Sist Pol Rom

130
Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Facultatea de Ştiinţe Politice SISTEMUL POLITIC DIN ROMÂNIA - culegere de texte - ©Copyright: Alexandru Radu, Violeta Stoleru, Daniel Buti, 2005

Transcript of Sist Pol Rom

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Ştiinţe Politice

SISTEMUL POLITIC DIN ROMÂNIA

- culegere de texte -

©Copyright: Alexandru Radu, Violeta Stoleru, Daniel Buti, 2005

Capitolul I. Revoluţia românească

Revoltă populară şi lovitură de stat*

Propagarea scânteii revoltei populare în Capitală (21 decembrie 1989) şi trecerea

armatei, la 22 decembrie, de partea revoluţiei, a însemnat începutul sfârşitului pentru

regimul Ceauşescu. Ce a urmat, se ştie: aprige înfruntări cu misterioase forţe rămase (?)

loiale dictatorului şi „terorişti" invizibili – creaţii ale unei foarte bine orchestrate diversiuni

psihologice, radioelectronice şi armate – [Pentru inventarul formelor concrete pe care le-a

luat diversiunea din decembrie 1989 - forme pe care analiştii le numesc „război special” sau

„război curat” – vezi Armata Română în revoluţia din decembrie 1989, pp. 165-192. De

asemenea, Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia din decembrie 1989 percepută

prin documentele vremii, Bucureşti, Ed. Axioma Edit, 2000, pp. 210-217] – totul pe fundalul

primei „telerevoluţii" transmisă în direct din istorie.

Preluând terminologic modelul Comitetului Salvării Publice instituit în timpul

Revoluţiei Franceze şi din dorinţa edificării unei legitimităţi ad-hoc, noua structură de

putere – Consiliul Frontului Salvării Naţionale (C.F.S.N.) –, eterogenă şi improvizată

(foşti demnitari comunişti înlăturaţi de Ceauşescu, militari, foşti dizidenţi, revoluţionari

de ocazie), creată pe ruinele regimului ceauşist, şi-a luat denumirea după cea a unei creaţii

a Securităţii care, în momentul declanşării revoluţiei, activa deja nominal (sub forma

răspândirii de manifeste), de 6 luni de zile: Frontul Salvării Naţionale [Petre Roman

propusese denumirea de „Frontul Unităţii Populare". Tot el, la propunerea

generalului Nicolae Militaru ca F.S.N. să fie „organ de partid şi de stat", a

replicat: „Asta sună ca dracu”. Ibidem, pp.166-167. Vezi şi Katherine Verdery

and Gail Kligman, „Romania after Ceauşescu: Post Comunist Comunism?”, în

Ivo Banac (ed.) Eastern Europe în Revolution, pp. 118-122]. Rămâne simptomatic

faptul că una din primele griji ale nou-înfiripatului nucleu de putere a fost aceea de a intra

în contact şi a se face cunoscut la Moscova şi Budapesta – „am intrat în legătură cu

* Adrian Pop, Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est, Bucureşti, Ed. Corint, 2002, pp. 325-332.

Ambasada sovietică şi le-am transmis situaţia în care ne aflăm ca să ştie cine suntem şi ce

vrem", spunea Ion Iliescu, Petre Roman, adăugând: „am vorbit cu ministrul ungar al

Apărării” [Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit., p. 168].

În tot acest răstimp, asupra României a planat pericolul unei intervenţii militare

externe, drapate sub forma ajutorului militar. O primă ofertă de „ajutor" a venit din partea

ministrului ungar al Apărării, la 22 decembrie (ora 16.00), ea fiind refuzată pe loc („Dacă

doriţi să ne acordaţi ajutor, vă rugăm să faceţi apel la populaţia maghiară să se abţină de la

orice manifestări duşmănoase la adresa ţării noastre" suna replica generalului-locotenent

Nicolae Eftimescu). Pericolul ar fi putut deveni mult mai tangibil când, la 23 decembrie, în

jurul orei prânzului, generalul-locotenent Nicolae Eftimescu a primit din partea

preşedintelui C.F.S.N., Ion Iliescu şi a primului-ministru, Petre Roman, indicaţia de a-l

contacta telefonic, din cabinetul ministrului Apărării Naţionale, pe şeful Marelui Stat Major

al Forţelor Armate ale U.R.S.S., general de armată Moiseev, „întrebându-l dacă s-ar putea

conta pe un eventual ajutor militar sovietic, împotriva teroriştilor". Cum „Generalul de

armată Moiseev a răspuns că o asemenea problemă poate fi discutată numai între cele două

guverne, român şi sovietic" iar generalul-maior Ştefan Guşă, reîntors la scurtă vreme la

M.Ap.N., l-a chemat la telefon imediat pe generalul sovietic „căruia i-a comunicat că, în

calitatea sa de şef al Marelui Stat Major al armatei române, nu a solicitat şi nu va solicita

ajutor militar sovietic" [Se cuvine menţionat că la numai câteva ore de la derularea acestui

episod, generalul-colonel Nicolae Militaru, vechi şi binecunoscut pion al Kremlinului în

România, a fost numit ministru al Apărării Naţionale. Ibidem, pp. 87-88, 90], pericolul a fost

îndepărtat pe moment, mai ales că în seara aceleiaşi zile, într-o pauză a lucrărilor celui de-al ll-

lea Congres al deputaţilor poporului, Nikolai Râjkov, declarase că „ar fi o mare greşeală să

se trimită trupe sovietice în România, ştiut fiind că, recent, a fost condamnată trimiterea de

trupe în Cehoslovacia şi Afghanistan" [Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 489].

Pericolul nu a dispărut însă cu totul, întrucât în zilele următoare marile puteri occidentale,

îndeosebi S.U.A. şi Franţa, au exercitat o serie de presiuni pe căi diplomatice asupra

Uniunii Sovietice, pentru a interveni militar în România. La 24 decembrie, ministrul de

Externe al Franţei, Roland Dumas declara că „Franţa ar susţine un eventual ajutor militar al

U.R.S.S., dacă acestea vor considera necesar. Alţi oameni politici cer ca ţările occidentale să

intervină în România pentru că nu este vorba de o problemă internă a României, ci de una

europeană" [Ibidem, p. 491]. În aceeaşi zi, în cadrul unui telejurnal al postului de televiziune

Le Cinq, Roland Dumas afirma că „toţi cei motivaţi de situaţia din România simt nece-

sitatea de a lupta. De aceea trebuie să se treacă la «intervenţia de urgenţă» şi să fie răsturnat

principiul neintervenţiei pentru a fi apărate drepturile omului. Situaţia din România impune

introducerea acestei noi noţiuni în arsenalul juridic internaţional... Franţa va aproba o

intervenţie a U.R.S.S. şi statelor membre ale Tratatului de la Varşovia la care, în calitate de

mare putere, să se alăture şi ţara sa. Această «intervenţie de urgenţă» s-ar putea face şi sub

forma unei brigăzi internaţionale” [Viziunea care postulează necesitatea abrogării principiului

neintervenţiei în cazul încălcării drepturilor omului a fost aplicată pentru întâia oară în cam

pania N.A.T.O. din Iugoslavia (aprilie 1999). Nu putem să nu observăm că

au existat, înainte cu un deceniu (!) de acest moment crucial al evoluţiei

relaţiilor internaţionale, preocuparea de a demonstra vetusteţea principiului

amintit, precum şi intenţionalitatea aplicării acestei noi concepţii, în

România. Ibidem, p. 492], în acelaşi telejurnal, prezentatoarea sublinia că „secretarul

Departamentului de Stat al S.U.A., James Baker, s-a declarat de acord, câteva ore mai

târziu, cu ministrul de Externe francez pentru a susţine o intervenţie militară a U.R.S.S. şi

a statelor membre ale Pactului de la Varşovia în România". Totodată, primarul Parisului,

Jacques Chirac, era de părere că „preşedintele Francois Mitterrand, în calitatea sa de

preşedinte în exerciţiu al C.E.E., trebuia să solicite U.R.S.S. să trimită armatei române

material militar împreună cu ţările membre ale C.E.E. [Ibidem, pp. 492-493].

La rândul său, în întrevederea pe care, la cererea sa, ambasadorul american la

Moscova, Jack Matlock, a avut-o cu ministrul sovietic adjunct de Externe, I.P. Aboimov, în

aceeaşi zi de 24 decembrie, exprimând satisfacţia faţă de împrejurarea că „opiniile Uniunii

Sovietice şi ale Statelor Unite au coincis în legătură cu necesitatea de a acorda sprijin

grupului care încearcă să conducă România”, şi arătând că „Statele Unite au acordat atenţie

convingerii exprimate de către Uniunea Sovietică, potrivit căreia intervenţia militară este în

afara discuţiei”, diplomatul a ţinut să sublinieze că „Administraţia (americană) este foarte

interesată să ştie dacă posibilitatea unei asistenţe militare sovietice pentru Frontul Salvării

Naţionale din România este cu totul exclusă”. Matlock a sugerat următoarea opţiune: ce ar

face Uniunea Sovietică dacă o atare solicitare ar fi făcută din partea Frontului? Totodată,

ambasadorul a făcut aluzie la această idee, se pare la indicaţia Washingtonului. El ne-a făcut

cunoscut că, în condiţiile date, implicarea militară a Uniunii Sovietice în problemele

româneşti ar putea să nu fie privită în contextul «doctrinei Brejnev».

La această opinie exprimată de american, eu am răspuns limpede şi fără echivoc,

prezentând poziţia noastră de principiu. Am declarat că nu avem în vedere, nici măcar

teoretic, un asemenea scenariu. Suntem împotriva oricărui amestec în problemele interne ale

altui stat şi intenţionăm să urmăm acesta linie cu fermitate şi fără nici o deviere. Aşadar,

partea americană poate considera că „doctrina Brejnev” este acum a lor, ca un cadou din

partea noastră.

Dezvoltând în continuare acest subiect, în chip de clarificare, am atras atenţia

interlocutorului meu că tocmai pe baza acestei consideraţii, Uniunea Sovietică a fost şi încă

mai este împotriva convocării Consiliului de Securitate pentru a discuta situaţia din România.

Cu toate acestea, americanul a întrebat imediat care ar fi reacţia sovietică în cazul în care însuşi

Frontul Salvării Naţionale ar cere să se convoace Consiliul de Securitate.

Am spus că nu suntem încă pregătiţi să luăm în considerare o atare virtuală

posibilitate” [Constantin Sava, Constantin Monac, op. cit, pp. 178-181]. Insistenţa cu care

Administraţia americană încuraja o intervenţie în România a Moscovei şi a aliaţilor săi din

Tratatul de la Varşovia era dată, pe termen scurt, de dorinţa de a estompa criticile faţă de

intervenţia americană similară în Panama, iar, pe termen mediu, de interesul conferirii unui

plus de greutate încercării de legitimare a renunţării la principiul neintervenţiei, în cazul

încălcării drepturilor omului de către regimurile nedemocratice. Kremlinul nu a marşat

însă la acest joc, în acel moment fiind preocupat de a conferi un plus de credibilitate,

prin consecvenţă, politicii de neamestec în treburile interne ale altor state, deja

demonstrată prin atitudinea faţă de schimbările dramatice din celelalte state est-europene şi

confirmată prin recenta condamnare de către Congresul deputaţilor poporului a

intervenţiilor în Cehoslovacia şi Afganistan. Aşa se face că, întrebat într-o conferinţă de

presă desfăşurată a doua zi după întrevederea cu ambasadorul american, despre poziţia

Uniunii Sovietice asupra declaraţiei Secretarului de stat al S.U.A. şi miniştrilor de Externe ai

Franţei şi Angliei conform căreia „ei vor înţelege motivele U.R.S.S. dacă aceasta va trimite în

România ajutor militar, împreună cu alţi aliaţi din Tratatul de la Varşovia, în calitate de

sprijin al puterii populare”, adjunctul ministrului de Externe sovietic ţinea să precizeze:

„Problema oricărui fel de intervenţie în treburile interne ale oricărui stat suveran este o

problemă deosebită, îndeosebi atunci când este vorba de o intervenţie militară. U.R.S.S. a

declarat că nu intervine în treburile interne ale altui stat, fie că este vorba de un stat aliat

sau de alt stat. U.R.S.S. nu numai că a enunţat un asemenea principiu, dar îl şi respectă. Partea

sovietică cunoaşte declaraţia făcută de Secretarul de stat al S.U.A., în legătură cu problema

amestecului în treburile interne ale altui stat. Este necesar să se dea dovadă de precauţie

deosebită, nu numai în acţiuni, ci şi în declaraţii” [Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p.

496].

Pe fondul acestor conciliabule diplomatice de culise între marile puteri, între timp, în

România, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu erau capturaţi şi, în urma unui simulacru de proces,

găsiţi vinovaţi de genocid şi executaţi, în ziua de Crăciun (25 decembrie) [Vezi

„Transcriptul «procesului» Nicolae şi Elena Ceauşescu, 25 decembrie

1989, garnizoana Târgovişte, judecător Gică Popa", la http://www.ceausescu.org/

revolution/trial-ro.htm]. Dincolo de multele meandre încă obscure ale evenimentelor din

decembrie 1989, un lucru rămâne cert: condiţiile esenţiale ale unei tranziţii negociate au

lipsit în România. Şi cum alternativa la negociere şi compromis a fost şi este întotdeauna

violenţa, ea însăşi doar un instrument pentru ceea ce s-ar putea numi politica confruntării,

această variantă de schimbare politică a fost cea pe care a cunoscut-o România. Numai aşa

putem înţelege ceea ce s-a petrecut în zilele de dinainte şi după 22 decembrie 1989, în 28-

29 ianuarie şi 18-19 februarie 1990 (confruntările violente dintre suporterii F.S.N.-ului şi

cei ai opoziţiei), 19-21 martie (violenţele interetnice de la Târgu Mureş) şi 13-15 iunie

1990 (violenţele poliţiei asupra Pieţii Universităţii, atacul asupra TVR şi prima acţiune în

forţă a minerilor împotriva opoziţiei) [Pentru o relatare detailată a evenimentelor din 13-15

iunie 1990, vezi Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, Roumanie, le livre

blanc. La realite d'un pouvoir neo-communiste, Paris, Editions La Decouverte, 1990], şi

în septembrie 1991 (cea de a doua sosire a minerilor în Capitală, ce a provocat căderea

guvernului Petre Roman).

Pe de altă parte, împrejurarea a făcut ca opoziţia, ce a jucat un rol de prim-plan în

conflictele politice post-decembriste şi alegerile din 1990, 1992 şi 1996 să nu fie una

născută în timpul regimului ceauşist, ci una coagulată în zilele „revoluţiei" din

supravieţuitorii partidelor desfiinţate de comunişti — P.N.Ţ. (rebotezat P.N.Ţ.-C.D.),

P.N.L., P.S.D.R. - sau activiştii formaţiunilor politice noi, cu profil ecologic sau etnic —

P.E.R şi U.D.M.R. Cu toate acestea, reprezentanţii partidelor „istorice” au împărţit puterea

cu F.S.N., de la formarea parlamentului provizoriu la sfârşitul lui februarie, până la alegerile

din 20 mai 1990, care au condus la o victorie zdrobitoare a preşedintelui Ion Iliescu (85% din

voturi) şi una considerabilă pentru F.S.N. (două treimi din locurile din Parlament). În cele din

urmă, în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 a fost adoptată o nouă

Constituţie, care a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8

decembrie 1991.

Desfăşurate sub forma unui puci precipitat de manifestări spontane de nemulţumire

populară, evenimentele petrecute în România în decembrie 1989 pot fi definite drept o

combinaţie de revoltă populară şi lovitură de stat [Opinia potrivit căreia evenimentele din

decembrie 1989 au fost o lovitură de stat, la http://www.timisoara.eom/timisoara./r.html].

Paradoxul a făcut însă ca în România, ţara în care aparent schimbarea politică a fost cea mai

violent anticomunistă (prin desfiinţarea, prin decret, a Partidului Comunist), regimul rezultat

în urma evenimentelor din decembrie 1989 să fie cel mai acceptabil din unghiul de vedere

al Kremlinului. Preşedintele Ion Iliescu a fost primul şef de stat est-european care s-a grăbit

să semneze, în aprilie 1991, un tratat bilateral cu preşedintele Gorbaciov, într-un moment

când se prefigura clar perspectiva destrămării imperiului sovietic.

Privată de şansa unui transfer real al puterii în decembrie 1989, tocmai datorită

inexistenţei condiţiilor unei tranziţii negociate, România va realiza acest transfer de-abia

peste 7 ani, prin alegeri libere (noiembrie 1996) în manieră democratică, în condiţii interne

şi internaţionale radical modificate, pe măsura maturizării politice a societăţii româneşti.

O revoluţie atipică*

Valul schimbărilor revoluţionare din 1989 nu putea ocoli România. Aici însă evenimentele

au cunoscut o evoluţie cu totul diferită, comparativ cu celelalte state socialist-totalitare. A fost o

revoluţie atipică, deoarece şi România a avut o evoluţie atipică în cadrul „lagărului socialist”. După o

perioadă de aliniere totală la politica Moscovei, regimul de la Bucureşti a manifestat o tendinţă de

independenţă, mai ales după ce a obţinut retragerea trupelor sovietice din România, în 1958. între

anii 1964-1974 s-a înregistrat o diminuare a politicii represive, o deschidere spre Occident, o

revenire la valorile naţionale. în acea perioadă, România era o ţară care se bucura de cele mai

elogioase aprecieri pe plan internaţional. Declaraţia Comitetului Central al Partidului Comunist

Român din aprilie 1964 a fost receptată ca o adevărată politică de independenţă a României faţă de

Moscova, iar statele occidentale au încurajat această orientare, căutând să facă o breşă cât mai

mare în blocul comunist. în 1967, ministrul de Externe român, Corneliu Mănescu, a fost ales

preşedintele Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, iar, în august 1968, România –

prin glasul lui Nicolae Ceauşescu – a condamnat ferm intervenţia trupelor Tratatului de la Varşovia

în Cehoslovacia. în acei ani, România devenise un centru al diplomaţiei mondiale, implicându-se

în rezolvarea conflictului dintre Israel şi Egipt, în stabilirea de relaţii între China şi SUA. Mari

personalităţi precum generalul Charles de Gaulle, preşedintele Franţei, Richard Nixon şi Gerald

* Ioan Scurtu, Mihai Retegan, Aurel Constantin Soare (şi alţii), Structuri politice în Europa centrală şi de sud-est (1918-2001), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003.

Ford, preşedinţii SUA, Harold Wilson, primul-ministru al Marii Britanii, au vizitat Bucureştii, iar

Nicolae Ceauşescu era primit cu toate onorurile la Paris, Washington şi Londra.

Dar, la sfârşitul anilor '70 şi începutul anilor '80, România a intrat într-o perioadă de criză

profundă, marcată de accentuarea cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, apoi a soţiei sale,

Elena Ceauşescu, de ambiţia dictatorului ca ţara noastră să plătească rapid întreaga datorie

externă, fapt ce a dus la secătuirea economiei naţionale, la deteriorarea gravă a situaţiei materiale

a populaţiei şi la creşterea gradului de nemulţumire a tuturor categoriilor sociale.

Politica lui Gorbaciov de glasnosti şi perestroika a fost privită cu ostilitate de liderul

de la Bucureşti, care considera că ea punea în pericol „cuceririle socialismului”, în timp ce

în statele vecine se schimbau echipele de conducere şi se trecea la aplicarea unor reforme

substanţiale, în România nu exista o „echipă a doua”, care să-1 înlocuiască în mod paşnic

pe Nicolae Ceauşescu, iar propaganda cea mai deşănţată de elogiere a şefului Partidului

Comunist Român căuta să ascundă o realitate tot mai dramatică. între conducerea de partid

şi poporul român se săpase o prăpastie, iar ruptura lua un curs dramatic.

În decembrie 1989, valul care arunca peste bord regimurile totalitare ajunsese la

graniţele României şi era nevoie doar de o scânteie pentru ca şi aici nemulţumirea populară să

se reverse. Acea scânteie s-a aprins la Timişoara, în ziua de 17 decembrie, şi s-a extins „în

toată ţara”. Sute de mii de oameni şi-au părăsit ocupaţiile zilnice, au ieşit în stradă, cerând

înlăturarea dictatorului şi instaurarea unui regim democratic. A fost un act de curaj, dar şi

un risc major, pe care peste 1 000 de români l-au plătit cu viaţa.

Din anumite puncte de vedere, Revoluţia din România a devansat transformările din

alte state. În Comunicatul către ţară al Frontului Salvării Naţionale, prezentat în seara de 22

decembrie de Ion Iliescu, se anunţa: „Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi

instituirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ, organizarea de alegeri libere,

separarea puterilor în stat, alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel mult

două mandate, elaborarea unei noi Constituţii”.

Se cuvine menţionat faptul că în Cehoslovacia schimbarea efectivă de regim s-a

produs la 29 decembrie, când Vaclav Havel a fost ales Preşedintele acestei ţări. în

Polonia, hotărârea privind desfiinţarea monopolului puterii deţinute de Partidul Comunist

a fost adoptată de Seim la 30 decembrie 1989, iar Lech Walesa a fost ales în funcţia de

preşedinte al ţării la 9 decembrie 1990. în Germania de Est, liderul comunist Egon Krenz a

fost înlăturat la 21 ianuarie 1990. La 11 decembrie 1989, Albania anunţa şi ea abrogarea

sistemului partidului unic.

Păcatele originare ale noii democraţii româneşti*

Am văzut că ambiţia PCR de a fi cel mai mare dintre partidele din Europa de Est, dar

şi conformismul românilor au condus la cel mai mare număr de membri de partid din regiune.

Penetrarea societăţii româneşti nu s-a realizat doar prin partid: toţi românii sub 30 de ani au

fost înainte de 1989 membri ai UTC, majoritatea celor care lucrau erau membri ai sindicatului

comunist, iar pentru cei care nu făceau parte din partid a fost inventat Frontul Democratic al

Unităţii Socialiste (FDUS), cu cîţiva ani înainte de căderea regimului. Participarea la toate

aceste organizaţii era desigur obligatorie. Oricît era de formală, mobilizarea societăţii condusă

de Ceauşescu atinsese o dimensiune impresionantă.

A fost un regim totalitar în adevăratul sens al cuvîntului, cu un centru de putere atît

monistic cît şi monolitic (Linz, 1977), cu o tentă sultanistică (Linz şi Stepan, 1999) şi un grad

de intruziune în viaţa privată fără precedent (Fisher, 1996). Autonomia românilor fusese

complet anihilată. Nu numai că maşinile de scris erau înregistrate de poliţie, că totul, inclusiv

pîinea, era raţionalizat, dar chiar şi libertatea de circulaţie internă fusese mult redusă în anii

'80 prin obligativitatea prezentării cartelelor alimentare sau buletinului de identitate pentru

cumpărarea unor produse de bază şi refuzul de a-i servi pe cei care nu aveau rezidenţa în

localitatea respectivă. Istoricii nu au documentat complet deocamdată numărul de informatori

ai poliţiei politice: descoperiri mai noi arată că societatea era penetrată de o dublă reţea, una a

Securităţii, şi alta a partidului, care informau în paralel, dar care erau amîndouă extrem de

extinse (Există numai date preliminare despre numărul total de informatori ai Securităţii, dar

cifra, vehiculată de Ion Pacepa în celebrele sale memorii, de unul din şapte adulţi pare să

fie aproape de adevăr: în ce priveşte reţeaua de informatori ai PCR, care informa mai ales

despre alţi membri PCR (mulţi fiind în situaţia paradoxală de a urmări pe alţii şi de a fi

urmăriţi în acelaşi timp), Institutul de Istorie Recentă din Bucureşti, care e sursa acestor

informaţii, este de abia în procesul de a evalua un singur judeţ, Braşov, după care datele vor

putea fi extrapolate la nivel naţional). Încercările de a pune pe picioare o reţea de rezistenţă

erau din faşă sortite eşecului datorită acestor informatori, ca şi convingerii generalizate că

Securitatea este atotputernică. Disidenţii sau opozanţii, atîţi cîţi au fost, au fost izolaţi imediat

după primul gest public împotriva regimului, găsindu-se astfel în imposibilitatea de a putea

atrage de partea lor şi alte persoane. Era o tiranie aproape perfectă, chiar dacă sărăcia cruntă

de după anii '80 îi afecta chiar şi pe privilegiaţi, iar nemulţumirea se generalizase.

* Alina Mungiu-Pippidi, Politica după communism: structură, cultură şi psihologie socială, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002.

Dacă îndoctrinarea nu ar fi fost atît de puternică, iar cerinţele de a ţine întreaga

societate mobilizată atît de exigente, în condiţiile în care realitatea era din ce în ce mai

catastrofală, poate partidul ar fi putut supravieţui loviturii din 1989. Vinovat de a fi devenit o

simplă unealtă în mîinile Ceauşeştilor, lipsit de orice centre alternative de putere în interiorul

său, partidul s-a dizolvat pur şi simplu pe 22 decembrie atunci cînd un mic grup de oameni -

folosind deopotrivă aura disidenţei, dar şi relaţiile cu liderii comunişti - au reuşit să intre în

direct pe postul naţional de televiziune şi să-i declare pe Ceauşescu un criminal şi PCR

responsabil de relele României. Atunci a fost proclamat pluralismul şi au fost anunţate alegeri

libere. Grupul ce şi-a asumat rolul de conducere, beneficiind de sprijinul deschis al Armatei şi

al Securităţii, a încurajat populaţia „eliberată” să renunţe la structurile şi conducerea partidului

şi să-şi aleagă liber proprii reprezentanţi organizaţi într-o structură specifică revoluţionară:

Frontul de Salvare Naţională. În majoritatea regiunilor ţării, managerii din economia socialistă

au oferit o mînă de ajutor, la fel cum au făcut şi majoritatea membrilor de partid: la urma

urmelor aceştia erau singurii organizatori cu pregătire de specialitate la acea oră în România.

început în 23 şi 24 decembrie cu formarea FSN-urilor la nivelul localităţilor, judeţelor şi

regiunilor, procesul a continuat cu o reuniune naţională organizată la începutul lunii ianuarie

1990. Atunci s-au întîlnit sub conducerea domnului Iliescu, desemnat preşedinte interimar de

un grup cu totul heterogen intitulat Consiliul Frontului Salvării Naţionale, din care multe

nume fuseseră incluse chiar de către el, toţi reprezentanţii din teritoriu (mulţi autodesemnaţi).

Spre deosebire de alţi membri ai primului FSN, numele lui Iliescu nu era o surpriză.

Radio Europa Liberă îl declarase cu mult timp înainte drept singura alternativă viabilă a

partidului în faţa lui Ceauşescu. Pe 22 decembrie, cînd mulţimea a invadat sediul CC al PCR,

acest comunist cu vederi liberale a fost acceptat pe loc deoarece era singurul care avea o

anumită autoritate asupra armatei. El a demonstrat nu numai autoritate, ci şi încredere în sine,

fiind propulsat de un grup de vechi nomenclaturişti care semnaseră în primăvara lui 1989 o

scrisoare împotriva lui Ceauşescu cunoscută ca „Scrisoarea celor 6". Cei mai importanţi

oponenţi ai lui Ceauşescu nu locuiau însă în Bucureşti. Ei au fost totuşi incluşi în corpul

revoluţionar numit CFSN. Cea mai cunoscută figură, Doina Cornea, o profesoară de limba

franceză pensionară din Cluj, a declarat imediat ca nu înţelege ce caută Ion Iliescu în Consiliu

şi că nu admite să fie folosită de o clică de comunişti care încearcă să pună mîna pe putere.

Dar protestul ei nu a mai ajuns să fie difuzat de televiziunea naţională, care 1-a prezentat pe

Iliescu ca pe un salvator al ţării. Lucrurile s-ar fi putut limpezi dacă în seara de 22 decembrie

teroriştii nu ar fi deschis focul în timpul unei adunări în Piaţa Palatului. Nici unul dintre aceşti

terorişti nu a fost identificat vreodată, chiar dacă ei au provocat moartea a aproximativ 800 de

persoane (ce s-au adăugat celor 200 de victime făcute de armată în rîndul protestatarilor pînă

la fuga lui Ceauşescu). în schimb, ei au consolidat puterea lui Iliescu prin declanşarea stării de

urgenţă. Pe 25 decembrie, cînd Ceauşescu şi soţia sa au fost executaţi, iar teroriştii au dispărut

fără urmă, Ion Iliescu era de departe cea mai credibilă persoană în România, în vreme ce

Doina Cornea, cunoscută numai de la Europa Liberă, devenea o bătrînică ce pierduse disputa

fără drept de apel în România (în străinătate lucrurile stăteau exact invers). Iliescu 1-a numit

în primul cabinet pe generalul Victor Stănculescu (Condamnat de Curtea Supremă de Justiţie

în 1999 pentru vina de fi făcut parte din lanţul de comandă care a pus în practică deschiderea

focului asupra manifestanţilor în Timişoara în decembrie 1989), un apropiat prieten al

clanului Ceauşescu, şi 1-a reactivat pe un alt vechi prieten de-al său, generalul Nicolae

Militaru, forţat să se retragă la pensie datorită legăturilor cu KGB-ul. Alte două figuri obscure,

profesorul de filozofie Virgil Măgureanu - numit în martie şeful Serviciului Român de

Informaţii, succesorul oficial al securităţii, şi geologul Voican Voiculescu - care s-a ocupat de

înfiinţarea unui nou serviciu secret, subordonat Departamentului de Afaceri Interne (UM

0215), au devenit persoanele responsabile cu controlul noii opoziţii şi au fost direct implicaţi

în represiunea violentă a protestelor anti-Iliescu din iunie 1990. Stănculescu, Măgureanu şi

Voiculescu au fost cei care au organizat judecarea şi execuţia soţilor Ceauşescu: primul

deţinuse înainte o importantă funcţie militară, al doilea era un fost ofiţer de securitate în

vreme ce al treilea, un geolog liber-profesionist, era oarecum învăluit în mister. Această

combinaţie bizară este semnificativă pentru amestecul de planificare şi hazard caracteristic

Revoluţiei române.

Pe 27 decembrie s-au făcut alţi doi paşi importanţi: Consiliul a avut prima sesiune

„plenară” şi Iliescu a fost ales preşedinte, iar Securitatea a fost subordonată armatei pînă cînd,

două zile mai tîrziu, a fost dizolvată. De fapt ofiţerii de Securitate au rămas într-o structură

organizată subordonată armatei pînă în luna martie, atunci cînd, după confruntările etnice

violente, s-a găsit scuza scoaterii Securităţii de sub controlul armatei şi transformării ei în

Serviciul Român de Informaţii.

În Bucureşti, oraşul-gazdă al celor mai multe mişcări de stradă, populaţia a devenit din

nou agitată după ce pericolul teroriştilor a trecut. Partidele politice au început să se

înregistreze oficial, profitînd de valul de democratizare. Totuşi acesta a fost serios afectat

atunci cînd FSN-ul a anunţat că va candida el însuşi la alegerile viitoare, nu ca partid ci ca o

mişcare civică.

Pe 3 ianuarie, atunci cînd acest anunţ a fost transmis ţării întregi, practic totul era

condus de către celulele reţelei FSN alese pe 23 şi pe 24 decembrie. Acestea înlocuiseră

vechile structuri peceriste la toate nivelurile. Mulţi dintre aceşti lideri improvizaţi au fost aleşi

numai pentru că s-au băgat în faţă la momentul potrivit, sau pentru că se bucurau de oarecare

popularitate în rîndul concetăţenilor lor: mulţi fuseseră membri de partid sau, mai rău, infor-

matori ai Securităţii, dar în general erau oameni care nu fuseseră niciodată pe o treaptă de

autoritate atît de înaltă. Această masă heterogenă de oameni avea prin urmare totul de pierdut

dacă FSN-ul nu devenea o structură permanentă dintr-una temporară, şi a constituit de aceea

în mîinile lui Iliescu şi ale grupului său un extraordinar instrument de putere. în acest timp,

celelalte partide, chiar şi cele istorice, începeau totul de la zero. în vreme ce studenţii şi noile

partide protestau, iar vechii disidenţi părăseau CFSN-ul denunţînd turnura antidemocratică,

Ion Iliescu făcea a doua mutare pentru a-şi consolida puterea, organizînd primul „Parlament",

împărţind puterea cu noile partide. FSN-ul, împreună cu partidele a căror înfiinţare o

încurajase chiar el, se bucura de o largă majoritate în această adunare care a luat numele tot de

CFSN. Astfel a fost votată prima lege electorală şi au fost organizate alegerile din 20 mai.

Pînă atunci România ajunsese să aibă din nou un partid-stat ce preluase de la 18 ianuarie, în

mod oficial, multe din bunurile PCR (45 de ferme, 55 000 ha de pămînt, 22 terenuri de

vînătoare). Transformînd bunurile statului în propriile bunuri, inclusiv televiziunea naţională

şi cu ajutorul unor legi populiste (scăderea preţului la energia electrică, sîmbăta liberă, creşteri

salariale) victoria FSN-ului a fost asigurată. Într-adevăr, pe 20 mai adversarii politici au fost

desfiinţaţi şi s-a trecut de la un regim cu legitimitate revoluţionară la unul ales în mod

democratic. Acesta a fost sfîrşitul Revoluţiei, dar nu şi cel al violenţei sau al confuziei. De

fapt, istoria partidelor post-comuniste a început abia după 20 mai, cei aleşi pe listele FSN

fiind într-o mică măsură cei care au participat efectiv la mişcarea populară din decembrie.

Majoritatea noilor aleşi nu veneau tocmai de pe baricadele Revoluţiei, chiar aşa dubioasă cum

fusese Revoluţia în provincie. Mulţi dintre cei din prima structură a FSN au preferat să

păstreze poziţii în executivele locale şi în locul lor au avansat adepţi mai „sedentari" de-ai lui

Ion Iliescu, în general nume de mîna a doua din fostul PCR, intelectualitate de provincie în

toate înţelesurile, care au servit cauza mult mai bine decît masa spontană şi dezorganizată, dar

cu tresăriri radicale, a FSN iniţial. Nou-veniţii au devenit repede cei mai activi opozanţi ai

continuării spiritului Revoluţiei şi cei care au fixat tranziţia pe temelia vechiului regim.

Capitolul II – Regimul constituţional

Constituţia din 1866 şi spiritul ei european*

Constituţia din 1866 (care era împărţită în 8 titluri şi având 133 de articole) a

consacrat, pentru prima dată, în istoria vieţii noastre statale caracterul indivizibil al

statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de România, aceasta în

condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului otoman, căruia îi

plătea încă tribut şi din care făcea parte nominal. Înscriind pe frontispiciul său principiul

suveranităţii naţionale şi nespecificând în nici-un articol relaţia de suzeranitate faţă de

Poartă, Constituţia din 1866 a reprezentat forma politico-juridică de manifestare a

independenţei României în planul relaţiilor internaţionale. Prin acest act fundamental,

România realizează o adevărată deschidere cu caracter liberal, fiind primul stat

constituţional al Europei de sud-est, în condiţiile în care, după cum remarca C. Stere într-un

discurs ţinut în parlamentul României reîntregite după 1918, „Bulgaria nu se născuse

încă, Serbia constituia un mic stat vasal, monarhia habsburgică trăia în urma frământărilor

din 1848 sub regim absolutist, ... iar Rusia trecea spre instituţii moderne, dar nu spre

constituţionalism” [„Monitorul Oficial”, nr. 15 din 1 decembrie 1923, p. 173].

Constituţia din 1866 a condus la modificarea formei de guvernământ, în sensul că

România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară, ceea ce constituia

o repunere în drepturi a doleanţelor Adunărilor ad-hoc din 1857 şi o ignorare a hotărârilor

Convenţiei de la Paris din 1858, termenul de „ereditară” şi „străină” fiind considerate

condiţiile necesare şi suficiente care să evite declanşarea în viitor a unor posibile dispute

politice şi dinastice la succesiunea tronului. Noua formă de guvernare se fundamenta pe

principiul că toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin

„delegaţiune”, în conformitate cu principiile şi regulile precizate în constituţie. Constituţia se

întemeia pe principiul separaţiei puterilor în stat, în sensul că puterea legislativă era exercitată

colectiv de către domn şi ,,reprezentaţiunea naţională", cea executivă fiind încredinţată

* Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991), Bucureşti, Ed. Şansa, 1996, pp. 34-39

domnului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale.

Reprezentanţa Naţională era bicamerală, fiind constituită din Senat şi Adunarea Deputaţilor,

modul de recrutare şi compunere a corpului electoral întemeindu-se pe votul censitar şi

capacitar, electoratul fiind împărţit în patru colegii în funcţie de venit, profesie şi demnităţi

deţinute, sistem care, deşi ar părea restrictiv, era preponderent în Europa în acea vreme,

inclusiv în Constituţia belgiană. Puterile constituţionale ale domnului erau ereditare,

specificându-se, totodată, faptul că acesta nu poate exercita alte puteri decât acelea date lui

prin constituţie. Se introducea, de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicţia ca

domnul să poată apăra şi exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris. în

sfârşit, în materie judecătorească, în afară de curţile şi tribunalele ordinare, se mai

înfiinţau şi curţi cu juraţi, care judecau crimele, precum şi delictele politice şi de presă,

interzicându-se expres constituirea de tribunale excepţionale.

Ocupându-se, pe larg, în titlul II „Despre drepturile românilor”, aşezământul

constituţional din 1866 prevedea şi garanta cele mai importante şi fundamentale libertăţi,

cum ar fi: libertatea conştiinţei, a presei, a învăţământului, a asocierii şi întrunirilor,

desfiinţând, totodată, privilegiile şi titlurile de nobleţe străine (principe, graf, baron etc).

Erau garantate inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, secretul corespondenţei,

interzicându-se aplicarea sancţiunii cu moartea şi confiscarea averii. Proprietatea era

declarată ca ,,sacră şi inviolabilă”, fiind prevăzute limitativ doar trei ,,cauze” de

expropriere pentru utilitate publică (comunicaţiile, salubritatea şi lucrările de apărare a

ţării). Prin Constituţia din 1866 s-a încercat o timidă rezolvare a „chestiunii” agrare, în

sensul că „proprietatea dată ţăranilor prin legea rurală şi despăgubirea garantată

proprietarilor prin acea lege nu vor putea fi niciodată atinse”, formulă juridică care nu a

putut preveni disfuncţiile ce se vor manifesta în agricultura şi gospodăria ţărănească.

Proclamând egalitatea tuturor cetăţenilor români în faţa legii, constituantul de la 1866 a

încercat să rezolve şi problema dobândirii cetăţeniei române, prin introducerea unui

articol special, prin care „numai străinii de rituri creştine” puteau obţine împământenirea.

După opinia unor autori,, această restricţie care excludea pe evrei şi pe turci de la

posibilitatea dobândirii cetăţeniei române, se „explica prin considerente sociale şi economice

pentru evrei, care constituiau o minoritate numeroasă, cu o mare pondere economică şi

prin considerente de ordin istoric pentru turci, această restricţie fiind prezentă în toate

vechile capitulaţii dintre Principate şi Imperiul otoman, ceea ce garantase păstrarea

identităţii naţionale” [Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991,

Bucureşti, Ed. Humanitas, 1992, p. 30].

Considerând că o constituţie, spre deosebire de o lege ordinară, reprezintă o convenţie

între naţiune şi putere, Constituţia din 1866 proclama principiul rigidităţii constituţionale în

sensul că acest act fundamental nu putea fi modificat prin lege ordinară, ci numai de

camerele de revizuire, în conformitate cu formalităţile stabilite. Pentru acest motiv, ea

a avut o mare durabilitate în timp rămânând în vigoare 57 de ani, modificările ce i-au

fost aduse ulterior neschimbându-i esenţial înfăţişarea: a) în 1879, în urma tratatului de la

Berlin, se modifică art. 7 din Constituţie privitor la reglementarea naturalizării străinilor, în

sensul că diferenţele de credinţe religioase şi de confesiuni nu mai constituie un impediment

spre dobândirea drepturilor civile şi politice, şi spre exercitarea lor. Naturalizarea nu se

putea acorda decât prin lege şi în mod individual şi, ca o consecinţă, numai românii sau

cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile rurale în România. După opinia unor

autori şi specialişti în dreptul constituţional, această primă modificare a Constituţiei din

1866 răspundea necesităţii de „a se urgenta recunoaşterea României ca stat independent şi

membru al comunităţii europene” [Ibidem, p. 38]; b) în urma declarării României ca regat

(în martie 1881), la 8 iunie 1884 se modifică dispoziţiile constituţionale privind regimul

electoral, prerogativele regelui ca şef al statului, precum şi cele vizând întinderea şi

delimitarea hotarelor ţării, regimul presei şi cel al terenurilor rurale. Această modificare

privea în primul rând extinderea dreptului de vot, prin reducerea numărului de colegii de la

patru la trei în Adunarea Deputaţilor, scăderea censului necesar pentru a avea drept de

vot, desfiinţarea deosebirii dintre „alegători primari” şi „alegători direcţi” şi prin

extinderea scutirilor de cens, ceea ce va reprezenta un nou pas spre introducerea votului

universal. De asemenea, se introduc noi garanţii pentru libertatea presei, interzicându-

se orice fel de cenzură, ca şi arestul preventiv în materie de presă. În privinţa

organizării statale şi teritoriale, se dispunea înlocuirea termenului de „Principatele

Române Unite” cu cel de „Regatul României” şi a titlului de „Domn” cu cel de

„Rege”. În sfârşit, ca urmare a alipirii Dobrogei la România, se extinde aplicarea

prevederilor constituţionale şi în această zonă, ,,Regatul României cu judeţele sale din

dreapta Dunării” constituind astfel un singur stat indivizibil; d) la 29 iunie 1917, în

condiţiile în care Parlamentul României se afla în refugiu la Iaşi în urma înaintării armatelor

germane, se începe modificarea articolelor referitoare la votul universal şi împroprietărirea

ţăranilor, care vor fi votate la 19 iulie 1917. În urma acestor modificări, se introduce votul

universal, egal, direct, obligatoriu şi secret şi se extinde noţiunea de expropriere pentru

„cauză de utilitate naţională” a suprafeţelor agricole, ceea ce făcea posibilă o largă

expropriere în viitor a domeniilor şi moşiilor rurale, concomitent cu împroprietărirea ţăranilor

cultivatori; e) după realizarea Marii Uniri din 1918, prevederile Constituţiei din 1866 vor fi

extinse treptat şi în noile teritorii alipite (în noiembrie 1918 în Basarabia, iar în august 1919

în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Satu Mare şi Maramureş).

Dincolo de faptul că, datorită unor limite intrinseci şi extrinseci de formă şi tehnică

legislativă şi unor ambiguităţi de exprimare, precum şi existenţei unor condiţii speciale în care

a fost aplicată, Constituţia din 1866 nu a fost întotdeauna respectată, este indubitabil că ea a

deschis calea progresului social, economic, politic şi cultural al României. Pe baza ei, s-a putut

desfăşura în România o viaţă parlamentară intensă, consolidându-se şi afirmându-se regimul

parlamentar-democratic şi instituţiile fundamentale ale statului. Constituţia din 1866 a

contribuit la democratizarea treptată a structurilor statului şi societăţii şi la formarea

spiritului civic al indivizilor, permiţând, totodată, confruntarea deschisă a opiniilor politice

atât în dezbaterile parlamentare, cât şi prin intermediul presei scrise, considerată în epocă

„podoabă a tuturor instituţiilor şi libertăţilor publice” [G. G. Meitani, Studiu asupra

Constituţiunii românilor sau explicarea pactului nostru fundamental din 1 iulie 1866,

fascicola III, Bucureşti, Tipografia Centru, 1880, p. 138]. Iar invocarea Constituţiei şi a

necesităţii respectării ei a făcut ca, treptat, constituţionalismul să devină o formă de gândire şi

manifestare a unor categorii sociale diverse, determinând apariţia şi funcţionarea partidelor

şi grupărilor politice parlamentare în viaţa României. Sub legiuirea fundamentală de la

1866, România şi-a cucerit independenţa, şi-a redobândit teritoriul până la mare, s-a

dezvoltat economiceşte pe calea capitalismului, creându-şi, totodată, condiţiile politice şi

spirituale care i-au dat posibilitatea să-şi desăvârşească unirea. Prin caracterul şi conţinutul

ei, Constituţia din 1866 a reprezentat o formă în plus de atragere a românilor aflaţi sub

dominaţia vremelnică a unor imperii străine, care au văzut în ea garanţia juridică şi politică a

emancipării şi reîntregirii lor naţionale. De altfel, reîntregirea naţională realizată în 1918,

în jurul vechiului Regat al României, a făcut ca toate provinciile locuite de români să

intre în mod normal, dar legitim, în organizarea politică şi de stat întemeiată pe

aşezământul fundamental din 1866. De aceea, o nouă constituţie se impunea a fi elaborată

după Unirea din 1918 nu atât din necesitatea aplicabilităţii ei pe întreg teritoriul

României reîntregite, cât mai ales pentru a conferi o baza juridică nouă organizării statului

român în raport cu evoluţia realităţilor politice şi naţionale din Europa postbelică.

