Sistemul Bancar in Romania

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

LUCRARE DE DIPLOMĂ

SISTEMUL BANCAR ÎN ROMÂNIA

Bucureşti

1

CUPRINS

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I: Sistemul bancar din România 7

1.1. Rolul şi funcţiile B.N.R. în cadrul sistemului bancar din România 7

1.2. Locul şi rolul băncilor comerciale în cadrul sistemului bancar 21

1.3. Bilanţul agregat al băncilor comerciale 28

1.4. Rolul B.C.R. în cadrul sistemului bancar 42

CAPITOLUL II: Riscurile bancare şi gestionarea lor 52

2.1. Consideraţii generale privind riscul 52

2.2. Riscul de lichiditate 65

2.3.1. Evaluarea şi gestionarea riscului de lichiditate 65

2.2.2. Studiu de caz 80

2.3. Riscul ratei dobânzii 85

2.3.1. Evaluarea şi gestionarea riscului ratei dobânzii 85

2.3.2. Modele de analiză a riscului ratei dobânzii 89

2.3.2.1. Modelul GAP de diferenţă (analiza GAP) 90

2.3.2.2. Analiza de durată a activelor si pasivelor (DURATION) 94

2.3.3 Studiu de caz: Variaţia marjei dobânzii bancare 95

2.4. Riscul insolvabilităţii 98

2.5. Riscul valutar 107

2.6. Riscul de faliment 109

2.7. Riscul de ţară 111

2.8. Riscul de bancă 119

2.9. Centrala Riscurilor Bancare 123

2.10. Securitatea transmiterii datelor. Siguranţă şi risc 125

2

CAPITOLUL III: Profitul bancar - componentă a performanţelor

bancare 131

3.1 Profitul bancar - determinare şi repartizare 131

3.2. Indicatorii de performanţă bancară 136

CONCLUZII 149

BIBLIOGRAFIE 153

ANEXE 154

3

Introducere

Într-o economie de piaţă sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi

concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora printr-un proces

obiectiv şi imparţial de alocare a creditului către acele eficiente investiţii.

În îndeplinirea acestei funcţii, băncile, ca verigi de baza a sistemului urmăresc

modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate.

Băncile asigură şi facilitează efectuarea plăţilor oferă servicii de gestionarea

riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii

monetare.

Prin activitatea de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea

lor pe piaţa, prin intermediul creditelor, a operaţiunilor de scont şi a altor operaţiuni

pe piaţa financiară băncile îndeplinesc rolul de intermediar între deţinătorii de

capitaluri şi utilizatorii acestora.

În exercitarea acestei diversităţi de operaţii, băncile acţionează în numele lor,

pe contul lor propriu, depunătorii şi împrumutătorii neavând nici o legătură de drept

între ei. Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente

a acestora cu maxim de randament în beneficiul propriu al depunătorilor.

Sistemul bancar transformând resursele pe care mediul economic Ie pune la

dispoziţie, se constituie subsistem al macrosistemului economico-social. Sistemul

bancar se află într-o continua interacţiune cu mediul economic din care preia intrări

sub diferite forme pe care Ie prelucrează în vederea obţinerii ieşirilor (produse şi

servicii bancare, informaţii financiar-bancare).

Altfel spus sistemul bancar este un sistem deschis şi ceea ce este specific

unui astfel de sistem este faptul că îşi reglează activitatea prin conexiune inversă

capabilă de autoreglare.

În prezenta lucrare se încearcă o prezentare a principalelor riscuri bancare,

precum şi a unor modele de analiza a acestora, lucrarea fiind structurată pe trei

capitole:

1. Sistemul bancar din România

2. Riscurile bancare şi gestionarea lor

4

3. Profitul, componentă a performanţelor bancare

Primul capitol prezintă rolul şi funcţiile BNR, element de bază al oricărui sistem

bancar. De asemenea, se abordează segmentul băncilor comerciale, arătând locul şi

rolul pe care acestea îl au în calitatea lor de principal finanţator al economiei

naţionale a impus modificări semnificative în structura şi operaţiunile băncilor

comerciale. Se consideră ca expresia cea mai fidelă a structurii băncilor este bilanţul

agregat al acestora.

Chiar dacă bilanţul reflectă o situaţie statică a băncilor la o anumită dată (de

obicei la sfârşitul anului), se poate realiza o comparaţie dinamică prin prezentarea

Băncii Comerciale Române, pe baza căreia se vor realiza studiile de caz ulterioare.

În cel de-al doilea capitol sunt prezentate principalele riscuri bancare: riscul de

lichiditate, riscul ratei dobânzii, riscul insolvabilităţii, riscul valutar, riscul de faliment,

riscul de tară. De asemenea, sunt prezentate modelele de analiză a riscului ratelor

dobânzii şi anume: Modelul GAP de diferenţă şi Analiza de durată a activelor şi

pasivelor (Duration).

În ultimul capitol este tratat modul de determinare şi repartizare a profitului

bancar, obiectivul final al băncii. Lucrarea se încheie cu indicatorii performanţei

bancare, care măsoară rentabilitatea activităţii desfăşurate de către bancă în

perioada analizată şi deci modului cum aceasta a prevenit şi gestionat riscurile ce au

apărut în procesul activităţilor desfăşurate.

5

CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

1.1. Rolul şi funcţiile B.N.R. în cadrul sistemului bancar din România

La 17/29 Aprilie 1880, s-a legiferat înfiinţarea Băncii Naţionale a României cu

toate drepturile specifice unei bănci centrale de emisiune, respectiv acela de a emite

bilete de bancă şi de a acorda credite de rescont băncilor comerciale.

Ministrul de Finanţe de atunci, lon Câmpineanu, a devenit primul guvernator.

Potrivit legii, Banca Naţională a României funcţiona ca o întreprindere pe

acţiuni, cu capital subscris în proporţie de 2/3 de un grup de întreprinzători particulari

şi de 1/3 de către stat, acesta exercitând controlul general asupra politicii de credite

promovată de bancă, având totodată dreptul de a numi pe guvernator precum şi o

parte din directori şi cenzori.

La 16 decembrie 1900, Statul s-a retras din asociaţia formată cu Banca

Naţională a României, aceasta devenind o simplă bancă particulară privilegiată,

drepturile Guvernului trecând asupra acţionarilor. Banca primea prelungirea dreptului

de privilegiu asupra emisiunii monetare până la 31 decembrie 1920, drept prelungit

apoi până la 31 decembrie 1930.

Datorită războiului, la 15 noiembrie 1916, Banca Naţională a fost evacuată la

laşi. Administraţia militară germană a sechestrat sediul B.N.R. şi a emis bani fără

acoperire. La 14 noiembrie 1916, tezaurul Băncii a fost mutat la laşi, apoi transferat

în Rusia sub paza şi garanţia Guvernului rus.

Realizarea statului naţional unitar la 1 decembrie 1918 a marcat începutul

unei noi etape în dezvoltarea României. Pe plan monetar trebuiau rezolvate o serie

de probleme, ca de exemplu unificarea monetară, realizată în 1920, prin

preschimbarea biletelor de bancă străine care circulau pe teritoriul ţării cu cele ale

Băncii Naţionale a României.

6

După 1924 are loc reorganizarea băncii. Legea din 1925 prelungea privilegiul

băncii pe o perioadă de 30 ani şi mărea capitalul de la 30 la 100 milioane lei. Statul a

intrat în rândul acţionarilor.

Pentru stăvilirea inflaţiei care afectase şi circulaţia monetară în timpul primului

război mondial, s-a recurs la stabilizarea monetară din anul 1929, care a desăvârşit

măsurile de revalorizare începute în 1922 şi prin care s-a restabilit convertibilitatea

leului, suspendată în 1917.

În perioada crizei economice 1929-1933, Banca a acordat credite statului

pentru echilibrarea bugetului, operaţiune continuată şi în anii urinători. Treptat,

atribuţiile şi rolul băncii în sfera financiară au crescut foarte mult, acesteia revenindu-i

dreptul de control al activităţii bancare, al circulaţiei devizelor, de elaborare a politicii

monetare şi financiare a ţării.

În anii celui de-al doilea război mondial, situaţia economică şi financiară a

devenit foarte grea, economia bazându-se pe impozite, împrumuturi şi emisiune de

bancnote, toate conducând la deprecierea leului.

După preluarea puterii politice de către comunişti, guvernul de atunci a trecut

la etatizarea băncilor, lucru realizat în două etape: penetrarea Consiliului de

Administraţie al Băncii Naţionale, la 28 noiembrie 1946, respectiv dizolvarea şi

punerea în stare de lichidare a băncilor şi instituţiilor de credit, cu excepţia B.N.R. şi

C.E.C., la 11 august 1948.

Din 1990, a început anevoiosul drum al reluării de către Banca Naţională a

României a funcţiilor sale fireşti, deţinute până în 1946.

Activitatea bancară în România se desfăşoară prin Banca Naţională a

României şi prin bănci.

Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, având

personalitate juridică. Ea are sediul central în Bucureşti şi poate avea sucursale şi

agenţii în capitală şi în alte localităţi din ţară.

Obiectivul fundamental al băncii este asigurarea stabilităţii monedei naţionale,

pentru a contribui la stabilitatea preţurilor. Pentru a atinge acest obiectiv, ea

elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi,

precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii

generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea

la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.

B.N.R exercită privilegiul conferit de lege de a emite, în numele statului,

7

monede metalice şi bancnote de diverse valori (cupiuri). Politica de imprimare şi de

emisiune este exercitată de către Consiliul de Administraţie cu respectarea regulilor

generale tehnice din tradiţia Naţională şi a celor asimilate din ultimele evoluţii pe plan

mondial în domeniu (heraldică, tehnici de imprimare şi fabricaţie a hârtiei şi aliajelor

monetar.

O dată emise, bancnotele şi monedele metalice sunt puse în circulaţie de

către BNR printr-o reţea securizată proprie de distribuţie pe întreg teritoriul ţării.

Principalii agenţi de răspândire a bancnotelor şi monedelor metalice în public

sunt casieriile unităţilor locale ale băncilor comerciale, precum şi Regia Autonomă

Poşta Română.

Persoanele juridice care distribuie numerarul - de obicei bănci - îl pot obţine

de la BNR sau de la alte bănci care l-au obţinut de la BNR, în schimbul cedării unor

active acceptate de către distribuitori, cu alte cuvinte în schimbul cedării unei munci

prezente. Mai precis, numerarul emis şi distribuit de BNR ca formă de emisiune a

banilor în general, are în contrapartidă fie credite acordate de bănci agenţilor

economici sau instituţiilor fără activitate productivă directă, fie creanţe asupra

străinătăţii (valută, devize).

La fel este fundamentat şi mecanismul economic al emisiunii şi distribuirii

monedei de cont, a acelor lei creaţi şi circulaţi prin înscrierea

în debitul şi creditul unor evidenţe contabile care, împreună cu mecanismul de

funcţionare al numerarului, descris anterior, dă formă diferitelor activităţi ale BNR şi

anume :

• BNR emite, pune şi retrage din circulaţie numerarul;

• BNR este banca băncilor, pe care le autorizează să funcţioneze pe

teritoriul României;

• BNR este casier general şi bancher (împrumutător sau creditor) al

bugetului de stat;

• BNR stabileşte şi conduce politica monetară a ţării;

• BNR stabileşte şi conduce politica valutară a ţării;

• BNR supraveghează şi participă la reglementarea şi operarea

sistemului de plăti al ţării.

8

a) BNR emite, pune si retrage din circulaţie numerarul

Obiectivul esenţial al politicii BNR este redat în legea nr. 101/1998 astfel:

BNR este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de

bancnote şi monede metalice, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia este banul.

BNR elaborează programul de emisiune al bancnotelor şi monedelor metalice, astfel

încât să se asigure necesarul de numerar în strictă concordanţă cu nevoile reale ale

circulaţiei băneşti

Bancnotele şi monedele metalice emise neretrase din circulaţie reprezintă

însemne monetare care trebuie acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor

obligaţiilor publice şi private.

BNR este singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile,

greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor

metalice. Bancnotele poartă semnătura guvernatorului Băncii Naţionale a României

şi a casierului central".

De la crearea sa, în 1880, B.N.R. a beneficiat continuu de privilegiul legal al

emisiunii însemnelor monetare ale statului român, fie că acestea au fost monede cu

valoare intrinsecă (din metale preţioase), fie că acestea au fost bancnote (bilete de

bancă) acceptate ca plată pentru stingerea oricărei datorii publice şi private pe întreg

teritoriul ţării, şi uneori, chiar în exterior.

Monopolul de emisiune a fost, pentru scurte perioade, anulat de facto sau

chiar împărţit. Uneori a intervenit forţa majoră, în împrejurări legate de ocupaţia

străină şi de punerea în circulaţie de lei tipăriţi şi distribuiţi de ocupant, aduşi în

bagajele acestuia.

Alteori a intervenit inconsecvenţa politică, la începutul anilor '50 B.N.R. fiind

constrânsă să accepte ca Ministerul Finanţelor să preia o vreme privilegiul emisiunii

monetare metalice, şi chiar al unor cupiuri ale bancnotei.

Legea nr. 34 din 1991 a restabilit unitatea monopolului de emisiune al B.N.R.

asupra monedei naţionale, orice monedă metalică şi bancnotă emise de B.N.R. şi

aflate legal în circulaţie trebuind să fie acceptate ca unică monedă legală de către

casieriile persoanelor juridice şi de către particulari, pe întreg teritoriul de plăţi al

9

României neputând, deci, fi refuzată în nici o plată, şi fără a împiedica efectul unei

alte convenţii între parteneri.

În prezent, moneda metalică este emisă în valorile de 100 şi 500 lei.

Bancnota este emisa în cupiuri de 1.000, 5.000, 10.000, 50.000 şi 100.000. Desenul

şi textul fiecărei valori şi cupiuri în care se emit moneda metalică, respectiv

bancnotele, sunt supuse aprobării Consiliului de Administraţie al B.N.R.

b) B.N.R. este banca băncilor, pe care le autorizează să funcţioneze pe

teritoriul României

Potrivit legii, orice societate comercială care preia depozite şi acordă credite

publicului constituie o bancă, indiferent dacă proprietarii acesteia sunt statul sau

persoane private sau şi unul şi celelalte. Având în vedere riscul specific

întreprinderilor de bancă de a folosi, în formarea profitului pe baza încasării de

dobânzi, banii depuşi ai publicului, precum şi posibilitatea apariţiei situaţiei de a nu

putea onora cererile de retragere din partea deponenţilor (panica bancară), B.N.R. se

constituie în gestionarul riscului de sistem în activitatea tuturor băncilor.

Primul act al acestei gestiuni economice şi misiuni sociale este autorizarea unei

societăţi comerciale să desfăşoare operaţiile specifice unei bănci, B.N.R. verificând

existenţa capitalului şi dacă, prin forţa lor financiară, capacitatea managerială şi

cunoştinţele specifice, persoanele care intenţionează să conducă banca nu o vor

îndrepta spre faliment.

În continuare, pe tot parcursul existenţei ei, banca autorizată va fi

supravegheată prudenţial, prin verificarea permanentă a expunerii la risc a acesteia,

din diverse puncte de vedere ale tehnicilor si restricţiilor bancare.

În cazul constatării de contravenţii, B.N.R este autorizată de către lege să

aplice sancţiuni atât instituţiilor bancare, cât şi personalului din conducerea acestora,

în interesul apărării întregului sistem bancar de efectele unei proaste gospodăriri

intervenite la nivelul uneia sau mai multora dintre părţile sale. Legitimitatea unei

astfel de acţiuni este apărarea intereselor deponenţilor, în cadrul unui tip de comerţ

specific (comerţul de bancă) şi, m ultimă instanţă, păstrarea încrederii fiecărui

cetăţean în moneda naţională.

În problemele de interes general, în calitatea de bancă a băncilor, B.N.R. este

împuternicită de lege să emită reglementări (regulamente, norme, circulare) cu

valabilitate pentru întregul sistem bancar şi pentru fiecare bancă în parte.

10

Un alt aspect al funcţiei de bancă a băncilor este acela al rescontării efectelor

reprezentative de credit scontate, m prealabil, la băncile comerciale de către

persoane fizice şi juridice, adică a acelor efecte de tipul cambiei, oferite ca garanţie

la luarea de bani cu împrumut. In trecut, B.N.R. a practicat operaţiile de reescont pe

scară largă. După 1990, condiţiile economice şi juridice nu au permis până de curând

decât o refinanţare a societăţilor bancare, parţial însoţită de garantarea cu efecte de

comerţ..

Deşi rescontarea este în relativă scădere, ca procedură operaţională, în activitatea

băncilor centrale din întreaga lume, este de aşteptat ca reluarea semnificativă, în

forme clasice, a activităţii de rescontare a efectelor de comerţ la Banca Centrală să

aibă un efect cultural mobilizator pentru întreaga profesiune bancară.

B.N.R. continuă căutarea şi introducerea de noi forme de refinanţare care să

asigure un plus de disciplină şi de performanţă cererilor de credite de refinanţare

adresate de băncile comerciale, inclusiv prin impunerea de plafoane. Atât rescontul,

cât şi varianta sa incompletă, dar adecvată astăzi, refinanţarea, nu au loc în mod

gratuit (B.N.R. percepe, ca variantă a aşa-numitei taxe a scontului, o dobândă la

creditul de refinanţare). Dobânda şi plafoanele la refinanţare sunt instrumente clasice

de politică monetară pe care B.N.R. le utilizează în prezent.

c) B.N.R este casier general si bancher al statului român

Prin funcţia sa de trezorerie, Ministerul Finanţelor este acela care dispune plăţi

şi gestionează venituri rezultate din încasări la bugetul de stat. Fiecare încasare şi

ordin de a plăti sunt efectiv executate intr-o reţea de casierii şi unităţi specializate în

manipularea şi transferul monedei efective şi de cont.

B.N.R. participă la procesul execuţiei bugetului de stat şi ţine evidenţele

contabile ale contului curent al Trezoreriei Generale a Statului, fără a percepe

comisioane şi fără a plăti dobânzi. Gratuitatea acestui serviciu constituie o

contrapartidă la privilegiul de emisiune monetară acordat de către statul român.

Totodată, B.N.R. poate acorda bugetului de stat un împrumut limitat pentru

acoperirea decalajului temporar care intervine-de obicei sezonier - între veniturile şi

cheltuielile acestuia. Pentru aceste sume B.N.R. devine, prin urmare, bancher şi

creditor al statului. Împrumutul are un caracter de avans făcut de către B.N.R.

bugetului statului. Avansul, în principiu, se poate acorda pentru acoperirea unor

nevoi temporare, pe baza unui contract cu Ministerul Finanţelor, şi trebuie să se

11

încadreze în limite cantitative prestabilite de lege, din precauţia de a limita tentaţia de

a se împrumuta nelimitat.

Atât în urina creditării temporare a bugetului, cât şi a rescontării efectelor de

valoare ale întreprinderilor publice, B.N.R. poate prelua în portofoliul său, în

contrapartida fondurilor date creditorilor, efecte publice care pot fi negociate pe o

piaţă secundară strict reglementată a capitalului, piaţă pe care, fără vreun privilegiu

special în raport cu ceilalţi participanţi, Banca Centrală poate vinde şi cumpăra

12

aceste efecte ca instrument de politică monetară. Astfel, o dată cu apariţia în ţara

noastră a unor astfel de efecte, B.N.R. va putea injecta şi resorbi lichidităţi în şi din

canalele circulaţiei băneşti.

Pe de altă parte, tot pentru contul bugetului de stat, B.N.R. poate mobiliza

resurse băneşti, acţionând ca agent al statului în ceea ce priveşte emisiunea,

vânzarea şi răscumpărarea obligaţiunilor prin care statul se poate împrumuta de la

public pe termen lung. Banii obţinuţi astfel de buget acoperă cheltuielile care nu pot fi

finanţate din sursele curente sau pe cele pe termen scurt ale bugetului, în primul

rând pe cele cu investiţiile de interes public, şi de asemenea, pe cele cu acoperirea

deficitelor bugetare din anii anteriori.

Astfel, B.N.R., ca agent al statului, poate organiza - ea însăşi sau prin

intermediul altor bănci - emisiunea şi plasarea obligaţiunilor de stat, efectuând şi

serviciul financiar al datoriei publice (vânzarea, răscumpărarea, încasarea

diferenţelor de preţ, plata dobânzilor şi a altor drepturi băneşti ce decurg din

respectivele operaţiuni).

14

B.N.R. poate face toate aceste servicii, specifice pieţei, datoriei publice la

iniţiativa şi cererea expresă prealabilă a Ministerului Finanţelor, neavând nici un

privilegiu special ca agent şi supunându-se regulilor concurenţei comerciale m

această calitate a sa de intermediar financiar pe piaţa valorilor mobiliare.

d) B.N.R. stabileşte şi conduce politica monetară a ţârii, în interesul

naţiunii

Conform legii, Consiliul de Administraţie al B.N.R. stabileşte principalele

obiective ale politicii monetare a ţării, sprijinind Executivul în toate acele măsuri care

nu contravin intereselor pe termen lung ale stabilităţii monedei naţionale. Principalul

organ al Executivului cu care se asigură corelări în acţiune pe această dimensiune

strategică pentru stabilitatea generală a economiei naţionale este Ministerul

Finanţelor.

Principalele teme ale politicii monetare sunt volumul şi structura masei

monetare în evoluţia lor, nivelul şi calculul dobânzilor la depozitele bancare la vedere

şi la termen, cursul de schimb al leului în raport cu alte valute şi situaţia balanţei de

plăti externe a ţării.

Punerea în aplicare a politicii monetare stabilite are loc prin utilizarea unor

instrumente specifice, dintre care cele mai importante sunt:

• revizuirea nivelului taxei scontului (dobânzi de refinanţare);

• formarea, modificarea nivelului şi utilizarea unei rezerve minime obligatorii pe care

societăţile bancare sunt obligate să o depună la B.N.R., pentru limitarea unora dintre

activele acestor instituţii;

• intervenţia pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţionale în raport

cu alte monede;

• formarea si utilizarea rezervei de aur si devize a statului pentru obţinerea de venituri

sau mobilizarea de resurse financiare externe.

Pe de altă parte, ca orice participant pe piaţă B.N.R. poate folosi ca

instrumente de politică monetară tehnici şi de a crea structuri specifice activităţii

băncilor comerciale:

• organizarea şi supravegherea pieţei valutare pentru asigurarea convertibilităţii

interne limitate a leului;

• organizarea unei pieţe a creditelor pe termen ultrascurt;

15

• participarea pe pieţe secundare de valori mobiliare deschise participării publice largi

pentru tranzacţionarea titlurilor de stat şi a altor valori imobiliare din portofoliul propriu

al B.N.R.;

• acordarea unor credite unor clienţi selecţionaţi prin efectul legii (bugetul statului)

sau discreţionar (societăţile bancare).

e) B.N.R. stabileşte şi conduce politica valutară a ţării

Politica valutară constituie un segment specific al celei monetare.

În domeniul politicii valutare, Consiliul de Administraţie al B.N.R. are atribuţiuni

importante în stabilirea regimului valutar al ţării. Transpunerea politicii valutare nu

cade integral în competenţa şi posibilităţile B.N.R., cu atât cu cât, încă o

perioadă lungă de timp, caracterul deschis al economiei româneşti m tranziţie şi

dependenţa structurală de importuri specifice perioadei pot genera dezechilibre

valutare majore şi de lungă durată. Pentru moment, B.N.R. este autoritatea care

asigură trezoreria balanţei de plăţi externe a ţării, inclusiv prin efectuarea controlului

efectiv al devizelor, pentru a nu se crea o dependenţă faţă de creditele externe. Plata

unui import reprezintă cea mai frecventă tranzacţie curentă a unui agent economic

român, după cum, dacă agentul economic român ar investi în străinătate, el ar

efectua o tipică tranzacţie de capital. în interesul protecţiei economiei naţionale,

B.N.R. acţionează în prezent pentru a asigura convertibilitatea leului pentru

tranzacţiile curente ale balanţei de plăti, dar şi pentru restrângerea tranzacţiilor de

capital. Pentru aceasta, B.N.R. este în drept să controleze orice plată efectuată în

favoarea unui agent economic străin pe canale bancare pentru a se lămuri natura

tranzacţiei care a determinat plata.

B.N.R. s-a implicat în crearea unei pieţe valutare interbancare în care moneda

Naţională să poată fi convertită în valute care să dea posibilitatea plătii tranzacţiilor

curente. În această calitate, până în anul 1994, B.N.R. a fost organizatorul şedinţelor

de licitaţie în care principalele bănci cereau şi ofereau-în primul rând pentru clienţii

lor - lei în schimbul valutei pe care agenţii economici şi băncile însele le declarau ca

deservind tranzacţii curente şi care anterior erau conformitate cu baza de date

proprie a B.N.R. privind documentele de import ale solicitanţilor.

Prîntre instrumentele specifice Băncii Centrale, pe care şi B.N.R le utilizează

la înfăptuirea politicii valutare, se află şi rezervele internaţionale ale statului român.

Aceste rezerve se află în gestiunea B.N.R. şi ele pot fi folosite, pentru susţinerea

16

cursului de schimb al leului în momente critice, sau pentru a efectua direct plăti

ordonate de Autorităţile statului român în situaţii bine stabilite. B.N.R. are sarcina de

a contribui la imobilizarea resurselor valutare ale ţării pentru constituirea rezervei de

stat, este păstrătoarea acestora, iar în calitate de „casier” îi revine obligaţia să facă

întocmai şi la timp plăţile la care s-a angajat Guvernul României prin Ministerul

Finanţelor.

Trebuie menţionat că, în afara bancnotelor şi monedelor metalice străine

aflate în casieriile B.N.R. - şi care pot reprezenta doar o infimă parte a rezervei

valutare-valută de cont de care dispune B.N.R. se află depusă într-o ţară de origine a

monedei, într-un cont de corespondent. Depuse fiind în patria respectivei monede

străine, aceste depozite produc dobânzi, iar plata se poate face mai lesne - printr-un

simplu ordin telegrafic al B.N.R. -în favoarea oricărui agent economic din ţara

respectivă faţă de care partenerul român are obligaţii.

Rezerva de aur a ţării serveşte drept garanţie a emisiunii monetare interne, şi

în situaţii istorice limită, drept mijloc de plată acceptat oriunde în lume.

