SINTEZE- Curs

Creativitate

Obiective:

Insusirea principalelor concepte, principii si tehnici cu care opereaza creatologia. Formarea unei conceptii si atitudini privind invatamantul creativ si personalitatea creatoare. Exersarea celor mai recunoscute procedee de stimulare si dezvoltare a creativitatii la elevi; se are in vedere atat stilul de conducere a procesului didactic, cat si tehnica traducerii conceptelor dintr-un anumit domeniu in limbajul sarcinilor divergente. Evaluarea parametrilor actului creativ va ocupa un loc special, exersandu-se pana la gradul de operativitate al unei deprinderi.

Creativitatea poate fi definită ca fiind capacitatea esenţială şi integrală a persoanei,

rezultată din activitatea conjugată a tuturor funcţiilor sale psihice (intelectuale, afective şi

volitive), conştiente şi inconştiente, native şi dobândite de ordin biologic, psihofiziologic şi

social, implicată în producerea ideilor noi, originale şi valoroase.

Conceptul de creativitate este foarte apropiat lingvistic şi semantic de conconceptul de

creaţie. Conceptul de creativitate se referă la producerea de idei noi şi originale (a se vedea

definiţia dată); conceptul de creaţie vizează finalizarea ideii, transpunerea ei în operă artistică,

ştiinţifică, tehnică, în obiecte artistice, ştiinţifice, tehnice etc. De la creativitate la creaţie adesea e

un drum lung şi anevoios.

Marii creatori mărturisesc că înainte de a trece la creaţia propriu-zisă, la realizarea de fapt a

operei, indiferent dacă ea se va numi simfonie, poezie, teorie sau altfel, au născocit-o mai întâi în

minte,în perioade mai mici sau mai mari de timp, au fost preocupaţi insistent de ea. Creaţia

formează obiectul de cercetare al ştiinţelor de profil. Termenu de creativitate a fost introdus în

psihologie de G.W.Allport pentru a desemna o formaţiune de personalitate. În prezent există sute

de modalităţi de definire a creativităţii. După Al. Roşca creativitatea este aptitudinea sau

capacitatea de a produce ceva nou sau de valoare. P.Popescu – Neveanu explică creativitaea ca o

dispoziţie generală a personalităţii spre nou cu organizarea proceselor psihice în sistem de

personalitate. H. Jaoui consideră că oricine poate fi creativ.

Elemente definitorii ale creativităţii sunt:

-originalitate – manifestată prin capacitatea individualui de a adopta atitudini personale

fără tendinţa de a copia sau reproduce modul de gândire al vreunei persoane;

-flexibilitatea – caracterizată în esenţă ca rapiditate a gândirii de a se adapta la situaţii noi,

neprevăzute, cu scopul de a găsi soluţii optime de rezolvare a problemelor din diverse domenii,

inclusiv al cunoaşterii artistice;

-ingeniozitate (ingenuity) – spriritul inventiv prin care se realizează rezolvarea

problemelor cu eleganţă într-un mod abil şi surprinzător;

-senzitivitatea (sensitivity) – capacitatea de a simţi, de a fi sensibil. Profunzimea şi aria

sensibilităţii depind de spiritul de observaţie, care poate fi format şi educat;

-fluenţa – proprietate a stilului, caracterizată prin cursivitate şi flexibilitate în exprimare;

-expresivitatea – exprimă culoarea, forma, mărimea, ritmul, simetria, asimetria şi

dinamica. Cu cât expresivitatea unei opere de artă este mai mare, cu atât place mai mult

publicului;

- productivitatea – cuprinde număr mare de idei, soluţii, produse mai mult sau mai puţin

materiale;

-eficienţa – ia în calcul performanţele ce se pot obţine ca urmare a rezultatelor acţiunii

creatoare.

Funcţiile creativităţii determină structura tridimensională a acesteia, reflectând cerinţele

funcţionale la nivel de produs, proces, personalitate şi pressing social.

a) Funcţia psihologică a creativităţii determină modul de realizare a procesului creator

angajând toate resursele existente la nivelul sistemului psihic uman, cu unele accente evidente

care vizează: inteligenţa în calitate de aptitudine generală, care asigură premiza sesizării,

rezolvării, inventării de probleme şi de situaţii-problemă; gândirea, în calitate de produs de

cunoaştere logică, proiectată multifazic, pe baza unităţii informaţional - operaţionale realizabilă

în sens convergent, divergent; imaginaţia - în calitate de proces de cunoaştere logică, specializat

în (re)producerea noului prin (re)combinarea informaţiilor dobândite anterior, aptitudinile

speciale, în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente, reglatori în anumite domenii de activitate;

atitudinile (afective, motivaţionale, caracteriale), în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente,

autoreglatori în orice domeniu de activitate. Privite din perspectiva funcţionalităţii lor creative,

toate elementele sistemului psihic uman pot evolua ca însuşiri generale ale personalităţii

creatoare implicate de-a lungul întregului proces creator.

b) Funcţia socială a creativităţii determină modul de realizare a produsului creator

stimulând şi dirijând acele comportamente ale personalităţii semnificative din perspectiva

perfecţionării raportului cognitiv, afectiv, motivaţional asumat faţă de realitatea economică

politică, culturală. Funcţia socială a creativităţii urmăreşte şi efectele optimizante ale acestuia.

c) Funcţia pedagogică a creativităţii determină modul de comportare a personalităţii

creatoare, angajată în proiectarea unor acţiuni educaţionale-didactice realizabile în condiţii de

transformare continuă a raporturilor subiect-obiect. Definiţia conceptului de creativitate

pedagogică presupune valorificarea deplină a componentelor structural-funcţionale, analizate

anterior, interpretabile şi realizabile în sens prioritar formativ. Structura creativităţii pedagogice

evidenţiază anumite caracteristici specifice, dezvoltate la nivelul: produsului creator, procesului

creator, personalităţii creatoare.

Vom prezenta doar succint factorii implicaţi în procesul creativităţii. Factorii aptitudinali includ: aptitudinile speciale, nivelul gândirii şi inteligenţei.

Factorii nonintelectuali pot fi explicaţi prin factori motivaţionali, aptitudinali,

temperamentali şi caracteriali.

Motivaţia (mobilurile şi stimulii) pot fi un imbold de dinamizare a creativităţii.

Factorii temperamentali şi caracteriali au o influenţă deosebită în dezvoltarea creativităţii.

Predispoziţiile şi capacităţile nu sunt suficiente pentru ca cineva să devină inventator sau creator

de artă. Pentru aceasta este nevoie să existe o motivaţie, o dorinţă, o aspiraţie creatoare.

Adevăraţii creatori devin animaţi de sentimente trainice, chiar de veritabile pasiuni care le

domină preocupările, aspiraţiile de fiecare zi succesele cauzându-le emoţii puternice

intensificând obsesiile lor creatoare. Pentru a crea se cere o voinţă fermă, perseverenţă,

depunerea îndelungatelor eforturi.

Creativitatea ca trăsătură general-umană poate să se manifeste în decursul vieţii personalităţii în mod spontan, întâmplător. Se are în vedere că este posibil contactul, „întâlnirea” spontană a personalităţii cu obiectul şi acţiunea social – adecvată ei sau corespunzătoare tipului specific de dispoziţie creativă. Însă acest contact poate sau nu poate avea loc.

Factorii dezvoltării psihice pot fi externi şi interni. In prima etapă (iniţiata de cercetările

lui Terman şi ale colaboratorilor săi) creativitatea era redusă, in esenţă, la un singur factor -

inteligenţa, iar depistarea talentelor creatoare, se făcea cu ajutorul testelor de diagnosticare a

inteligenţei. Cea de-a doua etapă este cea deschisă de cercetările lui J.P.Guilford asupra

factorilor intelectuali ai creativităţii , iar cea de-a treia marchează o lărgire a ariei

investigaţiilor, o extindere a lor şi asupra factorilor non-intelectuali ai personalităţii (Bejat, M.,

1973)

Factorii interni pot fi de natură biologică, ereditară şi psihosocială.

Guilford a construit modelul cubic al structurii intelectului, ale cărui trei dimensiuni reprezintă:

tipuri de operaţii, conţinuturi şi produse. El distinge cinci tipuri de operaţii (cu informaţia):

cogniţia (descoperirea, recunoaşterea sau înţelegerea informaţiei); memoria (reţinerea, stocarea

ei); producţia divergentă (generarea unei informaţii variate alternative pornind de la o

informaţie dată sau cunoscută); producţia convergentă (generarea unor concluzii logice, a unui

răspuns unic pornind de la o informaţie dată); evaluarea (stabilirea faptului dacă informaţia

este bună sau nu).

Factorii externi sunt mediul şi educaţia.

Factorii interni sunt: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale personalităţii (calităţi ale

proceselor psihice, trebuinţe şi motive interne ale acţiunii) şi experienţa personală nemijlocită şi

concretă dobândită de fiinţa umană în cursul evoluţiei sale.

Factorii externi sunt alcătuiţi din ansamblul tuturor influenţelor care se exercită din

exterior în scopul formării şi dezvoltării personalităţii.

Elementele esenţiale prin care se poate constata existenţa creativităţii sunt: flexibilitatea,

noutatea şi originalitatea, fluenţa, senzitivitatea (sensibilitatea senzorială), ingeniozitatea,

expresivitatea.

În afară de faptul că este o capacitate şi aptitudine (dispoziţie) a personalităţii

intelectului, este în acelaşi timp, un produs şi un proces. Este un produs pentru că se dobândeşte

ca realitate de a realiza ceva nou (idee, teorie, model, metodă, tehnologie etc.) prin activitate,

prin experienţă, necesitând foarte multă muncă.

În ce priveşte factorii creativităţii, se poate vorbi, mai întâi, de aptitudini pentru creaţie.

Există anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaştem, care favorizează imaginaţia, ele

creând predispoziţii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totuşi e nevoie de

intervenţia mediului, a experienţei pentru ca ele să dea naştere la ceea ce numim talent.

Edison spunea: că în creaţie este nevoie de 99 % transpiraţie şi 1 % inspiraţie. Este

totodată şi un proces, fiindcă necesită evoluţie în timpul dezvoltării şi, uneori, retrageri a

factorilor şi elementelor noi, necesită învingerea unor obstacole, etc.

Viaţa, în toate domeniile ei, necesită ca aproape fiecare individ să realizeze unele operaţii

noi, ca urmare a unor combinări şi recombinări, asocieri etc, a datelor elementelor existente, care

se obiectivează în anumite soluţii (metode etc.) utile şi mai eficiente - de exemplu o inovaţie care

reprezintă unele elemente de creativitate. Conform opiniei lui Piajet, creativitatea propriu - zisă

necesită înzestrări şi capacităţi intelectuale etc, deosebite, care să se obiectiveze în produse noi,

originale, nemaiîntâlnite până acum şi care determină schimbări calitative (de valoare şi

eficienţă) într-un domeniu anumit.

