Sinteza Examen Dreptul Afacerilor in UE (1)

Capitolul X

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

10.1. Reglementarea din Tratatul privind Uniunea Europeană

Art. 16 din tratat dispune:

„(1) Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.

(2) Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de vot.

(3) Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel.

(4) Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.

Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.

Celelalte condiţii privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

(5) Dispoziţiile tranzitorii privind definiţia majorităţii calificate care se aplică până la 31 octombrie 2014, precum şi cele care se vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014-31 martie 2017 sunt prevăzute în Protocolul privind dispoziţiile tranzitorii.

(6) Consiliul se întruneşte în cadrul diferitelor formaţiuni, lista acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului. Acesta pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia.

Consiliul Afaceri Externe elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii.

(7) Un comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului.

(8) Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor fără caracter legislativ.

(9) Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, în condiţiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.”

10.2. Noţiuni

Încă de la înfiinţarea comunităţilor a fost prevăzută existenţa unui consiliu. Indiferent de denumirea purtată în decursul timpului (Consiliu, Consiliul Special de Miniştri, Consiliul Uniunii Europene), această instituţie a beneficiat de un cadru juridic important, multe din atribuţiile comunităţilor/uniunii fiind exercitate de acesta.

Componenţa Consiliului a fost diferită în decursul timpului, numărul membrilor diferind în funcţie de numărul statelor care fac parte din Uniunea Europeană. În acest moment, Consiliul este alcătuit din 27 de membri, câte unul din fiecare stat membru al Uniunii.

Consiliul este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel ministerial, care este împuternicit să angajeze guvernul statului respectiv. Consecinţele juridice ale acestui enunţ din tratat sunt privite diferit de către specialiştii în drept comunitar. Astfel, dl prof. Fuerea consideră că numai persoanele care fac parte din guvern pot face parte din Consiliu, niciun alt funcţionar, indiferent de nivel, neavând dreptul de a participa la şedinţele Consiliului1. Dl Octavian Manolache consideră că nu numai miniştrii pot să aibă calitatea de reprezentanţi, ci şi alţi demnitari de rang superior, cum ar fi secretarii de stat, înalţii funcţionari publici sau reprezentanţi ai unor entităţi federale sau locale2. Doctrina europeană consideră că „membrii Consiliului sunt oameni politici, şi nu funcţionari de stat, dar politicienii pot fi membri ai unui guvern regional, acolo unde este cazul”3.

1 Fuerea, A., op. cit., p. 51.

2 Manolache, O., op. cit., p. 111.

3 Craig, P., De Burca, G., op. cit., p. 61.

Consiliul este condus de un preşedinte, ales pentru un mandat de 6 luni. Preşedinţia este exercitată de fiecare stat, conform principiului de rotaţie. Conform deciziei Consiliului din 1 ianuarie 2007 de stabilire a ordinii de exercitare a preşedinţiei Consiliului, ordinea a fost stabilită până în iunie 2020, România urmând a o exercita în perioada iulie - decembrie 2019.

10.3. Preşedinţia Uniunii are următoarele funcţii

1. funcţia administrativă, de stabilire a ordinii de zi, a calendarului şedinţelor, de stabilire a timpilor de intervenţie, de stabilire a ordinii intervenţiilor;

2. funcţia de iniţiativă în domeniile de competenţă;

3. funcţia de coordonare a lucrărilor;

4. funcţia de reprezentare a Consiliului în interiorul Uniunii şi în afara acesteia.

Consiliul se întruneşte la convocarea preşedintelui, la iniţiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau a Comisiei, de regulă lunar. Cele două caracteristici definitorii ale modului de lucru al Consiliului sunt că acesta nu are o activitate care necesită o convocare permanentă şi că nu se întruneşte în aceeaşi componenţă1. Şedinţele sunt regulamentare în prezenţa majorităţii membrilor săi.

10.4. Formaţiunile Consiliului

Consiliul se întruneşte sub diverse formaţiuni, în funcţie de domeniul de decizie specific. Astfel, Consiliul se întruneşte, în general, sub forma Consiliului pentru probleme generale (la care participă miniştrii de externe). Tematica asupra căreia dezbate Consiliul în această formaţiune este aceea a afacerilor federale, politica externă şi de securitate comună, pregătirea Consiliului European şi punerea în aplicare a deciziilor luate de acesta, adoptarea măsurilor specifice pentru politica de apărare, comerţ şi cooperare în comerţul exterior. Consiliul Afaceri Generale asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului, pregăteşte reuniunile Consiliului European şi urmăreşte ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu preşedintele Consiliului European şi cu Comisia. Consiliul Afaceri Externe elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii.

Consiliul se poate întruni şi în formaţiuni speciale, alcătuite din miniştrii de profil. Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie egal, în urma

unei decizii a Consiliului European, acordată în conformitate cu dispoziţiile art. 236 TFUE.

În acest moment funcţionează următoarele formaţiuni:

• Afaceri Generale;

• Afaceri Externe;

• Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin);

• Justiţie şi Afaceri Interne;

• Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia Consumatorilor;

• Competitivitate;

• Transport, Telecomunicaţii şi Energie;

• Agricultură şi Pescuit;

• Mediu;

• Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport.

Asumându-şi un rol din ce în ce mai important la nivel european, preşedinţia Consiliului a devenit extrem de importantă. Odată cu creşterea sferelor de influenţă, a crescut şi necesitatea unei mai bune coordonări şi corelări între diversele preşedinţii exercitate de statele membre. Astfel, ca urmare a Deciziei 2006/683/CE, cu şapte luni înainte de a începe exercitarea mandatului de preşedinte al Consiliului, cel care urmează a prelua mandatul se consultă cu cel care a deţinut mandatul înaintea sa şi cu cel care îi va succede, pentru a stabili agenda comună şi priorităţile mandatului.

10.5. Reguli de procedură

Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel.

Tratatul de la Lisabona introduce o dispoziţie tranzitorie în privinţa modului în care urmează a se calcula majoritatea calificată între momentul intrării în vigoare a tratatului şi data de 1 noiembrie 2014.

Astfel, pentru deliberările Consiliului, care necesită majoritate calificată, voturile membrilor sunt ponderate după cum urmează:

1. Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, câte 29 voturi;

2. Polonia şi Spania, câte 27 voturi;

3. România are 14 voturi;

4. Olanda are 13 voturi;

5. Belgia, Portugalia, Grecia, Ungaria şi Cehia au câte 12 voturi;

6. Austria, Bulgaria şi Suedia au câte 10 voturi;

7. Finlanda, Danemarca, Irlanda, Lituania şi Slovacia au câte 7 voturi;

8. Luxemburg, Cipru, Estonia, Letonia şi Slovenia au câte 4 voturi;

9. Malta beneficiază de 3 mandate.

Deliberările sunt finalizate în cazul în care au fost exprimate cel puţin 255 de voturi favorabile de majoritatea membrilor, pentru hotărârile exprimate în cazul în care propunerea a revenit Comisiei. În celelalte cazuri, deliberările sunt finalizate dacă majoritatea de decizie a fost alcătuită din cel puţin 255 de voturi favorabile, acordate de cel puţin două treimi dintre membri. Un membru al Consiliului poate solicita să se verifice dacă statele membre care constituie majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62 % din populaţia totală a Uniunii. În cazul în care se constată că nu este îndeplinită această condiţie, actul în cauză nu este adoptat.

Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55 % din membrii Consiliului, care reprezintă cel puţin cincisprezece state membre ale Uniunii Europene, fiind reprezentată cel puţin 65 % din populaţia statelor Uniunii.

• Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.

Totodată, art. 238 din TFUE introduce o derogare de la majoritatea astfel constituită, pentru situaţia în care Consiliul este chemat să decidă în probleme în care propunerea nu aparţine Comisiei sau Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de

securitate. Într-o asemenea situaţie, majoritatea calificată este considerată a fiind egală cu cel puţin 72 % din membrii Consiliului din statele membre participante, care reprezintă cel puţin 65 % din populaţia Uniunii.

Atunci când, în temeiul tratatelor, nu toţi membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se calculează astfel:

• „(3) (a) Majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puţin 55 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin 65 % din populaţia acestor state.

• Minoritatea de blocare trebuie să includă cel puţin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35 % din populaţia statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi întrunită.

• (b) Prin derogare de la litera (a), în cazul în care Consiliul nu hotărăşte la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 72 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puţin 65 % din populaţia respectivelor state.

• (4) Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care este necesară unanimitatea”(art. 238 din TFUE).

Unanimitatea este solicitată pentru situaţii excepţionale, când se adoptă măsuri care afectează în mod fundamental funcţionarea uniunii: constatarea încălcării de către un stat a principiilor prevăzute în tratate, suspendarea dreptului de vot pentru un anumit stat, adoptarea poziţiilor comune în domeniul politicii externe şi de securitate comune.

Consiliul hotărăşte cu majoritatea simplă a membrilor ce îl compun în următoarele cazuri:

• Când adoptă statutul comitetelor prevăzute în tratate;

• Când stabileşte salariile şi indemnizaţiile reprezentanţilor Uniunii;

• Când solicită Comisiei realizarea unor studii şi cercetări sau când solicită anumite rapoarte;

• Când stabileşte organizarea secretariatului general;

• Când decide în reguli de procedură;

• Când adoptă propriul Regulament de procedură.

Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor fără caracter legislativ. Fiecare membru al Consiliului poate primi dreptul de a vota în numele şi pentru un singur alt membru.

Pe lângă Consiliu funcţionează Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER). Acesta este alcătuit din şefii birourilor de reprezentare permanente a statelor la Bruxelles. Acest comitet pregăteşte şedinţele Consiliului Uniunii Europene şi menţine legătura cu ţările membre. De asemenea, are sarcina de a coordona activitatea grupurilor de experţi constituite la nivelul Consiliului.

10.6. Organisme auxiliare

Alte organisme auxiliare ale Consiliului:

1. comitetul pentru agricultură;

2. comitetul politic;

3. comitetul economic şi monetar;

4. grupurile de experţi.

Consiliul este asistat şi ajutat prin mijloace tehnice de un secretariat general, condus de un secretar general care are calitate de înalt funcţionar al uniunii.

10.7. Atribuţiile Consiliului

Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate.

Consiliul este principalul for colegislativ al Uniunii. El asigură coordonarea politicilor statelor membre, adoptă decizii comunitare, deleagă competenţe spre comisie.

Consiliul adoptă reglementări legale obligatorii pentru statele membre şi pentru cetăţenii Uniunii prin adoptarea de regulamente, decizii, directive. Competenţele de legiferare ale Consiliului se axează şi asupra următoarelor domenii: reglementarea libertăţilor din spaţiul european, stabilirea tarifului vamal comun, coeziunea economică şi socială, cooperarea consolidată a statelor, promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, luptă antifraudă, adoptarea bugetului Uniunii

COMISIA EUROPEANĂ


Art. 17 stipulează că:

„(1) Comisia promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul şi gestionează programele. Comisia exercită funcţii de coordonare, de executare şi de administrare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Cu excepţia politicii externe şi de securitate comune şi a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă iniţiativele de programare anuală şi multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituţionale.

(2) Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia cazului în care tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele prevăd acest lucru.

(3) Mandatul Comisiei este de cinci ani.

Membrii Comisiei sunt aleşi pe baza competenţei lor generale şi a angajamentului lor faţă de ideea europeană, dintre personalităţile care prezintă toate garanţiile de independenţă.

Comisia îşi exercită responsabilităţile în deplină independenţă. Fără a aduce atingere articolului 18 alineatul (2), membrii Comisiei nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni din partea niciunui guvern, instituţie, organ, oficiu sau agenţie. Aceştia se abţin de la orice act incompatibil cu funcţiile lor sau cu îndeplinirea sarcinilor lor.

(4) Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele şi

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este unul dintre vicepreşedinţii acesteia.

(5) Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.

Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre în conformitate cu un sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul European, care hotărăşte în unanimitate în conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

(6) Preşedintele Comisiei:

(a) defineşte orientările în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea;

(b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia;

(c) numeşte vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei.

Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care preşedintele îi solicită acest lucru. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate îşi prezintă demisia, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 18 alineatul (1), în cazul în care preşedintele îi solicită acest lucru.

(7) Ţinând seama de alegerile pentru Parlamentul European şi după ce a procedat la consultările necesare, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei. Acest candidat este ales de Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul în care acest candidat nu întruneşte majoritatea, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, propune, în termen de o lună, un nou candidat, care este ales de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi procedură.

Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, adoptă lista celorlalte personalităţi pe care le propune pentru a fi numite membri ai Comisiei. Alegerea acestora se efectuează, pe baza sugestiilor făcute de statele membre, în conformitate cu criteriile prevăzute la alineatul (3) al doilea paragraf şi la alineatul (5) al doilea paragraf.

Preşedintele, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt supuşi, în calitate de organ colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe baza acestei aprobări, Comisia este numită de Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată.

(8) Comisia, în calitate de organ colegial, răspunde în faţa Parlamentului European. Parlamentul European poate adopta o moţiune de cenzură împotriva Comisiei, în conformitate cu articolul 234 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. În cazul în care se adoptă o astfel de moţiune, membrii Comisiei trebuie să demisioneze în mod colectiv din funcţiile lor, iar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate trebuie să demisioneze din funcţiile pe care le exercită în cadrul Comisiei.”

12.2. Noţiuni

A doua instituţie comunitară cu importanţă în actul legislativ şi executiv al Uniunii Europene a fost înfiinţată încă de la apariţia Uniunii. Până în momentul adoptării Tratatului de fuziune din 1965 fiecare din cele trei comunităţi avea o comisie proprie, ca element executiv al acestora.

Comisia Europeană este formată din 27 de membri. Membrii Comisiei Europene poartă generic denumirea de „Comisari europeni”.

