1. CARACTERISTICA GENERALA A SISTEMULUI DE PLANIFICARE. CLASIFICAREA PLANIFICARII

Planificarea efectuată la nivel ştiinţific corespunzător este considerată funcţia de bază a managementului. Pentru a desfăşura o activitate eficientă, unitatea economică trebuie să aplice un anumit sistem de planificare.

Prin planificare la nivelul întreprinderii se înţelege programarea, organizarea, coordonarea şi conducerea pe bază de plan a activităţii economice.

Este imposibilă activitatea unei unităţi economice fără a avea la bază un plan bine elaborat sau fără a desfăşura o anumită activitate de planificare.

Un plan bun, în opinia businessmanului canadian L.Doyle, este una din condiţiile de bază ale succesului oricărei firme. A pătrunde pe piaţă cu producţia, fără a avea un plan de acţiune bine elaborat şi calculat înseamnă un eşec garantat.

Presupunerea că piaţa exclude planificarea nu este argumentată. Din contra, în lupta concurenţială, pentru a exclude pierderea clienţilor, piaţa impune producătorii să planifice foarte minuţios activitatea sa. Mecanismul de piaţă acţionează mult mai dur decât repartizarea centralizată a resurselor, în care factorul subiectiv joacă un rol primordial. Despre aceasta ne vorbeşte experienţa firmelor străine.

Planificarea economică are un caracter complex, definirea ei sub diferitele sale aspecte necesitând o clasificare după mai multe criterii.

I. Un prim criteriu de clasificare a sistemei de planificare este în raport cu obiectivele de dezvoltare. Se evidenţiază.

a) planificare strategică: se realizează de obicei la nivelul conducerii de vârf, pe un termen lung;

b) planificare tactică - acţiunile şi activităţile operative ce trebuie efectuate pe perioade mai scurte.

II. După orizontul de timp la care se referă:

a) planificare de perspectivă. Au ca obiect elaborarea planului pe o perioada de mai mulţi ani (3-7) şi cu repartizarea principalilor indicatori economici pe ani. Deoarece la elaborarea planului de perspectivă nu pot fi cunoscute toate elementele tehnice şi economice şi deoarece în viaţa economică au loc în mod continuu schimbări, se impun actualizarea indicatorilor cuprinşi în planul de perspectivă la realităţile concrete. Aceasta se realizează practic prin planurile anuale a căror elaborare formează conţinutul planificării curente.

b) planificarea curentă - precizează pentru perioade de un an indicatorii care rezultă din planificarea de perspectivă a unităţii industriale.

c) planificare operativă - se elaborează pe un trimestru, o lună, decadă, săptămână, schimb, oră.

III În raport cu nivelul ierarhic la care se efectuează:

a) planificare de corporaţie. Are un caracter strategic, cuprinzând în obiectivele sale prevederi pentru toate firmele pe care le grupează.

b) planificare la nivelul de unitate economică.IV. În raport cu modul de formalizare:

a)planificare formală - atunci când există un sistem bine pus la punct cu compartimente specializate, folosind metode şi tehnici bine determinate de indicatori economici.

b)planificare informală - nu are un caracter de continuitate, nu este obligatorie, folosiridu-se metode ce pornesc de la competenţa celor ce lucrează. Se utilizează, de obicei, în întreprinderile mici şi mijlocii.V In raport cu continutul activitatii de planificare

a)planificare tehnico-economică sau agregată se referă la stabilirea principalilor indicatori cantitativi şi calitativi ai activităţii unităţii industriale.

b) planificarea operativ-calendaristică. Reprezintă acea parte a planificării interne care se ocupă cu elaborarea planului de activitate a diferitelor unităţi ale întreprinderii (secţii, ateliere, sectoare, locuri de muncă) pe termene scurte ( lună, decadă, zi, schimb, oră). Concretizează şi asigură îndeplinirea indicatorilor prevăzuţi în planul de dezvoltare economico-socială..

2. PLANUL DEZVOLTARII ECONOMICO- SOCIALE A UNITATII ECONOMICE.ORDINEA ELABORARII

La nivelul unei unităţi economice, în cadrul unei planificări formale se poate elabora un plan de dezvoltare economică socială, prin cuprinsul căruia se precizează indicatorii de bază cantitativi şi calitativi, ce urmează să fie realizaţi, termenele de realizare, resursele ce vor fi utilizate, nivelul prevăzut al costurilor şi al profiturilor.

Cu cât mai minuţios sunt elaborate toate compartimentele planului, cu atât mai uşor e de realizat, necesită resurse mai puţine, asigură o calitate înaltă.

Pentru elaborarea planului unităţii economice este necesară atât informaţie externă, cum ar fi cercetările de marketing, prognozele, precum şi informaţia internă:

mărimea şi structura capacităţii de producţie; numărul personalului, calificarea lui; starea financiară; necesarul de mijloace circulante ş. a.Luând în consideraţie experienţa pozitivă a întreprinderilor ce folosesc planificarea

formală, un plan de dezvoltare economico-social poate avea următoarele secţiuni:

1. Producţia industrială: fabricarea şi realizarea;2. Capacitatea de producţie şi gradul de utilizare a acesteia;3. Măsuri în vederea introducerii progresului tehnico-ştiinţific;4. îmbunătăţirea calităţii producţiei şi a produselor;5. Aprovizionarea tehnico-materială şi desfacerea;6. Investiţii şi construcţii capitale,7. Planul muncii şi al salarizării:

- asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă;

- productivitatea muncii;

- salarizarea;

8. Activitatea economică externă;9. Costuri de producţie, beneficiul şi rentabilitatea;10.Organizarea protecţiei mediului ambiant;11.Dezvoltarea socială;12.Planul financiar.

Aceste secţiuni au un caracter indicativ, putând fi extinse sau restrânse în funcţie de politica de folosire a planificării la nivelul întreprinderii.

Planul producţiei industriale reprezintă baza de la care porneşte elaborarea celorlalte compartimente ale planului unităţii economice. În practică, numărul compartimentelor

planului şi denumirea lor diferă în funcţie de mărimea întreprinderii, de apartenenţa ramurală şi tradiţiile existente, dar conţinutul activităţii de planificare nu se schimbă.

3. PLANUL PROGRAMA DE PRODUCTIE : IMPORTANTA, CERINTELE DE BAZA PENTRU ELABORARE. UNITATI DE MASURA IN EXPRIMAREA INDICATORILOR

Funcţia de bază a unităţii industriale este obţinerea unei anumite producţii,executarea unor lucrări, care să satisfacă cerinţele consumatorilor pe piaţa dedesfacere.Programa de producţie determină volumul de producţie necesar înperioada de plan, corespunzător după nomenclatură, sortiment şi calitate cerinţelorplanului de vânzări.Nomenclatura reprezintă enumerarea agregată a produselor fabricate deîntreprindere.Sortimentul serveşte pentru detalierea producţiei în tipuri, desene.Sortimentul se schimbă mai des ca nomenclatura.Planificarea sortimentului înseamnă determinarea raportului cantitativ întrediferite feluri de produse.Planificarea programei de producţie constă în determinarea sortimentuluiproduselor, cantităţii, perioadei de timp în care urmează să fie livrată producţia pepiaţă.Programa de producţie e formată din 2 compartimente:_ Planul de fabricare în unităţi naturale (convenţional-naturale)_ Planul de fabricare în unităţi valorice.Problema principală cu care se confruntă în elaborarea acestei secţiuni alplanului este posibilitatea de a desface producţia fabricată. Se evidenţiază:· produse pentru desfacerea pe pieţe anonime (de obicei, cantităţi mari deproduse);· produse executate la comanda beneficiarilor şi plătite de ei;· forma combinată.Importanţa planului “ Programa de producţie “ este determinată deurmătoarele momente:a) Secţiunea “ Programa de producţie “ concentrează misiunea unităţiieconomice.b) Prin modul şi măsura în care se reuşeşte să cuprindă în nomenclaturaproduselor, sub raport cantitativ, calitativ şi a termenului, anumite produsecare să corespundă cerinţelor consumatorilor şi să asigure funcţionarea înmod normal a unităţii economice depinde şi viabilitatea şi profitabilitateaacesteia.c) Prin conţinutul indicatorilor acestei secţiuni se determină conţinutul şimărimea celorlalţi indicatori, ce caracterizează activitatea unităţiieconomice (necesarul de materiale, de personal etc.).Pornind de la importanţa acestei secţiuni, se impun anumite cerinţe pentrucalcularea indicatorilor planului:1. Asigurarea fabricării unor produse cu caracteristici calitative superioarecare să satisfacă cerinţele consumatorilor pe diferite segmente de piaţă.2. Asigurarea fabricării unor astfel de produse care ar permite o folosireraţională a resurselor materiale, înlocuirea materialelor deficitare, scumpesau de import cu altele nedeficitare, mai ieftine sau existente în ţară.3. Introducerea în plan a unor produse noi, pe baza studiilor de marketing,

care ar asigura reducerea costurilor de producţie.4. Asigurarea specializării întreprinderii şi a subunităţilor pentru executareaunor grupe de produse asemănătoare.Elaborarea planului producţiei industriale se efectuează în câteva etape:1) Se precizează nomenclatura producţiei de fabricat, a cantităţii şi calităţiirespective. Aceasta se referă atât la produsele care se încadrează înmisiunea şi strategia elaborată, cât şi la produsele a căror nomenclatură aputut fi estimată prin prognoze sau comenzi.2) Elaborarea planului de producţie în unităţi fizice cu defalcareacalendaristică.3) Determinarea stocurilor de producţie neterminată. Se are în vederenecesitatea asigurării unei activităţi neîntrerupte, ritmice.4) Stabilirea capacităţilor de producţie, compararea producţiei prevăzute cumărimea capacităţilor de producţie, determinarea gradului de utilizare aacesteia.5) Elaborarea măsurilor tehnico-organizatorice care să asigure condiţiilenecesare pentru îndeplinirea planului de producţie.6) Crearea cadrului organizatoric şi precizarea modului de efectuare acontrolului sistematic asupra îndeplinirii planului producţiei fabricate .

Programul de producţie reprezintă un document scris în care se înscrie nomenclatura produselor, cantitatea, calitatea şi termenele de producere şi realizare.

Planul de producţie poate să cuprindă următoarele elemente:

Produsele, piesele sau subansamblurile, care corespund specializării întreprinderii şi răspund cerinţelor pieţei;

Comenzile primite de la diferite întreprinderi, ex. O întreprindere constructoare de maşini produc diferite piese de rezervă pentru utilaje;

Diverse activităţi cu caracter industrial către alte întreprinderi, ex. Există secţia de constructori;

Schimbarea stocurilor de producţie industrială.Planul de producţie are ca principal obiectiv armonizarea prevederilor bugetului cu

capacitatea de producţie a întreprinderii. . In condiţiile satisfacerii cit mai complete a cererii de piaţă si a utilizării cit mai complete a capacităţii de producţie. Exista mai multe strategii de planificare a producţiei. Toate pot fi grupate in 2 (strategii pure):

1. Strategia de urmărire a cererii 2. Strategia de prognozare a unei producţii trimestriale constante care sa fie egala

cu cererea trimestriala medie.În cazul primei strategii producţia trimestriala planificata este identica cu cererea

estimata pentru aceasta perioada.1. Daca cererea > Oferta planificata muncitorii vor lucra supraplan. Daca Cererea

este mica – muncitorii vor fi folosiţi neintegral.2. În cazul creşterii sau descreşterii cererii la întreprindere vor fi concediate sau

angajat personal.Avantaj: lipsesc stocurile de producţie finitaSe acoperă cererea pe fiecare trimestru deoarece nu exista deficit sau surplus de

producţie.

În cazul a doua strategii se fac calcule din care rezulta cererea medie care este constanta.

1. Cererea > producţia fabricata in trimestru – avem un deficit;2. Cererea < producţia fabricata pe trimestru – stoc de produse.Pentru a evita acesta situaţie – produsele din stoc se folosesc la acoperirea

cererii nesatisfacerii in alt trimestru.

Unităţile de măsură folosite pentru dimensionarea producţiei întreprinderii sunt:1. Naturale (fizice)2. Conventional-naturale3. Valorice4. De timp de munca1. Unit. naturale – acelea unitati de masura ce corespund destinatiei şi însuşirilor naturale ale produselor. Aceste unităţi de măsură servesc la elaborarea planului aprovizionare tehnico-materiale, la întocmirea balanţelor materiale, la determinarea gradului de utilizare a resurselor. Ex: m, m2, m3, kg, tone, bucătţ, etc.2. Unit. conventional-naturale – care se folosesc pentru exprimarea volumului total al unei producţii considerate omogene din punct de vedere al materiei prime, al procesului tehnic, sau al destinaţiei produselor. O unitate conv.-naturala – este – o unitate de măsură fizica al unui produs considerat etalon. Transformarea producţiei în unit. conv.-naturale = produsul cantităţii de produse exprimate în cantităţi fizice cu coeficientul de transformare. Avantaj: el prezintă o sfera mai larga de aplicare pentru determinarea volumului de producţie.3. Unit. valorice – care sunt folosite obligatoriu pentru dimensionarea producţiei. Cu ajutorul lor se poate determina volumul unei producţii neomogene, nivelul productivităţii muncii, volumul producţiei realizate, rentabilitatea ş.a. Exprimarea producţiei în unităţi valorice se face cu ajutorul preturilor de livrare. In activitatea de planificare se folosesc de regula preturile curente care caracterizează preturile existente in perioada de planificare. Preturile date folosesc la determinarea costului producţiei fabricate, volumului ei, rentabilităţii. Pentru a putea compara date din diferite perioade preturile curente se corectează cu anumiţi indicatori de transformare obţinându-se preturile comparabile. Ex: lei, mii lei, mln. lei, mii USD, mii Euro, etc.4. Unit. de timp de muncă – care exprima volumul producţiei prin cantitatea de munca necesara executării ei. Om /ore, om-zile-normate. Pentru obţinerea volumului de munca necesar pentru realizarea producţiei se înmulţeşte cantitatea producţiei pentru fiecare fel de produs în unităţi naturale cu norma de timp pe unitate de produs.

4.Unitățile de măsură în elaborarea planului ”Programa de producție”. Domeniu de utilizare

In practica planificării producţiei se utilizează un şir de indicatori exprimaţiin anumite unităţi de măsură.Cea mai variată este exprimarea indicatorilor in unităţi naturale sau fizice.Ei exprimă destinaţia şi insuşirile naturale ale produselor şi se exprimă in unităţicorespunzătoare. De exemplu, 2000 m2 de ţesătură, 100 t fontă, 1 mln kwh energieelectrică ş.a. In acest caz, parametrii de bază sunt m2 , t, kwh ş.a.Producţia in unităţi naturale se stabileşte distinct pe fiecare produs sau pegrupe omogene de produse, servind la elaborarea planului de aprovizionaretehnico-materială, la intocmirea balanţelor materiale, la determinarea gradului deutilizare a capacităţilor de producţie ş.a.Exprimarea fizică a rezultatelor activităţii unităţii industriale este efectuată şi

in unităţi convenţional-naturale. Aceste unităţi se folosesc pentru exprimareavolumului total al unei producţii considerate omogene. O unitate convenţionalnaturalăreprezintă o unitate de măsură fizică a unui produs considerată in modconvenţional ca etalon pentru o grupă de produse cu caracteristici asemănătoare.De exemplu, cărbunele in cărbune de o anumită putere calorică, tractoarele – intractoare convenţionale de o anumită putere etc.Transformarea producţiei in unităţi convenţional-naturale se efectuează prininmulţirea cantităţii de producţie exprimată in unităţi fizice, a fiecărui produs cu uncoeficient de transformare.Pentru determinarea acestor coeficienţi se pot folosi diferite criterii, caraportul intre cantitatea de muncă necesară pentru executarea unei unităţi deprodus, intre puterea calorică, costuri de producţie ş.a.Unităţile de timp de muncă reprezintă acele unităţi de măsură care exprimăvolumul producţiei planificate prin cantitatea de muncă necesară executării ei, deregulă, in om-ore sau om-zile normate.Indicatorii exprimaţi in unităţile de măsură, indicate mai sus, prezintăanumite avantaje:1. Forma simplă de exprimare, care permite identificarea, lansarea şi urmărireacomenzilor şi contractelor.2. Oferă posibilitatea efectuării de corelaţii cu alţi indicatori ai activităţiieconomice, cum ar fi: consumul de materii prime, materiale, energie, timp demuncă, costurile, profitul.3. Stă la baza calculării indicelui volumului fizic al producţiei pe grupe deproduse.Aceşti indicatori prezintă şi unele limite:nu cuprinde volumul total al activităţii desfăşurate de un agent economic,neincluzand, de exemplu, stocul producţiei neterminate;nu diferenţiază rezultatele in funcţie de performanţele calitative aleproduselor;nu oferă posibilitatea caracterizării sintetice a rezultatelor nici la nivelulagenţilor economici şi cu atat mai mult la nivele superioare de agregare.Unităţile valorice reprezintă unităţile folosite in mod obligatoriu pentruexprimarea producţiei. Cu ajutorul lor se determină volumul şi dimensiunea uneiproducţii neomogene, nivelul productivităţii muncii in condiţiile unei producţii variate.

5. INDICATORII VALORICI AI PRODUCTIEI INDUSTRIALE. CARACTERISTICA

INDICATORII VALORICI AI PRODUCŢIEI ÎNTREPRINDERII

Din rândul indicatorilor valorici principali la nivelul unităţii industriale facparte:· producţia marfă fabricată;· producţia globală;· producţia netă;· producţia marfă încasată (producţia realizată).Producţia marfă fabricată (Veniturile totale din activitatea de bază).Exprimă valoric rezultatele finale (produse finite, semifabricate, lucrări industriale)livrate sau destinate livrării către alte unităţi, la export sau pe piaţa internă ori

folosite în sectoarele neindustriale ale întreprinderii.În producţia marfă se includ:a) valoarea produselor finite destinate livrării, prin utilizarea materiei prime,materialelor proprii sau achiziţionate;b) valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi;c) valoarea lucrărilor cu caracter industrial, executate pentru diferiţi clienţi dinafară;d) valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilajele şi mijloacelede transport proprii;e) valoarea pieselor de schimb, executate de întreprindere, destinate a ficonsumate pentru reparaţii capitale.Produsele finite reprezintă acele produse a căror prelucrare a fost terminatăîn unitatea respectivă şi sunt destinate livrării la alţi agenţi economici sauconsumate în sectoarele neindustriale din unitatea respectivă.Lucrările cu caracter industrial includ activităţi prestate pentru alţi agenţieconomici, şi pentru sectoarele neindustriale din unitatea respectivă. Aceste lucrăriau drept scop restabilirea valorii de utilizare a unor produse ori ridicareaperformanţelor calitative ale unor produse existente prin operaţii de finisare,vopsire etc.Indicatorul producţiei marfă prezintă avantaje legate de faptul că exprimăîntregul volum al producţiei unităţii industriale, indiferent de unitatea naturală deexprimare, elimină influenţele exercitate de posibila schimbare a destinaţiei unorproduse (de exemplu, consum intern sau livrare din afară). Totuşi acest indicatornu poate cuprinde modificările soldului producţiei neterminate, şi prin urmare, nupoate fi utilizat cu o maximă eficienţă la agenţii economici cu producţia complexăşi cu ciclu lung de fabricaţie.Producţia globală (PG)PG include toate elementele care se includ în producţia marfă, la care se maiadaugă:- creşterea sau descreşterea stocurilor de semifabricate şi combustibil dinproducţia proprie;- creşterea sau descreşterea stocurilor de producţie neterminată.Producţia neterminată reprezintă un element intermediar între materiaprimă şi semifabricat ori între semifabricat şi produsul finit şi reprezintă producţiea cărui proces de execuţie nu a fost terminat, procesul tehnologic fiind în curs dederulare.Semifabricatele - reprezintă produse obţinute din producţia proprie, care auparcurs unul sau mai multe stadii de prelucrare şi care fie trec la următoarele secţiipentru terminarea prelucrării în vederea obţinerii unui produs finit, fie sunt livrateca atare altor agenţi economici.Producţia netă (PN) - reprezintă valoarea nou-creată în activitateaproductivă.PN poate fi calculată prin două metode:a) Metoda de producţie (indirectă). PN se calculează ca diferenţă dintrevaloarea PG şi cheltuielile materiale:PN = PG - ChMCheltuielile materiale:- materii prime şi materiale;- combustibil, energie, apă;- servicii prestate de alte unităţi;- alte cheltuieli materiale.

b) Metoda de repartiţie (metoda directă). PN se calculează prin însumareadirectă a elementelor componente:_ retribuţiile;_ contribuţiile asupra retribuţiilor;_ contribuţii la fondul de cercetare ştiinţifică;_ profitul net;_ alte elemente ale muncii vii.Producţia marfă încasată (producţia realizată (PR) - exprimă valoareaproducţiei livrate într-o perioadă de timp şi pentru care s-au efectuat completoperaţiunile de decontare între producător şi beneficiar.Din producţia marfă se scade modificarea stocurilor de producţie finită ladepozit şi modificarea stocurilor de producţie descărcată, dar neplătită

Producţia - marfă caracterizează volumul producţiei industriale care va fi finalizat intr-o anumita perioada. In el sunt incluse:Pf – valoarea produselor finite destinate livrării;Pc – valoarea prelucrării materiei prime şi a materialelor primite de la clienţi;Sev – valoarea semifabricatelor din producţia proprie destinate livrării;Li – valoarea lucrărilor cu caracter industrial;R – valoarea reparaţiilor capitale terminate, executate pentru utilajele şi mijloacele

proprii;Ps – valoarea pieselor de schimb, executate de întreprinderea industrială, destinate a fi

consumate pentru reparaţii capitale.PM=Pf +Pc+Sev+Li+R+Ps ,

Volumul planificat al producţiei – marfă în preţuri curente poate fi determinat prin următoarea relaţie:

PM p=∑i=1

n

Qi⋅Pi+S , unde

Q – volumul producţiei fabricate în unităţi naturale;Pi – costul unitar al produsului “i”;n – numărul sortimentelor;S – valoarea altor lucrări cu caracter industrial.Producţia globală:PG=PM+(S f−S i )+(N f−N t ) , undeSf, Si – stocurile de semifabricate, respectiv la finele şi la începutul perioadei de

gestiune;Nf, Ni – stocurile de producţie neterminată, respectiv, la finele şi începutul

perioadei de gestiune.Producţia netă reprezintă valoarea nou-creată în activitatea de producţie.

