial, sunt bazate pe organizaţii: firme, bănci, întreprinderi de comerţ, bursă;

- Activităţile educaţionale sunt realizate de şi în organizaţii specifice: Ministerul Educaţiei, Universităţi, Şcoli generale, Licee.

- Activităţile de sprijin profesional sau social se desfăşoară în structuri organizaţionale: asociaţii profesionale, sindicate, etc.

- Dezvoltarea cunoaşterii este astăzi o „industrie” dominată de organizaţii specializate: institute, centre sau platforme de cercetări, organizaţii neguvernamentale, fundaţii etc.

- Instituţia guvernării este realizată, într-un sistem democratic, de organizaţii specializate: Guvern, pentru funcţia executivă; Parlament, pentru cea legislativă; Tribunale şi Parchete, pentru Justiţie, consilii şi primării pentru administraţia locală etc.

Tipologia generală a organizaţiilor decurge din utilizarea separată sau combinată a două criterii:

- autoritatea prin voinţa căreia s-a înfiinţat organizaţia; - domeniul de activitate în care funcţionează.

După criteriul autorităţii de instituire, organizaţiile sunt, prin urmare:

- guvernamentale – create printr-un act de voinţă al autorităţii de guvernare;

- non-guvernamentale – create prin voinţa unei alt tip de autoritate. Exemplu organizaţii non-guvernamentale:

- asociaţiile sau fundaţiile, create prin actul de voinţă al unui grup de oameni. Autoritatea actului prin care se crează organizaţia decurge din dreptul fundamental al cetăţenilor la liberă asociere, garantat constituţional. Este corect să observăm că, pentru ca organizaţia să poată acţiona în sistemul instituţiilor publice, autoritatea de stat îşi rezervă dreptul de-a sancţiona legal actul de

constituire. Acest lucru se face pe cale administrativă şi/sau juridică. Sancţionarea de către autoritatea de stat, sub aspectul legalităţii constituirii asociaţiei sau organizaţiei neguvernamentale respective, nu schimbă caracterul ei fundamental, generat de iniţiatorii actului de voinţă şi de autoritatea lor de a se asocia şi de a crea o organizaţie. După criteriul domeniului de activitate, organizaţiile sunt: economice, de asistenţă socială şi sănătate, educaţionale, culturale, religioase sau spirituale, militare, administrative, politice, de cercetare ştiinţifică, profesionale etc. Există o tot mai semnificativă tendinţă ca organizaţiile să funcţioneze pe două sau chiar mai multe domenii de activitate. Organizaţiile internaţionale În epoca modernă, statele, ca organizaţii politice, au avut multă vreme, monopolul relaţiilor internaţionale. Chiar şi astăzi, acţiunea lor şi efectele acestor acţiuni sunt decisive în stabilirea structurilor şi a modelelor de interacţiune în sistemul internaţional. De aceea, majoritatea organizaţiilor internaţionale, de impact major, sunt de tip guvernamental – au fost create prin acte de voinţă, codificate şi recunoscute de drept, ale statelor. Scopurile pentru care statele au creat organizaţii internaţionale şi funcţiile lor implicite sunt, în principal:

- generarea, pe calea negocierii multilaterale, a normelor de drept care să reglementeze acţiunile statelor în diferite domenii – economic şi comercial; al relaţiilor politice; al utilizării unor resuse comune; al circulaţiei în spaţii internaţionale, al dreptului la utilizarea forţei militare şi război; (Funcţia de generare normativă);

- înlăturarea, evitarea sau reducerea semnificativă a riscului de conflict armat (război); codificarea condiţiilor de competiţie; (Funcţia de reducere şi control asupra conflictualităţii);

- crearea unor sisteme mai eficiente de interacţiune şi cooperare multilaterală, în special în domeniul economic şi al asigurării securităţii. (Funcţia de potenţare prin cooperare);

- asigurarea unui cadru permanent de reprezentare, comunicare şi informare (Funcţia de reprezentare şi comunicare);

