Etapa judeţeană: Europa şi lumea în secolul XX, probleme de atins: Europa contemporană (unitate,

diversitate, integrare), Cultura română –cultura europeană, România şi Europa în secolul al XX-lea,

Economie şi societate în lumea postbelică probleme de atins: Migraţii în lumea contemporană,

Viaţa privată şi viaţa publică, Economie rurală-economie urbană în România, Statele în perioada

contemporană, probleme de atins: Forme de organizare statală; Idei şi regimuri politice; România de

la statul totalitar la statul de drept;

Europa contemporană (unitate, diversitate, integrare)

Elaboraţi, în aproximativ 3-4 pagini, o sinteză despre Europa contemporană - unitate şi diversitate, având

în vedere:

- menţionarea a două premise ale realizării Europei unite;

- prezentarea etapelor constituirii Uniunii Europene;

- prezentarea a câte unei caracteristici referitoare la unitatea şi diversitatea europeană;

- menţionarea pilonilor de bază ai Uniunii Europene;

- prezentarea a două instituţii ale Uniunii Europene;

- formularea unui punct de vedere referitor la integrarea României în Uniunea Europeană, susţinându-l printr-

un fapt istoric relevant.

Elaboraţi, în aproximativ trei-patru pagini, o sinteză despre România şi integrarea europeană, având în

vedere:

- precizarea a două elemente / aspecte ale unităţii europene;

- menţionarea a două caracteristici ale diversităţii Europei postbelice;

- prezentarea a două etape ale integrării europene desfăşurate în perioada 1945-1989;

- menţionarea a două etape ale integrării României în Uniunea Europeană;

- formularea unui punct de vederer referitor la evoluţia României comparativ cu evoluţia Europei în

secolul al XX-lea şi susţinerea acestui punct de vedere prin două argumente istorice.

Elaboraţi în aproximativ 4 – 5 pagini o sinteză despre evoluţia Europei şi a României în secolul al XX-

lea, având în vedere:

- menţionarea a două fapte istorice referitoare la evoluţia istorică a Europei în prima jumătate a secolului

al XX-lea;

- menţionarea a două aspecte referitoare la unitatea şi diversitatea Europei contemporane;

- prezentarea unei etape referitoare la procesul de integrare europeană;

- prezentarea câte unui fapt istoric referitor la cultura română, respectiv, cultura europeană; - menţionarea

unui motiv, a unei etape şi a unei consecinţe ale aderării României la Uniunea Europeană;

1

- formularea unui punct de vedere despre evoluţia României în context european, în a doua jumătate a

secolului al XX-lea şi susţinerea acestui punct de vedere prin două argumente istorice

Elaboraţi în aproximativ 3 – 4 pagini o sinteză despre evoluţia Europei şi a României în secolul al XX-

lea, având în vedere:

- menţionarea a două fapte istorice referitoare la evoluţia istorică a Europei în prima jumătate a secolului

al XX-lea;

- menţionarea a două aspecte referitoare la unitatea şi diversitatea Europei contemporane;

- prezentarea unei etape referitoare la procesul de integrare europeană şi precizarea numelui unei

personalităţi implicate;

- prezentarea câte unui fapt istoric referitor la cultura română, respectiv, cultura europeană;Zidul ridicat in

timpul Razboiului Rece a dominat relatiile Est-Vest dupa al Doilea Razboi Mondial si pina in 1989,

blocind si obturind inclusiv perspectiva asupra artei. Cortina de fier a separat Europa si pe plan artistic,

fiind marcata de oportunism, carierism si servilism. In fapt, toate cartile scrise pina acum despre arta

secolului al XX-lea sint pura maculatura; pe de o parte, ele uzurpa realizarile importante ale artei est-

europene, tratindu-le din perspectiva tendintelor vestice, pe de alta, ignora pur si simplu o buna parte din

ele. Arta europeana a secolului al XX-lea s-a scris pina acum dintr-o perspectiva unica, anume din

perspectiva vestica a Razboiului Rece.

- formularea unui punct de vedere despre evoluţia României în context European, în a doua jumătate a

secolului al XX-lea şi susţinerea acestui punct de vedere prin două argumente istorice.

Cultura română –cultura europeană

Elaboraţi, în aproximativ 3-4 pagini, o sinteză despre România în Europa contemporană,

având în vedere:

- Prezentarea a două caracteristici ale culturii române în perioada interbelică şi menţionarea a doi

reprezentanţi ai acesteia;

- Prezentarea a două aspecte privind evoluţia economiei româneşti în prima jumătate a secolului XX;

- Menţionarea a două fapte istorice referitoare la necesitatea unificării Europei;

- Precizarea a două etape ale procesului de constituire a Uniunii Europene;

- Formularea unui punct de vedere referitor la integrarea României în construcţia europeană

şi susţinerea acestuia cu un fapt istoric

Elaboraţi în aproximativ trei-patru pagini, o sinteză despre Societate şi lumea ideilor în Europa

2

secolului al XX-lea, având în vedere:

- menţionarea a două caracteristici ale culturii române din perioada interbelică şi numirea unui

reprezentant al acesteia;

- prezentarea a două consecinţe ale migraţiilor din perioada postbelică asupra societăţii din Europa;

- prezentarea câte unei caracteristici a vieţii publice şi a vieţii private din lumea contemporană;

- precizarea unei caracteristici a procesului de integrare europeană şi menţionarea unei consecinţe a

acestui proces asupra societăţii contemporane;

- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia culturii române în cadrul culturii europene în epoca

postbelică şi susţinerea acestui punct de vedere prin două fapte istorice

Migraţii în lumea contemporană

Prezentaţi, în trei - patru pagini, migraţiile în lumea contemporană, având în vedere :

- menţionarea a trei cauze ale migraţiilor contemporane;

- menţionarea unei caracteristici a migraţiei ilegale;

- prezentarea a două efecte economice - unul pozitiv şi altul negativ, ale migraţiei asupra ţărilor de

origine;

- prezentarea unui efect economic ale migraţiei asupra ţărilor de destinaţie;

- argumentarea, prin două fapte istorice relevante, a rolului migraţiilor în diversitatea culturală şi de

civilizaţie din lumea contemporană.

Elaboraţi, în aproximativ trei-patru pagini, o sinteză despre Economie şi societate în lumea postbelică,

având în vedere:

- menţionarea a două fapte istorice desfăşurate în secolul al XX-lea, care au influenţat economia şi

societatea în lumea postbelică;

- prezentarea a două exemple de migraţii contemporane;

- menţionarea câte unui aspect referitor la viaţa publică, respectiv, la viaţa privată;

- prezentarea unui fapt istoric referitor la economia rurală din România postbelică şi precizarea unei

consecinţe asupra economiei urbane;

- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia migraţiilor în lumea contemporană şi susţinerea

acestui punct de vedere prin două argumente istorice

Elaboraţi, în aproximativ trei - patru pagini, o sinteză cu tema „Economie şi societate în lumea

postbelică”, având în vedere:

3

- precizarea a două caracteristici ale contextului politic postbelic şi a două consecinţe ale acestuia în plan

economic

- menţionarea a două organizaţii economice internaţionale din Europa Occidentală înfiinţate în a doua

jumătate a secolului al XX-lea

- menţionarea a două noi ocupaţii apărute în perioada postbelică şi precizarea unui factor care a favorizat

apariţia acestora;

- prezentarea unei cauze cu caracter economic a migraţiilor din lumea postbelică şi precizarea unei

consecinţe asupra vieţii individului/a familiei

- prezentarea unei măsuri economice aplicate în România în perioada 1945-1989 şi precizarea unei

consecinţe în plan social

- formularea unei opinii referitoare la modul în care evoluţiile economice postbelice au influenţat modul

de viaţă al oamenilor, folosind ca argumente două fapte istorice relevante

Elaboraţi, în aproximativ trei-patru pagini, o sinteză despre Europa şi lumea în secolul al XX-lea, având

în vedere:

- menţionarea câte unei caracteristici referitoare la unitatea şi la diversitatea Europei contemporane;

- prezentarea câte unui fapt istoric referitor la cauzele, respectiv, la consecinţele migraţiilor în lumea

postbelică;

- menţionarea a două caracteristici ale relaţiei dintre viaţa publică şi viaţa privată în perioada postbelică;

- prezentarea a două fapte istorice referitoare la procesul de integrare europeană, desfăşurate în perioada

postbelică;

- formularea unui punct de vedere referitor la relaţia cultură română-cultură europeană şi susţinerea

acestui punct de vedere prin două argumente istorice

Realizati, în aproximativ patru – cinci pagini, un eseu referitor la evolutia statelor din lumea

contemporană, având în vedere:

- mentionarea a două forme de organizare statală în lumea contemporană;

- prezentarea a două tipuri de regim politic din statele contemporane si a câte două idei specifice

fiecărui tip de regim politic;

- prezentarea câte unui fapt istoric desfăsurat în România, înainte si după 1989, prin care se

reflectă tipul de regim politic;

- formularea unui punct de vedere despre o formă de organizare statală din lumea contemporană si

sustinerea acestui punct de vedere prin două argumente istorice.

4

ALTE CERINTE:

Prezentaţi o formă de stat prezentă în Europa în a doua jumătate a secolului al XX–lea şi daţi exemple de

două state organizate în acest mod

Prezentaţi o practică economică de tip totalitar din Europa în prima jumătate a secolului al XX-lea,

precizând şi statul în care aceasta a fost aplicată

Prezentaţi două fapte istorice referitoare la viaţa politică a României postbelice

Prezentaþi un fapt istoric referitor la regimul totalitar din România

Prezentaţi un fapt istoric din prima jumătate a secolul XX prin care România „voia să demonstreze că este

o ţară europeană”.

Prezentaţi un alt curent cultural din România interbelică, în afara de europenişti şi tradiţionalişti.

Prezentaţi două caracteristici ale culturii româneşti din perioada interbelică şi numiţi doi reprezentanţi ai

acesteia

Cap I. Europa contemporană (unitate, diversitate, integrare)

INTRODUCERE:

Construcţia europeană, concretizată ca o realitate dominantă şi cunoscută, la început de mileniu III, sub

numele de Uniunea Europeană, este cu certitudine unul dintre cele mai importante evenimente din istoria

Europei, în a doua jumătate a secolului XX. Constituirea Uniunii Europene este, până în prezent, singura etapă

din lunga istorie europeană în care mai multe state europene se aliază nu împotriva unui inamic comun, ci

pentru o cauză comună.

INCHEIERE:

In incheiere, se poate spune ca Uniunea Europeana este cea mai importanta opera politica a secolului XX.

Argumentele sunt numeroase, dar esential este efortul fara precedent de sintetizare si rafinare a unei

mosteniri genetice politice, economice si culturale, produse si dezvoltate in spatiul european.

Premise ale Europei unite:

Hagen Schulze în lucrarea Stat şi naţiune în istoria europeană, aparută în 1994 scria:

“Europa nu s-a aliat niciodata pentru ceva, ci doar impotriva a ceva. Unitatea Europei se face

simtită mai ales in defensiva comună impotriva unui pericol comun, imaginar sau real, iar dacă

primejdia dispare, dispare si unitatea.” (Hagen Schulze, Stat şi naţiune în istoria europeană, Iaşi,

Editura Polirom, 2003, p. 301)

5

menţionarea a două premise ale realizării Europei unite;

menţionarea a două fapte istorice referitoare la evoluţia istorică a Europei în prima jumătate a

secolului al XX-lea; ( groaznicele războaie care au devastat continentul european în prima jumătate

a secolului al XX-lea...)

1. puterile europene angrenate la aceste razboaie au iesit epuizate; au ajuns puteri de mâna a doua într-o

Europa în ruine. TINTA: reasezarea Europei în lume ca spatiu performant pe mai multe planuri,

începând cu cel economic

2. ridicarea la statutul de superputere a SUA si a Rusiei, devenita URSS si divizarea politica a

Europei la sfârsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial.

Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu a fost decât un vis al

filozofilor şi vizionarilor care, din nefericire, a fost spulberat de groaznicele războaie (1914-1918, 1939-

1945) care au devastat continentul european în prima jumătate a secolului al XX-lea. Competitia dintre

marile puteri explica în esenta cele doua razboaie ale secolului XX, pornite si pierdute de Germania.

Cele doua mari conflicte au unificat-o temporar şi parţial, cel puţin din necesitate, trecând chiar

peste ideologiile diferite, în mare parte pentru primul caz, respectiv datorita rezistenţa opusă de către

aproape tot continentul dictaturii lui Hitler, pentru al doilea caz.

Mai mult decât atât, puterile europene angrenate la aceste razboaie au iesit epuizate; au ajuns puteri de

mâna a doua într-o Europa în ruine. Aceasta în conditiile ridicarii la statutul de superputere a SUA si a

Rusiei, devenita URSS.

În imperiile coloniale patrunsesera idei care au dus la decolonizare. Ramâne puterilor europene

posibilitatea recentrarii intereselor lor în Europa si urmarirea sistematica a realizarii unitatii

acesteia. Doar astfel se poate reaseza Europa în lume ca spatiu performant pe mai multe planuri,

începând cu cel economic. Acesta ar putea fi planul clar, paneuropean, apt sa devina atragator pentru cei

mai multi dintre europenii care respinsesera hotarât ideea unirii Europei sub hegemonia uneia dintre

puteri si mai ales a Germaniei. Acesta este sensul afirmatiei ca, prin decolonizare, puterile europene au

pierdut o lume si au câstigat Europa. Spiritul european va reveni pe un plan principal, recapatând

vigoare, si va nazui spre unitatea Europei.

Divizarea politica a Europei la sfârsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial: Între 1945-1949 are loc

divizarea politica a Europei. Înfrângerea militara a Germaniei creeaza un vid de putere; statele Europei

devin o miza a rivalitatilor dintre învingatori: SUA si Uniunea Sovietica. Aceasta victorie se constituie în

premisa pentru accesul celor doua puteri învingatoare la statutul de superputere. Relatiile dintre „cei trei

6

mari” (Stalin, Roosevelt, Churchill) au reusit sa respecte un timp regula de a nu înlocui hegemonia lui

Hitler cu aceea a unuia dintre ei asupra Europei. Însa, pe masura profilarii înfrângerii Germaniei,

diferentele de interese si de ideologie sunt luate în considerare din ce în ce mai atent.

În acest conflict, în premieră pentru Europa, Războiul Rece, politica lui Stalin a determinat, în mare

măsură, procesul de unificare europeană spre constituirea unor adevărate instituţii durabile şi cu caracter

supranaţional. Dupa al II-lea razboi mondial lumea a fost impartita dupa expresia lui Jdanov ( politician

sovietic, având un rol determinant în definirea ideologiei partidului comunist al Uniunii Sovietice) in

doua lagare: lagarul comunist si cel capitalist. In fiecare lagar exista o super putere: SUA si URSS. Este

inexact sa socotim conferinta de la Ialta (febr 1945), momentul exact al impartirii lumii in zone de

influenta.”Spiritul de la Ialta” a existat si inainte de Ialta. Aparut la Teheran, unde a fost definit conceptul

de ocupare militara care trebuia sa determine zona de influenta, ideea a fost hotarata de Churchill si de

Stalin in mai 1944, apoi a fost confirmata la 12 oct. 1944, odata cu “aranjamentul” dintre cele doua parti.

Conferinta a avut loc inainte de terminarea razboiului si in momentul in care operatiunile militare erau

favorabile sovieticilor. Armata Rosie inainta prin Polonia pana la Oder la cca 100 de km de Berlin si

ocupa in acelas timp Budapesta. Lordul Gladwyn Jebb declara: Ialta a fost ocazia URSS-ului sa inghita

Europa de Est ”au inghitit-o dar nu au digerat-o”.

