A C A D E M I A D E S T U D I I E C O N O M I C E

FACULTATEA RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Tema: “SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ŞI PERSPECTIVELE INTEGRĂRII PIEŢELOR FINANCIAR-EUROPENE”

Coordonator: Studenta:

prof. univ. ANDRONOVICI AlionaMişu NEGRIŢOIU ECONOMIE MONDIALĂ

anul IV, grupa 951,semigrupa A

B U C U R E Ş T I – 1 9 9 8

C U P R I N S

CAPITOLUL I. INTEGRAREA EUROPEANĂ 3

1.1. ÎNCEPUTURILE INTEGRĂRII ÎN EUROPA OCCIDENTALĂ 31.2. EXTINDEREA COMUNITĂŢII EUROPENE 51.3. ACTUL UNIC EUROPEAN ŞI TRATATUL ASUPRA UNIUNII EUROPENE 91.4. DIMENSIUNI ALE REALIZĂRII PIEŢEI UNICE (MAREA PIAŢĂ COMUNITARĂ) 13

CAPITOLUL II. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ 20

2.1. ELABORAREA UNEI UNIUNI MONETARE 202.2. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN 22

2.2.1 SCURT ISTORIC 222.2.2. ÎNFIINŢAREA S.M.E. 23

2.3. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ 28

CAPITOLUL III. SUPRAVIZAREA BANCARĂ ÎN COMUNITATEA EUROPEANĂ 39

3.1. JUSTIFICĂRILE PENTRU SUPERVIZAREA DE PRUDENŢĂ A INTERMEDIARILOR FINANCIARI. 393.1.1. SCOPURILE REGLEMENTĂRILOR BANCARE. 40

3.1.2. TIPURI DE REGLEMENTARE 433.1.3. ÎNTINDEREA SUPERVIZĂRII PRUDENŢIALE 453.1.4. IMPLICAŢIILE UEM ŞI FORMAREA SUPERVIZĂRII ESCB 50

3.2. COMUNITATEA ŞI CONTEXTELE INTERNAŢIONALE 513.2.1. COOPERAREA ÎN SUPRAVEGHERE 513.2.2. FORA DE SUPERVIZARE ÎN CE 533.2.3 COOPERAREA PE PIAŢA INTERNĂ 54

3.3. PREVEDERI ASUPRA SUPERVIZĂRII PRUDENŢIALE ÎN UEM (EMU) 55

CAPITOLUL IV. INTEGRAREA ROMÂNIEI ŞI REPUBLICII MOLDOVA ÎN COMPLEXUL ECONOMIC EUROPEAN 61

4.1. CONSIDERAŢII PRIVIND INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN COMPLEXUL ECONOMIC EUROPEAN 614.2 ÎNCADRAREA REPUBLICII MOLDOVA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ 684.3. RELAŢIILE ECONOMICE ALE REPUBLICII MOLDOVA CU COMUNITATEA EUROPEANĂ (CE) 794.4. ACORDUL CU PRIVIRE LA PARTENERIAT ŞI COOPERARE 92

2

CAPITOLUL I. INTEGRAREA EUROPEANĂ

1.1. ÎNCEPUTURILE INTEGRĂRII ÎN EUROPA OCCIDENTALĂ

A fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să se gândească

la realizarea unităţii lor pe cale paşnică. Guvernele democratice din Occident hotărâte

să nu repete greşelile din trecut, au căutat calea ieşirii din impas şi au ales soluţia

integrării lor economice şi politice. În 1948 a fost înfiinţată Organizaţia de Cooperare

Economică Europeană în scopul administrării Ajutorului Marshall din America (care

a devenit mai târziu Organizaţia de Cooperare Economică şi Dezvoltare, OCED), iar

în 1949 a luat fiinţă Consiliul Europei. Uniunea vamală a Beneluxului , dintre Belgia,

Olanda şi Luxemburg, a intrat în vigoare încă din 1948 ca model de cooperare

economică între diverse ţări.

Datorită lui Jean Monnet s-au făcut primele demersuri în scopul realizării unei

noi unităţi europene. Având funcţia de şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării a

Franţei a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi a Germaniei să fie

administrată de către un organism supranaţional. Planul pentru Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) anunţat la 9 mai 1950 de către Ministerul

de Externe al Franţei, Robert Shuman, a constituit un nou început pentru Europa.

“Planul Shuman” menit să asigure o nouă conflagraţie punând ramurile de bază

ale industriei de armament sub controlul internaţional prin intermediul unui tratat

inviolabil a constituit primul pas pe calea construirii Europei.

Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit imediat acest plan, iar la 18 aprilie 1951

a fost semnat “Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Germania, Italia şi Ţările de

Jos. CECO şi Adunarea sa Parlamentară au fost înfiinţate la 10 august 1952. Se trece

astfel de la Europa “cooperării” la Europa “integrării”.

Miniştrii Afacerilor Externe ai celor şase ţări au aprobat I rezoluţie prin care

consideră că a sosit momentul să deschidă o nouă etapă pe drumul construcţiei

europene în domeniul economic. Ei apreciază că trebuie continuat procesul de creare

a unei Europe unite prin fuziunea progresivă a economiei lor naţionale, crearea unei

3

pieţe comune şi armonizarea politicii sociale. Aceste ţări “din prima linie” au aprobat

la 29 mai 1956 raportul politic - anului belgian, Paul Henry Spaak, pe tema unei

uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei

nucleare. Acest lucru a adus la semnarea “Tratatului de la Roma” pe data de 25

martie 1957, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale

Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euroatom). Astfel s-au născut cele 3

Comunităţi Europene.

Tratatele europene urmăresc promovarea dezvoltării economice şi ridicarea

nivelului de trai al oamenilor, evitarea războiului şi întărirea păcii şi libertăţii; ele au

scopul de a crea “o legătură cât mai strânsă între popoarele Europei”.

De a lungul istoriei sale, construcţia europeană a fost marcată de două trăsături

caracteristice care o deosebesc de încercările anterioare de a uni naţiunile europene.

a) Toate cele 3 Comunităţi (CECO, CEE şi Euroatom) au fost întemeiate pe

baze economice solide. Acest lucru explică cum, de-a lungul anilor,

interesul reciproc şi interdependenţa crescândă au dat naştere unei adevărate

solidarităţi.

Astăzi integrarea economică sporită şi proprietatea celor şase state fondatoare –

şi o perioadă mai scurtă pentru celelalte state care au aderat la Comunitate – nici unul

dintre statele membre nu intenţionează să părăsească Comunitatea.

b) CEE se bazează pe tratate legale, pe care statele membre trebuie să le

respecte.

Atingerea scopurilor prevăzute în tratate a determinat un transfer progresiv de

suveranitate de la statele membre către instituţiile europene astfel încât ele să poată

îndeplini hotărârile adoptate de Consiliul de Miniştri.

Comunitatea îşi atinge scopurile prin intermediul politicilor comune şi al

acţiunilor sau programelor comune.

Succesul CEE şi capacitatea de a atrage din ce în ce mai mulţi membri se

datorează următoarelor trăsături esenţiale:

- o bază economică care determină interdependenţă la solidaritate;

4

- respectarea legii caracterizată prin tratate care definesc îndatoririle şi

competenţa instituţiilor comunitare.

Această combinaţie originală de pragmatism şi principii a făcut ca Comunitatea

să iasă din mari perioade de criză şi să treacă peste mari obstacole păstrându-şi

identitatea şi coeziunea fără a pierde din vedere obiectivele sale.

Am putea enumera două dintre cele mai de seamă realizări ale comunităţii: mai

întâi ea a asigurat o pace durabilă între ţările membre, în al doilea rând ea îşi atinge

scopurile prin acorduri democratice fără a deveni creuzetul în care identităţile

naţionale şi locale dispar.

1.2. EXTINDEREA COMUNITĂŢII EUROPENE

Comunitatea Europeană de astăzi este rezultatul eforturilor depuse, începând

din 1950, de către promotorii Europei Comunitare constituind cea mai avansată

organizaţie de integrare unilaterală, cu posibilităţi de acţiune atât în domeniul

economic, social şi politic cât şi în domeniul drepturilor cetăţenilor, al relaţiilor

externe vizând cele 15 state membre.

Tratatul de la Paris, întemeind CECO în 1951, apoi Tratatul de la Roma,

făurind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) şi Comunitatea Europeană a

Energiei Atomice în 1957, tratate modificate în 1986 prin Actul Unic European şi din

nou modificate în 1991 prin Tratatul asupra Uniunii, adoptat la Maastricht,

reprezintă bazele constituţionale ale acestui întreg, stabilind între statele membre

legături juridice, care merg mult dincolo de relaţiile contractuale între state suverane.

Comunitatea a fost pentru început o iniţiativă de pace, reuşind să asocieze într-

un ansamblu instituţional, subordonat principiului egalităţii, atât învinşii, cât şi

învingătorii europeni ai ultimului război mondial.

În 1954, Adunarea Naţională a Franţei, a refuzat să ratifice proiectul unei

armate europene, dar în 1957, cei şase membri au decis să constituie o Comunitate

Economică, bazată pe libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi muncitorilor, taxele

vamale industriale fiind suprimate la 1 iulie 1968, iar politicile comune, în primul

5

rând cea agricolă şi cea comercială, constituindu-se chiar în decursul aceluiaşi

deceniu.

Succesele repurtate de cei şase au determinat Marea Britanie, Danemarca şi

Irlanda să li se alăture la capătul unor negocieri dificile. Prima lărgire a Comunităţii,

al cărei număr de membri a crescut de la şase la nouă, s-a produs în 1972, simultan

cu o diversificare a sarcinilor Comunităţii şi prin lansarea unor noi politici. cea

socială, cea regională şi cea referitoare la mediul înconjurător.

La începutul anilor `70, o dată cu suspendarea convertibilităţii dolarului în aur,

s-a impus necesitatea unei convergente economice şi cea a unei uniuni monetare, într-

un mod cu atât mai stringent, cu cât epoca de mare instabilitate mondială a fost

agravată de şocurile din 1973 şi 1979. Realizarea în 1979 a Sistemului Monetar

European (S.M.E.) a contribuit mult la stabilizarea ratelor de schimb, inspirând

statelor membre politici de austeritate, ce le-au permis să menţină între ele legăturile

de solidaritate şi disciplină, cerute de un spaţiu economic deschis.

În 1981 şi în 1986, aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei a întărit flancul

sudic al Comunităţii, conturând cu tot mai multă pregnanţă nevoia realizării unor

programe structurale, destinate să reducă diferenţele între nivelurile respective şi

dezvoltarea economică a “celor doisprezece”. Simultan Comunitatea s-a afirmat în

plan internaţional, întărind relaţiile sale contractuale încheiate cu ţările din sudul

Mediteranei, cu ţările din Asia, Caraibe şi Pacific, asociate prin patru convenţii de la

Lomé (Togo) între anii 1975-1989.

“Europenismul” a fost epidemic la începutul anilor ’80, provocat fiind de criza

economică mondială, precum şi de spinoasele discuţii interne asupra repartiţiei

sarcinilor financiare şi asupra contribuţiei britanice la bugetul comunitar. În timp ce

renaşte speranţa relansării economice europene, odată cu anul 1984, el se

estompează, ceea ce a condus la evenimentele imediat următoare. Comunitatea a

hotărât încheierea procesului de constituire a Pieţei Interne Unice (Marea Piaţă

Comunitară), până în anul 1993. Dispoziţiile legislative, ce îngăduie concretizarea

acestui ambiţios obiectiv au fost consacrate de Actul Unic European, semnat la 18

februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

6

Cei doisprezece s-au angajat într-un proces de aprofundare a unirii lor, în

domeniile politic şi monetar prin negocierea unui nou Tratat, ale cărui linii directoare

au fost fixate de către Consiliul Europei de la Maastricht (9 - 10 decembrie 1991). În

octombrie 1993 ei au adoptat declaraţia politică prin care se consfinţeşte intrarea în

vigoare a acestui Tratat la l noiembrie 1993.

La 1 ianuarie 1995, Austria, Suedia şi Finlanda au fost primite în Comunitatea

europeană, ca membre cu drepturi depline.

Metoda comunitară întemeiată pe un permanent dialog între interesele

naţionale şi interesele comune, o metodă ce respectă diversitatea naţională, dar

afirmă, totodată, o identitate proprie Uniunii, nu trebuie să piardă nimic din valoarea

sa iniţială.

Inventat în scopul depăşirii unor antagonisme seculare, pentru a şterge aerele

de superioritate, pentru a aboli recursul la forţă, ce marcau relaţiile dintre state,

această metodă trebuie să permită realizarea coeziunii unei Europe democratice, o

Europă ataşată valorilor libertăţii. Dispariţia antagonismului Est/Vest este o victorie a

spiritului uman, de care popoarele au astăzi nevoie mai mult ca niciodată pentru a

construi un nou continent.

Ca o concretizare a acestor principii generale, prezentăm obiectivele pe care le-

a avut de îndeplinit Comunitatea, prin intermediul mandatului Belgiei, la Conducerea

Comunităţii Europene. Preluând pentru şase luni, începând cu iulie 1993, Preşedinţia

Consiliului de Miniştri al Comunităţii Europene, Belgia, a primit din partea

Consiliului Europei următorul set de probleme, ce reveneau Comunităţii în această

perioadă:

- examinarea posibilităţii de a acorda reduceri de dobânzi întreprinderilor mici şi

mijlocii, până la 3%, pentru fondurile împrumutate de la Banca Europeană de

Investiţii, în limita sumei de 3 miliarde ECU;

- reexaminarea nivelului fondurilor acordate prin acest mecanism, în cadrul

şedinţei din decembrie a Consiliului European;

- adoptarea planului 1994 - 1999 al fondurilor. structurale în sumă de 160

miliarde ECU;

7

- examinarea propunerii Comisiei, pentru acordarea unui împrumut de 5 miliarde

ECU, cu dobânda pieţei, cu titlul de "mecanism de tranziţie", destinat

regimurilor care se confruntă cu declinul economic şi aflate în întârziere a

dezvoltării, împrumut disponibil până la sfârşitul lui 1995;

- realizarea până la începutul anului 1994 a obiectivelor privind reţelele

transeuropene; trenuri de mare viteză, transporturi rutiere şi transporturi

combinate;

- prezentarea până la l septembrie 1993 a elementelor necesare Comisiei, pentru

a putea elabora "Cartea Albă" asupra strategiei pe termen mediu şi lung, de

redresare a economiei europene;

- prezentarea orientărilor de politică economică pe termen scurt şi mediu

Consiliului Europei din decembrie;

- adoptarea măsurilor necesare realizării celei de a doua faze a Uniunii

Economice şi Monetare înainte de l ianuarie 1994;

- adoptarea măsurilor referitoare la dreptul Societăţilor asupra proprietăţii

intelectuale şi la fiscalitatea pentru desăvârşirea Pieţei Interne Unice;

- promovarea măsurilor privind libera circulaţie a persoanelor;

- continuarea negocierilor cu Norvegia, Suedia, Finlanda şi Austria;

- adoptarea până la sfârşitul verii a taxelor juridice referitoare la concesiile

comerciale în favoarea ţărilor din Europa Centrală şi Răsărit; redactarea până în

decembrie 1993 a unui raport asupra proiectului de "Pact asupra stabilităţii în

Europa" susţinut de Primul Ministru francez, Ecouard Balladur;

- acceptarea avizelor Comisiei . asupra candidaturilor de aderare prezentate

de Malta şi Cipru;

- aplicarea orientărilor Consiliului European de la Lisabona din iunie 1992

privind întărirea cooperării cu Turcia;

- definirea elementelor de bază necesare începerii aplicării politicii externe şi de

securitate comună (P.E.S.C.) înaintea intrării în vigoare a Tratatului Uniunii

Europene;

- adoptarea măsurilor necesare accesului la informaţii al cetăţenilor;

8

- rezolvarea problemelor rămase în suspensie referitoare la intrarea în

funcţionare a mediatorului european" (Ombudsman) înaintea intrării în vigoare a

Tratatului de la Maastricht.

1.3. ACTUL UNIC EUROPEAN ŞI TRATATUL ASUPRA UNIUNII EUROPENE

Deşi realizarea unei pieţe unice a fost prevăzută în Tratatul original al

Comunităţii Europene, progresul înregistrat a fost lent. Acest lucru s-a schimbat cu

ocazia intrării în vigoare a Actului Unic European la 1 iulie 1987, care stabileşte data

realizării definitive a Pieţei Unice, la 31 decembrie 1992, prevăzând mişcarea liberă a

bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii.

Actul Unic a schimbat modul în care deciziile erau luate de către Consiliul de

Miniştri. Actul Unic prevede un vot majoritar cu privire la toate hotărârile necesare

realizării Pieţei Unice (cu excepţia domeniului fiscal şi a mişcării libere a

persoanelor), permiţând Comisiei să-şi continue mai rapid drumul concretizărilor

practice. Un principiu de bază al Actului este acela al “subsidiarităţii”, conform

căruia, rolul Comunităţii constă în luarea de decizii privind ansamblul statelor

membre, decizii luate în mod colectiv; cele care sunt suprimate la nivel naţional sau

regional rămân numai în răspunderea statelor membre.

Piaţa Internă Unică va beneficia de structuri economice de elită, de preţuri de

cost scăzute, pentru firmele capabile să vândă pe această piaţă.

Conştienţi de decalajul care s-a creat între Japonia, S.U.A., pe de o parte şi

ţările Pieţei Comune pe de alta, liderii celor douăsprezece ţări comunitare au reuşit să

treacă peste divergenţele, care îi separau şi reuniţi în cadrul Consiliului Europei de la

Maastricht (Olanda) în 9-10 decembrie 1991 să semneze cel mai important

document, de la constituirea Comunităţii Europene (1957) şi până în prezent. Este

vorba despre Tratatul care instituie "Uniunea Economică şi Monetara" (EMU), până

la sfârşitul anului 1999, când se doreşte o recunoaştere deplină a "Statelor Unite ale

9

Europei", ca bloc integraţionist, cu o putere politică, economică şi probabil, militară,

ce ar putea rivaliza cu Statele Unite ale Americii.

Procesul de apropiere a punctelor de vedere divergente s-a încheiat, cu

rezervarea unui statut special Marii Britanii, foarte reticentă la ideea, ca Piaţa

Comună să devină' "un superstat federal" şi ca monedele naţionale să fie înlocuite cu

o singură monedă comună - ECU - Unitatea de Cont Europeană.

În consecinţă, Tratatul, care pune bazele Comunităţii, a fost înlocuit la l

ianuarie 1993 cu Tratatul asupra Uniunii Europene care prevede în esenţă

următoarele:

a) o Cetăţenie de Uniune, prin care toţi cetăţenii statelor membre devin cetăţeni ai

Uniunii cu următoarele drepturi:

de a se deplasa şi de a-şi stabili domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor

membre;

de a vota şi de a candida la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară

în statul în care îşi au domiciliul;

de a fi protejaţi de autorităţile diplomatice ale oricărui stat membru;

de a se adresa parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea .opiniei

publice (Ombudsman).

b) O Uniune Economică şi Monetară:

- în ceea ce priveşte Uniunea Economică, directivele politicii economice ale

Statelor membre şi ale Comunităţii vor fi adoptate de către Consiliul de

Miniştri, care va supraveghea în acelaşi timp, evoluţia economiei în fiecare

stat membru şi în Comunitate, iar dacă politica nu va corespunde directivelor,

sau va risca să pună în pericol însăşi funcţionarea Uniunii Economice şi

Monetare, Consiliul va lua măsurile necesare. Statele membre vor încerca să

evite deficitele guvernamentale excesive;

- în legătură cu Uniunea Monetară, cel mai târziu la 1 ianuarie 1999,

Comunitatea va avea o singură politică monetară, cu un singur etalon monetar -

ECU - si o nouă instituţie, Banca Centrală Europeană, care, împreună CU

băncile centrale ale statelor membre, va forma Sistemul European al Băncilor

10

Centrale (S.E.B.C).

c) O Uniune Politică cu următoarea compoziţie:

- o politică de securitate şi externă comună (P.S.E.C.) care va cuprinde

formularea pe termen lung a unei politici de apărare, o atenţie sporită acordată

Conferinţei asupra Securităţii şi Cooperării în Europa (C.S.C.E.), dezarmării şi

controlului armamentului european, neproliferării armamentului şi aspectelor

economice ale securităţii;

- creşterea rolului Parlamentului European;

- sporirea competenţelor Comunităţii;

- o politică comună în domeniul Juridic şi al afacerilor interne (imigraţia, azilul

politic, viza de intrare în Comunitate etc.). Va fi creat un Birou European de

Poliţie (EUROPOL) în scopul schimbului de informaţii între cele douăsprezece

state membre.

În acelaşi timp, declară în continuare Frans Andriessen, chiar C.E.E., este

înclinată să includă în mod natural în Europa o serie de ţări cum ar fi: Ucraina,

Belarus şi Ţările Baltice, iar în termenii strategiei geopolitice, există un foarte mare

interes pentru Comunitate, să întărească legăturile cu unele republici sovietice din

Asia Centrală.

Ceea ce este foarte clar în prezent, este faptul că noi nu avem o definiţie până

unde se întinde Europa, ceea ce creează dificultăţi în interpretarea statutului de ţară

europeană, pentru o serie de ţări.

La toate acestea se adaugă Turcia, care se simte frustrată, deoarece după

depunerea cererii de aderare la C.E.E., în 1987; i s-a răspuns că, nefăcând parte din

Europa (conform Tratatului de la Roma, numai ţările europene pot deveni membre

ale C.E.E.), va trebui să mai aştepte. După cum este cunoscut, datorită poziţiei sale

strategice între Europa şi lumea musulmană, Turcia intenţionează să facă noi presiuni

asupra C.E.E., pentru a grăbi acest proces.

Teoreticienii politicilor comunitare consideră că Piaţa Comună nu ar trebui să

dea curs acestor cereri, până când nu se vor înregistra succesele notabile pe plan

intern, respectiv pe linia realizării pieţei interne în C.E.E. şi a Uniunii Economice

11

Monetare. 0 eventuală lărgire a Pieţei Comune, în absenţa întăririi coeziunii

economice şi politice interne între actualii membri, ar conduce la o "diluare" a

procesului de integrare în C.E.E.

În martie 1993, oficialităţile comunitare au declarat că primele ţări cu care

Comunitatea va începe negocieri de aderare sunt Austria, Suedia şi Finlanda.

La l ianuarie 1995 ele au fost primite în Comunitatea Europeană, ridicând

astfel la 15 numărul statelor integrate.

Pentru a tempera elanul unor ţări de a deveni membre ale Comunităţilor

Europene, Comisia a făcut cunoscute o serie de criterii, foarte severe, pe care trebuie

să le îndeplinească ţările care solicită aderarea la C.E.E.:

a) respectarea valorilor democratice definite de O.N.U. şi de C.S.C.E.

(Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa). Acest prim criteriu nu

este îndeplinit de Turcia şi ridică anumite probleme pentru Elveţia, care nu

este membră O.N.U.;

b) acceptarea existenţei unei "legislaţii comunitare";

c) acceptarea promovării unei viitoare "politici externe comune", aşa cum s-a

stabilit la Maastricht;

d) acceptarea în întregime a reglementărilor şi dispoziţiilor Uniunii Economice

Monetare (U.E.M.); solicitanţii trebuie să între direct în stagiul III al U.E.M.,

fără protocoale adiţionale, de genul celor încheiate cu Marea Britanie şi

Danemarca;

e) adoptarea întregii legislaţii comunitare în 2 ani, cu excepţia Spaniei şi

Portugaliei, care beneficiază de o tranziţie mai lungă;

f) sunt excluse schimbările instituţionale majore în structurile C.E.E. Acest

criteriu poate exclude Malta, ca fiind o ţară foarte mică pentru a exercita vreo

putere în Comunitate;

g) menţinerea aceluiaşi dinamism comunitar. Votând aceste proceduri, statele

"nou primite" vor şti că procesele din C.E.E. nu au motive să încetinească.

Nu încape nici o îndoială că lărgirea C.E.E. va face instituirea Uniunii

Economice Monetare mai dificilă. Oricum, se apreciază că, în cazul primului grup de

12

ţări din rândul A.E.L.S. (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb), negocierile

trebuie finalizate înainte de stagiul III al U.E.M.

Pentru anul 2000 există 4 scenarii la nivelul C.E.E.:

I. Uniunea Monetară realizată la nivel de 6 -8 ţări şi o modestă lărgire cu l-3 ţări

din A.E.L.S.

II. Uniunea Monetară la nivelul celor 12 ţări şi o modestă lărgire cu l -3 ţări din

A.E.L.S.

III. Uniunea Monetară redusă şi o lărgire consistentă cu A.E.L.S. şi unele ţări

răsăritene.

IV. Uniunea Monetară cu toate ţările C.E.E. şi unele ţări răsăritene.

1.4. DIMENSIUNI ALE REALIZĂRII PIEŢEI UNICE (MAREA PIAŢĂ COMUNITARĂ)

Decizia luată în 1985 de către Comunitatea Europeană privind crearea unei

Pieţe interne fără frontiere este în sine unul dintre evenimentele economice cele mai

importante ale ultimului deceniu. Această decizie a determinat întreprinderile şi

guvernele atât din cadrul C.E.E. cât şi din afara ei, să-şi regândească strategiile de

producţie, de comercializare şi de investiţii. Ideea fundamentală care constituie axul

de rezistenţă al proiectului Pieţei interne fără frontiere este accelerarea suprimării

obstacolelor naţionale, ce mai există încă în sânul pieţei interne, astfel încât

întreprinderile să beneficieze de o piaţă proprie de dimensiuni continentale.

Economiile astfel realizate ar putea fi folosite pentru întărirea competitivităţii

întreprinderilor în cadrul C.E.E. pe piaţa mondială.

În pofida progreselor realizate de-a lungul anilor, rămăseseră numeroase

obstacole, care menţineau fragmentarea celor 12 pieţe naţionale. Iniţiativa Pieţei

Unice a fost a lui Jacques Delors, fost ministru francez de Finanţe, devenit preşedinte

al Comisiei Europene în ianuarie 1985, care a optat pentru o piaţă unică, înaintea

oricărui alt proiect al său (Uniunea Economică şi Monetară, Uniunea Politică) pentru

a da Comunităţii Europene, un nou elan după ani de cvasi-nemişcare, realizarea Pieţei

Unice, urmând să stimuleze celelalte proiecte.

13

Constituirea Pieţei Unice Europene are numeroase consecinţe pentru partenerii

comerciali ai Comunităţii. În planul tehnic sau instituţional, desăvârşirea ei este

legată de închegarea politicii comerciale comune. Concret, aceasta implică dispariţia

oricăror restricţii la import, pe care statele membre au fost autorizate să le menţină

până acum. Este vorba de cote stabilite cu mult timp în urmă, impuse anumitor

produse precurm automobilele sau aparatele electrotehnice, provenite din Japonia sau

Sud-Estul Asiei. Cote similare au fost stabilite şi pentru o vastă gamă de produse

provenind din U.R.S.S. şi din Europa de Est. De asemenea, limitele pe care cei

doisprezece le-au impus pe plan intern, privind repartiţia între ei a importurilor de

textile, sau tratamentul ce urma a fi aplicat produselor "speciale", importate în cadrul

sistemului de preferinţe generalizate, vor trebui să fie suprimate. Celelalte consecinţe

ale Pieţei Unice la nivelul partenerilor externi ai C.E.E., sunt greu cuantificabile.

Numeroase temeri au fost exprimate, privind riscul de a asista la transformarea

Comunităţii într-o “Fortăreaţă Europa", închisă în sine şi apărându-se împotriva

concurenţilor străini printr-o serie de obiective exterioare. În alţi termeni, ceea ce

preocupă pe aceşti parteneri este importanta schimbare provocată de Piaţa Unică şi

riscul, ca această schimbare să nu deplaseze obstacolele existente, de la frontierele

interioare, la cele exterioare ale Comunităţii.

Aceste temeri au fost examinate de către şefii de state sau de guverne cu ocazia

Consiliului Europei de la Hanovra, în iunie 1988. Ei au declarat:

"Piaţa interioară nu va trebui să se închidă asupra sieşi. Conform dispoziţiilor

GATT (Acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ), Comunitatea va trebui să

fie deschisă tuturor ţărilor terţe şi trebuie în acest caz, să negocieze cu aceste ţări,

pentru a asigura accesul exporturilor comunitare pe pieţele lor.

Comunitatea subînţeleasă prin expresia “Fortăreaţă Europa” a fost înlocuită cu

sintagma “Partenerul Europa”.