Înlăturarea regimului politic socialist prin Revoluţia din decembrie 1989

şi adoptarea Constituţiei din 1991*

Revolta populară spontană din decembrie 1989, extinsă în întreaga ţară ca o

autentică mişcare revoluţionară a înlăturat de la putere conducerea de partid şi de stat

socialiste. Schimbarea regimului politic, a doctrinei ideologice şi a cadrului instituţional

de exercitare a puterii au constituit de la început obiective clare, fundamentale ale

revoluţionarilor. Concomitent, s-a creat un nucleu organizatoric - Frontul Salvării

Naţionale - care şi-a asumat sarcini de conducere statală şi de înfăptuire a obiectivelor

respective.

În primul Comunicat de amploare al Consiliului Frontului, s-a precizat că scopul

acestuia este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român [Comunicatul

către ţară al Frontului Salvării Naţionale, în M. Of. P. I, nr. 1 din 22 decembrie 1989]. În

Comunicat - document politic - se arată că toate structurile de putere sunt dizolvate

(M.A.N.; Preşedintele României; Consiliul de Stat şi consiliile populare). Întreaga putere a

fost preluată de Consiliul F.S.N. care şi-a subordonat Consiliul Militar Superior, organism

având sarcina de a coordona activitatea armatei şi a Ministerului de Interne. Toate celelalte

ministere şi organe centrale şi-au continuat activitatea în subordinea Frontului Salvării

Naţionale. Pe aceeaşi dată Guvernul a fost demis.

Evident, măsurile adoptate de noul organism de putere erau neconstituţionale dar, în

situaţii revoluţionare, de crize politice, lovituri de stat, insurecţii ş.a. regula generală este că Legea

fundamentală este înfrântă [„Problema legalităţii şi legitimităţii diferitelor regimuri politice, spune

prof. T. Drăganu, se pune şi astăzi, ca urmare a faptului că nu rareori ordinea constituţională în

vigoare în unele state este răsturnată prin acţiuni violente, cum sunt revoluţiile, insurecţiile,

loviturile de stat, intervenţiile militare străine, războaiele de gherilă etc. Pe calea acestor acţiuni

violente, la conducerea statului se instalează guverne de fapt, care nu mai recunosc ordinea

constituţională anterioară şi o înlocuiesc cu structuri politice noi, a căror respectare o asigură prin

forţa de constrângere a statului" (T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, voi. I,

Târgu-Mureş, 1993, p. 59). Doctrina constituţională a admis constant că prin simplul fapt al unei

revoluţii victorioase (insurecţie populară sau lovitură de stat), Constituţia anterioară este

înlăturată imediat şi îşi pierde cu totul forţa sa. În aceste condiţii nu se mai impune cu necesitate

* Cristian Ionescu, Regimul politic în România, Bucureşti, Ed. All Beck, 2002, pp. 70-76.

abrogarea ei formală (a se vedea, în acest sens, A. Esmein, Elements de droit frangais et

compară, Sirey, Paris, 1909, p. 518-519)].

Ca program politic, Frontul şi-a propus printre altele:

a) abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi

statornicirea unui sistem democratic, pluralist de guvernământ;

b) organizarea de alegeri libere;

c) separarea celor trei puteri.

S-a prevăzut, totodată, constituirea unui comitet de redactare a unei constituţii. Acelaşi

document a schimbat denumirea ţării în România.

În ceea ce priveşte natura sa, Comunicatul are exclusiv un caracter politic, provenind de

la un organism revoluţionar, creat ad-hoc şi fără o procedură formală, constituţională. în primul

rând, documentul menţionat întruneşte caracteristicile oricărui comunicat: anunţă opiniei publice

anumite informaţii cu caracter general [alin. (1) şi (2)]. În al doilea rând, face cunoscută

constituirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale - organism revoluţionar larg social care se

sprijină pe armata română şi grupează „toate forţele sănătoase ale ţării, fără deosebire de

naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi

demnităţii în anii tiraniei totalitare” [M. Of. P. I, nr. 1 din 22 decembrie 1989].

Frontul Salvării Naţionale nu întruneşte caracteristicile unui organism, exercitând

prerogative de comandă sau de decizie statală, nu este învestit cu atribuţii de autoritate implicând

exercitarea forţei, a controlului social specific puterii de stat. Din acest punct de vedere, enunţul

Comunicatului privind dizolvarea structurilor de putere ar fi trebuit să fie plasat după anunţarea

constituirii Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Numai acest organism şi-a asumat

prerogativele de putere şi în această calitate ar fi putut decide dizolvarea structurilor statale

socialiste. De altfel, în preambulul Decretului-lege nr. 81/1990 referitor la transformarea

Consiliului Frontului în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, se va preciza că, Consiliul

C.P.U.N. este „organ suprem al puterii”, în al treilea rând, Comunicatul stabileşte dizolvarea

tuturor structurilor de putere ale statului socialist şi preluarea întregii puteri în stat de către

Consiliul F.S.N. precum şi constituirea în unităţile administrativ-teritoriale a consiliilor locale

ale F.S.N. ca organe ale puterii locale. în al patrulea rând, enunţă programul în 10 puncte al

Frontului Salvării Naţionale. În al cincilea rând, se enunţă componenţa provizorie a Consiliului

Frontului.

În finalul Comunicatului se precizează că acesta „este o primă formă de platformă-

program a noului organism al puterii se stat din România" [M. Of. P. I, nr. 4 din 27 decembrie

1989].

Precizarea în sine este foarte importantă în sensul că exclude caracterul juridic al

documentului respectiv. Prin urmare, conţinutul său are un caracter exclusiv politic iar în ceea ce

priveşte dizolvarea structurilor de putere anterioare, se limitează la constatarea unei situaţii de

fapt: noul organism (F.S.N.) - căruia nu i se nega calităţile unui organism politic, a avut o largă

bază socială. Ca atare, legitimitatea politică a Frontului nu poate fi contestată. Acest organism nu

avea însă dreptul să decidă schimbări în aparatul de stat, în mecanismul de conducere statală

care afectau nu numai conţinutul Constituţiei din 1965 ci şi esenţa sa. Competenţa de a opera

asemenea schimbări revenea însă Consiliului Frontului.

Schimbările politice enunţate în Comunicat au fost confirmate juridic prin Decretul-lege

nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării

Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale [Decretul-lege nr. 2/1989

conţine o serie de inadvertenţe, ceea ce dovedeşte – ca şi în cazul Decretului Regal din 31 august

1944 – că în perioade revoluţionare, când se produc schimbări fundamentale în viaţa statului, se

lucrează sub tensiunea momentului istoric, trecându-se cu vedere rigoarea ştiinţifică a

formulărilor juridice corecte]. Decretul-lege menţionat reia o serie de enunţuri politice din

Comunicat cărora le dă acum o formă juridică cu valoare cvasi constituţională: noua denumire a

ţării (art. 1); constituirea consiliilor locale ale Frontului ca organe locale ale puterii,

subordonate ierarhic Consiliului F.S.N. (art. 6); dizolvarea structurilor de putere ale fostului

regim politic (art. 10). Prin această dispoziţie se menţine modelul consacrat în constituţiile

socialiste referitor la structura puterii de stat la nivel suprem (central) şi la nivel local. în plus,

Decretul-lege nr. 2/1989 a stabilit forma de guvernământ a ţării - republica [art. 1 alin. (2)] şi

drapelul naţional - tricolorul tradiţional al României fără stemă [art. 1 alin. (3)]. De asemenea,

în actul normativ respectiv au fost prevăzute atribuţiile Consiliului Frontului (art. 2), organiza-

rea acestuia (art. 3) şi modul său de lucru - în sesiuni şi prin 11 comisii de specialitate - (art. 4);

atribuţiile preşedintelui Consiliului Frontului.

Din cuprinsul Decretului-lege rezultă că, noul organism, Consiliul Frontului Salvării

Naţionale a fost învestit cu prerogativele caracteristice parlamentului; iar preşedintele consiliului,

cu atribuţii de şef al statului. Atribuţiile Consiliului erau următoarele:

a) emiterea decretelor cu putere de lege şi a decretelor;

b) numirea şi revocarea primului-ministru şi aprobarea componenţei Guvernului, la propunerea

primului-ministru;

c) numirea şi revocarea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a procurorului general al

republicii;

d) reglementarea sistemului electoral;

e) numirea comisiei de elaborare a proiectului noii Constituţii;

f) aprobarea bugetului de stat;

g) instituirea şi conferirea decoraţiilor;

h) acordarea gradelor de general, amiral şi mareşal precum şi trecerea în rezervă şi rechemarea

în activitate a acestora;

i) acordarea graţierii şi comutarea pedepsei cu moartea;

j) ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale;

k) declararea stării excepţionale, a mobilizării generale sau parţiale, precum şi a stării de

război.

Preşedintele Consiliului Frontului a exercitat următoarele atribuţii:

a) reprezentarea ţării în relaţiile internaţionale, încheierea tratatelor internaţionale;

b) numirea şi rechemarea ambasadorilor;

c) acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state;

d) acordarea cetăţeniei române, aprobarea renunţării la cetăţenie şi retragerea cetăţeniei

române;

e) aprobarea stabilirii domiciliului în România pentru cetăţeni ai altor state;

f) acordarea dreptului de azil;

g) aprobarea înfierii unor minori, cetăţeni străini de către cetăţeni români şi înfierea unor

minori, cetăţeni români, de către străini.

Practic, nici una dintre atribuţiile menţionate nu conferea posibilitatea şefului statului de a

se implica în conducerea internă a ţării.

Se poate spune că prin Decretul-lege nr. 2/1989 s-au abrogat implicit Titlurile III, IV şi V

ale Constituţiei din 21 august 1965.

Prin Decretul-lege nr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a

organizaţiilor obşteşti se creează cadrul legal de înfăptuire a principiului pluralismului politic

enunţat în Comunicatul Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989 [M. Of.

P. I, nr. 9 din 31 decembrie 1989. Unele partide (ex. UDMR) s-au înfiinţat în baza Legii nr.

21/1924, ca asociaţii].

Noua putere a preluat o parte din aparatul central de stat cu funcţii stricte în conducerea

activităţii social-economice. S-a adoptat un nou cadru legal pentru constituirea, organizarea şi

funcţionarea Guvernului [Decretul-lege nr. 10/1989 privind constituirea, organizarea şi

funcţionarea Guvernului României, în M. Of. P. I, nr. 9 din 31 decembrie 1989]. Potrivit noii

reglementări, componenţa Guvernului se aproba de Consiliul F.S.N. la propunerea primului-

ministru care la rândul său era numit de acelaşi organism.

Întregul Guvern şi fiecare dintre membrii acestuia erau răspunzători în faţa Consiliului

F.S.N. care deţinea dreptul, totodată, să anuleze hotărârile guvernului atunci când considera că

acestea contravin legilor şi decretelor în vigoare sau intereselor poporului [Pe planul dreptului

constituţional, consideră profesorul T. Drăganu „zilele de 22-26 decembrie 1989 formează ceea

ce s-ar putea numi foarte bine etapa puterii revoluţionare depline sau etapa guvernării prin

comunicate.”].

În urma deciziei Frontului Salvării Naţionale de a se transforma în formaţiune politică de

sine stătătoare, modul de alcătuire al Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi componenţa

acestuia se modifică potrivit principiului parităţii (jumătate din numărul membrilor de la acea

dată, ai Consiliului la care se adaugă în egală proporţie reprezentanţi ai formaţiunilor politice şi

ai organizaţiilor minorităţilor naţionale cooptate în Consiliu). De asemenea, s-a schimbat şi

denumirea Consiliului Frontului Salvării Naţionale în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.

Noul organism a preluat întocmai funcţiile şi prerogativele Consiliului F.S.N. [Decretul-lege nr.

81/1989 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, în M. Of. P. I, nr. 27 din 10

februarie 1990].

În martie 1990, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a adoptat Decretul-lege nr.

92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României [M. Of. P. I, nr. 35 din 18

martie 1990]. Unele dintre dispoziţiile noului act normativ au un vădit caracter constituţional (de

pildă art. 1; art. 2; art. 3; art. 4; art. 8; art. 82; art. R3). Alte dispoziţii au caracter cvasi-electoral.

Dintre prevederile Decretului-lege menţionăm îndeosebi art. 2 potrivit căruia „guvernarea

României se realizează pe baza sistemului democratic, precum şi a separaţiei puterilor le-

gislativă, executivă şi judecătorească” şi art. 3 care stabileşte organizarea bicamerală a

parlamentului şi reinstituie funcţia de Preşedinte al Republicii.

Parlamentul şi-a constituit o comisie de redactare a proiectului de constituţie formată din

membri ai celor două camere şi experţi. Redactarea proiectului a cuprins două faze principale:

întocmirea tezelor pentru elaborarea proiectului şi pregătirea proiectului propriu-zis. In şedinţa

din 21 noiembrie 1991 a Adunării Constituante, noua Constituţie a fost supusă la vot şi adoptată

cu 414 voturi „pentru" şi 95 voturi „contra”. După adoptare a fost supusă aprobării poporului prin

referendum. Constituţia a intrat în vigoare la data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi

dată, Constituţia din 21 august 1965 a fost abrogată în întregime.

Caracterele statului român şi forma de guvernământ*

Precizarea caracterului naţional al statului român, ignorat doar formal de guvernantul

socialist a dat expresie unei realităţi istorice de necontestat: România este stat naţional de la

Unirea celor două Principate româneşti la 24 ianuarie 1859, poporul român fiind, din momentul

formării sale majoritar în proporţie covârşitoare faţă de alte seminţii aşezate în diferite perioade

istorice pe teritoriul ţării.

Trebuie precizat că afirmarea caracterului naţional nu înseamnă, nicidecum, exclusivism

naţional sau şovinism. Dimpotrivă, statul român ocroteşte prin tradiţie în mod egal pe toţi

cetăţenii săi, fără nici o discriminare.

Caracterul unitar al statului român semnifică faptul că acesta este organizat ca o singură

unitate sau ca o unică formaţiune statală în cadrul căreia s-a instituit o singură ordine juridică

bazată pe o unică Constituţie şi că există un unic sistem de organisme prin care se exercită cele

trei puteri, deciziile de putere fiind difuzate în principal de la centru. Sfera de cuprindere a

ordinii juridice ca şi cea de exercitare a autorităţii organismelor puterii, respectiv a

Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului şi a Curţii Supreme de Justiţie este raportată la întregul

teritoriu al ţării şi la întreaga populaţie. La rândul ei, populaţia ţării are aceeaşi cetăţenie

indiferent de naţionalitatea pe care fiecare individ şi-o declară în mod liber. Totodată, statul

român este unic subiect de drept constituţional dar şi de drept internaţional.

Caracterul unitar nu împiedică organizarea teritoriului — sub aspect administrativ — în

unităţi administrativ-teritoriale, conduse potrivit principiului autonomiei locale şi principiului

descentralizării serviciilor publice. Exercitarea puterii centrale este atenuată prin intermediul

deconcentrării, graţie căreia agenţii locali (prefecţi) sunt numiţi de Guvern care le transferă

anumite prerogative decizionale. Potrivit art. 122 din Constituţie, Guvernul numeşte câte un

prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan

local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale

din unităţile administrativ-teritoriale.

Reala atenuare a puterii centrale se realizează prin descentralizare, care poate fi funcţională

sau teritorială. Prin descentralizare agenţii locali (primari, consilii locale) aleşi de locuitorii din

circumscripţiile electorale respective nu sunt subordonaţi Guvernului şi înfăptuiesc

autoadministrarea unităţilor administrativ-teritoriale în care au fost aleşi. Deşi nu se subordonează

* Cristian Ionescu, Op. cit., pp. 77-80.

puterii executive centrale, agenţii locali descentralizaţi se află sub tutela administrativă a

Guvernului. Unităţile beneficiază de personalitate juridică, dar nu se opun statului ca atare.

Puterea lor de decizie este prevăzută expres de lege şi se limitează la o anumită sferă de

prerogative. Autonomia unităţilor administrativ-teritoriale nu înseamnă independenţa acestora

faţă de stat, ci doar dreptul colectivităţilor locale de a se autoadministra în condiţiile prevăzute de

Constituţie şi lege.

Legiuitorul Constituant a stabilit că România nu este numai un stat unitar, ci şi indivizibil

[Caracterul indivizibil al statului român a fost introdus în proiectul Constituţiei în 1866 la

propunerea lui G. Mârzescu, pentru a sublinia că unirea din 1859 este un fapt irevocabil; a se vedea

Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866, publicate de Al. Pencovici, Bucureşti, 1883, p.

68 şi I.C. Filitti, Izvoarele Constituţiei de la 1866 (Originile democraţiei române), Bucureşti,

1934, p. 25].

Faptul că teritoriul este divizat şi organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi

judeţe, nu ştirbeşte cu nimic indivizibilitatea sa în sens constituţional, divizibilitatea teritoriului ar

echivala cu segmentarea sa în unităţi administrative beneficiind de un statut ce ar depăşi

autonomia obişnuită.

Suveranitatea şi independenţa statului prevăzute în art. 1 alin. (1) din Constituţie exprimă

supremaţia puterii de stat pe plan intern şi neatârnarea acesteia faţă de altă putere pe plan extern.

Suveranitatea reprezintă acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia această putere are vocaţia

de a adopta orice decizie politică, juridică, economică, militară ş.a., în toate treburile interne şi

externe, fără nici o imixtiune din partea altei puteri [I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii

politice, voi. II, Ed. Fundaţiei Chemarea, laşi, 1992, p. 39]. Se înţelege că vocaţia sau dreptul

unui stat de a fi suveran sau de a pretinde altor subiecte de drept internaţional să i se respecte

suveranitatea, presupune în mod reciproc obligaţia sa de a nu încălca suveranitatea altui stat.

Altfel spus, să se conformeze normelor şi principiilor dreptului internaţional care protejează în

mod egal suveranitatea şi independenţa tuturor statelor.

Suveranitatea unui stat apare - din punct de vedere teoretic -ca unitate a două

componente complementare: supremaţia puterii în interiorul statului şi independenţa acesteia în

raport cu alte puteri. Supremaţia fără independenţă este un nonsens. Cele două componente ale

suveranităţii sunt aşadar inseparabile.

În interiorul statului, supremaţia puterii de stat se raportează la celelalte „puteri” sociale:

ale partidelor, sindicatelor, organizaţiilor neguvernamentale, a Bisericii [Termenul de putere

asociat partidelor, sindicatelor, organizaţiilor neguvernamentale sau Bisericii este folosit aici

convenţional].

În interiorul statului, puterea se exercită de autorităţile publice expres învestite prin

Constituţie: Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi instanţele judecătoreşti. Aceste

autorităţi acţionează în limitele prevăzute de Constituţie şi legi speciale. Aceasta înseamnă că

supremaţia puterii de stat nu se exercită în mod absolut şi în afara controlului înfăptuit de

organisme specializate sau de opinia publică.

România, ca stat suveran, este un subiect de drept internaţional şi în această calitate îi

incumbă anumite drepturi şi obligaţii prevăzute în tratatele internaţionale pe care le-a semnat

şi ratificat, precum şi în legislaţia internă.

Comunitatea internaţională a convenit asupra unor principii şi norme menite să garanteze

suveranitatea şi securitatea fiecărui stat, să prevină o nouă conflagraţie mondială. Potrivit

Constituţiei, România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de

bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului

internaţional cu statele limitrofe. Adunarea Constituantă a dat, totodată, expresie principiului

pacta sunt servanda, potrivit căruia un stat se obligă să îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile ce-

i revin din tratatele internaţionale la care este parte (art. 11). De altfel, tratatele internaţionale

ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

În ceea ce priveşte forma de guvernământ, legiuitorul constituant a menţinut republica

introdusă în sistemul nostru constituţional în 1947.

În general, opţiunea pentru o formă de guvernământ este o opţiune politică, dar în acelaşi

timp se bazează şi pe un raţionament juridic de natură constituţională.

Înainte de a analiza textul cuprins în art. 1 alin. (3) din Constituţie, facem precizarea că

este în afară de orice îndoială că abolirea monarhiei a fost un act de forţă, rezultatul unei presiuni

ultimative din partea Partidului Comunist, sprijinită din afara ţării. Din punct de vedere juridic,

abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituţional întrucât instituţia abdicării nu era

prevăzută în Constituţie, iar Regele nu putea, oricum, să abdice şi pentru urmaşii săi, cu alte

cuvinte, nu putea să extindă consecinţele juridice ale actului său de abdicare, unor prezumtivi şi

viitori descendenţi legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II-lea a abdicat în

septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moştenitorul legal al tronului.

Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în

decembrie 1947 ar fi trebuit să urmeze aceeaşi procedură. În realitate, Legea nr. 363/1947 nu

foloseşte termenul de „abolire” ci doar expresia „abdicarea Regelui Mihai I pentru el şi urmaşii

săi”.

Potrivit Constituţiei din 1923, actului abdicării, chiar forţate, ar fi trebuit să-i urmeze

declanşarea procedurii prevăzută în art. 79 din Constituţie referitoare la vacanţa tronului. Pentru a

se evita însă această posibilitate şi pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a monarhiei, prin

Legea nr. 363/1947 s-a abrogat expres Constituţia din 1923. Ca atare, problema plebiscitului a

căzut de la sine iar abolirea monarhiei a fost un act politic la care au colaborat Guvernul şi Partidul

Comunist şi pe care Adunarea Deputaţilor reunită în graba zilei de 30 decembrie 1947 l-a aprobat

cu „entuziasm".

Deşi a fost impusă prin forţă, republica a intrat însă în conştiinţa mai multor generaţii. Este

adevărat, republica populară şi apoi socialistă au fost asociate patru decenii cu un regim politic

iniţial opresiv şi apoi, fals sau parţial democratic, dar acest lucru nu împietează în noile condiţii

politice, să fie racordată la statul de drept. Potrivit Constituţiei României este, totodată, un stat de

drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera

dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate.

Simple modificări∗

Zilele Constituţiei, în forma în care a fost adoptată în 1991, sunt numărate. Deja

modificările constituţionale convenite de reprezentanţii Comisiei pentru revizuire au fost

votate de Camera Deputaţilor, şi încă cu unanimitatea parlamentarilor participanţi, după

numai o săptămână de dezbateri. Evenimentul s-a produs pe 30 iunie 2003, la aproape 12 ani

de la intrarea în vigoare a Constituţiei. Urmează, la debutul sesiunii parlamentare de toamnă,

să-şi spună cuvântul şi senatorii, iar în final, cetăţenii, prin intermediul unui referendum.

Conform calendarului anunţat de oficiali, este foarte probabil ca pe 8 decembrie, de ziua

Constituţiei, să sărbătorim o lege fundamentală cu un conţinut modificat.

Cum va arăta noua organizare constituţională a României, vom şti desigur după

parcurgerea întregii etape parlamentare a procesului, însă modificările adoptate de deputaţi ne

permit să o anticipăm. Cu atât mai mult cu cât este de aşteptat ca opinia Senatului să nu difere

substanţial de cea exprimată de Camera Deputaţilor, atâta vreme cât reprezentanţii partidelor

parlamentare au căzut de acord asupra unui set de modificări, cel deja votat de deputaţi sub

forma Legii de revizuire a Constituţiei României (Vezi,

http://www.cdep.ro/pls/dic/cd.rev_const).

∗ Alexandru Radu, în Sfera politicii, iulie 2003.

Sub aspect tehnic, Legea are 72 de itemi, fiecare conţinând una sau mai multe

modificări ori completări ale textului constituţional iniţial. Cele mai multe articole revizuite

aparţin Titlului III al Constituţiei (Autorităţile publice), în număr de 32. Dintre acestea, câte

11 se referă la Parlament (capitolul I) şi Administraţia publică (capitolul V), 6 la Preşedintele

României (capitolul II), 3 la Raporturile Parlamentului cu Guvernul (capitolul IV) şi numai

unul la Guvern (capitolul III). Titlul II (Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale)

are şi el un număr însemnat de articole revizuite – 22, în timp ce celelalte titluri au între 2 şi 5

articole revizuite. De remarcat introducerea unui titlu nou – numerotat V prim şi denumit

Integrarea euro-atlantică, cu două articole.

Numărul mare de articole supuse revizuirii sugerează faptul că deputaţii au adus

modificări importante textului actual al legii fundamentale. Să vedem dacă şi în ce măsură aşa

stau lucrurile, examinând mai îndeaproape câteva din noile prevederi constituţionale

referitoare la configuraţia regimului politic, respectiv rolul Parlamentului şi raporturile sale cu

celelalte autorităţi, de altfel cele mai discutate aspecte şi cărora deputaţii le-au consacrat

aproape 50% din modificări aduse Constituţiei.

Înainte însă, cred că nu ar fi inutile câteva precizări de natură istorică. Constituţia în

vigoare, a opta din istoria statului român [Vezi Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a

României 1859-1991, ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998 şi Angela Banciu, Istoria

vieţii constituţionale în România (1866-1991), Bucureşti, Ed. Şansa, 1996], a fost adoptată de

instituţia legislativă aleasă pe 20 mai 1990, care a avut şi rol de Adunare Constituantă,

dominată puternic de reprezentanţii FSN. Votul final asupra legii fundamentale a fost

exprimat în şedinţa din 21 noiembrie 1991, după aproape un an şi jumătate de dezbateri

conflictuale, caracteristice de altfel vieţii politice de la începutul anilor 90. Din cei 510

parlamentari şi-au exprimat votul 509, din care 414 s-au pronunţat pentru, iar 95 au votat

împotrivă [Cf. Monitorul Oficial, An III, Nr. 233, joi, 21 noiembrie 1991, Partea I]. Cât

priveşte aspectul politic al votului, „FSN, PUNR şi reprezentanţii minorităţilor, altele decât

cea maghiară, au votat pentru; cu câteva excepţii (Cezar Buda, Vasile Gionea, Mihai Ruva,

Marin Bălan, Grigore Radu) PNŢCD şi PNL se pronunţă contra. UDMR votează în bloc

contra” [ Domniţa Ştefănescu, Cinci ani din istoria României, Bucureşti, Ed. Maşina de scris,

1995, p. 182]. Constituţia adoptată de parlamentari în noiembrie 1991 a fost supusă votului

popular, la referendumul din 8 decembrie acelaşi an participând aproape 11 milioane de

români, din care peste 77% au spus da. Mai trebuie adăugat că în timp ce FSN, PUNR şi

PDAR au recomandat cetăţenilor să aprobe Constituţia, PSDR a cerut vot contra, PNL – vot

potrivit conştiinţei fiecăruia, iar PNŢCD – abţinere de la vot [Cf. D. Ştefănescu, op. cit.,

p.186]. În mod firesc, raportul dintre forţele politice ale momentului s-a reflectat şi asupra

rezultatului adoptării legii fundamentale, astfel că putem vorbi, din acest punct de vedere,

despre o constituţie fesenistă. Mai puţin firesc a fost însă războiul politic din jurul Constituţiei

purtat între fesenişti, care o considerau o operă făcută să dureze decenii, şi antifesenişti, cei

care nu-i recunoşteau legitimitatea, al cărui efect direct l-a constituit blocarea timp de un

deceniu a oricărei încercări de a îmbunătăţii textul legii fundamentale.

Despre revizuirea Constituţiei din 1991 ca obiectiv politic a început să se vorbească

abia în preajma alegerilor din 2000. Primul proiect politic de revizuire constituţională a

aparţinut unui partid care astăzi nu mai există – Alianţa pentru România. Sub numele de „A

treia republică”, proiectul ApR din 1999 vorbea despre trecerea la un sistem politic de tip

prezidenţial, concomitent cu modificarea regulilor Parlamentului. În campania electorală, mai

toate partidele importante au abordat tema reformei politice, cu punct central revizuirea

Constituţiei, probabil şi pentru că toate celelalte teme nu mai erau atractive pentru electorat.

Campionul acestei strategii electorale a fost PSD, pe atunci numit PDSR, partid care, o dată

cu câştigarea alegerilor, a făcut din revizuirea Constituţiei un punct principal al programului

său politic. E foarte adevărat, PSD nu a prezentat un proiect coerent în acest sens, dar ideea în

sine a fost susţinută în primul rând de UDMR (fiind parte a acordului de colaborare politică

PSD-UDMR), dar şi de reprezentanţii PNL şi PD. Din noianul de propuneri venite din partea

partidelor, aflate parcă într-un soi de daciadă a revizuirii constituţionale, Comisia pentru

revizuirea Constituţiei, condusă şi dominată de reprezentanţii PSD, le-a reţinut pe acelea care

s-au bucurat de consens politic. În esenţă, acestea au fost adoptate de deputaţi, pe 30 iulie, sub

forma Legii de revizuire a Constituţiei României.

Un parametru esenţial îl reprezintă tipul bicameralismului românesc. Cum bine se ştie,

sub aspectul funcţiei legislative, Constituţia din 1991 nu face deosebiri între cele două

Camere ale Parlamentului, în sensul că le acordă acelaşi rol în procesul de adoptare a legilor.

Egalitatea legislativă a Camerelor este prevăzută la articolul 75: „Proiectele de legi sau

propunerile legislative adoptate de una din Camere se trimit celeilalte Camere a

Parlamentului. Dacă aceasta din urmă respinge proiectul de lege sau propunerea legislativă,

ele se trimit, pentru o nouă dezbatere, Camerei care le-a adoptat. O nouă respingere este

definitivă”. Ca şi în cazul SUA, bunăoară, atunci când Camerele votează texte diferite pentru

acelaşi proiect legislativ, votul final are loc într-o şedinţă comună [E drept, aşa cum arată

practica parlamentară, de regulă câştig de cauză are textul Camerei Deputaţilor pentru simplu

motiv că parlamentarii din această cameră sunt mai numeroşi decât cei din Senat. În principiu

însă, numărul parlamentarilor nu este un semn al puterii uneia dintre camerele parlamentului],

aşa cum prevede articolul 76. Totodată, Camerele sunt alese în acelaşi mod, adică prin vot

popular. Pe scurt, bicameralismul românesc se încadrează în categoria parlamentelor

asimetrice. Conform lui Arend Lijphart, „Camerele simetrice sînt acelea cu puteri

constituţionale egale sau moderat inegale şi cu legitimitate democratică” [Arend Lijphart,

Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi organizare în 36 de ţări (trad. în lb. română),

Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p.193].

Prin Legea de revizuire a Constituţiei României, articolele 75 şi 76 au fost abrogate.

Locul lor a fost luat de articolul 73 prim, numit „Sesizarea Camerelor”, care stabileşte o nouă

procedură legislativă, de inspiraţie franceză. Nouă, dar nu diferită principial de cea existentă.

În fapt, ceea ce se schimbă este modalitatea de sesizare a Legislativului, introducându-se

noţiunea de Cameră competentă. Astfel, aliniatul 1 stabileşte care Cameră este competentă să

dezbată, în primă lectură, un anume proiect de lege. Camerele îşi prezervă însă egalitatea.

Conform aliniatului 3, „După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată,

proiectul sau propunerea legislativă se trimite, pentru a doua lectură, celeilalte Camere, care

decide definitiv”. Precizările din aliniatele 4 şi 5 răspund aceleiaşi cerinţe, înlocuind doar

vechea procedură a medierii cu o formulă, e drept, mai puţin cronofagă. De altfel, acesta ar fi

şi avantajul, modificărilor adoptate de deputaţi creând condiţiile pentru un proces legislativ

mai puţin greoi. Încă o dată însă, bicameralismul îşi păstrează caracterul simetric, noua

variantă a textului constituţional aducând doar o anume departajare administrativă a

Camerelor. Departajarea lor funcţională ar fi presupus reguli similare celor din Germania sau,

mai aproape de noi, din Cehia. Dacă în Germania, unde prima Cameră, Bundestag, deţine

rolul legislativ decisiv [Conform Legii fundamentale pentru Republica Federală Germania,

art. 77, alin. 1, fraza 1, „Legile sunt adoptate de Bundestag”], departajarea funcţională a

Camerelor poate fi pusă pe seama caracterului federal al statului, în Cehia acest argument nu

mai are valoare. Aici, Constituţia este cea a unui stat unitar şi impune că „din punct de vedere

al atribuţiilor, o preponderenţă evidentă o are Camera Deputaţilor. Ea are puteri exclusive în

probleme financiare şi bugetare, dar şi <<ultimul cuvânt>> în probleme legislative” [V.

Duculescu, C. Călinoiu, G. Călinoiu, Drept constituţional comparat, tratat, vol. II, Bucureşti,

Ed. Lumina Lex, 2002, p. 307].

Pe de altă parte, deputaţii nu au intervenit în domeniul atribuţiilor Parlamentului,

menţinând soluţiile adoptate în 1991, atât în ceea ce priveşte funcţia legislativă, cât şi cea de

control. Astfel, reprezentanţei naţionale i se recunoaşte dreptul de a legifera în orice domeniu

al vieţii sociale. „În principiu, Legiuitorul Constituant nu a rezervat Parlamentului un

domeniu al legii, singura precizare în legătură cu sfera de cuprindere a legii fiind art. 72 care

stabileşte cele trei categorii de legi ce pot fi adoptate de Parlament: legi constituţionale; legi

organice şi legi ordinare. Practic, orice categorie de relaţii sociale poate fi reglementată prin

lege dacă există voinţa politică în acest sens” [Cristian Ionescu, Regimul politic în România,

Bucureşti, Ed. ALL BECK, 2002, p.162]. Asemănătoare cu cea din Cehia, situaţia României

se deosebeşte clar de formula din Franţa, unde Constituţia, la articolul 34, enumeră puterile

legislative ale Parlamentului, adică domeniile care pot fi reglementate prin lege [În plus,

Preşedintele Franţei poate supune unui referendum orice proiect de lege care se referă la

organizarea autorităţii de stat (conform articolului 11 din Constituţie), ocolind astfel forul

legislativ].

Cât priveşte controlul parlamentar asupra Executivului, acordarea şi retragerea

încrederii Guvernului sunt reglementate, în continuare, de articolele 102 şi 112 din

Constituţie. Şi într-un caz, şi în celălalt este necesar votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Aceasta înseamnă, pe de-o parte, că titularul funcţiei este instituţia parlamentară în ansamblu,

şi nu unea sau alta dintre Camere. Spre deosebire, aceste atribuţii revin în exclusivitate primei

Camere, atât în Germania, cât şi în Cehia [Cf. articolelor 63 şi 67 din Legea fundamentală

pentru Republica Federală Germania, respectiv articolelor 68 şi 72 din Constituţia Republicii

Cehe], confirmând astfel asimetria Camerelor din aceste două ţări. Dar situaţia din România

se diferenţiază şi de cea din Italia, unde Guvernul este votat separat de Camera Deputaţilor şi

Senat, Parlamentul italian putând fi considerat cazul cel mai clar de bicameralism simetric

[Din această perspectivă, comparativ cu ţările exemplificate, România este greu de încadrat

într-una din cele două categorii ale bicameralismului. În fapt, acordarea votului în şedinţa

comună a celor două Camere ne conduce către situaţia unui unicameralism. Cum însă în

materie legislativă Parlamentul funcţionează ca unul bicameral, ar trebui să-l considerăm, în

ansamblu, ca un unicameralism dublat. Acestei inedite formule parlamentare i se asigură

continuitatea prin votul dat de deputaţi Legii de revizuire a Constituţiei].

Totodată, acordarea sau retragerea încrederii Guvernului depinde exclusiv de voinţa

Parlamentului. Teoretic, avem o perfectă ilustrare a principiului separaţiei şi echilibrului

puterilor în stat. Însă dincolo de faptul că principiul în sine este astăzi subiect de dezbatere

pentru specialiştii în drept constituţional, aplicarea lui contemporană comportă soluţii

nuanţate, bazate pe o interpretare mai pragmatică a principiului. Este bine cunoscută soluţia

constituţională germană, preluată şi în practica altor state europene, a votului de neîncredere

constructiv. După cum, trebuie citat şi cazul Franţei, cu autonomia excepţională pe care o are

Executivul. În esenţă, asemenea soluţii asigură stabilitate vieţii politice, contribuind şi la

responsabilizarea actului politic. Efecte pe care aplicarea ad literram a principiului separaţiei

puterilor nu le favorizează. Dimpotrivă, cum arată experienţa României, număr mare de

moţiunii şi moţiuni de cenzură la adresa Guvernului au ca singur efect trecerea în derizoriu a

acestei prerogative a Parlamentului.

Parlamentarii au intervenit totuşi în materia raporturilor dintre Legislativ şi Executiv,

propunându-şi o reglementare mai riguroasă a delegării legislative. Să vedem în ce direcţie

merge această intervenţie. Conform Constituţiei, art. 58, alin. 1, Parlamentul este unica

autoritate legiuitoare a ţării. Totuşi, sub acoperirea prevederilor articolului 114, Guvernul

poate legifera prin intermediul ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă. Cum toate guvernele

constituţionale au abuzat de practica ordonanţelor, deputaţii au adus câteva modificări şi

completări articolul 114, menite să mai domolească elanul legislativ al Guvernului. Spre

exemplu, aliniatul 4 modificat spune că Executivul poate apela la ordonanţe de urgenţă numai

„în situaţii extraordinare a căror reglementare nu comportă sub nici o formă amânare”, iar

noul aliniat 4 prim interzice, printre altele, adoptarea ordonanţelor de urgenţă în domeniul

legilor constituţionale. Rămâne totuşi de văzut care vor fi efectele concrete ale noilor

prevederi constituţionale. Până atunci merită a fi semnalat celălalt aspect al revizuirii operate

de deputaţi, încă mai important. Anume faptul că restrângerea formală a dreptului

Executivului de a interveni în domeniu legislativ semnalează o tendinţă spre întărirea poziţiei

deţinute de reprezentanţa naţională. Din această perspectivă poate fi văzută şi noua prevedere,

care interzice expres Preşedintelui să îl revoce pe Premier. În paranteză fie spus, interdicţia

nici nu era neapărat necesară. În fond, nici legea fundamentală (încă) în vigoare nu-i permite

Preşedintelui să îl revoce pe şeful Guvernului. Faptul că preşedintele Constantinescu a făcut-o

în 1999, nu este imputabil Constituţiei, ci autorului acestui act politic, cel care a nesocotit nu

numai prevederile constituţionale, dar şi regula democratică a răspunderii Executivului în faţa

Parlamentului.

Recapitulând, deputaţii s-au pronunţat pentru reglementarea mai riguroasă a procesului

legislativ, păstrând însă simetria camerelor, au intervenit în domeniul raporturilor dintre

puteri, limitând interferenţa Guvernului în materia legislativă şi interzicând Preşedintelui să îl

revoce pe Premier. Aceste modificări constituţionale, ca şi celelalte votate de deputaţi, nu

schimbă însă nici regulile structurale ale regimului constituţional şi nici filosofia Constituţiei.

Aşadar, cel puţin din perspectiva tipului de regim politic din România, prevederile

Legii de revizuire a Constituţiei României se încadrează mai degrabă în categoria „să se

revizuiască, dar nu în punctele esenţiale”. De fapt, singurul domeniu în care deputaţii au votat

pentru o schimbare clară a regulilor politice de până acum îl reprezintă durata mandatului

prezidenţial.

În foarte bună măsură rezultatul muncii deputaţilor este explicabil, dacă ţinem cont că

„revizuirea” Constituţiei a fost iniţiată şi realizată de parlamentari, ca o reformă de cabinet,

rezultat strict al negocierilor politice dintre reprezentanţii partidelor parlamentare, şi nu al

consultării cu cetăţenii şi cu specialiştii din domeniul ştiinţelor politice. Aşa se şi explică de

ce, pe de-o parte, modificările constituţionale sunt în contradicţie cu cererile cetăţenilor,

contabilizate de Forumul Constituţional. Bunăoară, conform Raportului final al Forumului

Constituţional, capitolul VIII – Propuneri şi opinii privind structura Parlamentului şi

atribuţiile celor două Camere, majoritatea celor care au dorit să-şi exprime opiniile s-a

pronunţat pentru formula unicamerală, iar jumătate din partizanii bicameralismului au optat

pentru un Parlament cu Camere asimetrice. „Motivaţia bicameralismului asimetric constă, în

general, în necesitatea de a se înlătura caracterul greoi al procesului de legiferare, în prezent

adoptarea unor legi prelungindu-se foarte mult din cauza procedurii de mediere, chiar şi

atunci când diferenţele între formele adoptate în cele două Camere sunt minore” [Forumul

Constituţional, Raport final, p. 79]. Deputaţii au ales însă, cum am văzut, soluţia menţinerii

simetriei bicameralismului, introducând doar o departajare administrativă a Camerelor.

Pe de altă parte, arhitectura constituţională continuă să fie una în care Parlamentul

deţine o poziţie predominanţă în raport cu celelalte puteri, accentuată chiar de unele dintre

noile prevederi. Or, cum bine se ştie, acesta fiind şi unul dintre motivele puternice pentru care

se impunea revizuirea Constituţiei, principala problemă a sistemului o reprezintă chiar

Parlamentul. Fără discuţie, nu este pusă în cauză instituţia parlamentară în sine, ca expresie a

democraţiei, ci lipsa funcţionalitate şi extrem de redusa cotă de popularitate ale Parlamentului,

datorate deopotrivă unor factori politici, dar şi constituţionali. Din această perspectivă, situaţia

României postcomuniste este comparabilă cu cea a Franţei din perioada Republicii a IV-a

(1946 – 1958) a cărei situaţie se prezenta, pe scurt, în termenii următori: „Numărul mare şi

mai ales diversitatea politică şi ideologică a partidelor politice reprezentate în Parlament

constituiau un obstacol major pentru reconstrucţia politică a ţării”, iar „Parlamentul a avut o

poziţie predominantă faţă de celelalte organisme constituţionale ceea ce a constituit un factor

de dezechilibru al vieţii politice” [C. Ionescu, op. cit., p. 118 şi 131]. Caracterizarea, deşi se

referă la Franţa celei de a IV-a Republici, adesea apreciată de generalul De Gaulle ca un

regim politic de partide, este pe deplin valabilă şi cu referire la România postcomunistă.

Pentru a remedia situaţia, francezii – e drept, nu la iniţiativa parlamentarilor, ci a unei comisii

guvernamentale – au optat pentru un regim parlamentar „raţionalizat”, adică pentru limitarea

atât a funcţiei legislative a Parlamentului, cât şi a celei de control asupra puterii executive

[Vezi, pe larg, Diminique Rousseau, Le regime politicque de la FRANCE, în Genoveva

Vrabie (coord.), Les regimes politiques des pays de L U.E. et de la Roumanie, Bucureşti, Ed.

Monitorul Oficial, 2002, p. 135-174]. Parlamentarii români au ales însă soluţia opusă, întărind

practic rolul instituţiei legislative, deşi perioada pe care o traversează România reclamă mai

degrabă intervenţia şi implicarea directă a Executivului, în condiţiile în care Parlamentul nu a

reuşit să soluţioneze eficient problemele, în special cele economice, de după 1989.

Probabil că ar trebui să precizez că nu pledez pentru o formulă constituţională bazată

pe dominaţia Executivului şi mai ales că prin Executiv nu am în vedere actualul cabinet

Năstase; consider însă că formula unui parlament raţionalizat este mai utilă României actuale,

tot aşa cum s-a dovedit de bun augur şi pentru Franţa celei de-a V-a Republici.

În fine, parcă pentru a fi în total dezacord cu evoluţia constituţională a Franţei

contemporane [În anul 2000, durata mandatului Preşedintelui a fost redusă de la 7 la 5 ani,

devenind egală cu cea a Adunării Naţionale. Decizia a fost urmare a unui referendum

organizat în baza prevederilor articolului 11 din Constituţia celei de a V-a Republici. Primele

alegeri prezidenţiale desfăşurate în baza noii prevederi au avut loc în vara anului 2002],

deputaţii au prelungit durata mandatului prezidenţial, de la 4 la 5 ani. În felul acesta, teoretic,

parlamentarii au creat condiţiile unei coabitări politice, în ideea că titularul funcţiei

prezidenţiale ar putea avea o altă culoare politică decât a majorităţii parlamentare aleasă cu un

an mai devreme, situaţie care, într-adevăr, ar reprezenta o noutate pentru România. Nu este

vorba însă de o întărire a rolului Preşedintelui, forţa acestuia depinzând exclusiv, mai ales în

cazul coabitării, de componenţa politică a Parlamentului. În fapt, scopul urmărit a fost acela al

minimalizării aşa numitului efect de locomotivă al candidatului prezidenţial puternic.

Problema este că prin această prevedere se consolidează caracterul partitocratic al regimului

politic, şi aşa mult prea pregnant.

Dar, in fond, parlamentarii şi-au atins scopul, acela de a revizui, pe ici, pe acolo, legea

fundamentală păstrând în fapt veche organizare constituţională. Ne putem consola însă cu

acele precizări constituţionale aduse de deputaţi, precum menţionarea expresă a principiului

separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, garantarea proprietăţii, înlocuirea Curţii Supreme de

Justiţie cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau introducerea amendamentelor privitoare la

integrarea euro-atlantică, care oricum trebuiau votate.