Poate fi calculată prin 2 metode:1. Metoda de producţie (indirectă):PN=PG−Cm , undeCm – valoarea cheltuielilor materiale. În cadrul cheltuielilor materiale luate în

consideraţie pentru calculul producţiei netă intră valoarea următoarelor elemente: materii prime şi materiale; combustibil, energie, apă; servicii prestate de alte unităţi; amortizarea fondurilor fixe;

alte cheltuieli materiale.2. Metoda de repartiţie (metoda directă)PN=B+∑Cv , undeCv=R+C r+ I r+C fc+Av , undeB – beneficiul net;Cv – suma cheltuielilor cu munca vie;R – retribuţiile;Cr – contribuţiile asupra retribuţiilor;Ir – impozitul pe fondul de retribuţie;Cfc – contribuţii la fondul de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică;Av – alte elemente ale muncii vii.Producţia realizată exprimă valoarea producţiei livrate într-o perioadă de

timp şi pentru care s-au efectuat complet operaţiunile de decontare între producător şi beneficiar.

PR=PM−(N epf−Nepi )−(Sdf−Sdi ) , undeNepf, Nepi – producţia finită livrată beneficiarului, neplătită (adică nu s-a încheiat

procesul de decontare între beneficiar şi furnizor), respectiv la finele şi începutul anului;

Sdf, Sdi – producţia finită ce nu a fost livrată şi se află la depozitul întreprinderii, respectiv la finele şi începutul anului.

6. PRODUCTIVITATEA MUNCII SI PLANIFICAREA EI DUPA FACTORII TEHNICO-ECONOMICI

Nivelul de pregătire şi modul de utilizare a lucrătorilor şi a timpului de lucru se manifestă în mod nemijlocit în productivitatea muncii: Productivitatea muncii reprezintă eficienţa cu care se cheltuieşte munca vie şi se exprimă fie prin raportarea producţie obţinute (Q) la cheltuielile de timp de munca (T) efectuate pentru obţinerea producţiei, prin relaţia

W=QT

fie prin cheltuielile legate de consumul de muncă pe unitate de produs.

În funcţie de modul de exprimare a volumului producţiei, se disting mai multe metode de calcul al productivităţii muncii:

în unităţi natural, natural-convenţionale unităţi de timp de muncă, unităţi valorice.

După modul de exprimare a timpului de lucru, se deosebesc productivitatea muncii orară, zilnică, lunară.

A. Calculul nivelului productivităţii muncii în funcţie de modul de exprimare a volumului de producţie.

1) Productivitatea muncii exprimată în unităţi naturale se calculează prin raportarea volumului de producţie exprimat în unităţi naturale (Qn) la cheltuielile de

muncă (T). W=Qn

T

Se obţine în acest fel cantitatea de produse, exprimată în unităţi naturale (t, buc, kg, m etc.) ce revine unui lucrător sau în unitatea de timp de muncă. Poate fi utilizat acest indicator în ramurile industriale care realizează producţie omogenă.

Avantajele acestui indicator.

1. Exprimă precis nivelul productivităţii muncii2. Oferă comparaţii în timp şi cu alte unităţi3. Permit comparaţii pe plan internaţional.

Dezavantajul:Utilizarea acestui indicator are un domeniu limitat de aplicare datorită neomogenitătii producţiei şi specificităţii exprimării în unităţi naturale.

2). Productivitatea muncii calculată în unităţi natural-convenţionale

Acest indicator se calculează în cadrul întreprinderilor care realizează o mare varietate de produse într-un număr mare de tipodimensiuni. Transformarea producţiei din unităţi naturale în unităţi natural-convenţionale se realizează cu ajutorul unor coeficienţi de echivalare stabiliţi pe baza raportului dintre consumul de manoperă al diferitelor produse şi consumul de manoperă al produsului considerat etalon.

3). Planificarea în unităţi de timp de muncă presupune exprimarea producţiei industriale în unităţi de timp de muncă normat.

Pentru determinarea nivelului productivităţii muncii se raportează volumul producţiei astfel calculat, la timpul de muncă (T), exprimat pentru obţinerea producţiei respective, conform relaţiei:

W=∑i=1

n

qi⋅tni

T , în care:

q. - cantitatea de produse, pentru fiecare produs "i"

tni - numărul de om-ore pe produs (norma de timp)

Avantajul acestei metode:

1. Permite concordanţa deplină dintre volumul de muncă încorporat în valorile naturale şi cheltuielile de muncă efectuate pentru realizarea acestora.

Dezavantajul: Datorită volumului mare de muncă, modificărilor rapide a normelor de timp de muncă, modului de organizare a evidenţei precum şi a altor cauze generale de cooperare şi combinare a producţiei fac ca această variantă de calcul să aibă o sferă restrânsă de aplicabilitate.

4). Productivitatea muncii calculată în expresie valorică

Relaţia de calcul se exprimă,

W=∑i=1

n

qi⋅p i

T în care:

qi - volumul fizic al producţiei

pi - preţul unitar

T - cheltuielile de timp de muncă

Această variantă are o largă arie de aplicabilitate.

Această metodă are şi unele dezavantaje pe de o parte determinate de limitele şi inconvenientele indicatorilor valorici, iar pe de altă parte de influenţa unor factori cum ar fi sortimentele, modificarea volumului cooperării, schimbarea structurii organizatorice etc.

B. Calculul nivelului productivităţii muncii în funcţie de modul de exprimare a timpului de lucru.

Al doilea element necesar pentru calculul nivelului productivităţii muncii îl reprezintă cheltuielile de timp de muncă (T). Ele pot fi exprimate prin durata timpului. în acest fel se poate calcula nivelul productivităţii muncii anuale, semestriale, trimestriale, lunare, zilnice sau orare.

Nivelul productivităţii muncii anuale se poate calcula prin raportarea volumului producţiei anuale exprimat în una din unităţile de măsură prezentate anterior, la numărul scriptic al muncitorilor rezultând producţia medie pe un muncitor şi pe an. în mod similar se poate calcula şi pe semestru, trimestru, luna sau zi de lucru.

Planificarea creşterii productivităţii muncii se bazează, de obicei, pe economia de timp de muncă, exprimată prin economia realizată de personal, realizate prin diferite măsuri tehnico-organizatorice şi include câteva etape.

I. Se calculează numărul de personal pornind de la volumul planificat de producţie (Qpl) şi productivitatea muncii în anul de bază (Wb), conform relaţiei:

Ppl=QplWb

II. Se calculează economia relativă de personal în urma influenţei măsurilor prevăzute în anul de plan:

a) datorită modernizării şi perfecţionării utilajului (E1);b) datorită unor măsuri de îmbunătăţire a folosirii fondului de timpde lucru (E2), conform relaţiei:

E2=Ftd−Ft iFt i

⋅Nm, în care:

Ftd, Fti - fondul de timp de muncă al unui lucrător, respectiv după şi înainte de introducerea măsurilor de îmbunătăţire

Nm - numărul total de muncitori

c) economia de personal datorită reducerii rebuturilor (E3) conform relaţiei:

E3=(1−100 %−Pv100 %−r )⋅Nm

, în care:

Pv, r - ponderea valorică a rebuturilor, în procente, în costul producţiei marfa, respectiv în perioada de bază şi cea de plan.

d) datorită modificării structurii producţiei (E4) conform relaţiei:

E4=(1−Tn2Tn1 )⋅Nma (⋅Nm)

, în care:

Tn2, Tnl - timpul normat pentru un leu producţie-marfa după şi înainte de modificarea structurală a producţiei

Nma - numărul muncitorilor ce lucrează în acord în condiţiile productivităţii anului de bază.

III. Se calculează economia totală de personal:

Etot=E1+E2+E3+E4+.. .. .+En

IV. Se determină numărul de personal în perioada de plan în condiţiile anului de plan

P=Ppl−E tot

V. Se calculează productivitatea muncii planificată, conform relaţiei

Wpl=QplP

VI. Se calculează ritmul creşterii productivităţii muncii în anul de plan în procente faţă de anul de bază

ΔW=WplWb

⋅100 %

De asemenea poate fi calculată creşterea productivităţii muncii ca urmare a economiei de personal, conform relaţiei:

ΔW= EtotP−Etot

⋅100 %

7.Direcții de creștere a productivității munciiDirecţii de creştere a productivităţii munciiCreşterea productivităţii muncii reflectă direcţia progresistă a mişcăriieconomice. Practic aceasta oglindeşte un dublu proces: pe de o parte mărireacantităţii de produse şi servicii ce se obţin la fiecare unitate de efort, şi pe de altăparte, micşorarea cheltuielilor cerute de producerea fiecărei unităţi de produs sauserviciu . Astfel, sporirea productivităţii muncii dă expresia concentratăperfecţionărilor ce au loc in condiţiile de producţie.La sporirea productivităţii muncii contribuie un număr variat de factori, printrecare principalele categorii sunt:1) Factorii tehnici, care au in vedere nivelul atins de ştiinţă, tehnică, tehnologiela un moment dat;2) Factorii economici şi sociali sunt cei legaţi de organizarea producţiei şi amuncii atat la nivel micro cat şi la nivel macroeconomic, condiţiile de muncă şiviaţă.3) Factorii umani şi psihologici, cei legaţi de pregătirea profesională, nivelul decultură, adaptabilitate la condiţiile de muncă, satisfacţia pe care le-o oferă aceasta,viaţa de familie, influenţa religiei şi a tradiţiei in alegerea meseriei.4) Factori naturali referitori la condiţiile de climă, fertilitatea solului,accesibilitatea resurselor naturale.5) Factori de structură care influenţează nivelul productivităţii muncii prinschimbările survenite in structura pe ramuri şi subramuri a economiei naţionale.Dintre căile de mărire a productivităţii muncii mai importante sunt :1) Automatizarea , robotizarea, promovarea tehnicilor noi – coordonateesenţiale ale progresului tehnic contemporan. Acestea atrag după sine sporireaproductivităţii deoarece asigură obţinerea unei productivităţi mai mari cu aceleaşicheltuieli de muncă, favorizează diminuarea celorlalte cheltuieli pe produs ingeneral, realizarea de economii, creşterea eficienţei, in condiţiile obţinerii unorproduse de calitate superioară.In această direcţie o mare importanţă o are conducerea automată şirobotizarea proceselor de producţie, realizarea de sisteme cu grade diferite delibertate şi complexităţi din ce in ce mai mari şi generalizarea prelucrării automatea informaţiilor. Prin aceasta se realizează combinarea sistemelor electronice cu celeinformatice. Dar intensificarea acestor lucruri nu e posibilă fără angajareaputernică a cercetării ştiinţifice. Numai ştiinţa şi tehnica avansată, pătrunse adancin toate activităţile impulsionează intreaga mişcare, asigură un ritm rapid şicomprimarea etapelor, reducerea inegalităţilor la nivelul productivităţii muncii.

2) Modernizarea capacităţilor de producţie existente, prin imbunătăţireaparametrilor săi tehnico funcţionali, in vederea reducerii consumului de materiiprime şi energie electrică, ridicarea gradului de siguranţă in exploatare, creştereavitezei de lucru.Avantajele modernizării capacităţilor de producţie existente in raport cuconstruirea de noi asemenea capacităţi derivă din faptul că prima acţiune,modernizarea, porneşte de la o bază tehnico - materială existentă, pe care odezvoltă şi o reinnoieşte, punand astfel mai bine in valoare, pe cand cea de-a douaopţiune, construirea de noi capacităţi porneşte de la zero, fiecare echipament, utilaj,instalaţie tehnologică necesară, trebuind să fie construită de la inceput, ceea cereclamă eforturi mari, atrage cheltuieli sporite. In plus, modernizarea capacităţilorde producţie existente se efectuează intr-un timp mai scurt, in comparaţie cusituaţia in care intregul obiectiv trebuie construit de inceput, fapt care permite caprin modernizare să poată fi accelerată aplicarea in practică a celor mai noi mainoi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Construirea unui obiectiv nou sepoate desfăşura pe intervale de caţiva ani, timp in care soluţiile tehnice adoptate,deşi iniţial erau performante, fiind in concordanţă cu cele mai noi realizări pe planmondial, pană să se materializeze, pot deveni vetuste. In plus modernizarea seconcentrează, de regulă asupra părţii active a utilajului, influenţand deci elementelecare realizează direct producţia materială. Datorită acestor avantaje, in ţăriledezvoltate atenţia principală e acordată investiţiilor de modernizare.3) Innoirea producţiei prin perfecţionarea caracteristicilor constructive,funcţionale, estetice, ergonomice, in vederea satisfacerii la un nivel inalt calitativare implicaţii şi asupra creşterii productivităţii muncii. Maşinile şi utilajele seinnoiesc la 5-6 ani in medie. Menţinerea in fabricaţie a unor produse cu un niveltehnic scăzut, realizate cu tehnologii invechite conduce la scăderea gradului decompetitivitate.4) Perfecţionarea organizării producţiei şi a muncii reprezintă un procescomplex, cu caracter dinamic de continuitate, care presupune adaptarea de cătreconducerile unităţilor economice a unui ansamblu de măsuri şi folosirea de metodeşi tehnici stabilite pe baze de studii şi calcule tehnico-economice, care ţin seama denoile descoperiri ale ştiinţei, in cadrul asigurării unui cadru optim funcţional, defolosire de către personalul ocupat a factorilor de producţie, in astfel de producţiicantitative şi calitative care să asigure utilizarea maximă a lor şi creşterea peaceastă bază a productivităţii muncii. Asigurarea unor fluxuri continue defabricaţie, , sincronizarea efectuării in timp a diferitelor activităţi, incărcareaoptimă a utilajelor, folosirea raţională a timpului de lucru, organizarea in condiţiioptime a activităţilor cu caracter auxiliar, imbunătăţirea activităţii de reparaţie şiintreţinere, asigurarea energiei necesare, aprovizionarea cu scule şi dispozitive alocurilor de muncă, perfecţionarea activităţii de transport intern şi depozitare,pregătirea de noi produse sau perfecţionarea celor existente (conceperea unormodele superioare atat in faza de proiectare şi execuţie a produselor, cum ar fiextinderea informaticii in proiectare), programarea producţiei, (folosirea unormetode eficiente de lansare a produselor in fabricaţie, de urmărire şi controlcalitativ al realizării programelor de producţie), imbunătăţirea organizării muncii(adoptarea unor măsuri şi metode care să asigure reducerea volumului de muncă,folosirea raţională a acestuia, precum: cooperarea in producţie, organizarealocurilor de producţie, normarea muncii, condiţii optime sub raport ergonomic şi altehnicii securităţii muncii).5) Pregătirea şi perfecţionarea resurselor umane. Valenţele pregătirii semanifestă concomitent, cumulat şi propagat, pe termen lung şi pe mai multe

planuri. In primul rand prin ridicarea nivelului de cultură şi cunoaştere a populaţiei,a pregătirii ei tehnico-profesionale in corelaţie cu nevoile de muncă ale sistemuluide economic şi cu aptitudinile resurselor umane ale societăţii. Formareaprofesională şi perfecţionarea continuă, a acesteia, reprezintă principala cale deautovalorificare şi dezvoltare a factorului uman, de valorificare superioară apotenţialului creativ al omului. De aceasta depinde receptivitatea şi viteza deadaptare la nou, reintegrarea rapidă a resurselor umane in alte activităţi utilesocietăţii. Tot el condiţionează ritmul, proporţiile şi eficienţa creativităţii tehnicoştiinţifice.Studii de economie a invăţămantului au pus in evidenţă contribuţiaimportantă pe care instrucţia şi pregătirea o aduc la creşterea producţiei.Cointeresarea materială condiţionează veniturile populaţiei de rezultatele lor inmuncă. In această direcţie, o importanţă deosebită o are aplicarea unui sistem derepartiţie care, pe de o parte, să determine cat mai corect mărimea salariuluifiecărui lucrător, adică ceea ce i se cuvine după munca depusă şi, pe de altă parte,să asigure un sistem de norme de muncă in pas cu progresul, prin care să sestabilească aportul fiecăruia la activitatea socială. Orice neglijare in acest domeniuse reflectă nefavorabil, mai devreme sau mai tarziu, in sensul unei insuficientecointeresări, atunci cand veniturile nu cresc corespunzător muncii depuse ca şi incazul insuşirii unor venituri mai mari decat activitatea desfăşurată, atrăgand dupăsine nerespectarea unei corelaţii economice fundamentale, anume acea dintre

creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului.

8 . PERSONALUL INTREPRINDERII: STRUCTURA SI CARACTERISTICA

Colectivul de oameni ai muncii dintr-o întreprindere este format din toţi cei cu care unitatea respectivă încheie contracte de muncă şi care sunt retribuiţi din fondul de retribuţie pentru munca depusă.

Gruparea forţei de muncă după locul şi rolul pe care îl are în procesul de producţie prezintă o importanţă deosebită, pentru dimensionarea raţională a numărului de lucrători şi pentru determinarea evoluţiei capacităţii de muncă a personalului muncitor.

În funcţie de modul de participare la procesul de producţie, personalul unei întreprinderi industriale se împarte în două mari categorii:

1) personalul din grupa industrial-productivă care desfăşoară lucrări legate de activitatea de bază a întreprinderii;

2) personalul din grupa sectoarelor cu caracter neindustrial (de ex., personalul cantinei etc).