Potrivit legii, B.N.R. prezintă un raport Parlamentului dacă prevede sau

constată scăderea rezervei de metale preţioase şi devize până la un nivel pe care îl

consideră alarmant.

Atât pentru constituirea rezervei internaţionale cât şi pentru scopul plăţii unor

datorii în străinătate ale agenţilor economici români, Guvernul se împrumută de la

alte guverne sau de la persoane juridice care nu intră sub incidenţa dreptului public.

În contractarea, derularea şi stingerea acestui gen de împrumuturi B.N.R. se poate

implica, la cerere Ministerului de Finanţe şi în limitele legii, în nume propriu, dar şi în

contul statului.

f) B.N.R. supraveghează şi participa la reglementarea şi operarea sistemului de plaţi

al ţării.

Supravegherea sistemului de plăţi al ţării, în general, şi al plăţilor bancare, în

special, în primul rând a celor fără numerar, este o consecinţă şi un mijloc important

de a înfăptui politica monetară şi de menţinere a stabilităţii monedei naţionale,

precum şi a încrederii publice în sistemul bancar naţional. Cel mai mare volum de

plăţi se formează pe canalele circulaţiei bancare: de la B.N.R. la băncile comerciale

(plăţi bancare „cu ridicata") şi de la acestea la agenţii economici şi, la persoanele

fizice (plăţi bancare „cu amănuntul”). Alături de acordarea de credite, transferurile şi

decontarea între conturile clienţilor este principalul serviciu pe care băncile îl

17

prestează societăţii. Neefectuarea întocmai şi la timp a unei plăţi scade

încrederea persoanei care a ordonat-o în bancă.

În ultimă instanţă, trecerea în posesia unei mărfi fără a fi însoţită, pe cât posibil

simultan, de transferul de proprietate asupra banilor care reprezintă contravaloarea

mărfii respective este sursă a riscului ca tranzacţia să se dovedească ratată,

rupându-se lanţul încrederii care tine partenerii comerciali, grupurile de interese şi

societatea, în ansamblul sau laolaltă.

Începând cu anul 1991, B.N.R. a preluat iniţiativa reformei sistemului de plăţi

fără numerar al ţării. In acest sens, B.N.R. a pregătit şi pus la dispoziţie propria

reţea interbancară care acoperea întreg teritoriul ţării, în cadrul unui program intern

de modernizare a tehnologiilor clasice de decontare manuală a instrumentelor de

plată suport hârtie, susţinut prin efort investiţional propriu, desfăşurat exclusiv în

interes public. In cadrul acestei acţiuni, B.N.R. urmăreşte scopuri strategice ca:

• accesul la mijloace eficiente de gestiune a riscului de faliment al oricărei bănci din

cauza efectului de neplată la sfârşitul zilei a datoriilor acumulate din partea celorlalte

bănci către acestea (riscul zilnic de sistem datorat plăţilor reciproce interbancare).

• crearea şi dezvoltarea unei platforme de înnoire a instrumentelor de plăti fără

numerar şi a tehnologiilor de decontare a acestora, cu scopul stimulării emulaţiei la

nivelul băncilor comerciale.

1.2. Locul şi rolul băncilor comerciale în cadru sistemului bancar

Până în 1989, sistemul bancar în România era practic inexistent în cadrul

sistemului economic hipercentralizat. Toate deciziile veneau m mod direcţionat de la

organele de partid, nelasând băncile existente să-şi îndeplinească rolul pentru care

au fost înfiinţate. Chiar BNR avea un rol modic, neseparându-se de celelalte bănci

comerciale din sistem. Totodată, aceste bănci erau cu capital integral de stat,

18

neexistând nici un fel de concurenţă, cu rol benefic pentru economie, între ele. Pe

lângă această situaţie de fapt, oferta de servicii oferite de acestea era foarte redusă.

Acestea fiind condiţiile, după 1989 s-a impus trecerea la construirea unui

sistem modem, european şi care să răspundă prompt solicitărilor/pieţei oferind

produsele şi serviciile bancare necesare oricărei economii de piaţă. In cadrul unei

economii de piaţă, sistemul bancar este „inima" care pulsează şi face să circule

„sângele economiei”. Acest „sânge" reprezintă banii care fac posibilă desfăşurarea

normală a vieţii economice dintr-o ţară şi din lume în general. Băncile trebuie să

asigure cadrul necesar mobilizării fondurilor băneşti temporar disponibile din

economie şi orientării acestora către anumite activităţi economice. În acest context,

banii şi creditul devin instrumente active pentru stimularea dezvoltării economice şi

descurajează activităţile nerentabile. Băncile trebuie să fie într-un context modem un

partener activ şi deschis m relaţiile cu clientela sa, pe lângă serviciile clasice de

depozitare, decontează în numele lor şi creditare, le oferă şi numeroase servicii cu

sau fără specific bancar (de regulă de consultanţă).

Apare ca o necesitate ca, în noile condiţii ale economiei de piaţă, băncile

comerciale existente să-şi desfăşoare activitatea cu respectarea normelor

prudenţiale din domeniu şi într-un spirit de disciplină foarte dezvoltat, sub controlul

riguros al unei autorităţi tutelare din domeniu, care să fie Banca Centrală.

Înainte de 1989, sistemul bancar din România era alcătuit pe un singur nivel

ierarhic şi cuprindea 5 bănci:

• BNR

• Banca Româna de Comerţ Exterior (BRCE)

• Banca de investiţii

• Banca pentru Agricultura şi Industrie Alimentara(BAIA)

• CEC

Toate aceste bănci aveau monopol în diferite sectoare ale economiei.

BRCE era instituţia centrală în stat specializată în efectuarea de operaţiuni

financiare cu străinătatea. Astfel, BRCE realiza încasări şi plăţi privind operaţiunile de

comerţ exterior ale ţării, administra disponibilităţile în devize ale ţării, cumpăra şi

vindea atât în ţară cât şi în străinătate devize, efecte de comerţ, titluri şi obligaţiuni

străine. Pentru a realiza aceste operaţiuni, BRCE realiza legături de corespondenţă

cu bănci şi instituţii financiare străine, primea şi acorda credite în valută din şi în

străinătate, pe bază de convenţii sau înţelegeri, acorda credite m lei sau valută

19

agenţilor economici români cu activitate de comerţ exterior. Banca emitea efecte de

comerţ în favoarea unor beneficiari din străinătate şi accepta efecte de comerţ atrase

asupra sa. BRCE analiza şi gira efecte de comerţ emise terţi, acorda şi primea

garanţii pentru aranjamente de plată în străinătate.

Banca de Investiţii era instituţia statului specializată în finanţarea investiţiilor.

Prin ea se concentrau principalele surse de finanţare internă (alocaţii bugetare,

fonduri de amortizare, beneficii planificate ale întreprinderilor destinate investiţiilor).

20

Banca verifica studiile de fezabilitate ale proiectelor de investiţii, înainte de a fi

propuse spre aprobare şi ulterior monitoriza realizarea acestora.

BAIA era instituţia statului specializată în finanţarea, creditarea şi

decontarea producţiei agricole, prelucrării acesteia, investiţiilor şi circulaţiei

mărfurilor în agricultură, industria alimentară şi domeniul apelor. Totodată, banca

colecta şi distribuia fondurile bugetare destinate activităţii din domeniul respectiv şi

acorda credite pe termen scurt de producţie lAS-urilor, CAP-urilor şi producătorilor cu

gospodării individuale. Banca aproba propunerile pentru investiţii ale IAS şi CAP

şi acorda credite pe termen lung pentru investiţii, monitorizând ulterior realizarea

acestora.

CEC era instituţia statului specializată în operaţiunile bancare cu populaţia. Ea

avea rol în atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei, depozitarea lor şi

efectuarea de operaţii specifice cu acestea.

În acest sens, derula următoarele operaţii:

- depuneri şi restituiri ale banilor populaţiei, operaţiuni de consemnare, acordarea de

credite populaţiei pentru construirea şi cumpărarea de locuinţe sau autoturisme,

efectuarea de operaţiuni privind execuţia de case a bugetului de stat, privind

încasarea impozitelor şi taxelor de la populaţie, precum şi deservirea în domeniul

bancar a agenţilor economici şi a organizaţiilor ce-si aveau conturile deschise la

CEC.

Din 1990, a început reforma sistemului bancar, ca o condiţie necesară a

tranziţiei economiei româneşti spre economia de piaţă. S-a început prin elaborarea

unei legislaţii bancare corespunzătoare privind organizarea şi funcţionarea băncii

centrale şi a băncilor comerciale. Prima lege importantă a fost Legea 31/1990 privind

societăţile comerciale, deoarece băncile sunt m primul rând organizate ca societăţi

comerciale pe acţiuni urmând două legi cu specific bancar, care au reglementat

activitatea în domeniu: Legea 33/1991 privind activitatea bancară şi Legea 34/1991

privind statutul BNR urmate de adoptarea legii bancare nr.58 şi a legii 101 a

statutului BNR. în afara acestor legi băncile comerciale înfiinţate aveau nevoie de

autorizarea de funcţionare de la BNR, pe baza criteriilor stabilite şi a normelor şi

reglementărilor speciale.

Cadrul legal primar fiind deja format au început să apară bănci cu capital de

stat şi privat autohton, român sau străin. Băncile apărute, în special cele private, au

un rol important în ceea ce priveşte procesul de privatizare şi încurajarea iniţiativei

21

private. Numărul băncilor din sistemul bancar românesc a crescut în mod continuu

de la 4 în 1989, la 10 în 1991, ajungând la 45 la sfârşitul anului 1998 (cu tot cu

reprezentanţele băncilor străine). Aceste bănci pot funcţiona liber în condiţiile

concurenţiale ale economiei de piaţă, oferind o paleta diversificata de produse şi

servicii bancare. în vederea susţinerii băncilor în realizarea obiectivelor lor şi

asigurării standardelor internaţionale bancare, România a primit sprijinul unor ţări cu

sisteme bancare dezvoltate (Franţa, Germania, Olanda, Anglia, SUA, etc.).

Sistemul bancar din România este structurat, conform legii, pe două niveluri:

pe unul situându-se banca centrala, care stabileşte şi conduce politica ţării m

domeniul monetar, de credit, valutar şi de plăţi, supraveghind şi celelalte bănci din

sistem şi pe nivelul doi băncile comerciale nou înfiinţate. BNR şi-a transferat

operaţiile ce le efectua până în 1989 unei bănci comerciale nou înfiinţate (BCR), ea

având acum un grad ridicat de independenţa, răspunzând numai în faţa

Parlamentului.

De-a lungul timpului între 1991 şi 1997, BNR a elaborat numeroase norme şi

reglementări cu scopul de a întări disciplina băncilor comerciale existente şi de a se

alinia la standardele internaţionale în domeniu ca o condiţie şi premisă a aderării

României la UE.

În epoca contemporană, locul şi rolul băncilor în economie este strâns legat de

calitatea lor de intermediar principal în relaţia economii - investiţii, relaţie hotărâtoare

în creşterea economică.

O bancă este o instituţie căreia i se acorda permisiunea (în general sub forma

unei autorizaţii/licenţe) de a efectua tranzacţii cu bani.

Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară din ţara noastră,

„Societăţile bancare sunt persoane juridice autorizate să desfăşoare, în principal,

activităţi de retragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi cont propriu".

Băncile, persoane juridice române, şi sucursalele băncilor străine pot

desfăşura în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:

- acceptarea de depozite;

- contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ,

inclusiv forfetare;

- emiterea şi gestiunea instrumentelor de plata şi de credit;

- plaţi şi decontări;

22

- transferuri de fonduri;

- leasing financiar;

- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;

- tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:

- instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit);

- valută;

- instrumente financiare derivate;

- metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase;

- valori mobiliare;

- intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de

aceasta;

- administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;

- custodia şi administrarea de valori mobiliare;

- depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

- închiriere de casete de siguranţă;

- consultanta financiar-bancară;

- operaţiuni de mandat.

Băncile pot efectua activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare

şi bursele de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital, care vor

funcţiona sub reglementarea şi supravegherea CNVM, cu excepţia activităţilor care,

potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci.

Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de către bănci, prin

societăţi distincte, constituite m acest scop.

În activitatea lor, băncile se supun reglementării şi ordinelor emise de Banca

Naţională a României, date m aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit,

valutara, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.

23

Băncile îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei

practici bancare prudente şi sănătoase şi cu cerinţele legii.

Modificările în situaţia băncii sunt supuse aprobării B.N.R, în condiţiile stabilite

de aceasta prin reglementări. Înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor

privind respectivele modificări se va face numai după obţinerea acestei aprobări. În

statutele lor, băncile nu vor putea stabili excepţii de la principiul potrivit căruia o

acţiune da dreptul la un singur vot.

Acţiunile emise de bănci vor putea fi numai nominative. În vederea funcţionării,

în termen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei fiecare banca este obligată să

deschidă cont curent la B.N.R, conform regIementărilor emise de aceasta.

Transferurile băneşti operate prin înscrieri în contul curent deschis în

evidentele B.N.R -ului sunt irevocabile şi necondiţionate.

Băncile pot deschide la B.N.R şi alte conturi, în condiţiile stabilite de aceasta.

Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral şi în forma bănească, la

momentul subscrierii.

Capitalul social minim este stabilit de B.N.R.

La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont, cu dobânda la vedere

sau la termen/deschis la o banca/persoana juridică româna/sau la o sucursala a unei

bănci străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Contul de capital va fi

blocat până la înmatricularea băncii m registrul comerţului.

Băncile trebuie să menţină în permanenta un nivel minim al capitalului social,

în forma bănească, în conformitate cu reglementările B.N.R-ului.

Sucursalele băncilor străine vor menţine în permanenţă un capital de dotare, la

nivelul prevăzut prin reglementările BNR -ului, prin capitalul social minim al băncilor,

persoane juridice române.

Băncile pot majora capitalul social, pe lângă subscrierea de noi aporturi în

formă bănească, potrivit legislaţiei în vigoare şi prin utilizarea următoarelor surse:

a) primele de emisiune sau de aport şi alte prime legate de capital, integral

încasate, ramase după plata şi acoperirea cheltuielilor neamortizate efectuate cu

astfel de operaţiuni, precum şi rezervele constituite pe seama unor astfel de prime;

b) dividendele din profitul net cuvenit acţionarilor după plata impozitului pe

dividende potrivit legii;

c) rezervele din influentele de curs valutar aferente aprecierii

24

A Tabelul nr. 1 — Evoluţia pasivelor externe şi interne

miliarde lei

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Pasive externe 60 137 242 715 1213 2059 4995 9221 10139

pasive interne 1011 2153 3760 9129 19202 30381 50027 90967 137686

Total 1071 2290 4002 9844 20415 32440 55023 10188 147825

Sursa: Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

Dacă analizăm tabelul se constata ca deşi ponderea pasivelor

externe în total pasive se menţine relativ constanta de 6-7%, valoarea

absoluta a acestora creste de la 60 mld. lei la 10.138 în 1998, ceea ce

înseamnă o creştere de circa 169 ori.

Totuşi dacă am corela evoluţia pasivelor externe cu evoluţia

cursului de schimb constatam ca în perioada 1999-2002 acestea au

crescut de circa 169 ori.

Aceasta tendinţa se datorează pe de o parte creşterii pasivelor

interne în valută, ce le-au suplinit pe cele externe, de la circa 250

milioane USD în 1999 la circa 2978 milioane USD în 1998. Această

26

creştere a pasivelor interne în valută este rezultatul dolarizării

economiei româneşti.

27

Aceasta tendinţă se datorează pe de o parte creşterii pasivelor

interne în valută, ce le-au suplinit pe cele externe, de la circa 250

milioane USD în 1994 la circa 2978 milioane USD în 2002. Această

creştere a pasivelor interne în valută este rezultatul dolarizării

economiei româneşti. Pe de alta parte, neconvertibilitatea monedei

naţionale şi deprecierea continua a raportului dintre leu şi monedele

străine au expus băncile la un risc valută major, ceea ce a impus o

anume doza de prudenta din partea acestora în legătură cu atragerea de

resurse externe în valută.

În aceasta poziţie a bilanţului se includ depozitele în valută ale

nerezidenţilor, depozitele şi conturile corespondente deschise de băncile

străine, precum şi finanţările primite de la bănci străine.

Pasivele interne au şi ele o evoluţie constantă de 93-94% din total

pasiv dar în valoare absoluta înregistrează o creştere de la 1011 mld. lei

m 1994 la 137.686 mld. lei în 2002.

Analizand datele cuprinse în tabelul de mai jos constatam ca

depozitele deţin ponderea cea mai însemnată în cadrul pasivelor interne.

Atragerea de depozite este tipică funcţiei de intermediere bancară

si constituie baza în susţinerea activităţii băncilor.

28

Tabelul nr. 2 - Pasivele interne şi componenta lor

miliarde lei

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Pasive interne 1011 2153 3760 9129 19202 30381 50.027 90.967 137.686

Dep.ale client. Nebanc.

420 855 1445 3424 8447 14515 24.933 52.950 80.999

la vedere 179 598 987 2355 4313 6576 7423 8256 10687

Econom pop 56 80 83 117 359 496 789 1.599 1.403

Latermen

241 257 458 1069 4134 7939 11.123 24.983 33.782

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Econom. populaţiei 193 182 326 529 2368 4640 8.019 18.566 29.563

Sume în tranzit între bănci

3 235 155 157 193 296 567 103 267

Pasive interban 459 678 990 2777 4503 7187 11.342 8.752 14.753

Depozit publice 77 125 57 885 1303 1814 1.135 2.169 5.753

Fonduri proprii 27 70 259 568 1338 3903 5.159 8.590 11.952

Alte pasive 25 190 554 1318 3418 2666 623 1.111 796

Sursa'. Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

Analizând depozitele după scadenta acestora constatând ca în

anul 1994 depozitele la termen erau mai mari cu 5/8% decât cele la

vedere, după care situaţia s-a schimbat, depozitele la vedere având o

29

pondere mai mare decât cele la termen cu 18.2% în 1995, 16.6% în

1996 şi 13% în 1997. Începând cu anul 1994 situaţia se schimba în

favoarea depozitelor la termen.

Descreşterea ponderii depozitelor la termen din perioada

1991-1993 se datorează dobânzilor nesatisfacătoare pentru depunătorii

din economia românească. Suinele în lei deţinute fie ca au fost destinate

acoperirii consumului fie ca au fost convertite în valută.

Un alt aspect ce trebuie evocat este căderea nivelului de trai

general al populaţiei, ale căror venituri reale din ce în ce mai mici abia

acoperă necesităţile de consum.

În ceea ce priveşte persoanele juridice, nici nu se pune problema

de constituire de depozite la termen, societăţile comerciale confruntându-

se cu o gravă lipsă de lichidităţi.

Sumele în tranzit între bănci au avut o evoluţie crescătoare. Aceste

surse au fost utilizate gratuit de către bănci fiind un mare minus în etica

bancară. Aceste surse s-au redus în anul 1997 şi 1998, datorită

măsurilor luate de către BNR prin înfiinţarea sistemului decontărilor

multilaterale pe suport de hârtie şi a perfecţionării sistemului informatic în

cadrul băncilor unde se pot efectua decontări electronice în aceeaşi zi.

Pasivele interbancare au şi ele tendinţa de reducere de la 42.8%

în 1990 la 10.71% în anul 1998.

30

Ponderea pasivelor interbancare în total bilanţ BNR

Tabel nr. 3

miliarde lei

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

Pasive interbanc 478 990 2777 4503 7187 11342 8752 14753

Total bilanţ BNR 917 200 3 5821 13708 18073 20754 48612 55254

Pondere 52.1 49.4 47.7 32.8 39.7 54.6 18 26.7

Sursa. Raport trimestrial BNR nr. IV/2001

Se observă o tendinţă de descreştere a ponderii pasivelor

interbancare în total bilanţ BNR, aceasta fiind rezultatul politicii din ce în

ce mai restrictive a BNR ca împrumutator de ultima instanţa pe de o

parte dar şi dezvoltării posibilităţilor băncilor comerciale de a apela la

piaţa monetară pentru acoperirea deficitului sau fructificare de lichidităţi.

Fondurile proprii au ponderi relativ reduse în pasivul bilanţurilor

agregate, variind de la 2/55 în 1990 la 8.5% în anul 1998. Aceasta

pondere redusă a fondurilor proprii în total pasiv este caracteristica

băncilor în general.

31

Fondurile proprii sunt compuse din capitalul propriu şi capitalul

suplimentar. La rândul sau capitalul propriu este format din capitalul

statutar, fondul de rezerva, profitul net, alte fonduri şi acţiuni.

Capitalul suplimentar este format din fondul de risc şi alte fonduri

proprii.

Băncile comerciale au avut o baza modesta de capitalizare în anul

1990 (2.5% în total pasiv). S-a ajuns în anul 1998 ca fondurile proprii sa

deţină o pondere de 8.08% în total pasiv.

Majorarea capitalului propriu s-a realizat în primul rând prin

creşterea fondurilor proprii rezultate în urma repartizării profitului net apoi

ca urmare a emisiunii de acţiuni.

De asemenea, majorarea capitalului social este datorată

şi reevaluării activelor imobilizate dar şi aprecierii permanente a

capitalurilor vărsate în valută.

Ultimul post în pasivul agregat al băncilor comerciale este cel numit

„alte pasive" şi care deţine o pondere în creştere în total pasiv de la 2.3%

în 1990 la 16.2% în 1998. Conţine vărsămintele şi prelevările din profit,

diferentele favorabile nete din reevaluarea activelor şi pasivelor externe,

creditori diverşi, venituri anticipate etc.

Activul bilanţului consolidat este structurat pe doua mari

externe. Evoluţia acesta rupe şi anume active interne şi active este

prezentata în tabelul de mai jos:

32

1. Activele externe şi evoluţia sa

Tabel nr.4

miliarde lei

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

TOTAL 1071 2290 4002 9844 20405 32440 55023 100188 147825

ACTIV

Active externe 41 105 387 1312 2746 3398 6554 13555 17271

Active interne 1030 2185 3615 8532 17669 29042 48468 86632 130554

Stirsa: Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

Activele externe sunt formate din numerar şi cecuri în valută,

depozite la bănci străine, participaţii la bănci străine, titluri de valoare

externe şi alte active de acest gen.

Ca pondere în total active, activele externe înregistrează o

evoluţie ascendenta de la 3/8% în 1994 la 11.68% în 2002. Aceasta

evoluţie evidenţiază politica băncilor comerciale de deschidere către

străinătate pentru intermedierea operaţiunilor financiare rezultate din

activitatea de export - import a agenţilor economici rezidenţi. În total

active poziţia „depozite la bănci străine" deţine ponderea cea mai mare,

ceea ce susţine ideea de mai sus ca băncile se implica din ce în ce mai

mult în efectuarea operaţiunilor financiare ce decurg din operaţiunile de

export - import.

33

Dacă avem în vedere evoluţia cursului de schimb leu-dolar în

perioada 1994-2002, activele externe exprimate în echivalent dolar SUA

cresc de la 0/683 miliarde dolari la 1.6 mld deci aproape o dublare a

acestora şi nu o creştere de 400 ori aţa cum ar rezulta dacă am compara

valoarea acestora în lei. O analiză a dinamicii activelor externe

necorelată cu evoluţia cursului de schimb ar duce la concluzii greşite.

Tabel nr. 5 miliarde lei

1994 1995 1996 1997 1998 1998 2000 2001 2002

Active externe + credite în valută

41/23 105/58 387/214

131/842 2746/2050

3398/ 4860

6554/ 9898

13555/ 19668

17271/34834

Pasive externe + depozite în valută

60/15 137/40 242/332 715/1296 1213/ 2354

2059/ 4132

4995/7086

9221/ 17686

10139/ 30200

Poziţie financiară

-19/ +8

32/+12 +145/ -118

+597/-454

+1533 /-308

+1339/+728

+1559 /2812

+4334/ +1982

+7132/ +4634


În anii 1994 şi 1995 se constată poziţii valutare „scurte" adică

obligaţiile sunt mai mari decât creanţele, de unde rezulta un grad de

îndatorare al băncilor faţă de străinătate pe de o parte, dar şi o utilizare

suboptimală a resurselor în valută, pasivele în valută neregăsindu-se în

totalitate în active.

Începând cu anul 1996 situaţia se inversează, activele externe

şi creditele în valută fiind mai mari decât pasivele externe şi depozitele în

valută. Se manifestă o anume intensificare a activităţii băncilor

comerciale pentru penetrarea pieţelor externe prin deschiderea a cât mai

multe relaţii de corespondent, în vederea facilizării activităţii de decontări

internaţionale. Decalajul între activele externe şi pasivele externe este

acoperit arte din depozitele în valută atrase şi parte din fondurile proprii.

34

Activele interne sunt formate din numerar în casieriile băncilor,

credite interne neguvemamentale, credite interne guvernamentale, sume

în tranzit între sediile băncii şi activele interbancare.

Numerarul în casieriile băncilor deţine m perioada analizata o

pondere mica în activul bilanţier şi anume sub 1%. Este reprezentat de

monedele şi bancnotele deţinute de bănci pentru a face faţă nevoilor

imediate de lichiditate. Aceasta grupa a activelor interne este strict

monitorizata, băncile nereţinând numerar decât pentru a face faţă plăţilor

zilnice. Nu este avantajos pentru bănci sa retina numerar în casierii

peste necesităţi având în vedere costurile ridicate ale circulaţiei

numerarului.

Creditele interne neguvemamentale deţin ponderea cea mai mare

în total active chiar dacă înregistrează o descreştere de la 63.8% în 1994

la.. în 2002. Activitatea de creditare este principala operatiune a băncilor

în România.

Tabelul nr.6

miliar

de lei1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Credite în lei 661 1317 1699 4060 7345 11575 16943 16232 24273

35

Credite în val 23 58 214 842 2050 4860 9898 19668 34834

TOTAL 684 1375 1913 4902 9395 16435 26841 35900 59107

Sursa\ Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

Chiar dacă în valoare absoluta creditele în lei înregistrează o

creştere de 86 ori 2002 faţă de 1994, ca pondere acestea se reduc de la

62% în 1994 la 16.5% în 2002. Corelând dinamica ponderii creditelor în

lei în total activ cu variaţia reală a creditelor interne neguvemamentale în

perioada 1994-2002, ajungem la concluzia ca masa creditului a fost

excesiv comprimata în perioada analizata. Aceasta consecinţă a avut

grave consecinţe asupra economiei româneşti, blocajul financiar în luna

septembrie 1995 egalând masa creditului în lei.

