PERSPECTIVE TEORETICE DE

ABORDAREA MIGRAŢIEI

INTERNAŢIONALE

1

PERSPECTIVE TEORETICE DE ABORDAREA MIGRAŢIEI INTERNAŢIONALE

1. Teoria lui E.G. Ravenstein2. Teoria lui Samuel A. Stouffer3. Teoria lui Everett S. Lee4. Teoria economiei neoclasice5. Teoria noii economii a migraţiei6. Teoria pieţei forţei de muncă duale şi segmentate7. Teoria dependenţei8. Teoria reţelelor de migranţi9. Abordarea din perspectiva teoriei capitalului social10. Teoria sistemică

1. Teoria lui E.G. Ravenstein

Contribuţiile teoretice ale lui Ravenstein pot fi rezumate la postularea a şapte legi ale migraţiei şi la alcătuirea unei tipologii a migranţilor:

1. a. migraţia pe distanţe scurte este mai frecventă decât migraţia pe distanţe lungi; b. valurile migraţiei se mişcă în direcţia marilor oraşe comerciale şi industriale, care

«absorb» imigranţii;2. procesul «absorbţiei» decurge treptat; mai întâi se mută în oraş populaţia rurală care

locuieşte în imediata apropiere a oraşului; golurile care rezultă sunt ocupate de migranţi din regiuni mai îndepărtate, astfel încât forţa de atracţie a marilor centre se manifestă în final «pas cu pas» asupra celor mai îndepărtate regiuni ale ţării; îmbunătăţirea sistemului de transport are un rol important în micşorarea distanţelor dintre oraşe;

3. procesul «dispersiei» se desfăşoară contrar procesului de «absorbţie» (prin „dispersie” Ravenstein înţelege renunţarea sau părăsirea unei zone de către un migrant);

4. oricărui curent de migraţie îi corespunde un contracurent de migraţie;5. migranţii care străbat distanţe mai mari se îndreptă, de preferinţă, direct spre marile

centre comerciale şi industriale;6. locuitorii oraşelor sunt mai puţin dispuşi să migreze decât populaţia rurală; 7. bărbaţii migrează mai puţin decât femeileIn anul 1889, Ravenstein a mai enunţat încă o lege a imigraţiei, pe baza consultării

datelor din 20 de ţări europene şi din America de Nord, având următoarea formulare: „Toţi oamenii simt necesitatea să-şi amelioreze condiţiile materiale de viaţă”.

2

Altfel spus, oamenii care pleacă dintr-o localitate într-alta (de regulă, de la sate la oraşe) îşi fixează ca scop accesul la un standard de viaţă mai ridicat, pe care îl descoperă în localitatea de destinaţie. Prin urmare, între localitatea de plecare şi cea de sosire există, prin definiţie, o diferenţă de nivel de dezvoltare, iar fluxul migraţional se pune în mişcare (pe sensul rural-urban) dacă se îndeplinesc următoarele condiţii, precizate de Ravenstein:

1) să fie la sate un standard de viaţă scăzut şi o natalitate ridicată (care generează aglomeraţie);

2) oraşul să aibă un nivel de viaţă prosper şi o natalitate scăzută (depopulare);3) migraţia să nu fie interzisă ori limitată de constrângeri.

E.G. Ravenstein se leagă şi cea dintâi clasificare a persoanelor migrante în 5 tipuri, în funcţie de distanţa străbătută de acestea şi de durata migraţiei:

1. migranţii locali – sunt cei care îşi schimbă locuinţa în cadrul aceleiaşi zone, deci se deplasează pe distanţe foarte mici;2. migranţii pe distanţe scurte – cei care îşi schimbă reşedinţa într-o zonă vecină;3. migranţii pe distanţe lungi – sunt cei care îşi schimbă reşedinţa dincolo de zonele limitrofe;4. migranţii stadiali – care parcurg distanţe mai mari, dar în paşi mai mici;5. migranţii temporara – cei care se înscriu în mişcarea migratorie dar într-un anumit interval de timp.

Din analiza lui Ravenstein reiese, aşadar, că migranţii pot fi grupaţi în diverse tipuri, dacă ţinem cont de coordonatele spatio-temporale. În funcţie de spaţiul parcurs, vom întâlni migranţi pe distanţe mici, pe distanţe medii, pe distanţe lungii şi pe distanţe foarte lungi. În raport de durata deplasării, migranţii se împart în două categorii: permanenţi şi temporari. Tipologiile la care a ajuns Ravenstein îşi păstrează şi azi valabilitatea, iar criteriile cu care a operat – distanţa (spaţiul) şi durata (timpul) – sunt utilizate şi azi în cercetarea sociologică a migraţiei teritoriale a oamenilor.

2. Teoria lui Samuel A. Stouffer

În anul 1962, Stouffer a publicat volumul Social Research to Test Ideas (Cercetarea socială pentru testarea ideilor), în cadrul căruia se ocupă de Intervening Opportunities: A Theory Relating Mobility and Distance (Oportunităţi care intervin: o teorie referitoare la mobilitate şi distanţă.

Stouffer, afirma că: „numărul persoanelor care străbat o distanţă dată este direct proporţional cu numărul oportunităţilor de pe această distanţă şi invers proporţional cu numărul oportunităţilor care intervin pe aceeaşi distanţă”. Prin urmare, precizarea lui Stouffer nu face altceva decât să întărească, desigur indirect, explicaţia dată de Ravenstein raportului dintre volumul migranţilor şi distanţa parcursă, fiind limpede regula că, odată cu creşterea distanţei, se reduce şi numărul migranţilor, dar nu numai din cauza distanţei, ci şi a creşterii numărului de oportunităţi care se ivesc şi îi conving să-şi încheie deplasarea în spaţiu.

În viziunea lui Stouffer, oportunităţile se definesc în felul următor: „Dacă o persoană se mută din zona X într-o casă din regiunea Y, în Y trebuie să se fi creat un loc liber pe care l-a putut ocupa această persoană. Un anumit loc liber şi locurile asemănătoare, oriunde în oraş, pe care ar fi putut să le ocupe, dar n-a făcut-o, le vom numi oportunităţi. Locurile libere

3

asemănătoare care sunt mai aproape de fosta reşedinţă în comparaţie cu cel ocupat în Y le vom numi oportunităţi care intervin („intervening opportunities”)”. Stouffer a definit oportunităţile dintr-un oraş „ca fiind numărul total de migranţi din toate celelalte oraşe”. Deci, existenţa oricărui migrant venit într-o localitate nouă atestă că aici a fost o oportunitate, un loc de muncă, o activitate pe care persoana imigrantă a valorificat-o. Numărul total de imigranţi este egal cu numărul total de oportunităţi fructificate în localitatea de sosire.