Personalul din grupa industrial-productivă, la rândul său, poate fi structurală în felul următor:

• muncitori direct productivi, ce includ muncitorii care acţionează direct sau prin intermediul mijloacelor de muncă asupra obiectelor muncii în vederea modificării formei structurii, dimensiunilor sau compoziţiei chimice a acestora, în scopul obţinerii unor produse ce constituie profilul activităţi unităţii respective.

• muncitori de deservire. Include pe aceia care asigură întreţinerea clădirilor şi instalaţiilor aferente întreţinerea echipamentelor de birou, curăţenia spaţiilor de

producţie, vestiarelor, servicii pe ansamblu firmei, cum ar fi centrala telefonica, telex etc.

• personalul tehnic productiv cuprinde: maiştri şi alt personal de specialitate care conduc formaţii de lucru, personal tehnic şi de specialitate care asigură asistenţa tehnică, personal care asigură control tehnic de calitate în secţii şi ateliere etc.

• personalul tehnic, economic, de altă specialitate, administrativ, include personalul de conducere a firmei, personalul din compartimentele funcţionale (aprovizionare, desfacere etc), personalul de specialitate informatică, personalul din activitatea de proiect şi cercetare ce lucrează în cadrul atelierelor, laboratoarelor

• personalul de deservire generală este format din: curieri, liftieri, paznici, portari etc.

Pentru determinarea numărului de personal se utilizează divizarea lor în diferite categorii.

Modificările impuse de schimbarea în volumul şi structura activităţii unei organizaţii, pe de o parte, precum şi necesitatea asigurării cu personal calificat şi comparativ, pe de altă parte, determină necesitatea planificării pe diferite perioade de timp a necesarului de personal.

Pot fi evidenţiate trei etape necesare de a fi efectuate de către firmă:

1. previziunea necesarului de personal;2. compararea necesarului estimat cu rezervele de potenţiali candidaţi din

interiorul întreprinderii;3. stabilirea pe această bază a unui plan de pregătire (pentru cei din unitate) şi,

respectiv, recrutare (din afară).Prognoza resurselor umane este influenţată de domeniul de activitate la care se

referă, de sfera de cuprindere şi de orizontul ales. Elaborarea prognozei necesarului de personal trebuie să asigure respectarea unor cerinţe, cum ar fi cunoaşterea corectă a realităţii, existenţa unor date trecute, pe perioade suficient de lungi; eliminarea din calcul a datelor cu caracter accidental, folosirea concomitentă a mai multor metode de prognoză.

9. DIMENSIONAREA NECESARULUI DE PERSONAL CARE EXECUTA LUCRARI NORMATE

Se poate efectua după două metode:

a) metoda calculului grupat poate fi aplicat la întreprinderile cu o nomenclatură stabilă de producţie. Relaţia de calcul:

Nm=QplWpl , în care:

Nm - numărul de muncitori care execută lucrări normate;

Qpl - valoarea producţiei marfa planificată sau volumul planificat al producţiei în unităţi fizice;

Wpl - productivitatea muncii planificată pe muncitor în unităţi valorice sau fizice,

sau poate fi utilizată relaţia:

Nm= FtFt pers⋅Kin în care:

Ft - fondul total de timp de muncă necesar îndeplinirii sarcinilor de producţie planificate în ore-om:

Kin - coeficientul planificat de îndeplinire a normelor;

Ftpers - fondul de timp de muncă efectiv pe o persoană (ore-om/an)

b). metoda calculului detaliat

Această metodă necesită cunoaşterea volumului planificat al producţiei fizice, precum şi timpul normat pe fiecare produs în parte.

Nm=Qpl⋅NtBtl⋅Kin , în care:

Qpl - volumul producţiei planificate în unităţi fizice;

Nt - norma de timp pentru o unitate de produs;

Kin - procentul planificat de îndeplinire a normelor;

Btl - balanţa timpului de muncă planificat pe o persoană.

10. DIMENSIONAREA NECESARULUI DE PERSONAL CARE EXECUTA LUCRARI NENORMATE.

Stabilirea necesarului de muncitori care execută această categorie de lucrători se face pornind de la normele de servire sau de personal.

Nm=Nob⋅nsNd⋅Ktl , în care:

Nm - numărul muncitorilor care execută activităţi nenormate;

Nob - numărul obiectelor servite;

ns - numărul de schimburi lucrătoare;

Nd - norma de servire;

Ktl - coeficientul de folosire a timpului de lucru.

Coeficientul de folosire a timpului de lucru se calculează raportând timpul efectiv de

lucru anual al unui muncitor din categoria respectivă, la timpul nominal de lucru: Ktl= Btl

Tn

Tn – Timpul nominal reprezintă numărul de zile maxim disponibile din perioadă.

11.Dimensionarea necesarului de personal TESA.

Planificarea necesarului de personal tehnic, economic, de altă specialitate, administrativ (TESA)

Necesarul de personal din această categorie se stabileşte diferenţiat pentru funcţii de conducere şi pentru funcţii de execuţie pe baza normativelor de personal.

Se folosesc două metode:

a) Metoda indicator sau a coeficienţilor. Este mai puţin ştiinţifică, are un caracter statistic, stabilind necesarul pe diferite categorii de personal cu ajutorul unor coeficienţi care exprimă raportul dintre fiecare categorie de personal şi un element luat ca bază (de ex., numărul de muncitori, gradul de înzestrare tehnică ş.a).

b) Metoda analitică a statelor de funcţiuni sau a schemelor stabileşte necesarul şi categoriile de locuri de muncă pentru îndeplinirea sarcinilor, analizându-se gradul de încărcare cu ajutorul balanţei timpului de muncă, nivelul necesar de pregătire şi specializare, conform relaţiei:

NTESA=Q⋅tFt , în care:

NTESA - necesarul de personal TESA;

t - timpul normat pentru executarea unei anumite lucrări;

Q - volumul de lucrări ce trebuie efectuate în perioada de plan, exprimat în unităţi de lucrări;

Ft - fondul de timp efectiv al unui lucrător în perioada de plan.

12. PREGATIREA SI PERFECTIONAREA CADRELOR. METODE DE RECRUTARE A CADRELOR

Recrutarea personalului presupune găsirea şi atragerea în întreprindere a potenţialilor solicitanţi. Recrutarea reprezintă procesul prin care organizaţia localizează şi atrage persoanele potrivite pentru a ocupa posturile vacante. Pentru majoritatea întreprinderilor, recrutarea este un proces continuu, astfel încât angajaţii care părăsesc organizaţia sau sunt promovaţi să fie înlocuiţi de alte persoane, permiţând dezvoltarea organizaţiei. Recrutarea poate constitui un process costisitor.

Procesul de recrutare trebuie planificat şi corelat cu procesul de selectare, prin care se verifică compatibilitatea candidaţilor cu postul respectiv.

Recrutarea poate fi atât internă cât şi externă. Recrutarea internă presupuneselectarea şi angajarea în postul respectiv a salariaţilor din interiorul întreprinderii.Această modalitate are unele avantaje, cum ar fi: competenţele bine cunoscute alepersoanelor candidate, creşterea motivării angajaţilor, timpul necesar traininguluiva fi mai redus, deoarece angajatul promovat cunoaşte organizaţia, procesul derecrutare se va derula mai rapid şi cu costuri mai mici. Tot odată recrutarea internăare şi anumite limite:

Dacă organizaţia se extinde rapid, sar putea ca posibilităţile de completare a posturilor din personalul existent să fie depăşite.

Atunci când un post este ocupat de un angajat promovat, va apare un alt post vacant – cel ocupat anterior de angajatul promovat.

Modalităţile de recrutare şi acoperire a necesarului de personal muncitor diferă în funcţie de sursa de acoperire. în general, s-au conturat trei modalităţi de recrutare a forţei de muncă:

1) Recrutarea directă a forţei de muncă de către unităţile economice.

Această modalitate de recrutare poate fi utilizată în cazul în care sursa de acoperire o reprezintă populaţia neocupată (forţa de muncă necalificată în vederea calificării sau prestării unor munci necalificate) sau populaţia ocupată în alte ramuri ale economiei naţionale (de obicei, forţa de muncă calificată).

În acest sens, întreprinderea organizează campanii de recrutare prin afişe în unităţi, anunţuri în presă, microfilme publicitare etc, iar încadrarea se face direct pe baza cererii persoanelor interesate, în conformitate cu prevederile Codului Muncii.

2) Recrutarea forţei de muncă prin intermediul organelor de stat specializate şi anume Direcţia pentru probleme de muncă şi şomaj.

Această modalitate este utilizată atunci când surse de acoperire o reprezintă populaţia activă neocupată (şomeri) care doreşte un loc de muncă.

Întreprinderile păstrează o legătură permanentă cu aceste organisme care ţin o evidenţă strictă a acestor categorii de persoane şi în urma confruntării listei posturilor vacante are loc plasarea şi încadrarea acelor solicitanţi care corespund din punct de vedere al pregătirii, al calificării sau competenţei postului respectiv.

3) Recrutarea forţei de muncă formată pe bază de contract cu diverşi agenţi economici. Această formă este specifică populaţiei care este susţinută în procesul de pregătire cu o anumită firmă cu care s-a procedat la încheierea unui contract în care se stipulează şi obligaţia absolventului de a lucra în firma respectivă, cel puţin un anumit număr de ani convenit de părţi.

Procesul de recrutare este influenţat de o serie de factori de natură internă si denatură externă.

Factorii externi sunt :- condiţiile de pe piaţa muncii, adică cererea de forţă demuncă şi oferta de forţă de muncă ;- calitatea modelelor educaţionale, capacitatea sistemului de aface faţă nevoilor de recrutare ;- atractivitatea zonei de amplasare - natural, turistic, facilităţi ;- cadrul legislativ/juridic şi instituţional al pieţei muncii ;- funcţionarea relaţiei de parteneriat social între patronatelereprezentative, sindicatele reprezentative şi contractelecolective de munca.Factorii interni depind de :- imaginea, reputaţia şi prestigiul organizaţiei care prezintă omai mare sau mai mică atractivitate pentru candidaţi ;- preferinţele candidaţilor în funcţie de nivelul lor de educaţieşi formare profesională, de domeniul de activitate, deaspiraţii diverse ;- obiectivele organizaţiei si cultura organizaţională în relaţiecu recrutarea ;- situaţia economico-financiară a întreprinderii ;- aplicarea şi respectarea unor principii în recrutare (egalitate,nediscriminare) ;- sisteme de recompense, inclusiv cele sociale.

Ca urmare a introducerii progresului tehnic, numărul de profesiuni a crescut, iar condiţiile de muncă sunt într-o continuă schimbare. De aceea activitatea economică impune preocuparea constantă şi intensă pentru pregătirea şi perfecţionarea cadrelor.

Pregătirea profesională este activitatea desfăşurată în scopul însuşirii de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice, de un anumit gen şi nivel, în măsură să asigure îndeplinirea calificată de către lucrători a sarcinilor ce le revin în exercitarea, în procesul muncii, a unei profesiuni sau meserii.1

Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor au ca scop creşterea capacităţii angajatului de a contribui la eficienţa organizaţiei. Pregătirea este legată direct de calificarea profesională, iar perfecţionarea are în vedere extinderea gradului de pregătire în alte domenii şi activităţi în vederea promovării său atribuirii unor responsabilităţii suplimentare.

Există variate metode şi tehnici de pregătire. Acestea pot fi din afara organizaţiei asigurate de unităţi specialitate, şi interne, în cadrul organizaţiei se recomandă instruirea în afara organizaţiei când este vorba de elemente de noutăţi cu înaltă specializare. Principala formă de instruire internă este instruirea la locul de muncă.

Perfecţionarea care înseamnă pregătirea angajaţilor pentru viitor, se desfăşoară de regulă, în afară, cu profesionişti.

Perfecţionarea asigură angajaţilor pregătirea necesară ocupării unor poziţii superioare în organizaţie.

Metodele de pregătire şi perfecţionare a personalului ce pot fi utilizate sunt:

1). metode interne:

fără scoaterea din producţie:

- instruirea la locul de muncă- participarea în colectivele de muncă- participarea la cursuri şi seminarii- rotirea în mai multe posturi ş.a

• cu scoaterea din producţie:

- participarea la cursuri- efectuarea de vizite de studii- efectuarea de stagii de specializare

2). metode externe:

• fără scoaterea din producţie:

- studiul individual- participarea la cursuri- învăţământul seral sau fără frecvenţă- doctoratul• cu scoaterea din producţie:

- participarea la cursuri- efectuare de vizite de studiu- efectuarea de stagii de specializare. Programele de perfecţionare bine conduse şi administrate înseamnă un beneficiu

atât pentru individ, cât şi pentru organizaţie.

În general, planul de pregătire şi perfecţionare a cadrelor, cuprindeurmătoarele elemente:_ Numărul de personal existent pe profiluri de activităţi şi numărul depersonal nou ce va fi angajat;_ Metode de perfecţionare şi numărul participanţilor: la locul de muncă,în cadrul întreprinderii şi în afara ei;_ Numărul instructorilor de format pentru cursurile în întreprinderi;_ Perioadele de perfecţionare pe ani şi defalcat pe trimestre şi luni;_ Resursele financiare necesare de a fi alocate pentru această activitate.

13. NOTIUNE DE FOND DE REMUNERARE A MUNCII . TIPURI DE FONDURI DE REMUNERARE

La nivelul întreprinderilor industriale fondul de remunerare reprezintă totalitatea sumelor necesare pentru acordarea drepturilor băneşti personalului în măsura în care fiecare a contribuit sub aspect calitativ şi cantitativ, la realizarea sarcinilor întreprinderii.

Pentru necesităţile interne, întreprinderile calculează :

• fondul de remunerare direct• fondul de remunerare orar• fondul de remunerare zilnic• fondul de remunerare lunar.Fondul de remunerare direct include sumele necesare pentru remunerarea

muncitorilor în funcţie de timpul efectiv lucrat şi pentru remunerarea muncitorilor în acord, în funcţie de realizările efective.

Fondul de remunerare orar - cuprinde în afara elementelor fondului direct şi sporurile pentru condiţii deosebite de muncă.

Fondul de remunerare zilnic - include fondul orar, precum şi sumele necesare pentru plata întreruperilor ce nu depăşesc durata schimbului, care, conform legislaţiei muncii se asimilează timpului lucrat (sarcini obşteşti, etc).

Fondul de remunerare lunar - cuprinde fondul zilnic, la care se adaugă sumele necesare pentru plata întreruperilor de zile întregi, care sunt retribuite (concediu de odihnă ş.a).

La determinarea fondului de remunerare trebuie să se asigure un echilibrudinamic între trei componente:1. Echilibrul financiar al firmei, care determină suma globală a maseisalariale şi posibilităţile sale de evoluţie;2. Echilibrul existent în raport cu piaţa muncii, care influenţează caleacelor recrutaţi şi capacitatea de a păstra personalul calificat;3. Echitatea internă, care difuzează un sentiment de justiţie între diferiţisalariaţi şi preocuparea fiecăruia de a-şi îmbunătăţi performanţele.

14. PLANIFICAREA FONDULUI DE REMUNERARE A MUNCII PT MUNCITORII CARE LUCREAZA IN ACORD

) Pentru muncitorii care lucrează în acord, fondul de retribuire se determină în felul următor:

FRma=∑i=1

n

Qi⋅tf i+S, în care:

Qi - cantităţile planificate din fiecare sortiment;

tfi - tariful de acord pe bucată.

S – sporurile necuprinse în retribuţia pe bucată (condiţii deosebite de muncă, schimburi de noapte, etc).

Sistemul de retribuire în acord are drept caracteristică plata unui salariu pe bucată, angajatul fiind plătit după numărul de bucăţi pe care le realizează în timpul unei zile de lucru.

Pentru a fi eficient acest sistem este indicat în special pentru lucrările executate în serie şi el cere:

• determinarea cu precizie a timpului necesar, corespunzător unui randament normal

• controlul calităţii produselor realizate pentru a se evita sacrificarea calităţii pentru o cantitate mai mare.

Acest fond de retribuire se concretizează prin adăugarea sporurilor necuprinse în retribuţia pe bucată (vechime neîntreruptă, condiţii deosebite de muncă, munca în schimbul de noapte), Indemnizaţiile de conducere a formaţiilor, indemnizaţiile pentru concedii de odihnă.

15. PLANIFICAREA FONDULUI DE REMUNERARE A MUNCII PT MUNCITORII CARE LUCREAZA IN REGIE SI PERSONALUL TESA

pentru muncitorii care lucrează în regie (sistema de salarizare pe unitate de timp).

Acest sistem nu favorizarea creşterea randamentului angajaţilor. Ea este aplicabilă în cazurile:

• efectuării operaţiilor în care valoarea atinsă de obiectul prelucrat este foarte mare, dorinţa de a câştiga timp fiind incomparabilă cu consecinţele unui rebut

• activităţilor periculoase• activităţilor în care îndemânarea şi grijă sunt mai importante decât timpul

lucrat.

pentru personalul TESAFondul de retribuire a personalului TESA se determină şi planifică pe baza statelor

de funcţiuni, prin însumarea retribuţiilor tarifare şi ponderea cu numărul de luni din perioada de plan, la care se adaugă indemnizaţiile de conducere, sporurile, premiile, precum şi sumele prevăzute pentru acordarea de gradaţii.

Se calculează pentru trei categorii de personal:

• personal TESA din secţiile de producţie, inclusiv personalul tehnic-productiv;• personalul de conducere, administrativ şi funcţionari;• personalul de pază.

16. APROVIZIONAREA TEHICO-MATERIALA: NOTIUNI , OBIECTIVE

Aprovizionarea tehnico-materială reprezintă activitatea prin care se asigură elementele materiale şi tehnice necesare producţiei, în volumul şi structura care să permită realizarea obiectivelor generale ale întreprinderii, în condiţiile unor costuri minime şi ale unui profit cât mai mare.

Derularea normală a procesului de aprovizionare depinde de organizarea în cadrul structurii de conducere a unităţii economice a unui compartiment de specialitate sub formă de departament, servicii, birouri în funcţie de volumul şi profilul de activitate, forma de organizare şi mărimea firmei. Experienţa practică şi teoria economică ne oferă mai multe sisteme de organizare a aprovizionării în cadrul firmei.

Principalul obiectiv al activităţilor de aprovizionare se concretizează inasigurarea completă şi complexă a firmei cu resurse materiale şi echipamentetehnice corespunzătoare calitativ, la locul şi termenele solicitate cu un cost minim.Se evidenţiază şi următoarele obiective: obiectivul de preţ - seconcretizează in achiziţionarea la cel mai mic preţ a unor bunuri de aceeaşi calitatesau a unor servicii comparabile calitativ. Realizarea acestui obiectiv depinde decapacitatea de negociere pe care o are firma, de activitatea şi competenţacumpărătorului, de nivelul şi calitatea informaţiei culese.Obiectivul de cost se referă la cheltuielile pe care le antrenează procesul deaprovizionare: costul manipulării transportării, costul expedierii sau comunicăriicomenzilor, costul stocării, costul asigurării pe durata transportului, costulrecepţiei. Decizia referitoare la nivelul acestor costuri vizează minimizarea lor.Obiectivul de calitate. Calitatea materiilor prime şi a materiilor necesarepentru derularea procesului de producţie se află in dependenţă directă cu calităţileproduselor finite. O calitate inferioară a materiilor prime determină o calitateinferioară şi a produselor finite. O calitate exagerată poate genera costuri inutile,iar o calitate scăzută, atrage riscul unor prejudicii asupra imaginii firmei.Obiectivul de securitate presupune o corelare cantitativă. In acest sens princantitatea aprovizionată se anticipează eventualele perturbări care ar puteainterveni atat la nivelul furnizorilor, cat şi in cadrul firmei producătoare.Importanţa acestui obiectiv sporeşte in situaţii de instabilitate economică,financiară sau politică.Pentru realizarea acestor obiective se iniţiază şi se desfăşoară mai multeactivităţi specifice, printre care:- identificarea şi stabilirea volumului şi structurii materiale şi energeticenecesare desfăşurării la parametrii planificaţi a activităţii unităţii economice;- fundamentarea tehnico-economică a planului strategic şi a programelor deaprovizionare materială a firmei;- dimensionarea consumurilor materiale;- dimensionarea stocurilor de materiale;- alegerea furnizorilor a căror ofertă prezintă cele mai avantajoase condiţiieconomice şi asigură garanţii in livrările viitoare pe termen lung sau scurt;- urmărirea operativă a derulării contractelor de asigurare materială, intocmireafişelor pe furnizori;- urmărirea şi controlul utilizării resurselor materiale pe destinaţiile de consum;Derularea normală a procesului de aprovizionare necesită organizarea incadrul structurii de conducere a unităţii economice a unui compartiment despecialitate sub formă de departament, servicii, birouri in funcţie de volumul şi

profilul de activitate, forma de organizare şi mărimea firmei.