Funcţiile creativităţii determină structura tridimensională a acesteia, reflectând cerinţele

funcţionale la nivel de produs, proces, personalitate şi pressing social.

a) Funcţia psihologică a creativităţii determină modul de realizare a procesului creator

angajând toate resursele existente la nivelul sistemului psihic uman, cu unele accente evidente

care vizează: inteligenţa în calitate de aptitudine generală, care asigură premiza sesizării,

rezolvării, inventării de probleme şi de situaţii-problemă; gândirea, în calitate de produs de

cunoaştere logică, proiectată multifazic, pe baza unităţii informaţional - operaţionale realizabilă

în sens convergent, divergent; imaginaţia - în calitate de proces de cunoaştere logică, specializat

în (re)producerea noului prin (re)combinarea informaţiilor dobândite anterior, aptitudinile

speciale, în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente, reglatori în anumite domenii de activitate;

atitudinile (afective, motivaţionale, caracteriale), în calitate de „vectori” ai acţiunii eficiente,

autoreglatori în orice domeniu de activitate. Privite din perspectiva funcţionalităţii lor creative,

toate elementele sistemului psihic uman pot evolua ca însuşiri generale ale personalităţii

creatoare implicate de-a lungul întregului proces creator.

b) Funcţia socială a creativităţii determină modul de realizare a produsului creator

stimulând şi dirijând acele comportamente ale personalităţii semnificative din perspectiva

perfecţionării raportului cognitiv, afectiv, motivaţional asumat faţă de realitatea economică

politică, culturală. Funcţia socială a creativităţii urmăreşte şi efectele optimizante ale acestuia.

c) Funcţia pedagogică a creativităţii determină modul de comportare a personalităţii

creatoare, angajată în proiectarea unor acţiuni educaţionale-didactice realizabile în condiţii de

transformare continuă a raporturilor subiect-obiect. Definiţia conceptului de creativitate

pedagogică presupune valorificarea deplină a componentelor structural-funcţionale, analizate

anterior, interpretabile şi realizabile în sens prioritar formativ. Structura creativităţii pedagogice

evidenţiază anumite caracteristici specifice, dezvoltate la nivelul: produsului creator, procesului

creator, personalităţii creatoare.

Vom prezenta doar succint factorii implicaţi în procesul creativităţii. Factorii aptitudinali includ: aptitudinile speciale, nivelul gândirii şi inteligenţei.

Factorii nonintelectuali pot fi explicaţi prin factori motivaţionali, aptitudinali,

temperamentali şi caracteriali.

Motivaţia (mobilurile şi stimulii) pot fi un imbold de dinamizare a creativităţii.

Factorii temperamentali şi caracteriali au o influenţă deosebită în dezvoltarea creativităţii.

Predispoziţiile şi capacităţile nu sunt suficiente pentru ca cineva să devină inventator sau creator

de artă. Pentru aceasta este nevoie să existe o motivaţie, o dorinţă, o aspiraţie creatoare.

Adevăraţii creatori devin animaţi de sentimente trainice, chiar de veritabile pasiuni care le

domină preocupările, aspiraţiile de fiecare zi succesele cauzându-le emoţii puternice

intensificând obsesiile lor creatoare. Pentru a crea se cere o voinţă fermă, perseverenţă,

depunerea îndelungatelor eforturi.

Creativitatea ca trăsătură general-umană poate să se manifeste în decursul vieţii personalităţii în mod spontan, întâmplător. Se are în vedere că este posibil contactul, „întâlnirea” spontană a personalităţii cu obiectul şi acţiunea social – adecvată ei sau corespunzătoare tipului specific de dispoziţie creativă. Însă acest contact poate sau nu poate avea loc.

Factorii dezvoltării psihice pot fi externi şi interni. In prima etapă (iniţiata de cercetările

lui Terman şi ale colaboratorilor săi) creativitatea era redusă, in esenţă, la un singur factor -

inteligenţa, iar depistarea talentelor creatoare, se făcea cu ajutorul testelor de diagnosticare a

inteligenţei. Cea de-a doua etapă este cea deschisă de cercetările lui J.P.Guilford asupra

factorilor intelectuali ai creativităţii , iar cea de-a treia marchează o lărgire a ariei

investigaţiilor, o extindere a lor şi asupra factorilor non-intelectuali ai personalităţii (Bejat, M.,

1973)

Factorii interni pot fi de natură biologică, ereditară şi psihosocială.

Guilford a construit modelul cubic al structurii intelectului, ale cărui trei dimensiuni reprezintă:

tipuri de operaţii, conţinuturi şi produse. El distinge cinci tipuri de operaţii (cu informaţia):

cogniţia (descoperirea, recunoaşterea sau înţelegerea informaţiei); memoria (reţinerea, stocarea

ei); producţia divergentă (generarea unei informaţii variate alternative pornind de la o

informaţie dată sau cunoscută); producţia convergentă (generarea unor concluzii logice, a unui

răspuns unic pornind de la o informaţie dată); evaluarea (stabilirea faptului dacă informaţia

este bună sau nu).

Factorii externi sunt mediul şi educaţia.

Factorii interni sunt: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale personalităţii (calităţi ale

proceselor psihice, trebuinţe şi motive interne ale acţiunii) şi experienţa personală nemijlocită şi

concretă dobândită de fiinţa umană în cursul evoluţiei sale.

Factorii externi sunt alcătuiţi din ansamblul tuturor influenţelor care se exercită din

exterior în scopul formării şi dezvoltării personalităţii.

Elementele esenţiale prin care se poate constata existenţa creativităţii sunt: flexibilitatea,

noutatea şi originalitatea, fluenţa, senzitivitatea (sensibilitatea senzorială), ingeniozitatea,

expresivitatea.

În afară de faptul că este o capacitate şi aptitudine (dispoziţie) a personalităţii

intelectului, este în acelaşi timp, un produs şi un proces. Este un produs pentru că se dobândeşte

ca realitate de a realiza ceva nou (idee, teorie, model, metodă, tehnologie etc.) prin activitate,

prin experienţă, necesitând foarte multă muncă.

În ce priveşte factorii creativităţii, se poate vorbi, mai întâi, de aptitudini pentru creaţie.

Există anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaştem, care favorizează imaginaţia, ele

creând predispoziţii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totuşi e nevoie de

intervenţia mediului, a experienţei pentru ca ele să dea naştere la ceea ce numim talent.

Edison spunea: că în creaţie este nevoie de 99 % transpiraţie şi 1 % inspiraţie. Este

totodată şi un proces, fiindcă necesită evoluţie în timpul dezvoltării şi, uneori, retrageri a

factorilor şi elementelor noi, necesită învingerea unor obstacole, etc.

Viaţa, în toate domeniile ei, necesită ca aproape fiecare individ să realizeze unele operaţii

noi, ca urmare a unor combinări şi recombinări, asocieri etc, a datelor elementelor existente, care

se obiectivează în anumite soluţii (metode etc.) utile şi mai eficiente - de exemplu o inovaţie care

reprezintă unele elemente de creativitate. Conform opiniei lui Piajet, creativitatea propriu - zisă

necesită înzestrări şi capacităţi intelectuale etc, deosebite, care să se obiectiveze în produse noi,

originale, nemaiîntâlnite până acum şi care determină schimbări calitative (de valoare şi

eficienţă) într-un domeniu anumit.

Progresul creativităţii poate fi considerat efectiv numai atunci când trece prin patru etape:

1. Etapa formativă presupune existenţa unor noi condiţii şi adaptarea la ele (pentru un

pianist acesta ar însemna însuşirea clapelor, pentru un elev din clasa I însuşirea vocalelor şi

consoanelor).

2. Etapa normativă are drept scop integrarea fiecărui copil într-un grup (a nu se considera

diferit, aparte) deoarece colegii exercită influenţă şi cineva poate fi complexat din cauza

diferenţelor.

3. Etapa interogativă în care elevul nu mai găseşte că e plăcut să fie ca altcineva.

Asemănarea devine plictisitoare şi inutilă. Individul începe să aprecieze aceea ce deosebeşte de

alţii şi ceea ce este particularitatea altora. El îşi dezvoltă un simţ al mândriei pentru unicitatea sa

şi o încredere mai mare în eu-l său.

4. Etapa transformaţională în acest punct individul realizează că pentru a evolua, trebuie

să se schimbe şi schimbarea trebuie să fie majoră: „în viaţă şi în stilul de viaţă... pentru copil,

elev”, aceasta e o perioadă de criză când doreşte să se debaraseze de ceea ce era plăcut şi comod.

La această etapă individul îşi face drum înainte sau regresează literalmente. Este vorba de o

„transformare”.

Acţiunile de stimulare a creativităţii urmăresc să determine productivitatea acestor

capacităţi umane.

Procesul creator presupune parcurgerea următoarelor patru etape:

Pregătirea - bazată pe următoarele operaţii: identificarea problemei în termeni optimi

(natură, specific, timp, etc.); analiza datei problemei în vederea formulării clare a acestora

(premise, principii, resurse posibile şi necesare), acumularea şi selecţionarea informaţiei necesare

pentru abordarea corectă a problemei; prelucrarea şi sistematizarea informaţiei stocate,

elaborarea strategiei de rezolvare a problemei la nivelul unui plan operativ;

Incubaţia - o acţiune complexă realizabilă intensiv sau şi extensiv prin diferite operaţii de

organizare şi reorganizare a informaţiei pregătite anterior prin procesări, care valorifică

experienţa individuală şi socială a subiectului la nivelul conştiinţei acestuia dar şi în planul

verigilor sale profunde, dependente de zona inconştientului dar şi a conştientului;

Iluminarea - acţiunea complexă de asociere şi de combinare a informaţiei care

declanşează momentul inspiraţiei, respectiv al descoperirii soluţiei optime de rezolvare a

problemei;

Verificarea - acţiunea complexă de evaluare finală a soluţiei adoptate anterior, realizabilă

prin operaţii de apreciere, validare, aplicare, în condiţii de amendare, finisare, ajustare,

reorganizare, perfecţionare permanentă. Procesul creator implică sesizarea şi rezolvarea unor

probleme, acţiune complexă bazată pe următoarele operaţii: definirea şi înţelegerea tipului de

problemă, avansarea unor soluţii virtuale, ipotetică a soluţiilor probabile, (re)actualizarea -

activarea cunoştinţelor şi capacităţilor necesare pentru alegerea soluţiei optime, alegerea soluţiei

optime pe criteriul originalităţii şi al eficienţei, aplicarea soluţiei optime în cadrul specific definit

de problema existentă; verificarea modului de rezolvare a problemei în sens managerial

(abordare sistematică - optimă - strategică).

Unii autori fac distincţia între imaginaţia reproductivă şi imaginaţia creativă. Cea

reproductivă - este legată de trecut şi utilizează în mod enunţial elemente furnizate de memorie.

Imaginaţia creatoare este prospectivă; ea permite reprezentarea unor fapte care încă nu există.

Imaginaţia spune Jung „nu este o facultate specială deoarece ea se poate manifesta în toate

formele esenţiale ale vieţii psihice: gândire, sentiment, senzaţii, intuiţii. Ea este expresia directă a

energiei psihice”. Produsele imaginare sunt, mai bogate atunci, când controlul intelectual este

mai slab o imaginaţie pur creativă este inexplicabilă. A crea înseamnă a face să apară un lucru

inedit, imprevizibil. A explica înseamnă - cum spune Meyerson - a transforma necunoscutul în

cunoscut. Imaginaţia este un raport direct cu personalitatea celui ce crează, cu mediul său, cu

experienţa sa personală. Creatorul, găseşte în cultura epocii elementele creaţiei proprii; găseşte în

tendinţele, pasiunile sau nevoile colectivităţii căreia îi aparţine solicitările afective care-i inspiră

creaţia.

După Taylor se deosebesc cinci niveluri de creativitate: expresivă, productivă, inventivă,

inovativă şi emergentă.

expresivă - este cea manifestată prin soluţii mai eficiente de producţie ca urmare a unor

mai multe eficiente de productivitate etc, cu valenţe de perspicacitate; constituie treapta de bază

în care abilitatea, originalitatea şi calitatea produsului nu sunt esenţiale – sunt desenele spontane

ale copiilor ca exemple de creativitate expresivă. Cu cât se oferă mai mult copilului posibilitatea

de a fi mai spontan şi mai independent, cu atât mai creator va fi el mai târziu. A i se spune unui

copil că ceea ce a făcut el nu seamănă cu nimic real sau că nu are proporţiile bune sau culoarea

adecvată este dăunător pentru creativitate. În primii ani de viaţă ai copilului încercarea şi eroarea

liberă, observarea şi explicarea lumii sunt necesare pentru dezvoltarea lui ulterioară. Când se

face trecerea de la nivelul creativităţii expresive la al creativităţii productive - la care nu ajunge

obligatoriu oricine - există tendinţa spre restrângerea şi controlarea jocului liber şi spre

dezvoltarea unor tehnici necesare producerii de lucruri finite.

productivă - este cea mai manifestată prin soluţii mai eficiente de producţie, ca urmare a

unor combinări şi recombinări, asocieri de date şi soluţii existente, cunoscute;

inovativă - este legată de cea expresivă şi productivă, dar aduce o soluţie nouă care

sporeşte simţurilor productivitatea;

inventivă - constă în depăşirea calităţii şi performaţelor creaţiei productive şi inovatoare

în baza unei gândiri şi restructurări noi, produce o idee, soluţie, tehnologii noi, originale ce

dinamizează progresul teoretic sau practic într-un anumit domeniu tehnico-ştiinţific etc.

