Sfânta Liturghie, sărbătorire cuprinzătoare

 Iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, în legătură cu cele spuse ieri dimineaţă despre Liturghia în Ortodoxie sau Ortodoxie şi Liturghie, am spus că Sfânta Liturghie este eticheta Bisericii Ortodoxe în înţelesul că în ea se rezumă toată Ortodoxia. Astăzi voi spune ceva despre Sfânta Liturghie ca sărbătorire cuprinzătoare, pentru că dacă Sfânta Liturghie este un rezumat al Ortodoxiei, trebuie să fie un rezumat şi al trăirii ortodoxe.

Noi am găsit Sfânta Liturghie aşa cum ne-a dat-o Biserica şi dacă ne-am gândit mai îndeaproape am putut să ne dăm seama că în cuprinsul Sfintei Liturghii se trăiesc evenimentele care au dus la mântuirea noastră: Întruparea Fiului lui Dumnezeu - Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos -, Cina cea de Taină, Jertfa de pe Cruce, Învierea cea de a treia zi, Înălţarea la cer, ce-a de-a doua iarăşi venire, Rusaliile, chiar şi sărbătorile Maicii Domnului în înţelesul că în Sfânta Liturghie e pomenită şi Maica Domnului, ne arătăm cinstitori ai Maicii Domnului, sărbătorile sfinţilor în înţelesul că la Sfânta Liturghie îi pomenim pe toţi sfinţii, suntem îndemnaţi să-i pomenim pe toţi sfinţii, aşa încât Sfânta Liturghie este un rezumat al întregului an bisericesc.

Cei mai mulţi dintre credincioşii noştri ştiu că la Sfânta Liturghie se pomeneşte Cina cea de Taină pentru că se spun cuvintele "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor" şi "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor". Este ceea ce s-a spus la Cina cea de Taină adică ceea ce a spus Domnul Hristos când a prezentat Trupul şi Sângele Său pentru împărtăşirea Sfinţilor Apostoli. Deci oricum Sfânta Liturghie sărbătoreşte Cina cea de Taină, dar nu numai Cina cea de Taină. Sunt mai puţini credincioşii care ştiu că şi alte sărbători sunt cuprinse în Sfânta Liturghie, şi alte sărbătoriri fac cuprinsul Sfintei Liturghii.

Şi anume, mai întâi de toate pentru că la Sfânta Liturghie Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte se sfinţesc şi devin Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, putem considera pe bună dreptate că Sfânta Liturghie este o sărbătorire a întrupării Mântuitorului Hristos, a întrupării Fiului lui Dumnezeu, şi anume cuprinde ca întrupare Buna Vestire şi Naşterea cea după trup a Mântuitorului deci Buna Vestire şi Crăciunul. Buna Vestire noi o sărbătorim peste an în 25 martie iar Crăciunul în 25 decembrie. La Sfânta Liturghie, pentru că se întrupează Fiul lui Dumnezeu în Cinstitele Daruri care devin Trupul şi Sângele Lui şi devin de fapt Mântuitorul Însuşi cu Care se împărtăşesc credincioşii, Sfânta Liturghie este sărbătorirea celor două sărbători care sunt în legătură cu întruparea Fiului lui Dumnezeu: Buna Vestire şi Naşterea după trup a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Sigur că întruparea aceasta se face pentru continuarea întrupării Mântuitorului în credincioşi prin împărtăşirea credincioşilor. Nu e vorba aici de o altă întrupare decât întruparea cea trebuincioasă pentru întruparea cea din oameni, adică Domnul Hristos a găsit chipul în care El poate să fie cuprins în fiinţa credincioşilor, chipul în care credincioşii se pot uni cu El în cea mai adâncă unire, până acolo că El, după cum spunem noi la o rugăciune după împărtăşirea cu Sfintele Taine, intră în alcătuirea mădularelor noastre. Chiar zicem noi: "intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi

şi-n inimă". Ca să se poată realiza lucrul acesta, se realizează mai întâi întruparea cea în Cinstitele Daruri, ca credincioşii să se poată împărtăşi.

După aceea, la Sfânta Liturghie pomenim şi alte evenimente care privesc mântuirea între care de pildă intrarea în Ierusalim, în înţelesul că la intrarea în Ierusalim credincioşii Mântuitorului au zis: "Osana întru cei de sus!" (Matei 21, 9). Şi noi la Sfânta Liturghie zicem "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta. Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus", cuvinte pe care le-au spus în parte îngerii. Deci, "Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Ta", sunt cuvinte îngereşti, iar cuvintele: "Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!", sunt cuvinte omeneşti.

Apoi, Cina cea de Taină, reprezentată în cuvintele: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor" şi "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor". Dar îndată după ce se spun cuvintele acestea, nu cu glas tare ci în gând preotul zice: "Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare". Despre ce este vorba? Este vorba că Domnul Hristos, după mărturia Sfântului Evanghelist Luca, le-a spus ucenicilor după ce a zis "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu" şi "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu", a zis "Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea". Deci Domnul Hristos a statornicit la Cina cea de Taină să I se pomenească jertfa. De ce jertfa? Pentru că se pomeneşte Trupul Domnului Hristos şi Sângele Domnului Hristos separat, nu Trupul şi Sângele deodată aşa cum trăieşte sângele în trup şi trupul în sânge, ci separat, ca să se arate jertfa. Sângele Domnului Hristos s-a vărsat pe Cruce, deci Domnul Hristos a rânduit să I se pomenească jertfa: Trupul şi Sângele. Şi a zis: "Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea". Orice Sfântă Liturghie este o repetare în acest înţeles a Cinei celei de Taină şi este împlinirea unei porunci a Mântuitorului nostru Iisus Hristos: "Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea". Şi atunci preotul zice: "Aducându-ne aminte de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: - şi pomeneşte cele ce s-au făcut pentru noi şi anume zice - de cruce, - deci de jertfa Mântuitorului de pe Cruce - de groapă - de înmormântarea Mântuitorului, de mormântul cel purtător de viaţă al Mântuitorului - de învierea cea de a treia zi - deci de Sfintele Paşti - de suirea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui - deci de Înălţare - şi de ce-a de-a doua slăvită iarăşi venire", prin urmare o sărbătorire a unui eveniment pe care nu l-am trăit şi nu-l trăim încă, a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos care urmează după Înălţare. Şi apoi zice cu glas tare: "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate".

Asta înseamnă că la Sfânta Liturghie, pe lângă întruparea Mântuitorului, pe lângă intrarea în Ierusalim, pe lângă Cina cea de Taină, pomenim Vinerea cea Mare cu jertfa şi moartea Mântuitorului, Sâmbăta cea Mare când Domnul Hristos a fost în mormânt, deci înmormântarea Mântuitorului, pomenim Învierea Mântuitorului, Sfintele Paşti, aşa încât fiecare Sfântă Liturghie, fie că e în zi de Duminică fie că e într-o zi de lucru, este o sărbătorire de Paşti. Şi pentru că e o zi de Paşti, după ce se împărtăşesc preoţii, clericii adică: episcopii, preoţii şi diaconii, în altar se spun cuvintele aducătoare aminte de Jertfa Mântuitorului şi de Învierea Mântuitorului: "Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii

Lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat". Sunt cuvinte în care se pomeneşte deodată Învierea şi Patimile, pătimirile Mântuitorului, răstignirea pe Cruce. Şi după aceea spunem cuvintele: "Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste tine a strălucit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar tu, Curată, Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău", cuvinte care se spun la Paşti şi apoi chiar cuvinte în care sunt pomenite Paştile, căci zicem: "O, Paştile cele mari şi preasfinţite Hristoase; O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea. Dă-ne nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale".

Spunând aceste cuvinte pomenim Paştile şi-L pomenim pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Paştile noastre pentru că cuvântul paşti în româneşte înseamnă trecere, iar la Paşti se spune: "Ziua Învierii popoare să ne luminăm, Paştile Domnului, Paştile. Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce-I cântăm cântare de biruinţă". Cuvintele acestea arată trecerea de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Credincioşii trebuie să trăiască aici pe pământ o viaţă asemănătoare cu cea din cer, să depăşească lumea aceasta, să depăşească pământul, pentru că "din moarte la viaţă" - deci nu suntem în moarte ci în viaţă - şi "de pe pământ la cer" Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, El care este "Paştile noastre".

Şi atunci adresându-ne Domnului Hristos zicem: "O Paştile cele mari şi preasfinţite Hristoase" şi-L numim pe Domnul Hristos "Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea" şi cerem de la El ceva, după ce ne-am împărtăşit la măsurile, la puterile noastre şi zicem "Dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim - cu alte cuvinte ne-am împărtăşit cum am putut dar vrem să ne împărtăşim cât mai adevărat şi mai adevărat decât acum - cu Tine în ziua cea neînserată - în ziua care nu are sfârşit - a Împărăţiei Tale".

Prin urmare sărbătorim Jertfa Mântuitorului, moartea Mântuitorului, înmormântarea, Învierea cea de a treia zi - Sfintele Paşti - şi după aceea pomenim şi suirea la cer, Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos care s-a întâmplat după patruzeci de zile de la învierea Sa şi pe care o sărbătorim peste an chiar la patruzeci de zile după sărbătoarea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci sărbătorim Înălţarea Mântuitorului şi cu ea o dată şi şederea de-a dreapta Tatălui. Poate că ştiţi că Sfântul Arhidiacon Ştefan, când era dus să fie omorît cu pietre, înainte de a se arunca asupra lui cu pietre, el a zis: "Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu" (Fapte 7, 56). Aceasta înseamnă că a sta de-a dreapta lui Dumnezeu este a fi în cinstire la Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut totdeauna cinstire după firea dumnezeiască la Tatăl, dar a avut cinstire şi după firea omenească prin aceea că firea omenească s-a înălţat la cer. De fapt înălţarea la cer a Domnului Hristos asta şi înseamnă: ridicarea firii omeneşti cu care a trăit Domnul Hristos aici pe pământ, în sânul Prea Sfintei Treimi, mai presus de lume. Să ştiţi că noi nu înţelegem lucrul acesta, e o taină pentru noi, însă "taina nu suferă ispitire". Noi tainele le primim ca taine, le primim prin credinţă, nu le înţelegem dar le cinstim şi le avem în vedere ca taine şi prin aceasta înaintăm în credinţă, pentru că dacă am putea înţelege totul, atunci n-ar mai fi trebuinţă de credinţă, ci ar fi doar trebuinţă de înţelegere. Ori noi nu putem cuprinde tainele lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu e mai presus de noi şi ceea ce e mai presus de noi nu poate fi cuprins de noi, şi atunci nici tainele lui Dumnezeu, nici faptul că Trupul şi sufletul Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt undeva în cer, undeva, ştiu eu, în universul

acesta, mai presus de lumea aceasta; Dumnezeu ştie unde este cu Trupul şi cu sufletul Său Mântuitorul, şi de-a dreapta Tatălui, adică firea omenească este cinstită în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, este cinstită de către Dumnezeu Tatăl şi ridicată mai presus de lumea aceasta. Şi aceasta o sărbătorim la Înălţarea Domnului dar o sărbătorim şi la Sfânta Liturghie.

Iar după ce mărturisim în Simbolul credinţei că Fiul lui Dumnezeu S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui, mărturisim că "iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii" şi acest eveniment îl sărbătorim la Sfânta Liturghie pentru că pomenim nu numai suirea la cer şi şederea de-a dreapta, ci şi ce-a de-a doua slăvită iarăşi venire.

Să ştiţi că sunt grupări de creştini care pun foarte mult accent pe a doua venire a Domnului Hristos. Biserica Ortodoxă mărturiseşte a doua venire a Domnului Hristos şi o sărbătoreşte şi la Sfânta Liturghie, şi poate chiar de aceea nu stăruim foarte mult asupra celei de-a doua veniri a Domnului Hristos pentru că noi, într-un fel, o trăim cu înainte sărbătorire, o sărbătorim cu înainte sărbătorire la fiecare Sfântă Liturghie. Într-un fel, la fiecare Sfântă Liturghie Domnul Hristos vine între noi. Când se săvârşeşte Sfânta Liturghie cu mai mulţi slujitori, cu preoţi mai mulţi, se spun cuvintele: "Hristos în mijlocul nostru", "Este şi va fi", "Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor", "Amin". E un adevăr pe care noi îl trăim ca preoţi şi ca credincioşi, ca membri ai Bisericii Ortodoxe, la fiecare Sfântă Liturghie, în înţelesul acesta că noi credem că Hristos este în mijlocul nostru, şi de fapt Hristos chiar poate să fie în mijlocul nostru şi chiar este în mijlocul nostru, pentru că cu firea dumnezeiască Mântuitorul nostru Iisus Hristos este pretutindeni.

Mai sărbătorim la Sfânta Liturghie şi sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, Rusaliile. Nu se poate Liturghie fără pogorârea Duhului Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt cea din istorie, care s-a întâmplat la zece zile după înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim când, după mărturia Sfântului Evanghelist Luca din cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli, s-a auzit "un vuiet ca de vijelie care vine repede" şi când s-au împărţit, asupra fiecărui dintre cei care erau de faţă, ca nişte limbi de foc, "nişte limbi ca de foc", Duhul Sfânt S-a pogorât peste ucenici şi a rămas lucrător în Biserică pentru că nu ni se spune că S-a retras ci ni se spune doar că S-a pogorât. Şi pentru că S-a pogorât, ucenicii au început să vorbească în limbi necunoscute până atunci de ei, dar cunoscute de cei care îi auzeau, spunând măririle lui Dumnezeu (Fapte 2, 2-11).

Duhul Sfânt deci este lucrător în Biserică şi este lucrător la fiecare Sfântă Liturghie, Se pogoară cu ocazia oricărei Liturghii atunci când se spun cu cântare cuvintele: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru". Mai departe, după ce se spun de trei ori cuvintele acestea: "Doamne, Cel ce pe Preasfântul Duh, în ceasul al treilea, L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte întru noi, cei ce ne rugăm Ţie", preotul se roagă lui Dumnezeu spunând: "Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi cerem şi ne rugăm şi ne cucerim: Trimite Duhul Tău cel Sfânt - ne adresăm Tatălui ceresc - peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte. Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta - adică vinul amestecat cu apă - Cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt". Şi atunci când ne rugăm, noi credem că Dumnezeu ne primeşte rugăciunea şi împlineşte lucrul acesta ca să se poată preface Cinstitele Daruri care sunt închipuitoare ale Trupului şi Sângelui Domnului Hristos. Deci pâinea şi vinul care sunt

pregătite anume şi binecuvântate în timpul slujbei, şi pentru care ne rugăm de fapt când zicem: "Pentru Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm", acestea închipuiesc Trupul şi Sângele Mântuitorului. La Litughia Sfântului Vasile cel Mare spunem că am adus înainte cele ce închipuiesc Trupul şi Sângele lui Hristos şi după aceea cele care au închipuit Trupul şi Sângele lui Hristos devin Trupul şi Sângele lui Hristos.

