Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

147
UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ CONSTANŢA SPECIALIZAREA DREPT FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: IF şi IFR DREPT PENAL GENERAL (SINTEZĂ PENTRU ANUL II, SEM. I) TITULAR DISCIPLINĂ: CONFERENŢIAR UNIVERSITAR DR. Gheorghe ALECU E-MAIL: [email protected] 1

Transcript of Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Page 1: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” BUCUREŞTIFACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

CONSTANŢASPECIALIZAREA DREPT

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: IF şi IFR

DREPT PENAL GENERAL

(SINTEZĂ PENTRU ANUL II, SEM. I)

TITULAR DISCIPLINĂ:

CONFERENŢIAR UNIVERSITAR DR. Gheorghe ALECU

E-MAIL:[email protected]

TEL./FAX: 0241.545.015

PROGRAMUL ORELOR DE CONSULTAŢII:

LUNI: 1600 – 1800

SALA : 3011

Page 2: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

CURSUL NR. 1DREPTUL PENAL CA RAMURĂ DE DREPT ŞI

ŞTIINŢĂ A DREPTULUI PENAL

Obiective: informarea studenţilor despre noţiunea de drept penal, ştiinţa

dreptului penal , principiile şi trăsăturile sale esenţiale .

Cuvinte cheie: drept penal, ştiinţa dreptului penal

Conţinut: pp. 2-11

Întrebări: 1-11

Test: T 1 - Î 1

Dreptul penal are legături cu:a. dreptul internaţional penal, drept procesual penal ?b. dreptul procesual penal, dreptul familiei, dreptul civil, dreptul muncii,

dreptul constituţional ?c. criminalistica, criminologie, penology, psihologia ?

1. Dreptul penal ca ramură de drept

1. Noţiunea şi trăsăturile dreptului penal

Pentru înţelegerea dreptului penal, este necesar să cunoaştem premisele existenţei acestuia – criminalitatea – adică faptele comise de infractori prin care se vatămă sau se pun în pericol valori sociale fundamentale, pentru care sunt necesare măsuri energice de prevenire şi combatere.

Lupta împotriva infracţiunilor – prin aplicarea de sancţiuni împotriva celor ce săvârşesc asemenea fapte – constituie activitatea de constrângere penală sau de represiune penală, care devine o activitate socială necesară, fără de care apărarea valorilor fundamentale proteguite prin Constituţie şi legi nu s-ar putea realiza.

Termenul „penal” derivă de la cuvântul de origine latină „poena” (pedeapsă), deci de la sancţiunea aplicabilă pentru săvârşirea unei fapte prohibite.

În literatura juridică denumirea „Drept penal” a fost privită în mai multe accepţiuni:

2

Page 3: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Drept penal pozitiv – care cuprinde totalitatea normelor juridice se reglementează reacţia socială faţă de criminalitate la un moment dat, într-un grup social oarecare. Altfel spus prin Drept penal se înţeleg acele rânduieli juridice care se găsesc în vigoare la un moment dat în legislaţia unui stat.Dreptul penal

Drept penal obiectiv – constă în acea substanţă juridică a regulilor de drept privitoare la reacţia socială faţă de criminalitate, adică ceea ce decurge ca îndatoriri, interdicţii şi consecinţe din normele care reglementează reacţia socială. Aşadar, în această accepţiune se înţelege însăşi continuitatea normelor de drept penal.

Dreptul penal subiectiv – rezidă în aceea că statul (societatea) are drept de a emite norme juridice sancţionate cu pedepse. De asemenea în doctrină expresia „drept penal” este folosită atât pentru a denumi dreptul penal ca ramură a sistemului nostru de drept, cât şi ca ştiinţă a dreptului penal, ca ramură a ştiinţelor juridice care studiază această ramură de drept.

În ceea ce ne priveşte considerăm că dreptul penal este alcătuit din partea generală şi partea specială a unei singure ramuri a sistemului dreptului public intern, care, deşi sunt strâns legate între ele prezintă totuşi unele particularităţi la care vom face referire în cele ce urmează.

Partea generală a dreptului penal cuprinde normele penale generale, adică normele care reglementează în general lupta împotriva infracţionalităţii prin intermediul mijloacelor de drept penal. Aceste norme stabilesc scopul legii penale, arată modul cum se aplică aceasta în raport cu timpul şi spaţiul, reglementează în general infracţiunea şi formele acesteia, condiţiile în care o persoană îşi angajează răspunderea penală şi modul cum se stabileşte această răspundere, fixează cadrul general al sancţiunilor penale – atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, în lumina modificării legislative penale

În ceea ce priveşte partea specială a dreptului penal, aceasta cuprinde normele penale speciale, adică acele norme care, spre deosebire de cele generale, nu prevăd reguli aplicabile tuturor faptelor de pericol social, ci reglementează lupta împotriva infracţionalităţii, chiar prin stabilirea acelor fapte, precum şi a sancţiunilor care se aplică celor care le săvârşesc. Aceste norme se regăsesc atât în partea specială a Codului penal, cât şi în legi speciale cu dispoziţii penale.

Din cele ce preced putem defini dreptul penal (fără pretenţia de a considera această definiţie exhaustivă), ca fiind „ramura sistemului public intern care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile de apărare a valorilor sociale fundamentale” (suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia,proprietatea) precum şi stabilirea faptelor care constituie infracţiuni (crime şi delicte cf. art. 3 n. C.pen.) şi a sancţiunilor corespunzătoare, în scopul apărării ordinii de drept în România” .

Examinând definiţia dreptului penal ca ramură de drept, identificăm trăsăturile acestuia şi anume:

a) Dreptul penal este o ramură distinctă autonomă. El are în acelaşi timp un dublu caracter – normativ şi sancţionator. Normele dreptului penal se compun din

3

Page 4: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

două părţi: un precept (praeceptus legis) care stabileşte conţinutul legii şi o sancţiune (sanctio legis) ce formează consecinţa juridică în cazul în care violarea unui drept ar corespunde preceptului legii.

b) Definiţia ramurii dreptului penal stabileşte faptele (acţiunile şi inacţiunile) susceptibile să aducă atingere ori să pună în pericol valorile fundamentale, condiţiile tragerii la răspundere penală, precum şi pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal care urmează să fie aplicate persoanelor care comit asemenea fapte;

c) Scopul dreptului penal este apărarea ordinii de drept împotriva criminalităţii. Realizarea acestuia se face în principal pe calea prevenirii săvârşirii de infracţiuni prin care să se pericliteze valorile fundamentale şi numai în subsidiar, pe calea constrângerii prin aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege pentru comiterea faptelor incriminate. De altfel, pedepsele aplicate, aşa cum vom vedea în capitolul destinat răspunderii penale, au un dublu scop: preventiv (faţă de persoanele predispuse la săvârşirea unor fapte similare incriminate de legea penală) şi represiv ( faţă de autorii faptelor deduse judecăţii).

2. Necesitatea ocrotirii penale a valorilor esenţiale ale societăţii

Sistemul de valori consacrat de Constituţia României din 19911 se bucură de o poziţie privilegiată în privinţa ocrotirii juridice penale sub toate atribuţiile sale – viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea fizică şi psihică, inviolabilitatea domiciliului, corespondenţei, vieţii intime etc.

Dreptul penal constituie instrumentul politicii penale a statului care prin normele sale, stabileşte conduita necesară evitării oricăror atingeri a valorilor sociale esenţiale ale societăţii protejate, cât şi reacţia necesară împotriva infracţiunilor în vederea restabilirii ordinii de drept şi securităţii sociale.

3. Caracterele dreptului penal

a) Caracterul autonom al dreptului penal rezidă în existenţa propriilor reglementări, a relaţiilor de apărare socială care nu fac obiectul altei reglementări, aşa cum am menţionat mai sus când am examinat trăsătura autonomiei dreptului penal ca ramură.

b) Caracterul de drept publicDreptul penal instituie raporturi de putere sau de autoritate între stat ca

subiect dominant, reprezentant al societăţii, al puterii publice şi persoana fizică (sau juridică în lumina noului C.pen.) în cadrul cărora regulile de conduită sunt imperative pentru destinatarii legii penale.

1 Revizuită prin legea 429/2003, aprobată prin Referendumul Naţional din 18-19 oct. 2003, Confirmat prin hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/22.X.2003, publicată în M. Of. P. I, nr. 767/31.X.2003.

4

Page 5: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

c) Caracterul unitar al dreptului penal Acest caracter derivă din caracterul unitar al dispoziţiilor de drept penal

privind infracţiunea, pedepsele şi răspunderea penală, dispoziţii cuprinse în Codul penal.

Caracterul unitar al dreptului penal român rezultă şi din dispoziţiile art.262 al Codului penal în vigoare, respectiv 511 din noul C.pen. care prevăd în mod similar că: „dispoziţiile din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel

Legea Nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională2 în materie penală reprezintă o componentă importantă a Capitolului 24 al negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeană. Cooperarea în domeniul justiţiei administraţiei şi afacerilor interne (JAI).

Această reglementare reprezintă o perfecţionare şi amplificare a procedurilor prevăzute în legea 296/20013.

Instituţia extrădării a făcut obiectul art.16 din noul C.pen. care prevede că aceasta poate fi acordată sau solicitată pe bază de convenţie internaţională ori pe bază de reciprocitate.

4. Obiectul dreptului penal

În doctrina penală s-au conturat două concepţii diferite cu privire la întinderea relaţiilor care alcătuiesc obiectul dreptului penal, ca ramură a dreptului şi anume relaţiile de represiune penală4 respectiv relaţiile de apărare socială – represive şi de conformare5.

În viziunea primei concepţii, obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de represiune penală care se stabilesc după săvârşirea infracţiunii între stat şi infractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia să tragă la răspundere penală pe infractor, iar infractorul are obligaţia să suporte pedeapsa.

Reproşurile aduse acestei opinii constau în aceea că se îngustează aria obiectului dreptului penal numai la relaţiile sociale de conflict, ignorându-se în fapt funcţia normativă, educativă şi preventivă a acesteia.

Conform celei de a doua concepţii, obiectul dreptului penal are o construcţie mai largă, cuprinzând pe lângă relaţiile de represiune penală şi pe cele de apărare socială, care se nasc nu doar din momentul săvârşirii faptei interzise, ci din momentul intrării în vigoare a legii penale.

Altfel spus, relaţiile sociale represive şi de conformare iau naştere din momentul adoptării legii penale între stat şi membrii societăţii, având drept conţinut dreptul statului de a pretinde o anumită conduită membrilor societăţii – constând în abţinerea de la săvârşirea anumitor activităţi ilicite sau obligaţia de a 2 Legea 302/2004 a fost publicată în M. Of. P. I nr. 594 din 1 iulie 2004.3 Legea 269/2001 a fost abrogată prin Legea 304/2004.4 I. Oancea op. cit. p.11.; M. Zolyneak – Drept penal. Partea generală Universitatea A.I. Cuza Iaşi vol. I 1993 p.6.5 V. Dongoroz Drept penal 1939 p.28//C. Bulai – Manual de drept penal. Partea generală Ed. All. Bucureşti 1997 p.2.

5

Page 6: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

îndeplini anumite activităţi şi corelativ, obligaţia membrilor societăţii de a se supune dispoziţiilor legii penale.În ce ne priveşte, subscriem acestei opinii deoarece raporturile juridice de conformare (de cooperare) sunt predominante în societate, iar relaţiile sociale de conflict reprezintă excepţia de la regulă.

5. Scopul dreptului penal

Scopul dreptului penal în calitatea de principal instrument de realizare a politicii penale este de a apăra societatea în ansamblu, membrii săi în particular împotriva oricăror fapte antisociale ce cad sub incidenţa legii penale. Aşadar rolul activ al dreptului penal este de a apăra, consolida şi dezvolta societatea românească. „Legea penală apără împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”6.

6. Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept

Dreptul penal, ca ramură de sine stătătoare, are strânse legături cu alte ramuri de drept care, fără a-i afecta autonomia, contribuie la realizarea eficientă a sarcinilor proprii. Între acestea vom examina doar câteva, cele mai semnificative.

a) Legătura cu dreptul constituţional. Dreptul penal îşi interferează ocrotirea relaţiilor sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii7.

b) Legătura cu dreptul procesual penal.Această legătură este determinată de faptul că dreptul penal - ca drept penal

substanţial sau material - este transpus în viaţă prin dreptul procesual penal, supranumit drept penal formal sau instrumental.

Dacă dreptul penal stabileşte faptele considerate infracţiuni, sancţiunile şi condiţiile de tragere la răspundere penală, dreptul procesual penal reglementează căile, procedura de stabilire a răspunderii penale.

c) Dreptul penal are legături cu dreptul civil, în relaţiile privind patrimoniul – incriminând infracţiunile de furt, delapidare, înşelăciune, distrugere etc., şi aplicând sancţiuni penale celor care comit astfel de fapte; dreptul penal ajută la apărarea dreptului de proprietate, atunci când sancţiunile de drept civil sunt insuficiente.

d) Legăturile dreptului penal cu dreptul familiei sunt relevate prin incriminarea unor infracţiuni unor fapte ca: abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorilor, bigamia, adulterul. În acestea, dar şi în altele care nu au făcut obiectul enumerării, dreptul penal oferă sprijinul său ocrotirii legale a unor relaţii ce fac obiectul de reglementare al dreptului familiei8.

6 A se vedea art.1 din Legea 301/2004 publicată în M. Of. P I nr.575/29.06.20047 I. Muraru – Drept Constituţional şi instituţii politice Ed. Actami, Bucureşti 1998 p.16.8 I. Oancea op. cit. p.26.

6

Page 7: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

e) În privinţa legăturii dreptului penal cu dreptul administrativ relevante sunt prevederile din dreptul penal ce reglementează infracţiunule contra autorităţilor statului – ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale etc.

2. Ştiinţa dreptului penal

1. Noţiune. Ştiinţa penală şi ştiinţa criminală

Ştiinţa criminală este acel sistem de discipline care au drept obiect studiul crimei şi al criminalităţii ca fenomene naturale, sociale şi juridice. Acest termen este considerat mult mai adecvat şi mai exact decât termenul de ştiinţă penală care are defectul de a nu exprima decât latura represivă şi reprezintă o parte mult prea îngustă din totalul problemelor criminalităţii.

Examinând definiţiile date ştiinţei dreptului penal, putem conchide că dreptul penal ca ramură a dreptului nu poate fi confundat cu ştiinţa dreptului penal, aceasta din urmă având o sferă mai largă întrucât cuprinde teoriile, ideile şi concepţiile privitoare la scopul şi principiile dreptului penal.

2. Obiectul ştiinţei dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal are ca obiect de studiu, dreptul penal în ansamblul său de norme şi instituţii juridice.

Studiul asupra normelor şi instituţiilor juridice penale priveşte cunoaşterea riguroasă a reglementării şi a voinţei legiuitorului apelându-se la analiza morfologică, anatomică a normei de drept penal realizată cu ajutorul interpretării.

În urma studiului efectuat se extrag elementele de omogenitate şi de uniformitate, sistematizându-se normele şi instituţiile în conţinutul principiilor fundamentale.

Studiul presupune un aspect critic care are ca obiect descoperirea imperfecţiunilor dreptului, adică neconcordanţa dintre forma şi conţinutul lui, dintre finalitatea urmărită şi rezultatele opţinute în practică. Acest studiu nu exclude, ci presupune, cercetarea atentă şi sistematică a practici judiciare penale pentru a constata modul cum au fost interpretate dispoziţiile penale, iar când se constată că rezolvările date nu concordă cu legea se indică sensul exact al legii.

Din cele ce preced conchidem că ştiinţa dreptului penal are misiunea de a descoperi evoluţia fenomenului juridico-penal şi de a identifica împrejurările care determină crearea, modificarea şi aplicarea în practică, precum şi eliminarea din dreptul pozitiv a normelor şi instituţiilor anacronice.

7

Page 8: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

3. Metodele de cercetare ale ştiinţei dreptului penal

În privinţa metodei raţionale (logice) studiul se efectuează în toate ipostazele sale – exegetic, docmatic şi critic, aşa cum am menţionat la obiectul ştiinţei dreptului penal.

Metoda istorică se foloseşte pentru cercetarea condiţiilor privind apariţia, evoluţia şi dispoziţia normelor şi instituţiilor de drept penal – Această metodă relevă substratul istoric şi social al categoriilor juridice supuse analizei.

Studiul comparativ al trăsăturilor ramurilor, instituţiilor şi normelor penale aparţinând diferitelor sisteme de drept asigură reliefarea obiectelor particulare şi a celor comune ale normelor penale.

Cercetarea sociologică concretă – asigură strângerea de informaţii utile în legătură cu eficienţa instituţiilor dreptului penal (exemplu cu privire la aplicarea şi executarea pedepselor etc.).

Metoda experimentului – priveşte utilizarea experimentală a unor măsuri de combatere a criminalităţii şi a unor modalităţi de executare a sancţiunilor de drept penal.

3. Principiile fundamentale ale dreptului penal

1. Noţiunea şi sistemul principiilor fundamentale de drept penal

Principile fundamentale sunt ideile sau orientările care călăuzesc şi străbat întregul drept penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal. Aceste reguli de bază acoperă toate institiţiile fundamentale ale dreptului penal şi anume: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Principiile fundamentale se deosebesc de principiile speciale, cum ar fi cele referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp (teritorialitatea, personalitatea, universalitatea, legea penală mai favorabilă, neretroactivitatea legii penale etc.) care îşi au originea în primele, dar au o aplicabilitate mai redusă

Codul penal în vigoare şi noul Cod penal nu consacră un cadru legal distinct principiilor de drept penal aşa cum sunt prevăzute în Codul de procedură penală regulile de bază ale procesului penal (Cap. I art.2-8). Principiile fundamentale au totuşi o bază legală, fie că sunt expres formulate în lege, cum ar fi principiile cuprinse în art.2 C.pen. (legalitatea incriminării şi a sancţiunilor de drept penal) art.17 al.2 (infracţiunea, singurul temei al răspunderii penale) art.72 respectiv 87 din noul C.pen. (privind regulile generale de individualizare a pedepselor) etc., fie că se desprind din examinarea conţinutului normelor penale care configurează instituţiile de bază ale dreptului penal.

8

Page 9: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

2. Principiile fundamentale ale dreptului penal

Principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor

Acest principiu capătă o relevanţă tot mai mare întrucât dreptului penal, ca ramură distinctă alături de celelalte ramuri de drept îi revine sarcina afirmării şi consolidării structurilor statale, a apărării suveranităţii, independenţei, unităţii şi indivizibilităţii statului.

Principiul legalităţii

Constituie cel mai important instrument de protecţie juridică împotriva arbitrariului şi abuzului. El a fost pentru prima dată afirmat în timpul Revoluţiei burgheze din Franţa, fiind consacrat în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789. Acesta a fost reiterat în Declaraţia universală a drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată de Adunarea Generală a ONU din 10 decembrie 1948 şi apoi în Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de acelaşi organism la 16 decembrie 1966. Conceptualizarea acestui principiu ce exprimă regula că întreaga activitate în domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta s-a făcut potrivit adagiilor latine: nullum crimen sine lege – nu există infracţiune fără lege şi nula poena sine lege – nu există pedeapsă fără lege.

Principiul umanismului

Acest principiu presupune că întreaga reglementare penală să pornească de la interesele fundamentale ale omului.

În dreptul penal principiul umanitar are două valenţe:– pe de o parte, dreptul penal trebuie să asigure protecţia persoanei fizice

prin incriminarea faptelor îndreptate împotriva ei şi a intereselor sale;– pe de altă parte, acest principiu vizează pe cei care au încălcat legea

penală, constrângerea penală având un caracter uman, respectându-se demnitatea infractorului, drepturile acestuia la asistenţă juridică, medicală etc.

Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de pericol social

Acest principiu este reglementat de art.17 din actualul C.pen. şi art.18 din noul C.pen. şi prevede că „Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 C.pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.

9

Page 10: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

În mod implicit substanţa acestui principiu rezultată şi din prevederile

art.181 din actualul C.pen. care conturează şi descrie noţiunea faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Din analiza textelor prezentate mai sus se degajă regula potrivit căreia trebuie interzise sub sancţiune penală numai acele acţiuni şi inacţiuni ce prezintă un grad de pericol social suficient de mare care să impună o reacţie prin mijloace de drept penal împotriva făptuitorului, restrângând ilicitul penal doar la acele fapte care au un anumit grad de pericol social.

Principiul egalităţii în faţa legii penale

Legea penală nu are o consacrare expresă a acestui principiu, însă egalitatea în faţa legii are o semnificaţie aparte în condiţiile statului de drept în care noua concepţie de înfăptuire a justiţiei are la bază excluderea privilegiilor, imunităţilor şi inegalităţilor de tratament în aplicarea legii penale.

Constituţia României din 1991 (completată şi modificată în urma referendului din 18-19 oct. 2003) prevede în art.16 al.1 că „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi discriminări”.

Potrivit acestui principiu, toţi membrii societăţii se află într-o poziţie egală faţă de prevederile legii penale, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în cea de destinatari ai exigenţelor acestei legi.

Principiul egalităţii în faţa legii penale trebuie examinat în strânsă legătură cu principiul umanismului legii penale.

Principiul răspunderii penale personale

Potrivit acestui principiu pot fi trase la răspundere penală numai persoanele care au săvârşit o infracţiune şi care sunt vinovate de aceasta (numai persoana care a suprimat viaţa unei alte persoane va fi pedepsită, dar şi alte persoane care au determinat, ajutat în orice mod la săvârşirea acelei infracţiuni).

Pedeapsa penală nu poate fi transferată niciodată altei persoane. Răspunderea penală personală este determinată de scopul pedepsei care impune ca măsurile de reeducare prin aplicarea unor sancţiuni de drept penal să fie luate numai faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune.

Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală

Legea penală, prin conţinutul şi sancţiunile prevăzute, asigură prevenţia generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepsele în cauzele penale concrete, se realizează prevenţia specială pentru cel condamnat.

10

Page 11: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Luarea măsurilor de siguranţă ca sancţiuni de drept penal ce înlătură anumite stări de pericol remarcate cu prilejul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală constituie măsuri de prevenire a săvârşirii unor fapte similare. Prevenirea infracţiunilor este şi o preocupare a statelor pe plan internaţional, nu doar în plan intern.

INTREBǍRI:

1.Noţiunea şi trăsăturile dreptului penal2.Obiectul dreptului penal 3.Caracterele dreptului penal4.Obiectul dreptului penal5.Scopul dreptului penal6.Legătura dreptului penal cu alte ramuri de drept7.Noţiunea de Ştiinţă penală şi ştiinţă criminală8.Obiectul ştiinţei dreptului penal9.Metodele de cercetare ale ştiinţei dreptului penal10.Principiile fundamentale ale dreptului penal

11

Page 12: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

CURSUL NR. 2

IZVOARELE DREPTULUI PENAL

Obiective: informarea studenţilor despre noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal

Cuvinte cheie: izvor natural, izvor constitutiv, izvor formal, izvor istoric.

Conţinut: pp. 12-15

Întrebări: 11-20

Test: T 2 - Î 1

Izvoare ale dreptului penal pot fi:a. Constituţia?a. Tratatele şi convenţiile internaţionale ?b. Legile penale ?

d. a+b+c ?

1. Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal

1.1. Noţiunea de izvoare ale dreptului penal

Pentru determinarea noţiunii de izvor de drept al ramurii dreptului penal vom examina conceptul de izvor de drept sub mai multe accepţiuni, specifice teoriei generale a dreptului care distinge:

Noţiunea de izvor natural (sursa socială) a dreptului rezidă din nevoile, cerinţele şi aspiraţiile vieţii sociale. Pentru dreptul penal izvorul natural este reprezentat de necesitatea apărării valorilor sociale;

Izvorul constitutiv (sursa publică) al dreptului îl reprezintă voinţa puterii publice, formată din reguli de conduită, fără ca acestea să poată deveni reguli de drept;

Izvorul formal (sursa juridică) a dreptului este actul în care se regăseşte exprimată voinţa puterii publice, întrucât în acest act se exprimă conţinutul regulilor de drept;

Izvoarele istorice ale dreptului, care după unii autori ar fi regulile juridice anterioare, după care s-a inspirat dreptul actual (precedentele juridice). În cazul acestora nu avem de-a face efectiv cu izvoare, ci doar cu materiale informative.