Cordialitatea dintre aliatii din timpul razboiului a disparut rapid, mai ales din momentul in care ambitiile

sovietice in Europa de Est au devenit evidente. Prezenta victorioasei Armate Sovietice(Rosii) a fost

decisiva pentru a impune in Polonia, Bulgaria, Romania, Ungaria, fosta Iugoslavie si Albania guverne de

orientare comunista, care au reusit apoi sa suprime orice opozitie. Aceste tari ,,satelit ” erau atent

controlate de URSS. Democratiile occidentale au sesizat in acest fapt planul de dominatie mondiala al

miscarii comuniste condusa de sovietici. Pericolul parea cu atat mai mare cu cat existau partide comuniste

si in ,,lumea libera (non-comunista) ”

Teama si suspiciunile în crestere între fostii aliati (Uniunea Sovietica si democratiile anglosaxone) explica

acumularea de perceptii si evaluari gresite, de ambele parti, erori care se concretizeaza în tensionarea

relatiilor pâna aproape de confruntarea militara, dar fara a se ajunge aici. Aceasta stare în relatiile

internationale a capatat denumirea de Razboi Rece (1947- 1991). Trebuie subliniat faptul ca divizarea

politica a Europei se face pe fondul acestor relatii tensionate si le concretizeaza.

În Europa Occidentala, teama de comunism si impulsurile venite din SUA îl fac pe Jean Monnet

(1888-1979) sa puna bazele unificarii viitoare a puterilor occidentale, Europa Mica, nucleul actualei

Uniuni Europene. Divizarea politica a Europei era o realitate.

7

Originile Uniunii Europene sunt asadar strâns legate de cel de-al Doilea Război Mondial. Europenii

sunt ferm hotărâţi să se asigure că masacrele şi distrugerile la care au fost martori nu se vor mai

repeta niciodată. Imediat după sfârşitul războiului, Europa se împarte între est şi vest. Începe

Războiul Rece, care va dura 40 de ani. Popoarele din vestul Europei creează Consiliul Europei în

1949. Este primul pas către cooperare, dar şase ţări doresc să meargă şi mai departe.

prezentarea etapelor constituirii Uniunii Europene;

prezentarea a două etape ale integrării europene desfăşurate în perioada 1945-1989;

1. 1946 - W.Churchill - Zürich - Statele Unite ale Europei

2. 1947 Planul Marshall

3. 1948 Tratatul de la Bruxelles semnat de către cinci ţări occidentale – Franţa, Belgia, Luxemburg,

Olanda şi Marea Britanie – prin care se crea o alianţă militară europeană la care au aderat ulterior

Germania, Spania, Portugalia, Italia şi Grecia (în total zece state). Toate acestea erau, într-un fel

sau altul, moştenitoare ale Imperiului Roman, iar sarcinile lor principale constau în obligaţia

generală de asistenţă în caz de agresiune contra unui stat membru, prezervarea păcii şi securităţii

în Europa

4. 1949 Consiliul Europei

5. 1950 - Declaratia Schuman

6. 1951 -Paris - Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (CECO).

7. 1957-Tratatul de la Roma- Comunitatea Economica Europeana (CEE) sau Piata Comuna, statele

fondatoare fiind: Franta, Germania Federala, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg si Comunitatii

Europene pentru Energie Atomica (EURATOM)

8. 1967, cele trei comunitati europene (CECO, CEE si EURATOM) au fuzionat într-o singura

agentie: Comunitatea Europeana.

9. 1992 Tratatul de la Maastricht, se facea trecerea de la Comunitatea Europeana la Uniunea

Europeana (tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).

La 19 septembrie 1946, W.Churchill a lansat la Zürich ideea crearii unei familii europene sub

denumirea de Statele Unite ale Europei.1Scânteia care a aprins torţa unităţii europene a fost emisă de

1 Început cu celebrele fraze ,,Doresc să vă vorbesc astăzi despre tragedia Europei. Acest nobil continent cuprinde cele mai frumoase şi mai cultivate regiuni ale lumii [...[ Este fântâna credinţei creştine şi a eticii creştine”, emblematicul politician britanic oferă şi soluţia pentru ca Europa, în perspectivă ,,să fie la fel de liberă și fericită cum e Elveția”. În opinia sa, aceasta era catalogată astfel: ,,Trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, trebuie ca noi să lucrăm pentru a alătura şi uni acele state care o doresc şi o vor”. Considera că aceasta era singura cale prin care cetăţenii Europei puteau să-și recâștige ,,simplele plăceri și speranțe care fac viața să merite a fi trăită”. Procesul creării acestei Europe unite este descris altfel de Winston Churchill: ,,Tot ce trebuie e ca sute de milioane de bărbați și femei să facă bine în loc de rău și să primească drept răsplată, binecuvântări în loc de blesteme.” Mai suprinzător a fost faptul că propunea un parteneriat între Franța și Germania deoarece ,,nu poate exista o reînviere a Europei fără o Franță puternică spiritual și o Germanie puternicăspiritual”.

8

Winston Churchill, într-un discurs pronunţat la Zürich, în 1946. El a ştiut să capteze ambianţa acestei

perioade postbelice vorbind despre "Statele Unite ale Europei" şi sugerând că un "Consiliu al Europei" ar

putea fi un prim pas în acest sens. Anul urmator, SUA lanseaza Planul Marshall. Statele Unite si-au

manifestat dorinta ca ajutorul Marshall să fie distribuit în cadrul unei cooperări europene, din care s-a

născut OECE (organizatia Europeana de Cooperare Economica). Atragator pentru statele din centrul

si estul Europei, ele refuza participarea la reconstructia Europei datorita Moscovei.

Un fenomen nou pentru statele occidentale a fost intergrarea economică. Dar, înainte de a se ajunge la

cooperarea economică, unele state europene au decis să se unească pe plan militar în cadrul Uniunii

Europei Occidentale (UEO), creată prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948,

si în cadrul NATO.

În mai 1948, s-a desfăsurat la Haga un Congres al Europei, care a avut ca rezultat crearea Consiliului

Europei, compus din două organisme, un Comitet al Ministrilor si o Adunare Consultativă Europeană cu

sediul la Strasbourg, care reunea reprezentantii celor 17 membri ai OECE. Consiliul Europei este prima

organizaţie inter-guvernamentală europeană postbelică, înfiinţată la 5 mai 1949, ca organism european de

promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a valorilor democratice. Activitatea

acestui Consiliu s-a limitat însă la discursuri interesante deoarece Marea Britanie se opunea categoric

renuntării la suveranitatea national, spre deosebire de Franta care avea în acel moment o altă

atitudine.Zece ţări - Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda,

Norvegia şi Suedia semnau tratatul prin care se înfiinţa Consiliul Europei, al cărui sediu a fost stabilit la

Strasbourg. Peste trei luni, Robert Schuman, care reprezenta Franţa, ţara gazdă, deschidea prima reuniune

a Comitetului Miniştrilor.

În aceste conditii, Jean Monnet, unul dintre promotorii ideii constructiei europene, după acest debut

dezamăgitor, va propune un alt proiect care viza colaborarea în sectoare bine delimitatea. Declaratia din

9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman stă la baza actului de nastere a

Comunitătilor Europene.

La 9 mai 1950, a fost lansata Declaratia Schuman, pe baza careia a fost semnat Tratatul de la Paris

(18 aprilie 1951), prin care s-a constituit Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (CECO).

Declaratia Schuman a reprezentat piatra fundamentala a noii constructii europene si a avut la baza 4

principii fundamentale:

- asigurarea pacii politice si a reconstructiei economice;

- actiuni comune ale Frantei si Germaniei, care sa conduca spre o reconciliere istorica;

9

- asigurarea cooperarii între natiunile europene;

- convergenta intereselor popoarelor europene.

De atunci, ziua de 9 mai este sărbătorită în fiecare an ca fiind „Ziua Europei". (considerată astăzi data

naşterii Uniunii Europene.)

Pornind de la planul Schuman, şase ţări semnează un tratat prin care se urmăreşte plasarea producţiei de

cărbune şi oţel sub o autoritate comună. În acest fel, niciuna dintre ele nu îşi mai poate fabrica arme

pentru a se întoarce împotriva celorlalte, cum se întâmplase în trecut. Cele şase ţări sunt Germania,

Franţa, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxemburg.

Statele fondatoare: Germania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Belgia şi Luxemburg.

18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris, prin care s-a constituit Comunitatea Economica a Carbunelui si

Otelului (CECO). Prin Tratatul de la Roma, s-au pus bazele Comunitatii Economice Europene

(CEE) sau Piata Comuna, statele fondatoare fiind: Franta, Germania Federala, Italia, Belgia, Olanda,

Luxemburg si înfiintarea Comunitatii Europene pentru Energie Atomica (EURATOM), în baza unui

tratat semnat în aceeasi zi si tot la Roma. (Tratatul CEE, CECO, EURATOM)

Anglia a incercat sa adere la Piata Comuna (mai tirziu UE), dar a fost blocata de Franta (in mod personal

de generalul Charles de Gaulle). La inceputul anilor '70, dupa moartea generalului Charles de Gaulle,

Anglia a reusit sa adere la Piata Comuna (mai tirziu UE). Incă de la inceput, Anglia a reusit sa faca opinie

separata fata de UE, intarind convingerea ca apartenenta Albionului la EU are menirea de a slabi pozitia

UE in lume.

25 martie 1957

Bazându-se pe succesul Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cele şase

state îşi extind cooperarea la alte sectoare economice. Este semnatTratatul de la Roma, prin care este

creată Comunitatea Economică Europeană (CEE), sau „ piaţa comună ". Scopul său este acela de a

asigura libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor şi serviciilor între statele membre

CECO a fost condusa de o Înalta Autoritate, al carei presedinte a devenit Jean Monnet.

La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, s-au pus bazele Comunitatii Economice Europene

(CEE) sau Piata Comuna, statele fondatoare fiind: Franta, Germania Federala, Italia, Belgia, Olanda,

Luxemburg.

Ea îsi propunea:

- realizarea liberei circulatii a fortei de munca si a capitalurilor;

10

- adoptarea unui tarif vamal extern comun;

- înfiintarea unei banci europene pentru investitii;

- stabilirea unor poitici comune în domenii strategice precum agricultura, comertul, transporturile,

concurenta etc.

Procesul de consolidare a cooperarii europene s-a amplificat prin înfiintarea Comunitatii Europene

pentru Energie Atomica (EURATOM), în baza unui tratat semnat în aceeasi zi si tot la Roma.

În 1967, cele trei comunitati europene (CECO, CEE si EURATOM) au fuzionat într-o singura

agentie: Comunitatea Europeana.

Urmatorul pas a fost semnarea Actului Europei Unice, din 1986, care a deschis calea spre libera

circulatie a bunurilor, serviciilor, capitalului si persoanelor în cadrul Comunitatii.

Începând cu 1 ianuarie 1993, orice cetatean al unei tari membre a CE avea dreptul de a se stabili, munci,

cumpara sau vinde marfuri în orice alta tara membra, fara un permis special sau alte restrictii.

Parteneriatul franco-german s-a pronuntat tot mai transant pentru federalizarea continentului în formula

SUE (Statele unite ale Europeii). O influenta deosebita în acest sens a fost exercitata de Jacques Delors,

în calitate de presedinte al Comisiei Europene, care propunea o uniune social-politica si mai strânsa.

Drumul spre realizarea acestui proiect nu a fost lipsit de dificultati. Marea Britanie, prin primul-ministru,

Margaret Thatcher, a manifestat serioase rezerve, aceasta atitudine constituind unul dintre motivele pentru

care a trebuit sa cedeze locul lui John Major. Consolidarea pietei comune prin semnarea Actului Unic

European a fost continuata prin semnarea Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie 1992, prin care se

facea trecerea de la Comunitatea Europeana la Uniunea Europeana (tratatul a intrat în vigoare la 1

noiembrie 1993). El directioneaza, pe lânga uniunea monetara, noile politici comune: cetatenia

europeana, politica externa si de securitate comuna.

Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi intrat în vigoare

la 1 noiembrie 1993 se plasează dincolo de obiectivul economic iniţial al Comunităţii (realizarea

unei pieţe comune). Tratatul marchează astfel trecerea la o nouă etapă în procesul de creare a unei

“uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”.

Tratatul a instituit o Uniune Europeană formată din cele 12 state membre ale Comunităţilor Europene:

Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda,

Portugalia şi Spania, la care au aderat apoi încă 15 state (în 1995: Austria, Finlanda şi Suedia, în 2004:

11

Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, în

2007: Bulgaria şi România). + 2013 a 28-a Croatia

prezentarea a câte unei caracteristici referitoare la unitatea şi diversitatea europeană;

precizarea a două elemente / aspecte ale unităţii europene;

menţionarea a două caracteristici ale diversităţii Europei postbelice;

Europa şi-a realizat unitatea în jurul unor valori ideologice esenţiale: democratia, libertatea, drepturile

omului, pluralism, economia liberă de piată. Aceasta Europă fascinează, obsedează, constituie un

adevarat model, un ideal pentru toate conştiintele estetice.

Regimurile totalitare comuniste din Est au combatut cu violenţă tocmai aceste valori

democratice. Idea de <<Europă>> este concurată tot mai intens de <<globalizare>>, cu tendinţa de a

se suprapune si impune integral. S-ar părea că noua identitate culturală <<globală>> defavorizează

micile culturi precum cea a noastră, care ar pierde astfel, prin intregrare specificitatea. In realitate,

integrarea – adevarata obsesie natională – nu dispare, ci doar îşi schimbă conţinutul şi mai ales

mecanismul.”

Adrian Marino, Pentru Europa. Integrarea Romaniei. Aspecte ideologice si culturale

Unitatea şi diversitatea sunt cele două feţe ale monedei şi fiecare dintre acestea trebuie studiată în parte,

pentru a înţelege complexitatea identităţii europene. Vaclav Havel afirma că „pacea, parteneriatul şi

cooperarea sunt posibile numai între cei care ştiu cine sunt. Conştiinţa identităţii proprii este condiţia de

bază a oricărei relaţii bune cu cineva”

Doua sunt principalele elemente care tin de unitatea europeana: democratia si cultura.

1. Democratia si statul de drept au fost implementate cu o rapiditate exceptionala, iar respectarea lor

a facut, de la dobândirea independentei tarilor respective, obiectul unei politici voite si reusite.

Multumita eficientei „anticamerei democratice” reprezentate de Consiliul Europei, organizatie

care reuneste azi 46 de state, ale au pus în opera, înca de la adoptarea noilor lor Constitutii,

principiile universale ale democratiei si ale drepturilor omului. Problema minoritatilor, de

exemplu, care a destabilizat de atâtea ori centrul Europei, a fost rezolvata fara drame. Devin,

totodata, litera de lege valorile pluralismului, tolerantei, solidaritatii, justitiei si nediscriminarii,

toate concretizate în Carta drepturilor cetateanului. Demnitatea persoanei este astfel plasata în

centrul organizarii politice si sociale. Datorita acestei atitudini politice si morale, Europa

rivalizeaza cu SUA în ceea ce priveste exemplaritatea democratica.

2. Elementul care mentine unitatea europeana este cultura, întrucât transformarile si mutatiile

petrecute în acest domeniu sunt preluate în domeniile intelectuale din întreaga Europa.

12

Cultura:

Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi

sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală. Justificată apare astfel reflecţia

lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, după ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în

unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: “Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura

este cea care dă liantul european şi poate menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.

În zonele intens industrializate populatia îsi modifica comportamentul, opteaza pentru o cultura noua. În

toata Europa învatamântul primar este considerat o necesitate, iar dupa 1945 scolarizarea începe sa fie

vazuta ca un obiectiv prioritar. Astfel, a luat fiinta Organizatia pentru Educatie, Stiinta si Cultura a

Natiunilor Unite (1945), cu sediul la Londra având drept obiectiv încurajarea schimburilor culturale si

educative între tarile lumii. Dezvoltarea învatamântului si aparitia mijloacelor de comunicare în masa au

accentuat dialogul de idei în rândul europenilor.