Aceştia trebuie să fie cetăţeni ai statelor Uniunii. Nu este admis ca mai mult de 2 cetăţeni ai unui stat să aibă în acelaşi timp calitatea de Comisar European.

În principiu, fiecare stat membru propune un candidat de Comisar European. Instituţia naţională care are atribuţii în desemnarea Comisarului European este executivul statului (Guvernul).

12.3. Preşedintele Comisiei Europene

Atribuţiile preşedintelui Comisiei sunt prevăzute în Regulamentul de procedură al Comisiei Europene. Spre deosebire de un sistem executiv tradiţional, preşedintele Comisiei are prerogative sporite, menite a-i consolida statutul de şef al comisiei, care poate interveni în mecanismele procedurale interne ale portofoliilor, care poate stabili politici şi priorităţi ale instituţiei.

Conform Regulamentului de procedură, preşedintele Comisiei are următoarele atribuţii specifice:

• Preşedintele defineşte orientările politice în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea şi mandatul;

• Preşedintele conduce activităţile Comisiei pentru a se asigura că acestea sunt duse la bun sfârşit;

• Preşedintele decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor acesteia;

• Fără a aduce atingere articolului 18 alineatul (4) din TUE, preşedintele atribuie membrilor Comisiei domenii de activitate specifice, pentru care sunt anume responsabili în ceea ce priveşte pregătirea activităţilor Comisiei şi punerea în aplicare a deciziilor sale;

• Preşedintele le poate cere membrilor Comisiei să întreprindă acţiuni specifice pentru a asigura punerea în aplicare a orientărilor politice pe care le-a definit şi a priorităţilor stabilite de Comisie.

• Preşedintele poate modifica în orice moment atribuţiile stabilite, iar membrii Comisiei îşi exercită funcţiile atribuite de preşedinte sub autoritatea acestuia;

• Preşedintele numeşte vicepreşedinţii, alţii decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, dintre membrii Comisiei şi stabileşte ordinea precedenţei în cadrul Comisiei;

• Preşedintele poate constitui grupuri de membri ai Comisiei, pentru care desemnează preşedintele, stabileşte mandatul şi modalitatea de funcţionare, precum şi componenţa şi perioada de desfăşurare a activităţii;

• Preşedintele reprezintă Comisia;

• Preşedintele desemnează membrii Comisiei care au sarcina de a-l asista în îndeplinirea funcţiei de reprezentare în interiorul Uniunii, în relaţia cu statele şi în relaţia externă, fără a aduce atingere atribuţiilor specifice ale Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politică de securitate;

• Fără a aduce atingere articolului 18 alineatul (1) din TUE, un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care preşedintele îi solicită acest lucru. Se instituie astfel o supremaţie funcţională a preşedintelui asupra membrilor Comisiei, fără a se legifera şi motivele pentru care se poate solicita o astfel de atitudine. Puterea absolută conferită preşedintelui de a avea dreptul de cere demisia, fără o limitare a cazurilor şi fără a se putea cenzura o astfel de decizie, echivalează cu putea destituirii din calitatea de comisar a unui titular. Formula impusă doreşte întrucâtva să aibă în vedere şi faptul că Comisia, în

integralitatea ei, este învestită prin votul Parlamentului European, or, o destituire a unei persoane numite de o altă instituţie ar fi putut crea o stare de conflict între instituţiile Uniunii.

12.4. Procedura desemnării candidatului pentru Comisar European

Primul-ministru primeşte de la persoana desemnată „Preşedinte al Comisiei Europene” o solicitare de nominalizare a unui candidat pentru Comisar European.

Premierul îl informează în scris, păstrând confidenţialitatea propunerii, pe preşedintele Comisiei Europene asupra candidatului sau candidaţilor propuşi.

În urma discuţiilor pe care le poartă cu persoana desemnată candidat, Preşedintele Comisiei Europene nominalizează public persoana aleasă. Odată cu nominalizarea, este anunţat şi domeniul de care se va ocupa viitorul comisar. Cutumele europene precizează că, anterior nominalizării de către preşedintele Comisiei Europene, persoanele propuse nu fac declaraţii referitoare la acest subiect.

După desemnare, preşedintele Comisiei Europene informează Parlamentul European în legătură cu intenţia desemnării Comisarului. Candidatul este audiat de Comisiile Parlamentului European, urmând a primi sau nu validarea pentru funcţie. Numirea în funcţia de Comisar se face de Consiliul Uniunii Europene.

12.5. Componenţa Comisiei Europene pentru mandatul 2009-2014

• José Manuel Barroso - Preşedinte

• Catherine Ashton - Vicepreşedinte, Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate

• Viviane Reding - Vicepreşedinte Justiţie, drepturi fundamentale şi cetăţenie

• Joaquín Almunia - Vicepreşedinte Concurenţă

• Siim Kallas - Vicepreşedinte Transport

• Neelie Kroes - Vicepreşedinte Agenda digitală

• Antonio Tajani - Vicepreşedinte Industrie şi antreprenoriat

• Maroš Šefčovič - Vicepreşedinte Relaţii interinstituţionale şi administraţie

• Olli Rehn - Vicepreşedinte Afaceri economice şi monetare şi moneda euro

• Janez Potočnik - Mediu

• Andris Piebalgs - Dezvoltare

• Michel Barnier - Piaţa internă şi servicii

• Androulla Vassiliou - Educaţie, cultură, multilingvism şi tineret

• Algirdas Šemeta - Impozitare şi uniune vamală, audit şi antifraudă

• Karel De Gucht - Comerţ

• John Dalli - Sănătate şi protecţia consumatorilor

• Máire Geoghegan-Quinn - Cercetare, inovare şi ştiinţă

Comisia europeană 55

• Janusz Lewandowski - Programare financiară şi buget

• Maria Damanaki - Afaceri maritime şi pescuit

• Kristalina Georgieva - Cooperare internaţională, ajutor umanitar şi reacţia la situaţii de criză

• Günther Oettinger - Energie

• Johannes Hahn - Politica regională

• Connie Hedegaard - Combaterea schimbărilor climatice

• Štefan Füle - Extindere şi politica de vecinătate

• László Andor - Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune

• Cecilia Malmström - Afaceri interne

• Dacian Cioloş - Agricultură şi dezvoltare rurală

12.6. Comisarul european

Comisarul european nu reprezintă statul al cărui cetăţean este, nu reprezintă partidul din care face parte şi nici un prezumtiv grup de interese.

Comisarului îi este interzis ca pe perioada mandatului să fie membru al guvernului naţional sau al parlamentului naţional sau membru în oricare altă instituţie comunitară. Pe perioada mandatului, nu are dreptul de a primi foloase materiale directe sau indirecte.

În exercitarea atribuţiilor lor, membrii comisiei nu au dreptul de a solicita sau de a accepta instrucţiuni din partea guvernelor statelor membre sau a altor instituţii.

Pe perioada mandatului, comisarii europeni se bucură de imunitate de jurisdicţie pe teritoriul Uniunii Europene. Ei primesc o indemnizaţie fixă, având privilegii în privinţa taxelor şi impozitelor datorate.

Mandatul Comisiei Europene este de 5 ani. Calitatea de comisar poate să înceteze în următoarele cazuri:

• la împlinirea termenului;

• prin demisie;

• din oficiu ca urmare a unei moţiuni de cenzură a Parlamentului European;

• prin deces.

În cazul decesului, al demisiei voluntare, al demiterii din oficiu, statele membre desemnează un alt reprezentant, candidat la funcţia de membru al Comisiei.

În cazul demiterii din oficiu, schimbarea apare ca sancţiune şi nu poate fi propusă de statele membre, chiar dacă este vorba de un cetăţean al acelui stat. Această sancţiune poate fi propusă şi aprobată de Consiliul Uniunii Europene sau de Comisie în plenul său.

Un membru al Comisiei îşi prezintă demisia în cazul în care preşedintele îi cere acest lucru.

Membrii Comisiei au următoarele privilegii şi imunităţi:

• imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin;

• scutirea de impozite şi alte drepturi băneşti acordate;

12.7. Funcţionarea Comisiei

Comisia Europeană funcţionează după principiul colegialităţii şi nu poate lua decizii decât în cazul existenţei cvorumului de şedinţă.

Membrilor Comisiei le este repartizată responsabilitatea pentru un anumit portofoliu cu importanţa generală şi care nu corespunde în mod prioritar serviciilor administrative. Membrii Comisiei sunt responsabili sectorial de pregătirea lucrărilor Comisiei, de aplicarea deciziilor care sunt luate.

Comisia este convocată de Preşedinte şi îşi desfăşoară activitatea de regulă, o dată pe săptămână. Comisia adoptă programul anual de lucru, inclusiv pe agende trimestriale. Ordinea de zi a şedinţei este propusă de către preşedintele Comisiei Europene, însă orice membru al său are dreptul de a propune pentru sectorul său de activitate teme pe care le consideră a fi prioritare.

Şedinţele Comisiei sunt secrete, în timp ce dezbaterile sunt confidenţiale. Pot par-ticipa, cu drept de vot, numai persoanele care îndeplinesc calitatea de membri ai Comisiei. Membrii Comisiei sunt obligaţi să fie prezenţi la toate şedinţele. În cazul în care un membru al Comisiei nu poate participa la şedinţă, acesta îl informează pe preşedinte, în timp util, cu privire la motivele absenţei sale. Preşedintele apreciază fiecare situaţie care ar putea conduce la nerespectarea acestor obligaţii. În absenţa unui comisar european, poate participa la dezbateri şeful său de cabinet, care, la cererea preşedintelui comisiei, poate expune poziţia titularului. Pentru o corectă edificare, comisia poate decide să audieze orice persoană care poate furniza informaţii importante.

În plenul Comisiei se dezbat cele mai importante probleme, în timp ce subiectele care vizează un anumit domeniu de activitate pot fi soluţionate de către comisarii interesaţi.

În îndeplinirea atribuţiilor specifice, Comisia adoptă decizii în conformitate cu o serie de proceduri decizionale, după cum urmează:

(a) în şedinţele Comisiei, prin procedura orală, pe baza propunerilor formulate de unul sau mai mulţi membri ai Comisiei. Orice propunere formulată, precum şi variantele modificate sau actualizate de iniţiatori sau de preşedintele Comisiei, se supune la vot. Orice propunere se consideră adoptată dacă a fost votată de majoritatea numărului de membri care compun Comisia. Preşedintele are sarcina de a constata votul exprimat, rezultatul deliberărilor şi de a consemna decizia în procesul-verbal întocmit la acea şedinţă.

(b) prin procedura scrisă, în conformitate cu următoarele reguli, stipulate în articolul 12 din regulamentul de procedură:

• După obţinerea avizului juridic exprimat de Serviciul Juridic şi după îndeplinirea procedurilor de avizare a actelor, membrii Comisiei îşi pot exprima prin procedură scrisă acordul asupra unui proiect prezentat de unul sau mai mulţi membri iniţiatori;

• Avizul favorabil şi/sau acordul pot fi înlocuite cu un acord între membrii Comisiei atunci când, la propunerea preşedintelui, colegiul decide în şedinţă lansarea unei proceduri scrise de finalizare. În acest scop, textul proiectului se comunică în scris tuturor membrilor Comisiei, în condiţiile stabilite de către aceasta în conformitate cu normele de punere în aplicare, împreună cu termenul-limită până la care aceştia trebuie să comunice eventualele rezerve pe care le au sau modificări pe care doresc să le propună.

• Orice membru al Comisiei poate solicita în cursul procedurii scrise ca proiectul să facă obiectul unei dezbateri. Membrul Comisiei adresează preşedintelui o cerere motivată în acest sens.

• În cazul în care niciun membru al Comisiei nu a formulat sau nu a menţinut o cerere de suspendare a unui proiect în termenul stabilit pentru procedura scrisă, acest proiect se consideră a fi adoptat de către Comisie.

(c) prin procedura de abilitare, în conformitate cu următoarele reguli, stipulate în articolul 13 din Regulamentul de procedură:

• Comisia poate, cu condiţia respectării depline a principiului răspunderii colegiale, abilita pe unul sau mai mulţi dintre membri săi să ia măsuri de gestionare sau de administrare în numele său, în limitele şi în condiţiile stabilite de aceasta.

• Comisia poate, cu acordul preşedintelui, să însărcineze pe unul sau mai mulţi membri să adopte textul definitiv al unui act/propunerii care urmează a fi înaintat celorlalte instituţii, al cărui conţinut s-a stabilit deja în cadrul deliberărilor.

• Competenţele astfel atribuite pot face obiectul unei subdelegări către directorii generali şi şefii de serviciu, cu condiţia ca decizia de abilitare să nu interzică acest lucru în mod expres.

Aceste dispoziţii se aplică fără a aduce atingere normelor privind delegarea în domeniul financiar şi competenţelor acordate autorităţii învestite cu competenţa de desemnare şi autorităţii abilitate să încheie contracte de muncă.

(d) prin procedura de delegare, prin transmiterea de competenţă în adoptarea măsurilor de gestionare a treburilor administrative sau curente directorilor generali şi şefilor de serviciu, în limitele şi în condiţiile stabilite de răspunderea colegială.

Autentificarea actelor adoptate de către Comisie este stipulată în art. 17 din Regulamentul de procedură, care dispune următoarele:

(1) Actele adoptate în cadrul unei şedinţe se ataşează astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau limbile în care sunt autentice, unei note de sinteză întocmite în cadrul şedinţei Comisiei în cursul căreia acestea au fost adoptate. Aceste acte sunt autentificate prin semnăturile preşedintelui şi secretarului general, aplicate pe ultima pagină a notei de sinteză.