12

Page 13: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

1.2. Specificul izvoarelor dreptului penal

Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace izvoarele dreptului penal pot fi numai legile.

Potrivit prevederilor art. 73, alin. 1 din Constituţia României9, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi ordinare, iar la alin. 3, lit. h) se stipulează că “prin lege organică Parlamentul reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.

Considerăm că prevederea art. 141 din Codul Penal actual, potrivit căreia prin “lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete”, este criticabilă.

Specific izvoarelor dreptului penal este gradul mare de stabilitate, deoarece normele penale speciale sunt cuprinse în Codul Penal. În acest sens trebuie subliniată preocuparea legiuitorului de a realiza în viitorul Cod penal o unificare a majorităţii normelor de incriminare cuprinse în legi speciale precum şi o resistematizare a părţii speciale, plasând în Titlul I Crimele şi delictele contra persoanei.

2. Izvoarele dreptului penal

2.1. Constituţia României

Legea fundamentală a ţării reprezintă principalul izvor juridic pentru toate ramurile dreptului nostru, inclusiv pentru dreptul penal şi datorită poziţiei sale supraevaluate în ierarhia actelor normative.

Din ansamblul normelor constituţionale fundamentale, o importanţă deosebită o au capitolele II şi III din Titlul II care consacră drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.

2.2. Legile penale ca izvoare principale ale dreptului penal

Legile penale au fost adoptate pentru a reglementa relaţiile sociale ce se statornicesc între oameni pentru impunerea unei conduite care să determine, pe de o parte, abţinerea de la săvârşirea de infracţiuni, iar, pe de altă parte, pentru a reglementa relaţiile ce iau naştere după ce au fost săvârşite infracţiuni.

Codul Penal în vigoare (cât şi structura nouă cuprinsă în Legea 301/2004) are o construcţie bipartită: parte generală şi parte specială.

Partea generală cuprinde opt titluri: legea penală şi limitele ei de aplicare; infracţiunea; pedepsele; înlocuirea răspunderii penale; minoritatea; măsurile de siguranţă; cazuri care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării; înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală.9 Constituţia României (revizuită) – adoptată la 21 noiembrie 1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767/31.10.2003.

13

Page 14: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Partea specială a Codului Penal actual este structurată pe 10 titluri, pe genuri de infracţiuni: infracţiuni contra siguranţei statului; infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra autorităţii; infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege; infracţiuni de fals; infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice; infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială; infracţiuni contra capacităţii de apărare a României; infracţiuni contra păcii şi omenirii.

a) Legile penale complementareNumărul normelor complementare este în scădere deoarece este firesc ca

normele penale generale să fie introduse în Codul Penalb) Legile penale specialeSunt izvoare ale dreptului penal şi cuprind norme care fie consacră o anumită

categorie de infracţiuni sau reglementează răspunderea penală a unei anumite categorii de persoane, fie modifică pedepsele pentru unele fapte deja incriminate .

c) Legile speciale nepenale cu dispoziţii penaleAceste legi sunt izvoare ale dreptului penal, deşi au un caracter mixt, fiind în

general legi nepenale, dar conţinând şi dispoziţii de drept penal.

3. Tratatele şi convenţiile internaţionale

În legătură cu caracterul de izvor de drept al tratatelor şi convenţiilor internaţionale în doctrină s-au conturat două concepţii:

a) Prima le consideră drept izvoare directe ale dreptului penal deoarece, după ratificare, ele devin aplicabile fără a mai fi necesar un alt act normativ special de introducere în ordinea internă a dreptului lor. În acest sens operează prevederile art. 11, alin. 2 din Constituţia României (revizuită în 2003) potrivit cărora “Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” (exemplificăm Ordonanţa nr. 93/1999 de ratificare a Tratatului dintre România şi S.U.A. privind asistenţa judiciară în materie penală semnat la Washington la 26.05.1999).

b) Sunt izvoare indirecte ale dreptului penal tratatele şi convenţiile internaţionale prin care statul român se angajează să incrimineze şi să sancţioneze pe plan intern anumite fapte periculoase pentru întreaga umanitate, acestea purtând denumirea de infracţiuni de drept internaţional (exemple: Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente inumane şi degradante adoptată la New York la 10.12.1984 de Adunarea Generală a O.N.U. şi ratificată de România prin Legea nr. 19/19.10.1990, iar prin Legea nr. 20/1990 pentru modificarea şi completarea Codului Penal şi Codului de Procedură Penală s-au adus modificări art. 117 Cod penal, care reglementează expulzarea şi a fost incriminată “tortura” prin dispoziţiile art. 2671 Cod penal)10.

10 Noul Cod penal incriminează “expulzarea” în art. 135, iar “tortura” prin art. 175, lit. g), considerând-o “crimă contra umanităţii”, infracţiunea fiind cuprinsă în Titlul I, capitolul I “Crime şi delicte contra umanităţii”.

14

Page 15: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Potrivit prevederilor art. 20, alin. 2 din Constituţia României (revizuită), atunci când există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile internaţionale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii favorabile - situaţie în care se face aplicaţiunea dispoziţiilor legislaţiei noastre penale.

INTREBǍRI: 11.Noţiunea de izvoare ale dreptului penal12.Specificul izvoarelor dreptului penal13.Clasificarea izvoarelor dreptului penal14.Definiţia şi prezentarea izvorului natural 15.Definiţia şi prezentarea izvorului constitutiv16.Definiţia şi prezentarea izvorului formal17.Definiţia şi prezentarea izvorului istoric18.Concepţiile doctrinare despre Tratate şi Convenţii internaţionale19.Definiţia Tratatelor internaţionale20.Definiţia Convenţiilor internaţionale

15

Page 16: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

CURSUL NR. 3

LEGEA PENALǍ - PRINCIPALUL IZVOR AL DREPTULUI PENAL

Obiective: informarea studenţilor despre “Legea penală” , categoriile de legi penale,

normele juridice penale şi interpretarea legii penale

Cuvinte cheie: izvor natural, izvor constitutiv, izvor formal, izvor istoric.

Conţinut: pp. 16-21

Întrebări: 21-27

Test: T 3 - Î 5

Normele juridice cuprinse în noul cod penal aprobat prin Legea 304/2004 sunt norme juridice:

a.de drept penal execuţional ?b.de drept penal material ?c.de drept penal, iar în măsura în care se referă la executarea pedepsei, pot fi revendicate de dreptul execuţional penal

1. Noţiunea de lege penală

În Titlul VIII al Codului Penal, art. 141 intitulat marginal “Legea penală” se precizează că: prin “Lege penală” se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete.

În Codul Penal expresia de “Lege penală” este folosită nu numai în sensul la care am făcut referire în ultimul alineat, ci şi în sens restrâns, de act normativ emis Parlamentul României în baza art. 72, alin. 1 şi 3 lit. h din Constituţia României11.

Denumirea de “Lege penală” este atribuită unei simple norme juridice sub o dublă condiţie: să aibă caracter penal şi să fie cuprinsă într-un act legislativ cu caracter de lege, indiferent dacă acesta este o lege penală sau o lege extrapenală ce conţine dispoziţii cu caracter penal.

2. Categorii de legi penale

11 “Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Prin lege organică se reglementează … infracţiunile, pedepsele şi regimul juridic al acestora”.

16

Page 17: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Clasificarea legilor penale s-a făcut în mai multe categorii, în raport cu anumite criterii unanim acceptate în doctrina juridică din ţara noastră la care achiesăm şi pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

a) După întinderea domeniului de reglementare distingem legi penale generale şi legi penale speciale.

Prin legile penale generale înţelegem acele legi care cuprind un ansamblu complet şi sistematizat de norme penale generale şi speciale ce conţin majoritatea instituţiilor de drept penal atât norme cu valoare de principiu, cât şi majoritatea normelor incriminatoare. Acestea sunt reprezentate de codurile penale.

Legea penală generală, având ponderea cea mai mare în cadrul legislaţiei penale, constituie ceea ce se denumeşte în mod curent dreptul comun în materia dreptului penal.

Singura lege penală în ţara noastră este Codul Penal care se caracterizează printr-un sistem unitar de norme, având o structură internă bine determinată cuprinzând două părţi: una generală şi alta specială.

Legile penale ordinare sunt adoptate în condiţii normale de luptă împotriva fenomenului infracţional. Din această categorie fac parte Codul Penal şi majoritatea legilor speciale.

Legile penale excepţionale apar în condiţii deosebite de evoluţie a fenomenului infracţionalităţii, provocate de unele situaţii excepţionale de origine naturală sau socială (calamităţi, stare de război etc.). Din cauza contextului în care apar normele penale excepţionale derogă de la dreptul comun, stabilind un regim sancţionator mai aspru pentru anumite infracţiuni, fie înăsprirea condiţiilor de aplicare şi executare a pedepsei, fie incriminând în premieră fapte ce dobândesc un pericol social deosebit în situaţia dată. Aceste legi penale excepţionale sunt de regulă legi temporare, rămânând în vigoare atâta timp cât se menţin situaţiile excepţionale ce au impus adoptarea lor.

b) După criteriul duratei de aplicare a legilor penale, acestea se împart în legi penale permanente (cu durată nedeterminată) şi legi penale temporare (cu durată determinată).

Legile penale permanente sunt acelea care în cuprinsul lor, nu au fixată durata de aplicare. Ele se caracterizează prin stabilitate şi durată îndelungată de acţiune şi îmbracă forma legilor penale generale, cât şi a legilor penale speciale. Aceste legi vor fi înlocuite doar în momentul modificării structurale ale condiţiilor ce le-au determinat.

Legile penale temporare au o durată limitată de aplicare, fixată prin textul de lege ce stabileşte data la care aceasta iese din vigoare (legi formal temporare), fie din împrejurările deosebite ce au impus adoptarea lor (cutremur, inundaţii, alte catastrofe naturale) care, odată încheiate, atrag autoabrogarea lor (legi temporare prin conţinut).

17

Page 18: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Normele juridice penale

1. Noţiunea şi structura normei juridice penale

Normele juridice penale reprezintă o categorie de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării lor.

În general, normele juridice se compun din trei elemente: o ipoteză, o dispoziţie şi o sancţiune.

2. Categorii de norme penale

Criteriile de clasificare a normelor penale cunosc, în doctrină, o abordare unanimă chiar dacă, aşa cum am subliniat mai sus, ele înglobează particularităţi ce le impun caractere specifice. Astfel:

a) După conţinutul şi sfera de aplicare deosebim norme penale generale şi norme penale speciale. Diferenţa dintre aceste două categorii se realizează în funcţie de conţinutul şi sfera lor de incidenţă.

Norme penale generale prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale. Toate aceste norme sunt cuprinse în partea generală a Codului Penal şi foarte rar în unele legi speciale. Ele sunt de cea mai largă aplicaţie, fiind incidente în raport cu normele speciale.

Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că în caz de concurs între cele două categorii de norme, devine incidentă regula conform căreia normele speciale derogă de la cele generale potrivit adagiului latin “specialia generalibus derogant”.

b) După caracterul regulii de conduită se face distincţia între norme prohibitive şi onerative.

Normele prohibitive conţin ca regulă de conduită interzicerea de a săvârşi fapta descrisă în dispoziţie, iar normele onerative conţin de regulă îndatorirea de a săvârşi o anumită faptă sau de a acţiona într-un anumit mod. Aceste norme se încalcă prin omisiune (exemple: infracţiunile de nedenunţare a săvârşirii unor fapte sau omisiunea sesizării unor fapte organelor judiciare).

Această clasificare a normelor penale stă la baza împărţirii infracţiunilor în comisive (corespunzătoare normelor prohibitive) şi omisive (corespunzătoare normelor onerative) ceea ce clarifică aspectele legate de vinovăţie ca element al infracţiunii, tentativă ş.a. Regulile pe care aceste norme le conţin acţionează odată cu acţiunea normelor speciale.

c) În funcţie de gradul de coeziune al normei juridice penale, în raport cu elementele sale componente, există:

Norme penale unitare sau complete – sunt acelea care cuprind toate elementele necesare incriminării şi sancţionării unei fapte ca infracţiune (ipoteză, dispoziţie şi sancţiune).

Normele cadru sau normele în alb – se caracterizează prin aceea că au în conţinutul lor o dispoziţie de incriminare cadru şi sancţiunea corespunzătoare

18

Page 19: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

acestei incriminări, urmând ca prevederea faptelor prohibite să se facă ulterior în alte acte normative.

Normele de referire şi normele de trimitereAlcătuirea unei norme poate fi de manieră încât să se completeze cu o altă

normă fie din aceeaşi lege, fie din altă lege. Această completare poate avea loc în două moduri:

Pe cale de referire – adică una din norme se referă la cealaltă normă aşa încât prima (norma de referire) se completează prin a doua (norma complinitoare). În acest caz avem ceea ce se numeşte normă de referire.

Pe cale de trimitere – adică una din norme (norma de trimitere) adoptă în total o altă normă (norma împrumutată) şi, pentru a nu o mai repeta în conţinutul său, face trimitere la acea normă , în acest caz având ceea ce se numeşte norma de trimitere.

Interpretarea legii penale

1. Noţiunea şi necesitatea interpretării legii penale

Interpretarea legii penale este o operaţie logică, raţională, de lămurire a conţinutului unei legi penale pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat-o.

Necesitatea interpretării este justificată de faptul că, în procesul aplicării dreptului, organul de aplicare are întotdeauna un sistem de norme cu caracter general şi impersonal din care trebuie să selecteze norma care se aplică la cazul concret.

2. Felurile interpretării

Pentru interpretarea legii penale se folosesc în general aceleaşi procedee ca şi la interpretarea oricărei alte legi.

Interpretarea legii penale poate fi făcută de către legiuitor, de organul judiciar sau de teoreticienii dreptului penal.

În funcţie de cel care face interpretarea vom avea:a) Interpretarea legală sau autenticăEste opera legiuitorului în momentul când adoptă o anumită lege penală şi

constă în explicarea în conţinutul acesteia a unor termeni, expresii sau situaţii juridice care conferă o interpretare unitară (Titlul VIII al Părţii generale a actualului Cod penal).

b) Interpretarea judiciară sau cauzalăSe realizează de organele judiciare în activitatea de aplicare a dispoziţiilor

legale la cazurile concrete cu care au fost investite spre soluţionare. Această interpretare este obligatorie numai în cazul concret judecat definitiv.

c) Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică

19

Page 20: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Aşa cum am arătat cu prilejul analizei necesităţii interpretării, aceasta se face de către teoreticienii dreptului penal care prin tratatele, cursurile, manualele, monografiile şi articolele sau lucrările publicate fac un examen teoretic al normelor penale şi al implicaţiilor practice ce apar în procesul de aplicare.

3. Metode de interpretare

Teoria generală a interpretării legilor recunoaşte următoarele metode principale de interpretare:

a) Interpretarea literară, textuală sau gramaticalăAceastă metodă constă în analiza conţinutului şi sensului legii penale cu

ajutorul textului în care este exprimată acea normă penală. Ea se foloseşte atunci când apar unele imperfecţiuni ce pot determina înţelesuri diferite ale aceluiaşi text şi se face pe baza unui studiu etimologic (care exprimă înţelesul cuvintelor), sintactic (cercetează funcţiile cuvintelor în propoziţie şi al propoziţiilor în frază) şi stilistic (care vizează aflarea înţelesului legii din întreaga construcţie a textului lui).

b) Interpretarea logică sau raţionalăSe face cu ajutorul demonstraţiei logico-raţionale, punându-se astfel în lumină înţelesul unei dispoziţiuni legale din raţiunea legii, din intenţia legiuitorului şi din spiritul vremii (perioada în care a fost adoptată).c) Interpretarea sistematică sau de corelaţie

Urmăreşte stabilirea înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau implicite pe care le are cu alte norme penale cuprinse în aceeaşi lege sau în alte legi din sistemul dreptului pozitiv. Se relevă în acest fel principiile care guvernează şi se delimitează mai clar conceptul şi câmpul de aplicare al respectivei norme.

d) Interpretarea analogică, ce nu trebuie confundată cu interpretarea extensivă are scopul de a scoate în evidenţă înţelesul unei dispoziţiuni de lege prin analogie cu o altă dispoziţie cu caracter comun în care legiuitorul s-a pronunţat în mod clar şi explicit.

4. Rezultatele şi limitele interpretăriiÎn urma interpretării legii penale prin metodele arătate mai sus rezultă

existenţa următoarelor tipuri de interpretare:a) Interpretarea declarativăÎntălnim o astfel de interpretare atunci când textul interpretat exprimă exact

ceea ce legiuitorul a vrut să reţină prin acea lege.b) Interpretarea restrictivăApare atunci când în urma procesului de interpretare se constată că legea

spune mai mult decât a vrut legiuitorul.c) Interpretarea extensivă

20

Page 21: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Intervine atunci când norma penală incriminată exprimă mai puţin în raport cu intenţia legiuitorului.

Interpretarea legii penale nu constituie un scop în sine, ci se face în vederea cunoaşterii şi înţelegerii sensului real al normei.

INTREBARI:

21. Noţiunea de lege penală22.Categorii de legi penale23.Normele juridice penale24.Interpretarea legii penale

25. Felurile interpretării26. Metode de interpretare27.Rezultatele şi limitele interpretării

CURSUL NR. 4

21

Page 22: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Obiective: informarea studenţilor despre elementele în raport cu care se aplică legea penală

Cuvinte cheie: timp, teritoriu, persoane.

Conţinut: pp. 22-29

Întrebări: 28-35

Test: T 4 - Î 1

Care sunt principiile aplicării legii penale în timp ?a. principiul activităţii legii penale?b. principiul personalităţii legii penale?c. principiul realităţii legii penale?d. principiul universalităţii legii penale?

1. Consideraţii generale

1. Noţiunea aplicării legii penale

Aplicarea legii penale se face în principal prin executarea de bună voie de către cei cărora li se adresează, prin respectarea obligaţiilor impuse prin aceste dispoziţii şi în subsidiar prin aplicarea sancţiunilor penale faţă de cei care nu respectă obligaţiile imperative ale legii.

Prin aplicarea legii penale întelegem executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede ce pot avea loc, fie de bună voie, fie silit, în cazul săvârşirii unor fapte interzise.

2. Elementele în raport cu care se aplică legea penalăAtunci când examinăm aplicarea legii penale trebuie să avem în vedere

elementele care fixează limitele acesteia – timpul şi spaţiul – dar şi celelalte elemente fără de care nu ar fi posibilă aplicarea legii penale – subiecţii – persoanele, destinatarii sau beneficiarii prevederilor Legii şi faptele acestora.

Timpul aplicării legii penale este unul dintre elementele esenţiale în raport cu care se stabileşte întinderea Legii penale. Acesta este determinat de legiuitor şi durează din momentul intrării în vigoare a legii edictate de Parlament până la ieşirea din vigoare care poate fi diferită în raport de prevederile Constituţiei şi a legii.

Spaţiul – Având în vedere că Legea penală română are forţă obligatorie pe teritoriul pe care îşi exercită suveranitatea, statul nostru – prin lege – stabileşte

22

Page 23: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

corelaţia între valorile şi relaţiile sociale pe care acesta le reglementează şi limitele teritoriului.

Persoanele – Prin legea penală se stabileşte sfera persoanelor care pot fi subiecte de drept penal, adică acelea care se află fie în calitate de destinatari, fie ca beneficiari ai prevederilor sale.

Faptele – Aşa cum am subliniat anterior în cazul raportului juridic de conformare, întotdeauna raportarea se face la faptele prevăzute şi interzise sub sancţiune penală, iar ipoteza raportului juridic de conflict are în vedere fapta concretă care a generat acest raport.

2. Aplicarea legii penale în timp

1.Noţiunea aplicării legii penale în timp

Aplicarea legii penale în raport cu timpul ridică probleme privind determinarea legii incidente, deci aplicabile în reglementarea relaţiilor de apărare socială la un moment dat.

În contextul pregătirii României în vederea integrării în Uniunea Europeană, pentru armonizarea completă a legislaţiei în conformitate cu acquis-ul comunitar, asistăm la o permanentă mişcare a legislaţiei - în general - şi a legislaţiei penale - în special, la adoptarea şi punerea în vigoare a unor legi şi la abrogarea altora, la succesiunea unor legi penale care reglementează în chip diferit aceleaşi relaţii de apărare socială12.

2. Principiul activităţii legii penale în timp

Potrivit art.10 din actualul C.pen. şi (art.4 din noul C.pen.) „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.

Eficienţa în timp a Legii penale, începe cum este şi firesc după momentul intrării sale în vigoare, moment când dobândeşte caracter obligatoriu şi durează până în clipa când este scoasă din vigoare (care poate avea loc prin mai multe modalităţi: abrogare, modificare, ajungerea la termen sau încetarea condiţiilor care au determinat edictarea unei legi excepţionale ori schimbarea condiţiilor social-politice care au fundamentat la un moment dat apariţia unei legi).

Acest principiu îşi găseşte sorgintea în Constituţia României care în art.23 al.12 prevede că „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”.

3. Durata şi limitele aplicării legii penale în timp

12 Legea 301/2004 publ. în M. Of. P I 575/29.06.2004 şi Legea 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor judiciare dispuse în cursul procesului penal care urmau să intre în vigoare la 29 iunie 2005. Măsura intrării în vigoare a fost amânată până la 1 septembrie 2006 prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 58 din 23.06.2005 publ. în M.Of. P I nr.552/28.06.2005. Noile legi reglementau în chip diferit de actuala legislaţie penală în vigoare multe dintre instituţiile dreptului penal la care vom face referiri în cele ce urmează.

23

Page 24: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Durata de aplicare, aşa cum am mai menţionat, reprezintă intervalul de timp cuprins între momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a legii penale.

Intrarea în vigoare se concretizează în două modalităţi:a) la data expresă prevăzută în lege (se practică de obicei în dispoziţiile

finale ale legilor organice).b) la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial (conf. art.78 din

Constituţia României). Intervalul de 3 zile poate fi mai mare dacă legea prevede expres, în funcţie de întinderea ei şi de necesitatea de a fi studiată şi cunoscută de către autorităţile executive, de cele judecătoreşti si de populaţie.

Ieşirea din vigoare a legii penale. Modalităţile ieşirii din vigoare a Legii penale, adică a încetării efectelor

juridice ale acesteia sunt multiple.Abrogarea este cauza principală de scoatere din vigoare a unei legi şi constă

în încetarea activităţii legii penale prin diferite tehnici legislative. Aceasta poate fi: abrogarea expresă – atunci când legiuitorul foloseşte o clauză generală cum ar fi: „se abrogă orice dispoziţii contrare acestei legi” „se abrogă la data intrării în vigoare a altei legi care se stipulează în mod expres”.

Cât priveşte abrogarea tacită sau implicită, aceasta operează atunci când, deşi a apărut o nouă lege care reglementează aceleaşi relaţii sociale, nu se precizează expres că legea veche va fi scoasă din uz.

4. Concursul de legi penale în timp

Concursul de legi penale constă în coexistenţa a două sau mai multe legi penale care reglementează concomitent, dar în mod diferit, aceleaşi instituţii de drept penal.

Legea specială apare după legea generală şi creează un regim special, impunând anumite reguli ce urmează să se aplice cu privire la unele situaţii şi pentru un anumit timp.

Dispoziţiile legii speciale sunt derogatorii de la prevederile legii generale ale cărei prevederi rămân în continuare în vigoare.

Atât C.pen. actual în art.362 cât şi Noul C.pen în art.511 prevăd că: „dispoziţiile din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale dacă legea nu mai prevede altfel”.