Literatura europeana cunoaste un nou tip de roman, cel politist, exemplul tipic al autorului unui astfel de

roman fiind Agatha Cristie, citit de milioane de cetateni. Piata cartilor începe sa fie dominata de gigantii

editoriali, tirajele cresc, se editeaza romanele devenite best-seller-uri si citite în tot spatiul european.

Arta evolueaza spre noi forme si manifestari, cubismul lui Picasso este continuat de curentele

suprarealiste aparute în Franta, Germania si raspândite apoi în alte tari europene.

Sculptura este dominata de abstract si îndrazneala, trasaturi ilustrate de operele românului Brâncusi si ale

elvetianului Giacometti, iar arhitectura capata un caracter functional. Se contruiesc institutii si edificii

publice. În 1919 arhitectul Gropius proiecteaza primele complexe de locuinte de forma cubica, constructii

functionale asezate una în fata celeilalte, dar diferite ca marime, orientare si material folosit.

Urbanizarea devine un fenomen general-european, mai ales dupa cele doua razboaie mondiale, când

reconstructia unor orase distruse era necesara (Dresda, Berlin, Varsovia). Apar cartiere noi, imobile

destinate unor institutii si asezaminte sociale, parking-uri, supermarket-uri.

Muzica a beneficiat de pe urma perfectionarii tehnicii; aparitia sonorizarii permite organizarea unor

concerte, festivaluri în care diferentele etnicesi si religioase se estompeaza. Cinematograful devine, în anii

’50-’80, un mijloc ce impune modele si uniformizeaza gusturile. Societatea de consum influenteaza

cultura.

13

Dupa cel de-al doilea razboi mondial pesimismul si sentimentul de neliniste cresc în rândul populatiei

europene si pe acest fond apare existentialismul, reprezentat de J.P.Sartre si A.Camus. Acest curent

filosofic încearca sa ofere raspunsuri la problemele societatii europene contemporane.

Diversitatea în Europa secolului XX înseamna:

a. manifestarea etnicitatilor, a religiilor si a unor culturi cu trasaturi caracteristice. La aceste aspecte

se adauga

b. separatia dintre statele europene cauzata de regimurile politice diferite. Deosebirea dintre sistemul

de guvernare democratic si modul de conducere statala de tip totalitar s-a perpetuat practic pe

aproape întrega durata a epocii contemporane.

Sau

Iata ca după Cel de-al Doilea Război Mondial s-au putut pune bazele acestei construcţii unice, ce dăinuie

de mai bine de 50 de ani şi care a cunoscut un continuu proces de extindere şi consolidare. Acum vorbim

de o Uniune Europeană cu 28 de state membre, cu tratate, instituţii, politici, valori şi simboluri

comune.

UNITATEA:

Elementele menţionate anterior sunt cele care asigură unitatea, dar acest lucru nu înseamnă că nu există

numeroase dezbateri cu privire la semnificaţia sau importanţa lor în procesul european. Un exemplu ar fi

dezbaterile aprinse cu privire la valorile europene stimulate de redactarea Tratatului Constituţional, de

posibila aderare a Turciei, dar şi de constatarea faptului că, pentru mulţi cetăţeni europeni, ideea de

Europă, ca patrimoniu şi ca misiune, nu mai însemna aproape nimic, fiindu-le greu să vadă ce este comun

Europei şi să se simtă parte a întregului.

„Grupul de lucru asupra dimensiunii spirituale şi culturale a Europei” sau conferinţa „Ce valori pentru

Europa?”, ce au reunit intelectuali şi reprezentanţi ai creştinismului, iudaismului şi islamului, au avut

misiunea de a găsi fundamentele culturii europene, valorile spirituale, religioase şi culturale comune.

Rezultatul a fost acela că, pe lângă valorile universale enumerate şi în Tratatele Uniunii, s-a menţionat

complementaritatea unor valori, precum credinţa, raţiunea şi gândirea critică, ce definesc atât de bine

spiritul european şi s-a subliniat importanţa înţelegerii pozitive a rolului religiei, în procesul de integrare

europeană.

Pe de altă parte, s-a spus că nu există o listă fixă de valori europene şi chiar dacă există un spaţiu

cultural european, acesta nu poate şi nu trebuie să fie clar delimitat.

14

Vorbim de un proces, de un proiect de viitor, în care trebuie să ţinem cont că identitatea culturală a

Europei a fost modelată de confruntarea permanentă cu „noul, diferitul şi străinul”, iar adaptabilitatea

constituie principala calitate a Europei.

Pentru că am vorbit de rolul religiei, nu putem să nu amintim părerile divergente şi dezbaterile la nivel

european, pe care le-a suscitat propunerea de introducere în Preambulul Tratatului Constituţional a

noţiunii de religie creştină. În final, liderii europeni au adoptat în Tratatul Constituţional şi mai apoi

în Tratatul de la Lisabona o exprimare neutră, ce precizează că „valorile comune statelor membre”

se inspiră „din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, din care s-au dezvoltat

valorile universale, care constituie drepturile inviolabile şi inalienabile ale persoanei”. În Preambul

şi în Art.1a, sunt enumerate aceste valori: „libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept,

demnitatea umană”. În plus, această comunitate se bazează pe „respectarea drepturilor omului, inclusiv

a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor” şi se caracterizează prin „pluralism, nediscriminare,

toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi”. Scopul ei este de a promova „pacea,

valorile sale şi bunăstarea popoarelor sale”, „coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi

solidaritatea între statele membre” (Art.2), iar prin aceste declaraţii, ea devine şi o comunitate de valori, şi

o comunitate de scop, de destin. Pentru localizarea acestei noţiuni de comunitate, se foloseşte un alt

termen important - spaţiul. („Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără

frontiere interne.”) În vederea diferenţierii sale faţă de alte entităţi (la fel ca în cazul unui stat naţional),

Uniunea foloseşte şi alte elemente simbolice: steagul, imnul, ziua Europei, moneda EURO, deviza

„Unitate în diversitate”, cetăţenia europeană şi paşaportul european. Conform aceluiaşi Tratat, aceste

valori sunt promovare de către cadrul instituţional, ce mai are ca scop promovarea obiectivelor şi

intereselor Uniunii, a intereselor cetăţenilor şi ale statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei,

eficacităţii şi continuităţii politicilor şi acţiunilor Uniunii. În acest demers, cadrul instituţional este

sprijinit de partidele politice europene, ce sunt considerate un important factor de integrare şi de formare a

unei conştiinţe europene. Imaginea nu ar fi completă, dacă nu am menţiona şi câteva dintre politicile

Uniunii (economică, agricolă, regională, socială, de mediu, a consumatorilor sau media), ce în decursul

timpului au fost parte a procesului de integrare, de creare a unităţii europene, o unitate, ce pe de altă parte,

nu doreşte să distrugă diversitatea statelor membre.

DIVERSITATEA:

Există diversitate între statele membre, în interiorul acestora şi între cetăţeni. Ea a existat şi între primele

şase state fondatoare, dar s-a accentuat cu fiecare nouă rundă de extindere şi, în prezent, se caracterizează

prin diferenţe geografice, demografice, social - economice, politice şi culturale. Spre deosebire de statul

naţional, Uniunii îi este greu să se raporteze la elemente precum limba, istoria, etnia sau religia, în

15

procesul de crearea a unei comunităţi, deoarece acestea prezintă o mare diversitate în cadrul Uniunii. De

exemplu, în Uniunea Europeană sunt recunoscute 23 de limbi oficiale şi în jur de 150 de limbi minoritare

şi regionale, iar religia a fost atât un factor de unificare, cât şi de divizare a Europei, fluctuând în decursul

istoriei între cele două roluri. În plus, există diferenţe la nivel naţional în ceea ce priveşte identificarea cu

valorile creştine sau cele seculare: menţionarea religiei în constituţie şi prevederile legale referitoare la

educaţia, simbolurile şi minorităţile religioase. În mare măsură, aceste variaţii naţionale se bazează pe doi

factori: legătura dintre religie şi identitatea naţională şi cea dintre biserică şi stat.

Diferenţele dintre statele membre încep cu cele culturale, geografice, demografice, social-economice, de

structură şi sistem politic şi electoral, pentru a le influenţa, în final, pe cele politice. De exemplu,

suprafaţa şi densitatea populaţiei sunt importante atât pentru distribuirea locurilor în Parlamentul

European, cât şi atunci când se aplică procedura de vot cu majoritate calificată, în Consiliu. John

McCormik spunea că, „dacă toate statele membre ar avea acelaşi sistem politic şi economic, aceleaşi

structuri sociale, acelaşi nivel de dezvoltare economică şi productivitate şi acelaşi set de standarde şi

reglementări, integrarea ar merge relativ uşor”, dar această situaţie nu este valabilă pentru ţările Uniunii

Europene. Pentru a înţelege mai bine situaţia, putem să urmărim anumiţi indicatori economici, precum

PIB-ul pe cap de locuitor (cel mai folosit indicator economic pentru determinarea performanţelor

economice ale unei ţări), rata ocupării forţei de muncă, rata şomajului, investiţiile în Cercetare şi

Dezvoltare şi alţi indicatori (cei din domeniul dezvoltării durabile, al mediului sau al politicii energetice).

Unitatea este uneori greu de atins, tocmai datorită acestor diferențe, ce țin de momentul și motivația

aderării, experiențele istorice, relația cu restul lumii, tradiția politică, concepțiile privind națiunea, etnia

sau religia, nivelul de dezvoltare socială și economică, tradiția cu privire la alianțe sau neutralism,

obiceiurile comerciale sau preocuparea pentru anumite politici. Toate aceste date sunt importante, pentru

că influenţează atitudinea statelor faţă de diversele politici europene şi alocarea bugetului Uniunii. Statele

membre au opinii diferite cu privire la echilibrul dintre puterea publică şi privată, la domeniile în care

deciziile trebuie luate la nivel naţional sau la nivel comunitar, dar şi referitor la finalitatea procesului de

integrare. În plus, datorită diversităţii condiţiilor din cadrul Uniunii, impactul unei decizii europene, într-

un anumit domeniu politic, diferă de la un stat la altul. În ceea ce priveşte cetăţenii, preferinţele lor ca o

politică să se decidă la nivel naţional sau european depinde de satisfacţia lor cu privire la politica

naţională actuală.

Trecând de la nivelul naţional la cel regional, vedem că şi acesta este caracterizat de o mare diversitate

economică, socială, culturală şi politică. Regiunile diferă cu privire la mărime, populaţie, nivel de

dezvoltare, istorie, identitate sau acţiune politică. În consecinţă, abordarea lor cu privire la cerinţe şi

mijloacele folosite pentru atingerea obiectivelor sunt diverse, iar la nivelul Uniunii Europene putem găsi

16

atât exemple pozitive, cât şi negative, legate de acomodarea diversităţii.

Un alt element ce trebuie menţionat, şi nu este unul mai puţin important, este diversitatea de opinii dintre

cetăţenii Uniunii. Cu ajutorul sondajelor de opinie întreprinse de Comisia Europeană, aflăm informaţii

importante referitoare la cunoştinţele cetăţenilor despre Uniune şi atitudinea lor faţă de diferite subiecte:

instituţii, politici şi politici prioritare, preocupări şi aşteptări, valori, cetăţenie, satisfacţia cu privire la

viaţa în UE, rezultatele integrării etc. Cu toate că rezultatele variază, reflectând diversitatea culturilor şi a

opiniilor în UE, sondajele ne arată că cetăţenii Uniunii împărtăşesc aceleaşi preocupări şi griji pentru

viitor, iar aceste teme sunt constante: şomajul, criminalitatea şi situaţia economică ocupă primele locuri,

cele mai importante rezultate fiind considerate libertatea de mişcare, moneda EURO şi pacea.

În final, trebuie spus că recunoscând diversitatea naţională, regională şi locală din punct de vedere

economic, social şi cultural, precum şi diferenţele de opinii ale cetăţenilor, cu privire la integrare,

liderii europeni au decis să considere diversitatea o forţă a democraţiei, un stimul pentru

creativitate şi inovaţie şi nu o piedică în calea consolidării proiectului european

menţionarea pilonilor de bază ai Uniunii Europene;

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) semnat in 1992 si intrat in vigoare in 1993 marchează o

nouă etapă în procesul de integrare europeană, deoarece permite demararea integrării politice. Acesta

instituie o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de

securitate comună (PESC) şi cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (JAI).

Tratatul: instituie o cetăţenie europeană, consolidează puterile Parlamentului European şi lansează

Uniunea Economică şi Monetară (UEM). Pe de altă parte, CEE devine Comunitatea Europeană (CE).

Tratatul de la Maastricht ce instituie Uniunea Europeană, care are la bază trei piloni: Comunităţile Europene,

Politica externă şi de securitate comună şi cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.

Primul pilon este format din Comunitatea Europeană, din Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO) şi din Euratom şi se referă la domeniile în care statele membre îşi exercită împreună suveranitatea

prin intermediul instituţiilor comunitare. În cadrul acestui pilon se aplică procedura supranumită metoda

comunitară, şi anume Comisia Europeană face propunerea legislativă, Consiliul şi Parlamentul European o

adoptă, iar Curtea de Justiţie asigură controlul respectării dreptului comunitar.

Cel de-al doilea pilon instaurează Politica externă şi de securitate comună (PESC), prevăzută în Titlul V al

Tratatului privind Uniunea Europeană. Aceasta înlocuieşte dispoziţiile din Actul Unic European şi permite

statelor membre să întreprindă acţiuni comune în domeniul politicii externe. Acest pilon este supus unui

proces decizional interguvernamental care recurge în primul rând la unanimitate. Rolul Comisiei şi al

17

Parlamentului este modest, iar jurisdicţia Curţii de Justiţie nu se aplică acestui domeniu.

Al treilea pilon este consacrat cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) prevăzute în Titlul VI

din Tratatul privind Uniunea Europeană. Uniunea este menită să întreprindă acţiuni comune pentru a oferi

cetăţenilor un grad ridicat de protecţie în interiorul unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Procesul

decizional este, de asemenea, interguvernamental.

prezentarea a două instituţii ale Uniunii Europene;

1. Parlamentul european:

- exercita, impreuna cu Consiliul de Ministri, functiile legislativa, bugetara, si, separat, functia de control

politic si consultativ;

- alege Presedintele Comisiei;

- este ales prin sufragiu universal direct, pentru 5 ani;

- are un numar maxim de 750 membri;

- reprezentativitatea se asigura in baza principiului degresivitatii proportionale, cu un prag minim de 6

persoane

2. Consiliul european:

- da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii sale si defineste orientarile si si prioritatile politice generale;

- nu are functie legislativa;

- este format din sefii de state si de guverne ai tarilor membre, Presedintele Consiliului si Presedintele

Comisiei (acestia din urma, nu participa la vot); ministrul Afacerilor Externe al Uniunii participa la lucrari;

- se pronunta prin consens, in cazurile in care Constitutia nu dispune altfel;

- Presedintele este ales de Consiliul european, cu majoritate calificata, pe o perioada de doi ani si

Alaturi de Consiliul de ministri, Comisia europeana, Curtea de justitie precum si ALTE INSTITUTII SI

ORGANISME (Banca centrala europeana, Curtea de Conturi, Comitetul regiunilor, Comitetul economic si

social ) formeaza SISTEMUL INSTITUTIONAL SI DE DECIZIE POLITICA AL UNIUNII EUROPENE,

CONFORM Tratatului Constituţional, 2004

Uniunea Europeană (UE) este asadar un parteneriat economic și politic unic format din 28 de state europene

membre. Aceasta a fost creată după Al Doilea Război Mondial, pentru a încuraja cooperarea economică,

principiul care stă la baza sa fiind că statele care întrețin relații comerciale unele cu celelalte devin

interdependente din punct de vedere economic și, astfel, mai predispuse să evite conflictele. Uniunea

Europeană este întemeiată pe statul de drept: orice acțiune a sa se întemeiază pe tratate, care sunt convenite de

18

toate statele membre.