Invenţiile reprezintă inteligenţa creativă de specialitate foarte valoroasă a indivizilor şi ale unui

popor. implică modificarea semnificativă a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui

întreg domeniu al artei sau ştiinţei şi necesită o remarcabilă aptitudine de conceptualizare ab-

stractă. Realizarea acestui nivel este posibilă atunci când principiile fundamentale sunt înţelese la

un nivel care să permită o îmbunătăţire prin modificare. Artiştii şi oamenii de ştiinţă care cultivă

şi dezvoltă principii fundamentale stabilite deja sunt consideraţi de obicei discipolii unei anumite

şcoli.

emergentă - reprezintă idei, teorii, soluţii, tehnologii, etc. cu caracter de invenţii sau

descoperiri excepţionale, care revoluţionează diversele domenii ale cunoaşterii sau practicii -

chimie, medicină, biologie, matematică, literatură, economie, arta plastică, tehnică, etc, ca de

exemplu: teoria relativităţii a lui Albert Einstein. Cea mai rară formă a creativităţii în care sunt

dezvoltate la nivelul cel mai abstract şi mai profund un principiu sau ipoteze cu totul noi în jurul

cărora înfloresc noi şcoli. Acest nivel implică aptitudinea de a absorbi experienţele existente,

realizându-se din ele ceva cu totul diferit. Taylor subliniază că există rădăcini istorice pentru

orice idee nouă, dar că giganţii creatori ai acestui nivel sunt în măsură să reorganizeze

experienţele şi să le vizualizeze dincolo de capacitatea de înţelegere sau apreciere a publicului

general. Taylor îşi pune problema dacă persoanele cu un nivel superior de creativitate trebuie să

treacă prin toate celelalte niveluri menţionate sau este posibilă omiterea anumitor faze. El

consideră că în acest din urmă caz trecerea pesta o anumită fază este posibilă deoarece inovaţiile

de bază pot fi făcute fără o îndemânare sau experienţă tehnică într-un anumit domeniu.

B. Ghiselin, consideră că valoarea creativă a unui produs este în funcţie de gradul de

restructurare a universului de înţelegere, distingând două niveluri de creativitate: unul superior,

primar, major, şi altul inferior, secundar, minor. în studiul creativităţii pe aspectul personalităţii.

E. Golann subdivide această problemă în 1) studiul motivaţiei comportamentului creator şi 2)

studiul caracteristicilor personalităţii sau ale stiluluide viaţă al indivizilor creatori. . În lumina

acestor concepţii cauza care îi determină pe indivizi să fie creatori o constituie trebuinţa relaţiei

cu mediul lor înconjurător, satisfacţia pe care le-o procură acţiunea creativă, în care se exprimă

eul lor. Opuse acestor concepţii sunt diferitele concepţii psihanalitice potrivit cărora orice

realizare culturală ar fi cauzată de o diversiune a energiei libidinale, ar fi o formă de sublimare

etc

În desfăşurarea procesului creativ sunt remarcate anumite etape interdependente, astfel:

preparaţia (pregătirea) creativitatea nu porneşte de la un loc gol, de la nimic, ea se bazează pe un

fond ideatic şi acţional aperceptiv, ea înseamnă şi învăţare (pregătire) nouă, prin documentare şi

experimentare (analize, raţionamente, sinteze, calcule, prelucrări, formulare de ipoteze „modele”,

de date noi etc), care se restructurează cu cele aperceptive.

Incubaţia (dezvoltarea „naturală”) asocieri, bisocieri, combinări, recombinări,

restructurări de date, structuri, modele etc. În mod inconştient, subconştient, preconştient şi

conştient, care creează datele, ideile, structurile, modelele, soluţiile noi, etc, cu asigurarea

condiţiilor interne şi externe;

Inspiraţia (iluminarea); apariţia bruscă a noului, a creaţiei, a noilor idei,

modele, sisteme, structuri, teorii, tehnologii etc, în mod inconştient, subconştient, preconştient,

(în vise) şi conştient;

Verificarea (controlul) creaţia fiind un rezultat al factorilor subiectivi şi obiectivi are

nevoie de controlul veridicităţii, autenticităţii valorii, aplicabilităţii şi eficienţei în plan teoretic şi

aplicativ. Acest control, făcut adesea prin experimentări pe staţii (clase, eşantioane etc) pilot,

înlătură probabilele erori sau neconcordanţe cu cerinţele reale, evitând cheltuielile neeconomice

sau eşecurile în condiţiile generalizării creaţiilor.

Elementele de bază ale creativităţii sunt:

- originalitatea - senzitivitatea - ingieniozitatea

- flexibilitatea - fluenţa - expresivitatea

Originalitatea manifestată prin capacitatea individului de a adopta atitudini personale fără

tendinţa de a copia sau a reproduce modul de gândire al altcuiva.

Flexibilitatea este reprezentată de capacitatea de adaptare a gândirii la situaţii noi, uneori

neprevăzute, cu scopul de a căuta şi a găsi soluţii optime de rezolvare a problemelor ce apar în

diverse domenii de cunoaştere inclusiv în cel al cunoaşterii artistice.

Senzitivitatea înseamnă capacitatea de a simţi, de a fi sensibil. Profunzimea şi aria

sensibilităţii depind de spiritul de observaţie, care poate fi format şi educat.

Fluenţa este o proprietate a stilului şi se caracterizează prin cursivitate şi fluiditate în

exprimare (având ca suport limbajul şi fluenţa lui).

Ingeniozitatea indică spiritul inventiv, de iniţiativă - calităţi indispensabile creativităţii

umane.

Expresivitatea exprimă culoarea, forma, mărimea, ritmul, simetria, asimetria şi dinamica.

Cu cât expresivitatea unea opera de artă cu atât place publicului mai mult. Dezvoltarea

creativităţii nu poate fi dezvoltată fără a înţelege ce-i acela mijloc de expresivitate.

Însuşirea de a fi ingenios se impune ca un semn al unei minţi agere, capabile să găsească

soluţii neordinare în cele mai complicate şi surprinzătoare împrejurări. Ingeniozitatea permite

evitarea stereotipilor.Sarcinile corpului didactic în scopul ridicării potenţialului creativ al copiilor

şi stimularea lui sunt:

- reformulări într-o viziune personală;

- clasificări de obiecte care posedă însuşiri similare;

- evidenţierea particularităţilor unor clase de obiecte;

- formulări şi explicaţii personale care se pretează la interpretări

controversate;

- comentarea unor opere artistice;

- inventarea de jocuri şi soluţii de rezolvare a unor situaţii;

- interpretarea de roluri ale unor persoane reale sau imaginare;

- dramatizări ale episoadelor din creaţia literară, artistică.

Ridicarea potenţialului creativ al copiilor începe de la munca, creatoare a cadrului

didactic (pentru aceasta sunt necesare cunoştinţe multilaterale; eficienţa de muncă şi o bună

pregătire).

Creativitatea în stilul de muncă al cadrelor didactice ţine de factorii psihopedagogici şi

reflectă un cuantum de capacităţi specifice şi generale.

Majoritatea investigaţiilor creativităţii se grupează în jurul a trei categorii studierea

multilaterală a creatorilor din diverse domenii, în scop de diagnoză, în vederea promovării

creativităţii.

În determinarea eşantionului de creatori, există o serie de opinii. Astfel, M.I. Stain

preconizează drept criteriu de stabilire a persoanelor creative acceptarea socială în cultura res-

pectivă şi oficializarea poziţiei lor prin diferite titluri acordate (membri ai Academiei, ai unor

asociaţii ştiinţifice consacrate etc).

A . Roe adoptă în alegerea loturilor sale de cercetare a creativităţii criteriul numărului de

publicaţii, numărului de brevete înregistrate, al citărilor în reviste şi lucrări ştiinţifice.

D. W. MacKinnon se conduce după criteriul evaluării din partea colegilor şi a

superiorilor.

Taylor, Smith şi Ghiselin încearcă să stabilească criterii obiective pentru alegerea

creatorilor pe baza unor prelucrări statistice. Ei au lansat un interviu care a fost completat de 250

de fizicieni, iar pe baza datelor culese, prelucrate prin analiză factorială, au determinat şapte

factori pe care îi redăm în ordinea saturaţiei: 1) productivitatea, cu implicaţii ştiinţifice;

2) originalitatea ideilor; 3) autopercepţia creaţiei; 4) evaluarea din partea colegilor de muncă;

5) aprecierea din partea superiorilor 6) evaluarea globală din partea institutului în care îşi

desfăşoară activitatea.

Se pot întâlni şi alte criterii care se aplică în alegerea loturilor de creatori şi anume

aplicarea testelor de creativitate la grupuri eterogene de specialişti în diferite domenii şi

clasificarea subiecţilor pe baza scorurilor obţinute.

o Metoda biografică constă în analiza amănunţită a vieţii oamenilor celebri,

recurgându-se la cercetarea biografiilor, a referinţelor scrise făcute de către contemporani şi, în

general, a întregului material cuprins în arhivele epocii respective şi în istoria ştiinţei sau

literaturii, în funcţie de domeniul în care a activat personalitatea a cărei activitate de creaţie este

investigată. Informaţiile furnizate de aceste surse biografice sunt foarte utile prin datele

referitoare la o serie de aspecte importante în procesul de creaţie: mediul în care s-a dezvoltat

personalitatea creatorului; comportamentul său, cu evidenţierea unor trăsături de personalitate;

climatul ştiinţific sau artistic care a putut facilita sau, dimpotrivă, împiedica, creaţia; momentul

creaţiei; relaţia dintre pregătirea şcolară şi universitară, pe de o parte, şi creaţie, pe de altă parte

etc.

Analiza biografiilor şi autobiografiilor a fost amplu exploatată de o serie de cercetători

din domeniul creativităţii, fie în investigarea directă a procesului de creaţie, fie în abordări

colaterale, de exemplu abordările psihanalitice ale lui Freud, lucrarea lui F.Galton despre geniul

ereditar, care, în pofida concluziilor sale eronate provenind din ignorarea condiţiilor de mediu, a

stârnit un viu interes pentru studiul biografiilor marilor personalităţi, Terman şi colaboratorii săi

(în special, Catherine Cox), îşi propun să analizeze dezvoltarea timpurie a intelectului la unii

creatori din trecut şi să determine retrospectiv chiar coeficientul lor de inteligenţă.

Biografiile orientate spre implicaţiile trăsăturilor de personalitate în creativitate au oferit

o nouă perspectivă. R.B.Cattell a utilizat biografiile unor oameni iluştri în elaborarea şi

verificarea scalei sale de personalitate, iar în colaborare cu Drevdahl a stabilit profilurile

psihologice a 153 de scriitori şi cercetători ştiinţifici comparându-le cu dalele obţinute din

investigarea trăsăturilor de personalitate ale unor educatori şi ale unor eminenţi administratori.

o Analiza datelor biografice individuale ale unor personalităţi din trecut.

Colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor biografice disponibile pentru sute de

persoane nu se poate realiza în profunzime, dacă se ţine seama de faptul că lui Kedrov şi

colaboratorilor săi le-au fost necesari circa. 20 de ani pentru a scrie biografia lui Mendeleev. Un

alt aspect al analizei datelor biografice este faptul că nu toţi creatorii au notat şi păstrat toate

datele privind viaţa şi opera lor. Documentele comparate sunt, deci, de valoare inegală. Această

constatare l-a determinat pe Kedrov să aleagă un creator care a lăsat o bogată arhivă

informaţională cum a fost Mendeleev, care, nu numai că şi-a însemnat toate observaţiile

ştiinţifice pe baza cărora a putut fi urmărită dezvoltarea pe etape a descoperirilor sale, dar a

păstrat şi tot felul de documente ca bilete de tren, note de hotel, cărţi de vizită, programe de

teatru etc. care au permis stabilirea în detaliu a condiţiilor în care s-a desfăşurat viaţa sa.

o Ancheta statistico-biografică constă, în prelucrarea statistică a informaţiilor culese

din biografii, enciclopedii şi alte documente în vederea determinării unor trasături generale

comune mai multor creatori şi cuprinde următoarele faze: a) cercetarea biografiilor şi a altor

surse de informaţii; b) identificarea şi clasificarea trăsăturilor de personalitate ale fiecărei

persoane cercetate, a unor aspecte cognitive şi a unei serii de parametri ca: profesia părinţilor,

condiţiile social-economice, mediul rural sau urban, sex, rasă, vârsta părinţilor la naşterea

copilului, numărul copiilor în familie, ordinea naşterii etc. ; c) stabilirea frecvenţei (de obicei în

procente) a indicatorilor; d) corelarea datelor obţinute; e) prelucrarea (în numeroase cazuri) a

matricei de intercorelaţii prin analiză factorială pentru scoaterea la iveală a unor profiluri. Printre

cele mai cunoscute lucrări de acest gen se numără: prezentarea şi analiza statistică a biografiilor

oamenilor de ştiinţă nord-americani care s-au afirmat în perioada 1903-1943 prin lucrarea

elaborată de S.S.Visher; psihologia inventatorului, realizată de J.Rosman pe baza prelucrării

statistice a unor trasături desprinse din studiul biografiilor unor oameni celebri fără o prelucrare

strict statistică, a realizat mai mult o ilustrare prin prezentarea mai multor exemple - în vederea

demonstrării rolului mediului ambiant în dezvoltarea potenţialului creator.

La noi în ţară, Al. Roşca a folosit, printre alte metode, şi analiza biografică, arătând pe

baza datelor stabilite pe această cale că, dintre matematicienii investigaţi, numai 20 % au avut un

interes constant pentru matematică în timpul şcolii, iar fizicienii s-au situat la un nivel ceva mai

ridicat - de 3 0% în ceea ce priveşte interesul dominant pentru matematică, fizică şi chimie.

Metoda statistic biografică oferă numeroase posibilităţi de determinare a factorilor şi

condiţiilor care pot influenţa dezvoltarea creativităţii, dar a fost uneori folosită fără suficientă

rigurozitate ştiinţifică. Utilizarea în asemenea condiţii a datelor statistice, fie ele biografice sau

de altă natură, pot da naştere la concluzii false.

o Metoda istoriometrică utilizată de obicei pentru evaluarea aptitudinilor creatoare

sau a coeficientului de inteligenţă ale unor persoane din trecut extrăgând din biografii,

autobiografii şi alte documente date cu privire la anumite comportamente intelectuale raportate

apoi la standardele existente, stabilite în testele de inteligenţă sau de creativitate.

Cea mai cunoscută experimentare a acestei metode este cea a lui Terman şi a

colaboratorilor săi, care au încercat să stabilească retrospectiv - în special în lucrarea lui

Catherine Cox - coeficientul de inteligenţă al unui număr de 300 de genii. S-au folosit itemii din

testele Terman-Binet şi s-au extras din biografiile respective şi din alte documente faptele care

puteau fi considerate ca răspunsuri corecte la vârsta respectivă (citirea orelor pe un ceasornic);

diferenţierea obiectelor; cunoaşterea culorilor; număratul.

Buel caută să evalueze unele caracteristici ale creativităţii pe baza unor date biografice,

folosind metoda lui Flanagan a „listei de control a incidenţelor critice” (Critical Incident Check

List). Această metodă a apărut iniţial ca procedeu de evaluare (apreciere) a personalului dintr-o

întreprindere. Metoda lui Flanagan se deosebeşte însă de obişnuitele scale de evaluare şi capătă

un caracter de unicitate prin construcţia ei - în cazul de faţă (aplicaţiile lui Buel la creativitate) se

diferenţiază prin obiectivul urmărit. Prin incidenţe critice Flanagan înţelege comportamentele

foarte bune şi foarte rele (ieşite din comun, observate de organele de supraveghere).

Prin această aplicare retrospectivă la măsurarea unor aptitudini creative determinate prin

evaluarea unor incidente criterice extrase din biografii, experimentul se înscrie printre metodele

istoriometrice cunoscute sub denumirea de evaluarea comportamentului.

o Metoda structural-statistică sau analiza concret-istorică.

Ambele denumiri sunt folosite de către V.V. Maksimov, care reia o metodă folosită

anterior de către C.Holton, în care se punea însă accentul pe dezvoltarea ştiinţei aplicând-o în

evaluarea creativităţii.

Momentul creaţiei trebuie privit în contextul tuturor ştiinţelor şi al diferitelor contribuţii

aduse de fiecare domeniu în parte. Creatorul ca produs al dezvoltării social-istorice poate fi

evaluat numai în raport cu performanţele tuturor coautorilor descoperirii respective. Pentru

determinarea modului în care a acţionat asupra creaţiei unui om de ştiinţă climatul ştiinţific

general, a receptivităţii şi reacţiilor acestuia.

Prin aplicarea la un număr mai mare de descoperiri metoda capătă un caracter statistic şi

conduce la precizarea unor indici de evaluare pe etape şi în raport cu dinamica grupurilor de

coautori ai creaţiei respective, ce contribuie în mod esenţial la analiza psihologică a procesului

de creaţie.

o Metoda caselor de evaluare (assessment houses).

se aplică o serie de metode ce pot fi considerate drept mijloace de cunoaştere ca atare

convorbirea liberă, teste, chestionare, observare, autobiografie etc., care sunt însă subordonate

unei strategii generale. Frank Barron, iniţiatorul acestei metode, o defineşte astfel: evaluatorul,

ca şi subiecţii, îşi constituie căminul în această instituţie timp de trei zile (uneori pe perioade mai

îndelungate). În această metodă de cercetare psihologică evaluatorul are rolul de participant

observator.

Se desfăşoară într-un local adecvat, cu confortul necesar pentru un număr de 30 - 80 de

persoane (cifrele sunt convenţionale). în care sunt invitaţi psihologi cu experienţă şi specializaţi

în diferite metode şi tehnici de evaluare; sunt invitaţi oameni de ştiinţă din diferite domenii, care

acceptă să petreacă împreună timp de trei zile şi să se supună unor examinări; Programul începe

printr-o autoprezentare a fiecărui participant; există un orar formal, de la 8 la 12 a.m. şi unul

informal, după amiaza şi seara; în cadrul programului formal, sunt aplicate teste de inteligenţă şi

de creativitate, interviuri individuale şi în grup, rezolvări de şarade, competiţii de elaborare a

unor planuri (bunăoară, cu privire la dezvoltarea oraşului). Programul informal cuprinde discuţii

în grup, improvizaţii, jocuri distractive şi organizarea unor producţii artistice. Seara are loc o

şedinţă, în care are loc confruntarea observaţiilor şi rezultatelor obţinute la diferite probe.

Informaţiile sunt apoi transformate în note standardizate (impresiile pe bază de observaţii sunt

prelucrate prin completarea „Listei de control cu adjective a lui Gough” (Gough Adjective Check

List), corelate şi supuse analizei factoriale.

Barron a aplicat această metodă şi la o serie de studenţi - doctoranzi de la Universitatea

din California, studenţi din diferite domenii de activitate (antropologie, astronomie, biochimie,

botanică, economie, farmacie, istorie, drept, fizică, ştiinţe politice etc.). Rezultatele satisfăcătoare

obţinute au fost confirmate pe baza unor cercetări longitudinale în decursul carierei persoanelor

supuse tratamentului arătat.

o Testele de creativitate.

au apărut ca o replică la testele de inteligenţă orientate spre determinarea coeficientului

de inteligenţă (C.I.). Cercetările lui Terman asupra copiilor bine dotaţi, identificaţi pe baza

coeficientului de inteligenţă au demonstrat în urma unor încercări de validare longitudinală, că

elevii cu C.I. superior nu au fost în general cei mai productivi în viaţă. Administrarea unor teste

de inteligenţă unor creatori consacraţi (ca şi evaluările retroactive ale lui Catherine Cox) au arătat

că aceştia nu se situează în general deasupra nivelului performanţelor medii.

Realizarea unor teste de creativitate s-a produs însă şi sub imperativul reactualizării

problemei în ultimele decenii, când creativitatea a devenit cea mai importantă sursă de bogăţie.

Există în prezent sute de teste de creativitate. Ele pot fi grupate în câteva categorii convenţionale.

Teste de asociaţii de cuvinte

Spre deosebire de probele obişnuite de asociaţii de cuvinte din unele teste de inteligenţă,

această categorie de probe solicită subiectului să răspundă la cuvântul stimul cu cât mai multe şi

variate asociaţii posibile. Getzels şi Jackson folosesc şi o altă variantă (pe care o numesc tot „test

de asociaţii de cuvinte”), în care se cere subiecţilor să dea cât mai multe şi diferite definiţii unor

cuvinte cunoscute. Pentru cotare se aplică trei criterii: fluenţă (numărul absolut al răspunsurilor),

flexibilitate (în funcţie de deosebirile dintre categoriile cărora ele aparţin) şi originalitatea

asocierii sau definiţiei (determinate pe baza rarităţii răspunsului).

Utilizarea neobişnuită a obiectelor.

A fost, lansată de J.P. Guilford şi utilizată în diferite variante de cei mai mulţi autori de

teste de creativitate, constă în indicarea cât mai multor utilizări posibile, dar neobişnuite, ale unor

obiecte cu utilizări stereo-tipizate (cărămidă, cutie de conserve etc). Testul măsoară, după

Guilford, gândirea divergentă şi presupune destrămarea stereotipului (a imaginii utilizării

obişnuite). Proba implică trei grade de dificultate în funcţie de gradul de complexitate al

obiectelor prezentate subiecţilor pentru a li se prescrie întrebuinţări neobişnuite: obiecte simple

(cărămidă, cui etc); unelte (ciocan, cleşte etc); obiecte compuse (maşină de tocat carnea). La

ultima categorie de obiecte, proba este mai complicată impunând descompunerea obiectului

şi utilizarea separată a părţilor lui (soluţia tăierii nodului Gordian, cum a fost uneori denumită).

Figuri ascunse.

Testul face parte din bateria lui Cattell (40) şi se prezintă astfel: pe aceeaşi pagină cu

patru figuri complexe sunt imprimate 18 figuri geometrice simple; subiectul trebuie să caute şi să

determine figurile simple în figurile complexe în care ele au fost „ascunse” .

Teste neverbale de creativitate - compoziţii şi rezolvări de sarcini divergente în elemente

geometrice - model Torrance.

Se dă subiecţilor un cerc sau oval şi li se cere să-l încadreze într-un ansamblu cât mai

original şi să dea compoziţiei realizate un titlu. Testul mai cuprinde linii de diferite forme din

care trebuie să se realizeze o compoziţie reprezentând un obiect sau o fiinţă. În a treia parte a

testului sunt date două linii paralele în 35 de casete şi se cere subiecţilor să le folosească în

construcţii cât mai diferite. Torrance cotează fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea şi

„laboriozitatea” (numărul de elemente introduse în desen).

Îmbunătăţirea unui produs.

Este o probă care implică imaginaţia şi ingeniozitatea (trăsături esenţiale în creativitate).

Ea constă într-un desen de jucărie (la Torrance), care este dat subiecţilor cerându-li-se să

introducă elemente noi pentru a face ca jucăria să fie cât mai atractivă şi să poată avea cât mai

multe întrebuinri.