Încă o dată vă spun, e o taină, e o taină a credinţei, e ceva ce nu se poate explica, ceva ce nu se poate demonstra, e ceva ce ţine de credinţa noastră. Şi credem că ele se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin venirea Duhului Sfânt, deci la Sfânta Liturghie avem şi Rusaliile aşa că se poate vorbi despre Rusaliile Sfintei Liturghii. Şi aici aş putea să aduc înainte şi un alt gând, şi anume că ceea ce s-a întâmplat la întruparea Mântuitorului, la întruparea Fiului lui Dumnezeu în Preasfânta Fecioară Maria - adică Duhul Sfânt a venit peste Preasfânta Fecioară şi puterea Celui Preaînalt, adică puterea lui Dumnezeu, a umbrit-o şi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat în ea - aceea se întâmplă la Sfânta Liturghie. E aceeaşi Treime de la Buna Vestire, aceeaşi Sfântă Treime e şi la Sfânta Liturghie în sensul că Dumnezeu Tatăl trimite pe Duhul Sfânt ca să prefacă Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, deci avem exact ceea ce s-a petrecut la Buna Vestire, prin bunăvoinţa Tatălui, prin lucrarea Sfântului Duh şi bineînţeles prin alegerea şi a Mântuitorului Însuşi care a vrut să Se întrupeze din Preasfânta Fecioară Maria. Aşa încât, iată, la fiecare Sfântă Liturghie avem prezentă Sfânta Treime aşa cum a fost la Buna Vestire când S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu prin Maica Domnului, când Preasfânta Fecioară Maria a zis "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău" (Luca 1, 38).

Astfel privită, Sfânta Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare în înţelesul că în ea se rezumă, se cuprinde într-un timp scurt, ceea ce s-a întâmplat în timpi mai îndelungaţi, ceea ce s-a întâmplat în istoria Bisericii şi ceea ce sărbătorim noi. Nu trebuie să aşteptăm Paştile, până când mai vin o dată Paştile, pentru că fiecare Sfântă Liturghie e şi Sfintele Paşti. Nu trebuie să aşteptăm până va veni Vinerea cea Mare în legătură cu Paştile, pentru că fiecare Sfântă Liturghie este Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu trebuie să aşteptăm Cina cea de Taină până în Joia Mare de anul viitor de pildă, pentru că Sfânta Liturghie este şi Cina cea de Taină. Nu trebuie să aşteptăm Înălţarea Domnului până la vremea când se va sărbători după Paşti, pentru că fiecare Sfântă Liturghie este şi Înălţarea Domnului. Nu trebuie să aşteptăm cea de-a doua venire, când va fi ea - Dumnezeu ştie când va veni din nou Domnul Hristos cu mărire să judece viii şi morţii - pentru că la fiecare Sfântă Liturghie e şi a doua venire a Domnului Hristos.

Apoi, pentru că Domnul Hristos nu este niciodată singur, ci este totdeauna împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, la Sfânta Liturghie avem şi sărbătoarea Sfintei Treimi cea de după Rusalii, din lunea de după Rusalii, Sfânta Liturghie fiind prilej de a fi prezentă Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh la Sfânta Liturghie.

Şi Duhul Sfânt care a lucrat în apostoli aducerea de mărire lui Dumnezeu, a rânduit ca Sfânta Liturghie să fie şi un prilej pentru a-L preamări pe Dumnezeu preoţii şi credincioşii, şi în acest înţeles şi la Sfânta Liturghie este vuietul Duhului cel de la Pogorârea Duhului Sfânt. În acest înţeles că la Sfânta Liturghie noi aducem mărire lui Dumnezeu: "Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm", "Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm", "Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm".

Toate cuvintele acestea de fapt sunt cuvinte care ne obligă la aducerea de mărire, iar aducerea de mărire este vuietul Duhului. Ştiţi că în Sfânta Evanghelie, de la Ioan de pildă, în capitolul 16, Domnul Hristos vorbind despre Duhul Sfânt spune: "El pe Mine Mă va preamări" (Ioan 16, 14). Unde e preamărirea lui Dumnezeu acolo este lucrarea Duhului Sfânt. Totuşi, trebuie să recunoaştem că noi suntem prea puţin angajaţi direct şi, fără să se creeze o atmosferă anume pentru asta, suntem prea puţin angajaţi întru preamărirea lui Dumnezeu. Asta înseamnă că suntem săraci de lucrarea Duhului Sfânt pentru că lucrarea Duhului Sfânt ar trebui să fie întru noi mai ales întru revărsarea sufletului nostru în preamărirea lui Dumnezeu. Lucrarea noastră cea mai obişnuită este o lucrare de curăţire a sufletului. Zicem "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" în dorinţa acesta de a ne curăţi, şi pe măsura curăţirii sufletului apoi sufletul să se reverse în preamărirea lui Dumnezeu în cuvinte ca acestea: "Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie" sau "Mare Eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale".

Şi pentru că Domnul Hristos nu este numai în Sfânta Treime împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ci este şi împreună cu oamenii şi mai ales cu oamenii lui Dumnezeu, noi la Sfânta Liturghie pomenim şi pe Maica Domnului. Am spus aseară cum anume, o modalitate v-am prezentat aseară, că suntem îndemnaţi să o pomenim pe Maica Domnului şi cum să o pomenim pe Maica Domnului. Sigur că mai sunt şi alte modalităţi, de exemplu în ectenii zicem: "Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim". Sunt tot cuvinte pe care le spunem şi în cadrul Sfintei Liturghii, dar nu numai în cadrul Sfintei Liturghii ci şi în liturghia cea mai largă, cum v-am spus că pentru noi liturghia înseamnă numai Liturghie, dar pentru alţii, care au cuvântul mai lărgit, liturghie înseamnă şi celelalte slujbe ale Bisericii noastre. Deci, toată vremea de slujire a lui Dumnezeu este o liturghie şi toată vremea de a-I sluji lui Dumnezeu, în orice latură a vieţii, trebuie să fie o prelungire a Sfintei Liturghii.

Toată vremea vieţii credinciosului trebuie să fie o liturghie, o liturghie pentru care se pregăteşte prin slujbele Bisericii şi prin ceea ce face el pentru îmbunătăţirea sufletului lui prin puterea lui Dumnezeu. Şi toată viaţa creştinului trebuie să fie o liturghie şi după Liturghia cea din biserică, o slujbă liturgică, adică o slujbă de sfinţire a fiinţei personale, a fiinţei noastre umane, şi de sfinţire a naturii, de sfinţire a întregii existenţe umane. Pe ceea ce ne punem pecetea, să fie o pecetluire adusă din partea lui Dumnezeu.

Şi apoi, pentru că Domnul Hristos este împreună cu cetele de sfinţi, pomenim la Sfânta Liturghie nu numai pe Maica Domnului, cuprindem nu numai sărbătorile Maicii Domnului, chiar dacă nu le sărbătorim pe fiecare după rostul pe care îl are, ci o sărbătorim pe Maica Domnului în general, înseamnă că avem la Sfânta Liturghie şi sărbătorile Maicii Domnului, şi avem şi sărbătorile sfinţilor, tot în înţelesul acesta că pomenindu-i pe sfinţi, fiind noi înşine cinstitori de sfinţi, înseamnă că şi Sfânta Liturghie este un prilej de cinstire a sfinţilor, deci şi de sărbătorire a sfinţilor.

Aşa că, în felul acesta gândită, Sfânta Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare. Sărbătorim evenimente legate de mântuirea noastră, evenimente care au dus la mântuirea obiectivă, la mântuirea în general a credincioşilor şi totodată Sfânta Liturghie este şi un prilej de sărbătorire a oamenilor lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, a sfinţilor, aşa încât anul bisericesc, în cele din urmă, se rezumă în fiecare Sfântă Liturghie cu tot ce are el ca sărbători anume de peste an. De câte ori luăm parte la Sfânta Liturghie,

luăm parte la toate sărbătorile pe care le avem în cursul unui an bisericesc iar aceasta în timp scurt şi cu participarea câtă o avem noi la aceste evenimente şi la aceste sărbători. Dumnezeu să ne ajute!

22 august 1995

HOME

 

Ortho LogiaPr. Florin Botezan

Sfânta Liturghie – Taina Tainelor

 

Crestinismul este viata

Crestinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu sa aderam, ci viata, viata cea adevarata în comuniune cu izvorul vietii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o datorita pacatului originar. Prin întruparea, moartea, învierea si înaltarea Sa la cer Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umana si ne-a eliberat de sub stapânirea pacatului si a mortii daruindu-ne viata vesnica a Împaratiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vietii vesnice în botezul nostru când "ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morti prin slava Tatalui asa sa umblam si noi întru înnoirea vietii"(Rom. 6, 4).

Slujbele Bisericii reprezinta împartasirea concreta de viata cea noua în Hristos

Biserica este Împaratia lui Dumnezeu pe pamânt iar slujbele reprezinta intrarea noastra în aceasta Împaratie, trairea si împartasirea concreta de viata cea noua în Hristos, de dreptatea, pacea si bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizeaza Împaratia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17).Cultul Bisericii ne poarta în lumea prezentei directe a lui Dumnezeu facându-ne partasi bucuriei învierii. Crestinismul este, pentru aceasta, o religie liturgica, o religie în care pe primul plan este cultul, trairea liturgica a vietii celei noi în comuniune cu Dumnezeu. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugatoare, slavitoare. Întelegem astfel de ce Biserica noastra se numeste ortodoxa: este Biserica ce aduce dreapta slavire (orthos – doxa) lui Dumnezeu si, ca urmare, are credinta dreapta fiind Biserica cea adevarata.

Sfânta Liturghie - unirea tuturor în Biserica si intrarea Bisericii în Împaratia lui Dumnezeu

Centrul cultului ortodox este Sfânta Liturghie, slujba în care se realizeaza, prin excelenta, intrarea noastra în Împaratie, mai precis unirea tuturor în Biserica si intrarea Bisericii în Împaratia lui Dumnezeu. Toate celelalte slujbe sunt o pregatire pentru Liturghie si îsi gasesc împlinirea în ea. Sfântul Dionisie Areopagitul numeste Sfânta Liturghie Taina Tainelor deoarece ea încununeaza tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe si uneste cel mai deplin pe fiecare credincios si pe toti în Dumnezeul cel Unul si infinit în iubire desavârsind comuniunea cu Dumnezeu.

Taina mântuirii si Tainele Bisericii

Astazi vorbind despre Taina avem tendinta de a ne gândi numai la cele sapte Taine sau sacramente ale Bisericii (Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania, Cununia, Hirotonia, Maslul). Dar pâna în secolul al XIII-lea Biserica Ortodoxa nu a fixat precis numarul Tainelor, Parintii preferând sa se refere la Taina mântuirii în sens general si la aspectele acesteia, la Taina unica a Bisericii în care Dumnezeu Îsi împartaseste viata Sa dumnezeiasca omenirii, rascumparând omul din pacat si din moarte si revarsând asupra omului slava nemuririi. Aceasta Taina se concretizeaza în lucrarile specifice ale Bisericii în care Hristos însusi se ofera si se împartaseste printr-un ritual de sfintire savârsit de slujitorii bisericesti în si prin puterea Duhului Sfânt.

Sfânta Liturghie este Taina Tainelor

Punctul culminant al acestor lucrari este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizarii lucrarii mântuitoare a lui Hristos si a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos si a intrarii ei în Împaratia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologica a Împaratiei în istorie schimbând istoricitatea liniara în prezenta. Trecutul si viitorul sunt astfel unite într-o realitate unica si indivizibila realizându-se o sinteza a istoricului si eshatologicului.

Sfânta Liturghie - Taina lui Hristos

Sfânta Liturghie este o anamneza, o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creatie si, în primul rând, a lucrarii mântuitoare a lui Hristos. Dar aceasta pomenire nu este o simpla comemorare ci o actualizare a evenimentelor. În Liturghie are loc o epifanie si dezvaluire crescânda a prezentei lui Hristos Cel Întrupat, Rastignit, Înviat si Înaltat dar si ca Cel va sa vina. Liturghia este "Evanghelia mereu actualizata".

Sfânta Liturghie - Taina Bisericii

În Liturghie Hristos e prezent în mijlocul Bisericii Sale, a adunarii credinciosilor. Nu îl întâlnim ca insi singuratici ci ca madulare ale trupului Sau adunate laolalta sporind neîncetat comuniunea cu El si între noi printr-un urcus spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai înalte de comuniune duhovniceasca cu Hristos si, în Hristos, cu Sfânta Treime. În Liturghie Biserica primeste darul unitatii "de sus", în Hristos, împlinindu-se ca Trup al lui Hristos. Fiecare comunitate locala realizeaza astfel si reveleaza Biserica întreaga, evenimentul noului mod de viata care constituie mântuirea, participarea omului la viata vesnica. În acelasi timp Liturghia este slujita în comuniune cu întreaga Biserica universala si în numele întregii Biserici pomenindu-se atât cei aflati departe cât si cei adormiti ca madulare ale aceluiasi Trup al lui Hristos, realizându-se astfel o unitate în timp si spatiu.

Fiecare credincios trebuie sa înteleaga Sfânta Liturghie

Viata crestina autentica nu poate fi conceputa în afara Sfintei Liturghii care ocupa locul central în Biserica si în viata oricarui crestin care îsi ia în serios demnitatea de madular al Trupului lui Hristos. Dar pentru a putea participa deplin la Liturghie si nu numai a asista este foarte important ca fiecare credincios sa înteleaga semnificatia ei. Ca urmare, în cadrul acestei rubrici va vom oferi o explicare sistematica a acestei slujbe esentiale a Bisericii care este Sfânta Liturghie.

Despre rugaciune si Sfanta Liturghie

50. Parinte Cleopa, ce intelegem prin fapta buna si cum putem sti ca faptele noastre sunt bune sau rele inaintea lui Dumnezeu ?

Fapta cea buna este " roada dreptatii " ( Filipeni 1, 11; Matei 5, 16; Iacob 3, 18 ) . Fapta buna se mai zice si " roada vrednica de pocainta " ( Matei 3, 8; Luca 3, 8; Fapte 26, 20 ) . Iisus Hristos a fost intru toate pilda de adevarata fapta buna ( Ioan 10, 32; Fapte 10, 38 ) . Faptele numai atunci se socotesc bune cand vor fi unite cu dreapta credinta si se vor face spre slava lui Dumnezeu ( Matei 6, 1-4; Efeseni 5, 9-10; Coloseni 1, 10; 2, 23 ) . Nimeni nu se poate mantui numai cu faptele sale cele bune, daca nu va completa mila lui Dumnezeu neajungerile si datoriile sale cele sufletesti ( Efeseni 2, 8-9; II Timotei 1, 9; Tit 3, 4-5 ) . Fiecare din noi trebuie sa stie ca toate faptele bune se infaptuiesc de Dumnezeu in cei credinciosi, deoarece " Dumnezeu este cel ce lucreaza " intru noi, atat ca sa voim, precum sa si savarsim faptele cele bune dupa a Lui bunavointa ( Filipeni 2, 13-15; II Corinteni 3, 5; 9, 8; Evrei 13, 20-21 ) .

51. Care este cea dintai virtute, considerata cea mai mare inaintea lui Dumnezeu ?

Cea dintai si cea mai mare virtute este dragostea de Dumnezeu ( Matei 22, 37-38; Marcu

12, 30-31 ) . Aceasta prea mare virtute se formeaza in inima omului prin lucrarea harului Prea Sfantului Duh ( Romani 5, 5; Galateni 5, 22; II Tesaloniceni 3, 5 ) . A doua virtute, asemenea celei dintai, este a iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine ( Matei 22, 39 ) .