- asigurarea unui cadru permanent de negociere (Funcţia de negociere). Organizaţiile internaţionale non-guvernamentale sunt astăzi în plină ofensivă, prin multiplicare rapidă şi creşterea eficienţei/impactului acţiunii lor, erodînd semnificativ monopolul statelor în materie de relaţii internaţionale. În relaţiile economice internaţionale, rolul organizaţiilor non-guvernamentale – firme internaţionale, burse, fonduri de investiţii, firme de comerţ etc concurează deja masiv, capacitatea de acţiune a statelor, ca actori economici. Ultimul

domeniu pe care statele şi l-au rezervat este cel al reglementării normative şi al privilegiile de cooperare, acordate reciproc – exemplu: „clauza naţiunii celei mai favorizate”, sau alte tipuri de acorduri de liber schimb, facilitare a plăţilor, a circulaţiei capitalurilor, mărfurilor şi persoanelor etc; În domeniul politic – partidele politice de diferite orientări au dezvoltat organizaţii în care grupează. Diferite organisme politice (organizaţii), cum sunt Parlamentele, au dezvoltat forme internaţionale de asociere şi cooperare; În domeniul administrativ – diferite organizaţii, consilii locale, primării etc au format asociaţii internaţionale, locale, regionale sau globale; În domeniul profesional există o multitudine de asociaţii internaţionale, globale sau regionale. „Fişe de profil” pentru cele mai importante organizaţii internaţionale, guvernamentale, la care România este parte (sumar). ONU Fondată pe baza voinţei statelor care au negociat, semnat şi instituit cu putere de act internaţional, Charta Naţiunilor Unite, elaborată în 1945; intrată în vigoare prin semnarea şi ratificarea documentului de către 46 state şi de cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, în 1945; astăzi 192 de state membre. Remarcabil este faptul că la Conferinţa de la San Francisco în afară de guverne, au fost invitate să participe la elaborarea Chartei şi organizaţii neguvernamentale. Romania a devenit membru de drept al ONU în 1955; nu este membru fondator. Sediul oficial: New York, USA. Scopul fundamental:

- prevenirea unui nou conflict militar mondial şi asigurarea unei noi baze normative pentru relaţiile politice internaţionale, în care cooperarea paşnică să fie predominantă;

- instituirea şi legitimarea rolului politic şi decizional special, rezervat după încheierea celui de-al II-lea R.M., statelor din coaliţia învingătoare, (Statele Unite, URSS, Republica China, Franţa, Marea Britanie), în organizarea şi controlul relaţiilor internaţionale.

Scopuri şi funcţii derivate:

- reglementarea comportamentului statelor, în special în domeniul folosirii forţei şi ameninţării cu forţa, astfel încît să fie evitate conflicte majore internaţionale; (rezoluţii şi alte acte care crează norme internaţionale, în special Charta ONU şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului);

- instituirea unui mecanism de sesizare, evaluare, calificare sub aspect legal şi sancţionare a acţiunilor statelor care aduc prejudicii sau încalcă pacea şi securitatea comunităţii internaţionale – acest rol (asemănător cu acela al unei curţi de justiţie) revine în exclusivitate Consiliului de Securitate al ONU în care Membri Permanenţi au controlul deplin asupra deciziei, prin dreptul special de veto, de care fiecare dintre ei dispune (rezoluţiile Consiliului de Securitate crează normă de drept şi au caracter obligatoriu).

- Promovarea cooperării internaţionale capabile să genereze noi resurse de dezvoltare economică şi socială; (UNDP);

- Dezvoltarea cooperării pentru prezervarea şi valorificarea patrimoniului cultural al umanităţii, pentru promovarea educaţiei ca resursă fundamentală a dezvoltării sociale (UNESCO);

- Asigurarea unei protecţii minime şi a sprijinului umanitar persoanelor care suferă de pe urma conflictelor armate (UNHCF);

- Comunicare, dezbatere, negociere şi reprezentare (Adunarea Generală);

- Reglementarea pe cale juridică a diferendelor dintre state, dacă şi numai dacă există acordul lor (Curtea Internaţională de Justiţia a ONU).