În practica bancară din tara noastră sunt considerate credite pe

termen scurt acele credite care au termen de rambursare mai mic de 1

an. Creditele pe termen mediu au termen de rambursare între 1-5 ani, iar

cele pe termen lung mai mare de 5 ani putând fi rambursate în maxim 25

ani.

Structura creditelor în lei după scadenţă

Tabel nr.7

mld. lei

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Credite pe t.s(a)

438 1062 1435 3672 6908 10279 14156 12853 19382

36

Cred pet.m.l

223 256 264 388 526 1296 2787 3379 4891

b/a(%) 50.9 24.1 18.4 10.6 7.6 12.6 19.7 26.2 25.23

Sursa\ Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

37

Se constată existenţa unui modest portofoliu de credite pentru

investiţii, descurajant pentru orice investitor. Sistemul bancar ca singur

finanţator al economiei nu a dus o politica de susţinere a investiţiilor, dar

nici nu a dispus de surse pentru aceasta. Consecinţele acestei lipse

pentru finanţarea investiţiilor este scăderea drastică a nivelului acestora

de la an la an.

Din punct de vedere al beneficiarului de credite şi a calităţii,

creditele pe termen scurt se prezintă astfel:

Structura creditelor pe termen scurt în funcţie de scadenţă şi

calitate

Tabel nr. 8

miliarde lei

Per 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

cred. t.s 438 1062 1435 3672 6908 10279 14156 12853 19382

-curente 373 986 1334 3525 6363 8699 11928 11070 16693

cap de stat 373 936 1334 3525 5929 6423 7134 5569 5702

Per 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

-capital privat - 45 99 498 1003 2088 4514 5156 9943

-populat - 5 4 44 74 147 200 233 840

-alfccle - - 3 18 27 41 79 111 208

restante 65 76 101 147 545 1581 2228 1784 2690

38

-capital de stat 65 76 94 111 355 845 1064 741 942

-capitalul privat

— — 6 32 174 713 1134 1013 1551

-popul — — - 4 10 19 27 25 57

-nltele - «. 1 - 7 3 2 5 140


La nivelul anului 1997, ca şi în anii anteriori majoritatea creditelor

curente sunt utilizate de către societăţi comerciale cu capital de stat. m

anul 1998 se observa o creştere a ponderii societăţilor cu capital privat.

În anul 1998 se observa o creştere a ponderii societăţilor cu capital

privat.

Ponderea creditelor restante m total credite acordate agenţilor

economici cu capital de stat este de 4.8% şi ponderea creditelor restante

pentru sectorul privat este de 8%.

Ponderea creditelor neguvemamentale în valută a crescut

semnificativ de la 2.1% m 1994 la .24.5% în total activ în 2002.

Aceste credite au fost din ce în ce mai mult solicitate de către societăţile

comerciale care realizează producţie de export. Aceste credite sunt

foarte avantajoase datorita în primul rând costurilor reduse cu dobânzile

şi comisioanele. De exemplu la un credit în valută de 1,000,000 USD, cu

un procent al dobânzii de 10% pe an (LIBOR + marja băncii comerciale)

s-ar achită într-o lună dobânzi în suma de 8611 USD, ceea ce înseamnă

mai puţin decât dacă ar lua un credit în lei.

Creditele guvernamentale în total active deţin o poziţie relativ

constantă de 5-6% dar în valoare absoluta se constata o creştere de la

124 în 1991 la 18.833 în 1998.

39

Aici se încadrează creditele neperformante preluate de stat iar

începând cu anul 1994 şi bonurile de tezaur ca urmare a reglementarilor

emise de BNR cu privire la garantarea împrumuturilor de licitaţie cu

bonuri de tezaur.

O creştere importanta a creditelor guvernamentale se constată

după anul 1994 aceasta datorându-se în principal creşterii deficitului

bugetar .

Activele interbancare se concretizează în depozite pe care o

banca le creează la alte bănci, sau credite acordate de o banca altor

bănci. De asemenea aici se încadrează disponibiilităţile băncilor la BNR,

aceasta din urma acţionând asupra lichidităţii băncii prin rezervele ordine

obligatorii. Au o pondere importanta în total activ dar cu o tendinţă de

descreştere de la 30.2% în 1990 la 16.6% în 1998.

Alte active: post bilanţier cu o evoluţie spectaculoasă înregistrează

o creştere a ponderii în total active de circa 258 ori deţinând în anul 1998

o pondere de 4,35% în total activ.

Aici se încadrează activele imobilizate, diferentele nefavorabile

din reevaluarea activelor şi pasivelor în valută, debitori diverşi, dobânzi

şi comisioane de încasat, depozite condiţionate, efecte comerciale de

încasat etc.

Evoluţia ascendentă este datorată în primul rând efortului de

investiţii al băncilor în vederea creării reţelelor bancare şi a infrastructurii

informatice.

Există însă şi câteva poziţii cum ar fi debitorii, diferentele

nefavorabile, dobânzi neîncasate ce ar putea fi pierderi potenţiale,

situaţie în care băncile ar fi puternic ameninţate.

40

Chiar dacă aceste active nu sunt posibile pierderi, ele afectează

lichiditatea băncii până la recuperarea lor banca având un minus de

lichidităţi.

Deci în anul 1998 totalul bilanţier al băncilor comerciale

înregistrează o creştere faţă de 31.12.1997 de la 100.187 la 147.825.

mld. lei. Analiza în structura are următoarele tendinţe:

Ponderea activelor externe în total activ scade de la 13.5% la

11.6% în anul 1998.

Ponderea pasivelor interbancare creste faţă de anul 1997 la

26,7%.

Activele bancare au o evoluţie impresionantă faţă de anul 1990,

creşterea cea mai mare având-o activele interne. O creştere importantă

o au de asemenea şi creditul guvernamental şi cel neguvernamental.

Activele interne au o creştere de circa 127 ori.

Activele externe au şi ele evoluţie spectaculoasă înregistrând o

creştere de 138 ori faţă de anul 1990.

1.4. Rolul B.C.R. în cadrul sistemului bancar

B.C.R. este organizată potrivit legii nr. 31/’90 privind activitatea

bancară şi este înmatriculată la Oficiul Registrului comerţului sub

nr. 140/90 din 23 ianuarie 1991.

B.C.R. este clasată în cadrul sistemului băncilor comerciale ca una

din băncile mari, cu capital de stat, care ocupa după nivelul unor

indicatori de baza primele locuri în ierarhia acestor bănci.

B.C.R. are relaţii foarte largi cu un număr apreciabil de clienţi

persoane fizice sau persoane fizice şi o reţea foarte întinsă intr-un număr

de peste 200 de oraşe mari şi localităţi.

41

Banca întreţine relaţii de afaceri cu toate băncile româneşti şi cu

peste 60 bănci şi instituţii financiare din lume.

Avându-se în vedere aceste aspecte, banca este interesata să fie

prezentată în aceste relaţii, cât şi opiniei publice interne şi internaţionale,

intr-un mod corespunzător, unitar şi printr-un sistem de informaţii care

pot face o imagine cât mai reală şi edificatoare asupra situaţiei şi poziţiei

sale de ansamblu.

42

CAPITOLUL II

RISCURILE BANCARE ŞI GESTIUNEA LOR

2.1. Consideraţii generale privind riscul

Scurt istoric

Caracteristica lumii contemporane este incertitudinea. Mediul

economic, cel monetar, cel financiar bancar sunt permanent supuse unei

concurenţe acerbe. Astăzi băncile sunt privite de către specialişti, şi nu

numai, ca fiind acele instituţii care administrează riscul. Aceasta

caracterizare dată băncilor se datorează în special faptului că orice

operaţiune financiar-bancară pe piaţa internă şi internaţională este

supusă acţiunii unui ansamblu de factori de risc interdependenţi.

Până la începutul anilor '80 comunitatea financiar bancară privea

unilateral problema riscului numai din punctul de vedere al creditorului.

Gestionarea riscurilor bancare se reducea la riscul de creditare/acest

lucru fiind posibil datorită stabilităţii relative a sistemului financiar.

Această stabilitate caracteristică acelor ani era posibilă în primul rând

datorită existenţei şi funcţionării sistemului monetar internaţional de la

Bretton-Woods. În anul 1994 prin conferinţa de la Bretton-Woods(SUA)

s-au pus bazele aşa numitului sistem monetar internaţional stabilindu-se

o serie de reguli de "bună conduită" în domeniul monetar, precum şi

organizarea unor instituţii financiar-monetare pe plan internaţional.

Acest mecanism controla fluctuaţiile cursurilor valutare, iar ratele

dobânzilor nu variau prea mult tocmai datorită politicilor monetare duse

de băncile centrale în conformitate cu interesele imediate ale statelor

debitoare. Reglementările monetar-valutare, practicile anticoncurenţiale

44

de tip cartel şi nu în ultimul rând inerţia deponenţilor, limitau în acea

perioadă concurenţa pe piaţa depozitelor bancare generând o relativă

stabilitate a ratelor dobânzilor. La sfârşitul anilor '70 situaţia se schimbă.

Explozia preţului petrolului şi dependenţa crescândă a statelor

occidentale de sursele de materii prime din Orient au generat un proces

inflaţionist care a dus la fluctuaţii mari ale ratelor nominale ale

dobânzilor. În acelaşi timp, prin abolirea sistemului de la Bretton-Woods,

volatilitatea cursurilor valutare creşte, acestea devenind factori importanţi

de stabilire a performanţelor globale ale societăţilor bancare. Mediul

concurenţial a fost şi el supus unor schimbări în special datorită

suprimării controlului asupra trasferurilor internaţionale de capital

şi modificării structurii costurilor bancare. Toţi aceşti factori i-au

determinat atât pe specialişti cât şi pe practicieni, să recunoască

existenţa unei multitudini de factori de risc (riscul lichidităţii, riscul de

capital, riscul ratelor dobânzilor/riscul valutar, riscul tranzacţiei, riscul de

afacere).

Prezentare generală

Activitatea bancară, definită ca proces de atragere de fonduri

temporar disponibile dintr-un anumit spaţiu economic local, naţional, sau

internaţional - şi de distribuire a acestor fonduri - în principal sub forma

creditelor bancare - către agenţii care au nevoie de surse suplimentare

de fonduri - a fost şi este în continuare supusă presiunii factorilor de risc.

Riscul şi câştigul bancar au fost alături şi s-au condiţionat direct; găsirea

unui punct de echilibru între aceste două mărimi a fost într-un fel cheia

succesului întrucât tentaţia câştigului a învins de multe ori înclinaţia spre

prudenţă, exemplele de prăbuşiri datorită angajării în operaţiuni riscante

din lume fiind suficiente. In acelaşi timp, riscul bancar nu poate fi izolat

45

cu uşurinţă, odată apărut la o bancă se propagă în întreg sistemul

bancar, financiar şi economic afectând bănci, instituţii, activităţi fără

legătură directă cu banca în cauză, putând sta la originea unor crize

generale ale unei economii.

De aceea, cunoaşterea şi evaluarea corectă a riscurilor,

previzionarea şi împărţirea acestora devin astăzi o preocupare specifică

nu numai băncilor comerciale ci şi a autorităţii responsabile de

menţinerea viabilităţii sistemului bancar şi de protejarea banului public.

Evaluarea corectă a riscurilor bancare presupune cunoaşterea

factorilor de risc iar aceasta necesită informaţie utilă şi relevantă despre

mediul economic în ansamblu şi despre fiecare dintre persoanele cu care

o bancă derulează afaceri.

A. Sursele şi utilizările fondurilor băncilor

Într-o viziune dinamică, o bancă reprezintă un complex de fonduri a

căror mărime este în mod continuu modificată prin fluxuri de fonduri între

bancă şi exteriorul ei. Banca primeşte noi depuneri sau depunătorii

existenţi îşi pot creşte depunerile şi plasează aceste surse în active pe

care le estimează că pot contribui la creşterea propriilor profituri. Dacă,

dimpotrivă deponenţii îşi retrag depunerile, banca trebuie să asigure

fondurile necesare acoperirii acestor retrageri iar dacă în acel moment

nu deţine suficiente lichidităţi atunci trebuie să lichideze o parte din

activele sale sau să apeleze la împrumuturi din alte surse.

Procesul gestiunii fondurilor necesită monitorizarea tuturor

modificărilor ce intervin în ansamblul fondurilor, cu scopul maximizării

profiturilor m condiţiile minimizăm riscurilor la care este expusă banca.

46

1. Sursele fondurilor

Băncile îşi asigură fondurile necesare apelând în principal la

următoarele surse:

a) Depozitele sunt cele mai importante surse generatoare de fonduri ale

băncilor, ponderea lor în totalul surselor de fonduri fiind invers

proporţională cu mărimea băncii. Ele sunt cele mai sensibile surse,

fondurile depunătorilor putând foarte uşor migra spre alte destinaţii

funcţie de mai mulţi factori: performanţele băncii, siguranţă, dobândă,

calitatea serviciilor dar şi cultura bancară a populaţiei care poate percepe

deformat realitatea bancară.

În funcţie de scadenţă, depunerile sunt clasificate astfel:

depozite la vedere- sunt cele cu scadenţa cea mai apropiată deci şi

cele mai incerte din punct de vedere a termenului de păstrare.

Pentru aceste depuneri se bonifică o dobândă scăzută şi sunt

considerate cele mai ieftine surse de fonduri.

Depunerile în conturi curente (conturi de operaţiuni) - sunt fondurile

diverselor persoane fizice sau juridice depuse la bancă în scopul

derulării de operaţiuni de plată sau încasare. Masa acestora este

dată, în condiţiile existentei concurentei, mai degrabă de calitatea

serviciilor de plăţi pe care o bancă le prestează clientelei decât de

dobânda pe care o practică banca pentru aceste depuneri. Din

punct de vedere al gestiunii, împreună cu depozitele la vedere,

sunt considerate ca fiind constante în condiţii normale

Depunerile la termen sunt considerate în general cele mai sigure

şi mai stabile depuneri, scadenţa fiind stabilită pe baze

contractuale şi fiind cuprinsă între o lună şi un an, uneori mai mult

decât atât. Este necesar să facem distincţia între scadenţa

47

contractuală (înscrisă în contractul sau convenţia scrisă) şi cea

reală (la care deponenţii îşi retrag efectiv sumele depuse) astfel că

nu toate depozitele la termen ajung la scadenţă, unii deponenţi

fiind dispuşi să-şi retragă banii mai devreme dacă dobânda pieţei

tinde să crească sau dacă există indicii că performanţele slabe ale

băncii pun în pericol securitatea depozitelor.

b) Împrumuturile. Băncile mai pot procura fonduri prin împrumuturi

contractate pe termen scurt sau lung. Împrumuturile pe termen lung pot fi

- în anumite condiţii asimilate capitalurilor permanente şi sunt procurate

prin emiterea de obligaţiuni sau pur şi simplu prin contracte de împrumut

pe termen lung încheiate cu alte bănci care dispun de fonduri

suplimentare disponibile.

Împrumuturile pe termen scurt au devenit foarte frecvente în ultimii

ani, băncile apelând la aceste surse pe scară largă în special în

procesele de gestiune zilnică a lichidităţii. Împrumuturile pe termen scurt

iau forma împrumuturilor de la alte bănci (piaţa monetară) sau de la

banca centrală (împrumuturi de refinanţare: structurale, de licitaţie,

speciale sau lombard).

Sănătatea unei bănci poate fi apreciată şi în funcţie de uşurinţa cu

care poate procura astfel de fonduri de pe piaţa monetară, recurgerea la

împrumuturile băncii centrale fiind supusă şi riscului de dobândă şi de

reglementare, o schimbare în politica dobânzilor putând să fie foarte

costisitoare pentru banca în cauză.

48

Trebuie remarcat că atunci când o bancă utilizează împrumuturi pe

termen scurt pentru a susţine plasamente (active) pe termen lung,

variaţiile dobânzii pe termen scurt ar putea conduce la diminuarea sau

anularea câştigului din diferenţele de dobândă, putându-se înregistra

chiar pierderi. Dacă surse pe termen scurt susţin active pe termen scurt,

influenţa nu va fi atât de semnificativă.

In general, băncile mari tind să fie beneficiare de împrumuturi pe

termen scurt în timp ce băncile mai mici sunt ofertante de fonduri pe

termen scurt.

c) Capitalul (fondurile proprii) Fondurile proprii reprezintă o altă

sursă importantă de fonduri şi sunt formate din capitalul propriu şi

capitalul suplimentar.

Capitalul propriu este constituit prin vărsarea sumelor subscrise de

acţionarii băncii la înfiinţarea acesteia, prin cumpărarea de acţiuni şi

poate fi mărit ulterior prin noi emisiuni de acţiuni sau prin repartizarea

unei părţi din profit pentru mărirea capitalului. Aceasta din urmă sursă de

capital depinde - ca mărime - atât de profitabilitatea băncii cât şi de

politica de dividende a acesteia.

Capitalul suplimentar este constituit din împrumuturile pe termen

lung primite şi din alte fonduri.

Fondurile proprii sunt cea mai sigură sursă de fonduri, ponderea

acestora în totalul resurselor băncii fiind un indicator al solidităţii, arătând

măsura în care banca poate face fată situaţiilor de risc.

49

2. Utilizarea fondurilor

Băncile investesc fondurile obţinute din depozite, împrumuturi şi

din fonduri proprii în diverse active. Majoritatea lor sunt generatoare de

profituri (credite, plasamente, imobilizări financiare) altele mi sunt

destinate obţinerii de profituri dar sunt necesare pentru funcţionarea

băncii (spatii, clădiri, tehnică etc.) şi pentru a asigura derularea

operaţiunilor de plăţi şi decontări ale băncii (numeral, rezervele de la

banca centrală şi conturile de corespondent deschise la alte bănci).

a) Creditele. Creditarea este una din activităţile de bază ale

oricărei bănci şi, în acelaşi timp, una din cele mai încărcate de risc.

Acordarea de credite acoperă cea mai mare parte din totalul activelor

(50-60%), iar dobânzile aferente reprezintă principala sursă de venituri a

băncilor. Din punct de vedere al sectorului de apartenenţă al debitorului,

creditele se clasifică în:

• credite comerciale

• credite de consum

• credite pentru proprietăţi imobiliare

* credite agricole credite acordate altor instituţii financiare

Mult mai importantă pentru gestionarea plasamentelor băncii este

însă diferenţierea creditelor în funcţie de scadenţa acestora şi după tipul

de dobândă negociată. Din punctul de vedere al scadenţei, creditele pot

fi pe termen scurt (până la un an), mediu (1-3/5 ani) sau lung (peste 3,5

ani) iar după tipul dobânzii este pot fi cu dobânda fixă pe întreaga

perioadă sau cu dobândă variabilă, funcţie de evoluţiile dobânzilor pe

termen scurt pe piaţa monetară. In procesul de gestiune a activelor şi

pasivelor băncii, combinarea scadenţelor cu tipurile de dobândă este

50

deosebit de importantă. In principiu, în scopul protejării faţă de riscul de

dobândă, băncile acordă fie credite pe termen scurt, fie credite pe

termen lung cu dobândă variabilă, sensibile la variaţiile dobânzilor.

Scadenţele creditelor băncilor trebuie corelate însă permanent cu

scadenţele obligaţiilor acesteia.

Riscul bancar se suprapune în cele mai multe cazuri cu riscul în

activitatea de creditare, pierderile aferente creditelor nerambursate sau

neperformante stând la originea crizelor băncilor. Acordarea de credite,

în afară de faptul că trebuie să urineze prevederile legii şi reglementările

băncii centrale, trebuie să se facă numai pe baza cunoaşterii clienţilor,

performanţelor şi capacităţii acestora de a respecta angajamentele de

credit, precum şi a istoricului de credit al acestora. In multe ţări această

informare se realizează cu bune rezultate prin intermediul unor bănci de

date cuprinzând înregistrări privind creditele mari sau delicvenţa de

credit. Chiar dacă consultarea acestei bănci de alte nu este obligatorie la

acordarea de credite, băncile folosesc informaţiile la care au acces în

scopul minimizării riscurilor.

b) Investiţii în titluri de valoare o altă utilizare importantă a

fondurilor bancare o reprezintă investiţiile în titluri de valoare. Cele mai

utilizate instrumente sunt:

• obligaţiunile emise de stat şi de autorităţile locale precum

şi

• obligaţiuni emise de instituţii financiare sau nonfinanciare

• acţiuni ale altor instituţii financiare sau nonfinanciare:

participaţii sau titluri de plasament

51

c) Activele lichide închid

• numerarul din casierie care constă în bancnote şi monedă deţinute în

casieriile băncii în scopul efectuării de plăti în numerar către clienţi.

Banca trebuie să fie în stare în orice moment să răspundă cererilor de

retragere ale deţinătorilor de conturi dar, astfel, trebuie să limiteze la

minimum posibil masa de numerar, păstrarea fiind costisitoare.

• disponibilităţi de la banca centrală ( contul curent). Băncile sunt obligate

să păstreze la banca centrală rezervele minime obligatorii determinate în

funcţie de tipurile şi mărimea depozitelor primite de la fiecare bancă.

Aceste rezerve constituite în contul curent al băncii - sunt utilizate

şi pentru derularea operaţiunilor de plăti şi decontări interbancare ale

băncii.

• disponibilităţi la alte bănci ( conturi de corespondent). Băncile pot

deţine conturi curente la alte bănci pentru derularea unor operaţiuni de

plăti decontare de cecuri, participări la credite sindicalizate etc.

• sumele în curs de încasare sunt cele aferente cecurilor, cambiilor şi

biletelor la ordin care au fost prezentate la plată dar nu au fost încă

încasate efectiv.

B. Definiţia riscului

Afacerile economice se desfăşoară în condiţiile existenţei a

numeroase riscuri, deoarece:

• relaţiile furnizor - beneficiar au un caracter complex;

• evoluţiile care au loc pe pieţe sunt adeseori contradictorii

şi imprevizibile;

• economiile naţionale şi economia mondială m ansamblu se

caracterizează prin fenomene de instabilitate.

Procesul decizional se realizează ,deci, în acest domeniu de cele

mai multe ori în condiţii de risc şi incertitudini, astfel încât agenţii

52

economici nu au siguranţă că prin afacerile încheiate vor obţine

rezultatele scontate.

Asupra definirii noţiunii de risc nu există o unanimitate de păreri

în rândul specialiştilor. Cel mai simplu spus, riscul bancar este

probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi chiar

să apară o pierdere.

Riscul bancar mai poate fi definit ca fiind probabilitatea de

producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect.

Sintetizând, riscul bancar:

• complex de evenimente cu consecinţe adverse pentru bancă;

• eveniment incert, posibil şi viitor care poate afecta întreaga activitate a

unei societăţi bancare;

Gestionarea riscului bancar urmăreşte:

• minimizarea cheltuielilor/a pierderilor;

• modificarea comportamentului salariaţilor;

• modificarea imagini publice a băncii.

C. Clasificarea Riscurilor Bancare

În literatura de specialitate există o serie de clasificări după cum

urmează:

l. În funcţie de caracteristica bancară:

a). riscuri financiare (riscul de lichiditate, riscul de capital);

-riscuri de prestare (riscul operaţional, riscul tehnologic, riscul introducerii

de noi produse;

b). riscuri ambientale(riscul de fraudă/riscul economic/riscul legal).

53

2. În funcţie de geneză:

1. risc de exploatare

2. risc financiar

3. risc de faliment

3. În funcţie de natură:

a)riscuri comerciale;

b)riscuri provocate de cauze de forţă majoră;

c)riscuri politice;

d)riscuri valutare;(de schimb valutar, rată a dobânzii).

4. În funcţie de expunerea la risc.

a) riscuri pure-riscuri a căror expunere este generată de activităţi

şi procese bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se

soldeze cu pierderi;

a. 1 - riscuri fizice (distrugeri, accidente/avarii);

a. 2- riscuri financiare (generate de operaţiunile bancare tradiţionale);

a. 3 -riscuri criminale şi frauduloase (fraude, furturi, deturnări de fonduri);

a. 4- riscuri de răspundere (nerespectarea normelor bancare);

b) riscuri lucrative(speculative)-expunerea la risc este generată de

încercarea de a obţine profit maxim.

b. l - riscuri de piaţă (variaţia condiţiilor de piaţă);

b. 2 - riscuri de afacere;

b. 3 - riscuri de lichiditate(incapacitatea de a finanţa operaţiunile bancare

curente).

54

4. În funcţie de caracteristica bancară:

a). Riscuri financiare

(generate de operaţiile bancare tradiţionale);

a. l - Riscul de creditare(probabilitatea neîncasării creditelor acordate);

a. 2- Riscul de lichiditate(incapacitatea de a finanţa operaţiile bancare

curente);

a. 3 - Riscul de piaţă (variaţia ratei dobânzilor/riscul valutar etc.)

Clasificarea riscurilor bancare în conformitate cu prevederile Băncii

Internaţionale a Reglementărilor:

a) Riscurile Financiare:

• riscul ratei dobânzii;

• riscul cursului de schimb;

• riscul de lichiditate;

• riscul titlurilor cu venit variabil;

b) Riscuri legate de parteneri:

• riscul clientelei;

• riscul apărut pe piaţa interbancară;

• riscul de ţară;

• riscul de credit (furnizor, piaţă).

c) Riscul comercial:

• riscul de produse;

• riscul serviciilor;

• riscul de piaţă;

• riscul de imagine;

d) Riscuri legate de forţa de muncă.

e) Riscuri operaţionale şi tehnice:

• calitatea operaţiunilor;

• nivelul de informatizare şi telecomunicaţii.

55

f) Riscul gestiunii interne:

• riscul de reglementare;

• riscul de deontologie;

• riscul de strategie;

• riscul de insuficienţă funcţională;

• riscul resurselor umane;

• riscul de comunicare;

• riscul controlului intern total şi financiar.

Gestionarea riscurilor bancare trebuie organizată în aşa fel încât să

se realizeze atât pe fiecare tip de risc în parte, cât şi la nivel global.

Gestionarea globală a riscurilor

Gestionarea globală a riscurilor este impusă de relaţiile de

interdependenţă dintre diferite operaţiuni/tranzacţii şi activităţi ale unei

societăţi bancare, dar şi de legăturile cauzale între diversele tipuri de

riscuri. O gestionare globală a riscurilor trebuie să asigure societăţii

bancare posibilitatea de a identifica şi aprecia riscurile, de a le

controla/de a le diminua influenţa şi nu în ultimul rând de a le finanţa.