52. Se poate mantui omul numai prin unele fapte bune, pentru ca nimeni nu poate implini toate faptele bune ?

Mantuitorul nostru Iisus Hristos a poruncit " sa pazim toate Lui " ( Matei 28, 20 ) . Sfantul Apostol Iacob arata ca " de vom calca o singura porunca, ne-am facut calcatori ai tuturor poruncilor lui Dumnezeu " ( Iacob 2, 10 ) . Asadar, din aceste marturii ale Sfintei Scripturi, intelegem clar ca suntem datori a pazi toate poruncile pentru a ne mantui. Dar, pentru ca Mantuitorul nu a venit sa cheme pe cei drepti ci pe cei pacatosi la pocainta ( Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 32 ) , " cine face fapte vrednice de pocainta " ( Matei 3, 8; Luca 3, 8; Fapte 26, 20 ) , unul ca acela completeaza prin pocainta lipsa faptelor bune care trebuie sa le faca si prin adevarata pocainta se mantuieste. Acest lucru il arata Sfantul Isaac Sirul, zicand : " A te mahni in minte si a te cai covarseste pe toata osteneala trupului " ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 34 ) . Iar cum ca ajunge si un singur suspin din adancul inimii spre mantuire arata dumnezeiasca Scriptura, zicand : " Cand te vei intoarce si vei suspina, atunci te vei mantui " ( Isaia 61, 3; II Corinteni 7,10 ) .

Alta mare si cuprinzatoare fapta buna spre mantuire este smerenia. Acest lucru il spune mai intai proorocul David, zicand : " Smeritu-m-am si m-am mantuit ! " ( Psalm 114, 6 ) . Il spune si Mantuitorul in fericirea cea dintaiˇ " Fericiti cei saraci cu duhul, ca acelora este imparatia cerurilor " ( Matei 5, 3 ) . Iar Sfantul Ioan Scararul, in Cuvantul 25 - Pentru smerita cugetare - zice : " N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci m-am smerit si degraba si in scurt Domnul m-a mantuit pe mine " ( Filocalia, vol. IX ) . Tot acolo arata el ca " smerenia este poarta imparatiei cerurilor " . Si Sfantul Isaac Sirul spune acelasi lucru : " Smerenia fara fapte bune poate multe pacate sa ierte, iar faptele cele bune fara de smerenie sunt ca niste nefolositoare " ( Scolia 39 din Scara, la Cuvantul 25, Pentru smerita cugetare ) . La fel, in Psalmul 50 zilnic citim ca " Inima franta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi ( Psalm 50, 17-18; Isaia 57, 15; 66, 2 ) . Iar dumnezeiescul parinte Efrem Sirul adauga si el : " Daca vei suspina, cela ce ai pacatuit, impreuna cu suspinul si greutatea balaurului a iesit si usurandu-ti-se mintea, pe norul nestiintei il izgoneste si se face intru alinare ochiul sufletului tau si indata pacea intra si il povatuieste pe el spre mantuire " ( Tomul III, Cuvant pentru pocainta ) . Dupa a noastra slaba putere sa ne silim, deci, a ne impartasi noi din toate faptele bune, completand cu smerenia si cu mila Domnului toate lipsurile noastre.

53. Ce este rugaciunea si care sunt treptele rugaciunii, dupa Sfintii Parinti ?

" Rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. Rugaciunea este vlastarul blandetii si al lipsei de manie. Rugaciunea este rodul bucuriei si al multumirii. Rugaciunea este alungarea intristarii si a descurajarii " , spune Evagrie Ponticul ( Filocalia, vol. I, pag. 74-77 ) . Si iarasi : " Rugaciunea este unirea omului cu Dumnezeu; iar dupa lucrare, este intarirea lumii, impacare cu Dumnezeu, maica lacrimilor si fiica a lor ( Filocalia, vol. IX, Cuvantul 28, Despre fericita rugaciune, sfintitoare maica a tuturor virtutilor... ) . "

Rugaciunea este cheia imparatiei cerurilor " , zice Ilie Ecdicul ( Filocalia, vol. IV ) , iar Sfantul Teofan Zavoratul ( sec. XIX ) spune ca " rugaciunea este suirea mintii si a gandurilor la Dumnezeu " . Rugaciunea are trei trepte : treapta intaia este rugaciunea orala, citita, adica rugaciunea trupului; treapta a doua este rugaciunea cugetarii, adica a mintii; iar treapta a treia este rugaciunea simtirii, adica a inimii.

54. In cate feluri se imparte rugaciunea dupa lucrare ?

Dupa lucrare, rugaciunea se imparte in trei feluri si anume : rugaciunea de lauda, adica de preamarire; rugaciunea de multumire si rugaciunea de cerere.

55. Cand cunoaste cineva ca s-a rugat cu adevarat lui Dumnezeu ?

Simtirea lui Dumnezeu in noi este rugaciune, chiar daca cineva nu rosteste nimic prin cuvinte. De aceea, cand cineva va duce cuvintele sale pana la simtirea inimii, unul ca acela va cunoaste cu incredintare ca s-a rugat lui Dumnezeu.

56. Cunoaste credinciosul cand trece de la o treapta a rugaciunii la alta ?

Trecerea rugatorului de la rugaciunea de cantitate la cea de calitate, ca si cresterea lui in cea duhovniceasca, adica urcarea lui pe cele trei trepte ale urcusutui duhovnicesc, dupa mai multi Sfinti Parinti nu este cunoscuta de cel ce se roaga. Cresterea, adica sporirea in rugaciune se aseamana cu o planta ce creste fara sa stie si fara sa inteleaga clipa, sau momentul cresterii sale. Este asemenea unui copil ce creste, trecand de la o varsta la alta, fara sa stie timpul exact cand a sporit cresterea sa. Aceasta crestere si sporire a crestinului in rugaciune, ca si cresterea lui in cele duhovnicesti, nu este un rod numai al ostenelilor lui, ci mai mult al darului si al milei lui Dumnezeu. Adesea este ascunsa aceasta crestere si sporire a sa, fie in rugaciune, fie in cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, cu iconomie dumnezeiasca, ca sa nu cada omul in parerea si inchipuirea de sine. ( A se vedea Sbornicul, vol. I, Editura Manastirii Valaam ) . " Suirea catre desavarsire este necunoscuta in ravnitor " , zice un mare rugator. Totusi dumnezeiescul Parinte Isaac Sirul arata unele semne prin care cineva poate sa priceapa in ce masura se afla, adica in care treapta sta. Iata ce zice el : " Omul cand se afla in lenevire, se infricoseaza de ceasul mortii; iar cand se va apropia de Dumnezeu, se teme de intampinarea judecatii. Iar cand cu totul va veni inainte intru dragoste, acestea doua se inghit, adica se mistuiesc de dumnezeiasca dragoste " ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 38 ) .

57. In general, credinciosii nostri se roaga putin, dar cu multa smerenie. Pot avea ei nadejde de mantuire cu rugaciune putina ? Dar cei bolnavi si care nu pot citi, cum trebuie sa se roage ?

Mantuitorul nostru Iisus Hristos a zis : " Cand va rugati, nu spuneti multe ca paganii, carora li se pare ca in multa lor vorbire vor fi ascultati. Deci, nu va asemanati lor, ca stie Tatal vostru de ce aveti trebuinta, mai inainte de a cere voi de la El " ( Matei 6, 7-8 ) . Deci, i-a invatat sa se roage cu rugaciunea Tatal nostru. Asadar, insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne-a invatat pe noi rugaciunea scurta. Oricine va zice rugaciuni scurte, dar

cu smerenie, cu umilinta si simtirea inimii, se va mantui. Sa ne aducem aminte de acel batran care, timp de patruzeci de ani, zicea aceasta scurta rugaciune : " Doamne eu ca un om am gresit, iar Tu ca un Dumnezeu ma iarta " ( Pateric, ed. 1930 ) . La fel sa faca si bolnavii. Sa se roage lui Dumnezeu cu rugaciuni scurte si sa multumeasca pentru boala.

58. Care este cel mai sfant loc si timp pentru rugaciune ?

Oricare loc si orice timp este potrivit pentru rugaciune, dupa marturia care zice : " Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda Lui in gura mea " ( Psalm 33, 1 ) . Si iarasi : " In tot locul stapanirii Lui, binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul " ( Psalm 102, 22 ) . Dar, de cauti cel mai sfant loc de rugaciune, gandeste-te la inima omului, caci inima omului este altarul cel intelegator al lui Dumnezeu, de pe care trebuie a se aduce jertfa cea de rugaciune ( Sfantul Isaac Sirul, Filocalia, vol. X, Cuvantul 32 ) . Iar timpul de rugaciune, cum am zis mai sus, este cel de totdeauna.

59. Care rugaciune este mai puternica ? Cea orala, psalmul, acatistul, Tatal nostru sau rugaciunea lui Iisus ?

Rugaciunea cea mai puternica este rugaciunea scurta, care se face din adancul inimii, cu suspine si lacrimi, dupa marturia Sfintei Scripturi care zice : " Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu " ( Psalm 129, 1 ) . Cu aceasta rugaciune smerita s-au rugat talharul pe cruce ( Luca 23, 42 ) ; femeia canaaneanca ( Matei 15, 22 ) ; apostolii, in vremea furtunii pe marea Galileii ( Matei 8, 25 ) ; orbii din Ierihon ( Matei 20, 30-33 ) ; leprosul ( Marcu 1, 40-41 ) , etc. Deci, cea mai puternica rugaciune este rugaciunea scurta cu suspinul inimii, dupa marturia ce zice : " Racnit-am din suspinarea inimii mele... " ( Psalm 37, 8 ) . Este buna si rugaciunea cea lunga, citirea Psaltirii, Ceaslovului etc., dar aceasta se potriveste mai ates celor sporiti in cele duhovnicesti, iar nu celor incepatori.

60. Ce fel de rugaciune recomandati credinciosilor ? Dar calugarilor si preotilor ?

Credinciosilor mireni, de obicei le dau sfaturi sa nu le ramana rugaciunile de dimineata, de seara si din timpul mesei, iar in timpul zilei si la lucru le dau sa zica in taina rugaciunea lui Iisus si alte rugaciuni scurte. Apoi, le recomand mergerea cat mai des la Sfanta Biserica, rugaciunea Tatal nostru, Crezul, Psalmul 50, pe care sunt datori sa le stie pe de rost. Apoi, citirea Sfintei Scripturi si a altor carti sfinte. Celor mai ravnitori le dau sa citeasca Psaltirea, acatiste si alte rugaciuni din Ceaslov. Calugarilor din manastiri, care au ascultari grele, le recomand mai ales, paza mintii si rugaciunea lui Iisus, caci acestea au legatura intre ele ca trupul cu sufletul. Apoi, le recomand mergerea regulata la biserica, mai ales la Utrenie si Sfanta Liturghie. Celor ce nu pot veni la biserica din cauza ascultarilor, le randuiesc sa faca ascultare cu dragoste si sa citeasca cele sapte laude. Iar de nu pot sa le citeasca, sa aiba cat mai des pomenirea lui Iisus in mintea lor, sa faca toate cu bucurie si fara impotrivire, sa nu le ramana rugaciunile de dimineata si de seara, sa citeasca la Psaltire dupa putere, sa citeasca din invataturile Sfintilor Parinti, si mai ales Regulile mari ale vieti monahale de Sfantul Vasile cel Mare, precum si Cuvintele Sfantului Teodor Studitul. Acesti Sfinti Parinti ne invata ca " cine face ascultare cu

dragoste si fara cartire in manastire, liturghie si mucenicie savarseste si intocmai ca mucenicii se va incununa " ( Sfantul Teodor Studitul, Cuvantul 8 ) .

61. Rugaciunea cu lacrimi a saracului sau a vaduvei, facuta din inima, poate fi considerata rugaciune puternica ca si rugaciunea lui Iisus ?

Atat rugaciunea saracului si a vaduvei, cat si a monahului, daca se face cu umilinta, cu lacrimi si cu statornicie este puternica si roditoare de pocainta adevarata. Plansul " este bold de aur al sufletului " , spune Sfantul Ioan Scararul ( Cuvantul 7 ) , si " cela ce se roaga cu lacrimi de cainta pentru pacatele sale si cu durere in inima ca a intristat pe Dumnezeu, unul ca acela se curateste de toata intinaciunea cea simtita si cea gandita, prin aceasta rugaciune, de va fi statornica " ( Scara, Cuvantul 7 ) . Iar cei ce nu au darul lacrimilor de la Dumnezeu, dar se roaga cu intristarea mintii si a inimii, cu osandire de sine, cu mahnire si parere de rau pentru pacatele savarsite in viata, ajung la aceeasi masura de curatie, de luminare si de fericire duhovniceasca ( Ibidem ) .

62. Ce importanta au lacrimile in rugaciune si cum putem dobandi darul lacrimilor ?

Dupa invatatura Sfintilor Parinti, lacrimile de dupa Sfantul Botez au mai mare putere decat Botezul. Caci Botezul curata pacatele cele facute de noi mai inainte, iar izvorul lacrimilor curata si pacatele de dupa Botez ( Scara, Cuvantul 7, Pentru plans ) . La fel si Sfantul Isaac Sirul zice : Lacrimile intru rugaciune sunt semn al milei lui Dumnezeu de care s-a invrednicit sufletul intru pocainta sa " ( Cuvantul 33; Filocalia, vol. X ) . Inca trebuie sa stim ca lacrimile cele bune, unele se nasc din frica lui Dumnezeu, altele se nasc din dragostea de Dumnezeu, altele din pomenirea mortilor, altele din frica muncilor iadului si a judecatii de apoi, ( Ibidem ) . Mai sunt si altfel de lacrimi numite mijlocii, adica firesti si altele rele si patimase, anume cele din patima, din ura, din manie, din razbunare etc.

63. De cate feluri este plansul dupa Sfintii Parinti si care este plansul cel mai folositor ?

Dupa invatatura Sfintilor Parinti, plansul este de doua feluri. Intai, plansul cu lacrimi de pocainta, care este si cel mai bun. Al doilea plans este intristarea mintii dupa Dumnezeu, cu mahnire si suspine de cainta pentru cele gresite de om inaintea lui Dumnezeu ( Scara Cuvantul 7 ) .

64. Care este deosebirea intre plans si intristarea inimii si cum ajunge omul la cainta si mustrarea de sine ?

Deosebirea intre ele numai atata este ca plansul cel dintai este cu lacrimi, iar cel de-al doilea, adica mustrarea inimii, este fara lacrimi. Pentru a ajunge omul la cainta si la mustrarea de sine, mai intai trebuie a se sili cu mare cercare a constiitei sa ajunga a-si cunoaste neputinta, nimicnicia si greutatea pacatelor sale, si mai ales, robia patimilor sufletesti care-l stapanesc, cum ar fi : iubirea de sine, nesimtirea, trufia, ura, rautatea, tinerea minte de rau, fatarnicia si altele de acest fel care sunt greu de cunoscut de om din cauza subtiratatii lor. Daca omul va ajunge la adevarata cunostinta de sine, a ajuns la

adevarata fericire, dupa marturia care zice : " Fericit este omul care-si cunoaste neputinta sa, ca cunostinta aceasta i se face lui temelie si radacina si incepatura de toata bunatatea " ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 25 ) .

65. Cum poate cineva sa sporeasca in rugaciunea cea duhovniceasca ?

La aceasta raspundem ca fiecare crestin si monah poate sa ajunga pe cele mai inalte trepte ale rugaciunii daca se va sili in toata vremea a se ruga, caci dascalul cel mai mare care invata si ajuta pe om sa sporeasca in rugaciune este insasi osteneala rugaciunii. Acest adevar il arata Sfantul Macarie cel Mare care zice : " Vrei sa dobandesti rugaciunea. Osteneste-te in rugaciune, ca Dumnezeu, vazand cu cata osteneala o cauti, iti va darui-o tie " ( Sbornicul, vol. I ) .

66. Ce este rugaciunea mintii si ce este rugaciunea inimii ?

Rugaciunea mintii este rugaciunea cugetarii, cand mintea s-a deprins sa se reculeaga in ceasul rugaciunii, pe care o rosteste in intregimea ei fara risipire. In vremea acestei rugaciuni, mintea se topeste, se uneste laolalta cu cuvintele scrise si le rosteste ca si cum le-ar fi cugetat ea insasi.