17 . ORGANIZAREA COMPARTIMENTULUI DE APROVIZIONARE TEHNICO – MATERIALA

Organizrea se efetuceaza dupa mai multe sisteme :

1. Sistemul funcţional. Conform acestui sistem toate activităţile sunt grupate pe următoarele sectoare:

a) sectorul de programare. Se ocupă de întocmirea propriu-zisă a programului de aprovizionare, de stabilirea graficelor de alimentare a secţiilor, locurilor de muncă cu resurse materiale şi organizează evidenţa aprovizionării.

b) sectorul de materiale. Are ca scop activitatea operativă de aprovizionare propriu-zisă a secţiilor – locurilor de muncă, ţinând cont de graficele date, de sectorul de programare şi se organizează în funcţie de nomenclatură.

c) sectorul depozite asigură primirea - recepţia loturilor de materiale sosite în firma beneficiară, depozitarea şi păstrarea integrităţii proprietăţilor resurselor în funcţie de natura şi condiţiile specifice de păstrare, evidenţa şi securitatea lor, pregătirea şi eliberarea în consum sau pe destinaţiile de utilizare a acestora. Între toate sectoarele compartimentului de aprovizionare există relaţii de colaborare. Conducerea şi controlul, în ansamblu, se asigură la nivelul şefului de compartiment.

2) Sistemul de organizare pe grupe de materiale. În cadrul acestui sistem se constituie sectoare de aprovizionare-depozitare, fiecare răspunzând de asigurarea structurii materiale pentru care se formează de la fundamentarea necesităţilor, contractarea resurselor şi până la aducerea, gestionarea şi controlul utilizării acestora, precum şi asigurarea depozitării materialelor.

Drept avantaj al acestui sistem poate fi menţionată simplificarea şi specializarea activităţii lucrătorilor, ca urmare a numărului redus de materiale şi implicit de furnizori pe o grupă.

Ca dezavantaj se prezintă faptul că în cazul unui număr mai mare de subdiviziuni consumatoare pot apare condiţii care să conducă la necorelarea aprovizionării cu producţia, la complicarea procesului de urmărire-control a modului de utilizare a resurselor materiale în consum.

3) Sistemul de organizare în funcţie de destinaţia consum. În acest caz, se constituie sectoare de aprovizionare-depozitare, în funcţie de beneficiarul materialelor, adică de secţiile consumatoare.

Avantajul acestui sistem se prezintă în asigurarea cunoaşterii detaliate la nivelul fiecărei grupe, a necesităţilor de resurse materiale specifice secţiei pe care o alimentează,

creează condiţii pentru un control permanent şi eficient a destinaţiei de consum a materialelor.

Dezavantajul constă în aceea, că deseori, nomenclatura materialelor pentru o secţie este foarte largă şi numărul de furnizori de asemenea este mare, din care cauză creşte gradul de complexitate în coordonarea, desfăşurarea operativă şi urmărirea eficientă a procesului de aprovizionare la nivelul grupei constituite.

4) Sistemul mixt de organizare a aprovizionării presupune ca pentru unele resurse materiale, în special pentru materialele auxiliare, să se constituie sectoare speciale de aprovizionare-depozitare conform grupelor respective de materiale, iar la alte materiale, mai ales la cele de bază, să se organizeze sectoare care să se ocupe cu aprovizionarea şi depozitarea pentru fiecare secţie în parte.

Sistemul asigură îmbinarea avantajelor variantelor menţionate şi eliminarea în mare măsură a dezavantajelor care le sunt specific.

18. TIPOLOGIA STOCURILOE DE RESURSE MATERIALE. DIMENSIONAREA PRINCIPALELOR TIPURI DE STOCURI

Stocurile se definesc ca cantităţi de resurse materiale care se acumulează în depozitele şi magaziile unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioadă de timp, cu un anumit scop.

Pentru gestionarea ştiinţifică a stocurilor apare necesitatea unei grupări a stocurilor. Fiecare grupare are de jucat un anumit rol în organizarea şi analiza activităţii de producere.

1. În funcţie de gradul lor de prelucrare:

a) Materiile prime – reprezintă bunurile din primul stadiu de prelucrare a procesului de producţie. Acestea, la rândul său, pot fi şi ele de diferite tipuri în dependenţă de domeniul de activitate a firmei.

b) Semifabricatele – reprezintă materii prime sau materiale care au parcurs unele stadii ale procesului de producţie, însă nu şi-au terminat în întregime procesul de prelucrare.

c) Produsele finite – reprezintă bunurile, produse de către unitatea economică, disponibile pentru vânzare consumatorului sau utilizatorului final.

2. În funcţie de abordarea lor temporală stocurile se clasifică:

a) stocuri iniţiale

b) stocuri finale

Aceste două categorii menţionate indică nivelul pe care-l are stocul la începutul şi sfârşitul unui interval de timp (zi, săptămână, lună, trimestru, semestru, an).

Compararea dimensiunii cantitative şi / sau valorice (în preţuri comparabile) a celor două categorii de stocuri permite să apreciem că în intervalul analizat:

producerea şi aprovizionarea au fost egale, adică stocul iniţial este egal cu cel final a avut loc o mobilizare a stocurilor, o acoperire a procesului de producţie prin

apelarea la stocuri, dacă stocul final este mai mic decât cel iniţial. cantitatea aprovizionării a depăşit nivelul producerii, dacă stocul final are o

dimensiune superioară celei a stocului iniţial. Cauzele sunt diferite.3. Din punct de vedere al motivaţiei constituirii stocurile se grupează în:

a) stocuri sezoniere - se formează datorită caracterului sezonier şi poate fi definit drept cantitatea de materiale care se acumulează în depozitele unităţilor în scopul alimentării continue a consumului pe perioada de întrerupere a exploatării şi (sau transportului unor resurse, ca urmare a condiţiilor naturale şi de climă). Stocul sezonier se calculează după următoarea relaţie:

Ssez=Cmz⋅t i , în care:

Ssez - reprezintă mărimea stocului sezonier la un anumit material.

Cmz - consumul mediu zilnic din respectivul material.

ti - timpul de întreruperi, în zile calendaristice, în aprovizionarea cu materialul respectiv.

b) stocurile curente reprezintă cantitatea de material necesară pentru asigurarea continuităţii procesului de producţie între două aprovizionări succesive cu materialul respectiv de la furnizori, în condiţii normale de funcţionare. Constituie stocul care se formează în mod obişnuit în întreprinderi pentru alimentarea consumului. Este o mărime dinamică, care pe parcursul formării şi utilizării lui, înregistrează diferite nivele, diferite mărimi.

Mărimea stocului curent se calculează cu ajutorul următoarei relaţii: Sc=Cmz⋅I

I - intervalul mediu de timp, în zile, între două livrări succesive, care este prevăzut în contractele de aprovizionare încheiate cu furnizorii.

Consumul de stoc poate fi ritmic sau neritmic, continuu sau periodic, constant, uniform în timp sau variabil. Formarea lui se poate produce, de asemenea, periodic sau continuu, în cantităţi fixe sau variabile.

La rândul său, stocul curent, întâlneşte mai multe dimensiuni, cum sunt:

stoc minim reprezintă cantitatea cea mai mică, exclusiv zero, întâlnită de-a lungul evoluţiei dimensiunii stocului; stocul maxim, are mai multe accepţiuni:

cantitatea de mărfuri existente după efectuarea aprovizionării nivelul cel mai ridicat al stocurilor; cantitatea de mărfuri rezultată din însemnarea mărimii stocului minim cu mărimea

lotului optim de aprovizionat;

Fiecare accepţiune cuprinde anumite situaţii şi se confruntă cu diverse limite.

stocul de alertă (alarmă). Rolul acestui stoc constă în avertizarea firmei asupra declanşării operaţiunilor specifice procesului de aprovizionare. stocul mediu este, în esenţă, un indicator, rezultat din diverse calcule statistico-matematice. Dimensiunea lui totdeauna se referă la un interval, la o perioadă de timp: Mărimea stocului mediu se poate face în unităţi cantitative, valorice şi temporale.

c) stocul de siguranţă reprezintă acea cantitate de materiale ce trebuie să existe în unitate pentru a se folosi în producţie atunci când se epuizează stocul curent, iar materialele comandate nu sosesc la termenele prevăzute de la furnizori.

Stocul de siguranţă se determină: Ssig=Cmz⋅( t1+ t2+ t3 )

t1 - timpul necesar stabilirii legăturii cu furnizorii şi pregătirii de către ei a unui lot de. livrare;

t2 - timpul necesar transportului materialelor de la furnizor la beneficiar;

t3 - timpul pentru descărcarea, recepţionarea şi înmagazinarea materialului.

Formarea stocului de siguranţă înseamnă o acumulare suplimentară de resurse materiale în stoc şi o imobilizare mai mare de fonduri financiare antrenate în cumpărarea acestora. De aceea un asemenea stoc se. prevede la materiile prime de bază, a căror lipsă condiţionează direct continuitatea activităţii de producere a întreprinderii, iar furnizorul se află la o distanţă relativ mare.

d) stocul de recepţie - depinde de durata recepţiei şi are o mărime determinată de cantitatea materiilor ce urmează a fi recepţionate şi a celor care sunt în procesul de recepţie.

e) stocul de condiţionare (pregătire) este necesar la acele unităţi economice unde materiile prime să fie supuse unei pregătiri prealabile întăririi procesului de producţie.

Mărimea stocului de condiţionare (pregătire) se determină cu ajutorul următoarei relaţii:

Spr=Cmz⋅t pr , în care

Spr - reprezintă stocul de pregătire la un anumit material,

tpr - timpul de pregătire (condiţionare) pentru acel material.

Acest stoc (de pregătire) este caracteristic, de exemplu, pentru uscarea lemnului pentru mobilă sau pentru alte prelucrări industriale, pentru care sunt prevăzute condiţii anumite de umiditate maximă (şi care trebuie să stea la uscat), lâna pieptănată pentru asigurarea condiţiilor de umiditate şi descărcare electrică), bumbacul balotat (pentru odihnă şi condiţionare), varul (pentru stins) etc.

De obicei, operaţiile de condiţionare se execută la producători-furnizofi, aceştia fiind obligaţi să livreze marfa la parametrii calitativi prevăzuţi în standarde. Există însă situaţii

când condiţionarea trebuie făcută de beneficiar sau când, deşi efectuată la furnizor, pe procesul transportului, parametrii fizico-chimici nu pot fi menţinuţi. După condiţionare materialele se trec în stoc curent şi inclusiv de siguranţă.

4. În funcţie de participarea la procesul de producţie se evidenţiază:

a) stoc activ, exprimat prin cantitatea de materiale "consumată" în procesul de producţie.

b) stoc pasiv - este reprezentat de cantitatea rămasă după producere.

19.Normarea resurselor materiale: definiții, indicatori, metode

20.Metode de calculare a necesarului de resurse materiale;

21. ELABORAREA PROGRAMULUI DE APROVIZIONARE TEHNICO- MATERIALA

În activitatea de elaborare a planului de aprovizionare se evidenţiază două etape:

1) etapa de pregătire a întocmirii programului de aprovizionare;

2) etapa de elaborare propriu-zisă a planului;

În cadrul primei etape se culeg şi se prelucrează toate datele necesare pentru întocmirea planului, se precizează nomenclatura de materiale şi se definitivează normele de consum de materii prime şi materiale pentru toate produsele prevăzute în plan. Pentru fiecare categorie de resursă materială urmează a se determina norma de consum.

Norma de consum reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit material prevăzută pentru consum în scopul obţinerii unei unităţi de produs sau executării unei unităţi de lucrări, în anumite condiţii tehnico-organizatorice specifice unităţii economice.

Norma de consum de aprovizionare se formează din 3 elemente:

consumul net sau util (Cu), care reprezintă cantitatea de materiale ce poate fi regăsită în produsul finit sau a participat efectiv la realizarea lui;

pierderile tehnologice (Pt) sunt partea de materială ce se pierde în mod firesc ca urmare a desfăşurării procesului tehnologic;

pierderile netehnologice (Pnt) sunt cele provocate de cauze tehnico-organizatorice

Deci, Nc= Cu+Pt+Pnt;

În normarea consumurilor de materiale se determină următorii indicatori:

a) coeficientul de utilizare a materialelor (Ku) caracterizează proporţia în care

materialul consumat se regăseşte în produsul finit. Ku=Cu

Nc

b) coeficientul de consum de materiale (Kc) indică cu cât se consumă mai mult material

faţă de consumul util al produsului. Kc=Nc

Cu

c) coeficientul de croire a materialului (Kcr) arată măsura în care cantitatea din materialul croit se regăseşte în produs şi se determină luând în consideraţie suprafaţa utilizată efectiv (Sn) şi suprafaţa materialului de croit (Sm), în cazul materialului cu grosime uniformă sau volumele respective, în cazul unor grosimi diferite ale materialului:

Kcr= SnSm

= VuVm în care;

Vu - volumul materialului util.

Vm - volumul materialului de croit.

Pentru determinarea mărimii normelor de consum de materiale se pot folosi o serie de metode, dintre care cele mai utilizate sunt:

1. Metoda analitică - permite elaborarea unor norme fundamentate ştiinţific, bazându-se pe caicule privind fiecare element component al consumului, cu luarea în consideraţie a condiţiilor în care au loc aceste consumuri. La baza elaborării normelor prin această metodă se află o serie de metodologii aprobate şi o serie de indicatori normativi.

2. Metoda experimentală se utilizează atunci când lipsesc normativele necesitate de folosirea metodei analitice de calcul. În acest caz se recurge la cuantificarea consumului util şi a pierderilor luând în consideraţie experienţa acumulată.

3. Metoda statistică se bazează pe datele statistice existente referitoare la consumuri asemănătoare efectiv realizate în perioadele precedente.

Programul de aprovizionare cuprinde două părţi:

1) necesarul de resurse materiale.

2) sursele de acoperire a necesarului de resurse materiale

22. COSTUL PRODUCTIEI ; CONTINUT ECONOMIC, FUNCTIILE, CLASIFICAREACostul de producţie constă din totalitatea consumurilor efectuate şi/sau careurmează să fie făcute , toate in expresie bănească , de către intreprindere pentruproducerea şi desfacerea de bunuri.Funcţiile costurilor:1.Indicator al consumurilor de resurse determinate de desfăşurarea activităţilor.2.Fundamentare a preţurilor – se manifestă in deosebi in economiile centralizate,unde preţurile şi tarifele se stabilesc de către stat. In economia de piaţă, preţul depiaţă nu se formează in funcţie de cost in mod direct, ci in funcţie de posibilitateade echilibru, la un anumit nivel al său, a celor două componente ale pieţei, cerereaşi oferta, relaţia preţ-cost dezvăluindu-şi caracteristica dominantă de legăturăindirectă, deoarece costul influenţează indirect asupra preţului format la piaţă, prinintermediul costului de ofertă, in preţul fundamentat şi propus de către producătorpentru negocierea lui cu cumpărătorii.Nivelul costului de producţie este in exclusivitate problemaproducătorului; cunoaşterea caracteristicilor de legătură indirectă intre cost şi preţdetermină preocupări constante ale producătorilor de a-şi optimiza costul,acţionand asupra reducerii lui, pentru a-şi asigura profitul cat mai ridicat.Concurenţa directă prin preţ antrenează, indirect, o concurenţă prin cost, la acelaşinivel de preţ, caştigand acei producători al căror cost este mai scăzut.3.Mijloc de creare a veniturilor (sau indicator al destinaţiilor veniturilor).4. Instrument de cointeresare materială a intreprinderii şi salariaţilor.Tipologia costurilor:Alături de clasificarea in costuri, consumuri şi cheltuieli, ce satisfacecontabilitatea financiară şi fiscală, aceste grupuri mai pot fi clasificate şi dupăalte criterii independente, corespunzătoare altor arii de implicare. (16, pag.18-19)1. După conţinutul economic:Elemente de cheltuieli

Articole de calculaţie2.In funcţie de gradul de omogenizare:a). costuri simple (primare) – cuprind elemente de acelaşi fel. Se mai numescmonovalente.b). costuri complexe (polivalente) – ele pot fi descompuse in alte elemente (deex. costul reparaţiilor ,care se poate descompune in costuri cu salariile, cumaterialele ş.a.).2. In raport cu modul in care depind de procesele tehnologice aleintreprinderii:a). costuri de bază – fără ele procesele tehnologice sunt imposibile, ele fiindlegate direct de acestea (de ex. Costurile cu materii prime, materiale, retribuţii ) .b). costuri de regie (de organizare şi conducere), care nu sunt legate nemijlocit deprocesele tehnologice, ci de organizarea şi servirea producţiei, de administrarea şiconducerea activităţilor (incălzirea, intreţinerea clădirilor).3. In funcţie de momentul in care are loc consumul de resurse şi momentulin care se consemnează expresia bănească a acestor consumuri:a).costuri curente, in cazul cărora cele două momente sau perioade coincid.b).costuri preliminare (calculate), in cazul cărora momentele inregistrării precedpe cele in care au loc consumurile efective de valori ( de ex. , costurile cuindemnizaţiile pentru concediile de odihnă, cu reparaţiile periodice );c). cheltuieli anticipate , care se efectuează in contul perioadelor următoare.Deşi cheltuielile se suportă in perioada curentă, ele vor deveni costuri aleperioadelor următoare, cand ajung la scadenţă ( abonamentele plătite la inceputulanului pentru intregul an, chiriile plătite cu anticipaţie etc.)4. In funcţie de conţinutul economic:a). costuri cu munca vie (include salariile personalului muncitor şi alte drepturibăneşti plătite acestuia, contribuţiile pentru asigurări sociale );b). Consumuri materiale (materii prime, materiale, produsele şi semifabricatele dincooperare);c). consumuri indirecte de producţie.5. După modul comportării la modificarea volumului fizic:a). costuri fixe (constante sau convenţional constante) – sunt costurile care fie cănu-şi schimbă mărimea atunci cand volumul producţiei variază, fie că şi-omodifică, dar intr-o proporţie neinsemnată;b).costuri variabile – se schimbă odată cu modificarea volumului producţiei.6. In raport cu obiectul la care se referă:a). pe un produs;b). pe un ansamblu de produse;c). pe intreaga producţie.7. In raport cu etapele formării cheltuielilor de producţie:a).costul de secţie;b).costul de uzină;c).costul complet.8. In funcţie de modul de repartizare pe unitate de produs:a).cheltuieli (consumuri) directe;b).cheltuieli (consumuri) indirecte.

La sfârşitul unui an de afaceri, adesea mulţi proprietari de întreprinderi constată că, în pofida unei activităţi intensive, nu înregistrează profit sau încheie anul cu pierderi.

De foarte multe ori acest fapt se datorează necunoaşterii cheltuielilor reale ce sunt legate de activitatea desfăşurată.