Pentru a identifica şi evalua riscurile/orice societate bancară

trebuie să pornească de la principalele sale linii de activitate, de la

strategia pe care o va adopta. Cunoaşterea acestei strategii trebuie

făcută în profunzime atât din punctul de vedere al unităţilor

subordonate/cât şi din cel al tipurilor de produse şi servicii, fără a uita

însă procedurile şi tehnicile de lucru utilizate. In cadrul primei etape de

gestionare globală a riscurilor/trebuie determinate riscurile asociate

fiecărui tip de produs şi serviciu bancar.

56

2. Identificarea şi evaluarea riscurilor

Odată identificate riscurile asociate, este necesară elaborarea unor

scenarii posibile pentru a putea determina frecvenţa şi amplitudinea

fiecărui tip de risc asociat. După ce riscurile au fost identificate pe fiecare

tip de produs şi serviciu bancar/este necesară schiţarea unei imagini

agregate a influenţei factorilor de risc.

2. Controlul riscurilor

Obiectivul acestei a doua etape de gestiune globală este acela de

a minimiza cheltuielile asociate fiecărui tip de risc identificate produse şi

servicii bancare. Managerii trebuie să determine care sunt principalele

tipuri de activităţi de control pe fiecare tip de risc în parte cunoscând

caracteristicile şi evoluţia probabilă a acestora(de exemplu utilizarea

unor tehnici de gestiune a bilanţului pentru a controla riscul de piaţă).

3. Diminuarea/evitarea influenţei negative a factorilor de risc

Acţiunea adversă a unui factor de risc poate fi diminuată şi/sau în

unele cazuri evitată/prin cunoaşterea şi îndepărtarea cauzei care îl

produce. In acest scop este necesară reproiectarea activităţilor şi a

fluxului de operaţii.

4. Finanţarea riscurilor

Această etapă presupune fie acoperirea lor prin rezerve, fie

transferul lor prin utilizarea instrumentelor derivate. Metodele de

acoperire a riscurilor sunt utilizate în cazul acelora a căror frecvenţă şi

amplitudine este previzibilă. Acoperirea riscurilor se poate realiza fie

printr-un program formal de finanţare, elaborat pe baza prognozelor

privind pierderile anticipate, fie prin prelevări pentru fondurile de rezervă

pentru pierderi prin creditare.

57

Transferul riscurilor este mai adecvat în cazul apariţiei şi acţiuni

unor evenimente foarte grave, imprevizibile.

Gestiunea globală a riscurilor bancare trebuie să fie o componentă

a sistemului de management bancar şi să fie utilizata. în acest sens.

2.2. Riscul de lichiditate

2.2.1. Evaluarea şi gestionarea riscului de lichiditate

Lichiditatea reprezintă capacitatea activelor de a se transforma

rapid şi cu cheltuiala minima m moneda lichida(numerar şi disponibil în

cont), precum şi capacitatea băncii de a-si finanţa operaţiile curente.

Lichiditatea este o proprietate generala a activelor bancare , o problema

a gestiunii activelor şi pasivelor bancare. Apariţia acestui risc este

datorata următoarelor cauze:

• indisciplina financiara a agenţilor economici;

• situaţia economiei reale;

• dependenţa pe piaţă financiara;

• necorelarea între scadentele depozitelor şi ale creditelor;

ÎNAINTE DE A STUDIA CUM SE GESTIONEAZĂ ACEST TIP DE

RISC VOM DETERMINA CARE SUNT PRINCIPALELE

SURSE ŞI NEVOI DE LICHIDITATE.

Principalele surse de lichiditate:

numerar;

• depozite la bănci corespunzătoare;

• portofoliu de bonuri de tezaur/certificate de trezorerie şi alte titluri

negociabile;

• ratele scadente la creditele acordate clienţilor;

• împrumuturi sub forma emisiunilor de certificate de depozit;

58

• împrumuturi de la alte bănci (inclusiv sub forma unor depozite atrase pe

piaţă interbancară);

• împrumuturi de la alte bănci(inclusiv credite de

refinanţare). Alte noi surse de lichiditate mai sunt:

• titluri (obligaţiuni) emise cu o opţiune de răscumpărare înainte de

scadenta la un preţ fix, cunoscut dinainte determinând eliminarea riscului

de piaţă la lichidarea titlului;

• titularizarea creditelor pentru ipoteci standard;

Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt:

• rezerva minima obligatorie la banca centrală;

• posibila fluctuaţie a depozitelor;

• eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor.

Gestionarea lichidităţii bancare

Trezoreria oricărei societăţi bancare are ca principal atribut

gestionarea lichidităţii. Aceasta se realizează prin:

A) Gestionarea poziţiei monetare ;

B) Gestionarea poziţiei lichidităţii;

C) Elaborarea şi analiza "Raportului de lichiditate".

A. Gestionarea poziţiei monetare

Prin poziţia monetara înţelegem valoarea la un moment dat a

activelor lichide.

Componentele poziţiei monetare:

a) Numerarul moneda metalică + bancnote aflate în posesia băncii

la ghişee şi în tezaur. Necesarul de numerar este estimat în funcţie de

volumul încasărilor, plăţilor zilnice cu numerar (graficul de încasări

şi plaţi în numerar).

59

b) Disponibilul la alte bănci =depozite constituite pe piaţă

interbancară.

c) Sume de încasat de la alte bănci = sume în tranzit la alte

bănci ;valoarea instrumentelor de plata (cecuri) onorate de banca,

depuse la băncile corespondente.

d) Disponibilul în contul de rezerva la banca centrala/respectiv

rezerva minima obligatorie.

În afara de disponibilul în contul de rezerva la banca centrala unde

aceasta bonifica o dobânda la sumele din cont, toate celelalte elemente

ale poziţiei monetare (active lichide) nu aduc venituri băncii.

REZERVELE MINIME OBLIGATORII

Caracteristici generale:

• sunt determinate de normele autorităţii monetare în funcţie de structura

depozitelor bancare;

• sunt un factor de risc suplimentar pentru bănci deoarece se stabilesc în

funcţie de obiectivele politicii monetare, de control al masei monetare;

• nu sunt active lichide;

• nu pot fi folosite pentru a acoperi o creştere a cererii de credite sau o

retragere de depozite;

• asigură soldarea poziţiei lichidităţii, reprezentând un amortizor de soc

pentru poziţia monetară.

Potrivit art. l din Legea nr.58/1998, „băncile trebuie sa menţină

rezerve minime obligatorii, în lei şi în valută în conturi deschise la B.N.R".

Prin Regulamentul B.N.R. nr.4/98 privind regimul rezervelor minime

obligatorii s-a stabilit mecanismul sistemului rezervelor obligatorii.

60

În cadrul acestor reglementari legale sunt definiţi o serie de termeni

specifici a căror cunoaştere este absolut necesare:

a) rezervele sunt disponibilităţi băneşti ale băncii, m lei şi în valută,

păstrate în conturi deschise la B.N.R ;

b) baza de calcul este nivelul mediu, pe perioada de observare, al

elementelor de pasiv din bilanţul societăţilor bancare asupra cărora se

aplica rata rezervelor obligatorii;

c) perioada de observare este intervalul de timp pentru care se

determina baza de calcul;

d) perioada de aplicare este intervalul de timp în care trebuie menţinut în

conturile deschise la B.N.R. nivelul prevăzut al rezervei minime obligatorii; e)

nivelul calculat al rezervelor ordine obligatorii reprezintă produsul dintre

baza de calcul şi rata rezervelor ordine obligatorii;

f) nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii este soldul mediu zilnic

pe care banca trebuie sa-l înregistreze în contul în care se menţin

rezervele;

g) nivelul efectiv al rezervelor îl constituie soldul mediu zilnic

înregistrat de banca în contul în care se menţin rezervele minime

obligatorii în perioada de aplicare; determinarea soldului mediu zilnic se

face luând în calcul numărul de zile calendaristice din perioada de

aplicare;

h) nivelul minim prevăzut al rezervelor îl reprezintă soldul minim

zilnic al contului în care se menţin rezervele minime obligatorii şi se

calculează prin aplicarea unei cote procentuale asupra nivelului prevăzut

al rezervelor minime obligatorii aferente perioadei de aplicare;

i) nivelul maxim prevăzut al rezervelor îl reprezintă soldul maxim

zilnic al contului în care se menţin rezervele minime obligatorii şi se

calculează prin aplicarea unei cote procentuale asupra nivelului prevăzut

al rezervelor minime obligatorii aferente perioadei de aplicare;

61

j) excedentul de rezerve îl reprezintă diferenţa pozitiva dintre

nivelul efectiv şi nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii.

k) deficitul de rezerve îl reprezintă diferenţa negativă dintre nivelul

efectiv şi cel prevăzut al rezervelor minime obligatorii.

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii

Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din

mijloace băneşti în moneda Naţională şi în valută reprezentând obligaţii

ale băncii faţă de persoanele fizice şi juridice, sub forma de surse atrase,

împrumutate, datorii şi alte obligaţii.

Se exceptează mijloacele băneşti:

• atrase de la instituţii care, la rândul lor, constituie rezerve minime

obligatorii la B.N.R.;

• atrase de la instituţii financiare externe, dacă au o scadenta mai mare

de 12 luni de la finele perioadei de aplicare. Sumele a căror rambursare

se efectuează eşalonat sunt exceptate atât timp cât scadenta acestora

este mai mare de 12 luni de la finele perioadei de aplicare;

• care intra în contul curent general al Trezoreriei statului;

• sumele în valută în tranzit intra şi interbancar.

Nivelul bazei de calcul se determina ca medie a soldurilor zilnice ale

elementelor de pasiv prezentate anterior.

62

PERIOADA DE OBSERVARE

Perioada de observare o constituie a doua chenzina din luna

anterioara şi prima chenzina din luna de aplicare.

Pentru mijloace băneşti m valută, mediile soldurilor zilnice se

determina pe fiecare tip de valută în parte, după care se transformă în

dolari S.U.A .

Cursurile de schimb folosite pentru transformarea celorlalte valute

în dolari S.U.A. sunt cursurile pieţei valutare comunicate de B.N.R., în

vigoare în ultima zi lucrătoare anterioară perioadei de aplicare.

PERIOADA DE APLICARE

Perioada de aplicare este luna calendaristica pe durata căreia

societăţile bancare sunt obligate sa menţină în cont la B.N.R. nivelul

prevăzut al rezervelor obligatorii.

CONSTITUIREA REZERVELOR MINIME OBLIGATORII

Băncile sunt obligate sa menţină în conturile deschise la B.N.R.

nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii ca medie zilnica pe

durata perioadei de aplicare (luna calendaristica).

Nu sunt incluse în calculul mediei zilnice sumele care depăşesc

nivelul maxim prevăzut al rezervelor.

Rezervele minime obligatorii se calculează şi se menţin astfel:

a) în lei, în contul curent al băncii deschis la centrala B.N.R. pentru

mijloace băneşti în lei;

b) în dolari S.U.A, în contul "LORO" al băncii, deschis la centrală

B.N.R., pentru mijloace băneşti în valută. Este important de reţinut

63

prevederea stipulata în articolul 8 al secţiunii a doua a Regulamentului

B.N.R. nr .4/1998 şi anume "costul eventualelor operaţiuni de schimb

valutar necesare băncilor pentru constituirea rezervelor în dolari S.U.A

ca şi riscul valutar generat de aceste operaţiuni, sunt suportate în

întregime de către banca în cauză".

Nivelul efectiv al rezervelor minime obligatorii trebuie sa fie egal cu

cel prevăzut/ nefăcându-se compensări între depăşirea şi neîndeplinirea

rezervelor în lei şi în valută. In cazul în care o banca înregistrează un

deficit de rezerve, acesta se va adaugă la nivelul calculat al rezervelor

minime obligatorii ale perioadei următoare(rezerva minima obligatorie a

perioadei de aplicare = deficitul de rezerve al perioadei de aplicare

precedente +nivelul calculat al perioadei de aplicare curente).

Sunt asimilate la deficitul de rezerve, sumele zilnice cu care băncile

se situează sub nivelul prevăzut al rezervelor.

În cazul în care o societate bancară înregistrează deficit de rezerve

timp de două luni consecutiv, este supusa unei supravegheri prudenţiale

prin inspecţie la sediul băncii din partea B.N.R.

O alta problemă o constituie ratele rezervelor minime obligatorii

care sunt stabilite de către B.N.R. în funcţie de obiectivele sale de

politica monetara fiind comunicate societăţilor bancare cu cel puţin 7 zile

înainte de perioada de aplicare. De fapt, rata rezervei minime obligatorii

reprezintă un instrument de politica monetara a autorităţii centrale prin

care aceasta influenţează în special politica creditului.

Conform Regulamentului B.N.R., autoritatea monetara centrala, în

funcţie de obiectivele sale, poate stabili rate diferite pentru anumite

elemente ale bazei de calcul. În acest caz, nivelul prevăzut al rezervelor

minime obligatorii se determina prin însumarea nivelurilor aferente

fiecărui element al bazei de calcul.

64

Singurul element al poziţiei monetare remunerat este tocmai

aceasta rezerva minima obligatorie. Remunerarea rezervei minime

obligatorii se face de către B.N.R. prin stabilirea şi modificarea ratei

dobânzii. Aceasta este stabilită prin circulara şi trebuie sa se situeze cel

puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere practicate de

bănci. Aceasta rată medie se calculează lunar, distinct pentru lei şi

pentru valută, ca medie ponderata, pe baza datelor transmise de către

banci .Soldurile depunerilor la vedere, inclusiv cele neremunerate,

precum şi ratele dobânzilor aferente, sunt cele din ultima zi a perioadei

de observare. Totodată B.N.R. nu bonifica dobânda pentru excedentul

de rezerve. La calcularea dobânzilor anual se considera de 360 de zile,

iar luna de 30 de zile.

Plata dobânzilor la minime obligatorii se face în prima zi lucrătoare

după terminarea perioadei de aplicare pentru care s-a făcut calculul.

Regulamentul B.N.R. nr. 4/1998 mai prevede o serie de elemente

legate de raportarea şi verificarea raportării rezervelor minime obligatorii,

precum şi sancţiuni pentru abateri.

Constituirea de rezerve minime obligatorii are drept scop

asigurarea lichidiţăţii minime, precum şi aplicarea politicii băncii centrale

legata de restrângerea creditului în economie în condiţiile existentei ratei

inflaţiei.

Gestiunea poziţiei monetare presupune:

• asigurarea încadrării în nivelul minimal rezervei obligatorii;

• identificarea şi luarea în calcul a tuturor tranzacţiilor importante care

afectează disponibilul în cont curent la banca centrală;

• efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru a contracara influenţa

tranzacţiilor asupra poziţiei monetare.

65

B. Gestionarea poziţiei lichidităţii

Poziţia lichidităţii se determina ca diferenţa între volumul activelor

lichide şi pasive volatile.

Pentru a estima poziţia lichidităţii putem sa anticipam:

• fie o creştere mai rapida a nevoilor de credite faţă de volumul

depozitelor, rezultând o nevoie suplimentara de lichiditate pe termen

lung care se poate reduce prin diminuarea marjei lichidităţii sau prin

împrumut;

• fie o creştere a necesarului de credite, mai lenta decât cea a volumului

depozitelor, rezultând un plus de lichiditate pe termen lung care poate fi

folosit pentru majorarea marjei lichidităţii sau pentru finanţarea

plasamentelor bancare.

C. Indicatorii lichidităţii bancare

Pentru aprecierea corecta a situaţiei activelor şi pasivelor oricărei

societăţi bancare, trezoreria foloseşte o serie de instrumente specifice de

analiză privind gradul de lichiditate al băncii. Astfel, se calculează şi

analizează următorii indicatori ai lichidităţii:

1. Lichiditatea globală

• reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se

transforma pe termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de

plaţi exigibile;

• se calculează ca un raport procentual între active lichide şi datorii

curente;

• nivelul optim al acestui indicator este 2-2.5;

Activele lichide sunt:

Disponibilităţi băneşti inclusiv soldul contului curent al societăţii

bancare la B.N.R.;

2. Lichiditatea imediată (de trezorerie):

66

• depozite constituite la alte bănci;

• certificate de trezorerie(alte titluri de stat);

• alte active.

Datoriile curente reprezintă disponibilităţi băneşti ale altor instituţii

financiar-bancare, agenţi economici, persoane fizice.

• reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face

faţă datoriilor pe termen scurt;

• se calculează ca un raport procentual între total elemente patrimoniale

de trezorerie şi total datorii pe termen scurt;

• nivelul optim al acestui indicator este 20.5%.

Datoriile pe termen scurt sunt formate din disponibilităţile la vedere ale

clienţilor nebancari şi împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci.

3. Lichiditatea in funcţie de total depozite

Reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ (active

lichide) de a face faţă datoriilor reprezentând totalul depozitelor

(disponibilităti şi depozite ale altor bănci, agenţi economici, persoane

fizice).

4. Lichiditatea în funcţie de total depozite şi împrumuturi

Se stabileşte ca un raport procentual între totalul elementelor

patrimoniale de activ şi totalul depozitelor inclusiv împrumuturile

(de refinanţare de la B.N.R., de la alte bănci).

ALŢI INDICATORI AI LICHIDITĂŢII BANCARE

Calculul acestora pornşte de la clasificarea activelor şi pasivelor

bancare cât şi a unor elemente din afara bilanţului în funcţie de gradul lor

de lichiditate.

67

Aceşti indicatori sunt:

1 .Poziţia lichidităţii (Active lichide – pasive volatile)

• indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie;

• calculat pentru acoperirea nevoii de lichiditate pe termen scurt;

• optimizarea lui consta în realizarea unui echilibru între active lichide şi

pasive imediate;

Pot exista următoarele situaţii:

a) Când poziţia lichidităţii este negativa, activele lichide sunt insuficiente

pentru onorarea integrala a obligaţiilor, astfel ca se recurge la surse

imediate cum ar fi:

• împrumuturi de pe piaţă interbancară;

• lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu;

• împrumuturi de la banca centrala.

b) Când poziţia lichidităţii este pozitiva, resursele de lichiditate depăşesc

necesarul, excedentul peste limita celui admisibil se plasează pe termen

scurt sub forma depozitelor pe piaţă interbancară.

Pasivele nete

Prima etapă în calculul acestui indicator este clasificarea activelor

şi pasivelor la un moment dat în funcţie de scadentă. Apoi pasivele nete

se calculează ca diferenţa între pasive şi active, respectiv se determină:

2.1 Pasivele nete simple(succesive):

• se calculează pentru fiecare perioada ca diferenţa între pasive şi active

cu aceeaşi scadenţă;

• arată, pentru fiecare perioada, măsura în care activele scadente

acoperă obligaţiile scadente.

68

2.2 Pasive nete cumulate

• se calculează ca diferenţa între pasivele şi activele cumulate

corespunzătoare fiecărei perioade de timp;

• sunt folosite pentru a semnala perioada de

maximă nevoie de lichiditate.

3. Indicele lichidităţii

Se calculează ca raport între suma pasivelor ponderate şi suma

activelor ponderate(cu numărul mediu de zile sau cu numărul curent al

grupei de scadente respective). Poate fi:

• egal sau apropiat de 1 ,ceea ce înseamnă ca banca nu trebuie sa facă

transformare de scadente;

• subunitar, adică banca face transformarea din pasive pe termen scurt

în active pe termen lung în condiţiile curbei crescătoare a dobânzii;

* supraunitar, ceea ce înseamnă că banca transforma pasivele pe

termen lung în active pe termen scurt => risc de lichiditate.

Este un indicator relativ care exprima în procente evoluţia gradului

de îndatorare al băncii faţă de piaţă monetară. Se calculează periodic în

funcţie de scadenta operaţiilor de împrumut prin raportarea

împrumuturilor nou contractate la împrumuturile scadente în aceeaşi

perioada. Poate fi:

1. supraunitară = creşterea gradului de îndatorare =>lichiditate în

scădere;

2. subunitară =scăderea gradului de îndatorare =>lichiditate în creştere;

Alţi indicatori:

1. Raportul credite/depozite;

2. Raportul active lichide , depozite la vedere:

100* (numerar + depozite la vedere la alte bănci)/depozite la vedere. 3. Rata

bursei:

69

• raport între diferenţa dobânzii încasate şi dobânzii plătite şi diferenţa

active/pasive;

• -reflecta mărimea maximă absolută a ratei dobânzii pe care banca o

poate plăţi pentru finanţarea unui plasament suplimentar relativ la

resursele de care dispune.

INDICATORII LICHIDITĂŢII ACCEPTAŢI DE B.N.R.

a)ponderea activelor lichide în total active;

b)raportul active lichide/total depozite;

c)raportul active lichide/total depozite şi împrumuturi;

d)ponderea depozitelor la cerere în total depozite;

e)raportul active/depozite la vedere.

În funcţie de rezultatele obţinute şi de analiza indicatorilor rezultaţi,

trezoreria poate face propuneri şi acţiona operativ pe piaţă în situaţii cum

ar fi:

• creşterea aportului resurselor atrase de la clienţii nebancari

(disponibilităţi şi depozite ale persoanelor fizice/agenţilor economici,

instituţiilor publice);

• plasarea eficienta a resurselor băncii în condiţii de maxima siguranţă

(sub forma disponibilităţilor şi depozitelor la

B.N.R., pe piaţă interbancară sau în titluri de stat);

• urmărirea asigurării echilibrului între resursele şi plasamentele

bancare pe total şi în structura;

• realizarea echilibrului resurse/ plasamente cu asigurarea unei corelări

pe scadente în vederea evitării tocmai a apariţiei riscului lichidităţii.

70

C. Raportul de lichiditate

Reprezintă instrumentul cel mai important din punct de vedere al

activităţii de trezorerie bancară care reflecta evoluţia masei monetare. Se

elaborează zilnic şi lunar. Se întocmeşte la nivelul subunităţilor băncii în

baza documentelor de evidenţă (contracte, angajamente, convenţii, acte

adiţionale) care se transmit centralei în vederea obţinerii raportului de

lichiditate global.

În baza acestui raport global se pot lua o serie de hotărâri şi decizii

eficiente privind:

• asigurarea unei lichidităţi bancare normale;

• diminuarea riscurilor atât de lichiditate cât şi a altor tipuri

de riscuri bancare. Elementele raportului de lichiditate

Raportul de lichiditate se elaborează atât în lei, cât şi în valută la

nivelul băncii centrale.

a) Elemente generatoare de lichiditate (intrări):

• rambursări de credite acordate de banca clienţilor;

• dobânzi de încasat aferente creditelor acordate de banca;

• dobânzi plasate de banca la alte bănci şi ajunse la scadenta;

• dobânzi de încasat aferente depozitelor scadente plasate de banca la

alte bănci;

• contravaloarea în lei a valutei vândute clienţilor prin operaţiuni de

arbitraj;

• contravaloarea valutei vândute pe piaţă interbancară;

• răscumpărarea certificatelor de trezorerie

b)Elemente consumatoare de lichiditate(ieşiri):

• depozite ajunse la scadenta ale persoanelor fizice şi juridice precum şi

ale instituţiilor publice;

71

• certificate de depozit ajunse la scadenta;

• dobânzi de plătit aferente depozitelor şi certificatelor de depozit

ajunse la scadenţă;

• depozite atrase de pe piaţă interbancară ajunse la scadenţă;

• dobânzi de plătit aferente depozitelor atrase de pe piaţă interbancară

şi ajunse la scadenţă;

• contravaloarea în lei a valutei cumpărate de la clienţi prin operaţiuni de

arbitraj;

• contravaloarea în lei a valutei cumpărate de pe piaţă interbancară;

• achiziţionarea de certificate de trezorerie.

Concluzionând, printr-o gestionare eficienta a lichidităţii societăţilor

bancare pot diminua influenţa acestui tip de risc, care generează - având

în vedere legătura de interdependenta dintre diversele tipuri de risc - o

serie de alte influente negative. Există o multitudine de modalităţi de

reducere a influentei factorilor de risc.

Modalităţi de reducere a influentei riscului lichidităţii:

• diversificarea sistemului depozitelor;

• posibilitatea utilizării resurselor complementare;

• menţinerea unui nivel optim al activelor (30% investiţii-risc minim; 30%

credite ipotecare, obligaţiuni ipotecare /obligaţiuni-risc mediu; 40% risc

înalt);

• obţinerea garanţiilor de stat la credite problema;

• urmărirea şi controlul echilibrului active/pasive;

• posibilitatea obţinerii în statut de urgenta a creditelor overnight (24 ore)

Nivelul optim al lichidităţii este considerat ca fiind 10% din valoarea

depozitelor la vedere pe total banca sau 8% din valoarea depozitelor la

vedere şi 4% din valoarea depozitelor la termen.

72

2.2.2. STUDIU DE CAZ:

1. Calculul poziţiei lichidităţii

O societate bancară prezintă la sfârşitul lunii iunie 2002 următoarea

situaţie: mii lei

Nr.

crt.

Perioada Numerar Plasamente scadente de

încasat

Total

1 1-4 11.000 111.000 122.000

2 5-11 14.000 115.000 129.000

3 12-18 13.000 113.000 126.000

4 19-25 15.000 114.000 129.000

5 26-31 14.000 115.000 129.000

Situaţia pasivelor imediate ale societăţii bancare X pentru luna iunie se prezintă:

mii lei

Nr.

crt.

Perioada Depozite volatile Plasamente scadente Total

1 1-4 102.000 21.000 123.000

2 5-11 106.000 20.000 126.000

3 12-18 101.000 20.000 121.000

4 19-25 94.000 15.000 109.000

5 26-31 92.000 15.000 107.000

Poziţia lichidităţii = Active lichide - Pasive imediate

73

Calculul poziţiei lichidităţii societăţii bancare X pentru luna iunie

2002: mii lei

Nr. crt. Perioada Total active

lichide

Total pasive Poziţia lichidităţii

imediate

1 1-4 122.000 123.000 -1.000

2 5-11 129.000 126.000 +3.000

3 12-18 126.000 121.000 +5.000

4 19-25 129.000 109.000 +20.000

5 26-31 129.000 107.000 +22.000

Interpretarea rezultatelor obţinute:

- pentru perioada 1-4 iunie poziţia lichidităţii este -1.000 reprezentând o

situaţie de deficit, ceea ce duce la necesitatea recurgerii la surse de

lichiditate pentru acoperirea deficitului (împrumuturi de pe piaţă

interbancară, împrumuturi de la banca centrala).