Din interpretarea ultimei teze a textului de mai sus „afară de cazul când legea dispune altfel” constatăm că se referă la cazurile speciale pe care le creează concursul de legi penale. Rezultă că în cazul concursului de legi penale se aplică legea specială în defavoarea celei generale sau cea excepţională în raport cu cea specială şi cea generală13.

5. Extraactivitatea legii penale

13 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu op.cit. p.40.24

Page 25: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Extraactivitatea legii penale rezidă în extinderea eficienţei legii penale în timp prin instituirea unor derogări de la activitatea legii acordându-i eficienţă atât înainte de momentul intrării în vigoare a legii (retroactivitatea legii), dar şi după ieşirea din vigoare a legii penale (ultraactivitatea legii).

Dacă principiul activităţii legii ar fi avut un caracter absolut s-ar fi ajuns la imposibilitatea rezolvării unor cazuri în practică pe de o parte, iar pe de altă parte la nerealizarea scopului şi eficienţei unor anumite legi penale.

6. Retroactivitatea legii penale

Retroactivitatea este o excepţie de la principiul activităţii legii penale care constă în faptul că, în unele împrejurări, anumite legi penale îşi extind eficacitatea în trecut, dincolo de momentul intrării lor în vigoare.

În doctrina penală, a fost recunoscută de marea majoritate a autorilor de drept penal, intervenţia acestei excepţii în următoarele situaţii:

a) Legea penală în conţinutul căreia se prevede expres că urmează să se aplice unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare indiferent dacă legea penală nouă este mai gravă.

O asemenea lege cu caracter retroactiv nu mai poate exista în prezent deoarece Constituţia interzice aplicarea retroactiv a legii penale care nu este mai favorabilă.

b) Legea interpretativă – Aceasta formează corp comun cu legea interpretată, ceea ce implică intrarea în vigoare odată cu legea interpretată şi nu de la publicarea legii interpretative.

c) Legea penală de dezincriminare în conţinutul căreia se prevede că o anumită faptă sau anumite fapte nu mai constituie infracţiun, sunt scoase în afara ilicitului penal.

În contextul schimbărilor condiţiilor social-economice şi politice este posibil ca o anumită faptă ce a fost incriminată şi sancţionată de legiuitor să fie scoasă în afara sferei ilicitului penal prin dezincriminare (abolitio criminis).

Aplicarea acestui principiu a născut numeroase controverse în privinţa aplicării retroactive a normei de dezincriminare.

Pentru clarificarea aplicării principiilor retroactivităţii legii penale dezincriminatoare vom face câteva explicaţii comparative între prevederile actualului C.pen. şi ale noului C.pen., ca şi în condiţiile prelungirii termenului de punere în aplicare a acestuia din urmă la 1 septembrie 2006.

În Codul penal actual legiuitorul a alocat principiilor retroactivităţii şi neretroactivităţii două articole (11 şi 12) iar noul C.pen. a cuprins ambele reguli într-un singur articol (art.4 al 1şi 2).

Noul Cod penal nu a mai păstrat prevederea anterioară a art.12 al. 2 potrivit căreia legea nouă care prevede măsuri de siguranţă sau măsuri educative se aplică infracţiunilor ce nu au fost definitiv judecate până la data intrării sale în vigoare.

Nemenţinerea acestei prevederi s-a bazat pe faptul că aceasta contravenea principiului neretroactivităţii legii, consacrat în Constituţia României prin modificarea art.15 al.2 (în urma revizuirii Constituţiei), text care stipulează că:

25

Page 26: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

„Legea dispune pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

La intrarea în vigoare a noului C.pen. vor fi dezincriminate multe fapte penale între care exemplificăm: insulta, adulterul, vagabondajul etc, ceea ce denotă că legea penală prin această tehnică scoate din sfera ilicitului penal anumite fapte devenind o lege penală mai favorabilă, aceasta înscriindu-se în parametrii legali ai prevederilor art.15 al.2 din Constituţie.

Din cele de mai sus rezultă că Legea dezincriminatoare retroactivă este (sau trebuie să fie) o lege penală mai favorabilă. Deci lato sensu legea penală care dezincriminează este o specie de lege penală mai favorabilă14.

O altă situaţie ce se va crea prin punerea în vigoare a noului Cod penal este aceea a incriminării unor noi fapte (ex novo) cum ar fi fapta de remuneraţie injustă, incriminarea unor fapte ce pot fi comise de persoanele juridice etc. În asemenea cazuri se va aplica neretroactivitatea legii penale care incriminează.

d) Legile care prevăd măsurile de siguranţă şi educative. Conform noului C.pen. nu mai pot exista datorită eliminării art.12 al.2 din Codul penal actual.

e) O altă lege cu caracter retroactiv este legea mai favorabilă la care am făcut referiri exprese la general, mai sus.

Fiind o excepţie de la principiul aplicării legii penale active şi de la principiul neretroactivităţii legii, aplicarea legii penale mai favorabile (practic extraactivitatea legii) este admisă numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Considerăm că noţiunea de extraactivitate şi noţiunea de aplicare a legii penale mai favorabile au aceeaşi sferă de incidenţă, adică au aceeaşi extensiune din perspectiva legislaţiei penale în vigoare. Ambele privesc numai situaţii tranzitorii: retroactivitatea legii penale dezincriminatoare, retroactivitatea legii penale mai favorabile când aceeaşi faptă are un regim juridic diferit în cuprinsul diferitelor legi penale succesive, retroactivitatea legii penale interpretative mai favorabile.

Situaţiile tranzitorii determinate de succesiunea legilor penale în timp, denumite de unii autori15 „conflicte ale legilor penale în timp”, se referă la ipotezele în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea ei, intervin una sau mai multe legi penale succesive care prevăd fapta ca infracţiune.

Aplicarea legii mai favorabile infracţiunilor nedefinitiv judecate.În asemenea cazuri s-a pus problema legii aplicabile – legea veche sub care

s-a născut raportul juridic penal sau legea nouă sub imperiul căreia trebuie să se judece.

În dreptul nostru penal s-a admis soluţia că dintre cele două legi – în conflict – să se aplice legea mai blândă (mitior lex) adică legea mai favorabilă infractorului indiferent dacă aceasta este cea veche sau cea nouă.

Dacă legea penală veche este mai favorabilă aceasta se aplică ultraactiv (adică după ieşirea ei din vigoare), iar dacă este mai blândă legea nouă atunci se va aplica aceasta – retroactiv.

14 M. A. Hotca op.cit. p.22.15 V. Dobrinoiu, William Brânză op. cit. p.101.

26

Page 27: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Această soluţie este prevăzută, fără diferenţieri atât în Codul penal în vigoare (art.13 al.1) cât şi în noul C.pen. (care va intra în vigoare la 1 septembrie 2006) în art.6 al. 1 în modul următor: „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale se aplică legea penală mai favorabilă”.

Dacă însă fapta este incriminată de ambele legi penale (atât cea veche cât şi cea nouă) legea mai favorabilă se poate determina după mai multe criterii unanim acceptate de autorii de drept penal16 şi anume:

1) după condiţiile de tragere la răspundere penală, legea ce prevede condiţiile mai uşoare va fi mai blândă. (de exemplu legea care prevede necesitatea plângerii prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau anumite cazuri de stingere a răspunderii etc. va fi mai favorabilă decât aceea care nu cere astfel de condiţii);

2) după condiţiile de incriminare, legea care condiţionează incriminarea unei fapte de săvârşirea ei în anumite împrejurări de timp, de loc etc. este mai favorabilă decât aceea care nu cere asemenea condiţii pentru incriminare, încât prima limitează posibilitatea de tragere la răspundere a persoanei ce săvârşeşte astfel de fapte;

3) după condiţiile de pedepsire, acea lege care prevede o pedeapsă mai uşoară ca natură sau ca durată este mai favorabilă decât legea care prevede o pedeapsă ca natură sau ca durată mai grea;

4) după termenul de prescripţie, este mai favorabilă legea care prevede un termen mai scurt decât cea care prevede un termen mai lung.

Aplicarea legi penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.Potrivit prevederilor Codului penal actual (art.14 al 1-5) şi ale noului C.pen.

(art.7 al.1-5) legea penală mai favorabilă se poate aplica şi asupra pedepselor definitive. Singura deosebire dintre cele două regementării constă în schimbarea denumiri marginale prin excluderea cuvântului „obligatorie” din textul art.14 al actualului Cod. Celelalte diferenţe vor fi dictate de schimbările sistemului sancţionator (prin apariţia unor sancţiuni de drept penal neprevăzute în legislaţia veche).

Faţă de situaţia expusă în ultimul alineat considerăm inutilă reproducerea integrală a textului art.14 al.1-5 respectiv art.7 al.1-5 din Codul penal actual, respectiv din noul C.pen..

7. Ultraactivitatea legii penale

În doctrina penală s-a statuat că: „ideii de retroactivitate se opune ultraactivitatea legii penale”.

Legea penală în vigoare ca şi noul C.pen. nu foloseşte noţiunea de ultraactivitate ci doar noţiunile de retroactivitate şi neretroactivitate. După cum am

16 I.Oancea op. cit. p.129//C. Bulai op. cit. p.241//M. Zolyneak op.cit. p.232//C. Mitrache op.cit. p.67//Al. Boroi, Gh. Nistoreanu op.cit. p.4.

27

Page 28: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

văzut retroactivitatea legii penale înseamnă aplicarea acesteia unor fapte care s-au săvârşit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, aplicare justificată de argumentul că legea nouă este mai favorabilă infractorului. În opoziţie cu retroactivitatea, ultraactivitatea ar însemna aplicarea legii penale unor fapte comise după ieşirea ei din vigoare.

Doctrina juridică şi practica judiciară au reţinut că o ultraactivitate propriu-zisă ar fi imposibil de conceput17 deoarece o lege penală care a ieşit din vigoare nu poate produce efecte după ieşirea din vigoare. O atare lege (care a ieşit din vigoare) ar putea cel mult să producă efecte asupra faptelor comisiei în timpul cât era în vigoare. Asemenea efecte se produc întotdeauna în cazul legii vechi dar mai favorabile infractorului (pentru acelaşi motiv pentru care şi legea nouă mai favorabilă retroactivează18 sau în cazul legilor temporare sau excepţionale (pentru motive legate de eficienţa acestor legi).

În legătură cu ultraactivitatea legilor penale temporare sau excepţionale pentru faptele comise în timpul cât aceste fapte erau în vigoare, considerăm că aceasta nu se justifică întrucât prin acestea este instituit un regim derogator care corespunde situaţiei care a impus adoptarea unor asemenea legi.

Dacă nu ar exista posibilitatea ultraactivităţii ar însemna că cei care au săvârşit faptele sub imperiul legilor menţionate să fie urmăriţi şi judecaţi după ieşirea lor din vigoare, conform dreptului comun, ceea ce ar fi în totală neconcordanţă cu principiile şi scopul dreptului penal deoarece faptele prevăzute în legile temporare sau excepţionale pot nici să nu fie prevăzute în legile penale sau să fie prevăzute cu nişte sancţiuni nesemnificative. Dacă aceste legi nu ar fi ultraactive s-ar încuraja faptele infractorilor de sustragere de la urmărirea penală şi de la judecare până când legile vor ieşi din vigoare.

Noul C.pen. defineşte, spre deosebire de actualul C.pen., noţiunea de lege penală temporară, dorind să înlăture interpretările multiple ce ar putea apărea în practică în continuare. Conform definiţiei normative „Legea penală temporară este legea care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura situaţiei temporare care a impus-o” (art.9 al.2 din noul C.pen.).

Definiţia legii penale temporare, deşi nu se regăseşte în actualul C.pen., rezultă din doctrina anterioară adoptării noului C.pen., din clasificările legilor penale, în raport de criteriul duratei lor, în legi permanente şi legi temporare.

Calificarea unei legi ca fiind temporare se face prin verificarea conţinutului acesteia sau a situaţiei care a făcut necesară adoptarea sa. Dacă legea cercetată conţine o normă de autoderogare sau edictarea ei a fost determinată de o situaţie specială, ea este o lege temporară.

Sunt legi penale temporare legile excepţionale, dar şi legile obişnuite (ordinare) care prevăd data ieşirii lor din vigoare. Legile excepţionale sunt cele adoptate în situaţii de război, cutremur şi alte calamităţi naturale, iar legile penale obişnuite sunt legile penale care reglementează situaţiile tranzitorii sau relaţiile

17 George Antoniu op.cit. şi în Revista de drept penal nr. 4/2001 p.13//Al. Boroi, Gh. Nistoreanu op.cit. p.44.18 A se vedea S.II infra 2.4. Concursul de legi penale.

28

Page 29: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

sociale determinate de situaţii temporare19 (exemplu Decretul - Lege nr. 5/1989 privind urmărirea, judecarea şi pedepsirea unor infracţiuni).

Din cele ce preced putem conchide că alături de legea penală mai favorabilă mai sunt ultraactive şi legile temporare sau excepţionale.

ÎNTREBǍRI :

28. Principiul activităţii legii penale în timp 29. Cum şi în ce situaţii se aplică legea penală mai favorabilă

30. Durata şi limitele aplicării legii penale în timp 31. Concursul de legi penale în timp 32. Extraactivitatea legii penale 33. Retroactivitatea legii penale 34. Ultraactivitatea legii penale

CURSUL NR. 5

APLICAREA LEGII PENALE ÎN ÎN SPAŢIU

Obiective: informarea studenţilor despre elementele în raport cu care se aplică legea penală

Cuvinte cheie: spaţiu, teritoriu, persoane

19 M. A. Hotca op.cit. p.28. Nu sunt considerate legi temporare Legile electorale, chiar dacă acestea conţin incriminări legate de desfăşurarea alegerilor. Ele, deşi se aplică pentru faptele săvârşite doar pe durata alegerilor, nu ies din vigoare odată cu terminarea alegerilor.

29

Page 30: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Conţinut: pp. 30-35

Întrebări: 35-39

Test: T 5 - Î 4

Persoanei declarate “non grata” i se poate cere să părăsească teritoriul ?a. numai dacă este cetăţean român ;b. numai dacă este apatrid ;c. numai dacă este străin ;d. numai în anumite condiţii ;

Aplicarea legii penale în spaţiu, în opinia multor autori20, constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni – pe teritoriul României sau în străinătate – de către cetăţeni români sau străini.

În vederea realizării scopului Legii penale actualul C.pen. (în art.3-9 C. Pen.), dar şi noul C.pen. în art.10-16 reglementează în mod similar, cu unele diferenţieri (la care vom face referiri pe parcursul tratării acestui subiect), principiile: teritorialităţii legii penale române (art. 3 şi respectiv 10); personalităţii legii penale; (art.4 respectiv 11); realităţii legii penale (art.5 respectiv 12); universalităţii legii penale (art.6 şi respectiv art.13).

Deasemenea legea penală reglementează excepţiile de la principiile enumerate mai sus (în art. 7 şi 8 din actualul C.pen. şi respectiv art. 14 şi 15 din noul C.pen.) referitoare la modul cum se aplică legea penală română în raport cu convenţiile internaţionale şi cazurile imunităţilor de jurisdicţie.

Reglementarea aplicării în spaţiu a legii penale române este completată cu instituţia extrădării art.9 şi respectiv 16 din noul C.pen.21.

Indiferent de modul de abordare al materiei supuse analizei considerăm că legiuitorul penal român (atât în 1968 pentru actualul C.pen., cât şi în 2004 pentru noul C.pen.) a promovat concepţia potrivit căreia finalitatea normelor ce reglementează aplicarea legii penale în raport cu spaţiul permite organizarea activităţii de represiune penală, pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, în aşa fel încât oriunde s-ar fi săvârşit o faptă penală să existe posibilitatea de a trage la răspundere penală pe făptuitor.

Realizarea acestui obiectiv este condiţionată de înţelegerea şi colaborarea internaţională între toate statele, iar în plan legislativ consacrarea principiilor

20 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu op.cit. p.48// V. Dobrinoiu, William Brânză op. cit., p.53.21 Prin Legea 302 din 28 iunie 2004 publ. în M.Of. al României P I nr. 594 din 1 iulie 2004 care a intrat în vigoare la 60 zile de la publicare, Lege care priveşte cooperarea judiciară internaţională în materi penală s-a statuat că începând cu data integrării în U.E., preconizată la 1 ianuarie 2007 dispoziţiile în materie de extrădare prevazute de Legea 296/2001 privind extrădarea vor fi înlocuite cu dispoziţiile privind cooperarea cu statele membre ale U.E.

30

Page 31: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

menite să asigure inevitabilitatea aplicării legii penale în raport cu spaţiul şi promovarea instituţiei extrădării22.

Aplicarea legii penale faptelor săvâşite pe teritoriul României

Principiul teritorialităţii legii penale

Este principiul de bază potrivit căruia se face aplicarea legii penale în raport cu locul săvârşirii infracţiunii. Aceasta îşi găseşte consacrarea juridică în art.3 din actualul C.pen. şi respectiv art. 10 al.1 din noul C.pen. în care se prevede că: „Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.

Potrivit acestei dispoziţii se înţelege că Legea penală se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise pe teritoriul ţării, indiferent de calitatea făptuitorului – cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie domiciliat în ţara noastră sau în străinătate.

Întrucât normele penale au drept scop apărarea în primul rând a suveranităţii, independenţei şi unităţii statului este normal ca autoritatea lor în spaţiu să se extindă atât cât se întinde suveranitatea de la care emană şi o ocrotesc.

Pentru determinarea incidenţei Legii penale, potrivit principiului teritorialităţii vom trece în cele ce urmează la explicarea noţiunilor de „teritoriul Ţării – teritoriu României conform art.10 al.2 al noului C.pen. şi „infracţiune săvărşită pe teritoriul Ţării”.

Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale

Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale are o arie mai mare decât aceea de teritoriu în sens geografic.

Deşi Legiuitorul a definit în mod principiul teritorialităţii legii penale atât în actualul C.pen. cât şi în noul cod, ceea ce diferenţiază cele două coduri este aşezarea definiţiilor şi conţinutul expresiilor „teritoriul României” şi „infracţiunea săvârşită pe teritoriul României” care în actualul Cod îşi găsesc reglementarea în art.142 şi 143 C.pen., iar în noul C.pen. în al.2 şi 3 din art.10 ce defineşte principiul teritorialităţii legii penale.

Noul C.pen. foloseşte expresia „teritoriul României în loc de teritoriul ţării şi respectiv „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României, în loc de „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” cum este în actualul Cod.

Din definiţia legală a teritoriului rezultă că acesta cuprinde întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele de stat, inclusiv apele maritime interioare subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia.

Terminologia diferită folosită de noua reglementare are la bază evoluţia legislaţiei incidente în privinţa regimului juridic al teritoriului. Aceasta se referă la

22 R.M.Stănoiu, op.cit., p.53.31

Page 32: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

reglementările cuprinse în Legea 17/1990 modificată prin Legea 36/2002 şi cele ale OUG. 105/2001 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue a României, zona economică etc.

Suprafaţa terestră sau întinderea de pământ vizează suprafaţa cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului nostru.

Apele interioare situate între frontierele de stat sunt alcătuite atât din apele curgătoare (pârâuri, râuri, fluvii) cât şi din apele stătătoare (lacuri naturale, glaciare, vulcanice, de acumulare, bălţi, heleştee) precum şi apele maritime interne.

Subsolul este alcătuit din zona subterană având ca întindere înlăuntrul frontierelor de stat (cu o adâncime practic limitată la posibilitatea reală a omului de exploatare în condiţiile tehnicii actuale).

Spaţiul aerian este spaţiul care se întinde deasupra teritoriului cuprins între frontierele statului şi deasupra apelor interioare şi mării teritoriale până la limita spaţiului cosmic.

Constituţia României din 1991 (revizuită în 2003) prevede în art. 3 al.2 că „Frontierele ţării sunt consfiinţite prin legea organică cu respectarea principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional”.

Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Actualul C.pen. prevede în art.142 că se consideră infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării actele comise pe oricare din elementele definite de Legea penală în articolul menţionat inclusiv dacă au fost săvârşite pe o navă sau aeronavă română aflate în afara apelor teritoriale sau a spaţiului aerian al României.

Noul C.pen. folosind o altă terminologie, aşa cum am mai menţionat, prevede că „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României (şi nu al ţării) şi atunci când a fost comisă pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă română, precum şi atunci când pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii. Platformele de foraj maritim sunt asimilate navelor sub pavilion românesc”.

Din definiţia legală de mai sus, infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României în următoarele situaţii:

a) atunci când infracţiunea este săvârşită în întregime pe teritoriul ţării (în sensul art.142 din C.pen. şi art.10 al.2 din noul C.pen.).

b) Când infracţiunea este comisă în întregime pe o navă sau aeronavă română aflată în primul caz în afara apelor maritime interioare şi a mării teritoriale şi în al doilea caz aflată în afara spaţiului aerian al României.

c) Când pe teritoriul definit de art.142 C.pen. şi respectiv art. 10 al.2 din noul C.pen.sau pe o navă sau aeronavă română aflată în străinătate s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.

Aceasta din urmă situaţie este cunoscută sub denumirea de regula sau teoria „ubicuităţii” sau a „desfăşurării integrale” potrivit căreia infracţiunea se consideră

32

Page 33: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

săvârşită pretutindeni unde s-a comis fie numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii.

În aplicarea teoriei ubicuităţii în doctrină au apărut două controverse:– dacă fapta a fost începută în străinătate şi rezultatul s-a produs în ţară.

Toţii autorii au fost de acord că infractorul va fi pedepsit în ţară ca şi cum întreaga acţiune s-ar fi desfăşurat în ţară;

– dacă fapta a început în ţară şi s-a terminat în străinătate. Părerile sunt împărţite în trei şi anume – unii autori au considerat că fapta va rămâne nepedepsită în ţară, alţii că va fi pedepsită numai ca o tentativă şi alţii că va fi pedepsită ca şi cum ar fi fost săvârşită integral în ţară (opinie care este legală şi corespunde principiului ubicuităţii la care raliem.

Excepţii de la principiul teritorialităţii legii penale

Restrângerile aplicării principiului teritorialităţii legii penale sunt prevăzute în mod expres în Constituţia României art.72 al.2, art.84 al.2 şi 109 al.2, din Codul penal (art.8 din din Codul penal actual art.15 din noul C.pen.) şi în Convenţiile internaţionale.

a) O primă restricţie se referă la faptele prevăzute de legea penală săvârşite de persoana care se bucură de imunitate de jurisdicţie penală.

Art.18 din Codul penal (respectiv art.15 din noul C.pen.) prevede: „Legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de reprezentanţi diplomatici ai statelor străine sau alte persoane, care, în conformitate cu Convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.

Convenţia de la Viena din 1961 prevede că persoana agentului diplomatic este inviolabilă. Agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală a statului acreditat.

Această imunitate de jurisdicţie priveşte inviolabilitatea localului ambasadelor sau legatelor statelor străine aflate în ţara noastră. Aceasta înseamnă că autorităţile române nu pot pătrunde în incinta acestora fără aprobare.

Imunitatea penală nu este fără limite. Deşi statul acreditar nu poate urmări sau judeca pe un agent diplomatic ce a săvârşit o infracţiune, îl poate declara „pesona non grata” şi îi poate cere să părăsească teritoriul sau poate solicita statului acreditant să-l judece după propriile legi.

Deasemenea reprezentanţii diplomatici au obligaţia, potrivit normelor de drept internaţional, să predea pe acei infractori care s-ar refugia în localurile reprezentanţilor.

b) O altă restricţie care constituie excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale constă în imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală.

Imunitatea prezidenţială consacrată de art.84 al.2 din Constituţia României (revizuită) Preşedintele României se bucură de imunitate în condiţiile art.72 al.2 din Constituţie (care prevede imunitatea parlamentară). Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

33

Page 34: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Imunitatea Parlamentară. Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică penală pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art.72 al.1 ) ei pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată pentru faptele care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără încuviinţarea camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată se pot face numai decătre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei în cazul în care camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocatrea acestei măsuri (art.72 al.2).