Capitolul III – Instituţiile politice

Instituţii politice şi guvernare *

Sistemul instituţional românesc

Sistemul instituţional reprezintă ansamblul relaţiilor dintre diferitele puteri şi

autorităţi ale statului. În funcţie de atribuţiile ce revin fiecărei autorităţi publice pot fi

distinse autoritatea deliberativă, îndeplinind în principal funcţia legislativă, autoritatea

prezidenţială, îndeplinind funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi

societate, de reprezentare a statului român şi de garant al independenţei naţionale şi al

integrităţii teritoriale a ţării şi autoritatea guvernamentală, având ca funcţie principală

asigurarea înfăptuirii politicii interne şi externe a ţării şi exercitarea conducerii generale

a administraţiei publice. In raport cu specificul şi nivelul de competenţă unele autorităţi

sunt centrale (Parlamentul, Guvernul) sau locale (Consiliul local, Primăria).

Sub aspect funcţional-relaţional autorităţile publice sunt rezultatul unui proces în

mai multe etape. Într-o primă etapă corpul electoral alege prin sufragiu universal, egal,

direct, secret şi liber exprimat membrii celor două camere ale parlamentului.

Ca urmare a constituirii unei noi majorităţi parlamentare şi în conformitate cu

procedurile constituţionale Preşedintele intervine într-o a doua etapă prin desemnarea

unui candidat pentru funcţia de Prim-ministru.

A treia etapă constă în investirea Guvernului de către Parlament în şedinţă comună

a celor două Camere prin acordarea votului de încredere. Dacă votul de învestitură a fost

acordat Preşedintele procedează la numirea Guvernului.

Alte relaţii privesc revocarea din funcţie. Parlamentul, în şedinţa comună a celor

două Camere, poate suspenda din funcţie Preşedintele României în cazul săvârşirii unor

fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei. Parlamentul poate, de asemenea, să

ceară trimiterea în judecată a Preşedintelui pentru înaltă trădare. În ce priveşte guvernul

Parlamentul poate face uz de o procedură opusă votului de încredere, moţiunea de

* Cristian Pîrvulescu, Politici şi instituţii politice, Bucureşti, Ed. Trei, 2002, pp. 64-73

cenzură, prin care, în condiţiile acceptării ei prin vot, se retrage încrederea acordată

Guvernului. Atât votul de încredere, cât şi moţiunea de cenzură, pot fi rezultatul deliberat al

acţiunii guvernamentale exprimate prin angajarea răspunderii în faţa Camerei Deputaţilor şi

a Senatului, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de

lege.

Un alt aspect important şi controversat al relaţiilor instituţionale îl reprezintă

delegarea legislativă. Parlamentul poate decide, printr-o lege specială de abilitare, delegarea

legislativă în favoarea Guvernului.

La rândul său Guvernul interacţionează cu Parlamentul prin câteva mijloace

specifice: exercită dreptul la iniţiativă legislativă; poate solicita delegarea legislativă pentru

emiterea de ordonanţe şi trebuie să solicite aprobarea Parlamentului pentru ordonanţele de

urgenţă emise; poate „provoca" un vot de încredere implicit sau o moţiune de cenzură,

angajându-şi răspunderea în faţa Parlamentului; poate solicita Parlamentului adoptarea

unor proiecte de legi în procedură de urgenţă; membrii Guvernului au acces la lucrările

Parlamentului

Între cele două Camere există relaţii caracteristice reglementate prin regulamente

speciale: organizarea unor şedinţe comune; transmiterea proiectelor de legi şi a propunerilor

legislative de la o Cameră la cealaltă în vederea dezbaterii şi eventualei lor adoptări;

constituirea comisiei paritare pentru declanşarea proceduri de mediere, atunci când una din

Camere adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de

cea aprobată de cealaltă Cameră.

De asemenea, între Preşedintele Republicii şi Guvern sunt stabilite forme specifice

de interacţiune: Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de

importanţă deosebită; el poate participa la şedinţele Guvernului, caz în care prezidează acele

şedinţe; Primul-ministru contrasemnează unele dintre decretele emise de Preşedintele

României, angajându-şi astfel propria răspundere politică.

Guvernul între Parlament şi Preşedinte

Deşi problema separaţiei puterilor în stat are o istorie lungă nu se poate afirma că

s-a cristalizat o concepţie unitară în această privinţă, cu toate că în practica statelor

democratice principiul funcţionează sub diferite forme. Cele mai întâlnite critici acuză

artificialitatea şi datarea teoriei în perioada luptelor împotriva absolutismului monarhic al

secolelor XVII-lea şi al XVIII-lea. Pentru aceşti „purişti” nu se poate susţine existenţa în

realitatea politică a statelor a diferenţierii între puteri.

Unitatea de esenţă a puterii, definită a fi de natură politică, în virtutea teoriei că

politicul îşi manifestă preeminenţa în raport cu celelalte aspecte ale guvernării statelor, fiind

la baza actului legiferării şi putând controla acţiunile justiţiei, este considerată a fi

reprezentată de posibilitatea de a obţine de la o persoană sau un grup de persoane o reacţie

scontată, fie că aceasta este acceptată sau impusă. Ca urmare, separaţia puterilor nu ar porni

de la un fapt real, ci ar urmări limitarea abuzurilor şi controlul relativ al acţiunii guvernelor.

În fapt, noţiunea de putere politică este o abstracţie, o construcţie lingvistică care

denumeşte o serie de acţiuni individualizate de influenţare a diferitelor persoane, grupuri

sau a colectivităţii. Avem de a face nu cu o putere, ci cu puteri de tipuri de intensităţi

diferite: puterea de a emite legi, puterea de a executa legi, puterea de a iniţia proiecte de legi

de a numi, de a elabora ordonanţe şi hotărâri etc.

În măsura în care aceste puteri sunt precis definite, astfel încât să nu conţină

ambiguităţi sau concepte vagi, şi sunt repartizate la instituţii şi autorităţi diferite, astfel

încât fiecare să deţină puteri de o intensitate egală, se poate stabili un echilibru între

puteri, evident instabil şi legat de persoanele care îl deţin. Posesorii acestor puteri devin

purtătorii unor interese specifice care au drept consecinţă comportamente distincte şi

duc la exercitarea unui anumit control asupra posesorilor altor tipuri de puteri cu care

intră în concurenţă.

Atunci când persoanele investite cu putere dovedesc slăbiciuni sau pot fi supuse

presiunilor sau şantajelor, interesul specific este înlocuit cu dorinţa de conservare şi,

evident, puterea în cauză se diminuează, apărând astfel un dezechilibru. Însă atâta vreme

cît asupra limitelor impuse prin convenţie juridică nu se intervine, pericolul de cronicizare

a abuzului de putere este remediabil. În centrul preocupărilor privind controlul puterilor s-a

aflat de la început guvernul, care prin pârghiile sale coercitive, se dovedeşte a fi cel mai

predispus spre exces. Adepţii acordării unor puteri sporite guvernelor incriminează în

special riscul crizei de autoritate şi al apariţiei dezordinilor, pe când adversarii acestora au

în vedere excesul şi abuzul ce pot apare, datorită naturii corupătoare a puterii, în acţiunea

de guvernare. În subsidiar, divergenţele în această privinţă pornesc de la o evaluare etică a

naturii umane de o manieră bivalentă, considerându-se fiinţa umană fie cu precădere bună,

fie în mod irevocabil înclinată spre rău.

În teoria clasică a separaţiilor puterilor în stat, puterile guvernamentale sunt

reunite în noţiunea de Executiv, care ar defini puterea de a pune în aplicare, de a „executa"

legislaţia. Termenul de Executiv nu este pe deplin satisfăcător deoarece organele politice,

denumite astfel, altele decât Parlamentul sau organele judecătoreşti nu se mărginesc

doar la a executa legile, ci asigură direcţia generala a politicii statutului, potrivindu-li-se

termenul de guvernanţi, pe când parlamentul asigură mai degrabă o funcţie de control şi

delimitare [Maurice Duverger, Institution politique et droit, t. I, Paris, PUF, Paris, 1974, p. 160]. Practic,

pentru cazul concret al României, există două categorii de guvernanţi: Preşedintele şi

Guvernul, între aceste două autorităţi existând o anumită dualitate care face ca regimul

politic românesc să fie definit ca unul semiprezidenţial, deoarece şeful statului nu are

doar un rol pur onorific, ci puteri reale pe care le poate exercita în raport cu Parlamentul

prin intermediul mesajelor, prin posibilitatea dizolvării camerelor legislative, în raport

cu Curtea Constituţională prin numirea unui număr de judecători ai acesteia, în raport cu

Guvernul sau împreună cu acesta, precum şi prin dreptul de a recurge la referendum.

Pe de altă parte, în măsura în care precedentul constituit de simultaneitatea alegerilor

legislative şi prezidenţiale din septembrie 1992 devine cutumă, iar repetarea experienţei

în 1996 şi 2000 întăreşte această ipoteză, posibilitatea ca între Preşedinte şi grupul

majoritar din cele două Camere să existe afinităţi politice şi interese comune este crescută.

Pot apare deci influenţe fie dintr-o direcţie, fie din alta, în funcţie de conjunctura politică şi

de raportul de forţe. Guvernul devine astfel rezultatul voinţei comune a Preşedintelui şi

Parlamentului şi este de presupus că doar cu greu şi-ar putea exercita mandatul fără

încrederea Şefului Statului.

Alcătuirea şi modul de funcţionare a guvernului

Conform Constituţiei României din 1991 Guvernul reprezintă, împreună cu

Parlamentul, Preşedinţia, administraţia publică şi autorităţile judecătoreşti o autoritate

publică. Activitatea şi alcătuirea Guvernului României se bazează pe reglementările

constituţionale şi pe Legea 37/1990 la care se adaugă Hotărârile de Guvern ce completează

structura acestuia.

Guvernul este alcătuit din Primul-Ministru, miniştri de stat, miniştrii şi secretari

de stat, membri ai Guvernului. Este vorba de un organ colectiv, deoarece puterea de

decizie a Guvernului se exercită sub formă colectivă în cadrul Şedinţelor de Guvern. Legea

37/1990 defineşte Guvernul ca „organ central al puterii executive, care exercită, în confor-

mitate cu legea, administraţia publică pe tot teritoriul ţării”. Şedinţa de Guvern este funcţia

guvernamentală cea mai importantă juridic, deoarece reprezintă cadrul în care se dezbat

şi se decid ordonanţe şi hotărâri guvernamentale. O serie de puteri ale Guvernului nu pot

fi exercitate decât în şedinţele de Guvern sau ca urmare a deliberărilor din acestea:

aprobarea proiectelor de legi, ordonanţe sau hotărâri, autorizarea Primului Ministru de a

angaja responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului. In sens larg, prin şedinţa

Guvernului se exercită puterile atribuite acestuia prin Constituţie, exceptând cazurile în

care există alte dispoziţii. Articolul 6 al Legii 37/1990 stipulează ca obligatorie prezenţa a cel

puţin jumătate plus unu din membrii Guvernului pentru a se putea exercita funcţia de

decizie colectivă.

Miniştrii au putere de decizie personală asupra departamentului ministerial pe care

îl conduc. Dar, politic vorbind, ei aplică în sectorul lor deciziile luate de ansamblul

Guvernului. De altfel, o influenţă politică reală au mai ales miniştrii membri ai Biroului

Executiv. Biroul Executiv al Guvernului are ca obiectiv rezolvarea operativă a unor probleme

curente ale guvernării şi urmărirea punerii în aplicare a dispoziţiilor guvernamentale,

fiind compus din Primul Ministru, miniştrii de stat, miniştrii de finanţe, de interne, al

apărării şi de justiţie

Primul Ministru este şeful real al Guvernului, în acest punct prevederile Constituţiei

fiind foarte clare, afirmând că acesta „conduce Guvernul şi coordonează activitatea

acestuia”. Şeful Guvernului convoacă şi prezidează şedinţele Cabinetului [Termenul

Cabinet are mai multe accepţiuni. În cazul de faţă, el are în vedere Guvernul deşi în mod

oficial această denumire nu este utilizată în Constituţia din 1991. În Franţa, Consiliul de

Cabinet desemnează reuniunea tuturor miniştrilor şi secretarilor de stat cu rol de pregătire a

deciziilor, dar prin Cabinet sunt desemnate uneori guvernele reduse numeric]şi ale Biroului

Executiv, semnează ordonanţele şi hotărârile aprobate în timpul dezbaterilor, contrasem-

nează decretele prezidenţiale când este cazul. Dacă Preşedintele ţării asistă la şedinţele

de Guvern (nu şi la cele ale biroului executiv), atunci acesta prezidează automat

deliberările.

Din perspectiva importanţei funcţiilor în stat, Primul Ministru urmează imediat

după Preşedintele republicii, preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Ca

influenţă, urmează în ierarhia guvernamentală miniştrii de stat, care sunt însărcinaţi cu

coordonarea activităţii anumitor domenii, fără a ocupa în mod obligatoriu un portofoliu

ministerial. În cazul în care un ministru de stat dirijează un departament ministerial,

acesta are un rang şi o autoritate superioare ministerului pe care îl conduce.

Titulatura funcţiilor în cadrul Guvernului variază şi exprimă priorităţile politice

ale fiecărui prim ministru şi sprijinul pe care acesta îl poate revendica. Este grăitoare în

această privinţă dublarea funcţiei de Ministru de Stat cu un portofoliu.

Independenţei totale a Preşedintelui faţă de Parlament şi faţă de Guvern i se opune

dependenţa relativă a Guvernului în raport cu aceste două autorităţi publice, care

împreună au roluri specifice în numirea sau în revocarea cabinetului. Preşedintele

desemnează candidatul la funcţia de Prim Ministru, iar acesta alcătuieşte Guvernul, de

presupus nu fără o prealabilă consultare a Şefului statului. Dar atât Preşedintele, cît şi

Primul Ministru au o libertate de alegere limitată de acordarea încrederii de către

Camerele legislative, astfel că atât nominalizarea Premierului, cît şi alcătuirea Guvernului

trebuie să fie susceptibile de a primi acordul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Revocarea Guvernului este consecinţa unui vot de neîncredere al parlamentului,

rezultat al unei moţiuni de cenzură depusă de cel puţin o pătrime din senatori şi deputaţi

(art. 112 al Constituţiei), sau ca urmare a angajării răspunderii de către Guvern asupra

programului său, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege (art.

113).

În cazul în care moţiunea de cenzură este votată ori dacă Guvernul nu a mobilizat

votul majorităţii asupra textului pentru care şi-a angajat responsabilitatea, Primul

Ministru va prezenta demisia sa preşedintelui, care va angaja consultări în vederea

alcătuirii unei noi echipe guvernamentale.

Preşedintele poate cere Parlamentului un nou vot de încredere asupra Guvernului

şi dacă cele două camere resping de cel puţin două ori cererea de investire, se poate recurge

la dizolvarea acestora (art. 89). Prin ameninţarea cu dizolvarea, Şeful Statului ar putea

obţine sprijinul majorităţii parlamentarilor, dar în condiţiile în care aceştia speră în

alegeri legislative favorabile şansele de menţinere a Guvernului dincolo de data validării

scrutinului sunt nule.

Cât priveşte incompatibilităţile, poziţia de membru al Guvernului nu poate fi deţinută

în cumul cu o altă funcţie publică de autoritate (exceptând pe cea de membru al

Parlamentului) şi, de asemenea, cu o funcţie de reprezentare profesională salarizată în

cadrul organizaţiilor cu scop comercial.

Raporturile dintre Guvern şi Preşedinte

În afara acestor puteri, care sunt exercitate în comun de Preşedinte şi de Parlament

în raport cu Guvernul, între Şeful statului şi echipa guvernamentală există o serie de

legături care fac ca dualitatea dintre aceste două categorii de guvernanţi să se estompeze

în anumite privinţe, iar în altele să genereze ambiguităţi. Aceste legături iau forma, în gene-

ral a relaţiilor dintre Preşedinte şi Primul Ministru, ultimul având drept de contrasemnătură

asupra unora din decrete prezidenţiale, ceea ce implică o serie de puteri comune în

domeniul politicii externe, apărării naţionale, în acordarea graţierii sau conferirea

decoraţiilor şi a titlurilor de onoare. Conform articolului 87 din Constituţie Preşedintele

are prioritate în ceea ce s-ar putea defini ca domeniul său rezervat politica externă, apărarea

naţională şi ordinea publică. Practicarea efectivă a acestor puteri se loveşte însă de tipul de sprijin pe

care Preşedintele îl poate revendica. Existenţa majorităţii prezidenţiale asigură preşedintelui o

largă marjă de manevră, pe câtă vreme coabitarea absolută sau relativă îi limitează sfera de

influenţă. Deşi nu este prevăzută în textul constituţional majoritatea prezidenţială pe care Şeful

statului se poate baza în Parlament permite exercitarea unei largi influenţe politice. Coabitarea

absolută presupune că majoritatea guvernamentală este compusă din reprezentanţii curentelor

adverse Preşedintelui care astfel nu beneficiază de nici un suport parlamentar, pe când coabitarea

relativă este rezultatul unei coaliţii guvernamentale din care fac parte şi concurenţi sau adversari

politici ai Şefului statului.

Preşedintele reprezintă statul în relaţiile externe şi, în această calitate, el încheie tratate

internaţionale care au fost negociate anterior de Guvern prin intermediul Ministerului Afacerilor

Externe sau a altor departamente interesate, şi sub rezerva ratificării lor de către Parlament. La

propunerea Primului Ministru Preşedintele acreditează sau recheamă reprezentanţii diplomatici ai

României sau înfiinţează, desfiinţează şi stabileşte statutul misiunilor diplomatice din străinătate.

în calitatea sa de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Suprem de

Apărare a Ţării, Şeful statului are o serie de atribuţii militare pentru realizarea cărora colaborează

cu Premierul, care este totodată şi vicepreşedintele acestui organism.

Primul Ministru are drept de contrasemnătură în problema mobilizării parţiale sau

generale a armatei, care în cazuri excepţionale va fi supusă ulterior aprobării Parlamentului, dar nu

la mai mult de 5 zile de la luarea deciziei. Sunt de asemenea supuse contrasemnării măsurile

luate în caz de agresiune armată pentru respingerea agresorului. Şi tot în domeniul militar,

Premierul contrasemnează decretele privind acordarea gradelor de mareşal, general sau amiral.

În afara procedurii de numire a Guvernului, în urma votului de încredere al

Parlamentului, preşedintele este investit şi cu dreptul de a numi, în caz de remaniere

guvernamentală sau de vacanţă a postului, la propunerea Primului Ministru, pe unii membrii ai

Cabinetului (art. 85 al Constituţiei). După cum au dovedit remanierile guvernamentale de după

august 1993 ale guvernului Văcăroiu, ca şi cele din decembrie 1997 sau ianuarie 1999 asupra acestui

punct există divergenţe de opinie alimentate de prevederile ambigue privind interimatul funcţiei de

ministru ale art. 106, alin 3, cumulat cu art. 105 din Constituţie, care după unii, ar putea fi

interpretat în sensul că, în urma revocării, la propunerea Şefului Guvernului, ar urma să se

exercite un interimat de 45 de zile. Disputa a fost în general soluţionată în sensul art. 85, care

prevede că Premierul poate propune şi Preşedintele poate numi miniştrii în caz de remaniere,

fără a mai consulta Parlamentul, urmând ca în alte cazuri să se stabilesc interimatul funcţiei

(demisie, incompatibilitate, pierderea drepturilor electorale, deces etc). În decembrie 1997

tendinţa parlamentaristă a fost mai puternică remanierea guvernului Ciorbea implicând şi o etapă

de consultare a legislativului. Dar acest interludiu ce părea să indice o scădere a influenţei

prezidenţialiste s-a încheiat în ianuarie 1999, când numirea ca Ministru de Interne a lui

Constantin Dudu Ionescu s-a făcut, în condiţii de urgenţă, fără consultarea Parlamentului.

Implicit s-a întărit tendinţa de prezidenţializare a regimului politic românesc.

Preşedintele poate consulta Guvernul în probleme de urgenţă sau de importanţă deosebită,

însă nu rezultă că pot fi impuse prin aceasta soluţii cu caracter obligatoriu echipei

guvernamentale. Atât prin dreptul de consultare, cît şi prin prezidarea şedinţelor de Guvern la care

este prezent, ori prin sprijinul oferit în cazul unui vot de neîncredere, se exprimă posibilitatea

Şefului statului de a influenţa indirect acţiunile sau deciziile guvernamentale.

Raportul Guvernului cu Parlamentul

Parlamentul îşi manifestă în raport cu activitatea guvernamentală atribuţiile sale de

control şi de delimitare, deşi între cele două autorităţi publice partenariatul este mai degrabă

regula, acordul între actul de decizie guvernamental şi sprijinul majorităţii parlamentare fiind

destul de des.

Membrii Guvernului pot asista la şedinţele celor două Camere, prezenţa devenind

obligatorie atunci când există o solicitare în acest sens legată de interpelările parlamentarilor sau

de informaţiile şi documentele cerute de plenul adunărilor ori de comisiile parlamentare. Cererile

de informare sau interpelările sunt trimise celor interesaţi prin intermediul aparatului de lucru al

ministerului sau secretariatului de stat pentru relaţia cu parlamentul. În ceea ce priveşte

interpelările privind direcţia generală a politicii Guvernului, răspunsul este de competenţa

Premierului.

În teorie, un Guvern îşi poate exercita atribuţiile pe parcursul unei legislaturi

parlamentare, dar în practică puţine guverne reuşesc acest lucru. Una din modalităţile cele mai

utilizate pentru înlăturarea guvernelor, ori pentru uzarea lor este moţiunea de cenzură, care poate fi

iniţiată în legătură cu anumite aspecte ale politicii guvernamentale sau ca urmare a angajării

răspunderii — procedură prin intermediul căreia Primul Ministru cheamă la ordine parlamentarii

majorităţii în cazul unor diferende în probleme considerate vitale pentru linia politică a cabinetului.

Formă a luptei parlamentare dintre majoritate şi opoziţie, moţiunea de cenzură

reuşeşte foarte rar să determine căderea guvernelor, dar slăbeşte poziţia acestora în faţa

partenerilor de coaliţie, a sindicatelor sau a opiniei publice. În cazul regimurilor

multipartidiste, cum este situaţia în România, majorităţile sunt rezultatul coalizării pe

bază principală sau de oportunitate a mai multor grupări politice, iar moţiunile de

cenzură sunt modalităţi tactice de evaluare a solidarităţii şi gradului de cooperare

dintre partidele parlamentare majoritare. Pentru a se limita numărul de şocuri ce pot fi

resimţite de echipele guvernamentale eterogene ale coaliţiilor, moţiunile de cenzură nu

pot fi iniţiate decât o singură dată pe parcursul unei sesiuni parlamentare de către

aceiaşi semnatari (art. 112 al Constituţiei). În practica parlamentară românească s-a

manifestat ca modalitate auxiliară cenzurii utilizarea moţiunii simple sau a moţiunii de

cenzură iniţiată în cadrul sesiunilor extraordinare.

Puterea de iniţiativă legislativă este împărţită între Guvern, cele două Camere

sau cel puţin 250000 de cetăţeni, dar în realitate, ea este exercitată în cvasitotalitate

de către Cabinet. Pentru introducerea proiectelor de lege pe ordinea de zi a Camerelor,

în funcţie de priorităţile Guvernului, este abilitat responsabilul pentru relaţia cu

Parlamentul (în funcţie de conjunctură ministru sau secretar de stat, ceea ce

demonstrează diferita abordare a relaţiei cu Parlamentul în funcţie de contextul politic).

Cel mai curent reproş care se adresează Parlamentului este legat tocmai de ritmul redus

de adoptare a proiectelor de lege, dar Parlamentul este un organ deliberativ şi dacă

atunci când este ales între alternative limitate majorităţile pot fi frecvente, „când

numărul de opţiuni este mare nu există nici un motiv să se formeze o majoritate în

favoarea fiecăreia dintre ele” [Frederich A. Hayek, Drumul către servitute, Humanitas,

Bucureşti, 1993, p.79]. Deciziile de tip majoritar nu sunt cele mai potrivite pentru astfel

de situaţii, deoarece consensul este, dacă nu imposibil, în orice caz greu de realizat.

Slaba productivitate legislativă este argumentul invocat pentru abilitarea

Guvernului de a emite ordonanţe. în fond este vorba de o manieră prin care Parlamentul

încearcă să eludeze o parte din responsabilitatea sa în probleme în care costul politic este

mare şi repercusiunile asupra proximelor alegeri pot fi nefavorabile. Constituţia

României, la art. 114, stabileşte posibilitatea emiterii de ordonanţe ca urmare a votării

unor legi speciale de abilitare, sau a ordonanţelor de urgenţă emise în cazuri

excepţionale, care intră în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament.

Delegarea legislativă prin abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe are o valabilitate

restrânsă la o perioadă strict delimitată, ordonanţele având putere până la împlinirea

termenului de abilitare, dacă la aceea dată nu au fost aprobate de Parlament. Procedura

ordonanţelor a fost folosită începând cu guvernul Stolojan, continuând cu guvernele

Văcăroiu, Ciorbea, Vasile şi Isărescu din motive de eficienţă a activităţii guverna-

mentale, împotriva acestor practici a fost invocat art. 85 alin 1 al Constituţiei în

Parlamentul este desemnat drept unica autoritate legiuitoare a ţării. Conform acestui

punct de vedere, legiferarea prin parlament trebuie să constituie regula, iar cea prin

ordonanţe excepţia. Obiecţia are ca temei temerea că Guvernul s-ar putea transforma

într-un organ de planificare economică şi legislativă. Pericolului scăpării de sub control a

echipelor guvernamentale din motive de optimizare a activităţii lor i se poate

contrapune „delegarea doar a atribuţiilor legate de detalii” [ibidem, p. 84], problemele de

principiu fiind rezervate dezbaterilor parlamentare.

Practica guvernării după 1997 a transformat ordonanţa de urgenţă într-o situaţie

curentă. Această procedură a limitat în mod categoric influenţa Parlamentului, subliniind

în fapt rolul determinant al partidelor politice, reprezentate atât în cele două Camere cât şi

în Guvern, în definirea practicilor politice. În fapt locul şi rolul partidelor politice a

crescut permanent în cadrul regimului politic românesc, voluntarismul liderilor

reprezentaţi în Guvern imprimând un caracter guvernamentalist actului guvernării şi

inducând o situaţie conflictuală între instituţia guvernamentală şi cea prezidenţială.

În regimul politic şi constituţional inaugurat de Constituţia din 1991 Guvernul

are puteri însemnate, deşi limitate prin controlul parlamentar şi influenţa prezidenţială,

care fac ca responsabilitatea acestuia în conturarea liniei generale a politicii statului să

fie de primă importanţă.

Raportul de forţe la nivelul coaliţiei majoritare şi conjuncturile politice,

economice sau sociale fluide pot influenţa echilibrul puterilor prin stabilirea unui grad de

dependenţă crescută sau favorizând unele dezechilibre între diverşi posesori ai puterilor

şi între instituţiile pe care aceştia le reprezintă, cu accent pe relaţia Parlament-Guvern.

Rolul Preşedintelui, important în impunerea unei linii politice generale datorită alegerii

sale prin vot universal dar şi puterile acordate acestuia prin Constituţie, conferă

posibilitatea implicării, în situaţii delicate, în susţinerea uneia sau alteia din părţi. Dar

arbitrul absolut în ultimă instanţă ar trebui să fie cetăţeanul, conştient de interesul său

şi de forţa implicită a votului liber exprimat.

Parlamente şi congrese

Concentrare contra divizare a puterii legislative*

Unicameralism şi bicameralism

O clasificare dihotomică a parlamentelor ca unicamerale sau bicamerale pare

simplă şi directă, dar două legislative nu se încadrează în nici una dintre categorii: cel al

Norvegiei şi, pînă în 1991, cel al Islandei. Legislatorii norvegieni sînt aleşi ca unic corp,

dar după alegeri aceştia se împart în două camere, o pătrime fiind aleşi să formeze o a doua

cameră. Cele două camere, totuşi, au comitete legislative reunite şi orice dezacord dintre

camere este rezolvat într-o sesiune plenară reunind toţi membrii legislativului. Aceeaşi

descriere se potriveşte şi Islandei la fel de bine, cu excepţia faptului că a doua cameră din

Islanda este formată dintr-o treime din legislatorii aleşi. Prin urmare, aceste legislative au

anumite trăsături unicameraliste şi unele bicameraliste; rezolvarea dezacordurilor prin inter-

mediul unei sesiuni reunite nu denotă în mod necesar unicameralism, deoarece nu este o

metodă neobişnuită nici pentru legislativele bicamerale neambigue. Dacă cineva ar fi forţat

să facă o alegere pur dihotomică, aceste legislative ar fi considerate oarecum mai apropiate

de unicameralism decît de bicameralism. Dar nu este nevoie de o astfel de alegere dificilă,

iar clasificarea tuturor legislativelor, mai tîrziu în acest capitol, plasează pur şi simplu aceste

două cazuri într-o categorie specială: o-cameră-şi-jumătate.

În extinsul lor studiu comparat despre bicameralism, George Tsebelis şi Jeannette

Money (1997, p. 1) relatează că aproape o treime din ţările lumii au parlamente bicamerale,

iar două treimi unicamerale. Frecvenţa înregistrată de noi pentru cele treizeci şi şase de

democraţii este foarte diferită: bicameralismul este mult mai răspîndit decît

unicameralismul. în 1996, numai treisprezece din treizeci şi şase de democraţii, uşor peste

o treime, aveau parlamente unicamerale. Patru ţări au trecut la unicameralism în timpul

perioadei studiate: Noua Zeelandă în 1950, Danemarca în 1953, Suedia în 1970 şi Islanda

în 1991 (Longley şi Olson, 1991). La începutul perioadei, numai nouă ţări - exact o pătrime

- aveau legislative unicamerale : Costa Rica, Finlanda, Grecia, Israel, Luxemburg, Malta,

Mauritius, Papua Noua Guinee şi Portugalia. în direcţia cealaltă nu s-au înregistrat

tranziţii, de la unicameralism spre bicameralism.

Cele treisprezece ţări cu parlamente unicamerale enumerate în paragraful de mai

sus sînt ţările mai mici; Grecia, cu o populaţie puţin mai mare de zece milioane, este

* Arend Lijphart, Modele ale democraţie. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări,(trad. lb. rom.), Iaşi, Ed. Polirom, 2000, pp. 189-196.

cea mai mare. O caracteristică şi mai evidentă este faptul că nici una nu este un sistem

federal. într-o exprimare uşor diferită, cele nouă sisteme formal federale dintre cele

treizeci şi şase de democraţii au toate legislative bicamerale, în timp ce, în 1996, cele

douăzeci şi şapte de sisteme formal unitare (inclusiv cele etichetate semi-federale în

capitolul precedent) sînt împărţite în mod egal în unicamerale şi bicamerale: treisprezece

au legislative unicamerale, treisprezece au legislative bicamerale, iar Norvegia are un

sistem o-cameră-şi-jumătate. Acesta este deja un indicator puternic al relaţiei dintre

structura camerelor şi distincţia federal-unitar. Această relaţie este analizată în mai

multe detalii la sfîrşitul acestui capitol, după discutarea diferitelor forme pe care le

poate lua bicameralismul.

Variante de bicameralism

Cele două camere ale legislativelor bicamerale tind să difere în mai multe

privinţe. La origini, cea mai importanta funcţie a celei de-a doua camere,

sau a camerei „superioare”, aleasă pe baza unui sufragiu limitat, era de a activa

conservator împotriva camerei „inferioare”, aleasă mult mai democratic. O dată cu apariţia

votului universal la toate alegerile, în setul nostru de regimuri integral democratice, această

funcţie a devenit vetustă. Totuşi, Camera Lorzilor în Marea Britanie şi Camera Şefilor în

Botswana sînt cazuri extreme: calitatea de membru al Camerei Lorzilor se bazează încă

pe principii ereditare, iar în Botswana, deşi acum şefii sînt subiect al alegerilor formale,

în practică ereditatea încă prevalează. Drept rezultat, aceste două corpuri sînt ferm

conservatoare ca atitudine; Camera Lorzilor, de exemplu, are o majoritate conservatoare

permanentă. Dintre cele şase diferenţe rămase între prima şi a doua cameră, trei sînt

deosebit de importante, în sensul că ele determină dacă bicameralismul este o instituţie

semnificativă. Permiteţi-ne să aruncăm mai întîi o privire asupra celor trei diferenţe mai

puţin importante.

În primul rînd, a doua cameră tinde să fie mai mică decît prima. De fapt, aceasta

ar fi fost o regulă absolută pentru legislativele bicamerale din setul nostru de democraţii

dacă nu ar fi existat Camera britanică a Lorzilor, care are aproximativ 1 200 de membri,

aproape de două ori mai mult decît cei 659 de membri ai Camerei Comunelor, rezultaţi în

urma alegerilor din 1997. Totuşi, excepţia este mai mult aparentă decît reală: dacă excludem

membrii care participă rareori, mai ales cei care sînt membri pe viaţă, numărul se reduce

la 300. în cazul tuturor celorlalte camere secunde, care sînt mai mici decît primele, se

înregistrează o mare varietate a raporturilor de proporţionalitate. Cîteva camere secunde sînt

relativ apropiate ca mărime de primele camere: de exemplu, în Trinidad numărul de membri

este de 31 şi 36, iar în Spania 257 şi 350. La cealaltă extremă, Germania are cea mai mare

primă cameră democratică din lume, cu 672 de membri după alegerile din 1994 (număr care

va fi redus, printr-un vot parlamentar la începutul anului 1998, la aproximativ 600 pentru

alegerile din 2002), şi una dintre cele mai mici dintre camerele secunde, avînd doar 69 de

membri.

Apoi, mandatul legislativ tinde să fie mai lung pentru a doua cameră decît pentru

prima. Mandatele primelor camere variază de la doi la cinci ani, în comparaţie cu variaţia

mandatelor camerelor secunde, de la patru la nouă ani (în Marea Britanie şi Canada,

calitatea de membru se întinde pe durata întregii vieţi, respectiv pînă la pensionare).

Elveţia este singura excepţie, relativ minoră: cîţiva dintre membrii celei de-a doua camere

sînt aleşi pentru un mandat mai scurt decît mandatul de patru ani al primei camere. în

toate celelalte legislative bicamerale, membrii camerei secunde au mandate ori mai lungi,

ori egale cu cele ale membrilor primei camere [În Statele Unite, Camera Reprezentanţilor

are o situaţie excepţională prin faptul că are un mandat scurt de doi ani. Camera

inferioară australiană şi legislativul unicameral neozeelandez sînt alese pentru trei ani. în

Suedia, mandatul era de patru ani pînă în 1970, cînd au fost adoptate unicameralismul şi

mandatul de trei ani, dar în 1994 s-a revenit la mandatul de patru ani. în toate celelalte

ţări, membrii primei sau singurei camere pot funcţiona patru sau cinci ani, dar în

majoritatea sistemelor parlamentare disoluţiile premature pot scurta aceste termene

maxime].

Bicameralism puternic contra bicameralism slab

Trei caracteristici ale parlamentelor bicamerale determină forţa sau slăbiciunea

bicameral ismului. Primul aspect important îl constituie puterile formal constituţionale

pe care le au cele două camere. Tendinţa generală este ca a doua cameră să fie

subordonată primeia. De exemplu, voturile negative din a doua cameră la adresa

propunerilor legislative pot fi frecvent anulate de prima cameră, iar în majoritatea

sistemelor parlamentare cabinetul îşi asumă responsabilitatea exclusiv în faţa primei

camere. în două ţări, dezacordul dintre cele două camere se rezolvă printr-o sesiune

reunită: India §î Venezuela. Aici mărimea relativă a celor două camere, discutată în

secţiunea precedentă, influenţează intensitatea bicameralismului. A doua cameră în India

este aproape jumătate cît prima, în timp ce senatul venezuelean are mai puţin de un sfert

din membrii camerei inferioare. Singurele exemple de legislative bicamerale cu puteri

formal egale din setul nostru de democraţii sînt legislativele din Columbia, Italia, Elveţia

şi Statele Unite; trei ţări au avut camere formal egale - Belgia, Danemarca şi Suedia -, dar

puterile senatului belgian au fost drastic reduse cu ocazia noii sale alegeri în formă

federală în 1995, iar Danemarca şi Suedia au abolit camerele lor secunde în 1950 şi

respectiv în 1970.

În al doilea rînd, importanţa politică reală a celei de-a doua camere nu depinde

numai de puterile sale formale, ci şi de metoda de alegere a ei. Toate camerele prime sînt

alese direct de către alegători, dar membrii celor mai multe camere secunde sînt indirect

aleşi (de obicei de către legislative de nivel inferior, ca în India, Olanda şi, pînă în 1970,

Suedia) sau, mai frecvent, numiţi (ca senatorii în Canada şi patru ţari caraibiene membre

ale Commonwealth-ului, unii senatori irlandezi şi membrii pe viaţă din Camera Lorzilor din

Marea Britanie). Camerelor secunde, care nu sînt alese direct, le lipseşte legitimitatea

democratică, şi prin urmare adevărata influenţă politică, pe care o conferă alegerea

populară. Invers, alegerea directă a camerei secunde poate compensa, pînă la un punct,

puterile sale limitate, pe baza celor două criterii de mai sus - puterile relativ formale ale

celor două camere şi legitimitatea democratică a camerelor secunde -, legislativele

bicamerale pot fi clasificate în simetrice şi asimetrice. Camerele simetrice sînt acelea

cu puteri constituţionale egale sau moderat inegale şi cu legitimitate democratică.

Camerele asimetrice sînt foarte inegale din acest punct de vedere. Categoria simetrică

include şapte legislative, numite anterior, care au sau au avut camere cu puteri formal

egale. Trei dintre aceste legislative au, de asemenea, camere secunde alese direct -

Columbia, Italia şi Statele Unite -, iar majoritatea membrilor din camerele secunde

elveţiană şi belgiană sînt popular aleşi. în plus, camerele a patru legislative bicamerale nu

sînt complet egale, dar nu pot fi clasificate ca asimetrice potrivit definiţiei de mai sus:

cele din Australia, Germania, Japonia şi Olanda. Parlamentele australian şi japonez sînt

în întregime alese direct. Parlamentul olandez aparţine acestei categorii, în ciuda alegerii

indirecte a camerei secunde de către legislative provinciale, deoarece această cameră are

drept de veto absolut asupra tuturor propunerilor legislative, veto care nu poate fi anulat

de prima cameră. Camera secundă germană nu-şi datorează influenţa nici alegerii

populare, nici dreptului de veto legislativ absolut, ci faptului că este o cameră federală

unică, formată din reprezentanţi ai executivelor statelor membre ale federaţiei - de

obicei miniştri ai cabinetelor acestor state. Astfel, ea poate fi descrisă ca „una dintre cele

mai puternice camere secunde din lume" (Edinger, 1986, p. 16). Relaţiile de putere

dintre cele două camere din parlamentele bicamerale rămase sînt asimetrice.

A treia diferenţă crucială între cele două camere ale legislativelor bicamerale

constă în faptul că a doua cameră poate fi aleasă prin metode diferite sau gîndită astfel încît

să suprareprezinte anumite minorităţi. Dacă aşa stau lucrurile, cele două camere diferă în

compoziţia lor şi pot fi numite incongruente. Cele mai izbitoare exemple sînt camerele

secunde care au funcţia de camere federale şi de suprareprezentare a unităţilor

componente mai mici ale federaţiei. Gradul cel mai mare de suprareprezentare apare

atunci cînd există egalitate în reprezentarea statelor sau a cantoanelor, fără a se ţine seama

de populaţia statelor sau cantoanelor.

O astfel de paritate se poate întîlni în camerele federale ale Elveţiei, Statelor Unite,

Venezuelei (doi reprezentanţi pentru fiecare stat sau canton) şi Australiei (doisprezece din

fiecare stat) [Excepţii parţiale de la paritate sînt semicantoanele în Elveţia, care au numai un

reprezentant în camera federală, şi teritoriul capitalei australiene (Australian Capital

Terrirory) şi teritoriul de nord (Northern Territory), care au fiecare cîte doi senatori. În

Venezuela, foştii preşedinţi sunt de asemenea membri ai senatului]. Bundesrat-ul german şi

Senatul canadian sînt exemple de camere federale în care unităţile componente nu sînt egal

reprezentate, dar în care unităţile mai mici sînt suprareprezentate, iar cele mari

subreprezentate. Bundesrat-ul austriac constituie o excepţie, întrucît numărul de membri

este proporţional cu populaţia landurilor, scopul nefiind acordarea unei reprezentări

speciale landurilor mai mici. La fel, noul senat belgian acordă doar o uşoară

suprareprezentare minorităţilor lingvistice vorbitoare de franceză şi germană. India este un

caz intermediar.

Tabelul 11.1. Inegalitatea reprezentării în nouă camere federale, 1996

Locuri deţinute pe baza procentelor oferite Indicele de alegătorii cel mai favorabil reprezentaţi Gini al 10% 20% 30% 50% inegalităţiiStatele Unite 39,7 55,0 67,7 83,8 0,49 Elveţia 38,4 53,2 64,7 80,6 0,46 Venezuela 31,6 47,2 60,0 77,5 0,40Australia 28,7 47,8 58,7 74,0 0,36Canada 33,4 46,3 55,6 71,3 0,34Germania 24,0 41,7 54,3 72,6 0,32India 15,4 26,9 37,4 56,8 0,10Austria 11,9 22,5 32,8 52,9 0,05Belgia 10,8 20,9 31,0 50,9 0,01

Sursă : Pe baza datelor din Stepan-Swenden Federal Databank, Colegiul AII Souls, Universitatea din Oxford.

Tabelul 11.1 prezintă gradul de suprareprezentare a unităţilor mai mici în cele nouă

federaţii într-un mod mai precis - în termenii gradului de inegalitate a reprezentării,

cauzate de tratamentul favorabil al unităţilor mici. El arată procentul membrilor din camera

federală care reprezintă cele mai favorabil reprezentate 10, 20, 30 şi 50 procente din

populaţie. Cei mai bine reprezentaţi sînt cei din cele mai mici unităţi componente ale

federaţiei. Exemplul următor ilustrează cum s-au calculat aceste procentaje. Să presupunem

că cel mai bine reprezentat stat din federaţie reprezintă 6 la sută din populaţie şi are zece

locuri din cele o sută ale camerei federale, şi că al doilea cel mai mic şi mai bine reprezentat

stat reprezintă 8 la sută din populaţie şi are de asemenea zece locuri din cele o sută ale

camerei federale. Atunci cea mai bine reprezentată 10 la sută din populaţie este populaţia

care reprezintă 6 la sută plus jumătate din populaţia celui de-al doilea stat. împreună, aceste

10 procente din populaţie adună 15 locuri în camera federală.

Inegalitatea mai sus ilustrată este minoră comparată cu inegalităţile pe care le

întîlnim în majoritatea camerelor federale. Statele Unite reprezintă cazul cel mai extrem:

10 la sută din populaţia cea mai favorabil reprezentată, locuind în cele mai mici state,

deţine 40 de procente în privinţa reprezentării în Senat; 20 la sută din populaţia cea mai

bine reprezentată are o majoritate confortabilă de 55 procente, iar exact jumătate din ei

aleg o majoritate covîrşitoare de aproape optzeci şi patru de senatori. Procentajele pentru

Elveţia sînt apropiate de cele americane, iar Consiliul Statelor poate fi aşadar considerat ca

avînd o distribuţie aproape la fel de inechitabilă ca Senatul Statelor Unite. în Venezuela,

Australia, Canada şi Germania, inegalităţile sînt mai puţin extreme, dar totuşi substanţiale:

nu 20 la sută din alegătorii cel mai bine reprezentaţi aleg majorităţile din camera

superioară, ci 30 la sută. Bundesrat-ul austriac şi senatul belgian sînt singurele camere

federale în care gradul de suprareprezentare este atît de redus, încît acestea pot fi

considerate la fel de bine şi camere cu distribuţie proporţională, şi congruente cu prima

cameră. Modul de compunere a camerei federale indiene pare mai apropiat de modelul

austriac şi belgian decît de cel al celorlalte şase sisteme federale ; totuşi, deoarece a doua

cameră indiană este aleasă şi printr-o metodă diferită - forma VUT a RP în locul metodei

pluralităţii, folosită pentru camera inferioară - ar trebui clasificată ca incongruentă.

Indicele Gini al inegalităţii, din tabelul 11.1, este o unitate de măsură sumativă a

gradului de inegalitate. Poate varia de la 0 [zero], cînd există o egalitate completă - indicele

belgian, 0,01, se apropie de această valoare 1, maximum teoretic, cînd unitatea cea mai

bine reprezentată are toate locurile din camera federală, iar celelalte nu au nici unul.

Indicele real Gini de 0,49 pentru Statele Unite se situează la jumătate, iar indicele Elveţiei,

0>46, îl urmează îndeaproape.