Astăzi există în sistemul ONU o multitudine de alte organizaţii specializate. Funcţionarea ONU este asigurată de resursele financiare puse la dipoziţie, sub formă de cotizaţie, de către ţările membre. Cotizaţiile sunt stabilite în general pe baza unor coeficienţi care stabilesc potenţialul economic al ţărilor. Excepţie fac Statele Unite care au asigurat în permanenţă între 20-25% din bugetul total. Raţiunea pentru care ONU a supravieţuit, supravieţuieşte şi va supravieţui, în ciuda faptului că adesea a fost ignorată, contestată şi transformată într-o simplă tribună de discursuri fără auditoriu este unul singur: ONU este singura organizaţie internaţională care are Autoritatea şi Puterea de a-şi sancţiona membri, (economic, politic şi militar), inclusiv prin folosirea forţei şi de a le restricţiona exerciţiul drepturilor suverane, în cazul în care acţiunile lor pun în pericol pacea şi securitatea internaţională. Oricît de arbitrar ar fi exercitată această funcţie, oricît de inegal repartizată ar fi autoritatea între grupul membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate şi ceilalţi membri ai ONU, fără această stavilă, lumea ar putea redeveni un cîmp al războiului fiecăruia, împotriva tuturor. Consecinţele ar fi dezastruoase, imediate, universale şi foarte probabil imposibil de înlăturat, mergînd pînă la distrugerea planetei şi a celor 6 miliarde de locuitori ai ei. Oricît ar părea de primitiv, în principal, frica de mai rău, este cea care ţine împreună statele şi reprezentanţii lor pe culoarele şi în sălile de şedinţe ale ONU. Abia după aceea vin bunele intenţii şi scopurile nobile.

NATO Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost fondată în 1949, de către 12 state, 10 din Europa (Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Marea Britanie, Portugalia, Italia, Norvegia, Danemarca şi Islanda) şi 2 de pe Continentul American (SUA şi Canada). Sediul oficial la Bruxelles Scopul fundamental al organizaţiei:

- crearea şi stabilizarea fundamentelor politice, juridice şi militare prin care securitatea statelor europene (semnatare) şi cea a Statelor Unite erau legate indisolubil, pe termen nelimitat. Alte scopuri, derivate:

- realizarea unui cadru permanent de consultare, negociere şi decizie cu privire la problemele de securitate care interesează statele membre;

- realizarea unui cadru trans-atlantic permanent de cooperare şi decizie, capabil să mobilizeze resursele politice şi militare necesare competiţiei şi unei posibile confruntări cu URSS, în perioada războiului rece;

- realizarea cadrului permanent de consultare şi decizie privind modalităţile de creştere a nivelului (gradului) de securitate al statelor membre, de prevenire, evitare sau combatere (neutralizare) a principalelor ameninţări şi riscuri de securitate;

- asigurarea coordonării soluţiilor tehnologice şi conceptuale de organizare/dezvoltare a capacităţilor militare, în statele membre, astfel încît cooperarea şi interoperabilitatea între formaţiuni de luptă şi structurile de comandă ale statelor membre să fie realizată, pentru orice situaţie previzibilă.

Fundamentul politic al organizaţiei este realizat de Tratatul de la Washington, iar acesta are ca pivot „Articolul 5” care prevede:

- universalitatea şi automatismul juridic al angajamentului de sprijin reciproc, inclusiv cu mijloace militare, în cazul producerii unui atac armat împotriva oricăreia dintre părţi;

- faptul că această formă de sprijin reciproc este în acord cu şi derivă din dreptul la auto-apărare individuală şi colectivă prevăzut de Charta ONU;

- scopul reacţiei colective, în cazul producerii unui atac armat împotriva oricăruia dintre semnatari, este limitat la „restaurarea şi menţinerea securităţii în aria Nord-Atlantică”;

- mijloacele cu care fiecare stat participă la reacţia individuală şi colectivă, în cazul producerii unui atac armat împotriva unui dintre membri, sunt la aprecierea fiecăruia dintre semnatari (reacţia este obligatorie, mijloacele sunt alese de fiecare sau în comun).