Rugaciunea inimii este rugaciunea simtirii, cand prin luarea aminte inima se incalzeste si, ceea ce in rugaciunea mintii era gand, acum de la gand ajunge la simtire. Insa aici simtirea este ca nevoie si cerinta duhovniceasca. Cine a ajuns la simtire, acela se roaga fara cuvinte, pentru ca Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. De aceea, abia de aici incepe hotarul sporirii in rugaciune. Pe aceasta treapta citirea poate sa inceteze, precum si staruinta gandului, dar sa se pastreze petrecerea in aceasta simtire cu semnele proprii ale rugaciunii. Asadar, din cele spuse pana aici, trebuie sa tinem minte ca " intelegerea si simtirea sunt puterile rugaciunii " dupa Sfantul Teofan Zavoratul.

67. Prin ce se deosebesc aceste doua rugaciuni una de alta si care este semnul ca a dobandit cineva rugaciunea cea curata a inimii ?

Deosebirea rugaciunii mintii de a inimii consta in aceasta, ca cel ce se roaga cu mintea petrece in cap, iar cel ce se roaga cu inima petrece in inima, adica se pogoara cu mintea in inima. Caci numai atunci cand mintea se va uni cu inima ne putem astepta la o sporire in aducerea aminte de Dumnezeu si la simtirea lui Dumnezeu, dupa acelasi Sfant Teofan Zavoratul.

68. In ce consta unirea mintii cu a inimii ?

Unirea mintii cu a inimii consta in unirea gandurilor celor duhovnicesti ale mintii cu simtirile duhovnicesti ale inimii ( Ibidem ) .

69. Care sunt roadele rugaciunii lui Iisus ?

Primul rod al rugaciunii lui Iisus este instrainarea gandurilor mintii de la lucrurile cele

frumoase ale lumii, dupa Sfantul Diadoh care zice : " Cela ce intra de-a pururi in inima sa, se instraineaza de toate cele frumoase ale viietii " ( Filocalia, vol. I, pag. 36l ) . Al doilea rod al rugaciunii lui Iisus este " vedera grozaviei celei ticaloase a sufletului cu care s-a intinat prin simtiri si prin ganduri rele " . Prin aceasta vedere castiga omul smerenie, plans, lacrimi, dupa marturia Sfantului Grigorie Palama.

Al treilea rod al rugaciunii celei gandite a inimii este ca prin intoarcerea mintii in inima, atat mintea cat si inima omului se fac ca o oglinda curata in care nevoitorul isi cunoaste miscarile cele viclene ale gandurilor sale, si asa cheama pe Iisus spre ajutor ( Filocalia, vol. IX, Cuvantul 28 ) . Al patrulea rod al rugaciunii celei ganditoare a inimii este curatirea firii, precum si lucrarea pentru curatirea firii, data mai presus de fire de dumnezeiescul dar al Prea Sfantului Duh.

Al cincilea rod al rugaciunii inimii este ca, intrand mintea in inima ca sa vorbeasca acolo cu Cuvantul cel inauntru asezat, nu ramane fara de mare bucurie si veselie duhovniceasca, dupa cum despre aceasta arata Iosif Vrinie si Nichita Monahul cel din singuratate. Al saselea rod al rugaciunii celei duhovnicesti este ca prin aceasta rugaciune se afla darul lui Dumnezeu cel ascuns in inima. Al saptelea rod al rugaciunii lui Iisus este ca prin pomenirea cea necurmata a numelui lui Iisus, se naste in suflet dragostea cea catre Hristos ( A se vedea Paza celor cinci simtri, de Sfantul Nicodim Aghioritul ) .

Alte roade ale rugaciunii celei gandite sunt si acestea : adunarea cugetelor, evlavia, smerenia, luarea aminte de sine, umilinta, frica de Dumnezeu, pomenirea mortii, linistea inimii despre ganduri, concentrarea atentiei in inima si caldura cea duhovniceasca ( A se vedea pe larg in Sbornicul vol. I ) .

70. Care este deosebirea intre rugaciunea mintii si lucrarea mintii ?

Rugaciunea mintii se face atunci cand cineva, intarindu-se cu atentia in inima, inalta de acolo rugaciune catre Dumnezeu. Iar lucrarea mintii este atunci cand, cineva stand cu luare aminte si cu pomenirea lui Dumnezeu in inima, taie orice alt gand care incearca sa patrunda in inima ( Ibidem ) .

71. Este si o alta rugaciune catre Dumnezeu care se indeplineste prin lucrarea faptelor bune ?

Da, este. Acest lucru ni-l arata Sfantul Pavel cand zice : " Orice savarsiti cu cuvantul sau cu lucrul, pe toate intru numele Domnului Iisus Hristos sa le faceti " ( Coloseni 3, 17 ) . Deci, cine face orice lucru bun spre slava lui Dumnezeu, sau vorbeste cele spre folosul altora pentru Dumnezeu si spre slava Lui, unul ca acela are rugaciune prin fapte. De aceea si Sfantul Teodor Studitul, sfatuind pe ucenicii sai, le spunea ca " cel ce face fapte bune si ascultare cu smerenie si fara de cartire, liturghie si preotie savarseste " ( Cuvantul 4, Despre dragostea in Hristos si despre sarguinta la cantarile si slujbele bisericesti, ed. 1940, pag. 59-65 ) .

72. Dar rugaciunea care se face cu gura, are vreun temei in Sfanta Scriptura ?

Atat rugaciunea pe care o facem cu buzele si cu limba, cat si aceea care o zicem cu glas tare, au destule marturii in Sfanta Scriptura. Astfel Sfantul Apostol Pavel zice : " Aduceti Domnului roada buzelor voastre " ( Efeseni 6, 18 ) . David proorocul, iarasi spune : " Doamne, buzele mele vei deschide si gura mea va vesti lauda Ta " ( Psalm 50, 16 ) . In alt loc tot el spune : " Si L-am inaltat pe El cu limba mea " ( Psalm 65, 16 ) . Sau " Auzi Dumnezeule rugaciunea mea si strigarea mea la Tine sa vina " ( Psalm 101, 1 ) . In alt loc, iarasi zice : " Cu glasul meu catre Domnul am strigat, cu glasul meu catre Domnul m-am rugat " ( Psalm 141, 1 ) . In toate acestea, despre rugaciunea gurii si a glasului se vorbeste.

73. Ce putere duhovniceasca are rugaciunea vorbita, orala, pe care o fac, in general, credinciosii ?

Nu mare putere are rugaciunea facuta numai cu limba si cu glasul, deoarece Dumnezeu cere omului in vremea rugaciunii mai mult inima sa decat cuvintele gurii si ale limbii. Ca, auzi ce zice : " Da-mi, fiule, inima ta " ( Pilde 23, 26 ) . Dumnezeu cere de la noi nu numai glasul si rugaciunea facuta cu gura, tare sau incet, ci mai ales suspinul si graiurile inimii noastre le cere Dumnezeu. Auzi ce zice : " Tie a grait inima mea " ( Psalm 26, 13 ) . Si iarasi : " Racnit-am din suspinarea inimii mele " ( Psalm 37, 8 ) . Iar marele prooroc Isaia, avand in vedere ca poporul lui Israel se ruga lui Dumnezeu numai cu gura, iar nu si cu inima, zicea : " Aproape esti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor " ( Isaia 29, 13; Matei 15, 8 ) .

Sfantul Grigorie de Nyssa zice " ca rugaciunea gurii si a limbii este granita cea mai departata a rugaciunii " ( Comentariu la viata lui Moise ) . Alti Sfinti Parinti numesc rugaciunea gurii treapta cea mai de jos din scara rugaciunii celei duhovnicesti. Acestea avandu-le in vedere noi, sa ne rugam Prea Bunului Dumnezeu sa ne ajute a ne ridica mai sus de treapta rugaciunii verbale ca sa-L laudam si " sa cantam in inimile noastre Domnului " .

74. Cum pot crestinii de astazi sa indeplineasca porunca Sfantului Apostol Pavel care zice : " Neincetat sa va rugati " ? ( I Tesaloniceni 8, 17 ) .

Poate oricine a se ruga neincetat daca va umbla pururea inaintea lui Dumnezeu cu mintea si inima sa. Cu mainile poate sa lucreze, iar cu mintea si cu inima sa sa fie gandindu-se la Dumnezeu. Atat doar mai adaug, ca rugaciunea duhovniceasca, cea mai de capetenie aceasta este : sa fim noi nedespartiti cu mintea si cu inima de Dumnezeu, ori in ce vreme si ori in ce loc vom fi. Principalul in aceasta este sa avem noi intotdeauna simtirea, adica prezenta lui Dumnezeu. " Acest lucru inlocuieste toate randuielile de rugaciune si se socoteste o rugaciune neincetata " , cum spune Sfantul Teofan Zavoratul ( Sbornicul, vol. I, ms ) . Aceasta simtire si privire duhovniceasca cu mintea la Dumnezeu o avea fericitul prooroc David cand a zis : " Pururea vedeam pe Dumnezeu inaintea mea ca sa nu ma clatesc... " ( Psalm 15, 8 ) . Asadar, trebuie sa intelegem ca viata omului credincios este o rugaciune neintrerupta, daca este el neincetat cu mintea la Dumnezeu.

75. Mai este vreo treapta a rugaciunii, dupa rugaciunea inimii ?

Este rugaciunea cea duhovniceasea, contemplativa, in extaz, care se zice si vedere duhovniceasca si care se face mai presus de hotarul rugaciunii. Cel ce a ajuns la aceasta treapta nu se roaga cu rugaciunea, ci cu simtirea; sufletul lui simte lucrurile cele duhovnicesti. De aceasta vedere si rugaciune duhovniceasca de-abia unul din neam in neam se invredniceste, cu darul lui Dumnezeu ( Filocalia, vol. X, Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 85 ) .

76. Numai rugaciunea propriu-zisa se poate socoti rugaciune sau si alte lucrari dubovnicesti ale mintii ?

Am aratat mai sus ca viata crestinului poate fi o rugaciune necontenita, prin lucrarea faptelor bune. Iar daca intrebi de lucrarile cele duhovnicesti ale mintii, care intra in hotarele sfintei rugaciuni si care se pot zice rugaciune, la aceasta voi raspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfantului Isaac Sirul care zice : " Orice vorbire duhovniceasca ce se face in ascuns in mintea sau inima omului, toatagrija mintii cea buna dupa Dumnezeu si toata cugetarea celor duhovnicesti, rugaciune se hotaraste. Ori felurimea citirilor, ori cuvinte ale gurii spre lauda lui Dumnezeu, ori grija cea cu mahnire intru Domnul, ori inchinari ale trupului, ori cantarea de psalmi prin rostire de stihuri, rugaciune este si rugaciune se socoteste " ( Ibidem, Cuvantul 35 ) .

77. Cum trebuie sa stea credinciosii la sfintele slujbe, si ce datorii au cei care merg la biserica ?

Crestinii trebuie sa stea la sfintele slujbe ale Bisericii cu credinta, cu frica de Dumnezeu si cu luare aminte. Ei sunt datori, dupa putere, a se ruga fara raspandirea mintii si eu simtirea inimii. Datoriile crestinilor celor ce merg la Sfanta Biserica sunt acestea :

- Sa mearga la biserica regulat. Cine lipseste mai mult este oprit de la Sfintele Taine, afara de cel bolnav;- Sa fie impacati cu toti oamenii si sa ceara iertare de la toti;- Sa tina curatenie trupeasca cel putin doua zile mai inainte de a merge la biserica si o zi cel putin, dupa ce vin de la biserica;- Sa mearga la slujba mai de dimineata spre a avea timp sa se inchine in liniste si sa asculte slujba Utreniei;- Fiecare crestin sa duca dupa a sa putere un dar cat de mic Domnului, ca jertfa din osteneala mainilor sale;- Sa dea pomelnicul din timp si sa ceara preotului sa i se scoata particele pentru cei vii si morti ai familiei;- In biserica crestinii sa stea cu buna-cuviinta, barbatii in partea dreapta, iar femeile in partea stanga;- Credinciosii sa fie imbracati curat si cat mai cuviincios, iar femeile sa aiba capul acoperit si chipul smerit;- In timpul slujbei este pacat a se vorbi in Sfanta Biserica, afara de mare nevoie;- Dupa ce s-a dat binecuvantare de Sfanta Liturghie credinciosii sunt datori sa stea fiecare

la locul sau si sa nu se mai inchine pe la sfintele icoane;- Sa asculte Sfanta Liturghie cu mare evlavie, silindu-se fiecare a urmari rugaciunile si cantarile la strana;- Sa asculte cu luare aminte citirea Apostolului, a Sfintei Evanghelii, precum si cuvantul de invatatura - predica;- Sa nu iasa afara din Sfanta Biserica mai inainte de terminarea Sfintei Liturghii, afara de mare nevoie;- Credinciosii spovediti si pregatiti pentru Sfanta Impartasanie sa citeasca din timp rugaciunile necesare si sa-si ceara iertare de la toti cand se apropie de cele sfinte;- Dupa Sfanta Impartasanie, credinciosii sunt datori sa asculte cu bucurie duhovniceasca rugaciunile de multumire, petrecand in acea zi cu bucurie duhovniceasca si pazindu-se de orice ispita;- Parintii sunt datori sa-si duca si copiii la Sfanta Biserica si sa-i impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Hristos;- Dupa terminarea sfintelor slujbe, crestinii sa se intoarca cu evlavie la casele lor, petrecand restul zilei in cugetarea si citirea celor sfinte si in cercetarea bolnavilor;- Credinciosii sunt datori sa spuna si celorlalti de acasa ce au auzit si au invatat la Sfanta Biserica din cantarile, din citirile si predica rostita.

Acestea sunt cele mai importante datorii ale credincinsilor care merg in duminici si sarbatori la Sfanta Biserica.

78. Care este intelesul tainic, mistic si dogmatic al Sfintei Liturghii ?

Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie, in intelesul ei mistic ne pune noua inainte " intreaga comoara dogmatica si morala a Bisericii Ortodoxe " . Primul si cel mai insemnat caracter al Sfintei Liturghii este acela ca jertfa liturgica este cu totul identica cu jertfa de pe Golgota, cu singura deosebire ca jertfa lui Hristos a fost sangeroasa, iar jertfa liturgica este nesangeroasa. Apoi, jertfa de pe Golgota s-a savarsit o singura data si a avut destula putere sa ispaseasca toate pacatele lumii, in timp ce jertfa liturgica se savarseste necontenit pana la sfarsitul veacurilor, scopul ei principal fiind de a da fiecarui crestin in parte mantuirea intreaga castigata de Domnul nostru Iisus Hristos prin jertfa Sa sangeroasa. Sfanta Liturghie are caracter de jertfa si de cina. In cadrul Sfintei Liturghii, painea si vinul se prefac prin harul Duhului Sfant in Trupul si Sangele Domnului, care apoi se impart in dar celor vrednici. De aceea Sfanta Impartasanie se mai numeste Euharistie, Cina Domnului, Paharul Binetuvantarii, ospatul Dragostei, Sfanta Cuminecatura etc. ( A se vedea pe larg Explicarea Sfintei Liturghii de N. Cabasila; Invatatura de Credinta Ortodoxa, ed. 1952; Marturisirea Ortodoxa etc. ) .

79. Sfanta Liturghie se aduce numai pentru iertarea celor pomeniti, vii si morti, sau si pentru iertarea si mantuirea tuturor oamenilor ?