Desăvârşirea Pieţei interne preconizează de fapt un nou impuls dat. dezvoltării:

noi locuri de muncă şi întărirea competitivităţii. Dinamismul economiei Comunitare

urmează să stimuleze economia mondială şi să ofere noi posibilităţi de piaţă

furnizorilor săi, atât .din interiorul, cât şi din exteriorul Comunităţii.

14

Întreprinderile care exportă .în spre Comunitatea Europeană vor beneficia,

pentru produsele lor de o piaţă unică de 345 (actualmente 366) milioane de

consumatori, aplicând acelaşi ansamblu de norme şi proceduri uniforme, ca şi

întreprinderile din cadrul Comunităţii Europene. Pentru a putea să-şi comercializeze

produsele în întreaga Comunitate, va fi de ajuns ca aceste întreprinderi să respecte, un

singur set de norme. Ca şi întreprinderile din cadrul Comunităţii Europene, ele vor

beneficia de economii, precum şi de o mai mare flexibilitate a pieţei.

Statele comunitare au concretizat hotărârea lor, de a constitui Piaţa Unică, aşa

cum am mai arătat, prin Actul Unic European, intrat în vigoare la iulie 1987.

În acest context, la sfârşitul anului 1991, în calitate de principal responsabil al

punerii în practică a Actului Unic European, Comisia Europeană a început o evaluare

a progreselor înfăptuite în ceea ce priveşte realizarea Pieţei Interne Unice. Până în

decembrie 1993, aproape 220 de decizii din cele 282 prevăzute de programul iniţial al

Actului Unic au fost adoptate de Consiliul de Miniştri al Comunităţii. 0 mare parte

din aceste decizii, cum ar fi cele referitoare la libera circulaţie a capitalului,

deschiderea pieţelor pentru forţa de muncă, prestarea serviciilor de asigurări pentru

întreprinderi, intraseră deja în vigoare până la 11 ianuarie 1992. Statelor membre le

revenea sarcina de a transpune în cadrul legislaţiilor lor naţionale directivele

comunitare adoptate, intr-un timp cât mai scurt posibil.

Rapiditatea cu care Comunitatea a fost capabilă să ia deciziile necesare, pentru

realizarea spaţiului “fără frontiere”, a alimentat dinamismul integrării comunitare.

Ritmul de creştere economică, începând din 1985, a fost stimulat de obiectivul creării

Pieţei Unice, ducând totodată la apariţia de noi locuri de muncă. În acelaşi timp a fost

stimulat şi comerţul intercomunitar, a cărui pondere s-a majorat de la 55% din

volumul total al schimburilor Comunităţii in 1982, la 62% în 1990. Dezvoltarea şi

încurajarea investiţiilor a atras în egală măsură investitorii externi permiţând o

creştere a dinamismului întreprinderilor din cadrul C.E.E.

În opinia experţilor comunitari, Comisia executivă a Comunităţii va trebui ca,

în ciuda progreselor satisfăcătoare înregistrate, să se ferească de un exces de

optimism. Dacă progresul spre înlăturarea frontierelor tehnice (= 80%) este în

15

ansamblu, satisfăcător, nu se poate menţine aceeaşi apreciere în cadrul înlăturării

frontierelor fizice (controlul mărfurilor, control veterinar şi fitosanitar = 56,8%;

control de persoane = 50%) şi a suprimării barierelor fiscale (T.V.A. = 27,8%; accize

= 7,9%). 1

Încă nu s-a ajuns la un acord privind deciziile ce trebuie adoptate pentru

abolirea controlului asupra persoanelor. În schimb s-au adoptat decizii politice

fundamentale în domeniul fiscalităţii indirecte, a controlului fitosanitar şi veterinar.

În ceea ce priveşte fiscalitatea indirectă, este prevăzută o perioadă de tranziţie din

1992 până în 1996, când va avea loc o unificare definitivă a sistemului T.V.A.

Teoreticienii C.E.E. iau în consideraţie efectele pozitive ale Pieţei Unice

punându-le în balanţă cu cele negative, care trebuiesc contracarate printr-un sistem

de politici bine conturate.

Argumentele favorabile Pieţei Unice sunt concentrate în jurul ideii creşterii

economice, care va permite o ridicare a nivelului mediu de viaţă şi de muncă. Aceste

argumente vizează pe de o parte, reducerea costurilor, prin efecte benefice ale

concurenţei, în cadrul Pieţei unice, şi, pe de alta, ameliorarea prin intermediul

consecinţelor ei, a ramurilor de forţă politică şi comercială în Europa, reducerea

restricţiilor exterioare şi introducerea unor politici mai puţin restrictive.

Sursele de reducere a costurilor pot fi multiple: reducerea taxelor financiare,

datorită liberalizării pieţei capitalurilor şi creşterii concurenţei bancare, reducerea

costurilor de transport, datorită suprimării intervalelor de timp necesare trecerii

frontierelor şi intensificarea concurenţei în acest sector, reducerea costurilor de

producţie, datorită înlăturării obligaţiei de a diversifica produsele în funcţie de

caracteristicile fiecărei pieţe, reducerea costurilor fixe la producţia de masă obţinută

în întreprinderi performante, câştigătoare ale întrecerii concurenţiale etc.

În ceea ce priveşte reducerea restricţiilor exterioare, se conturează corelarea

următorilor doi factori: primul ţine de faptul că majoritatea operaţiilor de comerţ

exterior ale ţărilor C.E.E. se fac cu ţări din. C.E.E., taxele de intrare a produselor

originare din alte ţări decât C.E.E., în C.E.E. sunt scăzute decât cele ale produselor

1 Procente exprimă deciziile adoptate de Consiliu pe bază programului iniţial din 1985

16

străine pe piaţa fiecăreia din ţările Comunităţii; al doilea factor vizează balanţa

comercială şi balanţa tranzacţiilor curente ale ansamblului comunitar cu restul lumii,

care sunt în general echilibrate, chiar puţin excedentare. Într-un context de restricţii

exterioare reduse, relansarea economică a Europei devine posibilă.

Dacă Piaţa Unică îngrijorează, aceasta se datoreşte faptului că ea pune în joc

mecanisme diferite, ce pot conduce la scăderea salariilor, reducerea protecţiei sociale

şi dificultăţi privind piaţa forţei de muncă. În condiţiile în care dispar barierele

vamale în circulaţia mărfurilor, firmele cu un nivel de salarizare ridicat şi cu o

puternică protecţie socială se află în situaţia de a alege între: a pierde pieţele de

desfacere, datorită costurilor proprii ridicate, în favoarea întreprinderilor, care oferă

salarii scăzute şi o protecţie insuficientă, sau a-şi deplasa capitalurile către zonele cu

salarii scăzute. Pentru a contracara astfel de situaţii, C.E.E. a întreprins de multă

vreme măsuri, care să-i asigure deschiderea către concurenţa mondială, oferind

întreprinderilor sale, oportunitatea de a se extinde în afara Comunităţii, cu scopul de

a reduce costurile. Dislocările din interiorul C.E.E. sunt mai puţin primejdioase, decât

cele către exteriorul C.E.E., în ceea ce priveşte creşterea economică şi ocuparea forţei

de muncă, în măsura în care, ţările comunitare cu salarii mici sunt clienţi importanţi

ai celorlalte ţări. Această apropiere tinde să reducă amploarea procesului de slăbire a

protecţiei sociale din ţările bine protejate, dar ea nu elimină realitatea riscului. Unul

din răspunsurile posibile la problema pericolului de scădere a protecţiei sociale

constă, desigur, în introducerea unei legislaţii sociale europene, de contracarare a

fenomenului.

De asemenea, experţii Comunităţii apreciază că, măsurile de raţionalizare a

vieţii economice impuse de Actul Unic, vor conduce la dispariţia unui număr de

500.000 locuri de muncă. În acelaşi timp extinderea puterii economice a

oligopolurilor poate conduce la reducerea comportamentelor concurenţiale şi la

dislocări masive de unităţi producătoare, în afara Comunităţii europene.

Mai mult decât atât, trebuie înţeles faptul că instituirea Pieţei Unice vizează nu

numai ansamblul comunitar, ci şi fiecare ţară în parte.

Consecinţele ei vor fi diferite de la o ţară la alta, iar în cadrul aceleaşi ţări, de la

17

un sector economic la altul, dat fiind că structurile productive şi sociale ale diferitelor

ţări nu sunt identice.

Consecinţele, în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă, sunt foarte diferite,

în funcţie de natură şi importanţă criteriilor de competitivitate (calitate, preţ) dintr-o

ţară, ca şi, în funcţie de capacitatea de adaptare a firmelor naţionale, sau de politicile

de susţinere regională şi sectorială ale C.E.E.

Diferenţele relevate de indicatorii economici ai perioadei de trecere către Piaţa

Unică, privind industria, atrag atenţia asupra faptului că sectoarele de echipamente

diverse, echipamente de automatizare, maşini-unelte sunt primele beneficiare ale

deschiderii pieţelor, în timp ce industria textilă, sau sectorul îmbrăcăminte au o

evoluţie mai lentă şi marcată de piedici.

De asemenea, Piaţa Unică constrânge ţările membre, la omogenizarea taxelor

pe valoarea adăugată, impactul acestei obligaţii fiind extrem de diferit, după nivelul

iniţial al presiunii fiscale. O ţară cu taxe ridicate trebuie să-şi reducă prelevările.

Alternativa pentru acest stat ar consta în reducerea cheltuielilor publice, sau

acceptarea deficitului şi creşterea impozitelor. Oricare ar fi soluţia aleasă, ea

antrenează dificultăţi, care nu sunt uşor de depăşit.

Este iluzoriu să ne imaginăm însă, că adaptarea la cerinţele Pieţei Unice

Comunitare n-ar avea nici un efect negativ. Problema constă în a şti următoarele:

- dacă efectele benefice aşteptate sunt suficient de puternice, pentru a putea

genera mijloacele de compensare a dificultăţilor. În cazul unele creşteri economice

de amploare, toate ţările vor beneficia, în grade diferite de pe urma acestui

fenomen, în schimb, o creştere modestă amplifică efectele negative;

- amplasarea efectelor pozitive ca şi a celor nedorite ar putea fi influenţată de

politicile care însoţesc Piaţa Unică. Sunt ele suficiente pentru a asigura ajustările

necesare? În ce măsură au capacitatea de a limita dificultăţile?

Concepţia liberală privilegiază reducerea reglementărilor şi deschiderea cvasi-

completă către produsele provenind din afara Comunităţii. Alte concepţii, marcate de

idei reformiste, acceptă intervenţia corectoare a statului, în favoarea unei puternice

protecţii sociale, a unei politici de amenajare a teritoriilor, a uneia industrial-

18

europeană, ambele orientări influenţând diferit consecinţele Pieţei Unice.

Răspunsul la întrebările privind efectele Europei Economice nu presupune

numai o apreciere abstractă asupra mecanismelor generale ale Pieţei interioare, ci şi o

corectă cunoaşterea constrângerilor economice, politice, sociale, ca şi a forţelor,

care marchează astăzi economia societăţii europene.

Suprimarea frontierelor materiale, asigurarea liberei circulaţii a persoanelor şi a

capitalurilor, poate aduce schimbări restrânse în economiile, care nu au taxe vamale

de multă vreme. Dacă lucrurile nu stau aşa, realizarea acestor obiective implică o

serie de măsuri restrictive.

Având libertatea să se aprovizioneze de unde doreşte, consumatorul îşi va face

piaţa în ţările cu mărfuri ieftine, adică acolo unde fiscalitatea a fost şi este redusă. Vor

avea loc astfel mari dereglări ale producţiei şi comerţului, ale ocupării forţei de

muncă şi investiţii lor etc. Este nevoie de o evitare a diferenţelor prea mari între

impozite şi prin urmare între preţurile aceloraşi mărfuri, provenind din ţări diferite

Statele, care au taxe ridicate pe valoarea adăugată, vor fi nevoite să scadă nivelul lor.

Fiscalitatea nu este singurul domeniu lezat de deschiderea graniţelor. Mai pot fi

amintite aici: echilibrul balanţelor comerciale, moneda diferită, mărimea depunerilor

în bănci, toate aflate în atenţia statelor, dornice să înlăture cât mai curând, barierele

aflate în calea unificării pieţei.

Procesul de integrare economică europeană declanşat odată cu crearea

Comunităţilor Europene (CE) a cunoscut o permanentă adâncire în cele patru decenii

scurse de la începerea sa. În mod necesar, el a dus la o continuă creştere a

interdependenţei economice între ţările membre ale CE. În acest context, urmărirea

realizării unor obiective de politică economică la scară naţională se răsfrânge şi

asupra politicilor economice promovate în celelalte state membre şi depinde – la

rându-i-de obiectivele acestora din urmă. Atingerea unei convergenţe sporite între

politicile economice promovate în interior CE a fost, aşadar, identificată ca un

element inconturnabil al adâncii integrării economice încă din primii ani de

funcţionare a CE.

19

CAPITOLUL II. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

2.1. ELABORAREA UNEI UNIUNI MONETARE

Dorinţa unei cooperări monetare s-a manifestat încă de la semnarea Tratatului

de la Roma (1957), care prevedea, de altfel, crearea unui Comitet Monetar. A fost

considerată drept necesară, odată cu intrarea în vigoare a Pieţei Comune, o unitate de

cont europeană, în special pentru elaborarea unei politici agrare comunitare.

La această epocă, ratele de schimb intra-europene erau stabile, dar deja

reajustările din august 1969, când francul francez a fost devalorizat, şi, din

septembrie 1969, când marca vest-germană a fost reevaluată, puteau să compromită

viitorul Politicii Agricole Comune (P.A.C.), în lipsa unor creşteri monetare

compensatorii, cu scopul de a atenua efectele devalorizărilor şi reevaluărilor.

Dezorganizarea sistemului monetar internaţional, datând din 1944, când

acordul de la Bretton-Woods asigura parităţi fixe, cu marje de fluctuaţie, de plus sau

minus l %, făcea imperativă elaborarea unei solide cooperări monetare în sânul

Europei. Lărgirea marjelor de fluctuaţie, la plus sau minus 2,25% în raport cu dolarul,

stabilită la Washington în 1971, permitea diferenţieri de curs, între monedele

europene, de plus sau minus 4,5 % pentru termene scurte, şi, de plus sau minus 9 %,

dacă diferenţierile se cumulau. Lipsa convergenţei, economiilor europene, tradusă şi

în mari deosebiri de inflaţie, ca şi în dezechilibrul balanţelor tranzacţiilor curente,

mai. ales între Franţa şi Germania Federală, nu puteau să producă decât mari variaţii

între ratele de schimb.

Această permanentă instabilitate a reprezentat o ameninţare pentru ţările

Europei, dat fiind că schimburile de marfă şi deci creşterea economică şi ocuparea

forţei de muncă, riscau să-şi piardă avântul. Ponderea comerţului exterior în

activitatea economică a ţărilor din vechiul continent le făcea vulnerabile, nu numai

pentru că reprezenta doar 35% din P.I.B., dar acest comerţ se realiza în proporţie de

peste 50% în interiorul Europei. Creşterea incertitudinii costurilor, în funcţie de

fluctuaţiile cursurilor, a grăbit intenţiile ţărilor europene de a face faţă dezorganizării

20

sistemului monetar internaţional. O primă strategie în acest scop s-a concretizat în

constituirea "şarpelui monetar" în aprilie 1972. Deja în februarie 1969, “planul

Barre” prevedea realizarea unei asistenţe financiare pentru ţările comunităţii, care

întâmpinau dificultăţi în încheierea balanţei lor de plăţi, iar în conferinţa de la Haga

din decembrie 1969 se decidea constituirea progresivă a unei unităţi Europene

monetare. În februarie 1970, băncile centrale din cele şase ţări perfectează şi pun în

aplicare mecanisme de cooperare pe termen scurt, sub forma unor preţuri fixe pe trei

luni. În octombrie 1970, Ministrul de Finanţe al Luxemburgului, prezintă Consiliului

Europei un raport, asupra formelor, pe care trebuie să le îmbrace elaborarea treptată

a unei uniuni monetare, în Europa. Ea ar fi trebuit să se realizeze în principiu, în 1980

şi să cunoască o etapă prealabilă, marcată de îngustarea marjelor de fluctuaţie intra-

europene şi de o cooperare monetară mai strânsă.

Acordurile de la Bâle (Elveţia), semnate la 10 aprilie 1972 au concretizat

această primă etapă, prevăzând o restrângere a fluctuaţiei între monedele ţărilor

participante, cu plus sau minus 2,25%, ceea ce ducea, cu ocazia intrării lor în vigoare

la 24 aprilie 1972, la constituirea “şarpelui monetar”, Băncile centrale se angajau să

intervină, pentru menţinerea cursului, între limitele fixate. Pentru a facilita aceste

intervenţii, erau preconizate alte forme de susţinere monetară, decât cele elaborate în

1970, de tipul creditelor nelimitate pe termen foarte scurt.

Paritatea monedei europene era fixată la plus sau minus 2,25%, în raport cu

dolarul, ceea ce crea imaginea unui "şarpe în tunel". Apoi, datorită fluctuaţiei

generalizate a monedei, în cursul anului 1973, şarpele iese din tunel. Monedele

europene aveau o fluctuaţie concertată vis-a-vis de dolar, încercând să menţină între

ele, ca marjă de fluctuaţie, tot plus sau minus 2,25 %.

Crearea Fondului European de Cooperare Monetara (F.E.C.O.M.), la 3 aprilie

1973 va permite o refacere a solidarităţii financiare a ţărilor participante.

Reglementările C.E.E. încep să prevadă necesitatea ca operaţiile monetare să fie

exprimate intr-o unitate de cont monetară europeană (UCME), a cărei valoare era

fixată la 0,888 grame aur fin. În aprilie 1976, Consiliul Comunităţii adoptă o nouă

unitate de cont europeană (UCE), pentru a exprima creşterea ajutoarelor acordate de

21

Europa, în cadrul Convenţiei de la Lomé (Togo). Noua unitate de cont este definită,

prin* referirea la ansamblul monedelor din ţările Comunităţii. Odată instituită

unitatea de cont, viaţa şarpelui monetar este reaşezată sub auspiciile acesteia.

Şarpele monetar n-a condus la o veritabilă stabilizare a taxelor de schimb intra-

comunitare, numeroase monede păstrând succesiv 'şarpele" pentru a se reîntregi

ulterior, fenomen la care se adaugă mai multe reajustări monetare, ca acelea privind

reevaluarea mărci vest-germane.

2.2. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

2.2.1 SCURT ISTORIC

Odată realizat primul obiectiv al CE şi anume crearea unei uniuni vamale în

1968 atenţia s-a îndreptat spre un obiectiv mult mai ambiţios: Uniunea Economică şi

Monetară (UEM). La simitul de la Haga din 1-2 decembrie 1969, şefii de stat şi de

guvern europeni s-au pronunţat în favoarea creării UEM. Aceasta a fost determinată

de tendinţele economice tot mai divergente din Europa şi de nevoia de ajustare a ratei

de schimb. Ceea ce se întâmplă periclita politica agrară comună care era bazată pe

preţuri uniforme exprimate într-o unitate comună de cont, convertită în monede

naţionale la rate fixe de schimb. Un al doilea factor a fost ideea prevalentă, în special,

în Franţa, că UME ar poate pune capăt hegemoniei dolarului american.

S-a solicitat unui grup de lucru prezidat de premierul luxemburghez Berre

Werner să precizeze premisele pentru realizarea Uniunii Economice Monetare

Recomandările grupului respectiv de lucru au fost publicate în octombrie 1970 şi

includeau alinierea etapizată a monedelor europene şi constituirea unei bănci centrale

europene şi a unei autorităţi bugetare europene căreia să-i fie atribuite responsabilităţi

monetare şi bugetare. La 22 martie 1971, Consiliul a adoptat decizia de principiu de a

realiza UEM în etape şi de a o înfăptui deplin în 1980. Dar a fost o înşelăciune

politică în realitate, raportul Werner nu a fost acceptat. Transferul atribuţiilor

bugetare unui organism european, controlat democratic - un centru de decizie asupra

politicii economice - a fost inclus în raport în primul rând la insistenţa nemţilor şi

olandezilor. Aceasta era contrară punctului de vedere gaullist despre CE ca un acord

22

interguvernamental şi în consecinţă Consiliul de Miniştri n-a putut să ajungă la

consens cu privire la definiţia preciză a ultimei faze a UEM. Decizia de principiu a

fost astfel un pas în neant: nimeni n-a ştiut unde va duce. De fapt, n-a fost clar ceea

ce s-a căzut de acord la Haga.

Oamenii interpretaseră greşit semnele şi prăbuşirea rapidă a sistemului Bretton

Woods, care a însemnat şi sfîrşitul ratelor fixe de schimb, a făcut aproape imposibilă

realizarea de progrese ale UEM în Europa. Şocul provocat de preţul petrolului în

1973-1974, care a afectat în diverse moduri ţările europene, a jucat rolul lui. Dar nu

era numai o chestiune de "nu se poate": lipsea de asemenea voinţa politică. Cele 6

state membre ale CE au decis în martie 1972 să-şi unească valutele într-un sistem cu

marje de fluctuaţii reciproc limitate, cunoscut sub denumirea de "şarpe".

S-au alăturat şarpelui şi alte ţări europene, deşi uneori pentru foarte puţin timp,

ca de ex. Regatul Unit, care n-a putut însă ţine pasul cu forţa valutelor continentale şi

a trebuit să părăsească Şarpele după câteva luni şi Franţa a trebuit să se retragă în

februarie 1973, şi, deşi i s-a alăturat iarăşi în 1975, n-a fost totuşi pe multă vreme.

Cooperarea monetară europeană ajunsese la un impas şi motivul era clar: politicile

economice ale ţărilor membre erau prea divergente şi rezistenţa lor la şocuri externe

varia considerabil.

Când Regatul Unit, Irlanda şi Danemarca s-au alăturat CE la 1 ianuarie 1973,

statele membre, acum în număr de 9, au început să înveţe să vorbească fiecare limbile

celorlalţi. Aderarea Regatului Unit, a reîntărit opinia celor care aveau rezerve în

privinţa unor aranjamente supranaţionale.

2.2.2. ÎNFIINŢAREA S.M.E.

În iulie 1978, reprezentanţii diferitelor ţări membre ale Comunităţii şi-au

afirmat voinţa, de a crea “un sistem monetar european” succesor al şarpelui, care să

conducă la o zonă de stabilitate în Europa şi care să faciliteze convergenţa dezvoltării

economice, oferind un nou impuls procesului de Uniune Europeană. În decembrie

1978, principiile S.M.E. sunt adoptate, iar la 13 martie 1979 ele intră efectiv în

vigoare.

23

Elementele comune ale S.M.E. şi ale "şarpelui monetar" se referă la stabilitatea

taxelor de schimb, marjele de fluctuaţie admise fiind, de asemenea, de plus sau minus

2,25 % şi la solidaritatea statelor membre, asigurată prin FECOM, care deschide

posibilităţi balanţelor de plăţi. Dincolo de aceste similitudini, mecanismele “şarpelui

monetar” şi ale “Sistemului Monetar European” se deosebesc în mod profund.

Astfel, funcţionarea SM.E. se bazează pe existenţa unei monede comune –

ECU (numele unei vechi monede franceze - este abrivierea lui European Currency

Unit). Dacă Unitatea de cont monetară europeană UCME era definită prin raportare la

o cantitate de aur, ECU, ca si unitatea de cont europeana UCE, este constituită,

pornindu-se de la un ansamblu de monede europene. Reglementarea nr. 3180/78 a

Consiliului Europei din 18 decembrie 1978 prevede ca de la l ianuarie 1979,

operaţiunile monetare să fie exprimate (redactate) în unităţi de cont numite “ECU”,

definite prin suma crescătoare a următoarelor monede ale statelor membre:

- 0,828 Mărci vest-germane

- 0,0885 Lire sterline

- 1,15 Franci francezi

- 109 Lire italiene

- 0,286 Florini olandezi

- 3,66 Franci belgieni

- 0,14 Franci luxemburghezi

- 0,217 Coroane daneze

- 0,00759 Lire irlandeze

Locul ocupat de fiecare monedă în interiorul unui ECU, depinde de importanţa

economică a fiecărui stat participant la Sistemul Monetar European, prin raportare la

celelalte state, acest loc fiind în funcţie de valoarea P.N.B. şi a schimburilor de marfă

intra-comunitare, aparţinând fiecărei ţări.

Unitatea de Cont Europeană, având la bază un "coş valutar", care cuprindea

cele 9 monede ale ţărilor Comunităţii europene, în sume fixe la acea dată, a fost

calculată pe baza valorilor acestor monede la 28 iunie 1974, valoarea iniţială a

cursului UCE fiind egală cu 1 DST (Drept Special de Tragere).

24

DST este un instrument monetar internaţional, care serveşte în principal ca

unitate de cont şi de rezervă. A fost creat de Fondul Monetar Internaţional (FMI) în

urma deciziei Consiliului guvernatorilor din 28 septembrie 1967 şi a modificării

statutului său, fiind destinat să acopere o parte din nevoile globale de “lichiditate

internaţională”.

Valoarea iniţială a ECU a fost aceeaşi cu a UCE şi, deci, cu a unui DST.

Ulterior, valoarea UCE şi deci a ECU a evoluat diferit de cea a DST, datorită

deosebirilor de structură a celor două "coşuri" (de exemplu, la l martie 1979 1 DST =

1,28800 $, iar 1 UCE = 1,35219 $).

Ponderea monedelor din "coşul" ECU este stabilită în funcţie de gradul de

participare la comerţul intercomunitar, de mărimea produsului intern brut (PIB) al

fiecărei ţări comunitare şi de cota-parte a băncilor centrale din cadrul Comunităţii

Economice Europene, la Fondul European de Cooperare Monetară.

Decizia din 5 decembrie 1978 prevedea posibilitatea revizuirii compoziţiei

ECU în trei cazuri: la şase luni după intrarea în vigoare a SME, la fiecare cinci ani şi

atunci când variaţia ponderii oricăreia din valutele care compun ECU, este mai

mare de 25%. Ultima revizuire a coşului "ECU" (a treia de la crearea SME) s-a

înfăptuit la 19 iunie 1989, când odată cu modificarea respectivă, peseta şi escudo au

fost integrate în noul "coş".

Cursul ECU poate fi exprimat în oricare din valutele care compun "coşul", ca

şi în funcţie de cele aflate în afara lui.

Cursul teoretic al ECU, exprimat intr-una din monede, este egal cu suma

cursurilor de schimb ale valutelor componente, ponderate în funcţie de cota-parte, în

cadrul "coşului" ECU. El este calculat zilnic de Comisia comunitară.

De asemenea, fiecare monedă europeană are un curs stabilit prin raportare la

ECU, numit "curs pivot", astfel că la 8 octombrie 1990, data intrării lirei sterline în

S.M.E., situaţia se prezenta în felul următor:

25

Devize Valoarea unui ECU în devize la 8/10/1990

Devize Valoarea unui ECU în devize la 8/10/1990

Marca vest-germană 2,05586 Francul francez 6,89509Lira sterlină 0,696904 Florinul olandez 2,31643Francul belgian 42,4032 Francul

Luxemburghez42,4032

Lira italiană 1538,24 Coroana daneză 7,84195Lira irlandeză 0,767417 Drahma grecească 205,311Escudo portughez 178,735 Peseta spaniolă 133,631

Cele menţionate mai sus se referă la aşa numitul ECU oficial considerat

element central 'al Sistemului Monetar European, creat de băncile centrale în 1979,

pornindu-se de la depozitele în aur şi de la dolarii vărsaţi în fondul special, numit

Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM). Acest ECU are, după cum am

văzut, o valoare convenţională (aceea a unui coş compus dintr-o anumită cantitate din

fiecare dintre monedele comunitare) şi el nu circulă, decât între băncile centrale, fiind

utilizat pentru acordarea reciprocă de credite, ca şi pentru reglarea conturilor lor,

fiecare schimb reprezentând nu numai conţinutul unui "coş", ci şi o cantitate de aur şi

dolari.

Începând cu anul 1980, instabilitatea dolarului şi neregulile de pe pieţele

financiare au favorizat o dezvoltare spectaculoasă a rolului ECU în operaţiunile cu

caracter comercial. Este momentul definirii noţiunii de ECU privat (comercial), care

poate fi deţinut şi utilizat de oricine pe piaţă. Relativa sa stabilitate (care permite

fixarea pe o perioadă mai lungă a preţurilor contractate), însoţită de o rată de dobânzi

medii, permit ca ECU să fie preferat, atât ca monedă împrumutată rezidenţilor, cu o

rată a dobânzii ridicată, cât şi ca monedă utilizată de investitori în plasamente, cu o

rată scăzută a dobânzii.