Mai multe camere secunde nonfederale trebuie clasificate de asemenea ca

incongruente. Senatul francez este ales de un colegiu electoral, în care comunităţile mici,

cu mai puţin de o treime din populaţie, au mai mult de jumătate din voturi; pe baza acestei

suprareprezentări rurale şi a micilor oraşe, Maurice Duverger a caracterizat odată senatul

drept „Camera Agriculturii" (citat în Ambler, 1971, p. 165). Senatul spaniol este

incongruent din trei motive: provinciile continentale (nu şi insulele sau cele două enclave

nord-africane) sînt egal reprezentate; majoritatea senatorilor sînt aleşi prin intermediul unui

sistem semiproporţional limitat (în contrast cu metoda RP folosită pentru alegerea primei

camere), iar aproape o cincime sînt aleşi de legislativele regiunilor autonome. Cele două

camere ale Congresului columbian erau alese prin metode similare - RP în circumscripţii cu

magnitudine relativ mică -, dar în 1991 senatul a devenit incongruent, deoarece sistemul

său electoral a fost modificat: RP într-o circumscripţie de nivel naţional - făcînd ca

partidele minoritare şi candidaţii lor să fie aleşi mult mai uşor.

Numeroase alte legislative bicamerale sînt congruente pentru că cele două camere

sînt alese prin metode similare: RP pe liste în Italia (pînă în 1992), Olanda şi Belgia

prefederală; MMP în Italia începînd din 1994, VUN în Japonia pînă în 1996 (deşi votul

RP pe liste s-a introdus parţial încă din 1983). în Bahamas, Barbados şi Jamaica, camerele

superioare sînt numite de către guvernatorul general, iar în Trinidad de către preşedinte,

după diferite criterii, dar întotdeauna astfel încît prim-ministrul să desemneze majoritatea;

astfel, partidul majoritar în prima cameră devine partid majoritar şi în a doua cameră.

Senatul Irlandei apare ca incongruent deoarece un număr mare de senatori trebuie aleşi

dintre candidaţii nominalizaţi de către grupurile vocaţionale şi culturale de interese, dar în

colegiul electoral, format din legislatori locali şi naţionali, predomină politica de partid.

De aceea, senatul irlandez „este compus în mare măsură din politicieni de partid, nu

foarte diferiţi de colegii lor [din prima cameră] şi, în cazul multora dintre ei, avînd

legături nesubstanţiale cu interesele pe care sînt desemnaţi să le reprezinte" (Chubb,

1982, p. 212).

Structuri camerale în treizeci şi şase de legislative democratice Tabelul 11.2 utilizează distincţiile dintre bicameralism şi unicameralism, dintre

bicameralismul simetric şi cel asimetric şi dintre bicameralismul congruent şi cel

incongruent în scopul clasificării structurilor camerale ale celor treizeci şi şase de

democraţii, precum şi al elaborării unui indice al bicameralismului, variind de la 1,0 la 4,0

puncte. Avem patru categorii principale: bicameralism puternic, mediu, slab şi

unicameralism. Bicameralismul puternic se caracterizează prin simetrie şi incongruenţă. în

bicameralismul mediu, unul dintre aceste două elemente lipseşte; această categorie se

împarte în două subclase în funcţie de elementul lipsă, simetria sau incongruenţa, dar ambele

sînt evaluate egal şi au acelaşi indice al bicameralismului (3,0 puncte). A treia categorie

este bicameralismul slab, în care camerele sînt şi asimetrice, şi congruente. Iar a patra

categorie este cea a legislativelor unicamerale. S-ar putea argumenta în favoarea unirii

ultimelor două categorii: diferă în mod semnificativ un legislativ bicameral cu două sau mai

multe camere identice şi cu o cameră mult mai puternică decît cealaltă, de un legislativ

unicameral Tsebelis şi Money (1997, p. 211) oferă un răspuns hotărît afirmativ la

această întrebare: „toate camerele secunde exercită influenţă chiar dacă sînt considerate

slabe sau insignifiante”. Aşadar, în scopul măsurării divizării puterii legislative,

bicameralismul slab denumeşte totuşi un anumit grad de divizare, în timp ce

unicameralismul înseamnă concentrarea completă a puterii.

Postcomunismul românesc*

Formalizarea postcomunismului

Cîştigătorii alegerilor din 20 mai au învins o opoziţie slabă. Aceasta era grupată în

jurul a doi poli: pe de o parte, oponenţii recenţi ai lui Ceauşescu, o mînă de intelectuali

formaţi în regimul comunist, fără un proiect politic, o ideologie clară sau obiective limpezi, şi

pe de alta foştii membri ai partidelor istorice care supravieţuiseră Gulag-ului şi represiunii

politice, fiind însă izolaţi din pricina comunismului de lumea politică modernă şi avînd drept

principiu director ideea conservatoare de a restaura România anterioară anului 1938 şi

loviturii de stat a regelui Carol al II-lea. Aceste două grupări împreună cu partidul minorităţii

maghiare abia au atins 15% din locurile din Parlament în vreme ce restul era dominat copios

de FSN.

Parlamentul ales în 20 mai a avut drept principală misiune elaborarea şi ratificarea

unei noi Constituţii; a fost de fapt o Adunare Constituţională cu menirea de a formaliza ceea

ce era deja fapt, o transformare care avea mai degrabă menirea de a nu rupe prea tare cu

* Alina Mungiu-Pippidi, Op. cit., p.

trecutul decît a ajunge într-un punct precis în viitor. Activitatea sa nu a debutat sub cele mai

bune auspicii: în mai puţin de două săptămîni de la alegeri, Bucureştiul a fost invadat de

mineri. Conduşi de civili, unii identificaţi ca fiind ofiţeri de Securitate (Berindei et al., 1990)

minerii au ajuns într-un oraş deja pacificat de intervenţia armatei care urmase violenţelor de

stradă din 13 iunie şi au început să distrugă metodic toate sediile partidelor şi ziarelor din

opoziţie. Cînd au plecat, pe 17 iunie, însoţiţi de mulţumirile domnului Iliescu - pentru efortul

lor de a „restaura democraţia", opoziţia era complet redusă la tăcere iar liderii protestului

maraton din primăvară erau în arest (Mungiu, 1995). Protestele internaţionale l-au găsit pe

primul-mi-nistru Petre Roman mult mai sensibil decît pe dl Iliescu. Treptat, regimul a permis

totuşi ziarelor din opoziţie să reapară, partidele politice au fost invitate să ocupe cele cîteva

locuri în Parlament şi chiar şi liderul studenţilor, Marian Munteanu, a fost eliberat din

închisoare la sfîrşitul verii după o presupusă intervenţie a preşedintelui Francois Mitterrand.

Încercarea de anihilare a opoziţiei politice este un element-cheie pentru a înţelege

Parlamentul din 1990, aşa cum sprijinul tacit al armatei şi Securităţii pentru Ion Iliescu sînt

esenţiale pentru a explica de ce în mod realist nu putea exista un succesor ieşit din mulţime

sau dintre disidenţi la cîrma statului român. O comisie dominată de FSN a investigat

evenimentele din iunie şi i-a absolvit de orice vină atît pe domnul Iliescu, cît şi partidul

domniei sale. Dar principala grijă a majorităţii a devenit după aceea să construiască un viitor

care să o protejeze de propriul trecut. Nu este deloc întîmplător faptul că prima lege ratificată

de Parlament, înaintea Constituţiei, a fost legea Siguranţei Naţionale, o lege care conferea

puteri importante Serviciului Român de Informaţii. Conform acesteia, şeful acestei instituţii

nu poate fi numit sau eliberat din funcţie decît de Preşedinte şi nu poate fi demis fără două

treimi din voturi în Parlament. Aceeaşi lege sigila pentru 50 de ani arhivele securităţii. Legea,

ca şi propaganda regimului promovată de reţeaua fostelor ziare ale PCR sau de media

audiovizuală de stat trădau intenţia cea mai importantă a partidului: prevenirea decomunizării

societăţii româneşti. în vreme ce statele central-europene excludeau pe membrii fostei

nomenclaturi din viaţa politică (lege cunoscută sub numele de lustratid), deschizînd dosarele

poliţiei secrete comuniste şi retrocedînd terenurile confiscate de comunişti proprietarilor de

drept, regimul Iliescu promova deschis personaje importante din timpul comunismului în

viaţa publică, lansînd semnale clare că nu are de gînd să restituie proprietăţile clasei

considerate încă „exploatatoare" de către propaganda comunistă. în schimb, multe din

proprietăţile PCR, naţionalizate sau nu, au ajuns la noii demnitari, mai întîi drept case de

protocol, devenind apoi proprietăţi private. Pînă în 1996 chiar şi Ion Iliescu, care, faţă de Petre

Roman şi anturajul său, avea o reputaţie de onestitate şi dezinteres, şi-a cumpărat casa de

protocol de la instituţia de stat care administrează bunurile fostului PCR în favoarea noilor

lideri şi a clientelei lor politice, şi care a continuat să facă acest lucru şi pentru anticomuniştii

veniţi la putere în 1996.

Dincolo de aceste aspecte simbolice, efortul ca noua Constituţie să includă elementele

etatiste din Constituţia comunistă din 1964 a dominat dezbaterea constituţională. Tabloul a

fost completat de tenta naţionalistă şi de un amestec original de sisteme politice diverse cu

puţine elemente în comun. Astfel, Constituţia din 1991 proclamă România „republică" şi stat

„unitar şi indivizibil". Autorii textului motivează că „statul român este un stat unitar pentru că

este organizat pe baza principiului unităţii, are un centru unic şi un unic set de instituţii

învestite cu putere legislativă şi politică. Cu alte cuvinte există un singur corp legislativ

(Parlamentul), un singur corp executiv, chiar dacă are două ramuri (Preşedintele şi Guvernul)

şi o singură instanţă judecătorească supremă (Curtea Supremă de Justiţie)" (Constituţia

României 1992, p. 8).

Concepţia centralistă a supravieţuit prin păstrarea prefectului numit de guvern, care

poate să anuleze orice decizie a puterilor locale pînă cînd Curtea de Contencios Administrativ

ia o decizie definitivă. în timpul guvernului Văcăroiu mai mulţi primari aleşi au fost demişi de

guvern printr-o interpretare largă a acestei prevederi constituţionale. Un alt reziduu important

al structurilor comuniste este puterea lărgită a procurorului general (numit direct de

Preşedintele Republicii), care a reuşit în 1994 şi 1995 să conteste deciziile finale ale Curţii

Supreme de Justiţie şi să cîştige, demonstrîndu-şi nu numai autonomia, ci şi puterea asupra

instanţei judecătoreşti supreme.

Colectivismul a fost de asemenea inclus în Constituţie, articolul 3 stipulînd că

România este un „stat de drept, social şi democratic". In interpretarea autorilor această

prevedere „este un corectiv la liberalismul politic clasic" deoarece „ libertatea este numai o

metaforă în lipsa unui sprijin material (...). In numele interesului public statul poate - şi

trebuie - să contracareze un monopol privat, să stimuleze sau să sprijine direct anumite

sectoare sau chiar să fie un administrator al acestora" (Muram, Iorgovan et al., 14). In acelaşi

spirit Constituţia a legitimat apariţia Regiilor Autonome, companii de stat din sectoarele de

„interes strategic", situate de la început în afara procesului de privatizare şi care au ajuns să

deţină circa jumătate din activele economice. Regiile au devenit atît de autonome încît pînă la

schimbarea de regim din 1996 au plătit numai aleatoriu taxe către stat, înghiţind sume uriaşe

pentru subvenţii şi oferind cele mai mari salarii din România, necorelate în vreun fel cu

productivitatea - în ciuda a repetate cereri în acest sens ale FMI - angajaţilor lor. S-a construit

astfel o bază economică şi socială pentru dominaţia partidului postcomunist, creîndu-se un

larg segment de populaţie a cărui bunăstare era direct dependentă de păstrarea sectorului de

stat şi invers proporţională cu progresul reformei.

Nu mai puţin important, s-a construit un sistem politic defectuos. Sistemul politic

românesc instituit prin Constituţia din 1991 şi Legea electorală a creat un fel de republică

semiparlamentară, botezată semiprezidenţială. Puterile în stat nu au fost bine separate, în

schimb sistemul a fost împănat de verificări („checks and balances") pînă la limita

nefuncţionalităţii, în cadrul aceleiaşi puteri. Cele două Camere, verificîndu-se, de fapt se

suprapun: la fel Preşedintele şi primul-ministru în cadrul Executivului. în practică sistemul a

generat cîteva inconveniente majore, vizibile în crize politice repetate:

Preşedinte redundant

Preşedintele este considerat „şeful statului", lui i se atribuie răspunderea pentru toate

lucrurile fundamentale deoarece este ales direct. In sondaje oamenii ne spun că vor ca şeful

statului să se implice mai mult, nefiind interesaţi de limitele constituţionale ale puterii sale.

Preşedintele poate fi puternic (cum a fost Ion Iliescu), dacă:

i. are un partid propriu, al cărui şef este sau a fost, care formează singur

guvernul sau este partenerul major al unei coaliţii de guvernare;

ii. dacă reuşeşte să numească prim-ministru pe locotenentul său din acelaşi

partid.

Relaţia premier-preşedinte nu a funcţionat în sistemul nostru politic decît atunci cînd

am avut guverne „prezidenţiale", cu premieri resemnaţi să joace acest rol, cum au fost Nicolae

Văcăroiu, şi, pînă aproape de sfîrşit, Victor Ciorbea, şi nu a funcţionat cînd în această poziţie

au fost Petre Roman, respectiv Radu Vasile. Emil Constantinescu neavînd nici partid propriu

pe care să-1 poată controla, nici „un locotenent", a pierdut treptat controlul după primele luni.

încercările sale de a trece peste voinţa partidelor în 1997 şi a impune o remaniere

guvernamentală de fond, nu una doar pentru deschiderea unei supape pentru opinia publică

negativă, s-au transformat într-o catastrofă, cînd guvernul remaniat a fost spulberat două luni

mai tîrziu, începînd cu miniştrii tehnocraţi impuşi de preşedinte peste capul partidelor

(Valentin Ionescu, Ilie Şerbănescu). Rămîne de văzut cum va funcţiona cuplul Adrian

Năstase-Ion Iliescu, dar nu poate funcţiona bine decît dacă unul dintre cei doi acceptă să aibă

o poziţie secundară.

„Managerul din umbră"

La rîndul său, guvernul a fost adesea condus nu de către primul-ministru, ci de 'actori

intangibili' (ca şefii de partide), atunci cînd primul-ministru nu a fost şi şeful partidului

principal (situaţia ideală). Libertatea de mişcare a primului-ministru este limitată drastic de

aceşti şefi de partide, de sindicate, de rebeliunea permanentă a unui Parlament mai preocupat

să împiedice guvernul să guverneze prin ordonanţe de urgenţă decît să-şi sporească propria

eficacitate, într-o oarecare măsură de preşedinte, de FMI etc. Toţi aceştia constituie

„managerul din umbră", care ajung să contribuie la o decizie mai mult decît autorul ei,

managerul propriu-zis, primul-ministru.

Sistemul proporţional impune la guvernare o coaliţie. Dincolo de această constrîngere

formală, constrîngeri conjuncturale fac poziţia de prim-ministru o poziţie potrivită unui lider

„de negociere". Partidele anticomuniste fiind, de exemplu, conduse ani de zile de oameni

incapabili să conducă (Mircea Ionescu-Quintus, Ion Diaconescu), deci care nu puteau fi prim-

miniştri, constant au fost desemnaţi în guvern oameni care nu aveau poziţia numărul unu în

partid (Victor Ciorbea, Radu Vasile, Valeriu Stoica). Pe lîngă faptul că trebuie să conducă o

coaliţie, în care miniştrii devin un fel de reprezentanţi ai partidelor care i-au trimis la

guvernare şi nu o echipă loială primului-ministru, primul-ministru sau ministrul de stat mai

experimentat, de regulă, şi probleme cu partidul propriu, în care nu controla nimic şi în care

colegii care nu obţineau o poziţie executivă sau nu-şi puteau satisface nota de plată către

clientela proprie se ocupau numai cu intrigi pentru a influenţa sau schimba pe colegii din

guvern (aşa s-a întîmplat cu Radu Vasile, distrus de propriul-său partid).

Or, este elementar că liderii 'de negociere' conduc bine în situaţii în care sarcina este

uşoară, dar situaţiile de criză cer un alt tip de lideri („goal-oriented"), care nu negociază, nu

fac compromisuri, ci fără să se uite la costuri conduc autoritar o echipă la realizarea

obiectivului. De fapt, situaţia complicată a coaliţiei descrisă aici (modelată după cea care a

guvernat între 1996 şi 2000) face ca un lider de negociere (cum a fost Radu Vasile) să fie

potrivit ca să conducă guvernul. Problema este că pe lîngă guvern mai trebuie condusă şi ţara.

Guverne fără susţinere parlamentară

Primul-ministru trebuie să fie şeful partidului de guvernămînt, dacă nu este, nici alţi

miniştri nu pot fi, de dragul ierarhiei. Asta înseamnă că nimeni din guvern nu are de fapt

autoritate asupra grupurilor parlamentare, trebuind să recurgă la intermediari pentru a-şi

promova proiectele. Intermediarii sînt, de regulă, şefi de partid care nu-şi controlează bine

partidele sau şefi de grupuri şi facţiuni parlamentare care negociază sprijinul pentru agenda

guvernamentală contra unor puncte din agenda proprie. Mai există şi ofiţerii de legătură cu

parlamentul, un import instituţional francez, dar practica a arătat că simplul fapt că cineva e

plătit pentru a armoniza comunicarea dintre guvern şi parlament nu înseamnă că poate să-şi

facă treaba, aceasta necesitînd autoritate sau apel la pîrghii de influenţă care nu se găsesc de

obicei la acest nivel ierarhic.

Partidele, punctul slab

România a experimentat de două ori alternanţa la guvernare majoră, de la

postcomunişti la anticomunişti şi invers. Face parte din jocul democratic, desigur, dar ceea ce

este oarecum înfricoşător este că acest lucru s-a petrecut de fiecare dată fără a avea loc vreo

dezbatere între două tipuri de politici diferite. Nici nu s-ar putea, dat fiind că la nivelul anului

2000 nu există de fapt nici una. Or, partidele politce care nu produc cadre specializate

suficiente guvernării şi nu produc politici de guvernare, importîndu-le mai mult sau mai puţin

consecvent şi coerent de la parteneri externi, nu reuşesc să se ridice la un capital oarecare de

încredere. Cu alte cuvinte, partidele nu educă şi nu cresc cadre, ci recrutează sau fură cînd sînt

la putere (şi pierd cînd ajung în opoziţie). La fel, nu produc politici, cu excepţia celor de

import adesea doar formal acceptate (cazul multor documente din acquis-ul comunitar), şi a

celor dedicate doar unei clientele restrînse (scutiri de taxe de import, împiedicarea privatizării

IAS-urilor etc).

Partidele neavînd o viziune şi o ideologie clar transpusă în propuneri de politici

(singurul document profesionist în unsprezece ani de guvernare a fost Strategiile de

Dezvoltare Economică pe termen mediu din 2000 şi 2001, care au fost redactate cu masivă

consultanţă străină), negocierea din Parlament duce la rezultate adesea imprevizibile.

Tîrgurile de putere, sau trocurile s-au dezvoltat rapid; în Birourile Permanente se votează

adesea „across party lines", deci aparent nepartizan, dar asta doar pentru că nenumărate

subiecte bat ideologia (cîtă există), şi în jurul lor se realizează tîrguri punctuale. Cooperare nu

înseamnă tranzacţionare de acest tip rudimentar însă, îmi dai 20 de ha pădure la

composesorate, dublu faţă de proprietarii individuali, şi eu te sprijin la buget. Un tîrg e o

formă primitivă prin care două părţi caută să realizeze deopotrivă un profit. O cooperare e o

formă evoluată care caută ca un obiectiv de comun acord să fie realizat prin efortul conjugat

al mai multor părţi. Marea diferenţă este că în primul caz e urmărit un obiectiv subiectiv şi

intern actorilor, în cel de al doilea unul exterior şi obiectiv. Politica la noi se desfăşoară în

primul cerc: în societăţile care au o civilizaţie politică migrează permanent între cele două.

Cîtă vreme opoziţiile noastre politice se vor ocupa doar de prima activitate ele nu vor trezi

simpatia nimănui şi nimeni nu le va considera alternative serioase, deoarece să fii incapabil şi

de opoziţie serioasă, şi de cooperare adevărată, să fii cu alte cuvinte capabil doar de tîrguri e

delegitimizant. Cînd totuşi o fostă opoziţie ajunge la putere se întîmplă nu pentru că a cîştigat

cine ştie ce legitimitate, ci pentru că partidul de guvernămînt a pierdut-o cu totul pe a sa. E un

joc în care competiţia se desfăşoară mereu „â la baisse" .

O „partitocraţie " în toată regula

Desigur, am putea spune că acestea sînt bolile copilăriei şi vor trece de la sine la un

moment dat, dacă simpla comparaţie cu vecinii noştri, chiar cei mai defavorizaţi, ca bulgarii,

nu ne-ar face să realizăm că sistemul nostru politic nu evoluează, că partidele noastre nu au

devenit mai capabile să-şi îndeplinească rolurile sociale, ci - mai curînd - au folosit aceşti zece

ani pentru a crea un fel de model italian, o partitocraţie (există date empirice care arată că

orice poziţie tinde să fie ocupată cu mai mare probabilitate de membrii unui partid politic)(

Cf. Dan Chiribucă şi Mircea Comşa, 1999 în voi. Feţeţe schimbării, Bucureşti: Nemira).

Apartenenţa la o gaşcă politică, şi nu calificarea, este cel mai bun predictor pentru a

determina dacă cineva poate ocupa o porţie în România. Or, definiţia partitocraţiei este tocmai

stabilirea controlului partidelor asupra tuturor poliţiilor de influenţă ale sferei publice.

Anihilarea societăţii civile de către cea politică nu este un lucru bun, nici dacă e vorba de o

societate politică foarte ideologizată şi dogmatică, nici dacă e vorba de una pragmatică şi

clientelară precum cea actuală.

Aspectele prezentate aici vizează deopotrivă instituţii formale şi informale, dar mai

ales arată consecinţele unor instituţii formale greşit selectate asupra celor informale. Lipsa de

control asupra clasei politice din România, care atrage impopularitatea ei şi în consecinţă e

periculoasă pentru democraţie, nu se datorează absenţei votului uninominal, cum crede presa,

ci a unor instituţii mult mai simple, cum ar fi transparenţa votului. Studii celebre privitoare la

modelele de vot ale diferitelor partide nu se pot realiza în România deoarece nu se poate afla

cum a votat un parlamentar. Cîtă vreme electoratul nu ştie cum a votat alesul său, nu poate

exista control asupra clasei politice, iar parlamentarii sînt practic încurajaţi la comportamente

aberante, de la absenţe la voturi în favoarea clientelei sau după convingeri personale fără

legătură cu mandatul primit sau poziţia partidului.

Ce se poate face pentru a îmbunătăţi sistemul politic? S-au propus modificări ale

Constituţiei (cum ar fi desfiinţarea unei Camere), modificări de sistem electoral, cum ar fi

ridicarea de prag (realizată în anul 2000), trecerea la un alt sistem electoral în întregime (vot

uninominal). Mare parte din acest propuneri sînt lipsite şi de simţul proporţiei, şi de focus, ca

atare cu totul inadecvate. Transparenţa votului, acest lucru esenţial, de exemplu, ar necesita

numai o schimbare de regulament parlamentar, dar care are nevoie de voinţa politică de a face

clasa politică mai responsabilă. Dacă aceasta nu există nu se poate oricum face nimic: aceiaşi

parlamentari ar trebui să aprobe şi modificarea de Constituţie, şi schimbarea sistemului

electoral.

Discuţia despre sistemul electoral este cea mai persistentă, şi se reia mereu indiferent

de rezultatul alegerilor. Mass-media agită chestiunea sistemului de vot şi mai ales a votului

uninominal deoarece e exasperată de proasta calitate a clasei politice. Publicul e de părerea

mass-media pentru că nu are instrumente să judece şi e sătul de calitatea proastă a

guvernărilor, reflectate direct în calitatea scăzută a vieţii. Partidele mici sînt apucate periodic

de entuziasm gîndind că pe această cale intră în graţiile presei, cîştigă voturi, şi poate, cine

ştie, s-ar putea alege cu un beneficiu de pe urma reformei. în sfîrşit, politologii (Jowitt, în

Tismăneanu, 1998) s-au pronunţat deseori deoarece au estimat corect că sarcina unor guverne

care trebuie să conducă tranziţiile de la plan la piaţă sînt prea dificile pentru un regim

parlamentar în care guvernele sînt formate adesea din coaliţii. In sfîrşit, la rîndul meu am

susţinut în repetate articole între 1998 şi 2000 o reformă a sistemului electoral (1999) în

scopul de a rezolva ceea ce părea urgenţa numărul unu în acea vreme, manufacturizarea unei

majorităţi parlamentare, dat fiind că România era aproape neguvernabilă din cauza

incapacităţii coaliţiei de guvernămînt de a atinge un consens. Alegerile din anul 2000 au

schimbat însă această situaţie, un singur partid preluînd guvernul pe baza unei majorităţi

relative, mai mare datorită ridicării pragului electoral la 5% şi distribuirii unor resturi mari, şi

care pînă în prezent s-a dovedit suficientă pentru guvernare.

Capitolul IV – Alegeri şi partide politice

Ce este sistemul politic românesc?*

In ultimii ani, au fost formulate mai multe explicaţii ale felului în care

formaţiunile politice - partide şi uniuni ale minorităţilor - au structurat spaţiul

politic romanesc.

Daniel Barbu a descris regimul nostru politic ca o formă de partidocraţie.

Această partidocraţie îşi află originea într-o înţelegere particulară a dreptului de

vot (care nu e considerat „ca aparţinând de sfera drepturilor subiective, ci ca un drept

creat exclusiv pe cale pozitivă") şi într-un mod de funcţionare a sistemului

electoral.

Tipul de scrutin pe listă dă naştere unui „sistem partizan de selecţie a

candidaţilor ce premiază ataşamentul faţă de partid în defavoarea fidelităţii faţă de

electorat şi penalizează independenţa de gândire” [Daniel BARBU, Republica absentă,

cit., pp. 147, 149]. Pe urmele lui Bernard Manin, autorul afirmă că în România „modul

de scrutin proporţional transformă, în plan concret, democraţia reprezentativă într-o

democraţie a partidelor", sinonimă cu „partidocraţia", sau cu o „formă de guvernare în

care partidele deţin monopolul absolut al personalului, resurselor şi politicilor

guvernamentale". Având rădăcini în tradiţia interbelică, dar şi în comunism, modelul

partidocraţiei postcomuniste româneşti presupune că „partidele ar avea o capacitate naturală

de reprezentare şi nu una funcţională” [Ibidem, pp. 149-151]. Pactul constituţional din 18

ianuarie 1990, care a condus la crearea Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (primă

formă a legislativului postcomunist), constituie, în viziunea autorului, un compromis cu

consecinţe de mare însemnătate: este vorba despre un substitut al unei „mese rotunde",

care, spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în alte ţări din Europa Centrală şi Orientală, „nu

a premers demisia partidului unic, nu s-a constituit într-o procedură constituţională de

autolichidare a totalitarismului, ci a fost organizată după ce acesta a dispărut”. Alegerile din

1996 - ce consemnează prima victorie din istoria politicii româneşti a unui partid care nu * Cristian Preda, Partide şi alegeri în România postcomunistă: 1989-2005, Bucureşti, Ed. Nemira, 2005, pp. 60-84.

organizează alegerile - nu duc la o „adevărată alternanţă”, ci reprezintă o simplă „permutare

între partidele de la comanda coaliţiilor de guvernământ”. Impusă de modul de scrutin,

„partidocraţia a ieşit întărită din aceste alegeri” [Ibidem, pp. 154-155]. Pentru Daniel Barbu,

partidocraţia a la roumaine „nu se limitează însă doar la controlul unui partid sau unui cartel

de partide asupra executivului şi a legislativului, ci înseamnă în egală măsură şi o colonizare

a societăţii economice”. Consecinţele partidocraţiei asupra formei statului sunt exprimate în

termeni de suveranitate şi de legitimitate: „Bizuindu-se pe o legitimitate electorală de natură

proporţională, partidocraţia de-juridizează statul, care devine o practică a partidelor şi a

clientelei lor sociale. Statul nu funcţionează, într-un regim politic de acest tip, ca o totalitate

a instituţiilor şi normelor sale de drept, ci asemenea unei totalizări variabile a partidelor

care-şi dispută puterea. Statul suntem noi, ar putea spune partidele. în regimul politic

românesc al anilor '90, suveranitatea este confiscată în fapt de partide, aflate mai presus de

lege în măsura în care, dispunând de controlul absolut al Parlamentului şi al guvernului, ele

fac şi spun legea, inclusiv pe cea referitoare la propria lor organizare şi funcţionare” [Ibidem,

p. 157. V. de asemenea Alexandra IONESCU, „Les partis post-communistes roumains: entre

rupture et continuite", în Alexandra IONESCU & Odette TOMESCU-HATTO, op. cit., pp. 78-

81].

George Voicu fixează, drept punct central al explicaţiei pe care o dă sistemului

politic românesc, ideea diferenţei care separă România de ţări precum Polonia, Ungaria,

Republica Cehă şi Bulgaria: aceasta ar ţine de situaţia specială a regimului comunist de la

Bucureşti, care, independent faţă de Moscova, a fost naţional-comunist şi fidel până în

ultima clipă stalinismului [George VOICU, op. cit., pp. 199 şi 278]. Din acest motiv, „orice

încercare de organizare în spaţiul societăţii civile a fost sortită eşecului”. Efectele acestei

situaţii sunt vizibile în postcomunism: în România, partidele nu au beneficiat de sprijinul

oferit de societatea civilă, fiind în consecinţă de „o calitate în general îndoielnică" din punct

de vedere doctrinar şi organizaţional [Ibidem, pp. 212-213]. În lectura lui Voicu, sistemul

politic românesc evoluează de la modelul „un partid şi jumătate” în 1990 la multi-

partidismul pur „cu defect” (în 1992, defectul constând în faptul că forţa opoziţiei era

mai mică de 20%) şi la multipartidismul pur (în 1996). După examinarea sistemelor de

partide din regiune, Voicu avansează ideea că există totuşi câteva puncte comune între

cazul românesc şi cazurile ceh şi polonez: toate sistemele de partide din aceste ţări „au

fost, la un moment dat, mul-tipartide pure, caracterizate de o anumită abatere de la

modelul normativ” [Ibidem, pp. 276-277].

Ideea potrivit căreia există o specificitate românească datorată epocii comuniste şi

teza slăbiciunii structurale a partidelor postcomuniste se regăsesc la Alexandru Radu.

Autorul separă Polonia, Republica Cehă, Ungaria şi Bulgaria, şi respectiv România, ţară în

care societatea civilă este „subdezvoltată sau fragilă” şi în care partidul comunist nu are un

„continuator de facto şi de iure”. Rezultatul acestei situaţii este constituirea unor „grupuri

care îşi căutau o identitate structural-organizatorică şi ideologică" şi nu a unor „adevărate

partide” [Alexandru RADU, Nevoia de schimbare. Un deceniu depluripartidism în România,

Editura „Ion Cristoiu", Bucureşti, 2000, pp. 10-16]. Drept care în România „partidele

politice, deşi au asigurat funcţionarea regimului democratic pluralist, nu au putut contribui

la buna lui funcţionare. Ele au fost ineficiente, adică entropice. Sistemul partidist în sine a

jucat, în mod paradoxal, un rol entropie” [Ibidem, p. 299]. Un factor-cheie în acest context

a fost „numărul excesiv al partidelor politice inconsistente"; Radu adaugă că, în

majoritatea lor, partidele româneşti au fost „bazate pe anturajul liderilor politici şi numai

în mică măsură pe relaţia normală grup social-grup politic. În fapt, procesul a fost

răsturnat, grupul politic devenind antecedent celui social” [Ibidem, pp. 302-303].

Filon Morar descrie experienţa politică românească de după 1989 ca un „sistem

de alternanţă însoţit de scrutin proporţional de listă, unde două blocuri de partide se

succed la guvernare” [Filon MORAR, Democraţia privilegiilor. Alegerile aleşilor în

România, Editura Paideia, Bucureşti, 2001, p. 149]. Autorul distinge trei etape în evoluţia

sistemului politic românesc ce pot fi regăsite „cu uşoare variaţiuni şi în celelalte ţări

est-europene postcomuniste”: din decembrie 1989 până în mai 1990, este etapa

concentrării (este vorba despre tentativa de a reuni în jurul Consiliului Frontului Salvării

Naţionale - considerat „un fel de replică” a Partidului Comunist Român - „toate forţele

politice într-o organizaţie atotcuprinzătoare”); a doua etapă, care durează din mai 1990 în

noiembrie 1996, este epoca dilatării (acum se produc „multiplicarea, explozia numărului

de partide”); în sfârşit, după alegerile din 1996 şi mai ales după 2000, începe contractarea

(adică „partide care nu s-au bucurat de sprijin popular în timpul scrutinurilor vor căuta

un patron în partidele care au fost validate de electorat”) [Ibidem, pp. 155].

Sorina Soare consideră că sistemul politic românesc are patru trăsături: (a) acesta este,

în primul rând, „hibrid”, datorită „tendinţei de a grefa caracteristicile unui pluri-partidism

extrem în contextul unui sistem pluripartid moderat, presărat cu elemente de logică

majoritară”; (b) în al doilea rând, este un sistem în cadrul căruia „guvernele sunt de coaliţie,

chiar dacă nedeclarate, fiind mereu nevoie de sprijinul micilor partide”; (c) în al treilea rând,

sistemul de partide românesc „se reproduce în jurul unei polarizări care împiedică adesea

colaborări între partide care au aceeaşi identitate politică”; (d) în sfârşit, Soare subliniază,

reluând analiza lui Daniel Barbu, ideea că sistemul românesc este o partidocraţie „ramificată,

capilară, care slăbeşte structurile de tip societate civilă”, şi amână consolidarea democraţiei

[Sorina SOARE, „Sistemul partizan românesc: catalizator sau obstacol al consolidării

drmocratice?”, în Studia Politica, Romanian Political Science Review, vol. II, no. 1/2002, pp.

136-137; V. şi IDEM, Les partis politiques roumains apres 1989, Editions de L Universite de

Bruxelles, Bruxelles, 2004]…

Revoluţia versus tradiţie

Tensiunea neocomunişti versus anticomunişti este o simplă traducere. Ea s-a impus

datorită forţei sale simbolice, provenite în parte cel puţin din faptul că ea trimitea la celelalte

procese de tranziţie din ţările Europei Centrale şi de Est. In limba română, tensiunea care îi

opune pe neocomunişti anticomuniştilor exprimă, de fapt, o opoziţie în termeni de

„legitimitate”, căci partidele care apar după decembrie 1989 se revendică - unele - de la

Revoluţie, iar celelalte - de la tradiţia sau istoria politică românească. Conflictul dintre

mobilizarea revoluţionară şi privilegiile istorice va aşeza faţă în faţă, ca actori de prim rang,

Frontul Salvării Naţionale şi, respectiv, trei partide care îşi vor spune „istorice”.

Dar aceste forţe nu sunt singure: într-adevăr, revendicările în termeni de legitimitate

vor fi numeroase pe fiecare versant al tensiunii. Nu doar FSN se defineşte ca „emanaţie a

revoluţiei” [V. Ion ILIESCU, Revoluţie şi reformă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994;

Revoluţia trăită, Institutul român de studii social-democrate, Ed. Mondo-media, Bucureşti,

1999 şi Revoluţia română, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001]; două alte partide vor

invoca la rândul lor în chip explicit strada ca „izvor” sau „sediu” al întemeierii lor - Partidul

Revoluţiei Creştin Democrat [Acest partid proclamă apariţia sa „pe 21 decembrie 1989 în

Piaţa Universităţii” (Partide politice, p. 91)] şi Partidul Democrat Progresist [Partidul se

constituie, conform propriei sale declaraţii, „la data de 26 decembrie 1989, în faţa fostului

CC al PCR, când un grup de10-12 persoane aflate în mulţimea de demonstranţi au hotărât

înfiinţarea acestei formaţiuni politice” (Partide politice, p. 43)] - iar alte şase se vor angaja

în competiţia electorală animate de un suflu ce avea aceeaşi sursă de legitimitate [Este

vorba despre Frontul Popular Român al Salvării Naţionale (participant la alegerile din 1990),

de Partidul pentru Cinstirea Eroilor Revoluţiei şi Salvare Naţională (1990, 1992), de Frontul

Democrat Român 16 decembrie 1989 Timişoara (1992), despre Partidul Român Democrat

Popular Realist Revoluţionar (1992), despre Partidul Eroilor Căzuţi pentru Libertatea Eroilor

Rămaşi în Viaţă Afectaţi de Gloanţele Barbare (1992) şi despre Partidul Revoluţiei Române

(1996, 2000)].

Pe versantul tradiţiei, diversitatea este la fel de mare. Alături de cele trei partide

„istorice" - Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat [Reîntemeiat pe 11 ianuarie

1990, ca un continuator al Partidului Naţional Ţărănesc (Partide politice, pp. 80 şi 159)],

Partidul Naţional Liberal [Inregistrat pe 15 ianuarie 1990 ca un continuator al partidului

omonim fondat în 1875 şi „inspirat din revoluţia de la 1848" (Partide

politice, p. 72)] şi Partidul Social Democrat Român [Reconstituit pe 24 decembrie 1989 şi

înscris la Tribunal pe 17 ianuarie 1990 „la apelul fostului secretar general al PSD – partid

desfiinţat abuziv în anul 1948 - dl. Adrian Dumitriu, fost deţinut politic", congresul

organizat pe 7-9 martie 1991 fiind considerat „primul congres al partidului după

Revoluţie, respectiv al XVIII-lea de la înfiinţare, în 1893" (Partide politice, pp. 100-101)] -

trei alte partide şi trei uniuni ale minorităţilor apar sub semnul aceluiaşi model: este vorba

despre Partidul Naţional Român [Reinventat pe 20 ianuarie 1990 ca un continuator al

partidului omonim existent în Transilvania înainte de 1918 şi apoi în România până în 1926

(Partide politice, pp. 78-79)], despre Partidul Conservator Creştin Democrat Român

[înregistrat pe 15 mai 1990, ca un continuator al Partidului Conservator fondat în 1880

(Partide politice, pp. 30-31)], despre Partidul Naţional Ţărănesc [înscris la Tribunal pe 16

octombrie 1990, ca un continuator al partidului omonim rezultat din alianţa realizată în

1926 între Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc Naţional Român şi Partidul

Ţărănesc (Partide politice, p. 79)] şi, respectiv, despre Uniunea Armenilor din România

[Această formaţiune declară că e continuatoarea Uniunii omonime înfiinţate în 1918, care

„după al doilea război mondial, datorită condiţiilor politice specifice, şi-a încetat

activitatea (Partidele politice, p. 143)], Uniunea Asociaţiilor Polonezilor din România

„Dom Polski” [Uniune continuă Societatea Polonă de Ajutor Frăţesc „Dom Polski”,

fondată în 1903 şi care a funcţionat până în 1953 (Partide politice, p. 145)] şi Uniunea

Culturală a Albanezilor [Această uniune vrea să continue „tradiţiile vechilor societăţi cul-

turale albaneze ce au existat pe teritoriul ospitalier al acestei ţări între anii 1880-1953"

(Partide politice, p. 146)].

Opoziţia neocomunişti versus anticomunişti se va construi plecând de la descrierea

taberei tradiţionaliste ca una anticomunistă. Rolul cheie este jucat în acest context de către

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, care condamnă interzicerea sa de către

comunişti în 1947 şi afirmă în acelaşi timp că a avut o activitate ilegală în timpul regimului

totalitar din România, reuşind chiar să se afilieze în mod clandestin la Internaţionala Creştin-

De-mocrată în 1987. Din nou, fenomenul nu priveşte un singur partid. Inspiraţia ţărănistă

este asumată de alte şapte forţe politice, care afirmă că au funcţionat în ilegalitate sub

comunism. Fenomenul - care ilustrează literal ceea ce Daniel Barbu a numit

„anticomunismul postco-munist” [Daniel BARBU, op. cit., pp. 93-106] - priveşte Forumul

Democraţiei şi al Unităţii Naţionale din România [Constituit în 1984, la Bucureşti şi

Târgovişte, acest partid declară că a funcţionat sub diferite nume: „Societatea

profesorilor de discipline artistice”, „Cenaclul artelor”, „Noua ordine democratică şi

progresistă”; scopul său ar fi fost „unirea forţelor care activau în domeniul artei şi culturii,

militând pentru promovarea unei culturi şi arte adevărate şi pentru instaurarea adevăratei

democraţii şi a drepturilor omului în România”; grupurile organizate înainte de 1989 se

definesc după Revoluţie sub două forme: una politică (partidul cu acelaşi nume fiind

înregistrat pe 12 aprilie 1990) şi, respectiv, una sindicală, întrucât „aspiraţiile sociale şi

profesionale au trecut în cadrul Sindicatului Liber al Profesorilor de Discipline Artistice din

România, înregistrat la Judecătoria sector 1 Bucureşti cu nr. 164 pe 8 februarie 1990”

(Partide politice, p. 13)], Partidul Dreptăţii Sociale din România [Acest partid „îşi are

originea în mişcări clandestine din anii '80, cristalizate ulterior în Frontul Democrat al

Redeşteptării Naţionale, care a activat din luna august 1988. Mişcarea a fost iniţiată de

juristul Pompiliu Mateescu, cu scopul de a acţiona pentru abolirea rolului conducător al

pcr (sic) în societatea românească, pentru înlăturarea dictaturii ceauşiste” (Partide politice,

p. 50)], Partidul Liber Republican [Acest partid „a luat fiinţă la 8 noiembrie 1978 sub

denumirea de Partidul Republican” (Partide politice, p. 61)], Partidul Orfanilor şi al

Prizonierilor de Război [Constituit „în ilegalitate, în1940”, dar datorită „prigoanei” la care

a fost supus („mai ales în anii 1956, 1962, 1972 şi 1977”), partidul nu a putut funcţiona legal

decât începând din 25 iulie 1991 (Partide politice, p. 85)], Partidul Naţional Ţărănesc

[înscris pe 16 octombrie 1990, declară că şi-a „continuat activitatea în ilegalitate” după

„falsificarea alegerilor din noiembrie 1946” (Partide politice, p. 79)], Partidul Solidarităţii

Democratice din România [Acest partid „îşi are originea în mişcarea de rezistenţă organizată

de membrii săi fondatori în anii '80, în condiţii de ilegalitate împotriva

regimului comunist” (Partide politice, p. 109)] şi Partidul Unităţii Democratice [(„La

originea PUD se află Mişcarea pentru democraţie şi restructurare, care a luat fiinţă în anul

1972, iniţiată de disidentul Nicu Stăncescu şi care a acţionat în ilegalitate până la 22

decembrie 1989” (Partide politice, p. 116)].

De la conflicte la regrupări ideologice şi electorale

Fiecare versant al tensiunii va fi, pe de altă parte, afectat de conflicte organizaţionale

şi dispute ideologice, urmate de conflicte electorale.

Astfel, în tabăra revoluţionarilor, se va produce ruptura Frontului Salvării Naţionale,

efectul acestei rupturi fiind constituirea în martie 1992 a Partidului Democrat şi a Frontului

Democrat al Salvării Naţionale (începând din 1993: Partidul Democraţiei Sociale din

România, iar din 2001: Partidul Social Democrat), adversare în toate competiţiile electorale

ulterioare [Această adversitate s-a accentuat după 2000. Pentru a da un singur exemplu,

intrarea PSD în Internaţionala Socialistă (Rio de Janeiro, 28 octombrie 2003) a primit un

singur vot negativ, din partea Partidului Democrat]. În iulie 1997, se produce o a doua

ruptură pe acest versant, PDSR pierzând grupul care îşi va lua numele Alianţa pentru

România, adversar în 2000 atât al PDSR, cât şi al PD.

Pe celălalt versant, conflictele ideologice şi rupturile au fost şi mai numeroase. Mai

întâi, în sânul fiecărei familii politice. în competiţia dintre sensibilităţile liberale, PNL va

avea ca adversari electorali, la diferite alegeri, Partidul Liberal - al Libertăţii - din România,

Noul Partid Liberal, Partidul Liberal Monarhist din România, Partidul Micilor Proprietari

şi ai Liberei Iniţiative din România, Alianţa Naţională Liberală (formată de Partidul

Alianţei Civice şi Partidul Liberal 93), Alianţa Naţional-Liberală Ecologistă, Partidul

Naţional Liberal Câmpeanu, Partidul Liberal Democrat Român şi Uniunea Liberală Brătianu

[Semnificativă pentru confruntarea acestor facţiuni liberale cu PNL este maniera în care

Uniunea Liberală Brătianu s-a definit, susţinând că „urmează adevărata politică liberală

promovată de Partidul Naţional Liberal - condus succesiv de Ion C. Brătianu, I.I.C.

Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, Constantin (Dinu) Brătianu şi

Constantin (Bebe) Brătianu - care a îndeplinit un rol istoric în trecutul nostru naţional”

(Partide politice, p. 125)]. Conflictele ideologice legate de naţional-ţărănism vor opune

PNŢCD, din punctul de vedere al doctrinei agrare, Partidului Ţărănesc Român, Partidului

Naţional Ţărănesc, Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat Independent, Partidului

Renaşterea României Ion Mihalache, dar şi Partidului Democrat Agrar din România,

constituit pe structurile agriculturii socialiste; din punct de vedere al doctrinei naţionale [O

componentă importantă a acestui partid istoric, care este rezultatul fuziunii din 1926 a

Partidului Naţional Român din Transilvania şi a Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat],

PNŢCD va înfrunta în primul rând Partidul Uniunii Naţionale a Românilor, care declară

că vrea „impunerea adevărului cum că Marea Unire de la 1918 reprezintă corolarul

statalităţii româneşti” [Partide politice, p. 119]. În sfârşit, în sânul familiei social-

democraţilor istorici, PSDR va avea drept adversari Partidul Social Democrat Constantin

Titel Petrescu, Partidul Social Democrat Independent şi Partidul Social Democrat

Tradiţional.

Dar principala dispută de pe versantul tradiţionalist a fost legată de Convenţia

Democrată Română, formula politică destinată să încarneze opoziţia partidelor istorice faţă

de neocomunism, adică faţă de forţa politică principală creată de Revoluţie. într-adevăr,

compoziţia CDR variază, din această perspectivă, de la o alegere la alta: în 1992, PSDR şi

PNŢCD sunt membre ale Convenţiei, iar PNL este în exteriorul acesteia; în 1996, PNŢCD şi

PNL sunt membre, iar PSDR intră în altă coaliţie; în sfârşit, în 2000, dintre cele trei partide

istorice, doar PNŢCD mai joacă cartea „alianţei împotriva comuniştilor”, alături de forţe

minore (Partidul Moldovenilor, Uniunea Forţelor de Dreapta, Alianţa Naţională Creştin-

Democrată).

Aceste opoziţii vor crea premisele mai multor apropieri electorale ale unor partide

situate iniţial pe versanţi distincţi ai opoziţiei neocomunişti-anticomunişti. Seria acestor

regrupări este deschisă de Partidul Democrat şi de Partidul Social Democrat Român,

care încheie o alianţă electorală în 1996 sub numele de Uniunea Social-Democrată. în

2000, Partidul Democraţiei Sociale din România şi acelaşi PSDR devin, alături de

Partidul Umanist Român, membre ale unui cartel electoral numit Polul Democrat-Social

din România. Pe de altă parte, tot în 2000, Partidul Naţional Liberal şi Alianţa pentru

România au o tentativă de a participa împreună la alegeri, dar coaliţia proiectată eşuează

din cauza simultaneităţii alegerilor legislative şi prezidenţiale, care împiedică desemnarea

unui candidat unic la funcţia supremă în stat.

După alegerile din 2000, apropierile electorale conduc la două fuziuni

organizaţionale, care asociază forţe definite la început pe unul şi respectiv pe celălalt

versant al tensiunii anticomunişti versus neocomunişti: astfel, PSDR şi PDSR se reunesc în

iulie 2001 sub numele Partidul Social Democrat, iar PNL înglobează la sfârşitul aceluiaşi an

Alianţa pentru România.

Mişcarea de abolire a separaţiei continuă în septembrie 2003, când Partidul Naţional

Liberal şi Partidul Democrat decid să constituie o alianţă electorală în vederea alegerilor din

2004. După aceste alegeri, un proiect de fuziune al celor două partide, proiect avansat mai întâi

în iulie 2004 de către Valeriu Stoica, ajunge să fie susţinut în principiu de ambele partide.

Tensiunea iniţială devine, deci, încetul cu încetul, caducă [Tensiunea a funcţionat

atâta timp cât a acoperit mai mult de 80% din voturile electoratului. Raportul dintre cele două

forţe a evoluat de la un dezechilibru profund în favoarea neocomuniştilor (1990) la o poziţie

de echilibru fragil (1992), pentru a fi răsturnat în favoarea anticomuniştilor (1996). V. infra,

anexa „Raportul electoral neocomunişti - anticomunişti (1990-1996)”, p. 141]: singurul

partid care o mai asumă - la alegerile din 2000, ca şi la cele din 2004 - şi anume PNTCD

ratează intrarea în Parlament, transformându-se într-un partid cu o implantare locală [La

alegerile parlamentare din noiembrie 2004, PNTCD a obţinut peste 10% din voturi în

circumscripţia Timişoara şi peste 3% doar în două alte judeţe (Alba şi Arad)].

Emergenţa şi evoluţia pluripartidismului*

În aceste condiţii [ale revoluţiei], Decretul-Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 privind

înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti în România, cu toate

că răspundea unei cerinţe sociale difuze şi unui imperativ politic al revoluţiei, a găsit societatea

românească nepregătită. Atomizată, fără structuri civice anterioare momentului, care să se

transforme apoi în formaţiuni partizane de tipul forurilor cehoslovac sau ungar, ea nu a putut

evita improvizaţia ca trăsătură cvasi-generală a emergenţei pluripartidismului.

Nu întâmplător, poate, primul partid care a reuşit să se formeze a fost unul istoric,

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, căci acesta dispunea deja de un nucleu activ,

resuscitat în clandestinitate în 1987, când fusese agreat de Internaţionala Creştin-Democrată. Şi, la

fel de neîntâmplător, după un debut cu un suport electoral liminar, PNŢCD a reuşit să

recupereze un sprijin social considerabil, l-a urmat Mişcarea Ecologistă din România, o

formaţiune complet nouă, care sesizase prompt o miză politică reală, potenţial în măsură să

coaguleze în jurul ei destui aderenţi; eşecul ulterior al acestei formaţiuni ţine de concurenţa şi

disputa din zona doctrinală, ca şi de, fireşte, lipsa rădăcinilor în trecutul imediat care să confere

necesara legitimitate acestei întrupări a ecologismului (de altfel, deşi doctrina în cauză promitea

o carieră onorabilă, disputa internă declanşată a compromis-o cu timpul, astfel că suportul ei

astăzi este - potrivit sondajelor de opinie - insignifiant).

Dacă aceste două partide, ca şi alte câteva care le-au succedat, se caracterizau printr-o

articulare politico-doctrinală, grosul partidelor care aveau să fie înscrise în ritm galopant la

Tribunalul Municipiului Bucureşti a fost de o calitate în general îndoielnică. Explicaţia acestei

* George Voicu, Pluripartididsmul o teorie a democraţiei, Bucureşti, Ed. All, 1998, pp. 212-217

improvizaţii partizane nu rezidă numai în debilitatea societăţii civile, ci şi în actul normativ

care reglementa înregistrarea şi funcţionarea partidelor. Condiţia celor 251 de membri era mult

prea indulgentă pentru a nu se crea astfel terenul propice pentru diletantism şi impostură politică.

Asocierea partizană fortuită era încurajată prin lege. Pe de altă parte, explozia multipartidistă

într-o societate care tocmai s-a eliberat de tirania partidului unic este un fenomen în sine

inevitabil. Este deci de presupus că, chiar şi în prezenţa unor condiţiii de legalizare a partidelor

mult mai severe decât cele puse de Decretul-Lege nr. 8/1989, inflaţia partidistă ar fi fost

inevitabilă; cu toate acestea, este de asemenea de presupus că "rata inflaţiei" nu ar fi fost atât de

ridicată. Căci, de pildă, la constituirea Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională, care a avut

loc după o lună de la adoptarea Decretului-Lege nr. 8/1989, erau deja înregistrate 30 de partide,

ceea ce înseamnă că în fiecare zi apărea câte un partid. Ritmul legalizării partidelor continuă să se

menţină şi după aceea foarte ridicat, astfel că în preajma alegerilor de la 20 mai 1990 erau deja

înregistrate 80 de partide, din care 71 prezintă liste de candidaţi. Procesul a continuat, într-un

ritm ceva mai redus, dar nicidecum neglijabil, şi după această dată. La 1 octombrie 1994 erau

înregistrate la Tribunalul Municipiului Bucureşti 161 de partide.

Constituite, în majoritatea lor, în pripă, sub presiunea scadenţei electorale, evident că

nu calitatea era atu-ul celor mai multe din aceste partide. Le lipsea în primul rând o identitate

doctrinală şi, în al doilea rând, necesara abilitate organizatorică, fără de care chiar şi doctrinele

puternice în sine mor politic. Descalificarea lor politică avea să se petreacă însă cu timpul, anul

1990 fiind caracterizat mai mult de confuzie. Desigur, la rigoare, eşichierul politic românesc,

aşa cum ţâşnise el din neantul totalitar, reuşise, prin partidele care contau cât de cât, o acoperire

a spectrului doctrinal, fie şi numai prin autodefinire, prin autopoziţionare, prin asumarea unei

ideologii. Astfel, existau partide care revendicau fără echivoc anumite doctrine: social-

democraţia (Frontul Salvării Naţionale, Partidul Social-Democrat), liberalismul (Partidul

Naţional Liberal, Uniunea Liberală Brătianu, Partidul Liberal Democrat, chiar Partidul

Republican, deşi ulterior a virat la stânga), ecologismul (Mişcarea Ecologică din România,

Partidul Ecologist Român, Federaţia Ecologistă din România, Partidul Democrat Ecologist etc),

creştin-democraţia (Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, Uniunea Democrat

Creştină etc), agrarianismul (Partidul Democrat Agrar din România), naţionalismul (Partidul de

Uniune Naţională a Românilor din Transilvania, ulterior Partidul Unităţii Naţionale Române).

Dacă acestea erau orientările principale asumate, programele partidelor respective, care ar fi

trebuit să fie întruchiparea acestor doctrine, stăteau însă mai degrabă sub spectrul confuziilor decât

al clarificărilor. Al. Radu, Gh. Radu şi Ioana Porumb, analizând sistemul politic din România

postcomunistă, constatau cu justeţe că pluripartidismul anului 1990 se caracteriza printr-un

"«ambuteiaj» ideologic sub presiunea .tendinţei naturale de reechilibrare a sistemului politic,

dar şi a fricii de extreme, de extrema stângă în primul rând. Toate partidele s-au autodefinit ca

partide (şi) de centru" [Al. Radu, Gh. Radu, I. Porumb, Sistemul politic românesc, un sistem entropic?

(Bucureşti, Editura Tehnică, 1995), p. 53].

În ciuda calităţii joase a ofertei politice, la alegerile din 20 mai 1990, desfăşurate în

baza Decretului-Lege nr. 92/1990, care restabilea sistemul electoral ale reprezentării proporţionale

din perioada interbelică (mai puţin prima electorală), s-a înregistrat o participare electorală de

peste 80%: din cei 17 200 722 alegători înscrişi pe liste s-au prezentat la urne 14 826 616. Aceste

cifre ale participării politice relevă cu deosebită forţă voinţa socială reală de schimbare a

sistemului monopartid. Oferta politică a partidelor nu a fost, aşa cum am arătat, la înălţimea acestei

imense aşteptări sociale. Dar nici nu avea cum să fie.

Rezultatele consultării electorale au consfinţit o formulă sistemică de un dezechilibru

frapant. Din cele 71 de partide şi formaţiuni politice care au prezentat liste de candidaţi, reuşesc să

obţină reprezentare parlamentară prin vot 18 (15 partide şi 3 formaţiuni ale organizaţiilor

minorităţilor naţionale) şi un independent; alte 9 organizaţii ale minorităţilor au primit câte un

mandat din oficiu, conform prevederilor Decretului-Lege nr. 92/1990. în total, deci, 27 de

formaţiuni aveau reprezentare parlamentară. Dar această imensă paletă de formaţiuni prezente în

forul legislativ al ţării se caracteriza printr-un dezechilibru sistemic ieşit din comun prin ponderea

cu total debalansată a suportului electoral: FSN câştigase nu mai puţin de 2/3 din voturi şi tot atâtea

mandate, urmat de UDMR cu 7,2% şi PNL cu un procentaj mediu de 6,7; celelalte formaţiuni nu

reuşeau să atingă nici măcar 3 procente din voturi; mai mult, 8 formaţiuni izbutiseră să intre în

parlament cu procentaje subunitare. În consecinţă, din cele 524 de mandate ale celor două camere,

355 aparţineau FSN-ului, adică peste 67%; restul de 169 de locuri parlamentare reveneau

celorlalte 26 de formaţiuni, care se plasau atât la stânga cât şi la dreapta partidului câştigător (v.

tabelul "Rezultatele alegerilor legislative din 20 mai 1990 din România").

În comparaţie cu ponderea parlamentară covârşitoare a FSN, reprezentarea celorlalte

partide era mult prea inconsistentă pentru a se constitui într-o opoziţie temeinică. La

rigoare, nu faptul că erau multe partide reprezentate în Parlament (în special în

Adunarea Deputaţilor, cum s-a numit de fapt Camera în prima legislatură) era un defect al

sistemului de partide, ci faptul că ele n-ar fi reuşit nici măcar împreună (ceea ce, date fiind

divergenţele ideologice dintre ele, era mai degrabă o utopie) să contrabalanseze voinţa

politică a partidului care deţinea două treimi din totalul mandatelor parlamentare; or, o

asemenea situaţie, potenţial capabilă să exercite o veritabilă tiranie a majorităţii, avea

prea puţine lucruri în comun cu democraţia.

Rezultatele alegerilor legislative din 20 mai 1990

Camera Deputaţilor Senat Nr. crt

Partide/ Formaţiuni politice Nr.

voturi % Nr.

mandate Nr.

voturi % Nr.

mandate 0 1 2 3 4 5 6 7 1. Frontul Salvării

Naţionale 9.089.659 66,31 263 9.353.006 67,02 92

2. Uniunea Democratică Maghiară din România

991.601 7,23 29 1.004.353 7,20 12

3. Partidul Naţional Liberal

879.290 6,41 29 985.094 7,06 9

4. Mişcarea Ecologistă din România

358.864 2,64 12 341.478 2,45 1

5. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat

351.357 2,56 12 348.687 2,50 1

6. AUR-Partidul Unităţii Naţionale a Românilor

290.875 2,12 9 300.473 2,15 2

7. Partidul Democrat Agrar din România

250.403 1,83 9 221.790 1,59 -

8. Partidul Ecologist Român

232.212 1,69 8 192.574 1,38 -

9. Partidul Socialist Democratic Român

143.393 1,05 5 152.989 1,10 -

10. Partidul Social Democrat Român

73.014 0,53 2 69.762 0,50 -

11. Gruparea Democratică de Centru

65.914 0,48 2 65.440 0,47 -

12. Partidul Democrat al Muncii

52.595 0,38 1 44.360 0,32 -

13. Partidul Liber Schimbist

47.017 0,34 1 46.247 0,33 -

14. Partidul Reconstrucţiei Naţionale din România

43.808 0,32 1 52.465 0,38 -

15. Partidul Tineretului Liber Democrat din România

43.188 0,32 1 32.506 0,23 -

16. Forumul Democrat al Germanilor din România

36.768 0,28 1 19.105 0,14 -

17. Uniunea Liberală Brătianu

36.869 0,27 1 35.943 0,26 -

18. Uniunea Democrată a Romilor din România

29.162 0,21 1 19.847 0,14 -

Istoria Convenţiei Democratice din România Momentul Radu Vasile*

În cadrul coaliţiei guvernamentale au continuat să se manifeste unele diferende de

opinie care şi-au găsit ecoul în presa vremii, însă nici unul nu a avut consecinţe importante

pentru componenţa cabinetului. La Palatul Cotroceni şi în conducerea PNŢCD exista însă o

mare nemulţumire în legătură cu modul în care premierul Vasile conducea guvernul şi se

căutau deja pretexte pentru schimbarea lui din funcţie (Surse din jurul fostului prim-ministru

* Dan Pavel, Iulia Huiu, “Nu putem reuşi decât împreună”: o istorie analitică a Convenţiei Democratice din România 1989-2000, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, p.

Radu Vasile ne-au relatat lucruri ce par incredibile: în afară de clasicele „dezertări" de la

diversele îndatoriri (de la şedinţele CSAT, de la primirea unor delegaţii străine, a unor mari

investitori străini, fenomene care s-au petrecut şi în cazul cabinetului Ciorbea) în favoarea

meciurilor de fotbal, vizionate pe stadion sau la televizor, fostul premier rămînea fascinat ore

întregi în faţa computerului, unde juca diverse jocuri electronice (de la clasicul solitaire la

noile „războaie spaţiale"), în timp ce în anticameră delegaţiile aşteptau ore întregi, iar unele

nu ajungeau niciodată a mai fi primite. Deşi altfel decît predecesorul său Victor Ciorbea, care

îşi ţinea colegii de cabinet în şedinţe de 12, 14 sau 16 ore, Radu Vasile se comporta în raport

cu timpul de parcă ar fi avut în faţa lui o veşnicie. Eficienţa ambelor cabinete era minată de

vicii opuse, excesul de zel sau chiulul. Nu vrem să intrăm pe terenul incontrolabil al

zvonurilor cu privire la gradul de corupţie al membrilor diferitelor cabinete, din decembrie

1989 pînă la zi, din moment ce nici justiţia, nici memoriile personale ale unor foşti politicieni

nu au scos încă la iveală asemenea episoade, iar dintre străinii care s-au plîns, nici unul nu a

făcut o mărturie care să poată fi invocată altfel decît indirect, în evaluările de la Transparency

International. Ceea ce nu înseamnă că nu mai rămîn o mulţime de lucruri de povestit. In vara

lui 1999, cînd primul-ministru Radu Vasile urma să meargă într-o vizită oficială în China, s-a

petrecut un incident care i-a înfuriat pe cei de la Palatul Cotroceni. Ambasadorul Iranului a

solicitat o audienţă la Preşedinţie ţinînd să mulţumească pentru gestul deosebit al premierului

Vasile de a face o vizită în Iran. S-a dovedit că nimeni din sistemul diplomatic de la Bucureşti

nu aranjase această vizită, despre care nu ştiau decît cîţiva consilieri personali ai lui Vasile.

Din ordinul lui Constantinescu, vizita a fost anulată, deoarece ea putea aduce consecinţe

negative pentru România în relaţiile cu NATO, UE şi comunitatea internaţională. Din

informaţiile pe care le avem, a fost momentul în care cercul din jurul preşedintelui sau

Constantinescu însuşi au hotărît schimbarea din funcţia de prim-ministru a lui Radu Vasile).

Singurul motiv de amînare era impus de necesitatea de a crea impresia unui climat de

stabilitate politică înaintea întîlnirii decisive de la Helsinki. O criză guvernamentală care să

ducă la schimbarea premierului (făcută în maniera în care avea să se producă) ar fi avut un

impact negativ asupra comunităţii internaţionale, care şi-ar fi făcut despre România o imagine

nefavorabilă puterii de la Bucureşti. De aceea, pînă în ultimul moment, s-a păstrat impresia

susţinerii cabinetului, cu toate că începuseră să apară o serie de „speculaţii” despre iminenţa

remanierii sau a demiterii premierului [„Conducerea PNŢCD dezminte zvonul demisiei

premierului”. Ziua, 4 noiembrie 1999]. În toamna lui 1999, nemulţumirile sociale faţă de

politica guvernului au crescut semnificativ, cele patru cartele sindicale importante din

România cerînd preşedintelui Constantinescu să ia atitudine. într-o scrisoare deschisă, CNS

„Cartel Alfa”, BNS, CNSLR-Frăţia şi CSDR au solicitat „demiterea actualului executiv care a

demonstrat că nu este capabil să gestioneze procesul de reformă” [„Demiterea Guvernului,

cerută pe diverse voci’, Cronica romană, 23/24 octombrie 1999]. Răspunsul preşedintelui a

fost că nu intră în atribuţiile sale constituţionale demiterea guvernului, pe care ar fi putut-o

solicita doar parlamentul.

Două luni mai tîrziu însă, după summitul de la Helsinki, la care România a fost în

sfîrşit invitată să înceapă negocierile de aderare la UE (ca urmare a poziţiei ferme de susţinere

a campaniei NATO împotriva lui Miloşevici), Constantinescu nu şi-a mai pus probleme

constituţionale. El avea să recurgă la un „artificiu” constituţional pentru a-1 îndepărta pe Radu

Vasile. Ca să folosim jargonul politic şi mediatic autohton, „debarcarea” lui Radu Vasile a

fost la fel de spectaculoasă ca şi a lui Ciorbea, cu deosebirea semnificativă că s-a consumat

foarte rapid. între timp, preşedintele, consilierii săi şi partenerii politici se „perfecţionaseră”.

Modalitatea de îndepărtare a lui Radu Vasile de la şefia guvernului a fost demisia tuturor

miniştrilor. Gestul lor a fost urmarea presiunilor directe şi indirecte venite dinspre Palatul

Cotroceni, de unde PNŢCD era condus, în ciuda faptului că legătura lui Constantinescu cu

CDR se rupsese sau era mai curînd formală. În prealabil, într-un discurs televizat, la 12

decembrie 1999, preşedintele Constantinescu a afirmat că au lipsit din activitatea guvernului

„coordonarea eforturilor" şi o „bună organizare” (în interviul pentru această carte, fostul

preşedinte Constantinescu ne-a explicat că „motivul schimbării care se vroia rapidă a fost

necesitatea unui prim-ministru capabil să gestioneze primul an de negocieri la Uniunea

Europeană. Era vorba de un proces tehnic, important, şi era clar că Radu Vasile nu era primul-

ministru indicat, pentru că nu era considerat ca un partener serios practic de către nimeni. S-a

mai creat şi o urgenţă, pentru că, pe 7 ianuarie 2000, urma ca preşedintele Comisiei Europene,

Romano Prodi, să facă o vizită în România. Pe de altă parte, tocmai atunci se schimba

preşedinţia UE, care aparţinea Portugaliei, ţară care ne era extrem de favorabilă, trebuia să

începem primul an foarte tare, dar pentru aceasta trebuia găsit un prim-ministru competent”).

A fost semnalul oficial pentru începerea operaţiunii, unul evident pentru toată lumea. Primii

miniştri au fost chiar cei ai PNŢCD, care şi-au anunţat demisia la 13 decembrie 1999, urmaţi

fiind de liberali, apoi de democraţi. Concomitent, BCCC al PNŢCD i-a retras sprijinul lui

Radu Vasile. într-un comunicat PNŢCD publicat în întreaga presă, se preciza:

Luînd act de apelul preşedintelui României, domnul Emil Constantinescu, adresat

ţării şi forţelor politice, de îmbunătăţire a actului de guvernare, miniştrii PNŢCD şi-au

prezentat demisia din portofoliile deţinute în actualul cabinet. PNŢCD consideră că, prin

alcătuirea unui nou Guvern, vom putea garanta angajarea fermă a forţelor politice ale

Coaliţiei în procesul decisiv pe calea începerii negocierilor pentru aderarea României la

Uniunea Europeană... în urma discuţiilor avute în BCCC şi luînd act de refuzul domnului

Radu Vasile de a se alătura colegilor săi din Executiv, Biroul a hotărît ridicarea sprijinului

politic acordat primului-ministru.

Refuzul premierului de a se alătura demisiei colective a colegilor săi a provocat

retragerea sprijinului politic din partea PNŢCD. Pentru observatorii superficiali, reacţia lui

Radu Vasile a părut oarecum similară celei a lui Victor Ciorbea, din martie 1998. în realitate,

doar aparenţele erau similare, situaţia constituţională şi raporturile din coaliţie, dar mai ales

din interiorul CDR şi al partidului din care făcea parte primul-ministru, fiind total diferite.

După începerea manevrelor, premierul a anunţat că este hotărît să nu demisioneze. Vasile

contesta însăşi constituţionalitatea demersului care se petrecea sub ochii uimiţi ai opiniei

publice. în aceeaşi zi, el a dat o declaraţie în care (amintind şi declaraţiile de apreciere la

adresa guvernului din partea primului-ministru al Marii Britanii, Tony Blair) se spunea: ...anunţ că nu-mi voi prezenta demisia în nici un fel şi cer, în mod explicit, ca, ţării şi mie personal,

preşedintele României sau celelalte forţe politice să explice de ce se urmăreşte demiterea guvernului

Radu Vasile, ce se urmăreşte prin acest lucru, care sînt acuzele care i se aduc, ce se află în spatele

acestor acuze şi, de fapt, unde se doreşte să se ajungă. ...cei care au declanşat această criză artificială,

pe care o consider o mineriadă politică, să dea explicaţii naţiunii şi să spună pentru ce s-a ajuns la o astfel

de situaţie, blamată de întreaga lume, pentru ce trebuie s-o luăm de la capăt cu conflicte în interiorul şi în

afara puterii ? Ce se doreşte, de fapt, pentru România ?... Ca urmare, aştept decizia Parlamentului. Eu, ca

persoană fizică şi ca prim-ministru al României, nu demisionez, din motive pur şi simplu morale

(„Preşedinţia a pus tunurile pe premier avîndu-i ca servanţi pe membrii aripii ţărăniste Galbeni-Opriş. Radu

Vasile nu cedează şi cere explicaţii. Pe viaţă şi pe moarte. Premierul a acuzat Preşedinţia de «mineriadă

politică»", Ziua, 14 decembrie 1999).

Cu toate acestea, preşedintele Constantinescu 1-a revocat din funcţie pe Radu Vasile,

numindu-1 premier interimar pe ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale, Alexandru Athanasiu.

Demersul preşedinţiei a fost motivat astfel: ...Preşedintele României a constatat că în acest moment primul-ministru Radu Vasile se află în

imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile datorită demisiei majorităţii membrilor guvernului, ceea ce

pune guvernul în imposibilitatea de a funcţiona. În acelaşi timp, preşedintele României a luat act de

faptul că toate partidele din coaliţia guvernamentală, care au fost consultate, în conformitate cu art. 102

din Constituţie, cu ocazia desemnării domnului Radu Vasile în calitate de prim-ministru, i-au retras

acestuia sprijinul politic. În această situaţie, în baza art. 106, al. 2, coroborat cu art. 105 din Constituţia

României, preşedintele României 1-a revocat din funcţie pe domnul Radu Vasile prin decretul nr.

426/13 decembrie 1999.

Articolele din Constituţie invocate de preşedintele Constantinescu se refereau fie la

procedura învestiturii (făcută prin consultarea partidelor majoritare sau reprezentate în

Parlament), fie la cazurile de încetare a funcţiei de „membru al guvernului”, dar, în nici un

caz, la dreptul constituţional al preşedintelui de a-1 demite pe primul-ministru [Constituţia

României, Art. 102 („învestitura”), al. 1 spune: „Preşedintele României desemnează un

candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea

absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în

Parlament". Art. 105 („încetarea funcţiei de membru al Guvernului) prevede: „Funcţia de

membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor

electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de

lege". Iar Art. 106 („Primul-ministru"), al. 2 spune: „Dacă primul-ministru se află într-una din

situaţiile prevăzute la articolul 105 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile,

Preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar,

pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, pînă la formarea noului Guvern. Interimatul,

pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia

activitatea în Guvern”]. Primul-ministru Vasile invoca în mod corect Constituţia, în

prevederile ei explicite cu privire la încetarea mandatului, care arătau că singura instituţie

abilitată s-o facă era Parlamentul [Constituţia României, Art. 109 („încetarea mandatului”), al.

2: „Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-

ministru se află într-una din situaţiile prevăzute în articolul 105 ori este în imposibilitatea de

a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile”]. Toată această echilibristică pe marginea legii

fundamentale nu a făcut decît să ofere opoziţiei artileria grea pentru a torpila instituţia

prezidenţială şi coaliţia, în particular partidele din CDR, în special PNŢCD. într-o conferinţă

de presă susţinută la 14 decembrie, Ion Iliescu a declarat că decretul prezidenţial prin care

premierul fusese demis era anticonstituţional. în acelaşi timp, grupul PDSR din Senat s-a

retras de la şedinţe, anunţînd că nu va mai reveni decît în momentul intrării în legalitate a

guvernului. Bineînţeles, principalul partid de opoziţie a cerut alegeri anticipate. Nu mai era

nevoie de mineriade pentru a-i submina pe cei de la putere, un joc democratic inteligent, bazat

pe invocarea procedurilor constituţionale şi legale era suficient. Pentru opinia publică părea

din ce în ce mai clar că opoziţia este adevărata apărătoare a statului de drept şi a legii

fundamentale a statului.

Între timp, presa relata amuzată despre existenţa la Palatul Victoria a „doi prim-

miniştri”, Vasile şi Athanasiu, care nu s-au putut abţine şi s-au angajat în ironii reciproce. Cel

mai cîştigat a fost PDSR-ul care, prin reprezentanţii săi, a făcut declaraţii cu privire la faptul

că ţara se afla în criză, fiind „într-o situaţie de vulnerabilitate”. Prim-vicepreşedintele PDSR,

Adrian Năstase, a admis totuşi că partidul său nu va declanşa procedura de suspendare din

funcţie a preşedintelui Constantinescu, deoarece demersul ar fi putut avea consecinţe

incalculabile. Consecinţele negative n-au încetat însă să apară: la Washington, D.C., adjunctul

purtătorului de cuvînt al Departamentului de Stat al SUA, James Foley, a declarat că există „o

confuzie considerabilă” la Bucureşti, în condiţiile în care primul-ministru nu a demisionat, iar

preşedintele României numise deja un prim-ministru interimar. Presa internaţională a

consemnat sec că Radu Vasile era „ţapul ispăşitor” al unei „coaliţii nepopulare”.

După ce a fost convins să nu mai atace decretul prezidenţial la Curtea Constituţională,

Vasile a anunţat, tot la 14 decembrie 1999, că a pus bazele Grupului Popular din PNŢCD.

Ulterior, acest grup va sciziona din PNŢCD, pentru a forma un Partid Popular. Ca şi Victor

Ciorbea, care a fost puternic afectat de modul în care a fost trădat de toţi, dar mai ales de

partenerii de coaliţie, de propriul partid şi de preşedintele Constantinescu, făcîndu-şi pînă la

urmă propriul partid (ANCD), şi Radu Vasile s-a supărat, formînd un alt partid. Din aceste

„supărări" şi neînţelegeri au rezultat trei partide slabe. Lipsa de responsabilitate avea să se

răzbune peste un an, cînd electoratul va sancţiona extrem de dur CDR sau, mai bine zis, ceea

ce avea să rămînă din ea.

Demisia lui Radu Vasile a venit abia pe 17 decembrie 1999, cînd începuseră deja

tatonările pentru un nou premier. Presa a vehiculat mai multe nume de politicieni ţărănişti

(Mircea Ciumara, Ulm Spineanu, Constantin Dudu Ionescu), dar preferatul preşedintelui

Constantinescu era Radu Sârbu. Preşedintele FPS era însă un politician a cărui autoritate nu

era recunoscută la nivel central în PNŢCD, un manager deja contestat de presă şi de opoziţie

pentru afacerile dubioase din privatizare, dar şi pentru menţinerea unui ritm lent al

privatizării. Despre Sârbu se spunea că este „puşculiţa” pentru viitoarele alegeri. PNŢCD 1-a

refuzat pe Sârbu, considerat drept un alt Radu Vasile. Singurul om politic asupra căruia exista

un acord în PNŢCD era tînărul ţărănist Constantin Dudu Ionescu, cel care se făcuse remarcat

(ca proaspăt ministru de Interne) în timpul celei de-a şasea mineriade, din februarie 1999.

„Eroul de la Stoeneşti” era unul dintre cei mai integri miniştri, despre care nu existaseră

niciodată acuze de corupţie sau de promovare.

Ce fel de sistem partidist?*

Rezultatele alegerilor parlamentare din 2004 au avut ca rezultat o nouă răsturnare

politică, cea de-a treia de până acum, fără discuţie importantă pentru dinamica vieţii politice

româneşti şi, totodată, interesantă pentru analiştii domeniului. Dincolo însă de efectul său

politic, recentul scrutin ne furnizează materia primă necesară a supune investigaţiei un alt

domeniu cel puţin la fel de important, anume configuraţia partidistă postelectorală. Este ceea

ce îşi propune demersul de faţă, utilizând pentru aceasta o metodă recunoscută în ştiinţele

politice - numărul efectiv de partide [indicele N - Formula de calcul utilizată este N=1/Σpi2].

În mod firesc, voi începe cu calcularea numărului efectiv de partide pentru noua

situaţie, operaţiune, după cum se va vedea, nu tocmai lipsită de dificultăţi. În general, acestea

sunt specifice cazurilor în care avem de-a face şi cu coaliţii de partide, trebuind a stabili în cel

fel le vom număra, iar România este un astfel de caz. Soluţia propusă de Arend Lijphart,

anume realizarea mediei dintre numerele efective de partide obţinute, o dată, ca şi când

partidele aliate ar fi partide independente şi, a doua oară, ca partide unitare, deşi una

rezonabilă, nu este întotdeauna cea mai fericită, cum chiar autorul citat o admite. În opinia

mea, decisiv este criteriul comportamentul grupurilor reprezentate în parlament, criteriu pe

care îl aplic pentru numărarea coaliţiilor de partide. Totuşi, pentru comparaţie, voi utiliza şi

soluţia Lijphart. Pe de altă parte, în cazul parlamentelor simetrice şi congruente, este legitim

să stabilim valoarea indicelui N numai pe baza compoziţiei partizane a uneia dintre camere,

metodă care are avantajul de a simplifica calculele. România are un astfel de parlament, însă

rolul pe care îl joacă grupul minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor în această

legislatură mă determină să iau în calcul, de astă dată, compoziţia partizană a ambelor camere

parlamentare, cu precizarea că voi trata acest grup ca un unic partid.

Odată stabilite aceste convenţii metodologice, să purcedem la stabilirea numărului

efectiv de partid, pornind de la rezultatele scrutinului parlamentar din noiembrie 2004. Cum

bine se ştie, pe prima poziţie s-a situat Uniunea Naţională PSD+PUR, care a obţinut 37,17%

din voturi pentru Senat şi 36,80% pentru Camera Deputaţilor, iar locul al doilea a revenit

Alianţei „Dreptate şi Adevăr” PNL-PD cu 31,81% pentru Senat şi 31,49% pentru Camera

Deputaţilor. Alte două formaţiuni politice s-au calificat în parlament, dar la mare distanţă de

primele: PRM – 13,65%, respectiv 13,0% şi UDMR – 6,23%, respectiv 6,20%. Să privim mai

îndeaproape această configuraţie partidistă.

* Alexandru Radu, articol publicat în Sfera politicii,2005.

Pe baza votului popular, ca urmare, în principal, a efectului magnitudinii şi pragului

electoral, fiecare din cele patru formaţiuni parlamentare a suferit o apreciere a numărului de

mandate comparativ cu voturile obţinute, situată între 4% şi 1%. În plus, 18 organizaţii ale

cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, au obţinut, prin

efectul legii electorale, câte un loc în Camera Deputaţilor. Astfel, structura partizană a

parlamentul rezultat din alegeri este cea redată mai jos.

Camera Deputaţilor – structura partizană cu 5 partide∗

Mandate Nr. abs. %

Uniunea Naţională PSD+PUR 132 39,76 Alianţa „D.A.” PNL-PD 112 33,73 PRM 48 14,46 UDMR 22 6,63 Minorităţi 18 5,42 Total 332 100

Senat – structura partizană cu 4 partide

Mandate Nr. abs. %

Uniunea Naţională PSD+PUR 57 41,61 Alianţa „D.A.” PNL-PD 49 35,77 PRM 21 15,33 UDMR 10 7,30 Total 137 100

Dacă calculăm numărul efectiv de partide raportat la această distribuţie parlamentară a

mandatelor, vom obţine următoarele valori: N=3,34 partide efective pentru Camera

Deputaţilor, respectiv N=3,03 partide efective pentru Senat, adică o medie de 3,19 unităţi.

Precizez că, aşa cum am anunţat, am considerat cei 18 deputaţi ai minorităţilor naţionale ca un

grup politic unic. Dar chiar dacă aş fi trata fiecare dintre aceşti deputaţi ca reprezentând câte

un partid, situaţia nu s-ar fi schimbat radical [în acest caz, NC=3,37 iar NP=3,20].

Dar această distribuţie a mandatelor nu este decât teoretică; la fel şi indicele N astfel

calculat. În realitate, lucrurile stau diferit. Mai întâi, numărul partidelor parlamentare este mai

ridicat: la Senat sunt 5 partide politice, iar la Cameră numărul lor este de 6, plus grupul

minorităţilor naţionale. Aceasta, pentru că, pe de-o parte, în parlament avem grupuri

parlamentare distincte pentru partidele care au compus Uniunea Naţională PSD+PUR, iar pe

de alta, Alianţa DA are grup parlamentar unic numai la Senat, în timp ce la Cameră există un

grup parlamentar al liberalilor şi un altul al democraţilor. Sub aspect statistic, situaţia este cea

redată mai jos.

∗ Fără grupul minorităţilor naţionale, PSD+PUR deţin 42,04% din totalul celor 314 mandate, Alianţa PNL-PD 35,67%, PRM are 15,29% şi UDMR 7,01%.

Camera Deputaţilor – structura partizană cu 5+2 partide∗

Mandate Nr. abs. %

PSD 113 34,04 PUR 19 5,72 PNL 64 19,28 PD 48 14,46 PRM 48 14,46 UDMR 22 6,63 Minorităţi 18 5,42 Total 332 100

Senat – structura partizană cu 4+1 partide

Mandate Nr. abs. %

PSD 46 33,58 PUR 11 8,03 Alianţa „D.A.” PNL-PD 49 35,77 PRM 21 15,33 UDMR 10 7,30 Total 137 100

Distribuţia reală a mandatelor indică o cu totul altă compoziţie partizană a

parlamentului, bazată pe alte puteri relative ale partidelor, în mod deosebit pentru Cameră.

Aici se remarcă apariţia unei disproporţii accentuate între PSD şi următorul partid – PNL, ca

şi plasarea PD la acelaşi nivel cu PRM. Cu alte cuvinte, structura camerei devine una

minoritară şi dezechilibrată. Aceasta corespunde standardelor unei formule partidiste cu partid

dominant. La Senat se păstrează echilibrul parlamentar, însă se inversează primele două

poziţii, Alianţa DA depăşind PSD cu 3 mandate (respectiv 1,73%). Pe ansamblu, avem două

camere cu structuri politice diferite, deşi provenind din acelaşi scrutin.

Calculând indicelui N în aceste condiţii, vom obţine următoarele valori. În cazul

Camerei, avem 4,88 partide efective, adică o creştere a numărului acestora cu 1,5 unităţi.

Pentru Senat, cu N=3,63 partide efective, creşterea este mai moderată, deşi importantă, de 0,5

unităţi. Făcând media, valoarea indicelui N pe întreg parlamentul ajunge la 4,26 partide

efective, adică mai mare cu puţin peste o unitate comparativ cu cazul anterior.

Totuşi, numărarea numai a grupurilor parlamentare, indiferent dacă acestea se

identifică sau nu cu unităţile politice care au concurat în alegeri, nu reprezintă răspunsul pe

care îl căutăm. Aceasta pentru că, aşa cum precizam la început, dincolo de număr, pentru

configuraţia sistemului partidist important este şi comportamentul grupurilor parlamentare, în

mod deosebit al celor care provin din unităţi politice sau electorale. Cu cuvintele lui Sartori, ar

∗ Fără grupul minorităţilor naţionale, PSD deţine 35,99% din totalul celor 314 mandate, PUR 6,05%, PNL 20,38%, PD 15,29%, PRM tot 15,29% şi UDMR 7,01%.

trebui să avem în vedere nu doar formatul sistemului, ci şi mecanica sa. Procedând în acest

fel, constatăm că, în cazul României, avem două situaţii diferite raportat la principalii doi

competitori electorali: Uniunea Naţională PSD+PUR şi Alianţa „D.A.” PNL-PD. Pe de o

parte, cu PSD în opoziţie şi PUR la guvernare, este evident că cele două partide nu acţionează

ca o alianţă politică, astfel că este justificată numărarea lor separată, ca grupuri parlamentare

distincte. De partea cealaltă, deşi constituie grupuri politice distincte la Cameră, liberalii şi

deputaţii acţionează concertat, având un comportament specific de partide aliate, şi ca atare le

vom considera un actor politic unitar, adică le vom număra o singură dată, atât la Cameră, cât

şi la Senat. În ce priveşte grupul minorităţilor naţionale din Cameră, acesta va fi numărat, în

continuare, o singură dată pentru că, aşa cum o arată practica, este un grup unitar sub aspectul

comportamentului politic. Prin urmare, structura partizană a parlamentului se modifică după

cum urmează. Camera Deputaţilor – structura partizană cu 5+1 partide∗

Mandate Nr. abs. %

PSD 113 34,04 PUR 19 5,72 Alianţa „D.A.” PNL-PD 112 33,73 PRM 48 14,46 UDMR 22 6,63 Minorităţi 18 5,42 Total 332 100

Senat – structura partizană cu 4+1 partide

Mandate Nr. abs. %

PSD 46 33,58 PUR 11 8,03 Alianţa „D.A.” PNL-PD 49 35,77 PRM 21 15,33 UDMR 10 7,30 Total 137 100

În aceste condiţii, valoarea indicelui N se menţine neschimbată pentru Senat (N=3,63),

în timp ce numărul efectiv de partide din Cameră ajunge la 4,10 unităţi, astfel că valoarea

medie a lui N este de 3,87 partide efective.

În fine, să vedem care este şi rezultatul soluţiei Lijphart, care, reamintesc, presupune

calcularea a două numere efective de partide, unul ca rezultat al numărării PSD şi PUR, pe de-

o parte, şi PNL şi PD, pe de altă parte, ca partide unitare, celălalt numărând grupurile

parlamentare de facto din Cameră şi Senat, şi realizarea mediei acestor două numere.

∗ Fără grupul minorităţilor naţionale, PSD+PUR deţin 42,04% din totalul celor 314 mandate, Alianţa PNL-PD 35,67%, PRM are 15,29% şi UDMR 7,01%.

Rezultatul este 4,11 partide efective pentru Cameră, 3,33 partide efective pentru Senat, adică

o valoare mediană, pentru întreg Parlamentul, de 3,72 partide efective.

Rezumând, avem patru seturi de valori ale indicelui N pentru configuraţia partidistă

postelectorală, calculate în tot atâtea moduri.

Valorile indicelui N

N Cameră 3,34 4,88 4,10 4,11 Senat 3.03 3,63 3,63 3,33 Parlament 3,19 4,26 3,87 3,72

Din raţiunile amintite mai sus, voi reţine ca valid cel de al treilea set de valori N, cu

menţiunea că şi soluţia Lijphart, cu valori similare, poate fi una rezonabilă. Aşadar, după

scrutinul din 2004, sistemul de partide românesc numără 3,87 partide efective.

Odată stabilită valoarea indicelui N, pasul firesc este acela de a întregii tabloul

evoluţiei numărului efectiv de partide pentru întreaga perioadă comunistă. Utilizând aceleaşi

convenţii metodologice, obţinem următoarea dinamică.

N

C S P 1990 2,01 1,63 1,82 1992 4,42 4,75 4,58 1996 3,94 3,84 3,89 2000 3,54 3,23 3,38 2004 4,10 3,63 3,87 Media 3,60 3,42 3,51

Cu o valoare medie a indicelui N, pentru perioada 1990-2004, de 3,51 partide efective,

România îşi menţine poziţia pe harta democraţiilor contemporane, plasându-se aproape de

Cehia şi între Franţa şi Islanda, ceea ce nu reprezintă o surpriză.

În schimb, se remarcă imediat creşterea indicelui N pentru 2004 cu 0,5 partide efective

comparativ cu anul 2000 şi plasarea lui la nivelul anului 1996. Teoretic, strict din perspectiva

numărului de partide efective, ar părea că sistemul partidist se reîntoarce la formula din 1996.

Să vedem însă dacă şi în ce măsură configuraţia partidistă din 2004 reprezintă o întoarcere la

cea din 1996.

În urma alegerilor din 1996, prima formaţiune parlamentară de atunci, CDR, a câştigat

35,57% din mandatele Camerei şi 37,07% din mandatele Senatului, adică o medie de 36,32%,

în timp ce cea de-a doua, PDSR, şi-a adjudecat 26,53% din locurile Camerei, respectiv

28,67% din cele ale Senatului, ceea ce însemna o medie de 27,60%. Ponderea lor cumulată pe

ansamblul parlamentului era de 63,92%, în timp ce diferenţa se situa la 8,72 procente. Aceste

cifre indică o poziţionare a sistemului de partide în limitele multipartidismului cu partid

dominant, chiar dacă nu la standardele categoriei. În toamna lui 2004, rezultatul confruntării

parlamentare dintre Alianţa „D.A.” şi Uniunea Naţională PSD+PUR a pus în evidenţă o

tendinţă dualistă a sistemului, situaţie politică inedită pentru România postcomunistă. Într-

adevăr, spre deosebire de precedentele scrutine parlamentare, în 2004 cetăţenii şi-au împărţit

voturile în mod cvasi-egal între două formaţiuni relativ puternice. În parlament, ponderea

cumulată a primelor două formaţiuni a crescut la 68,56%, în paralel cu reducerea diferenţei

dintre ele la 1,25%. Aşadar, dacă în 1996 regula sistemică era cea a partidului dominant,

consolidată de rezultatul alegerilor din 2000, în 2004 regula sistemică este cea a echilibrului

scenei politice. Totuşi, formatul multipartidist a fost reprodus de ultimele alegeri. În fapt, ceea

ce aduce nou scrutinul din 2004 este o amplificare importantă a ponderii celei de a doua forţe

politice, adică o echilibrare a scenei politice multipartidiste, şi nu restructurarea acesteia.