Cheltuielile unităţilor industriale, ocazionate de fabricarea şi realizarea bunurilor materiale se numesc cost de producţie.

Un calcul corect al costurilor este de o importanţă vitală pentru orice întreprindere, deoarece preţul de piaţă nu se orientează după cheltuieli. De aceea fiecare întreprinzător este cointeresat să aibă un control permanent asupra evoluţiei cheltuielilor şi să ia toate măsurile posibile pentru reducerea acestora. în preţul care se doreşte a fi realizat, se includ nu numai cheltuieli totale legate de prestarea muncii respective, ci şi un profit corespunzător, destinat dezvoltării întreprinderii.

În activitatea de planificare şi analiză este necesar de a cunoaşte structura costului de producţie, adică elementele componente ale cheltuielilor de producţie şi ponderea fiecărui element în parte în totalul cheltuielilor ce compun costul respectiv. Există ramuri industriale la care ponderea cheltuielilor materiale este mare (industria alimentară, uşoară ş.a.), iar ponderea cheltuielilor cu retribuţia şi amortizarea fondurilor fixe, relativ mici. In ramurile extractive, din contra, ponderea cheltuielilor cu materii prime şi materiale este mică, iar cea a cheltuielilor cu retribuţia şi amortizarea foarte mari.

23.Structura costului de producţie. Caracteristica principalelor tipuri de consumuri.In conformitate cu S.N.C. semnificaţia noţiunilor de „consumuri” şi„cheltuieli” nu coincid. Astfel consumurile reprezintă resursele utilizate pentrufabricarea produselor şi prestarea serviciilor in scopul obţinerii venitului. Acesteasunt nemijlocit legate de procesul de producţie, işi găsesc intruchipare materială instocurile producţiei finite şi produselor in curs de execuţie, la finele perioadei degestiune se reflectă in bilanţul contabil ca active şi nu se iau in calcul ladeterminarea rezultatului financiar al intreprinderii. Cheltuielile reprezintăcheltuielile şi pierderile care apar in rezultatul activităţii economico-financiare şinu sunt legate nemijlocit de procesul de producţie. Spre deosebire de consumuri,cheltuielile nu se includ in costul produselor (serviciilor), se reflectă in raportulprivind rezultatele financiare şi se scad din venituri la determinarea profitului(pierderii) al perioadei de gestiune. Conform acestui standard in componenţaconsumurilor sunt incluse următoarele articole: consumuri de materiale, consumuriprivind retribuirea muncii, consumuri indirecte de producţie.In unele ramuri ale economiei naţionale , pot fi prevăzute şi alte consumuri,care reflectă particularităţile activităţii economice şi de producţie a acestora ( deexemplu, in ramurile extractive –epuizarea resurselor naturale, in industriaenergetică – uzura mijloacelor fixe etc.).Consumurile de materiale cuprind: la intreprinderile de producţie –consumurile directe de materiale, la intreprinderile de prestări servicii –consumurile de materiale. La intreprinderile comerciale consumurile de materialenu se includ in costul mărfurilor, ci se trec la cheltuielile perioadei.Consumurile privind retribuirea muncii includ: la intreprinderile deproducţie – consumurile directe privind retribuirea muncii, la intreprinderile deprestări servicii –consumurile privind retribuirea muncii. La intreprinderilecomerciale consumurile privind retribuirea muncii nu se includ in costul mărfii ,ci se trec la cheltuielile perioadei.Consumurile indirecte de producţie sunt legate de deservirea şi gestiuneasubdiviziunilor de producţie (secţiilor, sectoarelor).

Acestea apar la intreprinderi ca sumă a următoarelor elemente:1). Consumuri indirecte de materiale : valoarea materialelor auxiliare care intrăin componenţa producţiei finite, dar nu se includ in mod direct in costul deproducţie; valoarea materialelor utilizate in procesul de producere pentruasigurarea unui proces tehnologic normal, pentru ambalarea produselor in secţiisau consumate pentru alte necesităţi de producţie care nu pot fi raportate directla tipuri concrete de produse etc.;2). Consumuri indirecte privind retribuirea muncii : salariile muncitorilorauxiliari incadraţi in producţie şi ale personalului administrativ, de conduceredin subdiviziunile de producţie , consumuri de deplasare a salariaţilor incadraţinemijlocit in procesul de producţie etc. şi contribuţiile pentru asigurări socialede stat aferente retribuţiilor respective.3) consumuri pentru intreţinerea şi exploatarea mijloacelor fixe cu destinaţieproductivă in stare de lucru: consumuri pentru asistenţă tehnică, pentru efectuareareparaţiilor, consumuri pentru indeplinirea normelor sanitaro-igienice, menţinereacurăţeniei in subdiviziunile de producere etc.;4) deprecieri calculate ale activelor utilizate in procesul de producţie; uzuramijloacelor fixe ale subdiviziunilor, epuizarea resurselor materiale, amortizareaactivelor nemateriale utilizate pentru asigurarea unui proces de producţie normal,uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată utilizate in procesul de producţie;5) alte consumuri indirecte de producţie: consumuri aferente perfecţionăriitehnologiilor şi organizării producţiei, imbunătăţirii calităţii produselor, consumuride asigurare a condiţiilor normale de lucru şi a tehnicii securităţii ce ţin departicularităţile producţiei, consumuri de asigurare a pazei subdiviziunilor cudestinaţie productivă etc.24.Structura costului de producţie. Caracteristica principalelor tipuri de cheltuieliIn funcţie de direcţiile efectuării, in componenţa cheltuielilor sunt incluse:1. cheltuieli ale activităţii operaţionale2. cheltuieli ale activităţii neoperaţionale3. cheltuieli privind impozitul pe venit.Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuieli ocazionate deefectuarea activităţii de bază a intreprinderii. Acestea sunt:a) costul vanzărilorb) cheltuieli comercialec) cheltuieli generale şi administratived) alte cheltuieli operaţionale.Costul vanzărilor reprezintă o parte din consumurile aferente produselor,mărfurilor vandute şi serviciilor prestate. Acesta cuprinde:a) la intreprinderile de producţie – consumurile materiale directe,consumurile directe privind retribuirea muncii, inclusiv contribuţiile pentruasigurările sociale, consumurile indirecte de producţie aferente produselor vandute;b) la intreprinderile comerciale – valoarea de bilanţ a mărfurilor vandute;c) la intreprinderile de prestări de servicii – consumurile pentru materiale şiretribuirea muncii, precum şi consumurile de producţie aferente serviciilor prestate.Cheltuielile comerciale sunt cheltuieli aferente desfacerii produselor,mărfurilor şi prestărilor de servicii, şi anume: cheltuieli privind operaţiunile demarketing, pentru ambalarea şi impachetarea produselor, cheltuieli pentru reclamă,cheltuieli privind procurarea licenţelor pentru exportul produselor şi mărfurilor etc.Cheltuielile generale şi administrative cuprind cheltuielile privind deservireaşi gestiunea intreprinderii in ansamblu. Acestea sunt cheltuielile privind uzura,reparaţia şi intreţinerea mijloacelor fixe, intreţinerea personalului administrativ şi

de conducere, cheltuieli pentru deplasările de serviciu ale personalului deconducere, pentru pregătirea şi reciclarea cadrelor, cheltuieli aferente angajăriiforţei de muncă etc.Alte cheltuieli operaţionale cuprind sumele cheltuielilor privind vanzareaaltor active curente, pentru arenda curentă, cheltuieli sub formă de amenzi,penalităţi, despăgubiri, consumurile indirecte nerepartizate, cheltuieli aferenteproduselor rebutate etc.Cheltuielile activităţii neoperaţionale cuprind cheltuielile suportate deintreprindere la efectuarea altor feluri de activităţi, ca:a) cheltuielile activităţii de investiţiib) cheltuielile activităţii financiarec) pierderi excepţionaleCheltuielile activităţii de investiţii rezultat din cheltuielile şi pierderileaferente ieşiri activelor nemateriale, terenurilor, mijloacelor fixe, resurselornaturale ş.a.Cheltuielile activităţii financiare rezultă din modificarea mărimii capitaluluipropriu, imprumuturilor şi creditelor intreprinderii. Acestea cuprind cheltuielileprivind operaţiunilor aferente plăţii redevenţelor, arenzii finanţate a activelormateriale pe termen lung, diferenţelor de curs valutar etc.Pierderile excepţionale rezultă din evenimentele sau operaţiunile rare şinetipice care nu sunt legate de activitatea economico-financiară a intreprinderii.Acestea cuprind daunele provocate de calamităţile naturale, pierderile dinperturbările politice, modificarea legislaţiei ţării.Cheltuielile privind impozitul pe venit cuprind suma totală a cheltuielilorcurente şi amanate privind impozitul pe venit, luată in considerare la calculareaprofitului (pierderii) net al perioadei de gestiune.

25.Etapele formării costurilor de producţieEtapele formării costurilor de producţieMetodologia de formare a costurilor de producţie implică apariţia a două randuride calculaţii:1. Primul rand de calculaţii este cela care precede desfăşurareaprocesului de producţie, concretizandu-se in planificarea costuluide producţie.2. Cel de-al doilea rand de calculaţii se efectuează după terminareaprocesului de producţie la care se referă, pe baza datelor dincontabilitatea de gestiune.Elaborarea celor două randuri de calculaţii creează premisele comparaţieiindicatorilor efectivi cu cei previzionaţi.Astfel formarea costurilor de producţie , atat planificate cit şi efective,parcurg următoarele etape:1. Calcularea consumurilor materiale pentru fabricarea produselor:1.1 Se calculează necesarul de materii prime şi materiale pentru fiecarefel de produs, reieşind din normele de consum;1.2. Se evaluează necesarul de materie primă in expresie bănească;1.3. se calculează cheltuielile de transport, cheltuielile privind energiatermică, electrică;2. Se calculează consumurile directe privind remunerarea muncii, inclusivdefalcările pentru asigurări sociale şi asigurările medicale obligatorii.3. Se determină consumurile indirecte pentru care se intocmeşte devizul decheltuieli, care include sumele previzionate din:

- remunerarea personalului intreprinderii ( din secţii );- contribuţiile pentru asigurări sociale şi medicale obligatorii;- uzura mijloacelor fixe ( clădirile secţiei );- cheltuieli de poştă şi telegraf;- energia utilizată pentru iluminarea, incălzirea secţiei;- cheltuieli de deplasare a lucrătorilor secţiei ş.a4. Se calculează cheltuielile generale şi administrative:- retribuirea personalului TESA;- contribuţiile pentru asigurări sociale;- cheltuieli pentru deplasări;- cheltuieli de birou;- cheltuieli pentru intreţinerea aparatului de conducere etc.5. Se efectuează repartizarea cheltuielilor indirecte asupra fiecărui produs. Aceastăoperaţiune se realizează prin intermediul unei chei de repartiţie pentru fiecaretip de cheltuieli aparte..26.Planul costului unitar pe produs.Calculaţia costurilor reprezintă ansamblul operaţiilor matematice efectuatepentru determinarea efortului sau cheltuielile angajate de intreprindere in vederearealizării obiectivului său de activitate. In ştiinţa managerială, calculaţia costuriloreste privită ca o sursă informaţională de bază, accesibilă fiecărui nivel deconducere deoarece:- costurile apar peste tot in cadrul intreprinderii;- calculaţia costurilor este in măsură să explice eficienţa activităţii economice şiatingerea sau abaterea de la scopul urmărit;- informaţiile furnizate de calculaţia costurilor sunt informaţii de conducere pentrutoate locurile generatoare de costuri;- răspunderea pentru nivelul costurilor atrage toate treptele ierarhice deconducere;- fiecare conducător este răspunzător, la randul său, pentru costurile dincompartimentul pe care-l conduce.Deoarece prin costuri se oglindeşte intreaga activitate a intreprinderii,calculaţia costurilor trebuie privită ca o metodă de conducere, prin costuri, alăturide conducerea prin obiective, prin excepţie, bugete etc.Calculaţia costului intregii producţii şi pe fiecare produs condiţionează infăptuireaconducerii intreprinderii atat pe ansamblu, cat şi pe fiecare produs, secţie, atelier,contribuind la creşterea responsabilităţii fiecărui loc generator de costuri.In acest context, trebuie de funcţiile pe care calculaţia le indeplineşte, instransă legătură cu funcţiile contabilităţii, şi anume :a) Funcţia de inregistrare a consumului de resurse, ocazionat de procesul deproducţie pe perioade de gestiune şi pe locuri generatoare de costuri. Aceastăfuncţie presupune determinarea costurilor de producţie, pe feluri de costuri, pepurtători de costuri şi pe sectoare de activitate in baza documentelor justificative,permiţand compararea costului cu veniturile realizate.b) Funcţia de informare se concretizează in datele şi informaţiile necesareorganelor de conducere. Aceste informaţii se referă la costul producţiei peansamblul activităţii, costul pe fiecare produs, lucrare, serviciu, obiect deconstrucţii, pe elemente de cheltuieli şi articole de calculaţie. Nivelul şi dinamicaacestora dă posibilitate organelor de conducere să cunoască modul in care suntutilizate resursele materiale şi de muncă, să facă aprecieri asupra intregii activităţi,inclusiv a celei financiare şi excepţionale. De aceea, pe deplin justificat se

apreciază in literatura de specialitate că această funcţie satisface insuşirile unuiinstrument de cunoaştere a realităţilor existente la un moment dat in cadrulunităţilor economice. Prin această funcţie “contabilitatea analitică este uninstrument de gestiune cu care se inarmează conducerea unei intreprinderi pentrua-şi satisface nevoile de informare şi pentru a-şi orienta deciziile”31.c) Funcţia de analiză şi control este legată de indeplinirea celorlalte două funcţii şiserveşte procesului de fundamentare a deciziilor prin care se materializeazăconducerea producţiei. Această funcţie atribuie informaţiei costurilor calitatea deinstrument utilizat in urmărirea respectării normelor de consum, folosirea completăa timpului de lucru şi a capacităţii de producţie a utilajelor, identificarea şimobilizarea rezervelor interne de care dispune unitatea economică in vedereareducerii costurilor de producţie. Caracterul activ de intervenţie operativă alfuncţiei de analiză şi control al informaţiei costurilor se manifestă prin posibilitateape care o au organele de conducere de a confrunta realizările efective cuobiectivele şi indicatorii bugetaţi şi de a regla pe această bază, prin decizii,desfăşurarea activităţii economice.d) Funcţia previzională, legată de aplicarea unor metode perfecţionate deconducere, oferă elemente de fundamentare a proiectării costurilor sub aspectulnivelului şi structurii prin luarea in considerare a factorilor de influenţă in dinamicaprevizibilă de manifestare a lor. Un rol insemnat in acest sens il are folosireametodelor standard cost, costurile normate, direct costing etc. care secaracterizează printr-un potenţial informaţional sporit atat sub aspect previzional,cat şi pe parcursul desfăşurării procesului de producţie.Planul costului unitar al produsului se elaborează pentru fiecare fel deprodus cuprins in nomenclatorul de fabricaţie al intreprinderii. Cuprinsul acestuiplan este următorul:1.Consumuri directe de materiale, care includ:- costul materiilor prime şi a materialelor care constituie bazaproducţiei;- costul articolelor accesorii (piese de completare) şi a semifabricatelorsupuse asamblării sau prelucrării suplimentare la intreprinderearespectivă;- valoare serviciilor cu caracter de producţie prestate de terţi;- valoarea combustibilului de toate tipurile in scopuri tehnologice laproducerea tuturor felurilor de energie;- valoarea energiei de toate felurile (electrică, termică ş.a.); consumatein scopuri tehnologice, de transport şi aferente altor necesităţi deproducţie ale intreprinderii;Pentru intreprinderile prestatoare de servicii consumurile de materialeutilizate in procesul de bază cuprind:- materiale auxiliare;- materiale de construcţie;- carburanţi şi lubrifianţi;- piese de schimb pentru prestarea serviciilor de reparaţii;- alte materiale.2. Costul deşeurilor recuperabile (se scad).Deşeurile recuperabile reprezintăstocul de materii prime, materiale care se formează in procesul deproducţie şi care ţi-au pierdut complet sau parţial calitatea utilă amaterialelor iniţiale (proprietăţile fizice sau chimice) şi in legătură cuaceasta pot fi folosite după destinaţie cu cheltuieli sporite (procentul deieşire mai mic) sau nu pot fi folosite după destinaţia directă.

3. Consumuri privind retribuirea muncii. In consumurile directe privindretribuirea muncii ale intreprinderii de producţie se includ consumurileprivind retribuirea muncii plătite personalului incadrat in producţia debază a intreprinderii, inclusiv premiile şi alte sume plătite sub formă destimulare şi compensare. La aceasta se referă:- retribuţiile pentru munca prestată efectiv, sporirile la salarii, premiilepentru rezultatele de producţie obţinute, ş.a.- remunerarea zilelor de odihnă acordate salariaţilor pentru munca cedepăşeşte durata normală a timpului de lucru in cazurile stabilite delegislaţie;- sumele plătite sub formă de compensare in funcţie de regimul delucru ţi condiţiile de muncă;- remunerare in conformitate cu legislaţia in vigoare a concediilorlegale de odihnă (anuale) şi suplimentare;- alte feluri de retribuţii;4. Contribuţiile pentru asigurări sociale. Sunt stabilite pentru anul 2009 inmărime de 23% din fondul de retribuţie a muncii, pentru asigurărimedicale obligatorii valoare contribuţiilor constituie 3,5%. Consumurileindirecte de producţie.5. Costul secţiei. Este format din suma celor cinci elemente prezentate maisus, deşeurile recuperabile fiind luate cu semnul „minus”.6. Cheltuielile generale şi administrative.7. Costul de uzină. Se prezintă ca suma costului secţiei şi a cheltuielilorgenerale şi administrative.8. Cheltuieli comerciale.9. Costul complet. Costul de uzină se insumează cu cheltuielile comerciale.Cheltuielile şi consumurile care compun costul unitar al produsului se impart indouă mari grupe de cheltuieli:- consumuri directe;- consumuri (cheltuieli) indirecte.Consumurile directe sunt acelea care pot fi atribuite direct unei mărimi dereferinţă, se repartizează direct pe unitate de produs. Din această grupă decheltuieli fac parte:- materiile prime şi materialele ( inclusiv cheltuielile de transportaprovizionare);- deşeurile recuperabile (se scad);- retribuţiile directe;- contribuţiile la asigurări sociale.Consumurile şi cheltuielile indirecte sunt cele care nu pot fi calculate direct peunitate de produs sau acest calcul ar fi dificil de efectuat. Din randul acestora facparte:- consumurile indirecte de producţie;- cheltuielile generale şi administrative;- cheltuielile comerciale.Repartizarea cheltuielilor şi a consumurilor pe unitate de produs se efectueazăin funcţie de apartenenţa acestora la una din cele două grupări expuse mai sus.Consumurile directe se repartizează pe unitate de produs in funcţie de normeleprogresive de consum ale fiecărui element şi ale preţurilor şi tarifelor stabilitepentru aceasta. Bazele de date pentru calculul acestor articole se găsesc in planulde aprovizionare tehnico-materială şi in planul muncii şi al salarizării.In mod practic , determinarea fiecărui articol de calculaţie in parte seefectuează inmulţind norma de consum de aprovizionare cu preţul unitar al acestor

materiale, in cazul consumurilor materiale şi inmulţind normele de timp curetribuţia orară aferentă pentru fiecare operaţie in parte, in cazul consumurilor curetribuţia muncii.Consumurile şi cheltuielile indirecte se calculează pe unitate de produs cuajutorul unor chei de repartiţii , ţinand seama de specificul procesului tehnologic .In practică pentru repartizarea consumurilor indirecte de producţie se poate folosidrept cheie de repartiţie raportul procentual intre consumurile indirecte deproducţie şi fondul de salarizare , aferent muncitorilor direct productivi din secţiarespectivă.Cheia de repartiţie obţinută arată caţi lei cheltuieli indirecte de producţie revin la100 lei cu retribuţia directă. Pentru a afla partea de cheltuieli menţionată ce revinepe unitate de produs se inmulţesc consumurile cu retribuţia pe unitate de produs cucoeficientul calculat.Cheltuielile generale şi administrative pe unitate de produs se repartizeazăfolosind drept cheie de repartiţie raportul procentual in care se află volumul total alcheltuielilor generale şi gospodăreşti, determinate pe baza planului menţionatanterior, la costul de secţie al intregii producţii marfă prevăzut pentru perioadaconsiderată. Cunoscand costul de secţie al fiecărui produs determinat pe bazacalculaţiei de plan şi cheia de repartiţie a cheltuielilor generale şi administrativeprin inmulţirea acestora se determină mărimea acestor cheltuieli pe unitate deprodus.Cheltuielile comerciale pe unitate de produs se calculează prin aplicarea unuiprocent stabilit din timp asupra costului de uzină unitar.