Uniunea Europeană acordă o atenție deosebită menținerii caracterului transparent și democratic al instituțiilor

sale.

Parlamentul European este o adunare parlamentară multinațională unică, aleasă în mod direct de către

cetățeni. Cei 751 de membri ai Parlamentului European reprezintă peste 500 de milioane de cetățeni din 28 de

state membre. Joacă un rol-cheie în alegerea președintelui Comisiei Europene. Împarte cu Consiliul Uniunii

Europene puterea bugetară și puterea legislativă. Cetățenii europeni pot participa la procesul politic în mai

multe moduri. De pildă, ei pot vota la alegeri, își pot contacta deputatul care îi reprezintă în Parlamentul

European, pot adresa petiții Parlamentului European sau pot lansa o inițiativă cetățenească prin care să îi

solicite Comisiei Europene să pregătească o propunere legislativă.

Parlamentul European (PE) este un exemplu unic de transpunere în practică a democrației multinaționale și

multilingve. Deputații aleși în Parlamentul European se implică în dezbateri publice și joacă un rol esențial în

elaborarea politicilor Uniunii Europene.

Principalele lor domenii de acțiune includ:

PUTEREA LEGISLATIVĂ

Parlamentul European decide în comun cu Consiliul UE cu privire la actele legislative care influențează

viața de zi cu zi a cetățenilor Uniunii. Printre temele acestor acte legislative se numără libera circulație și

protecția consumatorilor, mediul și majoritatea sectoarelor economiei. Statele membre își păstrează dreptul de

veto în domenii cum ar fi securitatea socială, impozitarea și afacerile externe sau apărarea. În unele domenii,

Consiliul trebuie să obțină aprobarea Parlamentului European înainte de a lua o decizie. Dar chiar și domeniile

în care statele membre decid singure, cum ar fi educația și cultura, fac de multe ori obiectul unor măsuri de

sprijin din partea UE, cum ar fi programul ERASMUS+, care oferă tinerilor europeni posibilitatea de a studia,

de a desfășura activități de voluntariat, de a se forma sau de a dobândi experiență profesională în străinătate.

PUTEREA BUGETARĂ

Competențele bugetare reprezintă una din prerogativele fundamentale ale oricărui parlament: cel care alocă

fondurile are competența de a stabili prioritățile politice. La nivelul UE, această competență este împărțită

între Parlamentul European și Consiliu. Împreună, aceste instituții adoptă cadrul financiar multianual o dată la

șapte ani și examinează și aprobă bugetul anual pentru anul următor, precum și cheltuielile aferente anului

anterior.

19

PUTEREA DE CONTROL

Parlamentul European monitorizează utilizarea corectă a fondurilor Uniunii Europene. La numirea

președintelui Comisiei Europene se ține seama de rezultatele alegerilor europene. De altfel, Parlamentul are

sarcina de a-l alege pe președintele Comisiei și de a aproba numirea Comisiei (președintele și colegiul

comisarilor) și poate forța demisia acesteia. Comisarilor li se solicită adeseori să-și apere politicile în fața

Parlamentului, iar președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al Uniunii

pentru afaceri externe și politica de securitate se prezintă în mod regulat în fața Parlamentului, pentru a-i

informa pe deputați și a răspunde întrebărilor acestora. În ultimii ani, a crescut considerabil numărul discuțiilor

purtate de Parlament cu principalii factori de decizie în materie de euro, în încercarea de a clarifica în mai

mare măsură modul în care sunt luate deciziile monetare. În acest sens, PE a devenit unul dintre puținele foruri

care acționează pentru a îmbunătăți transparența guvernanței zonei euro.

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI APĂRAREA LIBERTĂȚII ȘI DEMOCRAȚIEI

În calitatea sa de unică instituție a Uniunii aleasă în mod direct, Parlamentul își ia foarte în serios rolul de

gardian al libertăților fundamentale, drepturilor omului și democrației, atât în Europa, cât și în afara ei. Sarcina

deputaților europeni constă în principal în reprezentarea cetățenilor la nivelul UE și apărarea

intereselor lor pe lângă conducerea și instituțiile Uniunii. Aprobarea PE este necesară pentru majoritatea

acordurilor internaționale încheiate de UE. Parlamentul este implicat, de asemenea, în conturarea politicii UE

în domeniul dezvoltării și ajutorului umanitar pe care îl acordă Uniunea Europeană. Deputații europeni

exercită o influență tot mai mare asupra politicii externe a UE și întrețin relații strânse cu legiuitori din toată

lumea. Adesea deputații europeni acționează în calitate de observatori la alegeri în țări din lumea întreagă,

pentru a depista eventuale nereguli. Ei se asigură că drepturile omului sunt apărate inclusiv în cadrul

acordurilor economice și comerciale externe ale UE. De asemenea, Parlamentul decernează Premiul Saharov,

în semn de recunoaștere a eforturilor persoanelor sau organizațiilor care apără drepturile omului, democrația și

libertatea de exprimare și care luptă împotriva intoleranței și opresiunii în orice parte a lumii. Printre

câștigătorii anteriori ai premiului se numără Malala Yousafzai, Nelson Mandela și Aung San Suu Kyi.

Parlamentul European reprezintă pilonul central al democrației la nivelul Uniunii Europene. Parlamentul

European va susține întotdeauna interesele cetățenilor, depunând eforturi cu scopul de a oferi posibilitatea

unei vieți mai bune pentru sute de milioane de europeni. Parlamentul European va acționa în mod demn și

echitabil, cu respectul cuvenit și în conformitate cu principiul nediscriminării.

Martin Schulz, Președintele Parlamentului European

Despre Consiliul UE

Consiliul Uniunii Europene este instituția care reprezintă guvernele statelor membre. Cunoscut informal și sub

20

numele de Consiliul UE, acesta este locul în care miniștrii naționali din fiecare țară a UE se întrunesc pentru a

adopta legi și pentru a coordona politicile.

1. Ce face Consiliul?

Consiliul este un pol de decizie esențial pentru UE. Consiliul negociază și adoptă noua legislație a UE, o

adaptează atunci când este necesar și coordonează politicile.

2. Cum funcționează Consiliul?

Consiliul este o entitate juridică unică, dar se reunește în 10 „formațiuniˮ diferite, în funcție de subiectul

dezbătut.

Consiliul este sprijinit de Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper) și de peste 150 de grupuri de lucru

și comitete foarte specializate, cunoscute sub numele de „grupuri de pregătire ale Consiliuluiˮ. Aceste grupuri

de pregătire examinează propunerile legislative și realizează lucrări care pregătesc terenul pentru deciziile

Consiliului.

Consiliul UE nu trebuie confundat cu:

Consiliul European – o altă instituție a UE în care liderii UE se reunesc aproximativ de patru ori pe an pentru a

discuta prioritățile politice ale UE

Consiliul Europei – nu este un organism al UE (Consiliul Europei este o organizație internațională,

interguvernamentală și regională. A luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii

Europene precum și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este

diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la

Strasbourg. Consiliul Europei este prima organizaţie inter-guvernamentală europeană postbelică, înfiinţată la 5

mai 1949, ca organism european de promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a valorilor

democratice.)

3. Președinția Consiliului UE

Președinția Consiliului UE este asigurată prin rotație între statele membre la fiecare șase luni. Președinția

conduce reuniunile la toate nivelurile: la nivelul Consiliului, al Comitetului Reprezentanților Permanenți

(Coreper) și al grupurilor de lucru. Aceasta impulsionează lucrările Consiliului și coordonează diferitele

domenii de activitate ale acestuia.

4. Secretariatul General al Consiliului UE

Secretariatul General al Consiliului (SGC) are răspunderea de a acorda asistență Consiliului European și

Consiliului UE, inclusiv președințiilor acestuia, Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper) și altor

21

comitete și grupuri de lucru ale Consiliului.

formularea unui punct de vedere referitor la integrarea României în Uniunea Europeană,

susţinându-l printr-un fapt istoric relevant.

menţionarea a două etape ale integrării României în Uniunea Europeană;

formularea unui punct de vederer referitor la evoluţia României comparativ cu evoluţia Europei

în secolul al XX-lea şi susţinerea acestui punct de vedere prin două argumente istorice.

menţionarea unui motiv, a unei etape şi a unei consecinţe ale aderării României la Uniunea

Europeană;

formularea unui punct de vedere despre evoluţia României în context european, în a doua jumătate

a secolului al XX-lea şi susţinerea acestui punct de vedere prin două argumente istorice

MOMENTE PRINCIPALE ALE ADERARII ROMÂNIEI LA U.E.

România a fost prima tara din Europa Centrala si de Est care a avut relatii oficiale cu Comunitatea Europeana.

În 1967, au fost initiate negocierile pentru încheierea unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite

produse agro-alimentare, respectiv brânzeturi, oua, carne de porc, cu scopul de a scuti produsele românesti de

taxe suplimentare, dar si de a obliga partea româna sa respecte un anumit nivel al preturilor, pentru a nu crea

dificultati pe piata statelor membre. În 1974, o întelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de

Preferinte al Comunitatii, iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980. Dupa revolutia

din 1989, România si-a exprimat dorinta de a se alatura concertului european, certificând astfel dorinta

democratizarii ireversibile a societatii, dar si sperând la obtinerea unui standard de viata mai bun. Pentru

asigurarea securitatii, România a solicitat aderarea la NATO. Imediat dupa caderea zidului Berlinului,

România stabileste în 1990, relatii diplomatice cu UE, semnând în acelasi an un Acord de Comert si

Cooperare. Principalele momente ale aderarii României la Uniunea Europeana au fost:

# 1 februarie 1993: România semneaza Acordul European (o asociere între România si Statele Membre);

# 22 iunie 1995: România depune cerere de aderare la Uniunea Europeana;

# 15 februarie 2000: în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicata lansarii Conferintei

Interguvernamentale, are loc deschiderea oficiala a negocierilor de aderare a României; acest fapt s-a datorat

într-o masura covârsitoare politicii sale externe, România dovedindu-se, începând cu razboiul din Golf si

terminând cu cel din Kosovo, un partener fidel al NATO.

# 17 decembrie 2004: la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politica

a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeana;

# 25 aprilie 2005: în cadrul unei ceremonii oficiale, desfasurate la Abatia de Neumunster din Luxemburg,

presedintele României, Traian Basescu, a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeana, ca si primul-

ministru al Bulgariei, Simeon de Saxa-Coburg, alaturi de reprezentantii celor 25 de state membre.

22

Criteriile îndeplinite de România pentru aderare sunt de ordin:

a) politic: existenta unor institutii democratice stabile, respectarea drepturilor omului si protejarea

drepturilor minoritatilor;

b) economic: o economie de piata functionala care sa poata face fata presiunilor concurentei de pe

Piata Unica a UE;

c) legislativ: acquis-ul comunitar trebuie sa fie pus în aplicare în statul candidat în momentul aderarii

la Uniunea Europeana;

d) administrativ: capacitatea statului candidat de a-si asuma obligatiile de stat membru al UE.

sau

La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică

atât drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de

la înfiinţare până în prezent, asemenea oricărui alt stat membru al Uniunii Europene.

ROMÂNIA ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

Dupa prabusirea comunismului, Romania a fost prima tara care a stabilit relatii oficiale cu Comunitatea

Europeana (martie 1990). Acorduri bilaterale comerciale fusesera semnate din anii 1960, pe vremea

deschiderii regimului Ceausescu spre Occident. Aceste acorduri au fost suspendate dupa 1980, pe motivul

încălcării drepturilor omului in Romania.

Pasi ai integrarii:

1 februarie 1993: România a semnat acordul de asociere

februarie 1995: Acordul intra in vigoare

22 iunie 1995: Romania formulează cererea oficială de aderare

decembrie 1999: Negocierile de aderare se deschid pentru România odată cu aşa-numitul Grup de

la Helsinki.

aprilie 2005: România semnează Tratatul de aderare

ianuarie 2007: aderarea României si Bulgariei la Uniunea Europeană

1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România, aderă la UE, numărul statelor membre ridicându-se, acum,

la 27 apoi 28 in 2013.

Semnarea Tratatului de Aderare a reprezentat o recunoaştere a faptului cã România a înregistrat

progrese şi că era pregãtitã sã îşi respecte angajamentele care rãmâneau pânã la 1 ianuarie 2007.

Cu toate acestea, era important ca în cele 20 de luni rămase până la momentul aderării, România

să-şi îndeplinească angajamentele asumate, asa cum au fost ele stabilite în calendar. Uniunea

Europeană a subliniat că orice deficienţe în ce priveşte îndeplinirea de către România a

23

angajamentelor sale, şi în particular a oricăruia dintre următoarele condiţii specifice, pot sta la

baza activării clauzei de salvgardare secundare, introduse la 5 ianuarie 2005.

Extinderea Uniunii Europene reprezinta un proces evolutiv cu efecte directe pozitive asupra dezvoltarii

economice a statelor membre si a celor care adera la aceasta structura. In momentul de fata, odata cu

admiterea Romaniei si Bulgariei ca membri ai UE din ianuarie 2007, APOI Croatia in 2013, s-a atins un

stadiu avansat al spatiului economic comun in ceea ce priveste varietatea economiilor nationale si

acoperirea sa geografica.

Transformarile mediului economic si politic din spatiul european au avut un impact direct asupra tarilor

din centrul si sud-estul continentului. Pentru Romania, ca si pentru celelalte tari cu o istorie similara

care au experimentat un regim economic autarhic, perioada anilor ’90 a reprezentat evolutia spre

un model de dezvoltare economica cu reguli si principii de functionare fundamental diferite de

experienta anterioara. Din aceasta perspectiva, oportunitatile de schimbare si adaptare la contextul

economic regional au convers spre deschiderea acestor state spre modelele de dezvoltare economica si

organizare politica oferite de lumea occidentala.

Pentru aceste tari, anii ’90 au insemnat o perioada de trecere de la un tip de sistem economic autarhic spre

unul deschis competitiei si pietei libere, in care predomina principiile concurentei si pietei libere, alocarea

resurselor si formarea preturilor prin mecanismele pietei.

Un rol important in formarea noului mecanism economic l-au avut institutiile internationale cu care tarile

Europei centrale si de sud-est au conlucrat pentru stabilizarea economica si transformarea vechiului

sistem intr-unul deschis, competitiv si care sa raspunda regulilor de eficienta. Astfel, Fondul Monetar

International, Banca Mondiala si, nu in ultimul rand, Uniunea Europeana au contribuit prin expertiza si

asistenta directa oferita statelor in tranzitie din Europa centrala si de sud-est la transformarea si

consolidarea respectivelor sisteme economice. Accentul a fost pus pe principiile si criteriile economice

necesare crearii unor economi de piata deschise.

Liniile fundamentale de transformare au vizat stabilizarea economica, privatizarea si liberalizarea

(asa numitul consens de la Washington1, 1990). Acestora li s-au adaugat, in functie de obiectivele

politice si economice ale tarilor in tranzitie, o serie de criterii privind dezvoltarea economica stabilite de

Uniunea Europeana.

Dintre toate aranjamentele si acordurile incheiate cu diferite organizatii internationale, procesul de

aderare la Uniunea Europeana a fost unul dintre cele mai importante in determinarea unor

24

schimbari economice structurale cu o finalitate economica precisa – integrarea pe piata unica a UE.

Procesul a avut la baza criterii prin a caror indeplinire s-a contribuit la schimbarea institutionala si la

crearea bazelor cresterii economice pentru tarile Europei centrale si de sud-est.

Procesul aderarii la UE a produs o serie de presiuni pozitive la nivel politic si social pentru crearea

unei economii functionale de piata, lucru pe care Romania l-a realizat si pentru a carui consolidare sunt

necesare in continuare eforturi. Masa critica a transformarilor pozitive care au avut loc in ultima decada

vor trebui valorificate si dupa momentul aderarii, ca parte a unui proces logic de transformare organica la

nivel economic si social.