(2) Actele fără caracter legislativ ale Comisiei menţionate la articolul 297 alineatul (2) din TFUE şi adoptate prin procedura scrisă sunt autentificate prin semnăturile preşedintelui şi secretarului general, aplicate pe ultima pagină a notei de sinteză menţionate la alineatul precedent, cu excepţia cazului în care aceste acte trebuie publicate şi trebuie să intre în vigoare la o dată care nu poate aştepta următoarea şedinţă a Comisiei. În scopul autentificării, la nota de sinteză menţionată la alineatul precedent se ataşează, astfel încât să nu poată fi separată, o copie a notelor zilnice menţionate la articolul 16 din prezentul regulament de procedură. Celelalte acte adoptate prin procedura scrisă şi actele adoptate prin procedura de abilitare se ataşează astfel încât să nu poată fi separate, în limba sau limbile autentice. Aceste acte sunt autentificate prin semnătura secretarului general, aplicată pe ultima pagină a notei zilnice.

(3) Actele adoptate prin procedura de delegare sau prin subdelegare se ataşează astfel încât să nu poată fi separate, cu ajutorul aplicaţiei informatice create în acest scop, în limba sau limbile autentice. Aceste acte sunt autentificate printr-o declaraţie de autocertificare semnată de funcţionarul delegat.

(4) În sensul regulamentului de procedură, „act” înseamnă unul dintre actele menţionate la articolul 288 din TFUE.

(5) În sensul regulamentului de procedură, „limbi autentice” înseamnă toate limbile oficiale ale Uniunii Europene, fără a aduce atingere aplicării Regulamentului (CE) nr. 920/2005 al Consiliului, în cazul actelor de aplicare generală, şi limba sau limbile destinatarilor, în cazul altor acte.

Limbile principale de lucru sunt: engleză, germană şi franceză. Toate documentele oficiale ale Comisiei Europene se traduc în toate limbile oficiale.

12.8. Atribuţiile Comisiei Europene

12.8.1. Atribuţiile Comisiei Europene vizează, în primul rând, elaborarea şi propunerea normelor de drept ale Uniunii Europene. Comisia îşi păstrează şi după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona monopolul iniţiativei legislative. Cu toate acestea, prin prezentarea programului legislativ anual, prin stabilirea priorităţilor pentru anul următor şi prin posibilitatea conferită Parlamentului de a cere Comisiei să vină în faţa sa cu un proiect de act legislativ într-un anumit domeniu, Comisia este determinată ca priorităţile să nu fie unilaterale, ci în consens cu Parlamentul şi Consiliul. Totodată, Consiliul poate cere Comisiei să facă toate studiile necesare pentru realizarea obiectivelor comune şi să i se propună măsuri corespunzătoare.

Elaborarea unei propuneri a comisiei are, în general, trei etape:

• etapa de colectare a datelor, care este iniţiată de un membru al comisiei, de o direcţie generală sau ca urmare a unei solicitări/reclamaţii formulată de persoanele interesate;

• etapa de consultare, internă, în care comisarii sau direcţiile generale pot îmbunătăţi iniţiativa, şi externă, în care statele, companiile, cetăţenii sau alte instituţii ale Uniunii pot aduce amendamente preliminare;

• elaborarea propunerii, ca formă finală a actului propus de Comisie.

12.8.2. Comisia elaborează şi directive, recomandări şi avize destinate statelor membre sau locuitorilor acestora. Comisia verifică şi monitorizează modul în care ţările membre respectă legislaţia unională şi modul în care statele derulează programele cu finanţare europeană, din instrumente structurale nerambursabile.

12.8.3. Comisia poate propune măsuri de sancţionare a statelor care încalcă reglementările dreptului Uniunii, având drept de a introduce acţiuni în faţa Curţii de Justiţie pentru a se sancţiona statele care încalcă normele interne ale Uniunii.

12.8.4. Conform art. 258 TFUE, dacă Comisia constată încălcarea de către un stat a uneia din obligaţiile care îi revin ca urmare a aplicării unui tratat, demarează o procedură precontencioasă care constă în transmiterea unei scrisori de avertizare, în care expune ce încălcare s-a produs şi acordă un termen de remediere sau de formulare a observaţiilor. Ulterior, dacă răspunsul statului nu este mulţumitor, Comisia emite un aviz motivat în care sunt cuprinse motivele de drept şi de fapt pentru care se consideră că a fost încălcat dreptul Uniunii, un rezumat al motivelor care au creat Comisiei convingerea că a fost încălcata norma de drept, măsurile care sunt considerate a fi necesare şi termenul de remediere.

Dacă statul nu pune în aplicare avizul motivat, Comisia demarează procedura contencioasă, prin introducerea unei acţiuni în faţa Curţii de Justiţie.

În conformitate cu dispoziţiile art. 260 alin (2) TFUE, Comisia poate cere Curţii de Justiţie sancţionarea statului şi cu o sumă forfetară sau cu penalităţi cu titlu cominatoriu.

12.8.5. Comisia are atribuţia de a sancţiona, în aplicarea normelor concurenţiale, întreprinderile prin impunerea de sancţiuni pecuniare.

12.8.6. Comisia are prerogativa de a autoriza o derogare de la normele dreptului european, prin activarea de către unul sau mai multe state a unor clauze de salvgardare. Statele nu pot fi autorizate ca, în mod unilateral şi fără o autorizare externă, să dispună măsuri de salvgardare, deoarece ar fi generate abuzuri şi create excepţii, care ar pune în discuţie egalitatea dintre cetăţeni şi întreprinderi pe spaţiul Uniunii.

Pentru a preveni încălcarea normelor dreptului uniunii, Comisia are dreptul de a cere statelor informaţii relevante. De altfel, art. 337 TFUE stipulează dreptul Comisiei ca, în îndeplinirea atribuţiilor conferite, să solicite şi să primească toate informaţiile necesare şi să întreprindă verificările pe care le consideră utile. Comisia exercită o supraveghere extinsă şi, anual, publică un raport privind aplicarea dreptului uniunii.

12.8.7. Comisia execută bugetul aprobat al Uniunii Europene şi răspunde de corecta angajare şi efectuare a plăţilor. Descărcarea de gestiune a Comisiei pentru bugetul anului anterior se face după ce Curtea de Conturi publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene raportul asupra gestiunii financiare a Uniunii.

PARLAMENTUL EUROPEAN


Art. 14 din tratat stipulează că:

„(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară. Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.

(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru

fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.

Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, cu respectarea principiilor menţionate la primul paragraf.

(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani.

(4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.”

13.2. Evoluţia istorică a Parlamentul European

13.2.1. Prototipul structurii instituţionale a UE este deţinut de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) care a luat fiinţă prin semnarea Tratatului de la Paris, 18 aprilie 19511. CECO a fost rezultatul iniţiativei luate în mai 1950 de către Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, dată la care a propus administrarea în comun a resurselor de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania, dar şi din alte ţări vest-europene care şi-au manifestat dorinţa de a fi membre ale acestei grupări.

Esenţa Tratatului de la Paris a fost combinaţia conceptului de pragmatism cu cel de idealism. Monnet considera că nu se poate construi o Europă dintr-o dată sau ca întreg, ci că va fi construită ca urmare a unor realizări concrete menite să creeze sentimentul de solidaritate2. Într-adevăr, în opinia lui Monnet, instituţiile au fost cheia succesului integrării: numai instituţiile au devenit înţelepte şi au acumulat experienţă colectivă.

Prima hartă instituţională realizată de Monnet este în esenţă un model elitist, tehnocratic. Încă de la început, o formă distinctivă a reprezentării interesului a ajuns să fie evidentă în structura instituţională a Comunităţii Europene. Obiectivul a fost acela de a forma o combinare de tehnocraţi benevoli şi grupuri economice de interes, centraţi pe a construi coaliţii transnaţionale în vederea susţinerii politicilor europene1. Faptul că CECO a funcţionat fără autoritate politică directă a condus la dezvoltarea acestor coaliţii. Datorită viziunii tehnocratice, au existat multe opinii conform cărora nu există niciun fel de previziune privind adunarea parlamentară în planul lui Monnet. În cest sens a luat fiinţă Adunarea cu scopul de a estompa tendinţa tehnocratică a Autorităţii.

Există şi alternativa conform căreia Monnet2 ar fi recunoscut nevoia unei Adunări Comune chiar înainte de a începe negocierile pentru CECO. Aşa cum arată şi Memoriile lui Monnet, intenţia acestuia a fost de a asigura un fundament complex pentru Înalta

Autoritate. Adunarea Comună trebuie să fi fost prima Adunare transnaţională din Europa, fără puteri legislative şi legitimitate democratică derivată din alegeri directe.

13.2.2. Adunarea comună: o cale spre un model federal?

Rolul Adunării este menţionat în articolul 20-25 al Tratatului de la Paris. Aceste articole se referă la structura Adunării, raportată la membri: oameni de stat, delegaţi de Parlament. Articolul 21(3) stipulează că: Adunarea va înainta propuneri supuse alegerilor prin sufragiu universal în deplină concordanţă cu procedura uniformă din toate statele membre. Totuşi, Consiliul rămâne organul desemnat să facă previziuni în conformitate cu cerinţele constituţionale ale statelor membre care vizează implementarea alegerilor directe. Atribuţiile adunării, aşa cum reies din prevederile tratatului, sunt strict consultative, iar din această cauză, negocierile privind Adunarea s-au centrat pe structura acesteia şi mai puţin pe prerogativele sale. A fost acordată o mare importanţă apărării intereselor naţionale stipulate în tratativele de negociere, iar suveranitatea parlamentelor naţionale a fost slab evidenţiată3.

Adunarea Comună nu a fost nici direct aleasă, nici capabilă să influenţeze autorizarea legislaţiei, aceste sarcini revenind Consiliului. Adoptarea actelor legislative trebuia să fie realizată de către miniştrii guvernelor naţionale alese în cadrul adunării Consiliului. Aşadar, procesul de elaborare a deciziilor de către aceştia ar fi legitimat indirect guvernele naţionale, iar legitimitatea instituţiilor înfiinţate prin tratate deriva din surse tehnocratice. Legitimitatea tehnocratică trebuia să derive din abilitatea experţilor care operează în instituţiile supranaţionale, Înalta Autoritate, cu scopul de a emite decizii efective menite să promoveze dezvoltarea economică, socială şi politică a statelor membre.

Participarea democratică prin intermediul instituţiilor reprezentative alese a fost de mare importanţă pentru viitor. În acest context, articolul 21 al Tratatului de la Paris, care a dat posibilitatea alegerilor directe, nu a fost a simplă întâmplare. Mai mult decât atât, articolul 25 a creat posibilitatea ca Adunarea să-şi adopte propriile reguli de procedură. Acest control asupra procedurilor s-a dovedit vital pentru Adunare şi mai târziu pentru Parlamentul European.

Faptul că PE a evoluat spre o structură cu mult mai practică se datorează nu numai membrilor şi aspiraţiilor acestora, ci şi rivalităţii dintre organizaţiile supranaţionale şi interguvernamentale care au fost instituţionalizate odată cu formarea CE. Prima reuniune a

Adunării a avut loc în 1952 la Strasbourg, iar toţi cei 78 de membri au fost nominalizaţi de către parlamentele naţionale.

13.2.3. Tratatul de la Roma/Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene

Atât Tratatul de la Roma din 1957, cât şi Tratatul de la Paris din 1951 au stat la baza constituirii Comunităţilor Europene. Aranjamentele instituţionale ale CECO au fost consolidate şi extinse prin tratatele din 1957. Caracteristica fuziunii elementelor interguvernamentale şi supranaţionale ale CECO se reflectă în structura instituţională a CEE şi a EURATOM.

Articolele Tratatului de la Roma privind Adunarea Parlamentară s-au bazat pe Articolele Tratatului de la Paris. Articolul 1371 coincide cu art. 20 din Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului din 1951 şi conform acestora Adunarea include reprezentanţi ai statelor membre ale Comunităţii şi exercită activităţi de consiliere şi monitorizare. Prin urmare, Tratatul de la Roma recunoaşte importanţa noilor competenţe decizionale ale Adunării - importanţă semnificativă pe termen lung2.

Tratatul CEE a introdus un drept formal al implicării parlamentare în procesul legislativ al Comunităţilor. În 22 de articole ale Tratatului CEE şi 11 articole ale Tratatului Euratom, se face menţiunea că Adunarea trebuie să fie consultată în toate propunerile făcute de Comisie, înainte de a fi consultat Consiliul. Spre deosebire de Comitetul Social Economic, care are drepturi de consultare3, dar şi termene impuse de Consiliu, Adunarea nu primeşte termene-limită. Din cauza faptului că Adunării i s-a garantat un rol tangenţial în procesul legislativ, membrii săi au încercat să caute alternative sau moduri informale de influenţă.

Competenţele decizionale ale Adunării asupra bugetului Comunităţilor sunt evidenţiate în art. 203 al Tratatului CEE şi art. 177 al Tratatului Euratom. Conform acestor prevederi, Adunarea a devenit factor codecizional al autorităţii bugetare a CEE. Art. 144 al Tratatului CEE şi art. 144 al Euratom a confirmat dreptul garantat iniţial prin Tratatul CECO Adunării de a cenzura şi forţa demisia membrilor Comisiei.

13.2.4. Propuneri privind alegerile directe

Tratatul CEE a susţinut introducerea alegerilor directe pentru desemnarea membrilor adunării, căreia îi revenea şi sarcina de a elabora un set de reglementări proprii pentru stabilirea regulilor şi mecanismelor de alegere, care să fie urmate de toate statele membre. Conferindu-se acest drept Adunării, statele membre, semnatare ale tratatelor, au demarat un dinamic proces democratic în sprijinul aranjamentelor constituţionale ale Comunităţii. Atât timp cât nu sunt alegeri directe şi nu există o uniformitate de procedură electorală, CE ar putea fi într-o deficienţă în ceea ce priveşte condiţiile de organizare şi participare, ca şi de reprezentativitate a mandatelor.