Sfanta Liturghie se aduce ca jertfa numai pentru cei dreptcredinciosi. In prima parte a Sfintei Liturghii pot sa stea la biserica si cei nebotezati, adica catehumenii. In cadrul Sfintei Liturghii se fac rugaciuni de obste pentru mantuirea tuturor oamenilor " cum ne invata Sfantul Apostol Pavel. Nominal insa, la Sfanta Liturghie se pomenesc numai cei

dreptcredinciosi si cei carora le ingaduie Sfintele Canoane, care nu au oprire canonica de a li se scoate miride ( Invatatura de Credinta Ortodoxa, ed. 1952, cap. 278; Pavila Bisericeasca a lui Nicodim Sachelarie ) .

80. Ce ne invata Sfintii Parinti despre efectele si importanta Sfintei Liturghii ?

Nu este ceva mai de folos noua si mai iubit de Dumnezeu ca jertfa Sfintei Liturghii, pentru ca ea este lucrarea Mantuitorului si invierea oamenilor si partasania Lui cu noi. Sfanta Liturghie este mai presus decat toata rugaciunea si lauda si se cade a ne griji de lucrarea aceasta, dumnezeiasca, caci pentru ea este toata rugaciunea ce se face in Biserica si aceasta este slujba care se face de cele mai multe ori in zilele viietii noastre. ( Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului ) .

Sfanta Liturghie " este miezul, incoronarea si desavarsirea celorlalte slujbe prin care aducem lauda si multumim lui Dumnezeu. Ea este totodata si singura slujba crestina intemeiata si savarsita de insusi Mantuitorul " , numita si cununa celor sapte laude ale Bisericii. In timpul Sfintei Liturghii se prefac sfintele daruri in Trupul si Sangele lui Hristos. Prin jertfa Sfintei Liturghii ne facem partasi de Dumnezeiestile Taine, pe care le primim ori de cate ori suntem vrednici. De jertfa aceasta se fac partasi si cei raposati in dreapta credinta " care se impartasesc in chip nevazut " de Hristos, prin pomenirea la Sfantul Altar, spre iertarea pacatelor. Multe si mari sunt foloasele Sfintei Liturghii, pentru cei care participa cu credinta la biserica. Impreuna cu noi, insusi Hristos cu sfintii ingeri si toti sfintii sunt de fata.

81. Cine poate fi pomenit la Sfanta Liturghie si cine nu poate fi pomenit dintre vii si morti ?

La Sfanta Liturghie pot fi pomeniti toti binecredinciosii crestini care nu au anumite piedici canonice. Dintre cei vii nu se pot pomeni la Sfanta Liturghie paganii, necredinciosii, apostatii, ereticii, cei nebotezati, cei ce au pacate impotriva Duhului Sfant, adica hulitorii de Dumnezeu si cei care se impotrivesc Adevarului cu stiinta si vointa. Nu pot fi pomeniti la Biserica cei ce au murit in necredinta, in eres, in secta, sinucigasii si copiii morti inaintea botezului ca si cei avortati ( A se vedea Pidalionul si Pravila Bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie, ed. 1940 ) .

82. Ce fapte bune ajuta sfanta rugaciune si ce fapte bune se nasc din sfanta rugaciune ?

Pe rugaciune o ajuta mult milostenia, deoarece " milostenia este aripa a rugaciunii " ( Scara, Cuvantul 28 ) . Iarasi, pe rugaciune o ajuta linistea si infranarea, dupa cuvantul ce zice : " Din samanta sudorii postului creste spicul intregii intelepciuni si linistea este varf al desavarsirii celor ce se roaga " . Si iarasi : " cela ce de frumusetea rugaciunii s-a atins, va fugi de multime ca un asin salbatic " ( Ibidem ) . Pe rugaciune o ajuta smerenia, deoarece, dupa Sfintii Parinti, " cela ce nu se socoteste pe sine ca este un pacatos, rugaciunea lui nu este primita la Dumnezeu " , zice Sfantul Isaac Sirul. Si iarasi pe rugaciune o ajuta umilinta, dupa acelasi sfant parinte care zice ca " lacrimile intru rugaciune sunt semn al milei lui Dumnezeu " ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 33 ) . Sunt inca

multe alte fapte bune care ajuta sfanta rugaciune, dar acestea sunt cele mai importante.

Iar faptele bune care se nasc si sporesc prin rugaciune sunt de asemeni multe, precum : credinta, nadejdea, mila, rabdarea, infranarea etc. Cea mai mare virtute care odrasleste din sfanta rugaciune este insa dumnezeiasca dragoste, dupa cum spun cei mai multi Sfinti Parinti.

83. Ce este postul si de cate feluri este ?

Postul este infranarea totala sau partiala a gandurilor rele si a simturilor trupului de placeri si de hrana buna si imbelsugata si mai ales de hrana cea de provenienta animala. Postul este o jertfa trupeasca care se cere a fi unita cu milostenia si cu darurile ce se aduc la Sfantul Altar. Postul impreuna cu milostenia, cu darurile aduse la Biserica, cu inchinarile si metaniile facute de credincios, toate laolalta alcatuiesc inchinarea datorata de trup, ca jertfa Domnului. Postul este randuit " pentru a smeri sufletul " . Postul este infranare de toate mancarurile sau la caz de boala, numai de unele : infranarea de bauturi, de toate desfatarile lumesti si de toate poftele cele rele, trupesti. Postul este numit de Sfintii Parinti " aripa rugaciunii " , care impreuna cu milostenia ridica pe om la tronul lui Dumnezeu. Postul ajuta pe crestin sa faca rugaciunea mai cu usurinta, impaca pe om cu Dumnezeu si ajuta mult la despatimirea sufletului, omorand poftele trupesti si mijlocind dobandirea harului Duhului Sfant. Dupa asprimea lui, postul poate fi de mai multe feluri : post desavarsit ( total, negru ) , post de o zi, post de mancaruri de dulce, si post " imparatesc " , adica mancare zilnica cu infranare, odata pe zi, nu pana la saturare.

84. Cei ce postesc de nevoie au vreo plata ? Dar cei care nu pot posti din cauza bolii, a muncilor grele sau a lipsei, ce trebuie sa faca ?

Cei care postesc de nevoie, daca vor multumi lui Dumnezeu pentru aceasta si nu vor carti inaintea Lui, vor avea plata pentru rabdarea lor, intrucat este scris : " In lupta aceasta grea aveti nevoie de multa rabdare " ( I Timotei 6, 11 ) . Si iarasi : " intru rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre " si " cine va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui " ( Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13 ) . Cei care nu pot posti din cauza bolii sunt dezlegati de Sfintele Canoane sa manance unele mancaruri de dulce de care au nevoie. ( Canoanele 8 si 10 ale Sfantului Timotei al Alexandriei; canonul 69 Apostolic, etc. ) . Pentru cei care nu pot posti din cauza muncilor grele, nu am gasit in canoane dezlegarea postului pentru ei, doar de vor fi ostasi sau detinuti. Acestia, prin cainta si alte fapte bune, vor completa datoria postului trupesc. Despre aceasta dezlegare, cel mai bine se cuvine a intreba pe episcopul locului si pe preotul respectiv care, de la caz la caz, pot randui alte fapte bune in locul postului.

85. Care este cel mai mare si mai placut post inaintea lui Dumnezeu ?

Nu orice post este post religios si placut lui Dumnezeu. Numai acela este post placut si bineprimit care se face intru numele Domnului si dupa legea lui Dumnezeu, asa cum a primit-o Adam, cum au invatat-o proorocii si cum au practicat-o toti sfintii ( Facere 2, 16-17; 3, 26; Levitic 19, 29-31; Isaia 48, 1-6; Ioil 2, 12-15; Exod 14, 18; Matei 4, 2 etc. ) .

Sfantul Ioan Botezatorul a postit toata viata; Mantuitorul a aratat luminat ca sa postim si cum trebuie sa postim ( Matei 6, 16-18; Luca 21, 24 ) ; Apostolii au postit si s-au rugat ( Fapte 13, 3; 14, 23; I Corinteni 7, 5; II Corinteni 11, 27 ) .

Asadar, cel mai mare si mai placut post este acela care se face dupa invatatura Sfintei Scripturi, adica sa fie insotit de smerenie, de milostenie, de curatenie, de pocainta, si unit cu postul cel duhovnicesc, infranarea simturilor si a gandurilor. Asa ne invata si Sfintii Parinti. " Postul cel adevarat, zice Sfantul Teodor Studitul, si bineprimit lui Dumnezeu este infranarea de rautati... " .

ROLUL CELOR PATRUZECI DE SFINTE LITURGHII

Trebuie sa stiti ca din toate slujbele care se fac la biserica, cea mai folositoare si mai puternica este Sfanta Liturghie. Sfanta Liturghie este jertfa si rascumpararea lumiii intregi. Am sa va zic istoria celor 40 de Sfinte Liturghii.In fiecare zi pe Sfanta Masa, unde se face Liturghia, Se jertfeste Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Cum spune preotul slujitor : " Se jertfeste Mantuitorul lumii, Cel ce ridica pacatele lumii ". O picatura din Sangele lui Iisus Hristos curata toate pacatele lumii. Si de aceea cele dintai slujbe care se pun si pentru vii si pentru morti sunt Sfintele Liturghii. Al doilea vin panacizile pentru morti, psaltirea, acatistele, vamile, ctitoriile.Dar liturghiile nu se pot pune pentru oricine. Uite cum este ! Oamenii care injura de lucruri sfinte, nu-i poti pune la Sfanta Liturghie. Este pacat. Oamenii care traiesc necununati nu-i poti pune la Sfanta Liturghie ca este mare pacat. Cei ce au trecut la sectari nu-i poti pune la Sfanta Liturghie, ca s-au lepadat de botez si de Biserica. Cei ce au refuzat Sfintele Taine la moarte, nu-i poti pune la Sfanta Liturghie. Cei ce au murit necununati, nu s-au cununat nici la moarte, la fel nu-i poti pune. Si aceia care au fost in casatorie cu rudenii prea de aproape; incepand cu gradul cinci in jos. Aceia se pot pune la slujbe, la Psaltire; iar la Liturghie nici intr-un caz.Apoi voi vedeti ca noi scoatem particele in fiecare dimineata la Sfanta Proscomidie, pentru toate miile de pomelnice care-s acolo. La noi in altar sunt 15 - 20 de parinti la pomenit dimineata. Ei se duc la preotul ce face Sfanta Proscomidie si zic : " Parinte, blagosloveste sa pomenesc viii si mortii ". Iar preotul scoate doua particele cu sfanta copie, zicand asa : " Primeste, Doamne, jertfa aceasta pentru mila, viata, pacea, sanatatea, iertarea pacatelor a robului lui Dumnezeu - arhimandritul cutare, sau preotul cutare, sau diaconul cutare si toti care de el se vor pomeni, vii si morti ". Atunci preotul slujitor pune o particica la vii si la morti pe Sfantul Disc, pentru fiecare preot si calugar care pomeneste.O particica pusa in potir este ca o raza de soare; poti sa pomenesti un milion de suflete. Dar acele particele reprezinta fata sufletului pomenit la Sfanta Liturghie. Mare greseala fac preotii care dau particele acasa la oameni. Mare pacat fac ! Nu-i voie. Sa vii sa-mi aratai unde scrie sa dai particica acasa. Daca ii dai particica omului acasa, l-ai lipsit pe el de Liturghia din ziua aceea; nu mai are parte. Particelele se scot la Sfanta Proscomidie, din prescura a patra pentru vii si din prescura a cincea pentru morti si morti grabnic. Ele

raman pe Sfantul Disc, ca dimineata sunt numai blagoslovite, nu-s inca sfintite.Iar la Sfanta Epicleza, la invocarea Sfantului Duh, cand preotul ridica mainile in sus si face trei metanii pana la pamant si cheama pe Sfantul Duh, zicand : " Doamne, Cela ce pe Preasfantul Tau Duh L-ai trimis in ceasul al treilea Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ne innoieste pe noi care ne rugam Tie ". Apoi face o metanie cu fruntea pana la pamant si iar ridica mainile si cheama pe Preasfantul Duh, de trei ori. Si cand termina aceasta chemare a Sfantului Duh, el arata dumnezeiescul Agnet si Sfantul Potir si zice : " Si fa, Doamne, painea aceasta, cinstit si preacurat Trupul Hristosului tau. Amin. Iar ce este in acest Sfant Potir, preascump Sangele Hritosului Tau. Amin ".Si binecuvantandu-le, zice : " Prefacandu-le pe ele cu Duhul Tau cel Sfant. Amin. Amin. Amin ! " Apoi preotul sta in genunchi si se roaga impreuna cu tot poporul, pentru toata lumea.Aceasta este inima Sfintei Liturghii, caci acum se coboara Duhul Sfant peste Sfintele Daruri, care se prefac in Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Iar particelele ce se scot pentru vii si pentru morti nu se prefac in Trupul si Sangele Domnului, ci se pun la urma in Sfantul Potir si se sfintesc cand se ating de Preacuratele taine. Atunci preotul zice : " Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sangele tau, pentru rugaciunile Sfintilor Tai. Amin ".In clipa aceea, cand aceste miride sau particele, se adapa cu dumnezeiescul Sange, in acea clipa noi toti, vii si adormiti, ne impartasim euharistic, ganditor cu Iisus Hristos. Si macar de-ar fi sufletul cuiva in iad, sau in cer, de-ar fi la marginea lumii sau oriunde, Dumnezeu este de fata si se impartasesc toti cei pomeniti la Sfanta Liturghie si sunt in comuniune cu Iisus Hristos. Iar daca preotul iti da particica, nesfintita, dimineata, sa n-o luati, de o mie de ori este mai bine sa iei anafora, ca anafora este sfintita in cadrul Sfintei Liturghii, dar particelele nesfintite nu se dau acasa, Doamne fereste !Deci in clipa in care particelele tale s-au adapat in Sfantul Potir, in clipa aceea tu te-ai impartasit cu Iisus Hristos si cu toata Sfanta Treime. Acesta este rolul sfintelor particele la Sfanta Liturghie. Iata de ce trebuie sa veniti cat mai regulat la biserica. Dar va rog, cand puneti pomelnic la Sfanta Liturghie, daca stiti ca unii traiesc necununati, dacac s-au luat neamuri de aproape, daca, Doamne fereste, cineva este sectar, daca huleste pe Dumnezeu sau injura, nu-l puneti la slujbe, ca-i faceti mare rau. Noi vrem sa-l unim cu Iisus Hristos si el Il injura ? Al cui glas asculta Dumnezeu ? Ia ganditi-va !