Procesul de aderare la Uniunea Europeana, ca parte a transformarilor multidimensionale ale anilor ’90, a

avut o serie de trasaturi generale care s-au regasit in:

c. deschiderea economiei nationale,

d. constructia institutionala specifica unei economii libere de piata, precum si

e. dezvoltarea dimensiunii umane a procesului economic prin formarea adecvata a capitalului uman.

Pe langa acestea, s-au manifestat si o serie de trasaturi specifice legate de contextul socio-economic si

politic individual al fiecarui stat aspirant la UE.

Principala caracteristica economica a procesului de integrare in structurile UE este reprezentata de

continuitatea sa. Acest fapt presupune ca masurile si actiunile incepute in perioada de pre-aderare vor

continua si in perioada post-aderare intrucat UE este un organism in evolutie.

Din perspectiva economica, calitatea de membru al UE implica o serie de beneficii si responsabilitati noi

fata de situatia de pana in prezent. Din punct de vedere al beneficiilor este de mentionat, printre altele,

faptul ca participam la Piata Unica, iar acest fapt antreneaza o serie de eforturi suplimentare in cresterea

calitatii reglementarilor, intarirea politicilor in domeniile concurentei si ajutorului de stat, continuarea

liberalizarii pietelor. De asemenea, avem posibilitatea atragerii de fonduri menite a contribui la

dezvoltarea anumitor sectoare economice (cu predilectie in agricultura si infrastructura de transport). In

ceea ce priveste obligatiile, sunt de amintit prezervarea stabilitatii macroeconomice (stabilitatea

preturilor si cea financiara), a finantelor publice (reforma politicii fiscale si administrarea veniturilor,

reforma cheltuielilor publice, gestionarea deficitelor publice), reforma sistemului de asigurari sociale si

de sanatate, sporirea calitatii serviciilor publice si a eficientei administratiei . De asemenea, este

important de mentionat faptul ca modul de cheltuire si capacitatea institutionala de absorbtie a

fondurilor europene trebuie sa fie adecvate pentru asigurarea utilizarii lor corecte. O alta

25

responsabilitate este cea legata de siguranta alimentara.

Odata deveniti membri avem responsabilitati crescute de a actiona conform regulilor si practicilor

organismului din care facem parte, iar pe de alta parte avem in vedere continuarea implementarii

legislatiei si reglementarilor (acquis comunitar) transpuse in sistemul national.

Insa, pe langa restrictionarile care vin cu calitatea de membru al UE, trecerea la noul statut aduce cu sine

o serie de oportunitati de dezvoltare prin accesul la cunoastere si inovare, sporirea claritatii si

predictibilitatii mediului de afaceri, accesul la finantare al firmelor la nivel intern, educatia si pregatirea in

domeniul afacerilor, dezvoltarea retelelor de transport etc.

Semnat la 25 aprilie 2005 la Luxembourg, Tratatul de aderare prevede aderarea României si a

Bulgariei la Uniunea Europeanã. Acesta reflectã conditiile aderãrii României (si Bulgariei) la

Uniunea Europeanã si reprezintã rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de

capitole.

Prin Tratatul de aderare, tratatele constitutive ale Uniunii devin parte integrantã a legislatiei României.

În conditiile aderãrii la Uniunea Europeanã, principiul suprematiei dreptului comunitar asupra

dreptului intern se aplica si în România.

Tratatul de aderare este direct aplicabil tuturor cetãtenilor României, creând atât drepturi, cât si obligatii

pentru acestia.

Actul de aderare cuprinde modificãrile aduse prin aderarea României si a Bulgariei la Uniunea Europeanã

tratatelor constitutive în vigoare în prezent: Tratatul privind Uniunea Europeanã, Tratatul de

instituire a Comunitãtii Europene si Tratatul de instituire a Comunitãtii Europene a Energiei

Atomice (EURATOM).

Problema participării României la UE are în principal o justificare economică deoarece UE deţine

supremaţia în schimburile comerciale externe şi în volumul de ISD (investiţiilor străine directe) atrase

de România. Ţările din Centrul şi Estul Europei (CEE) trebuie să ţină seama de impactul pozitiv pe

care introducerea monedei unice îl are asupra comerţului acestor ţări cu zona euro şi, de asemenea, de

faptul că s-a creat la graniţa lor o nouă piaţă de capital, care vine să o suplinească pe cea americană şi

de care aceste ţări au mare nevoie. Aderarea la UE are însă şi o semnificaţie strategică în sensul

dovedirii capacităţii economice şi motivaţiei politice de participare plenară la arhitectura comunitară.

Cerinţele aderării vizează pe lângă performanţele economice, o concurenţă reală, reducerea rolului

economic al statului, crearea unui puternic sector al firmelor mici şi mijlocii, convertibilitatea deplină a

26

monedelor naţionale, dorinţa tuturor de a susţine obiectivele integrării şi convergenţa reală şi nominală.

Deşi mai puţin abordate în literatura de specialitate, costurile neaderării României se consideră a fi fost

reprezentate, aşa cum am arătat anterior, de aspecte economice şi politice precum imposibilitatea

substituirii relaţiilor cu ţările dezvoltate cu cele de pe axa Sud-Sud în condiţiile adâncirii

interdependenţelor economice la scară globală, nebeneficierea de sistemul de securitate european şi în

general, marginalizarea României pe continentul european şi etichetarea sa ca “ruda săracă a familiei

europene”

.

Poate mai mult decât majoritatea ţărilor europene candidate, România a vazut în relaţia cu

Uniunea Europeană şansa extraordinară de a învinge capcana înapoierii şi realizarea aspiraţiei

seculare de modernizare, integrarea ne-ar pune la adăpost de instabilitatea şi perturbaţiile din

restul spaţiului mondial.

De ani de zile, unii oameni politici din UE şi lideri de opinie din ţările vest-europene discută pe marginea

avantajelor şi costurilor lărgirii Uniunii. Problemele care revin în mod recurent în dezbatere privesc:

• migraţia masivă, care ar periclita locurile de muncă în Occident, în condiţiile în care şomajul este ridicat

şi acum poate fi accentuat de încetinirea activităţii economice;

• concurenţa din partea unor ţări cu un capital uman deloc de neglijat şi cu costuri ale forţei de muncă

mult mai scăzute;

• “fuga” unor întreprinderi în Europa Centrală şi de Răsărit, ceea ce ar creşte şomajul în Vest;

• concurenţa în domeniul agriculturii, în condiţiile în care fermierii reprezintă un lobby puternic în

ţările occidentale;

• nu în cele din urmă, povara pentru bugetul federal al primirii în UE a unor state relativ sărace (deşi

Slovenia are venitul per capita mai ridicat decât Grecia), care ar deveni consumatoare de ajutoare (pentru

agricultură şi dezvoltare regională).

Cifrele arată că UE a exportat în ţările Europei Centrale şi de Est mai mult decât a importat de acolo.

Totodată, forţa de muncă din aceste ţări acoperă golurile de bază pe piaţa forţei de muncă din Vest.

Referitor la România, specialişti cu înaltă calificare în domeniul IT sunt angajaţi de firme în Germania şi

în alte ţări, iar mulţi tineri şi tinere din România asigură funcţionarea serviciilor în unele spitale, hoteluri

şi restaurante, în Italia şi Portugalia etc.

Există şi interese uneori puternic divergente în interiorul Uniunii privind lărgirea ei. De exemplu, ţările

mediteraneene ale UE (în general mai sărace) au privit şi încă privesc cu reticienţă intrarea ţărilor din

Europa Centrală şi de Est în Uniune deoarece aceasta va schimba geografia intereselor economice şi

politice, mai ales pentru că vor fi admise ţări cu venitul pe locuitor sub media Uniunii. Chiar dacă UE a

27

experimentat asemenea admiteri – vezi cazul Greciei, Portugaliei, Irlandei şi chiar Spaniei -, o formulă de

tip Big-Bang nu va fi uşor de digerat. Este clar că România nu era pregătită să fie admisă în UE în primul

val, dar prin dimensiunea sa, prin numărul de locuitori, prin aşezarea geografică – aproape de o zonă cu

frământări – România poate fi un avanpost de stabilitate al Uniunii.

Varianta 2

Prabusirea comunismului în Europa (1989-1991) a avut asupra Europei si asupra lumii un impact

comparabil cu acela produs de victoria bolsevicilor în Revolutia rusa din 1917. Pentru tarile europene

foste comuniste s-a deschis posibilitatea optiunii pentru integrarea lor în UE. Din perspectiva unor

personalitati ale UE, cuprinderea Europei Centrale si de Est a fost apreciata drept „o ocazie istorica” si „o

provocare”.

Provocarea este data de multele dificultati care trebuie depasite nu numai de statele candidate, ci de UE

însasi. Trebuia gestionata o crestere rapida si substantiala, care s-ar concretiza în sporirea suprafetei

cultivate cu 50%, a fortei de munca cu 100% si a populatiei cu peste 100 de milioane de locuitori. Apoi,

statele foste comuniste trebuie sa efectueze o tranzitie inversa, de la socialism (economie dirijata), la

capitalism (economie de piata); sa reduca din decalajele existente pe mai multe planuri, începând cu cel

economic, atât fata de tarile occidentale, cât si între ele.

În drumul lor spre integrarea europeana, statele foste comuniste nu au un model; fiecare trebuie sa-si

gaseasca propriul drum, un drum atent si ferm monitorizat de la nivelul conducerii UE. Aceste state aspira

la regimuri democratice stabile si sunt atrase de prosperitatea UE.

Procesul integrarii este unul de durata si presupune rabdare, vointa politica, claritatea si

stabilitatea scopurilor si capacitatea de a le face întelese si acceptate de populatia statului aspirant.

Problema „absorbirii” statelor foste comuniste a fost pusa în 1995, când UE avea 15 membri. Exista riscul

ca dupa aderarea acestor state sa apara un fenomen al dezintegrarii prin disfunctionalitate a UE, adica era

necesar sa se defineasca mai precis ceea ce urmeaza a fi UE si care sunt mijloacele atenuarii efectului

„crizei de crestere”.

Pe rând, nazuinta autoritatilor Uniunii Europene în legatura cu aceste state a fost realizarea unui spatiu de

liber schimb, a unei uniuni vamale, a unei convergente economice multiple, pâna la atingerea parametrilor

de spatiu economic performant si competitiv; a unei convergente politice, etc. Dificultatea rezida în

faptul ca UE nu poate fi conceputa ca un stat national (în acceptia secolului XX) gigantic, ci trebuie

cautat raportul potrivit între centralism si democratie (între centralizare si descentralizare),

28

compatibil cu realizarea „unitatii în diversitate”, unul dintre secretele vialitatii europene

Problema lărgirii Comunităţii a făcut obiectul discuţiilor Consiliului european întrunit la Lisabona în

iunie 1992. Un important document a fost elaborat cu acest prilej. În problema atitudinii faţă de statele

foste comuniste se preciza că procesul cooperării „va fi sistematic focalizat pe asistarea eforturilor

acestora în pregătirea procesului de aderare la Uniunea Europeană”. Summit-ul de la Lisabona sublinia un

lucru deosebit de important şi anume : adâncirea şi lărgirea Uniunii Europene se vor realiza simultan.

Comisia a întocmit un Raport pentru următorul Consiliu European care avea să-şi desfăşoare lucrările la

Edinburgh în decembrie 1992. Lucrările acestuia se vor desfăşura sub o titulatură sugestivă : Către o nouă

aderare a ţărilor din Centrul şi Estul Europei. În legătură cu extinderea spre centrul şi estul continentului

Serviciul de finanţe al Comunităţii va face o serie de observaţii precum: „Consiliul European ar trebui să

confirme că este de acord cu necesitatea unui parteneriat eventual în interiorul Uniunii Europene cu ţările

centrale şi est-europene, doar în măsura în care ele vor fi capabile să îndeplinească condiţiile cerute”.

Orientarea României catre Vest a fost afirmata prin Declaratia din 7 ianuarie 1990, în care se facea

cunoscuta intentia de a dezvolta raporturile cu Comunitatea Europeana si de a stabili relatii diplomatice

cu aceasta organizatie. Dupa caderea „cortinei de fier”, Romania a fost prima tara care a stabilit relatii

oficiale cu Comunitatea Europeana (martie 1990). Acorduri bilaterale comerciale fusesera semnate din

anii 1960, pe vremea deschiderii regimului Ceausescu spre Occident. Aceste acorduri au fost suspendate

dupa 1980, pe motivul încălcării drepturilor omului in Romania

Relaţiile dintre România şi Uniunea Europeană au la bază Acordul European de Asociere. Negocierile

dintre ţara noastră şi Comunităţi au început în primăvara anului 1992. Documentul semnat la 1

februarie 1993 a fost promulgat de Preşedintele României la 5 aprilie 1993.

În urma ratificării de către Parlamentul European în şedinţa din 27 octombrie 1993 acordul de

asociere a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Acordul European stabileşte asocierea ţării noastre la

Uniunea Europeană şi stabileşte formele dialogului politic. Principiile generale şi obiectivele procesului

de asociere sunt:

realizarea cadrului instituţional pentru desfăşurarea unui intens dialog politic;

susţinerea României în realizarea economiei de piaţă şi consolidarea procesului democratic;

liberalizarea circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor;

crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperării economice, financiare, culturale şi sociale.

Prioritatea politicii de aparare a României postdecembriste a fost integrarea în NATO. În 1993,

România a solicitat aderarea la NATO, devenind primul stat care a semnat propunerea Parteneriatului

29

pentru Pace, lansat de SUA pentru atragerea de partea Aliantei a statelor din centrul si SE Europei, foste

comuniste.

Negocierile de aderare cu România s-au deschis la începutul anului 2000 pe cinci capitole.

Încheierea cu succes a negocierilor nu conduce întotdeauna la aderarea propriu-zisa la UE. Între

încheierea negocierilor si aderarea propriu-zisa au mai fost câteva etape importante de parcurs:

10. redactarea Tratatului de aderare de catre UE si statul candidat,

11. exprimarea consimtamântului Parlamentului European prin adoptarea Tratatului de aderare,

semnarea Tratatului de catre toate statele membre si de catre România,

12. ratificarea Tratatului de catre parlamentele statelor membre, precum si de

13. organizarea unui referendum

Semnarea Tratatului de Aderare a reprezentat o recunoaştere a faptului cã România a înregistrat

progrese şi că era pregãtitã sã îşi respecte angajamentele care rãmâneau pânã la 1 ianuarie 2007.

Cu toate acestea, era important ca în cele 20 de luni rămase până la momentul aderării, România

să-şi îndeplinească angajamentele asumate, asa cum au fost ele stabilite în calendar. Uniunea

Europeană a subliniat că orice deficienţe în ce priveşte îndeplinirea de către România a

angajamentelor sale, şi în particular a oricăruia dintre următoarele condiţii specifice, pot sta la

baza activării clauzei de salvgardare secundare, introduse la 5 ianuarie 2005.

În anul 2004, România a fost primita în NATO, ea manifestându-se cu mult timp înainte, prin

participarea la actiuni militare comune cu fortele Aliantei (Kosovo, Angola, Irak), ca un adevarat membru

de facto.

În plan extern, în vederea integrarii României în UE, aceasta a încheiat tratate de baza cu Ungaria,

Ucraina, Bulgaria, Moldova si Rusia.

La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru

implică atât drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea

Europeană de la înfiinţare până în prezent, asemenea oricărui alt stat membru al Uniunii Europene.’

Tratatul de aderare prevede că, dacă există deficienţe grave în transpunerea şi punerea în aplicare a

acquis-ului în domeniile economic, piaţa internă şi, respectiv, justiţie şi afaceri interne, pot fi adoptate

măsuri de salvgardare într-un termen de până la trei ani de la data aderării.