Fundamentele militare ale organizaţei sunt asigurate de coordonarea planificării, instruirii şi în anumite limite a dotării armatelor din statele membre, precum şi de pregătirea din timp a unei infrastructuri de comunicaţii, control, informaţii şi comandă, realizată prin cooperarea permanentă a statelor membre. De asemenea, contribuie la coerenţa mecanismului militar exerciţiile comune şi evaluările periodice, după standarde comune, ale performanţelor structurilor naţionale de pregătire, comandă şi de luptă. Activităţile politice şi militare ale NATO sunt subordonate unui „Concept Strategic” elaborat în comun şi aprobat al cel mai înalt nivel politic, cel al şefilor de stat şi de guvern, în cadrul Consiliului Nord Atlantic. NATO este o organizaţie deschisă, în sensul articolului 10 din Tratat, care prevede posibilitatea acceptării de noi membri cu următoarele condiţii:

- candidatura individuală; - acceptarea unui nou stat în organizaţie nu se poate face decît prin

susţinerea unanimă a membrilor existenţi; - candidatul trebuie să facă dovada voinţei politice de-a face parte din

organizaţie; - candidatul trebuie să facă dovada capacităţii de a contribui la

securitatea comună a membrilor organizaţiei; De la data semnării iniţiale a Tratatului de la Washington au devenit membri ai organizaţiei: Turcia şi Grecia, în 1952; Germania Federală în 1955, Spania în 1982; Ungaria, Cehia şi Polonia în 1999; Romania, Bulgaria, Slovenia, Slovakia, Estonia, Letonia şi Lituania, în 2004; iar în 2008 au fost invitate să devină membre Albania şi Croaţia. (Macedonia, Ucraina şi Armenia ar putea fi deasemenea invitate la următoarea reuniune la nivel înalt a Nato). Dominanta organizaţiei este politică, subordonînd-o pe cea militară, sub toate aspectele – decizie, planificare, pregătire, evaluare. Organizaţia întreţine relaţii permanente de consultare şi cooperare cu un număr important de ţări în cadrul „Parteneriatului pentru Pace” (23), acordînd Rusiei şi Ucrainei forme speciale de parteneriat. Scopul activităţilor din sistemul parteneriatelor este creşterea gradului de securitate în aria nord-atlantică şi în arii adiacente, creşterea încrederii şi cooperarea între state membre şi ne-membre ale Nato pentru eliminarea unor ameninţări sau riscuri comune, cum ar fi terorismul internaţional sau proliferarea tehnologiilor şi a materialelor nucleare, gestiunea crizelor etc. UE

Uniunea Europeană are ca precursor şi fondator „Tratatul de la Roma”, 1957, prin care Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg creau un sistem european de instituţii, menite să asigure o bază complet nouă de cooperare economică şi politică: Comunitatea Economică Europeană şi respectiv Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică. Sediul oficial la Bruxelles Scopul fundamental:

- coordonarea şi conexarea dezvoltării economice a statelor membre, crearea unui spaţiu economico-politic de compatibilitate şi interdependenţă, tot mai integrat, astfel încît un conflict militar deschis între ele, în special între Franţa şi Germania, să devină imposibil. Scopuri derivate:

- creşterea potenţialului de dezvoltare al statelor membre, prin promovarea unor politici şi măsuri, de comun acord convenite, de liberalizare a circulaţiei mărfurilor, de utilizare în comun a resurselor, de conexare a pieţelor – iniţial s-a plecat de la o uniune vamală;

- excluderea Germaniei de la orice formă de acces la tehnologia nucleară cu aplicaţii militare şi controlul total asupra eventualului ei acces la tehnologiile nucleare cu aplicaţii civile;

- creşterea gradului de armonizare economică şi compatibilizare culturală între statele membre, ca bază a unei noi culturi europene a păcii;

- crearea condiţiilor pentru creşterea securităţii, cooperării şi integrării europene, astfel încît, la limită, să poată fi realizate „Statele Unite ale Europei”, un actor politic şi economic capabil să susţină competiţia cu ceilalţi giganţi ai sistemului internaţional – SUA, China, URSS/Rusia.

Ceea ce face din UE o organizaţie internaţională unică este faptul că se revendică de la două izvoare de autoritate: - guvernamental – tratatele purtînd semnătura guvernelor, - non-guvernamental - „voinţa cetăţenilor statelor membre”. Această dualitate se reflectă în natura organismelor care asigură, astăzi, funcţionarea UE: unele reprezentînd autoritatea guvernelor – Consiliul European; altele pe cea a cetăţenilor – Parlamentul Uniunii Europene; altele vocaţia trans-guvernamentală a întregii construcţii – Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de audit etc. Pe măsura dezvoltării, a creşterii complexităţii spaţiului economic, politic şi social, integrat, organizaţia şi-a schimbat fundamentele juridice şi construcţia internă, instituţională, prin tratate succesive. Actuala