Cu cuvintele lui Cristian Pîrvulescu, tendinţa sistemului de partide este „de la un sistem de

multipartid cu partid dominant la un sistem multipartid bipolarizat” [C. Pîrvulescu, în „Sfera

politicii”, nr. 110-11, 2004].

Concluzia de mai sus poate fi privită şi ca un răspuns la polemica academică cu

Cristian Preda [Vezi A. Radu, Despre sistemul de partide românesc, în „Sfera politicii”, nr.

108, 2004], legată de dinamica sistemului de partide din România postcomunistă. Reamintesc,

pe scurt, că, analizând configuraţia partidistă din perioada 1990-2000, Preda ajungea la

concluzia instabilităţii dramatice a sistemului partidist [Pentru amănunte, vezi C. Preda,

România postcomunistă şi România interbelică, Bucureşti, Editura Meridiane, 2002 sau

Sistemul de partide şi familiile politice din România postcomunistă, în J.-M. De Waele,

Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, Bucureşti, Editura Humanitas,

2003], în timp ce opinia mea era una mai moderată, apreciind că, după, 1992, se face simţită o

tendinţă de ameliorare a configuraţiei partidiste, marcată de scăderea constantă a valorii

indicelui N. Tot atunci, mă pronunţam pentru amânarea verdictului până după alegerile

parlamentare de la sfârşitul lui 2004, cel de al cincilea începând din 1990. Oarecum

paradoxal, rezultatul scrutinului pare să ne dea dreptate amândurora, căci, pe d-o parte,

formatul multipartidist este conservat, dar, pe de alta, valoarea indicelui N creşte cu 0,5

partide efective. Totuşi, bipolarizarea multipartidismului este, în opinia mea, un argument în

favoarea consolidării sistemului partidist românesc.

În fine, fără a o dezvolta acum, cred că problematica dinamicii sistemului de partide

necesită a fi abordată şi dintr-o altă perspectivă, complementară celei pe care aş numi-o

clasică. Despre ce este vorba. Am văzut că în calcularea indicelui N trebuie ţinut cont de

comportamentul postelectoral al partidelor ce compun coaliţiile participante în alegeri.

Dincolo de dificultăţile metodologice generate, nu putem ignora faptul că, în realitate,

sistemul partidist românesc este unul structurat pe două niveluri: cel al coaliţiilor/alianţelor de

partide, pe de-o parte, şi cel al partidelor/grupurilor parlamentare propriu-zise. Situaţia este

specifică practic întregii perioade postcomuniste, căci, cu excepţia anului 1990, cel puţin unul

dintre competitorii principali ai alegerilor parlamentare din România a fost o coaliţie de

partide, caracteristică pe care George Voicu o numeşte „defect” al sistemului partidist [Vezi

G. Voicu, Pluripartidismul o teorie a democraţiei, Bucureşti, Editura ALL, 1998] şi care, în

esenţă, este principala cauză a multipartidismului sistemului. Mai mult, „defectul de coaliţie”

reprezintă o regulă a organizării partidiste din Europa estică, fiind întâlnită, sub formule

diferite, atât ţările postcomuniste a căror evoluţie este considerată ca fiind stabilă, cât şi în

cazul celor cu un grad mai ridicat de instabilitate. Ca atare, mi se pare necesară chestionarea

modului în care tipologiile clasice, generate de experienţa ţărilor occidentale, sunt adecvate

realităţilor partidiste din ţările estice. Aşa cum o arată experienţa acestor ţări în general, a

României în particular, care deja au parcurs un număr suficient de alegeri, se conturează

formule partidiste specifice în raport cu cele occidentale.

Capitolul V – Aspecte sociale

Drumul către putere al tehnocraţiei industriale*

Tehnocraţia industrială a fost principalul beneficiar al revoluţiei din decembrie, dar,

pentru a ajunge la acest rezultat a avut de parcurs un drum şi lung şi anevoios. A trebuit mai

întâi să pregătească revoluţia, creând o ideologie alternativă la cea a conducerii societăţii de

către avangarda politică a clasei muncitoare. A trebuit să atragă administraţia de partea sa, şi a

făcut asta în mare măsură pătrunzând pur şi simplu în administraţie şi preluând o parte din

poziţiile cheie din rândul acesteia. Revoluţia i-a adus eliberarea de sub dominaţia birocraţiei

politice a partidului comunist, dar, cu asta, problemele tehnocraţiei industriale nu s-au rezolvat.

Pentru că abia scăpase de sub un control politic şi s-a văzut ameninţată de un altul, de data asta

în numele revoluţiei. Desfiinţarea Consiliilor din întreprinderi ale FSN a fost momentul când,

în sfârşit, tehnocraţia industrială a ieşit de sub orice control politic, ba dimpotrivă, a fost în

stare ea însăşi să formuleze şi să promoveze decizii politice dintre cele mai importante. Dar

sistemul de putere nu a ajuns să se formeze şi să se stabilizeze decât mai târziu, abia arunci

când tehnocraţia a pus la punct modalităţile de cooperare cu sistemul administrativ. A durat

destul de mult până când toată lumea s-a convins că o asemenea cooperare este absolut

indispensabilă.

In vara lui 1990, tehnocraţia industrială depăşise deja cea mai mare problemă pe care

o avusese după revoluţie: contestarea puterii ei chiar în întreprinderea industrială. Iniţial,

această contestare venise din partea revoluţionarilor, care se organizaseră politic. Ulterior, a

venit din partea sindicatelor. Sindicatele, care s-au reorganizat după revoluţie, au pornit imediat

atacul asupra conducerii tehnice şi administrative a întreprinderilor şi instituţiilor. Printr-un fel

de instinct de conducător, liderii sindicali au înţeles foarte repede că ei şi organizaţiile lor nu vor

supravieţui, iar oamenii nu-i vor urma dacă nu vor identifica rapid un adversar şi încă unul care

poate fi înfrânt. Iniţial, l-au identificat în conducerile întreprinderilor. A contribuit la asta şi

* Vladimir Pasti, România în tranziţie. Căderea în viitor, Bucureşti, Ed. Nemira, 1995.

tendinţa generală de după revoluţie de a schimba cât mai mulţi conducători şi resentimentele

faţă de autoritatea exercitată în vechiul regim şi veleităţile unor contracandidaţi la funcţiile de

conducere. In primele luni de după revoluţie, manevrând grupuri mai largi sau mai restrânse de

muncitori, dar întotdeauna gălăgioase şi agresive, liderii sindicali au reuşit să schimbe uneori

mai multe rânduri de manageri şi, în paralel, să obţină spectaculoase măriri de salarii, sporuri

de toate felurile, reduceri ale timpului de muncă etc. A durat aproape un an până când

raporturile dintre manageriat şi sindicate să ajungă la un echilibru, iar sindicatele să-şi modifice

ţinta dinspre conducerile întreprinderilor către administraţia centrală, adică, mai direct spus,

către guvern. O atare deplasare a mai fost favorizată şi de eforturile partidelor politice din

opoziţie de a valorifica în favoarea lor potenţialul de presiune şi propagandistic al mişcării

sindicale, precum şi organizarea treptată a sindicatelor la nivel naţional. Conducerile fede-

raţiilor şi confederaţiilor sindicale trebuiau să preia lupta la nivelul lor pentru a-şi justifica

utilitatea, iar ele nu aveau un manageriat cu care să se înfrunte. Aşa că s-au înfruntat direct cu

guvernul, iar cererile şi revendicările lor au luat rapid forma unor elemente de politică

economică sau socială. Iar uneori, chiar o formă politică directă. Cu toate că în această fază

sistemul de putere era doar în construcţie, tehnocraţia putea deja să influenţeze semnificativ

deciziile de natură politică prin intermediul „cerinţelor tehnice" ale producţiei. De fapt, în

această perioadă de improvizaţie a conducerii şi utilizării puterii s-au format cele două

instrumente principale prin care tehnocraţia modelează deciziile administrative şi politice.

Prima o reprezintă ameninţarea pe care rezultatele economice ale activităţii sale o pot avea la

adresa stabilităţii macroeconomice. România a trebuit să treacă printr-o criză economică gravă

pentru ca un asemenea mecanism să fie până la urmă pus la punct. Cea de a doua constă în

ameninţarea cu pericolul consecinţelor sociale ale unor decizii economice şi politice ce par a fi

recomandabile la un moment dat. Astfel, prima mare victorie obţinută de tehnocraţie a fost

„liberalizarea preţurilor” din toamna lui 1990. Liberalizarea preţurilor a fost un nume

reformist cu care a fost botezat un proces, altfel destul de cunoscut românilor sub numele de

„creşterea preţurilor”. După mai mult de jumătate de an de măriri de salarii, reduceri ale

timpului de muncă, scădere a productivităţii muncii şi prost management, singurul mod prin

care întreprinderile industriale mai puteau să-şi continue activitatea era să-şi mărească preţurile.

Teoretic, liberalizarea preţurilor era considerată a fi un pas înainte în punerea în mişcare a

mecanismelor autonome ale pieţei. Preţurile, se afirma, ar urma să fie stabilite pe baza

raporturilor dintre cerere şi ofertă. Această ecuaţie de manual era însă, cel puţin pentru

economia românească, cu totul irealistă, pentru că majoritatea întreprinderilor producătoare

aveau un monopol de piaţă, ca urmare a modului de structurare a industriei în economia

socialistă. A doua mare victorie a reprezentat-o crearea acelui mecanism nou de subvenţionare

nelimitată, prin intermediul creditelor bancare. Acest mecanism era, din punctul de vedere al

tehnocraţiei, superior celui de subvenţionare de la buget - deşi şi acesta a fost păstrat pentru

unele industrii şi pentru agricultură încă o vreme îndelungată şi, parţial mai există şi acum, deşi

nu oficial - pentru că înlătura controlul administraţiei asupra destinaţiei subvenţiilor. În sfârşit,

al treilea mare succes al tehnocraţiei în determinarea deciziilor de politică economică 1-a

reprezentat blocajul financiar. Blocajul financiar a dovedit că, în momentul în care tehnocraţia

ia decizia de a nu respecta regulile economice stabilite de administraţie, aceasta din urmă nu are

altă posibilitate decât să schimbe regulile. Una dintre reguli este că un cumpărător trebuie să

plătească bunul sau serviciul pe care îl cumpără. Administraţia, cu tot aparatul ei legislativ şi

instituţional, este garantul respectării acestei reguli. Atunci când întreprinderile au refuzat pur şi

simplu să plătească, încălcând în masă regula care părea elementară, administraţia nu a avut

încotro şi a acceptat această nouă regulă a jocului: când întreprinderile nu plătesc, plăteşte

administraţia, sau, mai exact, administraţia pune naţiunea să plătească. Când n-au mai vrut, sau

n-au mai putut plăti, întreprinderilor li s-au şters datoriile şi li s-au dat alţi bani ca să plătească

salariile - pentru a asigura stabilitatea socială - şi pentru a continua producţia până la

următorul blocaj financiar. în cei cinci ani care au trecut de la revoluţie au fost trei blocaje

financiare şi toate au fost rezolvate după aceeaşi reţetă.

Aceste victorii, ca şi multe altele, mai mărunte, au dovedit încetul cu încetul că

tehnocraţia industrială poate domina deciziile, prin intermediul administraţiei şi al guvernului

fără să fie nevoită să preia direct conducerea economiei şi a ţării. Dar, a durat un timp până a

fost învăţată această lecţie şi, mai ales, pînă s-au pus la punct noile mecanisme de comunicare

dintre tehnocraţie şi administraţie.

Căci principalul handicap al tehnocraţiei în gestionarea puterii este lipsa ei de unitate.

Comunismul reuşise să asigure o unitate a tehnocraţiei, dar o făcuse prin subordonarea comună

a acesteia, birocraţiei politice şi administraţiei (ministerele economice), ca şi prin faptul că

toată economia suporta efectele negative ale unor decizii politice. Revoluţia şi reformele care i-

au urmat au desfiinţat aceste dependenţe, dar au fărâmiţat tehnocraţia. O vreme, aceste circuite

au tins să se refacă, tehnocraţia încercând să-şi formeze o nouă unitate la nivel administrativ,

utilizând birocraţia ministerială pentru asta. De aceea, atunci când legea privind societăţile

comerciale a încercat să destrame legăturile de tip birocratic dintre ministere şi centrale, pe de o

parte, şi întreprinderile industriale, pe de altă parte, de opus s-a opus nu numai „birocraţia con-

servatoare” din ministere, dar s-au opus şi conducerile întreprinderilor. Se părea că asistăm la

reluarea unei anecdotici suprarealiste, care a fost pusă pe seama unor stereotipii culturale:

conducerile întreprinderilor vor să fie subordonate administrativ pentru că nu sunt în stare

sau nu ştiu să-şi rezolve singure problemele. în realitate, nici nu se putea, câtă vreme industria

în ansamblul ei nu putea supravieţui fără o redistribuire în favoarea ei, la nivel centralizat, a

resurselor naţionale.

În paralel, a avut loc un alt proces care avea să influenţeze decisiv sistemul de putere: o

schimbare a raporturilor între elitele industriale. în perioada de dezvoltare industrială a anilor

şaptezeci, s-a format o elită a tehnocraţiei industriale care, mai târziu, a reprezentat nucleul

opoziţiei faţă de Ceauşescu şi politicile economice ale acestuia şi principalul purtător al

ideologiei alternative care a delegitimat sistemul de putere comunist. Această elită era alcătuită

din tehnocraţia care se afla cel mai aproape de tehnologiile de vârf. Era dominată de ingineri şi

se afla concentrată, pe de o parte, în institutele de cercetare şi proiectare, iar, pe de altă parte, în

acele insule tehnologic mai avansate, care erau centrele de calcul, sau unele întreprinderi mai

noi, de tipul Oltcit, sau legate de ceea ce pentru industria românească reprezenta tehnologii

înalte (high-tech), ca industria aviatică, tehnologiile nucleare etc. Perioada postrevoluţionară a

adus după ea distrugerea acestei elite. Criza economică care s-a agravat începând din 1990 a

afectat în primul rând cercetarea ştiinţifică şi proiectarea, care au fost practic desfiinţate, şi

întreprinderile cu o tehnicitate ridicată a producţiei, care şi-au pierdut pieţele pentru produsele

lor. Criza economică şi lipsa oricărei politici guvernamentale orientate spre zonele industriale

avansate tehnologic, a condus practic la dispariţia acestei elite, ca urmare a lipsei ei de

competitivitate economică din bătălia pentru putere. Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică

românească, puternică în perioada prerevoluţionară tocmai pentru că era separată de producţie

prin finanţarea ei forţată administrativ, a devenit victima tocmai a acestei separări. Ultima ei

victorie - finanţarea unui minim de menţinere în funcţiune, printr-o contribuţie unitară de unu la

sută din întreaga activitate industrială, redistribuită apoi de la bugetul naţional - a însemnat şi

condamnarea ei la situaţia de simplă anexă, lipsită de putere şi funcţie industrială reală a unei

industrii care îşi asigura supravieţuirea prin consumul excesiv fie de materii prime, fie de

energie, fie de forţă de muncă, dar, oricum, indiferentă la progresul tehnologic. Crearea,

începând din 1992, a unui Minister al Ştiinţei şi Tehnologiei, departe de a-i reface situaţia

privilegiată prerevoluţionară prin cuplarea cu administraţia, a transformat-o definitiv într-o

activitate periferică, de tipul culturii sau protecţiei mediului înconjurător. Pe de altă parte, criza

a provocat emergenţa unei alte elite industriale, definite în funcţie de puterea economică şi

financiară a întreprinderilor sau de gravitatea problemelor sociale cu care pot ameninţa

societatea sau sistemul politic, de tipul Văii Jiului sau Reşiţei. Evident, în centrul acestora se

află industria grea şi cea petrochimică, sau, altfel spus, marii coloşi industriali. Managerii

acestora formează noua elită industrială a României şi ei au preluat rolul de conducători ai

tehnocraţiei. Drumul lor către putere nu a fost deloc simplu. A durat doi ani şi a necesitat

câştigarea mai multor bătălii economice şi politice.

Înlăturarea elitei umaniste

A trebuit, pentru asta, să înlăture mai mulţi concurenţi, unii potenţiali, alţii deja instalaţi

la putere. Imediat după revoluţie, principala elită care s-a apropiat de putere a fost elita

intelectuală a lumii cultural-artistice româneşti. Dintre toate elitele, cea umanistă avea cel mai

mare acces la mass-media şi opinia publică internaţională, mulţi dintre ei fiind cunoscuţi nu

numai în ţară, dar şi peste hotare. Atât numele cât şi figurile unora erau cunoscute populaţiei,

iar din rândurile lor se desprinse-seră unii dintre cei mai mediatizaţi disidenţi sau opozanţi

faţă de Ceauşescu. în timpul revoluţiei jucaseră un rol important în mobilizarea maselor şi,

apoi, prin apariţiile la televiziune, în orientarea lor. Şi, în plus, dispuneau de avantajul unui

precedent, succesul Forumului Cetăţenesc din Cehoslovacia, care a adus la putere tocmai

această intelectualitate şi care părea să se constituie într-un model general al traseului

revoluţiilor anticomuniste.

În ciuda tuturor acestor atuuri, relativ uşor de valorificat în bătălia politică, totuşi,

intelectualitatea culturală nu a reprezentat un adversar serios pentru tehnocraţia industrială.

Trebuie precizat din capul locului că elita umanistă nu avea nici un fel de înţelegere a

problemelor economice şi, în general, s-a arătat din capul locului dispusă să ignore, ba chiar

să sacrifice sistemul industrial românesc, cu tehnocraţia lui cu tot. Era purtătoarea unei

ideologii de-a dreptul naive cu privire la rosturile revoluţiei române şi la modul în care ar

putea fi valorificată, inclusiv în ceea ce priveşte orientarea evoluţiei în continuare a ţării. Prin

însăşi natura profesiei şi activităţii lor, membrii acestei elite au sesizat criza României

prerevoluţionare mai ales ca pe o criză umană şi morală şi au resimţit mai puternic decât alte

categorii sociale alienarea pe care o produsese regimul comunist. După revoluţie, au rămas în

continuare ancoraţi în aceeaşi problematică şi, aproape fără să-şi dea seama, în limitele

acesteia. Au fost principalii promotori ai tuturor schimbărilor care se refereau la drepturile

omului şi la promovarea libertăţilor individuale, dar au ignorat complet faptul că puterea reală

se află acolo unde sunt concentrate resursele, adică în economie, în general, şi în industrie, în

special. Pentru tehnocraţie şi pentru reprezentanţii ei politici, preocupaţi cu prioritate de

problemele economice şi de administrarea în continuare a ţării, o asemenea problematică era

neimportantă, dar schimbările propuse nu aveau cum să strice. Erau chiar avantajos de făcut. Pe

de o parte, erau luate foarte în serios de Occident, ca un semnal de schimbare, iar, pe de altă

parte, menţineau o tensiune şi un ritm ale schimbărilor, ambele necesare. Iar, câtă vreme elita

umanistă se preocupa mai ales de asemenea probleme, ea însăşi rămânea inofensivă, în ciuda

hotărârii cu care s-a lansat, încă din primele zile de după revoluţie, în bătălia pentru preluarea

controlului puterii politice şi înlăturarea grupării conduse de Ion Iliescu care, la urma urmei,

reprezenta tocmai interesele politice ale tehnocraţiei. Dar, tot elita umanistă a mai fost şi

promotoarea unei alte direcţii a schimbării. Considera că revoluţia înseamnă în primul rând o

transformare morală şi se purta faţă de ea mai degrabă ca faţă de o nouă religie decât ca un

prilej de reorganizare a societăţii, economiei şi relaţiilor internaţionale. De altfel, cel puţin unii

dintre reprezentanţii ei s-au apropiat rapid de un soi de misticism politic, extrem de

neproductiv. Ideologia naivă pe care o promovau, influenţată de filozofiile speculative ale

începutului de secol, îi făcea să considere că, după jumătate de secol de dictatură şi comunism,

România era bolnavă moral şi doar o purificare iacobină, bazată pe o autoflagelare, însoţită de

o vânătoare de vrăjitoare, ar putea elibera societatea de comunism. Comunismul însuşi era

considerat mai degrabă o maladie intelectuală decât un mod de organizare a societăţii şi a

puterii. De aceea schimbarea, era teza lor esenţială, trebuie să fie în primul rând spirituală şi

morală. Mulţi dintre ei se bucuraseră, în timpul regimului comunist, de favoruri şi privilegii şi,

în anumite perioade, avuseseră chiar funcţii importante în ierarhia comunistă. Cu atât se

simţeau acum mai înclinaţi spre duritate şi intoleranţă, ca o modalitate de a înlătura orice

îndoială legată de propria lor vindecare de comunism.

Încrederea în instituţii*

Încrederea în instituţii în societăţile postcomuniste din estul Europei a fost abordată

mai mult structural şi sincronic decât dinamic, în timp. Or, această dinamică este deosebit de

activă. Variaţia în timp a încrederii în instituţii este o dimensiune esenţială a legitimării

proceselor de reformă economică şi politică. Evidenţierea regularităţilor temporale ale

încrederii instituţionale este, în consecinţă, parte a procesului de înţelegere a legitimităţii

mecanismelor reformei postcomuniste. Acestui obiectiv îi este consacrat prezentul subcapitol,

în prima parte vom argumenta ideea că momentele de schimbare democratică majoră din viaţa

* Dumitru Sandu, Spaţiul social al tranziţiei, Iaşi, Ed. Polirom, 1999.

socială sunt însoţite de manifestarea unor fenomene de alocare a încrederii ca „dar" al

societăţii civile pentru noile instituţii democratice. Cu cât schimbările produse sunt mai

profunde şi cu cât promisiunea de schimbare democratică este de mai mare amploare, cu atât

darul de încredere este mai mare. în cea de-a doua parte a subcapitolului urmărim evidenţierea

factorilor comuni şi specifici pentru variaţia individuală a încrederii în instituţii, încrederea

interindividuală este relevată ca rădăcină pentru încrederea în instituţii.

Reconstrucţia instituţională a societăţii implică nu numai elaborarea unor acte

normative la nivel central, regional sau local. Procesul se desfăşoară pe un plan mai larg şi

include redefinirea socială a rolului instituţiilor. Anumite articulaţii ale unui astfel de proces

pot fi urmărite din perspectiva încrederii instituţionale.

Sondajele de opinie şi mass-media au contribuit substanţial la conturarea a trei tipuri de

imagini contrastante pentru cazul României anilor '90:

• instituţiile în declin de încredere cu Guvernul, ca model exemplar de evoluţie

negativă,

• instituţiile de stabilitate înalt-pozitivă, cu Armata şi Biserica drept modele

exemplar-pozitive,

• instituţiile aflate în proces de însănătoşire sub aspectul credibilităţii, cu Poliţia şi

Serviciul Român de Informaţii (SRI) ca posibile exemple relevante.

Declinul, stabilitatea înalt pozitivă şi însănătoşirea (recuperarea) sunt deci principalele

procese pe care le suportă încrederea în instituţii. Varianta evoluţiilor oscilante este una

compozită, rezultată din combinările pe termen scurt ale celor trei tendinţe menţionate. Poate

fi dată o singură explicaţie pentru toate aceste tipuri de evoluţii? Dacă răspunsul este „da”,

urmează, firesc, interogaţia asupra surselor de diferenţiere a sensului tendinţelor. Răspunsurile

sunt serios complicate, dat fiind faptul că înregistrările date de sondajele de opinie sunt, în

mod frecvent, contradictorii, cercetările sociale care să urmărească aceleaşi probleme prin

aceleaşi întrebări sunt, deocamdată, o raritate în spaţiul cercetării sociale româneşti.

Chiar în condiţii de insuficientă stabilitate a datelor de sondaj, trebuie pusă problema

explicării tendinţelor în evoluţia nivelului de încredere instituţională. Acest tip de încredere

este unul dintre punctele esenţiale de intrare în înţelegerea legitimităţii instituţiilor statale în

noul context. Gradul de încredere în stat, în instituţiile sale legislative, executive şi juridice

este o măsură a legitimităţii statului. Pentru instituţii de tipul Bisericii, unde relaţia nu este de

supra-subordonare, de dominaţie, încrederea nu mai este relevantă pentru legitimitate, ci

pentru funcţionalitatea sau performanţa instituţională.

în ansamblu, variaţia nivelului de încredere în instituţii în perioada de tranziţie postcomunistă

poate fi explicată prin:

I. COMPORTAMENT variaţii de comportament instituţional, actual sau

intenţional schimbări în modul de organizare a instituţiilor decizii instituţionale

cu impact asupra populaţiei amplitudinea schimbărilor instituţionale promise sau realizate

prin mecanisme democratice

II. PERSONALITATE variaţia imaginii publice a personalităţilor exemplare

pentru instituţia dată la nivel central şi local mod de mediatizare

decizii personale cu impact public

III. DEFINIŢIE SOCIALĂ redefinirea socială a rolului instituţiilor ce ar

trebui să facă instituţiile reevaluarea modului în care au acţionat în trecut

IV.CONTAGIUNE/CONVERSIE interdependenţa între fenomenele de

ÎNTRE SPECIILE DE ÎNCREDERE încredere de diferite tipuri

fenomene de iradiere a

încrederii fenomene de inerţie a influenţa încrederii

de la o instituţie la alta încrederii în interpersonale

aceeaşi instituţie asupra celei

instituţionale

Încrederea în guvernele post-decembriste a evoluat prin „cădere liberă” până la

alegerile din septembrie 1992 (Tabelul 3.1.). Nivelul foarte ridicat al încrederii înregistrat în

prima parte a anului 1990 nu are o explicaţie specifică acestei instituţii. Este vorba de un gen

de încredere compensatorie: neîncrederea în fosta clasă politică a comunismului atinsese

valori extrem de ridicate înainte de decembrie 1989. Lipsa de legitimitate a nomenclaturii era

foarte clară. Colapsul ceauşismului şi aducerea altor personaje în prim-planul vieţii politice au

fost însoţite de lansarea unui fenomen de încredere compensatorie generalizată - instituţională

şi neinstituţională. Logica simţului comun pare să fi fost de tipul „cei pe care i-am înlăturat au

fost atât de răi, i-am urât atât de mult, încât nu se poate ca cei care au venit/pe care i-am adus

să nu fie mai buni. În ei putem deci investi încredere”. Această încredere se conjuga în foarte

bună măsură cu optimismul societal şi individual, cu ideea că reforma democratică şi

economică se va desfăşura rapid, fără costuri sociale deosebite. Era în acelaşi timp un gen de

încredere fondatoare: noul Guvern era „dăruit” social cu un capital de încredere. La sfârşitul

anului 1991, foarte rapid deci, nivelul mediu al încrederii în Guvern se reduce aproape la

jumătate faţă de 1990. Comparaţia cu ceea ce a fost, cu cât de rău a fost regimul Ceauşescu, se

face din ce în ce mai puţin, începe să conteze ceea ce înfăptuiesc efectiv guvernanţii la nivel

central şi local, modul în care iau decizii şi sunt mediatizaţi. De la încrederea „dăruită”

compensatoriu, prin raportare la neîncrederea în fosta nomenclatură, se trecea la stadiul în

care încrederea trebuia câştigată prin propriul comportament de guvernare. între timp, rolul

Guvernului fusese redefinit social. Foarte probabil ca definiţia socială dominantă a rolului de

guvernare include ca dimensiuni esenţiale asigurarea libertăţii individuale, a ordinii, a

protecţiei şi justiţiei sociale. Neîncrederea în Guvern şi, în general, în „putere” este cu atât

mai mare, cu cât problemele locale sunt percepute ca fiind mai serioase, cu cât este mai mare

nemulţumirea în legătură cu infrastructura şi corupţia locală (Tabelul 3.2.).

Încrederea în Guvern şi în Parlament urmează o evoluţie foarte asemănătoare: după

nivelurile foarte ridicate din 1990 urmează un declin liniar până în 1992, înainte de alegeri.

După alegerile din acest an, se constată un reviriment redus al fenomenului. Din păcate, nu

dispunem de date de sondaj post-electoral pentru 1992. Oricum, între 1992 şi următoarele

alegeri din 1996, încrederea în putere, în Guvern şi în Parlament se menţine la niveluri relativ

constante. După alegerile din noiembrie 1996, marcate de victoria în alegeri a Convenţiei

Democratice din România (formaţiune politică având o puternică orientare de dreapta),

încrederea în Guvern şi în Parlament atinge niveluri foarte ridicate, comparabile cu cele din

1990. Drumul pare să fi fost similar şi pentru încrederea în Justiţie. In decursul anului 1997

însă, încrederea în instituţiile statului îşi reia tendinţa descendentă. Guvernul, spre exemplu,

cade de la nivelul de încredere de 62%, în decembrie 1996, la numai 36%, în decembrie 1997,

pentru a ajunge la un dezastruos 23%, în mai 1999.

Cele trei schimbări politice care marchează drumul încrederii în instituţii în anii '90 în

România sunt Revoluţia din decembrie 1989, alegerile din septembrie 1992 şi alegerile din

noiembrie 1996. Schimbarea din decembrie 1989 a fost receptată în planul conştiinţei publice

ca fiind fundamentală, ca o imensă deschidere de speranţe. Alegerile din 1992 nu au adus la

putere o nouă forţă politică. în schimb, alegerile din 1996 marchează un moment de ruptură.

O forţă politică de dreapta şi un nou preşedinte se instalează la putere în baza scrutinului

electoral. Încrederea fondatoare cu care noua putere era „dăruită” a fost cu atât mai mare, cu

cât schimbarea democratică a avut o mai mare amploare. În perioadele cuprinse între

momentele de schimbare revoluţionară sau electorală, încrederea nu se mai acordă fondator,

ci evaluativ, în baza unui mecanism de comparaţie între aşteptare şi ofertă. Aşteptarea iniţială

a investitorului de încredere - societatea civilă constituită în alegător - este comparată cu

oferta sau răspunsul celui investit cu încredere - Parlament, Guvern etc. Dacă oferta este sub

nivelul aşteptării, stocul de încredere se reduce.

Dezacordul dintre promisiunea electorală şi fapta de guvernare este sancţionat prin

retragerea capitalului de încredere. Sporirea, menţinerea sau retragerea stocului de încredere

se produce în corelaţie cu orizontul de aşteptare - în cât timp se scontează pe un răspuns faptic

la investiţia de încredere. Orizontul de aşteptare dominant pentru producerea efectelor

pozitive ale reformei era de aproximativ un an, în martie 1997 [Din sondajul realizat de

METROMEDIA pentru FSD în martie 1997 rezultă că 5+% dintre cei intervievaţi credeau că

programul de reformă al noului Guvern va reuşi. Dintre aceştia, 48% declarau că sunt dispuşi

să accepte sacrificii pe durata unui an de zile pentru ca reforma să reuşească]. Cum la sfârşitul

anului 1997 reforma promisă de Guvernul premierului Victor Ciorbea era departe de a fi fost

înfăptuită, retragerea încrederii civice în instituţiile puterii era o consecinţă firească.

Figura 3.2. Încrederea în Biserică, Justiţie şi Parlament. 1990-1999

Instituţiile tradiţionale, ne-reprezentative, de tipul Bisericii şi al Armatei, îşi menţin un

nivel foarte ridicat de încredere. în cazul lor acţionează, evident, alte mecanisme decât cele ale

darului fondator sau ale corectării prin comparaţie între nivelul de aşteptare civică şi oferta

instituţională. Experienţa istorică, rolul pe care astfel de instituţii l-au jucat în viaţa societăţii

respective par să fie factorul hotărâtor în structurarea încrederii. O a doua explicaţie pentru

încrederea foarte mare asociată instituţiilor tradiţionale ar putea fi nevoia socială de stabilitate,

de identificare a unor cadre de referinţă de durată, în condiţiile în care instituţiile

reprezentative se dovedesc încă fragile, cu fluctuaţii mari de performanţă. în contextul

societăţii româneşti, Justiţia tinde să fie percepută mai mult ca instituţie intermediară între

cele tradiţionale, de mare stabilitate, şi cele reprezentative, relativ fragile.

Primul-ministru, ca personalitate-simbol pentru Guvern, are o influenţă foarte mare

asupra încrederii acordate acestei instituţii: 90% dintre persoanele care nu au încredere în

primul-ministru manifestă neîncredere şi în raport cu Guvernul; 61 % dintre persoanele care

au încredere în primul-ministru declară că au încredere şi în Guvern [Sondaj COMALP,

finanţat de CNCSU, realizat de Catedra de Sociologie a Universităţii Bucureşti în septembrie

1995]. Diferenţa considerabilă între cele două procente sugerează o cauzalitate diferită pentru

gradul de neîncredere şi, respectiv, încredere.

Neîncrederea în Guvern pare să fie legată de evaluarea primului-ministru în mai mare

măsură decât încrederea în respectiva instituţie. Altfel spus, o imagine negativă a primului--

ministru se răsfrânge negativ şi asupra imaginii sociale a Guvernului; în schimb, o

reprezentare socială pozitivă a conducătorului de Guvern duce în mai mică măsură la

structurarea unei imagini pozitive asupra Guvernului în ansamblu.

Declinul încrederii în Guvern nu poate fi explicat în întregime prin comportamentele

sau performanţele acestei instituţii, prin reprezentarea socială asociată cu primul-ministru sau

miniştrii cabinetului pe care îl conduce sau prin reprezentările sociale referitoare la rolul

respectivei instituţii. In plus, pare să acţioneze şi un „efect de trend”: o dată instalată tendinţa

de reducere a încrederii, aceasta se autoreproduce ca tendinţă atâta timp cât în

comportamentul Guvernului nu intervin schimbări sau evenimente majore. Un exemplu de

modificare de scurtă durată a tendinţei de reducere a încrederii în Guvern este furnizat de

mineriada din octombrie 1991. Sondajele realizate înainte şi după acest eveniment au permis

înregistrarea unei creşteri a încrederii în Guvern. Schimbarea ar putea fi interpretată ca

dezaprobare socială a modului forţat în care a fost înlocuit Petre Roman ca urmare a jocurilor

politice asociate cu venirea minerilor la Bucureşti. Creşterea încrederii în Guvern apare în

acest context ca evaluare pozitivă compensatorie pentru o nedreptate.

Tabelul 3.1. Evoluţia încrederii în instituţii şi în persoane

Procent persoane care declarau că au încredere mare sau foarte mare în

Perioada sondajului

Guv

ern

Parla

men

t

Arm

ată

Bise

rică

Poliţ

ie

Justiţie

Tele

vizi

une

alte

per

soan

e*

1990 aprilie 79 90 77 36 73 571990 noiembrie 67 63 85 75 59 1991 septembrie 42 37 82 66 33 40 45 39

1992 septembrie (sondaj pre-electoral)

33 20 81 79 43 20

1993 aprilie 32 24 87 83 51 42 45 34 1994 septembrie 26 19 79 80 37 161995 septembrie 31 24 85 83 53 47 55 25 1996 decembrie (sondaj post-electoral)

62 57 86 85 56 31 36

1997 martie 46 39 80 85 48 44 1997 septembrie 42 34 84 86 46 36 331997 decembrie 36 27 78 76 42 3b1998 iunie 27 19 69 85 41 28 1998 noiembrie 28 20 74 86 45 301999 mai 23 20 75 88 49 30 36

Surse de date: sondaje ale Research Office of USIA pentru 1990-1994, realizate de CURS până în 1991 şi ulterior de SOCIOBIT; 1995, sondaj al Catedrei de Sociologie a Universităţii Bucureşti pe „Comportamente de alegere ale populaţiei" (COMALP); 1996, sondaj al Catedrei de Sociologie a Universităţii Bucureşti pe „Mecanisme electorale" ; 1997, barometre de opinie publică ale FSD. Toate eşantioanele folosite în aceste sondaje au operat cu aceeaşi schemă de eşantionare propusă de autorul prezentului volum: eşantion probabilist, bistadial, cu stratificare în primul stadiu în funcţie de 18 arii culturale şi 5/7 tipuri de localităţi. Pentru descrierea eşantioanelor, vezi Anexa 1. întrebarea prin care s-a măsurat încrederea interindividuală a fost „Credeţi că se poate avea încredere în cei mai mulţi dintre oameni ? ". Răspunsurile au fost date pe o scală de patru trepte pentru toţi anii, exceptând 1992, 1993, 1994, 1999, când s-a folosit o scala dihotomică.

Efectele variaţiei încrederii în Guvern şi, în general, în instituţii, se regăsesc la nivelul

proceselor şi evenimentelor majore ale tranziţiei postcomuniste - privatizare, democratizare,

opţiune electorală etc. încrederea în Guvern, de exemplu, are o foarte ridicată rată de

conversie în voturi (42% dintre cei care manifestă încredere în Guvern declară că ar vota cu

PDSR; din totalul celor care nu au încredere în Guvern, 44% se declară a fi nedecişi, iar 25%

ar vota cu partide istorice sau liberale (sondaj COMALP, 1995). În mai 1999, relaţia era

similară : 23% dintre cei care au încredere în Guvern ar vota cu CDR, faţă de numai 10%,

procent corespunzător din totalul celor care nu au încredere în Guvern (BOP-FSD) ).

Tabelul 3.2. Factorii care favorizează (+) sau defavorizează (-) încrederea interindividuală si în instituţii, 1995

Variabile dependente : nivelul încrederii în Factori de influenţă45

„putere" (prim-ministru, Guvern, preşedinte)

instituţii ale ordinii publice (poliţie şi SRI)

Armată Biserică Justiţie primărie ceilalţi (inter-personal)

educaţie -0,09 -0.04 -0.05 -0.00 -0.7 -0,12 +0,09 este bărbat (1 - da, 0 - nu)

-0.05 +0,06 -0,07 -0,06 +0,07

avere -0,10 -0.06 -0,0.3 -0,12 -0,08 -0.07 +0,08 vârstă +0,20 + 0,01 +0,18 -o,o: -0,06 + 0.03 +0,13

locuieşte la sat (1 - da, 0 - nu)

+0,09 +0,07 + 0,07 -0.03 -0,03 +0,04 -0,05

gravitatea problemelor sociale judeţene (sărăcie)

+ 0.01 +0.02 +0,11 +0,01 0,04 +0,04 -0,09

încredere interpersonală

+0,15 +0,17 +0,12 0.02 +0,16 +0,16 *

satisfacţii materiale

+0,16 +0,10 +0.01 +0,08 +0,15 +0,12 +0,08

consideră grave problemele infrastructurii locale

-0,10 -0,11 -0,08 -0,01 -0,10 -0,05 -0^02

consideră grave infracţionalitatea şi corupţia locală

-0,09 -0,12 - : . ■ : . ■ ■ ; -0,08 -0,08 -0,20 -0,08

credinţa în Dumnezeu

+0.02 + 0.03 +0,14 +0,43 +0,07 4 0.01 -0,01

modernitate individuală

-0,09 -0,05 +0.00 -0,04 -0,06 0.04 ... R2 0,22 0,11 0,13 0,30 0,11 0,12 0,07 * factor neinclus în modelul explicativ pentru tipul de încredere de pe coloană Coeficienţi path nesemnificativ diferiţi de 0 pentru p = 0,05

Exemplu privind modul de citire : vârsta este cel mai important factor explicativ al încrederii în puterea politică. Creşterea vârstei cu o abatere standard este însoţită de creşterea nivelului mediu de încredere în putere cu 0,20 abateri standard pe scala încrederii, toate celelalte condiţii fiind egale (ţinând sub control influenţa celorlalţi factori).

Sub aspect cauzal, încrederea instituţională prezintă o imagine mozaicată, puternic

diferenţiată (Tabelul 3.2.):

- Încrederea interpersonală este un factor determinant important pentru toate tipurile

de încredere instituţională, cu excepţia celei referitoare la Biserică. în special încre

derea în Justiţie, în Poliţie, primărie şi în SRI sunt favorizate de valorile ridicate ale

încrederii interindividuale. Trei dintre cele patru instituţii menţionate au în principal

o sferă de acţiune la nivel local. Rezultă că, în mod particular pentru încrederea

investită în autorităţile locale, contează capitalul social de încrederea interindividuală.

în comunităţile cu încredere interindividuală puternică sunt, de asemenea, ridicate

valorile încrederii în instituţiile locale.

- Încrederea în Armată şi în putere depinde în principal de vârstă: cu cât o persoană

este mai în vârstă, cu atât tinde să aibă o mai mare încredere în respectivele instituţii;

- Încrederea în Biserică are o configuraţie cauzală puternic diferenţiată în raport cu cea

asociată încrederii în Armată, în pofida faptului că analiza factorială grupează aceste două

tipuri de încredere în acelaşi factor. în ambele cazuri, este vorba de o orientare de tip

tradiţionalist. Încrederea în Biserică presupune însă un tradiţionalism de credinţă (credinţa în

Dumnezeu), pe când încrederea în Armată are mai mult un temei de tradiţionalism ecologic şi

de vârstă: persoanele care au încredere în Armată sunt preponderent bărbaţi în vârstă, care

locuiesc în zonele sărace ale ţării. Determinarea religioasă acţionează şi în cazul încrederii în

Armată, dar în mai mică măsură decât pentru Biserică.

- Dacă dintre predictorii încrederii în Biserică se elimină cel referitor la credinţa în

Dumnezeu, configuraţia cauzală pentru acest tip de încredere nu se modifică substanţial.

La predictorii semnificativi menţionaţi în Tabelul 3.2. se adaugă nivelul de educaţie -

persoanele cu un nivel ridicat de instrucţie şcolară au mai puţină încredere în Biserică.

De notat faptul că încrederea interindividuală nu apare ca predictor semnificativ al

încrederii în Biserică nici în această variantă de construire a modelului de analiză.

- Deşi încrederea în Armată şi în Biserică are niveluri foarte ridicate, fenomenele

respective sunt departe de a fi uniforme ca grad de intensitate în raport cu apartenenţa

la statusul social.

- Încrederea în Armată, Biserică şi Justiţie are un puternic temei tradiţional prin determinarea

pe care o suportă din partea religiozităţii: persoanele care cred în Dumnezeu

tind, în acelaşi timp, să manifeste niveluri ridicate ale încrederii în Justiţie, Armată

şi Biserică.

- Încrederea instituţională are o puternică determinare venită dinspre zona satisfacţiilor

şi a insatisfacţiilor în legătură cu modul de organizare socială, cu eficienţa instituţiilor

sociale. Altfel spus, ea este puternic influenţată de natura definiţiilor date de populaţie

pentru situaţiile sociale locale (infrastructură, corupţie etc). Satisfacţiile materiale

favorizează structurarea pozitivă a încrederii instituţionale. Surprinzător, persoanele

înstărite tind să aibă o atitudine critică faţă de instituţii, dar cele mulţumite de situaţia

lor materială (cu un nivel de aspiraţii materiale mai redus, probabil) sunt mai încrezătoare, în

schimb, săracii sunt mai neîncrezători în ceilalţi decât bogaţii. Un capital material redus

favorizează încrederea instituţională, dar o defavorizează pe cea interindividuală.

- Modernitatea individuală este însoţită de atitudinea critică faţă de instituţii, în special

faţă de instituţiile puterii politice. Influenţele ei asupra încrederii interindividuale nu

se manifestă în mod semnificativ sub aspect statistic.

Capitolul VI – Cultura politică

Limbajul politic şi miturile tranziţiei*

Regimurile politice nu se individualizează doar prin structurile instituţionale; în

cotidian, pecetea lor este dată de limbajul în care îşi formulează şi transmit mesajele, de

imaginile, simbolurile şi miturile care contribuie la legitimarea puterii. Semiotica

regimurilor politice poate fi uneori mai relevantă decât analiza instituţională, mai ales pen-

tru faptul că pune în evidenţă nu numai elementele de ruptură, ci şi pe cele de continuitate.

Dacă studiul tranziţiei politice din România (sau din oricare altă ţară aflată într-un astfel

de proces) s-ar reduce la formele politice nou instituite, s-ar putea formula o serie de

concluzii pripite cu privire la democratizare, la "occidentalizare"; extinzând însă cercetarea

asupra vieţii cotidiene, asupra "tranziţiei interioare" (cum o numea Vladimir Pasti), putem

evidenţia inerţiile, blocajele şi inconsecvenţele unui proces complicat, în care vechiul

regim îşi face simţită încă prezenţa. La nivelul limbajului şi al miturilor, tranziţia

politică din România se dezvăluie ca un amestec original de eforturi de civilizare politică

şi de obsesii şi constrângeri ce răzbat din vechiul regim.