Impunerea procedurii alegerilor directe, urmând logica lui Monnet, a fost singura modalitate prin care poporul a devenit parte activă a tuturor deciziilor. În absenţa alegerilor directe sau în absenţa angajamentului popular în cadrul proiectului european, legitimitatea acestui proiect şi construcţia instituţională a Europei ar fi rămas o problemă marginală, deschisă discuţiilor politice.

Prima propunere de alegeri directe a fost înaintată de Adunare în anul 1961, urmată în anii 1963 şi 1969 de alte propuneri, niciuna finalizată, fie din opoziţia statelor, fie din inerţia Consiliului1. Concomitent cu dezbaterile interne din Parlamentul European, în 1974 se instituie, în mod aproape formal, întâlnirea dintre preşedinţii de stat şi de guvern din statele membre, în Consiliul European2. Această instituţie, chiar dacă dobândeşte caracter de instituţie oficială a Uniunii Europene abia prin Tratatul de la Maastricht, întăreşte latura executivă a Uniunii. Concomitent, Parlamentul European a decis să elaboreze noi propuneri şi a decis numirea parlamentarului socialist olandez Schelto Paltjn ca raportor. Proiectul prevedea alegerea membrilor Parlamentului European pentru un mandat de cinci ani, în alegeri care urmau a se desfăşura în acelaşi timp, iar numărul de 355 de eurodeputaţi ar fi trebuit să fie repartizat statelor, limitele fiind de şase pentru Luxemburg şi 71 pentru Republica Federală Germană3. Propunerile Parlamentului au fost adoptate de Consiliu prin decizia 76/787/CEE, denumită şi Act pentru alegerea reprezentanţilor Adunării prin vot universal direct. Prin acest act se stabilea că numărul parlamentarilor europeni este de 410, repartizat direct proporţional cu numărul cetăţenilor fiecărui stat membru. Germania federală, Franţa, Marea Britanie şi Italia aveau câte 81 de parlamentari europeni, chiar dacă existau diferenţe sensibile de număr de cetăţeni. S-a decis că alegerile urmau a se desfăşura pe o perioadă de patru zile, procedura fiind iniţiată într-o zi de joi şi finalizată în duminica aceleiaşi săptămâni. Vârsta minimă pentru a vota şi pentru a fi votat era de 18 ani4.

Primele alegeri directe, chiar dacă erau programate pentru 1978, au fost amânate până în 1979. Au trebuit să treacă douăzeci şi doi de ani de la crearea comunităţilor până să se ajungă la alegerile directe din iunie 1979. Mulţi reprezentanţi ai guvernelor nu le-au privit cu ochi buni, acest lucru datorându-se în mare parte şi faptului ca acestea făceau presiuni pentru reforma instituţională în favoarea PE şi datorită unei lipse a încrederii în structuri legitimate prin votul popular5.

13.2.5. Prevederi bugetare: reforme impuse prin tratat, 1970 şi 1975

Pe parcursul a patru decenii, Parlamentul a trecut de la stadiul de adunare consultativă la cel de colegislator. Această evoluţie nu poate fi tratată individual, întrucât factorii care au permis extinderea competenţelor au fost extrem de variaţi. De la extinderea Comunităţilor

de la şase la douăzeci şi şapte de membri, înfiinţarea Uniunii Europene, finalizarea Războiului Rece şi, implicit, ruperea graniţei dintre regimul politic democratic.

Parlamentul European 64

şi cel comunist, totalitar, necesitatea de a poziţiona Uniunea ca actor important în relaţiile internaţionale, într-o lume tot mai globalizată, toţi aceşti factori externi au influenţat evoluţia Parlamentului.

Parlamentul a dobândit, alături de Consiliu, competenţă bugetară după Tratatul semnat la Luxemburg, în aprilie 1970, privind modificarea anumitor prevederi bugetare stipulate în tratatele anterioare1. Adoptând sisteme proprii de finanţare, CE a cerut statelor membre să contribuie la resursele colective, permiţând în acelaşi timp Consiliului şi Parlamentului să determine limitele cheltuielilor în funcţie de veniturile statelor membre2. Schimbările aduse tratatului din 1970 au fost îmbunătăţite printr-o revizuire a tratatului în 1975, prin care s-a convenit asupra unei proceduri de conciliere între instituţii pe teme de adoptare de legislaţie europeană3. Efectul combinat al acestor amendamente trebuia să asigure Parlamentului patru competenţe decizionale majore4:

Prima se referă la dreptul PE de a spori sau reduce cheltuielile Comunităţii fără aprobarea Consiliului;

a doua prevede redistribuirea între sectoarele bugetare;

a treia, respingerea bugetului anual sau a celor suplimentare;

iar a patra, privilegiul de a aproba sau nu modul în care Comisia a cheltuit banii votaţi prin buget.

13.2.6. Procedura concilierii în cazul neînţelegerilor dintre instituţiile comunitare5 şi situaţii conflictuale

Amendamentele aduse tratatelor în 1970 şi 1975 nu numai că i-au dat Parlamentului capacitatea de a influenţa dezvoltarea politică a comunităţilor, dar au generat şi noi posibilităţi privind conflictul instituţional în materie de legiferare. În mare partea era vorba de anticiparea şi evitarea conflictelor bugetare, motiv pentru care a fost introdusă a procedură de conciliere - Declaraţia Consiliului, Comisiei şi Parlamentului din 19756.

Conform acestei proceduri, Consiliul şi PE, în situaţiile de conflict, primeau asistenţă de la Comitetul de conciliere compus dintr-un număr egal de membri aleşi din PE şi Consiliu. La concluzionarea negocierilor, Consiliul reţinea singurul drept de a adopta legea în chestiune. Aşadar, Parlamentul nu avea capacitatea de a forţa concesiunile în afara

Consiliului, dar se bucura de privilegiul de a le cere miniştrilor din Consiliu să reconsidere propunerile disputate.

Procedura concilierii viza patru obiective:

primul se referă la necesitatea de a pune în funcţiune un mecanism care să asigure buna comunicare dintre Consiliu şi Parlament;

al doilea obiectiv se referă la legătura directă dintre membrii Consiliului şi membrii Parlamentului;

al treilea obiectiv se referă la faptul că Parlamentul a fost stimulat să extindă scopul procedurii dincolo de concilierea legată de problemele bugetare până la propuneri legislative importante;

al patrulea obiectiv a vizat faptul că prin conciliere s-a realizat un dinamism instituţional în cadrul structurii, care să vină în sprijinul convenţiilor interinstituţionale.

Alegerile directe aveau să aibă un impact pozitiv tridimensional. Primul se referă la atitudine, al doilea la schimbul structural al balanţei parlamente naţionale versus PE şi al treilea la strategia tradiţională a PE legată de competenţele decizionale: indirecte, prin paşi mici, şi direct, prin promovarea revizuirii tratatelor institutive ale comunităţilor.

Un semn de schimbare de atitudine din partea instituţiilor Comunităţilor Europene faţă de Parlamentul European în mod direct s-a reflectat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie (cazul Isoglucose, Curtea de Justiţie,1980). Curtea de Justiţie a anulat o decizie a Consiliului deoarece acesta a adoptat-o înainte ca Parlamentul să îşi dea avizul1. Curtea a susţinut că Consiliul a încălcat cerinţa procedurală privind procedura de consultare stabilită prin art. 43 alin. 2 al Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene. Semnificaţia procedurii de consultare din punctul de vedere al Curţii a fost că Parlamentul are dreptul de a juca un rol real în procesul legislativ al Comunităţii şi că o astfel de competenţă reprezintă un factor esenţial în echilibrul instituţional susţinut de tratat. Deşi limitată, ea reflectă la nivel de comunitate principiul democratic fundamental conform căruia popoarele ar trebui să ia parte la exercitarea puterii prin intermediului structurii reprezentative. Curtea a stabilit clar ca Parlamentul să aibă propria a sursă de legitimitate democratică. În cazul acesta, Consiliul nu ar mai putea să desconsidere opiniile membrilor Parlamentului fără a fi considerată a fi o violare a tratatului.

Parlamentul s-a dovedit eficient în securizarea acordurilor interinstituţionale, facilitând implementarea unor noi scheme de lucru şi a unor legături între instituţii2. În acest fel, acordul din 1988 privind situaţiile bugetare s-a concretizat ca urmare a implementării

Acordul Unic European, iar negocierile care au precedat tratatul de la Maastricht au dus în anii 1993-1994 la o serie de acorduri interinstituţionale menite să asigure o bună colaborare între cele trei instituţii ale Uniunii Europene. La rândul său, implementarea tratatului de la Amsterdam a adus în prim-plan acordul interinstituţional încheiat în 1999 pe probleme financiare şi acordul-cadru privind relaţiile dintre Parlamentul şi Comisia Europeană din iulie 2000.

13.3. Evoluţii şi extinderi de competenţe stabilite prin Tratatul de la Maastricht

Adoptarea Tatatului de la Maastricht a constituit un pas înainte pentru Parlamentul European. Tratatul asupra Uniunii Europene3 a mărit în mod semnificativ obiectivul potenţial al structurii legislativului european ales. Influenţa legislativă a Parlamentului a crescut şi s-a concretizat prin introducerea unei noi proceduri legislative, cunoscută şi ca procedura de codecizie. Deşi obiectivul său a fost mai limitat, şi activitatea sa mai complexă decât şi-a imaginat, totuşi inovaţiile Parlamentului au fost privite ca un remarcabil pas înainte. Pentru prima oară, acesta a fost un partener egal în procesul legislativ.

Drept consecinţă, legăturile neoficiale interinstituţionale s-au extins ca răspuns la procesul codecizional. Imediat după Tratatul de la Maastricht s-au extins dialogurile trilaterale între Consiliu, Comisie şi Parlament.

Atribuţii noi dobândite de parlament prin Tratatul de la Maastricht:

procedura de codecizie, pe baza procedurii de cooperare (instituită anterior prin Actul Unic European), cu două noi dispoziţii: se includea, în mod instituţional şi obligatoriu, un comitet de conciliere oficial în disputele dintre Parlament şi Consiliu şi, în al doilea rând, Parlamentul avea dreptul de a respinge prin vot, în condiţii procedurale bine determinate, propunerea Consiliului, generând neintrarea în vigoare a respectivei norme1;

extinderea procedurii de cooperare la toate domeniile în care Consiliul reglementa cu majoritate calificată2;

recunoaşterea competenţelor petiţionare şi de control ale Parlamentului3;

responsabilitatea Băncii Centrale de a întocmi un raport anual înaintat Parlamentului;

dreptul Parlamentului de a fi consultat în privinţa alegerii Preşedintelui Comisiei Europene;

privilegiul Parlamentului de a aduce alte instituţii în faţa Curţii de Justiţie în cazul în care îi sunt încălcate prerogativele şi competenţele.

13.4. Tratatul de la Amsterdam

Istoricul ne arată că PE nu a fost niciodată mulţumit de competenţele sale de-a lungul revizuirilor succesive asupra tratatului. S-a remarcat extinderea procedurii de codecizie în 23 de noi situaţii. 8 au făcut referinţe la noile prevederi, alte 15, la prevederi deja existente. După Amsterdam procedura de codecizie s-a aplicat la 38 de cazuri. Tratatul de la Amsterdam a eliminat virtual procedura de cooperare, cu excepţia problemelor Uniunii Economice şi Monetare4.

Rolul PE în procedura numirii membrilor Comisiei a fost consolidat şi i s-a confirmat dreptul de a aproba numirea preşedintelui Comisiei, întrucât votul asupra candidaturii la funcţia de preşedinte al Comisiei Europene a devenit unul obligatoriu. Exprimarea unui vot negativ din partea Parlamentului conduce la imposibilitatea exercitării mandatului de

O redistribuire interinstituţională a puterii a fost aparentă în relaţia dintre Comisie şi Parlament. Extinderea şi simplificarea codeciziei a decurs din abilitatea Comisiei de a controla textul propunerilor de-a lungul procesului legislativ. Alţi câţiva comentatori au susţinut că Amsterdam a marcat un pas înainte în evoluţia UE către un model federal1.

13.5. Conferinţa Interguvernamentală 2000 şi Tratatul de la Nisa

Semnarea tratatului de la Nisa la 26 februarie 2001 a reprezentat cea de a patra reformă a tratatului într-o perioadă de 13 ani. Lărgirea iminentă a UE – la 25 membri până în 2004 şi 27 până în 2007 – a dus la urgentarea examinării problemelor constituţionale rămase nerezolvate în urma Tratatului de la Amsterdam. Parlamentul European a identificat două imperative de pe agenda Conferinţei Interguvernamentale din 20002, democratizarea instituţiilor europene şi eficientizarea acesteia. Pe lângă aceste imperative, a mai indicat trei probleme specific instituţionale: scopul votării unanime în Consiliu, prin procedură codecizională, importanţa voturilor în Consiliu, şi structura Comisiei. Parlamentul a subliniat obiectivele sale din cadrul Conferinţei într-un raport al Comitetului de afaceri constituţional. Rezoluţia Parlamentului de la 13 aprilie 2000 a propus ca preşedintele Comisiei să fie ales de către membrii săi din rândul candidaţilor propuşi de Consiliu. Preşedintele Comisiei, în acord cu statele membre, îi va numi pe ceilalţi membri ai Comisiei respectând procedura de învestire. O astfel de implicare în procedurile de numire şi demitere ar fi marcat paşi importanţi către un model parlamentar de guvernare.

Rezoluţia a solicitat de asemenea, schiţarea statutului partidelor politice prin care să se specifice condiţiile privind recunoaşterea şi finanţarea partidelor politice europene. Opiniile PE au fost prezentate în cadrul Conferinţei Interguvernamentale de către Elmar Brok. Conform revizuirii art. 214, Preşedintele Comisiei urma a fi nominalizat de o

majoritate calificată a Consiliului să acţioneze la nivel de conducători de stat şi de guvern. Prin revizuirea art. 189 privind numărul total de membri, se mai adăuga un număr de 32 de mandate parlamentare. Se pune şi problema ca acest număr de 732 să fie depăşit în cazul unei extinderi a Uniunii Europene între 2004- 2007. Acest tratat a continuat extinderea sferei codeciziei şi a consolidat dreptul Parlamentului de a aduce în faţa Curţii de Justiţie celelalte instituţii comunitare.