Cand va treziti din somn, dimineata, sa faceti intai si intai sfanta rugaciune, adica fa trei inchinaciuni si zi de trei ori " Slava Tie, Dumnezeul nostru, slava Tie !" Da cu apa pe fata sa fuga somnul si treci in fata Sfintelor Icoane. Apoi fa de trei ori Sfanta Cruce dreapta, unind cele trei degete, care inchipuiesc Sfanta Treime - Tatal, Fiul si Duhul Sfant -, iar celelalte doua degete inchipuiesc dumnezeirea si omenirea lui Hristos, adica cele doua firi. Si pune intai mana la frunte : " In numele Tatalui "; la pantece : " al Fiului "; la umarul drept : " al Duhului Sfant " si pe umarul stang, zicand : " Amin ".Aceasta este crucea dogmatica, dupa randuiala canonica a Bisericii si dupa canonul 92 al Sfantului vasile cel Mare. Sa nu faceti crucea stramba sau din fuga, ca rade dracul de se prapadeste; il bagati in spital de atata ras. Cine te-a invatat sa-ti bati joc de Sfanta Cruce ? Cine iti leaga tie mana sa nu duci mana dogmatic ? Crucea lui Hristos a avut 13,5 metri inaltime si 3,80 metri latime.Drept sa faci crucea. Daca nu, nu esti ortodox ca iti bati joc de Sfanta Cruce si rade dracul

de tine cand bati cobza asa.Fa crucea dreapta si cand treci pe langa o biserica; sa nu-ti fie rusine sa faci Sfanta Cruce dreapta ! Acolol este de fata Truoul si Sangele Domnului, permanent pe Sfanta masa. Acolo Hristos este viu in Sfantul Altar. In toate bisericile ortodoxe, Preacuratele taine stau pe Sfanta Masa. Daca nu te inchini la biserica, nu te inchini la Hristos !Sa va vad in Rai pe toti ! Doamne fereste, unul sa nu ramana la munci, toti sa va bucurati in gradinile Raiului ! Toti. Daca as avea un sac mare, sa va pun intr-un sac si sa va pot da drumul in gradinile raiului ! Stiti voi cat este de frumos acolo ? Auzi ce zice Sfantul Apostol Pavel : Ceea ce ochiul nu a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit !Aceasta a pregatit Dumnezeu celor ce se tem de El si-L iubesc pe El.

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul în seara Cinei cele de Taină, când a binecuvântat pâinea şi a dat-o Sf. Apostoli zicând: „Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu”, apoi a binecuvântat paharul de vin, pe care l-a dat Sf. Apostoli zicând: „Beţi dintru acesta toţi”, adăugând porunca „Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea” (Matei 26, 26-28), pentru ca de roadele acestei jertfe să beneficieze întreaga omenire până la sfârşitul veacurilor. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul împuterniceşte pe Sf. Apostoli să săvârşească jertfa cea nouă, obligându-I să o facă spre aducere aminte de patimile şi jertfa Sa. La rândul lor, Sf. Apostoli au transmis acest drept arhiereilor şi preoţilor, ca urmaşi legitimi ai lor. Sfânta Liturghie este slujba cea mai sfântă, prin care Biserica creştină aduce lui Dumnezeu prinosul ei de recunoştinţă şi de cinstire pentru binefacerile primite de la El. Ea este o prelungire sau o actualizare a jertfei Mântuitorului pentru mântuirea noastră, dar ritualul sau rânduiala simbolizează întreaga viaţă a Mântuitorului, de la naştere şi până la înălţarea Sa la ceruri.Această sfântă slujbă mijloceşte credincioşilor întâlnirea reală şi adevărată cu Hristos Mântuitorul, pe care îl avem prezent sub forma pâinii şi a vinului, care, în momentul invocării Duhului Sfânt de către preot, se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. De aceea Sf. Liturghie ne procură darul cel mai de preţ pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor şi ea constituie centrul întregului cult divin public ortodox având ca scop sfinţirea credincioşilor.Cuvântul liturghie vine de la cuvântul grecesc (leion ergon), prin care grecii înţelegeau orice lucrare publică sau orice lucru făcut în folosul statului sau al obştei. În creştinism, această numire a fost dată mai întâi tuturor actelor de cult săvârşite de preoţi şi leviţi în cultul Vechiului Testament (Evrei 9, 21): „Şi a stropit, de asemenea, cu sânge, cortul şi toate vasele pentru slujbă”. Mai târziu s-a dat numirea de liturghie tuturor slujbelor religioase din cultul creştin, ca apoi înţelesul cuvântului să se restrângă numai la acea slujbă religioasă în cadrul căreia are loc prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului, adică săvârşirea Sfintei Euharistii şi împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele Daruri.

RÂNDUIALA SFINTEI LITURGHII. INTERPRETARE TEOLOGICO-SIMBOLICĂ

Sfânta Liturghie a fost de la început centrul vieţii religioase, în jurul căreia s-a închegat şi s-a organizat viaţa comunităţilor creştine şi din care s-au adăpat toate celelalte forme ale cultului creştin, trăgându-şi seva sau izvorul din Sfânta Liturghie. De aici şi grija manifestată încă de timpuriu, de a se stabili rânduiala desfăşurării acestei slujbe şi regulile care să reglementeze săvârşirea corectă a ei. Aceste rânduieli şi norme au fost mereu îmbunătăţite şi îmbogăţite pentru a face din Sfânta Liturghie slujba cea mai gustată şi mai îndrăgită, sporindu-se în felul acesta participarea activă şi efectivă a credincioşilor la săvârşirea ei. Grija ca Sfânta Liturghie, ca de altfel întreg cultul divin public ortodox, să fie săvârşită cu toată seriozitatea, cu demnitatea corespunzătoare şi mai ales după rânduiala prescrisă de cărţile de cult, a fost dintotdeauna una din preocupările majore şi constante ale conducerii bisericeşti. Aşa se explică numeroasele ediţii ale Liturghierului care au apărut în Biserica noastră şi care aduc, fiecare în felul ei, o îmbunătăţire a textului Sfintei Liturghii şi a rânduielilor tipiconale.În Bisericile ortodoxe se oficiază trei Sfinte Liturghii: Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite sau Liturghia Sf. Grigorie Dialogul.Scopul Sf. Liturghii este în primul rând sfinţirea Darurilor, adică a elementelor euharistice, care se prefac în Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos, iar în al doilea rând, sfinţirea credincioşilor prin împărtăşirea lor cu Sfintele Taine. Cu alte cuvinte, trebuie să deosebim în slujba Sfintei Liturghii de o parte jertfa, prin care se sfinţesc Darurile, iar pe de altă parte taina, prin care se sfinţesc credincioşii, împărtăşindu-li-se efectele jertfei.

Slujba Sfintei Liturghii se împarte în trei părţi: Proscomidia, Liturghia celor chemaţi şi Liturghia credincioşilor.Proscomidia (în greacă înseamnă a pune înainte, a oferi) este prima parte a Sfintei Liturghii şi cuprinde rânduiala pregătirii şi binecuvântării materiei pentru Sf. Jertfă, fiind parte integrantă a Sf. Liturghii deşi are binecuvântare şi otpustul proprii. Proscomidia se numeşte astfel pentru că credincioşii aduc, ca daruri pentru Sfânta Liturghie, pâine sub formă de prescuri şi vin. După rânduială trebuie cinci prescuri, care închipuie cele cinci pâini cu care Mântuitorul a săturat mulţimile în pustie. Spălarea mâinilor preotului înainte de a începe Proscomidia înseamnă nu numai curăţia trupească, dar mai ales curăţia sufletească, atât de necesară săvârşirii Sf. Liturghii. În prima parte a Proscomidiei preotul scoate cu copia Agneţul din prima prescură, simbolizând patimile Mântuitorului. El taie cu copia cele patru părţi ale pecetei pe care sunt imprimate iniţialele IS, HR, NI, KA, rostind „Ca un miel spre junghiere s-a adus”. Aceste cuvinte scrise de Isaia cu 730 de ani înainte de venirea Mânt. arată blândeţea Acestuia şi îndelunga Sa răbdare cu care s-a jertfit pt. oameni. Tăind în partea de jos preotul zice „Iar neamul Lui cine-L va supune”, ceea ce înseamnă că nu mulţi vor putea înţelege naşterea Lui mai înainte de veci sau naşterea Lui din Fecioară. Sf. Agneţ închipuie pe Hristos, Mielul lui Dumnezeu, care şi-a dat viaţa pentru mântuirea noastră, iar amestecul de vin şi apă turnate de preot în Sf. Potir simbolizează sângele şi apa care au curs din coasta Mânt. cea împunsă de ostaş cu suliţa. Scoaterea miridelor din a două prescură pentru Maica Domnului şi aşezarea ei pe disc în dreapta Sf. Agneţ arată şederea Fecioarei în slava cerească, după adormirea ei cu trupul şi trecerea la ceruri. Cele nouă miride, care se scot apoi şi se aşează în stânga Sf. Agneţ în rânduri de câte trei de sus în jos, reprezintă cele nouă cete sau grupe ale sfinţilor care alcătuiesc ierarhia cerească. Din a patra prescură se scoate părticică pentru episcopul locului, ca unul care este izvorul preoţiei, pentru preoţi şi diaconi şi pentru toţi slujitoriii Sf. Altar. Din aceeaşi prescură se scot miride pentru ctitori, binefăcători şi ajutători ai Bisericii care sunt în viaţă şi pentru credincioşii vii ai căror nume sunt înscrise în pomelnice. Din a cincea prescură se scot părticele pentru iertarea păcatelor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă. Astfel, aşezarea părticelelor de-a dreapta şi de-a stânga Sf. Agneţ înfăţişează Biserica biruitoare din ceruri, iar părticelele de sub Agneţ închipuie Biserica luptătoare, care luptă pentru dobândirea mântuirii. La această parte pregătitoare, au apărut de-a lungul timpului şi unele erori din partea preoţilor. Astfel, din comoditate sau din oarecare neglijenţă sau necunoaştere, unii slujitori taie câte o pojghiţă subţire din prescură pentru fiecare din acestea şi mai ales pentru miridele în cinstea Fecioarei şi ale sfinţilor. O bună parte dintre slujitorii Bisericii decupează din prescură partea imprimată cu cele nouă miride ale sfinţilor, fără să le mai separe pe fiecare, or rânduiala spune că se aşează câte o părticică sau miridă din acestea şi nu toate deodată. Grija pentru o Proscomidie săvârşită corect şi artistic denotă deja atenţie şi respect faţă de lucrarea care se săvârşeşte pe Sfântul Altar. Miridele aflate pe Sf. Disc în jurul Sf. Agneţ nu se prefac în trupul Mânt., deci nu au puterea jertfei mântuitoare şi de aceea nu se dau credincioşilor spre împărtăşanie. Steluţa pe care preotul o aşează pe Sf. Disc peste Sf. Agneţ şi miride ne aduce aminte de steaua care a călăuzit paşii magilor spre ieslea din Betleem, proscomidiarul închipuind peştera şi ieslea naşterii. Acoperămintele cu care preotul acoperă apoi discul şi potirul închipuie scutecele cu care a fost înfăşat la naştere Mânt., iar Aerul cu care acoperă atăt discul cât şi potirul simbolizează cerul pe care s-a arătat steaua de la naştere, precum şi giulgiurile în care a fost înfăşurat trupul Mânt. înainte de îngropare.Liturghia celor chemaţi începe cu binecuvântarea treimică şi se sfârşeşte cu ectenia „Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi”. Se numeşte aşa deoarece în vechime aveau voie s-o asculte catehumenii, adică cei care se pregăteau pentru intrarea în creştinism prin botez. Se începe cu binecuvântarea pe care o face preotul în numele Sf. Treimi pe sf. antimis, după care urmează ectenia mare, care cuprinde cereri pentru ierarhi, conducători, buna stare a poporului, îmbelşugarea roadelor pământului şi altele, încheindu-se cu ecfonisul „Că ţie se cuvine toată slava”. Binecuvântarea mare se face numai cu Sf. Evanghelie cu care se face semnul crucii pe sf. antimis şi nu şi cu crucea peste Sf. Evanghelie sau împreună cu aceasta cum obişnuiesc unii preoţi. Se cântă Antifonul I, se rosteşte

Prea cuvioase părinte, iubiţi fraţi şi iubiţi credincioşi, din programul pe care l-am făcut pentru zilele acestea mi-a rămas să mai spun astăzi ceva despre îndemnurile de la Sfânta Liturghie. Voi avea în vedere acele îndemnuri care sunt cuprinse numai în Sfânta Liturghie, deci nu mă voi opri în mod special asupra îndemnurilor de la sfintele slujbe în general, asupra acelor îndemnuri pe care le găsim şi la alte slujbe dumnezeieşti, ci voi avea în vedere numai îndemnurile de la Sfânta Liturghie.

Totuşi, la Sfânta Liturghie apare şi un îndemn de la celelalte sfinte slujbe, însă în alte contexte, şi anume e vorba de îndemnul: "Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". La slujbele obişnuite în general apare textul

acesta în legătură cu pomenirea Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor. Şi la Sfânta Liturghie apare de mai multe ori acest îndemn de a-I încredinţa viaţa noastră Mântuitorului sau de a-I dărui viaţa noastră Mântuitorului nostru Iisus Hristos, apare în contextul acesta, adică în legătură cu pomenirea Maicii Domnului şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar mai apare încă în două contexte, şi anume, înainte de rugăciunea "Tatăl nostru". Se zice: "Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Acest îndemn de la Sfânta Liturghie mai este cuprins şi într-o altă slujbă, numai în una, altă slujbă decât Sfânta Liturghie, şi anume, la slujba cununiei. Şi la slujba cununiei se spun cuvintele acestea: "Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Şi în sfârşit, cel de-al treilea loc de la Sfânta Liturghie în care apare cuvântul acesta, de îndemn: "Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm" este când se spune: "Ziua toată desăvârşită, sfântă, paşnică şi fără de păcat cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm".

Celelalte îndemnuri: "Domnului să ne rugăm", "La Domnul să cerem", "Capetele noastre Domnului să le plecăm", le găsim şi la celelalte slujbe aşa că le lăsăm de data aceasta şi ne oprim la îndemnuri care ţin anume de Sfânta Liturghie.

Unul dintre îndemnurile care mai poate trezi nedumeriri, întrebări, este îndemnul: "Câţi sunteţi chemaţi ieşiţi. Cei chemaţi ieşiţi. Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi". Pare ceva nefiresc. Să-i chemi şi să-i trimiţi. Despre ce-i vorba, cine sunt cei chemaţi şi de ce trebuie să iasă? Adică şi chemaţi, şi să plece. Cum vine asta? Vine aşa, că la începutul creştinismului, vreme de mai multe veacuri, unii dintre creştini veneau dintre păgâni, şi veneau la vârste mature, la vârste conştiente, la vârste la care aveau conştiinţă. Şi, până când deveneau creştini deplini, adică până se botezau, erau în stadiul numit de chemaţi, erau chemaţi sau catehumeni. Atunci se făcea cu ei şcoală, erau îndrumaţi în credinţa cea nouă pe care au primit-o dar pe care încă n-o ştiau şi pe care încă n-au arătat-o practic, şi prin botez. În vremea aceasta, credincioşii care se pregăteau pentru botez se numeau chemaţi sau catehumeni. Şi pentru că la Sfânta Liturghie nu pot lua parte creştini nedeplini, pentru că şi aceştia erau totuşi creştini şi erau ortodocşi dar nu erau ortodocşi botezaţi, la vremea aceea când se sfârşea partea din Sfânta Liturghie la care puteau lua parte, adică partea din Sfânta Liturghie în care e cuprinsă Evanghelia şi Apostolul, Liturghia cuvântului - dar nu aveau voie să ia parte şi la cealaltă parte a Liturghiei, la Liturghia Euharistică, la Liturghia împărtăşirii cu Sfintele Taine - li se spunea să iasă. Deci: "Cei chemaţi, ieşiţi". Să părăsească biserica. Şi părăseau biserica.

