Sincronie şi diacronie (S/D)

Bibliografie:

C. Frâncu (1999), Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru, Iaşi, Demiurg, ed. a II-a revăzută şi adăugită, p. 20-23.E. Munteanu (2005), Introducere în lingvistică, Iaşi, Polirom, p. 299-318.Valeria Guţu Romalo, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2005, p. 9-24.

S/D = a doua distincţie fundamentală din F. de Saussure, Cours de linguistique générale, 1916

Precursori ai lui Saussure

-1796: francezul François Thurot, Remarques, la traducerea lucrării lui James Harris, Hermès ou recherches philosophiques sur la grammaire générale, Paris – ignorată de lingviştii sec. 19 şi chiar 20;-1805: germanul August Ferdinand Bernhardi, in Anfangsgründe der Spachwissenschaft, Berlin – reluată şi dezvoltată de Wilhelm von Humboldt, apoi, de la acesta, de alţi lingvişti importanţi care i-au precedat pe neogramatici, precum H. Steinthal, A. Schleicher;-apoi: Baudouin de Courtenay, G. Gröber, G. von der Gabelentz;-1910: A. Marty propunea separarea părţii descriptive de partea generică a filozofiei limbii

Saussure

-inventează termenii de sincronic/diacronic, respectiv de sincronie/diacronie;-transformă această distincţie într-un principiu fundamental de separare a lingvisticii istorice de cea sincronică (descriptivă);

-porneşte de la noţiunea de valoare, preluată din economia politică; toate ştiinţele care lucrează cu noţiunea de valoare trebuie să facă distinţie între static şi evolutiv;-distinge două planuri, două axe pe care pot fi aşezate faptele lingvistice:

1) axa simultaneităţii (AB), cuprinzînd raporturile dintre obiectele coexistente, unde este exclusă intervenţia timpului;2) axa succesivităţii (CD), pe care nu putem considera decît cîte un obiect pe rînd, dar pe care sînt situate toate obiectele de pe prima axă cu schimbările lor;

1

-semnele lingvistice se supun permenent unei duble determinări: cea impusă de organizarea lor într-un sistem stabil de valori şi de relaţii şi cea impusă de schimbările în timp ale acestui sistem de valori şi de relaţii; pentru a desemna cele două perspective, introduce termenii de sincronic/diacronic, respectiv de sincronie/diacronie:

-este sincronic tot ceea ce se referă la aspectul static şi diacronic tot ceea ce are legătură cu evoluţia;-sincronia va desemna o stare a limbii, iar diacronia, o fază de evoluţie;

-este necesar, prin urmare, să se distingă două lingvistici, pe care le numeşte prin sintagmele lingvistică evolutivă sau diacronică, respectiv lingvistică statică sau sincronică şi pe care le defineşte în felul următor:

-lingvistica sincronică se va ocupa cu raporturile logice şi psihologice care leagă termenii ce coexistă şi formează un sistem, aşa cum sînt ei văzuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă;-lingvistica diacronică va studia raporturile care leagă termeni succesivi nepercepuţi de aceeaşi conştiinţă colectivă şi care se substituie unii altora, fără să formeze un sistem;

-se observă că se recunoaşte caracterul sistemic doar limbii în ipostaza ei sincronică, socotind că schimbările lingvistice au un caracter a-sistemic şi exterior sistemului lingvistic;-sistemul are carater imuabil, căci alterarea în timp a fiecărui component în parte nu afectează integritatea sistemului;-sistemul lingvistic este înţeles ca ceva static; schimbarea este văzută ca fiind exterioară sistemului, întrucît conceptele de sistem şi de schimbare sînt incompatibile;-faptele diacronice nu au nici un raport cu sistemul, deşi îl condiţionează în perspectivă istorică;-formula „adevărul sincronic nu coincide cu cel diacronic”;

-în legătură cu conceptul neogramatic de lege lingvistică, vorbeşte de legi sincronice şi de legi diacronice, total diferite:

-legile sincronice: generale, dar nu imperative;-legile diacronice: imperative, dar nu generale;