Imunitatea membrilor Guvernului României.Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să

ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt reglementate prin Legea răspunderii ministeriale (Lege organică) care stabileşte pedepsele ce se aplică acestora pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

c) Infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine în timpul staţionării sau trecerii pe teritoriul României.

Această regulă este unanim admisă în dreptul internaţional. În cazul în care personalul acestor trupe săvârşeşte infracţiuni pe teritoriul ţării noastre care este convenită prin convenţiile bilaterale între statele interesate.

d) Infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor militare sau guvernamentale.

Eventualele infracţiuni săvârşite la bordul lor nu cad sub jurisdicţia statului român şi nici faptele săvârşite pe teritoriul român de persoanele care fac parte din echipajul sau personalul specializat al acestei nave şi aeronave pe timpul cât s-au aflat în porturi sau aeroporturi ori în apele maritime interioare sau în marea teritorială.

Ele reprezintă statele cărora le aparţin şi se află pe teritoriul ţării noastre cu aprobarea Guvernului român.

e) Infracţiunile săvârşite la bordul unor nave străine aflate în trecere prin marea teritorială ori pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială a României.

Acestă excepţie în Legea 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare al mării teritoriale şi al zonei contigue a României în condiţiile stipulate în art.17 al.2 şi art.25 din aceeaşi lege pentru navele militare străine.

Aceste excepţii sunt de strictă interpretare legea devenind incidentă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de aceasta.

ÎNTREBǍRI :

34

Page 35: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

35. Aplicarea legii penale faptelor săvâşite pe teritoriul României 36. Principiul teritorialităţii legii penale 37. Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale 38. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării 39. Excepţii de la principiul teritorialităţii legii penale

CURSUL NR. 6

APLICAREA LEGII PENALE ROMÂNE UNOR INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE IN STRĂINĂTATE

Obiective: informarea studenţilor despre elementele în raport cu care se aplică legea penală

Cuvinte cheie: . Extrădare, persoane străine, apatrizi

35

Page 36: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Conţinut: pp. 36-44

Întrebări: 40-46

Test: T 6 - Î 1

Extrădarea este :a. un act unilateral ?b. bivalent?c. un act bilateral, politic ?d. juridic ?

Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în străinătate

Noţiuni preliminare

După cum am văzut, principiul teritorialităţii priveşte doar aria infracţiunilor care se comit pe teritoriul României.

Pentru asigurarea unei eficienţe sporite în lupta contra infracţionalităţii, Legea penală română conţine dispoziţii care se pot aplica în spaţiu şi dincolo de limitele teritoriului românesc potrivit următoarelor principii subsidiare: principiul personalităţii, al realităţii şi al universalităţii.

Principiul personalităţii legii penale

Acest principiu este consacrat legal în art.4 din Codul penal în vigoare şi în art.19 din noul C.pen. În esenţă, reglemenarea acestuia constă în prevederea că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau fără cetăţenie care are domiciliul în ţară.

Noul C.pen. prevede, pe lângă cele două condiţii care rezultă din definiţia principiului, şi incidenţa conduitei dublei incriminării prin formularea în ultima teză a art.11 a precizării conform căreia „dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea ţării unde a fost săvârşită”.

Noua reglementare reintroduce această conduită care era prezentă în Codul penal din 1937. Aceasta prezintă o dublă importanţă – fapta săvărşită pe teritoriul statului străin să aibă teritorialitatea sa naturală, guvernată de suveranitatea statului pe teritoriul căreia se află valorile ocrotite de legea penală şi în al doilea rând exclude posibilitatea creării unor situaţii discriminatorii între cetăţenii români aflaţi pe teritoriul altor state şi celelalte persoane care se găsesc pe aceste teritorii. (exemplu: nu va constitui infracţiune de deţinere ilegală de arme fapta unui cetăţean român comisă pe teritoriul unui stat care permite portul de arme în condiţii mult mai permisive de cât legea română).

Principiul realităţii legii penale

36

Page 37: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Acest principiu mai este denumit în unele lucrări principiul protecţiei reale sau al cetăţeniei pasive23.

Codul penal consacră acest principiu în art.5 al.1şi 2, iar noul C.pen. în art.12 al.1şi 2. Noul C.pen. a extins sfera de aplicare a regulii realităţii penale, incluzând pe lângă infracţiunile prevăzute în vechea reglementare şi alte infracţiuni „orice infracţiuni contra unui cetăţean român şi infracţiunile săvârşite contra persoanelor juridice de naţionalitate română”.

Pe de altă parte, noul C.pen. restrânge domeniul de aplicare prevăzut de Codul penal în vigoare limitând incidenţa principiului realităţii exclusiv la faptele pedepsite cu „detenţiunea pe viaţă şi detenţiunea severă” (înlăturând vătămarea gravă a integrităţii sau sănătăţii unui cetăţean român).

Pentru realizarea acestui principiu se cer întrunite următoarele condiţii:– infracţiunea să fi fost săvârşită în întregime în străinătate;– fapta să constituie infracţiune în baza legii române (fără condiţia dublei

incriminări);– infracţiunea să fie îndreptată împotriva securităţii naţionale a statului

român, contra unui cetăţean român sau împotriva unei persoane juridice române;– făptuitorul să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are

domiciliul în România;– infracţiunea săvârşită să fie sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă

sau detenţiunii severe.Noul C.pen. nu prevede prezenţa în ţară a infractorului, el putând fi judecat

şi în lipsă.Dacă infractorul a fost judecat şi condamnat în străinătate pedeapsa sau

partea din pedeapsă executată în străinătate şi arestul preventiv vor fi deduse din pedeapsa aplicată de Legea română.

Principiul universalităţii legii penale

Principiul universalităţii Legii penale este consacrat în art.6 din Codul penal în vigoare (respectiv art.13 din noul C.pen.) în care se arată că „legea penală se aplică oricăror altor infracţiuni (cu excepţia celor prevăzute de art.5 al.1 respectiv 12 al.1 noul C.pen.) săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază în România (respectivul „nu are domiciliul în ţară”) dacă:

– fapta este prevăzută ca infracţiune în legea penală a ţării unde a fost săvârşită;

– făptuitorul se află în ţară.

23 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu op.cit. p.60.37

Page 38: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Prevederile acestui principiu stabilesc incidenţa legii penale române asupra oricărei infracţiuni comise în străinătate dacă făptuitorul este cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie şi se află pe teritoriul ţării noastre.

Această reglementare se justifică pe de o parte prin necesitatea de a sancţiona infracţiunile săvârşite în străinătate de către cetăţenii străini îndreptate împotriva intereselor statului nostru sau ale cetăţenilor români (altele decât cele sancţionate în temeiul principiului realităţii), iar pe de altă parte prin necesitatea de a coopera cu alte state în lupta împotriva criminalităţii, prin sancţionarea oricărui infractor aflat pe teritoriul ţarii noastre, împiedicând astfel ca acesta să-şi găsească un loc de refugiu descurajând fenomenul infracţional internaţional.

Pentru aplicarea principiului universalităţii Legii penale se cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

a) săvârşirea unei infracţiuni, alta decât cele pentru care s-ar aplica legea penală română potrivit principiului realităţii legii penale;

b) infracţiunea să fie săvârşită în străinătate în totalitatea ei (fără implicarea principiului teritorialităţii potrivit criteriului ubicuităţii – începerea sau executarea faptei);

c) să existe dubla incriminare – fapta să fie prevăzută ca infracţiune – atât de legea noastră penală cât şi de a ţării unde a fost săvârşită;

d) să fie săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în România;

e) infractorul să se afle pe teritoriul României venit de bună voie pe teritoriul ţării noastre.

Pentru infracţiunile îndreptate contra intereselor statului român, contra unui cetăţean român sau contra unei persoane juridice române făptuitorul poate fi judecat şi în cazul când s-a obţinut extrădarea lui.

Acest principiu nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului în care făptuitorul a săvârşit infracţiunea, există o clauză ce împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal şi executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.

Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată parţial, iar instanţele noastre vor recunoaşte hotărârea străină, ele vor dispune să execute pedeapsa sau restul de pedeapsă pronunţată în străinătate.

Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia unor infracţiuni comise în străinătate.

Aplicarea Legii penale române potrivit principiului realităţii şi universalităţii examinate anterior se realizează potrivit art.7 din Codul penal (art.14 din noul C.pen.) care prevede că „dispoziţiile cuprinse în art. 5 şi 6 (respectiv 11-13 din noul C.pen.) se aplică „dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională la care România este parte”.

Din textul Codului penal se observă că statul nostru îşi asumă obligaţiile de a acţiona pentu reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională

38

Page 39: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

pe baza convenţiilor internaţionale care dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu prioritate în raport cu prevederile legi generale.

Extrădarea

Noţiunea şi natura juridică a extrădării

În condiţiile în care criminalitatea transnaţională organizată a dobândit o amploare din ce în ce mai mare, lupta împotriva infracţionalităţii a determinat statele să-şi acorde asistenţă juridică reciprocă cooperând la descoperirea, reţinerea şi condamnarea celor care au încălcat legea penală.

Pentru a îngrădi tendinţa unor infractori de a scăpa de răspundere penală, prin refugierea dintr-o ţară în alta după săvârşirea unor infracţiuni pe teritoriul unui stat sau altul, s-a recurs la realizarea unei instituţii care să stopeze acest fenomen – extrădarea.

Extrădarea este un act juridic bilateral intervenit între două state pe baza căreia un stat - pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un condamnat – îl remite la cererea altui stat pentru a fi judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de către instanţele judecătoreşti ale acelui stat.

În raport cu finalitatea sa, extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională reciprocă care se acordă numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate24.

Extrădarea este un act bilateral. Aceasta implică cererea de extrădare din partea statului solicitant şi predarea infractorului de către statul pe teritoriul cărui acesta se refugiază (stat solicitat).

Aşa cum am menţionat în definiţie, extrădarea este o instituţie juridică ce are un pronunţat conţinut politic, fiind rodul voinţei liber exprimate a statelor, respectându-se suveranitatea şi independenţa lor.

Instituţia extrădării este reglementată prin norme de drept cuprinse în convenţii bilaterale sau multilaterale prin care se reglementează această materie.

România a încheiat numeroase convenţii de asistenţă juridică internaţională cuprinzând reglementării în domeniul extrădării (care pot fi găsite pe internet şi consultate) cu Franţa, Germania, Italia, Grecia,Bulgaria.

Legislaţia României în materie de extrădare a evoluat de la Legea 4/1971; Legea 30/18 mai 1994 de rectificare a Convenţiei europene de extrădare încheiată la Paris 13.XII. 1957 şi protocoalelor sale adiţionale încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978, intrate în vigoare la 14 mai 1997. Legea 296/1991 privind extrădarea; Legea 704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală şi Legea 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate.

24 Art.19 al. 2 din Constituţia României (revizuită) prevede că: „cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.

39

Page 40: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Actuala Lege nr. 304/2004 adoptată de Parlamentul României în regim de urgenţă priveşte cooperarea judiciară internaţională în materie penală reglementează prevederile de cooperare privind extrădarea, predarea în baza unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materi penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, comisiile rogatorii, înfăţişarea martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite, notificarea actelor de procedură, cazierul judiciar.

În Legea 302/2004 este utilizat conceptul de extrădare voluntară (art.49 al.1. Potrivit acestuia, persoana extrădată are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant.

Condiţiile extrădării

Din examinarea reglementărilor stabilite prin Legea 302/2004 rezultă că, pentru realizarea extrădării, trebuie îndeplinite anumite condiţii privind infracţiunea, infractorul, pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanţă, competenţa şi condiţiile de ordin procedural.

a) Condiţiile referitoare la infracţiune:– să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului solicitant de către un

cetăţean al acestui stat ori prin fapta săvârşită să fie lezate interesele acelui stat. - să fi comis o infracţiune în sensul art.158 C.pr.pen. – în calitate de autor,

instigator sau complice.– fapta săvârşită să fie considerată infracţiune atât de legislaţia statului

solicitant cât şi de cea a statului solicitat.Legea 302/2004 prevede că extrădarea poate fi acordată şi fără îndeplinirea

condiţiei dublei incriminări dacă aceasta este prevăzută într-o convenţie internaţională la care România este parte.

b) În privinţa pedepsei se cere ca infracţiunea pentru care se cere extrădarea să prezinte o anumită gravitate (o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani).

c) Condiţiile care privesc infractorul:– Persoana a cui extrădare se cere trebuie să fie cetăţean străin.Potrivit prevederilor Constituţiei, persoanele de cetăţenie română nu pot fi

extrădate. Dacă acestea vor săvârşi infracţiuni în străinătate, vor fi pedepsite de legea română conform principiului personalităţii.

– Infractorul să se afle pe teritoriul statului solicitat.– Să existe o cerere de extrădare din partea unui stat care are interesul să-l

pedepsească pe infractor sau să-l pună să execute pedeapsa pe cel condamnat .Cererea va cuprinde:– în funcţie de faza procesuală: originalele sau copiile autentice ale

hotărârii de condamnare definitive; deciziile pronunţate în căile de atac; mandatul

40

Page 41: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

de executare a pedepsei închisorii, respectiv copiile autentice de pe acest mandat (autentificarea se face gratuit de instanţă sau parchet).

– expunerea faptelor pentru care se cere extrădarea. data, locul săvârşirii calificarea juridică;

– copie asupra dispoziţiilor legale aplicabile (textele din C.pen.).– semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice alte

informaţii de natură să determine identitatea şi naţionalitatea acesteia.– date privind durata pedepsei când persoana extrădată a executat doar o

parte a acesteia.d) Condiţii referitoare la competenţă şi procedură.– Statul solicitat care primeşte cererea de extrădare este obligat să-l

aresteze pe făptuitor pentru a evita posibilitatea dispariţiei lui. În cazul respingerii cererii de extrădare această obligaţie dispare.

– Statul solicitat este obligat să comunice statului solicitant data şi locul predării făptuitorului care este extrădat. În termen de 15 zile făptuitorul trebuie preluat. Dacă nu este preluat se prelungeşte cu încă 15 zile.

– Statul solicitant este obligat să comunice părţii solicitate informaţii cu privire la finalizarea procesului penal în care a fost implicat cel extrădat.

– Autorităţile judiciare române trebuie să realizeze examenul de regularitate internaţională (conform art.39 al.1 din Legea 302/2004).

– Să existe norme convenţionale ori o înţelegere privind declaraţia reciprocă de extrădare:

– Să nu existe un refuz de acordare a asistenţei judiciare (neidentificare sau decesul făptuitorului).

– cererea şi actele să fie însoţite de traduceri.

Situaţiile de excepţie când nu se poate acorda extrădarea

Identic condiţiilor extrădării vom constata situaţii de excepţie când nu se poate acorda extrădarea referitoare la persoane, la fapte, la pedeapsă, competenţă şi procedură.

A) Excepţie referitoare la persoanăNu pot fi extrădate din România (conform art.23.al 1) următoarele categorii

de persoane:a) Cetăţenii români cu excepţia situaţiilor prevăzute de art.24 din lege:Potrivit art. 24 cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza

convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate numai dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii:

– în vederea efectuării urmăririi penale şi a judecăţii dacă statul solicitant dă asigurări considerate ca suficiente că în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată pentru executarea pedepsei în România;

– persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;

41

Page 42: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

– persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant.– persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul său împotriva unui

cetăţean al unui stat membru al UE dacă statul solicitant este membru al UEExtrădarea cetăţenilor români este prevăzută şi de Constituţie în art.19 al.2 şi

19 al.3 ca excepţie de la prevederile art.19 al.1.Potrivit acestor prevederi cetăţenii români şi apatrizii pot fi extrădaţi numai

în baza unei convenţii internaţionale şi pe bază de reciprocitate.b) Sunt exceptate persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în

România.c) persoanele străine care se bucură de imunitate de jurisdicţie în condiţiile

şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale.d) persoanele străine citate din străinătate în vederea audierii ca părţi,

martorii sau experţii în faţa autorităţilor judiciare române solicitante în limita imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.

Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data rămânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare se va pronunţa o nouă hotărâre în cauză.

Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate.

În caz de refuz al extrădării, prevederile art.25 al.1 se aplică în mod corespunzător, iar în caz de amânare a extrădării, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei se suspendă.

Potrivit art.25 al.1 refuzul extrădării propriului cetăţean sau a refugiatului politic obligă statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata dacă este cazul. În acest scop statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele, informaţiile şi obiecţiile privind infracţiunea. Statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.

B. Excepţii referitoare la fapteExtrădarea nu se acordă dacă:– Statul solicitat are motive temeinice de a crede că cererea de extrădare

motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăriri sau pedepsirii unei persoane pe considerente de rasă, religie,de naţionalitate sau de opinii politice şi că situaţia acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul din aceste motive.

– Infracţiunea pentru care se cere extrădarea care, nu constituie o infracţiune de drept comun.

– Infracţiunea pentru care este cerută este considerată de statul solicitant ca o infracţiune politică sau ca o faptă conexă unei asemenea infracţiuni.

Nu sunt considerate infracţiuni de natură politică

42

Page 43: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

a) atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale.b) infracţiunile prevăzute în art.50 ale Convenţiei de la Geneva din 1949

pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie.c) orice schimbări similare ale legilor războiului.d) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi

reprimarea crimei de genocid adoptată la 9 martie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.

e) infracţiunile prevăzute de art.1 ale Constituţiei europene pentru reprimarea terorismului – Strasbourg 27.01.1999.

f) acţiunile prevăzute în Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente crude, inumane şi degradante adoptate la 17 decembrie 1984 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.

g) orice altă infracţiune al cărei caracter politic a fost eliminat de tratatele Convenţiilor şi acordurile internaţionale la care România este parte.

C) Excepţii privitoare la pedeapsă – dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către

legea statului solicitant.– persoana condamnată cu suspendarea executării pedepsei D) Excepţii referitoare la competenţă– România poate să refuze extrădarea persoanei reclamate pentru o

infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său.

– când infracţiunea, motivând cererea de extrădare, a fost săvârşită în afara teritoriului statului solicitant adică într-un stat terţ. Extrădarea va putea fi refuzată numai dacă legislaţia statului român nu autorizează urmărirea unei infracţiuni săvârşită în afara teritoriului său ori nu autorizează extrădarea care face obiectul cererii (art. 31 din L. 302/2004).

E. Excepţii referitoare la procedură– extrădarea poate fi refuzată când, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea

penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării.

– în cazurile în care persoana extrădabilă ar urma să fie judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a dreptului la apărare sau de un tribunal constituit anume pentru cazul respectiv şi dacă extrădarea este cerută pentru executarea unei pedepse pronunţate de acel tribunal.

– când persoana reclamată a fost judecată definitiv de autorităţile competente ale statului român pentru fapta ori faptele pentru care este cerută extrădarea.

– extrădarea nu se acordă în cazul prescripţiei acţiunii penale sau prescripţiei executării pedepsei, fie a statului solicitant sau a statului solicitat.

– extrădarea nu se acordă pentru o faptă acoperită de amnistie în statul solicitat dacă acesta ar avea competenţa să urmărească această infracţiune potrivit propriei sale legi penale.

– graţierea făcută de statul solicitant face inoperabilă cererea de extrădare.

43

Page 44: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării

În cazul concursului de cereri de extrădare pentru aceeaşi faptă, Ministerul Justiţiei va înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor solicitante.

Se va ţine seama de toate împrejurările în mod deosebit de gravitatea faptei, locul săvârşirii, de datele depunerii cererii de extrădare, de naţionalitatea persoanei reclamate, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare de către alt stat solicitant.

Organele implicate în efectuarea extrădării

Cererea se adresează Ministerului Justiţiei din România. Actele procedurale despre care au vorbit autorii sunt efectuate de Ministerul

Public şi cele ale Ministerului de Justiţie.Activitatea de arestare şi predare către statul solicitant se fac de către

instanţele judecătoreşti, iar predarea se face prin Biroul Naţional Interpol.

ÎNTREBǍRI :40. Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în străinătate:

noţiune, principii42. Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia unor infracţiuni comise în

străinătate43. Noţiunea şi natura juridică a extrădării44. Condiţiile extrădării45. Situaţiile de excepţie când nu se poate acorda extrădarea46. Organele implicate în efectuarea extrădării

CURSUL NR. 7

RAPORTUL JURIDIC PENAL

44

Page 45: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Obiective: informarea studenţilor despre raportul juridic–mijloc de realizare al dreptului penal

Cuvinte cheie: Raportul juridic–mijloc de realizare al dreptului penal, ordinea de drept penal

Conţinut: pp. 45-53

Întrebări: 47-5

Test: T 7- Î 7

Raportul juridic penal apare prin :a. acord de voinţă ?b. exprimarea imperativă a voinţei statale ? c. constrângere ?d. conflict ?

Raportul juridic–mijloc de realizare al dreptului penal

Noţiunea raportului juridic penal

Raportul juridic este definit în teoria generală a dreptului ca fiind acea relaţie socială care se află sub incidenţa unei reglementări juridice25.

Referitor la raportul juridic penal, majoritatea specialiştilor în domeniu îl definesc ca fiind acele relaţii sociale care se realizează în conformitate cu prevederile legii penale, între stat şi toţi ceilalţi membrii ai societăţii, raport în care statul prin organele sale specializate are dreptul de a impune respectarea valorilor sociale ocrotite de lege şi de a trage la răspundere penală pe cei care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se conforma legii şi de a suporta sancţiunile penale în măsura în care au încălcat prescripţiunile normei penale26.

Din definiţia dată raportului juridic penal, rezultă că el sintetizează relaţiile de apărare socială împotriva criminalităţii şi combatere a acesteia prin normele dreptului penal sau altfel spus relaţiile de apărare socială reglementate prin normele dreptului penal.

Această legătură dintre normele penale care guvernează prin mijloace proprii relaţiile de apărare socială împotriva criminalităţii, conferă raporturilor juridice penale, pe de o parte, caracterul de norme ale dreptului penal în acţiune, cât priveşte relaţiile de recomandare pe care le propune membrilor societăţii, în plan preventiv, iar pe de altă parte, ca o reacţie de tip represiv, cât priveşte relaţiile de tip conflictual care se nasc între societate şi făptuitor din momentul săvârşirii unei infracţiuni.

25 D. Clocotici – “Teoria generală a dreptului”, Ed. Europolis, Constanţa, 2002, p. 324.26 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – op. cit., p. 72 // V. Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 54 // V. Dobrinoiu, I.Pascu, V. Lazăr, Gh. Nistoreanu, I. Molnar, Al. Boroi – “Drept Penal. Partea generală”, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p. 76.

45

Page 46: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Trăsăturile raportului juridic penal

Examinând din perspectiva naturii şi finalitatea relaţiilor sociale vizate de raporturile juridice penale constatăm că acestea prezintă unele trăsături distincte faţă de alte ramuri ale dreptului.

Trăsătura caracteristică a raporturilor juridice penale rezidă în aceea că ele apar nu prin acordul de voinţă, ci prin exprimarea imperativă a voinţei statale. Aşadar, naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice penale sunt impuse de lege, apărarea valorilor sociale la care se referă nefiind lăsate la aprecierea destinatarilor legii penale.

Ordinea de drept penal

Ordinea de drept penal se înfăptuieşte în opinia majorităţii autorilor27 în cea mai mare parte prin respectarea dispoziţiilor legii penale, constrângerea penală intervenind numai în cazul săvârşirii unor infracţiuni. Aşadar, ordinea de drept are un caracter complex şi dinamic, ce se constituie într-o succesiune de planuri, preventivul precedând represivul, iar acesta din urmă vizând corectivul – în sensul de tratament penal de îndreptare.

