UNIVERSIATTEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELATII INTERNATIONALE

STIINTE POLITICE SI ADMINISTRATIVE

Catedra Stiinte administrative

REFERAT

disciplina

SISTEME ADMINISTRATIVE COMPARATE

Tema : SISTEMUL ADMINISTRATIV DIN OLANDA

A masterandului Talpa Gheorghi, anul I,

Program Politici si servicii publice

Coordonator : Vladimir Bors,

dr. conf. univ.

Chisinau, 2013

CUPRINS

1. Istorie

2. Particulatitatile si dezvoltarea dreptului administrativ olandez

3. Structurile administrative

3.1 Prezentarea particularitatilor Parlamentului Olandez

3.2 Institutia sefului statului

3.3 Administratia publica centrala

4. Principiile de organiyare si functionare a administratiei publice locale

5. Functia publica

Bibliografie

2

1. Istorie

Țările de Jos (denumite informal Olanda după una din regiunile lor; în neerlandeză Nederland, în

frizonă Nederlân) este o monarhie constituțională, stat membru fondator al Beneluxului și al Uniunii

Europene, situat în nord-vestul Europei în vecinătatea Mării Nordului, Belgiei și Germaniei, incluzând

alături de Regatul Țărilor de Jos și câteva colonii.

Numele colocvial de Olanda, sub care mai sunt cunoscute Țările de Jos, acoperă însă doar o

parte din teritoriul țării, anume provinciile Olanda de Nord și Olanda de Sud. Locuitorii Țărilor de Jos

sunt numiți în engleză Dutch, nume derivat de la aceeași rădăcină ca germană deutsch, adică

"germani". Limba neerlandeză este forma literară a germanei plate, limba vorbită ca dialect în nordul

Germaniei.

Un sfert din teritoriul Țărilor de Jos se află sub nivelul mării cu altitudine medie, statul având

cea mai joasă altitudine din lume. De asemenea este una dintre țările cele mai dens populate din lume.

Este cunoscută pentru digurile, morile și lalelele sale, dar și pentru toleranța sa pe plan social. Este

membră NATO și UE. Pe teritoriul său se află sediul Curții Penale Internaționale

Capitala Țărilor de Jos este Amsterdam. Amsterdam este capitala oficială conform Constituției.

La Haga (neerlandeză Den Haag, sau oficial ’s-Gravenhage) se află sediul guvernului, reședința

regală, precum și cea mai mare parte a ambasadelor.

Sub Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman și rege al Spaniei, regiunea face parte

din cele 17 Provincii ale Țărilor de Jos, care includeau și Belgia actuală. După ce și-a obținut

independența în 1648, Olanda a devenit o mare putere maritimă și economică în secolul XVII.

Această perioadă, în timpul căreia Olanda și-a creat colonii și dependențe în lume este cunoscută ca și secolul de aur.

După ce a fost integrată în Imperiul Francez de Napoleon, în 1815 prin Congresul de la Viena a

fost creat un Regat împreună cu Belgia și Luxemburg. Belgienii au devenit independenți începând cu

1830, ca și luxemburghezii.

Una dintre Țările de Jos, Olanda nu are o istorie unificată până în secolul al XV-lea. Regiunea

vestică a Rinului, formată ca parte a provinciei romane a Germaniei de Jos, a fost locuită de către

Batavi. Aproape întreaga arie a fost cucerită în secolele XIV-XV de către franci, care, odată cu

destrămarea Imperiului Carolingian, au trecut, în majoritate, în regatul francez și, în acest fel, la

Marele Imperiu Roman. Conții Olandei au fost unii dintre cei mai puternici lorzi medievali ai regiunii,

3

lângă vecinii lor sudici din Brabant și conții Flandrei. În secolele XIV și XV, Flandra, Olanda,

Zeelandă, Gelderland și Brabant au trecut sub puternicii stăpâni ai Burgundiei, care controlau virtual

toate Țările de Jos. Cu toate acestea, orașele și porturile olandeze erau slabe din punct de vedere

economic față de prosperitatea comercială și centrele industriale ale Flandrei și Brabantului. Cu toate

acestea, toți erau parte a Ligii Hanseatice și se bucurau de anumite privilegii. În 1477, Mary a

Burgundiei a restaurat toate libertățile interzise de către predecesorii ei. Mariajul său cu arhiducele

Maximilian (împăratul Maximilian de mai târziu) a adus Țările de Jos în casa Imperiului Habsburgic.

Charles al V-lea le-a dat, în 1555, fiului său, Philip al II-lea al Spaniei. În acel timp, provinciile de

nord au ajuns la prosperitate economică.

Ascensiunea calvinismului a ajutat la separarea Țărilor de Jos de Spania catolică; aristocrații, suportați de către mulți oameni din motive religioase și economice, au cerut autonomie pentru

provincii, ca recompensă pentru înlăturarea oficialilor spanioli. Încercarea lui Filip, prima oară prin

cardinalul Granvelle și după aceea prin ducele de Alba, de a introduce Inchiziția spaniolă și de a

readuce Țările de Jos la statut de provincie a avut parte de opoziția mai multor clase sociale, mai ales

a catolicilor și a protestanților. Lupta de independență pentru Țările de Jos (1562-1566) a început în

Flandra și Brabant, provinciile nordice, sub conducerea lui William Taciturnul, prinț de Orania. Țările

de Jos au fost unite sub conducerea lui William în lupta împotriva Spaniei. Alessandro Farnesse i-a

luat locul lui John de Austria ca guvernator al Spaniei, a recucerit provinciile de sud și le-a readus la

catolicism. Barierele râurilor erau cruciale pentru protecția împotriva rebeliunii și a religiei

protestante din nord. Cele șapte provincii nordice, Olanda, Utrecht, Zeeland, Gelderland, Overijssel,

Friesland și Groningen au format Uniunea de la Utrecht (1579) și au declarat independența în 1581.

William Taciturnul a fost asasinat în 1584 și a fost înlocuit ca șef al statului de către fiul său, Maurice

de Nassau, care a fost susținut încă de la început de către Johan van Oldenbarneveldt. O expediție

engleză condusă de către Robert Dudley, conte de Leicester, numit căpitan-general al armatei

olandeze, pentru ajutarea Olandei împotriva ducelui de Parma, a eșuat, ducând la numirea lui Maurice

de Orania în locul acestuia (1587). Dovedindu-se unul dintre cei mai buni strategi ai timpurilor sale,

Maurice a organizat rebeliunea împotriva Spaniei într-o revoltă coerentă încheiată cu succes, care a

dus la semnarea în 1609 a unui armistițiu de 12 ani cu Spinole, comandantul Spaniei.