-opoziţia dintre lingvistica istorică şi cea descriptivă este „absolută”, „ireductibilă” şi „fără compromis”;

-aspectul sincronic primează asupra celui diacronic pentru că primul este adevărata şi singura realitate pentru vorbitor; acesta ignoră succesiunea în timp a faptelor de limbă;-face o întoarcere de 180º faţă de lingvistica secolului 19, care acorda atenţie aproape exclusiv perspectivei istorice;

-corelează distincţia sincronie/diacronie cu distincţia limbă/vorbire: ceea ce este diacronic în limbă nu se manifestă decît prin vorbire, întrucît germenele oricărei schimbări apare mai întîi în vorbirea unui individ şi apoi se generalizează la ceilalţi membri ai comunităţii

2

După Saussure

-antinomia saussuriană a fost greşit înţeleasă, căci Saussure nu exclude din investigaţie cercetarea diacronică (vorbeşte de legi diacronice şi nu exclude cercetarea acţiunii lor); excluderea lingvisticii diacronice nu îi aparţine lui Saussure, ci unor adepţi ai teoriei sale, care au plecat de la afirmaţia că pentru vorbitorul obişnuit axa succesivităţii nu există

Impunerea perspectivei sincronice

-se dă prioritate lingvisticii sincronice pentru că numai ea corespunde intuiţiei subiectului vorbitor;-supraaprecierea dimensiunii sincronice, cu deosebire în deceniile 4 şi 5 ale sec. 20, cînd unii lingvişti acordă atenţie exclusiv studiului sincronic, neglijînd total pe cel diacronic;-s-a considerat că, deşi ambele perspective sînt legitime, pentru a surprinde sistemul trebuie să te retragi în sincronie sau mai bine zis în statică

Critici. Concilierea perspectivelor sincronică şi diacronică

Antinomia nu a fost acceptată de majoritatea lingviştilor contemporani, obişnuiţi a da prioritate lingvisticii istorice;-1916: Otto Jespersen este împotriva conceptului de stare a limbii; arată că în fiecare clipă limba este în curs de a se schimba (1909, Modern English Grammar: arătase cum se poate îmbina în mod fericit descrierea sincronică cu cercetarea diacronică);-1921, 1936: A. Meillet (Linguistique générale et linguistique historique, Paris) consideră că limba este întotdeauna în mişcare; nu există lingvistică statică;-1928 L. Hjelmslev (Principes de grammaire générale, Copenhaga) respinge tendinţa de a privilegia abordarea sincronică, tendinţă pe care o numeşte „pansincronism”; atrage atenţia că Saussure nu este responsabil de dezechilibrul în favoarea descrierii sincronice;

Învingerea hiatusului provocat de Saussure între lingvistica istorică şi cea descriptivă; respingerea descriptivismului structuralist „maximalist”;-Walther von Wartburg, 1931, 1943: îmbinarea punctului de vedere istoric cu cel descriptiv în cercetarea limbii; între cele două aspecte – sincronic şi diacronic – este o strînsă legătură;-Cercul de la Praga (Travaux du Cercle Linguistique de Prague, I, 1929): extinderea noţiunii de sistem (funcţional) la istoria limbii; nu pot fi puse bariere de netrecut între metoda sincronică şi cea diacronică;-A. Martinet (Économie des changements phonetiques, Berna, 1955): aplică metodele lingvisticii structurale la studiul diacronic al limbii, ţinînd seama de relaţiile din cadrul sistemului;-apoi: fuziunea dintre sincronie şi diacronie s-a făcut şi în alte compartimente ca morfologia şi sintaxa, semantica, gramatica comparativ-istorică a familiilor de limbi, dialectologia istorică, prin luarea în consideraţie a metodelor structurale

3

Îmbunătăţirea delimitării saussuriene S/D: E. Coşeriu(E. Coşeriu, Sincronía, diacronía e historia, Montevideo, 1958)

-complementaritatea sincroniei şi diacroniei în privinţa faptelor de limbă: formula „limba se constituie diacronic şi funţionează sincronic”;