În construcţia sa teoretică, Stouffer a introdus conceptul de „migranţi competitivi”, prin care se înţelege „totalitatea migranţilor candidaţi la oportunităţile dintr-o anumită zonă”.anumită zonă”.

Gânditorul american şi-a valorificat propria teorie „studiind mobilitatea rezidenţială din Cleaveland şi a definit oportunităţile ca fiind numărul de case vacante. Alţi autori (Galle, Taeuber) au aplicat cu rezultate încurajatoare teoria lui Stouffer, în timp ce Arnold M.Rose a încercat să pună în relaţie «distanţa» cu «statusul socio-economic» al migranţilor, formulând ipoteza că persoanele cu un status superior acoperă o distanţă mai mare în căutarea unor oportunităţi adecvate, spre deosebire de migranţii cu status inferior, care nu au nevoie de deplasări prea lungi. Stub a confirmat această ipoteză, arătând că absolvenţii universitari au migrat în medie 373,9 mile, depăşind cu mult distanţa străbătută de muncitori – numai 75 mile”

Teoria lui Stouffer a fost criticată în special pentru conceptul de „oportunităţi”, considerat de anumiţi cercetători ai săi ca fiind prea larg, pe când alţii arată că atâta timp cât măsurăm oportunităţile prin migraţia anterioară înseamnă că migraţia se determină pe ea însăşi.

3. Teoria lui Everett S. Lee

Lucrarea sa, Theory of Migration (publicată în Demography, vol. 3, nr. 1, 1966), este o încercare deliberată de dezvoltare a „schemei generale a migraţiei” (pe baza a 4 categorii de factori) şi are o relevanţă sociologică incontestabilă:

„1. factori asociaţi cu zona de origine; 2. factori asociaţi cu zona de destinaţie; 3. obstacole care intervin între cele două zone; 4. factori personali”.Demersul sociologic întreprins de autor cuprinde nu numai examinarea factorilor

migraţiei, ci şi cercetarea volumului procesului migraţional, a fluxurilor de emigranţi şi a contrafluxurilor de migranţi, a trăsăturilor definitorii ale migranţilor.

După deosebirea pe care o face între factorii localizaţi, fie în zona de origine, fie în zonele de destinaţie, el arată că aceştia au o acţiune atât pozitivă, cât şi negativă. Atunci când factorii din zona de reşedinţă au o acţiune negativă asupra oamenilor, aceştia reacţionează prin părăsirea locului şi căutarea altei zone, care să fie favorabilă aşteptărilor lor, altfel spus, ei emigrează. Lee remarcă dificultatea de a stabili seria exactă de factori care împiedică sau determină un individ să migreze. El susţine, însă, că „putem distinge clase de oameni care reacţionează într-o manieră similară la aceleaşi seturi generale de factori de la origine şi de la destinaţie”.

Autorul a semnalat, de asemenea, o serie de diferenţe semnificative între factorii amintiţi, sub aspectul modului lor de acţiune. „Persoanele care locuiesc într-o anumită comunitate – scria E.S. Lee – au cunoştinţe directe, imediate şi de lungă durată asupra locului în cauză şi sunt, de obicei, capabile să facă aprecieri bine întemeiate şi nepripite la adresa acestuia, ceea ce nu este cu necesitate adevărat şi în cazul zonei de destinaţie. Cunoaşterea ţintei este rareori exactă şi,

4

realmente, unele avantaje şi dezavantaje specifice zonei de destinaţie nu pot fi percepute decât de către cei care locuiesc în ea. Astfel, destinaţia este întotdeauna corelată cu elementul «mister» sau cu o anumită ignoranţă, iar de multe ori este prezent un coeficient de nesiguranţă în ceea ce priveşte primirea în noua zonă.

O altă diferenţă esenţială se referă la etapele «ciclului de viaţă». Pentru mulţi migranţi zona de origine este aceea unde s-a derulat perioada anilor formativi, iar datorită sănătăţii de care beneficiată tinerii şi lipsei responsabilităţilor familiale, se creează retrospectiv o supraevaluare a avantajelor şi, concomitent, o subapreciere a dezavantajelor aparţinând locului natal. Pe de altă parte, dificultăţile asociate cu asimilarea într-un mediu mai nou vor crea, la rândul lor, aprecieri contradictorii şi eronate asupra factorilor pozitivi şi negativi de la destinaţie”.

În privinţa deciziei de emigrare, Lee evidenţiază complexitatea procesului de luare a acesteea şi faptul că acţiunea negativă a factorilor din localitatea iniţială trebuie să fie destul de puternică pentru a învinge inerţia naturală a individului. La dificultatea de a decide plecarea într-o altă localitate se mai adaugă şi obstacolele, care apar între punctul de deplasare şi cel de sosire, unele mai uşoare, altele mai grele, care trebuie depăşite.

Factorii personali au, de asemenea, un rol major în procesul migraţiei, deoarece aceştia pot să favorizeze ori să frâneze mişcarea spaţială a oamenilor. Aceşti factori sunt corelaţi de Everett S. Lee cu etapele ciclului de viaţă al indivizilor şi cu starea lor psihică. „Unele persoane rezistă schimbării rezidenţiale fără a trece prin complicaţiile stresante frecvent suportate de altele. Pentru unii oameni trebuie să apară motive serioase de migrare, pentru alţii este nevoie doar de uşoare provocări sau de simple promisiuni. De aceea, conchide Lee, hotărârea de a migra nu poate fi pe de-a-ntregul raţională, iar în anumite cazuri (emoţii trecătoare, dezechilibru mental, stări caracteriale labile, ocazii fortuite), componenta raţională a deciziei de migrare este eclipsată de cea iraţională”.

Prin urmare, factorii personali sunt greu de descifrat, deşi rolul lor în adoptarea deciziei de emigrare este unul foarte important.