În afară de avantajul stabilităţii relative menţionat mai sus, ECU prezintă în

plus, şi avantajul unui cost redus (emisiunea în ECU este mai ieftină decât emisiunea

în dolari sau mărci germane) şi al posibilităţii de a avea acces la pieţe diversificate.

La sfârşitul anului 1986, se estima la 69,1 miliarde dolari, ponderea activelor bancare

în ECU faţă de 11,9 miliarde dolari în 1983.

26

După 1981, paralel cu tranzacţiile comerciale în ECU, s-au intensificat şi cele

financiare în ECU, astfel că numai în 6 ani s-au efectuat 300 împrumuturi, suma lor

evaluată în dolari, crescând de la 200 milioane la 6,7 miliarde în 1986. De asemenea,

în ultimii ani, ECU a fost utilizat tot mai des la completarea cecurilor de călătorie

(începând din iunie 1985), pentru tinerea contabilităţii firmelor, pentru facturare

(10% din marile firme europene) etc.

În cadrul S.M.E., ECU este folosit pentru calcularea indicatorului de

divergenţă. Acest indicator, iniţial având drept scop să indice ţara a cărei rată de

schimb se abătea prea mult faţă de cea a celorlalţi participanţi.

În 1985 la Amsterdam s-a deschis prima piaţă mondială cu opţiuni de schimb

ECU/dolari.

Aceste progrese incontestabile, înregistrate de utilizarea ECU în operaţiunile

private, nu s-au dovedit însă suficiente, pentru crearea unei veritabile pieţe financiare

europene integrate. Deşi statisticile, privind activele externe ale băncilor comunitare,

arătau că C.E.E. era prima zonă bancară a lumii (circa 60% din intermedierea

financiara internaţională), totuşi C.E.E. nu reprezenta în 1990 o identitate financiară

specifică, cu atât mai mult cu cât, 60% din activele externe ale băncilor din C.E.E.,

erau exprimate în dolari. Moneda americană, preponderentă pe piaţa europeană,

urmându-şi superioritatea şi în domeniul reglării schimburilor comunităţii cu

exteriorul, frâna realizarea integrării financiar-europene. ECU risca să se desfiinţeze,

în condiţiile în care, integrarea internaţională prin dolar, s-ar fi dovedit mai puternică,

decât integrarea europeană prin ECU. În astfel de condiţii, şefii de state şi de guverne

ai ţărilor membre, au trebuit să decidă, trecerea la o nouă etapă în organizarea

Sistemului Monetar European, pentru a face din ECU oficial, nu numai o monedă de

cont, ci şi o monedă-mijloc de plată şi de rezervă, admisă de toate statele membre ale

Comunităţii. Această decizie istorică a fost luată în decembrie 1991 prin Tratatul de

la Maastricht.

Conform Rezoluţiei Consiliului European, SME urmăreşte să fixeze o

stabilitate monetară sporită în Comunitate. El trebuie să fie considerat ca element

fundamental al unei vaste strategii având drept obiectiv o creştere distrusă a

27

stabilităţii, SME va uşura convergenţa dezvoltării economice şi va da nu un nou

impuls procesului Uniunii Europene. Consiliul consideră că SME va avea un efect

stabilizator în relaţiile economice şi monetare internaţionale. Acest sistem va fi deci

cu siguranţă conform intereselor ţărilor industrializate cât şi a ţărilor în dezvoltare. La

Brâme, discuţiile Consiliului au fost purtate asupra unui sistem vizând să stabilească

o cooperare monetară mult mai strânsă ajungând la o zonă de stabilitate în Europa. Ei

au considerat că stabilirea unei astfel de zone va constitui “un obiectiv deschis dorit”

şi l-au constituit un sistem durabil şi eficient.

2.3. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Decizia clară în formarea Unităţii Monetare Europene (U.M.E.) a necesitat şi o

decizie politică, în sensul forţării unei politici monetare comune. A fost nevoie de un

angajament clar al băncilor centrale din mai multe ţări membre ale Comunităţii

Europene, pentru susţinerea reciprocă a monedelor naţionale şi urmărirea unei

politicii monetare comune.

Obiectivul urmărit este unul singur: trecerea definitivă, de la monede naţionale

şi politici monetare separate, către o singură politică monetară şi o singură monedă.

Elementele principale ale unei perioade de tranziţie către o astfel de structură

economică, stabilite în Tratatul de la Maastricht sunt:

a) criterii de convergenţă (egalizare) privind inflaţia, rata dobânzii pe

termen lung, deficitul fiscal, datoria publică şi participarea la Sistemul Monetar

European;

b) un calendar lung de până la 6 ani şi inflexibil;

c) un salt de la Sistemul Monetar European (S.M.E.) la - Unitatea Monetară

Europeană (U.M.E.) condus de o instituţie ce nu există încă, criteriile de

convergenţă constituind problema cheie. În acest context o ţară va trebui să

respecte următoarele condiţii:

- moneda naţională va respecta marjele de fluctuaţie ale ratei de

schimb stabilite de S.M.E., încercând să neutralizeze eventualele tensiuni pe o

perioadă de doi ani;

28

- o rată a dobânzii pe termen lung care să nu depăşească cu mai

mult de 2% pe cea a primelor trei ţări;

- o rată medie a inflaţiei care să nu depăşească cu mai mult de 15%

pe cea a primelor trei ţări;

- o poziţie financiară stabilă concretizată în: deficitul anual sau

planificat să fie mai mic de 3% din P.I.B. cu excepţia cazului când, deşi este

mai mare, a scăzut continuu şi substanţial până la un nivel ce se apropie de 3%

sau când depăşirea acestui plafon este excepţională sau temporară.

În condiţiile în care rata dobânzii nu este un criteriu independent, iar inflaţia

este un indicator relativ şi nu absolut, singurul criteriu cu adevărat valabil rămâne

limita datoriei fiscale, în legătură cu care, s-a stabilit cea mai mare flexibilitate, dat

fiind că, insolvabilitatea unui stat membru ar putea periclita independenţa Băncii

Centrale Europene. Testele fiscale constituie în acelaşi timp şi o verificare a dorinţei

de angajare deplină a statelor comunitare, în favoarea unei stabilităţi monetare. Cele

patru criterii reprezintă condiţii obligatorii pentru realizarea Uniunii Economice şi

Monetare, fiecare în parte şi toate împreună, fiind destinate să măsoare intensitatea

integrării europene.

Prima condiţie se referă la realizarea unui nivel înalt al stabilităţii preţurilor.

Criteriul de evaluare a acestei stabilităţi presupune, ca nivelul mediu anual al

indicelui de creştere a preţurilor la bunurile de consum, existent în ţara candidată la

U.E.M., cu un an înainte de efectuarea cererii de intrare în Uniune, să fie superior cu

maximum 1,5 %, nivelului calculat prin medie, între indicii de creştere ai primelor

trei ţări membre, slab inflaţioniste.

Al doilea criteriu se referă la posibilităţile de susţinere a finanţelor publice,

avându-se în vedere două raporturi:

a) raportul dintre nevoia de finanţare a administraţiei publice şi Produsul Intern

Brut (P.I.B.), nu trebuie să depăşească o valoare de referinţă fixată la 3%;

b) raportul dintre datoria publică şi Produsul Intern Brut (P.I.B.), nu trebuie să

depăşească 60%.

29

A treia condiţie prevede respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute

prin mecanismul de schimb al Sistemului Monetar European, pentru cel puţin doi ani.

Ţara care candidează la Uniune, nu trebuie să-şi devalorizeze moneda pe parcursul a

doi ani, care preced cererea de admitere şi nici să nu beneficieze de marje lărgite ale

fluctuaţiei, ca de exemplu 6% în loc de 0,25 %.

Caracterul durabil al convergenţei, constituie cea de a parte condiţie. Se

prevede ca dobânda pe termen lung asupra obligaţiunilor de stat, să nu fi depăşit, la

un an înainte de cererea de admitere în U.E.M., cu mai mult de 2%, media dobânzilor

celor trei ţări membre, cel mai puţin inflaţioniste.

Potrivit estimărilor efectuate de Comisia Europeană în 1992, ţările care

îndeplineau atunci, toate criteriile erau: Franţa, Germania, Luxemburg şi Danemarca

(în ciuda unui nivel de 67,2% al raportului datorie/P.I.B., dar cu evidente tendinţe de

scădere).Alte ţări din zona mărcii germane nu îndeplineau unul sau două criterii

referitoare la deficitul public: Belgia –datoria publică 129 %, Olanda - datoria publică

78,4% şi necesarul de finanţare - 4,4%.

Recunoaşterea celor patru criterii, drept condiţii pentru admiterea în U.E.M., a

constituit prilejul unor intense discuţii, între adepţii doctrinei gradualismului şi

convergenţei şi adepţii "marşului forţat", fiind acceptată în cele din urmă

convergenţa. Raportul Werner din 1970 propunea un compromis, între ideile

teoreticienilor "economişti", care susţineau crearea U.E.M. printr-o iniţială

coordonare a politicilor economice şi prin integrarea progresivă a economiilor şi cele

ale teoreticienilor "monetarişti", care susţineau teza declanşării imediate a uniunii

monetare, ce ar impune ţărilor angajate, obligaţia de a-şi integra cât mai rapid

economiile. Alegerea criteriilor nu s-a făcut direct, pe baza unui model

macroeconomic propus de Comisie, ci a fost rezultatul deliberărilor din cadrul

conferinţei interguvernamentale. Prin stabilirea lor, s-a încercat atingerea unui punct

de echilibru: criteriile prea suple ar fi întârziat crearea U.E.M., în timp ce criteriile

prea stricte ar fi accelerat constituirea U.E.M., dar ar fi angrenat autodistrugerea ei,

printr-un eventual dumping social.

În legătură cu criteriile de convergenţă, se apelează la conceptul de "zonă

30

monetară optimală" (Z.M.O.), zonă monetară formată prin hotărârea mai multor ţări

de a se uni, stabilind o relaţie fixă între ratele lor de schimb, aşa cum este cazul

U.E.M. La această situaţie se adaugă un criteriu suplimentar, referitor la mobilitatea

forţei de muncă: dacă şomajul, apărut într-o ţară, poate fi resorbit de o deplasare a

forţei de muncă spre altă ţară, membră U.E.M., viabilitatea zonei monetare este

asigurată.

Criteriile de convergenţă stabilite la Maastricht sunt aşadar necesare dar nu şi

suficiente. De aceea este recomandată corelarea lor cu aspecte economice reale,

pentru a fi posibilă analiza cu luciditate a şanselor de realizare a unei uniuni monetare

şi pentru delimitarea zonei optime în care s-ar putea înfăptui. Referindu-se la aceasta,

Roy Denman ia în considerare o serie de elemente, dintre care amintim: 2

- Mobilitatea factorilor de producţie. Ţările cu un grad înalt de mobilitate

a factorilor sunt candidate preferenţiale la integrarea monetară, întrucât

mobilitatea factorilor este un substitut al flexibilităţii cursurilor valutare, în

procesul de adaptare internaţională la şocuri economice.

- Flexibilitatea veniturilor salariale şi a preţurilor. Ea facilitează

adaptarea la şocuri exogene şi reduce efectul negativ al acestora asupra şomajului

şi a inflaţiei. Ca urmare, ţările în care piaţa muncii este mai flexibilă, au şanse mai

mari de integrarea fiscală.

- Integrarea fiscală se concretizează în armonizarea sistemului de plăţi la

nivel interguvernamental.

- Diversificarea structurilor de producţie. Economiile diversificate

asigură o protecţie crescută împotriva şocurilor specifice, care ar putea afecta un

anumit sector economic.

- Similaritatea structurilor de producţie. Şocurile economice vor avea un

impact simetric asupra ţărilor cu structuri de producţie similare, condiţie în care nu

va mai fi nevoie de folosirea ratei de schimb ca instrument de ajustare.

- Gradul de deschidere economică, factori politici etc.

Uniunea Economică şi Monetară poate fi susţinută numai dacă, economiile

2 Roy Denman, 0ne Currency Will Help Keep Ghosts from Europe's Battlements, International Herald Tribune, December 26, 1995.

31

ţărilor participante reacţionează la schimbările intervenite, cu aceeaşi flexibilitate şi

dacă mobilitatea geografică şi ocupaţională a mâinii de lucru este deosebit de ridicată.

Altfel, şocurile economice vor avea un impact puternic asimetric la nivel regional.

Dacă însă convergenţa economică reală nu va avea loc, iar U.E.M. se va baza

doar pe criteriile de convergenţă de la Maastricht, nefavorizând similaritatea

răspunsului la şocuri, atunci există pericolul apariţiei unor pronunţate diferenţieri

între regiuni, diferenţieri referitoare la şomaj, venituri şi creştere economică.

Câtă vreme şocurile economice vor afecta diferit ţările comunitare, iar

mobilitatea capitalurilor şi a forţei de muncă va fi mai scăzută, nu va exista o zonă

optimă de înfăptuire a uniunii monetare.3

Dacă totuşi va fi creată o uniune monetară, ea va cunoaşte, printre urmări,

diferenţe regionale mari, sub raportul ocupării forţei de muncă, inegalităţii importante

în nivelul veniturilor, propagate de la centru înspre marginile uniunii şi, mai ales, va

ridica la cote nebănuite tensiunile sociale şi politice.

Conferinţa interguvernamentală a statelor membre ale Uniunii Europene, care

a avut loc la Torino, la 29 martie 1996 şi-a propus să redefinească coordonatele

integrării în funcţie de problemele noi, care au apărut în viaţa economică, politică şi

socială a Europei şi a lumii.

CALENDARUL CONSTITUIRII UEM

Potrivit înţelegerii realizate la Maastricht, UEM urma să fie edificată în trei

etape. Elementul central al primelor două faze îl constituie efortul guvernelor ţărilor

membre de a realiza convergenţa urmărită în baza celor cinci criterii menţionate mai

sus.

Faza l (de la 1 iulie 1990)

Principalele obiective care trebuiau atinse în această etapă se referă la:

• liberalizarea circulaţiei intracomunitare a capitalurilor (cu unele excepţii în

cazul Irlandei, Greciei, Spaniei şi Portugaliei);

• integrarea tuturor monedelor naţionale în SME şi “îngheţarea” compoziţiei 3 Vezi, Cristian Schmidt, Thomas Straubhaar, Maastricht II: Are Real Convergence Criteria Needed?, Intereconomics nr. 5/1995.

32

coşului de monede în funcţie de care este definită valoarea monedei comunitare

(ECU):

• întărirea mecanismelor de cooperare în materie monetară (prin extinderea

atribuţiilor Comitetului Guvernatorilor băncilor centrale) şi coordonării politicilor

fiscal-bugetare naţionale.

Evoluţiile înregistrate în cadrul acestei faze nu au confirmat în întregime

aşteptările. Deşi lira sterlină a aderat la SME în 1990 (drahma grecească rămânând

singura monedă comunitară din afara sistemului), acesta a avut de suportat şocuri

speculative extrem de puternice, determinate în principal de situaţia particulară a

celei mai puternice monede din sistem (marca germană) ca urmare a introducerii sale

în fosta R.D.G.

Aceste presiuni au avut ca prim rezultat ieşirea din SME a lirei sterline şi a lirei

italiene (septembrie 1992), precum şi un val de devalorizări ale altor monede,

incapabile să se menţină în interiorul marjelor de fluctuaţie admise de Mecanismul

Cursurilor de Schimb (MCS) al SME: peseta spaniolă, escudo - 1 portughez şi lira

irlandeză. Atacurile speculative, devenite mult mai puternice odată cu liberalizarea

circulaţiei capitalurilor, au continuat în 1993 extinzându-se şi asupra altor monede. A

fost astfel necesară lărgirea substanţială a marjelor de fluctuaţie admise în cadrul

MCS, de la 2,25% (şi 6% în cazul anumitor monede), la 15 %.

Paradoxal însă, acest eşec al SME nu a făcut decât să scoată şi mai mult în

evidenţă că singura modalitate de a asigura stabilitatea cursurilor valutare într-un

context de liberă circulaţie a capitalurilor o reprezintă trecerea la moneda unică. De

asemenea, respingerea de către ţările membre ale UE a opţiunii reintroducerii

controlului pe scară largă asupra mişcărilor de capital a confirmat cu putere

ataşamentul acestora faţă de principiile pieţei interne unice şi, în perspectivă, ale

UEM.

Faza a II-a (de la 1 ianuarie 1994)

Coordonatele principale ale acestei faze pot fi rezumate astfel:

• înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), precursor şi embrion al

33

viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE). Amplasat la Frankfurt, IME are ca membri

toate băncile centrale (autorităţile monetare) din ţările membre ale UE. Rolul său este

de a planifica detaliile funcţionării viitoarei Bănci Centrale Europene şi de a

monitoriza tranziţia la uniunea monetară.

Funcţiile sale, subsumate acestor obiective, cuprind:

- întărirea cooperării între băncile centrale în domeniul reglementărilor

contabile şi de supraveghere bancară, ca şi în sistemele informatice:

- formularea de recomandări şi facilitarea coordonării în materie de politică

monetară:

- supravegherea funcţionării SME:

- dezvoltarea utilizării private a ECU:

- ameliorarea sistemelor statistice şi de plăţi:

- pregătirea emisiunii monedei unice.

• Desăvârşirea liberei circulaţii a capitalurilor

• Asigurarea independenţei băncilor centrale din ţările membre UE şi

interzicerea refinanţării de către acestea a autorităţilor publice.

Pe parcursul acestei faze, are loc transferul gradual al prerogativelor

autorităţilor monetare naţionale către BCE. Realinierea cursurilor de schimb în cadrul

SME nu mai poate avea loc decât în circumstanţe cu totul excepţionale. Tot în cursul

fazei a doua, Comisia Europeană elaborează anual orientări macroeconomice pe care

le supune dezbaterii ECOFIN, care poate formula pe baza lor recomandări concrete la

adresa guvernelor din statele membre.

Durata acestei faze depinde de situaţia îndeplinirii criteriilor de convergenţă:

dacă majoritatea ţărilor membre satisfac aceste criterii în 1996, trecerea Ia faza

următoare se produce începând cu 1997. În caz contrar (care, de altfel, este mai mult

decât probabil), trecerea la ultima fază se va produce cu începere din 1999, şi numai

în ţările care vor fi îndeplinit criteriile de convergenţă. 0 decizie referitoare Ia care

vor fi aceste ţări se va lua înainte de 1 iulie 1998.

Faza a III-a are trei coordonate principale:

• începerea activităţii BCE, care va înlocui IME

34

• fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb între monedele ţărilor participante

• introducerea efectivă a monedei unice

Punerea în aplicare a acestor măsuri reclamă o planificare detaliată si se va

produce, la rându-i, în trei etape.

ACTIUNI PROGRAMATE ÎN ULTIMA FAZĂ A CREĂRII UEM

1998-1999:

- ia fiinţă BCE, responsabilă pentru formularea unei politici monetare comune,

cu sprijinul băncilor centrale ale ţărilor participante la ultima fază a UEM

- este numit Consiliul Executiv al BCE

- se stabileşte data limită la care monedele naţionale urmează a fi înlocuite de

moneda unică

1999-2001:

- cursurile de schimb ale monedelor ţărilor participante sunt fixate irevocabil

de către Consiliul UE (este necesară unanimitatea statelor membre participante la

ultima fază a creării UEM), la propunerea Comisiei Europene şi după consultarea

BCE

- moneda comunitară încetează a mai fi definită pe baza unui coş de monede

naţionale şi devine o monedă de sine stătătoare comună: monedele naţionale devin,

pe teritoriul ţărilor de emisiune, înlocuitori ai monedei comune, la parităţi fixate prin

Regulament al Consiliului UE

- BCE efectuează tranzacţii exprimate în moneda comună cu toţi actorii

implicaţi în politica monetară (băncile centrale ale statelor participante şi băncile

comerciale)

- datoria publică a ţărilor participante este exprimată în moneda comună, iar

noile emisiuni de obligaţiuni guvernamentale (titluri de stat, bonuri de trezorerie etc.)

sunt de asemenea exprimate în aceeaşi monedă

2002:

- noi însemne monetare (bancnote, monedă metalică divizionară) sunt emise -

35

vechile monede naţionale îşi încetează circulaţia.

PRINCIPALELE ELEMENTE ALE UEM

Autoritatea monetară unică

Obiectivul principal al autorităţii monetare, stabilit prin tratatul de la

Maastricht, este asigurarea stabilităţii preţurilor. în acest scop, este garantată deplina

ei independenţă faţă de instituţiile şi organismele comunitare, ca şi faţă de orice

guvern sau altă instituţie naţională.

Politica monetară curentă va fi pusă în aplicare de un Consiliu Executiv

compus din 6 persoane independente, numite de Consiliul European pentru un

mandat (nereînnoibil) de 8 ani.

Strategia monetară de ansamblu va fi formulată de un Consiliu al

Guvernatorilor, compus din membrii Consiliului Executiv şi din guvernatorii băncilor

centrale din ţările participante la UEM.

Mandatul membrilor Consiliului Guvernatorilor va fi de minimum 5 ani, ceea

ce presupune că, în ţările unde guvernatorul băncii centrale este numit pentru o

perioadă mai scurtă, reglementările respective trebuie modificate.

Deciziile Consiliului Guvernatorilor urmează a fi luate, în majoritatea

cazurilor, prin majoritatea simplă a membrilor săi.

Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale participante vor forma

“Sistemul European al Băncilor Centrale” (SEBC).

Banca Centrală Europeană nu are dreptul să crediteze autorităţile publice, fie

ele comunitare, naţionale sau regionale. De asemenea este interzisă achiziţionarea (pe

piaţa secundară) a titlurilor de credit emise de aceste autorităţi.

Atribuţiile Băncii Centrale Europene, atotcuprinzătoare în materie de politic

monetară, sunt mai nuanţate în alte domenii aflate îndeobşte sub răspunderea băncilor

centrale.

Politica cursului de schimb: Aceasta urmează a fi determinată de Consiliul UE,

dar cu consultarea Băncii Centrale Europene. Atribuţiile Consiliului în acest domeniu

36

se referă în principal la încheierea de acorduri privind eventuale sisteme ce leagă

moneda comună de monede terţe. încheierea unor asemenea acorduri necesită

întrunirea votului unanim al Consiliului, dar pentru modificarea ulterioară a

parităţilor dintre moneda comună şi cele terţe este suficientă majoritatea calificată.

Rolul de reglementare şi supraveghere a sistemului bancar: Atribuţiile

specifice în materie ale Băncii Centrale Europene urmează a fi definite de Consiliul

UE, prin decizii unanime pe baza propunerilor formulate de Comisia Europeană.

Băncile centrale naţionale vor continua să deţină prerogative importante în materie de

reglementare şi de aplicare a normelor prudenţiale.

Faptul că, în domeniile susmenţionate, BCE împarte responsabilităţile cu alte

entităţi are unele influenţe şi asupra politicii monetare promovate de aceasta. Astfel:

• politica monetară promovată de BCE trebuie să fie compatibilă cu menţinerea

parităţii la care moneda unică este legată de monedele terţe:

• atribuţiile legate de asigurarea sănătăţii sistemului bancar pot uneori să

slăbească caracterul antiinflaţionist al politicii monetare (de exemplu, practicarea

unor dobânzi înalte poate antrena, în anumite circumstanţe, reducerea calităţii

portofoliilor băncilor comerciale, în măsura în care clienţii acestora întâmpină

dificultăţi în rambursarea creditelor primite).

Moneda comună

În urma deciziei Consiliului European întrunit la Madrid (decembrie 1995),

moneda unică a UEM urmează să fie denumită „EURO".

În expresie fizică, ea urmează să-şi înceapă circulaţia la 1 ianuarie 2002 şi să

devină singurul mijloc legal de plată în ţările participante la UEM de la 1 iulie 2002.

Introducerea monedei unice reclamă o serie de operaţii pregătitoare legate de

soluţionarea unor probleme logistice şi de creşterea gradului său de utilizare din

momentul definirii sale ca monedă de sine stătătoare, substitut perfect al monedelor

naţionale pe teritoriul ţărilor participante la UEM (1999).

În ce priveşte cea de-a doua problemă, atât IME cât şi Consiliul European se

situează pe poziţia potrivit căreia operatorilor privaţi nu trebuie să li se impună

37

utilizarea predilectă a monedei comune înainte ca aceasta să devină singurul mijloc

legal de plată. EURO va deveni însă, în 1999, moneda în care vor fi exprimate atât

tranzacţiile desfăşurate de BCE cât şi instrumentele datoriei publice a statelor

participante. Pentru a facilita această “tranziţie”, încă înainte de 1999 o anumită

proporţie (ce urmează a fi definită) a datoriei publice a statelor participante va fi

emisă în EURO.

Problemele logistice vor fi destul de complicate şi vor necesita o pregătire

timpurie şi amănunţită. Ele se referă la:

• tipărirea bancnotelor necesare şi producerea monedei metalice divizionare în

cantităţi suficiente;

• modificarea instrumentelor de plată (cecuri, cărţi de credit) şi a sistemelor

informatizate de plăţi:

• desfăşurarea unor campanii vaste de informare şi conştientizare a publicului

larg.

Se estimează că durata necesară pentru derularea în bune condiţii a tuturor

acestor activităţi se ridică la 3-4 ani, ceea ce face necesară lansarea lor că mai curând

cu putinţă.

38

CAPITOLUL III. SUPRAVIZAREA BANCARĂ ÎN

COMUNITATEA EUROPEANĂ

3.1. JUSTIFICĂRILE PENTRU SUPERVIZAREA DE PRUDENŢĂ A INTERMEDIARILOR FINANCIARI.

Băncile şi intermediarii financiari similari îndeplinesc un rol distinct în

funcţionarea egală a economiei. Acţionând ca transformatoare de lichiditate ce

intermediază între băncile lichide şi nelichide, ele contribuie la alocarea eficientă a

resurselor. Astfel ele impun şi evaluează riscul ceea ce într-o piaţă eficientă ar

optimiza, în principiu, balanţa risc-profit. De asemenea ele asigură serviciile

principale de transmitere a banilor, fără de care economiile moderne ar opera cu

dificultate, aceste funcţii de bază ale sectorului bancar fiind de mult timp privite ca o

justificare a reglementărilor care asigură păstrarea eficacităţii sistemului productiv.

Deşi spiritul multor legi recente care afectează băncile ( inclusiv măsurile

programului de piaţă mică) este să reducă barierele de intrare pe piaţă, multe ţări au

întărit simultan controlul prudenţial al băncilor.

Motivaţiile acestor controale prudenţiale diferă de la ţară la ţară,

reflectând dezvoltarea istorică a practicii de reglementare şi caracterul sistemelor lor

financiare. În unele ţări predomină deţinerea publică a instituţiilor financiare majore

alte ţări au sisteme financiare centralizate în care grupurile financiare majore au un

rol conducător, în timp ce în altele sistemul este fragmentat fie regional, fie după tipul

de serviciu. Felul în care sistemul financiar s-a dezvoltat în oricare ţară este inevitabil

legat de istoria, cultura şi modelul ei evolutiv. Aşa cum Chaury (1990) spune despre

sistemul de reglementări american: “este bazat pe o colecţie arhaică de legi şi

regulamente, formulate ca reacţie la crizele financiare, economice şi politice.”

Admiţând că supervizarea prudenţială este un concept mai îngust decât

reglementarea, el ia în considerare cazul unui rol întărit al unei agenţii supranaţionale

39

pentru supervizarea prudenţială în contextul (sistemul European al Băncilor

Centrale).

3.1.1. SCOPURILE REGLEMENTĂRILOR BANCARE.

În teorie, băncilor li se atribuie în mod normal 2 roluri:

În primul rând, ele oferă altor agenţi economici asigurarea lichidităţilor şi

oportunităţi de divizare a riscului. Cu alte cuvinte, băncile au un avantaj competitiv în

asigurarea anumitor clase de servicii financiare. În al doilea rând, băncile sunt căi

eficiente de a minimaliza costurile stimulative care apar în contextul monitorizării în

medii de informaţie asimetrică. În plus, băncile au un rol particular în asigurarea

sistemelor de plăţi ceea ce înseamnă că ele sunt o parte critică a infrastructurii

economice (aşa cum argumentează Dewatrifient şi Tirale 1992)

Întrucât se argumentează deseori că o structură de piaţă competitivă furnizează

ea însăşi disciplina asociată cu reglementarea se pune întrebarea: trebuie băncile să

fie subiectul unei reglementări speciale? Există un număr de aspecte ale activităţii

bancare care o disting de celelalte sectoare şi deci sunt în atenţia reglementărilor.