În decembrie 1989, românii au aflat că mesajele cu care fuseseră intoxicaţi de

către puterea comunistă, stereotipiile verbale pe care le adoptaseră până şi în cele mai

banale discuţii cotidiene constituiau aşa-numita "limbă de lemn". Ea era un semn exterior

uşor de depistat, o marcă a lipsei de democraţie, a uniformităţii gândirii şi a fricii de a fi

diferit. Limba de lemn constituise adăpostul simbolic al conducătorilor regimului comunist

şi al celor care doreau să mimeze supunerea faţă de putere. Pe de altă parte, această

modalitate de expresie constituia şi o sursă importantă de stres, de nemulţumire şi de

revoltă. De aceea schimbarea regimului politic nu putea evita răfuiala cu limba de lemn.

Numai că politicienii şi oamenii simpli (cei care receptau mesajul politic) nu erau

deloc pregătiţi pentru o schimbare de registru lingvistic. Cultura politică democratică fiind

* Cristian Bocancea, Meandrele democraţiei. Tranziţia politică la români, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, pp. 278-286.

sumară, chiar şi în mediile intelectuale, un nou stil al discursului politic se lăsa aşteptat;

în cazul în care el ar fi apărut imediat după înlăturarea dictaturii, ar fi riscat probabil să

nu fie înţeles de către populaţie. în aceste condiţii, limbajul politic al tranziţiei a fost

nevoit să exorcizeze limba de lemn a perioadei comuniste utilizând o nouă limbă de lemn

(autoproclamată "democratică" şi prin urmare imposibil de contestat sau de criticat). De

altfel, transferul de mijloace ale demolării politice din vechiul în noul regim nu a avut loc

doar în domeniul lingvistic; în planul instituţiilor, al relaţiilor de putere şi al relaţiilor

interumane, practicile comuniste au fost recondiţionate, recuperate şi utilizate cu maximă

eficienţă. După modul în care au decurs lucrurile cel puţin în primii ani post-

revoluţionari, se părea că dictatura nu poate fi învinsă decât prin mijloace antidemocratice,

că spiritul totalitar nu poate fi eliminat decât demonstrând faţă de el o intoleranţă specifică

totalitarismului.

În peisajul tranziţiei româneşti, limbajul politic s-a structurat după mai multe tipuri

de mesaj: un mesaj populist, mobilizator şi naţionalist, exprimat într-un discurs triumfalist,

propriu guvernanţilor (deopotrivă celor de stânga şi de dreapta) şi susţinătorilor lor; un

mesaj contestatar, dominat de abstracţiuni, de aere democratice greu de înţeles şi de

acceptat de către o populaţie socializată politic în regimul comunist (mesajul opoziţiei din

perioada 1990-1996); în fine, un mesaj moralizator, transmis deopotrivă de putere şi de

opoziţie, formulat într-un fals limbaj al toleranţei, într-o falsă diponibilitate faţă de dialog

(de altfel, limbajul politic post-revoluţionar a excelat în înclinaţia spre monolog; ce-i

drept, un monolog multiplicat, diferit de cel din regimul trecut, dar la fel de intolerant, de

refractar la discursurile alternative). Fiecare limbaj al tranziţiei şi-a asumat o serie de

mituri, constituite în instanţe supreme de legitimare.

Mesajul politic al noii puteri a fost cel mai apropiat, ca stil şi conţinut, de cel propriu

regimului comunist. Populist şi mobilizator, acest mesaj insista pe virtuţile poporului

român, pe necesitatea folosirii lor în scopul creşterii bunăstării şi a armoniei sociale şi pe

faptul că munca naţională este singura resursă şi singura alternativă pentru refacerea

economică. La fel ca şi în timpul dictaturii, era exploatat mitul poporului de excepţie: "o

insulă de latinitate într-o mare slavă", poporul român (creştin din perioada etnogenezei)

rezistase tuturor vitregiilor istoriei, fiind o pavăză pentru creştinătatea apuseană; acest

popor dăduse culturii mondiale creaţii şi creatori de excepţie, inventase tot ceea ce putea

fi inventat, fusese în avangarda ştiinţei şi artei mondiale etc. Numai teroarea comunistă

(instaurată, de altfel, fără acordul românilor adevăraţi) reuşise să stopeze avansul în

istorie al acestui popor genial. Dar chiar şi în timpul dictaturii geniul românesc se

manifestase, în ţară sau în diaspora, demonstrând că înzestrarea noastră naturală nu este

una obişnuită. Cum se explică, în aceste condiţii, situaţia critică în care s-a obişnuit să

supravieţuiască acest popor? De ce calităţile lui nu l-au ajutat să construiască o mare

civilizaţie? Răspunsul face apel la un alt mit: acela al complotului.

Tot ceea ce se întâmplă rău în economie, în cultură sau în politica românească

nu este rezultatul inconsecvenţelor, al proastelor noastre obiceiuri, al incompetenţei

sau al relei intenţii cu rădăcini naţionale. Altcineva, din afara ţării sau cel puţin din

afara etniei noastre, este totdeauna răspunzător de slaba dezvoltare economică, de lipsa de

democraţie etc. Există un complot (universal, regional sau intern), pus la cale de cei care

ne vor răul: fie de către Occidentul invidios pe poziţia noastră strategică (devenită şi ea

un alt mit al tranziţiei) şi dornic să ne transforme în colonie, fie de către ungurii care

vor Transilvania, de către ruşii care vor să împiedice reunificarea Moldovei cu România,

fie de către evrei, francmasoni etc. Tuturor nu le convine ca România să se dezvolte şi

fac tot posibilul să o ţină în înapoiere, în afara structurilor euro-atlantice. După cum

remarca Andrei Pleşu, suntem înclinaţi să găsim mereu vinovaţi pe alţii de ceea ce

ni se întâmplă nouă, să căutăm mereu ţapi ispăşitori pentru păcatele noastre: "De vină e

neapărat altcineva, cineva care ne-a pus gând rău, care şi-a făcut un conţinut de viaţă

din persecuţia poporului român. Noi nu suntem decât nişte blegi cosmici, plastilina

tuturor veneticilor, materia primă inertă, placidă, a unor răufăcători internaţionali.

îndărătul schimonosirii noastre stă farmazonul cu mistria, ovreiul cu gâscă, ungurul cu

Marika lui cea sexy, care nu se mărită decât cu politicieni americani pentru a face

amor antiromânesc" (Pleşu, 1996: 48). Existând atâtea comploturi şi atâţia vinovaţi

străini de naţiunea română, se înţelege de la sine că Guvernul - admirabilul executiv

român - are de înfruntat o lume ostilă, că a obţinut rezultate sublime", dacă stăm să ne

gândim cu câte vitregii ale istoriei se confruntă. Mitul poporului de excepţie şi mitul

complotului răspund unor necesităţi de proiecţie psihologică, nevoii de a avea o

imagine de sine favorabilă. "Câte nu am fi făcut noi, dacă eram lăsaţi în pace!" este

scuza cotidiană a celor care, din vină proprie, au ratat câte ceva în viaţa privată sau în

acţiunea publică. Nu contează ce rezultate am obţinut; realitatea este un fapt secundar.

Important e ce am fi putut realiza dacă... Important este să ne justificăm insuccesul, chiar

dacă ponegrim pe alţii pe nedrept.

În timp ce mitul poporului excepţional a fost cultivat în special de echipa lui Ion

Iliescu, mitul complotului a fost preferat de către naţionaliştii reuniţi în jurul revistei şi

apoi al Partidului România Mare. Astfel, discursurile puterii post-decembriste evocau

mereu calităţile poporului român: pregătirea lui profesională, la nivel occidental;

creativitatea; toleranţa; nu în cele din urmă, răbdarea şi speranţa că mâine va fi mai bine.

Aceleaşi calităţi erau considerate de către naţionalişti motivele pentru care românii sunt

invidiaţi şi persecutaţi. Din cauza calităţilor lor excepţionale, românii devin victime ale urii

vecinilor, ale comploturilor internaţionale; nimic nu se întâmplă în România fără ca un

duşman din afară să fie implicat: "Căci în tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă acum în ţara

noastră trebuie să ne deprindem a percepe «iţele» unor jocuri mult mai subtile, dar care

folosesc în continuare «materia primă» locală şi împing în scenă, pentru sacrificiu, pioni

autohtoni" (Zamfirescu, 1993: 10-11). Aceşti pioni pun în aplicare (conştient sau

inconştient, ca trădători plătiţi sau ca ignoranţi uşor manipulabili) planurile străine de ţinere

în minorat sau chiar de distrugere a României: "Pentru salvarea poporului român de la

moartea prin înfometare este imperios necesară încetarea imediată a aşa-zisei Reforme!

Această variantă de Reformă economică a fost impusă ţării de către băncile evreieşti

internaţionale, cu scopul vizibil de a ruina ţara până în temelii" ("România Mare",

24.10.1992).

Limbajul politic al cercurilor de stânga şi al naţionaliştilor a fost conceput

pentru a avea rezonanţă la publicul cu un nivel de cultură relativ redus, tentat să judece

lumea fără nuanţe, în alb-negru. Spiritul maniheist, cultivat în egală măsură de către putere

şi de către opoziţie, a dorit să acrediteze ideea că în politică există o frontieră clară între

bine şi rău, între democraţie şi opusul ei etc. Emiţătorul discursului maniheist este prin

excelenţă reprezentantul binelui comun, al interesului naţional, în timp ce duşmanul

său politic este socotit un pericol public, un trădător al naţiunii, un agent străin care

trebuie neutralizat. Judecata maniheistă satisface gustul pentru certitudini, pentru lucrurile

la vedere, lipsite de echivoc. Ea hrăneşte vigilenţa celor aflaţi mereu în gardă, care ştiu

că duşmanul se află cu siguranţă ascuns pe undeva, prin preajmă, aşteptând momentul

pentru a lovi. în discursul guvernanţilor, opoziţia este mereu pe punctul de a pregăti o

lovitură de stat, de a declanşa anarhia; în discursul opoziţiei, puterea pregăteşte mereu

distrugerea fragilei democraţii; naţionaliştii veghează constant pentru a preveni

agresiunea ungurilor, a evreilor şi a ţiganilor, pentru a le demasca acţiunile

antiromâneşti. Campaniile electorale (din 1990 până în 2000) au fost exemplare

desfăşurări de forţe ale discursului maniheist.

Dacă puterea post-revoluţionară de la Bucureşti a fost nevoită să tempereze

avântul ei critic la adresa opoziţiei, pentru a nu fi taxată de către comunitatea

internaţională drept intolerantă şi nedemocratică [Un caz edificator îl reprezintă, în acest

sens, declaraţia Preşedintelui Republicii după permanentizarea clauzei naţiunii celei mai

favorizate, în vara lui 1996. După ce legislativul american şi preşedintele Clinton au decis

permanentizarea clauzei, Ion lliescu, felicitând diplomaţia românească, afirma că opoziţia

nu a contribuit la acest succes ci, dimpotrivă, a împiedicat obţinerea lui mai grabnică.

Reacţiile negative ale unor parlamentari americani l-au determinat pe preşedintele

lliescu să revină asupra afirmaţiei sale şi să spună că şi opoziţia are un merit în

obţinerea clauzei. Aşadar, opoziţia nu este forţa răului, iar Guvernul nu este chiar

singurul care vrea binele ţării], opoziţia a putut dezvolta nestingherită un discurs

contestatar, în care guvernanţii erau prezentaţi în cele mai sumbre culori. Negând total

orice progres pe calea democraţiei realizat sub autoritatea lui Ion lliescu, opoziţia şi-a

construit un mesaj dominat de temele restaurării monarhiei, ale lipsei de democraţie din

România, ale incorectitudinii alegerilor şi stupidităţii poporului care votează cu foştii

comunişti etc. Limbajul politic al opoziţiei şi al noilor dizidenţi a fost, cel puţin până în

1996, unul radical şi acuzator, emanând parcă de la o instanţă pură, necompromisă.

Acoperindu-i pe guvernanţi de grele acuze, punându-le în seamă tot ceea ce putea fi mai

monstruos, opoziţia se prezenta pe sine folosind termeni ca: democraţie, libertate, anti-

comunism, antitotalitarism, europenism, dezvoltare, corectitudine etc. Pentru a completa

arsenalul mijloacelor de persuasiune, opoziţia a mai folosit, o vreme, mitul democraţiei

interbelice şi al ajutorului extern.

Limbajul şi discursul contestatar s-au păstrat într-un registru al intoleranţei în raport

cu istoria comunistă a României şi cu oamenii care au făcut-o, declarând deschis acest

lucru: "Cu minciuna preoţilor răspopiţi ai comunismului nu avem de ce să fim toleranţi"

(Paltin, 1993: 128). Pentru aceşti emitenţi, nu există nici o îndoială că foştii demnitari ai

vechiului regim (indiferent de eşalon) sunt principalele obstacole în calea democraţie;

totul este clar, categoric: "Cu Ion lliescu şi Petre Roman la cârmă, nu ne vom integra în

Europa. Nici măcar nu ne vom mişca prea mult pe calea reformelor. Cum să facă faţă

unor contexte politice şi financiare complet noi un comunist sadea care le-a blamat toată

viaţa? ( . . . ) Cum să fie credibil un om care girează perpetuarea sistemului de promovare a

«cadrelor» comuniste, un sistem bazat pe o josnică filieră a slugărniciilor benevole şi

complice? Cu Ion lliescu vrem să fim democraţi?" (Paltin, 1993: 128). în logica acestui

discurs, democraţia nu poate fi garantată decât de monarhie: "în 1947 o tradiţie istorică

existentă - forma de guvernământ numită monarhic constituţională - a fost înlăturată. A

face revoluţie anticomunistă înseamnă a contesta valabilitatea perioadei comuniste şi a

recupera automat legitimitatea perioadei anterioare", afirma Gabriel Liiceanu într-un articol

din revista 22 (numărul din 4 iunie 1992). Şi alte discursuri contestatare reiau tema

monarhiei, utilizând o argumentaţie juridică amplă, dar neocolind spiritul pasional, eroic

şi nostalgic în care este evocată democraţia interbelică.

Cu mult mai rău decât mesajul contestatar pro-monarhic a fost primit acela care

solicita comunităţii internaţionale să sancţioneze România pentru lipsa unei reale

democraţii. O cunoscută dizidentă din ultima perioadă a regimului comunist, Doina

Cornea, făcea imprudenţa să afirme (într-un interviu acordat Agenţiei France Press în

februarie 1990) că "mulţi români sunt conştienţi că este mai important Să trăieşti într-o

ţară democratică decât să ai ce mânca, dar să nu fii liber". Apelul la sistarea ajutorului

internaţional (acea dintr-un personaj pe care nu demult îl admira întreaga ţară (pentru

curajul de a se opune comunismului), un adevărat "duşman al poporului", o fiinţă

dispreţuită şi culpabilă. Lipsa adecvării limbajului şi a mesajului politic la specificul

societăţii româneşti de la începutul anilor '90 a condus la căderea în dizgraţie a opoziţiei şi

a reprezentanţilor ei de marcă.

Pe lângă mesajul populist-naţionalist şi cel contestatar, pe care le putem identifica

drept tipuri principale concurente, a apărut din primele zile post-revoluţionare un mesaj

moralizator. Spre deosebire de primele două, care aveau emiţători uşor de identificat -

puterea sau opoziţia -, cel din urmă emana deopotrivă de la oameni ai puterii şi ai opoziţiei,

precum şi de la acea categorie de autointitulaţi "apolitici" (intelectualii din "turnul de

fildeş"). Justiţiari intransigenţi, colaboraţionişti ai vechiului regim (deveniţi acum

detractori ai valorilor pe care le-au promovat până în 1989), sceptici şi optimişti, radicalii

şi moderaţii, cu toţii s-au întrecut în rezolvarea problemei responsabilităţii morale şi

juridice pentru faptele epocii comuniste. De la această diversitate de emiţători a rezultat o

diversitate de limbaje şi de stiluri argumentative, unite doar de obiectul discursului: cine

este vinovatul (sau cine sunt vinovaţii).

Ieşirea din comunism a fost percepută de o însemnată parte a intelectualităţii

româneşti ca o problemă morală, sesizată de altfel şi de către observatorii exteriori ai

fenomenului (Dahrendorf, 1993: 95). Întrucât nici iertarea şi nici răzbunarea nu puteau

conduce la instaurarea libertăţii şi la reconcilierea naţională, au apărut soluţii diferite la

marea problemă morală a epocii post-comuniste.

O soluţie era dată de contestatarii noului regim, care puneau accentul pe

responsabilitatea individuală, pe tratarea fiecărui caz în parte pentru a se descoperi

vinovăţiile concrete şi nu cele generice, imposibil de contabilizat şi de sancţionat:

"Responsabilitatea este o dimensiune esenţialmente umană, transgresând etichetele

ideologice. Ea este cât se poate de concretă şi în absenţa ei orice litigiu degenerează în

sciziune sau conflict. Fiecare om trebuie să aibă o răspundere a propriilor acţiuni, pentru

că orice acţiune publică individuală poate avea urmări asupra semenilor (...). Tot ce iese

din sfera responsabilităţii este străin de spiritul democratic" (Paltin, 1993: 42-43). Un

astfel de discurs care adopta un limbaj "neutru" din punct de vedere ideologic, marcat de

abstracţiuni etice, încerca să salveze imaginea acţiunii de purificare morală a societăţii,

nemailegând-o necondiţionat de o acuzaţie generală la adresa comunismului; nu regimul

ar trebui judecat, aşadar, ci oamenii care au greşit, indivizii care sunt responsabili pentru

o faptă sau alta.

Un alt tip de discurs moralizator încerca să nu se piardă în amănuntele

individualului, ci ataca întreaga epocă, întreg regimul şi pe toţi cei care au lucrat în

slujba lui, fără deosebire. Toţi erau vinovaţi, toţi trebuiau să plătească într-un fel sau

altul. Erijându-se în conştiinţa etică a naţiunii, acuzatorii vechiului regim instigau la ven-

detă şi avansau cifre aproximative ale vinovaţilor ce trebuiau eliminaţi: spre exemplu,

poetâ Ana Blandiana, lideră a Alianţei Civice,avansa, la o întâlnire cu electoratul în

campania din 1992, cifra de 200 de "mari vinovaţi" care trebuiau să plătească, după ce

opoziţia ar fi câştigat alegerile.

Gabriel Liiceanu şi ceilalţi intelectuali din Grupul pentru Dialog Social au găsit o

formulă mai puţin stresantă pentru marea masă a populaţiei: în loc să acuze şi să condamne

pe cineva anume, au preferat să exerseze autoculpabilizarea. Ieşirea din comunism nu se

putea realiza acuzând pe foştii demnitari şi colaboratori (deşi acesta era un pas important

pe calea purificării), ci mergând ceva mai departe, către autocondamnarea fiecăruia.

întrucât majoritatea covârşitoare a pactizat, într-un moment sau altul, cu regimul comunist,

fiecare individ era acum dator să se purifice. Astfel, răspunderea individuală şi vinovăţia

generală se regăseau împreună drept ţinte ale adepţilor "procesului comunismului".

"Procesul comunismului" a devenit o formulă privilegiată în campania electorală a

opoziţiei de dreapta şi în discursurile noilor dizidenţi; o formulă ameninţătoare pentru toţi

cei care avuseseră vreo legătură directă (politic vorbind) cu fostul regim comunist şi o

expresie ce declanşa confortul moral pentru opozanţi (fie ei victime ale represiunii

comuniste, nemulţumiţii vechiului regim sau pur şi simplu lichelele vechi şi noi).

Moralizator a fost şi discursul celor care s-au declarat adepţii unei judecăţi nuanţate

cu privire la epoca socialistă, cu privire la colaboraţionism şi la realităţile acelei epoci.

"Teza lor principală a fost aceea a colaboraţionismului inevitabil, ba chiar constructiv.

Oamenii care şi-au văzut de treabă în timpul dictaturii au construit, în fond, bunăstarea

tuturor" (Mungiu, 1995: 66). în aceste condiţii, ar fi fost nedrept ca să fie acuzaţi cei care

nu şi-au făcut decât datoria! Dar nu numai nedrept, de altfel, ci şi lipsit de spirit practic:

"E nedrept să pornim la vânătoare de capete sub trompetele anarhiei şi lichelismului. Ar fi

prea multe, şi dacă le aşezăm în spatele gratiilor va trebui să le hrănim. Jumătate din popor

va transpira pentru a hrăni gratis cealaltă jumătate", afirma un ziarist apropiat cercurilor

puterii post-revoluţionare. "E bine ca poporul român să ştie ce au făcut şi cum vor fi pedep-

siţi criminalii săi. Dar e mult mai bine să fim lucizi şi să recunoaştem că în România n-au

existat comunişti, ci un partid care se intitula astfel, confiscat şi acesta de amintiţii

criminali. Carnetul de partid (...) era egal cu permisul de conducere a automobilului.

Cred că şi mai puţin" (Novăceanu, 1991: 13). Alte voci au ajuns chiar să laude regimul lui

Ceauşescu, să facă din el o epocă eroică a independenţei şi demnităţii naţionale. Discursul

moralizator acuza astfel nu pe comunişti, ci pe noii aşa-zişi democraţi.

În diversitatea sa, discursul moralizator se doreşte ecoul conştiinţei naţionale care se

analizează pe sine, care se judecă, se pedepseşte şi apoi se împacă cu trecutul, pentru a

putea construi viitorul. Indiferent cine este considerat "vinovat" pentru trecut, el trebuie să

înţeleagă rostul acestei judecăţi morale căreia trebuie să i se supună, căci judecata este

preludiul toleranţei şi al adevărului, este condiţia "reconcilierii" dintre victimă şi opresor,

dintre trecut şi viitor. Mesajul moralizator se vrea fundamentul unei noi epoci, bazate pe

toleranţă. în realitate, el ascunde un nou tip de agresivitate exclusivistă. După cum

remarca Stelian Tănase, "intoleranţa nu foloseşte, mai nou, un limbaj al intoleranţei. De

obicei, ea este precedată de formule care invocă toleranţa, pentru ca, imediat, să urmeze

înfierarea, culpabilizarea celuilalt, chemarea la desfigurarea celui cu altă opinie, la

distrugerea adversarului real sau imaginar. De câte ori aud pe cineva vorbindu-mi despre

toleranţă devin circumspect; de obicei urmează dovada intoleranţei" (Tănase, 1993: 186).

Acest spirit al intoleranţei - boală a copilăriei democraţiei -conturează imaginea unei

societăţi şi a unui sistem politic ce încearcă să ardă etapele istorice, să obţină în câţiva ani

ceea ce a aşteptat, cu înfrigurare şi cu deznădejde, aproape jumătate de secol. O intoleranţă

parţial constructivă, însă dominant corozivă, colorează crispările, poticnelile şi chiar

succesele tranziţiei politice din România.

Tipuri de cultură politică*

În comparaţia noastră privitoare la culturile politice din cinci democraţii

contemporane, folosim o serie de concepte şi clasificări, iar specificarea şi definirea lor va fi

cu siguranţă utilă. Noi vorbim despre „cultura politică” a unei naţiuni mai degrabă decât

despre „caracterul naţional” sau „personalitatea modală”, şi despre „socializare politică” mai

degrabă decât despre dezvoltarea copilului sau îngrijirea copilului în termeni generali, nu

pentru că respingem teoriile psihologice care pun în relaţie atitudinile politice cu alte

componente ale personalităţii, sau pentru că respingem acele teorii care subliniază relaţia

dintre dezvoltarea copilului în termeni generali şi inducerea copilului în rolurile şi atitudinile

sale politice de adult. într-adevăr, acest studiu nu ar fi putut fi făcut fără munca prealabilă a

acelor istorici, filosofi sociali, antropologi, sociologi, psihologi şi psihiatri care s-au preocupat

de relaţia intre caracteristicile psihologice şi politice ale naţiunilor. în particular, acest studiu a

fost în mare parte influenţat de abordarea „cultură-personalitate” sau „psihocultural” în

analiza fenomenelor politice. Această abordare a dat naştere unei substanţiale literaturi

teoretice şi monografice în ultimii douăzeci şi cinci de ani … Folosim termenul de „cultură

politică” din două motive. Primul este că dacă vrem să stabilim relaţiile dintre atitudinile

politice şi non-politice şi modelele dezvoltării, noi trebuie să le separăm pe primele de

ultimele chiar dacă graniţa dintre ele nu este atât de evidentă cum sugerează terminologia

noastră. Astfel, termenul de „cultură politică” se referă la orientările politice specifice —

atitudini faţă de sistemul politic şi diferitele sale părţi, precum şi atitudini faţă de rolul binelui

în sistem. Vorbim despre o cultură politică exact aşa cum putem vorbi despre o cultură

economică sau o cultură religioasă. Este un set de orientări faţă de un set special de obiecte şi

procese sociale.

Însă, de asemenea, am ales cultură politică, mai degrabă decât alt concept special,

pentru că ne permitem să utilizăm abordările şi cadrele conceptuale ale antropologiei,

sociologiei şi psihologiei. De exemplu, gândirea noastră este îmbogăţită când folosim

categorii an-tropologice şi psihologice precum socializare, conflict cultural şi aculturaţie. In

mod similar, capacitatea noastră de a înţelege apariţia şi transformarea sistemelor politice

creşte atunci când ne bazăm pe corpul teoretic şi speculativ preocupat de fenomenele generale

ale proceselor şi structurii sociale.

* Gabriel Almond, Sidney Verba, Cultura civică: atitudini politice şi democratice în cinci naţiuni, Bucureşti, Ed. Du Style, 1996.

Apreciem faptul că antropologii folosesc termenul cultură într-o multitudine de

accepţii şi că, transferându-1 în vocabularul conceptual al ştiinţei politice, ne aflam în

primejdia de a-i importa în egală măsură ambiguităţile şi avantajele. Aici, nu putem sublinia

decât că folosim conceptul de cultură doar într-una din multiplele sale semnificaţii, aceea de

orientare psihologică spre obiecte sociale. Când vorbim de cultura politică a unei societăţi, ne

referim la sistemul politic, aşa cum a fost internaţionalizat în cunoştinţe, sentimente şi

evaluări ale populaţiei sale. Oamenii sunt înrolaţi în ea la fel cum sunt socializaţi în roluri

nonpolitice şi sisteme sociale. Conflictele culturilor politice au mult în comun cu alte conflicte

culturale, iar procesele de aculturare politică sunt mai uşor de înţeles dacă le vedem în lumina

rezistenţelor şi a tendinţelor de unire şi încorporare ale schimbării culturale în general.

Astfel, conceptul de cultură politică ne ajută să scăpăm de neclaritatea unor termeni

antropologici precum ethos cultural şi de prezumţia omogenităţii pe care o implică acest

concept. El ne permite să formulăm ipoteze privind relaţiile dintre diferitele componente ale

culturii şi să testăm empiric aceste ipoteze. Conceptul de socializare politică ne permite să

trecem dincolo de presupoziţiile mai degrabă simple ale şcolii psihoculturale privind relaţiile

dintre modelele generale ale dezvoltării copilului şi atitudinile politice adulte. Putem să

punem în relaţie atitudini politice adulte specifice şi înclinaţii comportamentale faţă de

experienţele de socializare politică manifeste şi latente ale copilăriei.

Cultura politică a naţiunii este distribuţia particulară a pattern-ilor din orientările către

obiecte politice, aşa cum se realizează aceasta între membrii naţiunii. Înainte de a ajunge la

asemenea distribuţii, trebuie să avem o modalitate de a aborda sistematic orientările indivi-

duale către obiectele politice. Cu alte cuvinte, avem nevoie să definim şi să specificăm

modurile de orientare politică şi clasele de obiecte politice. Definiţia şi clasificarea noastră

referitoare la tipurile de orientare politică îi urmează pe Parsons şi Shils, după cum am sugerat

altundeva [Gabriel A. Almond, „Comparative Political Systems”, Journal of Politics, Vol.

XVIII, 1956; Talcott Parsons şi Edward A. Shils, Towarda General Theory of Action,

Cambridge, Mass., 1951, pp. 53]. „Orientarea” se referă la aspectele internalizate ale

obiectelor şi relaţiilor. Ea include (1) „orientarea cognitivă”, adică cunoaşterea despre şi

credinţa cu privire la sistemul politic, rolurile sale şi deţinătorii acestor roluri, input-urile

[Ceea ce intră sau locul unde energia sau informaţia etc. intră într-un sistem, n.trad.] şi output-

urile [Producţia, ceea ce iese; puterea electrică produsă de o maşină; activitatea unui

computer, în special transmiterea de informaţie de la un computer intern la unul extern sau la

un instrument extern, n.trad.]; (2) „orientarea afectivă” sau sentimentele privind sistemul

politic, rolurile sale, personalul şi performanţa, şi (3) „orientarea evaluativă”, judecăţile şi

opiniile cu privire la obiectele politice care în mod tipic implică o combinare a standardelor şi

criteriilor de valoare cu informaţia şi sentimentele.

În clasificarea obiectelor orientării politice, pornim de la sistemul politic „general”.

Avem de-a face aici cu sistemul ca întreg şi includem sentimente precum patriotismul sau

alienarea, cunoştinţe şi evaluări de noţiuni ca, „mare” sau „mică”, „puternică” sau „slabă”, sau

alte forme de guvernământ ca „democratică”, „constituţională” sau „socialistă”. La cealaltă

extremă distingem orientările către „sine” ca actor politic; conţinutul şi calitatea normelor

obligaţiei politice personale, precum şi conţinutul şi calitatea simţului competenţei personale

vizavi de sistemul politic. In abordarea părţilor componente ale sistemului politic distingem,

mai întâi, trei clase largi de obiecte: (1) roluri sau structuri specifice, precum corpuri

legislative, executive sau birocraţii; (2) incumbents [Termen care desemnează o persoană care

deţine o funcţie publică în mod permanent sau prin realegere, n.trad.] ai unor roluri, cum ar fi

monarhi, legislatori şi administratori, şi (3) politici publice particulare, decizii sau impuneri de

decizii. Aceste structuri, ceea ce desemnăm prin incumbents şi deciziile pot fi, în schimb,

clasificate dintr-o perspectivă mai largă ca fiind implicate fie în procesul politic sau de

„input”, fie în procesul administrativ sau de „output”. Prin termenul de proces „politic” sau de

„input” ne referim la fluxul de cereri dinspre societate înspre corpul politic şi la conversiunea

acestor cereri în politici administrative. Unele structuri care sunt în mod predominant

implicate în procesul de input sunt partidele politice, grupurile de interese şi mediile de comu-

nicare. Prin termenul de proces administrativ sau de output ne referim la acel proces prin care

politicile autoritare sunt aplicate sau impuse. Structurile predominant implicate în acest proces

vor include birocraţiile şi curţile.

Ne dăm seama că oricare asemenea distincţie forţează continuitatea reală a procesului

politic şi multifuncţionalitatea structurilor politice. O mare parte din politică se face în

birocraţii şi în curţi; iar structurile pe care noi le etichetăm ca fiind de input, cum ar fi

grupurile de interese şi partidele politice, sunt adesea preocupate de detaliile administraţiei şi

promulgării deciziilor. Ne referim aici la o diferenţă de accent, una care este de mare

importanţă în clasificarea culturilor politice. TABELUL I. 1 Dimensiuni ale orientării politice

Cunoşti ţa nAfectul Evaluarea

4.

Sinele ca obiect

1. Sistemul ca obiect general

2. Obiecte de input

3.

Obiecte de output

Distincţia pe care o facem între culturile politice participativă şi dependentă [Am

tradus subject prin „dependent”, gândindu-mă la accepţiunea de „supus”, nu la aceea de

„subiect”, traducere care redă mai bine descrierea pe care autorii o fac acestui tip de cultură

politică, n.trad.] se bazează parţial pe prezenţa sau absenţa orientării faţă de structurile

specializate de input. Pentru clasificarea noastră privitoare la culturile politice nu este de mare

importanţă faptul că aceste structuri specializate de input sunt de asemenea implicate în

performanţa funcţiilor de impunere şi că cele administrativ specializate sunt implicate în

performanţa funcţiilor de input.

Lucrul important pentru clasificarea noastră este către ce obiecte politice sunt orientaţi

indivizii, cum sunt ei orientaţi către ele şi dacă aceste obiecte sunt implicate predominant în

fluxul „ascendent” al facerii politicilor sau în fluxul „descendent” al impunerii politicilor.

Vom trata această problemă în detaliu când vom defini clasele majore ale culturii politice.

Putem consolida ceea ce am afirmat până acum despre orientările individuale către

corpul politic folosind o matrice simplă de 3x 4. Tabelul 1.1 ne spune că orientarea politică a

unui individ poate fi abordată în mod sistematic dacă explorăm următoarele aspecte:

1. Ce cunoaştere deţine el cu privire la noţiunea pe care o are şi la accepţia pe care o dă

el sistemului lui politic în termeni generali, ce ştie despre istoria lui, dimensiunea,

localizarea, puterea, caracteristicile „constituţionale" şi alte asemenea? Care sunt

sentimentele sale faţă de aceste caracteristici sistematice? Care sunt opiniile şi

judecăţile sale, mai mult sau mai puţin chibzuite, cu privire la acestea.

2. Ce cunoaştere are el privind structurile şi rolurile, variatele elite politice şi propunerile

de politici implicate în fluxul ascendent al conceperii politicii? Care sunt sentimentele

şi opiniile sale privind aceste structuri, lideri şi propuneri de politici?

3. Ce cunoaştere deţine el cu privire la fluxul descendent al impunerii politicilor,

structurile, indivizii şi deciziile implicate în proces? Care sunt sentimentele şi opiniile

cu privire la ele?

4. Cum se percepe pe sine ca membru al sistemului său politic? Ce cunoaştere deţine el

cu privire la drepturile, puterile, obligaţiile şi strategiile sale de acces la zonele de

influenţă? Cum îşi percepe propriile capacităţi? Ce norme de participare şi de

performanţă recunoaşte şi foloseşte el în formularea unor judecăţi politice sau atunci

când ajunge la opinii?

Tabelul I.2 Tipuri de cultură politică

Sistemul ca

obiect general

Obiecte de

input

Obiecte de

output

Sinele ca

participant activ

Parohială 0 0 0 0

Dependentă 1 0 1 0

Participativă 1 1 1 1

Caracterizarea culturii politice a unei naţiuni înseamnă efectiv completarea unei

asemenea matrici pentru o mostră validă a populaţiei. Cultura politică devine sinonimă cu

frecvenţa diferitelor tipuri de orientări cognitive, afective şi evaluative faţă de sistemul politic

în general, aspectele sale de input şi output, precum şi faţă de sine ca actor politic.

Cultura Politică Parohială. Când frecvenţa orientărilor faţă de obiectele politice

specializate din cele patru tipuri specificate în Tabelul I.2 se apropie de zero, putem vorbi

despre cultura politică ca despre una parohială. Culturile politice ale societăţilor tribale

africane şi comunităţile locale autonome cercetate de Coleman [Almond and Coleman,

Politics of the Developing Areas, p. 254] vor intra în această categorie. în aceste societăţi nu

există roluri politice specializate: şefia de trib, şefia de clan, „postul de şaman” sunt roluri

politico-economice-religioase difuze, iar, pentru membrii acestor societăţi, orientările politice

faţă de aceste roluri nu se separă de orientările lor religioase şi sociale. Parohialul nu aşteaptă

nimic de la sistemul politic. în mod similar, în uniunile de trib şi regatele africane la care

Coleman se referă, culturile politice vor fi predominant parohiale, deşi dezvoltarea unor roluri

mai specializate în aceste societăţi ar putea să marcheze începuturile unor orientări politice

mai diferenţiate. Oricum, chiar şi forme de guvernământ pe scară mare şi mai diferenţiate pot

avea culturi predominant parohiale. Insă probabilitatea apariţiei parohialismului relativ pur

este mai mare în sisteme tradiţionale mai simple, în care specializarea politică este minimă. în

sistemele politice mai diferenţiate, este probabil ca parohialismul să fie mai degrabă afectiv şi

normativ decât cognitiv. Adică membrii triburilor îndepărtate din Nigeria şi Ghana pot fi

conştienţi în mod vag de existenţa regimului politic central, însă sentimentele lor faţă de

acesta sunt nesigure sau negative, iar regimul nu a internalizat nici o normă care să-i

reglementeze relaţiile lui cu aceste aspecte,

Cultura Politică Dependentă (The Subject Political Culture). Al doilea tip major de

cultură politică menţionat în Tabelul I.2 este cultura dependentă. Aici există o înaltă frecvenţă

a orientărilor către sistemul politic diferenţiat şi către aspectele de output ale sistemului, însă

orientările către obiectele specifice de input şi către sine, ca un participant activ, se apropie de

zero. Subiectul este conştient de autoritatea guvernamentală specializată; el este afectiv

orientat către ea, probabil având o anumită mândrie faţă de ea, probabil displăcând-o; iar el o

evaluează fie ca legitimă, fie ca ilegitimă. Însă relaţia este faţă de sistem la nivelul general şi

către partea administrativă, de output sau către „fluxul descendent” al sistemului politic; este

o relaţie esenţial-mente pasivă, deşi este, după cum vom vedea mai jos, o formă limitată de

competenţă care este adecvată într-o cultură dependentă. Din nou, vorbim de o orientare

dependentă pură care e probabil să existe într-o societate unde nu există o structură

diferenţiată de input. Orientarea dependentă în sisteme politice care au dezvoltat instituţii

democratice va fi probabil mai degrabă afectivă şi normativă decât cognitivă. Astfel, un

regalist francez este conştient de instituţiile democratice; el pur şi simplu nu se pune în acord

legitim cu ele.

Cultura Politică Participativă. Cel de-al treilea tip major de cultură politică, cultura

participativă, este unul în care membrii societăţii tind să fie în mod explicit orientaţi către

sistem ca întreg şi către ambele structuri şi procese, politic şi administrativ: cu alte cuvinte,

către aspectele input şi output ale sistemului politic. Membrii individuali ai formei

participative de guvernământ pot fi orientaţi favorabil sau nefavorabil către diferite clase de

obiecte politice. Ei tind să fie orientaţi către un rol „activist” al sinelui în corpul politic, deşi

sentimentele şi evaluările unui asemenea rol pot să varieze de la acceptare la respingere, după

cum vom vedea mai jos.

Această clasificare întreită a culturilor politice nu îşi asumă faptul că o orientare o

înlocuieşte pe alta. Cultura dependentă nu elimină orientările difuze faţă de structurile primare

şi familiare ale comunităţii. Unei orientări difuze faţă de grupurile genealogice, comunităţi re-

ligioase şi sat, îi adaugă o orientare dependentă specializată faţă de instituţiile

guvernamentale. În mod similar, cultura participativă nu înlocuieşte pattern-urile dependent şi

parohial de orientare. Cultura participativă este un strat adiţional care poate fi adăugat şi

combinat cu trăsăturile culturilor dependentă şi parohială. Astfel, cetăţeanul unei forme

participative de guvernământ nu este doar orientat către o participare activă în politică, ci el

este de asemenea şi subiectul legii şi autorităţii, fiind membru al unor grupuri mai difuze.

Fără doar şi poate, adăugarea orientărilor participative la orientările dependentă şi

parohială nu lasă aceste orientări „mai timpurii” neschimbate. Orientările parohiale trebuie să

se adapteze, când orientări noi şi mai specializate intră în scenă, aşa cum atât orientările

parohiale cât şi cele dependente se schimbă când sunt dobândite orientările participative. De

fapt, câteva din cele mai semnificative diferenţe din culturile politice ale celor cinci

democraţii incluse în studiul nostru reflectă măsura şi modul în care orientările parohiale,

dependente şi participative s-au combinat, s-au topit unele în altele, ori s-au angrenat în

indivizii care compun corpul politic.

Mai este necesară şi o altă precauţie. Clasificarea noastră nu sugerează omogenitatea

sau uniformitatea culturilor politice. Astfel, chiar sistemele politice având culturi politice

predominant participative vor include, chiar şi în cazurile limită, atât componente dominate

cât şi parohiale. Imperfecţiunile proceselor de socializare politică, preferinţe personale şi

limitările în inteligenţă sau în oportunităţile de a învăţa vor continua să producă dominaţi şi

parohiali, chiar şi în democraţiile solide şi stabile. În mod similar, parohialii vor continua să

existe chiar şi în culturi dominate „înalte”.

Astfel, există două aspecte ale eterogenităţii culturale sau „amestecului” cultural.

„Cetăţeanul” este un amestec particular de orientări participative, dominate şi parohiale, iar

cultura civică este un amestec particular de cetăţeni, dominaţi şi parohiali. Pentru a ne da

seama de modurile în care constelaţiile de atitudini participative, dominate şi parohiale se

leagă de performanţa efectivă a cetăţeanului, avem nevoie de conceptele de proporţii, praguri

şi congruenţă. Vom avea ocazia să discutăm aceste probleme din nou când vom compara

culturile politice ale celor cinci ţări analizate aici.

Clasificarea noastră tripartită a culturilor participative dominantă şi parohială este

numai începutul unei clasificări a culturilor politice. Fiecare din aceste clase majore are

subclasele ei, iar clasificarea noastră a lăsat în întregime pe dinafară dimensiunea dezvoltării

politice şi a schimbării culturale. Să aruncăm mai întâi o privire la această ultimă analiză, de

vreme ce ne va permite să rezolvăm problema subclasificării cu un set mai bun de instrumente

conceptuale.

Culturile politice pot să fie sau să nu fie în armonie cu structurile sistemului politic. O

structură politică armonioasă va fi una potrivită acelei culturi; cu alte cuvinte, acolo unde

cunoaşterea politică a populaţiei va tinde să fie corectă şi unde efectul şi evaluarea vor tinde

să fie favorabile. În general, o cultură parohială, dominată sau participativă vor fi, fiecare în

parte, în armonie cu ea însăşi, respectiv, o structură politică tradiţională, o structură autoritară

centralizată şi o structură politică democratică. O cultură politică parohială care a fost congru-

entă cu structura sa va avea o rată înaltă a orientărilor cognitive şi rate înalte de orientări

afective şi cognitive pozitive faţă de structurile difuze ale comunităţii tribale sau săteşti. O

cultură politică dominată, congruentă cu sistemul său, va avea o înaltă rată de cunoaştere şi

înalte rate pozitive din celelalte două tipuri de orientări faţă de sistemul politic specializat

văzut ca întreg şi cu aspectele sale administrative sau de output, în vreme ce cultura

participativă armonioasă ar fi caracterizată de rate înalte şi pozitive de orientări faţă de toate

cele patru clase de subiecţi politici.

Sistemele politice se schimbă şi avem toată justificarea în a presupune că structura şi

cultura sunt adesea incongruente unele cu celelalte, în mod particular, în aceste decenii de

schimbare culturală rapidă, cele mai numeroase sisteme politice pot fi acelea care au eşuat în

a obţine congruenţa sau care se mişcă de la o formă de corp politic la alta.

Pentru a reprezenta schematic aceste relaţii de congruenţă/incongruenţă între structura

şi cultura politică, prezentăm Tabelul 1.3.

TABELUL I. 3. Congruenţa/ incongruenţa între cultura şi structura politică * Fidelitate Apatie Alienare

Orientare cognitivă + + +

Orientare afectivă + 0 -

Orientare evaluativă + 0 -

* Un semn (+) înseamnă o frecvenţă înaltă de conştientizare sau de simţire * pozitivă sau de evaluare faţă de obiectele

politice. Un semn (-) înseamnă o frec- , venţă înaltă de evaluări sau sentimente negative. Un (0) înseamnă o frecvenţă înaltă a indiferenţei.

Oricare din cele trei tipuri majore de culturi politice poate fi localizată în matricea din

Tabelul 1.3. Astfel, putem vorbi despre culturi politice parohiale, dominate şi participative

„fidele” faţă de obiectele corespunzătoare ale unităţii de abordare a corpului politic sau

congruenţa perfectă între cultură şi structură. Însă congruenţa dintre cultură şi structură poate

fi cel mai bine reprezentată printr-o scală. Limitele congruenţei dintre cultură şi structură sunt

stabilite în coloanele 1 şi 2 ale tabelului. Congruenţa este puternică atunci când frecvenţele

orientărilor pozitive se apropie de unitate (+); congruenţa este slabă când structura politică

este cunoscută, însă frecvenţa sentimentului pozitiv şi a evaluării se apropie de indiferenţă sau

zero. Incongruenţa dintre cultura politică şi structură începe când punctul de indiferenţă este

trecut, iar efectul şi evaluarea negative cresc în frecvenţă (-). Ne putem gândi de asemenea la

această scală ca fiind una a stabilităţii/instabilităţii. În măsura în care ne mutăm înspre prima

coloană din figură, ne mutăm spre o situaţie de fidelitate: una în care atitudinile şi instituţiile

se potrivesc; pe măsură ce ne mişcăm spre a treia coloană, ne îndreptăm înspre alienare, unde

atitudinile tind să respingă instituţiile sau structurile politice.