-aceşti termeni nu sînt antinomici, nici contradictorii, pentru că „facerea” se realizează în vederea funcţionării;- funcţionarea, care ţine de sincronie, şi constituirea, care ţine de diacronie, nu sînt două metode, ci una singură: limba este în orice moment un dat şi un posibil, iar cercetarea trebuie să îmbrăţişeze ambele aspecte;

-independentă de diacronie este descrierea sincronică şi nu starea reală a limbii, care este întotdeauna un rezultat al stării precedente;

-antinomia saussuriană poate fi depăşită numai prin conceperea limbajului ca enérgeia, adică precum o tehnică continuă, ca o permanentă construire a sistemului (şi nu ca ergon, ca produs, aşa cum a procedat Saussure);

-greşeala lui Saussure a fost aceea că a confundat obiectul cu mijloacele de investigaţie, lingvistica cu limba; distincţia nu se referă la planul obiectului (limba), ci numai la planul investigaţiei (lingvistica);-lingvistica poate fi sincronică sau dicronică, limba, în schimb, nu, căci funcţionarea şi crearea limbii nu se pot despărţi, limba fiind în orice moment al ei creaţie şi repetiţie;-antinomia sau dubla separare între sincronie şi diacronie (lingvistica sincronică şi lingvistica diacronică) se bazează pe o falsă percepere a sensului istoriei şi a relaţiilor dintre istorie şi descriere: Saussure crede că, aşa cum sincronia ignoră diacronia (trecutul), şi diacronia ar trebui să ignore sincronia („stările de limbă”), dar numai prima parte a afirmaţiei este adevărată şi legitimă; -formulă: nu „sistem şi mişcare”, ci „sistem în mişcare”;-limba este în orice moment şi sincronică şi diacronică, căci în fiecare etapă a limbii împleteşte elemente ale trecutului cu premize ale viitorului; mai mult decît atît, chiar într-un timp foarte scurt, împletirea elementelor care ţin de diacronie cu cele de sincronie se face organic în procesul învăţării limbii materne de către copil, în diferenţele dintre limba bătrînilor şi a tinerilor etc.;

-corelează distincţia sincronie-diacronie cu distincţia sistem-normă-vorbire, stabilind următoarele:

(1) o schimbare ţine de diacronie dacă se referă la vorbire, dar de sincronie dacă se referă la normă;(2) o schimbare ţine de diacronie dacă se referă la normă, dar de sincronie dacă se referă la sistem;(3) la nivelul tipului lingvistic, o schimbare ţine de diacronie dacă se referă la o limbă dată (la un sistem dat), dar de sincronie dacă se referă la tip

Cu alte cuvinte:(1) diacronia vorbirii este cuprinsă în sincronia normei;(2) diacronia normei este cuprinsă în sincronia sistemului;

4

(3) diacronia sistemului este cuprinsă în sincronia tipului,adică:

(1’) iniţial, schimbările lingvistice se produc în diacronie, la nivelul vorbirii, şi pătrund în normă la un moment dat, deci într-un stadiu sincronic;(2’) la nivelul normei, schimbările evoluează diacronic şi sînt în cele din urmă asimilate de sistem, în mod sincronic

Evoluţia distincţiei sincronie/diacronie în cadrul structuralismului: sinteză(V. Guţu Romalo)

Structuralismul introduce principiul metodologic al studierii sincronice a limbii, al separării sincroniei de diacroniePrincipiul derivă din:

-postulatul caracterului sistematic al limbii;-conceperea sistemului şi a structurii sale ca entităţi ale unui moment dat, guvernate de relaţii rigide.

Prin opoziţie faţă de lingvistica istorică şi comparativă, care abordează cercetarea limbii, ocupîndu-se izolat de evoluţia diverselor ei componente, structuralismul preconizează, ca modalitate unic adecvată, studierea sistemului, studierea limbii ca ansamblu de elemente interdependente, la un anumit moment al istoriei sale.