Completarea unei povestiri.

Se dă subiecţilor o povestire cu o întâmplare oarecare, dar care nu are final. Li se cere să

o completeze cu un final cât mai original sau se cere subiecţilor realizarea mai multor variante

de final cu specificaţia ca unul să fie moral, altul umoristic, iar altul trist. Cotarea se face pe mai

multe criterii: răspuns adecvat; răspuns în concordanţă cu restul povestirii; originalitatea

răspunsului (determinată procentual în funcţie de frecvenţa soluţiilor la eşantionul studiat).

Elaborarea unei probleme.

Se dă subiecţilor o serie de elemente de problemă cuprinzând diverse situaţii şi cifre

(cumpărarea unei case, costul ei, disponibilul în bani al cumpărătorului, suma pe care trebuie s-o

împrumute etc.) şi li se cere să elaboreze cât mai multe probleme, folosindu-se de cifrele şi.datele

situaţionale date.

. Formarea unui număr cât mai mare de cuvinte dintr-o silabă dată (pa, con, sa etc).

Se cotează fluiditatea, flexibilitatea şi originalitatea. Proba se aplică atât liber, fără limită

de timp, cât şi cu timp limitat de 1-3 minute (după consemnul dat de autorul testului).

Test de gândire productivă.

Ca şi celelalte teste este răspândit într-o mulţime de variante. Varianta lui G.R.Bennett

este formulată astfel: „Nivelul mediu al oceanelor a început să scadă. Fenomenul are loc într-un

ritm de 5 centimetri zilnic. Efectele sunt neobservabile. Să presupunem însă că la un moment dat

va dispărea complet apa din oceane: care vor fi consecinţele ?”

Un test similar a fost elaborat de Torrance. El constă în enumerarea unei situaţii

improbabile - cu sublinierea acestui fapt - cerîndu-se subiecţilor să-şi imagineze ce s-ar întâmpla

în acest caz. Situaţia improbabilă constă în apariţia unei ceţe dese care i-ar împiedica pe oameni

să vadă mai sus de genunchi. Printre cele mai bune răspunsuri a fost şi acela că în situaţia dată

s-ar scumpi încălţămintea în raport cu celelalte articole de îmbrăcăminte, care şi-ar pierde

însemnătatea în ce priveşte calitatea.

Testul de producţie teatrală al lul Erikson

Constă dintr-o scenă în miniatură cu diferite articole de recuzită, inclusiv figurine, din

care subiectul trebuie să monteze un scenariu original. Cotarea se face pe baza unei scale stabilite

de experţi.

Teste de determinare a consecinţelor sau teste de imaginaţie pe baza unor date istorice

(uneori şi tehnice).Imaginarea şi descrierea dezvoltării unor perioade din istoria omenirii în

funcţie de inversarea unor evenimente cunoscute: Ce s-ar fi întâmplat dacă Hanibal i-ar fi învins

pe romani? Ce s-ar fi întâmplat dacă Napoleon ar fi pierdut bătălia de la Iena ? Ce s-ar fi

întâmplat dacă maşina cu abur ar fi fost inventată cu 50 de ani mai târziu ? etc. Această categorie

de teste complexe presupun cunoştinţe, capacitate de sinteză, sesizarea multiplelor interacţiuni

dintre evenimente, abordare divergentă, imaginaţie, dar cotarea lor este dificilă şi se face de

obicei prin evaluarea răspunsurilor de către experţi.

. Testul complex de flexibilitate al lui Guilford, e compus din următoarele şapte subteste:

test de cuvinte ascunse (de exemplu – „Numele cărui sport, joc sau dans este ascuns în fiecare

frază ?” ..., „Prin sunetele sol, do, mi, re, si, re, do, mi, notez refrenul”, răspuns corect - jocul de

domino); test de relaţii de cuvinte (ex.: Scrie pe linia punctată, după fiecare grup de trei cuvinte,

un cuvânt care să fie legat de primele trei: uşă, lac - mormoloc ...; răspuns – broască); formarea

unor propoziţii din elementele limitate (ex.: Scrieţi o propoziţie din patru cuvinte cu condiţia ca

fiecare cuvânt să înceapă cu una dintre literele c, g, o, a. Răspuns posibil: Cine găseşte omul

ascuns); utilizarea cuvintelor cu sens apropiat (la Guilford: crearea cu sinonime - denumire, după

opinia noastră, nu tocmai corespunzătoare – ex. „Câte cuvinte au aproape acelaşi înţeles ca şi

cuvântul nou”; răspunsuri posibile: recent, nefolosit, modern, tânăr, crud, verde, actual etc,);

utilizarea adecvată a unui obiect într-o operaţie dată (ex. „Care dintre următoarele obiecte este

cel mai potrivit pentru a tăia o bucată de brânză: şiret de gheată, sticlă de termos, ghitară, ciocan,

ceas de mină”; folosirea neobişnuită a unor obiecte; test de consecinţe (Ce s-ar fi întâmplat dacă

?).

Mai sunt utilizate în acest scop - testele proiective şi inventarele de personalitate.

Ultimele se aplică pentru determinarea relaţiei dintre trăsăturile de personalitate şi „aptitudinile

intelectuale”. Cercetarea creativităţii nu se poate limita la un test sau la un gen de teste, ci se

impune orientarea spre elaborarea unor baterii de teste de creativitate şi spre prelucrarea prin

analiză factorială a datelor obţinute cu ajutorul lor.

o Studiul de caz.

Este metoda studiului intensiv al unui creator. Sunt administrate chestionare, se aplică

teste psihometrice şi proiective, interviuri etc. Cu ajutorul ei se obţine un ansamblu de date

privind personalitatea creatorului din diferite domenii. După Leboutet, Roe a iniţiat această

metodă în 1950, investigînd 30 de biologi, 22 de fizicieni, 14 psihologi şi 8 antropologi. Bruner a

aplicat aceste metode studiind grupuri de creatori în situaţii profesionale, în timpul muncii de

creaţie. Confruntarea datelor pe creatorii din diferite domenii poate conduce la generalizări

valabile.

o Metoda experimentală

Este mai dificil de aplicat oamenilor de ştiinţă. Se aplică pe scară mai largă elevilor şi studenţilor după procedeul clasic al grupului experimental şi al grupului de control

În psihodiagnoza creativităţii primul loc îl ocupă testele. După destinaţia şi conţinutul lor,

se împart în trei categorii: pentru preşcolari, pentru şcolari şi pentru studenţi.

Testele pentru copii mici şi preşcolari

În 1909 I.E.Miller atrăgea atenţia asupra erorii care se face de a se minimaliza capacitatea

de gândire şi creaţie a copiilor de la 2 la 6 ani. Provenită din confuzia care se făcea între gândire

şi raţionament (thinking and reasoning). Cele mai multe cercetări asupra copiilor mici au urmărit

creativitatea artistică. Testele lui Grippen pentru copii între 3 şi 7 ani, destinate diagnosticării

imaginaţiei creatoare pe baza următoarelor şapte categorii de probe: 1) descrierea din memorie a

unei singure imaginii; 2) organizarea unui ansamblu compus din mai multe imagini care în mod

obişnuit sunt asociate (nu este un test de asamblare); 3) improvizarea unei teme pe baza mai

multor imagini; 4) selecţionarea mai multor elemente estetice cărora să li se poată adăuga altele

din memorie sau în urma unei singure experienţe senzoriale; 5) redarea din memorie a unei reac-

ţii emoţionale provocate de un singur experiment; 6) exprimarea unui aspect viu al unui

experiment trăit anterior; 7) furnizarea unor elemente din experienţe anterioare într-un ansamblu

adecvat.

Testele lui Andrews se pretează la diagnoza creativităţii în mai multe domenii de

activitate, în afară de cel artistic. Destinate copiilor în vârstă de 2-6 ani, ele se aplică astfel: se

prezintă la histoscop mai multe elemente şi se cere copiilor să formeze din ele produse noi

(transformări). Pe baza rezultatelor obţinute se fac multiple aprecieri privind: imitaţia,

experimentarea, transformarea obiectelor, dramatizarea, explicaţii fantastice, construcţii ,

asocieri, aprecieri estetice etc.

Testul Minnesota „întreabă şi ghiceşte” (ask and guess) constă din tablouri cu scene din

povestiri (mama şi fiul, tata şi fiul, câinele aruncat în ocean etc., unele dintre ele cunoscute).

Subiecţii pun întrebări şi interpretează fiecare tablou. Testul a fost introdus în bateria Minnesota

de către Torrance şi este destinat diagnosticării curiozităţii şi imaginaţiei.

Testul lui Paul R .Hendrickson - Creative Design Task Subiecţii au ca materiale cercuri,

panglici, culori, foarfece şi lipici cu ajutorul cărora li se cere să facă într-un caiet orice

compoziţii libere.

Mai există numeroase alte teste de creativitate pentru copii mici, în majoritatea lor

inspirate chiar din jocurile acestora.

Testele pentru şcolari

Numărul lor este extrem de mare. În mare măsură ele repetă sub alte forme categoriile de

teste prezentate anterior.

Unul dintre primele teste de creativitate pentru elevi este inclus în bateria de teste a lui

Kirkpatrick, publicată în 1900. Cuprinde patru pete de cerneală care trebuie utilizate pentru

diferite compoziţii. Se evaluează inventivitatea, simţul umorului, imaginaţia, aspectele afective şi

percepţia că din 1898 a fost folosit un test similar pentru diagnosticarea imaginaţiei studenţilor

de la Harvard de către Dearborn.

Testul lui M.D.Vernon - Imaginative Construction Test - realizarea unei povestiri

referitoare la patru tablouri colorate date subiecţilor.

Teste de sensibilitate la diferite probleme, destinate evaluării capacităţii de a sesiza

defecte şi trebuinţe (elaborate după modelul lui Guilford). De exemplu: se dau subiecţilor două

situaţii comune (făcutu băii şi pregătirea temelor acasă) şi li se cere să se gândească la cât mai

multe probleme care s-ar putea ivi în legătură cu aceste situaţii.

Testul lui Guilford (aplicat şi la studenţi) constă în indicarea cât mai multor situaţii

imposibile în legătură cu o temă dată.

Test pentru nivelul de inventivitate - prelucrat de Mc.Pherson după modelul Oficiului de

patente din S.U.A. şi care constă în evaluarea unor invenţii după anumite criterii date (noutatea

invenţiei, folosul pe care îl aduce, posibilităţi de ameliorare, efectele invenţiei, provocarea altor

invenţii etc.

Testul lui Fredericksen de formulare a unor ipoteze constă într-o probă cu dublă sarcină:

1) descoperirea şi formularea clară a unor ipoteze în rezolvarea unor problemei;

2) codarea răspunsurilor pentru maşinile de calcul (operaţie de transfer).

Testul lui Burkhart de întrebări divergente - Se cere subiecţilor să pună cât mai multe

întrebări, care pot fi sugerate de un obiect comun ca, de pildă, „mărul” .

Testele pentru studenţi - sunt în cea mai mare parte aceleaşi ca şi pentru elevi, cu singura

deosebire că prezintă un grad mai mare de complexitate şi au alte etaloane de cotare.