Analiza întreprinsă de Everett Lee asupra migraţiei are în vedere nu numai cele 4 categorii de factori care acţionează asupra mobilităţii teritoriale a populaţiei, ci şi alţi indicatori ce îl ajută să explice în detaliu fenomene, cum ar fi:

I. Volumul migraţiei – pe care îl evaluează la nivel de ţară sau zonă prin prisma a 6 ipoteze specifice şi consideră că este determinat de următoarele variabile:

1. „Diversitatea zonală: dacă diferenţele dintre zona de origine şi cea de destinaţie sunt frapante – ca în perioada colonizării, de pildă – migraţia nu cunoaşte o amploare deosebită. Industrializarea creează, la rândul ei, diversitate zonală prin multiplicarea oportunităţilor de angajare”;

2. „Diversitatea demografică: acolo unde există corespondenţe tipologice între populaţiile antrenate în procesul migraţional, este de aşteptat o rată de mobilitate mai redusă. Deoarece diversitatea demografică presupune o varietate largă de statusuri sociale, indivizii resimt o acută dorinţă de ascensiune socială, care stimulează părăsirea locului natal”;

3. „Dificultatea obstacolelor dintre zone: volumul migraţiei depinde, printre altele, de numărul şi caracterul restricţiilor de trecere, de emigrare (plecare) sau imigrare (sosire)”;

4. „Fluctuaţiile economice: în perioadele de expansiune economică apar noi domenii de activitate, se înmulţesc oportunităţile de angajare, creşte cererea de ofertă de forţă de muncă”. Existenţa regiunilor cu o dinamică ascendentă şi a celor stagnante produce inegalităţi economice. În aceste condiţii, factorii cu acţiune negativă din zonele defavorizate devin mai puternici şi impulsionează numărul plecărilor;

5

5. „Progresul economic şi social: o rată superioară a creşterii economice şi a progresului social întreţine un indice înalt de mobilitate spaţială, întrucât populaţia reacţionează cu promptitudine la apariţia unor noi oportunităţi. Aici Lee îl citează pe Ravenstein, care afirmase în celebrele sale «Legi» că «migraţia înseamnă viaţă şi progres, iar o populaţie sedentară, înseamnă stagnare»”;

6. „În lipsa unor condiţii din exterior, volumul migraţiei are o continuă tendinţă de creştere alimentată, pe de o parte, de evoluţia variabilelor principale (crescânda diversitate zonală şi demografică, reducerea dificultăţii obstacolelor, accelerarea creşterii economice), iar, pe de altă parte, de acţiunea unor variabile secundare, dar nu mai puţin importante, cum ar fi extinderea specializărilor în societăţile moderne, răspândirea în rândul populaţiei a unor atitudini favorabile faţă de atracţia factorilor pozitivi din alte zone, ieftinirea transportului şi generalizarea unor modele accesibile de comunicare. «Migraţia însăşi – spune Lee – acţionează în sensul creşterii migraţiei» […] Migraţiile succesive contribuie astfel la diminuarea gradului de inerţie socială. Se dezvoltă chiar abilităţi speciale de surmontare a obstacolelor migraţiei, iar oamenii evaluează din ce în ce mai corect avantajele şi dezavantajele mişcării”.

II. Fluxul şi contrafluxul (curentul şi contracurentul migraţiei). Everett S. Lee a elaborat alte 6 ipoteze pentru a evalua „eficienţa fluxului migrator” (adică raportul dintre flux şi contrareflux) şi a susţinut că aceasta este ridicată în următoarea situaţii:

1) atunci când factorii negativi din localitatea de originea sunt cei care determină migraţia;

2) atunci când sunt mari obstacolele dintre localitatea de plecare şi cea de sosire;3) când zona de destinaţie se află în expansiune economică.Eficienţa fluxului migrator se află la un nivel scăzut, atunci când:1) condiţiile din localitatea de plecare şi cele din localitatea de primire sunt similare;2) zona de destinaţie înregistrează o stare de depresiune economică.III. Caracteristicile migranţilor – sunt ilustrate prin intermediul a 7 ipoteze:1) „Migraţia este selectivă”, apreciază Lee, pentru că şi oamenii reacţionează diferit la

factorii pozitivi şi cei negativi din zonele de migraţie;2) Atunci când plecare oamenilor este determinată de factorii pozitivi din localitate în

care urmează să ajungă, apare o „selecţie pozitivă” a migranţilor;3) Dacă plecarea din localitatea de origine se datorează unor factori negativi, atunci apare

o „selecţie negativă”; „preponderenţa factorilor negativi elimină, deci, selecţia”;4) Caracteristicile migranţilor sunt structurate în mod ambivalent de către selecţie,

oamenii fiind afectaţi atât de factorii pozitivi din localitatea de destinaţie, cât şi de cei negativi. Se presupune că numărul celor care reacţionează la factorii pozitivi din localitatea de destinaţie este aproximativ egal cu numărul celor care reacţionează prioritar la factorii negativi din zona de plecare sau de origine;

5) „Gradul selecţiei pozitive creşte concomitent cu dificultatea obstacolelor dintre zone: s-a observat, de pildă, că nivelul calitativ al grupului de migranţi sporeşte odată cu distanţa”;

6) Între selecţia migranţilor şi „etapele ciclului de viaţă” al oamenilor există un raport apropiat. De pildă, persoanele care se căsătoresc sau debutează într-o ocupaţie tind să părăsească domiciliul părinţilor (fiind şi la o vârstă fragedă în acest sens), iar persoanele care au divorţat sau au rămas văduve sunt mai predispuse la emigrare decât altele (din cauza experienţei traumatizante de viaţă în localitatea de origine). Întrucât astfel de evenimente se produc la vârste previzibile, înseamnă că se poate elabora curba selecţiei în funcţie de vârsta emigranţilor;

6

7) Migranţii au caracteristici comune atât cu cele ale populaţiei din rândul căreia au plecat, cât şi cu cele ale populaţiei în mijlocul căreia au ajuns. „Fertilitatea migranţilor, de exemplu, este media fertilităţii populaţiilor de la origine şi destinaţie”. Altfel spus, emigranţii nu sunt total pierduţi pentru lumea din care au plecat, dar nici integral câştigaţi de lumea în care au intrat. Ei păstrează caracteristici cei îi leagă de locul natal, însă au şi altele noi, dobândite în noua societatea pe care au ales-o.