Lupta cu Spania a fost încheiată în războiul de 30 de ani (1618-1648), după care a fost

recunoscută independența Provinciilor Unite în tratatul de pace de la Westfalia. În 1648, Spania a

4

cedat, de asemenea, nordul Brabantului cu Breda și o parte din Limburg cu Maastricht. Luptându-se

încă pentru independență și implicați în lupta dintre Calvinism și Protestantism, olandezii și-au pus

temelia imperiului lor comercial și colonial. Compania Indiei de Est olandeze a fost înființată în 1602 și Compania Indiei de Vest olandeze, în 1621. Căderea Antwerpului sub regulile și drepturile spaniole

de a controla estuarul Scheldt le-a oferit supremație porturilor olandeze, în special Amsterdamului.

Comercianții olandezi au negociat pe fiecare continent și au acaparat piața schimbului. Provinciile

unite și-au deschis porțile pentru refugiații religioși, în special evrei portughezi și spanioli, dar și

hughenoților francezi, care au contribuit la prosperitatea Olandei în secolul al XVII-lea.

Cu bogăția materială a venit și o epocă culturală de aur. Rembrandt, Vermeer, Jacob van

Ruisdael, Frans Hals și mulți alții au dus arta olandeză pe culmi. Universitatea Leiden a câștigat

renume european, filozofii Descartes și Spinoza, precum și juristul Hugo Grotius, au fost activi în

Provinciile Unite. Prințul Frederick Henry, care l-a înlocuit după moartea fratelui său, Maurice, în

1625, ca șef de stat(Stadhouder), a fost, la rândul său, urmat de către fiul său, prințul William al II-lea,

în 1647. Moartea acestuia de variolă în 1650, a deschis calea pentru oponenții Casei de Orania pentru

a-și relua drepturile asupra provinciilor și a statului, în general. Jan de Witt, liderul politic al statelor

olandeze, care a fost ales în 1652, a condus Republica Olandeză pentru următorii 20 de ani. Pentru a

preveni recâștigarea autorității de către prințul William al III-lea de Orania, de Witt, prin edictul din

1667, a încercat să abroge postul de șef al statului în Olanda și să îndepărteze casa de Orania de

putere. Însă, în ciuda prevederilor edictului, în urma dezastruosului război din 1672 cu Franța și

Anglia Wilhem al III-lea a fost ales șef al republicii olandeze, ceea ce a dus la căderea lui de Witt.

Administrarea lui de Witt a fost în mare măsurǎ îngreunată de către războaiele Olandei cu

Anglia (1652-54, 1664-67), apariția primelor acte de navigație engleze (1651) și rivalitatea

comercială olando-engleză. Tratatul de la Breda (1667) a fost avantajos pentru Olanda, care a câștigat

privilegii de negoț și i-a fost recunoscută posesia Surinamului. Olanda a ajuns în vârful puterii politice

formând în 1668 Tripla Alianță cu Suedia și Anglia, fapt care l-a forțat pe Louis XIV al Franței să

oprească războiul împotriva Spaniei.

Louis XIV s-a răzbunat, începând în 1672 al treilea război olandez în care Franța a luat Țările de

Jos. În apărare, olandezii și-au deschis digurile și au inundat țara, creând un baraj pentru apă care

virtual era impenetrabil. De Witt a căutat să negocieze pacea dar a fost ucis de către o mulțime a

5

urmașilor Portocalei. Șefia de stat a fost reinstaurată lui William III (de asemenea rege al Angliei

după 1689). Războiul a devastat provinciile dar prin tratatul de la Nijmegen (1678–79), olandezii au

obținut o importantă concesiune din partea Franței

Olanda a luptat din nou cu Louis XIV în Războiul Marii Alianțe (1688–97) și în Războiul

Succesiunii Spaniole. La moartea lui William III șefia de stat a fost încă o dată suspendată și statul

general a recuperat controlul asupra guvernului dar, în 1747 partidul republican a pierdut puterea și

William IV de Orania a devenit ereditar șef de stat. În secolul 18 legătura comercială, militară și

culturală a Provinciilor Unite în Europa au scăzut în timp ce cele ale Franței și ale Angliei au crescut.

Olanda s-a aliat cu Anglia în revoluția Americană și ca rezultat a pierdut mai multe colonii prin

Tratatul de Pace de la Paris 1783. În 1806 Napoleon I a înființat Regatul Olandei și l-a făcut pe fratele

sǎu, Louis Bonaparte, rege. Bonaparte a fost detronat în 1810 și regatul a fost anexat de către Franța.

Capitularea Germaniei din mai 1945 a fost urmată de imediata reîntoarcere a reginei și a

cabinetului. Olanda a devenit membrǎ a Națiunilor Unite în 1945 și în 1957 a intrat într-o alianță cu

Belgia și Luxemburg, care a devenit în 1958 Uniunea Economică Benelux. Țara a participat de

asemenea la crearea organizației ce a devenit mai târziu Uniunea Europeană și în 1949 a intrat în

brenda.1

2. Particulatitatile si dezvoltarea dreptului administrativ olandez

În Olanda, atât sistemul de drept administrativ, cât și protecția legală împotriva administrației, au

fost expuse unui număr de influențe străine. Până în zilele noastre, sistemul olandez prezintă urme ale

dreptului englez - și în ultimul timp – al sistemelor din Franța și Germania.

1 Tarile de jos http://ro.wikipedia.org/wiki/Olanda

6

La mijlocul secolului al XIX-lea a fost stabilită clar o distincție între dreptul privat și dreptul

public. În capacitatea sa de autoritate fiscală, statul a acționat prin intermedilul procedurilor de drept

privat, iar când acționa ca autoritate publică, exercita puteri de drept public. Protecția legală împotriva

administrației putea fi căutată înaintea tribunalelor ordinare, care aveau jurisdicție pentru toate

problemele care implicau drepturi de proprietate sau plângeri referitoare la plata de datorii. Pentru

restul, plângerile puteau fi adresate organelor superioare ale executivului, în particular Coroanei, care

emitea o hotărâre judecătorească după analiza opiniei Raad van State (Consiliul de Stat olandez). Ca

rezultat al creșterii intervenției statului la sfârșitul sec. al XIX-lea s-a dovedit că protecția legală era

nesatisfăcătoare. În scopul obținerii de compensații pe motivul intervenției ilegale a administației,

dreptul privat era considerat la cumpăna dintre secole, ca fiind corpul de legi aplicabil în mod normal,

corp care se aplică și autorităților publice. Prevederi de drept administrativ specifice erau

complementare prin natură și constituiau excepția.