organizaţie numită oficial „Uniunea Europeană”, cu personalitatea juridică, este rezultatul direct al modificărilor intervenite prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Paris şi Lisabona. Uniunea Europeană a realizat un spaţiu comun economic integrat, asigurînd treptat manifestarea celor patru libertăţi de mişcare: a capitalurilor, a cetăţenilor, a mărfurilor şi a serviciilor. Suprapunerea unui spaţiu al monedei unice ilustrează şi întregeşte această realitate. Adiacent, Uniunea Europeană realizează un spaţiu juridic puternic integrat, majoritatea reglementărilor sale fiind obligatorii pentru state, fără putinţă de fi modificate sau anulate prin legi interne. Uniunea este sursă a unor politici europene comune, în domenii esenţiale, cum sunt cele privind competiţia, agricultura, telecomunicaţiile, transporturile, dezvoltarea regională, educaţie şi cercetare şi încet, dar sigur, energie, apărare, securitate colectivă, relaţiile externe. Puterea de vot, în luarea deciziilor la nivelul organismelor inter-guvernamentale este una ponderată de mărimea populaţiei şi forţa economică a statelor. În consecinţă membri au puteri de vot diferite, atribuite prin Tratat. Domeniile de competenţă au fost împărţite pe mai multe liste, astfel încît pentru unele decizii este nevoie de vot prin consens, pentru altele de vot cu majoritate calificată, iar pentru altele de vot cu majoritate simplă. UE este o organizaţie deschisă, admiţînd noi membri, pe trei seturi de criterii: - politice – care definesc compatibilitatea sistemelor de guvernare cu

modelul democraţiilor dezvoltate, bazate pe respectarea deplină a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Cetăţenilor, pe funcţionalitatea deplină a Statului de Drept, predominenţa şi funcţionalitate legii în gestiunea competiţiei şi a conflictelor sociale;

- economice – exprimate sintetic în existenţa unei economii pe piaţă funcţionale. Criteriile şi ajustările acestora au fost însă adesea prea puţin precizate, de la un caz la altul şi de la o candidatură la alta.

- juridic şi administrative - asimilarea legislaţiei europene existente, compatibilizarea diferitelor proceduri administrative, înainte de aderarea candidatului;

Procesul de compatibilizare, premergător aderării, s-a făcut pe baza unor instrumente politico-juridice speciale, Acorduri de asociere şi Tratate de aderare, care acordă instituţiilor Uniunii Europene largi competenţe de evaluare, monitorizare şi control, de prescripţie a politicilor de implementare a legislaţiei interne a UE şi de reconfigurare legal-insituţională în interiorul statului candidat.

România a semnat Acordul de Asociere în 1993 şi Tratatul de Aderare 2004, devenind membru al UE în 2007. Activităţile instituţiilor UE sunt susţinute de un buget, pregătit de Comisie, evaluat şi aprobat de Parlamentul UE şi aprobat şi legal intrat în vigoare prin votul din Consiliu European. Pentru perioada 2007-2013 bugetul UE este de 862 miliarde euro, ceea ce reprezintă circa 1% din PIB sumat al ţărilor membre. Fondurile sunt în cea mai mare parte repartizate între bugetul pentru politica agricolă comună, 45%, politica regională 30%, politica externă 8%, administraţie 6% şi cercetare 5%. Un principiu definitoriu pentru fucţionarea instituţională a UE, al accesării fondurilor europene, al formării deciziilor, este cel al Subsidiarităţii. În ciuda dificultăţilor enorme create de complexitatea sistemului său instituţional, a deficienţelor şi a deficitelor de control democratic asupra instituţiilor europene, a competiţiei care există între autoritatea de reglementare a Uniunii şi cea a Statelor membre, a perturbaţiilor create de procesele economice globale şi de competiţia politică internaţională, a unei anumite nemulţumiri afişate de populaţie cînd este vorba despre performanţele birocratice ale instituţiilor de la Bruxelles, Uniunea Europeană este o construcţie organizaţională care produce efecte masive în organizarea vieţii a sute de milioane de cetăţeni, majoritatea dintre ele, favorabile dezvoltării individuale, locale şi regionale, prosperităţii şi creşterii şanselor de realizare.