Obiecţiile care s-au adus teoriei lui Lee sunt legate, în principal, de rolul şi semnificaţiile pe care le atribuie „factorilor personali” – sintagmă aproape inoperabilă pe terenul investigaţiilor sociologice, precum şi de faptul că nu extinde şi nu adânceşte demersul analitic asupra relaţiilor dintre toţi factorii care declanşează şi întreţin mobilitatea teritorială a oamenilor: sociali, demografici, personali, culturali, economici, politici, tehnologici etc. „Cu toate acestea, «schema generală» obţinută de Lee constituie un reper important în multitudinea cercetărilor teoretice vizând migraţia şi contextul ei social”.

Abordările teoretice ale lui Ravenstein şi Lee fac parte din categoria modelelor gravitaţionale de cunoaştere a migraţiei – înţeleasă ca o mişcare între un punct de origine şi altul de destinaţie. Ele sunt legate de începuturile preocupărilor pentru cercetarea migraţiei ca fenomen intern şi zonal, iar, într-un asemenea cadru de investigaţie, s-au putut descoperi o serie de regularităţi empirice, pe baza cărora s-a edificat teoria migraţiei internaţionale şi la a cărei dezvoltare a contribuit teoria economiei neoclasice.

4. Teoria economiei neoclasice

La început, această teorie a explicat deplasările interne, pe plan naţional, ale populaţiei, iar în deceniile ’60-’70 s-a redimensionat prin extinderea preocupărilor şi asupra migraţiei internaţionale. „Teoria privilegiază rolul factorilor economici în explicarea apariţiei fluxurilor de migraţie (în varianta macro) şi a deciziei de migraţie (varianta micro). «De ce», indiferent de nivelul de analiză, este întrebarea cheie în jurul căreia gravitează economia neoclasică”. Teoria economiei neoclasice a fost timp de câteva decenii contestată după anii `50 ai secolului al XX-lea, deşi ea a continuat să rămână orientarea teoretică dominantă în studiul migraţiei internaţionale.

„În varianta sa la nivel macro, migraţia internaţională se declanşează ca urmare a diferenţelor dintre raportul între cererea şi oferta de forţă de muncă în diverse arii geografice (ţări, în cazul celei internaţionale), reflectate de diferenţele între nivelul salariilor/veniturilor”. Prin urmare, în societăţile cu o economie relativ săracă, cererea de forţă de muncă este redusă şi, implicit, salariul va fi mai mic. În societăţile cu un capital abundent, dar cu o ofertă redusă de forţă de muncă, salariul este mai ridicat. Ca atare, surplusul de pe ambele pieţe – de forţă de lucru şi de capital – va declanşa o deplasare a oamenilor, un flux către ţara bogată în capital, dar săracă în forţă de muncă necesară. Astfel, fluxurile de migraţie apar ca o soluţie de echilibrare a deficienţelor interne, care apar pe piaţa forţei de muncă la nivel global. Cu timpul, în ţările dezvoltate apare o presiune de stabilire a salariului la un nivel mai scăzut, în condiţiile creării unui excedent de forţă de muncă; în societăţile sărace, presiunea care apare este de mărire a salariilor, din cauza emigrării şi apariţiei unui deficit pe piaţa naţională a forţei de muncă. Urmarea este o reducere a diferenţelor între nivelurile salariilor din cele două categorii de ţări, între nivelurile lor de dezvoltare economică, ceea ce implică o stopare de la sine a migraţiei internaţionale (pentru că dispare cauza care a generat-o).

7

În varianta micro, la nivel individual, teoria neoclasică susţine că decizia migraţiei este rezultatul unei analize comparative între localitatea de origine şi cea de destinaţie pe care şi-o face fiecare, ţinând cont de câştigurile monetare ori salariu, de calitatea slujbei exercitate, de eforturile adaptării la o altă cultură şi de costul psihologic al ruperii vechilor relaţii sociale etc. Evenimentul plecării va avea loc atunci când calculul va avea rezultate pozitive, benefice asupra celui care o plănuieşte.

Teoria economiei neoclasice a primit numeroase critici şi obiecţii, începând cu anii `70, acuzaţiile fiind legate atât de logica propriei construcţii, cât şi de adecvarea ei la înţelegerea deciziei individului emigrant şi a proporţiilor migraţiei internaţionale actuale. Astfel, i se reproşează faptul că, dacă migraţia internaţională ar fi strict determinată de diferenţele economice dintre ţări, atunci mişcarea mondială a populaţiei ar trebui să aibă un volum imens. În realitate, dimensiunea fenomenului de migraţie pe plan mondial nu este egală cu dimensiunea sărăciei la scară planetară. O altă obiecţie priveşte caracterul reducţionist al analizei, mai precis: „Privilegierea economicului ca factor unic în declanşarea migraţiei”, ce „poate să fie, în expresia lui Joaquin Arango, «călcâiul lui Ahile» în cazul teoriei economiei neoclasice”

5. Teoria noii economii a migraţiei

A luat naştere la sfârşitul secolului al XX-lea, pornind de la teoria economiei neoclasice, dar depăşind o parte din limitele acesteia, şi fiind considerată de Joaquin Arango, în anul 2000, ca una dintre abordările „specifice migraţiei”. Noua economie a migraţiei – denumire care nu este tocmai relevantă pentru a desemna o teorie ştiinţifică – este legată în special de numele lui Oded Stark, care s-a afirmat ca un promotor ilustru al acesteia.

Faţă de teoria economiei neoclasice, noua economie a migraţiei „aduce două modificări majore”, „răspunzând la critici pertinente adresate cadrului conceptual neoclasic: scoate individul din situaţia de relativă izolare (individul care decidea singur este înlocuit de unitatea mai largă a familiei / gospodăriei, veniturile nu mai contează în termeni absoluţi, ci mai ales prin raportare la comunitatea de referinţă / origine), iar economicul în forma sa de diferenţă de nivel de salarii (absolută sau percepută între origine şi destinaţie) încetează de a mai juca rolul de factor fundamental.”

Asumarea deciziei de migraţie de către familie sau gospodărie reprezintă o măsură de prudenţă pentru minimizarea riscurilor şi, în acelaşi timp, o dovadă că prin plecarea individuală se caută soluţii de câştig de care să beneficieze întreaga familie. „Dacă o gospodărie se implică într-o strategie de reducere a riscurilor, prin trimiterea unuia dintre membrii săi la muncă în străinătate (şi integrarea banilor primiţi ca sumă constantă în buget), atunci este raţional să o facă în momentul reducerii costurilor migraţiei (în urma dezvoltării relaţiilor), adică în faza de maturitate a fluxului” migratoriu şi nu în faza de declanşare a procesului, când riscurile şi costurile asociate migraţiei internaţionale sunt mai ridicate (în special în cazul migraţiei clandestine).