Trecerea de la un stat liberal bazat pe guvernarea legii la un stat al bunăstării a presupus

dezvoltarea de noi instrumente pentru asigurarea de servicii și în scopuri de planificare, ce nu puteau fi

acomodate satisfăcător teoriei de drept privat sau teoriei tradiționale de drept administrativ, care era

cuplată la actul administrativ, privit ca un corp de legi complementar și excepțional, a pierdut teren în

favoarea unui sistem independent de drept administrativ, care acoperea și domeniul asigurării

serviciilor, ocupând o poziție intermediară între intervenția statului și dreptul contractelor.

Dezvoltarea unui drept administrativ cu substanță proprie a fot înfăptuită în secolul XX prin

promulgarea unor legi privind protecția legală împotriva administrației. Au fost stabilite inițial

tribunale administrative speciale (pentru procese privind textele și pentru probleme referitoare la

asigurările sociale) și autoritățile ce aveau responsabilitatea de a rezolva reclamațiile au fost create în

interiorul administrației însăși. În 1962/63, posibilitațile de a contesta deiziile autorităților centrale au

fost extinse și apropiate unei proceduri cvasi-judecătorești. În 1976, a fost creata o secție

judecătorească a Raad van State, inspirată de modelul francez, având jurisdicție pentru a judeca

contestații referitoare la decizii administrative.

Protecţia legală a cetăţenilor în faţa abuzurilor administraţiei se realiza prin tribunalele ordinare

care exercitau jurisdicţia în materie de proprietate, plata datoriilor, iar în rest jurisdicţia se exercita în

urma plângerilor la organele executive superioare, până la Coroană care pronunţa o hotărâre

judecătorească după ce analiza opinia Consiliului de Stat.

7

La sfârşitul sec. XIX dreptul privat era aplicat in general pentru a obţine compensaţii în urma

intervenţiei ilegale a executivului, în vreme ce prevederile de drept administrativ erau complementare,

constituind excepţia. Treptat, în urma extinderii serviciilor publice administrative, dreptul public

devine un sistem propriu şi independent ce guvernează acest sector alături de dreptul contractelor. Sec.

XX marchează apariţia legislaţiei administrative privind protecţia legală a cetăţeanului împotriva

executivului, jurisdicţia fiind exercitată de tribunalele administrative speciale (în materie de taxe şi

asigurări sociale). În paralel s-a accelerat reglementarea procedurală şi instituţională a rezolvării

reclamaţiilor pe cale administrativă, faţă de organele locale, apoi centrale, chiar în baza unei proceduri

cvasi-judecătoreşti.

În 1970 a fost creată o secţie judecătorească a Consiliului de Stat, după model francez, având

jurisdicţie în materia contestaţiilor vizând deciziile administrative.

Izvoarele dreptului administrativ

Baza dreptului constituțional și administrativ în Olanda este Constituția din 17 februarie 1983.

Constituția din 1815, care fusese în vigoare până la acea dată, în ciuda nenumăratelor amendamente,

și-a pierdut o mare parte din autoritate. În multe departamente, înfăptuirea noii Constituții a produs

ajustări la realitatea constituțională existentă. Nu au fost făcute modificări fundamentele privind tipul

de stat sau forma de guvernământ – monarhie constituțională și parlamentară, responsabilitate

ministerială individuală - și au fost menținute prioritatea dreptului statuar și independența justiției. De

o importanță particulară pentru dreptul administrativ a fost extinderea acelor chestiuni care, conform

art.89, au fost rezervate legiuitorului. Articolul 110 a ridicat la statutul de lege constituțională

principiul referitor la administrație, care fusese deja recunoscut prin statut. Articolul 107 prevede că

„statutele vor conține legi referitoare la dreptul administrativ general”. Această prevedere trebuie să fie

înțeleasă ca o injuncțiune pentru a legifera aici, în condițiile absenței în continuare a unui cod general

de drept administrativ, care fusese deja considerat necesar de J.R. Thorbecke, autor de specialitate care

urma să devină ministru în 1971. În orice caz, din 1983, un comitet legislativ stabilit de guvern a fost

angajat în munca de formulare a unui set de prevederi de drept administrativ general. Acest comitet și-

a prezentat primul raport intermediar în octombrie 1985.

Pe lângă Constituție, un alt izvor de drept important al dreptului administrativ, este legea

referitoare la acțiunile împotriva deciziilor administrative. Legea conține, între altele, o definiție a

8

conceptului de „decizie administrativă” și specifică patru motive pentru a acționa în vederea

revendicării judecătorești:

- decizia violează o prevedere care are aplicabilitate generală;

- luând decizia respectivă, corpul administrativ și-a folosit în mod clar puterea în alt scop decât cel

prevăzut prin statut.2

Constituţia din 1983 consacră monarhia constituţională şi parlamentară recunoscându-se natura

publică a administraţiei si necesitatea elaborării de statute privind dreptul administrativ general, deşi

lucrările pentru elaborarea unui cod general sunt mult întârziate.

Legea referitoare la acţiunile împotriva deciziilor administrative (contenciosul general) indică

motivele unui astfel de demers judiciar şi anume :

• decizia încalcă o prevedere generală ;

• scopul actului diferă de cel al legii ( statutului);

• decizia contravine ideii de administraţie competentă ;

• decizia nu a avut în vedere toate interesele implicate prin respectivul act;

Multe din aceste principii s-au dezvoltat în practica judiciară a instanţelor de drept comun şi a

celor administrative. Dreptul cutumiar are o relevanţă secundară ca izvor de drept dar nu pentru

dreptul administrativ general.

Aplicarea principiului legalităţii în activitatea administrativă

Statul de drept reprezintă puterea publică guvernată de propriile legi precum şi de reglementările

sau acordurile internaţionale la care acel stat este parte. Statul de drept democratic este guvernat de

legi care se legitimează prin voinţa reprezentanţilor naţiunii aleşi în mod liber, caracterizat prin

separaţia puterilor în stat, pluralismul politic, o gamă largă de drepturi, libertăţi şi inviolabilităţi

recunoscute cetăţenilor săi, precum şi garantarea reală a acestora pe fondul unui control riguros a

respectării lor în caz de încălcare, inclusiv din partea autorităţilor menite a le apăra.