30

Aderarea României a fost insoţită şi de o serie de măsuri de acompaniere specifice, instituite pentru a

preveni sau pentru a remedia deficienţele în domeniile siguranţei alimentelor, fondurilor agricole,

reformei sistemului judiciar şi luptei impotriva corupţiei.

Pentru ultimele două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare şi verificare cu scopul de a

îmbunătăţi funcţionarea sistemului legislativ, administrativ şi judiciar şi de a remedia deficienţele grave în

lupta împotriva corupţiei.

Tranzitia României spre capitalism se încheie în conditiile aderarii la UE.

prezentarea câte unui fapt istoric referitor la cultura română, respectiv, cultura europeană;

In plan cultural, principalele implicatii ale Primului Razboi Mondial au constat in :

- incetarea tiparirii, pentru o perioada, de carti si a publicarii revistelor antebelice: “Viata Romaneasca”,

“Samanatorul” s. a.;

- impunerea unor noi personalitati culturale: Eugen Lovinescu (1881-1943), Cezar Petrescu, Lucian Blaga

(1895-1961), Nichifor Crainic (1889-1972), Tudor Vianu, Mihai Ralea (1896-1964), Ion Vinea s. a.

Statul era chemat sa–si asume roluri culturale mai largi. A facut-o prin constituirea unei scoli

bibliografice, organizarea cercetarii prin crearea unor institute academice, fie in cadrul universitatilor, fie

in acela al unor departamente ministeriale. Exista un interes major pentru stiintele pozitive si pentru

tehnica, solicitate de procesul modernizarii.

Elementul definitoriu al periodei a fost constiinta crizei din spatiul european. Urmele economice,

psihologice ale Marelui Razboi nu puteau fi usor vindecate. Li se adaugau tensiunile Pacii de la

Versailles(1919-1920), toate alimentand un anumit pesimism al epocii, in aceasta directie scriind O.

Spengler, A. Toynbee, J. Ortega Y Gasset sau Paul Valery. Filozoful german Oswald Spengler (1880-

1936) adept al relativismului radical, cu a sa opera “Declinul Occidentului” anunta sfarsitul Istoriei pentru

sistemul cultural apusean. Criza s-a proiectat si in spatiul romanesc. Originea ei nu trebuie cautata

numai in curentele europene ci si in particularitatile romanesti: dezbaterea privind modernizarea-

eterna “pe ce cale evoluam”-, dezamagirea fata de practicile politice, rezistentele societatii de tip

patriarhal etc.

Cel putin in cultura, criza interbelica nu a fost sterila, ci a incitat spiritele, stimuland

combativitatea elitelor. Ea s-a centrat pe cursul pe care trebuia sa-l ia dezvoltarea tarii. Aceasta

31

optiune nu era o problema noua. Ea se declansase intr-o prima faza in a doua jumatate a secolului XIX,

atat in Romania extracarpatica (agrarienii versus europenisti), cat si in Transilvania, unde cultura devenea

arma nationala. Efortul de razboi si lupta pentru unificare politica suspendasera polemica, dar a revenit,

pe alte coordonate, inca din primul deceniu interbelic.

Dezbaterea vizand tipul optim de evolutie a fost in relatie cu efortul considerabil de autodefinire, ca

natiune, mai necesar dupa realizarea statului national complet. Daca oamenii politici concepeau reforme

care sa consolideze structural noul stat, elita intelectuala incerca sa limpezeasca problematica

ideologica. Multitudinea de atitudini si probleme expuse s-au concentrat in doua curente:

traditionalismul si europenismul.

Dihotomia specific national- spirit universal a dat nastere unor mari dispute si mari opere in

domeniul literar, filozofic si sociologic. “Orice cultura autentica este polara” spunea Mircea Eliade,

definind cultura romana ca rezultat al tensiunii intre directia autohtonista (Eminescu, Blaga) si cea

universalista (Caragiale, Lovinescu)

Formulaţi un punct de vedere prin care să susţineţi sau să combateţi afirmaţiile referitoare la

relaţia dintre cultura română şi cultura europeană din prima jumătate a secolului al XX-lea,

folosind ca argumente alte două fapte istorice în afara celor la care se referă sursele respective.(Se

punctează pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea faptelor istorice relevante, respectiv, a

conectorilor care exprimă cauzalitatea si concluzia.)anii interbelici însemnate progrese pe plan

cultural. (...) Realizarea statului român unitar a permis o sincronizare mai rapidă, chiar

spectaculoasă, la pulsul ideilor europene. Vestul domină, dar autohtonismul ştie să se

acomodeze. SI Intelectualii preocupaţi de cursul viitor de dezvoltare al ţării lor formau două

grupări largi, care pot fi desemnate sub numele de europenişti şi tradiţionalişti.

In mare, se poate spune ca secolul XX a cunoscut in Romania framantari social-politice, al caror substrat

era nevoia de a se desavarsi reformele modernizarii. S-a ajuns astfel la un ansamblu ce pastra trasaturile

esentiale formate dupa Unirea Principatelor (1859) si instaurarea dinastiei (1866), ansamblu subminat

insa de puternice convulsii sociale. Analogia cu evolutiile din Ungaria, Polonia, Rusia indica similaritati,

dar si trasaturi specifice, invederand o cadenta accelerata a schimbarilor. In raport cu starile mai vechi, s-a

putut vorbi de o “ardere a etapelor”, care n-a impus totusi un nou model de modernizare. Abia primul

razboi mondial a schimbat radical situatia social-politica, generand evenimente capitale si determinand

mutatii structurale, de natura sa produca un nou ciclu evolutiv in civilizatia romana moderna.

Pentru romani, acel razboi a fost unul de intregire a statului national, pe seama imperiului habsburgic si a

32

celui tarist. “Socul sau, observa un specialist in domeniu, a impus transformari de ordin social-economic,

a creat noi stari de spirit, curente de idei, a destramat multe din tesuturile lumii antebelice” (D.

Hurezeanu). Reforma agrara (1918- 1921), noua Constitutie (1923), opera legislativa din primii ani

postbelici, mai ales cea de initiativa liberala, au creat un nou esafodaj social-politic, care se vadea insa

instabil si precar, in comparatie cu centrele apusene de unde veneau impulsurile modernizarii.

Desigur, cum s-a spus deja, Romania Mare era “opera oamenilor Romaniei vechi” (Vlad Georgescu,

Istoria romanilor). Dar ea a nascut repede o generatie care nu mai era satisfacuta de valorile produse

anterior si a cautat sa propuna altele.

Pe taram politic, criza imediat postbelica a facut ca spectrul optiunilor sa se diversifice, indeosebi la

extrema stanga si la complementul ei simetric, extrema dreapta. O tensiune specifica a rezultat din aceste

cautari, colorand viata sociala si dinamizand-o pe masura.

Pe taramul culturii, noua generatie s-a putut manifesta mai dezinvolt, dupa realizarea unitatii nationale de

stat, experimentand in diverse zone ale artei formule de avangarda. S-a pledat chiar insistent pentru un

stat cultural (C. Radulescu-Motru, V. Parvan etc.) cu certe predilectii pentru noile utilaje ale stiintei,

culturii, artei.

In ansamblu, se observa continuarea liniei occidentaliste prin noua serie de maiorescieni: C. Radulescu-

Motru, S. Mehedinti, I. Petrovici, P.P. Negulescu, primul facand chiar din Ideea europeana un titlu de

actualizare a Noii reviste romane. G. Ibraileanu, C. Stere, P. Zarifopol, M. Ralea tin de aceeasi familie de

spirite care au marcat eforturile europeniste din prima parte a secolului nostru. E. Lovinescu a facut chiar

din sincronism o idee obsedanta in opera sa, fie ca e vorba de literatura sau de sociologie. Era, in fond, o

idee curenta, adaptata de numerosi intelectuali si sustinuta cu rigoare mai ales de Stefan Zeletin in

Burghezia romana (1925), apoi in Neoliberalismul (1927).

Cuvantul-cheie in toata aceasta dezbatere, ale carei ecouri se prelungesc, actualizate, pana la noi, e

desigur modernizarea: proces reclamat de evolutia insasi a societatii romanesti, dar mai cu seama de

nevoia unei rapide integrari europene dupa Tratatul de la Versailles. Totul se cuvenea gandit si regandit in

aceasta perspectiva. Asa au fost elaborate reformele postbelice, asa s-a ajuns la marile dispute intre

“traditionalism si modernitate”.

Miza unei dispute: sincronismul

Nu se poate intra aici in detaliile unei dispute de durata, in care s-au angajat carturari de prestigiu,

33

filozofi, literati, istorici, dispute ce continua cumva pana in zilele noastre.

Un istoric de autoritate, Keith Hitchins, rezuma astfel “marea dezbatere”, adaugand la “europenisti” si

“traditionalisti” inca o cale, una mediana: “Toti participantii la dezbaterea cu privire la caracterul national

si la caile de dezvoltare au cazut de acord cel putin asupra unui aspect: ca Romania cunoscuse o rapida si

semnificativa schimbare in secolul anterior. Dincolo de retorica, recunosteau ca tara lor incepuse sa

semene mai mult cu Europa Occidentala. Dar nu erau unanimi in a aprecia daca procesul de europenizare

afectase structura societatii romanesti si daca procesul trebuia sa continue. Europenistii accentuau

schimbarile structurale fondamentale si insistau ca nu exista alternativa la continuarea integrarii culturale

si economice in Europa, in timp ce traditionalistii tratau europenizarea ca o simpla spoiala de civilizatie,

care nu afectase resursele spirituale interne ale comunitatii si care putea fi inlaturata. Taranistii cautau o a

treia cale de dezvoltare, care sa impace democratia politica si tehnologia Occidentului cu structurile

agrariene indigene unice”.

PRO TRADITIONALISM: Lucian Blaga (1895-1961) este o personalitate aparte a liricii si filozofiei

romanesti. In poezie influenta sa a fost fertila, inspirand Cercul Literar de la Sibiu, in timpul si imediat

dupa al doilea razboi mondial. A experimentat o multitudine de forme, inspirandu-se din folclor, varsta

copilariei in mediul rural sau expresionismul german. In filozofie, a creat un sistem propriu,

propovaduind irationalul si inconstientul. Admira cultura germana, considerand-o stimulativa pentru

creativitatea autohtona, pe cand influenta culturala franceza, pe care o numea „modelatoare”, era acuzata

ca voia sa refaca cultura alogena dupa propriul sau chip. Punctele de convergenta dintre Blaga si cercul

„Gandirea” erau cautarea izvoarelor specificului national romanesc, sentimentul de stagnare spirituala,

respingerea modernitatii de tip apusean si implicit, valorizarea lumii satului. Diferenta a constat in

abordarea autohtonismului dintr-o perspectiva ontologica, fara a se implica in disputele politice sau

sociale.

Autohtonismul filozofului Blaga si cel al teologului Crainic aveau in comun admiratia pentru lumea

rurala si folclorul creat de aceasta, ca izvor de spiritualitate romaneasca. Cunosteau insa mai multe puncte

de divergenta. Traditionalismul lui Blaga este mai complex si se sprijina pe o fundamentare teoretica

superioara. Aprecierea lumii satului nu are un izvor nationalist, ca la Crainic, ci unul filozofic.

PRO EUROPENISM= industrializare, urbanism, liberalism economic si politic.

Coordonate geopolitice. În secolul XX, istoria europeana a fost bogata în evenimente iar principalele sale

coordonate se regasesc si în evolutia României: au avut loc 2 razboaie mondiale (1914-1918, 1939-1945),

s-au succedat regimuri politice diverse (democrate, autoritare, comuniste), s-au petrecut mutatii

34

importante în mentalitatea colectiva, viata s-a schimbat, stiinta si tehnica au revolutionat toate domeniile.

România a parcurs o evolutie semnificativa, uneori în „pas” cu Europa, alteori în mod diferit: si-a

desavârsit unitatea teritoriala în 1918, la fel ca si alte state din zona, a pierdut unele teritorii în 1940

(situatie remediata partial în 1945), a cunoscut un regim politic democratic în primele 4 decenii si unul de

tip totalitar si apoi socialist-totalitar în a doua parte a secolului, pentru ca în 1989 sa revina la democratie.

În secolul XX cultura româna a cunoscut doua etape importante, determinate în mod direct de regimul

politic: o prima etapa, plina de realizari si efervescenta, care a atins apogeul în perioada interbelica, si o a

doua, dupa 1947, când, odata cu instaurarea socialismului, a intervenit „spiritul nou”, dupa modelul

sovietic. Putem vorbi chiar si de o a treia etapa – perioada postdecembrista când asistam la o readucere a

culturii române la acelasi nivel cu cultura europeana.

În România, instaurarea regimului comunist a însemnat si în cultura preluarea modelului sovietic.

Reorganizarea Academiei Române, legea învatamântului, legea cultelor si aplicarea cenzurii au afectat

profund dezvoltarea culturii românesti. Dupa 1947, a început asa-zisa „revolutie culturala” (dupa modelul

sovietic); tot ce era românesc era blamat, pentru ca venea în contradictie cu modelul totalitar. În anii

1948-1953, s-a dezvoltat proletcultismul, curent care respingea valorile trecutului si sustinea crearea unei

culturi proletare. O parte a operelor interbelice sau antebelice au fost interzise, iar o serie de mari

personalitati culturale si artistice (Lucian Blaga, Gh. Bratianu, P.P.Negulescu) au fost excluse din

Academia Româna. Atitudinea față de problemele artei și culturii in România, urma modelul comunist

care respingea întreaga moștenire culturală a trecutului, susținând că ea nu este utilă poporului, și propaga

ideea creării unei culturi "pur proletare", a unor opere artistice inspirate numai din procesul de producție,

reflectat adesea în mod simplist și vulgarizator. Dupa retragerea trupelor sovietice din România

(1958) a urmat o anumita liberalizare produsa între anii ’60-’70, când au fost restabilite legaturile

culturale cu Occidentul, sau realizat opere de anvergura europeana; în 1980 s-a organizat în România cel

de-al XV-lea congres international de stiinte istorice. Este perioada în care apar lucrarile lui Nichita

Stanescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Matei Calinescu,

Alexandru Ivasiuc, Marin Preda, Adrian Marino.

Cinematografia româneasca se bucura de succese prin premiile obtinute la Cannes (1965 – „Padurea

Spânzuratilor” în regia lui Liviu Ciulei, 1966 – „Rascoala” realizat de Mircea Muresan) si Premiul

special al juriului la Mar del Plata, 1966 – „Duminica la ora 6”, Lucian Pintilie. Dupa 1971 s-a lansat

ideea unei noi revolutii culturale, în centrul careia se afla cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu,

perioada care determina nasterea dizidentei românesti (Paul Goma, Dorin Tudoran, Vlad Georgescu,

Mihai Botez, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Gabriel Andreescu).

35

Cultura postbelica europeana este marcata de lupta politica dintre cele doua blocuri, de raspândire a

modelului cultural american si de riposta culturii europene. Perioada imediat urmatoare razboiului lasa

impresia unei cuceriri a libertatii dupa constrângerile impuse de regimurile totalitare si autoritare, de

confruntarile militare sau perioadele de ocupatie. Aceasta libertate este din nou pusa sub semnul

întrebarii. În URSS regimul comunist se mentine si se extinde în partea de rasarit a continentului marcând

pentru jumatate de veac viata culturala. Razboiul Rece desfasurat între cele doua lumi devine o tema

existentiala a culturii postbelice alaturi de celelalte consecinte ale razboiului si de teama declansarii unui

nou razboi. Sentimentul de pesimism si de absurd este contracarat de dorinta de viata ce aminteste de

„anii nebuni”. Întro prima faza, scriitorii si artistii sunt preocupati de ideea angajamentului politic în

scopul realizarii unei schimbari. O mare parte din intelectuali trec la comunism, producându-se o

deconsiderare a celor care avusesera orientari de dreapta. Pe acest fundal se dezvolta curentul

existentialist grupat în jurul lui Jean Paul Sartre si Albert Camus, dar si un curent de dreapta reprezentat

de André Malraux.