Într-o recenzie făcută de OECD (1992) asupra reglementării bancare au fost

identificate 3 obiective-cheie:

1. menţinerea stabilităţii sistemului financiar, în scopul de a preveni riscul

unui colaps sistemic;

2. protecţia depunătorilor faţă de riscul nerezonabili sau fraudă.

Întinderea fraudei este legată de costurile monitorizării, care rezultă din

asimetria informaţiei între depunători şi directorii de bancă întrucât numărul mare

de deţinători dintr-o bancă nu poate fi cu uşurinţă combinat pentru a obţine astfel

de informaţii;

3. asigurând funcţionare eficientă a sistemului financiar, eficienţa necesită

proiectarea unui set de norme optimale de reglementare care să minimalizeze

costul reglementării fără a împiedica realizarea obiectivelor acesteia. Operarea

40

lină a neajunsurilor sistemelor de plăţi este un alt element important al funcţionării

eficiente a sistemului financiar.

Tabelul 1, extras din OECD (1992), însumează diferitele feluri de controale de

reglementare asupra intermediarilor financiari în conformitate cu aceste 3 obiective.

Aceste obiective nu sunt în mod necesar compatibile unul cu celălalt, dar pot fi

complementare. Normele de solvabilitate dure sau cenzurarea candidaţilor de

perspectivă, de pildă, pot să întărească simultan stabilitatea sistemului si să protejeze

depunătorii, deşi ele pot deteriora eficienţa sistemului, inhibând competiţia. Există

viziuni diferite. Acestea sunt reflectate, în parte în abordările de reglementare ale

diferitor ţări, cu anumite concentrări aproape exclusive pe protecţia împotriva

colapsului sistemic, în timp ce altele favorizează protecţia depunătorilor. În plus,

scopurile prudenţiale pot intra în conflict cu obiectivele competiţiei în diferite

moduri, unele dintre ele inhibând fluxul liber serviciilor între statele membre, flux pe

care CE încearcă să-l realizeze prin completarea pieţii interne.

T i p u r i d e r e g l e m e n t a r e f i n a n c i a r ă

I Prevenirea riscurilor sistemiceA Restricţia forţelor de piaţă

Reglementarea preţurilora. Fixarea ratelor dobânzilor, taxelor, comisioanelor;b. Permiterea cartelurilor de preţ;c. Controlul direct al împrumuturilor şi scheme de investigaţie compensatorii.Restricţii asupra fluxurilor de capital peste graniţăRestricţii asupra tipurilor de activităţi

a. Specializarea bancară;b. Compartimentalizarea activitate bancară / investiţii

(securităţi)/asigurări;c. Restricţii asupra serviciilor fin. peste graniţă

Restricţii asupra instalării (organizării)

B Reglementare prudenţială1. Supervizarea ratelor, foi de balanţă şi a diversificării riscului2. Suspecţia pe loc şi auditul extern

II Prevenirea riscurilor individuale1. Standarde de calitate şi coduri de conduită2. Dezvăluirea şi cererile de informaţie3. Scheme de protecţie a depozitului

III Promovarea eficienţei sistematice1. Prohibiţia practicilor de afaceri restrictive şi a cartelurilor2. Reglarea fuzionărilor

Sursă : OECD Bănci sub stres, 1992

41

Riscul sistemic poate fi definit ca pericolul pe care căderea unei bănci iniţiale îl

va transmite altor bănci din sistem. Aceasta se întâmplă dacă banca respectivă devine

datoriile altor bănci ca bunuri, cu rezultatul că ele, în schimb, suportă deteriorarea

calităţii bunurilor care ar putea precipita o creştere a retragerilor. Căderea unei bănci

poate, adeseori, să inducă o lipsă de încredere care afectează alţi intermediari

financiari, chiar dacă ei nu sunt direct implicaţi. Un risc asociat este cel al contagiunii

din interiorul unui conglomerat financiar, contagiune determinată de componenta

conglomeratului care suferă pierderi ce subminează viabilitatea grupului.

Alte 2 funcţii de reglementare mai pot fi reţinute:

1. În primul rând ea poate ţinti să contracareze consecinţele adverse ale

“căderilor de piaţă, cum ar fi concentrarea excesivă a puterii de piaţă (mai ales

monopoluri sau carteluri) sau o lipsă a stimulentelor pentru menţinerea intereselor

clienţilor”.

2. În al doilea rând mecanismele de reglementare pot fi folosite ca

instrumente pentru scopuri de management macro-economic sau pentru promovarea

obiectivelor structurale. Desfăşurarea politicii monetare, de pildă poate fi influenţată

de raţiile/fracţiile capitalului care afectează expansiunea creditului, adeseori prin

presiuni informaţionale asupra băncilor şi mai rar prin schimbări statutare. Un

exemplu de scopuri structurale este un tratament mai favorabil al segmentelor

particulare de piaţă, cum au şi instrumentele pentru case, în timp ce altele, cum sunt

împrumuturile de consum, sunt limitate. Se poate argumenta că şi mai multe motive

de hazard moral există pentru controlorii înşişi. Asemenea cazuri se manifestă acolo

unde există mai mulţi controlori şi nici unul dintre ei nu doreşte să-şi asume

responsabilitatea pentru un anume eşec. Un alt caz există acolo unde un controlor,

care ar putea fi învinuit de un eşec, nu vrea să închidă o bancă şi, prin urmare, o ţine

deschisă mai mult timp. Hazardul moral mai apare şi ca o consecinţă de reglementare

în legătură cu schemele de asigurare a depozitului.

42

Există, în aceeaşi măsură constrângeri ale reglementării dintre care una critică

este necesitatea invitării distorsiunilor, ce discriminează entităţile financiare care sunt

sau ar putea deveni competitori direcţi. Procedând astfel, ea trebuie să permită

latitudine pentru dezvoltarea de noi servicii şi pentru evoluţia ale metodelor livrării

serviciilor. Baltensperger (1993) argumentează două tipuri de balanţe ce afectează

intervenţiile din sectorul bancar:

- între asigurarea stabilităţii şi încrederii în sistemul financiar şi

permiterea aplicării disciplinelor de piaţă;

- între asigurarea stabilităţii şi încrederii în sistemul financiar şi

încurajarea competiţiei sănătoase în intermedierea financiară.

Un act de echilibrare între exercitarea controlului şi încurajarea jocului liber al

pieţelor este, în consecinţă, cerut. Mai este important şi să conştientizăm distincţia

între “reglementare” care, aşa cum observă Quinn (1993), înseamnă numeroasele

seturi de norme ce guvernează operarea pieselor pentru servicii financiare, şi

“supervizarea prudenţială” care, în esenţă, se referă la siguranţa şi soliditatea

entităţilor financiare, concentrându-se asupra solvabilităţii si aprobării

managementului.

3.1.2. TIPURI DE REGLEMENTARE

Există puncte de vedere opuse despre cea mai bună structură a unui sistem de

reglementare pentru industria bancară şi instrumentele cele mai potrivite (Gowland,

1990). O abordare este de a privi reglementarea care o încercare de a stabili nivelul

optim al riscului întâmpinat investitori (Selles 1991). Dacă ea majorează riscul,

impunând băncilor achiziţionarea bunurilor cu riscuri mai mari, atunci se

îndepărtează de obiectivul său de a asigura stabilitatea. În practică, reglementarea

bancară trebuie să ţină seama de natura pieţei depozitului, de aversiunea relativă a

băncilor faţă de risc şi de măsura de risc potrivită.

O alternativă este facilitarea tipului de sistem pentru atingerea unor scopuri

specifice. Astfel, printre priorităţi pentru supervizare, există 2 abordări generale.

43

Pentru Belgia justificarea primară pentru supervizarea prudenţială este paza faţă de

riscul sistemic, în timp ce în Marea Britanică textele legilor subliniază protecţia

depunătorilor. Dintr-o perspectivă practică, totuşi, diferenţa dintre cele două nu este

întotdeauna mare întrucât instrumentele folosite pentru atingerea acestor 2 clase de

obiective tind să fie foarte similare şi este evident că supervizorii bancari trebuie să

fie atenţi la ambele scopuri atunci când controlează.

Un punct de vedere extrem este înţelegerea reglementarii ca o distorsiune

necesară a pieţii şi că tocmai competiţia trebuie să fie pe primul loc. ( Riscul sistemic

poate fi, în practică, evitat printr-o combinare a politicii monetare şi folosirea

intervenţiei LORL, ceea ce face reglementarea necesară. Reglementarea a constituit

elementul principal de micşorare a stabilităţii sistemului bancar şi a băncilor

individuale în Marea Britanie.)

În CE există diferenţe între statele membre, atât în ceea ce priveşte structurile

instituţionale, cât si scopurile supervizării prudenţiale. Astfel, Banca Centrală este cea

care ia conducerea în Anglia, Olanda, Portugalia, Grecia, Spania, Irlanda şi Italia, în

timp ce o comisie bancară separată preia sarcinile principale de supervizare în

Germania, Franţa şi Belgia. Totuşi, în Franţa şi Germania, Banca Centrală joacă un

rol important în exerciţiul real al supervizării. În Danemarca, supervizarea Băncilor

este dusă la îndeplinire de către o agenţie responsabilă pentru toate serviciile

financiare sub Ministerul de Finanţe în timp ce în Luxemburg Institutul Monetar

Luxemburg nu este nici o adevărată bancă centrală si nici o comisie bancară

specializată.

Aceste structuri de supervizare au evoluat considerabil în ultima decadă, cu o

întărire generală a controalelor prudenţiale. Există dovada unei convergenţe în

abordări favorizate de acordul şi adaptarea standardelor internaţionale, cum ar fi

normele pentru adecvarea capitalului, deşi diferenţele majore dintre metodele de

supervizare rămân. Acestea vizează subiecte cum ar fi: extinderea inspecţiilor

neprevăzute şi mai puţin examinarea datelor statistice, rolul: auditorilor externi,

autorizarea băncilor (intrarea pe piaţă şi recursul la închidere). Mai există diferenţele

44

substanţiale în schemele de asigurare a depozitului în legalizarea reglementărilor. Cu

toate acestea, tendinţa este către o armonizare de fapt.

Deşi supervizarea prudenţială este în principiu destul de diferită de politica

monetară în sine, este inevitabil să rezulte nişte schimbări între cele două din moment

ce multe dintre instrumentele folosite în obiectivele politicii monetare sunt afectate de

cadrul reglementării.

Principiul controlului de stat autohton este metoda adoptată în programul de

piaţă mică în scopul de a deschide piaţa pentru serviciile financiare. Baltensgerger şi

Dermine (1990), recenzând perspectiva pieţei unice pentru serviciile financiare,

argumentează că, deşi acest principiu al controlului de stat autohton are sens din

perspectiva protecţiei investitorului, el face ţările gazdă mai vulnerabile la riscul

sistemic. Contaminarea sistemică ar submina, financiar nu numai statul membru

gazdă (Paransh, 1988), dar ar fi de aşteptat ca subminarea să se răspândească rapid în

ţările partenere întrucât băncile afectate au filiale sau afaceri în alte state membre.

Aşa în SUA, sistemul Rezervei Federale, în timp ce oferă imense puteri autorităţilor

inferioare de reglementare, are capacitatea de a acţiona la nivel federal, când este

cazul, pentru a împiedica o bancă să funcţioneze, deşi, aşa cum argumentează Khaurz

(’90), sistemul american este decentralizat.

Baltensperger şi Dermine(1990) prin urmare afirmă că scopul primar al

reglementării ar trebui să fie prevenirea colapsului sistemic. Tot ei afirmă că în

absenţa unei autorităţi supranaţionale, acest rol şi-l poate asuma ţara gazdă. Aceasta

sugerează, că deşi filosofia controlului de stat autohton are sens din perspectiva

obiectivelor competiţiei în piaţa unică, ea are nevoie să fie complementată prin

implicarea statelor din CE pentru a fi sigur că se dă suficientă atenţiei stabilităţii

sistemice.

3.1.3. ÎNTINDEREA SUPERVIZĂRII PRUDENŢIALE

Deşi Tratatul asupra UE separă instituţiile de credit de asigurări în referirile

sale foarte limitate la supervizarea prudenţială este discutabil dacă această separare

poate fi menţinută în practică.

45

Sumarul relevantei Legi a Comunităţii a lui Peara în 1992 care evidenţiază

tendinţa către conglomerare financiară a determinat CE să adopte Directiva

92/30/CEE asupra supervizării consolidate. Directiva acoperă participarea

companiilor de holding financiar la instituţiile de credit şi al altor instituţii financiare,

folosind o mai largă definiţie a “participării” decât Directiva anterioară.

Problemele ridicate de conglomeratele financiare vizează nu numai

coordonarea supervizării pe orizontală (diferitele activităţi financiare) şi pe verticală

(între rangurile de guvernare) pe de o parte, ci şi piaţa şi riscurile de credit pe de altă

parte. Integrarea financiară europeană poate, în principiu, să adauge acestor riscuri

probabilitatea ca entităţile financiare fundamentate şi supervizate într-un stat membru

să câştige subsidiarii în alt stat membru şi ca subsidiariile să fie implicate în diverse

activităţi financiare.

Dale (1992) argumentează că există trei abordări posibil a fi adaptate cu privire

la reglementarea activităţii bancare în securităţi (acţiuni) sau prin implicare în

securităţi:

prohibiţia activităţii non-bancare;

libertate deplină de implicare în multiplele activităţi;

un regim de reglementare care segreghează riscurile din diferite activităţi;

Prima abordare impune o mai mare sarcină de întărire, este anti-completivă şi

penalizează intermediarii financiari reprezentându-le şansa de a realiza economii de

întindere. Dale evidenţiază că graniţa dintre activitatea bancară şi securităţi devine

din ce în ce mai vagă. În plus, expunerea la riscul securităţilor poate încă apărea

împrumutând securităţi clienţilor. O separare strictă ar implica în mod logic

reglementarea funcţională, adică fără supraimbinare între reglementatorii activităţii

bancare, asigurărilor şi securităţilor.

A doua opţiune – abordarea băncii universale si ALLFINANZ- implică faptul

că riscul din oricare parte a afacerii va afecta în mod necesar alte părţi ale

conglomeratului financiar. Asta ar putea însemna activitatea bancară propriu-zisă, dar

şi implicarea în asigurări şi securităţi. În aceste circumstanţe, reglementatorul trebuie

46

să fie organizat pe linii instituţionale, cu un reglementator unic, care să opereze cu

toate dimensiunile activităţii conglomeratului.

A 3-a opţiune necesită formule de separare ale diferitelor activităţi, cum ar fi

încorporarea separată între limitele unei structuri de holding ceea ce Dale numeşte

ziduri de foc (firewalls), care sunt necesare pentru a izola o parte a conglomeratului

de alta. Acestea implică restricţii asupra tranzacţiilor intra-grup, identităţii separate

şi, poate, conducere separată.

Finanţarea zidurilor de foc poate fi dificil de impus; dacă ramura privitoare la

securităţi sau cea cu privire la asigurări este confruntată cu un colaps datorat

proastelor achiziţii, este realist să sperăm ca partea bancară nu va reacţiona? Zidurile

de foc pot, în orice caz, să fie ineficiente întrucât problemele dintr-o parte a grupului

pot conduce la necazuri în latura pasivă (datorii) a altor părţi …

În general, argumentele se înclină spre balanţa între eficienţa operaţională (se

presupune că băncile universale au cea mai mare întinerea) şi siguranţă. Pe aceste

criterii se pot întrevedea două soluţii posibile:

1. aceasta ar ajuta să se îndepărteze riscul de cros-contaminare a bunurilor,

dar ar putea afecta eficienţa operaţională, deci ar fi contrare obiectivelor competiţiei;

2. unele formule de depozite securizate, de exemplu băncile, ar putea fi

autorizate să facă orice afacere ar dori, dar depozitele lor ar trebui să fie colateralizate

cu bunuri cotate la bursă sub custodia unui al treilea grup, cu alte împrumuturi

finanţate prin pasive neasigurate. Asta ar ajuta să se protejeze inima sistemul bancar,

dar “problema-cheie” pentru reglementatorii bancari a fost întotdeauna finanţarea

împrumuturilor comerciale non-marcetabile (necotate la bursă sau greu vandabile)

mai mult decât atât, separarea pasivelor asigurate şi neasigurate ar putea conduce la

destabilizarea fluxurilor pe timp de criză, anulând orice beneficii care ar putea spori

prin limitarea riscurilor în inima activităţii bancare.

Concluzia cu privire la băncile implicate pe pieţele de securităţi ar fi

următoarea; este dificil de evitat concluzia ca există o problemă aici-o soluţie

încearcă să obţină şi siguranţă şi eficienţă… nu o promite nici pe una nici pe cealaltă

şi destul de posibil, realizează rea mai cea dintre lumile posibile combinând restricţii

47

costisitoare cu un risc greu de detectat. Totuşi, în practică soluţia general adoptată de

G 10 şi supervizorii CE este de a exercita supervizarea pe o bază consolidată. Aceasta

are meritul pragmatismului, deşi acolo unde riscurile sunt răspândite prin toate

jurisdicţiile teritoriale este necesară măcar o abordare internaţională.

Observaţii în concluzie

Consideraţiile economice pun în lumină un număr de aspecte ale industriei

bancare şi financiare şi potenţiala lor dezvoltare din anii 90. Deşi reglementarea şi

supervizarea prudenţială vor constitui ţinta unor obiective multiple, identificarea

celor mai critice dintre acestea este necesară pentru focalizarea efortului de

reglementare.

Pe măsură ce sistemul financiar european devine mai complex şi mai integrat,

costurile economice şi financiare ale unei potenţiale crize bancare este probabil să fie

mai mari, întrucât întinderea contagiunii sistemice va fi mai mare. Acesta sugerează

ca accentul primar în reglementare şi supervizare prudenţială ar trebui să fie pus pe

stabilitatea, siguranţa şi solidaritatea sistemului financiar european,

Principiile economice pot oferi unele indicaţii despre felul cum se atribuie

responsabilitatea în reglementarea şi supervizarea sectorului financiar într-un sistem

monetar european integrat. Un prim principiu este să evaluezi dacă pierderile de

reglementare ar avea sau nu efectele semnificativ răspândite de la un criteriu la altul.

În supervizarea bancară, ameninţarea unei situaţii dificile a unui mic număr de bănci

creatoare de probleme, răspândite în statele membre, justifică o stare de supervizare

capabilă să împiedice astfel de “externalităţii” să devină prea costisitoare.

Un al 2-lea motiv pentru a prefera un rang de guvernare mai înalt, mai ales ca

o consecinţă a căderii BCS care părea să sugereze că acea coordonare a supervizărilor

băncilor naţionale complicase supervizarea, ar fi că acolo unde instituţia financiară în

chestiune operează pe pieţe internaţionale are sens ca şi supervizorul să fie

supranaţional.

Raţiunea pentru implicarea unui supervizor supranaţional (fie ECB însuşi, sau

o comisie bancară separată, similară celor fondate în Germania şi Belgia), este că

48

există avantaje în formula centralizată şi în implementarea politicii de supervizare.

Printre argumentele cheie în favoarea centralizării există:

Nevoia de viteză în acţiune atunci când obligaţia de a consulta membrii

unui colegiu de supervizori ar putea întârzia un răspuns.

Existenţa externalităţii (cum sunt ameninţarea intermediarilor financiari

din afara statelor membre sau contagiunea din afară) dintr-o piaţă

financiară integrală în continuă creştere, care poate fi pe deplin apreciată

doar într-un mod centralizat.

Posibile goluri în informaţiile accesibile autorităţii naţionale de

supervizare şu un furnizor LOLR supranaţional.

Mai mult decât atât, dacă riscurile sistemice sau riscurile faţă de depunători

apar dincolo de teritoriul supervizorului, presiunea asupra reglementatorului sau

supervizorului ar putea fi mai puţin intensă. Deşi separaţia evidentă este între

alocarea responsabilităţii pentru ramurile străine ţării gazdă, în timp ce subsidiariile

străine sunt controlate de echivalentele ţării în care ele se află, aceasta nu ar reflecta

în mod necesar nici incidenţa riscului şi nici volumul activităţii într-o jurisdicţie

oarecare.

Asigurarea stabilităţii este unul din rolurile FCB şi ESCB şi este logic ca

ambele să fie implicate în supervizarea prudenţială. Totuşi întrucât supervizarea este

o activitate extrem de specializată, în alocarea sarcinilor ar trebui să primeze,

probabil, consideraţiile pragmatice şi nu cele conceptuale. În consecinţă, este probabil

ca organismele naţionale de supervizare vor continua să aibă avantaje în exerciţiul

eficiental continuu prudenţial.

Mai multe probleme pot apărea în reconcilierea scopurilor de stimulare a

competiţiei şi de protecţie a investitorilor acestea fiind, diferitele directive introduse

pentru a completa piaţa unică cu intenţia de a facilita intrarea pe piaţă, făcând din

entităţile financiare un subiect al contractului de stat autoritar. În timp ce rămâne de

văzut dacă aceasta va deschide sau nu cu adevărat pieţele aşa cum se doreşte, rămâne

deschisă întrebarea dacă este necesară o reglementare separată acolo unde

intermediarii se angajează în vânzări dincolo de graniţă. Rolul primar al autorităţilor

49

supranaţionale de supraveghere care este paza împotriva riscului sistematic, rezultă

stabilitatea economiei europene. Băncile care operează peste graniţă trebuie să aibă

capital mai mare pentru a face faţă riscurilor mari care pot duce la contagiune

transnaţională. Totuşi distincţia între băncile cu afaceri interstatale şi cele care

operează pe piaţa unică poate fi greu de făcut şi conduc la ideea unei zone economice

unice în care participanţii trebuie identificaţi cu un “paşaport european”.

3.1.4. IMPLICAŢIILE UEM ŞI FORMAREA SUPERVIZĂRII ESCB

Structura pieţelor financiare şi stabilitatea sistemului financiar pot fi asigurate

prin tranziţia la UEM şi prin piaţa unică de servicii financiare. Integrarea centrală este

felul în care se poate dezvolta sistemul bancar european sub UEM? Scopurile

măsurilor luate în 1992 care au afectat sistemele bancare, au fost să elimine barierele

între cumpărarea şi vânzarea de servicii financiare dincolo de graniţele CE.

Această liberalizare este strâns legată de convergenţa acceptării supravegherii

în CE. O piaţă unică mai liberalizată ar putea fi compatibilă cu o supraveghere mult

mai strictă cu condiţia ca aplicarea normelor să fie transparentă şi consistentă.

Schimbarea serviciilor financiare este un punct critic deoarece ea poate impune cereri

noi de la supervizări care la rândul lor pot desemna schimbări în sistemul de

reglementări. Alte schimbări pot apărea datorită competiţiei intensive şi rezultă că

sistemul de supervizare trebuie să fie suficient de flexibil ca să se adapteze.

În ce măsură trebuie să fie comun sistemul central în toate ţările?

Principiul CE este să existe un set comun de norme care să fie completat de

reguli raţionale. Rezultă că, respectând principiul de subsidiaritate, statele membre

vor avea rolul primar în supraveghere. Este greu de văzut cum un sistem financiar

unic poate funcţiona fără un grad de armonizare între sistemele naţionale.

Totuşi aplicarea controlului este importantă şi trebuie subliniată nevoia de

constituire a controlului mai ales când o bancă este activă în afara ţării.

50

Este pertinent să întrebăm dacă un sistem internaţional ar avea sau nu cauze să

identifice un succes şi să prevină o fraudă. Pentru a evita un astfel de act e mai bine

să se pună accent pe persistenţa controlului decât pe aranjamentele însele.

3.2. COMUNITATEA ŞI CONTEXTELE INTERNAŢIONALE

3.2.1. COOPERAREA ÎN SUPRAVEGHERE

Grupurile de coordonare majore cum este grupul celor 10 ţări industrializate

pot să acopere centrele financiare importante, dar nu există un mecanism de

coordonare al supervizării şi politicilor printre agenţiile de supraveghere

În afară de G10 care se întinde pe trei continente dar în mare parte este

organizarea vestică, există forumuri care combină acţiunile agenţilor. Consiliul de

cooperare al Golfului, cel al statelor din sud-estul Asiei, Australiei şi Noua Zelanda.

Cooperarea între supervizori a luat forma grupurilor regionale. Singurele întâlniri

periodice între supervizori sunt cele care se fac în conferinţe bianuale când se discută

problemele ce apar dincolo de graniţă şi se fac schimb de informaţii.

Acest ICBC (Conferinţa Internaţională a Supervizorilor Bancari) a fost ţinut cu

regularitate din 80 şi constituie vârful structurii globale de supervizare reprezentată

de la BIS(Conferinţa Internaţională din BASLE ELVEŢIA) şi din comisia

directoratului bancar CE sunt prezenţi la aceste conferinţe BIS îndeplineşte funcţii

secretariale pentru G10 iar comisia CE iniţiază legislaţii bancare.

G 10: Comitetul din BASLE asupra supervizării bancare

G 10 a fost format în primii ani 60 în contextul FMI din cele mai

industrializate 10 ţări care au semnat GAB (Aranjamente generale pentru

împrumuturi). Mandatul FMI a rămas cu o natură pur monetară, pe când G10 s-a

aventurat în zona supravegherii bancare CO şi FMI însuşi G10 a discutat problemele

monetare şi economice dar nu a intrat în supravegherea prudenţială. 10 ani după

apariţia sa în 64, falimentele bancare cu reverberaţie internaţională au determinat G10

să se implice în cooperarea internaţională a supravegherii bancare. Guvernatorii

băncii centrale din G 10 au stabilit câteva grupe de consiliere care să se întâlnească la

51

intervale diferite şi să facă rapoarte către ei. Dintre aceste comt BASLE asupra

supravegherii bancare are loc proeminent, el se ocupă de agenţii de supraveghere şi

de Băncile Centrale din 12 jurisdicţii (Elveţia fiind al 11 membru al G10 şi

Luxemburgul având-şi locul special în acest comitet împreună cu Belgia). Astfel

controlorii din ţările financiare majore sunt reprezentaţi în secretariatul comitetului

BASLE se face de către BIS, şedinţele au loc în BASLE.

Deliberările Comitetului din BASLE pot conduce la recomandări în proiect

care sunt discutate de autorităţile participante cu reprezentanţi din comunităţile

bancare respective. După o asemenea consultare, recomandările finale pot fi înaintate

guvernatorilor băncii centrale a G10.

Din moment ce Comitetul din BASLE este o organizaţie neformală, nu există o

procedură legal prescrisă despre cum trebuie desfăşurate deliberările şi recomandările

sale. Autorităţile reprezentate în BASLE pot decide să promoveze implementarea

normelor enunţate la BASLE în legislaţia lor proprie.

De la instituirea sa în 1974 (sub numele originar: Comitet pentru Reglementări

bancare şi Practici de supervizare) Comitetul din BASLE a îndeplinit o muncă

enormă. Realizările sale principale s-au materializat într-un document permanent,

care stabileşte diviziunea responsabilităţilor pentru supervizarea băncilor care

operează internaţional (aşa numitul Concordat) şi în adaptarea unei metode comune

pentru testarea solvabilităţii băncilor (Acordul asupra Capitalului din BASEL)

În 1975 comitetul din BASEL a emis un document care stabileşte o diviziune a

responsabilităţilor între autorităţile de supervizare şi gazdă în supervizarea băncilor

care operează internaţional. Acest concordat afirmă că băncile ar trebui să fie

supervizate de autorităţile din ţara în care s-au încorporat, în timp ce anumite

responsabilităţi revin autorităţilor recipiente din afara graniţelor. Aceasta diviziune a

responsabilităţilor caută să se asigure că nici un fel de activitate nu scapă supervizării.

În 1983 a fost inclus principiul supervizării consolidate: subsidiariile financiare ale

unei bănci trebuie să fie şi ele supervizate de instituţiile parentale ale instituţiei. În

1990 Concordatul a fost revizuit a doua oară pentru a include o recomandare cu

privire la fluxul de informaţie care trece frontiera.