O caracteristică esenţială a statului de drept este acţiunea principiului legalităţii în conformitate

cu care toate subiectele de drept, persoane fizice sau juridice, cetăţeni sau străini, particulari sau

oficiali, autorităţi sau organizaţii neguvernamentale trebuie să respecte în relaţiile lor legea, precum şi

toate celelalte acte juridice şi măsuri întemeiate pe lege aplicabile raporturilor sociale in care se afla.

2 Olanda http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/stiinta-administratiei/olanda-geografie-272076.html

9

În Olanda ca şi în Germenia principiul legalităţii administraţiei este recunoscut. Desigur, există

în acest sens, primatul legii scrise, promulgate de Coroană şi de Adunarea Generală, care se impune în

faţă de orice altă sursă derivată de drept.

Principiul constituţional al separaţiei puterilor şi distincţia funcţiilor fundamentale ale acestora,

realizate conform Constituţiei, obligă administraţia să acţioneze numai în temeiul legii scrise, iar

drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi limitate administrativ numai în baza acesteia.

Emiterea reglementărilor administrative se face numai în temeiul şi în vederea aplicării legii scrise.

Primatul legii scrise este afectat, conform Constituţiei (art.94), de tratatele internaţionale la care

Olanda este parte, în cazul în care legislaţia nu se pune în acord cu prevederile din tratate şi din decizii

ale organizaţiilor internaţionale.

3. Structurile administrative

Olanda este o monarhie constituțională din anul 1815, după ce între 1581 și 1806 au fost o

republică (țara a fost ocupată de Franța între 1806 și 1815).

După 1980, Olanda este reprezentat de regina Beatrix, succesoarea reginei Juliana. Teoretic,

regina numește membrii guvernului. Practic, o dată cunoscute rezultatele alegerilor parlamentare, se

formează guvernul de coaliție (această etapă poate dura câteva luni), urmând ca acesta să fie

recunoscut de regină.

Parlamentul este compus din două camere. Membrii celei de-a doua camere (Tweede Kamer)

sunt aleși prin vot direct o dată la patru ani. Senatul, prima cameră (Eerste Kamer), are o importanță

mai mică. Reprezentanții acesteia sunt aleși indirect de către parlamentele provinciale (care la rândul

lor sunt alese direct de asemenea o dată la patru ani). Cele două camere formează adunarea Stărilor

Generale (Staten Generaal).

Partide politici cele mai mari sunt Partidul Popular pentru Libertate și Democrație din Olanda,

Partidul Muncii și Partidul crestin-democrat.

3.1 Prezentarea particularitatilor Parlamentului Olandez

Olanda este omonarhie constitutionala ereditara, cu un sistem de guvernare parlamentar,

conform constitutiei intrate in vigoare la 17.02.1983

Parlamentul bicameral este tradiţional în Europa, el fiind determinat de diversitatea socio-

teritorială şi de existenţa unor puternice comunităţi regionale care au impus necesitatea unei duble

10

reprezentări (una naţională şi una regională) şi a unei proceduri care să implice participarea a două

camere drept garanţii ale protecţiei minorităţilor.

Parlamentul olandei exercita o mare parte a puterii legislative si poate sa controleze si o parte

a activitatii guvernamentale.

Parlamentul Olandei se numeste Statul General si este format din doua camere numite

simplu :Prima Camera si a doua Camera

• Prima Camera-este formata din 75 de membrii alesi dintre membrii celor 12 consilii ale

provinciilor

• Camera a doua-reuneste 150 de membrii alesi prin vot direct pentru un mandat de 4 ani.Este

considerata mai importanta in comparatie cu prima camera.

Dupa Guvern a doua Camera a Parlamentului are dreptul de a initia legi si dreptul de a le

amenda.In practica 90% dintre propunerile administrative sunt initiate de catre guvern pe care le trimit

ulterior celei de a doua camera a Parlamentului.Propunerile sunt dezbatute in una din cele 29 de

comisii,in care parlamentarii isi desfasoara cea mai mare parte a activitatii.Aceste reuniuni sunt de

obicei publice.Fiecare propunere legislativa a Guvernului este dezbatuta cu ministrul implicat

direct.Comisia poate organiza o audiere publica pentru acea propunere.Ca o prima regula,procesul de

vot se realizeaza prin participarea ambelor Camere.Cand o propunere este acceptata de de a doua

cameraa Parlamentului,aceasta este trimisa Primei Camere pentru discutia pe comisii la acest nivel.In

sesiunea plenara Prima Camera ia decizia referitoare la propunere,dar fara sa faca vreo modificare de

continut deoarece legea nu-i da acest drept.Dupa aprobarea in Parlament,Monarhul confirma

propunerea legislativa si o publica in Ziarul National.Se intampla frecvent ca o propunere legislativa

sa devina lege dupa dezbateri destul de lungi care uneori dureaza cativa ani.

Atunci cand propunera porneste de la Statul General procedura este aproximativ asemanatoare

desi nu in totdeauna Guvernul poate sa intervina in dezbaterile parlementare.In afara de rolul sau

important in procesul legislativ ,principala componenta a Statului General este aceea de monitorizare a

Guvernului pe care o exercita in diverse forme.

Parlamentul poate interpela membrii Guvernului fie in scris fie oral,direct,poate initia cercetari

parlamentare,formarea de comisii si poate propune motiuni.

Cea mai importanta functie a Primei Camere a Parlamentului olandez este competenta de a

revizui si de a controla .Aceasta inseamna ca deciziile celei de a doua Camera pot fi analizate de Prima

Camera.

11

Daca membrii celei de a doua Camera sunt in mare parte profesionisti,cei din prima Camera nu

au o pregatire speciala iar pozitia in Camera implica o activitate suplimentara pentru care primesc

diurne pentru perioada pe care se desfasoara activitatea.Seful Camerei primeste un salariu fix.

Pentru desfasurarea activitatii,parlamentarii sunt ajutati de 29 de comisii permanente.In

principal seful celei de a Doua Camera decide numarul membriilor din fiecare comisie

permanenta,actiune pentru care seful Camerei consulta Prezidiul Camerei si partidele politice.