Realizarea imperativelor legii penale, indiferent că are loc prin respectarea de bună voie a dispoziţiilor legii sau prin impunerea lor prin forţa coercitivă a statului implică întotdeauna naşterea unor raporturi juridice penale. Raporturile juridice care iau naştere prin conformarea oamenilor la conduita prescrisă prin normele dreptului penal se numesc raporturi de conformare sau cooperare şi iau naştere din momentul intrării în vigoare a legii penale. Acestea au o existenţă abstractă, imaterială şi îndeplinesc o funcţie educativă şi de intimidare, scopul declarat fiind prevenirea săvârşirii infracţiunilor. Atunci când o persoană încalcă prevederile legii penale – ignorând prohibiţiile impuse de aceasta raportul juridic penal ia o formă concretă, conturându-se în toate elementele sale şi oferind cadrul legal în baza căruia autoritatea judecătorească, făcând uz de prerogativele sale, acţionează pentru tragerea la răspundere penală a infractorului. Raportul care ia naştere în acest caz este unul de conflict sau de contradicţie şi apare pe scheletul raportului juridic de conformare prin transformarea acestuia o dată cu săvârşirea faptei infracţionale. În acest caz prevenţia va ceda locul constrângerii.

În ştiinţa dreptului penal s-a conturat opinia potrivit căreia respectarea de bună voie a legii penale nu presupune şi naşterea vreunui raport între norma penală şi virtualii ei destinatari.

Împotriva acestui punct de vedere au fost aduse şi contra argumente astfel: norma penală devine activă chiar din momentul intrării în vigoare (aplicarea

principiului activităţii penale). În planul funcţiei educative, preventive, acest lucru

27 C. Bulai – op. cit., p. 77 // N. Giurgiu – op. cit., p. 57 // Gh. Nistoreanu, Al. Boroi – op. cit., p. 64 // V. Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 55.

46

Page 47: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

nu se poate realiza decât în cadrul unor raporturi juridice de conformare, neconflictuale ale membrilor societăţii faţă de normele de conduită impuse28;

raporturile juridice penale născându-se numai în momentul săvârşirii faptei prohibite, ar însemna să se admită teza că poate lua naştere un raport juridic din nerespectarea unei obligaţii extrajuridice29.

negarea raporturilor juridice de cooperare în cadrul dreptului penal readuce în prim-plan teza caracterului pur sancţionator al dreptului penal, punându-i în discuţie caracterul autonom.

Raportul juridic penal formează obiect de studiu pentru ştiinţa dreptului penal deoarece normele şi instituţiile care compun partea generală a dreptului penal prevăd condiţiile generale comune pentru naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice penale.

Structura raportului juridic de drept penal

Examinarea construcţiei juridice a raportului juridic penal este detereminată de specificul relaţiilor deosebite ce se nasc în procesul de apărare socială împotriva infracţiunilor.

În raport cu distincţia învederată între raporturile juridice penale de confirmare şi cele conflictuale, vom prezenta principalele aspecte pe care le ridică studierea elementelor de structură – subiectul, conţinutul şi obiectul cât şi particularităţile acestora.

Particularităţi referitoare la subiectul raportului juridic penal

Persoanele – ca participanţi la raportul juridic penal pot apărea în două ipostaze şi anume: ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale şi ca destinatari ai prevederilor penale.

În primă ipostază – membrii societăţii în calitate de titulari direcţi sau indirecţi ai valorilor apărate penal se bucură de apărare împotriva conduitei periculoase a altor membrii ai societăţii.

În cea de-a doua calitate – de destinatari ai prevederilor legii penale, membrii societăţii au îndatorirea de a se conforma conduitei prevăzute de lege faţă de valorile sociale ocrotite prin legea penală.

Din analiza subiecţilor ca elemente ale raportului juridic penal se observă apariţia unor diferenţieri, după cum acest raport este unul de conformare sau de conflict.

În cazul raportului juridic penal de conformare subiecţii sunt: statul care din momentul intrării în vigoare a legii penale are dreptul să pretindă respectarea

28 I. Tanoviceanu – op. cit., p. 261: “Nici o infracţiune nu se va pedepsi dacă pedepsele nu vor fi hotărâte înaintea săvârşirii sale”. Această dispoziţiune nu este decât aplicarea în materie penală a regulei puse în art. (1) Cod Civil, care zice că: “Legea nu dispune decât pentru viitor, ea nu are putere retroactivă”. Acelaşi autor susţine că: “dacă regula e raţională în civile prin „a fortiori raţională şi în penal, căci nimic nu ar fi mai nedrept decât a pedepsi pe cineva, fără ca prin lege să fie înştiinţat de mai înainte că va fi pedepsit dacă va comite un anumit fapt.” Legea trebuie să sfătuiască înainte de a lovi”.29 C. Bulai – op. cit., p. 57.

47

Page 48: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

acesteia; cât şi destinatarii legii penale care au obligaţia să se supună prevederilor legii penale.

De exemplu, dacă legea penală se adresează unei anumite categorii de persoane fizice (sau chiar şi persoane juridice în baza prevederilor noului Cod penal), gestionari, funcţionari, militari, cetăţeni români, străini, apatrizi etc., respectiv societăţi comerciale, S.R.L.-uri, asociaţii familiale etc., subiecţi ai raportului juridic de conformare vor fi numai cei care au sau care vor avea această calitate impusă de lege.

Substituirea statului în dreptul titularilor de valori nu înseamnă înlăturarea acestora de la raportul juridic penal. Alături de stat, ca subiect dominant, titular al acţiunii penale există şi persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale. În virtutea acestei calităţi i-a fost acordat persoanei vătămate dreptul de a decide în anumite cazuri, asupra punerii în mişcare a acţiunii penale sau a exercitării, precum şi dreptul de a participa în procesul penal ca parte vătămată.

În cazul raportului juridic penal de conflict subiecţii raportului penal sunt: statul (în principal) şi persoana fizică sau juridică vătămată (în secundar), cât şi destinatarul normei incriminatoare– în persoana celui care a săvârşit infracţiunea şi care urmează să răspundă penal.

Chiar şi în cazul în care pentru existenţa infracţiunii, este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate – pentru a pune în mişcare acţiunea penală – statul rămâne subiect al raportului de conflict, întrucât în această situaţie numai statul are dreptul de a aplica pedeapsa infractorului prin autorităţile legale.

Spre deosebire de raportul juridic de conformare, unde destinatarul nu este unul determinat, ci este unul virtual, în cazul raportului juridic de conflict acest subiect este precis determinat în persoana celui care a săvârşit infracţiunea (cu excepţia infracţiunilor cu autori necunoscuţi).

Particularităţi referitoare la conţinutul raportului juridic penal

Conţinutul raportului juridic penal este alcătuit din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport – a subiecţilor raportului.

Remarcăm şi din acest punct de vedere unele deosebiri între raportul juridic penal de conformare şi raportul juridic penal de conflict, după cum urmează:

În cazul raportului juridic penal de conformare statului îi revine – ca titular al apărării sociale – dreptul de a pretinde o conduită în conformitate cu conţinutul – prohibitor sau onerativ al dispoziţiei descrise în norma penală, iar destinatarilor legii penale, obligaţia de a se conforma, adoptând conduita de respect şi ascultare cerută, dar şi dreptul de a nu fi ţinuţi să se conformeze, decât în limitele stabilite de lege.

Persoanele fizice, ca destinatare ale normei de incriminare, au obligaţia de a se conforma prevederilor legii penale – adică de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma penală ordonă - sub ameninţarea constrângerii penale, dar ele au şi dreptul de a se supune numai obligaţiilor stabilite de lege.

48

Page 49: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Fiind vorba de un raport juridic imperativ, de putere, este exclusă ideea egalităţii în drepturi între stat şi destinatarii normei penale.

Ca o consecinţă a principiului legalităţii incriminării pedepsei, statului îi revine şi obligaţia de a acţiona în spiritul principiilor dreptului penal, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, aplicând numai sancţiunile legale pentru infracţiunea săvârşită şi dovedită, individualizate potrivit criteriilor legale.

Persoana fizică ce a încălcat legea penală are obligaţia să răspundă penal, suportând sancţiunile dispuse de instanţa judecătorească şi dreptul de pretinde statului să respecte strict prevederile legii penale.

Nerespectarea de către organele judiciare a obligaţiilor ce le revin atrage fie nulitatea actelor întocmite, fie chiar tragerea la răspundere penală în cazul unor infracţiuni (abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, represiunea nedreaptă etc.).

Particularităţi referitoare la obiectul raportului juridic penal

Obiectul raportului juridic penal constă în conduita pe care trebuie să o adopte subiecţii raportului în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic.

Şi obiectul raportului juridic diferă în cele două ipostaze sub care am făcut examinarea şi a celorlalte componente ale raportului juridic penal.

În cazul raportului juridic de conformare obiectul îl constituie însăşi atitudinea de – aliniere – de conformare, de cooperare, care decurge din dispoziţiile normei penale. Aceasta înseamnă realizarea ordinii de drept penale pe calea constrângerii sau conformării de bunăvoie.

Obiectul raportului juridic penal de conflict constă în sancţiunile ce urmează a fi aplicate în mod legal (pedepse, pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă).

Obiectul raportului juridic penal de conflict are relevanţă în raport cu persoana infractorului cu privire la posibilitatea reinserţiei sociale a acestuia întrucât odată cu realizarea lui se consideră încheiat procesul de reeducare a infractorului.

Sancţiunea penală nu este privită ca un scop în sine, ea este subordonată ideii de prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni şi de resocializare, de corijare a infractorului, fiind necesară pentru a restabili autoritatea legii penale, a asigura ordinea de drept pe calea coerciţiei penale.

Naşterea, constatarea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

Problema naşterii, modificării sau stingerii raportului juridic penal prezintă particularităţi diferite, după cum vizează raportul juridic de conformare sau raportul juridic penal de conflict.

Naşterea raportului juridic penal

49

Page 50: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Particularităţi privind naşterea raportului juridic penal de conformare

Raportul juridic penal de conformare se naşte din chiar momentul intrării în vigoare a normei cu caracter penal. Odată născut, raportul de conformare se desfăşoară prin impunerea cerinţei de respectare a regulii de conduită specifice, până la data ieşirii din vigoare a normei juridice penale. De principiu, durata desfăşurării raporturilor penale de conformare nu este dinainte stabilită, în situaţii speciale însă, sau în cazul legilor penale temporare ea este preliminată şi adusă, ca atare, la cunoştinţa destinatarilor săi.

Constituind cadrul juridic firesc de realizare a însăşi ordinii de drept penal, raporturile juridice penale de conformare nu contenesc să subziste pe toată durata de activitate a normei penale. În cazuri excepţionale, raportul juridic penal de conformare poate avea o durată de existenţă mai restrânsă decât cea care se înscrie între limitele de la intrarea sau ieşirea din vigoare a normei care îl guvernează, atunci când norma îşi condiţionează incidenţa de cerinţa dobândirii de către destinatarii ei a unei calităţi, situaţie în care durata de existenţă a raportului nu poate fi decât concomitentă cu durata de existenţă a calităţii (ipoteza unor destinatari calificaţi, precum ar fi militarii în termen, funcţionarii etc.).

Desigur că în timpul activităţii normei juridice penale de conformare pot surveni modificări în însuşi conţinutul normei de incriminare, în sensul extinderii sau restrângerii obligaţiei de conformare, care se răsfrâng implicit şi asupra conţinutului raportului juridic penal de conformare (în caz de succesiune a unor legi penale diferite în timp).

Este, pe de altă parte, de la sine înţeles că raportul juridic penal de conformare nu încetează prin săvârşirea unei infracţiuni, chiar dacă în acel moment se naşte un raport juridic penal de conflict.

Particularităţi privind naşterea raportului juridic penal de conflict sau de contradicţie

Spre deosebire de raportul juridic penal de conformare, care se naşte prin însăşi actul legislativ al incriminării, raportul penal de tip conflictual se naşte numai prin săvârşirea infracţiunii. Dacă dobândirea calităţii de subiect al raportului juridic penal de conformare nu depinde de exprimarea voinţei destinatarului său, raportul de tip conflictual decurge, în cele mai multe cazuri, din fapte comise cu voinţă, dintr-o manifestare expresă de voinţă a acestuia.

Ca o consecinţă logică a principiului legalităţii incriminării, săvârşirea unei infracţiuni fiind unicul temei al răspunderii penale, raportul juridic penal de tip conflictual nu se poate naşte decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală care să constituie infracţiune, infracţiunea concretă fiind singurul fapt juridic care poate da naştere raportului juridic penal de conflict.

Constatarea juridică a existenţei raportului juridic penal de conflict

Este necesar a se face o deosebire între momentul naşterii şi cel al constatării juridice a existenţei raportului juridic penal de conflict.

50

Page 51: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Stabilirea momentului naşterii raportului de drept penal de conflict prezintă o deosebită importanţă sub aspectul rezolvării tuturor problemelor vizând răspunderea penală ce se poate naşte din momentul încălcării normei penale şi până la constatarea judecătorească a conţinutului concret al raportului juridic respectiv.

În acest context, prin specificul reglementării lor, dispoziţiile de principiu trebuie să rezolve anumite efecte cu privire la răspunderea penală (deci la conţinutul raportului juridic penal de conflict) în funcţie de momentul naşterii acesteia, cum ar fi, de pildă, în cazul prescripţiei, amnisitiei sau aplicării legii penale în timp, când se leagă curgerea acestor efecte de momentul săvârşirii infracţiunii. Din momentul săvârşirii infracţiunii sunt legate, de altfel, în mod direct sau indirect, nu numai reglementările cu caracter instituţional material, dar şi cele vizând ramura dreptului procesual penal, care fac posibilă urmărirea, judecarea şi tragerea la răspundere penală a infractorilor. Or, toate aceste efecte juridice privind în mod direct regimul răspunderii penale şi modul ei de constatare nu se pot desfăşura decât în cadrul unor raporturi juridice de tip conflictual o dată cu săvârşirea infracţiunii. În consecinţă, ne raliem opiniei predominante în această materie30 precum că în nici un caz naşterea raportului juridic penal nu poate fi situată în alt moment, cum ar fi de pildă, cel al descoperirii infracţiunii şi indentificării făptuitorului sau al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Constatarea existenţei raportului juridic penal şi, ca atare, caracterizarea conţinutului său revine, după cum este şi firesc, instanţelor de judecată, actul procesual prin care se consemnează fiind numai hotărârea penală definitivă. Ca atare, momentul naşterii lui nu va fi considerat ex nunc, adică fiind acelaşi cu momentul constatării, ci ex tunc, adică simultan cu momentul săvârşirii infracţiunii.

În consecinţă, chiar în ipoteza unei hotărâri penale definitive de achitare, dată pe ideea inexistenţei raportului juridic penal de conflict, de pildă, în cazul intervenirii unei cauze care împiedică constituirea infracţiunii, cum este legitima apărare, constatarea momentului acelei inexistenţe va fi realizată tot ex tunc, adică luându-se în considerare momentul săvârşirii pretinsei infracţiuni.

În ipoteza constatării raportului juridic penal de conflict printr-o hotărâre penală definitivă, procesul penal încetează, urmând etapa executării sancţiunii, care se realizează în cadrul unor raporturi specifice de drept execuţional penal.

Stingerea raportului juridic penal

Stingerea raportului juridic penal se poate produce în diferite situaţii, cum ar fi, prin cauze intervenite anterior pronunţării unei hotărâri definitive: decesul făptuitorului, prescripţia răspunderii penale, constatarea lipsei sau retragerii plângerii prealabile, împăcarea părţilor, dezincriminarea (abolitio criminis), ori intervenirea unei cauze de nepedepsire, toate în condiţiile strict prevăzute de lege, instituţii asupra cărora vom reveni la timpul potrivit. În această ipoteză, judecătorul

30 M. Zolyneak – op. cit., p. 118 şi 83 // C. Mitrache – op. cit., p. 39.51

Page 52: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

constată stingerea raportului juridic penal de conflict printr-o hotărâre de încetare a procesului penal31.

Cu privire la faptele juridice extinctive de răspundere penală menţionate mai sus, precizăm că unele pot interveni şi după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti penale definitive, cum ar fi: decesul făptuitorului, prescripţia executării pedepsei, amnistia, graţierea, dezincriminarea – unele înlăturând direct însăşi răspunderea penală (amnistia), altele temeiul răspunderii penale (dezincriminarea) sau efectele condamnării (graţierea) sau, în fine, legitimitatea executării pedepsei (prescripţia executării pedepsei). În toate aceste situaţii, efectul extinctiv al faptului juridic survenit (fapt juridic extinctiv) va atrage înlăturarea dispoziţiei de executare a pedepsei, anihilând o componentă esenţială a normei juridice penale de conflict şi vidând de conţinut raportul juridic penal de conflict.

Principala modalitate de stingere a raportului juridic penal o reprezintă însă executarea pedepsei.

Analiza unor acte normative de graţiere a oferit posibilitatea aprecierii graţierii ca incidentă şi pentru infracţiunile a căror descoperire, urmărire penală sau judecată nu au fost realizate până la data adoptării sale.

În situaţia graţierii condiţionate, aceasta îşi produce efecte totale sau parţiale, numai pe baza pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, însă efectele sale asupra raportului juridic penal se consideră a fi intrate în funcţiune de la data adoptării actului normativ de clemenţă.

Modificarea raportului juridic penal

Modificarea raportului juridic penal poate avea loc când intervin anumite fapte juridice modificatoare cum ar fi adoptarea unor norme juridice penale mai blânde, succesiunea unor norme juridice penale în timp sau graţierea parţială.

Durata raportului juridic penal

Evident, realizarea normei juridice penale presupune o desfăşurare în timp şi, ca atare, indiferent de modalitatea în care se exprimă, de relaţie de conformare sau de conflict, raportul juridic penal este susceptibil de o derulare în timp, deci pune în evidenţă o durată.

Durata are semnificaţia sa. Astfel, întinderea acţiunii în timp a raportului juridic penal, cu excepţia legii extrapenale sau temporare, nu este dinainte determinată. Dacă raportul penal de conformare are, de principiu, o durată indefinită, comanda legii rămâne valabilă chiar în cazul săvârşirii unor infracţiuni raportul juridic penal de conflict are o durată relativ determinată, derularea sa în timp depinzând de promptitudinea descoperirii infracţiunii şi cunoaşterii

31 Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, Drept penal, partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, p.69.52

Page 53: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

făptuitorului, de timpul necesar pentru desfăşurarea procesului penal şi de cel rezervat executării pedepsei.

Din acest punct de vedere, se remarcă şi o delimitare a întinderii în timp a raportului juridic penal de conflict în funcţie de raporturile juridice care se nasc în limitele incidenţei normelor procesuale penale şi a celor vizând etapa executării pedepselor, în sensul că durata raportului de conflict este mai mare, ea depăşind faza procesuală şi subzistând până la stingerea pedepselor aplicate.

Uneori raportul juridic penal de conflict se poate stinge (amnistie, retragerea plângerii, constatarea prescripţiei etc.) chiar în timpul desfăşurării procesului penal (indiferent dacă fapta se află în faza urmăririi penale sau a judecăţii).

Unii autori32 disting două etape în desfăşurarea raportului juridic penal de conflict: prima, întinzându-se din momentul săvârşirii infracţiunii şi până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive (în caz de condamnare) şi a doua, cuprinzând durata de la intervenirea hotărârii şi până la terminarea sancţiunilor aplicate, adică “până la realizarea tuturor consecinţelor ce decurg din legea penală”.

ÎNTREBǍRI :

47. Noţiunea raportului juridic penal 48. Trăsăturile raportului juridic penal

49. Particularităţi referitoare la subiecţii şi conţinutul raportului juridic penal 50. Naşterea, constatarea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

CURSUL NR. 8

NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ŞI CONŢINUTUL INFRACŢIUNII

Obiective: informarea studenţilor despre noţiunea de drept, ştiinţa dreptului,

principiile sale, trăsăturile esenţiale şi conţinutul infracţiunii

Cuvinte cheie: drept penal, infracţiune, pericol social

Conţinut: pp. 54-60

32 M. Zolyneak – op. cit., p. 131//Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, op.cit., p.71.53

Page 54: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Întrebări: 51-

Test: T 8 - Î 1

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt :b. acţiunea, pericolul social şi pedeapsa ?c. pericolul social, vinovăţia şi prevederea în legea penală ?d. pericolul social şi vinovăţia ?e. pericolul social, vinovăţia şi incriminarea faptei ?

1. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

1.1. Pericolul social

1.1.1. Preliminarii

Aşa cum rezultă din prevederile art. 17 alin. (1), C.pen., pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune trebuie să întrunească trei trăsături esenţiale: fapta să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală.

Codul penal român a definit în dispoziţiile art. 18 că: „fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate în art. 1 C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse".

1.1.2. Felurile pericolului social

/. Pericolul social generic sau abstract este acel pericol general aşa cum este fixat în legea penală. De exemplu, pericolul infracţiunii tip omor, furt, fals intelectual etc.

Pericolul social generic este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în consideraţie o multitudine de factori privind importanţa valorii ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate, împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte etc. Rezultatul evaluării se exprimă în pedeapsa înscrisă de legiuitor în legea penală pentru acea infracţiune.

//. Pericolul social concret al infracţiunii se referă la pericolul social al faptei săvârşite, al unei infracţiuni individuale.

Dacă pericolul social generic este stabilit de legiuitor, pericolul social concret urmează să fie identificat de instanţa de judecată cu prilejul judecării faptei şi se reflectă în sancţiunea penală aplicată.

Determinarea pericolului social concret se face în funcţie de vătămareacauzată obiectului infracţiunii, de împrejurările concrete ale comiterii faptei,de trăsăturile ce caracterizează elementul material, precum şi de alte împrejurări ale conţinutului concret al infracţiunii.

54

Page 55: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

1.2. Vinovăţia

Vinovăţia a fost definită în doctrina penală ca fiind „atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.

A. Intenţia şi modalităţile sale Intenţia are două modalităţi: intenţia directă şi intenţia indirectă. a) Intenţia directă (dol direct). Se caracterizează prin aceea că infractorul

prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte [art. 19 pct. 1 lit. a) C. pen.].

b)Intenţia indirectă (dol eventual). Se caracterizează prin prevederea urmărilor periculoase ale faptei comise de infractor, neurmărirea lor, însă acceptarea posibilităţii survenirii acestora.

c) Alte modalităţi ale intenţiei. In doctrină şi în practica judiciară s-au identificat şi alte modalităţi ale intenţiei. Dintre acestea amintim intenţia determinată şi nedeterminată.

B. Culpa şi modalităţile saleCulpa cu prevedere sau uşurinţă. Constă în prevederea de către făptuitor a

urmărilor periculoase ale acţiunii sau inacţiunii sale, pe care nu le acceptă, socotind fără temei însă că ele nu se vor produce.

Culpa simplă sau neglijenţa, constă în poziţia psihică a persoanei care n-a prevăzut urmările periculoase ale faptei sale, deşi din toate împrejurările cauzei şi pe baza capacităţii sale trebuia şi putea să le prevadă.

Alte modalităţi ale culpei. În literatura de specialitate şi în practica judiciară sunt cunoscute şi alte modalităţi ale culpei. Astfel se disting culpa in agendo, când uşurinţa sau neglijenţa se referă la fapte constând dintr-o acţiune, şi culpa in omittendo, când se referă la fapte din culpă constând dintr-o inacţiune.

Concurenţa culpelor. În multe situaţii la producerea rezultatului periculos contribuie activitatea culpabilă a mai multor persoane, în aceste cazuri vor răspunde penal toţi cei care au cauzat rezultatul periculos.

C. PraeterintenţiaEa se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori

acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, pe care le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia sa le prevadă.

1.2.1. Prevederea faptei în legea penală

55

Page 56: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează, mai întâi, prin aceea că în Partea generală a Codului penal se defineşte şi reglementează noţiunea generală de infracţiune, după care, în Partea specială a Codului penal şi în legile speciale se prevede şi se descrie fiecare faptă considerată infracţiune şi sancţiunea corespunzătoare.