Pentru teoria noii economii a migraţiei, fenomenul de mobilitate spaţială a populaţiei nu se mai datorează diferenţelor de dezvoltare dintre ţări (diferenţe care se traduc prin mari decalaje între rolurile angajaţilor), ci poziţiei pe care o ocupă o gospodărie în ierarhia gospodăriilor dintr-o comunitate umană (din punct de vedere al veniturilor). Una dintre consecinţele migraţiei este antrenarea în fluxul migratoriu a unor membri ai gospodăriilor fără migranţi, care se simt atraşi de ceea ce fac ceilalţi, dar, mai ales, au nevoie de veniturile necesare menţinerii gospodăriei pe o treaptă socială ridicată de dezvoltare în cadrul comunităţii.

8

Implicarea familiei în decizia de plecare a unui membru la muncă în străinătate poate avea ca temei schimbarea locului în care aceasta trăieşte, urmând a se reîntregi într-o altă ţară, după ce s-au creat condiţiile de locuire şi câştigare a unor venituri individuale sigure. Reîntregirea familiei la destinaţie – prin venirea soţiilor/soţilor şi copiilor – a alimentat, bunăoară, fluxul turcilor în Germania, după încetarea acordurilor de recrutare a forţei de muncă.Noua economie a migraţiei prezintă anumite limite, observate şi analizate de specialişti, cum ar fi, de exemplu, reducerea migraţiei la faza de migraţie individuală. De asemenea, evenimentul reîntregirii familiei la destinaţie îi apare lui Joaquin Arango ca fiind neexplicat de respectiva teorie. „Este posibil ca o parte a acestor limite ale noii economii a migraţiei să se datoreze tocmai considerării exclusive a factorilor asociaţi cu originea ca esenţiali, fără a include în explicaţie şi elemente legate de destinaţie […]”

6. Teoria pieţei forţei de muncă duale şi segmentateDeşi este considerată de Joaquin Arango ca fiind valabilă doar pentru explicarea unei

părţi a realităţii sociale – deoarece afirmă că migraţia internaţională este condusă numai de cererea de forţă de muncă manifestată pe pieţele unor economii străine fără a lua în calcul şi factorii de tip „push”, care generează, determină emigraţia din ţara de origine – totuşi, această teorie este importantă pentru justificarea aparentei contradicţii dintre migraţia forţei de muncă şi şomajul ridicat în cazul unor tipuri de destinaţii. De asemenea, teoria pieţei de muncă duale a dat un răspuns anticipat dezbaterilor publice despre imigranţi şi temerile că aceştia ajung să concureze localnicii în ocuparea locurilor de muncă. De altfel, această teorie asupra migraţiei internaţionale nu este interesată decât de cunoaşterea a ceea ce se întâmplă în localitatea/zona de destinaţie a migranţilor.

Examinând lucrurile din perspectiva societăţii care primeşte imigranţi, teoria pieţei de muncă duale susţine să această societate are nevoie de ei pentru a face activităţile pe care autohtonii nu vor sau nu pot să le execute. În plus aceştia nu au acces la muncile din sectorul primar, caracterizat prin slujbe sigure şi bine plătite. Ca atare, imigranţii nu reprezintă o ameninţare pentru localnici şi faptul că ei prestează munci pe care nu de doresc sau nu le acceptă autohtonii, înseamnă că le convine situaţia, ceea ce ne face, totuşi, să ne întrebăm: care este motivul venirii într-o altă ţară? la ce riscuri se expun? ce se întâmplă cu cei rămaşi acasă? ce au de gând să facă în viitor?

Reprezentanţii teoriei forţei de muncă duale sunt Michael J. Piore (în deceniul şapte al secolului al XX-lea), Dickens şi Lang, care i-au conferit acestei teorii noi motive de credibilitate, graţie contribuţiilor lor ştiinţifice publicate în deceniul al optulea al veacului trecut.

Premisa de la care pleacă Piore este că migraţia internaţională se datorează cererii de forţă de muncă, cerere legată inevitabil de cursul economiilor dezvoltate din societăţile capitaliste. Nevoia de forţă de muncă imigrantă este cauzată de 4 factori: „inflaţia structurală, constrângerile ierarhice ale motivaţiei, dualismul economic şi modificările demografice ale rezervei forţei de muncă. Elementul esenţial este existenţa unei pieţe a forţei de muncă duale, incluzând un sector primar, caracterizat în principal de slujbe stabile, condiţiile bune de muncă, beneficii generoase şi posibilitatea mobilităţii ascendente, şi un sector secundar, cu slujbe necalificate şi instabile, condiţii grele sau periculoase de muncă şi slabe posibilităţi de mobilitate ascendentă.”

Muncitorii autohtoni evită încadrarea în sectorul secundar, din cauza nesiguranţei locurilor de muncă, salariilor mici şi prestigiului social scăzut oferit de ocupaţiile proprii acestui

9

sector. Pentru angajatori, transformarea sectorului secundar într-unul atractiv pentru lucrătorii autohtoni, prin creşterea salariilor, nu este o soluţie, deoarece ierarhia ocupaţională presupune, pe lângă salariu mare, şi un status şi prestigiu social mai ridicat. Deci, s-ar produce o creştere în lanţ a salariului, status-ului şi prestigiului, care ar avea ca rezultat o sporire generală a salariilor – fapt ce conduce la inflaţie structurală.

În perioada anterioară venirii imigranţilor, cererea de forţă de muncă sectorul secundar a fost satisfăcută prin angajarea femeilor, adolescenţilor şi populaţiei de migranţi din mediul social rural. Schimbarea poziţiei femeii în societatea dezvoltată, educaţia prelungită a adolescenţilor şi integrarea urbană a celor veniţi de la sate sunt factorii care au determinat respectivele categorii sociale să nu mai lucreze în sectorul secundar. Astfel, a apărut criza de forţă de muncă în acest sector, unde slujbele sunt prost plătite, nu solicită calificare profesională şi nu sunt stabile. În acest context, imigranţii devin forţă de muncă ce o înlocuiesc pe cea anterioară, depăşindu-se starea de criză şi fără a se atrage consecinţele negative ale inflaţiei structurale. Imigranţii se mulţumesc cu salariile primite de la angajatori pentru că, oricât de mici ar fi, tot sunt mai mari decât cele primite anterior în ţara de origine.