In afara acestora se pot constitui si Comisii speciale,cum ar fi cea de determinare a nivelului

cheltuielilor Guvernului,comisii pentru dezbaterea unor probleme specifice

constitutionale,politice,administrative.In ultimii ani numarul lor a fost redus foarte mult de la 50 la 5

comisii speciale.

Prima Camera a Parlamentului are constituite 19 comisii pemanente si doua comisii

speciale.Deciziile in legatura cu marimea si competenta acestora sunt luate urmand aceeasi procedura

ca si pentru a doua Camera.

In desfasurarea activitatii,Camerele sunt sustinuta de un Secretar si echipa lui.Fiecare secretar

este numit de Camera si nu poate fi membru al Statului General.El este reponsabil pentru

pregatirea ,redactarea deciziilor Camerei si pentru obtinerea avizelor tehnice de procedura ,pentru

asistarea sefilor camerelor,prezidiului si comisiilor.Fiecare comisie este asistata de un secretar sau

adjunctul sau.Secretarul celei de a doua Camera nu este numai seful Biroului sau dar si cel care sustine

din punct de vedere organizatoric camera,urmarind toate serviciile de secretariat ,libraria

parlamentara,serviciile de stenografie.In desfasurarea acestor activitati sunt implicati in total 400

angajati,pentru a doua camera,in timp ce pentru prima numarulul personalului este mai mic.3

3.2 Institutia sefului statului in Olanda

Potrivit unei axiome a dreptului public, devenită aproape dogmă, statul nu poate fi conceput fără

un şef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice.

În dreptul public modern, analiza instituţiei şefului de stat este strâns legată de forma de

guvernământ, noţiune prin care se răspunde în mod obişnuit la întrebarea: cine exercită puterea

suverană în stat: o singură persoană (monocraţia), un grup de persoane (oligarhia) sau poporul, prin

reprezentanţii săi aleşi (democraţia)?

3 Parlamentul Olandei http://www.scribd.com/doc/30379210/Parlamentul-Olandei-vs-Parlamentul-Germaniei#download

12

Astfel, şeful de stat a cunoscut şi cunoaşte fie organizări unipersonale, fie organizări colegiale,

cei care au ocupat sau ocupă această înaltă demnitate statală fiind numiţi preşedinţi, regi, principi,

regenţi, emiri, împăraţi, etc.

În statele organizate pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, sistemul statal este construit

pe cele trei mari puteri, puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, şeful statului

fiind încadrat de regulă, în puterea executivă.

Explicarea instituţiei şefului de stat trebuie realizată în funcţie de structura executivului şi de

locul şefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă şi relaţia popor, parlament, şef de stat.

Privind forma de guvernământ ca modalitatea în care sunt constituite şi funcţionează autorităţile

publice o raportăm, de principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu

puterea legiuitoare.

Treptat, noţiunea a dobândit şi semnificaţia definirii Statului din punctul de vedere al modului de

desemnare a conducătorului său şi a legăturilor acestuia cu celelalte autorităţi statale.

Semnificaţia funcţiei de şef al Statului pentru administraţie, îndeosebi în cadrul monarhiilor

constituţionale, poate fi avută în vedere sub trei aspecte. În primul rând, chiar dacă atribuţiile sale nu

sunt decât pur reprezentative, el are un rol important în relaţiile externe, rol integrat într-o manieră

sau alta în administraţia care l-a însărcinat cu această competenţă.

Posibila sa intervenţie în procedura legislativă constituie o verigă, uneori esenţială, a unui sistem

în cadrul căruia buna funcţionare cade în sarcina unui secretariat alguvernului, indiferent de

denumirea exactă şi poziţia acestui din urmă organism.

În sfârşit, şeful statului, prin stabilitatea funcţiei sale şi autoritatea sa morală, reprezintă, uneori,

alături de armată, celălalt pilon important al aparatului de stat, pe care mecanismele democraţiei

parlamentare sunt însărcinate să-l anime şi să-l facă să funcţioneze într-un sens liberal.

In monarhia constitutionala, ca in cazul Olandei, avantajul acestui mod de desemnare a şefului de

stat constă în asigurarea unei serioase stabilităţi la vârful Statului şi în faptul că este vorba despre o

persoană total depolitizată. Totuşi, acest lucru nu este valabil decât ţinând cont în acelaşi timp de

personalitatea monarhului şi de conjunctura politică, ca şi de voinţa sau lipsa de voinţă a partidelor

politice de a face din chestiunea monarhică o chestiune politică.

Referitor la succesiune, se consacră principiul primului născut legitim, art.25 din Constituţia OLANDEI.

Rolul politic al şefului de stat se reduce deci la posibilitatea de a permite clasei politice să

beneficieze de sfaturile unui bărbat (sau unei femei) ce dispune de o experienţă politică fără egal, rol

13

care îi permite să influenţeze direct alegerea şefului guvernului, în caz de criză guvernamentală gravă

care apare mai frecvent în OLANDA.

În ce priveşte intervenţia în activitatea legislativă a şefului de stat, sancţionarea, ratificarea sau

promulgarea unei legi nu conferă şefului de stat decât o putere nominală de refuz, cu variaţii

nesemnificative. Totodată, Constituţia OLANDEI precizează că proiectele de legi pot fi iniţiate de

către Regină în numele său sau de Camera inferioară a Parlamentului

În OLANDA, puterea suveranului astfel cum rezultă din Constituţie, se aseamănă net cu cea

specifică monarhiei britanice, aspect pe care practica de Stat îl confirmă.

În ce priveşte puterea executivă, aceasta aparţine reginei şi minştrilor, cu deosebirea că regina nu

este responsabilă pentru actele sale dar miniştrii sunt. Atât primul-ministru cât şi ceilalţi miniştri sunt

numiţi şi revocaţi prin decret regal.

La întrebarea dacă Regele conduce cu adevărat, răspunsul este însă negativ, deoarece, miniştrii

formează Consiliul de Miniştri, prezidat de Primul-ministru, care determină politica generală a

Guvernului. Membru al Guvernului, monarhul sancţionează actele acestuia, trebuind să fie informat,

dar nu să se implice în elaborarea lor. Cu ocazia deschiderii sesiunii parlamentare şi pronunţării

discursului tronului, expunând politica Guvernului, este prezentat programul Primului-ministru şi al

Consiliului.

Legile şi decretele sunt semnate de regină şi contrasemnate de primul-ministru sau de miniştri.

Suveranul dispune de un drept de veto, sau în orice caz, de dreptul de a cere o a doua deliberare

asupra legilor, deşi Constituţia nu conţine precizări cu privire la acest drept.