Afirmarea caracterului sistematic al limbii nu implică negarea caracterului său dinamic, nu infirmă marea descoperire a lingvisticii istorice.De altfel, F. de Saussure, atît de intransigent în exigenţa abordării sincronice în cercetarea lingvistică, nu a negat niciodată specificul istoric, dinamicitatea obiectului său de studiu.Faptul că limba, deşi funcţionează ca sistem, nu este o entitate imuabilă a impus în mod tot mai presant diacronia atenţiei reprezentanţilor concepţiei structuraliste despre limbă. Dezvoltarea şi maturizarea structuralismului au dus la extinderea metodologiei proprii de la sincronie la diacronie; evoluţia limbii cîştigă un loc tot mai important în cercetările şi gîndirea structuralistă.

Conceperea limbii ca sistem impune însă cercetării ei istorice o bază diferită şi oferă resurse şi perspective noi, inaccesibile în coordonatele lingvisticii istorice şi comparative (reprezentative: diacronia ca succesiune de sisteme şi diacronia în sincronie, prezentate în continuare sub I, respectiv II).

I. Diacronia ca succesiune de sisteme

Cel mai des, diacronia este înţeleasă şi tratată ca succesiune de sisteme. Compararea acestor sisteme permite stabilirea punctelor comune şi a divergenţelor.

5

În acelaşi timp, punerea în evidenţă a raporturilor foarte variate care există între elementele constitutive ale sistemului îmbogăţeşte arsenalul lingvisticii diacronice: interacţiunea dintre componente în interiorul unei structuri lingvistice, jocul complex al forţelor în sistem oferă o largă bază explicativă. Istoria limbii dispune acum de posibilitatea de a explica evoluţia limbii în limitele relaţiilor interne, poate stabili raporturi de cauzalitate între termenii incluşi în aceste serii de corespondenţe.Sub aspectul explicaţiei cauzale, diacronia structurală se revelă mai adecvată pentru studiul limbii decît lingvistica comparativ-istorică.

Concepută ca succesiune de sincronii, diacronia (sau métachronie, la Hjelmslev, Principes de grammaire générale, Copenhaga, 1928) - restabilită în legitimitatea sa (cf. E. Benveniste, Problèmes de linguistique générale, Paris, 1966) – presupune reprezentarea evoluţiei ansamblului lingvistic sub forma unei mişcări discontinue, a unei linii întrerupte, a unui „val între două perioade de stabilitate” (A. Martinet, Économie des changements phonétiques. Traité de phonologie diachronique, Berna, 1955).

II. Diacronie în sincronie

Paralel, s-a configurat un alt mod de înţelege evoluţia limbii şi cercetarea ei, care poate fi caracterizat sintetic ca „diacronie în sincronie”.Exprimă acest mod de a înţelege diacronia următoarea afirmaţie a lui R. Jakobson (Essais de linguistique générale, Paris, 1963): „La origine, orice schimbare priveşte lingvistica sincronică, vechea şi noua variantă coexistă la un moment dat în aceeaşi comunitate lingvistică.” Aceeaşi idee este concretizată în metafora care opune descrierea-imagine de film, capabilă să exprime mişcarea şi viaţa limbii la un moment dat, imaginii-afiş, inertă şi plată (opinii asemănătoare au fost formulate de către Jakobson încă din 1928). Fenomenul de diacronie este considerat de Jakobson mai ales din punctul de vedere al sincroniei, din punctul de vedere al funcţionării limbii la un moment dat.A. Martinet (Économie des changements phonétiques. Traité de phonologie diachronique, Berna, 1955) face aceeaşi constatare pentru diacronia fonologică: „există, în orice sistem fonologic şi în orice moment al istoriei sale, zone în care sînt în pregătire sau în curs de realizare schimbări”.

Un astfel de mod de a privi raportul sincronie-diacronie are implicaţii deopotrivă teoretice şi practice.