52

În ciuda aprobării acestui document divizarea responsabilităţilor între băncile

care operează internaţional şi structurile legale complexe s-a dovedit a fi insuficientă

la dispariţia Băncii pentru Comerţ şi Credite (BCCI). Falimentul său a condus la

adaptarea standardelor minimale cu privire la supervizarea grupurilor bancare

internaţionale şi a stabilimentelor de dincolo de graniţă. Aceste standarde (1992)

prevăd că exercitarea supervizării consolidate ar trebui să interzică structurile

corporaţi care, astfel, ar împiedica o supervizare adecvată şi ar implica faptul ca

ambele autorităţi parentale si cele ale ţărilor recipiente ar trebui să consimtă la

expansiunea unei bănci sau a unui grup bancar, într-o nouă jurisdicţie. Supervizarea

autorităţii parentale ar trebui să fie susţinută de informaţii adecvate din străinătate, de

pildă prin examinări pe loc. Aceste standarde sunt adaptate pentru a împiedica

expansiunea băncilor sau a grupurilor bancare în jurisdicţii unde supervizarea

consolidată nu este garantată. Un fapt major al Comitetului BASEL a fost acordul

din 1988 privind cadrul comun pentru testarea solvabilităţii băncilor internaţionale. El

prevede un cadru comun pentru evaluare discuţiei de creditare sau într-o măsură

limitată a riscului de ţară, necesitând un capital minim de 8%. În 1992 s-au înfiinţat

lucrări cu privire la adaptarea unui cadru similar pentru adecvarea capitalului şi

firmelor de securităţi faţă de riscul de piaţa. În primăvara lui 1993, Comitetul BASLE

a publicat o lucrare asupra măsurării riscului de piaţă. În iulie 1994 a emis documente

de ghidare asupra managementului sănătos al riscului activităţilor de pe pieţele

derivate care sunt făcute pentru a ajuta băncile si firmele de securităţi şi supervizării

lor respectiv în estimarea riscurilor.

3.2.2. FORA DE SUPERVIZARE ÎN CE

3 foruri de supervizare au luat fiinţă în CE. Membrii lor: Grupul de Contact,

Comitetul Consultativ Bancar şi sub-comitetul de Supervizare Bancară al EMI.

Nevoia de cooperare în supervizare care a fost simţită de autorităţile G10 a

condus la formarea Grupului de contact neformal al autorităţilor comunitare de

supervizare. Grupul de Contact se întâlneşte de 4 ori pe an în unul dintre statele

membre. El a organizat compilaţii ale reglementărilor bancare dintr-o ţară gazdă şi

53

chestionare asupra acestor subiecte, uşurând astfel adaptarea unor standarde

armonizate sau introducerea de noi politice.

Când Comunitatea a adoptat Prima Directivă Bancară în 1977, activităţile

pentru armonizarea normelor de supervizare au trebuit să fie promovate de către un

comitet format din reprezentanţi ai autorităţilor şi ai departamentelor relevante din

statele membre. De atunci a fost stabilit un Comitet de Conciliere Bancară (BAC). El

e format din reprezentanţi ai băncilor centrale şi ale altor autorităţi de supervizare, din

reprezentanţi ai departamentelor financiare şi ai Comisiei. BAC i s-a încredinţat

sarcina de a pregăti standardele bancare comune pentru solvabilitate, lichiditate şi

profitabilitate. BAC a organizat o mare parte din infrastructura folosită în adoptarea

în B10 şi mai târziu în CE a unui standard comun de minimă solvabilitate. În plus,

BAC este chemat să consolideze Comisia şi s-o ajute să pregătească legislaţia

bancară pentru piaţa comună.

BAC este informat în legătură cu prevederile statelor membre în interiorul lor

şi în afara graniţelor şi cu privire la acordurile bilaterale prin care o autoritate de

supraveghere parentală este delegată să o facă în ţara gazdă.

Toate normele care se refera la Comitetul guvernatorilor Băncii Centrale din

statele membre au fost amendate. Comitetul Guvernatorilor Băncii Centrale trebuie să

ţină consultaţii cu privire la competenţa băncilor centrale având ca scop neafectarea

stabilităţii instituţiilor financiare şi a pieţelor. Prin acest amendament comitetul a fost

împuternicit să discute politicile de supraveghere şi a fost înfiinţat astfel un

subcomitet bancar de supraveghere. Membrii făceau parte din cele 12 Bănci Centrale

precum şi din instituţiile de supraveghere separate în Belgia, Danemarca, Germania.

În 1994 începe stagiul 2, se înfiinţează IME (Institutul Monetar European), în locul

Comitetului de Guvernatori.

3.2.3 COOPERAREA PE PIAŢA INTERNĂ

Cooperarea bilaterală

Această cooperare este în afara graniţelor cât şi în afara sectoarelor. Prin

directive bancare se reîntăresc obligaţiile Băncii Centrale, în controlarea băncilor

54

individuale, deschizând posibilitatea cooperării cu autorităţile de control asupra altor

instituţii financiare, cum ar fi companiile de ajutor. S-a semnat memorandumul de

înţelegere care s-a semnat între autorităţile de control din comunitate în scopul

aplicării practice a controlului. (MO US) . Totuşi, acest memorandum pare insuficient

pentru conceptul de organizare a controlului în toată Europa, iar dacă noi norme se

constată a fi necesare, atunci ele ar trebui luate în comun acord. O instituţie de credit

ar trebui să aibă ramuri dincolo de graniţele tării fără autorizare din partea ţării gazde.

Autorizaţia din tara de origine ar trebui să stabilească o instituţie care să se ocupe cu

anunţarea ţării gazdei asupra noii filiale. Autorizaţiile de supraveghere trebuie să ţină

consultaţii în cadrul unei cereri de autorizare şi informaţiile în legătură cu aceasta.

Mai multe informaţii sunt necesare pentru băncile care au filiale în ţările lumii a 3-a,

întrucât ele pot avea dificultăţi.

Dacă o bancă refuză să se supună normelor de supraveghere, atunci sistemul de

cooperare bilaterală între ţara gazdă şi ţara de origine trebuie să aibă posibilitatea să

pună capăt acestei nereguli.

Autorităţile multiple

În ciuda armonizării normelor de supraveghere bancară anumite zone rămân

neatinse. Aceasta se explică parţial prin dificultatea de a ajunge la un acord în

privinţa standardelor necesare supravegherii şi parţial prin faptul că normele, ce sunt

norme minimale, lasă statelor membre libertatea de a cere standarde mai înalte de la

propriile lor bănci.

3.3. PREVEDERI ASUPRA SUPERVIZĂRII PRUDENŢIALE ÎN UEM (EMU)

1. Noţiuni generale.

După tratatul asupra UE, semnat la Maastricht pe 7 februarie 1992, tratatul

EEC a fost amendat considerabil şi a fost renumit tratat ce fundamentează CE (Tratat

EEC amendat va fi numit tratat EC). El a fost încheiat pentru tranziţia la stagiile 2

(de la 1 ianuarie 1994) şi 3 (de la 1 ianuarie 1997 şi 1999 cel mai târziu) ale UEM.

55

Subiectului despre organizarea supervizării prudenţială în perioada de tranziţie

nu i s-a acordat nici o atenţie corespunzătoare nici în Raportul Comisiei Delors

(1989) şi nici în Tratatul EC. Prevederile pentru al 2-lea stagiu continuă, ceea ce

prevăzuse pentru stagiul 1, deşi rolul consultativ pentru care Institutul Monetar

European (EMI) trebuie să-l aibă în crearea legilor în comunitate şi în statele

membre, poate constitui o diferenţă. În stagiul al 3-lea când comunitatea (sau măcar

acele state care vor fi admise sau care nu au depăşit tranziţia către stadiul final) vor

avea o singură monedă, noul sistem stabilit de Banca Centrală, trebuie să

îndeplinească anumite funcţii de coordonare. Cu toate acestea, o strategie

cuprinzătoare despre cum trebuie organizată cel mai bine supervizarea prudenţială pe

o piaţă unică şi cu o monedă unică, nu pare să fi rezultat din Conferinţa

Interguvernamentală UEM. Aceasta se poate explica printr-o combinaţie între lipsa

de acord asupra unui concept unic, de supervizare prudenţială, o ezitare clară de a

transfera această competenţă la nivel EC şi absenţa, până acum, a experienţei în

funcţionarea contractului de stat autohton, pe piaţa bancară unică.

2. Stagiul al 2-lea.

EMI, căreia i se încredinţase sarcina coordonării politicii monetare şi

îndeplinirea funcţiilor tehnice pentru EMS în stagiul tranziţiei, în timp ce se

pregăteşte pentru stagiul final, este competentă în a ţine consultări asupra desfăşurării

politicilor prudenţiale şi asupra problemelor ce afectează stabilitatea sistemului

financiar.

EMI trebuie consultată de Consiliu asupra oricărei redactări a unui act al

Comunităţii, de exemplu, legislaţia sau acordul cu ţări din lumea a 3-a, care este între

limitele ariei sale de competenţă.

De când problemele de supervizare intră în aria de competenţă a EMI, această

prevedere poate forma baza pentru consultări EMI asupra reglementării prudenţiale în

EC.

Trebuie reţinut, că tocmai Consiliul are obligaţia să consulte EMI şi nu

Comisia. În stagiul 3 ECB trebuie consultate ca orice act propus în câmpurile sale de

competenţă, fără ca aceasta să fie specificată în articolului 105 (4) al tratatului EC şi

56

în identicul articol 4, asupra cărora rămân obligaţiile în continuare. Aceasta ar părea

să indice că tocmai Comisia trebuie să consulte ECB, în zona supervizării

prudenţiale, reglementată de articolului 25.1, al statutului ESCB, şi ECB. Ambele

instituţii sunt menţionate ca reciprocii recomandări lor din partea ECB. Din moment

ce Comisia este reprezentată în Consiliul EMI, o linie de recomandări poate fi

stabilită, prin care EMI (şi mai târziu ECB) să poată opera asupra redactării legislaţiei

într-un stagiu timpuriu. În afară de consultanţă asupra legislaţiei comunităţii EMI este

chemat să opineze cu privire la legislaţia statelor membre din zonele aflate în

competenţa sa. Cât priveşte EMI, aceasta este specificată în articolul 109 F (6) al

doilea paragraf. Consiliul a adoptat un act care stabileşte limitele şi condiţiile pentru

consultarea de către autorităţile membre asupra redactării legislaţiei. Sub autorităţi ale

statelor membre, autorităţile competente în sensul directivelor supervizării bancare,

sunt cu siguranţă considerate incluse. Astfel, prin rolul său consultativ, în zona

redactării legislaţiei EMI, (şi mai târziu EMB), poate influenţa reglementarea

bancară în statele membre. Statele membre trebuie să consulte EMI asupra “oricărei

prevederi de redactare a legislaţiei … în particular asupra… normelor aplicabile la

instituţiile financiare , până la o influenţă stabilită instituţiilor financiare şi a

pieţelor.

3. Stagiul 3.

1. Sarcini legate de supervizare atribuite ESCB.

Sistemul european de Bănci Centrale, ESCB, care este compus din ECB şi

NCBS),are un obiectiv primar unic: menţinerea stabilităţii preţurilor fără a prejudicia

acest scop, el sprijinind politicile economice generate de comunitate, astfel încât să

contribuie la obiectivele EC.

Sistemului i se dau trei sarcini de bază care privesc desfăşurarea politicii

monetare a comunităţii: ducerea la îndeplinire a operaţiunilor de schimb valutar,

conducerea rezervelor oficiale de valută ale statelor membre pe care le deţine ESCB

şi promovarea egală a operaţiilor sistemelor de plăţi.

Alte prevederi asupra sistemului elaborează şi funcţionarea sa. Ele

împuternicesc cu funcţii de consultanţă de reglementare sau cu alte funcţii.

57

Supervizarea prudenţială nu se numără printre sarcinile de bază care au fost

încredinţate ESCB. Deşi nu printre sarcinile fundamentale, trei sarcini legate de

supervizare sunt încredinţate ESCB. În primul rând o prevedere specifică sarcinile ce

se referă la supervizarea prudenţială, ESCB, i se cere să contribuie la desfăşurarea

egală a politicilor urmărite de autorităţile competente în legătură cu supervizarea

prudenţială a instituţiilor de credit şi la stabilirea sistemului financiar. În al doilea

rând ECB este chemat să dea consultanţă asupra redactării legislaţiei în domeniile

aflate sub competenţa sa.

Reglementarea prudenţială constituie astfel un subiect major al consultării

ECB. În articolul 25.1 subtitlul “Supervizarea prudenţială” această sarcină este

elaborată în detaliu. Se statuează că ECB poate fi consultat de către Consiliul

Comisiei şi autorităţile competente ale statelor membre, asupra extinderii şi

implementării legislaţiei EC în această zonă. Luate împreună, aceste două sarcini

oferă ESCB un rol consultativ şi de coordonare în supervizarea prudenţială. Sistemul

trebuie să adune informaţii statistice necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale. Aici

iarăşi supervizarea prudenţială fiind luată în calcul.

În al 3-lea rând, articolul 5 al Statutului, cere ca ECB să adune informaţii

statistice necesare pentru a prelua sarcinile ESCB. Conform principiului de

subordonare ECB trebuie asistat de către NCBS, care va îndeplini sarcina de

colectare a datelor. ECB trebuie să contribuie la armonizarea normelor şi practicilor

ce guvernează această colectare şi a compilării şi distribuţiei statisticilor “în zonele

aflate în competenţa sa”. Aplicabilitatea normelor EC asupra secretului profesional,

ar părea să-i implice ECB ca autoritate competentă a statelor membre împuternicirea

să schimbe informaţii cu alte autorităţi de supervizare prudenţială, responsabile

inclusiv cu cele pentru supervizarea firmelor de securităţi şi preluări de asigurare, cu

condiţia ca acestea să fie subiectul unor constrângeri similare de confidenţialitate. În

acest context, se autorizează autorităţilor componente să dezvăluie informaţiile

necesare adunate în contextul supervizării prudenţiale, “ acelor bănci centrale care nu

supervizează restricţii în mod individual” . Se autorizează schimbul de informaţii

între autorităţi şi supervizionare. În afară de sarcinile legate de supervizionare ale

58

ESCB, care pot fi îndeplinite imediat ce începe stagiul 3, ECB mai poate avea şi o

altă sarcină, în acest domeniu. Potenţial , poate îndeplini propriile sale funcţii de

supervizare. ECBI i se pot încredinţa sarcini specifice vizând politici de supervizare-

articolul 105 (6) spune: “consiliul poate, acţionând unanim la o propunere de la

Comisie, după consultarea ECB şi după primirea consimţământului Parlamentului

Europa, să consilieze asupra sarcinilor specifice, referitoare la politicile de

supervizare a instituţiilor de credit şi a altor instituţii financiare cu excepţia preluării

de asigurări”.

Această clauză care împuterniceşte o face posibilă cu toate impedimentele

procedurale substanţiale ce trebuie depăşite pentru a oferi o formă de supervizare

directă, larg europeană a instituţiilor financiare. Excepţia făcută pentru afacerile de

asigurări înseamnă că este exclus un echivalent al autorităţii prudenţiale unice peste

firmele financiare, ca în Danemarca. Totuşi, categorii diferite de operatori pot fi aduşi

sub supervizarea ECB în virtutea acestui articol inovator. Sarcinile specifice ce pot fi

atribuite ECB trebuie să se refere la politicile de supervizare, o formulă stranie ce

pare să se oprească brusc, în a-şi atribui competenţă de a executa supervizarea însăşi.

Mai degrabă, prevederea în chestiune, trebuie citită ca autorizând conferirea de

elemente specifice ale politicilor de supervizare cu deschidere larg europeană către

ECB, care să fie implementate de către ECB însăşi.

a. O interpretare modestă.

b. Intenţia celor ce redactează legislaţia este să închidă ESCB în politica de

control.

c. O interpretare mai îndrăzneaţă.

d. Sarcinile ESCB par să fie obligatorii cu amendamentul că trebuie să păstreze

desfăşurarea egală a controlului.

e. Consultarea legislaţiei.

Capitolul de consiliere a ECB e elaborat în zona controlului prudenţial dar este

articulat şi în alte câmpuri de competenţă.

2. State cu derogare.

59

După tranziţia la stagiul 3 trebuie făcută o distincţie pentru activităţile care sunt

preluate de ECB pentru statele care nu au intrat în stagiul final fie că nu s-au calificat

fie că au negociat o poziţie separată. (Germania, Danemarca). S-a creat un Consiliu

general care este un organism de guvernare temporar a ECB şi care contribuie la toate

activităţile din Comunitate şi mai ales la coordonarea dintre statele care au intrat în

stagiul 3 şi acelea care sunt încă în stagiul 2.

Întrucât Anglia nu este considerată un stat membru cu derogare de la protocol

se poate presupune că absenţa sa la stagiul final al UEM nu va cere continuare

activităţii Consiliului General, ceea ce nu este cazul Danemarcei.

Sarcinile în stagiul 3 sunt mai dificile iar rolul coordonator al ECB nu se mai

extinde în întreaga comunitate.

Rolul ESCB în adunarea de date statistice şi în armonizarea acestora se va

extinde şi la Danemarca şi la alte state de derogare, precum şi la Marea Britanie.

Întrucât articolul 25.1 este şi el aplicabil, cineva ar putea concluziona că sarcina

statistică se poate referi şi la raportarea prudenţială.

Asupra oricărei activităţi preluate trebuie să se decidă în Consiliul de

Guvernare.

Aplicabilitatea prevederilor legate de supervizare poate fi schematizată astfel :

ArticolulTratatului EC

Articolul statutu-lui ESCB şi ECB

Sarcina Aplicare la state cu o derogare

Aplicare la regatul unit

105 (5) 33 A contribui la desfăşurarea egală a politicilor de supervizare

Nu Nu

- 25.1 Rol consultativ ECB în supervizarea prudenţială

Da Da

105 (4) 4 Consultarea ECB în redactarea legislaţiei EC şi statelor membre

Da Nu

- 5 Colectarea şi armonizarea datelor statistice

Da Da

105 (6) 25.2. Rol potenţial direct al ECB în supervizarea prudenţială

Da Da

60

CAPITOLUL IV. INTEGRAREA ROMÂNIEI ŞI REPUBLICII

MOLDOVA ÎN COMPLEXUL ECONOMIC EUROPEAN

4.1. CONSIDERAŢII PRIVIND INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN COMPLEXUL ECONOMIC EUROPEAN

Relaţiile dintre România şi Comunitatea Europeană datează din 1980, când a

fost semnat un Acord Comercial, ce a constituit prima relaţie dintre Comunitatea

Europeană şi Europa de est, acord suspendat ulterior de Comunitate.

După evenimentele din decembrie 1989 şi după transformările care au marcat

orientarea ţării spre un regim politic democratic şi spre realizarea unei economii de

piaţă, un nou Acord de Comerţ şi Cooperare a intrat în vigoare în mai 1991, menit să

elimine restricţiile la exportul produselor româneşti pe piaţa celor 345 milioane de

consumatori, din occidentul Europei.

Din ianuarie 1991, România beneficiază de programul PHARE, program de

ajutor, menit să ofere sprijin financiar şi tehnic în domenii-cheie, permiţând

guvernelor beneficiare să-şi restructureze economiile, orientându-le către un sistem

de piaţă. Ordinea priorităţilor pe domenii-cheie este următoarea: mediul înconjurător,

pregătirea profesională, energia, restructurarea, privatizarea proprietăţii de stat,

dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi resursele umane.

În 1991 proiectele din cadrul programului PHARE au fost aprobate, în cazul

României, pentru un buget de 100 milioane ECU, cu următoarele procente pe

sectoare: 34 milioane ECU pentru agricultură, 9 milioane ECU - energie,

infrastructură, sectorul financiar şi 57 milioane ECU - educaţie, sectorul social şi

altele.

În 1992 s-a alocat României în cadrul acestui amplu program o sumă de 100

milioane ECU.

În ansamblul preocupărilor pentru realizarea unei cooperări benefice,

Învăţământul Superior şi pregătirea profesională menite să sprijine procesul de

reformă în Europa centrală şi de est, constituie una dintre priorităţi. În acest scop a

61

fost creat programul TEMPUS (Trans-European Mobility Programme for University

Studies), ca parte integrantă a programului PHARE, cu următoarele obiective precise:

promovarea cooperării dintre universităţi şi firme din România cu Comunităţile

Europene, ridicarea nivelului de pregătire profesională şi schimburi de experienţă,

atât la nivelul corpului profesional universitar, cât şi al studenţilor.

Negocierile pe tema Acordurilor de Asociere, între Comunităţile Europene şi

România au început în primăvara anului 1992. La 27 octombrie 1993, Parlamentul

European, întrunit la Strassbourg, a ratificat Acordul de Asociere a României la

Comunitatea Europeană, iar la 4 noiembrie 1993, tricolorul României a urcat pe unul

din catargele aflate în faţa sediului Consiliului Europei de la Strassbourg, marcând

primirea României ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei.

La 1 februarie 1995 a întrat în vigoare acordul de asociere a României la

Uniunea Europeană.

Începând cu această dată, integrarea României în Comunitatea Europeană

dobândeşte coordonate tot mai precise, evoluţia în plan politic şi economic având

caracteristicile unui proces orientat, coordonat şi etapizat, în care ambii parteneri,

România şi respectiv, Uniunea Europeană se angajează la realizarea unor paşi

concreţi.

Programul - cadru de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană,

program ce va însoţi cererea oficială de aderare la Comunitatea Europeană, exprimă

din punct de vedere politic, voinţa României de a se alinia într-un timp cât mai scurt

standardelor şi cerinţelor Uniunii Europene constituind pe plan intern, baza

conceptuală şi programatică de accelerare a reformei, de orientare a tranziţiei.

În cadrul celor două sfere de activitate, cu implicaţii pe termen lung pentru

economia românească: a) folosirea cât mai productivă a Acordului de Asociere la

Uniunea Europeană în vigoare şi b) pregătirea unei strategii privind posibila aderare

la Uniunea Europeană, va fi necesară elaborarea de variante vizând implementarea

asocieri şi pregătirea integrării, în funcţie de interesele naţionale ale României, fără a

se neglija faptul că integrarea este un proces perpetuu de negocieri, bazate pe

îmbinări, concordanţe şi compuneri, în grade diferite, a unor interese reciproce.

62

Demersul preparatoriu al aderării şi integrării Ia Uniunea Europeană, ca şi cel

al asocierii în funcţiune, nu poate fi separat de megatendinţele pe plan mondial, din

cele mai diferite domenii, şi, în consecinţă, de un consistent şi bogat suport

previzional şi prospectiv.

Abordarea problematicii asocierii şi integrării trebuie să se facă, prin prisma

costurilor şi efectelor benefice în perspectiva imediată, medie sau îndepărtată.

În opinia majorităţii specialiştilor, Tratatul Uniunii Europene face parte dintr-

un proces evoluţinist, deschis în privinţa viitorului, al cărui sfârşit este greu

identificabil, fără ambiguităţi. Practic, el reprezintă un program global, în care statele

membre au încercat să aducă soluţii problemelor comune, născute din

interdependenţa lor, aşa cum au putut fi concepute în anul 1991. Regândirea acestor

probleme, ca şi a intereselor naţionale, în noile condiţii, pentru fiecare stat membru

nou asociat, presupune abordări complexe, cantitative şi calitative, efectuate de un

personal calificat în materie de economie şi drept comunitar internaţional.

Ca urmare a unor runde de tratative şi negocieri în cadrul Uniunii Europene,

există posibilitatea găsirii unor soluţii optime, care să evite atât deficitul de

legitimitate cu Uniunea Europeană, în forme' rigide şi imperative cât şi poziţia

cvasiautarhică a unor state pe continentul european.

România va trebui să găsească cele mai avantajoase căi pentru a fructifica

Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană şi de a parcurge temeinic etapa de

pregătire, pentru aderarea în fapt la această uniune, pentru ca atunci când se vor

compara costurile cu avantajele asocierii şi integrării, pe orizonturile de timp scurt,

mediu şi lung, bilanţul să aibă un sold pozitiv.

Astfel, integrarea României în structurile economice europene şi adaptarea ei

la cerinţele pieţii mondiale, presupun crearea unei economii concurenţiale, capabilă

să producă pentru piaţa internă şi pentru export numai produse competitive,

corespunzătoare standardelor şi exigenţelor pieţei interne a Uniunii Europene, ca şi

celor ale pieţei mondiale. Realizarea unui asemenea obiectiv impune crearea cadrului

legislativ şi instituţional adecvat, ca şi modificări de esenţă agenţilor economici

nerentabili şi introducerea unui management corespunzător fiecărui domeniu de

63

activitate.

România va trebui să treacă rapid la realizarea unor modificări de structură în

economie, pentru a se apropia cât de cât de nivelul ţărilor comunitare. Astfel

structura populaţiei active în C.E.E., pe sectoare de activitate este de cca. 30% în

industrie, peste 60% în servicii şi doar de cca. 10 % în agricultură. Deci, pe termen

mediu, nu agricultura va fi sectorul care va absorbi cele mai multe locuri de muncă,

ci sectorul serviciilor, de a cărui dezvoltare şi diversificare va depinde nivelul

economic şi social al economiei naţionale. De asemenea corelarea cursului leului cu

ECU (aşa cum au procedat cu monedele lor naţionale, Austria, Suedia, Finlanda) va

contribui considerabil la crearea de condiţii favorabile viitoarei integrări.

Până la finele anului 1997, România va trebui să realizeze condiţiile legislative

şi economico-sociale, specificate pentru Stadiul I: furnizarea cadrului necesar

realizării unei legislaţii detaliate; formularea principiilor fundamentale şi/sau a

procedeelor de bază, după care se conduce fiecare sector, funcţionează normală a

fiecărui sector în cadrul pieţei unice.

Într-o etapă următoare, respectiv până în anul 2000, România va asigura şi

îndeplinirea condiţiilor generale înscrise în "Carta Albă":

- utilizarea sistemelor legislative şi de reglare a standardelor şi metodelor

Uniunii Europene, în domeniul vieţii economice, ceea ce necesită reforma legislativă

şi economică de esenţă, cu asistenţă U.E.;

- împuternicirea unei singure autorităţi pentru monitorizarea şi controlul

ajutoarelor financiare, pe care statul, pentru o perioadă limitată, le mai dă anumitor

sectoare de activitate (este cazul, în principal, al agriculturii şi industriei miniere);

- îmbunătăţirea calităţii vieţii şi a situaţiei şomajului, prin adoptarea unor

politici adecvate, de durată, pentru pregătirea şi recalificarea forţei de muncă,

reorientarea acesteia spre noi domenii de activitate.

Toate aceste considerente conduc către concluzia, că din punct de vedere al

orientării politicii economice externe a ţării noastre către o reintegrare în Europa, este

necesară pe lângă aspectele prezentate mai sus şi urmărirea atentă a evoluţiei

proceselor de uniformizare a standardelor, normelor tehnice, de protecţie, fitosanitare

64

şi antipoluante din ţările membre are Comunităţii Europene. În acelaşi timp, în

măsura in care este posibil, trebuie să se întreprindă măsuri de apropiere a

standardelor, utilizate în economia românească, de "prevederile normelor europene".

Se poate, de asemenea, aprecia fără echivoc, că una dintre cele mai importante

probleme, care ar putea avea o influenţă majoră asupra schimburilor comerciale ale

ţării noastre cu ţările C.E.E., este legată de armonizarea normelor tehnice la nivelul

celor comunitare. Având in vedere faptul, că uniformizarea se realizează în general,

către cota superioară a cerinţelor de calitate ale produselor, o astfel de orientare este

utilă industriei româneşti, în primul rând, chiar şi atunci când, producţia este orientată

către acoperirea unor necesităţi interne, sau către realizarea de produse destinate

exportului pe alte pieţe.

Pornind de la acest aspect şi ţinând cont că in activitatea de standardizare din

C.E.E., cerinţele de eficientizare şi modernizare ale producţiei joacă un rol

primordial, introducerea elementelor de natură să apropie produsele româneşti de

caracteristicile ofertei de mărfuri de pe piaţa Comunităţii Europene, ar oferi un plus

de competitivitate (şi implicit de atractivitate). În acest sens programul de

retehnologizare, în curs de implementare, în majoritatea întreprinderilor industriale

româneşti poate constitui o şansă de grăbire a acestei apropieri, de normele

comunitare. Pentru atingerea unor asemenea obiective, va trebui să se ia în

considerare factorii de tipul:

a) identificarea cât mai completă a standardelor şi normelor, cu aplicare la

scara întregii Pieţe Comune. Acestea includ: directive de standardizare cu prevederi

"recomandate" întreprinderilor din ţările C.E.E., directive având drept conţinut

reglementări a căror respectare este obligatorie din punct de vedere al "exigenţelor

esenţiale"; "norme europene" elaborate de Comitetul European pentru elaborarea

Normelor (CEN sau Cenelec) şi introduse în legislaţiile naţionale.

b) iniţierea (sau dezvoltarea în cazul că deja există) a unor legături, într-o

formă instituţionalizată, cu unul sau mai multe dintre organismele cu activitate de

standardizare, recunoscute ca atare de C.E.E., în scopul unei mai bune informări

operative, atât în ceea ce priveşte elaborarea "normelor europene", cât şi în ceea ce

65

priveşte, intenţiile de introducere sau adoptare a unor noi reglementări naţionale în

domeniul standardelor normelor tehnice;

c) găsirea unor modalităţi (eventual pe baza unor relaţii contractuale) de

certificare a conformităţii produselor româneşti cu principalele caracteristici de

calitate, solicitate în "normele europene" sau în alte mărci de conformitate, acceptate

în C.E.E.