- pentru perioadele 5/11, 12/18, 19/25, 25/31, poziţia lichidităţii este

pozitiva reprezentând o situaţie de excedent, ceea ce presupune

necesitatea limitării excedentului prin plasarea celui peste limita normala

în depozite pe termen scurt sau prin împrumuturi acordate persoanelor

fizice şi agenţilor economici.

2. Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate ) şi a indicatorului de

lichiditate cu ponderare anuala

Societatea bancară Y prezintă următoarea situaţie a activelor şi

pasivelor în funcţie de scadenta la 31 Decembrie 2002:

74

mii lei

Nr.

crt.

Perioada sub Pasive Active

1 7 zile 48.000 42.000

2 8 - 30 zile 64.000 50.000

3 1-3 luni 86.000 54.000

4 3-6 luni 58.000 42.000

5 6 luni - 1 an 20.000 24.000

6 1-5 ani 24.000 63.000

7 Peste 5 ani 15.000 40.000

a). Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate)

Pasive simple = P-A cu aceiaşi scadenţa Pasive nete cumulate =

P-A cumulate

Nr. crt

Perioada Pasive Active Pasive nete simple

Pasive cumulate

Activecumulate

Pasive nete cumulate

1 sub 7 zile

48.000 42.000 6.000 48.000 42.000 6.000

2 8- 30 zile

64.000 50.000 14.000 112.000 92.000 20.000

3 1 – 31luni

86.000 54.000 32.000 198.000 146.000 52.000

4 3 – 61luni

58.000 42.000 16.000 256.000 188.000 68.000

5 6 luni-lan

20.000 24.000 - 4.000 276.000 212.000 64.000

6 1 -5ani 24.000 63.000 39.000 300.000 275.000 25.0007 Peste 5

ani15.000 40.000 -25.000 315.000 315.000 0

TOTAL 15.000 315.000

75

Interpretarea rezultatelor.

1. Pasive nete simple:

- pentru perioadele sub 7 zile, 8-30 zile, 1-3 luni, 3-6 luni valorile sunt

pozitive, deci apar probleme de gestionare deoarece pentru acoperirea

surplusului trebuiesc găsite resurse suplimentare ( atragerea pe diferite

cai : depozite atrase de la alte bănci, împrumuturi de la alte bănci sau de

la banca centrala; răscumpărarea înainte de termen a unor titluri de

valoare).

- pentru perioadele următoare valorile sunt negative deci plasare

problema plasării resurselor excedentare (plasare în depozite la alte

bănci, acordarea de împrumuturi pe termen scurt persoanelor fizice şi

juridice, achiziţionarea de titluri de valoare etc.).

2. Pasive nete cumulate

Se observă ca pentru perioada 3-6 luni se atinge nivelul maxim al

deficitului de lichiditate de 68.000 mii lei.

Indicele de lichiditate = raportul între suma pasivelor ponderate şi suma activelor

ponderate

76

Calculul indicelui de lichiditate temporară

Nr. crt pasive active pondere pasive

ponderate

active ponderate

1 48.000 42.000 0/01 480 420

2 64.000 50.000 0,05 3.200 2.500

3 86.000 54.000 0/16 13.760 8.640

4 58.000 42.000 0,37 21.460 15.540

5 20.000 24.000 0/75 15.000 18.000

6 24.000 63.000 2,50 60.000 157.500

7 15.000 40.000 7,50 112.500 300.000

TOTAL 315.000 315.000 - 226.400 502.600

I = 226.400, 502.600 = 0,45

Indicele de lichiditate cu pondere anuala este de 0,45, deci

subunitar. în acest caz este necesar sa se facă transformarea din pasive

scurte în active pe termen lung atunci când banca se află în situaţia

avantajoasă a unei curbe a dobânzilor crescătoare.

77

2.3. Riscul ratei dobânzii

2.3.1.Evaluarea şi gestionarea riscului ratei dobânzii

Dobânda este suma ce revine proprietarului capitalului la

rambursarea unui împrumut acordat sau preţul folosirii capitalului,

precum şi remunerarea riscului pe care îl implica împrumutul respectiv.

Rata dobânzii este pentru orice societate bancară principalul

element de negociere cu clienţii.

Riscul ratei dobânzii = sensibilitatea rezultatelor financiare la

variaţia nivelului ratelor dobânzi i.

În literatura de specialitate, riscul ratei dobânzii mai este definit ca

fiind volatilitatea venitului net din dobânda şi a valorii băncii datorata

schimbărilor nivelului ratelor dobânzilor.

Din punctul de vedere al acestui tip de risc o banca îşi poate

asuma fie un risc substanţial fie unul scăzut.

În cazul riscului substanţial, marja neta a dobânzii şi valoarea de

piaţă a capitalului în acţiuni prezintă variaţii mari în funcţie de modificarea

ratelor dobânzilor .

În cazul asumării unui risc scăzut, societatea bancară suferă puţine

modificări în performantele ei datorita schimbărilor ratelor dobânzi i.

Factorii care influenţează apariţia şi dezvoltarea riscului ratei

dobânzii sunt:

1. Factori endogeni (importanţi pentru gestionarea riscului, acţiunea

asupra lor generând minimizarea expunerii la risc):

- strategia băncii; structura activelor şi pasivelor bancare; volumul

şi valoarea creditelor; calitatea portofoliului de credite; eşalonarea

scadentelor creditelor; scadenţa fondurilor atrase.

78

2. Factori exogeni (determinaţi de evoluţia condiţiilor economice

generale):

• mediul economic existent;

• tipul de politica economica, monetare şi financiar-valutară practicată de

autorităţi;

• corelarea politicii monetare a autorităţii centrale cu politica economică a

Guvernului;

• evoluţia pieţei interbancare;

• factori de ordin psihologic;

Riscul ratei dobânzii are 2 componente esenţiale şi anume:

• Riscul venitului == riscul realizării unor pierderii în ce priveşte venitul

net din dobânzii ca urmare a faptului ca mişcările ratelor dobânzilor la

împrumuturile luate nu sunt perfect sincronizate cu cele ale

împrumuturilor acordate.

• Riscul investiţiei = riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net ca

rezultat al unor schimbări neaşteptate ale ratei dobânzii.

Analiza riscului ratei dobânzii porneşte de la clasificarea activelor şi

pasivelor, după cum urmează:

• active şi pasive cu dobânzi fixe care diferă ca scadenţe şi condiţii de

remunerare;

• active şi pasive cu dobânzi variabile care au perioade de reevaluare

mai mari sau baze de indexare diferite.

Gestiunea riscului ratei dobânzii

A. Marja dobânzii

Principalul indicator de rentabilitate bancară reprezintă diferenţa

între veniturile obţinute din dobânzi la creditele acordate şi cheltuielile

făcute cu plata dobânzilor la depozitele atrase de la alte societăţi

bancare, de la populaţie şi de la agenţii economici, precum şi cele

bonificate la certificatele de depozit.

79

INDICATORII MARJEI DOBÂNZII

Marja absolută a dobânzii bancare (MA) - diferenţa dintre suma

veniturilor din dobânzi şi suma cheltuielilor cu dobânzi le bonificate .

Ea exprimă capacitatea băncii de a acoperi cheltuielile cu dobânzi

le bonificate la depozite/certificate de depozit etc. din veniturile obţinute

din încasarea dobânzilor la creditele acordate.

Marja dobânzii trebuie astfel determinata astfel încât să asigure:

• susţinerea sarcinii bancare (diferenţa dintre alte cheltuieli şi alte venituri

bancare);

• obţinerea unui profit satisfăcător în concordanta cu obiectivele

strategice stabilite de către societatea bacara în

cauza.

2. Marja procentuală brută a dobânzii bancare -se calculează în mod

relativ prin raportarea marjei absolute a dobânzii la suma activelor

investite (de la care se încasează dobânzi ).

3. Marja procentuală a dobânzii bancare - se calculează ca raport între

nivelul mediu al ratei dobânzii percepute şi nivelul mediu al ratei dobânzii

bonificate.

B. Calculul şi analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii

Determinarea indicatorilor globali de risc are ca baza de pornire

gruparea elementelor de activ şi pasiv în funcţie de variaţia

(sensibilitatea) veniturilor şi cheltuielilor implicate în variaţia ratei

dobânzii.

Prin active sensibile înţelegem instrumentele de credit cu dobânzi

variabile, respectiv creditele şi titlurile din portofoliul comercial.

80

Pasivele sensibile pot fi definite ca fiind depozitele cu dobânzi

variabile şi împrumuturile acordate altor bănci sau băncii centrale.

Principalii indicatori ai riscului de variaţie a ratei dobânzii:

1. Ecart-ul (gap-ul) reprezintă diferenţa, la un moment dat, între volumul

activelor şi cel al pasivelor sensibile la un moment dat.

2. Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia dobânzii pe piaţă - se

calculează ca un raport, la un moment dat între volumul activelor şi cel al

pasivelor sensibile la variaţia ratei dobânzi i.

Indicele se sensibilitate (gradul de sensibilitate) la variaţia ratelor

dobânzii poate fi:

a) subunitar:

• in condiţiile unei tendinţe crescătoare a ratei dobânzii situaţia este

nefavorabila pentru societatea bancară;

• in condiţiile unei tendinţe descrescătoare a ratelor dobânzilor situaţia

este favorabila pentru societatea bancara.

b) supraunitar:

• în condiţiile unei tendinţe crescătoare a ratei dobânzii situaţia este

favorabilă pentru societatea bancară;

• în condiţiile unei tendinţe descrescătoare a ratei dobânzii situaţia este

defavorabila pentru societatea bancară.

C. Gestionarea poziţiei băncii

În funcţie de mărimea activelor şi pasivelor cu dobânzi fixe se

poate determina poziţia băncii. Aceasta se calculează ca diferenţa între

volumul activelor şi volumul pasivelor cu dobânda fixă.

Poziţia băncii poate fi:

a) scurtă = volumul activelor cu dobânzi fixe < volumul pasivelor cu

dobânzi fixe; situaţia este favorabila pentru societatea

81

bancară atunci când există o tendinţă crescătoare a nivelului ratelor

dobânzi i.

b) lungă = volumul activelor cu dobânzi fixe > volumul pasivelor cu

dobânzi fixe. Situaţia este favorabilă pentru societatea bancară atunci

când există o tendinţă descrescătoare a ratelor dobânzilor .

c) neutră = este situaţia aparent ideală pentru o societate bancară, dificil

de realizat. Aceasta poziţie împiedică societatea bancară să speculeze

variaţia ratelor dobânzilor pe piaţă în favoarea sa.

2.3.2. Modele de analiză a riscului ratelor dobânzilor

Schimbările neaşteptate în nivelul ratelor dobânzilor pot modifică

semnificativ:

• profitabilitatea unei bănci;

• valoarea de piaţă a capitalului.

În funcţie de cash-flow-ul activelor şi pasivelor unei bănci,

schimbările în ratele dobânzilor pot creste venitul net din dobânzi si/sau

sa reducă valoarea de piaţă a activelor şi pasivelor. Multe bănci au avut

probleme serioase cu fluxurile de cash-flow ca urmare a unor marje ale

dobânzii nete reduse. Totodată băncile s-au mai confruntat cu o serie de

probleme de fonduri chiar în cazul în care au avut pierderi puţine din

împrumuturile acordate.

Pentru administrarea riscului ratelor dobânzilor, o bancă trebuie sa-

si stabilească o serie de obiective financiare specifice atât pentru venitul

net din dobânzi, cât şi pentru valoarea de piaţă a capitalului. Un alt

obiectiv urmărit în administrarea acestui tip de risc îl reprezintă

măsurarea expunerii la risc şi folosirea unor strategii pentru atingerea

obiectivelor.

82

În vederea administrării riscului ratelor dobânzilor, specialiştii

utilizează 2 principale modele de analiza:

1. Modelul GAP de diferenţa (Ecart);

2. Modelul GAP de durată (Duration).

2.3.2.1. Modelul GAP de diferenţă (analiza GAP)

Analiza GAP de diferenţă este principalul instrument utilizat în

gestionarea activelor şi pasivelor bancare, în administrarea venitului net

din dobânzi şi a fluxurilor de numerar pe termen scurt.

Modelul GAP de diferenţă pune accentul pe administrarea venitului

net din dobânzi pe termen scurt (3-6 luni). Riscul ratei dobânzilor este

măsurat prin calcularea diferentelor în intervale de timp diferit bazat pe

date din bilanţul agregat la un punct fix în timp.

Obiectivul fundamental îl reprezintă diferenţa între activele

şi pasivele sensibile, ordonate din punct de vedere al scadentei

acestora, respectiv:

GAP = ASD-PSD

în care:

ASD= active sensibile la rata dobânzii (credite, instrumente negociabile);

PSD=pasive sensibile la rata dobânzii (depozite). Analiza GAP

presupune:

• Realizarea unei planificări strategice a profitului de realizat, a unor

prognoze pe termen scurt şi mediu;

• Administrarea riscului de variaţie a ratei dobânzii;

• Evaluarea activelor şi pasivelor băncii.

În sens restrâns, analiza GAP presupune focalizarea pe marja netă

a dobânzii calculată ca raport între veniturile nete ale dobânzii şi totalul

activelor purtătoare de dobândă.

83

Etapele analizei GAP sunt:

1 .Clasificarea prealabila a activelor/pasivelor în funcţie de sensibilitatea

la variaţia ratelor dobânzilor în :

• active/pasive sensibile la variaţia ratelor dobânzilor ;

• active/pasive cu dobândă fixă;

• active neputătoare de dobânda/pasive neplătitoare de

dobândă.

Toate aceste elemente sunt clasificate la rândul lor pe intervale de

timp specifice.

2. Selectarea orizontului de timp pentru analiza activelor şi pasivelor

sensibile;

3. Gruparea activelor şi pasivelor pe orizonturi de timp, în funcţie de

scadenţă sau timpul până la prima modificare posibila a ratei dobânzii.

4. Calcularea GAP de diferenţa pe fiecare interval de timp:

GAP = ASD-PSD şi/sau:

Z..MND = 0\d/l+d) x (GAP/APD), în care:

d= rata dobânzii practicată

GAP = A-P sensibile la variaţia ratei dobânzii;

APD == active purtătoare de dobânda.

5. Interpretarea de către conducere a informaţiilor obţinute direct şi prin

analiza de sensibilitate. Are drept scop:

A. Protejarea venitului net din dobânda faţă de modificarea ratei

dobânzii. Aceasta implică o reducere a volatilităţii venitului net din

dobânzi prin:

a) ajustarea activelor/pasivelor sensibile;

b) utilizarea unor elemente în afara bilanţului sub forma instrumentelor

derivate (forwards, futures, options, swaps cu ratele dobânzilor)

84

1. Modificarea prin operaţiuni speculative a mărimii GAP-ului de

diferenţa în încercarea de a mări venitul net din dobânzi . Aceasta se

realizează prin utilizarea speculativa a modificărilor ratelor dobânzilor

ceea ce presupune prognoza unei rate a dobânzii cât mai aproape de

cea de piaţă.

Factori care afectează venitul net din dobânzi

1. Modificarea nivelului ratelor dobânzii

Ratele dobânzilor fluctuante pot sa urce, sa coboare sau să nu

afecteze venitul net din dobânzi, în funcţie de structura portofoliului, a

valorii Gap-ului. Exista 3 situaţii:

a) Gap negativ, banca are mai multe pasive sensibile decât active

sensibile.

a.1. - dacă rate dobânzii pe termen scurt urca în intervalul de timp

analizat, banca plăteşte rate mai ridicate pentru toate pasivele sensibile;

Dacă rata dobânzii pe termen scurt creste cu sume egale în acelaşi

interval de timp, cheltuielile cu dobânzi le cresc mai mult decât veniturile

din dobânzi deoarece li se fixează un preţ nou mai multor pasive.

Spead-ul timp venitul mediu din dobânzi a băncii (la activele sensibile) şi

costul mediu cu dobânzi le (la pasivele sensibile) scade.

In concluzie venitul net din dobânzi scade.

b) Gap-ul pozitiv. banca are mai multe active sensibile decât pasive

sensibile.

b.1. - dacă rata dobânzii pe termen scurt creste în intervalul de timp

analizat, venitul din dobânzi creste mai mult decât cheltuielile cu

dobânzi le, deoarece li se fixează un preţ nou multor actice. Spread-ul

şi venitul net din dobânzi creste în mod similar.

85

c) Gap-ul nul. Banca realizează un echilibru între activele şi pasivele

sensibile. Schimbările egale în rata dobânzii nu modifica venitul net din

dobânda deoarece schimburile din venitul net sunt egale cu schimburile

din cheltuielile cu dobânzi le.

2. Modificarea marjei dobânzii

Venitul net din dobânzi diferă de cel prognozat dacă spread-ul

dintre venituri şi cheltuieli variază. Câştigurile din active pot varia în

funcţie de costul cu dobânzi le din cauza:

• unei deplasări în curba câştigului (schimbări neegale la nivelul

diferitelor rate ale dobânzi i);

• o creştere sau o reducere a primei de risc;

• schimbări nesincrone ale indicilor pe activ cu ratele fluctuante. In

aceasta situaţie spread-ul se îngustează.

3. Modificări ale volumului activelor şi pasivelor

Venitul net din dobânzi variază direct proporţional cu schimbările în

volumul activelor care aduc câştiguri şi pasivele purtătoare de dobânzi,

indiferent de nivelul ratei dobânzi L

4. Modificări în structura portofoliului

Orice variaţie a structurii portofoliului modifică în mod potenţial

venitul net din dobânzi . Astfel managerii pot:

• sa crească rata activelor în mod sensibil prin fixarea de preţ la mai

multe împrumuturi pe o baza de rata fluctuanta sau prin reducerea

scadentelor titlurilor de valoare investite.

• sa descrească rata pasivelor în mod sensibil prin substituirea lor cu

certificate de depozit pe termen mai lung pentru fondurile overnight.

86

Inconveniente ale utilizării analizei GAP:

- analiza statică a activelor şi pasivelor;

- nu ţine cont de necesarul maxim de fonduri proprii.

2.3.2.2. Analiza de durată a activelor şi pasivelor (DURATION)

Pe lângă analiza GAP-ului de diferenţă, multe bănci evaluează

riscul ratelor dobânzii utilizând şi modelul de durată a GAP-ului

(Duration). Acest model se concentrează pe venitul net din dobânda sau

valoarea de piaţă a capitalului deţinut de acţionari urmărind sincronizarea

tuturor fluxurilor de numerar individuale. în general acest model porneşte

de la evaluarea titlurilor de valoare. Analiza de durată recunoaşte faptul

ca riscul ratei dobânzii apare ca urinare a necorelării în timp a intrărilor şi

ieşirilor de numerar. în timp ce analiza GAP clasică (de diferenţa)

compara activele şi pasivele sensibile pe termen scurt, analiza de durata

stabileşte existenta unei legături direct proporţionale între modificarea

portofoliului (active şi pasive) şi mişcării ratelor dobânzilor . Orice

societate bancară este preocupată de expunerea totala la risc. Atunci

când banca încasează numerar la active înainte de efectuarea plăţilor la

pasive, ea suporta riscul reinvestirii câştigurilor la preţuri reduse. Orice

diferenţa apărută în sincronizarea cash-flowului activelor şi pasivelor se

reflecta în duratele medii. Analiza GAP de durată presupune stabilirea

unui obiectiv ţinta cum ar fi de exemplu valoarea de piaţă a capitalului şi

administrarea diferenţei între durata medie a activelor totale şi durata

medie a pasivelor totale. Riscul ratei dobânzii este evidenţiat de

nepotrivirea între duratele medii ale activelor şi cele ale pasivelor. Când

ratele dobânzilor oscilează, valoarea activelor şi pasivelor se modifica în

87

proporţii diferite, iar venitul viitor din dobânzi se schimbă faţă de

cheltuielile viitoare cu dobânzile.

Analiza GAP de durata este totodată utilizată şi pentru

previzionarea creşterii ratelor dobânzilor în condiţiile în care banca

trebuie sa deţină mai multe active pe termen scurt finanţate cu pasive pe

termen lung.

D= FNAXti în care:

SA

FNA= fluxul de numerar actualizat;

ti = unitatea de timp la care are loc acest flux de numerar utilizat;

SA = suma angajata de banca pentru produs.

MĂSURI DE REDUCERE A EXPUNERII STRUCTURALE A

BĂNCII LA REDUCEREA RATELOR DOBÂNZI

(1). Folosirea operaţiunilor în afara bilanţului de tipul instrumentelor

derivate (SWAP, Optiuni);

(2). Acoperirea riscului de rambursare anticipata sau de

(3). Politica de tarifare a noilor produse bancare.

2.3.3. STUDIU DE CAZ

Variaţia marjei dobânzii bancare

Pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, BCR prezintă

pentru perioada 2001-2002 următoarea situaţie:

88

Indicatori 31 dec.2000 31 dec.2001 31 dec.2002

Venituri din

dobânzi

6.633.875 4.201.334 19.331.038

Cheltuieli cu

plata

dobânzii

11.020.023 6.264.103 21.969.269

Active

fructificate

8.638.682 4.965.080 24.422.166

Resurse

împrumutate

19.231.775 21.561.462 23.592.791

89

Astfel următoarea evoluţie:

Marja absolută a ratei dobânzii are

Marja absoluta a dobânzii are o evoluţie crescătoare in '01 faţă de

'00 datorita creşterii mai accentuate a activelor valorificabile faţă de

resursele împrumutate. În cazul B.C.R. arata capacitatea băncii de a

acoperi cheltuielile cu dobânzi le bonificate la depozite, certificate de

depozit etc. din veniturile obţinute la creditele acordate. În anul 2002

marja absoluta a dobânzii înregistrează o scădere procentuală de

26/33% faţă de anul 2001.

Astfel în cazul B.C.R. are următoarea evoluţie:

b) Marja procentuala brută = Marja absolută x 100

active investite

31.dec.2000

Marja procentuala brută = 2.432.541 x 100 = 12,58%

19.331.038

31.dec.2001

Marja procentuală brută = 4.755.920 x l00 = 21,65%

21.969.269

31.dec.2002`

Marja procentuala brută = 3.673.602 x l 00 -15,04%

24422166

2.4. Riscul insolvabilităţii

Insolvabilitatea poate fi definită ca fiind incapacitatea pe termen

lung a societăţii bancare de a satisface angajamentele sale de plăţi. Ea

90

poate fi o prelungire în timp a crizei de lichiditate, un rezultat al proastei

gestionări a acesteia.

În conformitate cu Legea nr.129/1998 privind procedura

falimentului băncilor bancă este considerată insolvabilă dacă se află în

una din situaţiile:

a)banca nu a ordonat integral creanţele certe, lichide şi exigibile de cel

puţin 30 de zile;

b)valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte activul său;

RISCUL INSOLVABILITĂŢII apare ca urmare în special a

neîndeplinirii contractului de credit de către client. Este generat, m

principal, de doi factori:

• volumul şi calitatea portofoliului de credite;

• variaţia ratei dobânzii.

Societăţile bancare sunt obligate să aplice şi să respecte o serie de

norme prudenţiale în scopul evitării/prevenirii şi diminuării acţiunii

factorilor de capital.

O importanţă deosebită o au normele care se referă la:

• asigurarea unui nivel minim al capitalului;

• analiza pe baza principiilor ştiinţifice a dobânzilor băncii;

• asigurarea garantării creditului;

• calculul şi analiza ratei de acoperire a riscului (raport procentual între

fondurile proprii nete şi creditele acordate/ponderate în funcţie de gradul

lor de risc). Pentru reducerea influenţei factorilor de risc se pot lua şi alte

măsuri care depind în special de activitatea desfăşurată de trezoreria

băncii/şi anume:

• o gestionare corectă şi eficientă a lichidităţii;

• o politică de dobânzi echilibrată. Putem determina ca principale căi de

reducere a influenţei factorilor de risc:

91

• majorarea capitalului propriu;

• micşorarea pe cât posibil a riscului de portofoliu;

• crearea de rezerve (provizioane) pentru creanţe îndoielnice.

Băncile plasează mai ales bani împrumutaţi de la clienţi obţinând

astfel principala parte a veniturilor/fiind interesate să atragă un volum cât

mai mare de depozite pe care să le plaseze, la un capital social

dat/realizând astfel o rată a profitului cât mai mare. Ca urmare, ponderea

capitalului în totalul pasivelor bancare scade(efectul de pârghie creşte)şi

deci riscul de faliment. Această tendinţă negativă este contracarată de

creşterea ponderii veniturilor din servicii bancare în total venituri

bancare(de exemplu, în multe ţări occidentale a crescut ponderea

comisioanelor în total Produs Intern Bancar de la aproximativ 15% în

Japonia la circa 46% în Elveţia) pe de o parte, iar pe de altă parte de

creşterea fondurilor bancare de rezervă şi risc care sporesc astfel

capitalul propriu.In acest sens/guvernatorii băncilor centrale din ţările

"Grupului celor ICT s-au întâlnit la Basel şi au elaborat un Acord privind

criteriile ce trebuie avute în vedere pentru stabilirea dimensiunii optime a

capitalului unei bănci. Prin această Convenţie a fost definit capitalul unei

bănci, s-a stabilit nivelul minim de capital pe care trebuie să-l aibe o

bancă(în funcţie de dimensiunea riscului aferent activelor sale) şi modul

de calcul al indicatorului de adecvare a capitalului. In fond, un grad optim

de adecvare a capitalului protejează societatea bancară de riscul de

insolvabilitate. Un grad de adecvare al capitalului este utilizat ca punct

de reper de către instituţiile financiare internaţionale pentru acordarea de

linii de credit. Totodată, agenţii de supraveghere iau în considerare

valoarea acestui indicator pentru acordarea licenţelor bancare şi în

diversificarea activităţii bancare.

92

În 1988 Comitetul de la Basel privind Supravegherea Bancară a

emis o serie de norme prin care se introduceau standarde de adecvare a

capitalului ajustat în funcţie de risc. Aceste norme aveau în vedere

reducerea riscului prin stabilirea unei rate minime de solvabilitate a

băncilor intemaţionale. Un obiectiv major al Acordului de la Basel 1-a

reprezentat îmbunătăţirea capitalizării sectoarelor bancare

şi uniformizarea câmpului de acţiune a pieţelor concurente (în special ale

Marii Britanii şi ale S.U.A.). 0 premisă a acestui Acord a constituit-o

mărimea capitalului ca tampon împotriva insolvabilităţii sau a pierderilor

neprevăzute.