Teoria pieţei forţei duale este deschisă noilor cercetări în domeniu, în ultima vreme asimilând rezultatele notabile ale unor studii de specialitate, care au identificat un al treilea segment al pieţei forţei de muncă, alcătuit din firmele care sunt proprietatea imigranţilor – enclava etnică (economică).

Deci, avem sectorul primar, sectorul secundar şi enclava economică în care lucrează forţa de muncă. Numeroşi imigranţi din ţările dezvoltate au acumulat suficient capital pentru a-şi deschide propriile afaceri şi a reînnoi forţa de muncă a enclavei lor economice prin încurajarea sosirii altor imigranţi. Este cazul cubanezilor, japonezilor şi al coreenilor din S.U.A., al arabilor, negrilor, românilor, bulgarilor şi al altor cetăţeni străini din diverse ţări ale Europei Occidentale.

7. Teoria dependenţei

Fără a fi o teorie în sine a migraţiei (în forma sa naţională, internă şi externă sau internaţională), fără a se ocupa în mod special de deplasarea populaţiei între diverse arii geografice, teoria dependenţei a avut o perioadă de apogeu în anii ’60-’70 ai veacului al XX-lea. Ea a jucat un rol însemnat în evoluţia concepţiilor despre migraţie „impunând, în primul rând, o schimbare de perspectivă, dezvoltată ulterior de teoria sistemului mondial, prin importanţa acordată aspectelor de ordin macrostructural în apariţia şi dezvoltarea fluxurilor (de migranţi –n.ns), devenită pentru moment alternativă şi în timp complement al abordărilor psihologizante, cu accent pe factorii individuali, derivate din economia neoclasică”.

Teoria dependenţei porneşte de la premisa că ordinea globală reflectă o dominaţie a societăţilor subdezvoltate ori în curs de dezvoltare de către statele capitaliste industrializate. Adoptând metoda macrostructurală de analiză a lumii, teoria dependenţei a relevat că ţările nedezvoltate au fost furnizoare de materii prime, de forţă de muncă ieftină şi de pieţe de desfacere pentru ţările dezvoltate – interesate de evitarea concurenţei într-o epocă extrem de competitivă. Astfel, ţările din lumea a treia au ajuns să aibă o economie dependentă de export, să facă împrumuturi uriaşe în afară, pe teritoriul lor operează companii transnaţionale, devenind tot mai puţin capabile să-şi controleze propriile economii, dar şi propriul tineret, fascinat de viaţa din metropolele occidentale şi de sistemele educaţionale, de pregătire superioară din statele capitaliste occidentale.

10

Deci, migraţia, în general, şi emigraţia din societăţile sărace spre cele bogate, în particular, prezentau interes atâta timp cât ofereau date semnificative despre raporturile dintre cele două categorii de ţări. Un interes aparte s-a acordat, în schimb, problemei emigraţiei „creierelor” – „brain-dain” – în ţările dezvoltate, care a constituit o temă de studiu pentru reprezentanţii teoriei dependenţei în contextul examinării pierderilor înregistrate de societăţile nedezvoltate în raporturile lor cu statele avansate economico-social, politic şi cultural.

Pentru teoria dependenţei este proprie analiza capitalismului occidental în ansamblul sistemului mondial. Sociologia dependenţei explică, aşadar, dezvoltarea societăţilor occidentale nu în mod izolat, ci, în strânsă legătură cu sistemul mondial, inclusiv, desigur, cu ţările „lumii a treia”, cum s-a precizat mai sus. De aici şi problema dacă subdezvoltarea diferitelor ţări de pe glob se datorează structurilor lor social-economice tradiţionale ori faptului că au fost obligate să intre „în orbita” capitalismului. Aşa a apărut un curent nou în sociologie, care a impus nu numai o teorie anumită – cea a dependenţei – dar şi o mentalitate colectivă internaţională, o atitudine publică a diferitelor instanţe oficiale, preocupate de promovarea cooperării internaţionale şi zonale.

Ideea ordinei la nivel global, lansată de teoria dependenţei, va fi preluată şi dezvoltată de teoria sistemului mondial, al cărei exponent de marcă a fost Immanuel Wallerstein. După o elaborare îmbunătăţită a teoriei dependenţei, acesta a ajuns să fundamenteze „teoria sistemelor mondiale”, în diverse lucrări publicate în anii 1974, 1979 şi 1980. Explorând relaţiile dintre ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate, Wallerstein avansează teza că acestea din urmă au slabe şanse să ajungă societăţile avansate, datorită, pe de o parte, mărimii decalajului existent între ele, iar, pe de altă parte, structurii economiilor societăţilor dependente – care sunt folositoare societăţilor puternice, aflate în permanentă căutare de materii prime la un preţ cât mai redus, de forţă de muncă ieftină şi de pieţe de desfacere cât mai sigure.

Autorul american îşi expune teoria sa pe larg în lucrarea Sistemul mondial modern (New York, 1974). În anul 1994 a văzut lumina tiparului şi în limba română (Editura Meridiane, Bucureşti). Wallerstein consideră că actuala polarizare a sistemului mondial îşi are originea în decalajul dintre regiunile „periferiale”, în care s-a produs acumularea de capital, şi cele din „centru”, în care s-a dezvoltat capitalismul.

Spre deosebire de unii promotori de seamă ai sociologiei dependenţei – P.A. Baran, A. Gunder Frank, Samir Amin – Wallerstein arată că sistemul mondial al dependenţei nu este bipartit (centru-periferie), ci tripartit (centru-semiperiferie-periferie). El susţine că economia mondială funcţionează pe principii capitaliste, iar naţiunile lumii fac parte din una din următoarele categorii:

1) „Statele centrale” – sunt societăţi industriale şi militare puternice (SUA, Japonia, cele din Europa Occidentală), care domină economia mondială şi controlează cea mai mare parte a tehnologiei şi capitalului;

2) „Statele periferice” – au economii unilaterale (precum cele din Africa şi America Latină, care sunt centrate, de regulă, pe agricultură ori exploatarea resurselor minerale). Acestea sunt furnizoare de materii prime pentru statele puternice din centrul sistemului mondial, reprezentând o versiune nouă a vechiului colonialism;

3) „Statele semiperiferiale” – situate între „centru” şi „periferie”, parţial stăpâne pe destinul loc economic şi politic, dar masiv influenţate de către statele dezvoltate (de exemplu: Coreea de Sud, Spania ş.a.)