Chiar şi în cazul în care, partenerii comunitari solicită atestarea conformităţii,

aceasta ar putea fi deosebit de utilă pentru o mai uşoară redistribuire a produselor,

către un alt beneficiar din C.E.E., în cazul unor eventuale renunţări, sau a altor

neînţelegeri contractuale. Se poate considera că există o bază pentru atestarea

conformităţii (de către un organism comunitar) şi pentru utilizarea unei mărci de

conformitate, atunci când produsul a fost realizat, respectându-se specificaţia tehnică

solicitată de partenerul din Comunitatea Europeană, care se bazează pe o "normă

europeană". Cel puţin teoretic, este posibil ca, un institut de standardizare, cu care s-a

găsit o modalitate de cooperare, să fie dispus să certifice astfel de produse.

Utilizarea unor norme uniforme şi atestarea (sau înlesnirea atestării)

conformităţii cu "exigenţele esenţiale" ar uşura circulaţia produselor româneşti în

interiorul C.E.E. Libera circulaţie a produselor, cu marca Comunităţii Europene

constituie şi un argument pentru utilizarea prioritară (în măsura în care este posibil) a

"normelor europene", ca referinţă pentru specificaţiile tehnice ale contractelor, mai

degrabă, decât a normelor "naţionale", sau internaţionale (ISO, de exemplu).

Nu este de neglijat nici reducerea efortului publicitar, în cazul produselor cu

marcă de conformitate, obţinută ca urmare a fabricării pe baza unei "norme

europene". De asemenea, se poate recomanda întreprinderilor şi firmelor angajate în

acţiuni de cooperare în producţie, cu firme comunitare, să încerce să obţină, pentru

produsele realizate conform standardelor şi normelor uniforme, posibilitatea

(dreptul) de utilizare a unei mărci de conformitate.

d) introducerea în sistemul standardelor interne a acelor norme elaborate în

cadrul CEN (Cenelec), care corespund intereselor specifice ale dezvoltării economiei

româneşti şi solicitarea recunoaşterii conformităţii cu cerinţele Comunităţii;

66

e) urmărirea atentă şi analizarea jurisprudenţei curţii de Justiţie a Comunităţii

Europene, în scopul prevenirii încălcării unor prevederi ale dreptului comunitar, în

materie de standarde, norme tehnice, de protecţie, fitosanitare şi antipoluante şi chiar,

atunci când este necesar, utilizarea Curţii de Justiţie, pentru a împiedica

discriminarea produselor româneşti, prin intermediul reglementărilor naţionale sau

comunitare.

Toate considerentele prezentate pot contribui la o mai bună cunoaştere a

prevederilor şi produselor utilizate în materie de standarde şi norme, a proceselor de

armonizare a acestora, ca şi la o apropiere a prevederilor şi specificaţiilor tehnice

româneşti de cele comunitare, o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru

menţinerea şi sporirea cotelor de piaţă, deţinute de .exporturile româneşti în ţările

membre ale C.E.E. Aceste elemente vor trebui corelate cu alte criterii specifice,

derivate din strategiile de comercializare, în noile condiţii de concurenţă, de pe Piaţa

Unică a Comunităţii.

O problemă aparte, de care trebuie să se ţină seama, este şi cea legată de

protecţia mediului înconjurător. Încă de pe acum, la nivel comunitar, se fac încercări

pentru întocmirea unor liste de "ecoproduse", care nu afectează mediul înconjurător.

Peste 3000 de produse poartă marca de "prieten al mediului", marcă creată încă din

1977.

În viitoarea Piaţă Unică, ecologia ar putea servi drept scut, atât pentru

produsele industriale ale ţărilor membre, dar mai ales, faţă de cele provenind din

ţările terţe, dacă aceste cerinţe vor fi definitiv însuşite de Comisia Europeană.

Integrarea României în U.E. prezintă în ansamblu, atât avantaje, cât şi riscuri.

Printre avantaje amintim:

- reducerea până la eliminare a barierelor tarifare va determina pătrunderea

produselor industriale româneşti e o piaţă imensă;

- accesul la programele comunitare şi la fondurile corespunzătoare acestora,

va avea un efect direct asupra modernizării economiei, in general, şi a

industriei, in special, ca şi asupra dezvoltării infrastructurii informaţionale;

- dezvoltarea cooperării cu mari firme occidentale, ce deţin în prezent, în

67

anumite domenii, importante segmente ale pieţei mondiale;

- conturarea posibilităţilor de creştere a investiţiilor de capital şi a volumului

de credite acordate, a căror destinaţie va trebui orientată prioritar în direcţia

restructurării şi modernizării industriei, pentru sporirea competitivităţii

produselor industriale.

Totuşi integrarea României în U.E. implică şi anumite riscuri, ale căror efecte

economice şi sociale sunt greu de cuantificat în. prezent, riscuri ce provin, în special,

din competitivitatea scăzută a firmelor industriale româneşti, faţă de cea a ţărilor

comunitare. Această cuantificare trebuie făcută pe ramuri şi subramuri ale industriei,

ţinând seama în principal de stadiul realizării cerinţelor impuse României, pentru

integrarea în U.E.

România va trebui să adopte acea politică industrială, care să determine

modernizarea tuturor ramurilor şi subramurilor industriale, creşterea competitivităţii

produselor ca şi sporirea capacităţii de adaptare a acestor produse la evoluţia pieţei

europene şi mondiale, indiferent de conjunctura politică şi economică.

Din perspectiva României, procesul integrării trebuie să reprezinte examenul,

pe care ţara îl dă cu ea însăşi, în procesul fundamentării unei vieţi economice, care să

susţină structurile democratice ale sistemului politic, menit la rândul său să sprijine

capacităţile creatoare native ale poporului nostru.

4.2 ÎNCADRAREA REPUBLICII MOLDOVA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

Organizarea şi desfăşurarea activităţii externe reprezintă un domeniu de

importanţă majoră în cadrul creării unui nou mecanism economic prin intermediul

căruia se realizează încadrarea republicii pe piaţa mondială. Absenţa unui asemenea

sistem menţinerea metodelor administrative de gestiune economică, lipsa unui sistem

de stat eficient de susţinere a întreprinderilor mici, mijloacelor şi securităţii juridice a

sectorului privat, existenţa condiţiilor economice de discriminare a întreprinderilor

micului business cauzează o diminuare economică.

68

Schema activităţii economice externe a Republicii Moldova este relativ simplă

şi posedă un caracter serios, agenţii economici exportând în majoritatea cazurilor

materie primă, şi în al doilea rând, ei nu posedă informaţii despre conjunctura şi

preţurile pe piaţa de export ceea ce prezintă o frână considerabilă pentru a stabili

efectul potenţialului fiscal al operaţiilor comerciale. Activităţii economice externe îi

revine un rol important în dezvoltarea social-economică datorită economiilor lor

"deschise" care presupun o mişcare relativ liberă a mărfurilor, capitalului,

tehnologiilor, forţei de muncă şi a cunoştinţelor. Evoluţia integraţionistă contribuie la

creşterea potenţialului de export-import a oricărei ţări şi din contra concurenţa

mondială şi protecţia pieţelor interne împiedică extinderea fluxurilor de export.

Experienţa istorică demonstrează că participarea activă la diviziunea

internaţională a muncii, la schimbul de valori materiale şi spirituale pe plan

internaţional constituie o necesitate obiectivă pentru progresul fiecărei ţări.

Independenţa economică a Republicii Moldova, trecerea la economia de piaţă

condiţionează activitatea şi amplifică relaţiile economice externe.

Relaţiile economice externe în prezent constituie un factor activ de încadrare a

Republicii Moldova în relaţiile economice internaţionale. Pe baza diviziunii

internaţionale a muncii Moldova se orientează spre integrarea economică, atât în

spaţiul economic european şi mondial, cât şi spaţiul economic al României.

Republica Moldova trebuie să-şi caute piaţă de desfacere şi la Nord şi la Sud, şi în

Orient şi în Occident, dar este obligată să-şi protejeze mai întâi de toate propria piaţa

pe care parţial a şi pierdut-o.

Pentru Republicii Moldova este necesar eliberarea unui program special de

atragere direcţională a investiţiilor străine, ca să prevadă 3 direcţii:

atragerea capitalului străin pentru procurarea utilajelor şi instalaţiilor;

atragerea capitalului străin pentru achiziţionarea tehnicii şi tehnologiilor

de reciclare a deşeurilor industriale, agricultură şi menajerie;

selectarea riguroasă a investiţiilor străine în încurajarea celor care

investesc în domenii de vârf importând tehnică şi tehnologii avansate

nepoluante, cu ciclu închis de producţie.

69

Dar pentru a atrage investiţiile străine în ţară trebuie să aducem la standardele

europene infrastructura bancară, rutieră, de telecomunicaţii, etc. care reprezintă cartea

de vizită a unui stat.

COOPERARE ÎN CADRUL ORGANISMELOR INTERNAŢIONALE

CARTA ENERGETICĂ EUROPEANĂ

Sectorul energetic al Republicii Moldova este afectat în prezent de o criză

acută provocată în primul rând de majorarea bruscă a preţurilor la resursele

energetice (peste 98% din ele sunt importate) şi de insolvabilitatea consumatorilor din

ţara care nu permite achitarea la timp. Această situaţie necesită sprijin activ nu numai

din partea Guvernului, dar şi din partea organismelor internaţionale, Uniuni

Europene, investitorilor străini.

Au fost definite următoarele priorităţi pentru asistenţa tehnică străină în

sectorul energetic al ţării:

instruirea şi reciclarea cadrelor de manageri;

utilizarea raţională a energiei;

realizarea studiilor şi proiectelor vizând racordarea sistemului energetic

naţional la sistemul unic european (UCPTE);

În domeniul investiţiilor pentru sectorul energetic au fost stabilite următoarele

priorităţi:

retehnologizarea şi extinderea centralelor electrice existente;

construcţia de noi centrale electrice şi termice;

construcţia de gaz.

Conform calculelor estimative volumul investiţiilor străine necesare sectorului

energetic al ţării depăşeşte suma de 200 mil. $ SUA.

ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI ŞI OECD

Relaţiile Moldovei cu GATT datează din 1992, când Guvernul Republicii

Moldova a înaintat cerere oficială din partea Republicii Moldova adresată

Directorului General al GATT prin care se solicită de a-i acorda statutul de

70

observator în cadrul acestui organism, cererea a fost examinată la şedinţa Consiliului

Reprezentanţilor la 19 iulie 1992. Ca urmare Republicii Moldova i s-a acordat

statutul de observator.

Odată cu transformarea GATT în OMC cadrul juridic al activităţilor în OMC a

devenit extrem de complex, deoarece sau introdus noi cerinţe faţă de ţările ce

candidează la aderare. În urma adresării Guvernului Republicii Moldova prin

scrisoarea semnată de d-l SANGHELI, Prim-Ministru, din 12 decembrie 1995,

Moldovei începând cu 1 ianuarie 1996 i s-a acordat statutul solicitat. În prezent,

Departamentul Relaţii Economice Externe al Ministerului Economiei finalizează

textul memorandumului de aderare la OMC, care conţine informaţii referitor la cadrul

politic, economic şi legislativ al Republicii Moldova.

Delegaţia Republicii Moldova a solicitat delegaţiei UE în cadrul Comitetului

Mixt asistenţa la întocmirea acestui document precum şi susţinere la obţinerea

statutului de membru cu drepturi depline al OMC. D-l K.Schneider a asigurat

participanţii că Comisia Europeană va depune eforturi în vederea acordării ajutorului

solicitat.

De asemenea reprezentanţii Republicii Moldova au rugat statele Membre să

susţină solicitarea ţării noastre de a fi transferată din partea 2 în partea 1 a listei CAD

din cadrul OECD. Scopul acestei solicitări fiind sporirea volumului de asistenţă

financiară acordată Republicii Moldova în perioada de tranziţie.

În încheierea şedinţei Comitetului Mixt, Părţile au apreciat ca foarte util

schimbul de informaţii şi păreri efectuat asupra stadiului actual al relaţiilor

economico-comerciale între Părţi şi posibilităţile de dezvoltare a acestora.

Părţile au convenit asupra necesităţii de a recomanda autorităţilor Republicii

Moldova şi conducerii Comisiei Europene crearea Grupurilor de Lucru (de contact)

pentru următoarele probleme:

ajustarea legislaţiei Republicii Moldova la necesităţile cooperării în baza

Acordului Interimar şi Acordului de Parteneriat şi Cooperare;

71

formularea propunerilor în vederea dezvoltării comerţului cu produse agro-

alimentare şi, drept, prim pas elaborarea unui acord în domeniul comerţului

cu vinuri şi băuturi alcoolice;

studierea situaţiei în industria Republicii Moldova şi elaborarea

propunerilor ce vizează dezvoltarea cooperării industriale, inclusiv a

siderurgiei, prin încheierea unui acord, care ar include şi aspecte

comerciale;

conectarea Republicii Moldova la reţelele europene informaţionale şi la

programele europene de cooperare în domeniul cercetării ştiinţifice;

pregătirea aderării Republicii Moldova la Organizaţia Mondială a

Comerţului;

instruirea şi reciclarea cadrelor de la ministerele şi departamentele din

Republica Moldova pentru necesităţile cooperării între Părţi.

COLABORAREA REPUBLICII MOLDOVA CU BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) este o instituţie

financiară internaţională, creată la 29 mai 1990 cu un capital statutar de 10 mlrd.

ECU (12,6 mlrd. USD). Din aprilie 1996 fondul statutar a fost majorat până la 20

mlrd. ECU (23,6 mlrd. USD). Scopul Băncii este de a susţine dezvoltarea economiei

de piaţă în ţările Europei Centrale şi de Est. Banca şi-a început activitatea la 28

martie 1991, după intrarea în vigoare a Acordului de creare a băncii.

Republica Moldova a devenit membru al BERD în aprilie 1992 şi în prezent

deţine 2 000 de acţiuni în valoarea totală de 20 mil. ECU (23,56 mil. USD).

La 3 septembrie 1996, la Chişinău a fost deschisă Reprezentanţa permanentă a

Băncii Europene pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare.

Pentru anii 1996-1997 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(BERD) de comun acord cu Guvernul Republicii Moldova au programat realizarea

unor obiective privind implementarea proiectelor de bază în următoarele direcţii :

- Investiţii în sectorul privat şi de prelucrare a produselor agricole, punând

72

accentul pe export şi dezvoltare;

- Susţinerea sectorului financiar;

- Finanţarea selectivă a investiţiilor în sectoarele critice ale infrastructurii.

Pînă la 31 mai 1998 BERD a acordat aproximativ 154,3 mil. USD pentru

finanţarea celor treisprezece proiecte în Moldova cu costul total circa 300 mil. USD.

Cinci din aceste proiecte sunt in sectorul public şi opt în sectorul privat. În

dependenţă de divizarea sectorială, şase proiecte ţin de domeniul financiar-bancar,

câte unul de domeniul industriei, industriei de prelucrare a produselor agricole

(producerea vinurilor), energetic, telecomunicaţii, petrolier, reabilitarea drumurilor

şi reabilitarea sistemului de aprovizionare cu apă potabilă mun. Chişinău.

Pentru implementarea acestor proiecte, din suma acordată, deja au fost

disbursate circa 63,9 mil. USD.

În acelaşi timp se duc negocierile cu BERD pentru finanţarea unor noi

proiecte (optă) în diverse sectoare şi domenii. Banca va acorda aproximativ 169,9

mil. USD (inclusiv 112,7 mil. USD investiţii sub formă de acţiuni), pentru finanţarea

parţială a acestor proiecte.

Aşa dar, reieşind din strategia BERD de colaborare cu Republica Moldova, s-au

efectuat următoarele:

În sectorul financiar:

În a. 1995 au fost deschise linii creditare la băncile comerciale

“Moldagroindbanc” şi “Victoriabanc” pentru susţinerea sectorului agrar şi industrial

privat, respectiv:

1. Suma creditului pentru Moldagroindbanc: 20 mil. USD în trei tranşe cîte :

5,0 mil. USD; 5,0 mil. USD; 10 mil. USD.

2. Suma împrumutului pentru “Victoriabanc”: 4,0 mil. USD, Investiţii în

capitalul statutar 0,25 mil. USD.

În a. 1996 a fost deschisă o linie creditară de care au beneficiat respectiv

băncile comerciale “Mobiasbank”, “Moldagroindbank”, “Victoriabank” şi

“Universalbank” pentru susţinerea şi dezvoltarea sectorului privat, în special al

73

întreprinderilor mici.

Suma împrumutului: 6,24 mil. USD, din care 5,0 mil. USD este împrumutul

BERD şi o asistenţă tehnică în valoare de 1,24 mil. USD din partea Guvernelor SUA

şi Elveţiei.

În sectorul financiar-bancar în anul 1998 va mai adera o banca privată (Banca

Internaţională Comercială Marea Neagră - Moldova), activitatea căreia este

îndreptată spre finanţarea sectorului privat, contribuind la dezvoltarea întreprinderilor

mici.

Investiţii în sectoarele critice ale infrastructurii: Pînă în prezent Banca a

investit circa 120 mil. USD în patru proiecte de infrastructură, şi anume:

1. Proiectul privind Eficienţa Energetică, care a fost menit pentru sporirea

eficienţei energiei termice al sistemului central de încălzire în oraşul Chişinău,

beneficiarul S.A. "Termocom".

Costul total al proiectului 27,2 mil. USD. Suma împrumutului: 11,6 mil. USD

şi 17,5 mil. DM ce este echivalent cu 18,6 ECU ( în dolari SUA 23,8).

2. Proiectul privind Reabilitarea Drumurilor, care va contribui la reabilitarea

segmentelor prioritare rutiere şi la sporirea finanţării acestora.

Costul total al proiectului - 71,9 mil. USD, inclusiv, contribuţia Guvernului

Republicii Moldova pentru 16,8 mil. USD. Suma împrumutului: 28,6 mil. USD.

3. Proiectul privind construcţia Terminalului Giurgiuleşti, care va permite

Moldovei să diversifice oferta surselor sale energetice prin accesul direct la Marea

Neagră pe râul Dunărea.

Costul totul al proiectului: 38 mil. USD. Suma împrumutului: 25,5 mil. USD,

inclusiv BERD 15,5 mil. USD şi Băncile comerciale din Grecia -9,0 mil. USD.

4. Proiectul privind Modernizarea sistemului de aprovizionare a oraşului

Chişinău cu apă potabilă.

Costul total al proiectului 60,0 mil. USD. Suma împrumutului: 30 mil. USD.

Principiile iniţiale vor fi respectate de Bancă în continuare, în special la

realizarea Programului de dezvoltare al infrastructurii în Moldova pentru anii 1997-

1998.

74

Banca va finanţa:

Proiectul privind Modernizarea Aeroportului Internaţional din Chişinău, care

urmăreşte scopul reconstrucţiei mijloacelor existente de deservire a pasagerilor,

aprovizionarea şi instalarea echipamentului special pentru deservirea pasagerilor şi

antrenarea personalului în utilizarea acestuia;

Costul total al proiectului - 12,0 mil. USD. Suma împrumutului BERD : 9 mil.

USD

Acordul de împrumut - a fost negociat şi este înaintat la Bordul de Directori

BERD. Semnarea Acordului de împrumut şi garanţie a avut loc pe 25 mai 1998.

În conformitate cu Strategia BERD pentru Moldova pentru următorii ani se

prevede, că Banca va contribui la dezvoltarea competitivităţii sectorului privat în

domeniile telecomunicaţiilor şi producerii vinurilor; şi finanţarea viitoarelor

întreprinderi mixte, fondate cu investitorii strategici străini în domeniul producerii

materialelor de construcţie (S.A. “Ciment”) si metalurgiei (Uzina Metalurgică,

Rîbniţa).

COLABORAREA REPUBLICII MOLDOVA CUFONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

De la începutul promovării reformelor economice până în prezent Republica

Moldova a depus eforturi considerabile în vederea integrării sale în Comunitatea

Internaţională în rolul unui membru de un interes şi credibilitate majoră. Încă din

1992 Republica Moldova face parte din cele mai importante organisme economice şi

financiare internaţionale, in special Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială,

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare etc.

Programul de reforme economice al Republicii Moldova, realizarea cărui a

început în a doua jumătate a anului 1993, are drept obiectiv atingerea stabilizării

financiare şi trecerea la economia de piaţă, ceea ce prevede crearea unei baze pentru

creşterea economică durabilă şi stabilă. Eforturile Guvernului au fost susţinute de

organismele financiare internaţionale, în special de Fondul Monetar Internaţional

(FMI).

75

Fondul Monetar Internaţional urmăreşte stabilizarea sistemului monetar

internaţional ca bază pentru expansiunea sistematică a conceptului internaţional.

Concret, FMI supraveghează cursurile de schimb valutar din ţările membre, le oferă

resurse pentru schimbul valutar, încurajând politicele de ajustare când apar dificultăţi

ale balanţei de plăţi (preţuri). De asemenea, Fondul Monetar Internaţional, asigură

asistenţă financiară prin facilităţi financiare compensatoare când ţările respective se

confruntă cu scăderi temporare de câştiguri provenite din export.

Moldova a devenit membru al FMI la 12 august 1992. Guvernator din partea

Moldovei la FMI este Guvernatorul Băncii Naţionale (dl Leonid Talmaci).

Începând cu anul 1992 Fondul Monetar Internaţional a acordat Republicii

Moldova credite în sumă de 192 milioane DST (241 milioane dolari SUA).

În rezultatul a mai mult de doi ani de reforme economice, susţinute de FMI

prin două credite Stand-by (în sumă de 118.75 milioane DST (160.8 milioane dolari

SUA)) în 1993 şi 1995, în Moldova a fost, în linii generale, realizată o stabilitate

financiară.

Facilitatea de Finanţare Compensativă şi Neprevăzută - acest credit în sumă de

13.5 milioane DST (31.2 milioane dolari SUA) a fost acordat de către FMI în anii

1993-94 pentru a acoperi pierderile provocate de seceta anului 1992.

Pentru a susţine programul economic şi financiar al Guvernului, Fondul

Monetar Internaţional a acordat în 1993 un credit în sumă de 45 milioane DST în

cadrul programului Facilitatea de Transformare Sistematică.

Pe lângă consultaţiile generale în materie de politică economică, pe o perioadă

de şase ani, FMI a mai furnizat şi o substanţială asistenţă tehnică. Printre domeniile

cele mai accentuate au fost: politica şi administrarea fiscală, sistemul de asistenţă

socială, statistica monetară, statistica balanţei de plăţi şi programarea financiară.

Drept obiective-cheie ale programului de asistenţă tehnică au servit:

- modernizarea Băncii Naţionale a Moldovei, aşa încât să fie în stare să

conducă o politică monetară de piaţă şi independentă;

- întărirea structurilor Ministerului Finanţelor, în particular, prin stabilirea

trezoreriei;

76

- îmbunătăţirea procedurii de compilare a statisticii economice.

FMI a mai oferit şi consultaţii juridice în elaborarea proiectelor de legi

economice.

La 20 mai 1996, a fost aprobat de câtre Consiliul Executiv al Fondului Monetar

Internaţional Memorandumul cu privire la Politica Economică a Guvernului

Republicii Moldova pentru perioada l ianuarie 1996 - 31 decembrie 1998. Programul

Mecanismul de Creditare Lărgită, în valoare de 135 mil. DST, conţine următoarele

compartimente principale:

Programul mediu si bazele macroeconomice - programul presupune

stabilizarea financiară prin continuarea reglării creşterii volumului

creditelor, diminuarea deficitului bugetar şi dezvoltarea surselor nebancare

de finanţare a bugetului. Reformele structurale vor fii orientate spre crearea

unui sector privat dinamic şi asigurarea respectării disciplinei financiare,

îndeosebi în sectorul energetic. Direcţiile politicii economice nu se vor

schimba în cazul reintegrării Transnistriei în economia Moldovei.

Politica m onetar-financiară si reforma sectorului financiar - scopurile

politicii financiare pentru următorii trei ani: menţinerea stabilităţii

financiare; finisarea modernizării Băncii Naţionale a Moldovei, care ar

funcţiona pe baza operaţiilor pe piaţă deschisă şi majorarea capitalului şi a

eficacităţii în sectorul bancar.

Politica bugetar-impozitară - asigurarea diminuării în continuare a

deficitului bugetar şi suspendarea finanţării Guvernului de către banca

centrală. Scopurile structurale ale programului se reduc la:

perfecţionarea elaborării, realizării şi prognozării bugetului;

elaborarea politicii cheltuielilor, care va asigura mijloace pentru investirea

în resursele umane, infrastructură şi vor asigura necesităţile sociale;

crearea unui sistem impozitar şi de administrare a ei, care ar facilita

procesul creşterii economice şi procesul atragerii investiţiilor străine.

Guvernul va limita subsidarea şi garantarea creditării întreprinderilor şi nu

77

va mai acorda credite preferenţiale.

în vederea creării unui cadru legislativ adecvat, pentru administrarea

bugetului şi a datoriei, vor fi ratificate proiectele de lege ”Despre

administrarea procesului bugetar” şi "Despre datoria internă şi externă".

reforma sistemului impozitar va fi efectuată prin revederea metodei de

calcul a taxei pe valoarea adăugată, a accizelor, impozitului pe venitul

persoanelor fizice şi juridice.

Suportul structural al stabilităţii financiare şi creşterii economice -

asigurarea funcţionării instituţiilor şi mecanismelor de bază ale economiei

de piaţă, câtre sfîrşitul realizării programului.

Politica economică externă - presupune menţinerea regimului liber al

comerţului, inclusiv diminuarea tarifului vamal până la 20 % (cu excepţia

listei de mărfuri acceptate de FMI). Guvernul va continua activitatea în

vederea aderării la Organizaţia Mondială a Comerţului.

Disponibilitatea tranşelor în cadrul Mecanismului de Creditare Lărgită este

aprobată în urma efectuării unui review a Fondului Monetar Internaţional, în cadrul

căruia se examinează criteriile , de realizare ale indicilor economici prevăzuţi în

Memorandumul suplimentar cu privire la Politica Economică.

A doua trecere în revistă a programului de performanţe a Mecanismului de

Creditare Lărgită a fost desăvârşită de către Consiliul Executiv a FMI la 16 iulie

1997, urmată de o disbursare în sumă de 15 milioane DST (aproximativ 20.4

milioane dolari SUA). Aceasta a fost a treia şi cea mai recentă tranşă disbursată în

cadrul Mecanismului de Creditare Lărgită, destinată susţinerii balanţei de plăţi şi

valutei naţionale, precedată de două tranşe a câte 11.25 milioane DST, respectiv în

mai 1997 şi septembrie 1996. Astfel, în cadrul Mecanismului de Creditare Lărgită au

fost disponibilizate până la moment 37.5 milioane DST (50.63 mil. USD).

Memorandumul suplimentar cu privire la politica economică a Guvernului

Republicii Moldova a trasat indicele economice concrete, atingere a cărora este drept

condiţie alocării tranşelor de rând.

78

4.3. RELAŢIILE ECONOMICE ALE REPUBLICII MOLDOVA CU COMUNITATEA EUROPEANĂ (CE)

Una din direcţiile prioritate a politicii economice a Republicii Moldova este

stabilirea şi dezvoltarea de mai departe a relaţiilor economice cu CE, fapt care este

cauzat de mai mulţi factori obiectivi.

După destrămarea Uniunii Sovietice, CE a propus ca până la încheierea

acordurilor bilaterale aparte cu toate republicile - foste membre ale URSS, proces ce

va necesita un timp îndelungat, să fie confirmată prin scrisori de schimb îndeplinirea

de către CE şi Republicii Moldova a obligaţiilor în Acordul cu privire la comerţ şi

colaborare economică şi comercială şi a Acordului cu privire la comerţ cu mărfuri

textile, încheiate între CE şi URSS. Această problemă a fost examinată şi la 1 iunie

1992 scrisorile de schimb, semnate de dl Tan, Ministrul Afacerilor Externe al

Republicii Moldova au fost trimise CE.