Pe de alta parte, cultura europeana începe sa resimta consecintele suprematiei SUA. Forta economica si

politica si rolul jucat în refacerea Europei au dus la raspândirea „modelului american” mai ales în privinta

culturii de masa si îndeosebi în rândul tinerilor. Riposta la modelul american s-a realizat fie prin rezistenta

formelor traditionale, fie prin critica venita din partea comunismului care considera acest model

„decadent”, creatie a unei lumi imperialiste. În opozitie sunt promovate realismul socialist si

proletcultismul. Cultura elitelor a cunoscut o revolutie literara îndreptata împotriva existentialismului,

marxismului si angajarii scriitorului. Aceasta noua orientare s-a manifestat prin „noul roman” si „teatrul

absurd” reprezentat de Samuel Beckett si Eugen Ionesco. În literatura europeana s-au mai afirmat

Marguerite Yourcenar, Albert Cohen, Italo Calvino, Jose Bergamin, Mihail Solov.

Dezvoltarea culturii de masa a fost determinata de înmultirea formelor de transmitere. Presa,

cinematograful, radioul si dupa 1950 televizorul au transformat majoritatea oamenilor în consumatori de

cultura. Pretul acestora nu mai reprezinta un efort material pentru cei care provin,

de exemplu, din mediul muncitoresc. Explozia acestei forme de cultura a dus la crearea unei adevarate

industrii, careia i se adauga noi domenii, cum ar fi publicitatea.

Cerinta: Definiţi procesul de integrare europeană.

integrarea ar putea fi definită, ca un proces instituţionalizat sau nu, care implică un transfer

treptat de competenţe decizionale naţionale spre un centru politic supranaţional, cu intenţia, de a

36

se forma, în final, o nouă entitate politică.

Integrarea Europeană este, terminologic, un proces de integrare politică, juridică, economică (și

în unele cazuri sociale și culturale) ale unor state care se află parțial sau total în Europa. Termenul

de integrare europeană a apărut în primul rând prin intermediul Uniunii Europene și al

Consiliului European.

Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene reprezintă un exemplu de integrare

totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate economico-

socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente.

După un raport al Consiliului Europei, termenul de integrare nu desemnează numai un ideal

static, ci şi un proces dinamic, sumă a tuturor eforturilor vizând realizarea unei uniuni, ca aceea a

Europei de exemplu, fiind în acelaşi timp şi obiectivul ultim, - crearea unităţii locale – şi procesul

tensionat al unui mare număr de activităţi diverse, depuse pentru atingerea acestui scop final.

integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a economiilor naţionale într-o

nouă entitate;

elementele definitorii sunt:

- declanşarea procesului de integrare se produce prin desfiinţarea barierelor tarifare şi netarifare din calea

schimburilor comerciale;

- integrarea economică se realizează concomitent în toate domeniile, progresiv, etapizat, conform unei

legităţi proprii, finalizând cu integrarea politică;

- principiul de bază al integrării îl constituie solidaritatea, în toate formele sale;o serie de instrumente de

intervenţie se impun deoarece simpla acţiune a legilor pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în

avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi timp.

CAPITOLUL: ROMÂNIA SI EUROPA ÎN SECOLUL AL XX-LEA

INTRODUCERE : Pentru Europa, secolul XX a reprezentat perioada unor mutatii economice, sociale si

politice fara precedent. Cuprins, istoric, între Revolutia bolsevica si prabusirea regimului comunist,

secolul XX a primit diverse aprecieri. Socotit „secolul scurt”, „cel mai violent secol”, „secolul

extremelor”, aceasta perioada este marcata în primul rând de aparitia si existenta unor regimuri totalitare,

desfasurarea unor razboaie fara precedent si triumful democratiei în finalul sau.

- Prezentarea a două aspecte privind evoluţia economiei româneşti în prima jumătate a secolului

XX;

37

R O M Â N I A L A Î N C E P U T D E S E C O L X X

Din punct de vedere economic, la începutul secolului XX, România era o tara în care agricultura

era preponderenta, aproape 90% din populatie fiind ocupata de acest sector. Extractia petrolului a fost un

domeniu de care capitalul strain era interesat. România avea cea mai mare productie de petrol din Europa.

Comertul românesc se baza pe exportul de cereale si de petrol, iar leul românesc era una din

valutele forte ale Europei.

România s-a implicat în cel de-al doilea razboi balcanic, si prin Pacea de la Bucuresti (1913), a

obtinut doua judete din sudul Dobrogei (Cadrilaterul).

Izbucnirea Primului Razboi Mondial (1914) a pus România în situatia de a opta pentru alternativa

care sa-i permita realizarea unitatii statale. Dupa doi ani de neutralitate, guvernul I.C.Bratianu a semnat o

Conventie politica si una militara cu Antanta, intrând în razboi pentru întregirea neamului.

Aspiratia românilor de a trai într-un stat unitar ia forma României întregite, realizata prin vointa

oamenilor politici si prin eforturile poporului român.

Constructia statelor nationale din Europa Centrala si de SE se desavârseste dupa Marele Razboi si

ca urmare a contextului geopolitic, determinata de victoria Antantei asupra Puterilor Centrale. Principiul

nationalitatilor se generalizeaza, extinzându-se asupra acestei parti a Europei, în care se naruiesc imperii

(Imperiul Austro-Ungar, Imperiul German, Imperiul Otoman, Imperiul Rus îsi schimba forma si

ideologia, mai târziu constatându-se preluarea unora dintre obiectivele Rusiei tariste de catre conducerea

Uniunii Sovietice) pe ruinele carora au aparut state noi: Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, Polonia,

Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Regatul Sârbilor, Croatilor si Slovenilor.

La 27 martie 1918, Sfatul Tarii, întrunit la Chisinau, a hotarât unirea Basarabiei cu România, iar la

28 noiembrie 1918, Congresul General de la Cernauti a votat unirea Bucovinei cu patria-mama. Ziua de 1

Decembrie 1918 a marcat încheierea procesului istoric de formare a statului national unitar român prin

unirea Transilvaniei cu România. România a devenit o tara de marime mijlocie în Europa, ocupând locul

8 dupa populatie si locul 10 dupa suprafata.

Perioada 1919-1936 este apreciata drept „epoca de aur” a tarilor europene mici si mijlocii (André

Tibal). Acestea reusesc sa-si afirme interesele si în buna masura sa le apere.

Dupa 1918, economia româneasca afectata de razboi, s-a refacut treptat, reusind sa se

restabileasca pâna în 1924.

România a pasit în secolul XX ca o tara „eminamente agrara”. În perioada interbelica,

România dispune de o baza (bogatii naturale, forta de munca) pentru o dezvoltare economica

accelerata. Valorificarea acestor resurse era conditionata de mai multi factori: climatul politic

intern si zonal, atragerea capitalului strain si consolidarea celui autohton si, nu în ultimul rând,

38

evolutia economiei mondiale. Mai era necesara integrarea reala a noilor provincii. Numai asa se

putea crea o economie unitara care sa canalizeze eforturile de reconstructie ale natiunii române

în plinatatea ei. Dificultatile pe linia refacerii economice erau accentuate de inexistenta unei

industrii constructoare de masini. Conform Buletinului statistic al României pe anul 1921, 41% din

numarul de întreprinderi si 50% din capitalul investit în industrie se aflau în vechiul regat, iar în

Transilvania 37%, respectiv 29%. Se remarca o repartitie inegala, pe provincii, a capacitatilor

industriale, în vreme ce, în agricultura, datorita reformei agrare din 1921, s-a consolidat

pretutindeni proprietatea mica si mijlocie.

Dezbaterea de idei în problema dezvoltarii economice. Motivele mai sus mentionate au

determinat în societatea româneasca interbelica o larga dezbatere privind caile si directiile de

urmat în dezvoltarea economica. Cel mai adesea, opiniile au avut strânse legaturi cu partidele

politice care au elaborat teorii economice ce se gasesc în programele de guvernare. Faptul

subliniaza preocuparea pentru o economie sanatoasa, dar si realitatea ca o guvernare de succes

se masura prin rezultate în acest domeniu, menite sa sporeasca prosperitatea tarii si bunastarea

locuitorilor ei. Între aceste opinii se distinge cea a Partidului National Liberal, adept al teoriei „prin

noi însine”, care avea în vedere consolidarea capitalului autohton si industrializarea de care

depindea independenta economica a tarii. Practic, se dorea diminuarea dependentei României

de tarile industrializate si schimbarea raportului intern dintre ponderea economiei rurale si

urbane. Sustinatorii acestui curent, între care Stefan Zeletin si Mihail Manoilescu, aveau în

vedere si accentuarea interventiei statului în economie, motiv pentru care teoriile lor se numesc

neoliberale.

Reprezentantii curentului taranist, Virgil Madgearu, N.C.Angelescu s.a., vedeau dezvoltarea

economica a României diferita de cea a Occidentului industrializat, fiind adeptii mentinerii

specificului agrar, a preponderentei unei economii rurale, nu neaparat traditionale, dar cu

sustinerea ei de catre industria autohtona, care trebuia sa se dezvolte având în vedere aceasta

destinatie.

Refacere si dezvoltare. Refacerea economiei românesti a fost dificila si mai lenta decât a

altor tari, încheindu-se abia în anul 1924. Perioada de refacere a fost urmata de una de avânt, în

care, datorita politicii coerente a Partidului National Liberal, aflat la guvernare pâna în 1928,

industrializarea si urbanizarea au facut progrese. Pe lânga ramurile traditionale, cum ar fi

industria alimentara, cea a textilelor, a cherestelei, a hârtiei, un aport important revine industriei

metalurgice si siderurgice din Transilvania si Banat, mineritului si, mai ales industriei petrolului.

Legea minelor din 1924 (interzicea concesionarea terenurilor miniere sau petroliere capitalului

strain într-o proportie mai mare de 40%) stabileste controlul statului asupra bogatiilor miniere ale

solului. În baza acestei legi, statul îsi rezerva statutul de proprietar al tuturor bogatiilor solului si

39

subsolului românesc conform Constitutiei din 1923. Sub presiunea capitalului strain, în 1925,

aceasta lege a fost modificata, reducând de la 60% la 50,1% ponderea obligatorie a capitalului

autohton.

Industria petrolului, ca si cea forestiera constituie puncte de atractie pentru capitalul strain.

România ramâne o tara exportatoare de produse petroliere în Marea Britanie, Italia, Franta,

Turcia, Germania si un furnizor de cherestea pentru alte state. În 1930, industria româneasca

asigura peste 78% din necesarul intern de produse. La nivelul întregii tari, populatia urbana, care

reprezenta 20% în 1930, cunostea o crestere cu 14% pâna în 1939.

În industrie apar o serie de întreprinderi foarte performante: Malaxa Bucuresti (locomotive si

material rulant) si IAR Brasov (avioane).

Toate acestea nu au schimbat structura economica de baza în sensul preponderentei

economiei urbane în defavoarea celei rurale. Agricultura ramâne principalul furnizor al exportului,

desi este marcata de fragmentarea excesiva a proprietatii, lipsa capitalului si a unui sistem de

creditare, mecanizarea aproape inexistenta. Pe mosiile salvate de la marea expropriere din 1921

se aplica metode de exploatare moderne si apar masinile agricole.

Dezvoltarea promitatoare a economiei românesti este oprita de marea criza din 1929-1933,

care a evidentiat fragilitatea industriei si capitalului autohton, precum si dependenta de evolutiile

mondiale. Istoricii considera ca punctul culminant al crizei a fost atins la sfârsitul anului 1931,

când una dintre cele mai importante banci ale României, Marmorosch-Blank et Comp., condusa

de Aristide Blank, a dat faliment.

Datele statistice arata ca în anul 1938, România a înregistrat cei mai înalti indicatori din

întreaga istorie precomunista a tarii. Tara era totusi departe de performantele economice ale

marilor state ale lumii.

SATUL INTERBELIC

În 1918, populatia rurala constituia cca. 80% din populatia totala de cca. 18 milioane de

locuitori ai României. În 1930, conform recensamântului, peste 14 milioane de oameni se ocupau

cu exploatarea solului, în vreme ce doar aproximativ 2,2 milioane lucrau în industrie, adica exista

un muncitor la sase tarani. Ca si în alte parti ale Europei, în satele românesti, sectorul

predominant de productie îl constituia agricultura si cresterea animalelor. Avantajul României fata

de alte state concurente era dat de forta de munca ieftina si de conditiile geografice favorabile

practicarii agriculturii. România era numita „grânarul Europei”. Însemnatatea grâului românesc

pentru Europa a început odata cu Primul Razboi Mondial, dar mai ales dupa. Tarile europene nu

aveau o productie de grâu îndestulatoare. De aceea, majoritatea dintre ele vor practica autarhia.

Dar, din cei 14 milioane de sateni români, numai 1 milion erau proprietari directi ai pamântului.

Reforma agrara din 1921 a dat agriculturii românesti o structura economica noua. De la o

40

agricultura facuta pe întinderi mari, cu investitii însemnate, cu o tehnica buna si o conducere

unitara, s-a trecut la o agricultura facuta pe întinderi mici, cu o tehnica rudimentara si lipsita de

inventar. Dupa 1925 se face simtita concurenta produselor agricole americane, mai ieftine

datorita investitiilor în tehnologie, care inunda piata europeana. Asadar, în momentul declansarii

marii crize economice, la sfârsitul anului 1929, situatia economica a României era deja dificila.

Dupa 1934, agricultura începe sa progreseze lent, dezvoltarea aceasta fiind întrerupta de razboi.

PROCESUL DE CONSTRUCŢIE EUROPEANĂ ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-

LEA

Sărăcită şi divizată, pierzându-şi în mai puţin de 20 de ani (între 1945-1964) imperiile coloniale din Asia

şi Africa, Europa primei jumătăţi de secol XX se prezintă ca o Europă de Vest – tot mai prosperă şi

orientată spre integrare şi o Europă de Est, aflată în sfera ideologiei sovietice – tot mai mult în

contradicţie cu aceasta şi în special după 1989 când zidul Berlinului se prăbuşeşte. Ideea pan-europeană,

dezvoltată în prima jumătate a secolului XX, nu reprezintă o prioritate in intervalul 1939- 1945, când

Europa se afla în plin conflict militar mondial, teoriile şi preocupările pentru realizarea unei Europe unite,

intrând în această perioadă, într-un con de umbra. Cu toate acestea, în timpul şi după cel de-al doilea

război mondial sunt promovate o serie de proiecte cu privire la constructia Europei unite, care vor da un

nou impuls acestui proces, în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial.

Punctul de pornire al noilor preocupări privind ideea europeană l-a constituit faptul că Europa trecuse

prin două razboaie devastatoare, tocmai datorită faptului ca la baza acestor conflicte a stat

nationalismul exagerat, adus la nivel de politica de stat, de fascism, în principal în Spania, Italia si

Germania. In atare conditii s-a considerat că pentru a se asigura instaurarea şi mentinerea păcii, era

nevoie de o Europa unită înainte de orice, din punctul de vedere economic. Aceasta idee o regăsim in

Manifestul Ventotene, publicat în anul 1941de către o serie de personalităti grupate în jurul lui Altiero

Spinelli (1907-1986).

Initiativele vizând integrarea Europeana vor urmări două curente (concepţii) fundamentale: Curentul

federalist şi Curentul funcţionalist.

Curentul federalist se bazează pe primatul politicului şi pe transferul problemelor din plan statal în plan

regional, pe crearea unei autorităţi supranaţionale ca urmare a presiunilor directe exercitate de către opinia

publică asupra guvernelor chemate să accepte cedarea unei părţi – mai mari sau mai mici – din autoritatea

lor unor organizaţii sau instituţii nou create.