Migraţia internaţională a integrat fluxuri permanente şi în creştere dinspre regiunile periferice şi semiperiferiale către societăţile din centrul sistemului mondial. Numeroşi indivizi s-

11

au desprins din comunitatea tradiţională (măcinată de sărăcie, mizerie şi boli), migrând în căutarea unei vieţi mai bune la oraşe, şi apoi, în ţările aflate în centrul economiei mondiale. La rândul lor, metropolele occidentale, ca zone de concentrare a activităţilor economice la nivel mondial, au manifestat o cerere mare de forţă de muncă, devenind o destinaţie privilegiată a emigranţilor din ţările lumii a treia. Valorile şi stilul de viaţă promovate de metropole au constituit obiectul unor aspiraţii în rândul generaţiilor tinere din fostele colonii, generaţii familiarizate cu limba şi cultura statelor dezvoltate, în care au venit pentru a munci şi a trăi la standardele ridicate de civilizaţie.

Teoria sistemului evidenţiază în mod convingător rolul jucat de anumiţi factori în desfăşurarea migraţiei internaţionale, însă nu ne explică suficient de clar de ce numai unii indivizi din ţările periferice şi semiperiferice aleg migraţia în ţările dezvoltate, în timp ce alţii rămân în societăţile lor tradiţionale.

8. Teoria reţelelor de migranţi

Cercetarea migraţiei prin prisma reţelelor ori a legăturilor dintre migranţi este o temă frecvent şi constant abordată în lucrările de specialitate. Reţelele de migranţi au ieşit la lumină cu ocazia investigaţiilor efectuate asupra emigranţilor din mediul urban, în perioada anilor ’60-’70 ai secolului al XX-lea. Indivizii plecaţi de la sate s-au regăsit la oraşe, graţie reţelelor de rudenie, de prietenie, de vecinătate în localitatea de origine, de conştiinţă a apartenenţei la aceeaşi comunitate culturală şi de viaţă. Toate aceste structuri au contribuit la integrarea indivizilor în noul mediu social urban şi i-au menţinut în conexiune cu vechiul mediu social rural din care s-au rupt.

Aşadar, sintagma „reţele de migranţi” desemnează un ansamblu de relaţii interregionale care unesc migranţi şi foşti migranţi, migranţi şi nemigranţi şi potenţial migranţi, atât în aria de origine (în localitatea de plecare), cât şi în zona de sosire (în noua localitate de destinaţie), datorită legăturilor lor de rudenie, de prietenie, de provenienţă comună. Unii autori folosesc expresiile de „reţele de migraţie”, alţii de „reţele de imigranţi”, „reţele personale”, „reţele sociale” „transmigranţi”, „transnaţionalism migratoriu”. În esenţă, acestea ilustrează modalitatea prin care migranţii menţin multiple relaţii sociale cu comunitatea din care au plecat, indiferent de locurile unde se află.

Cercetarea reţelelor de migranţi în cadrul migraţiei internaţionale s-a intensificat în ultimele decenii ale veacului al XX-lea, când şi fenomenul a dobândit o amploare fără precedent pe plan mondial. Anumiţi analişti ai problemei evidenţiau, în anul 1992, că există nu mai puţin de 12 abordări ale reţelelor în migraţia internaţională. „Ceea ce încearcă reţelele de migranţi ca perspectivă teoretică este tocmai integrarea elementelor disparate într-o construcţie unitară, bazată pe centralitatea reţelelor în explicaţie şi pe evidenţierea caracterului dinamic şi cumulativ al migraţiei. Imaginea propusă este una a spaţiilor intraconectate: spaţiul de origine (cel mai adesea considerat în forma comunităţii) şi spaţiul de destinaţie (privilegiat abordat în forma comunităţii etnice de imigranţi). Relaţiile sociale şi simbolice stabilesc legăturile, furnizând potenţialilor migranţi/migranţilor acces la informaţie, sprijin în găsirea aranjamentelor cele mai sigure şi ieftine de depăşire a interdicţiilor de intrare în spaţiul ţării de destinaţie, sprijin în găsirea unui loc de muncă şi a unei locuinţe, şi, eventual, mijloace de trai pentru a perioadă de început a căutărilor, suport emoţional şi social. Reţelele de migranţi ajunse la maturitate sporesc accesabilitatea migraţiei ca strategie (din punct de vedere al şanselor pe care le antrenează, la

12

nivel individual sau al gospodăriei), diminuând selectivitatea fenomenului”. Aceasta înseamnă că orice individ nou care intră în reţea, în calitatea lui de migrant, va deveni o legătură nouă pentru alţi potenţiali migranţi, lărgind, astfel, cercul celor care au acces la reţeaua de migranţi.

Unii autori, care se ocupă de studiul migraţiilor internaţionale, folosesc expresia de transnaţionalism migratoriu. Migraţiile reprezintă, în contextul afirmării fenomenului de globalizare, una dintre modalităţile prin care frontierele naţionale sunt contestate şi depăşite. Noţiunea de transaţionalism migratoriu a fost elaborată plecând de la observaţii empirice. „Scopul este acela de a ilustra modalitatea prin care migranţii menţin multiple relaţii sociale cu comunitatea din care fac parte, independent de locurile unde se găsesc (teoria relaţiilor sociale). Transmigranţii sunt înainte de toate imigranţi a căror viaţă cotidiană şi identitate socială depind de relaţiile sociale care depăşesc cadrul social al societăţii de primire. Transnaţionalismul este procesul prin care migranţii reuşesc – prin intermediul activităţilor lor, relaţiilor lor sociale, economice şi politice – să construiască un câmp social, care trece dincolo de frontierele naţionale şi se înscrie simultan în ţara de plecare şi cea de sosire. Distanţa care separă comunităţile naţionale este traversată de reţelele de sociabilitate ale imigranţilor. Transmigranţii sunt astfel prezenţi atât în ţara de origine, cât şi în cea de plecare; ei reprezintă vectori sau punţi de legătură între cele două societăţi.