Prin modificarea art. 7 din Tratatul Uniunii Europene, a fost introdus un sistem de avertizare timpurie, care poate fi activat în situaţia în care există riscul iminent al încălcării de către un stat a principiilor stabilite în art. 6 din respectivul tratat. În cadrul acestei proceduri, un rol important îl au Parlamentul European, Consiliul şi Curtea de Justiţie.

13.6. Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona, numit şi tratat reformator, a fost elaborat ca urmare a necesităţii de a răspunde problemelor unei aprofundări a integrării construcţiei europene şi a asigurării funcţionării instituţiilor ei în condiţiile unei lărgiri cu noi membri. Desigur, este o evoluţie firească a dinamicii europene, Tratatul conţinând elemente de noutate ce se regăsesc în textele tratatelor modificate: Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii.

Tratatul de la Lisabona urmăreşte să pună la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor europeni. Tocmai în vederea asigurării şi protejării drepturilor acestora, Tratatul enunţă încă din primele pagini considerentele pe care se bazează: demnitatea umană, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept - acestea sunt valorile fundamentale ale Uniunii Europene. Aceste valori sunt comune tuturor statelor membre şi orice ţară europeană care doreşte să adere la Uniune trebuie să le respecte.

Tratatul de la Lisabona modifică şi completează Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană, al cărei titlu îl şi modifică. Prin adoptarea acestui tratat instituţiile comunitare sunt redimensionate din punctul de vedere al competenţelor şi al modului de organizare şi funcţionare, se extinde procedura de codecizie la un număr de 73 de domenii, se reglementează politica externă a Uniunii, se accentuează competenţele în domeniul cooperării judiciare şi al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti şi, mai ales, se conferă personalitate juridică Uniunii Europene.

Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană, protocol anexat Tratatului de la Amsterdam, este reformulat, fiind alcătuit din două secţiuni: una cuprinde

informaţii pentru parlamentele naţionale şi alta reglementează cooperarea interparlamentară1.

Chiar dacă Uniunea a resimţit şocul referendumului irlandez din 12 iunie 2008, voinţa politică a statelor a învins teama şi reticenţa euroscepticilor2. Nici deficitul de democraţie, atât de clamat de cei care refuză să vadă viitorul comun al popoarelor Europei, nu a putut stopa adoptarea tratatului şi intrarea lui în vigoare la 1 decembrie 2009.

13.7. Parlamentarul european

În 1976 principiul alegerii reprezentanţilor în Adunare a fost limitat de reguli minimale:

1. votul este unic;

2. perioada de desfăşurare a alegerilor este aceeaşi în toate statele;

3. au drept de vot persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani.

Statele au dreptul de a stabili reguli specifice de vot, tipul de vot, cu condiţia respectării regulilor minimale şi a actelor Parlamentului European prin care sufragiul universal direct să se desfăşoare uniform în toate statele membre.

Orice persoană care este aleasă în cadrul scrutinului naţional pentru alegerea membrilor Parlamentului European devine membru al acestuia. Articolul 1(2) din Regulamentul Parlamentului European stabileşte care va fi denumirea membrilor acestuia, în funcţie de limba oficială a statului membru. Cetăţenii români, membri ai acestuia, poartă denumirea de „deputaţi în Parlamentul European”1.

Alegerile pentru Parlamentul European au suferit o evoluţie firească, de la desemnarea reprezentanţilor de către parlamentele statelor naţionale şi până la alegerea prin scrutin general, făcută după reguli uniforme, respectate la nivelul tuturor statelor membre2. Toate deciziile instituţiilor comunitare au fost adoptate ca urmare a analizării fiecărui tip de experienţă naţională în procesul de alegere a delegaţilor în Parlamentul European. Cele mai importante discuţii au vizat patru componente:

Reprezentarea proporţională, ca sistem electoral adoptat în toate statele membre, pentru a preîntâmpina dezechilibrarea artificială a raportului de forţe politice din interiorul Parlamentului;

Organizarea alegerilor în circumscripţii regionale sau o singură circumscripţie naţională;

Modul în care cetăţenii pot alege un parlamentar care să îi reprezinte, prin încurajarea votului preferenţial;

Stabilirea unui prag electoral minim, care să fie aplicat atât partidelor politice, cât şi candidaţilor independenţi3.

Procesul de uniformizare a alegerilor a fost finalizat ca urmare a negocierilor dintre Parlamentul European şi Consiliu, astfel încât, începând cu mandatul 2004-2009, alegerile urmau a se desfăşura pe baza reprezentării proporţionale, prin vot pe liste sau vot unic transferabil4. Ca urmare a acestei dispoziţii legale, unele state au decis organizarea unei singure circumscripţii la nivel naţional, în timp ce altele au stabilit organizarea alegerilor în circumscripţii regionale. Legislaţiile naţionale au stabilit şi posibilitatea instituirii unui prag electoral minim, sub care nu poate fi obţinut un mandat de parlamentar, cum, de altfel, au stabilit şi organizarea alegerilor pe bază de listă, cu ordine prestabilită de partidele participante la alegeri sau pe bază de listă cu vot preferenţial5.

La alegerile pentru Parlamentul European din 2009 (a şaptea legislatură a acestuia) statele au desfăşurat procedurile naţionale de desemnare prin alegeri a membrilor acestuia, conform datelor din tabelului următor:

4 Art. 1 din Decizia Consiliului din 25 iunie şi 23 septembrie 2002 de modificare a Actului privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin sufragiu universal direct, anexat la Decizia 76/787/CECO, CEE, Euratom (2002/772/CE, Euratom).

13.8. Organizare şi funcţionare internă

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele institutive şi în Regulamentul Parlamentului European, adoptat cu majoritate de voturi de către acesta.

Conform dispoziţiilor tratatelor, alegerea sediului Parlamentului European nu aparţine acestuia, ci guvernelor statelor membre. Acestea au ajuns la un acord în anul 1992, iar înţelegerea, întemeiată pe dispoziţiile articolului 216 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi pe articolul 189 din Tratatul EURATOM, a fost cuprinsă într-un Protocol privind stabilirea sediilor unor instituţii, organisme şi servicii ale Comu-nităţilor Europene, precum şi a sediului Europol, anexat Tratatului de la Amsterdam, care prevede că: „Parlamentul European îşi are sediul la Strasbourg, unde se vor desfăşura cele douăsprezece şedinţe plenare lunare, inclusiv cele pentru stabilirea bugetului. Plenarele suplimentare se vor întruni la Bruxelles. Secretariatul general şi departamentele sale rămân la Luxemburg”1.

Existenţa a trei sedii pentru Parlamentul European generează costuri financiare şi umane impresionante. Faptul că o instituţie trebuie să aibă trei sedii, dintre care două să găzduiască întruniri plenare, duce la o birocraţie care afectează bugetul Uniunii. Rivalităţile istorice, dorinţa de a păstra vechile reglementări, orgoliul şi interesul statelor membre pe teritoriul cărora se regăsesc sediile au făcut imposibil un acord pentru stabilirea unui sediu unic al Parlamentului European. Parlamentul are de suferit atât din punctul de vedere al eficienţei, cât şi din punctul de vedere al influenţei şi imaginii publice.

13.9. Organizarea internă a Parlamentului

13.9.1. Din punct de vedere al organizării interne, Parlamentul European cuprinde:

un Birou

Conferinţa preşedinţilor

Comisii permanente, temporare şi ad-hoc

Grupuri politice parlamentare.

13.9.2. Biroul. Preşedintele,2 14 vicepreşedinţi şi 6 chestori sunt aleşi de către Parlament prin scrutin secret, pentru o perioadă de 2 ani şi jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul căruia chestorii au un drept de vot consultativ, în chestiunile administrative şi financiare legate de membri şi de statutul acestora3. Nominalizările pentru funcţia de preşedinte se fac de grupurile politice parlamentare sau de un număr de minimum 40 de eurodeputaţi. Pentru alegerea preşedintelui este necesară obţinerea majorităţii absolute a voturilor exprimate (art. 14 din Regulamentul Parlamentului European). În cazul în care după trei tururi de scrutin nu se îndeplineşte această condiţie, în al patrulea tur de scrutin vor participa doar primii doi clasaţi.

a) Preşedintele4 Parlamentului European coordonează ansamblul activităţilor Parlamentului, prezidează sesiunile plenare, reuniunile Biroului şi ale Conferinţei preşedinţilor grupurilor parlamentare şi confirmă formal adoptarea bugetului. Totodată,


reprezintă Parlamentul European în relaţiile internaţionale şi în relaţia cu alte instituţii comunitare1. Întrucât mandatul preşedintelui este de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea de reînnoire, noi alegeri au loc la jumătatea mandatului.

Competenţele Preşedintelui Parlamentului European, conform art. 20 din Regulamentul Parlamentului European, sunt:

1. Preşedintele coordonează toate activităţile Parlamentului şi ale organelor acestuia în condiţiile prevăzute de regulament. Preşedintele este mandatat să prezideze lucrările Parlamentului şi să se asigure că acestea se desfăşoară conform regulamentului. Preşe-dintele poate schimba ordinea de vot a documentelor.

2. Îndatoririle Preşedintelui sunt să deschidă, să suspende şi să închidă şedinţele, să hotărască dacă amendamentele aduse, întrebările adresate Consiliului şi Comisiei sau rapoartele prezentate sunt conforme sau nu cu regulamentul. În timpul şedinţei, Preşedintele trebuie să menţină ordinea în sala de plen, să se asigure că regulamentul este respectat, să supună la vot subiectele incluse pe ordinea de zi şi să anunţe rezultatul votului, să informeze comisiile despre orice comunicare care face referire la activitatea acestora.

3. Preşedintele poate interveni într-o dezbatere numai pentru a rezuma discursul intervenientului sau pentru a face apel la restabilirea ordinii. Dacă vrea să participe la dezbatere, va trebui să părăsească prezidiul, unde nu va reveni înainte de încheierea dezbaterii.

4. Parlamentul va fi reprezentat în relaţiile internaţionale, la ceremonii şi în ce priveşte aspecte administrative, legale sau financiare de către preşedinte, care poate delega aceste sarcini2.

În practică, Preşedintele nu prezidează toate şedinţele, ci numai şedinţa inaugurală a sesiunilor plenare, reuniunile formale (în timpul cărora şefi de stat sau lideri politici se adresează Parlamentului reunit în plen) şi cele în care au loc dezbateri importante sau se supun la vot proiecte sensibile. În rest, vicepreşedinţii sunt delegaţi să prezideze reuniunile sau să asigure reprezentarea Parlamentului în vizitele în străinătate.

Rolul preşedintelui este mai vast decât indică în mod explicit Regulamentul, aşa cum a fost citat mai sus. Preşedintele semnează adoptarea bugetului Uniunii Europene şi este cosemnatar, împreună cu preşedintele Consiliului, la toate actele legislative adoptate în cadrul procedurii de codecizie3. Preşedintele Parlamentului prezidează Conferinţa Preşedinţilor, întâlnirile Biroului şi conduce delegaţia Parlamentului European în Comitetul de Conciliere, deşi această sarcină poate reveni deseori unuia dintre vicepreşedinţi.

b) Vicepreşedinţii, în număr de 14, sunt aleşi ulterior alegerii preşedintelui. Ierarhia acestora se stabileşte în funcţie de numărul de voturi primit. Competenţele lor sunt de:

a) a prezida şedinţele în locul preşedintelui;

b) a reprezenta instituţia în relaţiile internaţionale şi vizitele oficiale;

c) a lua parte la şedinţele biroului şi de a îndeplini atribuţiile conferite4.

2 Art.20 din Regulamentul Parlamentului European, 2010,

c) Chestorii se ocupă de afacerile administrative direct legate de deputaţii europeni. Ei pot prezenta propuneri pentru modificarea regulamentului adoptat de Birou. Chestorii se întâlnesc, de obicei, o dată pe lună. Parlamentul European alege chestorii după alegerea Preşedintelui şi a celor 14 vicepreşedinţi.

13.9.3. Conferinţa Preşedinţilor este alcătuită din preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare.

Conferinţa este responsabilă pentru direcţiile politice generale, atât în latura internă de activitate, cât şi în relaţiile internaţionale şi externe ale Parlamentului.

Funcţiile Conferinţei preşedinţilor1:

• Asumă obligaţiile atribuite de drept de Regulament;

• Statuează asupra organizării lucrărilor Parlamentului şi asupra problemelor aferente programării legislative;

• Este organul competent în problemele cu privire la relaţiile cu alte organe şi instituţii ale Uniunii Europene, precum şi cu parlamentele naţionale. Biroul desemnează doi vicepreşedinţi cu privire la relaţiile cu parlamentele naţionale, raportând regulat activităţile lor în acest domeniu Conferinţei preşedinţilor;

• Este organul competent în problemele cu privire la relaţiile cu statele terţe şi cu instituţiile şi organizaţiile din afara Uniunii;

• Elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare;

• Face propuneri Biroului cu privire la problemele administrative şi bugetare ale grupurilor politice.

13.9.4. Grupurile politice

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Regulamentul Parlamentului European, deputaţii se pot organiza în grupuri, pe baza afinităţilor politice. Constituirea unui grup politic se

realizează prin declaraţie, care se înaintează preşedintelui Parlamentului. Această declaraţie trebuie, în condiţiile stipulate prin regulament, să cuprindă numele grupului, numărul membrilor şi preşedintele grupului. Din punct de vedere istoric, acestea au fost prevăzute încă din 1953, iar primele grupuri politice au fost cel al socialiştilor, al creştin-democraţilor şi al liberalilor2.