2. Conţinutul infracţiunii

2.1. Noţiunea de conţinut al infracţiunii

Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea condiţiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune.

2.2. Noţiunea de infracţiune şi noţiunea de conţinut al infracţiunii

In timp ce noţiunea de infracţiune exprimă trăsăturile esenţiale ale oricărei infracţiuni, care o deosebesc de faptele nepenale, noţiunea de conţinut al infracţiunii cuprinde trăsăturile specifice ale fiecărei infracţiuni în parte şi care o deosebesc în sfera ilicitului penal de celelalte infracţiuni (de pildă conţinutul infracţiunii de viol va fi diferit de conţinutul infracţiunii de omor etc.).

Ştiinţa dreptului penal a elaborat şi noţiunea de conţinut generic al infracţiunii, care, spre deosebire de diferitele conţinuturi incriminatorii individuale interesând partea specială a dreptului penal, este studiată în cadrul părţii generale a ştiinţei dreptului penal.

2.3. Structura conţinutului infracţiunii

I. Prin structura conţinutului infracţiunii se înţelege modul în care se organizează şi configurează ca părţi ale aceluiaşi ansamblu diferitele elemente componente ale conţinutului infracţiunii.

II. În general, elementele de structură sau altfel spus condiţiile de existenţă ale infracţiunii se referă la anumite coordonate, fără de care nu se poate concepe existenţa infracţiunii.

Coordonatele sau jaloanele ce polarizează condiţiile de existenţă ale in-fracţiunii sunt:

- actul de conduită al unei persoane, atât sub raportul elementelor ce configurează componenta obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii;

- valoarea socială şi relaţiile corespunzătoare acestei valori împotrivacărora se îndreaptă, deci obiectul infracţiunii;

- subiecţii actului de conduită, fie în persoana infractorului, fie în a celuivătămat prin infracţiune;

- locul, timpul, modul, mijloacele ori consecinţele săvârşirii infracţiunii

56

Page 57: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

care pot apărea, de asemenea, printre condiţiile ce particularizează şi condiţionează existenţa unei fapte penale ori caracterul ei agravat.

III. Clasificarea condiţiilor de incriminare sau a elementelor care servesc la alcătuirea şi configurarea diferitelor conţinuturi de infracţiuni poate fi realizată în funcţie de mai multe criterii:

-după criteriul factorilor la care se referă, se pot distinge condiţiile privitoare la latura obiectivă, Ia latura subiectivă, la obiectul infracţiunii, subiecţii acesteia, la locul, timpul sau mijloacele ei de săvârşire.

- după rolul si importanţa pe care o au pentru însăşi existenţa infracţiunii, elementele sau condiţiile de structură pot fi împărţite în esenţiale sau constitutive, când iau parte la alcătuirea configuraţiei tipice, de bază a infracţiunii, şi accidentale sau circumstanţiale, când iau parte la alcătuirea conţinutului infracţiunii în vreuna din variantele ei agravante sau atenuate.

În sfârşit, după felul în care se raportează la momentul săvârşirii infracţiunii, condiţiile de incriminare (sau de structură) pot fi preexistente, după cum sunt cele care se referă la obiect sau subiecţi, concomitente, cum sunt cele care se referă la locul, timpul şi mijloacele folosite la săvârşirea faptei, şi subsecvente, cum sunt cele care se referă la producerea unui anumit rezultat.

2.4. Clasificarea conţinuturilor de infracţiune

- după criteriul structurii distingem conţinutul juridic, care cuprinde toate condiţiile cerute de legea penală pentru existenţa unei infracţiuni, şi conţinutul constitutiv, care se referă numai la condiţiile care determină conduita ilicită.

- după criteriul variantelor în care poate fi incriminată o infracţiune, distin-gem conţinuturi simple, când infracţiunea este prevăzută numai într-o singură variantă, şi conţinuturi complexe, când infracţiunea este reglementată în două sau mai multe variante sau aceeaşi infracţiune apare conturată sub mai multe modalităţi.

-după criteriul formelor infracţiunii, se întâlnesc conţinuturi trunchiate sau atipice, când norma incriminatoare determină condiţiile de existenţă ale infracţiunii într-o formă atipică, cum este cazul tentativei, instigării sau complicităţii (ca forme ale executării infracţiunii sau modalităţii acesteia rezultând din participaţie).

3. Condiţii preexistente infracţiunii

Forme ale obiectului infracţiunii

1.Obiectul juridic generic sau de grup este format din grupul, mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură apărate prin normele penale.

2.Obiectul juridic special este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune. Această categorie de obiect serveşte la de terminarea individualităţii unei infracţiuni în cadrul unui grup.

57

Page 58: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

3.1. Subiecţii infracţiunii

A. Subiectul activ al infracţiunii

Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin comiterea actului de executare, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea acesteia.

a) Subiectul activ al infracţiunii trebuie să fie o persoană fizică, adică o persoană umană.

b) Pentru ca persoana fizică să fie subiect activ al infracţiunii, trebuie să aibă o anumită vârstă.

c) O altă condiţie necesară existenţei subiectului infracţiunii este responsabilitatea.

d) Libertatea de voinţă şi acţiune.

B. Subiectul pasiv al infracţiunii

Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana vătămată penal, adică cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii. Această calitate juridică o poate avea atât o persoană fizică, titulara unor drepturi subiective j ori a unor interese legitime, cât şi o persoană juridică.

4. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

4.1. Latura obiectivăa) Noţiune şi structură. Prin latura obiectivă a infracţiunii se înţelege

activitatea persoanei fizice care prin urmările ei periculoase vătăma sau pune în pericol anumite relaţii sociale apărate de normele dreptului penal.

b)Elementul material este componentul principal al laturii obiective a infracţiunii şi constă în actul material săvârşit, actul de conduită uman interzis de legea penală. El poate să apară fie sub forma acţiunii, fie sub cea a inacţiunii.

c) Urmarea imediată. Existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni este condiţionată de faptul ca prin comiterea acţiunii sau inacţiunii încriminate să se producă o urmare periculoasă. Urmarea periculoasă este acea modificare negativă a realităţii înconjurătoare pe care fapta săvârşită a produs-o sau este susceptibilă să o producă si care-si găseşte expresia în periclitarea, vătămarea sau ameninţarea valorilor sociale apărate de legea penală.

d) Legătura de cauzalitate. Legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea infracţională şi urmarea periculoasă constituie cea de-a treia componentă a laturii obiective a infracţiuni.

Putem defini raportul de cauzalitate ca fiind legătura de la cauză la efect între acţiunea sau inacţiunea voluntară, conştientă, a infractorului şi rezultatul socialmente periculos produs.

58

Page 59: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Elementele raportului de cauzalitate, sunt: cauza – formată din acţiunea-inacţiunea conştientă a persoanei şi efectul – concretizat în urmăririle ce s-au produs prin activitatea infracţională desfăşurată.

Efectul este al doilea element al raportului de cauzalitate în dreptul penal.Efectul este produs de acţiunea-inacţiunea cauză. Dacă n-ar exista acţiunea –

inacţiunea cauză, n-ar putea să existe nici efectul.e) Condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări în care se săvârşesc unele

infracţiuni (cerinţe esenţiale cum mai sunt denumite).Spre deosebire de elementul material şi urmarea periculoasă care sunt componente obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii, aceste cerinţe esenţiale sunt facultative, în sensul că nu le găsim la orice infracţiune şi nu apar obligatoriu odată cu executarea acţiunii sau inacţiunii periculoase.

4.2 Latura subiectivă a infracţiunii

a) Noţiune. Latura subiectivă a infracţiunii constă într-o anumită atitudine psihică, alcătuită din elemente intelective, volitive şi afective care determină îi însoţesc actul fizic de executare.

Latura subiectivă a conţinutului oricărei infracţiuni constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului - sub raportul conştiinţei şi voinţei sale - faţă de materialitatea faptei săvârşite (acţiune sau inacţiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă constituie infracţiune.

b)Vinovăţia ca element al laturii subiective, în doctrina penală se face deosebirea între vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţia ca clement al conţinutului unei anumite infracţiuni.

c) Mobilul. Doctrina noastră de drept penal defineşte mobilul infracţiunii ca fiind motivul, impulsul interior care determină hotărârea infracţională şi deci implicit comiterea infracţiunii.

Scopul este reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de către infractor.

INTREBARI:

51.Ce este infracţiunea şi care sunt trăsăturile esenţiale?52.Noţiunea şi felurile pericolului social.53.Ce este fapta prevăzută de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni. Exemple54.Vinovăţia. Definiţie şi noţiuni.55.Intenţia formă a vinovăţiei56.Culpa ca formă a vinovăţiei57.Praeterintenţia

59

Page 60: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

58.Care este conţinutul constitutiv al infracţiunii?

CURSUL NR. 9

FORMELE INFRACŢIUNII

Obiective: informarea studenţilor despre tentativă, felurile acesteia, acte

premergătoare, infracţiunea consumată, infracţiunea fapt epuizat

Cuvinte cheie: tentativă, acte premergătoare, infracţiunea fapt epuizat

Conţinut: pp. 61-67

Întrebări: 59-6860

Page 61: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Test: T9 - Î 3

Praeterintenţia este : a. culpa acceptată ?b. intenţia indirectă ?c. intenţia depăşită ?d. vinovăţia dovedită ?

1. Formele infracţiunii intenţionate

Formele infracţiunii, după fazele de desfăşurare sunt:- actele pregătitoare (preparatorii);- tentativa;- fapta consumată;- fapta epuizată.

2.1. Actele pregătitoare (preparatorii)

Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire şi de la valoarea lor în procesul săvârşirii infracţiunii, în literatura juridică acestea au fost definite ca fiind acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.

Modalităţile actelor pregătitoare

O primă modalitate de înfăptuire a actelor de pregătire în vederea săvârşirii unei infracţiuni, o constituie procurarea licit sau ilicit de instrumente ce urmează să fie folosite la comiterea faptei.

O a doua modalitate de pregătire proprie săvârşirii unei infracţiuni o Constituie confecţionarea, modificarea ori adaptarea instrumentelor, mecanismelor sau dispozitivelor ce vor folosi la comiterea faptei.

O a treia modalitate de pregătire o poate forma culegerea de informaţii, date privind locul şi timpul săvârşirii infracţiunii ori despre victimă.

Condiţiile actelor pregătitoareSă aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare

capabilă să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii

proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.

Felurile actelor pregătitoare şi caracteristicile acestora

61

Page 62: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

O primă caracteristică a actelor de pregătire este aceea că ele pot fi delimitate în timp şi spaţiu.

O altă caracteristică a actelor pregătitoare constă în aceea că ele nu în pericol direct valorile sociale ocrotite de legea penală.

Incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoareO primă teză este aceea a neincriminării actelor pregătitoare pe considerentul

că acestea sunt, cel mai adesea, echivoce şi nu au aptitudinea de a crea o stare de pericol serios pentru valoarea socială către care se îndreaptă fapta pregătită.

De asemenea, neincriminarea lor ar putea constitui o încurajare pentru făptuitor de a renunţa la săvârşirea infracţiunii.

Incriminarea şi sancţionarea actelor pregătitoare, consideră cei ce promovează această teză, este necesară pentru a preveni săvârşirea faptei proiectate şi pentru a apăra valoarea socială ameninţată.

În mod excepţional, în legea penală sunt prevăzute dispoziţii prin care, în cazul unor infracţiuni grave, actele pregătitoare au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa şi sancţionate ca atare.

Încriminarea actelor pregătitoare prin asimilare cu tentativa nu înseamnă că acestea îşi pierd individualitatea faţă de actele de executare. Ele rămân acte de pregătire.

2.2 Tentativa

Tentativa este acea formă a infracţiunii care constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul [ art. 20 alin. (1) C. pen].

Să existe hotărârea făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată.Punerea în executare a hotărârii infracţionale.Acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul

din motive independente de voinţa făptuitorului.

2.2.1. Conţinutul tentativeiA. Obiectul tentativeiDeosebirea dintre tentativă şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte

obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se vătăma valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un pericol direct pentru aceasta.

B. Subiectul tentativeiEste persoana (persoanele) fizică, care a luat hotărârea de a comite

infracţiunea si care a început executarea ei. Persoana trebuie să îndeplinească condiţiile generale de existentă a subiectului infracţiunii: limita de vârstă, responsabilitatea si libertatea de hotărâre şi acţiune.

62

Page 63: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

C. Latura obiectivăActul de executare a tentativei la orice infracţiune se realizează numai prin

acţiuni, pe când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune.

D. Latura subiectivăDeşi latura subiectivă a tentativei este aceeaşi cu a infracţiunii consumate,

există totuşi deosebiri. În cazul formei consumate, aceasta este realizată în întregime, integral, pe când în situaţia tentativei, numai parţial datorită neproducerii rezultatului.

2.2.2. Infracţiuni la care tentativa nu este posibila

Infracţiunile omisive. Elementul material al acestei categorii de infracţiuni constă într-o inacţiune, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege.

- Infracţiunile de culpă. La aceste infracţiuni nu există o rezoluţie infracţională şi, prin urmare, nu se poate vorbi de punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea.

- Infracţiunile praeterintenţionale. După cum se ştie, latura subiectivă la infracţiunile praeterintenţionale are o structură complexă, întrucât forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin unirea intenţiei cu culpa.

-Infracţiunile de obicei. Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni, datorită specificului elementului material ce se formează prin repetarea aceleiaşi activităţi până devine un obicei, o practică. Efectuarea unui singur act nu are relevanţă penală.

-Infracţiunile de imediată consumare, întrucât aceste infracţiuni sunt lipsite de o desfăşurare în timp, nu sunt susceptibile de tentativă. Momentul efectuării primului act de executare coincide cu momentul consumării infracţiunii.

2.2.3. Formele tentativei

A. Tentativa întreruptă (neterminată)În această formă a tentativei, executarea începe imediat după terminarea actelor

pregătitoare şi durează până când, prin intervenţia unor forţe constrângătoare ale voinţei subiectului sau a unor forţe independente de voinţa' autorului, executarea este întreruptă.

B. Tentativa perfectă sau fără efectAşadar, în această situaţie făptuitorul, din punct de vedere al intenţiei sale, a

realizat în întregime activitatea, dar urmarea nu se produce din motive exterioare lui.

63

Page 64: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

De observat că tocmai acesta este elementul ce face să se deosebească tentativa perfectă de cea întreruptă. Şi în cazul acestei modalităţi a tentativei, cauzele producerii urmărilor pot fi de natură diferită.

C. Tentativa proprieExistă tentativă şi în cazul în are consumarea infracţiunii nu a fost posibilă

datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

O primă situaţie de neproducerea urmărilor socialmente periculoase în cazul tentativei improprii o constituie insuficienţa mijloacelor folosite.

O a doua situaţie de neproducere a urmărilor socialmente periculoase priveşte defectuozitatea mijloacelor folosite.

O a treia situaţie ce face imposibilă consumarea infracţiunii o constituie lipsa obiectului în timpul executării de la locul unde făptuitorul credea că se află.

D. Tentativa absolut improprie„Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii

este datorată modului cum a fost concepută executarea”.Nuanţând formularea legală, literatura juridică atribuie imposibilitatea

consumării următoarelor trei cauze: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite de a produce urmarea; inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii; şi, în sfârşit, modul absurd în care este concepută executare.

2.2.4. Incriminarea si sancţionarea tentativeiA. Incriminarea tentativei - În prima concepţie a incriminării nelimitate se susţine că tentativa tre-

buie incriminată la toate infracţiunile, fără excepţie, indiferent de gravitatea lor în sistemul faptelor penale prevăzute şi sancţionate de lege. Se argumentează în acest sens că tentativa prezintă un pericol social redus, dar oricum o periculozitate suficientă pentru a justifica intervenţia legii penale.

- În cea de-a doua concepţie a incriminării limitate, se susţine incriminarea tentativei numai în cazul infracţiunilor grave, deoarece, având un pericol social mai redus decât al infracţiunii consumate, păstrează pericolul social caracteristic infracţiunii numai în cazul acestora, în ceea ce priveşte infracţiunile cu un grad mai redus de pericol social, tentativa nu ar trebui incriminată.

A doua modalitate de incriminare constă în prevederea într-un articol; comun, inserat la sfârşitul unui titlu sau capitol al pârtii speciale a Codului Penal, care indică în mod general, prin enumerarea infracţiunilor, că tentativa la acea grupă de infracţiuni sau numai la cele enumerate limitativ se pedepseşte.

B. Sancţionarea tentativei

64

Page 65: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Se observă că în evaluarea pedepsei pentru tentativă se porneşte întotdeauna de la pedeapsa stabilită de lege pentru infracţiunea consumată în forma de bază ori în forma calificată.

2.3. Infracţiunea consumată

2.3.1. Noţiune

Infracţiunea se consideră săvârşită în forma consumată atunci când activitatea infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia.

2.3.2. Infracţiunea – fapt consumat

Infracţiunile se consumă în general, în două moduri, după cum acestea sunt de pericol (formale) ori de rezultat.

Infracţiunile de rezultat, condiţionate de lege; sub raportul existenţei lor,de producere a unei urmări determinate, se consideră consumate când executarea s-a terminat şi s-a produs rezultatul prevăzut de norma incriminatoare.

Stabilirea momentului consumării infracţiunii cere o relevantă juridică deosebită din mai multe considerente.

2.3.3. Infracţiunea – fapt epuizat

Aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă la un alt moment numit momentul epuizării infracţiunii, dincolo de care nici o evoluţie a rezultatului nu mai este posibilă.

Infracţiunile continue se caracterizează prin prelungirea în timp a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii, astfel că urmările dăinuiesc cât timp durează fapta.

O infracţiune este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Acest tip de infracţiune se consumă după săvârşirea celui de-al doilea act din componenţa activităţii infracţionale, dar se epuizează odată cu comiterea ultimului act ori cu încetarea activităţii infracţionale de către făptuitor.

Infracţiunea de obicei se caracterizează prin aceea că elementul material se realizează prin săvârşirea mai multor acte de acelaşi fel. Se consumă după ce acestea s-au repetat şi au dat caracterul de obişnuinţă sau îndeletnicire şi se epuizează când activitatea infracţională a încetat.

Infracţiunile zise progresive se caracterizează, de asemenea, prin producerea de noi urmări după ce s-a realizat conţinutul unei anumite infracţiuni. Amplificarea

65

Page 66: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

progresivă a rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în care să absoarbă faptul iniţial.

2.3.4. Cauzele de nepedepsire a tentativei – desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

Legea penală română nu condiţionează existenţa tentativei de întrerupere sau neproducerea rezultatului din cauze independente de voinţa făptuitorului, ci tentativa subzistă chiar în situaţia în care acesta renunţă de bunăvoie la activitatea începută sau împiedică producerea rezultatului.

A. Desistarea

Constă în renunţarea de bunăvoie a făptuitorului de a duce până la capăt executarea începută, deşi există posibilitatea reală de a continua, iar făptuitorul este conştient de aceasta.

a)Renunţarea la continuarea executării activităţii infracţionale să se întemeieze pe voinţă liberă a făptuitorului. Aceasta presupune ca făptuitorul nesilit a abandonat executarea începută. Renunţarea poate fi determinată de orice mobil care justifică noua activitate a făptuitorului. Astfel de motive pot fi: mila, regretul, temerea de a fi descoperit etc.

b) Renunţarea trebuia să aibă loc înainte ca executarea să fie terminată sau, cu alte cuvinte, renunţarea să se facă în timp util. Daca executarea a fost dusă până la capăt nu mai poate avea loc desistarea deoarece nu mai este posibilă prin concepţie.

c) Renunţarea să fie definitivă. Pentru a nu fi pedepsit, făptuitorul trebuie să renunţe pentru totdeauna la săvârşirea infracţiunii, în caz contrar el va fi sancţionat pentru activitatea infracţională.

B. Împiedicarea producerii rezultatului

Constă într-o acţiune a făptuitorului care, după terminarea executării infracţiunii, face să se înlăture producerea rezultatului periculos.

Mobilul împiedicării poate fi diferit, dar fără relevanţă pentru existent acestei cauze de nepedepsire, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) Împiedicarea producerii rezultatului să fie voluntară, de bunăvoie, să fie expresia voinţei libere a făptuitorului.

b) Împiedicarea să aibă loc înainte de producerea urmărilor periculoase. De exemplu, se va reţine împiedicarea rezultatului (moartea unei persoane) numai dacă s-a reuşit să se înlăture consecinţele vătămătoare ale administrării unei substanţe otrăvitoare, prin darea unui antidot. Va răspunde penal făptuitorul dacă în aceeaşi împrejurare nu a reuşit să înlăture moartea) persoanei respective deşi a încercat.

c) Acţiunea de împiedicare a rezultatului să se fi realizat mai înainte de descoperirea faptei. Această cerinţă este firească, întrucât după descoperirea faptei este greu de acceptat că făptuitorul a acţionat de bunăvoie.

66

Page 67: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

INTREBARI:

59.Ce înţelegeţi prin tentativă?60.Conţinutul constitutiv al tentativei61.Actele pregătitoare62.Tentativa. Noţiune, definiţie şi forme . (Enumeraţi formele)63.Infracţiunea consumată - fapt consumat 64.Cauzele de nepedepsire ale tentativei65.Infracţiunea consumată - fapt epuizat66.Desistarea 67.Sancţionarea tentativei68.Fazele de desfăşurare a infracţiunii intentionate

CURSUL NR. 10

UNITATEA DE INFRACŢIUNE

Obiective: informarea studenţilor despre instituţia unităţii de infracţiune şi

formele sale

Cuvinte cheie: unitate naturală şi legală de infracţiuni, pluralitatea de

infracţiuni

67

Page 68: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Conţinut: pp. 68-72

Întrebări: 69-77

Test: T 8 - Î 4

În care din răspunsurile de mai jos ne aflăm în prezenţa formelor unităţii naturale

de infracţiune

a)infracţiunea simplă,infracţiunea continuată şi infracţiunea deviatăb)infracţiunea simplă, infracţiunea continuată şi infracţiunea continuăc)infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.d) toate.

1.1. Noţiune

Există unitate de infracţiune în cazul în care fapta sau activitatea desfăşurată corespunde conţinutului unei singure infracţiuni, iar pluralitatea de infracţiuni, atunci când în fapta ori activitatea săvârşită se stabileşte conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni.

1.2. Felurile unităţii de infracţiune

1.2.1. Unitatea naturală de infracţiune

Unitatea naturală de infracţiune desemnează unitatea acţiunii sau inacţiunii care formează datorită stării de fapt sau în mod natural o activitate unică prin care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni.

Unitatea naturală de infracţiune rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii, formând elementul material al infracţiunii.

1.2.1.1. Formele unităţii naturale de infracţiune

a) Infracţiunea simplă. Ca formă a unităţii naturale de infracţiune, infrac-ţiunea simplă se caracterizează sub aspect obiectiv printr-o singură acţiune sau inacţiune, care nu trebuie să dureze în timp pentru realizarea tipului respectiv de infracţiune. Astfel, se consideră a fi infracţiuni în formă simplă lovirea, omorul, furtul, insulta, ultrajul, ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, falsul.

Repetarea actelor nu schimbă felul unităţii naturale de infracţiune pentru că aceste acte se integrează în mod natural în activitatea infracţională unică ce constituie elementul material al infracţiunii şi nici nu poate pune în discuţie unicitatea obiectului infracţiunii, a subiectului pasiv, a rezoluţiei psihice.

68

Page 69: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

b) Infracţiunea continuă. Ca formă a unităţii naturale, infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii, ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare.

Cum însă pe parcursul realizării elementului material de durată al acestei infracţiuni pot apărea şi momente fireşti de întrerupere, de pauză, dictate de specificul activităţilor desfăşurate, ştiinţa dreptului penal face distincţie între infracţiunile continue permanente şi infracţiunile continue succesive.

Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere, deci care nu necesită intervenţia făptuitorului pentru prelungirea activităţii infracţionale.

Cele succesive permit în desfăşurarea activităţii infracţionale unele întreruperi, determinate de natura acesteia, dar fără să transforme unitatea de infracţiune într-o pluralitate de infracţiuni.

c) Infracţiunea deviată. Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de ia obiectul sau persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană pe de o parte sau prin îndreptarea acţiunii - din eroare a făptuitorului - asupra altei persoane ori altui obiect decât acela pe care vrea făptuitorul să-l vătămate pe de altă parte.

Din noţiune rezultă că infracţiunea deviată se poate săvârşi în două moduri: fie prin devierea activităţii infracţionale datorită defectuozităţii sau greşitei manipulări a instrumentelor (de exemplu făptuitorul vrea să ucidă o persoană, dar prin greşita folosire a armei ucide o altă persoană) asupra unui alt obiect sau asupra altei persoane (abberratio ictus), fie datorită erorii făptuitorului cu privire ia obiectul sau persoana asupra cărora urma să acţioneze (error in personam).

Ambele modalităţi se întemeiază pe eroarea făptuitorului: una implicând eroarea asupra acţiunii, cealaltă eroarea asupra obiectului.

1.2.2. Unitatea legală de infracţiune

Unitatea legală de infracţiune este o creaţie a legiuitorului şi se caracterizează prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a două sau mai multe acţiuni (inacţiuni) care ar putea constitui fiecare în parte o infracţiune de sine stătătoare.

1.2.2.1. Formele unităţii legale

A. Infracţiunea continuată

69

Page 70: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Infracţiunea continuată poate fi definită ca fiind acea formă a unităţii legale de infracţiune ce se realizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţiuni infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

a) Condiţiile infracţiunii continuate. Pentru existenţa infracţiunii continuate se cer îndeplinite următoarele condiţii: - Existenţa unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la intervalediferite de timp.

-Acţiunile sau inacţiunile să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşiinfracţiuni. Deci acţiunile sau inacţiunile ce au ioc la intervale de timp diferitesă realizeze fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

- Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană.Cu privire la această condiţie, se cere ca să fie aceeaşi persoană, aceasta

rezultând din însăşi natura infracţiunii continuate, deoarece rezoluţia unică presupune existenţa aceleiaşi persoane sau, dacă este vorba de o participaţie, existenţa aceloraşi persoane.

-Acţiunile sau inacţiunile să fie comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

b) Data săvârşirii infracţiunii continuate. Infracţiunea continuată fiind alcătuită din mai multe acţiuni ce se succed la diferite intervale de timp ridică problema determinării datei săvârşirii sale.

c) Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat. Infracţiunea continuată este posibilă la orice infracţiune dacă este susceptibilă de repetabilitate, deoarece infracţiunea continuată nu este altceva decât o infracţiune simplă, dar care se poate repeta, care se poate relua. Totuşi, excepţie fac acele infracţiuni care prin specificul lor nu pot funcţiona în timp.

d) Sancţionarea infracţiunii continuate. Având în vedere gradul de pericol social mai accentuat al acestei forme de infracţiune în comparaţie cu forma simplă, legea a prevăzut posibilitatea aplicării unei pedepse mai severe în cazul infracţiunii continuate, chiar în lipsa unor circumstanţe agravante.

B. Infracţiunea complexă

Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

Formele infracţiunii complexe. Din definiţia legală a infracţiunii complexe rezultă că aceasta se poate prezenta sub două forme, şi anume: infracţiunea complexă tip sau simplă si infracţiunea complexă agravată.

a. Infracţiunea complexă, forma tip se caracterizează prin aceea că în structura conţinutului său intră ca element constitutiv o acţiune incriminată de lege ca faptă de sine stătătoare.

70

Page 71: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Prin urmare, din două acţiuni cu semnificaţie juridică proprie, legiuitorul a alcătuit o infracţiune unică.

b. Infracţiunea complexă calificată. Aceasta se caracterizează prin aceea ca în conţinutul său este inclusă ca circumstanţă agravantă o acţiune ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. În această ipoteză conţinutul de bază reprezintă o infracţiune în forma simplă şi numai conţinutul agravat (calificat) constituie o infracţiune complexă.

Structura infracţiunii complexe. Infracţiunea complexă cuprinde în conţinutul său elementele infracţiunilor reunite sau absorbite.

Obiectul juridic al infracţiunii complexe este, de regulă dublu: unul principal, vizat prin săvârşirea infracţiunii absorbante, altul, secundar sau adiacent, vizat prin săvârşirea infracţiunii absorbite.

Subiecţii infracţiunii complexe. Infracţiunea complexă este susceptibilăde a fi săvârşită de către orice persoană sau în participaţie în oricare din formele sale (coautorat, instigare, complicitate).

Efecte juridiceDe regulă, infracţiunea complexă nu necesită o prelungire în timp nici a acţiunilor sau inacţiunilor reunite şi nici a consecinţelor acestora, iar infracţiunile reunite nu produc efecte separate, în consecinţă, infracţiunile reunite nu pot cădea separat sub incidenţa unor eventuale acte de clemenţă, ca amnistia sau graţierea.

Infracţiunea complexă se consumă la realizarea acţiunilor sau inacţiunilor ce reprezintă elementul material ai laturii obiective şi producerea rezultatelor prevăzute de conţinutul infracţiunii.

C. Infracţiune de obicei

Se poate defini infracţiunea de obicei, ca fiind o formă a unităţii naturale de infracţiune care constă în repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât de mare încât să releve o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia în aşa fel încât să se atribuie ansamblului de acţiuni pericolul social specific infracţiunii.

Infracţiunea de obicei se caracterizează prin aceea că sub aspectul laturii obiective se compune întotdeauna din mai multe acţiuni care, apreciate separat, nu cad sub incidenţa legii penale, dar care devin pedepsibile de îndată ce sunt reluate şi evidenţiază o deprindere, o îndeletnicire din partea celui ce le-a săvârşit. Repetarea prezintă deci o trăsătură constitutivă a conţinutului unei asemenea infracţiuni.

Ca atare, infracţiunea de obicei nu trebuie confundată cu infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare realizează conţinutul infracţiunii şi care acte sunt reunite de legiuitor având în vedere rezoluţia infracţională unică, comună, pentru aceste acte de executare.

Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei, ci numai în forma consumată. La această infracţiune, momentul consumării (al producerii urmărilor socialmente periculoase), de principiu, nu coincide cu cel al epuizării activităţii infracţionale.

71

Page 72: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

D. Infracţiunea progresivă

Infracţiunile mai grave, produse ca urmare a amplificării rezultatului, absorb în conţinutul lor infracţiunile mai uşoare.

Fiind o infracţiune care se prelungeşte în timp până la apariţia rezultatului mai grav, şi în cazul acestei infracţiuni se pune problema determinării datei sale de săvârşire.

În consecinţă, în cazul infracţiunilor progresive, data săvârşirii acţiunii este aceea care trebuie luată în considerare în raport cu anumite efecte juridice, şi nu data epuizării infracţiunii.

INTREBARI:

69. Felurile unităţii de infracţiune 70. Unitatea naturală de infracţiune71. Unitatea legală de infracţiune72. Infracţiunea continuată73. Infracţiunea complexă74. Infracţiunea complexă75. Infracţiune de obicei76. Infracţiunea progresivă

CURSUL NR. 11

FORMELE PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI

Obiective: informarea studenţilor despre instituţia pluralităţii de infracţiuni şi

formele sale

Cuvinte cheie: concursul ideal sau formal de infracţiuni

72

Page 73: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Conţinut: pp. 73-76

Întrebări: 77-82

Test: T 11 - Î 4

Fapta unui conducător auto care, ca urmare a nerespectării regulilor de circulaţie, provoacă un accident în urma căruia s-a produs vătămarea gravă a integrităţii corporale a mai multor persoanea) constituie o pluralitate de infracţiunib) reprezintă o unitate infracţională deoarece toate persoanele au fost vătămate gravc) constituie o complexitate naturală de infracţiuni.

Formele pluralităţii de infracţiuni

In Codul penal român formele pluralităţii de infracţiuni sunt: concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară.

1.3.1. Concursul de infracţiuni

Potrivit legislaţiei penale şi doctrinei, concursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infracţiuni, constând în existenţa a două sau mai multor infracţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele şi dacă toate sunt susceptibile de a fi supuse judecării.

1.3.2. Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni

Din definiţie rezultă următoarele condiţii:- Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni.

Pentru îndeplinirea acestei condiţii se cere săvârşirea a cel puţin două fapte prevăzute de legea penală, care să constituie infracţiuni. Nu are importanţă natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite.

- Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Unitatea de subiect la săvârşirea infracţiunilor concurente reprezintă una din

cerinţele specifice şi indispensabile ale oricărui concurs de infracţiuni. Nu are importanţă dacă făptuitorul a luat parte la comiterea infracţiunilor în calitate de autor ori de participant.

-Infracţiunile să fie săvârşite înainte de a se fi pronunţat o condamnaredefinitivă pentru vreuna dintre ele.

73

Page 74: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Condiţia are în vedere inexistenţa unei condamnări definitive pentru vreuna din infracţiunile comise de aceeaşi persoană, conturând astfel principalul criteriu distinctiv al concursului faţă de recidivă.- Infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse

judecăţii

1.3.3. Formele concursului de infracţiuni

In teoria şi legislaţia penală se cunosc două feluri de concurs de infracţiuni, şi anume: concursul real si concursul ideal.

Concursul real de infracţiuni

Caracteristic pentru concursul real de infracţiuni este săvârşirea multor infracţiuni ca urmare a săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiunii Infracţiunile pe care le reuneşte apar în mod succesiv, între ele intercalându-se se perioade de timp diferite.

Infracţiunile săvârşite de o persoană pot fi de aceeaşi natură şi concursul devine omogen (înşelăciune - înşelăciune), iar când infracţiunile sunt de natură diferită, concursul este eterogen (violare de domiciliu - fals intelectual).

Concursul real de infracţiuni este de două feluri: concurs real simplu şi concurs real cu conexitate.

Conexitatea poate fi cronologică, dacă infracţiunile sunt săvârşite cu aceeaşi ocazie sau succesiv; topografică, dacă infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi loc; etiologică, dacă o infracţiune constituie cauza săvârşirii altei infracţiuni; teleologică, dacă o infracţiune constituie mijlocul pentru comiterea altei infracţiuni-scop; consecvenţională, când o infracţiune a fost comisă pentru a ascunde o altă infracţiune; accidentală, când o infracţiune este întâmplător legată de o altă infracţiune.

Concursul ideal sau formal de infracţiuni

Există concursul ideal de infracţiuni atunci când: „o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni".

Această formă a concursului de infracţiuni se caracterizează prin aceea E deşi făptuitorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune din cele incriminate de legea penală, comportamentul ilicit este exprimat în astfel de împrejurări, încât fapta comisă realizează cumulativ elementele constitutive, ale conţinuturilor concrete a două sau mai multe infracţiuni.

Sancţionarea concursului de infracţiuni

74

Page 75: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Sisteme de sancţionare

a. Sistemul cumulului aritmetic sau sistemul adiţionării pedepselor constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în concurs, după care totalizează.

b. Sistemul absorbţiei constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune şi se aplică cea mai severă, care se consideră că le absoarbe pe celelalte.

c. Sistemul cumulului juridic sau al contopirii reprezintă o îmbinare a primelor două sisteme, constând în aplicarea pedepsei pentru fiecare infracţiunile concurente şi apoi se aplică cea mai gravă dintre ele, la care se poate adăuga un spor.

Sistemul, consacrat în majoritatea legislaţiilor moderne, mai ales în materia pedepselor principale, este considerat ca fiind cel mai convenabil, elastic şi echitabil, asigurând atât sancţionarea corectă a faptei celei mai grave, cât şi a celorlalte fapte comise în concurs de infracţiuni.

Sistemul sancţionator în vigoare

Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a răspunderii penale efectuată de instanţă pentru fiecare infracţiune concurentă.

Aplicarea pedepsei reprezintă următoarea etapă a stabilirii pedepsei în urma cumulului juridic.

a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim.

d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, fa care se poate adăuga amenda, în totul sau parte.

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multei pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de lai lit. b) la care se poate adăuga amenda potrivit dispoziţiei de la lit. c).

Stabilirea pedepselor complementare în cazul concursului de infracţiuni

In cazul pedepselor complementare care pot fi de aceeaşi natură sau naturi diferite, art. 35 C. pen. stabileşte mai multe reguli:

- dacă pentru una din infracţiunile concurente s-a stabilit si o pedeapsacomplementară, aceasta se va aplica integral alături de pedeapsa închisorii;

-dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii;

75

Page 76: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi naturăşi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

Aplicarea măsurilor de siguranţă în cazul concursului de infracţiuni

Măsurile de siguranţă aplicate în caz de concurs de infracţiuni se cumulează întotdeauna numai dacă sunt de naturi deosebită. Pe cale de consecinţă, măsurile de siguranţă de acelaşi fel, luate pentru infracţiuni concurente, se vor contopi.

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente

a. Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se vor aplica dispoziţiile art. 34 şi 35 C. pen., care presupun că se vor compara pedepsele stabilite şi se va aplica cea mai grea, care poate fi sporită aşa cum prevede art. 34 C.pen.

b. A doua ipoteză constă în aceea că după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, se stabileşte că infractorul suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.

c. Contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în situaţia în care condamnatul a executat în total sau în parte condamnarea, cu precizarea că se va scădea din durata pedepsei aplicate pentru tot concursul ceea ce s-a executat.

d. În alineatul ultim se prevede că dispoziţiile privitoare la contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

ÎNTREBǍRI :

77 .Definiţi infracţiunea continuată78.Definiţi unitatea de infracţiune în ambele forme79.Definiţi pluralitatea de infracţiuni80.Infracţiunea complexă81.Concursul de infracţiuni. Noţiuni şi condiţii de existenţă82.Sancţiunea concursului de infracţiuni

CURSUL NR. 12

RECIDIVA

76

Page 77: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Obiective: informarea studenţilor despre „ Recidivǎ” ca instituţi e a pluralităţii

de infracţiuni şi formele sale

Cuvinte cheie: recidiva, recidiva postexecutorie, recidiva postcondamnatorie

Conţinut: pp. 77-83

Întrebări: 83-87

Test: T 12 - Î 4

Recidiva postcondamnatorie există

a) atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de şase luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare e evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este mai mare de un anb) atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii sau închisorii mai mare de şase luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un anc) atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de şase luni.

Recidiva

Recidiva, ca formă principală a pluralităţii de infracţiuni, presupune ca şi în cazul concursului de infracţiuni săvârşirea de către o anume persoană a cel puţin două infracţiuni. Deosebirea constă în aceea că în cazul concursului de infracţiuni săvârşirea de către aceeaşi persoană.a două sau mai multe infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit, vreo condamnare definitivă, pe când în cazul recidivei, săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau mai multor infracţiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o altă infracţiune.

Ţinând cont de aspectele de diferenţiere faţă de celelalte forme ale pluralităţii, recidiva poate fi definită ca o stare, situaţie, împrejurare în care se găseşte o persoană ce săvârşeşte din nou o infracţiune după ce anterior a fost condamnată sau a şi executat o pedeapsă pentru o infracţiune.

Termenii recidivei

77

Page 78: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Prin termeni ai recidivei se înţeleg, în general, infracţiunile săvârşite care intră în calculul recidivei.

În doctrina penală, aceste elemente - condamnarea definitivă pentru infracţiunea anterioară şi noua infracţiune comisă - au fost denumite termen ai recidivei. Primul termen al recidivei constă întotdeauna într-o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, iar cel de-al doilea termen constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni.

Termenii recidivei joacă un rol important în reglementarea juridică a recidivei, deoarece toate problemele şi toate condiţiile privesc, într-o formă sau alta, termenii recidivei şi raportul dintre aceştia.

Modalităţile recidivei

Cele mai cunoscute modalităţi sunt: recidiva după condamnare şi recidiva după executare; recidiva generală şi recidiva specială; recidiva mare şi recidiva mică; recidiva temporară şi recidiva perpetuă; recidiva absolută şi recidiva relativă; recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive; recidiva teritorială şi recidiva internaţională.

Recidiva după condamnare sau recidiva post-condamnatorie există în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi efectuat în întregime pedeapsa la care a fost anterior condamnat.

Recidiva după executare sau post-executorie există atunci când săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară.

Recidiva generală înseamnă săvârşirea, mai înainte, a unei infracţiuni de o anumită natură (ex. speculă) şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedepsei a unei alte infracţiuni de altă natură.

Prin recidiva specială se înţelege situaţia când cele două sau mai multe infracţiuni ce formează termenii ei sunt de aceeaşi natură.

Recidiva este denumită absolută atunci când existenţa ei nu este con-diţionată de gravitatea primei condamnări şi relativă atunci când pedeapsa anterioară trebuie să fie de o anumită gravitate pentru a dovedi perseverenţa infracţională a infractorului.

Prin recidiva mare se înţelege săvârşirea de infracţiuni grave, atât infracţiunea care formează primul termen cât şi cea care constituie al doilea termen al recidivei. Prin recidiva mică se înţelege săvârşirea de infracţiuni uşoare, mai înainte (primul termen) şi de infracţiuni mai grave după condamnare sau după executarea pedepsei {al doilea termen).

Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de câte ori s-ar repeta starea de recidivă. Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv cu fiecare nouă recidivă.

Recidiva se numeşte teritorială atunci când existenta ei este condiţionată de cerinţa ca primul său termen să fie o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă

78

Page 79: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

naţională, spre deosebire de recidiva zisă internaţională, la care primul termen poate fi o condamnare pronunţată în străinătate.

Reglementarea recidivei în legea penală românăModalităţile principale ale recidivei fiind recidiva post-condamnatorie (după

condamnare), recidiva postexecutorie (după executare) şi mica recidivă, care poate fi postcondamnatorie sau post-executorie.

Recidiva postcondamnatorie (după condamnare)Potrivit art. 37 lit, a) C. pen., există atunci când după rămânerea definitivă a

unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mari de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an.

Prin dispoziţiile art, 37 alin. (2) C. pen., s-a prevăzut că „există recidiva şi în cazurile în care una din pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă".

Condiţii cu privire la primul termena) O primă condiţie constă în existenţa unei hotărâri definitive de con-

damnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori a detenţiunii pe viaţă. Nu poate constitui primul termen al recidivei o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii indiferent de mărimea acesteia şi nici, condamnarea la pedeapsa închisorii dacă aceasta este de 6 luni sau maimică.

b)O altă condiţie a primului termen priveşte forma de vinovăţie, în sensul că hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. O astfel de condiţie rezultă din dispoziţiile art.38 lit. C. pen. - potrivit cu care la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama condamnările săvârşite din culpă. Este îndeplinită condiţia şi atunci când condamnarea priveşte o infracţiune săvârşită cu praeterintenţie.

c) Cea de-a treia condiţie se referă la hotărârea de condamnare, care na trebuie să fie dintre acelea la care, potrivit legii, nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă.

Condiţii cu privire la al doilea termena) Prima condiţie este ca infractorul să săvârşească din nou o infracţiuni cu

intenţie. Prin prisma acestei condiţii, nu se cere ca infracţiunea să fie da aceeaşi natură cu cea pentru care infractorul a fost condamnat anterior. Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate consta în participarea la săvârşirea acesteia ca autor, instigator sal complice.

Al doilea termen al recidivei poate fi şi o infracţiune praeterintenţionată, deoarece „primum delictum" compunerea infracţiunii praeterintenţionate este săvârşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă acesta este produs din culpă. În acest sens s-au pronunţat atât literatura juridică, cât şi practica judiciară.

79

Page 80: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

b) A doua condiţie priveşte ca pedeapsa prevăzută de lege pentru Infracţiunea săvârşită din nou să fie închisoarea mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viaţă. Această cerinţă are ca scop restrângerea sferei recidivei la infracţiunile mai grave. Este îndeplinită cu prisosinţă condiţia gravităţii infracţiunii săvârşite din nou când pedeapsa pentru aceasta este detenţiunea pe viaţă.

c) A treia condiţie constă în aceea că infracţiunea respectivă trebuie să săvârşită înainte de începerea executării pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.

Noua infracţiune se consideră ca fiind săvârşită în timpul executării pedepsei, dacă se comite în intervalul de timp în care cel condamnat se află efectiv în executarea pedepsei, indiferent de modul de executare a acesteia: în regim de detenţie, cu executarea pedepsei închisorii la locul de muncă etc.

Săvârşirea unei noi infracţiuni în stare de evadare va da naştere unei recidive postcondamnatorii.

Infracţiunea de evadare poate forma cel de-al doilea termen al recidivei postcondamnatorii, deoarece infracţiunea este intenţionată şi este pedepsită cu închisoare mai mare de 1 an..

Recidiva postexecutoriePotrivit art. 37 lit. b) C. pen. există atunci când după executarea unei pedepse

cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.

Condiţii cu privire la primul termena) Prima condiţie constă în aceea că pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni la

care a fost condamnat infractorul să fie executată sau considerata executată ca urmare a graţierii totale sau a restului de pedeapsă ori ca urmare a prescripţiei executării acelei pedepse, după cum poate consta şi din pedeapsa detenţiunii pe viaţă pentru săvârşirea unei infracţiunii intenţionate.

b) O altă condiţie este ca infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenţionată.

c) Ultima condiţie presupune ca hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele prevăzute de art. 38 alin. (1) C. pen. ori pentru aceasta să fi intervenit reabilitarea sau să se fi împlinit termenul de reabilitare art. 38 alin. (2) C.pen.

Având în vedere efectele reabilitării, care fac să înceteze pentru viitor interdicţiile şi decăderile, ca şi incapacităţile ce decurg dintr-o condamnare, este firesc ca o astfel de condamnare, lipsită de efecte, să nu mai poată constitui primul termen al recidivei.

Condiţiile celui de-al doilea termen

80

Page 81: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

a) Pentru existenţa celui de-al doilea termen, infracţiunea săvârşită din nou poate fi de orice natură însă trebuie să fie săvârşită cu intenţie ora preaterintenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege trebuie să fie închisoarea mai mare de un an.

b) A doua condiţie este aceea ca săvârşirea infracţiunii să aibă loc după, data terminării executării pedepsei, după data publicării decretului de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, respectiv după data la care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei anterioare.

Mica recidivăExistă recidivă şi atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse ou

închisoare până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Mica recidivă poate fi atât posteondamnatorie, cât şi postexecutorie, în raport cu structura primului ei termen, care este multiplu.

Condiţiile primului termena) O condiţie a primului termen o constituie existenţa a cel puţin 3

condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni definitive, succesive şi susceptibile de a fi executate separat.

b) O altă condiţie pentru a exista primul termen al micii recidive este ca toate cele trei infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele respective să fie săvârşite cu intenţie.

c) Pentru nici una dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă vreo cauză dintre cele prevăzute în art. 38 C.pen.

Condiţiile celui de –al doilea termenÎn ce priveşte cel de-al doilea termen al micii recidive, condiţiile cerute pentru

existenţa sa sunt aceleaşi ca şi în cazul precedentelor modalităţi ale recidive: respectiv să fie constituite din săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Condamnările care nu atrag starea de recidivăa) Condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii.b) Condamnările pentru infracţiunile săvârşite din culpă.c) Condamnările pentru infracţiunile amnistiate.d) Condamnările pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca

infracţiuni de legea penală.e) Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa

cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.De asemenea, şi în varianta în care s-a împlinit termenul de reabilitare se

înlătură starea de recidivă, deoarece trecerea unui anumit interval de timpi cerut de lege pentru acordarea reabilitării face să dispară prezumţia infracţională care sta la baza recidivei.

Sancţionarea recidivei

81

Page 82: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Din examinarea dispoziţiilor din codul penal care reglementează apli carea pedepsei în cazul recidivei rezultă caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativă a pedepsei.