27. REDUCEREA COSTURILOR DE PRODUCTIE: NECESITATEA , CAILEPrin reducerea costurilor de producţie, fiecare firmă - dacă celelalte condiţii nu se

modifică, îşi sporeşte veniturile şi gradul de rentabilitate.

In acelaşi timp prin reducerea costurilor se asigură o creştere a volumului de producţie, prin folosirea aceloraşi resurse materiale şi de muncă, se înregistrează atât la nivel de firmă, cât şi la nivel de societate o economisire a resurselor care au un caracter limitat, realizându-se o folosire raţională a acestora.

In condiţiile în care costurile reprezintă un factor de seamă în stabilirea preţurilor, reducerea lor creează premisele necesare micşorării preţului de livrare a produselor.

Căile şi mijloacele de reducere a costurilor diferă de la firmă, la firmă în funcţie de particularităţile specifice ale fiecărei firme, pornind cu procesul de producţie şi terminând cu modul de conducere. Totuşi indiferent de aceste particularităţi se evidenţiază o serie de căi de acţiune în direcţia reducerii costurilor care au un caracter general.

I. Prima grupă de căi se referă la reducerea cheltuielilor materiale. Are o importanţă deosebită în acele ramuri în care ponderea cheltuielilor materiale în costul complet este ridicată. Acest lucru vizează reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale, energie, aprovizionarea cu materii prime şi materiale de calitate şi în mod ritmic, corespunzător necesităţilor productive, folosirea înlocuitorilor de materiale, introducerea unor noi tehnologii sau îmbunătăţirea celor existente, care să asigure o reducere a normelor de consum, reducerea pierderilor din rebuturi, utilizarea deşeurilor etc.

Determinarea influenţei reducerii cheltuielilor materiale asupra reducerii costului pe produs se face pe fiecare fel de măsură în parte, utilizând următoarea relaţie de calcul.

Rpcm=Chm0−Chm

Chm0

⋅100⋅Km, în care:

Rpcm- reprezintă reducerea procentuală a costului produsului ca urmare a reducerii cheltuielilor pentru un anumit produs;

Chmo , Chm - cheltuieli corespunzătoare unui anumit fel de materie primă sau material înainte şi după aplicarea măsurii pe produs;

Km - coeficientul care exprimă ponderea cheltuielilor materialului considerat inclus în costul produsului.

De exemplu, dacă prin aplicarea unei măsuri tehnico-organizatorice costul unui material pe un produs se reduce de la 75 la 70 lei, ponderea cheltuielilor cu acest material în costul produsului fiind de 0,8, reducerea costului produsului ca urmare a aplicării măsurii respective se calculează în felul următor:

Rpcm=75−7075

⋅100⋅0,8=5,3 %

II. Căile de reducere a cheltuielilor ocazionate de factorul de muncă. Se are în vedere o normare ştiinţifică a muncii; stabilirea exactă a necesarului de salariaţi pe categorii de pregătire, creşterea productivităţii muncii.

Sporirea productivităţii muncii influenţează reducerea costului de producţie sub mai multe aspecte. In primul rând, prin sporirea cantităţii de produse create în aceeaşi unitate de timp. Retribuţia, precum şi celelalte cheltuieli se vor repartiza la o cantitate mai mare de produse, reducându-se cheltuielile de muncă pe unitatea de produs.

în al doilea rând, o dată cu creşterea productivităţii muncii se reduc cheltuielile fixe repartizate pe unitatea de produs.

Pentru a calcula influenţa creşterii productivităţii muncii asupra reducerii costurilor de producţie, se poate folosi următoarea relaţie:

Rpc=(1−100+r100+Ppm )⋅Kr⋅100

, în care:

Rpc - reprezintă reducerea procentuală a costurilor de producţie sub influenţa reducerii cheltuielilor cu retribuţia, ca urmare a creşterii productivităţii muncii;

r - procentul de creştere a retribuţiei medii;

Ppm - procentul de creştere a productivităţii muncii;

Kr - coeficient care exprimă ponderea fondului de retribuire în costul de producţie planificat.

III. Căile de reducere a cheltuielilor administrative, ce au în vedere raţionalizarea activităţii de conducere în cadrul firmei, reducerea unor cheltuieli generale de deficienţe în conducere (amenzi, penalizări), raţionalizarea cheltuielilor legate de pază şi securitatea firmei, poştă, telefon, telegraf etc.

Reducerea unor asemenea cheltuieli se poate asigura prin înfăptuirea unor măsuri economico-organizatorice:

• realizarea proporţiilor optime între personalul productiv şi cel neproductiv;• mecanizarea lucrărilor de calcul, de evidenţă, statistică şi planificare;• respectarea cu stricteţe a normelor şi normativelor cheltuielilor

administrativ-gospodăreşti ş.a.IV. Căile de reducere a costului de producţie prin îmbunătăţirea folosirii

capacităţii de producţie. Ca rezultat creşte volumul producţiei, ceea ce duce la reducerea pe unitatea de produs a cheltuielilor convenţional-constante, în special a celor referitoare la amortizarea, repararea şi întreţinerea utilajului.

Acestea însă sunt căi generale care se particularizează în acţiuni concrete în cadrul fiecărei firme, corespunzător condiţiilor specifice ale acestora. La aceste căi pot fi adăugate acelea care sunt particulare, la un moment dat, fiecărei firme.

INDICATORII REDUCERII COSTULUI DE PRODUCTIE

Indicatorii reducerii costului de producţiePlanificarea reducerii costurilor de producţie pentru întreaga producţie marfă

presupune stabilirea următorilor indicatori:

1. Cheltuieli la un leu producţie-marfă.

Acest indicator se calculează pentru perioada de dare de seamă şi pentru perioada

de plan, conform următoarei relaţii: Chb=

∑ qib⋅Cpib

∑ qib⋅Pib sau Chp=

∑ qip⋅Cpip

∑ qip⋅Pip , în care:

Chb, Chp - reprezintă cheltuielile la un leu producţie marfă în perioada de bază şi respectiv de plan;

qib, qip - cantitatea de producţie pentru un produs "i" în perioada de bază şi respectiv de plan;

Pib, Pip - preţul unitar pentru produsul "i" pentru perioada de bază şi respectiv de plan.

2. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor la 1 leu producţie-marfă în

perioada de plan, faţă de perioada de bază (Rach) Rach=Chpe−Chb

3. Reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie-marfă în perioada

de plan faţă de perioada de bază (Rpo) Rpc=Rach

Chb⋅100 %

sau Rpc=Chpe−Chb

Chb⋅100%

4. În ramurile, în care cheltuielile materiale deţin o pondere mare în cadrul costului de producţie se calculează cheltuielile materiale la un leu producţie-marfă, potrivit următoarei relaţii:

Chmb=∑ qib⋅Cmib

∑ qib⋅Pib sau Chmp=

∑ qip⋅Cmip

∑ qip⋅Pip , în care:

Chmb, Chmp - reprezintă cheltuielile materiale la un leu producţie-marfa în perioada de bază şi respectiv perioada de plan;

Cmib , Cmip - cheltuieli materiale pe unitatea de produs în perioada de bază şi respectiv perioada de plan;

Pib ,Pip - costul de producţie unitar pentru un produs "i" în perioada de bază, şi respectiv în perioada de plan.

5. Reducerea în expresie absolută a cheltuielilor materiale la 1 leu producţie marfa în perioada de plan, faţă de perioada de bază (Racm)

Racm = Chmp-Chmb

6. Reducerea procentuală a cheltuielilor la un leu producţie-marfa. în perioada de plan faţă de cea de bază (Rpcm)

Rpcm= RacmChmb

⋅100% sau

Rpcm=Chmp−ChmbChmb

⋅100 %

28. PROFITUL UNITATII ECONOMICE: NOTIUNI, TIPURI, FUNCTII

Profitul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienţei economice, permite

identificarea disponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare ale firmei. Se determină ca

diferenţă dintre suma veniturilor şi suma cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea

activităţii.

Profitul reflectă rezultatul întregii activităţi a întreprinderii şi în plan se determină în

trei direcţii:

• profitul de la activitatea de producţie de bază;

• profitul de la realizarea producţiei şi serviciilor de la secţiile auxiliare, ce nu

sunt incluse în volumul producţiei realizate (de ex., producţia secţiilor anexe);

• profitul de la operaţiile ce nu ţin de realizarea producţie.

Pe baza acestor indicatori se determină profitul brut, ce acumulează toate

varietăţile profitului.

Alte tipuri de profit, ce pot fi calculate la întreprindere sunt:

• profitul impozabil. Constituie baza de calcul a impozitelor. Se obţine prin

scăderea din profitul brut a facilităţilor fiscale prevăzute de lege.

• profitul normal. Constituie un minim de câştig pe care trebuie să-l obţină

întreprinzătorul pentru a-şi investi capitalul

• profitul suplimentar. Reprezintă profitul utilizat de acei întreprinzători care

produc cu costuri individuale mai reduse decât cele considerate normale. Se determină

ca diferenţă dintre profitul net şi cel normal.

• dividendele. Reprezintă o formă specială de profit, care reprezintă sumele

încasate de acţionar din profitul net realizat de societăţile pe acţiuni.

Profitul îndeplineşte mai multe funcţii, printre care:

Este indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţilor întreprinderii.

Este mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare.

Este sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a firmei.

Reprezintă pârghia de cointeresare a acţionarilor sau asociaţilor,

proprietarilor individuali şi salariaţilor.

Este sursă de plată a costurilor capitalurilor împrumutate.

O cale principală de creştere a profitului este reducerea costurilor de producţie ce

se poate obţine prin numeroase măsuri şi acţiuni între care:

o reducerea costurilor specifice ale rebuturilor şi deşeurilor

o reducerea cheltuielilor neproductive

o creşterea productivităţii muncii

o retehnologizarea producţiei

o organizarea raţională a muncii şi producţiei

29. Formarea profitului netViaţa intreprinderii reprezintă o inlănţuire continuă de operaţiuni (achiziţii,vanzări, plăţi etc.) care influenţează contul de rezultate. Fiecare dintre acesteoperaţiuni degajă un surplus financiar, surplus care va fi reinvestit in alteoperaţiuni pentru a obţine un rezultat net.Modul de calcul al profitului net, destinat repartizării (conform SNC), esteurmătorul:Formarea profitului net

30.Utilizarea profitului net.

Gestionarea şi repartizarea profitului net obţinut de intreprindere se află incompetenţa acesteia, insă care trebuie să ţină cont şi de legislaţia in vigoare.Astfel, principalele direcţii de repartizare a beneficiului net pot fi:1) crearea capitalului (fondurilor) de rezervă;2) plata venitului proprietarilor intreprinderii;3) acoperirea pierderilor din anii precedenţi.1. In condiţiile economiei de piaţă o mare importanţă o are constituireacapitalului de rezervă al intreprinderii, care este tratat ca o măsură de precauţierezonabilă pentru inlăturarea riscurilor desfăşurării normale a activităţii financiareşi de producţie.In ansamblu capitalul de rezervă al intreprinderii se divizează in treicategorii (conform SNC):a) rezerve stabilite de legislaţie;b) rezerve prevăzute de statut;c) alte rezerve.Din prima categorie fac parte rezervele a căror formare este prescrisă delege. Ca de exemplu:societăţile pe acţiuni sunt obligate să creeze capitalul de rezervă, cetrebuie să constituie cel puţin 15% din capitalul statutar. Capitalul de

rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net pană la atingereamărimii prevăzute de statut. Volumul defalcărilor se stabileşte deAdunarea Generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5% dinprofitul net al societăţii;fondurile de investiţii şi companiile de trust sunt obligate să formeze peseama cheltuielilor activităţii economico-financiare un fond special deasigurare a investiţiilor in proporţie de 30% din capitalul statutar iniţial;companiile de asigurare sunt obligate să creeze rezerve pentrurecuperarea pierderilor eventuale.2. Categoria a doua cuprinde rezervele a căror creare, scop şi mărime suntprevăzute de statutul intreprinderii. De exemplu, intreprinderea poate săformeze pe seama profitului net, rezerve destinate pentru dezvoltarea socială (fondde consum) şi pentru dezvoltarea producţiei intreprinderii (fondul de acumulare).Totodată formarea rezervelor prevăzute de statut, formele şi mărimeaacestora diferă de la o intreprindere la alta şi de regulă au ca scop:_ remunerarea muncitorilor, acordarea diferitor premii;_ plata foilor de odihnă şi tratament, ajutorul material;_ construirea de locuinţe şi a altor obiecte de menire social-culturală;_ investirea in vederea dezvoltării producţiei;_ finanţarea cheltuielilor de reutilare tehnică, reconstrucţie;_ introducerea şi asimilarea tehnicii noi;_ finanţarea cheltuielilor de cercetare ştiinţifică, proiectare.Din categoria altor rezerve fac parte rezervele a căror creare nu esteprevăzută in statut, dar este efectuată conform deciziei Adunării Generale aproprietarilor intreprinderii (acţionarilor, asociaţilor) sau a altui organ deadministrare (Consiliul Directorilor, Comitetul de Conducere).O altă direcţie principală de utilizare a profitului net este plata venituluiproprietarilor intreprinderii. Venitul pe capitalul depus in circuitul intreprinderiicapătă forme de dividende in societăţile pe acţiuni şi venituri din participaţii – insocietăţile economice, comerciale.Dividendele (venitul din participaţii) reprezintă o parte din profitul net alsocietăţii repartizată intre acţionari (asociaţi) proporţional cotei-părţi a acestora incapitalul statutar al intreprinderii.Conform legislaţiei in vigoare, societatea pe acţiuni este in drept să plătească(dar nu şi să garanteze) dividende intermediare (in avans) şi anuale pentru acţiunilecare se află in circulaţie. In acest caz decizia privind plata dividendelorintermediare (trimestrial, semestrial) este luată de Consiliul Societăţii, iar deciziaprivind plata sumelor definitive ale dividendelor (conform rezultatelor anului) esteanunţată de Adunarea Generală a Acţionarilor.Totodată, profitul net constituie sursa de bază de acoperire a pierderilordin anii precedenţi, acumulate de intreprindere pe parcursul activităţii sale.Astfel, in concluzie, putem spune că profitul, mărimea acestuia prezintă uninteres primordial pentru proprietarii intreprinderii, deoarece acesta constituie sursaprincipală de calculare a dividendelor (veniturilor din cotele de participare).Conform deciziei proprietarilor, ea poate fi de asemenea repartizată pentruformarea capitalului de rezervă, achitarea pierderilor din anii trecuţi sau altescopuri. Cu ajutorul indicatorului profitului net se determină nivelul rentabilităţiicapitalului propriu in procesul analizei situaţiei financiare a intreprinderii.Componentele profitului net le putem reprezenta prin tabelul următor.

31. RENTABILITATEA – INDICATOR AL EFICIENTEI UNITATII ECONOMICE

Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază capacitatea

agenţilor economici de a acoperi cheltuielile efectuate pentru producerea şi desfăşurarea

bunurilor economice de a obţine profit.

Rentabilitatea este o noţiune generală care măsoară raportul dintre rezultate şi

mijloace. Un anumit nivel de rentabilitate este necesar pentru menţinerea şi creşterea

potenţialului economic al firmei, cointeresarea acţionarilor sau asociaţilor, angajaţilor,

creditorilor. O activitate este rentabilă, dacă raportul venituri / cheltuieli este mai mare

decât unitatea. Când acest raport este egal cu unu activitatea nu va produce beneficiu, dar

nici pierderi. O activitate va fi în pierderi, când cheltuielile sunt mai mari decât veniturile.

În economia noastră, ratele de rentabilitate, ce se calculează în prezent, sunt într-o

anumită măsură diferite de cele din ţările cu economie de piaţă dezvoltată. Între ele

menţionăm:

1. Rentabilitatea producţiei realizate se determină ca raport procentual dintre

profitul de la realizarea producţiei (Ppr) şi costul producţiei realizate (Cpr), conform

relaţiei:

RprPprCpr

⋅100%

Coeficientul dat arată cota-parte a fiecărui leu câştigat, ce a fost folosit pentru a acoperi

cheltuielile. De obicei, acest indicator se analizează în dinamică, comparându-se cu

valoarea medie pe ramură.

2. Rentabilitatea generală, se determină ca raport procentual între suma profitului

brut (Pb) şi mărimea fondurilor fixe (Ff) şi mijloacelor circulante, (Fcir) conform relaţiei:

Rgen= PbFf+Fcir

⋅100 %

Acest indicator se mai numeşte rata rentabilităţii fondurilor avansate şi arată cât

trebuie să investească întreprinderea pentru a primi un leu profit.

3. Rentabilitatea pe unitate de produs se determină ca raport procentual între

profitul obţinut pe unitatea de produs şi costul unitar complet al produsului:

Ratele de rentabilitate sunt însă mult mai numeroase, iar valoarea lor variază de la

un indicator la altul. Intre ratele de stabilitate ce se utilizează în economia de piaţă pot fi

menţionate:

- rata rentabilităţii investiţiilor, calculate ca raport între profitul brut şi

investiţiile de capital,

- rata rentabilităţii unei acţiuni, ţinând cont de cursul la bursă al acestuia,

calculată ca raport între dividend şi cursul acesteia ş.a.

O importanţă deosebită o are şi calcularea pragului de rentabilitate. Pragul de

rentabilitate separă domeniul în care realizările (prin veniturile obţinute) conduc la profit,

de domeniul în care se înregistrează pierderi (costurile depăşind veniturile). Cu alte

cuvinte, pragul de rentabilitate determină limita volumului de activităţi, pe care trebuie să

o realizeze întreprinderea într-o anumită perioadă, pentru a nu lucra în pierdere. Dincolo

de această limită, ce se acoperă pe baza profitului realizat cheltuielile totale respective,

activitatea specifică a unităţii devine rentabilă. în cazul întreprinderii industriale, pragul de

rentabilitate se determină prin raportul costurilor fixe (f) la diferenţa dintre preţul de

livrare unitar (p) şi costurile variabile (v) pe unitate de produs, conform relaţiei:

Pr= fp−v

Pragul de rentabilitate este variabil în timp, principalii factori influenţă fiind următorii:

- modificarea costurilor unitare variabile, prin modificarea preţurilor la resursele de intrare, acţiuni de promovare a produselor, modificarea structurii producţiei;

- variaţia cheltuielilor convenţional constante;- variaţia preţului produselor.

Graficul pragului de rentabilitate se prezintă astfel:

Fig.7.1 Pragul de rentabilitate

Cc - costurile convenţional constante (ce nu depind de modificarea volumului de producţie)

Cv - costul unitar variabil al produsului

Ct - costul total al produsului.