Deputaţii din Parlamentul European se constituie în grupuri pe baza afinităţilor politice, şi nu în funcţie de naţionalitate. Prima condiţie pentru constituirea unui grup politic este ca acesta să fie format din deputaţii aleşi în cel puţin o cincime din statele membre, numărul minim de deputaţi necesar pentru un grup politic fiind de 20. Aceştia nu pot face parte din mai multe grupuri politice. Cei 785 de europarlamentari sunt repartizaţi în 7 grupuri politice care reprezintă ansamblul mişcărilor ideologice. Deputaţii care nu aparţin niciunuia dintre aceste grupuri se numesc „deputaţi neafiliaţi”. Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea unui preşedinte (sau a doi preşedinţi, în cazul anumitor grupuri), a unui birou şi a unui secretariat. De asemenea, grupurile îşi recrutează propriul personal, iar deputaţii au asistenţi parlamentari.

Numai în cadrul acestor grupuri politice se constituie subgrupuri naţionale. Principiul dominant este acela potrivit căruia ideologia transcende naţionalitatea. El este concordant cu principiul care afirmă că în cadrul UE sunt încurajate toate formele de concurenţă, cu excepţia concurenţei naţionale. De aceea, în PE nu există şi nu poate exista un „grup al europarlamentarilor români”, dar există, în cadrul principalelor grupuri politice, o delegaţie europarlamentară română.

Grupurile politice sunt cele care decid care sunt chestiunile ce vor fi dezbătute în plen. Acestea pot, de asemenea, introduce amendamente la rapoartele care sunt votate. Cu ocazia săptămânilor de grup care, în general, preced perioadele de sesiune, fiecare grup politic coordonează şi formulează poziţii pe care le va susţine ulterior în faţa Parlamentului, cu privire la fiecare dintre subiectele aflate pe ordinea de zi. Deciziile în cadrul grupului se iau în urma unor dezbateri şi niciun membru nu poate fi obligat să voteze altfel decât doreşte.

În Parlamentul European nu există majoritate şi opoziţie. De aceea, pentru promovarea unor acte normative sau poziţii politice conforme ideologiei grupurilor politice se procedează la negocieri permanente menite a conduce la constituirea unor majorităţi ad-hoc. Asemenea negocieri se poartă de şi între grupurile politice, pornindu-se de la poziţiile stabilite în cadrul fiecăruia. Ele conduc inevitabil la formule de compromis.

Coordonarea în cadrul grupului politic este impusă de nevoia asigurării coerenţei în acţiunea sa politică şi a utilizării maxime a forţei sale de vot. În acest sens, înaintea

sesiunilor (mini)plenare toţi membrii fiecărei familii politice se reunesc pentru a stabili linia politică în cadrul dezbaterilor plenare şi la vot. În cazul unor teme mai delicate sau mai controversate, discuţiile în plenul grupului sunt precedate de întâlnirea Biroului acestuia cu şefii delegaţiilor naţionale.

Grupurile politice au un rol important în organizarea şi în procesul decizional al Parlamentului European, desemnând membrii unităţilor funcţionale (Comisii, Delegaţii interparlamentare, Grupuri de lucru etc.) şi stabilind componenţa diferitelor structuri ale Parlamentului, asigurând o reprezentare echilibrată sub aspect politic, ideologic, naţional, de gen etc. la nivelul acestora. De asemenea, grupurile pot depune amendamente şi rezoluţii spre examinare în şedinţa plenară şi pot solicita, prin intermediul preşedinţilor lor, suspendarea sau ridicarea unei şedinţe sau votul prin apel nominal. Ele îşi stabilesc reprezentanţii în negocieri şi dezbateri.

În urma alegerilor pentru mandatul 2009-2014, compoziţia politică, pe grupuri politice parlamentare, raportate la mandatele cuvenite fiecărei ţări este reliefată în următorul

13.9.5. Parlamentul, în vederea organizării şi desfăşurării activităţii sale, înfiinţează comisii permanente1.

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, parlamentarii se specializează pe anumite domenii. Aceştia sunt delegaţi de grupurile de care aparţin, în cele 20 de comisii permanente şi cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru anumite domenii de specialitate şi care sunt reprezentative pentru tendinţele politice ale Parlamentului. O comisie permanentă este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi europeni şi are un birou şi un secretariat. Fiecare comisie îşi alege un preşedinte şi patru vicepreşedinţi pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles şi, în concordanţă cu politica de transparenţă susţinută de Parlament, dezbaterile acestora sunt publice.

Pe lângă aceste comisii, Parlamentul mai poate înfiinţa şi comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum şi comisii de anchetă care investighează cazurile de încălcare sau de aplicare defectuoasă a dreptului comunitar. Comisiile parlamentare unite întreţin relaţiile cu parlamentele statelor cu care Uniunea Europeană are acorduri de asociere. De asemenea, delegaţiile interparlamentare fac acelaşi lucru pentru parlamentele multor altor ţări şi pentru organizaţiile internaţionale.

Activitatea deputaţilor în cadrul comisiilor parlamentare constă în elaborarea, modificarea şi adoptarea de propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. În plus, aceştia examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte

care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare. Aceştia emit, de asemenea, avize pentru alte comisii.

De asemenea, Parlamentul poate înfiinţa comisii temporare, pentru o perioadă de 12 luni, cu posibilitatea prelungirii existenţei lor printr-o decizie a Parlamentului.

Atribuţiile, competenţa şi mandatul acestor comisii temporare vor fi stabilite la data deciziei de constituire, Parlamentul neavând posibilitatea să decidă ulterior restrângerea ori extinderea atribuţiilor acestora.

Cu titlu de exemplu, pot fi enumerate câteva comisii temporare care au fost constituite în următoarele domenii: Refacerea economică europeană (1983), Reuşita Actului Unic european (1987), Ocuparea forţei de muncă (1994-1995), Genetica umană (2001) etc.

În prezent, în cadrul Parlamentului funcţionează 2 comisii speciale, respectiv Criza financiară, economică şi socială - CRIS şi Comisia privind provocările politice - SURE.

13.10. Funcţionarea Parlamentului European2

O legislatură se întinde pe o perioadă de 5 ani. Parlamentul se reuneşte într-o sesiune anuală de plin drept în a doua zi de marţi din luna martie (cu excepţia lunii august) şi organizează, uneori, şi sesiuni suplimentare mai scurte.

Membrii Parlamentului European se întâlnesc în şedinţă plenară, timp de o săptămână pe lună, la Strasbourg. Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la Bruxelles, pentru a uşura contactul cu Comisia şi Consiliul European. Cea de a treia săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru şedinţa plenară de la Strasbourg. Parlamentul mai are şi întâlniri plenare suplimentare la Bruxelles.

Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepţie, în sesiuni extraordinare, la cererea majorităţii membrilor săi sau la solicitarea Consiliului ori a Comisiei şi din iniţiativa unei treimi din membrii săi.

Dezbaterile Parlamentului sunt publice. Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi ţine dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se publică in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar General, numit de Birou, care îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate în toate consecinţele.

13.11. Atribuţiile Parlamentului European

I. Consideraţii introductive

Parlamentul European are trei funcţii esenţiale1:

1. alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuţii legislative, adică adoptă legislaţia Uniunii (regulamente, directive, decizii). Participarea sa la procesul legislativ contribuie la garantarea legitimităţii democratice a textelor adoptate;

2. împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. În ultimă instanţă, adoptă bugetul în întregime;

3. exercită un control democratic asupra Comisiei. Aprobă desemnarea membrilor Comisiei şi are dreptul de a cenzura Comisia. De asemenea, exercită un control politic asupra ansamblului instituţiilor.

Potrivit art. 35 din Regulamentul Parlamentului European, programarea legislativă a Uniunii Europene se face prin consensul Parlamentului, Comisiei şi Consiliului. În acelaşi timp, Parlamentul şi Consiliul cooperează la elaborarea programului legislativ şi de lucru al Comisiei Europene.

În procesul de evoluţie a sistemului comunitar, Parlamentul European dobândeşte competenţă legislativă şi bugetară, fiindu-i sporite atribuţiile în materie codecizională.

II. Atribuţiile legislative ale Parlamentului European

Parlamentul European deţine competenţe normative, atribuţii care se înfăptuiesc cu respectarea anumitor reguli.

În primul rând, Parlamentul nu are drept de iniţiativă directă, însă poate solicita Comisiei introducerea unui proiect de act normativ în faţa Consiliului, această prerogativă fiindu-i recunoscută Parlamentului prin Tratatul de la Maastricht. Comisia nu este obligată să se conformeze iniţiativei Parlamentului, în practică fiind foarte rare cazurile în care Comisia a dat curs solicitării Parlamentului, adoptându-se astfel un act normativ2.


Potrivit art. 223 alin. 1 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, Parlamentul participă la procesul de adoptare a actelor comunitare prin exercitarea atribuţiilor sale în cadrul procedurilor prevăzute de art. 251 şi art. 252 şi prin emiterea de avize conforme şi formularea de avize consultative1. Parlamentul acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate internaţionale cu state terţe şi organizaţii

internaţionale; acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte normative de către Consiliu, actul normativ fiind nul în cazul nerespectării acestei formalităţi, adoptă bugetul împreună cu Consiliul UE şi în mod exclusiv adoptă componenta bugetară ce priveşte cheltuielile neobligatorii.

Observăm, astfel, că Parlamentul European nu deţine atributele legislative ale instituţiilor omoloage la nivel naţional. Potrivit art. 252 (2) din Tratatul CE, monopolul iniţiativei legislative aparţine Comisiei. Propunerea Comisiei este adoptată de Colegiul Comisarilor şi este publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Propunerea este transmisă în acelaşi timp Parlamentului European şi Consiliului.

În examinarea unei propuneri legislative, Parlamentul are obligaţia de a verifica respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În conformitate cu dispoziţiile Tratatului de la Lisabona şi ale Protocolului nr. 6, Regulamentul Parlamentului precizează în art. 38 a că, în situaţia în care un parlament naţional transmite preşedintelui Parlamentului un aviz motivat, întemeiat pe articolul 3 din Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană şi pe articolul 6 din Protocolul privind aplicarea principiilor proporţionalităţii şi subsidiarităţii, avizul se comunică comisiei parlamentare de specialitate pentru a formula un punct de vedere. Conform aceloraşi dispoziţii, această comisie nu va putea să îşi acorde votul final înainte de a expira termenul de opt săptămâni în interiorul căruia statele îşi pot formula avizele motivate.

În conformitate cu art. 55 din Regulamentul Parlamentului European, Parlamentul examinează propunerea legislativă pe baza raportului elaborat de comisia competentă şi votează mai întâi amendamentele la propunerea care serveşte drept bază pentru raportul comisiei competente, apoi propunerea, eventual modificată, apoi amendamentele la proiectul de rezoluţie legislativă şi, în final, întregul proiect de rezoluţie legislativă care conţine numai o declaraţie prin care se indică dacă Parlamentul aprobă propunerea Comisiei, o respinge sau propune amendamente, precum şi cereri de deschidere a unei proceduri. Preşedintele transmite Consiliului şi Comisiei, sub formă de aviz al Parlamentului, textul propunerii în versiunea adoptată de Parlament, însoţit de rezoluţia aferentă2.

Competenţa codecizională a Parlamentului reiese din art. 251 (5) din Tratatul CE care prevede posibilitatea adoptării în comun, de către Parlament şi Consiliu, a actelor legislative3. Parlamentul European (cu o majoritate a voturilor exprimate, nu poate fi înaintat niciun amendament) şi Consiliul (cu majoritate calificată, cu unele excepţii) trebuie să adopte actul legislativ în şase, maximum opt săptămâni, în conformitate cu textul comun.

Parlamentul European beneficiază de atribuţii decizionale în materie legislativă numai în cazuri determinate care privesc organizarea internă şi funcţionarea proprie, aprobarea amendamentelor înaintate după obţinerea avizului Curţii de Justiţie în cazul


revizuirii Tratatului CECO şi elaborarea de propuneri în ceea ce priveşte alegerile prin vot universal şi direct potrivit unei proceduri uniforme1.

III. Atribuţia de control politic şi de avocat al poporului

Parlamentul poate, conform art. 193 (1) CE, să constituie o comisie temporară de anchetă cu scopul de a cerceta afirmaţiile de infracţiune sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar. De asemenea, atribuţiile de control conferă Parlamentului dreptul de a introduce moţiunea de cenzură împotriva Comisiei, după cum are posibilitatea de a sesiza Curtea de Justiţie în cazul în care consideră că anumite organe comunitare ori state membre au încălcat dreptul comunitar2.

Membrii Parlamentului au dreptul de a adresa întrebări Comisiei, Consiliului şi Băncii Centrale Europene.

De asemenea, Parlamentul European are dreptul de a primi petiţii3 de la cetăţenii Uniunii, dreptul de petiţionare fiind recunoscut de art. 194 şi 195 CE, potrivit cărora cetăţenii Uniunii Europene îşi pot exercita dreptul la petiţie şi pot depune la Preşedintele Parlamentului European plângerile lor cu privire la probleme care se află în jurisdicţia Uniunii Europene. Potrivit art. 191 (1) din Regulamentul Parlamentului European, „orice cetăţean al Uniunii Europene, precum şi orice persoană fizică sau juridică având reşedinţa sau sediul social într-un stat membru au dreptul de a înainta, cu titlu individual sau în asociere cu alţi cetăţeni sau persoane, o petiţie Parlamentului European, privind un subiect care face parte din domeniile de activitate ale Uniunii Europene şi care îl sau o priveşte în mod direct.”