Sancţionarea recidivei postcondamnatoriiPotrivit art. 39 alin. (1) C. pen., în cazul recidivei postcondamnatorii pedeapsa

stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc după regulile privitoare la concursul de infracţiuni prevăzut de art. 34 şi 35 din Codul penal. Sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei închisorii în cazul recidivei postcondamnatorii este de până la 7 ani.

Dacă săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc în stare de evadare, prin pedeapsa anterioară se înţelege potrivit art. 39 alin. (3) C- pen. pedeapsa ce se execută, la care se adaugă pedeapsa aplicată pentru evadare.

Sancţionarea recidivei postexecutoriiÎn cazul recidivei prevăzute de art. 37 lit. b), se poate aplica o pedeapsă până

la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special.

Sancţionarea micii recidiveÎn cazul recidivei prevăzute de art. 37 lit. c) se aplică în mod corespunzător

dispoziţiile din alineatele precedente". Soluţia este justificată pe ideea că, putând realiza fie modalitatea recidivei postcondamnatorii, fie pe aceea a recidivei postexecutorii, regulile de sancţionare ale acestora îi sunt aplicabile.

Descoperirea ulterioară a stării de recidivăExistă posibilitatea ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să

se descopere că infractorul la data comiterii infracţiunii noi, ce a atras condamnarea, se află în stare de recidivă.

Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile din alin. (1) - în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) şi dispoziţiile din alin. (4) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b).

Pluralitatea intermediarăPrin pluralitate intermediară de infracţiuni este desemnată situaţia în care o

persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie (ari. 40 C. pen.).

Pluralitatea este denumită intermediară In literatura de specialitate pentru că presupune o pluralitate de infracţiuni ce nu poate fi considerată concurs, deoarece s-a interpus o condamnare definitivă pentru una din infracţiunile comise de aceeaşi persoană şi nu sunt îndeplinite nici condiţiile recidivei post-condamnatorii, deci priveşte o situaţie de mijloc între cele două forme principale ale pluralităţii de infracţiuni.

82

Page 83: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

INTREBARI:

83.Recidiva. Noţiune şi modalităţi84.Mica recidivă. Noţiune, caracterizare, sancţionare85.Infracţiunea de obicei86.Infracţiunea progresivă87.Pluralitatea intermediară

CURSUL NR. 13

83

Page 84: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Obiective: informarea studenţilor despre cauzele care înlătură caracterul penal

al faptei conform Codului penal

Cuvinte cheie: legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică şi

morală, caz fortuit, iresponsabilitate, minoritate, beţie, eroare de fapt

Conţinut: pp. 84-90

Întrebări: 88-92

Test: T 12 - Î 3

În cazul legitimei apărări, atacula.trebuie să pună în pericol persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştescb.trebuie să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştescc.trebuie să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat.

1. Aspecte generale

1.1. Caracterul penal al faptei şi cauzele care fac posibilă înlăturarea acestuia

Lipsa oricăreia din trăsăturile esenţiale exclude existenţa caracterului penal al faptei, înlătură existenţa infracţiunii şi, pe cale de consecinţă, exclude răspunderea penală.

Stabilirea caracterului infracţional al faptei fiind în esenţă expresia voinţei legiuitorului, acesta poate să înlăture în anumite cazuri acest caracter şi să prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, împrejurări, situaţii, nu constituie infracţiuni şi nu pot servi drept temei pentru răspunderea penală, ci, eventual, pentru o altă formă de răspundere juridică.

Putem defini cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca fiind acele împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.

Aceste cauze nu produc efecte decât dacă sunt anume prevăzute şi în condiţiile stabilite de lege. în principiu, aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit, dar, pentru ca efectele să opereze practic, este necesar ca existenta în fapt a situaţiilor care constituie astfel de cauze să fie oficial constatată de organele judiciare.

84

Page 85: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

1.2. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Clasificarea acestor cauze se face în funcţie de mai multe criterii, şi anume: în raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, după sfera lor de aplicare şi în funcţie de efectele pe care le produc.

a. În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, cauzele care înlăture caracterul penal al faptei sunt de trei feluri:

I - cauze care înlătură pericolul socialII - cauze care înlătură vinovăţiaIII- cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penalăI. Referitor la prima categorie, a cazurilor de excludere a pericolului social,

arătăm că există situaţii admise de lege, care prevăd fapte care nu sura calificate drept social periculoase.

Există si cazuri când prin recunoaşterea legală a unor activităţi se îngăduie implicit efectuarea unor acte care sunt inerente exercitării acelor activităţi, dar care prin natura lor prezintă pericol social şi sunt prevăzute legea penală.

II. Din a doua categorie, privitoare la vinovăţie, fac parte, în principal, cauzele prevăzute în art. 44-51 C. pen., şi anume legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi cea morală, cazu1 fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de fapt.

III. Din a treia categorie, a cauzelor care privesc trăsătura esenţială potrivit căreia fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală, fac parte anumite situaţii în care prevederea legală lipseşte.

b. După sfera de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi generale si speciale.

I. Cauzele generale sunt prevăzute în dispoziţiile din partea generală a Codului penal şi se referă la dezincriminare şi la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

II. Cauzele speciale pot fi reglementate prin norme generale (lipsa dublei incriminări) ori prin norme speciale (proba verităţii, constrângerea la darea de mită, adulterul îngăduit etc.).

c. În funcţie de efectele pe care le produc, pot fi reale şi personale.I. Cauzele reale sunt de natură obiectivă şi produc efecte asupra tuturor

participanţilor la săvârşirea faptei. Intră aici cauzele care privesc existenţa pericolului social şi al faptei prevăzute de legea penală.

II. Cauzele personale operează numai faţă de acei făptuitori care au săvârşit fapta fără vinovăţie. Sunt cuprinse aici cauzele care privesc vinovăţia.

2. Legitima apărare

85

Page 86: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Este în stare de legitimă apărare aceia care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau, interesul obştesc.

Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulbură sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pe, colului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin viclenii viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.

2.1. Condiţiile legitimei apărări

Condiţiile care, potrivit art. 44, trebuie să fie îndeplinite pentru ca să existe legitima apărare sunt: condiţii privitoare la atac şi, pe de altă parte, privitoare la apărare.

2.1.1. Condiţii privitoare la atac

a) să existe un act de atac, adică o acţiune sau inacţiune, socialmente periculoasă, dezlănţuită de agresor. Există atac atât în cazul unei comportări activ agresive (ex. o persoană îndreaptă cuţitul spre o altă persoană cu intenţia de a o răni sau ucide), cât şi în cazul unei atitudini pasiv agresive (ex. o persoană care având în îngrijire un bolnav nu administrează medicamentele potrivit prescripţiei medicale, cu intenţia de a provoca moartea);

b) atacul să fie material. Atacul este material când se exercită prin mijloace fizice şi este îndreptat contra existenţei fizice a unor valori sociale, ca: viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane sau alte drepturi ale acesteia, precum si împotriva unui interes obştesc.

c) atacul să fie direct. Manifestarea materială a agresorului trebuie să fie îndreptată către o anumită valoare pe care să o pună în pericol în mod nemijlocit. Atacul este direct şi în cazul când, deşi sub aspectul fizic nu are contact nemijlocit cu valoarea socială pusă în pericol, vizează însă ca acţiune agresivă anume această valoare.

d) atacul să fie imediat. Atacul este privit ca fiind imediat ori de câte ori pericolul pe care-l poate produce s-a şi ivit (pericol actual) sau este pe punctul de a se ivi (pericol iminent). Caracterul imediat al atacului rezultă deci din intervalul de timp foarte mic care separă momentul în care atacul a început de momentul ivirii pericolului care ameninţă valoarea socială atacată.

e) atacul să fie injust Este injust atacul care nu are nici un temei juridic - legal sau de fapt - care să permită sau să justifice această comportare. Atacul este just când legea admite recurgerea la comportarea care este socotită drept atac. De pildă, este

86

Page 87: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

justă deoarece este legală măsura reţineri unei persoane care a comis o faptă prevăzută de legea penală.

Atacul este injust chiar dacă acţiunea agresivă vine din partea unui organ oficial, dar care îşi exercită în mod vădit abuziv atribuţiile de serviciu.

f) atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc. Pentru motivarea acţiunii de apărare, legea impune condiţia ca atacul să poată cauza un rău iremediabil sau greu de remediat unor valori sociale importante: persoanei umane, drepturilor sale ori interesului obştesc. De exemplu, se va considera că se pune în pericol grav viaţa unei persoane, dacă agresorul acţionează asupra acesteia cu un cuţit în scopul de a-i suprima viaţa. Orice acţiune împotriva agresorului într-o asemenea împrejurare va fi considerată legitimă apărare.

2.2.2. Condiţii privitoare la apărare

a) Acţiunea de apărare să se materializeze printr-o faptă prevăzută de legea penală, sub forma actelor pregătitoare ori tentativei (când aceste forme ale infracţiunii sunt pedepsite) sau a infracţiunii consumate, în consecinţă, legitima apărare nu poate fi invocată în cazul altor fapte, care nu sunt prevăzute de legea penală, cum ar fi faptele cu caracter administrativ, disciplinar, civil etc.

b) Acţiunea de apărare să fie necesară pentru respingerea atacului. Un act de apărare este necesar dacă el se desfăşoară între anumite limite. Din punct de vedere al momentului săvârşirii actului de apărare, limita necesităţii este dată de limita pericolului rezultat din agresiune, în sensul că atâta timp cât subzistă pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în desfăşurare, subzistă şi necesitatea înlăturării lui.

c) Apărarea să se desfăşoare în limitele proporţionalităţii atacului. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrângere mai grave, atunci când împotrivirea sau rezistenţa individului ar fi putut să fie înlăturată prin mijloace mai uşoare, mai puţin violente. Deci legea cere ca reacţia să fie proporţională cu pericolul creat, adică să existe o oarecare echivalenţă între fapta săvârşită în apărare şi atacul care a condus la necesitatea unei apărări.

2.3. Efectele legitimei apărări

Fapta comisă în stare de legitimă apărare nu constituie infracţiune, deoarece îi lipseşte o trăsătură esenţială a acesteia, şi anume vinovăţia. Fiind înlăturată vinovăţia, datorit stării de constrângere creată prin declanşare, faptei îi lipseşte si pericolul social în înţelesul legii penale.

3. Starea de necesitate

87

Page 88: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.

3.1. Condiţiile stării de necesitate

3.1.1. Condiţii privind pericolul

a) Întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei cauze fortuite (cutremure, inundaţii, trăsnet care a provocat un incendiu etc.), dar poate proveni şi din fapte săvârşite de oameni sau poate consta din apariţia neaşteptată a unor fiinţe periculoase (nebuni, animale).

b) Să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care ameninţă vreuna dintre valorile ocrotite. Pentru existenţa stării de necesitate este obligatoriu ca acest pericol să fi ajuns pe punctul de a trece de la ameninţarea cu răul la producerea efectivă a acestuia. Condiţia este îndeplinită şi în cazul în care pericolul s-a declanşat deja, adică a devenitactual.

c) Pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes obştesc.

Dintre atributele persoanei, legea prevede că pericolul trebuie să vizeze viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia, apreciind că numai ameninţarea acestor valori creează o stare de necesitate. Ameninţarea poate avea ca obiect atributele persoanei făptuitorului, dar şi ale oricărei alte persoane. Sentimentul de solidaritate umană obligă pe acela care vede o persoană în primejdie să acţioneze pentru a înlătura pericolul.

d) Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dacă pentru îndepărtarea pericolului nu este necesar să se săvârşească o asemenea faptă, problema înlăturării caracterului penal al faptei nici nu se mai pune.

3.1.2. Condiţii privind acţiunea de salvare

a) Acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menţionate, în sensul că trebuie să fie singura cale de salvare în situaţia de fapt dată. Necesitatea acţiunii de salvare trebuie să fie apreciată în raport cu iminenţa şi actualitatea pericolului. Dacă acţiunea de salvare are loc după momentul încetării pericolului, fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârşită in stare de necesitate.

b) Prin săvârşirea acţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Legea cere ca acţiunea de înlăturare a pericolului să se menţină în limitele necesităţii, să nu fie o acţiune exagerată în raport cu gravitatea pericolului

88

Page 89: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

c) Fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru â salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

Dacă cei care aveau obligaţia legală să înfrunte pericolul s-au salvat, totuşi, in extremis, săvârşind o faptă ilicită, răspunderea lor nu va fi înlăturată, însă de la caz la caz, instanţa va putea să atenueze pedeapsa, ţinând seama de circumstanţele în care au acţionat.

3.1.3. Efectele stării de necesitate

În cazul stării de necesitate, datorită condiţiilor în care acţionează, făptuitorul este lipsit de libertatea de voinţă, aceasta formându-se sub imperiul constrângerii de a înlătura pericolul. Lipsindu-i libertatea de voinţă, fapta, deşi prevăzută de legea penală, nu realizează trăsătura esenţială a vinovăţiei. In absenţa vinovăţiei se înlătură implicit şi pericolul social al faptei în accepţiunea legii penale.

4. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

Constrângerea fizică, denumită şi forţă majoră, există atunci când o persoană este silită, obligată, de o energie fizică externă, căreia nu-i poată opune rezistenţă, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Constrângerea morală, cunoscută şi sub denumirea de ameninţare, constă în exercitarea unei presiuni pe care o persoană o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, în aşa fel încât sub stăpânirea unei temeri grave persoana constrânsă nu-şi mai poate dirija în mod liber voinţa şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

4.1. Constrângerea fizică

Constrângerea fizică este situaţia când o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.

4.1.1. Condiţii

a) Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, deoarece nul mai în astfel de situaţii se poate pune problema înlăturării caracterului penal al faptei.

b) Fapta respectivă a fost comisă datorită unei acţiuni exterioare de constrângere fizică exercitată asupra făptuitorului, adică este urmarea constrângerii energiei fizice sau a corpului persoanei, care In felul acesta este în imposibilitate de a se manifesta liber, potrivit propriei sale voinţe.

c) Constrângerea fizică exercitată să fie puternică, în sensul că ea paralizează libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei respective care nu poate întreprinde alte măsuri decât săvârşirea faptei.

4.1.2. Efecte

89

Page 90: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Fapta comisă sub imperiul constrângerii fizice nu este infracţiune, deoarece îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei şi, pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală.

Constrângerea fizică produce efecte in personam, numai faţă de acele persoane care au fost efectiv constrânse şi care nu s-au putut opune energiei exterioare.

4.2. Constrângerea morală4.2.1. Condiţii

a) În primul rând, este necesar să se exercite asupra făptuitorului o acţiune de constrângere, printr-o ameninţare, de către o altă persoană.

Ameninţarea trebuie să producă celui ameninţat o temere puternică, care îl constrânge să acţioneze în sensul dorit de ce! care ameninţă, făptuitorul neavând posibilitatea de a-şi determina si dirija singur voinţa, ceea cei presupune să acţioneze fără vinovăţie.

b) O a doua condiţie a constrângerii morale este ca ameninţarea să fie gravă, vizând un pericol pentru viaţa, libertatea, integritatea corporală ori bunurile persoanei ameninţate ori a altei persoane. Pericolul ce este avut în vedere prin ameninţare poate să privească oricare din valorile sociale enumerate de alin. (2) al art. 46 C. pen., persoana celui ameninţat sau oricare altă persoană.

c) Ultima condiţie este ca pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod, decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă de cel ce ameninţă. Cu alte cuvinte, cel constrâns nu are altă alternativă decât, cel mult, să suporte răul cu care este ameninţat, ceea ce nu reprezintă o alternativă de salvare.

4.2.2. Efecte

Constrângerea morală, ca şi cea fizică, produce efecte in personam. Fapta fiind comisă sub imperiul unei constrângeri morale, nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie.

INTREBARI:

88.Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Noţiune şi clasificare.89.Legitima apărare. Condiţii legale de existenţă a legitimei apărări90.Starea de necesitate91.Constrângerea fizică92.Constrângerea morală

90

Page 91: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

CURSUL NR. 14

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Obiective: informarea studenţilor despre cauzele care înlătură caracterul penal

al faptei conform Codului penal

Cuvinte cheie: legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică şi

morală, caz fortuit, iresponsabilitate, minoritate, beţie, eroare de fapt

Conţinut: pp. 91-95

Întrebări: 93-103

Test: T 14 - Î 3

Cazul fortuit , reprezintăa.o împrejurare care conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite în apărareb.doar o circumstanţă atenuantă legalăc.o împrejurare care duce la înlăturarea răspunderii

Cazul fortuit

1. Noţiune şi caracterizare

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

2. Condiţiile cazului fortuit

a) In primul rând, trebuie să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Prin urmare, acţiunea sau inacţiunea făptuitorului a avut ca rezultat, o faptă prevăzută de legea penală, deoarece numai în astfel de situaţii se poate pune problema înlăturării caracterului penal al faptei.

b) Fapta săvârşită este rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni peste care s-a suprapus însă o anumită împrejurare care a provocat rezultatul periculos. Rezultatul faptei, adică urmarea fizică produsă de acţiunea sau inacţiunea făptuitorului, trebuie să fie consecinţa unei împrejurări a cărei intervenţie nu i putut să fie prevăzută.

c) Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului. Deşi astfel de împrejurări sunt cunoscute, imprevizibil este momentul apariţiei lor.

91

Page 92: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

3. Efectele cazului fortuit

Fapta comisă în condiţiile cazului fortuit nu constituie infracţiune deoarece îi lipseşte vinovăţia, făptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurării care, suprapusă peste acţiunea sa, a condus la apariţia urmării periculoase sub aspect material.

Iresponsabilitatea

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele.

1.Condiţiile stării de iresponsabilitate

a) Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau inacţiune incriminată de Codul penal ori un alt act normativ.

b) Datorită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost în stare să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu fi putut să fie stăpân pe ele.

c) Starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale sau altor cauze, care determină stări anormale.

d) Starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea dea efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei.

Condiţia nu este îndeplinită dacă înăuntrul intervalului de timp cât a durat săvârşirea faptei făptuitorul şi-a recăpătat la un moment dat capacitatea psihică şi a continuat totuşi săvârşirea sau participarea la săvârşi rea faptei.

2.Efectele iresponsabilităţii

Lipsind responsabilitatea, fapta săvârşită nu întruneşte trăsătura vinovăţiei, ceea ce duce la înlăturarea caracterului penal al faptei. Iresponsabilitatea produce efecte numai in personam. Iresponsabilitatea nu înlătură răspunderea civilă.

Beţia

92

Page 93: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau alte substanţe. Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.

1. Beţia – cauză care înlătură caracterul penal al faptei

Dintre formele beţiei, singura care are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite sub influenţa ei este beţia accidentală completă.

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă, în momentul săvârşirii acesteia, făptuitorul se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.

1.1. Condiţiile stării de beţie

a) Făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul săvârşirii faptei în stare de beţie produsă de alcool ori de alte substanţe.

Starea de beţie să fi fost accidentală, adică provocată fortuit, independent de voinţa făptuitorului. Accidentabilitatea stării de beţie implică excluderea amestecului voinţei făptuitorului în provocarea acestei stări.

Beţia voluntara simplă, atunci când este produsă fără ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, poate constitui o circumstanţă atenuantă [art. 49 alin. (2)] daca este completă.

c. Starea de beţie să fie completă, respectiv persoana să nu-şi mai dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de urmările şi de pericolul social al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele.

Beţia completă nu trebuie confundată cu beţia comatoasă (letargică), care presupune o absenţă totală psihică a făptuitorului.

d. Fapta săvârşită de persoana aflată în stare de beţie să fie prevăzută de legea penală. Numai în acest mod beţia va constitui o cauză care face ca fapta să nu fie infracţiune.

Nu are importanţă dacă fapta s-a consumat sau a rămas în fază de tentativă pedepsibilă ori dacă făptuitorul este autor, instigator sau complice.

1.2. Efectele beţiei

Beţia accidentală completă - când este stabilită de organele judiciare -face ca fapta să nu constituie infracţiune şi, pe cale de consecinţă, să nu se pună problema răspunderii penale a făptuitorului.

Răspunderea civilă operează în toate cazurile de beţie reglementate de lege fie pentru persoana ce se găsea în această stare, fie faţă de persoanele care o aveau în pază şi supraveghere.

93

Page 94: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

Eroarea de fapt

Constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurat de care depinde caracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.

1. Condiţii

a) Făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Această condiţie generală tuturor cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei este absolut necesară şi în această situaţie, deoarece dacă fapta nu are acest caracter, nu este prevăzută de legea penală, nu se poate pune problema vinovăţiei penale si, implicit, existenţa erorii de fapt este irelevantă sub aspectul dreptului penal.

b) Făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit existenţa vreunei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei respective sau o circumstanţă agravantă. Din această condiţie rezultă că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită trebuie să privească anumite stări, situaţii sau împrejurări indispensabile ca fapta să constituie infracţiune sau pentru existenţa unei anumite circumstanţe agravante.

Dacă făptuitorul se află numai în îndoială cu privire la existenţa acefal stări, situaţii sau împrejurări, înseamnă că era conştient de faptul că nu poate să-şi reprezinte realitatea aşa cum este ea şi ca atare era obligat să se abţină de la orice acţiune sau inacţiune până în momentul conturării uns imagini corecte asupra acesteia.

Prin „stare" se înţelege felul în care se prezintă o persoană, un bun în raport cu realităţile date, spre exemplu: starea civilă a unei persoane sau starea tehnică a unui bun etc.

„Situaţia" este poziţia unei persoane, a unui bun sau a unei instituţii, într-un anumit moment, în cadrul relaţiilor sociale sau a realităţilor obiective, cum ar fi: situaţia de cetăţean sau de străin, de funcţionar sau alt salariat, de persoană căsătorită, de rudă apropiată; ori situaţia de bun din avutul public de lucru provenit din infracţiune, de produs ce nu poate face obiecţii comerţului particular etc.

„Împrejurarea" este reprezentată de elemente externe faptei, anumite circumstanţe în care se găseşte o persoană, un obiect şi care, puse in corelaţie cu fapta comisă, o particularizează în concret, ca de exemplu: în timpul nopţii, în loc public, în exerciţiul funcţiunii, având asupra sa arme, autorizaţie etc.

c) O ultimă condiţie a erorii de fapt este ca aceasta să existe în momentul săvârşirii faptei, cu alte cuvinte făptuitorul, să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit, în momentul săvârşirii faptei, existenţa unei stări, situaţii împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei sau o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.

Existenţa erorii înainte de săvârşirea faptei nu este suficientă pentru înlăturarea caracterului penal al faptei sau a circumstanţei agravante.

94

Page 95: Sinteza Drept Penal General I,O[1].K.

2. Efectele erorii de fapt

După cum eroarea poartă asupra unei împrejurări constitutive a infracţiunii sau a unei circumstanţe agravante, produce următoarele efecte:

- dacă priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care depinde caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infracţiune şi deci se înlătură total răspunderea penală

- dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infracţiune, înlăturându-se răspunderea pentru forma agravantă a infracţiunii cu reţinerea răspunderii pentru forma simplă a faptei penale.

INTREBǍRI:

93.Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Noţiune şi clasificare.94.Legitima apărare. Condiţii legale de existenţă a legitimei apărări95.Starea de necesitate96.Constrângerea fizică97.Constrângerea morală98.Cazul fortuit99.Iresponsabilitatea100.Beţia102.Minoritatea103.Eroarea de fapt

BIBLIOGRAFIE:

1. Gh. Alecu, Drept penal.Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2005;2..Gh. Alecu, Drept.penal.Partea generală, ediţia a II-a.revizuită şi.adăugită, Ed. Europolis, Constanţa, 2007;3. Gh. Bică, I.Griga, G. Paraschiv, Gh. Alecu, Drept.penal.Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008;4..Gh..Alecu,.Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială, Ovidius University Press, Constanţa, 2010.

95