La întâlnirea ţărilor CE la Roma în decembrie 1990 s-a luat decizia să fie

alocate în anii 1991-1992 Uniunii Sovietice, pentru sprijinirea reformei economice,

mai mult de 1 mlrd. ECU.

În anul 1991 repartizarea acestor mijloacelor a fost efectuată prin biroul creat la

Moscova şi după cum s-a clarificat mai târziu cea mai mare parte din ele au fost

alocate Rusiei, mai puţin - Ucrainei.

Începând cu anul 1992 Comisia CE a luat decizia să conlucreze nemijlocit cu

noile republici suverane - foste membre ale URSS şi a organizat la 11 februarie 1992

la Moscova I întâlnire cu 12 state suverane. La întâlnirea menţionată a fost semnat un

protocol, ce prevedea mecanismul colaborării tehnice pe anul 1992.

În baza memorandumului privind participarea Republicii Moldova la

Programul de asistenţă tehnică, semnat de Guvernul Republicii Moldova şi de

delegaţia Comisiei Comunităţii la Moscova, Guvernul Republicii Moldova a adoptat

la 12 octombrie 1992 Hotărârea nr. 631 "Cu privire la instituirea în Republica

Moldova a secţiei de proiectare şi coordonare a asistenţei tehnice acordate de

79

Comisia CE". Funcţiile de bază ale secţiei sînt dirijarea acţiunilor Republicii în cadrul

programului de asistenţă tehnică al CEE, selectarea informaţiei privind necesităţile de

asistenţă tehnică organizaţiilor şi întreprinderilor din republică, elaborarea proiectelor

precum şi coordonarea asistenţei tehnice.

Funcţia de coordonator naţional - director executiv al secţiei este îndeplinită de

d-l Andrei Cheptine, Ministrul Relaţiilor Economice Externe al Republicii Moldova.

Din partea CE sînt angajaţi doi experţi cu sediul permanent în republică.

CREDITE

În timpul vizitei delegaţiei Republicii Moldova la Bruxelles 8-10 iulie 1994 au

fost semnate între Republica Moldova şi CE memorandumul şi Acordul de credit cu

privire la acordarea republicii unui credit în sumă de 27 mil. ECU, dintre care:

21,4 mil. - pentru cereale

4,0 mil. - pentru medicamente

1,6 mil. - pentru hrana pentru copii.

Linia creditară pentru întrebuinţarea acestui credit a fost deschisă la 20 august

1992.

Creditul menţionat este în fond deja valorificat.

ASISTENŢA TEHNICĂ

Tot în timpul acestei vizite cu conducerea CE a fost discutată posibilitatea

realizării cât mai rapide a programului de ajutor tehnic Republicii Moldova.

Ca rezultat pe 22 septembrie 1992 a fost semnat la Chişinău programul

indicativ pentru asistenţa tehnică, acordată Republicii Moldova de către CE.

Suma alocată republicii în cadrul acestui program este de 9 mil. ECU.

Direcţiile principale de acordare a ajutorului tehnic sînt:

sfaturi Guvernului;

producerea şi distribuirea producţiei alimentare;

suportul întreprinderilor;

80

energetica;

dezvoltarea resurselor umane.

Pentru anii 1993-1994 bugetul programului de Asistenţă Tehnică pentru

Republica Moldova a fost prevăzută în sumă de 8 mil. ECU. În cadrul conlucrării

delegaţiei Ministerului Relaţiilor Economice Externe cu conducerea Comisiei CE,

suma a fost mărită până la 10 mil. ECU. Din ţările CSI numai Republica Moldova şi

Federaţia Rusă au beneficiat de mărirea bugetului pentru programul de Asistenţă

Tehnică pentru anii 1993-1994.

ACCES LA SISTEMUL GENERALIZAT DE PREFERINŢE VAMALE

În rezultatul conlucrării Ministerului Relaţiilor Economice Externe al

Republicii Moldova cu Comisia CE, Moldova prima din ţările fostei URSS a primit

din 1 aprilie 1993 acces la sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale ale CE, ce deja

a permis firmelor "INCON", "IONEL", întreprinderilor oraşului Bălţi, gospodăriilor

agrare de a mări exportul producţiei sale în ţările CE.

ACORDUL CU PRIVIRE LA COMERŢUL CU MĂRFURILE TEXTILE

De asemenea un suport simţitor promovării exportului în ţările CE aduce şi

Acordul cu privire la comerţul cu mărfurile textile parafat la 14 mai 1993 în cadrul

vizitei la Bruxelles delegaţiei Ministerul Relaţiilor Economice Externe al Republicii

Moldova.

Posibilitatea de a exporta mărfuri textile din Moldova în ţările CE a apărut în

legătură cu faptul că la 1 ianuarie 1993 a expirat termenul valabilităţii Acordului

similar, încheiat între URSS şi CE. Din această cauză Comisia CE a primit decizia de

a încheia acordurile bilaterale cu privire la comerţul cu mărfuri textile cu toate

republicile separat. Primii au beneficiat de această posibilitate Federaţia Rusă,

Ucraina, Belarus.

81

Pe baza iniţiativei Ministerului Relaţiilor Economice Externe al Republicii

Moldova, Moldova a devenit a 4 ţară din CSI, care a primit de la Conducerea CE

iniţiativa de a negocia acordul cu privire la comerţul cu mărfurile textile.

Acordul parafat între Republica Moldova şi CE are acel avantaj în comparaţie

cu acordurile încheiate de către CE şi Federaţia Rusă, Ucraina şi Belarusi, că pentru

Moldova în acest acord nu sînt prevăzute restricţii cantitative (cote). Din 146 ţări ale

lumii cu care CE a semnat asemenea Acord până acum numai Bangladeş a avut

posibilitatea să exporte în ţările CE produse textile fără cote.

Necătând la faptul, că Acordul cu privire la comerţul cu mărfurile textile încă

nu este semnat pe baza lui deja se efectuează operaţiuni comerciale.

În conformitate cu Decizia CE, Republica Moldova a fost recunoscută drept

ţara în curs de dezvoltare şi a acceptat beneficierea Regimului Preferinţelor

Generalizate. Pentru aplicarea dispoziţiilor relative la preferinţele tarifare acceptate

de CE la unele produse originare din ţările în curs de dezvoltare sînt considerate ca

produse originare de o ţară beneficiară de anumite preferinţe:

a) produsele obţinute în întregime în această ţară;

b) produsele obţinute în fabricaţia cărora au intrat alte produse decât cele

menţionate în punctul "a" cu condiţia ca produsele numite au fost obiectul

lucrărilor sau transformărilor suficiente pentru a fi considerate originare.

Sunt considerate ca întreg obţinute într-o ţară beneficiară:

a) produsele minerale extrase din solul propriu sau din mările şi oceanele

sale;

b) produsele de origine vegetală ce sunt recoltate;

c) animale care sunt născute şi crescute;

d) produsele de provenienţă animală;

e) produsele de vânătoare şi pescuit ce sunt practicate;

f) produsele de la pescuitul maritim şi alte produse prinse în mare cu

navele sale;

g) produsele fabricate la bordul navelor-uzine (proprii);

82

h) produsele folosite ce nu pot servi decât la recuperarea materiei prime

colectate;

i) deşeurile provenite de la operaţiile efectuate în manufactură.

Una din condiţiile pentru operaţiunile de export-import în CE e ca certificatele

originii de provenienţa mărfurilor să fie autorizată nu de Palata de Comerţ şi Industrie

ci a unui Organ de Stat împuternicit - în cazul Republicii Moldova - Ministerul

Relaţiilor Economice Externe.

Aceasta se referă nu numai la mărfurile ce se supun regimului preferenţial ci şi

la mărfurile textile şi meşteşugăreşti.

La export mărfurile textile e necesar de a primi licenţa de import în ţările CE,

cu condiţia autorizării licenţelor de export de către un organ de stat împuternicit.

Scutirea de taxe vamale de import parţial la unele mărfuri cât şi la nivelul "O"

permite cointeresarea importatorilor CE de a activa cu ţările în curs de dezvoltare ce

au beneficiat de acest regim preferenţial.

La momentul actual au fost eliberate certificate în număr de 50 de exemplare la

următoarele mărfuri şi produse:

sucuri concentrate;

fructe şi legume;

vinuri;

laminate;

pici;

încălţăminte;

covoare;

mărfuri textile.

În majoritatea cazurilor aceste produse sunt obţinute în baza contractelor de

cooperare dar corespund cerinţelor legislative a CE privind originea de provenienţă.

Certificatele de origine pentru mărfurile textile au fost eliberate în număr de 76

pentru exportatori, care deasemenea produc şi exportă mărfuri în baza contractelor de

cooperare.

83

Principalii exportatori în CE sunt:

Fabrica de confecţii "IONEL";

Societatea pe acţiuni "INCON";

Fabrica de conserve "CUPCINI";

Fabrica de conserve din Orhei;

Fabrica de conserve din Ungheni;

Fabrica de piele din Sângera;

"AC-COM" SRL or. Comrat;

sovhozul "SADOVOE" judeţul Glodeni;

Fabrica "BĂLŢEANCA";

Fabrica de covoare "FLOARE";

Firma "BIBOX" SRL;

Uzina "MOLDAVIZOLIT";

Firma "TIROTEX" din Tiraspol;

Fabrica "TIGHINA" din Tighina;

Asociaţia "MOLDINTERAGRO";

"VIGATEX" SRL.

C O M E R Ţ U L E X T E R I O R A L R E P U B L I C I I M O L D O V AC U Ţ Ă R I L E M E M B R E A L E U N I U N I I E U R O P E N E Î N A N U L 1 9 9 7

Relaţiile comercial-economice între Republica Moldova si statele membre ale

Uniunii Europene s-au desfăşurat în baza "Acordului interimar privind comerţul si

chestiunile legate de comerţ între Republica Moldova si Comunităţile Europene" si

"Acordului privind comerţul cu mărfuri textile".

Evoluţia schimburilor comerciale

mil. U.S.D

84

1996 1997 (prelim.)

Dinamica%

Total 240,9 317,6 131,8Export (F.O.B.) 78,3 90,4 115,5Import (C.I.F.) 162,6 227,2 139,7Sold (F.O.B.-C.I.F.) -84,3 -136,8 ****

Volumul comerţului exterior al Republicii Moldova cu ţările membre ale

Uniunii Europene în anul 1997( calculat preliminar în baza declaraţiilor vamale ce nu

ţin cont de activitatea agenţilor economici din raioanele de est) a înregistrat suma de

317.6 mil. U.S.D cu o pondere de 15.5% în volumul total al comerţului exterior. În

raport cu anul 1996 volumul comerţului exterior s—a majorat cu 31.8%, ca rezultat al

creşterii exporturilor si importurilor.

Nivelul ridicat al importului faţă de export a cauzat un deficit al balanţei

comerciale în suma de 136.8 mil. U.S.D., fiind în creştere cu 52.5 mil. U.S.D. faţă de

anul 1996, în rezultatul majorării considerabile a importurilor.

Exportul. În anul 1997, Republica Moldova a exportat în ţările membre ale

Uniunii Europene mărfuri în sumă de 90.4 mil. U.S.D., fiind în creştere cu 15.5% în

raport cu anul 1996 în rezultatul faptului că s-au majorat livrările de miez de nucă,

lapte praf degrasat, piei de bovine, suc de mere concentrat si a îmbrăcămintei

fabricate în lohn. În perioada menţionată a cunoscut o creştere exportul de mărfuri în

Danemarca, Irlanda, Franţa, Austria, Suedia, Spania, Italia, Germania.

Printre principalele categorii de produse exportate în ţările membre ale Uniunii

Europene în 1997, menţionăm:

- materiale textile si articole din acestea - 26.9% (24.2 mil. U.S.D.) în care

predomină exportul de îmbrăcăminte fabricată în lohn—23.3 mil. U.S.D.

- produse alimentare, băuturi, tutun - 27.6 % (24.8 mil. U.S.D.), din care:

suc de mere concentrat — 27.9 mii tone (22.0 mil. U.S.D), vin din struguri

- 225.6 mii dal. (1.3 mil. U.S.D.)

- produse ale regnului vegetal — 18.8%, (16.9 mil. U.S.D.) din care: nuci

decojite - 3.9 mii tone (11.6 mil. U.S.D.), seminţe de floarea soarelui —

13.5 mii tone (2.7 mil. U.S.D.).

85

- piei crude, tăbăcite, blănuri şi articole din acestea cu o pondere de 9.4%

(8.5 mil. U.S.D.). Menţionăm, că în volumul exportului predomină pieile

crude de bovine (2980.5 tone în sumă de 4.3 mil. U.S.D.) si pieile depilate

de bovină (329.9 mii m2 în sumă de 3.6 mil. U.S.D.).

Principalii parteneri ai Republicii Moldova la export

mil. U.S.D.

Export 1997 1996

%

Ponderea %

1996 1997 1996 1997Germania 29.9 32.5 108.7 38.2 36.1Italia 21.0 23.7 112.8 26.8 26.3Austria 3.8 7.6 200.0 4.8 8.4Franţa 2.1 5.6 26^.6 2.7 6.2Olanda 8.7 5.6 64.3 11.1 6.2Irlanda 0.19 5.4 2842.1 0.24 6.0Grecia 4.3 4.8 111.6 5.6 5.4Spania 2.5 2.8 112.0 3.2 3.1Marea Britanie 5.3 1.3 24.5 6.7 1.5Danemarca 0.07 0.4 571.4 0.09 0.44Suedia 01 0.15 150.0 0.13 0.16Portugalia 0.01 0.1 1000 0.11Belgia 0.3 0.05 16.6 0.4 0.09Finlanda 0.03 0.04LuxemburgTotal 78.3 90.4 115.5 100.0 100.0

În Germania au fost exportate 36.1% din mărfurile exportate în ţările Uniunii

Europene cu o pondere considerabilă a sucului de mere concentrat, în Italia - 26.3%

(articole de îmbrăcăminte fabricată în lohn, piei de bovine brute si depilate), în

Austria - 8.4% (suc de mere concentrat), Olanda - 6.2% (uleiuri eterice), Franţa -

6.2% (miez de nucă).

Importul .

În anul 1997, conform datelor preliminare, în Republica Moldova au fost

86

importate mărfuri din ţările membre ale Uniunii Europene în valoare de 227.2 mil.

U.S.D., înregistrând o majorare cu 39.7% fată de anul 1996. Această majorare a fost

condiţionată de creşterea importului de produse din carne, peşte congelat, produse

lactate, flori, cartofi pentru seminţe, seminţe de legume, preparate alimentare diverse,

ţigări, medicamente, lacuri şi vopsele, produse cosmetice, instrumente şi aparate

pentru medicină.

Printre principalele categorii de produse importate în 1997 menţionăm:

- produse ale industriei constructoare de maşini - 31.38% (71.2 mil. U.S.E).

În această grupa de mărfuri predomină importul utilajului pentru încălzirea

centrală, utilajului tehnologic pentru filtrare si ambalare, combine, pentru

recoltat şi treierat, maşini pentru sortat şi curăţat seminţe;

- materiale textile şi articole din textile - 13.8% (31.4 mil. U.S.D.). De

menţionat, că în această grupă predomină importul materiei prime (ţesături)

pentru întreprinderile industriei uşoare a Republicii Moldova;

- produse ale industriei chimice — 11.6% (26.4 mil. U.S.D.), din care:

medicamente, erbicide, insecticide, lacuri, vopsele si materii colorante,

produse cosmetice;

- aparate, optice, pentru medicină, măsură şi control - 6.0% (13.5 mil.

U.S.D.). În această grupă de mărfuri predomină importul de instrumente si

aparate pentru medicină;

- produse alimentare, băuturi, tutun - 7.0% (15.9 mil. U.S.D.). S-au importat:

preparate din carne, hrană pentru copii, ţigări, preparate alimentare diverse,

bere, spirt, preparate folosite în hrana animalelor.

Principalii parteneri ai Republicii Moldova la import

mil. U.S.D.

87

Import 1997

1996 %

Ponderea %

1996 1997 1996 1997

Germania 65.9 95.0 144.2 40.6 41,8

Italia 33.9 42.2 124.5 20.8 18.6

Austria 8.9 14.3 160.6 5.6 6.3

Olanda 10.6 12.9 121.7 6.6 5.7

Franţa 6.9 11.7 169.6 4.3 5.1

Spania 9.2 11.4 123.9 5.6 5.0

Belgia 4.8 9.7 202.1 3.0 4.3

Grecia 3.6 8.4 233.3 2.2 3.7

Danemarca 4.9 6.8 138.7 3.1 3.0

Marea Britanie -3.3 5,4 163.6 2.0 2.4

Portugalia 3.5 3.9 111.4 2.1 1.7

Finlanda 2.9 2.3 79.3 1.8 l.l

Suedia 2.3 1.9 82.6 1.5 0.8

Irlanda 1.3 1.2 92.3 0.8 0.5

Luxemburg 0.6

Total 162.6 227.2 139.7 100.0 100.0

Principalele ţări-partenere din care s-au importat mărfurile, au rămas aceleaşi,

s-a schimbat doar ponderea lor în volumul importului. A crescut considerabil

importul din toate ţările Uniunii Europene, în special din Grecia, Franţa, Belgia,

Austria, Germania, Danemarca.

Comerţul exterior al Republicii Moldova cu ţările membreale Uniunii Europene în I trimestru 1998

88

Relaţiile comercial - economice între Republica Moldova şi statele membre ale

Uniunii Europene se desfăşoară în baza "Acordului interimar privind comerţul şi

chestiunile legate de comerţ între Republica Moldova şi Comunităţile Europene" şi

"Acordului privind comerţul cu mărfuri textile".

Evoluţia schimburilor comercialemil. U.S.D.

I trimestru 1997

I trimestru 1998 (prelim.)

Dinamica%

Total 68,9 100,3 145,6Export (F.O.B.) 20,3 21,8 107,4Import (C.I.F.) 48,6 78,5 161,5Sold (F.O.B.-C.I.F.) -28,3 -56,7 ****

Volumul comerţului exterior al Republicii Moldova cu ţările membre ale

Uniunii Europene în l trimestru 1998 (calculat preliminar în baza declaraţiilor vamale

ce nu ţin cont de activitatea agenţilor economici din raioanele de est) a înregistrat

suma de 100.3 mil. U.S.D cu o pondere de 21.8% în volumul total al comerţului

exterior. În raport cu aceeaşi perioadă a anului trecut volumul comerţului exterior s-a

majorat cu 45.6%, ca rezultat al creşterii exporturilor şi importurilor.

Nivelul ridicat al importului faţă de export a cauzat un deficit al balanţei

comerciale în sumă de 56.7 mil. U.S.D., fiind în creştere cu 28.4 mil. U.S.D. faţă de

perioada corespunzătoare a anului precedent în rezultatul majorării considerabile a

importurilor.

Exportul. în l trimestru al anului curent, Republica Moldova a exportat în ţările

membre ale Uniunii Europene mărfuri în sumă de 21.8 mil. U.S.D., fiind în creştere

cu 7.4% în raport cu aceeaşi perioadă a anului trecut, în rezultatul faptului că s-au

majorat livrările de miez de nuci, suc de mere concentrat. În perioada menţionată a

cunoscut o creştere exporturile de mărfuri în Austria, Irlanda, Franţa.

Printre principalele categorii de produse exportate în ţările membre ale Uniunii

Europene în perioada analizată menţionăm:

- produse ale regnului vegetal - 33.1%, (7.2 mil. U.S.D.) din exportul total,

fiind În creştere cu 2.1 mil. U.S.D faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.

Principalele mărfuri de export sunt nucile decojite (1.9 mii tone în sumă de 5.8

89

mil. U.S.D.), porumbul (10.0 mii tone în sumă de 1.0 mil. U.S.D.), seminţele de

floarea - soarelui - 2.0 mii tone (0.4 mil. U.S.D.);

- materiale textile si articole din acestea - 20.7% (4.5 mil. U.S.D.) în care

predomină exportul de îmbrăcăminte fabricată în lohn - 4.3 mil. U.S.D;

- produse alimentare, băuturi, tutun - 17.4% (3.8 mil. U.S.D.), din care suc

de mere concentrat - 5.9 mii tone (3.3 mil. U.S.D.);

- piei crude, tăbăcite, blănuri si articole din acestea cu o pondere de 6.2%

(1.3 mil. U.S.D.) în reducere cu 4.8 puncte procentuale faţă de aceeaşi perioadă

a anului precedent. Menţionăm, că în volumul exportului predomină pieile crude

de bovine (440.4 tone în sumă de 0.6 mil. U.S.D.) şi pieile depilate de bovină

(64.7 mii m2 în sumă de 0.52 mil. U.S.D.).

Principalii parteneri ai Republicii Moldova la export

mil. U.S.D.Export 1998 1997

%Ponderea %

I trim. 1997 I trim. 1998 I trim. 1997 I trim. 1998

Germania 7.3 5.6 76.7 35.9 25.7Italia 6.1 4.5 73.8 30.1 20.6Austria 1.4 3.2 228.6 6.9 14.7Franţa 1.9 3.1 163.2 9.4 14.2Olanda 1.4 0.8 57.1 6.9 3.7Irlanda - 2.5 - - 11.5Grecia 1.3 1.1 84.6 6.4 5.0Spania 0.8 0.4 50.0 3.9 1.8Marea Britanie - 0.5 - - 2.3Danemarca 0.1 0.1 100 0.5 0.5Suedia - - - - -Portugalia - - - - -Belgia - - - - -Finlanda - - - - -Luxemburg - - - -Total 20.3 21.8 107.4 100 100

În Germania au fost exportate 25.7% din mărfurile exportate în ţările Uniunii

Europene cu o pondere considerabilă a sucului de mere concentrat, în Italia - 20.6%

(articole de îmbrăcăminte fabricată în lohn, piei de bovine brute şi depilate), în

90

Austria - 14.7% (seminţe de floarea - soarelui, miez de nuci, orz, suc de mere

concentrat), Franţa - 14.2% (miez de nuci).

Importul. În I trimestru al anului 1998, conform datelor preliminare, în

Republica Moldova au fost importate mărfuri din ţările membre ale Uniunii Europene

în valoare de 78.5 mil. U.S.D., înregistrând o majorare cu 61.5% faţă de aceeaşi

perioadă a anului trecut. Această majorare a fost condiţionată de creşterea importului

de carne, vin materie primă, produse din carne, plută, etichete, peşte congelat,

medicamente, produse cosmetice, utilaj pentru telecomunicaţii, computere.

Printre principalele categorii de produse importate din ţările membre ale

Uniunii Europene în perioada analizată menţionăm:

- maşini şi aparate, echipamente electrice - 51.4% (40.4 mil. U.S.D.). în

această grupă de mărfuri predomină importul computerilor, utilajului pentru

telecomunicaţii, utilajului tehnologic pentru prelucrarea nucilor;

- produse ale industriei chimice - 10.8% (8.5 mil. U.S.D.), din care:

medicamente, erbicide, insecticide, produse cosmetice;

- materiale textile si articole din textile - 6.8% (5.4 mil. U.S.D.). De

menţionat, că în această grupă predomină importul materiei prime (ţesături)

pentru întreprinderile industriei uşoare a Republicii Moldova;

- produse alimentare, băuturi, tutun - 6.6% (5.2 mil. U.S.D.). S-au importat:

preparate din came, produse zaharoase, suc de struguri concentrat, preparate

alimentare diverse, vin materie primă;

- hârtie, carton si articole din acestea - 4.5% (3.5 mil. U.S.D.). în această

grupă de mărfuri predomină importul de etichete, hârtie, articole de

librărie.

Principalii parteneri ai Republicii Moldova la import

mil. U.S.D.

Import 1998 Ponderea %

91

1997 %I trim. 1997 I trim. 1998 I trim. 1997 I trim. 1998

Germania 21.9 23.3 106.4 45.0 29.7

Italia 8.3 11.2 134.9 17.1 14.3

Austria 1.6 23.1 1443.8 3.3 29.4

Olanda 2.9 3.5 120.7 6.0 4.5

Franţa 2.1 3.4 161.9 4.3 4.3 •

Spania 3.5 3.6 103.0 7.2 4.6

Belgia 2.3 1.6 69.5 4.7 2.0

Grecia 2.8 0.6 21.4 5.7 0.8

Danemarca 0.4 0.7 175.0 0.8 0.9

Marea Britanie 1.1 2.2 200.0 2.4 2.8

Portugalia 0.9 0.9 . 100.0 1.8 1.1

Finlanda 0.3 1.5 500.0 0.7 1.9

Suedia 0.4 2.7 675.0 0.8 3.4

Irlanda 0.1 0.2 200.0 0.2 0.3

LuxemburgTotal 48.6 78.5. 161.5 100 100

Principalele ţări-partenere din care s-au importat mărfurile, au rămas aceleaşi,

s-a schimbat doar ponderea lor în volumul importului. A crescut considerabil

importul din majoritatea ţărilor Uniunii Europene, în special din: Finlanda (etichete,

hârtie), Suedia (utilaj pentru telecomunicaţii), Italia (vin materie primă, plută),

Austria (computere),), Marea Britanie (insecticide, fungicide, etichete), Franţa (utilaj

pentru prelucrarea nucilor), Danemarca (computere).

4.4. ACORDUL CU PRIVIRE LA PARTENERIAT ŞI COOPERARE

La momentul actual se lucrează asupra Acordului cu privire la Parteneriat şi

Cooperare între CE şi Republica Moldova. În scopul pregătirii şi desfăşurării

negocierilor pentru acest Acord prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova

nr.219 din 16 decembrie 1993 a fost instituită Comisia Guvernamentală în frunte cu

A. Cheptine - Ministrul al Relaţiilor Economice Externe.

Articolele Acordului menţionat se referă la dialogul politic, comerţ, investiţii,

servicii, colaborare în domeniul legislaţiei, colaborare economică, financiară şi

culturală.

92

Conform prevederilor Acordului, părţile contractante vor acorda reciproc

regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate în comerţul cu mărfuri (ce înseamnă

stabilirea acestui regim în comerţul între Republica Moldova şi toate ţările membre ai

CE).

În conformitate cu Decretul menţionat Ministerul Relaţiilor Economice Externe

la 20 ianuarie anul curent a organizat şedinţa Comisiei Guvernamentale respective.

La şedinţă membrii Comisiei au fost informaţi despre structura şi prevederile

Acordului în cauză, despre locul lui în sistemul Acordurilor Europene (Acordurilor

pe care CE le încheie cu ţările Europei de Est şi centrale).

În vederea realizării disponibilităţii CE de a începe consultări privind

posibilitatea declanşării procesului de negocieri cu intenţia încheierii Acordului de

Parteneriat şi Cooperare în perioada 22-26 ianuarie curent la Chişinău s-a aflat

misiunea Comisiei CE în frunte cu Domnul Forian Fotiadis.

Ministerul Relaţiilor Economice Externe cu participarea specialiştilor

Ministerul Afacerilor Externe ar Republicii Moldova a efectuat conlucrarea cu

misiunea menţionată, examinată articolelor şi prevederilor Acordului de Parteneriat şi

Cooperare.

În cadrul convorbirilor la Ministerul Relaţiilor Economice Externe la 24 şi 25

ianuarie anul curent cu participarea reprezentanţilor Ministerului Afacerilor Externe ,

au fost examinate prevederile Acordului de Parteneriat şi Cooperare. Misiunii

Comisiei Comunităţilor Europene au fost prezentate propunerile părţile moldave

privitor la completările şi schimbările în textul Acordului.

La momentul actual, în cadrul convorbirilor, petrecute de către delegaţia

Ministerului Relaţiilor Economice Externe cu dl Fotiadis la Chişinău şi Bruxelles, s-a

conformat ca majoritatea propunerilor Părţii moldave au coincis cu problemele deja

negociate între CE, Federaţia Rusă şi Ucraina, propunerile acestea în cadrul

convorbirilor cu dl Fotiadis au fost în prealabil acceptate. Totodată, direcţia condusă

de dl Fotiadis a prezentat Comisiei Comunităţilor Europene propunerea de a primi

mandat pentru extinderea rezultatelor negocierilor atinse cu Federaţia Rusă şi Ucraina

şi pentru Republica Moldova, ce va permite accelerarea negocierilor între Republica

93

Moldova şi CE. Faptul acesta va permite Republicii Moldova de a petrece tratative

ulterioare asupra Acordului de Parteneriat şi Cooperare numai în 2 runde, în cadrul

cărora vor fi negociate prevederile adăugătoare, specifice pentru Republica Moldova.