3.3 Administratia publica centrala

Problema tradiţională pe care o ridică orice organizare administrativă este aceea de a şti dacă

sarcinile de îndeplinit vor fi încredinţate unei singure administraţii de Stat sau dacă acestea vor fi

distribuite între mai multe organisme, dispunând fiecare de autorităţi proprii, pentru diferite porţiuni

din teritoriu.

În mod obişnuit, identificăm o administraţie de stat şi o administraţie locală.

La nivelul Statului vom distinge: a). organisme administrative centrale reprezentate de

structuri guvernamentale şi structuri ministeriale; b). organisme administrative specializate şi c).

organisme administrative periferice (serviciile exterioare sau deconcentrate). La nivel local vom

identifica autorităţi locale de bază şi autorităţi locale intermediare.

14

Dacă examinăm organizarea şi funcţionarea guvernelui olandez dupa criteriul reglementării

constituţionale, distingem ca Constituţia Olandei reglementează pe larg aceste aspect.

Puterea executivă aparţine reginei şi cabinetului. Premierul şi miniştrii sunt numiţi şi revocaţi

prin decret regal. Structura administraţiei olandeze are în vedere caracterul unitar al statului şi

descentralizarea executivului local.

În Olanda, Primul-Ministru, precum şi ceilalţi membri sunt numiţi prin decret regal,

contrasemnat chiar de Primul-Ministru, fapt care constituie o inadvertenţă juridică.

Autorităţile publice sunt constituite în trei nivele, administraţia de stat, cea a provinciilor,

precum şi cea municipală.

Consiliul de miniştri este format din premier, care prezidează şedinţele, şi miniştri. Faţă de

executiv operează principiul responsabilităţii colective, dar fiecare ministru răspunde şi personal în

faţa parlamentului.

Autorităţile provinciale şi municipale sunt subiect al supravegherii statului, iar un comisar regal

supraveghează, la nivelul provinciei, modul de aplicare a directivelor emise de guvern.

Autorităţile locale se bucură de o mare autonomie şi treptat li se atribuie noi şi sporite

responsabilităţi, experimentate la acest nivel şi care contribuie, astfel, la dezvoltarea dreptului

administrativ.

Adunările provinciale şi consiliile municipale sunt alese pe patru ani, iar primarii sunt numiţi

prin decret regal. Tot prin acest act pot fi anulate deciziile organelor locale contrare legii. La nivel

local şi provincial anumite impozite revin acestor autorităţi.

În anumite state, serviciile şefului de Guvern se constituie într-un minister, având un ministru în

fruntea sa. In OLANDA, Ministerul afacerilor generale este coordonat direct de către Primul-ministru.

In OLANDA, competenţa pentru stabilirea reglementărilor generale referitoare la funcţia publică

aparţine Ministerului de Interne ocupindu-se şi de eventualele negocieri salariale cu organismele

reprezentative ale funcţionarilor.

În OLANDA, anumite servicii centrale ale statului nu se află la Haga, ci în alte oraşe. Putem

menţiona cu titlu de exemplu, Serviciul de înmatriculare al vehiculelor şi cel al taxelor asupra

vehiculelor automobile, care se situează la 100 km. de Haga.

Serviciile exterioare sau deconcentrate ale administraţiei sunt acele servicii (birouri, sub-direcţii,

direcţii) integrate în ierarhia administraţiei ministeriale, dar repartizate pe ansamblul teritoriului, în

funcţie, mai ales, de densitatea populaţiei etc.

15

Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite.

Aceste limite sunt inerente, unele având o determinare economică obiectivă, iar altele fiind

determinate de considerente politice.

Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul

autonomiei locale fiind chiar unul dintre acestea. De aici, legătura organică care trebuie să existe între

autonomia locală şi lege, între interesele locale şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se

explică de ce în toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale cu gradul cel mai

mare de extensie se află un reprezentant al Statului, mai exact al executivului, cu rolul de a veghea

asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv ale comunităţilor

autonome. In OLANDA, Comisarul Reginei este Reprezentantul Guvernului în teritoriu4

4. Principiile organizării administraţiei publice locale în Olanda

Structura administraţie în Olanda este trasată de principiul statului unitar descentralizat.

Autorităţile publice sunt organizate pe trei nivele – administraţia destat, administraţia provinciilor şi

administraţia municipalităţilor. Autorităţile provinciale sunt subiect al supravegherii statului, însă cu

toate acestea, ele se bucurăde o mare libertate. Noile responsabilităţi pentru administraţie sunt

introduse, înmajoritatea cazurilor, la nivel local. Pe lângă autorităţile locale, mai există şicorporaţiile

profesionale, care din punct de vedere organizatoric sunt la acelaşi nivelcu municipalităţile şi sunt

subiectul supravegherii de către autorităţile provinciale şi destat.În 1851 vor fi adoptate legile privind

provinciile şi comunele prin care va fireglementată autonomia acestora, ele având un statut asemănător

cu cel actual. Actuala Constituţie a Olandei, adoptată în 1983, stabileşte fundamentele autonomiei

locale şireglementează şi principiul subsidiarităţii.În Olanda se remarcă tendinţa de fuziune a

comunelor, pentru creştereaeficienţei şi eficacităţii administraţiei locale de bază, observându-se astfel

că de lanumărul de 1200 de comune câte existau în 1851, astăzi s-a ajuns la 636.5

Comuna (neerlandeză gemeente) este cea mai mică diviziune administrativă a Olandei. Mai

multe comune formează o provincie.

4 Dana Apostol Tofan, Institutii administrative europene, note de curs, Bucuresti, 2008, p. 16- 405 Melinda Sasz, Sisteme administrative comparate, suport de curs, univ. din Petrosani, 2008, p. 25

16

Comunele au fost creeate de Napoleon, care căuta să unifice diviziunile administrative in

Imperiul său. În 1811, fiecare comună olandeză trebuia să aibă un minim de 500 locuitori. În ultimele

decenii administrația olandeză a realizat reducerea numărului comunelor printr-o serie de fuziuni,

numărul acestora fiind redus până la 441, la 1 ianuarie 2009.

Legea fundamentală (Grondwet) și Codul Comunelor (Gemeentewet) fixează cadrul de

funcționare, precum și drepturile și obligațiile administrației.

Fiecare comună este condusă de un consiliu municipal ales prin sufragiu direct odată la 4 ani.