Indicatorul de adecvare a capitalului reprezintă raportul între

capitalul de bază şi activele ajustate în funcţie de riscul de creditare. În

cazul B.C.R. creşterea capitalurilor proprii a influenţat în mod

corespunzător indicele de adecvare, care la 31 .XII.1998 este de 19.02%

faţă de 17.23% m 1997.

Capitalul de bază este format din capitalul de rangul îşi capitalul de

rangul 2.

Capitalul de rangul 1 cuprinde:

• capitalul permanent(acţiunile);

• rezervele declarate. Detaliat capitalul de rangul 1 este format din:

• capitalul social(fondurile acţionarilor);

• rezervele declarate obţinute din profitul nerepartizat;

• profit nedistribuit din exerciţiul abia încheiat;

• fond de risc reglementat.

Capitalul de rangul 2 (suplimentar) ca o funcţie de maximum 100%

din capitalul de rangul 1 este format din :

• datorii subordonate(obligaţiuni pe termen lung ale M.F.);

• titluri de participaţie cu durată nedeterminată;

93

• acţiuni/ obligaţiuni emise de fondurile mutuale şi capital de risc în

străinătate;

• reevaluări din titlurile deţinute. Activele sunt ponderate în funcţie de

riscul de creditare astfel:

• pondere de risc 0- numerar ;

• credite către guvern şi bănci centrale (în monedă naţională);

• alte sume de recuperat de la guverne centrale/bănci centrale din

OECD.

• pondere de risc 0,10,20,50%(la discreţia naţională) - sume de

recuperat de la entităţi publice interne.

• pondere de risc 20%- sume de recuperat garantate de către bănci de

dezvoltare multilaterală;

• sume de recuperat de la bănci din ţările OECD;

• sume de primit de la bănci din ţări membre OECD cu scadenţă de până

la un an;

• sume de primit de la entităţi publice externe membre OECD;

• numerar în curs de încasare.

• pondere de risc 50%- credite garantate prin ipoteci pe proprietăţi

rezidenţiale;

• pondere de risc 100% - toate celelalte active incluzând:

• sume de primit de la sectorul privat;

• sume de primit de la bănci nemembre OECD cu scadenţe de peste un

an;

• sume de primit de la guverne nemembre OECD (nu în monedă

naţională);

• sume de primit de la societăţi comerciale în proprietatea sectorului

public;

• active fixe;

• proprietăţi şi alte investiţii;

94

• instrumente de capital emise de către bănci;

Instrumentele în afara bilanţului sunt împărţite în 5 categorii:

• poziţii asimilate creditelor;

• anumite tranzacţii ce ar putea avea loc;

• obligaţii pe termen scurt legate de tranzacţionări;

• angajamente pe termen scurt;

• instrumente derivate privind dobânzile şi cursurile de

schimb.

Factorii de conversie pentru instrumentele din afara bilanţului sunt:

• pondere de risc 0 - alte angajamente cu scadenţe până la un

an;

• pondere de risc 20% - instrumente de finanţare comercială pe termen

scurt;

• pondere de risc 50% - garanţii de performanţă, acreditive stand-by:

• facilităţi pentru emiterea de bilete la ordin şi pentru subscrieri;

• alte aranjamente cu scadenţe peste un an.

• pondere cu risc 100% - efecte comerciale asimilate în mod direct:

• creditului garanţii şi răscumpărări/vânzări

• de active cu drept de recurs;

• angajamente viitoare (forward). Principiile de bază privind adecvarea

capitalului stipulate de convenţia de la Basel sunt:

• minimum 8% din activele ajustate în funcţie de risc trebuie să fie

deţinute sub formă de capital de bază (capital de rang 1 + 2);

• minimum 50% din capitalul băncii trebuie să fie capital de rang 1;

• restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rang

2(capital suplimentar);

• sunt luate în calcul elementele din afara bilanţului contabil (garanţii,

cambii);

95

• fiecare ţară îşi poate stabili şi aplica propriile criterii privind gradul de

adecvare al capitalului/dar nivelul minim este cel stabilit prin Convenţia

de la Basel. Societăţile româneşti sunt obligate să asigure m permanenţă

un nivel corespunzător de solvabilitate. În conformitate cu normele legale

în vigoare

Raportul minim de solvabilitate se calculează ca un raport între

nivelul fondurilor proprii (a căror structură şi mod de determinare sunt

stabilite în Circulara B.N.R. nr.10/1997 şi Circulara B.N.R. nr.10/1998)

şi totalul activelor şi elementelor în afara bilanţului ponderate în funcţie

de riscul de creditare.

Fondurile proprii luate în calculul raportului de solvabilitate:

• capital social vărsat;

• prime legate de capital vărsate;

• fondul de rezervă;

• rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat;

• rezultatul net al exerciţiului curent;

• fondul imobilizărilor corporale;

• fondul de dezvoltare;

• sume înscrise în conturile "Alte rezerve";

• imobilizări necorporale;

• amortizarea aferentă imobilizărilor necorporale;

• valoarea neamortizată a imobilizărilor necorporale (imobilizări-

amortizare aferentă);

• dividende;

• cota de participare a managerului la profit;

• cheltuieli înregistrate în avans (din care cele aferente imobilizărilor

corporale puse în funcţiune);

• imobilizări corporale în curs;

• materiale pentru investiţii;

96

• stocuri pentru investiţii;

• debitori pentru investiţii;

• fondul de dezvoltare existent;

• sume ce depăşesc fondul de dezvoltare existent;

• rezultatul reportat reprezentând pierdere neacoperită;

Rezultatul net al exerciţiului curent/reprezentând pierdere. Totalul

elementelor deductibile = Valoarea neamortizată a imobilizărilor

necorporale + Dividende + Participaţii la profit + Cota de participare a

managerului la profit + Cheltuieli înregistrate în avans + Sume ce

depăşesc fondul de dezvoltare = Rezultatul reportat reprezentând

pierdere neacoperită + Rezultatul net al exerciţiului curent/reprezentând

pierdere. Activele ponderate în funcţie de risc reprezintă totalul activelor

societăţii bancare multiplicate cu o pondere de risc de credit specifică

fiecărei categorii de active. De menţionat că în categoriai acestor active

sunt incluse/conform normelor B.N.R., şi poziţia valutară scurtă. Activele

vor fi luate în calcul la valoarea lor netă/respectiv după deducerea din

valoarea acestora a provizioanelor specifice de risc.

Ponderile de risc stabilite pe diverse categorii de active în

conformitate cu normele legale sunt:

Pondere 0

• numerar şi disponibil la BNR;

• titluri de valoare emise de administraţia publică centrală de

specialitate a statului român/administraţia centrală a ţărilor din

categoria A, băncile centrale din ţările din categoria A instituţii financiare

internaţionale.

credite şi avansuri acordate de aceleaşi instituţii ca şi la punctul

anterior/plus BNR.

alte creanţe asupra aceloraşi instituţii ca la punctele anterioare.

97

Pondere de risc 20%

- Cecuri/cupoane şi elemente în curs de încasare;

- Titluri de valoare emise de societăţi bancare româneşti/bănci

din categoria de ţări A administraţia locală din România, administraţia

locală din ţările din categoria A;

- Credite şi avansuri acordate şi garantate de:

societăţi bancare româneşti, bănci din ţările din categoria A/bănci din

categoria de ţări B cu scadenţă de maximum un administraţia locală din

România/administraţia locală din ţările de categoria A/organisme

guverrnarnentale din România şi din ţările de categoria A;

- Disponibilităţi şi depozite la societăţi bancare româneşti/bănci din ţările

de categoria A, bănci din ţările de categoria B pe termen de maximum un

an;

- Alte creanţe asupra societăţilor bancare româneşti, băncilor comerciale

din categoria A, băncilor din categoria B cu scadenţă de maximum un

an, administraţiei locale din România/organismelor guvernamentale din

România/organismelor din ţările din categoria A.

Pondere de risc 50%

- Credite şi avansuri acordate clienţilor/garantate cu ipoteci asupra

locuinţelor;

- Terenuri şi clădiri m proprietatea societăţilor bancare, pentru scopurile

activităţii sale;

- Poziţia valutară totală scurtă.

Pondere de risc 100%

- Alte titluri de valoare;

- Alte credite şi avansuri acordate;

- Participaţii de capitaluri, instituţii financiare şi alte entităţi nebancare;

- Alte active.

98

Elementele în afara bilanţului luate în calculul raportului de solvabilitate:

1) Cambii şi alte efecte de comerţ acceptate la plată de către bancă şi

care nu sunt analizate de către alte bănci-pondere de risc 100%;

2)Garanţii irevocabile de plată emise de către bancă-pondere de risc

l00%;

3)Garanţii irevocabile emise de către bancă/altele decât cele de plată-

pondere de risc 50%;

4)Angajamente irevocabile ale băncii care acordă credite-pondere de risc

50%;

5)Acreditive deschise şi confirmate de către bancă, negarantate cu

bunurile care fac obiectul tranzacţiei-pondere de risc 50%;

6)Acreditive deschise şi confirmate de către bancă/garantate cu bunurile

care fac obiectul tranzacţiei-pondere de risc 20%;

7)Cambii şi alte efecte de comerţ acceptate la plată de către bancă

şi care sunt analizate de alte bănci-pondere de risc 20%.

Introducerea ratei solvabilităţii bancare a avut o serie de

consecinţe.

Printre cele mai importante se numără:

• angajarea răspunderii comerciale a băncilor;

• pentru sporirea capitalului lor, a menţinerii gradului normal al capitalului

adecvat, băncile îşi sporesc expunerea lor la risc(în special prin

reducerea volumului total al creditelor);

• prelevarea la fondul de rezervă devine o prioritate absolută;

• limitarea participaţiilor bancare (20% m România; 15% în ţările membre

ale Uniunii Europene).

99

2.5. Riscul valutar

Riscul valutar este definit ca probabilitatea ca o variaţie a cursului

valutar pe piaţă să ducă la diminuarea profitului net bancar sau ca

probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să influenţeze

negativ marja dobânzii bancare.

Riscul bancar apare m urma executării de către bancă a unor

operaţiuni pentru clienţii săi în nume propriu.

Componentele expunerii la riscul valutar

1. Expunerea de translaţie

Apare în cazul băncilor cu activitate internaţională/societăţile

afiliate trebuind să raporteze data şi să-şi consolideze rezultatele

financiare în moneda ţării de referinţă a societăţii mamă. Se acoperă prin

operaţii de hedging.

2. Expunerea tranzacţională

Rezultă din faptul că o serie de operaţii se desfăşoară în valută iar

cursul fluctuează/influenţând marja în ţara de referinţă. Poate fi

semnificativă pe termen scurt şi este acoperită prin operaţiuni de

hedging.

3. Expunerea economică

Reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare asupra valorii de

piaţă a băncii.

OBS. - Valoarea de piaţă a băncii este calculată ca fiind valoarea

actuală a tuturor veniturilor realizate în toate valutele de operare.

Actualizarea se face folosind costul mediu ponderat al capitalului.

Indicatorii riscului valutar

1. Poziţia valutară individuală

Se calculează pentru fiecare valută de gestionat. 1.1 Poziţia

valutara scurtă {A<P}

100

* când cursul este în creştere =>situaţia nefavorabilă

• când cursul este în scădere =>situaţia

favorabilă 1.2 Poziţia valutară lungă {A>P)

• când cursul este m creştere =>situaţia favorabilă

• când cursul este în scădere =>situaţia

nefavorabilă

OBS. Poziţia valutară individuală se utilizează pentru gestionarea

de uz intern.

2. Poziţia valutară globală

Este soldul net al creanţelor în devize faţă de pasivele în devize/ambele

convertite în moneda de referinţă pentru comparabilitate. Ca indicator

prezintă avantajul oferirii unei imagini globale asupra expunerii valutare a

băncii şi prezintă dezavantajul oricărui indicator global şi anume anularea

practic a situaţiei precise pe valute care trebuie gestionată în fapt. Se

foloseşte pentru raportări globale.

Gestiunea riscului valutar

1. Prin imunizarea băncii

• ajustarea periodică a poziţiilor valutare pentru a suprima poziţiile lungi

şi scurte;

• este o operaţie scumpă care nu permite să se speculeze o anumită

poziţie în funcţie de tendinţa cursului valutar.

2 Acoperirea riscului valutar

• folosirea unor metode şi tehnici specifice în special a instrumentelor

derivate(hedging).

Etapele gestiunii riscului valutar

1. Definirea periodică a expunerii şi identificarea tipurilor de expuneri

care pot afecta banca;

2. Evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a expunerilor nete

pentru fiecare valută în contextul volatilităţii anticipate a pieţelor valutare.

101

3. Controlul riscului:

• formularea politicii valutare a băncii;

• desemnarea persoanelor autorizate să angajeze operaţiunile valutare;

• determinarea procedurilor de expunere la risc;

• stabilirea limitelor de expunere.

4. Executarea tranzacţiilor propriu-zise.

2.6. Riscul de faliment

Falimentul este unul din fenomenele cu care se confruntă multe

societăţi comerciale din România în ultimii 10 ani.

Prin risc de faliment înţelegem stabilirea unei funcţii prin care să

poată fi estimată probabilitatea ca o societate comercială să înregistreze

pierderi şi, în consecinţă, să se afle în imposibilitatea de a-şi onora

contractele cu beneficiarii, a plăti furnizorii şi a restitui împrumuturile

către bănci.

Riscul de faliment este opus probabilităţii de profit. Problema care

se pune este cea a creşterii profitabilităţii în condiţiile unui risc asumat.

Pentru ca o societate comercială să rămână în circuitul economic, ea

trebuie să anticipeze, controleze şi gestioneze acest risc.

Dintre procedeele folosite pentru măsurarea riscului de faliment,

precizăm: Modelul Z, pentru măsurarea riscului de faliment, Metoda

scoring, Modelul B.C.R. Modelul Z, pentru măsurarea riscului de faliment

Este un model sintetic care are în vedere o multitudine de

indicatori, fiecare dintre ei fiind ponderaţi cu ajutorul unor coeficienţi de

importanţă.

Relaţia de calcul:

102

Z = 3,3 Profit brut + Vânzări + 0,6 Capitaliz. Bursieră + 1,4 Beneficii reinvestite+

Activ total + Activ total + Val. cont. A împrumut. + Activ total

+ 1,2 Activ circulant

Activ total

Valorile propuse de Minetos Camelia (revista „Capital”, nr

49/1994) sunt:

Z < 1,8 - nivel apropiat de faliment;

Z e (1,8; 3,0) - situaţie dificilă ce trebuie supravegheată;

Z> 3 - societate în regiin sigur de profitabilitate.

Modelul Băncii Comerciale Române

Modelul acestei instituţii bancare are în vedere mai mulţi indicatori de standing

financiar, creditaţi fiecare cu un punctaj. Astfel, în tabelul următor se prezintă, pentru aceeaşi

societate comercială, indicatorii reuniţi în calculul riscului de faliment.

Nr. crt. Indicatori Relaţie de calcul

Valoare Punctaj

1 Lichiditatea patrimonială

Active curent Pasive curent

2,68 3p

2 Solvabilitatea Capital propriu Pasiv total

070 4p

3 Rentabilitatea financiară

Profit brut Capital propriu

0,10 3p

4 Rotaţia activelor circulante

Cifra de afaceri Active circula

0,95 1p

5 Dependenţa de pieţele de aprovizionare şi desfacere

A > 50%D < 50%

- 2p

6 Garanţii Gajuri, ipoteci 3p

În mod descrescător, punctajul începe cu 20 (clasa A) şi se termină

cu E (0-5 puncte):

A> 20 puncte

B: 16 – 20 puncte

103

C: 11 – 15 puncte

D: 6-10 puncte

E: 0-5 puncte

Punctajul acumulat (16 puncte) plasează societatea într-o zonă

favorabilă.

2.7. Riscul de ţară

Riscul de ţară poate fi definit în mai multe moduri:

1. incertitudinea care apare atunci când există fonduri ce trebuie

transferate în afara ţării;

2. evaluarea credibilităţii unei ţări în special din punctul de vedere al plăţii

datoriei externe;

3. posibilitatea ca un stat suveran să nu dorească sau să nu poată să-şi

onoreze angajamentele faţă de partenerii externi,

4. debitorii dintr-o ţară care a contractat un împrumut să nu fie în măsură

să-şi onoreze angajamentele datorită unor factori independenţi de voinţa

sau capacitatea lor.

În urma analizei riscului de ţară nu există răspunsuri sigure,

întotdeauna se estimează. Această analiză este făcută de către

organisme specializate atunci când trebuie să se evalueze o ţară care

solicită un împrumut extern.

Organismele care efectuează o astfel de analiză sunt:

• organisme financiare internaţionale (FMI,BIRD,BERD);

• universităţi (în special americane);

• bănci comerciale autorizate;

• agenţii specializate de rating (Institutional

Investors/Euromoney/Standard and Poor)

104

Principalele caracteristici ale evaluării riscului de ţară sunt:

• nu există un concept bilanţier unitar;

• datele economice nu sunt elaborate cu aceeaşi metodologie,

• nu există o bază unică pentru stabilirea preţurilor şi a valorilor;

• nu se poate aplica analiza indicatorului profitului sau costului capitalului

la nivelul unei ţări;

• nu există active care pot fi luate în garanţie în cazul neîndeplinirii

obligaţiilor luate de către o ţară.

Odată cu creşterea într-un ritm rapid a instabilităţii

economice/politice şi financiare/analiza riscului de ţară a câştigat un rol

tot mai important în practica organismelor financiare internaţionale.

Analiza riscului de ţară este utilizată atunci când o bancă sau o altă

instituţie financiară:

- face plasamente în străinătate;

- confirmă acreditive pentru bănci străine;

- îşi defineşte strategia de marketing extern;

- se informează cu privire la activitatea altor bănci (parteneri sau

potenţiali parteneri) pe diverse pieţe internaţionale;

- îşi propune menţinerea unui portofoliu echilibrat;

- îşi stabileşte costurile şi provizioanele faţă de expunerile respective.

Componentele riscului de ţară

A. Riscul politic

Acesta este legat de dorinţa ţării de a-şi îndeplini angajamentele

externe. Instabilitatea politică poate genera pentru creditori:

• repunerea în cauză sau renegarea contractelor;

• limitarea sau interdicţia investiţiilor străine;

• limitarea sau interzicerea scoaterii de capital din ţară;

• naţionalizarea cu sau fără despăgubiri;

105

• refuzul de recunoaştere a angajamentelor făcute de guvernele

precedente;

• oprirea plăţilor către exterior;

• interzicerea unor operaţiuni de importuri/exporturi.

B. Riscul economic

Acest tip de risc este legat de capacitatea ţării de a-şi achita

datoria externă. Riscul economic decurge din incapacitatea ţării, a

autorităţilor monetare de a transfera creditul(capital plus dobândă)

obţinut de o entitate publică sau privată deşi întreprinderea poate fi

solvabilă/lipsa rezervelor m devize determinând incapacitatea de plată.

Acest tip de risc este strâns legat de riscul valutar/atât de variaţia

cursului de schimb cât şi de măsurile de ordin guvernamental privind

limitarea transferului de devize(risc politic).

Între riscul politic şi riscul economic există relaţii de

interdependenţă/instabilitatea politică generând criza economică/iar

criza economică determinând la rândul ei schimbări de regim politic.

C. Evaluarea făcută de agenţii de evaluare

Agenţii de evaluare sunt instituţii specializate de rating sau alte

organisme financiare abilitate care fac pe termen lung şi mediu analize

de risc de ţară ţi de bancă.

Analiza riscului de ţară este bazată pe un număr de criterii

cantitative şi calitative împărţite în patru clase de risc/reflectând rata

individuală pentru ţara respectivă.

106

Structura sistemului de punctaj

Sistemul de punctaj se bazează pe consideraţii de ordin politic

şi economic prin luarea în calcul a clasificărilor realizate de agenţiile de

evaluare. Riscurile sunt ponderate în funcţie de importanţa lor faţă de

rata de solvabilitate a ţării. Punctele ponderate sunt însumate rezultând

punctajul. Există patru clase de risc de ţară şi anume:

Clasa de risc 1: risc foarte scăzut/caracteristic ţărilor

industrializate. Acestor ţări li se pot acorda împrumuturi pe termen lung.

Clasa de risc 2: risc scăzut caracteristic ţărilor cu probleme

financiare minore. Acestor ţări li se pot acorda împrumuturi pe termen

mediu de până la un an.

Clasa de risc 3: risc crescut caracteristic ţărilor în dezvoltare în

plin proces de reformă. Ţările din această grupă pot beneficia de

împrumuturi pe termen scurt de până la un an.

Clasa de risc 4: risc foarte mare caracteristic ţărilor cu probleme

economice serioase/cu datorii externe mari. În general acestor ţări nu li

se acordă împrumuturi sau li se acordă cu anumite restricţii.

Tipuri de evaluări

1. Evaluarea politică are o pondere de 25% din total evaluare. Aceasta

presupune acordarea de punctaj următoarelor

elemente :

a) forma Guvernului;

b) stabilitatea Guvernului şi a sistemului politic;

c) stabilitatea internă;

d)relaţii cu ţări vecine;

e) relaţii internaţionale;

f) condiţii sociale;

g) clasificări ale populaţiei în funcţie de religie/limbă/rase.

107

2. Evaluarea economică(pondere 45%) presupune punctarea

următoarelor elemente:

a) economie internă;

b)reglementarea transferurilor valutare/de capital;

c) economia externă;

d)rezerve;

e) datorii externe.

3. Evaluarea făcută de agenţii de evaluare presupune punctaj diferit în

funcţie de termenul de evaluare(termen lung şi scurt). Principalele

elemente de evaluare:

În cazul evaluării politice:

• forma Guvernului(5%);

• stabilitatea Guvernului şi a sistemului politic(5%);

• stabilitatea internă(5%);

• relaţii cu ţările vecine(2.5%);

• relaţii internaţionale(2.5%);

• condiţii sociale(2.5);

În cazul evaluării economice:

• economie internă (7.5%);

• reglementarea transferurilor valutare/capital(2.5%);

• economia externă(10%);

• rezerve(10%);

• datorii externe (10%);

În cazul evaluării făcută de agenţii de evaluare:

• evaluarea pe termen lung(20%);

• evaluarea pe termen scurt(10%).

Fiecare grupă de evaluare cuprinde un sistem de punctaj propriu

pe elemente componente. Astfel, de exemplu:

108

La evaluarea formei de guvernământ punctajul maxim (100 puncte)

îl reprezintă democraţia parlamentară sau monarhia constituţională de

mai mult de 15 ani.

La evaluarea rezervelor valutare (suma pe ultimii 3 ani) se obţine

punctaj maxim atunci când acestea sunt timp de 3 ani consecutiv în

creştere iar acoperirea importurilor se realizează pe mai mult de 6 luni.

Situaţia României din punct de vedere al riscului de ţară

Anul 1999 a fost pentru România, din punct de vedere al riscului de

ţară, anul calificativelor1 slabe.

• 28 februarie - Moody's acordă cel mai nefavorabil calificativ primit de

România din partea unei agenţii de rating. Caa 1 pentru datoria internă.

Motivaţie:

- dificultăţile politice subliniază progresul în domeniul reformelor

structurale (privatizare, privatizarea sistemului bancar)

şi afectează macrostabilitatea economică. Deşi atât datoria externă,

cât şi cea internă sunt reduse, amânările prelungite de privatizare şi în

reforma structurală au adus economia în pragul unei crize financiare şi a

unei posibile incapacităţi de plată. Devalorizarea accentuată a monedei

naţionale va amplifica povara datoriei externe.

1Clase de risc conform agenţiilor de rating:

A. nivel minim al potenţialului de risc, protecţia nu este necesară;

B. nivel bun al potenţialului de risc, protecţie opţională;

C. nivel critic al potenţialului de risc, se pot cerc garanţii guvernamentale pentru

protecţie pe termen lung;

D. nivel mare al potenţialului de risc, se recomanda aşteptare pentru proiecte pe

termen lung;

E. nivel maxim al potenţialului de risc, se recomandă evitarea tranzacţiilor

economice.

109

• 2 martie - Thomson Bankwatch retrogradează calificativul riscului de

ţară de la B plus la B minus.

Motivaţie:

- obligaţii împovărătoare aferente datoriei şi serviciului datoriei externe (2/8

miliarde dolari), necesarul de creditare de 2,5 - 3 miliarde USD pentru finanţarea

deficitului contului curent, perspectiva depăşirii deficitului bugetar propus

(3% în loc de 2%), diminuarea rezervelor valutare, slăbirea încrederii

pieţelor de capital, incapacitatea Guvernului de a controla situaţia,

declinul economic (a ajuns la un nivel cumulat de circa 15% pe

ansamblul ultimilor trei ani), nivelul ridicat al şomajului, reducerea

standardului general de viaţă.

24 martie - Fitch IBCA retrogradează ratingul pentru datoria în valută pe

termen lung de la B la B minus şi ratingul pentru datoria în monedă

Naţională de la BB minus la B minus.

Motivaţie: scăderea rezervelor valutare brute cu 400 milioane

USD, deprecierea leului cu 32% la sfârşitul anului 1998 şi cu 12% în

primele trei săptămâni din martie, riscul accelerării inflaţiei şi al retragerii

capitalurilor rezidente, incertitudinea realizării ţintei de deficit bugetar.

2 aprilie - Standard & Poor's retrogradează ratingul pentru riscul de

credit pe termen lung în monedă Naţională de la B plus la B şi ratingul de

credit pe termen scurt în monedă naţională de la B la C. Perspectivele

de rating au fost apreciate ca negative.

Motivaţie: aceeaşi ca mai sus.

110

15 aprilie - Japan Credit Rating Agency scoate România de pe lista de

monitorizare, menţmând ratingul BB minus, atribuit emisiunilor în

obligaţiuni de yeni lansate de BNR.

111

Motivaţie: nu există dificultăţi imediate în plata datoriei externe. In

1996, JCR acordase BB plus pentru emisiunile în obligaţiuni externe,

pentru ca în 1998 să-l scadă la BB minus. Cauza: doi ani de declin

economic, creşterea deficitului fiscal şi a contului curent, indecizie

politică.

• 7 septembrie - Moody's, în raportul anual asupra României, arată că

ţara se află în pragul unei crize financiare şi că numai un nou acord cu

FMI ar putea duce la evitarea acesteia.

• 22 decembrie - Fitch IBCA confirmă calificativele acordate: B minus

pentru datoria pe termen lung în valută, B pentru datoria pe termen scurt

în valută, B minus pentru datoria pe termen lung în monedă naţională.