Esenţa federalismului constă, deci, în descentralizarea puterii dinspre stat spre autorităţile locale,

41

acordându-le acestora autonomie în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în soluţionarea problemelor de

interes local şi recentralizarea puterii prin crearea unor instituţii cu caracter supranaţional create în scopul

rezolvării unor probleme de interes general Curentul federalist – care domină Europa imediat după război

– era sustinut de personalităţi marcante ale epocii, cum erau: Wiston Churchill

(Anglia), care milita pentru crearea unei federaţii europene folosind modelul american, Alcide da

Gaspari (Italia), Paul Henri Spaak (Belgia) si Leon Blum (Franţa), dar şi de către S.U.A., care, după

razboi, a jucat un rol activ si important în reconstrucţia Europei Occidentale (mai întâi prin ajutoare ad-

hoc, iar după 1947, prin planul Marshall). Angajată în cauza reconstrucţiei europene, S.U.A. dorea să se

realizeze o entitate federală europeană care să administreze ajutorul acordat, dar, în acelaşi timp, să fie

capabilă să ţină piept şi “pericolului comunist”

Vom remarca faptul că proiectele federale nu s-au bucurat de finalitate practică ,decât mult mai târziu.

Teoria functionalistă consideră că societatea – în sensul de stat – trebuie să fie deziologizată şi dominată

doar de ratiunea gestiunii. Funcţionaliştii nu-şi propuneau crearea unui nou stat, ci mai degraba transferul

de competenţe unei noi autorităţi în diferite domenii.Societatea trebuia condusă de instituţii centrale,

legitimate politic, care să organizeze integrarea tehnico-economică a diferitelor zone şi să aibă capacitatea

de a impune distribuţia resurselor şi de a adopta legi. Atat funcţionaliştii, cât şi urmaşii lor,

neofuncţionaliştii consideră integrarea un proces non-politic de coordonare a diferitelor grupuri de agenţii

funcţionale create pe baza unor arii de interese comune în cadrul cărora deciziile se transferă unui centru

de decizie supranaţional. Crearea organismelor supranaţionale apare de la sine ca urmare a adâncirii

cooperării şi a voinţei actorilor politici.

La modul concret, cele mai importante iniţiative – unele explicite, altele doar amintite în discursuri sunt

prezentate în ordine cronologică, rezultatul lor fiind apariţia organizaţiilor europene interguvernamentale.

Încă din octombrie 1942, Wiston Churchill concepe un memorandum privind Statele Unite ale

Europei. În noiembrie 1942 la Albert Hall din Londra, generalul De Gaulle declara într-un discurs că “

Franţa este dispusă să facă totul în viitor pentru Europa, împreuna cu cei ale căror interese, preocupări

pentru apărare şi nevoi pentru dezvoltare se conjugă cu ale sale şi se pot uni într-un mod practic si

durabil” La 5 septembrie 1944, guvernele în exil ale Belgiei, Olandei si Luxemburgului, vor redacta un

proiect de Uniune Economică, prevazut a se aplica imediat după eliberare (sediul va fi la Bruxelles).

Concepută iniţial ca o uniune interguvernamentala, vamală şi, apoi, economică, Organizaţia Ţărilor

Beneluxului, va fi prima structură subregionala în Europa, dupa război.

Între 4 si 11 februarie 1945 are loc conferinţa de la Ialta, când practic Europa este divizată între două

mari zone de influenţa. Peste nici două luni intre 25-28 iunie 1945 are loc conferinţa de la San-

42

Francisco, ocazie cu care ia naştere Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), ca şi continuare a

“Defunctei” Societaţi a Naţiunilor, având acelaşi scop fundamental, dar cu un mecanism mai performant

şi cu o arie mult mai largă de acţiune.

În 19 septembrie 1946, Winston Churchill, într-un discurs ţinut la Universitatea din Zurich, lansează

un apel la reconcilierea franco-germană şi la unitatea continentului. În opinia lui Churchill, Unitatea

Europeană era bazată pe necesitatea reconcilierii Franţei şi Germaniei, Marea Britanie, SUA şi

URSS fiind chemate să joace rolul de „amici şi protectori în noua Europă”.

Pe de altă parte, Statele Unite ale Americii îşi manifestă dorinţa de a sprijini financiar reconstrucţia

economiei europene devastată de război. Astfel, pe 5 iunie 1947, generalul american Marshall, într-un

discurs ţinut la Universitatea Harvard, propune Europei ajutorul Statelor Unite, declarând război

foamei, sărăciei, disperării, haosului”. Condiţia pentru acordarea ajutorului este cea înscrisă într-un

plan general de reconstrucţie a continentului. O conferinţă care a început la Paris, la 27 iunie 1947, se

finalizează la 16 aprilie 1948 printr-o convenţie de înfiinţare a Organizaţiei de Cooperare

Economica (O.E.C.E), care regrupează astăzi 18 state europene. Sediul organizaţiei este stabilit la

Paris, iar obiectivul principal era distribuirea ajutorului Marshall, apoi cooperarea interguvernamentală în

domeniile economic şi financiar.

Dupa ce, din iniţiativă lui Eduard Herriot, fuses creat „Consiliul Francez pentru Europa Unită”,în 1946,

din initiativa fostului prim-ministru belgian Van Zeeland, ia nastere „Liga Europeană de Cooperare

Economică”, iar în 1947, din initiativa lui Coudenhove – Kalergi,”Uniunea Parlamentara Europeană”. În

iunie 1947, la Londra, se constituie un „Comitet Internaţional de Studii şi Acţiune pentru Statele Unite

Socialiste ale Europei” al cărui scop era crearea unei Europe socialiste unificate. La finele anului 1948

acest Comitet devine „Mişcarea engleză pentru Statele Unite ale Europei” , iar din 1961 ia numele de

„Stânga europeană”. Partidele creştin-democrate din Italia, Franţa şi Germania, creează în 1947 „ Noile

Echipe Internationale”, în vederea creării unor democraţii însufleţite de spiritul crestin şi care s-au

apropiat treptat de tezele federaliste. În 1965, „Noile Echipe Internaţionale” îşi schimbă numele în

„Uniunea Europeană a Democraţilor Creştini”.

În data de 11 octombrie 1947, are loc “întâlnirea de la Paris”, la care participă atât reprezentanţi ai

doctrinei funcţionaliste, cât şi a celei federaliste, respectiv, delegaţi ai Mişcării Engleze pentru Europa

Unită, Consiliului Francez pentru o Europa Unită, Ligii Economice Belgiene pentru Cooperare

Europeană, Uniunii Europene a Federaliştilior, ai altor mişcari din cele prezentate anterior.Cu această

ocazie, ei formează Comitetul Internaţional pentru Coordonarea Mişcării Unitaţii Europene şi convin

asupra aplicării proiectelor funcţionaliste în realizarea scopului pe care şi l-au propus. Pe 14 decembrie,

delegaţii Comitetului, reuniţi tot la Paris, hotarasc convocarea „Congresului Europei”.

43

La 17 martie 1948 este semnat Tratatul de la Bruxelles, de instituire a Uniunii Occidentale (U.O),

cunoscut şi sub numele de Pactul de la Bruxelles, încheiat între Franţa, Anglia şi ţările Beneluxului

(Olanda, Belgia şi Luxembourg). Tratatul urmărea întărirea cooperarii interguvernamentale în domeniul

economic (pactul recomanda formarea unei uniuni vamale deschisa tuturor ţărilor europene), politic –

prin înfiinţarea unei Adunări Europene, ca organizaţie cu puteri parlamentare internaţionale, la această

propunere Anglia ridicând mari obiecţii – cultural şi militar (U.O. reprezentând un tratat de securitate

mutuala pe termen de 50 de ani împotriva unui atac armat asupra ţărilor membre).

Pe 4 aprilie 1949 are loc crearea – la Washington – a „Pactului Atlanticului de Nord” (NATO),

organizaţie militară având scopul de a apăra pacea şi securitatea în “regiunea Atlanticului de

Nord”. Acest an (1949) va fi de altfel, un an important în ceea ce priveşte configuraţia statelor europene.

Astfel, pe 23 mai 1949 se constituie Republica Federelă a Germaniei (RFG), iar pe 7 octombrie 1949 se

constituie Republica Democrată Germana (RDG). Ca şi răspuns la înfiinţarea NATO, la data de 14 mai

1955, ţările blocului comunist vor constitui şi ele un bloc militar, cunoscut sub numele de „Tratatul de la

Varşovia”.

Comitetul Internaţional pentru Coordonarea Mişcării Unitaţii Europene, convoacă intre 8-10 mai 1948,

Congresul de la Haga ( numit şi Congresul Europei), care „demonstrează suportul larg pentru cauza

unitaţii europene”, dupa cum era menţionat în „Mesajul către europeni” şi în rezoluţiile adoptate de

Congres. De asemenea, Congresul Europei solicită crearea unui Consiliu al Europei. Rezultatele

deosebite pe care le-a avut Congresul, îl determină pe ministrul de externe francez Georges Bidault, să

proună – la 19 iulie 1948 – ţărilor semnatare ale Pactului de la Bruxelles (Franţa, Marea Britanie şi ţările

Benelux-ului) crearea unei „Adunări Europene” Pe 25 octombrie 1948, acelaşi Comitet Internaţional care

a organizat Congresul Europei va crea Mişcarea Europeană, organizaţie permanentă, neguvernamentală,

cu scopul de a reuni într-un singur ansamblu, grupările favorabile unificării europene. Preşedinţii de

onoare ai acestei organizaţii au fost aleşi : Leon Blum, Winston Churchill, Alcide da Gasperi si Paul Henri

Spack. Efectele Congresului Europei şi a creării Mişcării Europene se va materializa prin semnarea la

Londra, pe data de 5 mai 1949, a Tratatului Constitutiv al Consiliului Europei, de către reprezentanţii

a 10 tări fondatoare: Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda,

Luxembourg, Norvegia şi Suedia. Organizaţie cu caracter politic, Consiliul Europei şi-a stabilit sediul la

Strasbourg, având ca obiective principale, cooperarea interguvernamentală, culturală, socială, tehnică,

precum şi încheierea de convenţii europene. Consiliul Europei – ca forum politic între state, a adoptat

în 1950 (pe 4 noiembrie, la Roma), „Convenţia Europeană a drepturilor omului”, care a intrat în

vigoare la 3 septembrie. În prezent, Consiliul Europei este un Organism sub egida ONU şi activează în

principal în domeniul drepturilor omului.

44

B. Abordarea comunitară. Planul Schuman (1950)

Abordarea comunitară porneşte de la premise ca statele membre, acceptând ca o parte din suveranitatea

lor sa fuzioneze, ele ceeaza o prima comunitate integrată. Astfel, sunt create organizaţii supranaţionale

(suprastatale), de tip nou, diferite, de precedentele organizaţii interstatale de tip clasic.

Principalele acţiuni privind abordarea comunitară a construcţiei europene, în ordine cronologică, sunt

urmatoarele:

• La 9 mai 1950, Robert Schuman (1886-1963) – ministru de externe al Franţei din perioada respectivă,

inspirat de o idee a lui Jean Monnet (1888-1979) care propusese, când era şeful Organizaţiei Naţionale a

planificării din Franţa, crearea unui organism supranaţional care să administreze producţia de cărbune şi

oţel din Franţa şi Germania – prezintă un plan, numit planul Schuman, prin care susţine ideea unei

comunităţi economice în domeniul cărbunelui şi oţelului. Planul său este îmbrăţişat şi de către cancelarul

Germaniei Federale, Konrad Adenauer (1876-1967), precum şi de premierul italian Alcide De Gasperi

(1881- 1954), cu toţii urmărind crearea unei Europe a păcii, în care, pe viitor, conflictele militare între

statele europene să fie eliminate. Urmare a acestei iniţiative, va lua nastere Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

• In data de 19 mai 1950 se creeaza la Paris, cu sediul tot aici, Uniunea Europeană de Plaţi, desprinsă din

O.E.C.E. şi concepută ca o „casă de clearing” monetar. Pe 24 octombrie 1950, preşedintele francez al

Consiliului de Ministri al CECO, Rene Pleven, propune printrun plan care-i poartă numele (Planul

Pleven), crearea armatei europene integrate şi respectiv, a Comunitaţii Europene a Apărării

(C.E.A.).

Pe 18 aprilie 1951, la Paris, şase state fondatoare (Belgia, Germania Federala, Franţă, Italia,

Luxemburg şi Olanda) semnează tratatul CECO (de înfiinţare a Comunitaţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului), care intră în vigoare la 23 iulie 1952. CECO este considerată ca fiind

„prima schiţă efectivă de unitate europeană” . Sediul va fi stabilit la Luxemburg. La data de

27 mai 1952 se semneaza la Paris, Tratatul de Constituire a Comunitaţii Europene a Aparării

Planul Pleven), de catre aceiaşi şase membrii fondatori („cei şase”34), Tratatul CEA urmând a

fi ratificat de fiecare din statele membre. Articolul 38 din Tratatul CEA prevedea şi adoptarea

unui proiect de comunitate politică motiv pentru care miniştrii de externe ai „celor şase” decid

la Luxemburg, în septembrie 1952, constituirea unei Comunitaţi Politice Europene (CPE),

proiect finalizat în martie 1953. Dar Franţa, se va opune categoric, atât Ratificării CEA din 1952, cât şi

proiectului Comunităţii Politice Europene, ceea ce antrenează abandonarea

acestor proiecte35

• La 1 iulie 1953 se semnează Convenţia de la Paris, prin care ia naştere Organizaţia Europeană pentru

Cercetari Nucleare (CERN).

45

Între timp, în 5 august 1955, la Paris este creat Acordul Monetar European, care înlocuieşte Uniunea

Economică de Plăţi, facilitând reglarea balanţei de plăţi între băncile centrale din statele vest-europene. Pe

data de 13 mai 1956, la Veneţia, „cei şase” miniştrii de externe hotărăsc începerea tratativelor în scopul

fondării CEE şi CEEA/Auratom, iar în ziua de 25 martie 1957 „cei şase” semnează la Roma, tratatele

pentru fondarea Comunităţii Economice Europene (CEE sau Piaţa Comună) şi Comunităţii

Europene pentru Energie Atomică (CEEA/ Euratom), ambele cu sediul la Bruxelles. Aceste două

tratate, cunoscute şi sub numele de Tratatele de la Roma intra în vigoare începând cu 1 ianuarie

1958, Walter Hallstein fiind primul preşedinte al Comisiei CEE, iar Louis Armand, primul preşedinte al

Comisiei Euroatomului.

Exact peste un an (1 ianuarie 1958), în cadrul CEE se efectuează prima reducere de taxe vamale (cu

10%), iar pe 21 iulie 1959, şapte state membre ale OECE (Austria, Danemarca, Elvetia, Marea Britanie,

Norvegia, Portugalia si Suedia) decid crearea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS),

această organizaţie luând efectiv fiinţă la 21 octombrie 1959 la Stockholm, sediul fiind stabilit la

geneva. Acordul – ca urmarea a realizării unei uniuni vamale între cele şapte ţări membre – va intra în

vigoare pe 3 mai 1960. Tot în mai 1960 este creat Fondul Social European, iar pe 14 decembrie al

aceluiaşi an, se înfiinţează la Paris (cu sediul tot aici), de către ţările OECE, plus Canada, Japonia,

S.U.A., Australia şi Noua Zeelendă, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

(OCDE), având ca obiective : cooperare interguvernamentală în domeniul economic şi financiar, studii

asupra dezvoltării, chestiuni sociale şi educative.

Înfiinţarea celor trei comunităţi europene (CECO, CEE, CEEA/Euratom) reprezintă încununarea

cu success a unor îndelungate eforturi facute de o serie de personalităţi ale epocii respective, dintre

care se remarcă “parinţii fondatori” ai Comunităţilor Europene: francezii Jean Monet şi Robert

Schuman, germanul Konrad Adenauer, la care se adaugă italianul Alcide De Gasperi.

46

i