Acum, când s-a generalizat botezul copiilor, se pare că nu ar mai avea rost această zicere şi cele în legătură cu catehumenii, deşi mai sunt totuşi catehumeni, însă nu în toate bisericile. Şi atunci unii dintre preoţi mai spun îndemnul acesta, alţii nu-l spun, dispoziţii speciale nu ştiu să se fi dat în legătură cu asta, ca să nu se mai spună, dar în unele eparhii, de exempu pe la Timişoara nu se mai spune, la Cluj am băgat de seamă că nu se mai spune, la Sibiu uneori nu se spune când se slujeşte cu arhiereu. Noi luăm totuşi în consideraţie acest îndemn pentru că încă este în practică şi îl avem în vedere în legătură

cu ceea ce înseamnă el. Deci e vorba de unii care se numeau chemaţi şi de aceea trebuiau să plece pentru că nu erau creştini deplini. Şi asta mai are rost şi în alt fel şi anume să se dea de înţeles credincioşilor care după starea lor sufletească sunt nevrednici de a fi la Sfânta Liturghie, să facă un fel de pocăinţă în cugetul lor şi să zică: uite şi eu ar trebui să plec, chiar dacă nu plec, pentru că-s nevrednic să mai stau şi la partea la care nu mai am dreptul să stau. Însă, pentru că pocăinţa nu mai e publică în Biserica noastră de acuma, nu ies cei care sunt în situaţia de a nu mai putea lua parte la Sfânta Liturghie pentru că au căzut din darul pe care l-au primit la botez.

Apoi, celelalte îndemnuri sunt destul de lămurite şi anume, un îndemn de la Sfânta Liturghie este "Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim". Să ne iubim unii pe alţii. E nevoie de iubire, să implinim porunca iubirii. Trebuie să înmulţim iubirea. Şi ca să putem fi vrednici de Dumnezeu, trebuie să avem dragoste între noi, aşa spune Domnul Hristos, a rămas cuvântul Lui în Evanghelie: "După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi" (Ioan 13, 35), dacă veţi avea iubire unii către alţii. Când e lipsă iubirea şi cinstirea e semn că omul nu-i în sfera lui Dumnezeu, nu-i în lumina dumnezeiască şi atunci, ca nu cumva să păstrăm ură în sufletele noastre la Sfânta Liturghie, unde e nevoie de iubire, ni se spune: "Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim". Să n-avem depărtare între noi, să n-avem repulsii, resentimente între noi, ci să ne iubim. Cum s-ar zice la Paşti: "Să iertăm toate pentru Înviere", să trecem peste toate. Şi nu numai să trecem peste toate cele rele dar chiar să ne iubim, pozitiv.

Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Sus să avem inimile", îndemn la care se răspunde cu "Avem către Domnul". Deci, cum s-ar zice, numai degeaba ne mai spui să avem inimile sus, că le avem. Adevărul este că de multe ori chestiunile acestea sunt formule de ritual. Mulţi oameni rătăcesc cu gândul, cu simţirea, în timpul Sfintei Liturghii şi nu au inimile sus, nu au inimile îndreptate către Dumnezeu. Inima înseamnă interiorul, esenţa omului. "Sus să avem inimile": mintea şi simţirea. Să ştiţi că cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că "din prisosinţa inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34), sau că "de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?" (Luca 24, 38). Când zicem "inimă" zicem tot interiorul omului, toată partea conştientă. Deci nu-i vorba de inima de carne sau de inima numai ca loc al simţirii, ci-i vorba de tot interiorul omului: "Sus să avem inimile", "Avem către Domnul". Să dea Dumnezeu să avem către Domnul inimile noastre nu numai în clipa în care zicem că "avem către Domnul", ci să avem inimile sus în toată vremea şi în orice loc. Să nu uităm de Dumnezeu, asta înseamnă. Să ţinem seama de Dumnezeu.

Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Să mulţumim Domnului". Cuvântul acesta este urmat de un text cântat care zice aşa: "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţite". Deci înţelegem că mulţumirea noastră este închinarea noastră şi închinarea noastră este pentru că aşa se cuvine. Nu-şi poate închipui cineva care trăieşte drept posibilitatea de a-I mulţumi lui Dumnezeu fără a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca izvor al binelui şi fără a-I aduce lui Dumnezeu închinare. De aceea zicem "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina". De ce facem aceasta? De ce mulţumim? Pentru că aşa se cuvine, aşa-i cu

"vrednicie şi cu dreptate". Şi pentru că-i "cu vrednicie şi cu dreptate a ne închina", ne închinăm "Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţite".

Alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Cu pace să ieşim". Ce însemnă asta? Însemnă că la sfârşitul Liturghiei ni se atrage atenţia să ieşim cu cuviinţă din biserică, să ieşim cu pace, iar răspunsul credincioşilor este: "Întru numele Domnului". Asta ar însemna ca toată viaţa noastră de după Liturghie să fie tot o liturghie şi să fie viaţa noastră "întru numele Domnului", o slujbă adusă lui Dumnezeu, trăită în aşa fel încât nimic necurat să nu fie în existenţa noastră. În mod voit să nu facem nimic din cele ce nu le binecuvintează Dumnezeu.

Mai sunt încă două ziceri de la Sfânta Liturghie pe care vreau să le pun în legătură una cu alta, şi anume cuvintele pe care le auzim noi ca îndemn, dar care de fapt nu sunt îndemn: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor" şi "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii cele noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor". Cuvântul acesta, zicerile acestea, sunt cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos de la Cina cea de Taină, rămase în conştinţa Bisericii şi în cadrul Sfintei Liturghii. Cuvintele acestea de fapt noi le auzim ca un îndemn. Aşa cum au fost spuse la Cina cea de Taină, dar privite în contextul lor, în care apar, sunt cuvinte care amintesc de cele care s-au petrecut atunci, pentru că zicem că Domnul Hristos a luat pâine în Sfintele Sale Mâini, a binecuvântat, a sfinţit, a frânt şi a dat ucenicilor săi zicând: "Luaţi, mâncaţi". Credincioşii aud numai cuvintele "luaţi mâncaţi" şi nu cunosc contextul în care apar, adică textul dinaintea lor, şi de aceea ele apar ca un îndemn. Dar le putem lua foarte bine şi ca îndemn, ca un îndemn la împărtăşire cu Trupul şi Sângele Domnului Nostru Iisus Hristos.

Şi în legătură cu acest îndemn mai vine un alt îndemn spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când se spune: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi" sau "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă".

Aceste două formule de fapt au în vedere apropierea credincioşilor de Sfintele Taine, prin aceste cuvinte sunt chemaţi credincioşii să se împărtăşească. În formula primă: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi", s-ar părea că cuvântul acesta priveşte chipul în care trebuie să se apropie credincioşii. Deci nu sunt chemaţi să se apropie ci li se spune cum să se apropie. Se presupune că se apropie de Sfintele Taine, credincioşii, şi li se spune: fiţi atenţi, vă apropiaţi, dar să vă apropiaţi - cum? - "cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste".

În cea de-a doua formulă a îndemnului acesta este o adevărată chemare pentru împărtăşire ca şi cum s-ar spune: poate nu sunteţi hotărâţi să vă împărtăşiţi dar ar fi cazul să vă împărtăşiţi. Apropiaţi-vă, haideţi, împărtăşiţi-vă. Cum? "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste".

Cuvintele acestea se spun degeaba. De foarte multe ori la Sfintele Liturghii se spun degeaba, pentru că nu se apropie credincioşii să se împărtăşească. S-a părăsit dorinţa

aceasta de împărtăşire. Oamenii au o frică de a se împărtăşi. Mulţi dintre credincioşi nu vor să se împărtăşească, mulţi dintre credincioşi se socotesc nevrednici de a se împărtăşi, şi-i firesc să ne gândim că suntem nevrednici, că de fapt toţi suntem nevrednici. Nu ştiu cui i-ar putea veni în gând, mergând pe o cale de credinţă adevărată, cui i-ar putea veni în gând: eu sunt vrednic. Mă duc că-s vrednic. Toţi suntem nevrednici, dar ne învredniceşte Dumnezeu. Dumnezeu care ne oferă această posibilitate ne şi învredniceşte. Şi dacă ne pregătim pentru a ne împărtăşi cu Cinstitele Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne mai rămâne doar să ne apropiem "Cu frică de Dumnezeu" - adică nu cu nepăsare - "cu credinţă" - cu credinţă în ceea ce primim - "şi cu dragoste". Dar să ne apropiem.

S-a făcut aşa o atmosferă, să zicem aşa, de neluare aminte la Sfintele Taine. Sunt credincioşi care se împărtăşesc o singură dată pe an. Eu să ştiţi că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an şi în împărtăşirea celor ce se împărtăşesc o singură dată pe an. N-am încredere pentru că nu-mi pot închipui că cineva care preţuieşte Cinstitele Daruri se poate reţine de la împărtăşire atâta vreme. Şi-apoi sunt oameni care nu se împărtăşesc cu anii, ani şi ani, ani de-a rândul. Vin oameni în vârstă, la 50 de ani şi spun că nu s-au mai spovedit din copilărie. Apoi aceia care nu s-au spovedit din copilărie, nici nu s-au împărtăşit din copilărie. Nu le-a atras nimeni atenţia că-i important să te împărtăşeşti, li s-a spus mereu că trebuie să fii vrednic şi că noi nu suntem vrednici. Iubiţi credincioşi, eu n-am nimica împotriva celor pe care nu-i interesează primirea Sfintelor Taine, dar dacă sunt credincioşi care doresc să se împărtăşească, sunt împotriva acelor duhovnici care îi opresc pe credincioşi să se împărtăşească pentru că s-au împărtăşit de curând. Fiecare Sfântă Liturghie e prilej de împărtăşire. Şi de câte ori nu ne împărtăşim, de atâtea ori refuzăm ceva ce Dumnezeu vrea să ne dea. Noi refuzăm. Dintr-un motiv sau altul. Că nu suntem pregătiţi, de pildă. Pregătirea pentru Sfânta Împărtăşire e pregătire de o viaţă întreagă. Dacă trăieşti corect, te pregăteşti pentru Sfânta Împărtăşire şi dacă nu trăieşti corect nu te pregăteşti nici atunci când gândeşti că te pregăteşti, şi atunci când citeşti ştiu şi eu ce rânduieli ca totuşi să te poţi împărtăşi, ca să fii vrednic. Eu nu sunt împotriva unei pregătiri pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, a unei pregătiri imediate, adică împotriva citirii de pildă a canonului pentru Sfânta Împărtăşire. Sunt de acord. Şi chiar trebuie făcut lucrul acesta. Măcar atât. Dar asta nu înseamnă că omul trebuie să aştepte până cînd se împlineşte un soroc, ştiu eu, de şase săptămâni sau de cât, ca să se mai poată împărtăşi o dată.

La mine vin de exemplu credincioşi care vor să se împărtăşească sau s-au împărtăşit de curând, de exemplu Vineri, şi e Duminică: "Vineri m-am spovedit şi m-am împărtăşit la catedrală în Sibiu". Şi vine Duminică la spovedit, mai mult aşa, ca să se întâlnească cu mine şi să se spovedescă şi la mine, să zicem, deşi, la drept vorbind, nu mai are omul să spună cine ştie ce. Şi-apoi să ştiţi că eu nu răscolesc de când trăieşte omul, că ce-i cu el şi ce-a mai făcut, păcate pe care le-a iertat Dumnezeu şi le-a iertat preotul. Nu mă mai interesează. Iau totdeauna pe om de la ultima lui spovedanie. Dacă nu-i oprit de la Sfânta Împărtăşanie nu-l opresc nici eu. Numai aşa, dacă cumva trăieşte în păcate, într-un sistem de păcătuire şi atunci trebuie că nu se poate. Adică dacă cineva nu a fost destul de luător aminte, atunci totuşi îi atrag atenţia că trebuia să facă totuşi ceva, să zicem, dar în general îl iau de la ultima spovedanie şi-l întreb: vrei să te împărtăşeşti şi astăzi? Şi oamenii, cei mai mulţi îmi spun: "Părinte, dar se poate aşa ceva?". Şi eu îi spun că se poate, că dacă se

poate cu mine se poate şi cu el. Adică de ce să nu se poată? Trebuie să treacă vreme îndelungată ca să se mai împărtăşească o dată? Dacă duhovnicul lui îi dă voie să se împărtăşească, poate să se împărtăşească fără nici un gând că ar trebui să facă altfel. Pentru că Sfânta Împărtăşanie e şi un ajutor. Nu-i o recompensă: hai că acum îi dau Sfânta Împărtăşanie că a trăit douăzeci de ani frumos şi bine şi acum îl recompensăm. E un ajutor, cu scopul acesta a dat Domnul Hristos Sfânta Împărtăşanie, cu scopul de împărtăşire. E ca o hrană. Aşa cum te hrăneşti ca să trăieşti fizic, te hrăneşti ca să trăieşti şi sufleteşte. Bineînţeles că asta nu şi-o hotăreşte omul însuşi, credinciosul însuşi, ci i-o hotăreşte duhovnicul, şi să dea Dumnezeu să ajungă la duhovnici care sunt doritori să-şi vadă pe credincioşi împărtăşindu-se şi-i ajută. Dar să n-ajungă nici la duhovnici din aceia care nu ştiu nici ei ce mai e Sfânta Împărtăşanie pentru ei şi pentru alţii şi n-au nici o grijă în legătură cu viaţa oamenilor, şi numai hai să ne împărtăşim că a venit vremea împărtăşirii. Nici aşa nu-i bine. Binele este acesta, să preţuim Sfânta Liturghie şi sub latura aceasta, a posibilităţii de a ne împărtăşi, şi să ducem o viaţă în aşa fel încât să ne putem împărtăşi când primim dezlegare să ne împărtăşim.

Acesta este îndemnul poate cel mai nebăgat în seamă din Sfânta Liturghie: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă", pe de o parte pentru că oamenii nu se apropie, şi pe de altă parte pentru că unii fac o modă din asta şi se apropie dar nu "cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste".

Iubiţi credincioşi, cu asta eu mi-am sfârşit rosturile pe care le am aici şi cu ajutorul lui Dumnezeu astăzi merg acolo unde trebuie să fiu. Acum am venit aici ca invitat, sunt aici ca invitat şi am venit pentru că am dorit să fiu de folos şi sper că n-am venit degeaba. Dar mă duc acolo unde trebuie să fiu, şi unde mă ştie Biserica, şi unde mă caută oamenii cu gând de a fi ajutaţi. Şi să-mi dea Dumnezeu lumină în suflet, cum a zis mitropolitul Nicolae Bălan când m-am dus odată la el, prima dată când m-am dus, a zis: "Să ai lumină în suflet". Să-mi dea Dumnezeu lumină în suflet ca să pot pricepe ce trebuie să fac cu oamenii care vin să fie şi ei luminaţi în lumina pe care o dă Dumnezeu celor pe care i-a pus Dumnezeu să lumineze oamenii. Dumnezeu să ne ajute!

 

       E mult de atunci. Sunt peste 900 de ani de cand stapanea in Babilon imparatul Amurat, iar in Arabia, Amfilog. In imparatia lor patrunsese de mult samanta crestina. Predicau cu zel episcopi, preoti, calugari, dar mai pe ascuns, caci imparatii nu priveau cu ochi buni intinderea Bisericii, vazand parasite capistile idolesti. Mai bine o duceau schimnicii, care stau sa umple deserturile acelor locuri.

            In vremea aceea crestinii din Ierusalim si din Iudeea aveau adeseori neintelegeri cu evreii cei necredinciosi, din pricina credintei lor in Invierea si Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos. Casa buna nu duceau ei impreuna de multe sute de ani, dar acum lucrurile mergeau din ce in ce mai rau. De aceea evreii din Ierusalim, vazand ca numarul crestinilor creste si ca acestia se intaresc in credinta lor cea de Dumnezeu descoperita, s-au hotarat sa ceara ajutor strain ca sa scape de dansii. Au strans daruri multe si bogate si au ales cativa dintre dansii ca sa mearga la Babilon.