Motivaţie: România a depăşit criza balanţei de plăţi. Confirmarea

calificativelor este privită ca un semn favorabil.

În luna decembrie 1999, una dintre cele mai importante agenţii de

rating, Standard & Poor's realizează un studiu publicat în februarie 2000

pe baza căruia România este inclusă, alături de Rusia, Ucraina

şi Indonezia, în rândul celor mai vulnerabile state în privinţa intrării în

incapacitate de plată pe cele 2 componente ale datoriei (externă sau

internă).

Într-un nou raport efectuat de aceeaşi agenţie de rating, Standard

& Poor's, în luna aprilie, România este inclusă din nou în grupa ţărilor ce

ar putea claca în plata datoriei externe în cursul acestui an, alături de

Coasta de Fildeş şi Zimbabwe.

Motivaţie: Standard & Poor's apreciază că autorităţile române au

probleme în a atrage resurse financiare externe, ceea ce face ţara

vulnerabilă la plata datoriilor externe.

112

Totuşi, situaţia celor 3 ţări este mult diferită. Coasta de Fildeş

trebuia să plătească până la 31 martie 2000 organismelor internaţionale

30 milioane de dolari, dar nu a reuşit. Termenul de gratie pentru plata

acestor datorii este 30 aprilie 2000. Zimbabwe nu are de rambursat plăti

în contul obligaţiunilor, aşa că incapacitatea de plată se referă doar la

datoria internă.

Poziţia adoptată de Mugur Isărescu a fost clară: datoria internă

este mică, de 10-12% din PIB, datoria externă este 22% din PIB şi în

ultimii ani nu a mai crescut, iar suma datoriei publice interne şi externe

este de circa 35%, sub limita maximă de 60%, stabilită în Tratatul de la

Maastricht. Pe scurt, România nu are ce căuta pe listele negre ale

agenţiilor de rating.

Includerea României în această cotă de rating măreşte substanţial

dobânzile unui eventual împrumut extern. Degradarea riscului de ţară

atrage după sine ieftinirea activelor scoase la vânzare în procesul de

privatizare.

Agenţiile aşteaptă, pentru a ne îmbunătăţi ratingul de ţară, un nou

acord stand-by. Pentru aceasta, m afara criteriilor de performanţă,

impuse de FMI şi BM, avem nevoie şi de acces la piaţa internaţională de

capital, piaţă care, pentru a ne evalua, se uită la rating. Acesta depinde

de performanţa economico-socială, politica economică, situaţia balanţei

de plăţi externe, situaţia datoriei externe, conjunctura social-politică,

capitole la care suntem uşor deficitari.

2.8. Riscul de bancă

Prin risc de bancă se înţelege expunerea unei bănci la:

• riscul de credit(atunci când se acordă credite);

• imposibilitatea recuperării unor depozite plasate şi a dobânzii aferente;

113

• posibilitatea închiderii brusce a unei bănci corespondente;

• posibilitatea fuziunii unor bănci corespondente;

• posibilitatea falimentului băncii partenere. Riscul de credit apare la

acordarea de credite, de garanţii, la operaţiuni de trezorerie (FOREX,

FUTURES, SWAPS, BONDS/OPTIONS/EQUITIES). Natura expunerii

de acest tip variază de la o activitate la alta/sau în cadrul diferitelor etape

ale aceleaşi tranzacţii. De exemplu, în cazul plasamentelor la bănci

străine, expunerea este faţă de întreaga sumă a tranzacţiei plus

dobânda. În cazul tranzacţiilor la termen în valute, expunerea apare la

diferenţa de preţ dintre cel negociat şi cel curent rezultând astfel

necesitatea stabilirii limitelor de expunere.

Etapele stabilirii riscului de bancă:

l)Determinarea pe fiecare bancă parteneră a sistemului de indicatori luaţi

în calcul:

• locul băncii în cadrul ţării şi în lume;

• capitalul băncii;

• mărimea băncii;

• mărimea fondurilor atrase;

• profitabilitatea;

• gradul de adecvare a capitalului;

• lichiditatea.

Alţi factori care se pot lua în calculul riscului de bancă pot fi:

a) Specifici sistemului bancar:

• situaţia prezentă a sistemului bancar;

• obiective strategice viitoare;

• vulnerabilitatea ciclică;

• concurenţa;

• vulnerabilitatea în faţa schimburilor tehnologice în domeniu

114

• structura cursurilor de schimb.

b) Specifici băncii partenere:

• calitatea managementului;

• puterea financiară;

• stabilitatea băncii partenere;

• perspectivele băncii partenere;

• relaţiile băncii analizate cu o bancă parteneră;

• interesul faţă de banca parteneră;

• riscul şi avantajul relaţiei respective pe baza unor tranzacţii anterioare;

• reglementări interne;

• cum şi cine a făcut auditul;

* structura activelor;

* poziţia pe piaţa;

* calitatea activelor;

* rentabilitatea;

* cum este elaborat bilanţul;

2) Stabilirea limitelor de expunere faţă de băncile partenere în funcţie de

structura tranzacţiilor.

Limitele de expunere se stabilesc pe valute/pe ţări şi pe categorii

de operaţiuni. La nivelul B.C.R. limitele de expunere se calculează pe

următoarele categorii de tranzacţii:

Categoria I -depozite colaterale pentru decontări comerciale sau

operaţiuni de trezorerie;

Categoria II -decontări comerciale şi necomerciale (cumpărări de

CEC-uri de călătorie, cumpărarea/negocierea CEC-urilor bancare, tratate

emise de bancă în nume propriu, confirmări de acreditive/emiterea de

garanţii/analizarea cambiilor "180 de zile, 360 zile - cumpărarea

cambiilor/a biletelor de ordin emise/acceptate şi avalizate de bancă

până la 180 de zile/acceptarea în garantie a concesionărilor încasate din

115

acreditive).

Categoria nr III - plasamente;

• plasamente/împrumuturi/depozite până la 90,180/360 de zile;

• contul NOSTRO.

Categoria IV - schimb valutar/trezorerie (decontări zilnice,

contracte până la maximum 180 zile).

Categoria V-servicii de custodie

Observaţie. Limita de expunere se stabileşte pe fiecare

subcategorie în parte, obţinându-se în final TOTAL EXPUNERI B.C.R.

pe fiecare bancă parteneră în cadrul limitei totale pe fiecare ţară

Criterii de evaluare a riscului de bancă:

1. Evaluarea ţării (pondere 10%);

2. Autoritatea centrală bancară (pondere 5%);

3. Structura proprietăţii (5%);

4. Calitatea managementului (5%);

5. Poziţia pe piaţă (5%);

6. Calitatea activelor (15%);

7. Indicatorii rentabilităţii (5%);

8. Rata capitalului în acţiuni (10%);

9. Accesul la informaţie (10%);

10. Agenţiile de evaluare (30%).

116

2.9. Centrala Riscurilor Bancare

Ţinând cont de importanţa pe care o are

cunoaşterea/dimensionarea/prevenirea şi reducerea riscului în activitatea

bancară/ B.N.R. a elaborat un proiect de regulament privind organizarea

şi funcţionarea Centralei Riscurilor Bancare. Acest proiect a fost elaborat

în baza prevederilor art.l şi art. 3 din Legea nr.34/1991 privind statutul

B.N.R. şi ale art. 15 şi art. 19 din Legea nr.33/1991 privind activitatea

bancară.

Centrala Riscurilor Bancare este definită ca un centru de

intermediere care gestionează în numele B.N.R. informaţia de risc

bancar pentru scopurile utilizatorilor în condiţiile păstrării secretului

bancar.

Informaţia de risc bancar este informaţia raportată, prelucrată

şi difuzată referitoare la un debitor şi la efectuarea de către bancă a unor

operaţiuni în lei şi în valută prin care se expune la risc faţă de acel

debitor. Aceste operaţiuni sunt:

• acordarea de credite;

• asumarea de angajamente în numele debitorului faţă de o persoană

fizică sau persoană juridică non-bancară;

• asumarea de angajamente în numele debitorului faţă de o altă bancă.

Riscul individual reprezintă suma valorilor operaţiunilor în lei şi în

valută raportată la Centrala Riscurilor Bancare de o persoană declarantă

pentru un singur debitor.

Riscul global este definit ca suma riscurilor individuale raportată la

toate persoanele declarante pentru aceeaşi persoană recenzată mai

puţin valoarea angajamentelor asumate de bănci m numele persoanei

recenzate faţă de alte bănci. Riscul global este în fond expunerea

117

întregului sistem bancar din România faţă de o singură persoană

recenzată şi care se determină de către Centrala Riscurilor Bancare.

Persoanele recenzate sunt debitorii/persoane fizice şi juridice

non-bancare rezidente înscrise în baza de date a Centralei

Riscurilor bancare ca urmare a raportării acestora de către persoanele

declarante.

Persoanele declarante sunt:

• centralele băncilor persoane juridice române;

• filialele şi sucursalele din România ale băncilor persoane juridice

străine.

Persoana acreditată este angajatul autorizat de conducerea

persoanei declarante să transmisă la şi să recepţioneze de la Centrala

Riscurilor Bancare informaţii de risc bancar.

Utilizatorii Centralei Riscurilor Bancare vor fi

băncile/persoanele recenzate, B.N.R. şi autorităţile publice.

Proiectul de regulament mai sus menţionat mai cuprinde o serie de

prevederi referitoare la transmiterea/înscrierea şi prelucrarea

informaţiilor/organizarea şi gestionarea Centralei Riscurilor

Bancare/difuzarea informaţiilor etc.

În prezent problema gestionării riscurilor bancare reprezintă un

subiect de dezbatere intensă atât la nivelul autoritătii bancare centrale

cât şi la nivelul celorlalte societăţi bancare.

118

2.10. Securitatea transmiterii datelor. Siguranţă şi risc

Introducere

Trasmiterea electronică a datelor/mdiferent de canalul de

comunicatie (telefonic/radio) este larg folosită.

Pentru numeroase sectoare/printre care şi cel bancar, se impune

un nivel înalt al securităţii datelor vehiculate. În principiu, oricine

„captează” un astfel de canal poate încerca modificarea sau distrugerea

mesajelor. Este cunoscut deja faptul că în 1995 la Citibank au fost

înregistrate furturi de fonduri prin Internet. De aceea se impune găsirea

unor metode puternice de securizare a informaţiei.

Datorită reglementărilor existente în unele ţări industrializate

(în special SUA) guvernele exercită un control strict al exportului de

criptografie puternică (de exemplu în SUA tehnicile de criptografie sunt

considerate "muniţii") Aceste restricţii împiedică utilizarea unor

mecanisme de securitate puternice, răspândite în toată lumea şi

compatibile între ele.

2. Sisteme criptografice Concepte de bază

Un cifru reprezintă de fapt transformarea unui mesaj clar sau text

clar în text cifrat(criptogramă).

Procedura de trecere de la textul clar la cel cifrat poartă numele de

criptare, iar transformarea inversă, se face prin decriptare. Criptarea

şi decriptarea sunt controlate de una sau mai multe chei criptografice.

În prezent sunt acceptate două tipuri de algoritmi criptografici:

Simetrici (cu cheie secretă)

Aceştia folosesc aceeaşi cheie, atât la cifrarea, cât şi la descifrarea

mesajelor.

119

Securitatea criptării simetrice depinde de protecţia fizică a cheii.

Cei mai cunoscuţi algoritmi simetrici sunt DES (Data Encryption

Standard) şi IDEA (Intemational Data Encryption Algorithm).

Până în 1998 dimensiunea maximă a cheii de criptare ce putea fi

folosită în afara SUA era de 40 de biţi. În septembrie 1998 Guvernul

SUA a autorizat trecerea la chei de criptare de 56 de biti .

În iulie 1998 organizaţia Electronic Frontier Foundation a reuşit

spargerea DES-ului pe 56 de biţi în 3 zile, folosind un supercomputer, de

250.000$. De exemplu:

Dacă avem un mesaj X, o cheie k şi funcţiile (^(k/), respectiv D(k,*):

Y=Ck(X);

X-Dk(Y);

Ar trebui ca X să nu poată fi calculat cunoscându-l numai pe Y. De

aceea funcţiile de criptare se numesc greu inversabile.

În principiu, teoria complexităţii ne asigură că orice algoritm care ar

calcula k ştiind Y/D şi C trebuie să aibă complexitatea Mai mare decât

polinomială(de exemplu exponenţială). Există întotdeauna algoritrui care

pot calcula inversa , prin iterarea tuturor cheilor posibile k şi văzând dacă

D(k,Y) este un cuvânt din limbajul de intrare.

120

b) Asimetrici (cu chei publice)-folosesc chei distincte de cifrare

şi descifrare, dar legate una de alta. Una din chei/cheia privată/este

ţinută secretă şi cunoscută doar de proprietarul ei. A doua cheie

(perechea ei), numită cheie publică/este făcută cunoscută partenerilor de

dialog.

Cel mai cunoscut algoritm asimetric este numit RSA (Rivest-Shamir-

Adleman).

Emiţătorul(de exemplu/clientul băncii) foloseşte la criptare cheia sa

privată, dar decriptarea poate fi făcută doar de receptorul care tine cheia

publică asociată(de exemplu banca).

Cifrurile cu chei publice sunt folosite în general pentru:

• cifrarea şi distribuţia cheilor simetrice, operaţie ce poartă numele de

„anvelopare a cheii";

• la „semnătura digitală" asociată mesajului. Sistemul cu chei publice are

asociată noţiunea de certificat -o structură de date folosită pentru a se

asocia/în mod sigur, o cheie publică cu nişte atribute ale unui anumit

utilizator. Atributele pot fi, de exemplu, informaţii de identificare (nume,

adresă) sau informa şi de autorizare (dreptul de a folosi un card).

121

3. Semnătura digitală

Menţionăm faptul că o utilizare a sistemelor cu chei publice se

regăseşte în aşa-numita semnătură digitală.

Ea reprezintă un atribut al unui utilizator (de sinartcard-uri, de

exemplu), fiind folosită pentru determinarea sigură a identităţii acestuia.

Fie B (de exemplu, banca) un receptor de mesaj semnat de A (de

exemplu, client).

Semnătura lui A trebuie să satisfacă următoarele proprietăţi:

• B să fie capabil să valideze semnătura lui A;

• să fie imposibil pentru oricine, inclusiv B, să falsifice semnătura lui A;

• în cazul în care A nu recunoaşte semnarea unui mesaj M,

trebuie ca o altă entitate ("judecător") să poată rezolva disputa

dintre A şi B.

Sistemele cu chei publice permit o implementare simplă a

semnăturilor digitale. Deoarece este deţinută doar de A, cheia privată

(secretă) poate servi pentru criptarea semnăturii digitale a lui A.

Receptorul B al mesajului M semnat va fi sigur atât de

autenticitatea emiţătorului, cât şi de aceea a datelor; deoarece cheia

pereche este publică, receptorul B va putea valida semnătura.

O semnătură digitală se realizează folosind un sistem

criptografic cu chei publice, dar şi o funcţie de dispersie. Funcţia de

dispersie este folosită pentru a calcula o valoare rezumat care depinde

de toţi biţii mesajului ce va fi semnat. Pentru o astfel de funcţie trebuie să

fie computaţional imposibil să se construiască 2 mesaje distincte care să

aibă aceeaşi valoare rezumat; acest lucru face din rezumat o amprentă a

mesajului.

122

Utilizatorul emiţător semnează mesajul prin cifrarea rezumatului cu

cheia sa privată. Folosind un algoritm cu chei publice cunoscut (de

exemplu, RSA), semnătura poate fi validată apoi de receptor, folosind

doar cheia publică a emiţătorului. La recepţie, se calculează din nou

rezumatul mesajului primit, se descifrează semnătura primită cu cheia

publică a emiţătorului şi apoi se compară cele două rezumate. Dacă sunt

identice, semnătura este validă {Figura nr. J).

Observaţii: Semnătura digitală se foloseşte astăzi în multe aplicaţii

şi produse bancare: smartcard-uri, electronic banking etc.

Aplicaţia MCASH foloseşte o cheie simetrică dinamică. Cheile se

schimbă de la o tranzacţie la alta; în cursul tranzacţiei curente se

comunică valorile de plecare pentru recalcularea cheii ulterioare. 0 cheie

este folosită la o singură transmisie. Are, de asemenea, facilitatea de

semnătură electronică în protocolul extins MCDFUE.

123

CAPITOLUL III

PROFILUL BANCAR – COMPONENTĂ A PERFORMANŢELOR

BANCARE

3.1. Profilul bancar -determinare şi repartizare

Profitul este în final, scopul esenţial al întreprinzătorului bancar pe

care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi de

management, cumpănind cu grija angajările pe linia procurării resurselor

şi utilizarea acestora prin acordarea de credite şi ţinând seama de toate

riscurile posibile.

Rata rentabilităţii financiare (ROE)

Profitul, în ultima instanţă o suma în expresie absoluta (fie că se

prezintă ca atare, respectiv brut, fie ca profit net - determinat după plata

impozitelor), trebuie sa fie raportat la principalele lui determinante pentru

a evidenţia interdependentele în evoluţia performantelor bancare şi a

pune în lumina pârghiile de acţionare pentru îmbunătăţirea acestora.

Instrumentele de analiza folosite sunt următoarele:

Rata rentabilităţii financiare sau profitul la capital este cea mai

semnificativa expresie a profitului, care măsoară rezultatul

managementului bancar, în ansamblul sau, şi arata pentru acţionari,

efectul angajării lor în activitatea băncii.

124

Rata rentabilităţii financiare (return on equity) se determina prin

raportul:

profit net capital

Profitul net este considerat după deducerea tuturor cheltuielilor şi

taxelor, iar capitalul este considerat ca suma a capitalului nominal, a

profitului nerepartizat şi a fondurilor de rezervă. Acest indicator are o

mare expresivitate demonstrând, prin el însuşi, o multitudine de aspecte:

gradul de generare a profitului, eficienta operaţională, efectul de pârghie

etc.

Analizând anul 2002 comparativ cu anul 2001 se observă o

reducere a acestui indicator de la 24.289% în anul 2001 la 16.16% în

anul 2002. Acest lucru se datorează reducerii profitului net obţinut în anul

2002 faţă de anul 2001.

Situaţia capitalului social al BCR se prezintă în felul următor:

capital social profit nedistribuit TotalSold la 31.12.1999

888.394 918.467 1.806.861

profit net pentru anul curent

- 1.014.316 1.014.316

Dividende - (434.167) (434.167)rezerve alocate capitalului social

270.179 (270.179) -

Sold la 31.12.2000

1.158.573 1.228.437 2.387.010

profitul net pentru anul curent

- 658.417 658.417


92.601 (92.601) -

Sold la 31.12.2001

1.251.174 1.460.546 2.711.720

Profitul net pentru anul curent

- 751.219 751.219


268.260 (268.260) -

Sold la 31.12.2002

2.327.744 2.320.965 4.648.709

125

Rata rentabilităţii economice reflectă efectul capacităţii

manageriale de a utiliza resursele financiare şi cele reale ale băncii de a

genera profit.

Se apreciază că rata rentabilităţii economice este cea mai bună

măsură a eficientei bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, funcţie de

modul de management specific al intermedierii bancare, de optimizare a

operaţiilor active, funcţie de volumul de resurse date.

Rata rentabilităţii economice = profit net active

Pe baza calculelor efectuate se observă o reducere a ROA, deci a

modului de valorificare a activelor de la 3.64% în anul 1997 la 2.66% în

anul 1998. Trendul în scădere arată că banca este în dificultate.

Reducerea lui se datorează reducerii puternice a profitului net cu **

% faţa de anul 1997.

De cea mai mare expresivitate pentru banca în calitate de

intermediar este efectul de pârghie.

Efectul de levier arată gradul în care utilizarea unor resurse noi

este avantajoasa, respectiv când costul resurselor este mai mic sau cel

puţin egal cu rentabilitatea economică.

Efectul de levier = Total activ capital propriu

Astfel cei trei indicatori se afla intr-o relaţie directă: rata rentabilităţii

financiare = rata rentabilităţii economice * efectul de levier

În cazul băncii noastre, acest indicator a scăzut de la 9.05% în

1996 la 6.67% în anul 1997. Acest lucru se datorează scăderii activelor

cu 17%.

126

În concepţia bancară resursele se constituie ca obiect al

intermedierii bancare, cât şi creanţele, reprezentând creditele acordate,

sunt identificate cu precizie. în tot timpul activităţii se manifesta o grija

deosebita pentru păstrarea identităţii surselor de provenienţa a fondurilor

(respectiv a creditorilor) şi bineînţeles a deţinătorilor şi utilizatorilor

acestora respectiv debitorilor).

Deci resursele, care fac obiectul intermedierii bancare, şi veniturile

ce reprezintă efectele utilizării lor, sunt considerate la bănci fluxuri

distincte.

De aici rezultă ca dimensiunile veniturilor sunt mult mai mici decât

în alte ramuri de activitate.

Veniturile brute realizare ca urmare a modului de utilizare a

activelor, diminuate cu sumele plătite pentru resursele angajate, au un

circuit propriu şi reprezintă în final, ca venituri nete, o expresie a

eficientei activelor bancare.

Venitul net stă în ultima instanţă la baza calculului de determinare

şi exprimare a profitul.

Rata profitului = profit netVenituri

Pe baza datelor din bilanţul contabil, se constata ca R a scăzut în

anul 1998 la 6.07% faţă de 7.22% în anul 1997, ca urmare a reducerii

profitului.

Acesta se asociază cu indicatorul rata utilizării activelor expresie a

raportului între venituri şi active.

Rata utilizării activelor (RUA) = Total venituri x 100Total activ

Pe baza datelor din bilanţ, se observă o reducere a RUA de la

50.47% în 1997 la 30.59% în 1998 şi exprima o scădere a eficienţei

gestionării activelor ca urmare a scăderii veniturilor.

127

Se remarcă existenţa unor legături între aceşti indicatori: rata

profitului * rata utilizării activelor = rata rentabilităţii economice care

pune în lumina activitatea băncii spre o larga utilizare eficienta

şi valorificare a activelor pentru ca profitul sa crească.

A doua legătura este: rata rentabilităţii financiare = rata rentabilităţii

economice * efectul de pârghie.

3.2. Indicatorii performanţei bancare

Comitetul de Direcţie al băncii asigura întocmirea în termenul legal

al bilanţului şi a contului de profit şi pierdere pe care le prezintă cu cel

puţin o luna înainte de data stabilita pentru şedinţa AGA, Comisiei de

Cenzori, iar după însuşirea de către aceştia Consiliului de Administraţie.

Acesta depune în termen de 10 zile de la data AGA la organele în drept

copii ale bilanţului şi contului de rezultat. Aceste acte ale băncii se

publica în Monitorul Oficial.

Modul în care si-a desfăşurat o bancă activitatea, modul de

gestionare al patrimoniului şi a riscului aferent acestuia, precum şi modul

în care banca si-a atins obiectivele propuse la începutul exerciţiului

financiar se reflectă cel mai bine printr-o serie de indicatori ai

performantei bancare. Aceştia se calculează pe baza datelor din bilanţul

contabil şi a contului de rezultate în mod dinamic faţă de anii anteriori cât

şi în mod static în anul de referinţă. O parte dintre aceşti indicatori sunt

specifici activităţii bancare, iar alţii sunt calculaţi la oricare agent

economic indiferent de domeniul în care acesta îşi desfăşoară

activitatea.

Astfel pe baza datelor din bilanţul contabil simplificat al BCR din

1998 şi 1997, se pot calcula următorii indicatori ai performantei bancare:

128

Profitul brut

Se observă o scădere a profitului brut în valoare absolută de la

2.050.255 mil. lei în 1997 la 1.447.152 mil lei în 1998, iar în valoare

procentuală cu 29.41 %.

Profitul net

Acesta a înregistrat o scădere de la 925.735 mil lei în 1997 la

751.219 mil lei în 1998, respectiv o scădere procentuala cu

19%.

Rata rentabilităţii financiare ROE = (Profit net, Capital

propriu)*100

Pe baza calculelor efectuate se constata o reducere a ROE de la

24.28% în 1997 la 16.16% în 1998. Mărimea tipică a acestui indicator în

ţările dezvoltate este între 10-12%. Rata ridicata acestei rentabilităţi

poate fi efectul unui capital mic sau o expresie a capacităţii limitate de a

obţine prin împrumut capital.

Rata rentabilităţii economice ROA = [Profît net , Total Activ)

*100

Pe baza calculelor, se observa o reducere a ROA, deci a modului

de valorificare a activelor de la 3.64% în 1997 la 2.66% în 1998.

Mărimea tipică acestui indicator trebuie sa fie între 0.5-1%. Trendul în

scădere arată că banca este în dificultate. Reducerea acestui indicator

se datorează scăderii profitului net cu 19%.

Efectul de levier L = (Total Activ , Capital propriu) sau (ROE ,

ROA.)

Conform calculelor efectuate, L a scăzut de la 6.67% în 1997 la

6.07% în anul 1998 ca urmare a scăderii activelor băncii, şi creşterii

ponderii capitalului. Cu cât capitalul bancar este mai mare cu atât riscul

bancar este mai mic.

129

Rata profitului Rp =(Profit net , Total Venituri)*100

Pe baza datelor din bilanţul contabil, se constată că Rp a crescut de

la 7.22% în 1997 la 8.69% în 1998

Rata utilizării activelor RUA = (Total Venituri , Total Activ) *100

Pe baza datelor din bilanţ, se observă o scădere a RUA de la

50.47% în 1997 la 30.59% în 1998 şi exprima o scădere a eficientei

gestionarii activelor ca urmare a scăderii activelor decât a veniturilor

obţinute din plasamentele efectuate de bancă.

Pe lângă aceşti indicatori ce caracterizează situaţia de ansamblu a

băncii se mai calculează şi o serie de indicatori specifici activităţii

bancare:

a) Venituri din dobânzi / Active valorificabile * 100

Se constată o scădere de la 50.16% în 1997 la 35.37% în 1998

pusa pe seama scăderii activelor valorificabile şi a veniturilor aferente din

dobânzi, fapt ce poate fi expresia succeselor în managementul activelor

şi pasivelor dar poate fi şi expresia unui plasament în active foarte

riscante.

b) (Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzi) – Active valorificabile *

100

Se constată o scădere de la 21.64% în 1997 la 15.05% în 1998

pusa pe seama scăderii activelor valorificabile şi veniturilor aferente din

dobânzi.