Testul lui Flanagan - găsirea de soluţii ingenioase la probleme (Ingenious Solutions to

Problems). Este unul dintre rarele teste de creativitate cu răspunsuri la alegere. Bateria complexă

a lui Guilford analizează: 1) sensibilitatea la probleme (observarea defectelor, deficienţelor, a

neobişnuitului şi arătarea modalităţii de corectare); 2) spontaneitate figurală (flexibilitate)

şi mobilitate (sesizarea schimbărilor posibile în perspectivă); 3) flexibilitatea adaptativă figurală

(indicarea numărului de beţe de chibrit care trebuie înlăturate pentru a se obţine un nmăr cerut de

pătrate şi triunghiuri); 4) fluenţa cuvintelor (scrierea cât mai multor sinonime posibile, găsirea

unui cuvânt care să poată fi asociat cu alte două cuvinte date); 5) originalitate (indicarea unor

titluri pentru povestiri; descoperirea unor simboluri pentru obiecte şi activităţi); 6) elaborare

semantică (prezentarea cât mai multor detalii necesare pentru a da imaginea unei activităţi); 7)

redefinirea unei figuri (reconstrucţia) - indicarea uneia dintre cinci figuri date care se află

ascunsă într-un ansamblu dat; 8) redefinire simbolică (găsirea numelui unui sport sau joc

camuflat într-o poziţie); 9) redefinire semantică (transformări configuraţionale - indicarea unor

obiecte dintre cinci obiecte date care să poată servi unui scop specific sau indicarea unui obiect

care să poată fi construit din două obiecte specificate.Numeroase teste de creativitate pentru

studenţi constau din alegerea sau dezvoltarea unor proiecte (în domeniul urbanistic, sanitar,

şcolar etc). Criteriile lor de apreciere sunt foarte diferite.O altă tendinţă este aceea a elaborării de

teste destinate a fi rezolvate în grup (prin colaborare). Conţinutul lor îl constituie în special

rezolvarea de probleme.

Metoda evaluării activităţii extraşcolare

Există numeroase scale de evaluare a capacităţii de creaţie pe baza aprecierii

productivităţii muncii extraşcolare. Scalele lui Holland pentru evaluarea şi prognoza activităţii

ştiinţifice şi artistice. Pentru diagnoza creativităţii ştiinţifice cuprind cinci itemi: 1) prezentarea

unei comunicări la o reuniune ştiinţifică; 2) câştigarea unui premiu la un concurs ştiinţific; 3)

construirea unor aparate din proprie iniţiativă; 4) inventarea unui dispozitiv care poate constitui

un patent; 5) publicarea unor articole într-o revistă ştiinţifică. Scala pentru arte cuprinde 11

itemi: 1) câştigarea unui concurs de oratorie; 2) publicarea unei lucrări literare într-un ziar sau

revistă în afara celor şcolare; 3) câştigarea unui premiu într-un concurs artistic; 4) obţinerea unui

premiu muzical; 5) idem, concurs naţional; 6) compunerea unei bucăţi muzicale difuzate în

public; 7) armonizarea muzicii pentru concerte publice; 8) jucarea unor roluri în piese de teatru

în afara reprezentaţiilor şcolare; 9) realizarea unor roluri principale în reprezentaţiile şcolare; 10)

obţinerea de premii literare; 11) publicarea da caricaturi în ziare sau reviste.

Metoda chestionarului

Chestionarul Minnesota, de pildă, cuprinde 100 de itemi pentru depistarea creativităţii în

funcţie de activităţile desfăşurate din proprie iniţiativă. Printre aceşti itemi se numără: am scris

un poem; am o colecţie de scrieri; am compus muzică; am disecat insecte şi animale; am

construit modele de aeroplane; am ilustrat o poveste; am construit aparate.

Chestionare de opinii personale

Un interesant chestionar de acest gen a fost elaborat de Getzels şi Jackson ce conţine 45

de întrebări şi examinează operaţii de raţionament şi atitudinile morale ale subiecţilor. Astfel, li

se cere să accepte sau să respingă, justificându-şi decizia, enunţuri de genul: oamenii se

aseamănă foarte mult în privinţa a ceea ce consideră bun sau rău; în pedepsirea unei persoane

important este ceea ce a făcut, nu de ce a făcut; un om izolat într-o insulă nu poate comite fapte

rele.

Metoda aprecierii de către colegi

Printre multiplele variante existente se numără aprecierile pe baza clasificării în raport de

performanţele la diferite obiecte de învăţământ şi cele obţinute prin completarea unor liste de

adjective (check lists).

Metoda chestionării şi intervievării părinţilor

Chestionarele cuprind de obicei întrebări cu privire la mediul familial; 1) numărul

membrilor din familie; 2) surori şi fraţi; 3) locul de naştere al mamei; vârstă, educaţie şi

ocupaţie; 4) idem, pentru tată; 5) de câte ori a schimbat elevul şcoala; 6) interesele profesionale

ale elevului.Informaţia obţinută prin chestionar este completată printr-un interviu cu privire la:

primele manifestări şi comportamente ale copilului; lectura în familie, satisfacţiile şi

însatisfacţiile produse de copil, comportamentul său cu prietenii de joacă; interesele copilului şi

evoluţia lor în timp etc

Metoda evaluării de către profesori

În vederea unei prelucrări mai precise şi mai rapide, sunt aplicate tehnicile cu răspunsuri

scalate: excelent, foarte bun, bun, mijlociu, slab (uneori şi foarte slab).

Metoda inventarierii intereselor şi a preferinţelor

În psihodiagnoza creativităţii se ţine seama în mod deosebit de interesele şi preferinţele

elevilor, utilizându-se în acest scop cunoscutele inventare de interese şi preferinţe de tipul celor

ale lui Strong si Kuder, în care se pune accentul mai mult pe interesele de ordin general decât pe

cele strict profesionale. Orientarea generală în psihodiagnoza creativităţii este mai mult o

investigaţie psihosocială decât un simplu examen de aptitudini.

În procesul de problem solving, gândirea laterală şi verticală sunt complementare,

gândirea verticală fiind folosită pentru a elabora idei noi, iar gândirea laterală pentru a genera

idei şi abordări noi, oferind mai multe opţiuni. Gândirea laterală urmăreşte să schimbe modelele,

combinând lucrurile într-un mod diferit şi neagă faptul că un model este singurul model posibil.

Utilitatea gândirilor verticală şi laterală se dovedeşte în reevaluarea de probleme. Gândirea

verticală este necesară în găsirea de soluţii iar gândirea laterală este utilizată pentru o

redistribuire a informaţiei, o restructurare intuitivă şi, de asemeni, îşi dovedeşte utilitatea în

situaţiile în care problema este că nu trebuie decât îmbunătăţirea stărilor de fapt.

Din lucrările lui J.P.Guilford se ajunge la realizarea reuniunii şi succesiunii a două

momente: divergenţa şi convergenţa.

Divergenţa – priveşte situaţia din mai multe unghiuri, care au drept obiectiv producerea

cât mai multor idei, cantitatea fiind preferabilă calităţii, înlăturând cenzura ca principal

impediment în exprimarea ideilor. Divergenţa permite evocarea şi realizarea unor legături

conştiente sau inconştiente între idei sau situaţii deja cunoscute şi facilitează apariţia

originalităţii.

Convergenţa – reprezintă momentul în care prin apelarea la raţiune, prin sintetizare,

grupare, comparare şi selecţionare se comunică ideile apărute în cadrul fazei precedente.

În prima etapă trebuie analizată problema sub toate aspectele. Astfel avem mobilizarea

care permite accederea către o stare de reflecţie, aspect esenţial în formularea adecvată a unei

problematici de cercetare care constă în adunarea tuturor datelor disponibile, care vor fi analizate

de un grup de reflecţie, provocându-se exprimarea fiecărui participant.

Prin exprimare fiecare participant îşi exercită dreptul la o opinie. Pe parcursul acestui

proces apar apropieri, redundanţe şi similitudini. Urmează trierea în care sunt grupate toate

ideile pe anumite teme, ce vor conduce în final la o identificare a axelor majore după care trebuie

să se orienteze pentru schimbarea situaţiei.

Axele de reflexie majore necesare unei cercetări vor fi examinate prin temele luate în

calcul împreună cu argumentele ce au importanţă în prezentarea situaţiei. (apud Bouillerce,

Brigitte & Carrė, E., 2002). Această divergenţă şi convergenţă a ideilor constituie modelul

META. Prin obiectivele urmărite trebuie să avem explicare simplă, accesibilă şi realizabilă, după

autorii mai sus menţionaţi trebuie să fie SMART, adică: Simple, Măsurabile, Accesibile,

Realizabile în Timp. Altă metodă de realizare a producţiei divergente şi convergente a ideilor în

vederea soluţionării problem solving-ului este tehnica SPASME, tehnică aparţinând domeniului

combinatoric şi asociativ al instrumentelor de lucru. (Stimulare, Producere, Analiză, Selectare,

Manipulare, Evaluare).

Matricea situaţiilor divergente elaborată de Gr. Nicola, reprezintă încercare de

transpunere („traducere”) a unui corp de concepte şi strategii în „limbajul” sarcinilor divergente,

putând constitui un ghid pentru diversificarea controlată a problemelor de tip creativ. Cuprinde 9

categorii: !. parte – defineşte apartenenţa obiectelor la o clasă dată sau criteriu care defineşte o

mulţime; 2. întregul – fiind concretul logic ce apare ca ansamblul părţilor ce realizează o anumită

funcţionalitate; 3. cauză – implicate în orice activitate; 4. efect – definind schimbări datorate

categoriei precedente; 5. – model – concretizat ca reprezentare, interpretare sau organizare a

datelor; 6. „utilitatea” – pentru tipologia sarcinilor divergente, contribuie la învingerea fixităţii

funcţionale; 7. dezvoltare, perfecţionare, optimizare; 8. „problemă” – cale deschisă de acţiune; 9.

„rezolvare” – acţiunea desfăşurată în cadrul trasat „de problema” deja formulată, care în cazul

divergenţei poate cuprinde fie soluţia, fie conceperea ei, fie ambele.

Un set de metode combinatorii pentru generarea legăturilor între diverse sfere ale gândirii este relativ la disocierea elementelor situaţiei date.

Disocierea sau concasarea elementelor unei situaţii reprezintă o modificare prin fragmentare în cursul căreia se imaginează noi strategii de aplicare apelându-se la transformări

sistematice: micşorare, mărire, inversare, creştere, întunecare, colorare, complicare, etc. (după Buillerce, B. 2002). În vederea disocierii se efectuează o analiză ”defectologică” sau „morfologică” pentru a putea fi aplicată metoda concasării. Identificarea funcţiilor unui obiect este urmată de o transformare în raport cu problema care a determinat analiza valorică. Bisocierea aflată între abordarea analogică şi demersul combinatoric contribuie la apariţia iluminării. Elaborată de Arthur Koestler, bisocierea desemnează dubla direcţie a demersului încrucişării în cadrul unei problem solving; de a distruge pentru a construi, de a concasa pentru a încrucişa, de a disocia pentru a asocia.

Această bisociere în domeniul literar permite crearea de noi cuvinte sub formă de joc sau

de neologisme. Lewis Carroll a fost cel care a promovat acest exerciţiu creativ al îmbinării

cuvintelor, denumit portmanteau words sau mots-valises. Abraham Moles psihosociolog a

elaborat matricele descoperirii care generalizează procesul de combinare forţată (după

Bouillerce, Brigitte & Carrė, E., 2002).

Tehnicile combinatorii ne permit în faza de pregătire realizarea unui inventar al părţilor

componente, în faza de incubaţie realizează combinaţii pe care mediul în care activează zi de zi

ne permite rareori să le sesizăm, moment propice apariţiei iluminării.

Prin demersul asociativ, se constituie puntea de legătură vizând îmbogăţirea şi

completarea viziunii noastre de ansamblu asupra unui fenomen. Pentru punerea în aplicare a

acestui demers pot fi utilizate mai multe metode: harta mentală, circeptul, brainstornmingul,

asocierea forţată. The mind map sau harta mentală a lui Tony Buzan este o expresie a

Gândirii Radiante şi de asemeni a funcţionării minţii omului. Poate fi aplicată în orice situaţie

care necesită învăţare, limpezirea gândirii care să conducă către o mai bună performanţă

umană. Caracteristicile ei principale sunt:

– focalizarea centrală a imaginii obiectului atenţiei ;

– posibile teme legate de subiect ce pornesc radiant ramuri din centru unde se află

obiectul atenţiei;

– ramurile cuprind imagini cheie sau cuvinte cheie sau ramuri asociate;

– ramurile formează o structură nodală.