Numărul consilierilor (raadsleden) depinde de numărul de locuitori, fiind de minim nouă și de maxim

patruzeci și cinci (Amsterdam, Rotterdam, Haga și Utrecht). Ședințele consiliului sunt publice.

Aleșii sunt în general membrii fie ai unei filiale locale a unui partid politic național, fie membrii

ai unui partid politic local.

Primarul (burgemeester) este propus de către ministrul de interne și numit de către coroana

olandeză prin decret regal, pe o perioadă de șase ani. Primarul prezidează consiliul, fără a face parte

însă din acesta. Este asistat de adjuncți (wethouders) numiți de către consiliu. Numărul adjuncților

depinde de numărul de locuitori ai comunei.

Există mai multe tipuri de comune în funcșie de numele acestora:

comune formate dintr-un ora ș sau sat mai important , ce a dat numele comunei, și o serie de

alte localități adiționale; de exemplu: comuna Utrecht, este formată din orașul propriu zis Utrecht și

satele De Meern, Haarzuilens, Vleuten.

comune cu nume dublu, ale căror cele mai importante localități sunt cele două care au dat

numele comunei;de exemplu: comuna Pijnacker-Nootdorp, este formată din satele Pijnacker și

Nootdorp.

comune formate din mai multe localități, dar numele comunei nu este dat de nici una dintre

acestea; de exemplu: comuna Smallingerland este formată din orașul Drachten și localitățile limitrofe

Boornbergum, De Tike, De Veenhoop, De Wilgen, Drachtstercompagnie, Goëngahuizen,

Houtigehage, Kortehemmen, Nijega, Opeinde, Oudega, Rottevalle și Smalle Ee.6

6 Comunele Olandei http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunele_Olandei

17

5. Funcţia publica

Funcţionarul public este titularul unei funcţii publice de natură executivă sau administrativă,

deşi aceasta din urmă mai poate fi deţinută şi de alte categorii de funcţionari (de exemplu,

parlamentari, prezidenţiali) ori de demnitari sau aleşi locali.

Funcţia publică reprezintă o concretizare a modului de înfăptuire a unui serviciu public, văzut ca

activitate înfăptuită în vederea realizării unui interes general naţional sau local. Ea este denumită

diferit25 ca, de exemplu, în Franţa „founction publique” (funcţia publică), în Marea Britanie „civil

servant” – „service” (serviciul civil) sau în Germania „öffentlicher Dienst” (serviciu public).

În Europa continentală regimul juridic al funcţiei publice reflectă concepţia statală, de drept

public, în vreme ce în Marea Britanie concepţia liberală, este prioritar contractualistă. În privinţa

gradului de cuprindere a persoanelor ce exercită funcţia publică distingem:

• o primă grupă unde funcţia publică este sinonimă cu personalul administrativ (Belgia, Franţa,

Grecia, Irlanda, Olanda, Portugalia şi Spania);

• o a doua grupă în care se face delimitare între funcţionarii cu statut de drept public, pe de o

parte, şi angajaţii şi lucrătorii din administraţie supuşi regulilor din dreptul muncii, pe de altă parte

(Germania, Luxemburg);

• o a treia grupă unde funcţia publică se rezumă doar la agenţii civili ai statului, cu pondere

redusă în totalul personalului administrativ (Marea Britanie).7

Indiferent de denumirea funcţiei şi funcţionarului public, de clasificarea ori de modul de

recrutare al acestora, există anumite caracteristici comune tuturor.

1. numirea unilaterala din partea autorităţilor centrale, teritoriale, locale sau a comunităţii care

investeşte persoana.

2. persoana face parte dintr-o autoritate, instituţie sau serviciu public.

3. persoana se află în raporturi ierarhice de supra şi subordonare în cadrul instituţiei respective.

4. este supusă unui regim de drept public în privinţa atribuţiilor exercitate şi a disciplinei de

serviciu pe care o respectă.

5. ocuparea funcţiei se face pe o perioadă nedeterminată, de regulă, până la încetarea raportului

de serviciu prin pensionare.

6. este salarizată sau îndemnizată pentru activitatea depusă.

7 Dana Apostol Tofan, „Instituţii administrative europene”, C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.154, 168

18

8. conflictele de serviciu sunt supuse unei jurisdicţii administrative sau de contencios

administrativ la instanţele de judecată.

Olanda, permite nominalizarea şi cu titlul temporar pe funcţie

Accesul la funcţia publică

În Olanda recrutarea se efectuează frecvent prin evaluări. Prima etapă a procedurii de recrutare

este aceea de a pune în aplicare procesul de selecţie din cadrul propriului organism. Postul vacant nu

face obiectul unui anunţ decât dacă nu există candidaţi valabili sau dacă se doreşte în mod specific

recrutarea unei persoane din afara organizaţiei. Totuşi, în general nu există nici o dificultate pentru a

putea prevedea posturile vacante datorită personalului intern. În mod obişnuit, un nou funcţionar este

mai întâi numit temporar, pentru o perioadă de probă de maximum doi ani. La sfârşitul acestei

perioade, el poate fi numit definitiv.

Conditiile de acces in functia publica

În general, cunoaşterea limbilor oficiale ale statelor este una dintre condiţiile de acces la funcţia

publică. În anumite state membre, cunoaşterea limbii statului angajator este un imperativ legal.

Oricum, aceasta este de fapt necesară pentru a permite funcţionarului a-şi îndeplinească sarcinile.

Virsta. Aproape toate statele membre fixează limite de vârstă minime şi maxime pentru accesul

la funcţia publică, cu excepţia Olandei.

Experienta profesionala. Este posibil ca un candidat să fi primit deja o experienţă profesională în

sectorul public sau privat al statului membru în care el postulează sau în alte state membre. Astfel,

apar trei cazuri în care este important de ştiut dacă această experienţă practică este luată în considerare.

O experienţă profesională anterioară poate influenţa în mod favorabil decizia recrutării, clasificarea

după sistemul vechimii şi dreptul la promovare.

În toate statele membre, o experienţă profesională oarecare reprezintă unul dintre criteriile de

selecţie a personalului, chiar dacă această experienţă este de natură să consolideze capacitatea

candidatului de a satisface exigenţele cerute de postul vacant. În Olanda, experienţa profesională este

un factor mult mai important deoarece nici o condiţie minimă pentru formare nu este fixată pentru un

anumit nivel. Acest fapt se aplică, procedurilor de recrutare referitoare la posturile de acces la o carieră

iar în cazul recrutării pe toată această perioadă.