II.1. Implicaţii teoretice

Afirmaţia existenţei diacroniei în interiorul sincroniei nu schimbă cu nimic în liniile sale fundamentale modul de a concepe diacronia, care îşi păstrează caracterul de „succesiune de sisteme”. Continuînd să pună în prim-plan sistemul, structura, presupune însă un mod diferit de a înţelege sincronia şi sistemul, impunînd ca principiu fundamental recunoaşterea caracterului dinamic al sistemului, deci înlocuirea conceptului de

6

„sistem imuabil, static” prin cel de „sistem în mişcare” sau, ceea ce este acelaşi lucru, recunoaşterea existenţei mişcării în interiorul sistemului.În acest mod de a înţelege lucrurile, structura lingvistică cuprinde totdeauna puncte sau zone stabile alături de puncte sau zone instabile, relaţii stricte, unic determinate, şi relaţii laxe, care presupun prezenţa a mai mult de un „relatum”.Recunoaşterea acestor zone labile (în interiorul cărora relaţia este mai puţin rigidă datorită gamei mai largi de „relata” admise de aceeaşi relaţie) face loc schimbării potenţiale în sistem. Schimbarea rămîne însă inexplicabilă dacă sistemul este conceput ca un ansamblu ordonat şi guvernat de relaţii şi reguli rigide ca cele ale jocului de şah, cu care a fost comparată limba de la Saussure încoace.În acest fel, mişcarea este concepută ca rezultat al tendinţei limbii către echilibru, care rezultă din modificarea naturii relaţiilor:

-caracterul instabil al anumitor relaţii este înlocuit prin stabilitate ca urmare a reducerii treptate, în interiorul acestor relaţii, a numărului de „relata” implicate;-relaţiile instabile sînt şi ele susceptibile de a-şi schimba caracterul prin includerea, în calitate de „relata”, a unor elemente pe care le excludeau anterior;-orice relaţie îşi poate modifica calitatea; caracterizerea unei relaţii ca stabilă sau instabilă trebuie circumscrisă în timp

Din punctul de vedere al cecetării diacronice, deosebit de importante sînt zonele instabile, care sugerează schimbarea, evoluţia, şi care reprezintă mişcarea în interiorul sincroniei. Zonele stabile, deşi virtual susceptibile de schimbare, nu presupun schimbarea decît ca posibilitate.

Mobilitatea sistemului se manifestă:-atît prin prezenţa în sistem a relaţiilor laxe, -cît şi prin deplasarea continuă a limitelor dintre zonele stabile şi cele instabile.

Deplasarea către stabilitate se realizează prin modificarea treptată a raportului de frecvenţă dintre elementele incluse în aceeaşi serie de „relata”.În pofida prezenţei relaţiilor laxe, limba îşi conservă capacitatea de a asigura funcţia comunicativă în mare parte datorită redundanţei sistemului lingvistic.

Dinamica, schimbarea limbii, are deci un caracter discontinuu dacă se iau în considerare zone izolate, dar capătă aspectul unei mişcări continue dacă se are în vedere limba în ansamblu. Existenţa permanentă a zonelor instabile, variabile în timp, asigură evoluţiei structurii lingvistice caracterul de continuitate, deplasarea graduală a limitelor dintre zonele stabile şi instabile, realizată printr-o lentă modificarea a frecvenţei diverselor „relata”, elimină hiatul dintre ssitemele succesive.

Transformarea neîntreruptă a limbii este rezultatul unui proces complex de evoluţie concomitentă a numeroase zone, mereu altele, evoluţie inegală din punctul de vedere al ritmului şi al amplorii de realizare. În acest fel, limba permite, în continuitatea şi stabilitatea sa, o schimbare imperceptibilă, dar neîntreruptă şi ineluctabilă.Această concepţie asupra diacroniei implică dinamica în sistemul limbii şi, în consecinţă, în lingvistica structurală; sistemul şi evoluţia nu se exclud.

7

II.2. Consecinţe practice, metodologice (metodologia de cercetare a limbii)

Dinamica limbii impune introducerea unei distincţii noi, care derivă din opoziţia stabil/instabilDistincţia dintre relaţiile stabile şi cele laxe în interiorul unui sistem lingvistic studiat la un moment dat permite o descriere mai adecvată a „stării” şi face posibilă, în acelaşi timp, prefigurarea schimbărilor ulterioare: pot fi determinate zonele cele mai suscetibile de transformare şi, în anumite cazuri, a direcţiilor de evoluţie.