Desfăşurarea ideilor: circeptul (conceptul circular)

Michel Fustier este cel care a propus conceptul circular şi poate interveni alături de harta mentală pentru a ierarhiza sau organiza evocările sau asocierile de idei reunite prin intermediul hărţii. Este deosebit de util în sintetizarea unui concept şi se realizează prin inventarierea evocărilor sau asocierilor de idei conţinute de tema problemei, urmată de o regrupare a termenilor în funcţie de familia de cuvinte şi conexiunile ce se realizează până în momentul realizării apariţiei unor trăsături comune şi alcătuirea unor apropieri în funcţie de opţiunea oferită de tema problemei salving-ului.

Brainstormingul (metoda Osborn): Brainstorming-ul este o metodă intuitivă, eficientă pentru generarea în grup a ideilor şi a

fost elaborată încă în anul 1948 de către Alex Osborn, prorectorul Universităţii din Buffalo,

SUA, şi fondatorul Institutului de Creaţie Tehnică.

Brainstorming-ul reprezintă o deliberare creativă, cu singurul scop de a genera şi alinia o

serie de idei care pot servi ca orientare pentru soluţionarea tehnică a problemei în discuţie. Forţa

brainstorming-ului se manifestă în special prin multiplicarea ideilor emise în unitatea de timp şi

originalitatea acestora.

1. Principiile de bază ale brainstorming-ului. Şedinţa de creaţie în sistemul

brainstorming-ului se bazează pe două principii fundamentale:

• amânarea criticii (amânarea evaluării);

• necesitatea elaborării cât mai multor idei, pe principiul transformării cantităţii în

calitate.

Trebuie respectate şi alte reguli, printre care principalele sunt:

- se încurajează şi ideile aparent ieşite din comun, la prima vedere de-a dreptul bizare,

dar care adesea, analizate inginereşte, pot deveni deosebite;

- se stimulează combinarea şi îmbunătăţirea ideilor, pe principiul evocării asocierii,

formularea unor idei generate atât din gândirea personală, cât şi din cea a celorlalţi membri ai

grupei.

2. Principiul amânării criticii şi autocriticii (principiul evaluării amânate).

În procesul de căutare a ideilor, critica trebuie amânată, gândirea trebuie să fie dominant

divergentă, cea convergentă fiind temporar suspendată, lucru deosebit de dificil şi care presupune

un antrenament îndelungat. Imaginaţia trebuie lăsată întâi să se avânte pînă în înaltul cerului,

pentru ca apoi să revină pe pământ cu sporul gândirii critice” (Osborn, 1971).

„Dacă veţi încerca să obţineţi în acelaşi timp, de la acelaşi robinet, apă caldă şi apă rece,

nu veţi avea decât apă călduţă. Dacă încercaţi să criticaţi şi în acelaşi timp să creaţi, nu veţi reuşi

nici să criticaţi cu sânge rece, nici să generaţi polemici cu suficientă căldură” (Osborn, 1971).

Studiile comparative efectuate în SUA privind producţia de idei în grup şi individuală, cu

şi fără amânarea criticii, au demonstrat că în cadrul creaţiei în grup asemănarea criticii determină

o creştere cu peste 70 % a ideilor în unitate de timp, iar pentru creaţia individuală, o creştere de

peste 90 % (Osborn, 1971).

3. Principiul asigurării calităţii prin cantitate. Numai elaborând o foarte mare cantitate

de idei în lanţ avem şanse de a ajunge şi la o idee nouă viabilă, inerentă aşa cum arăta Alfred

North Whitehead: „Noi trebuie să culegem toate obiectivele, toate ocaziile de a întrevedea noile

perspective, toate ocaziile de a vedea noi combinări şi să le supunem pe fiecare la un examen

imparţial. Este foarte probabil că în 999 de cazuri dintr-o mie nu va rezulta nimic, fie pentru că

acestea nu valorează nimic, fie pentru că noi nu ştim s-o punem în valoare; dar avem interesul să

le culegem pe toate, chiar şi cu scepticism, întrucât cea de-a mia idee putea fi cea care va

transforma lumea” (Osborn, 1971).

Probabilitatea elaborării de idei eficiente creşte rapid cu cantitatea totală a ideilor

elaborate, iar ideile viabile nu apar printre primele idei elaborate .

O idee emisă de un membru al gupului produce prin consonanţă noi idei ale celorlalţi

membri, scânteia podusă creier va face să se producă prin ricoşare altele, ca într-un foc de

artificii, ca într-o reacţie în lanţ.

4. Desfăşurarea şedinţei de creaţie în cadrul brainstorming-ului. Trebuie să respecte cele

două principii de bază expuse anterior, a regulilor de încurajare a ideilor ieşite din comun, a

combinării, evocării, asocierii şi elaborării unor idei derivate din cele proprii sau ale membrilor

grupului.

Compoziţia optimă a grupului presupune un conducător, 1-2 secretari, membri cu o

bogată experienţă în brainstorming şi 4-5 invitaţi speciali. Conducătorul grupului trebuie să aibă

suficientă experienţă, să fie antrenant în conducerea abilă a şedinţei de creaţie şi chiar să

elaboreze şi o listă personală de sugestii pentru soluţionarea problemei, astfel că în ipoteza unei

crize de idei să poată interveni pentru canalizarea discuţiilor.

Şedinţa trebuie în prealabil pregătită prin analizarea problemei iar dacă aceasta este prea

generală, se procedează la fragmentare. Membrii grupului sunt înştiinţaţi cu 2 zile înainte de

şedinţă asupra datelor problemei. Se lasă în felul acesta un timp pentru incubare pentru

elaborarea primelor asocieri, participanţii putându-se prezenta cu o serie de idei scrise, dar fără a

avea dreptul să le citească una după alta în şedinţă (pentru a nu întrerupe lanţul de asocieri-

evocări ale întregului grup).

Secretarul notează şi numerotează ideile, astfel încât conducătorul să aibă în faţă atât ordinea, cât şi numărul de idei emise, pentru stimularea participanţilor, formulând fraze de forma: „să încercăm să mai emitem încă 10 idei, să încercăm să atingem suta”, „fiecare să emită cel puţin încă o idee până la sfârşitul şedinţei” etc. Nici o idee nu este botezată cu numele celui care a

emis-o întrucât este posibil că ea ar fi putut fi emisă şi de un alt membru sau să provină din asociere cu o idee emisă anterior de altcineva din grup. Ideile trebuie formulate cât mai concis, de regulă printr-o singură frază notată. Pentru uşurarea notării şi numerotării, se pot folosi doi secretari, unul care să noteze răspunsurile cu număr impar, iar celălalt pe cele cu număr par.

Evaluarea şi selectarea ideilor. Pentru pregătirea evaluării şi selectării trebuie parcurse

următoarele operaţii preliminare:

Secretarul echipei pregăteşte o listă dactilografiată la trei rânduri a tuturor lideilor

sugerate, atât în timpul şedinţei cât şi după şedinţă;

Conducătorul grupului verifică lista, asigurându-se că fiecare idee a fost exprimată concis

şi clar şi clasifică pe categorii logice ideile emise (de regulă 5-10). Se vor selecta ideile mai

fecunde.Rolul de selecţie a ideilor va fi jucat de o echipă competentă posedând un spirit critic

mai sigur şi mai obiectiv, apelând nu numai la specialişti, ci şi la cei cu responsabilităţi directe

în rezolvarea problemelor similare.

Brainstorming-ul poate fi folosit şi în domeniul managementului, deservirii, afacerilor,

economiei, sociologiei, operaţiilor militare, cercetării penale şi în multe alte domenii ale

performanţei umane.

Brainstorming-ul direct contribuie la găsirea soluţiei pentru o problemă dată; ori după cum s-a

arătat mai înainte, orice problemă de creaţie este o dublă problemă creativă:

• crearea subiectului;

• crearea soluţiei pentru subiectul elaborat.

Pentru a mări şansele brainstorming-ului direct este raţională practicarea

antebrainstorming-ului a cărui scop principal este evidenţierea în obiectele tehnice existente a

unui număr cât mai mare de neajunsuri şi chiar prognozarea în viitor a unor neajunsuri noi,

legate de evoluţia normală a tehnicii.

Cu toate că inventarea subiectului creaţiei poate fi realizată pe cale pur logică, prin

metoda deciziei impuse din ingineria valorii, antebrainstorming-ul poate reprezenta un mijloc

mai simplu şi mai economic.

Brainstorming-ul şi antebrainstorming-ul pot fi combinate sub forma dublului

brainstorming, a antebrainstorming-ului combinat cu brainstorming etc.

Sinectica presupune următoarele etape:

(1) enunţarea problemei în forma dată;

(2) analiza problemiei;

(3) sugestii imediate sau „purjare”;

(4) enunţarea problemei aşa cum a fost înţeleasă;

(5) creşterea „distanţei metaforice” utilizând analogia directă, analogia personală sau

conflictul condensat;

(6) eventuala repetare a etapei 5 în alt context;

(7) adaptarea forţată a fanteziei;

(8) generarea unor soluţii posibile.

La început, grupei constituite din conducător, 5-10 membri şi un stenograf, i se explică

tema printr-o enunţare generală a problemei, urmată de o analiză - detaliere a acesteia, de la

general la particular. Pot apărea sugestii imediate pentru rezolvare problemei. În urma acestei

etape, problema poate fi redefinită, aşa cum a fost înţeleasă .W. Gordon insistă în special pe

tehnica analogiei, a analogiei directe, personale, sau a conflictului condensat, menit să producă o

distanţare faţă de problemă, să determine ca „noţiuni familiare să pară ciudate”.

Metoda delphi-Caracteristica principală a metodei o constituie utilizarea feed-back-ului,

prin consultare reciprocă periodică, de mare efect stimulativ, dar în timp, creativ.Se întocmesc

teme prin chestionare care se trimit unor experţi neîntruniţi, care trebuie să răspundă într-un

interval de timp stabilit în funcţie de amploarea şi complexitatea problemei. După primirea

răspunsurilor, consultarea se repetă, participanţii receptând şi răspunsurile preliminare ale

celorlalţi membri ai grupei (de regulă nenominalizate). Se solicită răspunsuri, după care

consultaţiile pot fi repetate până când se obţine o stabilizare a rezultatelor, în sensul că

răspunsurile (în majoritate sau într-un procentaj prestabilit) sunt identice cu cele din etapa

precedentă.

Metoda Philips a fost elaborată de J. Donald Philips reprezintă de fapt un brainstorming,

la care numărul de participanţi este şase, durata discuţiilor este limitată la numai şase minute.

Altfel spus, este un brainstorming dens - un blitz-brainstorming.

Aplicarea metodei se realizează plecându-se de la grupe eterogene mari de persoane),

care se fragmentează în grupe mici de câte şase persoane (structural, sau pe profile).

Discutia Panel constă în utilizarea unui grup restrâns de persoane competente (eşantionul

Panel) pentru studierea unei probleme, asociată unui auditoriu care ascultă în tăcere şi intervine

numai prin mesaje scrise. Discuţia se destaşoară după următoarea metodologie: grupul Panel, de

5-6 persoane, aşezate în jurul unei mese sub preşedinţia unui lider-animator, lansează discuţiile,

schimbând între ei punctele de vedere pe tema propusă, în timp ce auditoriul, amplasat în

semicerc, urmăreşte tăcut, dar poate trimite mesaje sub formă de întrebări (cartonaşe verzi),

exprimare de sentimente (cartonaşe albastre), completare de informaţii (cartonaşe maro) etc.

Metoda 6-3-5 Cifra 6 reprezintă numărul de membri ai grupului de creaţie, cifra 3

reprezintă trei idei fomulate iniţial de fiecare membru al grupului şi înscrise pe un tabel cu trei

coloane, iar cifra 5 reprezintă numărul de persoane (6-1) care prelucrează primele trei idei ale

vecinului.