19

Evoluţia carierei. Prin „evoluţia carierei“ se înţelege: promovarea verticală, progresul salarial şi

mobilitatea orizontală şi geografică. În Olanda promovarea în timpul carierei nu este organizată în

funcţie de un sistem fixat în prealabil.

Mobilitatea. Printre altele, în Olanda, au fost concepute diverse instrumente şi puse în aplicare

pentru

a promova mobilitatea temporară. Ca exemplu, cităm:

• echipele de proiect, grupuri de funcţionari care sunt afectate pentru o scurtă perioadă

proiectelor speciale. Apoi, aceşti funcţionari revin la posturile lor (Belgia, a recurs la această tehnică);

• colaborarea structurală cu agenţiile interimare de lucru;

• acordurile de cooperare dintre ministere în vederea schimbului de personal special calificat sau

redundant.

au fost create centre de mobilitate pentru a ajuta personalul excedentar să găsească locuri de

muncă în alte părţi

În Olanda mobilitatea geografică sau profesională cu sau fără schimbare de angajator este

frecventă şi uşor realizabilă. În acest grup de ţări, opţiunile pentru mobilitate sunt numeroase.

Transferul de la un departament la altul este frecvent. În cadrul reformei structurale a funcţiei publice,

Olanda a început promovarea mobilităţii funcţionarilor. Pentru posturile de nivel înalt, o schimbare de

posturi şi de sfere de responsabilitate este una dintre condiţiile de avansare.

Formarea profesionala. Formarea personalului public datează din anii ’60, atunci când reforma

administrativă s-a înscris pe ordinea de zi a funcţiei publice. Nevoile de formare ale funcţionarilor vor

incita administraţiile din ţările Uniunii Europene să-şi pună în aplicare sistemul de formare. Aceste

sisteme sunt diferite de la o ţară la alta. Ele sunt, într-adevăr, pe larg determinate de către sistemul

funcţiei publice din fiecare ţară.

Deşi, în general, sistemele funcţiei publice rezultă din tradiţia administrativă, un anumit număr

de alţi factori influenţează organizaţia generală a sistemelor de formare: structura guvernamentală (stat

centralizat, stat federal), regimul personalului funcţiei publice (sistemul carierei, sistemul

caracteristicilor structurale diferite) statutul personalului (statutul funcţionarului, statutul contractual)

condiţiile de acces la funcţia publică (selectarea prin concurs, selectarea prin intermediul candidaturii)

nivelul de educaţie impus prin recrutare (formarea iniţială generală, formarea iniţială specializată)

condiţionarea strategiei, filozofia, chiar structura formării, strategiile formării.

Strategiile formării

20

În sistemul carierei, formarea îmbracă în general o importanţă structurală mai mare decât în

sistemul caracteristicilor structurale diferite. Într-adevăr, condiţiile de acces la funcţia publică în

primul sistem (recrutarea prin concurs şi nivelul de educaţie) impun ca o formare pentru un post să fie

necesară să pregătească personal recrutat pentru munca în funcţia publică. În sistemul cu caracteristici

structurale diferite, formarea poate avea mai puţină importanţă, în măsura în care se trece la recrutarea

personalului care posedă o educaţie adecvată pentru un anumit post. Oricum, chiar aceşti „specialişti“

pot avea nevoie de o anumită formare de-a lungul vieţii active, pentru a fi la curent cu noile tehnologii

sau alte schimbări. Acesta este cazul Olandei în care, chiar dacă nu există o adevărată politică de

formare continuă, ministerele şi alte organisme publice integrează din ce în ce mai mult în sistemele

lor de perfecţionare cadre prin programele de formare la locul de muncă.

Formarea continuă vizează îmbogăţirea şi aprofundarea permanentă a cunoştinţelor generale şi

profesionale ale personalului administraţiei publice, calificarea competenţelor în anumite domenii de

activitate (ansamblu de cunoştinţe, experienţe şi aptitudini) pentru a-i permite asumarea în mod

eficient a funcţiilor ocupate. Formarea continuă poate fi obligatorie, facultativă sau poate condiţiona o

promovare. În Olanda, guvernul are datoria să ofere oportunităţi, iar funcţionarul are dreptul la un

concediu cu menţinerea salariului.

Structuri responsabile de politica de formare

Din punct de vedere teoretic, acestea aparţin de organismele publice responsabile de funcţia

publică şi de politica de personal pentru elaborarea politicilor de formare. In Olanda, Ministerele de

Interne se ocupă de acest fapt în administraţiile anglo-saxone, politica de personal şi de formare este

realizată de Comisia pentru Funcţia Publică. În practică, alţi actori din cadrul funcţiei publice

(sindicate, ministere tehnice, organisme consultative) pot, în egală măsură, să contribuie la definirea

politicii de formare.

Olanda a liberalizat complet sistemul de formare a cadrelor de conducere, precum şi metodele de

selectare a acestora. Fiecare instituţie îşi organizează formarea conform obiectivelor sale şi recurge la

orice centru de formare public sau privat oferind servicii de formare pertinente faţă de scopurile

urmărite.8

8 Danielle Bossaert, Christoph Demmke, Koen Nomden , Robert Polet, Funcţia publică în Europa celor cincisprezece: Noi tendinţe şi evoluţii, European Institute of Public Administration/ Institut européen d’administration publique Maastricht, the Neth,2001

21

Bibliografie

1. Dana Apostol Tofan, Institutii administrative europene, note de curs, Bucuresti, 2008

2. Dana Apostol Tofan, „Instituţii administrative europene”, C.H. Beck, Bucureşti, 2006

3. Melinda Sasz, Sisteme administrative comparate, suport de curs, univ. din Petrosani, 2008

4. Danielle Bossaert, Christoph Demmke, Koen Nomden , Robert Polet, Funcţia publică în Europa celor

cincisprezece: Noi tendinţe şi evoluţii, European Institute of Public Administration/ Institut européen

d’administration publique Maastricht, the Neth,2001

5. Tarile de jos http://ro.wikipedia.org/wiki/Olanda

6. Comunele Olandei http://ro.wikipedia.org/wiki/Comunele_Olandei

7. Olanda http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/stiinta-administratiei/olanda-geografie-272076.html

8. Parlamentul Olandei http://www.scribd.com/doc/30379210/Parlamentul-Olandei-vs-Parlamentul-

Germaniei#download

22