Efectuând calculele, se constata o reducere a valorii raportului de

la 21.64% în 1997 la 15.05% în 1998, ceea ce semnifica o scădere a

profitului net din dobânzi obţinut din valorificarea activelor băncii.

2. O a doua grupa din cadrul ratelor de expresie a performanţelor

bancare o reprezintă ratele de exploatare

130

• Costul mediu al

depozitelor

Din analiza acestui indicator se observă o scădere a acestuia de la

32.40% în anul 1997 la 22.83% în anul 1998. O rata ridicată a acestui

indicator semnifică schimbări în structura pasivelor sau poate sugera

probleme de lichiditate.

Randamentul mediu al creditelor = Dobânda încasata de la

clientelă

În calculul acestei rate nu vor fi cuprinse datele privind creditele

îndoielnice şi litigioase.

Dinamica acestui randament poate fi influenţată de:

• evoluţia dobânzii pe piaţă: dacă rata dobânzii creste şi randamentul va

creste;

• raportul activele sensibile şi activele nesensibile. În cazul nostru se

observa o scădere a randamentului de la 127% în 1997 la 92.49% în

1998. Acest randament ridicat este expresia unui portofoliu de credite

riscante.

Marja credite depozite = Randamentul mediu al creditelor-

Costul mediu al depozitelor

Se observă o scădere a acestui indicator de la 94.6% în anul 1997

la 69.66% în anul 1998 ceea ce semnifică o reducere a randamentului

băncii în obţinerea profitului faţă de costurile medii ale depozitelor.

O a treia categorie de rate se refera la ratele de structura (rata

comisioanelor) a produsului net bancar. Se porneşte de la o rată de bază

definită prin: [Comisioarie/Vemt net bancar] *100.

Dobânzi datorate clientelei Suma medie a depozitelor

* 100

131

Calculând raportul pentru cei doi ani se observa o scădere a

acesteia de la 23.41% în anul 1997 la 15.58% în anul 1998, ceea ce

înseamnă că a scăzut ponderea comisioanelor bancare în venitul net

bancar.

0 alta rată de structură este definită pe baza raportului:

Alte venituri * 100Total venituri

Exprimă contribuţia altor venituri la venitul bancar. Mărimea tipică a

acestui indicator este între 5-10%. În cazul nostru se observă menţinerea

constanta a acestui indicator de 0.37% în anul 1997 şi respectiv 0.36%

în anul 1998. Nivelul redus al acestei rate exprima reducerea serviciilor

bancare bazate pe comisioane.

Tot în cadrul ratelor de structura se este definit şi raportul:

Alte cheltuieli * 100Alte venituri

Mărimea acestui indicator variază de la 3052% în 1997 la

3444.01% în anul 1998. El exprima posibilitatea altor activităţi şi implicit a

cheltuielilor legate de acestea de a genera venituri. Creşterea acestui

indicator se datorează cheltuielilor mari de personal şi de reţea pentru

colectarea fondurilor.

Punctul mort = alte cheltuieli-alte venituri

Active valorificabile medii

Rata indica câştigul mediu ce trebuie realizat pentru a acoperi

cheltuielile operaţionale (mai puţin alte venituri) necesitate de alte

activităţi.

Ea variază de la 5.49% în anul 1997 la 5.10% în anul 1998. A patra

grupa de rate utilizate pentru analiza rezultatelor activităţii bancare o

reprezintă ratele de gestiune, menite sa exprime calitatea gestiunii.

132

Ratele de gestiune se exprimă astfel:

Rata productivităţii globale = Cheltuieli generale •100 Venit net bancar

La nivelul anului 1998 se observă o creştere a acestui indicator de

la 21.20% m 1997 la 26.60% în 1998. Astfel la nivelul anului 1998 scade

calitatea gestiunii.

Rata productivităţii pe agent

Se poate determina ca:

Nivelul creditelor acordate pe lucrător bancar, ca raport între

credite şi personal efectiv

Credite/personal efectiv

Se observă o reducere a acestei rate de la 979.80 în anul 1997 la

579.56 mil. în anul 1998. Acest lucru se datorează scăderii volumului

creditelor acordate pe lucrător bancar.

Nivelul venitului net obţinut pe lucrător bancar, ca raport între

venitul net bancar şi personalul efectiv:

venit net bancar, personal efectiv

Se observă o creştere a acestuia de la 340.42 la 444.68 în anul

1998. Aceasta creştere se poate datora fie altor venituri fie creşterii

ratei dobânzii.

Nivelul depozitelor mobilizate pe lucrător bancar, ca raport între

depozite şi personal efectiv:

depozite/personal efectiv

Nivelul acestei rate se menţine relativ constantă de 1384.03 în anul

1997 şi respectiv 1412.835 în anul 1998. Este o creştere uşoară a

nivelului în anul 1998 datorata creşterii uşoare a depozitelor atrase de la

clienţi.

133

Rata de productivitate pe agenţie

Nivelul creditelor acordate pe agenţie bancară. Se determină ca

raport între credite şi numărul de agenţii.

El are valoarea de 38.114/20

Nivelul depozitelor pe număr de agenţii. Se determină ca raport

între depozitele atrase şi numărul de agenţii bancare. Are valoarea de

59,009.79

Nivelul venitului net bancar pe număr de agenţii. Se determină ca

raport între nivelul venitului net bancar şi numărul de agenţii. Are

valoarea de 19,869.74.

Trebuie avute în vedere faptul că agenţiile au capacităţi distincte în

funcţie de aşezarea geografică, potenţialul zonei etc. Pentru posibilitatea

de comparare se pot stabili indici de echivalenta prin realizarea unei

indexări în funcţie de principalele caracteristici.

Criteriile în funcţie de care se realizează echivalarea pot fi:

- vadul, referindu-se la aşezarea băncii dar şi la potenţialul economic al

oraşului respectiv;

- dotarea tehnologică, referindu-se la numărul de operaţiuni ce pot fi

făcute, posibilităţile de realizare a unor plăţi internaţionale precum şi

a compensărilor naţionale;

- dotarea cu personal, referindu-se la personalul efectiv al băncii, care

trebuie sa fie ales în concordanţă cu necesităţile de pregătire

profesională a băncii precum şi cu posibilităţile ei de remunerare a

muncii prestate.

În concluzie, valoarea acestor agenţii trebuie sa fie apreciata în

funcţie de potenţialul lor, activele fiind indexate în funcţie de nivelul de

îndeplinire al criteriilor enunţate.

134

Bilanţul BCR a fost puternic afectat de inflaţie care în anul 1997 a

ajuns la nivelul de 43%. Deşi în termeni nominali bilanţul băncii a crescut

cu 36.09% faţă de anul anterior în condiţiile în care acest bilanţ a fost

ajustat la inflaţie el reprezintă o creştere de 11% faţă de anul 1997.

O prima constatare este aceea ca banca nu mai deţine a la

sfârşitul anului împrumuturi de la bănci, iar depozitele de la bănci au fost

şi ele în scădere.

Aceasta situaţie nu este întâmplătoare, ci este o consecinţă a

politicii adoptate de banca de a nu fi dependenta de finanţarea de la

BNR şi chiar de cea de la alte bănci.

Situaţia mai bună, comparativ cu celelalte poziţii de pasiv o au

depozitele clienţilor care de altfel au crescut ca pondere în total bilanţ de

la 63.75% în 1997 la 72.18% în anul 1998.

Depozitele de la clienţi sunt constituite în proporţie de 53.2% la

termen şi în proporţie de 46.8% la vedere.

Pentru depozitele în lei dobânzi le au variat între 35% şi 108%, rata

medie ponderata fiind de 64% această diferenţă între dobânda cea mai

inica şi cea mai ridicată fiind consecinţa şi a evoluţie ratei inflaţiei

şi a ofertei diferite de la o perioada la alta.

La depozitele în valută s-au bonificat dobânzi ca şi în anul 1997

între 2% şi 6%, rata medie ponderată fiind de 3%.

135

Evoluţia şi structura pasivelor băncii m 1998 comparativ cu 1997

miliarde lei

2000 2001 2002

Împrumuturi de

la B.N.R

- 2.185.254 -

depozite de alte

bănci

1360,5 1242,5 1.09

depozite ale

clienţilor

20.385,6 18.089 1,13

alte obligaţii 1.129,8 1.383,9 81.64

total obligaţii 23.592.8 21.561.5 1.09

capital social 2.327.7 1.759.1 132.32

profit

nedistribuit

2.320,9 2.053.5 113.02

total fonduri

proprii

4.648,7 3.812.7 121.92

total pasiv 28.241,5 25.374.1 111.30

Aspectul cel mai relevant îl constituie ponderea foarte ridicată a

depozitelor de la persoanele fizice, care aproape au egalat pe cele de la

persoanele juridice.

În ceea ce priveşte depozitele constituie în valută, reţinem pentru

anul 2000 ponderea destul de ridicată a acestora, care ajung să

reprezinte circa 27% din totalul depozitelor de la clienţi.

În atragerea de resurse financiare de la clienţi mai rol important

revine compartimentelor care, prin specificul lor, vin în contact direct cu

clientela/procesează operaţiunile acesteia, prin prestaţia lor contribuind

la stabilitatea clientelei şi la atragerea de noi parteneri de afaceri.

136

Depozitele de la alte bănci sunt în marea lor majoritate depozite la

termen -circa 94%, iar sumele datorate băncilor şi instituţiilor financiare

din străinătate reprezintă de asemenea 94% din totalul depozitelor de la

bănci.

Pentru depozitele constituite, instituţiile financiare din străinătate au

beneficiat de dobânzi între 2% şi 10%, rata medie ponderată fiind de

6%.

Sinteza contului de profit şi pierderi

miliarde lei

31.12.2001 31.12.2002

Profitul înainte de impozitare

şi de pierderea datorata poziţiei

monetare nete

1.690 3.070

Pierderea datorată poziţiei

monetare nete

(243) (1.020)

Profitul înainte de impozitare 1.447 2.050

Impozitarea (696) (1.125)

Profitul după impozitare 751 926

Capitalurile proprii au constituit baza financiară care a permis

băncii să funcţioneze potrivit statutului sau şi să-şi aducă la îndeplinire

obiectivele pe care şi le-a propus în ce priveşte activitatea proprie

şi performantele financiare proiectate.

Consolidarea capitalurilor proprii a stat în permanenta în atenţia

băncii ca obiectiv prioritar al propriei strategii, căruia i-au fost

subordonate măsurile şi acţiunile necesare.

Capitalul social a crescut în 2001 cu 32.32% în condiţiile ajustării la

inflaţie, profitul nedistribuit cu 13,02 %, iar pe total fondurile proprii au

crescut cu 11/30%.

137

Banca a utilizat în principal pârghia profitului pentru creşterea unor

componente ale capitalurilor proprii şi alte surse atunci când

reglementările legale le-au aprobat, aşa cum sunt cele rezultate din

diferentele favorabile de curs valutar reglementate în 1996 prin

Ordonanţa nr. 40. a Guvernului României şi din Legea bancară.

În legătură cu capitalurile proprii, trebuie menţionat că banca a

urmărit asigurarea unui indice corespunzător de adecvare a capitalului

indice care da în acelaşi timp şi dimensiunea riscului de capital .

Raportul de solvabilitate realizat la sfârşitul anului 2001 /calculat

potrivit reglementarilor Băncii Naţionale, este de 18,41 %,aceasta fiind

considerat de banca un nivel corespunzător.

Valorificarea resurselor atrase împreună cu capitalurile proprii s-a

regăsit în rezultatele financiare realizate m anul de raportare şi ele sunt

reflectate m sinteza contului de profit şi pierdere prezentat anterior.

Principala sursă de venituri au reprezentat-o veniturile din dobânzi

-8.638/6 miliarde lei ,iar cheltuielile cu dobânzi le s-au ridicat la 4.964/0

miliarde /astfel ca marja neta a fost de 3.674,6 miliarde lei, inferioară

celei realizate în 2000 de 4.756 miliarde lei.

Profitul înainte de impozitare a fost de 1.447 miliarde lei, faţă de

2.050 miliarde lei.

În final profitul după impozitare este insa mai mic decât cel realizat

în 2000-751 miliarde lei faţă de 925 miliarde lei - ca urmare a diferenţei

foarte mari între impozitul plătit în 2000 de 1.124 miliarde lei şi cel plătit

în 2001 de 696 miliarde lei.

Aceasta stare de lucruri s-a datorat metodologiei diferite aplicate în

calculul impozitului de profit în 2000 faţă de anul anterior.

În anul 2001, activele bilanţiere au fost dominate de 3 grupe

principale de plasamente: creditele şi avansurile acordate clienţilor,

certificatele de trezorerie, depozitele constituite le alte bănci. La acestea

138

se adaugă sumele de primit de la Banca Naţională, sume care, potrivit

legislaţiei cuprind şi rezervele minime obligatorii constituite.

Sumele de primit de la Banca Naţională se regăsesc în conturile

curente -32 miliarde lei şi în depozite constituite -3.188 miliarde lei.

La sumele din conturile curente /pentru rezerva minima obligatorie banca

a beneficiat de dobânzi între 12% şi 30% /m timp ce pentru rezerva în

valută dobânda a fost între 2% şi 3%. Pentru depozite dobânda

bonificata a variat între 45% şi 135%

Banca are plasamente sub forma certificatelor de trezorerie atât în

lei, în sumă de 6.940 miliarde lei/cat şi în valută -602 miliarde lei.

Certificatele de trezorerie sunt emise de Ministerul Finanţelor cu o

dobânda variind între 36% şi 120%, iar certificatele de trezorerie în

devize, exprimate în dolari SUA, au o dobânda de 10% şi sunt scadente

în luna martie a anului 2000.

Depozitele constituite la alte bănci sunt în marea lor parte depozite

pana la 3 luni - 1185 miliarde lei şi în sume mai mici la vedere sau la

termen - 3 luni până la 1 an.

Dobânzi le la plasamentele la băncile străine au variat între 3%

şi 6%, iar dobânzi le la plasamentele la băncile româneşti între 80%

şi 135%.

139

PLASAMENTELE PRINCIPALE ÎN TOTAL BILANŢ

2001 2000 2001/2000

TOTAL BILANŢ din care: 28.241,5 25.374,1 113,01

sume de primit de la BNR 3.188,0 3.698,0 86,20

Certificate trezorerie 6.940,0 4.705,0 147,50

Depozite constituite la alte

bănci3.333,0 3.717,0 89,66

Credite şi avansuri acordate

clienţilor minus provizioanele9.261,7 8.527,5 108,60

Participaţii la alte S.C 122,0 39,0 312,82

Creditele şi avansurile acordate clienţilor după scadenta lor se prezintă conform

următorului tabel:

2001 2000

sub 1 an 11.073 6.445

peste 1 an 1.627 966

TOTAL 12.700 7.411

Provizioane. pt. Credite (3.439) (1.346)

TOTAL 9.261 6.065

Creditele ajustate la inflaţie prezintă o scădere faţă de anul trecut

şi acest lucru are mai multe cauze. În primul rând rata inflaţiei foarte

ridicata a anului analizat, apoi masuri prudenţiale luate de banca şi chiar

reţinerea unor agenţi economici de a contracta împrumuturi în condiţiile

unor dobânzi foarte ridicate în anumite perioade ale anului.

Marea majoritate a creditelor existente în sold la sfârşitul anului

2001, respectiv 87% o reprezintă creditele pe termen scurt, sub 1 an.

Din punctul de vedere al monedei, 7.854 miliarde lei sunt credite

acordate în moneda Naţională, iar 3.799 miliarde lei în valută, adică

67.4% şi respectiv 32.6%). Plasamentele băncii sub forma de credite se

regăsesc în toate ramurile economiei naţionale şi în principal în

economia reală în industrie (anexa).

140

CONCLUZII

În ultimii ani, sistemul bancar din România a cunoscut o amplă

transformare, modernizare şi diversificare în concordanta cu schimbările

produse în economia ţării. Restructurarea lui a fost şi continua sa fie o

prioritate. Unul dintre rezultatele transformărilor produse până în prezent

a fost crearea unui sistem bancar modem, de inspiraţie europeană, în

paralel cu modificarea importantei pe care o au diferite instrumente

şi servicii financiare.

Sistemul bancar din România se caracterizează printr-un grad înalt

de concentrare şi segmentare. Astfel deşi numărul băncilor a crescut

continuu în ultimii ani, piaţă este dominata de câteva dintre băncile cu

capital majoritar de stat.

Astfel în anii 1999, 2000 s-a înregistrat un vârf al activităţii bancare,

în condiţiile menţinerii inflaţiei la cote relativ scăzute.

Începând cu anul 1995, s-a intrat intr-o spirala inflaţionistă ce a

condus la declinul acestei activităţi, cu efecte negative în planul

economiei reale.

Buna funcţionare a pieţei de capital, în condiţiile unui mediu

concurenţial instituţionalizat oferă posibilităţi superioare de obţinere

şi utilizare a creditelor, determinând înscrierea activităţii economice pe

coordonatele eficientei. Din păcate, în România, activitatea bancară deşi

profitabila, nu este caracterizata de dinamism.

Anul 2000 a fost caracterizat de fluctuaţii importante în cadrul

sistemului bancar. Evoluţia economiei româneşti a fost marcată de

inflaţie, reducerea producţiei şi devalorizarea accentuata a monedei

naţionale, mai ales în ultimul trimestru. în aceste condiţii, băncile au

preluat o parte din şocurile manifestate în economie, fiind nevoie să

141

modifice spectaculos dobânzile, pentru a menţine o dobândă real

pozitivă.

În lipsa masurilor de fond s-a continuat contracararea evoluţiei

negative din economie şi în special a inflaţiei prin masuri administrative,

fiscale şi monetare care au afectat direct activitatea bancară în anul

1999 şi au agravat procesul de decapitalizare a băncilor.

Dintre aceste masuri menţionăm:

• menţinerea forţată a unui curs valutar leu/usd, prin acţiuni

intervenţioniste ale BNR, în discordanta cu deficitul balanţei de plăţi

externe şi cu impactul deprecierii cursului asupra creşterii inflaţiei;

• reducerea masei monetare prin blocarea disponibilităţilor

băneşti în lei şi în valută ale băncilor comerciale la BNR prin sistemul

rezervelor minime obligatorii retribuite cu dobânzi modice;

• fiscalitatea excesiva, prin impozitarea unor venituri inexistente, cu ar fi

cele rezultate din diferentele de curs la activele şi pasivele în valută

(altele decât cele aferente capitalului social vărsat în valută), precum şi

cele din dobânzi le şi comisioanele calculate, dar care nu au fost efectiv

încasate;

• restricţiile în ceea ce priveşte constituirea de către bănci din profitul brut

a provizioanelor specifice de risc din activitatea de creditare, care

limitează volumul de provizioane ce se pot realiza pe seama cheltuielilor

curente indiferent de posibilităţile reale de recuperare a debitelor din

credite şi dobânzi.

Cadrul legislativ a fost îmbunătăţit: noua lege bancară apărută în

martie 2, promovează un sistem bancar modem adaptat la standardele

internaţionale şi la normele Uniunii Europene. De asemenea un nou

regulament valutar a intrat în vigoare începând din februarie 1998.

Sistemul bancar a devenit mai competitiv şi ca rezultat al creşterii

numărului de bănci străine de renume care operează pe piaţă

142

românească începând cu 1998.

Sunt de menţionat, de asemenea, eforturile permanente ale BNR

de a crea un sistem financiar eficient. Banca Naţională a avut un rol

definitoriu în stabilizarea economiei în toţi anii de după 1989: nu s-a lăsat

implicată în jocuri politice şi a aplicat masurile necesare pentru a reduce

inflaţia, ca baza a dezvoltării viitoare.

Dar, în acelaşi timp, băncile româneşti au devenit mai fragile şi mai

vulnerabile. Interferentele politice în acordările de credite, lipsa unor

standarde profesionale în acordarea creditelor au condus la înrăutăţirea

portofoliului de credite la un număr de bănci.

Creşterea investiţiilor a fost afectată de rata ridicată a dobânzilor

şi de absenţa creditelor pe termen lung. Fiind conştient de importanţa de

a avea un sistem bancar sănătos şi puternic, Guvernul şi-a stabilit ca

obiectiv reforma şi restructurarea acestui sistem. Băncile româneşti nu

pot funcţiona eficient fără o restructurare a clienţilor lor şi fără diminuarea

pierderilor din economie.

Datoriile întreprinderilor către bănci au continuat sa crească, iar

creditele rele s-au acumulat în bilanţul băncilor. Aceasta a dus la

erodarea capitalului băncilor româneşti de stat care în momentul de faţă

au un nivel al creditelor neperformante estimat la o treime din portofoliul

total de credite.

În ceea ce priveşte BCR un obiectiv cu caracter permanent este

consolidarea băncii, care şi în 2000 a însemnat capitalizare, o rata relativ

înaltă a profitului, respectiv 8,69% şi mai ales menţinerea unui portofoliu

de credite echilibrat. În ce priveşte calitatea portofoliului de credite

exprimată de ponderea creditelor restante in total, situaţia B.C.R. poate fi

apreciată ca satisfăcătoare.

Nivelul înregistrat la sfârşitul anului 2000, de 9.1% este un nivel

scăzut comparativ cu situaţia din principalele bănci româneşti.

143

BCR şi-a păstrat caracteristica de banca a industriei dar prin

măsuri privind lărgirea masei de clienţi s-a adresat şi altor ramuri

economice şi în special sectorul privat.

Subcapitalizarea accentuată de care suferă în prezent sistemul

bancar românesc limitează considerabil dimensiunea şi profitabilitatea

intervenţiilor în economie.

Numai atunci când băncile vor fi puternice, cu o piaţă conturata

şi perspective clare de extindere, vor putea fi un suport financiar mult mai

consistent pentru economie, iar riscurile (inclusiv cele de tara) vor putea

fi mai mici.

Perfecţionarea în continuare a sistemului bancar din România nu

poate înainta separat de stabilizarea macroeconomica, eliminarea

pierderilor din economie şi dezvoltarea instituţiilor şi mecanismelor

specifice economiei de piaţă.

144

BIBLIOGRAFIE

1. Basno C., Dardac N., Floricel C., Moneda, credit, bănci, Editura

Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1994.

2. Basno C., Dardac N., Riscurile bancare - Cerinte prudenţiale,

monitorizare, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti. 1999.

3. Dedu V., Gestiunea bancară, Editura Didactica si Pedagogică,

Bucureşti, 1996

4. Banca Natională a României 1880-1887, Editura Enciclopedică,

Bucureşti 1994.

5. Isaic-Maniu AL, Mitruţ C., Voineagu V., Statistica pentru

managementul afacerilor, Editura economică, Bucureşti 1999

6. Raport trimestrial B.N.R. nr. IV/1998

7. Raport anual B.C.R. 1998

8. Revista „Capital”, nr. 16, 20 aprilie 2000

9. Revista B.C.R. nr.l (33) martie 1999

10. Norme interne de creditare ale B.C.R.

11. Legea bancară nr. 58 , 5 martie 1998, Monitorul Oficial, 23 martie

1998 (numărul 121).

12. Legea privind statutul B.N.R. nr. 101/26 mai 1998,

Monitorul Oficial nr. 203 , 01 iunie 1998.

145

ANEXE

Activitatea de creditare şi calitatea portofoliului

În anul 2000, Banca Comercială Română a extins măsurile de

protecţie şi prudenţă bancară în condiţiile climatului economic cunoscut.

În acest cadru, B.C.R. a rămas în continuare cea mai activă bancă

în ce priveşte finanţarea sub formă de credit a economiei reale.

Astfel, în 2000, suma creditelor acordate în lei şi valută se ridică la

49.498, 4 miliarde lei, iar cea a rambursărilor la 45.328,9 miliarde leL

Creditele în sold la 31. XII. 2000 însumează 11.653,4 miliarde lei,

faţă de 7.483,9 miliarde lei la 31. XII. 1999. Creşterea de sold de 4.169,

5 miliarde lei reprezintă în termeni nominali 55,7%, iar în termeni reali

10,7%.

Pentru activitatea de creditare sunt semnificative

următoarele aspecte:

a) Creditele în lei şi în valută în total credite

- miliarde lei -

2001 % 2002 %2001 – 2002

Total credite acordate clienţilor,din care: 7.484 100,0 11.653 100,0 155,7

Credite în lei5.241 .70,0 7.854 67,4 149/8

Credite în valută în echivalent lei2.243 30,0 3.799 32,6 169,4

Credite în valută - 280 X 347 X 123/9

USD

146

b) Repartizarea creditelor după formă de proprietate

miliarde lei

2001 % 2002 %

Total credite, dincare 7.484 100,0 11.653 100,0

Sector de stat 5/148 68,8 5.929 50,9

Sector privat 2.336 31,2 5.724 49,1

c) Repartizarea creditelor pe principalele secţiuni ale economiei

naţionale

miliarde lei

2001 % 2002 %

Total credite, din care: 7.484 100,0 11.653 100,0

Industrie 5.722 76,5 8.631 74,1

Comerţ 900 12,0 1.765 6,9

Alte ramuri 579 7,3 803 6/9

147

d) Gruparea creditelor pe principalele activităţi din cadrul industriei

- miliarde lei -

2001 % 2002 %

Total credite, din care: 7.484 100,0 11.653 100,0

Metalurgie 849 14,8 1.245 14,4

Industrie alimentară 572 10,0 966 11/2

Industrie chimică şi fibre sintetice 568 9,9 867 10,0

Industria textilă şi produsetextile

677 11/8 821 9/5

Industria de maşini şi echipamente

502 8,8 559 6/5

Industria extractivă 294 5,1 473 5,5

e) Calitatea portofoliului de credite exprimată prin raportul dintre

creditele curente şi restante

miliarde lei

2001 % 2002 %

Total credite, din care7.484 100,0 11.653 100,0

Credite curente 6.839 91,4 10.597 90,9

Credite restante 645 8,6 1.056 9,1

148

Un element important şi edificator în caracterizarea evoluţiei băncii

în 2002 îl reprezintă ponderea B.C.R. în cadrul sistemului băncilor

comerciale la cele mai importante poziţii:

%

2001 2002

Bilanţ total 18,8 19,8

Credite neguvernamentale 20,6 19,6

Credite guvernamentale 30,9 37,3

Depozite ale clienţilor 24,1 24,9

Fonduri proprii 27,9 24.7

149

Sistemul Bancar in Romania

Documents

Transcript of Sistemul Bancar in Romania