Însă această scală este numai un început, de vreme ce incongruenţa poate lua forma

unei simple respingeri a unui set particular de valori de incumbents (de pildă, o dinastie

particulară şi birocraţia ei); sau poate fi un aspect al unei schimbări sistematice, adică, o

schimbare de la un pattern mai simplu de cultură politică la unul mai complex. Am sugerat

deja faptul că toate culturile politice (cu excepţia celor parohiale) sunt mixte. Astfel, o cultură

participativă conţine indivizi care sunt orientaţi ca dependenţi şi parohiali; iar o cultură

dependentă va conţine reprezentanţi parohiali. Folosim termenul de culturi politice „sistematic

mixtate” pentru a ne referi la acelea în care există proporţii semnificative de pattern-uri mai

simple şi mai complexe de orientare. Când spunem că aceste culturi sunt sistematic mixtate,

nu intenţionăm să sugerăm că există o tendinţă inevitabilă în sensul că această dezvoltare să

ajungă la bun sfârşit. Procesul schimbării culturii politice se poate stabiliza până în punctul în

care nu mai realizează congruenţa cu o structură autoritară centralizată sau cu una

democratică; iar dezvoltarea poate să ia un astfel de curs, precum în Marea Britanie, unde un

pattern (model) lent, continuu de schimbare culturală a fost însoţit de schimbări

corespunzătoare continue în structură. Culturile politice pot rămâne sistematic mixtate pentru

o vreme îndelungată, după cum stau mărturie experienţele Franţei, Germaniei şi Italiei din

secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea. Oricum, atunci când rămân mixtate, există

inevitabile încordări între cultură şi structură, precum şi o tendinţă caracteristică înspre

instabilitatea culturală.

Dacă cele trei tipuri de cultură politică reprezentate în Tabelul I.2 sunt forme pure de

cultură politică, putem distinge trei tipuri de culturi politice sistematic mixtate: (1) cultura

parohial-dependentă, (2) cultura dependent-participativă şi (3) cultura parohial-participativă.

Cultura civică: o cultură politică mixtă

Am discutat mai devreme originile istorice ale culturii civice şi funcţiile acestei culturi

în procesul schimbării sociale. O mare parte din această carte va oferi o analiză şi o descriere

a culturii şi a rolului pe care îl joacă ea în menţinerea sistemului politic democratic. Prin

urmare, va fi utilă enumerarea, chiar dacă pe scurt, a câtorva din principalele ei caracteristici.

Cultura civică nu este cultura politică de obicei descrisă în manualele de educaţie

civică, acelea care prescriu modul în care cetăţenii trebuie să se comporte într-o democraţie.

Normele comportamentului cetăţenesc ce se găsesc în aceste texte subliniază aspectele

participative ale culturii politice. Se aşteaptă din partea cetăţeanului democratic să fie activ în

politică şi să se implice. Pe deasupra, se presupune că el va fi raţional în modul său de

abordare a vieţii politicii, că va fi ghidat de raţiune, nu de emoţie. Se presupune că el este bine

informat şi că ia decizii — de pildă, decizia cu privire la modul cum va vota — pe baza unui

calcul precaut în raport cu interesele şi principiile pe care vrea să le promoveze. Putem

eticheta această cultură, cu accentul ei pe participarea raţională în interiorul structurii de input

a politicii, drept modelul „raţionalităţii-activiste” a culturii politice. Cultura civică are multe

în comun cu acest model al raţionalităţii-activiste; de fapt, ea este o asemenea cultură plus

încă ceva. Ea subliniază participarea indivizilor la procesul de input politic. În culturile

politice descrise în acest volum vom găsi frecvenţe înalte ale activităţii politice, ale

participării la comunicarea politică, ale discuţiei politice, ale preocupării privind problemele

politice. Însă mai există şi altceva.

În primul rând, cultura civică este o cultură participativă a loialităţii. Indivizii nu sunt

orientaţi doar spre input-ul politic, ci sunt de asemenea orientaţi pozitiv către structurile şi

procesele de input. Cu alte cuvinte, pentru a folosi termenii introduşi mai devreme, cultura

civică este o cultură politică participativă, în care cultura politică şi structura politică sunt în

armonie.

Mai important, în cultura civică, orientările politice participative se combină cu şi nu

înlocuiesc orientările politice dependente şi parohiale. Indivizii devin participanţi la procesul

politic, însă ei nu renunţă la orientările lor ca dependenţi sau parohiali. Pe deasupra, nu numai

că aceste orientări anterioare sunt menţinute, pe lângă orientările politice participative, însă

orientările dependente şi parohiale sunt de asemenea în armonie cu orientările politice

participative. Orientările politice nonparticipative, mai tradiţionale au tendinţa de a limita an-

gajamentul individului în raport cu politica şi de a-1 slăbi. Intr-un sens, orientările dependente

şi parohiale „stăpânesc” sau ţin la locul lor orientările politice participative. Astfel, atitudinile

favorabile participării din interiorul sistemului politic joacă un rol major în cadrul culturii

civice, însă aşa se întâmplă şi cu astfel de atitudini nonpolitice precum încrederea în alţi

oameni şi cu participarea socială în general. Menţinerea acestor atitudini mai tradiţionale şi

fuziunea lor cu orientările participative conduc către o cultură politică echilibrată, în care

activitatea politică, implicarea şi raţionalitatea există, însă sunt echilibrate de pasivitate,

tradiţionalitate şi angajament faţă de valorile parohiale.

Capitolul VI – Tipul sistemului politic românesc

Sistemul politic din România postcomunistă

Constituţia din 1991 şi sistemul politic instituit Revizuirea constituţională din 2003

La sfârşitul anului 1989, România şi-a modificat radical registrul evoluţiei politice,

sincronizându-se procesului general est-european de (re)construcţie a arhitecturii regimului

politic democratic.

În primii doi ani, 1990 şi 1991, organizarea politică a României a stat sub semnul

provizoratului juridic. Noua Constituţie a fost votată pe 21 noiembrie 1991 de către Adunarea

Constituantă (Camerele reunite ale Parlamentului) şi validată prin referendum naţional pe 8

decembrie acelaşi an (dată devenită Ziua Constituţiei) [Conform procesului verbal al şedinţei

Adunării Constituţionale, din cele 509 voturi exprimate, 414 au fost în favoarea adoptării

Constituţiei, restul de 95 fiind voturi împotrivă. Un senator UDMR nu a votat. La referendum

au participat 10.948.468 cetăţeni (circa 70% din populaţia cu drept de vot), din care 8.464.624

au votat pentru noua Constituţie, iar 2.235.085 împotrivă, 248.759 fiind voturi nule].

Ca expresie juridică a raportului de forţe postcomuniste, Constituţia reprezintă

fundamentul legislativ al organizării şi funcţionării statului şi societăţii româneşti pe baze

democratice. Principalele sale caracteristici pot fi rezumate astfel:

• Consacră reinstaurarea democraţiei constituţionale;

• Realizează principiile suveranităţii poporului şi separaţiei puterilor în stat;

• Generează premisele instituirii unui regim politic pluralist;

• Afirmă şi garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;

• Se distinge prin modernitate, ca urmare a preluării şi încorporării unor norme şi principii

exprimate de o serie de constituţii europene, în primul rând cele din Franţa şi Suedia.

• Este stabilă, în sensul restricţionării posibilităţilor de modificare sau revizuire a textului

constituţional.

Pe de altă parte, o serie de jurişti reproşează construcţiei constituţionale, printre altele,

discontinuitatea istorică în raport cu Constituţia din 1923, un anume eclectism (provenit din

înglobarea unor prevederi constituţionale diverse) sau lipsa menţiunilor directe referitoare la

principiul separaţiei puterilor în stat ori la garantarea proprietăţii [Vezi, spre exemplu, E.

Focşeneanu, op.cit.].

În bună măsură, aceste critici au stat la baza revizuirii constituţionale din 2003. Ca

urmare, noul text constituţional face referire expressis verbis la principiul separaţiei puterilor

în stat, iar proprietatea este garantată. Totodată au fost mai bine precizate raporturile dintre

puteri şi a fost introdus un titlu nou referitor la procesul integrării euro-atlantice. În ansamblu

însă, regimul constituţional rămâne neschimbat.

Prin raportare la tipologia clasică, Constituţia instituie un sistem politic bazat pe

supremaţia parlamentului. Ca şi celelalte constituţii central şi est-europene, legea

fundamentală in România a avut ca principală sarcină repunerea în drepturi a parlamentului

pluripartidist, de unde şi rolul acordat puterii legislative în raport cu celelalte puteri ale

statului. Principiile parlamentarismului, pluripartidismului şi al reprezentării politice sunt bine

precizate, după cum, exprimând ierarhia puterilor în stat, titlul al II-lea al Constituţiei începe

cu Parlamentul. Aşadar, organizarea politică este cea a unui sistem de tip parlamentar.

Totodată, în conţinutul ei există a serie de prevederi de factură prezidenţială, motiv pentru

care unii jurişti preferă formula regim politic semiprezidenţial.

În fapt, sistemul politic din România este o varietate a tipului parlamentar, pe care o

putem denumi sistem parlamentar prezidenţializat sau parlamentar-prezidenţial. Trebuie

însă întărit faptul că un astfel de sistem politic aparţine categoriei regimurilor parlamentare.

Făcând apel la metoda balansoarului (vezi partea întâi), actualul sistem politic românesc se

plasează pe latura parlamentară a balansoarului, acesta fiind însă mai puţin înclinat decât în

cazul clasic. Practic, sistemul politic din România este mai prezidenţial decât cel din Italia,

dar mai parlamentar decât sistemul politic polonez (până în 1997) şi cu atât mai mult faţă de

cel francez. Pe de altă parte, se poate aprecia că, în fapt, ceea ce îl caracterizează esenţial este

natura şi conţinutul sistemului de partide, şi nu raporturile dintre puterile statului. Din acest

punct de vedere, apare mai adecvată considerarea lui ca un sistem politic de tip

multipartidist. Într-un asemenea context politic, rolul preşedintelui poate fi mai mare sau mai

mic, în funcţie de raporturile dintre partide, indiferent de atribuţiile conferite prin norma

constituţională.

Bicameralismul simetric şi congruent

Constituţia plasează Parlamentul în vârful ierarhiei politice din România:

“Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate

legiuitoare a ţării” [Art. 61, Constituţia României (text republicat în urma revizuirii)].

Reprezentanţa naţională are o structură bicamerală, alcătuită din Camera Deputaţilor

(în prima legislatură s-a numit Adunarea Deputaţilor) şi Senat. Prin Constituţie s-a prevăzut o

egalitate perfectă între cele două camere sub aspectul reprezentării şi al atribuţiilor,

bicameralismul românesc fiind de tip simetric şi congruent. Ambele sunt alese prin vot

universal şi direct, sub forma scrutinului proporţional de listă, conform Legii electorale nr.

373/2003 [Anterior, a funcţionat Legea electorală nr. 68/1992, care, în timp, a suferit o serie

de modificări, cea mai importantă vizând ridicarea pragului electoral de la 3% la 5%]. Durata

mandatului parlamentar este de 4 ani.

Cele două camere diferă doar sub aspect cantitativ, camera inferioară fiind de peste

două ori mai mare decât cea superioară. În fiecare circumscripţie electorală – circumscripţia

electorală corespunde unităţii teritorial-administrative judeţene, Bucureştiul fiind asimilat unei

astfel de unităţi – se stabileşte un număr de deputaţi şi senatori în raport cu populaţia

respectivă. În legislatura 2000-2004, Camera Deputaţilor a avut 327 de locuri (plus 18 locuri

pentru reprezentanţii minorităţilor naţionale), iar Senatul 140, în total 485 de parlamentari

(faţă de 510 în prima legislatură şi 486 în perioada 1992-2000). Din 2004, numărul deputaţilor

s-a redus la 314, iar cel al senatorilor la 137.

Mandatele sunt alocate formaţiunilor participante la alegeri în funcţie de proporţia

voturilor câştigate, utilizându-se distribuirea la nivel local (judeţean) în baza coeficientului

simplu şi, într-o etapă ulterioară, redistribuirea la nivel naţional prin însumarea resturilor

electorale din fiecare circumscripţie, după metoda Hondt. Redistribuirea voturile pentru

formaţiunile situate sub pragul electoral face ca între votul popular (ponderea electorală a

fiecărui partid parlamentar) şi votul politic (ponderea mandatelor fiecărui partid) să fie o

diferenţă substanţială, fiind avantajate partidele mai mari [În 2000, primele electorale au fost

de +8,31 pentru Camera Deputaţilor şi +9,33 pentru Senat, cf. C. Preda, Sistemul de partide şi

familiile de partide din România postcomunistă, în J-M de Waele, Partide politice şi

democraţie în Europa centrală şi de est, Bucureşti, Humanitas, 2003]. În cazul vacanţei unor

mandate de parlamentar, locurile se completează, în ordine, cu persoanele înscrise pe listele

de supleanţi, evitându-se astfel alegerile parţiale. În practică, acest procedeu este utilizat doar

în cazurile extreme, de renunţare la mandatul parlamentar sau de deces, parlamentarii care-şi

părăsesc partidul pe listele cărora au concurat în alegeri menţinându-şi mandatul şi după

demisia din partidul respectiv. Această practică a făcut ca mobilitatea în interiorul

parlamentului să fie foarte mare, luând forma unor adevărate migraţii intra-parlamentare, cu

efecte directe asupra compoziţiei politice a forului legislativ şi, deci, a reprezentativităţii sale

[Vezi, Al. Radu şi Violeta Stoleru, „Mobilitatea parlamentară”, în Sfera politicii, nr. 110-111,

anul XII, 2004]. Sistemul de imunităţi al parlamentarilor se încadrează în regula universală,

după revizuirea din 2003.

Sub aspect organizatoric, ambele camere sunt conduse de câte un Preşedinte (ales la

începutul fiecărei legislaturi) provenind din rândurile partidului sau coaliţiei majoritare.

Alături de Preşedinte, conducerea fiecărei camere este asigurată de către un Birou permanent,

a cărei componenţă reproduce în general structura politică a parlamentului. Deputaţii şi

senatorii se organizează în grupuri parlamentare pe criteriul politic, limita minimă fiind

stabilită prin regulamentele interioare. Camerele îşi constituie comisii permanente, care pot şi

diferite ca număr şi titulatură în funcţie de decizia fiecărei camere, şi comisii de anchetă sau

alte comisii speciale. Şi acestea respectă componenţa politică a parlamentului. Ca atare, se

poate afirma că regula algoritmului politic este primordială în organizarea activităţii forului

legislativ, ea reproducându-se şi în cazurile acelor instituţii care sunt constituite prin decizia

parlamentului (de exemplu, Consiliul de administraţie al Televiziunii publice, al

Radiodifuziunii, conducerea Curţii de Conturi etc.). Parlamentul se reuneşte în sesiuni

ordinare şi extraordinare. Sesiunile ordinare sunt în număr de două pe an. Prima începe în

luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua debutează în septembrie fără a

putea depăşi sfârşitul lunii decembrie.

Funcţia legislativă este îndeplinită de ambele camere. În principiu, se poate considera

că domeniile de legiferare sunt menţionate de Constituţie în articolul 73, cuprinzând cele trei

categorii de legi: constituţionale, organice şi ordinare [C. Ionescu, op. cit., p. 162]. Totodată,

precizări în acest sens aduce şi articolul 75. Practic, parlamentul are puteri neenumerate.

Procedura legislativă se bazează pe egalitatea camerelor. Păstrându-se acest principiu,

revizuirea constituţională din 2003 a introdus o departajare a camerelor în ceea ce priveşte

sesizarea acestora, stabilind domenii distincte pentru Camera Deputaţilor şi Senat [Vezi art.

75, Constituţia României (text republicat)]. Totodată, s-a renunţat la procedura cronofagă a

medierii, textul definitiv al legii fiind stabilit de prima cameră sesizată. În acest fel, camerele

sunt departajate administrativ, dar puterea lor rămâne egală. Legea este promulgată de

Preşedintele republicii în varianta decisă de parlament.

În condiţii speciale, parlamentul deleagă funcţia legislativă către guvern, ca măsură

firească de acoperire legislativă a unor situaţii urgente sau când Parlamentul este în vacanţă.

În practică, rolul legislativ al executivul este unul puternic, ca urmare numărului foarte mare

al ordonanţelor şi ordonanţelor de urgenţă emise de guverne, aducându-se atingere chiar

principiului separaţiei puterilor în stat. În acest fel, Guvernul are atributele unei adevărate

puteri legiuitoare, în timp ce Parlamentul se transformă într-un for de dezbateri politice. Din

acest motiv, noul text al Constituţiei aduce câteva limitări în ceea ce priveşte delegarea

legislativă [Vezi art. 115, Constituţia României (text republicat)].

Funcţia de control a parlamentului este reglementată prin articolele referitoare la

răspunderea membrilor guvernului şi la raporturilor parlamentului cu guvernul. Conform

articolului 109, guvernul răspunde politic numai în faţa parlamentului pentru întreaga sa

activitate. Răspunderea membrilor cabinetului este solidară.

Practica parlamentară din ultimul deceniu a scos în evidenţă o serie de

disfuncţionalităţi la nivelul organizării activităţii celor două Camere, ca şi la nivelul

procedurii legislative propriu-zise. Pornind de aici, s-au formulat o serie de proiecte de

reformare a regimului parlamentar, de la amendarea actualelor regulamente parlamentare până

la schimbarea sistemului bicameral. Prin revizuirea constituţională din 2003 s-a optat pentru o

soluţie minimală, ale cărei principale elemente au fost prezentate mai sus.

Un preşedintele puternic?

Statutul Preşedintelui României în cadrul sistemului politic suscită cele mai mari

controverse. În funcţie de importanţa acordată acestei magistraturi, opiniile oscilează între

parlamentarism şi semiprezidenţialism. Există însă şi opinia căruia sistemul are un caracter

prezidenţial propriu-zis. Să vedem mai întâi care este statutul formal al preşedintelui, aşa cum

este el reglementat de Constituţie.

Conform articolului 80, Preşedintele reprezintă statul, este garantul atributelor

statalităţii şi veghează la respectarea Constituţiei. Totodată, Preşedintele are rolul de

mediator între puterile statului. Ca atare, dincolo de rolul său simbolic, specific oricărui şef

de stat, Constituţia îi conferă instituţiei prezidenţial o poziţie distinctă în ansamblul puterilor,

dar nu superioară (în sens de preeminenţă) în raport cu acestea, în mod deosebit cu instituţia

parlamentului.

Pentru a-şi putea îndeplini rolul de mediator, deci pentru a avea legitimitatea necesară

acestei poziţii, Preşedintele este ales prin vot popular. Sistemul electoral folosit este cel

majoritar cu două tururi de scrutin [Cf. Legii nr. 370/2003 ce înlocuieşte Legea nr. 69/1992].

Mandatul prezidenţial, iniţial de 4 ani, a fost prelungit cu un an prin revizuirea constituţională

din 2003, şi nu poate fi exercitat decât de două ori (consecutiv sau nu). Poate participa la

alegerile prezidenţiale orice cetăţean român în vârstă de minimum 35 de ani. Candidatura

poate fi independentă sau din partea unui partid politic, dar practica arată că numai

candidaturile susţinute de partide puternice au şanse importante. În timpul mandatului,

Preşedintele nu poate fi membru al unui partid politic, cerinţă cu caracter formal. În schimb,

poate candida ca independent pe lista unui partid.

În acord cu rolul său de mediator, relaţiile preşedintelui cu puterile statului sunt

stabilite după cum urmează. Pe de-o parte, în raport cu parlamentul, prerogativa sa cea mai

importantă este cea privitoare la posibilitatea dizolvării forului legislativ. Conform articolului

89, preşedintele poate dizolva parlamentul, dar numai după consultarea preşedinţilor

camerelor şi a liderilor grupurilor parlamentare şi numai dacă parlamentul nu a învestit

guvernul în termen de 60 de zile de la solicitarea votului, cu condiţia respingerii a cel puţin

două solicitări de învestitură. Condiţiile impuse de textul constituţional fac cvasiimposibilă

exercitarea acestei prerogative de către preşedinte.

Pe de altă parte, în raport cu guvernul, preşedintele dispune de două prerogative

principale. Conform articolului 85, el desemnează un candidat pentru funcţia de prim-

ministru, numeşte guvernul pe baza votului de încredere acordat de parlament, revocă şi

numeşte, la propunerea premierului, pe unii membri ai cabinetului. Articolul 102 arată însă că

desemnarea candidaturii pentru funcţia de prim-ministru urmează consultării cu partidul

majoritar din forul legislativ, preşedintele fiind nevoit să ţină cont de voinţa politică existentă

exprimată în parlament. Totodată, textul constituţional prevede dreptul Preşedintelui de a-i

revoca pe unii membri ai cabinetului, însă la propunerea premierului. În cazul în care acesta

din urmă este în imposibilitatea de a-şi exercita mandatul, Preşedintele numeşte un prim-

ministru interimar, dintre membri cabinetului, până la învestirea noului guvern. A doua

prerogativă, reglementată de articolul 87, vizează posibilitatea participării preşedintelui la

şedinţele guvernului, în situaţii considerate deosebite. În mod firesc în acest caz, preşedintele

prezidează şedinţele guvernului, dar nu devine premier în acţiune, precum în Franţa.

Toate acestea arată că, în fapt, preşedintelui îi este rezervat un rol ce corespunde

unei organizări politice de tip parlamentar.

Totuşi, în diferite momente, preşedinţii României au avut iniţiative care, la limita

constituţiei, au conferit sistemului o tentă prezidenţială. Bunăoară, în decembrie 1999,

preşedintele Constantinescu l-a revocat pe premierul Radu Vasile. Pentru a nu se mai repeta

astfel de situaţii, noul text al Constituţiei interzice expres ca preşedintele să îl poată revoca pe

premier [Art. 107, alin. 2, Constituţia României (text republicat)]. Prevederea accentuează şi

mai mult caracterul parlamentar al sistemului.

În fine, ca orice preşedinte de stat, Preşedintele României îndeplineşte şi alte atribuţii:

şef al forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, încheie tratate

internaţionale şi acreditează reprezentanţii diplomatici ai României, conferă decoraţii civile şi

militare superioare, acordă graţierea individuală, emite decrete ş.a. În ce priveşte dreptul

preşedintelui de a organiza referendum naţional, acesta este condiţionat, din nou, de

consultarea Parlamentului. Aşadar, încadrat puterii executive, Preşedintelui României i-a fost

destinată o poziţie mediană, mai bine precizată după revizuirea constituţională din 2003,

asemănătoare, bunăoară, şefului statului italian. Singurul element discordant îl reprezintă

alegerea sa populară, insuficientă însă pentru a putea vorbi de un sistem semiprezidenţial

propriu-zis, aşa cum este el caracterizat de Giovanni Sartori.

Puterea executivă

Potrivit articolului 102 al Constituţiei, rolul Guvernului este acela de a asigura

realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de a exercita conducerea generală a

administraţiei publice, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament. Sub

aspectul compoziţie, guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membrii stabiliţi

prin lege organică.

Guvernul este responsabil numai în faţa parlamentului, cel care îi acordă votul de

învestitură sau cel care îi retrage încrederea acordată. Validarea guvernului este reglementată

prin articolul 103. Conform acestuia, candidatul la funcţia de prim-ministru, desemnat de

Preşedinte, are la dispoziţie 10 zile pentru a-şi forma echipa şi pentru a supune aprobării

parlamentului programul guvernamental. Programul şi lista membrilor cabinetului se dezbat

în şedinţa comună a celor două Camere, iar votul de învestitură (încredere) este acordat cu

majoritatea deputaţilor şi senatorilor. Guvernul şi fiecare din membrii săi sunt obligaţi să

răspundă la întrebările sau interpelările formulate de deputaţi sau senatori, prin tradiţie şedinţa

parlamentară din debutul săptămânii fiind rezervată acestei proceduri.

Conform experienţei de până acum şi în acord cu prevederile Constituţiei, în

constituirea guvernului rolul principal îl joacă partidele parlamentare, respectiv partidul

majoritar sau coaliţia partidelor care constituie majoritatea parlamentară. În acest proces,

desemnarea premierului, cea mai importantă etapă, este rezultatul negocierilor politice dintre

partide, dintre preşedinţii camerelor şi preşedintele republicii. La fel, demiterea guvernului se

realizează printr-o moţiune de cenzură votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor.

Funcţia de membru al guvernului nu este incompatibilă cu cea de parlamentar. În fapt,

în majoritatea lor, miniştrii provin din rândurile deputaţilor şi parlamentarilor, funcţionarea

principiului separaţiei puterilor în stat în acest caz fiind conformă cu regula sistemului

parlamentar. Funcţia ministerială este însă incompatibilă cu alte funcţii de autoritate publică şi

cu funcţii de reprezentare profesională salarizate.

La nivel local, respectiv judeţean, Guvernul este reprezentat prin prefecţi. Aceştia sunt

numiţi de premier.

Conform procedurilor în vigoare, prim-ministrul nu dispune de instrumente specifice

premieratului britanic. Poziţia sa în cabinet, de primul între egali, depinde de raporturile

dintre partidele parlamentare, respectiv de raporturile din interiorul principalului partid de

guvernământ. Din cele 7 guverne ale României, doar în cel validat în urma alegerilor din 2000

premierul are o poziţie mai bună ca urmare a faptului că deţine şi funcţia de preşedinte al

PSD, adjudecată însă după alegeri, iar cabinetul este monocolor, deşi bazat pe colaborarea

politică cu UDMR.

Sistemul partidist

Activitatea partidelor politice se desfăşoară în acord cu prevederile articolului 8 din

Constituţie, care instituie principiul pluralismului politic. Conform articolului menţionat,

partidele contribuie la definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând

suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.

În baza prevederilor constituţionale, pe 26 aprilie 1996 a fost adoptată Legea partidelor

politice, care înlocuia Decretul-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, la rândul ei înlocuită de o

nouă reglementare juridică a statutului partidelor politice la începutul anului 2003 (Legea nr.

14). Conform articolului 1 al acesteia, partidele politice sunt asociaţii ale cetăţenilor români

cu drept de vot, care participă în mod liber la formarea şi exercitarea voinţei lor politice,

îndeplinind o datorie publică garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice de drept

public. Totodată, în activitatea lor, partidele politice promovează şi apără interesele naţionale,

precum şi pluralismul politic, contribuie la educarea politică a cetăţenilor şi încurajează

participarea acestora la viaţa publică, influenţează formarea opiniei publice, formează cetăţeni

capabili de a-şi asuma responsabilităţi politice, participă cu candidaţi în alegeri şi, unde este

cazul, potrivit legii, la constituirea autorităţilor publice, stimulează participarea cetăţenilor la

scrutinuri şi organizează iniţiativa legislativă a cetăţenilor. În ce priveşte înregistrarea

partidelor, legea stabileşte drept condiţie necesară un minim de 25.000 de membri fondatori.

În ansamblul perioadei postcomuniste, principala tendinţă a partidismului românesc a

reprezentat-o fărâmiţarea, numărul partidelor noi sporind în special prin divizarea celor deja

existente. exemplele concludente în acest sens le constituie partidul naţional liberal, principala

forţă politică de opoziţie în primul parlament ales în 1990, care a cunoscut mai multe valuri

succesive de fărâmiţare politică, şi frontul salvării naţionale, scindat în 1992 în două partide,

devenite ulterior adversare de neîmpăcat, şi în alte câteva grupuri nesemnificative politic. la

sfârşitul anului 1995, numărul partidelor politice depăşea 150. Astăzi, ca urmare a

concretizării unor tendinţe de concentrare a spectrului politic, în România funcţionează mai

puţin de 50 de formaţiuni. În ciuda unei diversităţi a formulelor organizatorice şi doctrinare,

partidele reproduc un pattern ale cărui caracteristici pot fi rezumate după cum urmează.

În primul rând, partidele din România postcomunistă sunt multiple, adică ele coexistă

într-un număr mare, sistemul menţinându-şi caracteristica fragmentării. Spre exemplu, după

anul 2000 s-au constituit noi partide, în special prin divizarea celor existente, precum

Acţiunea Populară, formaţiune condusă de fostul preşedinte Emil Constantinescu, sau Forţa

Democrată din România, în frunte cu ex-pedistul Petre Roman. O asemenea structură multiplă

de partide plasează România la mare distanţă de eficienţa dualismului politic (de tip anglo-

saxon) sau faţă de cea a pluripartidismului restrâns (de factură germană sau franceză). Totuşi,

cum am amintit, se face simţită o tendinţă de restrângere a numărului actorilor politici

importanţi

În al doilea rând, partidele sunt structuri organizatorice rigide. Partidele româneşti,

fără identitate structural-doctrinară marcată, s-au constituit ca unităţi politice de tip personal.

Capacitatea lor redusă de a se adapta schimbărilor interioare şi exterioare a făcut ca partidele

să tindă să-şi conserve atât liderii cât şi toate celelalte caracteristici iniţiale, condiţie a însăşi

existenţei lor. Încercările de reformare a partidelor s-au soldat, de regulă, cu fragmentarea lor

prin dizidenţa grupurilor reformatoare. Practic, în primul deceniu postcomunist nu am putut

consemna nici o schimbare majoră de lidership. Abia după anul 2000, câteva partide şi-au

schimbat liderii fondatori fără conflicte interne majore.

Cea mai importantă caracteristică a partidismului o reprezintă tendinţa partidelor de a

se autonomiza în raport cu celelalte instituţii politice, cu statul, şi de a se constitui într-un

domeniu supraordonat instituţiilor statului şi legilor acestuia. În loc să constituie ele însele

pârghii pentru realizarea obiectivelor politice ale statului – atât de des pomenitele interese

naţionale – partidele au transformat instituţiile statului în instrumente ale reproducerii

propriilor lor scopuri. Într-un cuvânt, partidele politice au devenit stat-în stat, adică, în limbaj

politologic, au instituit un regim de tip partitocratic.

În al patrulea rând, partidele s-au constituit ca entităţi politice clientelare, prin

substituirea, în bună măsură, a bazei sale sociale cu grupuri de clienţi politici. Regimul

partitocratic şi sistemul clientelei politice s-au asociat, în mod natural, cu transformarea luptei

pentru putere în lupta pentru ritualul puterii, pentru cucerirea, acapararea şi folosirea

însemnelor şi beneficiilor puterii.

Ca şi configuraţie, sistemul partidist instituit în România aparţine tipului

multipartidist, deceniul 1990-2000 punând în evidenţă tendinţa trecerii de la varianta

multipartidimului integral la cea cu partid dominant, confirmată de rezultatul alegerilor din

2000. Trebuie însă precizat că multipartidismul românesc este unul cu „defect”, în sensul

existenţei unor abateri de la regulile sistemice. În perioada 1992-2000, principala abatere a

fost generată de natura electorală a CDR, care a făcut ca PNŢCD, cel mai puternic partid al

Convenţiei, să se plaseze sub 20 de procente, limita inferioară la care trebuie să se situeze

primele două partide din sistemele multipartidiste. Unul din efectele paradoxale a fost acela că

PDSR, deşi clasat al doilea în alegerile din 1996, era de fapt cel mai puternic partid

parlamentar. Dezechilibrul ideologic spre stânga, un alt defect al sistemului, s-a menţinut şi

după alegerile din 2000. Pe de altă parte, ultimele evoluţii politice indică o tendinţă de

echilibrare a sistemului [Vezi rezultatul alegerilor locale din 2004, când PSD şi partidele din

Alianţa „Dreptate şi Adevăr” (constituită în septembrie 2003) au totalizat peste 60% din

voturile exprimate], dar aceasta trebuie să fie confirmată de proximele alegeri.

În bună măsură, caracteristicile partidelor politice, amintite mai sus, şi

multipartidismul sunt efecte ale proporţionalităţii electorale (RP). Cum am văzut, pentru

alegerea deputaţilor şi senatorilor s-a optat pentru scrutinul proporţional cu liste blocate şi

prag electoral, cu distribuţia mandatelor la două niveluri. Se ştie că, în principiu, sistemele de

tip RP, deşi cele mai juste, favorizează fragmentarea politică şi comportamentele conflictuale,

aşa cum a arătat-o şi cazul românesc. O soluţie pentru corectarea acestor deficienţe o

reprezintă modificarea modului de alegere a parlamentului, justificată şi de experienţa

acumulată. În prezent, în dezbaterea publică se află diferite proiecte de reformă electorală ce

vizează, în esenţă, introducerea unei componente majoritare în sistemul electoral. Trebuie însă

precizat că raporturile dintre scrutinul practicat şi sistemul de partide complementar nu sunt

de ordin cauzal, astfel că este dificil de prognozat care va fi impactul unei reforme electorale.

Experienţa altor ţări arată că s-au obţinut rezultate mai bune prin ameliorarea scrutinului

practicat decât prin schimbarea lui radicală.

Câteva concluzii

Prezentarea făcută principalelor instituţii politice din România şi raporturilor dintre

acestea ne permite să formulăm următoarele concluzii.

Mai întâi, regimul politic din România se individualizează prin rolul pregnant al

partidelor politice, prin organizarea de tip partitocratic. Din această perspectivă, în

caracterizarea regimului politic actual apare mai puţin important raportul dintre Parlament,

Guvern şi Preşedinte, atâta vreme cât puterea este concentrată la nivelul partidelor politice.

Situaţia este similară Franţei din perioada celei de a IV-a republici şi Italiei postbelice.

Formal, puterea partidelor se concentrează la nivelul instituţiei parlamentare, dar ea se

manifestă în toate domeniile vieţii sociale, autorităţile şi instituţiile politice fiind direct

dependente de raporturile dintre partide. Practic, toate deciziile politice – de la numirea

guvernului la constituirea unei comisii de anchetă – au la bază negocierile dintre partide,

dominantă fiind competiţia, şi nu concilierea.

În esenţă, hegemonia partidelor are un efect destabilizator, entropic asupra activităţii

politice în ansamblu, asupra legislativului şi executivului în mod deosebit. Pe de o parte,

normele sau regulile instituite prin Constituţie nu sunt respectate în totalitate sau sunt incorect

aplicate, iar pe de alta, instabilitatea politică, parlamentară şi îndeosebi guvernamentală, este

ridicată. Aceasta face ca sistemul politic să aibă aspectul unei democraţii dezorganizate.

Prin urmare, partidele parlamentare joacă un rol esenţial în funcţionarea

sistemului politic românesc, Prin comparaţie cu sistemele politice occidentale, se poate

aprecia că România a adoptat un sistem de factura celui italian.

În al doilea rând, dacă ne raportăm la criteriul clasic al separaţiei puterilor în stat, al

raporturilor dintre Parlament şi Preşedinte în special, nomele constituţionale şi regulile

politice ne conduc către afirmarea preeminenţei puterii legislative. Argumentele în favoarea

parlamentarismului reies cu claritate din atribuţiile puterilor şi din raporturile funcţionale

dintre acestea. Parlamentul este unicul for legiuitor şi totodată cel în faţa căruia puterea

executivă este responsabilă. De cealaltă parte, Preşedintele are ca principal rol medierea între

puterile statului. În acord cu acest rol, el este ales prin vot popular, caracteristică, e drept,

specifică sistemelor prezidenţializate. Atribuţiile sale, conferite de Constituţie, sunt însă

similare unui preşedinte de republică parlamentară. La rigoare, aplicând criteriile Lijphart,

principalul actor politic în România nu este Preşedintele, ci Parlamentul, în fapt, partidele care

îl compun.

Aşadar, în conformitate atât cu litera cât şi cu spiritul Constituţiei, prezidenţialismul

sistemului este limitat şi nu justifică încadrarea României în categoria ţărilor tip

semiprezidenţial, înţelegând prin acesta echilibrul dintre puterile Preşedintelui şi

Parlamentului. Cu alte cuvinte, formula cea mai adecvată pentru caracterizarea organizării

politice din România rămâne cea de sistem parlamentar, tenta sa prezidenţială fiind dată de

alegerea populară a preşedintelui. Pe o scală a sistemelor politice contemporane, România

trebuie plasată mai aproape de Italia, Austria ori Finlanda, decât de Franţa.

În al treilea rând, noile prevederi constituţionale sunt de natură să reconfirme rolul

central al Parlamentului, prin raţionalizarea puterii executive. Cum am văzut, a existat o

tendinţă de accentuare a rolului Preşedintelui, dar noul text constituţional interzice expres

intervenţia preşedintelui în demiterea premierului. Tot aşa, pe fondul rolului legislativ abuziv

adjudecat de guvern, s-a limitat interferenţa executivului în sfera decizională specifică

parlamentului.

În fine, experienţa politică scurtă a României postcomuniste face ca în aprecierea

sistemului politic să existe o anumită doză de relativitate. Din această perspectivă, o firească

precauţie ştiinţifică ne cere să amânăm verdictul definitiv până în momentul în care recenta

revizuire constituţională şi probabila reformă electorală îşi vor fi produs efectele.

Capitolul VIII – Starea democraţiei

Raportul FREEDOM HOUSE 2004

Capital: Bucharest

Polity: Presidential-parliamentary democracy

Economy: Mixed capitalist (transitional)

Population: 21,600,000

GDP/capita (PPP 2001 US$): $5,830

Private sector as % of GDP: 65%

Ethnic Groups: Romanian (90 percent), Hungarian (7 percent),

Roma and other (4 percent)

Nations in Transit Ratings and Averaged Scores

1997 1998 199 2001 2002 2003 200

Electoral Process 3.25 3.25 2.75 3.00 3.00 2.75 2.7Civil Society 3.75 3.75 3.00 3.00 3.00 2.75 2.5Independent Media 4.25 4.00 3.50 3.50 3.50 3.75 3.7Governance 4.25 4.00 3.50 3.75 3.75 3.75 3.7Constitutional, and Judicial 4.25 4.25 4.25 4.25 4.25 4.25 4.2Corruption n/a n/a 4.25 4.50 4.75 4.50 4.5New Democracy 3.95 3.85 3.54 3.67 3.71 3.63 3.5NOTE: The ratings reflect the consensus of Freedom House, its academic advisors, and the author of this report.

The opinions expressed in this report are those of the author. The ratings are based on a scale of 1 to 7, with 1

representing the highest level of democratic progress and 7 the lowest. The new Democracy Score is an average of

ratings for the categories tracked in a given year.

The spectacular fall of Nicolae Ceausescu in 1989 left an unfinished power struggle

among elements of the former Communist power establishment led by Ion Iliescu and the

unorganized street rioters who had contributed decisively to the end of the regime. To

control the urban opposition fearful of a Communist restoration, Ion Iliescu has more than

once resorted to vigilante groups, such as those among coal miners. In exchange for various

benefits, the miners—presented as the vanguard of the working class by Communist

propaganda—served as voluntary antiopposition troops in favor of the post-Communists. The

miners clashed with Bucharest protesters, mostly students, in June 1990, closing the new

free media for weeks. They also brought down the government when Prime Minister Petre

Roman broke with Iliescu a year later and returned to threaten the anti-Communist

government as late as 1999, when the army had to be deployed against them.

Throughout this period of political unrest and continuous struggle between old and

new elites, Romania's democratization progressed, with independent media and civil

society gaining ground and elections qualifying as free and fair in 1992, 1996, and 2000.

Following the first and only swing in government from the post-Communists to the anti-

Communists in 1996— and the subsequent association of the government with the

Hungarian umbrella party, the Democratic Alliance of Hungarians in Romania

(DAHR)—the European Commission formally acknowledged in 1997 that Romania had

satisfied the so-called Copenhagen political criteria and invited the country to join the

European Union (EU) in 1999. In view of Romania's historical legacies—the totalitarian

regime of Ceausescu, the violent mode of transition, the rural social structure—Romania

has actually been overperforming since the first political swing in 1996, managing to

consolidate democracy despite many challenges. Romania expects to sign the accession

treaty to the EU in 2005 and become a full member in 2007.

Romania revised its 1991 Constitution in 2003. The new text takes a more liberal

approach to minority languages, guarantees an independent judiciary, provides better

protection of property rights, and allows EU citizens to both buy land in Romania and run

in Romanian local elections. Negotiations with the EU, which started in 2000, are

supposed to end by fall 2004, with the next three years dedicated to implementation of the

acquis, the vast legislation package compulsory for new EU entrants. Progress on EU

integration was slow but steady in 2003. A politically stable environment was encouraged

in the Parliament by the formal support provided to the governing Social Democratic

Party (SDP) by the DAHR.

Electoral Process. In 2003, politics was "business as usual" in Romania. The ruling

SDP, Romania's main post-Communist party, continued to strengthen its position by

recruiting elected officials from other parties. By the end of the year, the SDP had nearly

doubled its number of mayors elected since 2000 and had increased the number of its

parliamentarians by 10 percent, all coming from other parties—legal under Romanian

law. The main opposition forces were the radical populist Greater Romania Party, the sec-

ond largest party of the current Romanian Parliament, and the newly formed Truth and

Justice Alliance of Centrist Democratic and Liberal Parties, which ranks second in voter

popularity after the SDP. The reunification of opposition forces under leaders Teodor

Stolojan and Traian Basescu opens the door for a political shake-up in the 2004

elections. After debates among political parties, the electoral legislation was revised

slightly during winter 2003-2004. In October 2003, Romania held a national referendum

on constitutional reforms associated with its accession to the EU. Allegations of election

fraud during the referendum brought by opposition parties and civil society groups

raised some concerns about the prospect for similar irregularities in the 2004 parliamentary

elections. Romania's rating for electoral process remains 2.75.

Civil Society. The main change in the political landscape comes from the growing

importance of civil society organizations, which have managed to become a more critical

and visible presence than Romania's weak opposition parties. In the last two years,

nongovernmental organizations (NGOs) assembled the Coalition for Transparency, pushed

successfully for passing transparency legislation, monitored its implementation, and urged

the referendum on constitutional reform. They have also become the main actors in child

protection, public policy, media monitoring, and anticorruption efforts. This positive trend

began with the passage in 2001 of the Freedom of Information Act, advocated by a coalition

of civil society groups. Since then, coalitions of NGOs and other civil society actors, such as

the media, trade unions, and business associations, have become widespread. In addition,

the government is relying more on the expertise of civil society groups, and dialogue and

consultation between them have improved significantly. Given the growing strength and

activism of Romania's civil society sector—most notably reflected in 2003 by the cooperative

EU accession effort between the governmental Department of European Integration and

some of the country's most reputable NGOs—Romania's civil society score improves from

2.75 to 2.50.

Independent Media. The media (notably the press) along with civil society groups played

an important role in the 2003 resignation of three influential ministers on allegations of

corruption, a first in Romanian politics. Despite economic difficulties, the press is fairly

independent and critical of the government, while electronic media, plagued by debts to

the state, have become increasingly sensationalistic and avoid politics altogether to

minimize the risk of political pressure. Despite constraints on freedom of expression in

both public and private TV, the Romanian media remain the main tool for political

accountability owing to the weakness of the judiciary and audit organizations. The new

criminal code allows more freedom of expression for journalists. Romania's rating for

independent media remains 3.75.

Governance. A "sunshine law" came into effect in 2003 that opened the decision-making

process in public institutions to public consultation and participation. The modified

Constitution also limits the ability of the government to pass legislation through

emergency ordinances, a disputed practice that had delayed the Parliament from approving

such bills for months or sometimes years after they were already in effect. Romania's

governance rating is unchanged at 3.75.

Constitutional, Legislative and Judicial Framework. The new Constitution limits the power

of the executive compared with the legislative branch, reserves to judges only the right to

issue warrants for preventive searches and arrests, and improves the status of superior

courts. The reform of the justice system, a crucial part of the EU accession process,

achieved some progress in 2003 owing to the passage of revised criminal and civil

procedures codes. Other laws in the new judiciary framework (Statute of Magistrates,

Organization of the Judiciary, Supreme Council of Magistrates, and Public Prosecutor)

should have been enacted in 2003, along with the new criminal and fiscal codes. Only the

fiscal code managed to pass through all stages needed for its enactment; consideration of

the remaining bills is rescheduled for 2004. Unfortunately, actual court practices still lag

behind new legislation. Romania's rating in this category stays the same at 4.25.

Corruption. In 2003, Romania passed an important anticorruption package, regulating for

the first time conflict of interest for government ministers and civil servants and creating a

National Authority for Control. Unlike the Office of the Anticorruption Prosecutor (set

up in 2002), which the public suspects of political bias, the National Authority for Control

has taken a nonpartisan stand in the implementation of new legislation against corruption

and tax evasion. There is still much to do for the public to perceive an actual difference in

the fight against corruption, but the framework has been created. The resignation of three

ministers following corruption allegations was also a significant step. The rating for

corruption remains 4.50. Outlook for 2004. Local and legislative elections are scheduled

for 2004, which is also the year Romania plans to close negotiations with the EU in order to

sign the accession treaty by 2005. This is a burdensome task, seeing that the most difficult

chapters, such as Justice and Home Affairs, Agriculture, and Environment, are still open.

The election turnout is likely to be lower than in 2000, but still above 60 percent, with

higher mobilization in rural areas.