Mobilitatea sistemului, concretizată prin relaţii instabile, se poate manifesta în forme foarte variate, determinate de organizarea specifică fiecărei limbi.

Adeseori, prezenţa diacroniei în interiorul sincroniei corespunde variaţiei libere, raport înregistrat de multă vreme în lingvistica structurală, fără a i se recunoaşte totdeauna implicaţiile dinamice.Exemple pentru limba română:-intersecţii distribuţionale la nivelul alomorfelor aceluiaşi morfem: acelaşi radical se poate asocia cu diferite alomorfe ale aceluiaşi morfem, realizînd mai multe paradigme ce aparţin la clase morfologice diferite; paradigmele pot fi de acelaşi tip flexionar (chibrit/chibrite, chibrituri; pardesiu/pardesie, pardesiuri; a chinui/chinuie, chinuieşte) sau pot aparţine de tipuri morfologice diferite (tatei, lui tata; mamei, lui mama);-instabilitate ce antrenează tipuri specifice pentru părţi de vobire diferite, precum intereferenţe între tipul morfologic pronominal şi cel adjectival în flexiunea adjectivelor pronominale (omului acesta, omului acestuia; puţinor oameni, puţinilor oameni);-ezitarea unui element între două părţi de vorbire diferite; anumite unităţi lexicale sînt tratate ca aparţinînd unei părţi de vorbire sau alteia (mie ca substantiv sau ca numeral: munca miilor de oameni, munca a mii de oameni; puţini ca adjectiv sau ca adjectiv numeral: munca puţinor (puţinilor) oameni, munca a puţini oameni);-deplasarea de la o parte de vorbire la alta se poate manifesta printr-o distribuţie hibridă (ca tine, ca la tine; decît voi, decît vouă – ca şi decît au regim prepoziţional, respectiv adverbial);-reducerea posibilităţilor combinatorii (de exemplu, în limbile romanice, restrîngerea distribuţională a pronumelui demonstrativ a marcat transformarea acestuia în articol)

8

Concluzie

-schimbarea de 180º pe care o face Saussure prin punerea pe primul loc a lingvisticii sincronice a fost necesară într-o epocă în care lingviştii retrăseseră în diacronie şi explică exagerarea contrară, de transformare a distincţiei în antonomie ireconciliabilă;-antinomia saussuriană sincronie-diacronie s-a dovedit o distincţie utilă (nu pentru planul obiectului, ci pentru planul investigaţiei);

-teza lui Saussure despre delimitarea dintre sincronie şi diacronie a suferit o serie de schimbări fundamentale:

-noţiunea de sistem a fost extinsă şi la istoria limbii;-noţiunea de dinamic a fost introdusă şi în cadrul sincroniei;-noţiunile de sincronie şi diacronie se întrepătrund reciproc, sînt în strînsă legătură, nu într-o antinomie ireconciliabilă;-opoziţia dintre sincronie şi diacronie nu se pune pe planul obiectului, al limbii, ci pe planul investigaţiei, al lingvisticii

Numai lingvistica poate fi sincronică sau dicronică, limba este în orice moment şi sincronică şi diacronică, căci în orice clipă ea este creaţie şi repetiţie de modele anterioare. Această înţelegerea a lucrurilor este posibilă numai prin conceperea limbii în sens humboldtian, ca enérgeia (şi nu ca ergon, precum în teoria lui Saussure).

Coşeriu:-sincronia saussuriană este pe deplin legitimă şi necesară şi constituie adevăratul aport al lui Saussure în domeniul lingvisticii;-în schimb, diacronia este în întregime nelegitimă, nu are sens, trebuie să o negăm, trebuie să se transforme în istoria limbii, deci nici măcar nu trebuie făcută încercarea de a concilia sincronia cu diacronia;-istoria limbii depăşeşte antinomia dintre sincronie şi diacronie pentru că este negarea diacroniei şi, totodată, nu se găseşte în contradicţie cu sincronia

9