O importantă formă a controlului politic o reprezintă supravegherea activităţii Comisiei, exercitată de către Parlament. Astfel, Parlamentul dezbate programul de acţiune prezentat de Comisie după intrarea în funcţie, având posibilitatea de a recurge la adoptarea unei moţiuni de învestitură. Potrivit art. 201, CE poate iniţia o moţiune de cenzură având drept consecinţă revocarea Comisiei şi, nu în ultimul rând, are posibilitatea conform art. 140 CEE să formuleze interpelări la adresa membrilor Comisiei.

Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei se poate depune de către o zecime dintre membrii Parlamentului, aceasta trebuind să fie motivată. Moţiunea se transmite Comisiei, care are

obligaţia să o dezbată în termen de cel puţin 24 de ore de la anunţarea membrilor Parlamentului. Votul se va desfăşura în termen de cel puţin 48 ore de la începerea dezbaterilor, dezbaterile şi votul având loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune ce urmează depunerii moţiunii. Adoptarea acesteia se face cu o majoritate de 2/3 din totalul voturilor exprimate, respectiv majoritatea membrilor Parlamentului4.

Prin Tratatul de la Maastricht au fost extinse atribuţiile de control ale Parlamentului European prin dreptul de a numi un mediator. Astfel, conform art. 194 (1) din Regulamentul Parlamentului European, „la începutul fiecărei legislaturi, imediat după alegerea sa, sau în cazurile prevăzute la alineatul (8), Preşedintele lansează un apel de


prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului şi stabileşte termenul de prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.”

Principala atribuţie a mediatorului este aceea de a primi plângerile cetăţenilor Uniunii Europene privind cazurile de rea administrare în acţiunea instituţiilor sau a organelor comunitare şi de a face anchete în cazurile pe care le consideră justificate, fie din oficiu, fie la sesizarea unui membru al Parlamentului European.

Potrivit art. 195 (2), (3) „ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare defectuoasă pe care le descoperă, în conformitate cu articolul 3 alineatele (6) şi (7) din decizia menţionată anterior, iar comisia competentă poate întocmi un raport în legătură cu acestea. La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, Ombudsmanul prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele anchetelor întreprinse, în conformitate cu articolul 3 alineatul (8) din decizia menţionată anterior. Comisia competentă întocmeşte un raport care se prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii. Ombudsmanul poate, de asemenea, să furnizeze informaţii comisiei competente, la cererea acesteia, sau să fie audiat de către aceasta, din proprie iniţiativă.”

Mediatorul îşi exercită atribuţiile potrivit principiului independenţei şi la sfârşitul fiecărui an prezintă Parlamentului un raport cu rezultatele anchetelor desfăşurate.

IV. Atribuţia bugetară a Parlamentului European

Iniţial, conform art. 203 CEE, Parlamentul European nu avea decât o competenţă consultativă în materie bugetară. Ulterior, prin înlocuirea contribuţiilor financiare ale statelor membre cu resurse proprii ale Comunităţilor Europene, Parlamentul a impus o sporire a competenţei bugetare, devenind codeţinătoarea atribuţiilor în materie bugetară1.

Astfel, potrivit art. 206.4 CEE, Parlamentul are competenţa de a descărca Comisia asupra executării bugetului. De asemenea, Parlamentul, prin comisia sa de control bugetar, are deplină competenţă asupra controlului executării bugetului.

Potrivit art. 72 (1) şi (2) din Regulamentul PE, „Parlamentul procedează la controlul execuţiei bugetare în curs. El încredinţează această sarcină comisiilor competente pentru buget şi control bugetar, precum şi altor comisii interesate. Parlamentul examinează în fiecare an, înainte de prima lectură a proiectului de buget referitor la exerciţiul următor, problemele privind execuţia bugetară în curs, dacă este necesar, pe baza unei propuneri de rezoluţie prezentate de comisia competentă.”

Parlamentul a obţinut dreptul de a creşte sau de a micşora cheltuielile Uniunii, în anumite limite, fără aprobare din partea Consiliului. De asemenea, PE a obţinut posibilitatea de a redistribui cheltuielile fără a fi necesar să crească sau să scadă sumele alocate altor sectoare bugetare. Parlamentului i s-a acordat dreptul să respingă întregul buget anual sau oricare alt buget suplimentar, având totodată dreptul exclusiv de a acorda descărcare de gestiune Uniunii în ceea ce priveşte angajarea, ordonanţare şi plata cheltuielilor din buget2.

În anul 1999 a fost semnat un acord care a codificat o serie de norme şi proceduri într-un singur document. Aceste norme vizau clasificarea cheltuielilor, cooperarea


interinstituţională, necesitatea unui temei juridic, cheltuielile privind Politica Externă şi de Securitate Comună.

Toate aceste modificări au avut ca scop transformarea procedurii bugetare. Rolul Parlamentului a evoluat, acest lucru întărind nivelul codeciziei cu Consiliul, cele două instituţii europene căutând neîncetat rezultate agreate de ambele părţi. Efectul perspectivei financiare şi al modificării normelor şi procedurilor a fost acela al consolidării desfăşurării activităţii financiare, dar şi caracterul predictibil al procedurii bugetare1.

V. Atribuţii consultative şi de relaţii externe

Funcţia de consultare a Parlamentului nu este expres prevăzută în Tratate, precum celelalte funcţii, ea reieşind din diverse dispoziţii specifice ale normelor comunitare. Astfel, în numeroase situaţii, Consiliul are obligaţia de a consulta Parlamentul, acesta urmând a da un aviz conform sau doar consultativ2.

Articolul 81 din Regulamentul Parlamentului European prevede procedura avizului conform, potrivit căreia „În cazul în care este invitat să îşi dea avizul conform cu privire la un act propus, Parlamentul îşi adoptă decizia pe baza unei recomandări a comisiei competente pentru adoptarea sau respingerea actului respectiv. Parlamentul se pronunţă ulterior printr-un singur vot cu privire la actul care, în temeiul Tratatelor CE sau UE, necesită avizul său conform, fără posibilitatea depunerii vreunui amendament. Majoritatea necesară pentru adoptarea avizului conform este cea prevăzută de articolul corespunzător din Tratatul CE sau din Tratatul UE care constituie temeiul juridic al actului propus. Pentru tratatele de aderare, acordurile internaţionale şi constatarea unei încălcări grave şi persistente a principiilor comune de către un stat membru, se aplică articolele 74 c, 74 e şi, respectiv, 90. Pentru procedura de cooperare consolidată într-un domeniu care se află sub incidenţa procedurii prevăzute la articolul 251 din Tratatul CE, se aplică articolul 74 g din regulament. În cazul în care, pentru o propunere legislativă, este necesar avizul conform al Parlamentului, comisia competentă poate decide, în vederea ajungerii la un rezultat pozitiv în urma procedurii, să prezinte Parlamentului un raport interimar privind propunerea Comisiei, care conţine o propunere de rezoluţie cuprinzând recomandările privind modificarea sau punerea în aplicare a propunerii respective. Pe baza rezultatelor obţinute în urma examinării împreună cu Consiliul, comisia competentă elaborează o recomandare finală privind avizul conform al Parlamentului.”

Scopul acestei proceduri este acela al obţinerii sprijinului parlamentar în cazul unui act normativ care nu mai poate fi modificat.

Procedura avizării este folosită, printre alte domenii, şi în:

- încheierea unor tratate internaţionale;

- aderarea de noi state;

- fondul de coeziune;

- aderarea la convenţiile internaţionale cu implicaţii bugetare importante;

- regulile electorale uniforme pentru alegerea membrilor Parlamentului European etc.


În ceea ce priveşte competenţa în materia relaţiilor externe, este prevăzută obligativitatea informării Parlamentului asupra acordurilor internaţionale şi, astfel, Parlamentul procedează la dezbateri plenare înainte de începerea negocierilor. De asemenea, înainte de

semnarea acordurilor, un reprezentant al Consiliului expune în faţa Parlamentului rezultatele negocierilor1.

Articolul 93 din Regulamentul Parlamentului European, prevăzând procedura de numire a Înaltului Reprezentant pentru politica externă şi securitate comună, dispune „Înainte de numirea Înaltului Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună, Preşedintele îl invită pe Preşedintele în exerciţiu al Consiliului să facă o declaraţie în faţa Parlamentului în conformitate cu articolul 21 din Tratatul UE. De asemenea, Preşedintele îl invită pe Preşedintele Comisiei să facă o declaraţie cu aceeaşi ocazie. La numirea noului Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună, în conformitate cu articolul 207 alineatul (2) din Tratatul CE şi înainte ca acesta să-şi preia oficial funcţiile, Preşedintele îl invită pe Înaltul Reprezentant să facă o declaraţie în faţa comisiei competente şi să răspundă la întrebările acesteia. După declaraţia şi răspunsurile prevăzute la alineatele (1) şi (2) şi la iniţiativa comisiei competente sau în conformitate cu articolul 114, Parlamentul poate face o recomandare”.

Obligaţia de consultare şi de informare a Parlamentului European în cadrul politicii externe şi de securitate comună este prevăzută de art. 89 din Regulamentul Parlamentului European, potrivit căruia „În cazul în care Parlamentul este consultat în conformitate cu articolul 36 din Tratatul UE, chestiunea este trimisă comisiei competente, care poate prezenta recomandări în conformitate cu articolul 97 din prezentul regulament. Comisiile în cauză fac tot posibilul pentru ca Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună, Consiliul şi Comisia să le furnizeze periodic şi în timp util informaţii cu privire la evoluţia şi punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comună a Uniunii, cu privire la costul prevăzut, de fiecare dată când se adoptă, în domeniul acestei politici, o decizie cu implicaţii financiare, precum şi cu privire la toate celelalte aspecte financiare privind derularea acţiunilor din domeniul acestei politici. În mod excepţional, la cererea Comisiei, a Consiliului sau a Înaltului Reprezentant, o comisie poate organiza dezbateri cu uşile închise. Anual, are loc o dezbatere cu privire la documentul consultativ adoptat de Consiliu, în care sunt prezentate principalele aspecte şi orientările fundamentale ale politicii externe şi de securitate comună, inclusiv implicaţiile financiare ale acestora pentru bugetul Uniunii. Consiliul şi/sau Înaltul Reprezentant, precum şi Comisia sunt invitaţi la fiecare dezbatere în plen privind aspectele de politică externă, de securitate şi de apărare.”

VI. Alte competenţe. În afara competenţelor amintite anterior, Parlamentul are competenţa de a dezbate rapoartele şi dările de seamă ale altor instituţii în mod public, respectiv dezbate raportul anual al Comisiei privind execuţia bugetului, raportul BCE privind

politica monetară, raportul Curţii de Conturi, raportul Ombudsmanului, raportul Consiliului UE despre situaţia drepturilor omului şi politica externă, precum şi darea de


seamă a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, prin examinarea acestora Parlamentul exercitându-şi de fapt atribuţii de control indirecte.

Cumulul mandatului european cu cel naţional este admis de legislaţia comunitară, dar poate face obiectul unei incompatibilităţi stabilite prin dreptul naţional.

Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu:

a) calitatea de membru al guvernului unui stat;

b) membru al Comisiei Europene;

c) membru al Curţii de Justiţie sau grefier al acesteia;

d) membru al Curţii de Conturi;

e) membru al Comitetului de direcţie C.A. al BEI;

f) angajat al instituţiilor comunitare.

Membrul Parlamentului European beneficiază de imunitate pe toata durata sesiunilor Adunării.

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

20.1. Aspecte generale

Construcţia europeană nu poate fi concepută în afara proceselor economice şi politice internaţionale. Tot astfel, existenţa şi întinderea libertăţilor de circulaţie în spaţiul european nu pot fi concepute în afara acordurilor internaţionale. Principiile generale de acţiune sunt aceleaşi: înlăturarea taxelor vamale, nediscriminarea, eliminarea subvenţiilor acordate de stat.

În vederea realizării unei politici interne eficiente, UE a stabilit norme de organizare şi funcţionare a unei pieţe interne.

Uniunea Europeană a adoptat măsurile pentru instituirea şi asigurarea funcţionării pieţei interne unice, în conformitate cu tratatele europene. Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor sunt garantate (art. 26 alin. 2 din TFUE). Piaţa unică funcţionează, astfel, după aceleaşi reguli ca şi piaţa naţională.

Statele membre au obligaţia ca atunci când, din motive care aduc atingere ordinii publice interne, iau decizii care nu sunt conforme cu libertăţile de circulaţie să se consulte în vederea adoptării în comun a dispoziţiilor şi măsurilor ce se impun ca organizarea şi funcţionarea pieţei comune să nu fie afectate.

20.2. Libera circulaţie a mărfurilor

Frontierele externe ale Uniunii Europene s-au modificat odată cu progresul construcţiei europene, dar şi cu extinderea Uniunii cu noi state membre, ajungându-se în prezent la o Europă cu 27 de state şi cu aderarea Croaţiei. Uniunea vamală devine astfel un mecanism unic şi vital în buna funcţionare a Uniunii, a pieţei unice, iar 27 de administraţii vamale aparţinând tot atâtor state trebuie să funcţioneze uniform, să acţioneze ca şi când ar fi una, dincolo de interesele iminente şi actuale ale fiecărui stat.

Art. 28 din TFUE stipulează că: „(1)Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţări terţe.

(2) Dispoziţiile articolului 30 şi cele ale capitolului 3 din prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum şi produselor care provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre.” Această prevedere a tratatelor a fost interpretată de Curtea de Justiţie ca fiind importantă prin efectele sale, şi nu prin scopul său, indiferent de natura obligaţiei fiscale. Fiind vorba de o interdicţie absolută, statele nu pot invoca motive care ţin de disciplina fiscală internă şi nu pot vorbi de existenţa unui scop de protejare a intereselor statelor membre1.

20.3. Teritoriul vamal

Teritoriul vamal al Uniunii Europene a avut o evoluţie conceptuală, de la spaţiul economic comun, dar cu posibilitatea ca statele să-şi exercite anumite drepturi şi privilegii, până la stadiul actual, acela de spaţiu comun şi piaţă unică.