32. Conceptul de calitate. Definirea calităţii. Importanţa calităţii pentru firmele secolului XXICalitatea este o noţiune deosebit de complexă, in prezent existand peste 120de definiţii şi zeci de sinonime pentru termenul de calitate. Toate acestea datorităcaracterului concret, dinamic şi complex al calităţii.Caracterul concret al noţiunii derivă din faptul că nu există calitate in afaraproduselor şi serviciilor, aşa cum nu există obiecte sau servicii fără calitate. Omulintră in „posesia calităţii” in activitatea practică, prin consumarea produselor. Deaici – punctul de pornire in definirea calităţii il reprezintă valoarea deintrebuinţare, care reprezintă totalitatea insuşirilor care fac ca un produs să fie utilomului.Calitatea produselor se „creează” in producţie insă se constată şi se testează inprocesul de consumare a acestora. De aici, se impune precizarea deosebirilor dintrenoţiune de calitate a producţiei şi calitate a produselor.Noţiunea de calitate a producţiei este mai cuprinzătoare, este privită din punctde vedere al gradului de fabricaţie se referă la calitatea acestuia (concepţie,tehnologie, nivel tehnic, performanţe constructive etc.) din care rezultă produsele şicalitatea acestora privită din unghiul de vedere al consumatorilor, numită calitatea

produselor.Calitatea produselor este expresia finală a calităţii proceselor de fabricaţie.Caracterul dinamic al calităţii este determinat că pe de o parte procesele deproducţie se modifică la intervale de timp tot mai scurte, iar pe de altă parteexigenţele consumatorilor faţă de produs sunt tot mai ridicate. Conţinutul eievoluează in pas cu necesităţile practice.Caracterul complex al calităţii decurge din faptul că pentru a putea fiapreciată trebuie să fie luate in considerare o multitudine de caracteristici tehnice,economice, psihosenzoriale, estetice, ergonomice etc.In contextul economico-social actual calitatea este definită conformstandardului ISO 8402: ca „ansamblu de proprietăţi şi caracteristici ale unei entităţisau servicii care ii conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţile exprimatesau implicite”.Potrivit standardului ISO 9000:2005 calitatea reprezintă „măsura in care unansamblu de caracteristici intrinseci indeplineşte cerinţele”. Conform acesteidefiniţii:Calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică ci printr-unansamblu de caracteristici;Calitatea nu este de sine stătătoare, ea există numai in relaţie cucerinţele.Despre importanţa calităţii J.M.Juran a scris in lucrările sale:Calitatea trebuie să se aşeze pe primul loc;Să răspundă cerinţelor clienţilor;Să elimine deficienţele sistemice;Să dezvolte evaluarea sistemelor de calitate;Să introducă un proces de ameliorare a calităţii in orice colţişor deactivitate.Pentru ca un anumit produs să fie de calitate el trebuie să corespundăexigenţilor consumatorului, iar pentru aceasta trebuie să corespundăcaracteristicilor de calitate.Trei elemente internaţionale majore ale deceniului trecut au contribuit laschimbări fundamentale pentru viitorul calităţii, pentru imbunătăţireamanagementului calităţii afacerilor, educaţiei, sănătăţii, mediului şi administraţiei.Aceste elemente sunt: (29, pag.27-28)Noua piaţă globală condusă de calitatea pentru client in care firmelesecolului XXI sunt puse să funcţioneze şi să concureze;Noua tehnologie care determină, tot mai mult, cerinţele pentru succespe această piaţă. Este vorba de e-commerce, de piaţa E-business tobusinessNoile modele de afaceri care definesc mai departe semnificaţiaexcelenţei pentru Compania secolului XXI. Acestea sunt bazate peexcelenţă, transparenţă şi resursele „intangibile” (marca, resurseleumane, relaţiile cu clienţii şi parteneriatul, capitalul intelectual,managementul).Cele trei mari direcţii de dezvoltare internaţională au creat şase noidimensiuni, respectiv domenii de schimbare importante pentru viitorul calităţii (25,p.13-15):Realizarea de inaltă valoare pentru client, asociată calităţii,materializată in produse şi servicii;Utilizarea cu succes a tehnologiei (tehnologia informaţiei, scurtareaduratei de lansare a produselor noi, asigurarea performanţei etc.)

Eficacitatea resurselor umane;Capabilitatea de a lucra productiv cu furnizorii şi alţi parteneriimportanţi de afaceri;Integrarea aspectelor economice ale calităţii in sistemele financiarcontabile;Efectul calităţii asupra leadership-ului şi managementuluicompaniei insăşi.

33. Caracteristicile calităţii.Caracteristicile de calitate pot fi grupate după mai multe criterii:1. Gruparea după generalizarea şi sistematizarea cerinţelor consumatorilora) Caracteristici tehnice. Se referă la insuşirile imanente ale valorii deintrebuinţare a produsului, ele confirmand potenţialul de a satisface necesităţileconsumatorului. Se caracterizează intr-o serie de proprietăţi fizice, chimice,biologice, determinate de concepţia constructiv-funcţională a acestuia etc.Caracteristicile tehnice sunt:CRITICE – cele, nerealizarea cărora duce la neincadrarea produsului in calitateaprevăzută sau devine necorespunzător scopului urmărit;PRINCIPALE – nerealizarea lor influenţează numai parţial viitoarea utilizare aprodusului;SECUNDARE – care nu au efecte directe asupra utilizării produsului.In funcţie de destinaţia fiecărui produs complex unele caracteristici tehnice seprezintă ca mărimi fixe (cazul celor critice) adică permit o singură valoare, iar altecaracteristici tehnice se pot incadra intre anumite limite de toleranţă (minimmaxim).b) Caracteristici psihosenzoriale. Vizează efectele de ordin estetic,organoleptic, ergonomic, pe care produsele le au asupra utilizatorilor, prin formă,culoare, gust, miros, grad de confort, comoditate in exploatare etc.Aceste caracteristici au un grad mare de variabilitate in spaţiu şi in timp,aprecierea lor se află sub influenţa unor factori de natură subiectivi.c) Caracteristici de disponibilitate. S-au impus in ultimul timp ca utilizare aproduselor de folosinţă indelungată cu complexitate tehnică din ce in ce mai mare.Ele se referă la aptitudinea produselor de a-şi realiza funcţiile utile de-a lungulduratei lor de viaţă, aptitudine ce este definită prin conceptele de fiabilitate şimentenabilitate.Fiabilitatea reprezintă capacitatea unui produs de a-şi indeplini funcţiile fărăintreruperi datorate defecţiunilor, intr-o perioadă de timp specificată şi intr-unsistem de condiţii de folosire date.Mentenabilitatea. La bază se află faptul că in procesul folosirii lor, produselemai devreme, sau mai tarziu, se defectează. Repunerea in stare de funcţionare aunui produs după o primă cădere, intr-o perioadă de timp stabilită şi in condiţiiprestabile de intreţinere şi reparaţii reprezintă conţinutul acestui concept.Activitatea depusă in vederea repunerii produsului in funcţiune este cunoscutăsub denumirea de mentenanţă.d) Caracteristici economice şi tehnico-economice. Se exprimă intr-o seriede indicatori sintetici şi analitici, cum sunt: costul produsului, preţul, cheltuieli dementenanţă, durata de funcţionare, grad de valorificare a materiei prime etc.O importantă caracteristică economică este reprezentată de termenul degaranţie. Cu cat termenul de garanţie va fi oferit pe o perioadă mai mare de timp,cu cat producătorul se angajează la efectuarea unui număr mai mare de lucrări deremedieri, cu atat acesta garantează mai bine calitatea produselor sale.e) Caracteristici de ordin social general. Vizează efectele spre care le ausistemele tehnologice de fabricare a produselor, precum şi utilizarea acestora

asupra mediului natural, asupra siguranţei şi sănătăţii fizice şi psihice a oamenilor.2. In funcţie de destinaţia economică şi caracterul folosirii produselor inprocesul de consuma) caracteristici ale mijloacelor de muncă – durabilitate, greutate, gabarit, rezistenţăla lovire, temperatură, precizie de lucru, fiabilitate, mentenabilitate etc.;b) caracteristici ale obiectelor muncii – uşurinţa prelucrării şi economicitateaacestora, compoziţie chimică etc.;c) caracteristici pentru obiectele de consum individual: gust, formă, rezistenţe larupere etc.;3. Gruparea caracteristicilor de calitate in funcţie de posibilitatea decomensurare a acestoraa) caracteristici măsurabile direct: greutatea, rezistenţă, conţinutul in grăsime,valori nutritive etc.;b) caracteristici măsurabile indirect: calitatea unei acoperiri galvanice pringrosimea stratului;c) caracteristici comparabile obiectiv cu mostre etalon: număr de defecte pe cmpăstraţi la ţesături etc.;d) caracteristici comparabile subiectiv cu mostre etalon: grad de vopsire, grad definisaj etc.4. In funcţie de modul de exprimarea) caracteristici cuantificabile – cand valoarea efectivă a caracteristicii se poatemăsura şi inregistra, de ex.: cote dimensionale, grosimi etc.;b) caracteristici atributive, care dobandesc calitatea prin calificare, ca de ex., princlasificare in corespunzător şi necorespunzător.

34. Criterii şi indicatori de apreciere a nivelului calităţii produselor

35. Controlul calităţii. Metode și tehnici de controlLa moment sunt disponibile un număr destul de mare de tehnici de control.Ele includ o gamă de operaţii care incep cu simple verificări ale produsului şitermină cu tehnici statistice sofisticate.Selectarea tehnicilor necesită o mare atenţie, deoarece sistemele complexe decontrol sunt, foarte costisitoare şi nu pot fi utilizate, de ex., in producţia in masă.1. Autocontrolul. Este cea mai simplă dintre tehnicile de control. Dupăterminarea oricărei operaţii, operatorul insuşi efectuează verificarea parametrilorcalităţii. Verificarea poate fi vizuală sau poate fu efectuată cu ajutorul unorinstrumente de măsurat simple.2. Controlul prin sondaj. Este o tehnică simplă. Implică examinarea catorvapiese imediat după terminarea lor urmată de o reexaminare pentru a avea siguranţacă sunt in conformitate cu cerinţele specificate. Se foloseşte pentru procesele ce nunecesită precizie foarte mare, care dau produse ai căror parametri variază puţin(presarea, turnare, ţeserea ş.a.).3. Controlul in cursul fabricaţiei. Presupune examinarea unui produs după

fiecare operaţie sau grup de operaţii in urma cărora se obţin caracteristiciimportante pentru calitate. Pentru a avea siguranţa că deficienţele sunt inlăturateincă din primele faze de prelucrare, punctele de control trebuie plasate chiar inatelierele unde compartimentele trebuie verificate de către personalul specializat,după fiecare etapă importantă de prelucrare. Piesele neacceptate sunt rebutate.Controlul in cursul fabricaţiei se foloseşte la componentele importante alecăror variaţii a parametrilor sunt atat de mari incat nu se pot evita rebuturile. Acestlucru este costisitor şi consumă mult timp.Dezavantaje: 1. Nu asigură o productivitatea ridicată2. Nu conştientizează personalul executant asupra calităţii3. El tinde să dea impresia că responsabilitatea pentru calitateaintră numai in sfera controlorilor.4. Tehnici statistice. Tehnicile statistice pentru controlul proceselor defabricaţie se bazează pe principiul că toate procesele au o variaţie mare aparametrilor. Dacă se poate stabili un interval de toleranţă acesta se poate utilizapentru a prevedea nivelele de calitate şi a se indica cand trebuie corectateprocesele.Avantaje: 1. Furnizează informaţii despre probabilitatea de apariţie a unorpiese defecte inainte ca acestea să fie produse2. Nu necesită inspecţia fizică a fiecărei piese pentru a menţine unnivel inalt al calităţii.Sunt bune pentru controlul proceselor de fabricaţie in producţia de serie mare.Cele mai folosite tehnici de control a proceselor de fabricaţie sunt: diagramele dedispersie, fişele de control şi verificările premergătoare controlului.

36. Importanţa mediului ambiant pentru activitatea vitală a omului. Noţiune de poluare. Efectele poluării.Poluarea este un proces de alterare a mediilor de viaţă biotice şi abiotice şi abunurilor create de om, cauzată mai ales de deşeurile provenite din activităţileumane, de origine menajeră, agricolă, industrială etc., cat şi datorită unor fenomeneale naturii (erupţii vulcanice, furtuni de praf ori nisip, inundaţii etc.).Clasificarea poluanţilor. 1. In funcţie de originea factorilor ce o produc,poluarea poate fi: a) naturală sau b) artificială (provocată de activitatea umană)2) după mediul in care poluare acţionează:atmosfericăacvaticăterestră.3) după natura poluantului deosebim:poluarea fizică (produsă de zgomote, apă, incălzire, particule in suspensie)poluarea chimică, cauzată de afluenţi gazoşi de la diferite industrii, ioniiunor metale grele, pesticide etc.poluarea biologică - rezultată din infectarea mediului cu agenţi patogenietc.poluarea radioactivă - urmarea exploziilor nucleare, folosirii materialelorradioactive in industrie, agricultură etc.Poluarea aerului este de mult o problemă majoră de mediu, in special inzonele urbane şi industriale, dar s-a impus ca o problemă de importanţăinternaţională abia după anii '70. Ea afectează sănătatea omului, agricultura,creşterea pădurilor, resursele de apă şi este foarte costisitoare.Poluarea aerului poate apărea ca rezultat al emisiilor bioxidului de sulf, ceare drept consecinţă apariţia bolilor respiratorii; a oxizilor de azot; depunerile

acide, ce ameninţă piscicultura, silvicultura, agricultura.Poluarea apei - Chimicalele toxice au distrus vietăţile acvatice şi au făcutapele inutilizabile pentru oameni şi pentru irigaţii.In poluarea acvatică, ca şi in cea terestră, sunt implicate deşeurilepericuloase. Toate activităţile industriale generează deşeuri, care sunt aruncate,deoarece par să nu aibă utilizare economică in continuare.Anumite deşeuri sunt definite ca "periculoase", un termen care a fost utilizatin mod diferit in diferite ţări.Spre ex., in SUA deşeurile sunt calificate ca periculoase dacă acestea arputea cauza sau contribui in mod semnificativ la o creştere a mortalităţii sau laimbolnăviri serioase ireversibile sau reversibile cu incapacitate de muncă.Incă nu există o definiţie internaţional acceptată privind deşeurilepericuloase şi aceasta are două implicaţii:1) estimările deşeurilor periculoase generate de diferite industrii, in diferite ţări,variază larg in funcţie de definiţia adoptată,2) procedurile de reglementare se complică, in special cand deşeul periculos afost purtat de la o regiune la alta cu reglementări diferite sau transportat dintroţară in alta.Majoritatea ţărilor folosesc pe scară largă bazele terestre pentru inlăturareadeşeurilor periculoase, utilizandu-se metode fizice, chimice şi biologice pentrureducerea volumului sau toxicităţii deşeului.Dintre toate tehnologiile de tratament al deşeurilor, sistemele de incinerarespecial proiectate pot asigura cel mai inalt grad distructiv şi de control cu acţiuneasupra celui mai larg sortiment de deşeuri periculoase.Cea mai cunoscută este instalaţia din Danemarca infiinţată in 1973 cu ocapacitate de distrugere de peste 90 % din deşeurile periculoase din ţară. In acelaşitimp această instalaţie recuperează căldura din incineratoarele sale pentru aaproviziona locuitorii Nyborgului cu 35 % din necesităţile lor.Poluarea solului - se accentuează nu numai din cauza deşeurilor toxicedepozitate ca atare (in special cenuşa rezultată din arderea cărbunelui), ci şidatorită deşeurilor urbane, a ingrăşămintelor chimice şi a pesticidelor folosite inagricultură etc.Efectele poluării:1) ameninţarea puternică a sănătăţii vieţuitoarelor cu pericolul de dispariţie amultor specii intr-un ritm din ce in ce mai rapid.2) demografice şi sociale - poluarea şi degradarea solului duce la reducereaproducţiei de alimente pe cap de locuitor şi respectiv la creşterea malnutriţiei,foametei şi mortalităţii.3) economice - risipa de resurse şi cheltuielile suplimentare de reparare apagubelor produse de poluare.Reducerea risipei de resurse prin poluare se poate face prin tehnologiiantipoluante, care să elimine sau să diminueze la maximum posibil emisiile şideşeurile prin recuperarea produselor utile din acestea, neutralizarea celorutilizabile.37. Organizarea folosirii raţionale a resurselor naturaleProcesul folosirii resurselor naturale trebuie să răspundă la două cerinţea) să satisfacă la maximum necesităţile raţionale ale omuluib) să păstreze şi să imbogăţească mediul ambiant, ca sursă a satisfaceriiacestor necesităţi.Folosirea raţională a resurselor naturale include următoarele părţicomponente:

1) studierea naturii care evidenţiază resursele naturale, le ia in consideraţie,le valorifică şi prognozează folosirea lor;2) valorificarea resurselor naturale, ce include mai multe direcţii de folosire;3) managementul resurselor naturale, ce include evidenţa şi controlul stăriinaturii in procesul folosirii precum şi planificarea şi normarea procesului defolosire a resurselor naturale;4) efectuarea măsurilor de ocrotire a naturii.Această schemă evident nu este absolută şi toate părţile ei componente au uncaracter istoric. Esenţa folosirii resurselor naturale este de ordin social economic şieste determinată de modul de producţie şi etapa istorică de dezvoltare a societăţii.Există noţiunea de folosire raţională şi iraţională a resurselor naturale.Folosirea raţională a resurselor naturale inseamnă combinarea armonioasă adezvoltării social-economice a societăţii, inclusiv dezvoltarea economică şimenţinerea echilibrului ei. Societatea preintampină şi lichidează consecinţelenedorite ale amestecului său in procesele naturii. Omul poate să transforme naturanumai intr-un sens - să cunoască legile ei, să le folosească corect, şi să le ia la bazaactivităţii sale.Folosirea iraţională a resurselor naturale prezintă dependenţa faţă de naturăin mod egoist, consumator, tinderea de a lua de la natură cantităţi maxime debunuri materiale, fără a se preocupa de consecinţele negative şi distrugereaechilibrului ecologic.Folosirea iraţională a resurselor naturale duce la poluarea mediuluiinconjurător.In sensul restrans al cuvantului ocrotirea naturii este elaborarea şivalorificarea practică a măsurilor pentru optimizarea interdependenţei economiei şinaturii, a societăţii şi naturii.Momentul de bază in asigurarea folosirii raţionale a naturii o constituiecrearea unui mecanism gospodăresc adecvat. In condiţiile folosirii gratuite aresurselor naturale, intreprinderile deseori incălcau normativele stabilite pentruocrotirea mediului ambiant. De aceea a apărut necesitatea de o dependenţă directproporţională intre venitul intreprinderii şi eficacitatea măsurilor de ocrotire anaturii prin introducerea plăţii pentru folosirea resurselor naturale.Toate resursele naturale pot fi divizate in 2 grupe: limitate şi nelimitate.Nelimitate sunt aşa-numitele resurse cosmice (radiaţia solară, energiafluxurilor şi refluxurilor). In aceeaşi grupă se includ resursele de apă in intregimelegate de circulaţia unică şi resursele aerului. Ele insă sunt nelimitate ca corpurifizice. Insă apa şi aerul fiind poluate pot să se diminueze.Resursele limitate pot fi divizate in două grupe: recuperabile şinerecuperabile.Nerecuperabile sunt resursele subterane, resursele minerale. Ele pot fifolosite o singură dată, rezervele lor au un caracter finit. De aceea este nevoie de ale folosi deosebit de economicos, in complex, de a preveni pierderile in timpulextracţiei şi prelucrării.Resursele recuperabile sunt: resursele terestre (de sol), fauna, flora, şi uneleresurse minerale. Resursele recuperabile sunt limitate, dar pot fi reproduse incondiţii naturale. Dar dacă folosirea lor va fi iraţională, productivitatea lor poatescădea.Din punct de vedere economic resursele naturale pot fi divizate dupăcaracterul intrebuinţării: resurse industriale, agricole şi neproductive.Resursele industriale - resursele naturale pentru materialele de construcţieş.a., combustibili, energetice, resursele pădurilor (lemnul, fauna, peştele), apa