Pe plan politic, implicarea lor în societăţile democratice din străinătate poate să favorizeze stabilirea sistemelor politice locale în acelaşi fel ca şi în comunitatea lor de origine. În acelaşi timp, ei sunt angajaţi în mod egal în comunitatea lor de origine, unde păstrează relaţii sociale, participă la viaţa publică şi desfăşoară activităţi economice. Această participare multiplă şi existenţa unui câmp social întins pe mai multe teritorii în acelaşi timp defineşte transnaţionalismul, aşa cum a fost conceptualizat de L. Basch, N. Glick-Schiller şi C. Szanton-Blanc”.

De amintit că termenul de „transnaţionalism” s-a conturat în anii `60, fiind întrebuinţat de economişti pentru a examina societăţile comerciale care îşi stabileau filiale în mai multe ţări. La origine, acest termen a fost legat de dezvoltarea capitalismului, iar, în prezent, este utilizat, pentru a trata într-o manieră generală fenomenul de globalizare, fenomen care neglijează în mare măsură existenţa statelor naţionale, punând accent pe manifestările transnaţionale ale diferitelor procese economice, sociale şi culturale contemporane.

9. Abordarea din perspectiva teoriei capitalului social

Această teorie abordează o problematică veche – cea a reţelelor de migranţi, dar dintr-o perspectivă nouă, şi anume aceea a beneficiilor pe care le presupune funcţionarea unor asemenea reţele de migranţi. „Pentru prima oară, în 1987, într-o analiză a migraţiei mexicane în S.U.A., Douglas Massey şi colegii săi vorbesc despre reţelele de migranţi în termeni de capital social (ca formă de capital social) […], deschizând o nouă linie teoretică, prin amplasarea reţelelor în cadrul conceptual mai larg al teoriei capitalului social în sociologie. Perspectiva este una dinamică, preocupată de «formarea capitalului social prin expansiunea reţelelor»[…], abordând tema creşterii beneficiilor migraţiei internaţionale în momentul de dezvoltare a reţelelor, ca rezultat al reducerii costurilor şi riscurilor asociate şi ridicând implicit probabilitatea apariţiei viitoare a fenomenului (fie în cazul aceluiaşi individ, fie în cazul potenţialilor migranţi)”.

Dacă într-o lucrare publicată în anul 1993, Douglas Massey, Joaquin Arango, Graeme Hugo ş.a. tratau în mod distinct teoria reţelelor de migraţie şi teoria instituţiilor (care apar ca

13

urmare a derulării fluxurilor migraţionale), mai târziu, în anul 1998, ei integrează cele două abordări în cadrul teoriei capitalului social, deşi nu ezită să-şi manifeste rezervele faţă de includerea teoriei instituţionale. Se ştie că teoria instituţiilor se axează pe studiul instituţiilor care iau naştere datorită exclusiv mişcării migratorii a populaţiei.

Studierea instituţiilor generate de migraţie presupune luarea în considerare a:1) agenţilor – care se ocupă de facilitarea transportului, obţinerii documentelor de intrare şi

şedere, găsirii unui loc de muncă, a unei locuinţe în ţara de destinaţie, într-un cuvânt de legalizarea situaţiei fiecărui imigrant;

2) organizaţiilor voluntare – care asigură imigranţilor ajutor material, consultanţă periodică şi militează pentru respectarea drepturilor lor, în special a celor legate de locul de muncă. Acestea reprezintă un veritabil suport instituţional pentru viaţa şi activitatea imigranţilor, îndeosebi la începuturile venirii lor într-o altă ţară.

Aşezarea teoriei instituţionale alături de teoria reţelelor şi sub cupola teoriei capitalului social este justificată de D. Massey şi colaboratorii săi prin faptul că, odată cu trecerea timpului, imigranţii ajung să cunoască foarte bine pe cei care se ocupă de soarta lor – anumiţi oameni, diverse firme şi organizaţii – ce devin instituţional stabile şi constituie, prin urmare, o formă de capital social pe care se pot baza migranţii pentru a pătrunde pe o piaţă străină a forţei de muncă.

10. Teoria sistemică

Abordarea sau viziunea sistemică în sociologie este orientată in principal asupra ansamblului, ca întreg unitar, şi nu asupra părţilor (indivizii şi acţiunile sociale), considerând determinante ordinea, stabilitatea şi echilibrul, comparativ cu dinamica, dezordinea, conflictele, devianţele, care nu sunt excluse, ci puse sub controlul cerinţelor funcţionării sistemului. Astfel, Talcott Parsons a evidenţiat că principiul esenţial al sistemului – înţeles ca un tot organizat de elemente – este integralitatea, având caracter de unitate în alcătuirea lui. Între elementele sau părţile componente ale sistemului apar anumite raporturi, moduri de interacţiune a acestora, care formează structura ori esenţa, calitatea distinctivă a sistemului.

Prin urmare, aplicarea teoriei şi metodei sistemice la studiul migraţiei internaţionale pare a fi cea mai adecvată cerinţelor cunoaşterii ştiinţifice a fenomenului, deoarece ne oferă o imagine cvasicompletă asupra acestuia. Astfel, migraţia este abordată ca un fenomen global, care se manifestă prin prisma unor fluxuri de oameni, care se deplasează din ţările de origine spre alte ţări, de destinaţie, volumul acestora fiind variabil, de la o ţară la alta şi de la o epocă istorică la alta. Migraţia internaţională nu mai poate apărea ca un schimb de persoane, de oameni şi forţă de muncă între un grup de ţări şi alte grupuri de ţări.

Existenţa fluxului migrator este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a delimita şi defini un sistem de migraţie. De aceea, este nevoie să cunoaştem întreaga gamă de factori (economici, sociali, politici, culturali, etc.) care sunt în legătură cu deplasarea teritorială a indivizilor şi grupurilor umane. Cercetarea sistemică a migraţiei internaţionale se opreşte, deopotrivă, asupra zonelor de plecare şi de sosire, asupra volumului şi studiului fluxurilor de migranţi, asupra dinamicii acestora în anumite intervale de timp, asupra condiţiilor actuale şi istorice de derulare a mişcărilor teritoriale.

Cea dintâi abordare sistemică a migraţiei internaţionale este întâlnită în lucrarea lui M. Kritz şi H. Zlotnik, publicată în anul 1992 şi intitulată: International migration systems – a global approach (Oxford, Clarendon Press). Autorii ne propun o examinare de ansamblu şi

14

unitară asupra migraţiei, care deschide o largă perspectivă teoretică de descriere şi explicare a fenomenului migratoriu pe plan mondial.

15