Tratatele Uniunii consacră un spaţiu amplu pentru definirea uniunii vamale, generând astfel o legislaţie vamală uniformă care generează şi reglementarea conexă a tarifelor vamale comune.

UE cuprinde o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care implică interzicerea în relaţiile dintre statele membre a taxelor vamale la import şi la export şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe. Consecinţa eliminării taxelor vamale în interiorul Uniunii este că odată ce produsul este pus în circuitul comercial, dacă este produs într-unul din statele membre, sau odată ce intră pe teritoriul uniunii, dacă este un produs din afara spaţiului vamal comun, acesta circulă în mod liber, fără niciun fel de taxă sau restricţie/barieră comercială.

Acest tarif vamal comun este stabilit printr-un regulament adoptat în 1987. Acest regulament are două elemente principale: primul aspect vizează cele aproape 3000 de taxe cuprinse în planul tarifar uniformizat, iar al doilea aspect vizează existenţa unui catalog în care produsele vamale corespund unor anumite poziţii tarifare.

Tariful vamal comun nu se aplică de o instituţie sau autoritate de reglementare unională, fiecare stat membru având obligaţia de a aplica întocmai prevederile tarifului vamal comun prin instituţiile naţionale ce au competenţă în materie.

Valoarea tarifară este valoarea declarată în vamă ca valoare de tranzacţie.

Produsele care provin din ţări terţe sunt considerate ca fiind în liberă circulaţie într-un stat membru, în cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute, în statul respectiv, taxele vamale şi dacă nu s-a beneficiat de două restituiri, totală sau parţială, a taxelor şi împrumuturilor vamale (art. 29 TFUE).

Pentru a evita practica „uzinelor-căpuşă” din interiorul Uniunii Europene şi pentru a preîntâmpina deplasarea artificială de producţie între state, codul vamal comunitar dispune: „o marfă este originară din ţara în care a avut loc ultima transformare sau prelucrare substanţială, justificată din punct de vedere economic, efectuată de o întreprindere echipată în acest scop şi contribuind la fabricarea unui produs nou, ori reprezentând un stadiu de fabricaţie important.”

Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică şi taxelor vamale cu caracter echivalent.

Pentru aplicarea acestor prevederi (art. 32 TFUE), prin actele juridice unionale se stabileşte că instituţiile Uniunii, în special Comisia, au în vedere:

a) necesitatea promovării schimburilor comerciale între statele membre ale ţării terţe;

b) evoluţia condiţiilor concurenţei în cadrul Uniunii, dacă această evoluţie are ca efect creşterea competitivităţii întreprinderilor;

c) necesitatea aprovizionării cu materii prime şi produse semifabricate;

d) necesitatea de a evita perturbări grave ale economiilor statelor membre şi de a asigura o dezvoltare raţională a producţiei şi consumului pe piaţa internă.

Liberalizarea schimburilor comerciale are consecinţe şi asupra importurilor, dar şi exporturilor. În privinţa exporturilor, statele membre se informează reciproc, dar se produc şi operaţiuni de eliminare a subvenţiilor care ar putea denatura caracterul competitiv al concurenţei.

În privinţa importurilor, principiul este acela al interdicţiei restricţiilor cantitative.

Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import şi export, precum şi măsurile echivalente. Aceste interdicţii nu se referă la interzicerea sau restricţiile la import, export sau tranzit justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de protecţie a sănătăţii persoanelor, animalelor sau protecţie a mediului, precum şi de protejare a bunurilor aflate în patrimoniul cultural, artistic, istoric sau arheologic, precum şi situri care ţin de protecţia proprietăţii intelectuale sau comerciale. Aceste interdicţii sau restricţii nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie simulată între statele membre.

Statele membre au obligaţia de a adapta monopolurile naţionale cu caracter comercial, încât să asigure excluderea oricărei discriminări între cetăţenii statelor membre cu privire la aprovizionare şi desfacere. Această prevedere se aplică oricărei instituţii prin intermediul căreia un stat membru controlează, conduce sau influenţează, direct sau indirect, importurile sau exporturile dintre statele membre.

20.4. Protecţia comercială

Protecţia comercială poate fi aplicată de unul sau mai multe state membre prin:

a) aplicarea clauzei de salvgardare naţională;

b) măsuri de protecţie comună împotriva practicilor şi politicilor neconcurenţiale provenite de la state terţe;

c) lupta împotriva dumpingului extern;

d) lupta împotriva dumpingului intracomunitar;

e) lupta împotriva practicilor ilicite sau neloiale;

f) măsuri împotriva importului de mărfuri contrafăcute;

g) măsuri de retorsiune comunitară.

20.5. Noţiunea de taxă cu efect echivalent

Tratatele nu au definit explicit această formulare, însă jurisprudenţa instituţiilor judecătoreşti unionale a definit aceste taxe ca fiind acelea care, independent de denumirea sau modul de aplicare, se adresează produselor destinate importului sau exportului şi care influenţează preţul acestora.

Încălcarea normelor europene, se caracterizează prin impunerea oricărei taxe, indiferent cât de mică, la trecerea fizică a frontierei.

Determinarea măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative:

a) o măsură luată de o autoritate a unui stat sau de o instituţie a Uniunii;

b) o măsură care poate fi bănuită că reprezintă un obstacol în libera exprimare a comerţului între statele membre;

c) discriminările deghizate.

Sunt interzise:

a) obstacolele la import - export;

b) obstacolele tehnice;

c) îngreunarea circulaţiei mărfurilor.

O restricţie sau un obstacol nu este ilicit prin concepţie. Dacă se concluzionează că acestea sunt necesare, sau justificate de un interes general, acestea pot fi permise. Pentru o astfel de posibilitate, este necesar ca această măsură să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:

- domeniul respectiv să nu fie armonizat la unul al Uniunii;

- măsura trebuie să apere un interes general;

- măsura nu trebuie să fie discriminatorie;

- trebuie să fie imperativ necesară;

- trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit.

20.6. Nediscriminarea fiscală (art. 110 TFUE)

Vizează impunerile interne care afectează produsele altor state membre, altfel decât produsele naţionale. Deşi ar părea că această nediscriminare îşi are ca obiect domeniul fiscal, prevederea are un raport direct şi nemijlocit şi obiectivul general al liberei circulaţii a mărfurilor. Nediscriminarea fiscală nu priveşte impozitarea directă a bunurilor şi serviciilor. Scopul acestui articol este tocmai de a împiedica orice tentativă a statelor de a face inaplicabile prevederile art. 28-30 TFUE, care reglementează libera circulaţie a mărfurilor pe teritoriul Uniunii. Sancţionarea de către CJUE a faptelor statelor are în vedere atât discriminarea directă, cât şi discriminarea indirectă a circulaţiei bunurilor pe teritoriul Uniunii. Atunci când un stat membru a impus sau a perceput o taxă care este în contradicţie cu dreptul Uniunii, acesta are obligaţia de a restitui valoarea respectivă persoanelor astfel prejudiciate.

Existenţa pieţei unice nu se poate gândi fără o liberă circulaţie a mărfurilor pe teritoriul tuturor statelor, pentru a se crea o egalitate reală între cetăţenii care doresc să beneficieze de un anumit tip de mărfuri, precum şi între companiile care activează pe piaţă.

Totuşi, evaluând problematica aderării României la spaţiul Shengenn, nu putem să nu observăm că simpla legiferare a unor norme nu este suficientă pentru o bună funcţionare a pieţei. Lipsa unor mecanisme de control eficiente, corupţia existentă în autorităţile vamale, protejarea şi încurajarea traficului vamal ilegal de la cele mai înalte nivele ale puterii fac inoperabile dispoziţiile Tratatelor. Realizarea unei autorităţi vamale puternice, eficiente, izolată de orice tentativă de corupţie şi încălcare a normelor dreptului uniunii trebuie să reprezinte un deziderat al liderilor instituţiilor şi al Guvernelor statelor membre.

Problema fiscalităţii, a limitării evaziunii fiscal, a normelor de dublă impunere, a combaterii ilicitului din dobândirea averilor trebuie să reprezinte priorităţi ale liderilor europeni. Grava criză care afectează moneda unică, criza datoriilor statului, criza fără precedent a sistemului bancar nu ar fi fost posibile dacă sistemele de control nu ar fi fost atât de laxe. Iar, în acest context, este evidentă întrebarea: de ce trebuie să suporte consecinţele dezmăţului bancar şi instituţional din unele state cetăţenii altor state, care şi-au plătit taxele şi impozitele?

LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR

Tratatul de la Roma s-a inspirat din Acordurile de la Bretton Woods şi a făcut diferenţa între plăţile curente şi deplasările de capital. Întrucât circulaţia capitalurilor poate aduce atingere suveranităţii tradiţionale a statului şi poate bulversa economia, ea nu a fost liberalizată decât progresiv.

23.1. Plăţile curente

În accepţiunea dată de o hotărâre a Curţii de justiţie, plăţile curente sunt transferuri de devize care constituie o contraprestaţie în cadrul unei tranzacţii subadiacente. Trebuie să se distingă astfel între circulaţia de capitaluri, care reprezintă operaţiuni financiare al căror obiect esenţial este plasarea sau investirea şi o plată curentă. Astfel, plata primelor de asigurare în caz de răspundere sau prejudiciu sunt plăţi curente, în timp ce plata primelor de asigurare pe viaţă este un transfer de capital.

Din momentul expirării perioadei de tranziţie, plăţile curente au fost liberalizate, dar statele pot verifica transferurile pentru a vedea dacă nu este o operaţiune de transfer de capital deghizată.

23.2. Liberalizarea deplasărilor de capitaluri

Transferurile care au o legătură cu o investiţie sunt deplasări de capital. Diversitatea lor este certă, exemple fiind cumpărarea-vânzarea sau subscripţia de valori mobiliare, plasamentele pe termen lung sau chiar transferurile de capital în executarea unor contracte de asigurare.

Libertatea de stabilire, prezentată anterior, presupune dreptul investitorului comunitar de a avea părţi sociale într-o societate comercială înfiinţată într-un stat membru. Tot astfel, libertatea de prestare în sectoarele sensibile presupune liberalizarea mişcărilor pe termen scurt şi a transferurilor, în vederea efectuării de plasamente.

23.3. Directiva din iunie 1988

Această directivă are ca obiect libertatea de circulaţie a capitalurilor. Acest fapt implică eliminarea tuturor autorizaţiilor de transfer între state. Se produce, în acest fel, unificarea pieţelor de schimb.

Directiva lasă statelor membre libertatea de a adopta măsuri de reglementare a lichidităţii bancare, chiar dacă ele pot afecta transferul de capital. Sunt permise şi acţiuni de control administrativ, mai ales pentru a descuraja frauda fiscală şi pentru a se respecta cadrul prudenţial bancar.

Directiva conţine şi o clauză de salvgardare specifică. Atunci când perturbările afectează unul sau mai multe state membre (sunt transferuri cu valoare mare care afectează pieţele interne şi evoluţia monetară) sunt permise măsuri de limitare a transferului de capital.

23.4. Tratatul de la Maastricht

Liberalizarea erga omnes a transferurilor de capital s-a făcut prin Tratatul de la Maastricht. Principiul vizează nu numai liberalizarea între statele membre ale Uniunii Europene, ci şi în relaţiile cu statele terţe. Transferurile de capital sunt libere, cu condiţia de a nu masca operaţiuni de spălare de bani sau de a produce fraudă fiscală. Uniunea poate impune, dacă interesul general o cere, restricţii cu privire la circulaţia capitalurilor.

23.5. Reglementarea instituţiei în Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene

Articolul 63

(1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.

(2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.

Articolul 64

(1) Articolul 63 nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital. În ceea ce priveşte restricţiile în vigoare în temeiul legislaţiilor naţionale în Bulgaria, în Estonia şi în Ungaria, respectiva dată este 31 decembrie 1999.

(2) Depunând eforturi pentru a realiza obiectivul liberei circulaţii a capitalurilor între statele membre şi ţări terţe, în cea mai mare măsură posibilă şi fără a aduce atingere celorlalte capitole ale tratatelor, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în

conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.

(3) Prin derogare de la alineatul (2), numai Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce priveşte liberalizarea circulaţiei capitalurilor având ca destinaţie sau provenind din ţări terţe.

Articolul 65

(1) Articolul 63 nu aduce atingere dreptului statelor membre:

(a) de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiilor fiscale care stabilesc o distincţie între contribuabilii care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite;

(b) de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu putere de lege şi a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranţă publică.

(2) Prezentul capitol nu aduce atingere posibilităţii de a aplica restricţii privind dreptul de stabilire care sunt compatibile cu prezentul tratat.

(3) Măsurile şi procedurile menţionate la alineatele (l) şi (2) nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor şi plăţilor, astfel cum este aceasta definită la articolul 63.

(4) În absenţa unor măsuri de aplicare a articolului 64 alineatul (3), Comisia sau, în absenţa unei decizii a Comisiei în termen de trei luni de la data solicitării statului membru în cauză, Consiliul poate adopta o decizie care să dispună ca măsurile fiscale restrictive adoptate de un stat membru faţă de una sau mai multe ţări terţe să fie considerate conforme tratatelor, cu condiţia ca acestea să fie justificate în raport cu unul dintre obiectivele Uniunii şi compatibile cu buna funcţionare a pieţei interne. Consiliul hotărăşte în unanimitate, la solicitarea unui stat membru.

Articolul 66

În cazul în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor provenind din ţările terţe sau destinate acestora provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea uniunii economice şi monetare, Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, poate adopta, în raport cu ţările terţe, măsurile de salvgardare pentru o perioadă de până la şase luni, în cazul în care aceste măsuri sunt strict necesare.

Sinteza Examen Dreptul Afacerilor in UE (1)

Documents

Transcript of Sinteza Examen Dreptul Afacerilor in UE (1)