Metoda Frisco are drept scop esenţial aflarea, în vederea rezolvării unor probleme

complexe şi dificile, a unor noi căi de rezolvare cât mai simple şi mai eficiente şi presupune

constituirea a două echipe (Verone, 1983):

A - echipa de investigare, formată din 12-15 persoane diferenţiate ca vârstă şi

competenţă, care examinează atent problema dată, reimaginează metodele sau rezolvările clasice,

le analizează critic, evidenţiind dificultăţile de bază (complexitatea calculelor, folosirea

exagerată a coeficienţilor şi exponenţilor empirici, aplicativitatea restrânsă etc).

B - echipa de creaţie propriu-zisă, formată din 5-6 experţi înalt calificaţi care, primind o

„listă de control” de la prima echipă, încearcă să găsească rezolvări noi, sau măcar să le

îmbogăţească pe cele existente.

Lista de control reprezintă un chestionar-pilot, o succesiune de întrebări astfel concepute

încât să conducă la lămurirea unor probleme conexe şi în acelaşi timp, să asigure o oarecare

direcţionare a celei de a doua echipe: o astfel de listă trebuie să satisfacă următoarele condiţii:

- să nu pretindă prea multe informaţii;

- să nu ceară numai informaţii pe care cea de a doua echipă are capacitatea să le ofere;

- să se ceară răspunsuri foarte simple - tranşante, sub formă de da sau nu sau cifre, sau

numai ordine de mărime;

- întrebările nu trebuie să fie nici echivoce, dar nici imperative;

- succesiunea întrebărilor trebuie subordonată unei „scări psihologice”, prezenţa în acest

scop a unui psiholog-expert fiind strict necesară.

Ciorchinele este un „brainstorming necesar” prin care se stimulează evidenţierea

conexiunilor dintre idei, mai mult, o modalitate de a construi / realiza asociaţii noi între idei sau

de a releva noi sensuri ale ideilor. Altfel spus, este o tehnică de predare-învăţare care încurajează

pe elevi să gândească liber.

„Dincolo de aceasta, ciorchinele este o tehnică de căutare a căilor de acces spre propriile

cunoştinţe, credinţe şi convingeri, evidenţiind modul propriu al individului de a înţelege o

anumită temă, un anumit conţinut”

Metoda Palariilor ganditoare este o modalitate de exersare a gândirii ca interpretare de

rol, având o valoare formativă deosebită sub aspectul flexibilizării gândirii şi formării sale

corespunzător „rolurilor” pe care fiinţa umană trebuie să le „joace” în diferite contexte şi

împrejurări.

Tehnica celor şase pălării gânditoare a lui Edward De Bono propune interpretarea a şase

roluri diferite în realizarea şi învăţarea procesului gândirii. Exersarea gândirii devine, astfel, un

joc cu roluri bine stabilite.Oamenii nu se supără dacă sunt puşi să interpreteze anumite roluri,

inclusiv unele indezirabile sau dezonorante. Eul (Sinele) este protejat şi apărat, fiind vorba de un

joc de rol. Cineva poate interpreta rolul unui „clovn” sau al unui „prostănac” fără să se simtă

lezat.Se utilizează pălării de culori diferite. Purtându-şi pălăria pe cap, o persoană „intră în rol”

exersându-şi gândirea.Fiecare poate alege ce pălărie să poarte la un moment dat, ce mod de

abordare a problemei să adopte, ce rol să interpreteze / să joace. Tehnica celor „şase pălării

gânditoare” propune un mod realist de transformare a intenţiei în performanţă

Fluxul de imagini-Tehnica creată de Win Wenger pregăteşte câmpul vizual deschiderii unui flux de imagini simbolice, la fel de profunde ca visele, doar că sunt în stare de veghe şi pot produce o schimbare profundă şi pozitivă în viaţă. După estimările psihologilor, jumătate din timpul nostru îl petrecem visând cu ochii deschişi şi numai o optime din timp visând normal. Chiar şi în momentul în care suntem preocupaţi de muncă, senzorii din creier continuă generarea de imagini, sunete, mirosuri, gusturi şi sentimente imaginare a căror implicaţie constă în generarea de idei, asociaţii întâmplătoare care permit rezolvarea de probleme.

Dezvoltarea atenţiei executive se realizează prin sarcini de rezolvare a conflictului

cognitiv de tip Stroop cu care anumite răspunsuri impulsive trebuie inhibate (Rothbart şi Posner,

2001). Copiii de 3 – 4 ani prezintă o capacitate scăzută de a controla răspunsurile. Pentru a

modela abilitatea de a inhiba răspunsul prepotent, Posner şi Rothbart (1998) iniţiază un

experiment în care copiii erau îndrumaţi în apăsarea unui buton în conformitate cu stimulul

apărut astfel: în cazul variantei „congruentă” butonul era de aceeaşi parte a stimulului, în timp ce

în varianta „incongruentă” butonul se află în partea opusă. Tendinţa prepotentă a copilului de a

răspunde la stimulul apărut era de a apăsa butonul din partea cu ivirea stimulului. Se observă o

evoluţie în acurateţea răspunsului la vârste de 3 spre 4 ani conducând la valabilitatea ipotezei

conform căreia se înregistrează o mică disfuncţionalitate a ariilor frontale la această vârstă, iar

funcţiile executive relaţionate cu rezolvarea problemelor sunt imature.

Într-o altă sarcină de tip Stroop, denumită Zi / Noapte, copiii trebuiau să spună „ziua”

când li se prezenta un cartonaş ce avea pe el desenat o lună, iar la pronunţarea cuvântului noapte,

trebuiau să arate cartonaşul cu soare. Prin acest test Stroop se urmărea inhibarea tendinţei de a

spune ceea ce prezintă cartonaşul prin amintirea corectă a regulii ce li se adresa la începutul

jocului. În acest fel ei exersează autoreglarea în rezolvarea de problemă cerută de acest exerciţiu

Zi / Noapte. S-a observat că această sarcină este apreciată diferit, în funcţie de vârsta copiilor,

astfel pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 – 4 ani o găseau „grea”, în timp ce pentru cei cu

vârste cuprinse între 6 – 7 ani aceeaşi sarcină era percepută ca nereprezentând nici o dificultate

(Gerstadt, Hong şi Diamond, 1994) (apud Diamond, 2001).

Creativitatea există în fiecare individ, ea necesită doar condiţii optime pentru a ieşii la

lumină, pentru a se manifesta.Barierele personale în raporturile interumane legate de contextul

sociocultural, datorate fricii endemice, atitudinilor individualiste sau relaţiilor individ-grup sunt

cele care împiedică ieşirea la lumină a creativităţii. Barierele legate de contextul sociocultural

sunt legate de condiţiile în care un individ trăieşte într-un mediu social sau familial

nesatisfăcător. Insatisfacţiile pot fi situate la niveluri diferite fie conflictului de valori şi lipsei

codurilor de referinţă, prejudecăţilor, diferenţelor culturale, manipulare prin mass-media şi nu în

ultimul rând frustrărilor.Frustrările declanşează reacţii şi comportamente mai mult sau mai puţin

intense. Dintre acestea menţionăm: fuga: demisia, părăsirea localităţii, visul, neparticipare,

alcoolul, drogurile şi forma gravă: sinuciderea; agresivitate manifestată prin calomnie, ironie,

bătaie de joc, până la agrsivitate fizică şi chiar moarte; transferul agresivităţii asupra altor

persoane, obiecte etc.; compensarea ca tip de consolare prin substitute, suport pentru depăşirea

constrângerilor sociale, profesionale, familiale; resemnarea relevată prin comportamente de

supunere, renunţare, apatie, chiar fatalism şi integrarea frustrărilor, prin asimilare şi acceptare,

căutând să le facă faţă în mod constructiv.Barierele datorate fricii endemice curpind: înfruntarea

– care poate genera reacţii de teamă imprevizibile; agresivitatea – manifestată atât verbal cât şi

nonverbal; competiţia – uneori e dură pentru cei neînarmaţi cu încredere în forţele proprii;

rezistenţa la schimbare; noul implică teamă şi asumare de riscuri.Bariere datorate atitudinilor

individualiste sunt caracteristice celor ce pun accent pe propria persoană. Se întâlneşte:

comportamentul egocentric – individul nu mai este interesat de ceea ce se întâmplă în afara lui;

viziune eronată datorată necunoaşterii reale a propriei persoane; incompetenţă şi ineficienţă;

pasivitatea excesivă conduce la inerţie, indolenţă, dezinteres. Barierele referitoare la relaţiile

individ – grup includ: lipsa de comunicare, marginalizarea, lipsa de autenticitate, izolarea şi

dependenţa (Roco, M., 2001, p. 100 – 107).

Modul tradiţionalist de transmitere a cunoştinţelor de la o generaţie la alta este combinat, tinzând a fi înlocuit cu dezvoltarea aptitudinilor de creaţie a tinerilor. Se crede că în dezvoltarea programelor şcolare un loc aparte îl vor ocupa programele pentru pregătirea vocaţiei, asigurând pentru acestea şi mediul favorabil desfăşurării lor. În educarea creativităţii s-au conturat două direcţii de dezvoltare:

a) prin algoritmi ce descriu logica rezolvării creative b) asigurarea condiţiilor favorabile dezvoltării activităţii creatoare

Un sistem de reguli euristice, impresionant prin amploarea şi consistenţa sa este elaborat de Şt. Odobleja în Psihologia consonantistă, în care se porneşe de la ideea că o bună parte a genialităţii este de natură tehnică, ce poate fi învăţată şi apoi predată. Această carte oferă un model funcţional-operaţional al creaţiei. Modelul funcţional este redat prin şapte principii generale şi 170 de implicaţii pe care acestea le pot avea pentru actul conştient de optimizare. Aspectul operaţional este redat în zece tipuri de procese elementare de gândire: formularea întrebării, analiza; sinteza şi clasificarea; definirea; divizarea; verificarea; obiectivitatea; retorica; critica; scrierea. Un efect deosebit asupra gândirii moderne le-au avut încercările lui Rene Descartes în formularea algoritmului general de gândire productivă (Reguli utile şi clare pentru îndrumarea minţii în cercetarea adevărului 1964) precum şi Introduction a ľ étude de la medicine experimentale 1865, a lui Claude Bernard, în încercarea acestuia de a defini „arta de a obţine experienţe riguroase şi bine determinate”. A. Newell, J.C. Shaw, H.H. Simon au recurs la programarea unor comportamente euristice prin urmărirea a două etape: împărţirea labirintului problematic în părţi şi cercetarea succesivă prin analiză funcţională. J. Hlavsa determină patru grupe de operaţii: de orientare şi analitice; de restructurare; sintetice şi activatoare ale gândirii creative.În 1973 J.P. Guilford avea evidenţa a 34 de programe de antrenare a imaginaţiei creatoare în învăţământul din SUA.

Bibliografie

Roco, Mihaela (2001) – Creativitatea şi inteligenţa emoţională, Ed. Polirom, Iaşi

De Bono, E., (2003) – Gândirea laterală, Editura Curtea Veche, Bucureşti Bouillerce, Brigitté & Carré , E., (2002) – Cum să ne dezvoltăm creativitatea, Ed. Polirom, Iaşi Nicola, Gr. (2002) – Pattern-uri cognitive în învăţare şi rezolvare de probleme, Ed. Academiei Române, Bucureşti Mitrofan, N., Mitrofan, L. (2005) – Testare psihologică, Editura Polirom, Iaşi

Roşca,Al., (1972)- Creativitatea, Editura Enciclopedică ,Bucureşti

Stănciulescu, T.D. coordonator (1998) – Tratat de creatologie, Editura Performantica, Bucureşti

Moraru, I. (1997) – Psihologia creativităţii, Editura Victor, Bucureşti

Buzan, T. & Buzan, B. (2000) – The mind map book BBC Books London

Verone, Pierre (1983) – Inventica, Ed. Albatros, Bucureşti

Win Venger, Ph. D. & Poe, R. (2001) – Factorul Einstein, editura Amaltea Bucureşti