Ţinând cont de importanţa politică şi economică a Acordului pentru Republica

Moldova, este binevenită semnarea cât mai curând a Acordului de Parteneriat şi

Cooperare între CE şi Republica Moldova.

Aceasta va crea o bază sigură pentru declanşarea procesului de asociere a

Republicii Moldova la CE şi pentru integrarea deplină a Moldovei în Europa.

P R O G R A M U L T A C I S

Programul TACIS este cel mai mare program de Asistenţă Tehnică din lume.

Esenţa lui constă în suportul proceselor de reforme economice şi dezvoltarea în ele 11

state membre a C.S.I. şi Georgia pentru contribuirea la construcţia unei economii de

piaţă avansate. TACIS - Asistenţă Tehnică pentru C.S.I.

Asistenţa Tehnică este îndreptată în câteva direcţii de bază pentru suportul

eforturilor ţărilor respective în crearea condiţiilor de funcţionare a economiei

orientate spre piaţă şi crearea unei societăţi democratice.

Pentru aceste ţeluri de către CE au fost alocate 850 mil. ECU din bugetul

comun al său.

Acest ajutor tehnic este preconizat pentru dezvoltarea experienţei locale şi

know-how în vederea accelerării proceselor de reforme economice în C.S.I. şi

Georgia prin acordarea sfaturilor, experienţei practice şi know-how occidental,

necesare pentru funcţionarea şi managementul economiei de piaţă şi structurilor

organizaţionale respective.

C O O P E R A R E Î N C A D R U L T A C I S

Obiectivele Programul TACIS în Republica Moldova în perioada 1996-1999:

94

- reorganizarea cadrului instituţional şi juridic naţional armonizarea acestuia

cu standardele europene, în funcţie de necesitatea cooperării între Părţi;

- dezvoltarea sectorului de producere şi a infrastructurii, retehnologizarea

întreprinderilor şi atragerea investitorilor străini, sporirea competitivităţii

produselor;

- dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii;

- protecţia socială şi dezvoltarea potenţialului uman;

- integrarea Republicii Moldova în sistemul relaţiilor economice

internaţionale şi promovarea exporturilor.

Estimativ, pentru proiectele TACIS în perioada menţionată UE va aloca 40-50

mil. ECU.

Sectoarele prioritare de activitate sunt:

- sectorul agricol (îmbunătăţirea proceselor de producţie şi de comercializare

în cadrul unor proiecte speciale: produse ecologice curate, zoo-veterinaria,

producţia alimentelor pentru copii, atragerea investiţiilor străine şi

promovările exporturilor);

- sectorul resurselor umane: piaţa forţei de muncă, protecţia socială,

pregătirea cadrelor;

- sprijinul întreprinderilor: restructurarea, conversiunea industriei de apărare,

promovarea unor programe speciale pentru dezvoltarea industrială

întreprinderilor mici şi mijlocii.

Şeful Direcţiei Asistenţă Tehnică a Ministerul Economiei , dl M.Lupu a propus

Comitetului Mixt ca Părţile să-şi concentreze eforturile asupra următoarelor

probleme:

- sprijinul permanent programelor de conversiune a întreprinderilor;

- sporirea volumului de asistenţă în domeniul statisticii (EUROSTAT);

- participarea mai activă a Moldovei în programele speciale ale UE pentru

susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii;

- lansarea programelor de instruire în materie de management, economie,

drept, limbi străine;

95

- perfecţionarea cadrului juridic naţional şi armonizarea acestuia cu

standardele europene prin intermediul consultărilor, instruirii, seminarelor

etc.;

- intensificarea activităţilor în cadrul programului Consultărilor legislative;

- conectarea Moldovei la reţelele europene informaţionale etc.

PRIMA REUNIUNE A COMITETULUI MIXT DE COOPERAREÎNTRE REPUBLICA MOLDOVA ŞI UE

Prima Reuniune a Comitetului Mixt de Cooperare între Republica Moldova şi

UE şi-a desfăşurat lucrările la Chişinău. Comitetul a fost constituit în baza

prevederilor Acordului privind comerţul şi cooperarea economico-financiară, semnat

la 18 decembrie 1989 între URSS şi UE, la care Republica Moldova a devenit parte

contractantă, în baza dreptului de succesiune la tratate, prin efectuarea între părţi a

unui schimb de scrisori parafate în mai 1992 şi semnate la 13 ianuarie 1994.

Reuniunea a fost prezidată de către domnul Andrei Cheptine, Prim-

viceministru al economiei, conducătorul Delegaţiei Republicii Moldova în cadrul

Comitetului Mixt. Delegaţia UE a fost condusă de către Claus SCHINEIDER, şef-

adjunct al subdiviziunii “Relaţiile cu Moldova, Ucraina, Belarus” din cadrul Direcţiei

Generale –1A “Relaţii Economice Externe” a Comisiei Europene. La lucrările

reuniunii au participat reprezentanţii tuturor Statelor Membre cu excepţia celui al

Portugaliei (motiv de boală).

Din numele Consiliului UE, Dl Aldo ALFANO reprezentantul Italiei, ţara ce

asigura preşedinţia în UE, deasemenea a adresat un cuvânt de salut participanţilor

reuniunii, în care a sublimat, între altele, că larga participare a Statelor Membre

denotă interesul pe care îl manifestă UE faţă de relaţiile cu Republica Moldova şi

viitorul cooperării cu ea.

ADOPTAREA REGULILOR DE PROCEDURĂ

96

Copreşedintele Comitetului Mixt din partea UE a propus spre aprobare

proiectul “Reguli de procedură” care a fost, prealabil, distribuit participanţilor,

subliniind următoarele:

1. Comitetul Mixt are o funcţie consultative şi este chemat să formuleze

recomandări părţilor. El nu poate adopta decizii, care ar angaja

responsabilitatea juridică a părţilor.

2. Reuniunile Comitetului Mixt se vor desfăşura cel puţin 1 dată pe an

alternativ la Chişinău şi Bruxelles, un raport urmând a fi întocmit după

fiecare reuniune.

Regulile de procedură au fost acceptate cu titlul provizoriu până la intrarea în

vigoare a Acordului de Parteneriat şi Cooperare, când va fi constituit un nou cadru

instituţional al relaţiilor dintre părţi.

Copreşedintele Comitetului din partea UE a subliniat importanţa reuniunii ca

fiind primul pas în instituţionalizarea dialogului între părţi. Agenda zilei permite

pentru prima dată de a trece în revistă în prezenţa reprezentanţilor statelor membre,

întregul şir de aspecte economice a relaţiilor.

Acordul privind Comerţ şi Cooperare economico-financiară din 18 decembrie

1989 a devenit valabil pentru Republica Moldova prin schimbul de scrisori semnate

la 13.01.1994 va continua să constituie baza juridică a relaţiilor între Republica

Moldova şi UE până la intrarea în vigoare a Acordului Interimar privind comerţul şi

chestiunile ce ţin de comerţ la 1 mai 1996. Acordul Interimar constituie astfel o

trecere la Acordului de Parteneriat şi Cooperare care reprezintă un mecanism juridic

mai perfect şi mai cuprinzător de reglementare a relaţiilor dintre Părţi.

Acţionând în spiritul încrederii reciproce, Părţile vor pregăti astfel terenul

pentru a coopera fructuos nu numai în sfera comercială, dar şi în alte domenii

acoperite de Acordului de Parteneriat şi Cooperare.

Cunoaşterea orientărilor politicii economice a Republicii Moldova permite UE

să aibă o anumită atitudine faţă de problemele cu care se confruntă ţara, iar în caz de

necesitate să răspundă la solicitările autorităţilor moldoveneşti. UE susţine eforturile

autorităţilor Republicii Moldova în vederea realizării reformelor economice acordând

97

nu numai asistenţă macroeconomică şi tehnică, dar şi diverse ajutoare, pentru a

diminua impactul social negativ al reformelor.

Un rol deosebit în dezvoltarea cooperării economice îi revine comerţului, şi

anume, creării cadrului juridic adecvat pentru creşterea schimburilor comerciale. UE

este interesată într-o mai bună cunoaştere a legislaţiei Republicii Moldova în

domeniul promovării şi protejării investiţiilor, în materie de taxe vamale, precum şi

ceea ce priveşte regimul aplicabil în relaţiile comerciale cu Statele Membre ale UE.

Apreciind gradul de avansare al reformelor economice în Republica Moldova,

delegaţia UE a solicitat informaţii referitoare la progresul înregistrat în elaborarea

cadrului juridic al relaţiilor economice internaţionale, al tranziţiei la economia de

piaţă, în special în ce priveşte privatizarea în domeniul agricol. UE consideră că

realizarea consecventă a programului de reforme în Republica Moldova va conduce

la dinamizarea relaţiilor între părţi.

Dispunând de informaţie amplă despre situaţia politică şi economico-socială

din Republica Moldova delegaţia UE ar putea formula autorităţilor comunitare unele

propuneri privind căile de dezvoltare a cooperării economice şi de susţinere a

procesului de reforme în ţară. Acordul de Parteneriat şi Cooperare conţine multiple

angajamente reciproce de înalt nivel, oferind deasemenea şi numeroase posibilităţi

pentru dezvoltarea Republicii Moldova în diverse domenii.

ULTIMELE EVOLUŢII ÎN RELAŢIILE BILATERALE

Părţile s-au informat reciproc despre gradul de avansare în îndeplinirea

procedurilor necesare pentru punerea în vigoare a Acordului de Parteneriat şi

Cooperare şi a Acordului Interimar privind Comerţul şi chestiunile ce ţin de comerţ.

Acordul Interimar cuprinde doar prevederile comerciale ce nu depăşesc

limitele competenţelor delegate Comisiei Europene de către Statele Membre şi el a

fost supus unei proceduri de simplificare de aprobare. Dat fiind faptul că Părţile au

îndeplinit procedurile de punere în vigoare a Acordului Interimar, acesta a intrat în

vigoare de la 1 mai 1996.

98

Clauza naţiunii celei mai favorizate deschide largi perspective de dezvoltare

pentru Republica Moldova. Prevederile Acordului nu exclud avantajul unilateral

pentru Republica Moldova de a avea relaţii comerciale speciale cu unele state prin

facilitarea traficului de frontieră, crearea unei zone a comerţului liber sau chiar a unor

uniuni vamale. Această perioadă de tranziţie, pe parcursul căreia UE nu va cere de la

Republica Moldova reciprocitate deplină în aplicarea clauzei naţiunii alei mai

favorizate, va expira la momentul aderării la OMC.

Statul moldovenesc va avea să-şi definitiveze priorităţile în colaborare cu ţările

membre ale UE propunând strategiile de conlucrare în aceste direcţii.

Experienţa valoroasă pe care a acumulat-o UE în susţinerea democraţiilor şi

reformelor de piaţă în ţările Europei Centrale şi de Est poate fi cu succes aplicată în

condiţiile noastre. Multiplele similitudini în procesele desfăşurate în aceste ţări şi în

Republica Moldova permit să reliefăm acele priorităţi în dezvoltarea economică a

ţării noastre care ar permite crearea unui fundament sigur pentru dezvoltare.

El se axează pe:

1. Asigurarea pieţei interne şi a securităţii alimentare, ce ar include

modernizarea procesului de producţie în ramurile orientate cu

preponderenţă spre satisfacerea pieţei interne.

2. Atragerea investiţiilor străine asistenţei tehnice cu scopul reorientării şi

reorganizării întreprinderilor.

3. Accesul mai larg pe piaţa europeană a produselor moldoveneşti.

30 iunie 1998

M O L D O V A Ş I C E – P A R T E N E R I D I N Z I U A D E A Z I

De la 1 iulie anul curent va intra în vigoare Acordului de Parteneriat şi

Cooperare între Republica Moldova şi CE. Reprezentanţii Comisiei Europene

responsabili pentru relaţii cu Belarus, Ucraina şi Moldova au remarcat că scopul lor

principal constă în susţinerea procesului de trecere a Republicii Moldova la economia

99

de piaţa şi societate democratică, care va contribui la îmbunătăţirea şi stabilizarea

ţării.

După cum a remarcat înlocţiitorul Ministerului Afacerilor Externe Republicii

Moldova Ceslav Ciobanu, programa politicii externe a ţării noastre aprobată de

Parlament, prevede perspective şi orientări foarte distinse, privitor la integrarea

treptată a Republicii Moldova în CE. Documentul de parteneriat şi cooperare între

Republica Moldova şi CE prevede evoluţia continuă a dialogului politic. O

importanţă deosebită în acest plan va avea prima întâlnire a delegaţiei moldave la

nivelul Consiliului pentru colaborare, care va avea loc la 14 iulie 1998 la Bruxelles.

Vor fi analizate posibilităţile şi formele concrete ale evoluţiei dialogului între

Republica Moldova şi CE.

Unul din principalele capitole ale acestui Acord se referă la orientările

integrării economice a Republicii Moldova în CE. În ultimii 5 ani schimburile

comerciale ale Republicii cu CE s-au majorat de 2 ori. Cu luarea în consideraţie a

schimbului comercial de mărfuri cu ţările membre asociate la CE, greutatea specifică

constituie aproximativ 25%. Numai pentru ultimii 2 ani bugetul iniţiat de programul

CE şi TACIS cuprinde 18 mil.ECU, dar pentru perioada de colaborare din 1994 până

în 1999 va atinge 36 mil.ECU.

O mare importanţă pentru republică reprezintă proiectele CE pentru susţinerea

întreprinderilor privatizate, aflate în procesul de restructurare reformare a agriculturii

şi o serie de alte ramuri. În afară de aceasta documentul semnat va deschide

posibilitatea pentru începerea tratativelor cu privire la realizarea acestui comerţ liber

care ajută la evitarea dublei impuneri. Al treilea punct al Acordului sunt perspectivele

rezolvării multor probleme socio-culturale a ţării noastre.

De la Moldova se va cere adoptarea unor paşi hotărâţi în vederea aducerii

legislaţiei în conformitate cu normele şi standardele internaţionale, care funcţionează

în CE. Pentru asigurarea competitivităţii produselor moldoveneşti, este necesară,

deasemenea, realizarea unor măsuri în ceea ce priveşte sporirea calităţii şi eficienţei

producţiei naţionale. Acordul va oferi, pe de o parte, noi posibilităţi pentru majorarea

schimburilor comerciale între Republica Moldova şi CE, iar pe de altă parte – va

100

uşura procesul pătrunderii produselor cu marcă comercială moldovenească pe piaţa

externă.

4 iulie 1998

MOLDOVA A FĂCUT PRIMUL PAS ÎN INTEGRAREA ÎN CE

La 1 iulie 1998 a intrat în vigoare Acordul de Parteneriat şi Cooperare între

Republica Moldova şi CE. Se stabileşte dialogul politic continuu, care în viitor se

aşteaptă a fi dezvoltat şi perfecţionat. El va contribui la schimbările pozitive în viaţa

politică şi economică a Moldovei, va permite apropierea poziţiilor în înţelegerea

problemelor internaţionale reprezentând în ziua de azi un interes comun. Acordul va

atribui desăvârşirea întregului proces de colaborare între Moldova şi CE în condiţiile

respectării principiilor democratice, drepturilor şi libertăţilor oamenilor şi îndeosebi

în privinţa drepturilor minorităţilor naţionale.

În ceea ce priveşte relaţiile comerciale între republică şi ţările Comunităţii

Părţile vor conveni aparte asupra prezentării condiţiilor preferenţiale în diferite

regiuni ale cooperării. Aici se are în vedere regimul înlesnirii deosebite în stabilirea şi

perceperea impozitelor şi taxelor vamale la import şi export, impozitelor interne

directe şi indirecte şi taxelor la importul produselor, confirmarea vânzărilor,

achiziţiilor, transporturilor, distribuţiei şi păstrării produselor intrate pe piaţa internă.

Realizarea acestor măsuri va contribui la procesul primirii şi integrării Republicii

Moldova în OMC, membrii competenţi care sunt toate 15 ţări ale CE.

Pentru realizarea efectivă a Acordului în republică este deja creat Consiliul de

colaborare între Moldova şi CE, reprezentantul căruia a devenit Viceprim-ministru al

Republicii Moldova Ion STURZA. Prima şedinţă a Consiliului va avea loc pe data de

14 iulie 1998. Termenul de funcţiune al Acordului moldo-european este valabil pe o

perioadă de 10 ani, dar la expirarea acestui termen el poate fi prelungit.

101

A C A D E M I A D E S T U D I I E C O N O M I C EFACULTATEA RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

REZUMAT

Tema: “SISTEMUL MONETAR EUROPEAN ŞI PERSPECTIVELE INTEGRĂRII PIEŢELOR FINANCIAR-EUROPENE”

Coordonator: Absolvent:

Prof. Univ . Dr. ANDRONOVICI AlionaMişu NEGRIŢOIU ECONOMIE MONDIALĂ

anul IV, grupa 951,semigrupa A

B U C U R E Ş T I – 1 9 9 8

102

A fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să se gândească la realizarea unităţii lor pe cale paşnică. Guvernele democratice din occident hotărâte

să nu repete greşelile din trecut, au căutat calea ieşirii din impas şi au ales soluţia integrării lor economice şi politice.

Procesul de integrare europeană declanşat odată cu crearea Comunităţilor

Europene a cunoscut o permanentă adâncire în cele patru decenii scurse de la

începerea sa. În mod necesar el a dus la o continuă creştere a interdependenţei

economice între ţările membre ale Comunităţii Europene. Uniunea Europeană

reprezintă principalul bloc integraţionist la nivelul continentului european datorită

amplitudinii sale , a întinderii sale geografice şi a implicaţiilor sale pentru economie,

a cărui importanţă se amplifică la nivelul economiei mondiale în contextul

globalizării.

Comunitatea Europeană de astăzi este rezultatul eforturilor depuse , începând

din 1950 , de către promotorul Europei comunitare, constituind cea mai avansată

organizaţie de integrare unilaterală, cu posibilităţi de acţiune atât în domeniul

economic, social şi politic, cât şi în domeniul drepturilor cetăţenilor, ale relaţiilor

externe vizând cele 15 state membre.

Tratatul de la Paris , întemeind C.E.C.O. în 1951 , apoi Tratatul de la Roma,

făurind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice în 1957, tratate modificate în 1986 prin Actul Unic European şi din nou

modificate în 1991 prin Tratatul asupra Uniunii, adoptat la Maastricht , reprezintă

bazele constituţionale ale acestui întreg, stabilind între statele membre legături

juridice, care merg mult dincolo de relaţiile contractuale între state suverane.

Comunitatea a fost pentru început o iniţiativa de pace, reuşind să asocieze un

ansamblu instituţional, subordonat principiului egalităţii, atât învinşii , cât şi

învingătorii europeni ai ultimului Război Mondial.

În cel de-al doilea capitol al acestei lucrări s-au abordat aspecte cu privire la

crearea unei Uniuni unitare , a unui Sistem Monetar European, care vizează crearea

unei zone de stabilitate monetară şi a unor rate de schimb stabile.

Dorinţa unei cooperări monetare s-a manifestat încă de la semnarea tratatului

de la Roma care prevedea de altfel crearea unui Comitet Monetar. Permanenţa

103

instabilitate a reprezentat o ameninţare pentru ţările Europei, dat fiind că schimburile

de marfă şi deci creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă riscau să-şi piardă

avântul. Creşterea incertitudinii costurilor, în funcţie de fluctuaţiile cursurilor, a

grăbit intenţiile ţărilor europene de a face faţă dezorganizării S.M.E. O primă

strategie în acest scop s-a concretizat în constituirea “ şarpelui monetar” în Aprilie

1972 prevăzând o restrângere a fluctuaţiei între monedele ţărilor participante, cu plus

sau minus 2.25%.

În Iulie 1978 , reprezentanţii diferitelor ţări membre ale comunităţii şi-au

afirmat dorinţa, de a crea un sistem monetar unic, care să conducă la o zonă de

stabilitate în Europa şi care să faciliteze convergenţa dezvoltării economice, oferind

un nou impuls procesului de Uniune Europeană.

Elementele comune ale S.M.E. şi ale “ şarpelui monetar” se referă la

stabilitatea taxelor de schimb, marjele de fluctuaţie admise fiind, de asemenea, de

plus sau minus 2.25% şi la solidaritatea statelor membre, asigurată prin FECOM ,

care deschide posibilităţi balanţelor de plăţi. Funcţionarea SME se bazează pe

existenţa unei monede comune ECU. Locul ocupat de fiecare monedă în interiorul

unui ECU, depinde de importanţa economică a fiecărui stat participant la SME, prin

raportare la celelalte state, acest loc fiind în funcţie de valorarea PNB şi a

schimburilor de marfă intracomunitare aparţinând fiecărei ţări.

SME urmăreşte să fixeze o stabilitate monetară sporită în comunitate. El

trebuie să fie considerat ca element fundamental al unei vaste strategii având drept

obiectiv o creştere distrusă a stabilităţii , SME va uşura convergenţa dezvoltării

economice şi va da un nou impuls proceselor Uniunii Europene. Consiliul European

considera ca SME va avea un efect stabilizator în relaţiile economice şi monetare

internaţionale. Acest sistem va fi deci cu siguranţă conform intereselor ţărilor

industrializate cât şi a ţărilor în dezvoltare, vizând să stabilească o cooperare

monetară mult mai strânsă ajungând la o zonă de stabilizare în Europa.

Decizia clară în formarea Uniunii Monetare Europene a necesitat şi o decizie

politică, în sensul forţării unei politici monetare comune. A fost nevoie de un

angajament clar al băncilor centrale din mai multe ţări membre ale Comunităţii

104

Europene , pentru susţinerea reciprocă a monedelor naţionale şi urmărirea unei

politici monetare comune. Obiectivul urmărit este unul singur: trecerea definitivă de

la monede naţionale şi politici monetare separate , către o singură politică monetară şi

o singură monedă.

În ceea ce priveşte acţiunile programate în ultima fază a creerii UEM sunt de

remarcat următoarele:

- 1998-1999: înfiinţarea BCE responsabilă pentru formularea unei politici

monetare comune, numirea consiliului executiv al BCE, stabilirea datei

limită la care monedele naţionale urmează a fi înlocuite de monedă unică.

- 1999-2001: fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor ţărilor

participante , moneda comunitară încetează a mai fi definită pe baza unui

coş de monede naţionale şi devine o monedă de sine stătătoare comună,

BCE efectuează tranzacţii exprimate în monedă comună cu toţi actorii

implicaţi în politica monetară.

- 2002: emisiunea noilor însemne monetare (bancnote , moneda metalică

divizionară).

În capitolul III se analizează sectorul bancar în UEM şi regimul de supraveghere bancară. Obiectivul principal al autorităţii monetare este asigurarea stabilităţii preturilor. În acest scop este garantată deplină ei independenţa faţă de instituţiile şi organismele comunitare, ca şi faţă de orice guvern sau alta instituţie naţională.

Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale participante vor forma

sistemul european al băncilor centrale. BCE nu are dreptul să crediteze autorităţile

publice , fie ele comunitare, naţionale sau regionale. De asemenea este interzisă

achiziţionarea titlurilor de credit emise de aceste autorităţi.

Atribuţiile BCE , atotcuprinzătoare în materie de politică monetară, sunt mai

nuanţate în alte domenii aflate sub răspunderea băncilor centrale.

În ceea ce priveşte politică cursului de schimb, aceasta urmează a fi

determinată de Consiliul UE, dar cu consultarea BCE. Atribuţiile Consiliului în acest

domeniu se referă în principal la încheierea de acorduri privind eventuale sisteme ce

leagă monedă comună de monede terţe. Încheierea unor asemenea acorduri necesită

105

întrunirea votului unanim al Consiliului dar pentru modificarea ulterioară a parităţilor

dintre monedă comună şi cele terţe este suficientă majoritatea calificată.

Rolul de reglementare şi supraveghere a sistemului bancar prevede atribuţiile

specifice în materie ale BCE care urmează a fi definite de Consiliul UE. Băncile

centrale naţionale vor continua să deţină prerogative importante în materie de

reglementare şi de aplicare a normelor prudenţiale.

Băncile şi intermediarii financiari îndeplinesc un rol distinct în funcţionarea

egală a economiei. Acţionând ca transformatoarea de lichiditate ce intermediază între

băncile lichide şi nelichide, ele contribuie la alocarea eficienţa resurselor. Astfel, ele

impun şi evaluează riscul ceea ce într-o piaţă eficienţa ar optimiza balanţa risc/profit.

Deşi spiritul multor legi recente care afectează băncile este să reducă barierele de

intrare pe piaţă, multe ţări au întărit simultan controlul prudenţial al băncilor.

Pe măsură ce sistemul financiar european devine mai complex şi mai integrat,

costurile economice şi financiare ale unei potenţiale crize bancare este probabil să fie

mai mari , întrucât întinderea contagiunii sistemice va fi mai mare. Aceasta sugerează

ca accentul primar în reglementare şi supervizare prudenţială ar trebui să fie pus pe

stabilitatea, siguranţa şi solidaritatea sistemului financiar european.

Capitolul IV al acestei lucrări se concentrează asupra cazului particular al

Republicii Moldova din punctul de vedere al relaţiilor economice şi financiare ale

acesteia cu complexul european.

Organizarea şi desfăşurarea activităţii externe reprezintă un domeniu de

importanţă majoră în cadrul creerii unui nou mecanism economic prin intermediul

căreia se realizează încadrarea republicii pe piaţa mondială. Absenţa unui asemenea

sistem , menţinerea metodelor administrative de gestiune economică, lipsa unui

sistem de stat eficient de susţinere a întreprinderilor mici, mijloacelor şi securităţii

juridice a sectorului privat, existenţa condiţiilor economice de discriminare a

întreprinderilor micului bussines cauzează o diminuare economică.

Schema activităţii economice externe a Republicii Moldova este relativ simplă

şi posedă un caracter serios, agenţii economici exportând în majoritatea cazurilor

materie primă , şi în al doilea rând , ei nu posedă informaţii despre conjunctura şi

106

preţurile pe piaţa de export ceea ce reprezintă o frână considerabilă pentru a stabili

efectul potenţialului fiscal al operaţiei de conducere. Activităţii economice externe ii

revine un rol important în dezvoltarea social economică datorită economiilor deschise

care presupun o mişcare relativ liberă a mărfurilor , capitalurilor, tehnologiilor , forţei

de muncă şi a cunoştinţelor. Evoluţia integraţionistă contribuie la creşterea

potenţialului de export-import a oricărei ţări şi din contra concurenţa mondială şi

protecţia pieţelor interne împiedică extinderea fluxurilor de export.

Experienţa istorică demonstrează că participarea activă la diviziunea

internaţională a muncii, la schimbul de valori materiale şi spirituale pe plan

internaţional constituie o necesitate obiectivă pentru progresul fiecărei ţări.

Independenţa economică a Republicii Moldova, trecerea la economia de piaţă,

condiţionează activitatea şi amplifică relaţiile economice externe. Pe baza diviziunii

internaţionale a muncii Moldova se orientează spre integrarea economică atât în

spaţiul economic european şi mondial, cât şi în spaţiul economic al României.

Republica Moldova trebuie să-şi caute piaţa de desfacere şi la nord şi la sud, şi în

Orient şi în Occident, dar este obligată să-şi protejeze mai întâi de toate propria piaţă

pe care parţial a şi pierdut-o.

În ceea ce priveşte piaţa monetară externă , Ministerul Finanţelor reprezintă

Republica Moldova participând direct la realizarea politicii financiare monetare a

ţării , la încheierea şi garantarea acordurilor financiar monetare externe, etc..

Rolul principal în organizarea şi desfăşurarea activităţii financiar monetare

revine băncii naţionale . În primul rând reglementează regimul valutar şi piaţa

valutară în ţară , prin poziţia sa de banca centrală şi prin atribuţiile de supraveghere a

întregii activităţi bancare. Prin aceste atribuţii se precizează modalităţile de lucru cu

moneda străină , regimul schimbului valutar, formarea şi utilizarea rezervelor

valutare, etc.

În al doilea rând BNM reprezintă Republica Moldova în relaţiile financiar

monetare internaţionale , participă la încheierea şi realizarea acordurilor financiar

monetare internaţionale, garantează fluxurile valutare şi financiare internaţionale ale

ţării.

107

În cele din urmă ar fi de menţionat investiţiile străine . Pentru a le atrage în ţară

trebuie să aducem la standardele europene mica structură bancară, rutieră , de

telecomunicaţii, etc. care reprezintă o carte de vizită a unui stat.

108