tehnică.Resursele agricole - resursele de sol şi agroclimaterice (căldura, umiditateaatmosferică), apa (pentru irigaţie), flora (ciuperci, fructe sălbatice ş.a.).Resursele din sfera neproductivă: apa potabilă, aerul curat, resursele pentruodihnă (climaterice, complexele pentru odihnă ş.a.).Resursele naturale pot fi estimate in mod calitativ, cantitativ, valoric, pebaluri.Pentru a calcula eficienţa economică a măsurilor legate de poluarea naturii,este necesar de a lua in consideraţie două grupe de cheltuieli:1. Cheltuieli pentru măsurile de ocrotire a naturii, adică măsuri profilactice:crearea instalaţiilor pentru curăţirea sau neutralizarea gazelor ş.a.2. Pagubele economice şi sociale in urma distrugerii echilibrului naturii, dincauza lipsei instalaţiilor pentru ocrotirea mediului inconjurător sau folosirealor incorectă.Pentru calcularea eficienţei trebuie comparate valoarea pagubelor aduse depoluare cu cheltuielile capitale şi curente, necesare pentru lichidarea acestorpagube.Folosind relaţiile existente in literatura economică nu putem afirma că arexista posibilitatea evaluării exacte a poluării nici in cazuri deja şi cu atat mai puţinin estimări in faza de proiect al unei tehnologii. Cauzele sunt multiple, de naturăobiectivă şi subiectivă, intre care:- caracterul incomensurabil şi inestimabil al unor efecte, privind anumitedomenii, in care se manifestă poluarea;- incapacitatea instrumentară şi de echipament de cercetare;- imprevizibilitatea unor consecinţe in momentul studiului estimativ.38. Planificarea şi finanţarea folosirii raţionale a resurselor naturaleAceastă planificare se mai numeşte planificare ecologică. Scopul ei este:- de a preveni degradarea şi impurificarea mediului ambiant,- de a lichida consecinţele negative ale accidentelor de producţie şi a diferitorcalamităţi,- de a restabili mediul in zonele, in care au survenit unele schimbări,- de a menţine şi de a reproduce mediul ambiant in limitele care ar asigura celemai favorabile condiţii de viaţă ale anului.Particularitatea principală a acestui compartiment este complexitatea. Planulecologic se află in stransă legătură cu programul progresului tehnico-ştiinţific, cuindicatorii planului social, cu planul construcţiilor capitale, indicatorii beneficiului,rentabilităţii ş.a.Pentru planificarea acestei secţiuni a planului intreprinderii o mareimportanţă o au cercetările antiplan. Deoarece procesele de folosire a resurselornaturale sunt de lungă durată, este nevoie de o prognoză ştiinţifică, analiza stăriiactuale a mediului ambiant. Planificarea folosirii resurselor naturale conţine 2aspecte: de ramură şi teritorial. Aspectul ramural constă in faptul că diferiteprocese de producţie in industrie şi agricultură acţionează in mod diferit asupramediului ambiant.Aspectul teritorial al planificării reiese din caracterul complex al biosferei şial sistemelor geologice, in care toate elementele sunt interdependente şi poluareaunuia din el duce la schimbări nedorite şi in alte elemente. In afară de aceasta, unulşi acelaşi proces de producţie influenţează concomitent asupra diferitor elementeale mediului ambiant.O importanţă primordială pentru planificarea ecologică o are orientarea sprefolosirea realizărilor progresului tehnico-ştiinţific.

Intreprinderile industriale luand de la natură materie primă şi combustibillivrează producţia finită, aruncand in mediul ambiant deşeurile producţiei, carepoluează mediul ambiant.Progresul tehnico-ştiinţific are o acţiune dublă, contradictorie asupramediului ambiant. Pe de o parte, progresul tehnico-ştiinţific simplifică şidiminuează costul extragerii multor tipuri de materie primă şi prin aceasta sporeşteacţiunea poluării asupra mediului ambiant. Totodată se măreşte volumul producţieiprelucrate şi a deşeurilor, adică şi a poluării mediului ambiant. Creand noitehnologii, progresul tehnico-ştiinţific creează noi pericole pentru om şi mediulambiant.Pe de altă parte, progresul tehnico-ştiinţific este unul din instrumenteleprincipale de economii de resurse. Datorită lui se creează noi tehnologii ce permitsă se economisească apa şi materia primă, de a se neutraliza gazele ş.a.Planul ecologic al intreprinderii se află in stransă legătură cu planul ecological ramurii şi al republicii in intregime.Toate măsurile pentru protecţia mediului ambiant pot fi divizate inurmătoarele direcţii:I. Tehnice:implementarea utilajului tehnologic progresivmodernizarea utilajului in acţiunereutilarea intreprinderilorII. Tehnologice:implementarea tehnologiilor fără deşeuriinlocuirea deşeurilor toxice cu cele netoxiceinlocuirea deşeurilor inutilizabile cu cele utilizabile.III. Economico-organizatorice:expertiza ecologică a producţieiamplasarea raţională a surselor de impurificarecrearea zonelor protejate din punct de vedere sanitarcontrolul calităţii mediului ambiantutilizarea sancţiunilor şi amenzilor.Planul pentru protecţia mediului inconjurător trebuie să includă următoareleetape:1. Definirea problemei, ce presupune:descrierea clară a problemeianaliza clarădeterminarea parametrilor de poluare.2. Descrierea rezultatelor politicii anterioare de protecţie a mediului.3. Stabilirea sarcinilor:obiectiverezultate.4. Alegerea unei strategii pe termen lung:stabilirea explicită a premiselorselectarea instrumentelordezvoltarea tacticilor intermediarepromovarea cooperării intre autorităţile guvernamentalestimularea conştientizării publicepunerea la dispoziţia autorităţilor locale a celor mai potriviteinstrumente de intervenţie.5. Descrierea acţiunilor globale:garantarea mijloacelor necesare

determinarea punctelor de intersecţie a lanţurilor cauzatedeterminarea tipurilor principale de măsuri.6. Alocarea mijloacelor financiare necesare.

39. PLANIFICAREA SOCIALA : NECESITATEA IN CONDITIILE DE TRANZITIE, DIRECTIILE DE BAZA. INDICATORII

Planificarea dezvoltării sociale a colectivului este unul din compartimentele planului de dezvoltare economică şi socială a întreprinderii. Rolul acestui compartiment creşte în condiţiile de tranziţie la economia de piaţă. O dată cu liberalizarea preţurilor, cu apariţia şomajului s-au acutizat problemele atât din sfera economică, cât şi din cea socială. De aceea scopul de bază al planificării sociale în condiţiile actuale constă în oferirea posibilităţii lucrătorilor de se a confrunta cu mai puţine pierderi morale şi materiale în această perioadă.

Direcţiile principale ale activităţii întreprinderii în acest sens sunt:

1. reducerea, iar în perspectivă lichidarea deplină a muncii fizice grele, monotone şi necalificate; automatizarea, mecanizarea producţiei;

2. implementarea în procesul de producţie a tehnologiilor nepericuloase pentru lucrători, care să corespundă normelor sanitare respective şi securităţii tehnice;

3. ridicarea calificării profesionale a lucrătorilor, însuşirea de noi profesii;4. dezvoltarea reţelei de servicii cu plată, care să satisfacă pe deplin cerinţele

muncitorilor şi folosirea timpului lor liber;5. organizarea alimentaţiei publice, deservirii medicale a lucrătorilor,

implementarea măsurilor de profilaxie a bolilor profesionale. (Astfel, la asociaţia de bumbac şi celuloză din Tiraspol o atenţie deosebită se acordă culturii fizice şi asistenţei medicale, ţinându-se cont de specificul muncii ţesătoarelor, bolile profesionale de bază fiind - îmbolnăvirea venelor şi deformarea coloanei vertebrale);

6. asigurarea lucrătorilor cu locuinţe, construite cu mijloace proprii, cooperatiste sau particulare şi cu sprijinul întreprinderii;

7. dezvoltarea reţelei de instituţii pentru copii, bazelor de odihnă etc.Drept indicatori de bază, care caracterizează nivelul dezvoltării sociale la

întreprindere pot servi:

1. Ponderea fondurilor fixe neproductive în suma lor totală.

2. Fluctuaţia cadrelor. Pe parcursul multor ani era considerat (iar în unele cazuri şi astăzi se mai consideră) că trebuie să fie minimizată fluctuaţia cadrelor. Dar de fapt savanţii au determinat că în fiecare ramură există un nivel optim al acestui indicator şi micşorarea sub acest nivel caracterizează negativ întreprinderea. Acest nivel optim este mai jos în ramurile mai conservatoare (de ex., de panificaţie) şi mai ridicat în acele ramuri, care sunt deosebit de receptive la progresul tehnico-ştiinţific (PTS).

În SUA a apărut aşa-numita industrie mobilă, care corespunde atât cerinţelor dezvoltării sociale, cât şi a PTŞ. Cei care au schimbat mai multe locuri de muncă (dacă nu există caracteristici negative) au mai multe şanse de a fi angajaţi în o altă firmă. Un astfel de lucrător cu o mai mare probabilitate se va adapta la inovările tehnice, organizatorice, ştiinţifice care vor fi implementate de întreprindere sau le va iniţia singur.

Chiar şi în Japonia, unde imobilitatea lucrătorilor este considerată drept element indispensabil al tradiţiilor naţionale, au fost recunoscute avantajele mobilităţii faţă de stabilizarea cadrelor

3. Disciplina de muncă. Pentru a caracteriza acest fenomen se utilizează diferiţi indicatori, ce caracterizează încălcarea acestei disciplini: întârzieri, plecări înainte de timp, staţionări din cauza lucrătorilor, rebuturi de producţie, lipsa nemotivată de la locul de muncă etc. Însă dezvoltarea în continuare a disciplinei de muncă presupune renunţarea la pedepsele respective, care ar aduce lucrătorilor traume psihologice.

Practica mondială ne oferă un şir de metode practice de întărire a disciplinei de muncă, cum ar fi programul de lucru flexibil (metoda elaborată în Germania şi acceptată în lumea întreagă).

40. ETAPELE ELABORARII PLANULUI DEZVOLTARII SOCIALE. STRUCTURA PLANULUI.

Planificarea tradiţională a acestui compartiment, aplicată în unităţile industriale din republică, are puţine şanse de a fi realizată, deoarece porneşte de la diferite doleanţe, uneori ireale.

În vederea elaborării unui plan adecvat, în opinia noastră, trebuie urmate următoarele etape:

1. Diagnoza problemelor dezvoltării sociale, adică, determinarea scopurilor strategice ale dezvoltării sociale a colectivului. De felul cât de corect au fost determinate aceste scopuri depinde şi faptul: vor fi îndeplinite sau nu măsurile planificate.

Problema care apare în acest sens este evidenţierea problemelor false şi a celor adevărate. Pentru confirmarea acestui fapt vom prezenta câteva exemple, care arată cum se determină problemele adevărate şi care este efectul formulării adecvate.

Un exemplu clasic, prezentat în manualele de sociologie este acela în care într-o companie americană au apărut şi creşteau plângerile referitoare la lucrul insuficient al ascensoarelor. Dimineaţa, înainte de a începe ziua de muncă, la parter se adunau o mulţime de oameni, care erau iritaţi, nerăbdători, având teama că întârzie la lucru. Administraţia a cercetat aceste plângeri, experţii au propus variante de soluţionare a acestui conflict:

• de mărit viteza lifturilor existente,• de introdus noi lifturi.

Ambele variante erau costisitoare, trebuia aleasă varianta optimă. Până să se facă acest lucru, psihologul companiei a propus o altă soluţie, practic, fară a fi atrase surse adăugătoare: să se pună lângă lifturi oglinzi. Această măsură s-a dovedit foarte eficientă, plângerile au dispărut.

Experţii firmei au greşit cu formularea problemei. Ei n-au luat în consideraţie dorinţa oamenilor de a veni la serviciu în acelaşi timp. Este evident ca oricâte lifturi ar exista, ele nu pot să-i deplaseze pe toţi la etajul necesar. Şi chiar dacă acest lucru era asigurat cheltuielile nu erau justificate, deoarece în celelalte ore lifturile staţionau. Psihologul a putut depista cauzele care au dus la apariţia plângerilor. Omul nu se simte bine, atunci când trebuie să aştepte având frică că va întârzia la serviciu. Utilizatorii de lift sunt mult mai calmi, atunci când este deschis un chioşc cu ziare, putând să procure presa; iar apoi s-o citească. în exemplul prezentat, oglinzile le sustrăgeau atenţia atât doamnelor, care se priveau în oglindă corectându-şi coafura, machiajul, cât şi bărbaţilor, care urmăreau această procedură.

În aşa fel, formularea falsă a problemei nu putea da rezultatele aşteptate, pe când cea adevărată a rezolvat problema şi cu cheltuieli mult mai mici. Acest exemplu (dar exemple de acest fel pot fi prezentate foarte multe) ne demonstrează cât e de important de a formula diagnoza corectă a problemei, precum şi argumentează necesitatea serviciului sociologic la întreprindere.

Formularea corectă a problemelor se bazează pe analiza retrospectivă a dezvoltării sociale a întreprinderii, precum şi pe determinarea necesităţilor curente ale membrilor colectivului.

2. Studierea experienţei mondiale şi republicane în ce priveşte dezvoltarea socială a colectivelor.

3. Determinarea direcţiilor şi volumului cercetărilor sociologice, executarea lor, prelucrarea şi analiza. Un rol deosebit în organizarea dezvoltării sociale a unui colectiv de muncă revine cercetărilor sociologice. Chestionarea opiniei publice, realizată de un sociolog calificat, permite scoaterea în evidenţă a opiniei fiecărui membru al colectivului despre perspectivele de dezvoltare a întreprinderii, care nu întotdeauna pot fi exprimate la o şedinţă.

Prelucrarea informaţiei obţinute permite obţinerea de date veritabile ale opiniei publice în problemele actuale. Metodele sociologice sunt deosebit de importante pentru studierea profundă a cauzelor ce determină fluctuaţia cadrelor, aprecierii calităţilor personale şi profesionale ale specialiştilor.

4. Determinarea structurii planului. Elaborarea acestei etape depinde în mare măsură de aranjarea priorităţilor ce stau în faţa colectivului. Ea depinde în mare măsură de teritoriul pe care este amplasată întreprinderea şi de necesităţile colectivului. Însă pentru

colectivele de pe teritoriul Republicii Moldova, considerăm pentru perioada actuală, următoarea aranjare a acestor priorităţi:

Păstrarea locurilor de muncă, prevenirea şomajului. Protejarea de inflaţie a veniturilor populaţiei. Oferirea lucrătorilor posibilităţii de a procura mărfuri prin intermediul

magazinelor de comanda şi la un preţ acceptabil. Schimbări în conţinutul şi condiţiile de muncă şi de trai. Determinarea pe fiecare compartiment a responsabilului, a termenului de

realizare, a sursei de finanţare.Pornind de la cele expuse mai sus considerăm acceptabilă următoarea structură a

planului dezvoltării sociale a colectivului:

I. Estimarea posibilităţilor concurenţiale ale întreprinderii, din punct de vedere al dezvoltării sociale (ca indicator generalizator poate fi folosită fluctuaţia cadrelor - cea optimală şi cea reală).

II. Baza financiară a dezvoltării sociale, inclusiv fondul planificat şi direcţiile de utilizare.

III. Enumerarea programelor sociale concrete şi a măsurilor în conformitate cu priorităţile determinate şi cu fondul financiar existent. Aceste măsuri pot ţine de:

a) garanţia ocupării în câmpul de lucru şi schimbarea structurii colectivuluib) condiţiile de muncă şi schimbările în organizarea producţieic) asigurarea socială, pensionară şi medicalăd) asigurarea condiţiilor de trai etc.

Finanţarea - include fondul de consum (dotaţii pentru mâncare, achitarea diferenţei de preţ la produsele agroalimentare, reducerea preţurilor în cantine etc.)

- fondul de acumulare- credite bancare

Metodele utilizate în vederea planificării dezvoltării sociale a colectivului:

• statistică• analiza documentaţiei• sondajul oral• sondajul în scris• observărilor• experimentală

utilizarea documentelor, ce caracterizează personalitatea

41. CONTROLUL ASUPRA INDEPLINIRII MASURILOR PLANULUI SOCIAL

Controlul asupra îndeplinirii măsurilor planului social este necesar pentru a supraveghea termenul îndeplinirii şi exactitatea lui. Pe parcurs pot apărea diferite situaţii

care împiedică realizarea acestor măsuri. De aceea scopul de bază al controlului este de a actualiza în caz de necesitate, măsurile prevăzute.

Controlul poate juca un rol important nu numai atunci, când planul dezvoltării sociale este orientat spre realizarea unor scopuri reale, dar şi atunci când el este elaborat neadecvat. Cu alte cuvinte, controlul trebuie să orienteze planificarea socială în albia cuvenită.

Există câteva principii de organizare adecvată a controlului.

1. Complexitatea. Acest principiu porneşte de la faptul că fiecare unitate economică reprezintă un sistem complex compus din mai multe elemente, care interacţionează şi cu mediul ambiant. Cu alte cuvinte, este imposibil de a planifica şi a realiza o oarecare măsură fără a modifica mediul intern şi extern.

Dacă se presupune că planul elaborat este echilibrat şi coordonat, atunci orice schimbare apărută pe parcursul realizării planului trebuie luată în consideraţie şi pentru alte compartimente ale planului.

2. Continuitatea şi succesivitatea controlului. Succesivitatea presupune că unele planuri trebuie organic să pornească de la cele anterioare. Continuitatea presupune că controlul să fie efectuat la diferite etape ale realizării măsurilor planificate.

3 Obligativitatea îndeplinirii. Deseori măsurile prevăzute nu pot fi realizate din cauze "externe", care, s-ar părea nu depind nemijlocit de activitatea întreprinderii. Mai des se întâlnesc aşa cazuri când resursele care trebuiau alocate pentru realizarea diferitelor măsuri cu caracter social sunt îndreptate în alte direcţii. Şi aici controlul trebuie să fie destul de dur, pentru a nu permite aceste abateri.

4. Competenţa. Presupune nu numai faptul că participanţii la control trebuie să posede cunoştinţe ale obiectului de controlat, a metodelor şi mijloacelor de realizare, dar şi faptul că ei trebuie să fie cointeresaţi în realizarea măsurilor ce le controlează.

Controlorii trebuie să posede capacităţii analitice, să poată sintetiza diferite variante, să aibă cunoştinţe în domeniul psihologiei, sociologiei.

5. Fundamentarea ştiinţifică este legată de principiul competenţei. Controlul se efectuează în corespundere cu ultimele elaborări ştiinţifice în domeniu, utilizând experienţa acumulată.

Acest principiu constă în aceea că nici o abatere cât de mică nu trebuie lăsată neobservată, neţinând cont că controlul se efectuează selectiv. Se determină acele domenii care au o importanţă primordială şi se controlează atât ele, cât şi acele consecinţe care rezultă. Se ia în consideraţie că interacţiunea între fenomenele sociale nu sunt simple.

Controlul organizat pe baze ştiinţifice permite de a atinge rezultatele trasate cu minimum de cheltuieli, emoţii, resurse.

6. Claritatea. O importanţă deosebită în vederea realizării controlului o are aducerea la cunoştinţă pentru toţi a acelor metode şi mijloace care vor fi utilizate în vederea efectuării controlului.

O întrebare deosebită este determinarea acelor persoane care vor executa controlul. De acest fapt depinde în mare măsură şi succesul realizării. O cerinţă de bază este includerea în această comisie a persoanelor care au elaborat planul.

De asemenea trebuie să fie incluşi experţi neutri (de dorit din exterior).

Componenţa controlorilor nu este permanentă. Există un anumit schelet în frunte cu conducătorul, care rămân permanenţi, ceilalţi se schimbă.