            Acestia au plecat si cu inchinaciuni adanci s-au infatisat imparatului Amurat, dandu-i si daruri, pe care le-au insotit de multe pari asupra crestinilor: ca sunt tare nesupusi, ca necurmat razvratesc pe oameni impotriva stapanirii, ca au de gand sa se ridice cu oaste mare asupra lui, ca sa-i darame stapanirea si sa-si ridice ei, crestinii, imparatia lor, in Ierusalim.             Strasnic s-a maniat Amurat imparatul, auzind acestea. Si cum la mania lui se adaugau mereu parile, din ce in ce mai multe si mai grele, ale evreilor, a poruncit ca oastea sa-i fie gata de razboi. Apoi a trimis veste – ca unui mai-mare si mai tare imparat - si lui Amfilog al Arabiei, ca fara zabava sa-si ridice ostile si impreuna cu ale lui, sa distruga Ierusalimul, sa spulbere din temelii Biserica si sa stearga orice urma de crestin.             In veac sa nu se mai pomeneasca numele lui Hristos. Amfilog n-a zabovit. Si-a strans in graba oastea, a unit-o cu cea trimisa de Amurat, prietenul si stapanul sau, si a pornit asupra sfintei cetati ca s-o darame si sa risipeasca Biserica.             Dar Domnul Dumnezeul nostru, care toate le stie, toate le vede si pe noi toti ne pazeste, n-a voit sa se implineasca gandul navalitorilor pagani si a aparat locul sfintei patimiri a Fiului Sau de urgia vrajmasilor. Domnul a aparat si Si-a intarit Biserica, chiar prin mana imparatului care venise cu gand de nimicire.             Patriarh al cetatii Sf. Mormant, pe atunci, era prea fericitul parinte Metodie. Cand a auzit ca vine sumedenie de osti pagane l-a prins o mare grija de Biserica si de credinciosi. Plin de spaima ca va ramane turma fara pastor, a gasit cu cale  ca este bine sa se dea in laturi din fata vrajmasului si a plecat in Antiohia. Dar n-a putut lipsi de slujba dumnezeiescul locas si nici de mangaierea si dulceata ei pe credinciosii ramasi in cetate.             De aceea a oranduit pe un preot, anume Ioanichie, sa slujeasca in toate zilele, negresit, in marea Biserica a Sf. Mormant. Iar preotul Ioanichie fiind cu adanca credinta si nemasurata teama fata de Dumnezeu, facea tocmai dupa porunca stapanului sau si dupa cum si cugetul lui ii spunea, slujind si inaltand rugaciuni catre Domnul, cu lacrimi fierbinti, ca sa pazeasca Biserica si pe credinciosii ei de navala paganilor.             N-au trecut multe zile si a venit imparatul Amfilog cu ostile sale, a sfaramat toata cetatea, trecand-o prin foc si sabie, iar la urma a trimis sa risipeasca Biserica ce era inaltata deasupra Sf. Mormant al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos. El insa n-a ingaduit aceasta faradelege si a acoperit Biserica cu un nor, incat nimeni nu mai putea sa o vada. Mai-marele ostilor s-a intors la imparat si i-a aratat ca praf si cenusa s-a ales de toata cetatea, dar ca n-a putut gasi Biserica crestinilor. Foarte s-a maniat Amfilog la vestea aceasta. Nici nu voia sa plece fara aceasta isprava, gandind si la bogatia vaselor si a podoabelor din Biserica. Banuindu-si generalul, a chemat pe cel mai credincios sfetnic al sau, l-a trimis cu o mana de ostasi credinciosi, sa caute Biserica si sa iscodeasca de ce generalul cu oastea cea mare, n-a putut-o gasi.             Din voia lui Dumnezeu, sfetnicul imparatului n-a mai fost oprit de nori sa intre in Biserica. Intrand n-a gasit decat pe preotul lasat de patriarh, care, impreuna cu un om de ajutor, se pregatea sa slujeasca Sfanta si Dumnezeieasca Liturghie. Ca un leu racnind a sarit paganul asupra preotului ca sa-l prinda, sa-l lege si sa-l duca stapanului infuriat care astepta neclintit stiri din clipa-n clipa de la credinciosul lui sfetnic.             Dar, o, Doamne! Mare este puterea Ta si nepatrunse sunt gandurile Tale! Iata ai vrut acum sa se arate necredinciosilor puterea Ta cea mai presus de oameni si de arme. Caci deodata au intepenit mainile paganului intinse asupra preotului. Tepene ca de fier s-

au facut si nicidecum nu mai putea sa se indoaie. S-a inspaimantat sfetnicul lui Amfilog si de mare frica a fost cuprins. Acum a vazut el un semn al credintei crestinesti.             Cu mintea lui luminata o clipa, a inteles de unde este acest semn si pentru ce s-a facut. Si indata a cazut la picioarele preotului, cerandu-si umilit iertare de fapta urata ce avea sa savarseasca. Preotul insa i-a vorbit cu blandete, ca unui fiu, nu ca unui vrajmas si binecuvantandu-l cu semnul sfintei si de viata facatoarei Cruci, indata i s-au facut mainile sanatoase ca si mai inainte. I-a zis apoi: „O, tu care ai fost trimis cu ganduri necurate si neingaduite, dupa ce ai vazut mana Domnului nostru Iisus Hristos si iertarea ce ti-a dat prin mine, umilitul si neinsemnatul robul Sau, intoarce-te si spune stapanului tau toate cele ce ai vazut si ti s-au facut tie”.             Umilit foarte s-a intors sfetnicul la imparat, gandindu-se la pedeapsa ce-l astepta, dar si la minunea ce se lucrase asupra lui. Ca un general invins si cu armata nimicita venea; si cazand in genunchi inaintea stapanului sau, i-a spus tot ceea ce a vazut; cum a vrut sa-l prinda pe preot viu si sa-l aduca inaintea lui, cum i s-au intepenit mainile si cum, prin binecuvantarea preotului lui Hristos, s-a facut din nou sanatos.             Imparatul insa, pagan si cu inima impietrita fiind, n-a crezut savarsirea minunii lui Hristos. S-a aprins de manie si s-a jurat pe toti dumnezeii lui ca va face grajd in sfantul locas al crestinilor, pe care, pe urma il va strica din temelii spre a risipi in cele patru vanturi locul de adunare al inchinatorilor lui Hristos, iar pe preot il va arde de viu.             La un semn a lui Amfilog indata s-au strans ostasi multi, voinici si incercati in lupte, capitanii si sfetnicii lui toti si s-au adus multime de cai si camile. Au incalecat cu totii si, cu imparatul in frunte au purces spre Biserica Sf. Mormant din Ierusalim. Acolo – o, pagani nevrednici -  au bagat toate vitele acelea in Sfanta Biserica, intrand si Amfilog cu calaretii sai. In acest  ceas preotul se pregatea de slujba Sfintei Liturghii. Si fara sa se nelinisteasca sau sa se teama de cei ce intrasera in Biserica, a iesit in mijlocul ei – dupa randuiala –si inchinandu-se cu frica de Dumnezeu, a rostit rugaciunea aceasta pe care o spun toti preotii ortodocsi: „Doamne, trimite mana Ta si ma intareste spre slujba aceasta, ca neosandit stand inaintea infricosatei Tale Mese, sa savarsesc jertfa cea fara de sange. Ca a Ta este puterea si marirea in vecii vecilor. Amin”.             Dar deodata ce vede imparatul? De ce se infricoseaza capitanii, tremura oastea toata cata incapuse – printre vite – in Biserica? Nici n-apucase a sfarsi slujitorul lui Hristos ultimele cuvinte a scurtei rugaciuni si indata toate necuvantatoarele ce se bagasera in Sf. Locas au cazut ca lovite de traznet si au murit. S-a spaimantat imparatul la vederea acestei mari minuni si s-au infricosat toti insotitorii lui, dar n-au plecat si nici nu s-a repezit vreunul asupra preotului. Ochii tuturor erau atintiti spre imparat. Acesta ar fi vrut sa fuga dar ii era rusine. Ceva trainic, din adancul sufletului sau insetat dupa ceva de care nu-si da seama, ii spunea sa mai stea. De unde stie el ce o sa urmeze? Ce l-a pironit in Biserica marelui sau potrivnic, Hristos, cel rastignit si inviat?             „Sa se scoata toate vitele noastre de aici” a rasunat glasul imparatului si cerand un scaun a zis celor din jurul lui: „Sa sedem si sa vedem cum savarsesc crestinii jertfa lor, ca sa putem povesti si noi de aceasta imparatului nostru Amurat”. Si au sezut. Preabunul Dumnezeu insa nu vrea moartea pacatosilor, nici a necredinciosilor, ci sa se intoarca si sa fie vii.             De aceea a trimis lumina stralucirii sale si a luminat ochii cei impaienjeniti ai sufletului lui Amfilog, care cu mare luare-aminte a stat in ascultarea Dumnezeiestii Liturghii. In vremea aceasta, dupa ce preotul s-a inchinat in mijlocul Bisericii si pe la

Sfintele Icoane, a intrat in Sfantul Altar si s-a imbracat cu sfintele odajdii. Dupa ce s-a spalat pe maini, iata-l se apropie de jertfelnicul sfant, iar imparatul nu mai vedea fata de om, ci fata de inger, mai luminata decat soarele. Asa sunt toti preotii lui Hristos in slujba lor. O mare multime de ingeri imbracati in haine albe, stralucitoare si cu fete luminate, au in milocul lor un Prunc minunat si impodobit mai mult decat podoabele cerului si ale pamantului, luminat si infrumusetat foarte. *             Lumina Lui, lumina si fetele ingerilor ce-L inconjurau. La Sf. Proscomidie a fost asezat Dumnezeiescul Prunc. Preotul s-a apropiat si luand, dupa obicei, prescura in mana stanga si cutitul cel anume facut pentru slujba, numit copie, in mana dreapta, a zis: „Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridica pacatul lumii, pentru mantuirea lumii”. A impuns cu copia zicand: „Si unul din ostasi cu sulita coasta Lui a impuns si indata a iesit sange si apa”. Iar imparatul n-a vazut pe preot impungand prescura, cea anume pregatita pentru slujba, ci a vazut ca a fost injunghiat acel minunat si Dumnezeiesc Prunc inconjurat de ingeri. O! Cine ar putea spune acum mania lui Amfilog! Tremura din tot trupul, ii vine sa sara si sa injunghie el cu sabia de la sold, pe acel preot ucigas, caruia nu-i este mila de copilul cel preafrumos, cum nu mai vazuse imparatul niciodata.             Infuriat peste masura, sare de pe scaun strigand: „Acesta este ucigas, ca a injunghiat un asa frumos Prunc, a carui frumusete covarseste toata lumea. Inconjurati Biserica ca nu cumva sa scape el cu fuga, ci sa-l prindeti si sa-l legati”. Pentru ca avea de gand sa nu-l lase sa-si sfarseasca slujba. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu a linistit din nou pe imparat, care multumindu-se cu inconjurarea Bisericii, s-a asezat sa ia seama la slujba preotului lui Hristos.             Ce vede imparatul acum nu-i vine sa creada! Cand au intrat in Biserica si-n altar atatia oameni, cati vede el acolo? Si cum de incap asa de multi in jurul preotului pe care-l privesc cu evlavie si se roaga impreuna cu dansul?! Caci imparatul vedea cu ochii sufletului sau toata nesfarsita multime de oameni pentru care se ruga preotului, ii pomenea si aducea jertfa din prescura de jertfa, pentru ei, sfinti si pacatosi, vii si morti. Vedea pe Preasfanta Fecioara Maria, „in haina aurita imbracata preainfrumusetata”, stand de-a dreapta minunatului Sau Copil injunghiat, dar totusi viu. Pe Sf. Ioan Botezatorul, cel incins cu curea, aspru si slab de post, pe prooroci, pe Sf. Ilie , care cu rugaciunea lui a incuiat cerul trei ani si sase luni, inaltandu-se la cer in car de foc si pe Daniil in groapa cu lei; pe Sfintii Apostoli ai Domnului Hristos si pe toti sfintii, mucenicii si cuviosii. Toti cu fete luminate si stralucitoare, desi unii erau plini de rani, cu trupuri sfartecate, altii uscati de postul pustiului, toti dandu-si viata pentru Hristos caruia I se inchinau. Si cand preotul a impuns intr-un corn al prescurii si curgeau pe Sf. Disc al jertfei, nenumarate faramituri si zicea: „Primeste, Doamne, jertfa aceasta pentru iertarea pacatelor tuturor fratilor nostri cei intru Hristos si pentru tot sufletul crestinului celui necajit, si intristat, caruia ii trebuie mila si ajutorul lui Dumnezeu…”pe dinaintea ochilor imparatului au trecut mii si mii de oameni, barbati, femei, copii, cu haine si chipuri deosebite, toti multumind lui Dumnezeu…dar nu cunostea pe nici unul, pentru ca Amfilog nu cunostea de aproape pe nici un crestin. Apoi preotul aducea jertfa pentru fiecare nume de crestin viu ce-i era dat sa pomeneasca. Si toti cei pomeniti, pe numele fiecaruia, indata se vedeau usurati de greutatile lor, de necazuri si nevoi. Celor bolnavi li se intorcea sanatatea in trup, fiecaruia i se facea dupa cererea sa pe care preotul o punea inaintea Domnului, scotand si particica.

            Dupa aceea preotul ia in mana ultimul corn al prescurii si din nou se roaga. De data aceasta aduce jertfa pentru cei morti: „intru pomenirea si iertarea pacatelor tuturor celor din veac adormiti intru buna credinta: a stramosilor, a mosilor, a parintilor, a fratilor…a celor dintr-o rudenie, a celor dintr-o semintie cu noi si a tuturor celor care au adormit intru nadejdea invierii si a vietii vesnice…”. Ochii lui Amfilog vad sute si mii de suflete rugandu-se, cu Hristos dimpreuna, pentru iertarea pacatelor lor cele de voie si a celor fara de voie. Si mai aude ceva. Preotul lui Hristos se roaga pentru toti, oriunde ar fi murit. L-a miscat pana in adancul sufletului rugaciunea preotului pentru cei pe care „i-a acoperit apa, marea, raurile, izvoarele, baltile, puturile, razboiul i-a secerat si cutremurul i-a cuprins, talharii i-au ucis si focul i-a ars; si fiarelor, pasarilor, jiganiilor si la toata firea celor din mare s-au facut mancare; si a celor rapiti fara de veste, arsi de traznete…”             Si fetele unora erau luminate, ale altora erau intunecate, iar ingerii lui Dumnezeu luau jertfele pentru cei pacatosi si rai, se rugau si ei pentru dansii, dar pacatele lor fusesera prea mari pentru ca sa nu fie nevoie de o mai lunga rugaciune. De aceea jertfele acestora se aruncau in foc.            O! ce luminoasa stea a rasarit acum! Cea mai luminoasa din toate. Si s-a asezat „deasupra unde era Pruncul”. Iar acesta, Cel neincaput, incapea acum pe discul sfintit din fata preotului, impreuna cu nenumarata ceata a credinciosilor Sai…”Mare e taina crestinilor”, se gandeste imparatul! Mare si nepriceputa, caci vede si nu intelege. Si nu stie la ce sa se opreasca mai mult din ce a vazut. A uitat ca Biserica e inconjurata, a uitat de uciderea preotului, pe care cu cateva clipe mai inainte il socotea ucigas…Dar nu poate gandi mult, caci priveliste noua si minunata se arata ochilor mintii sale.             S-a terminat slujba, numita proscomidie, adica slujba pentru pregatirea sfintelor, cand se intrebuinteaza prescura, vin si apa, cele ce inchipuiesc trupul, sangele lui Hristos si apa din trupul Domnului. Preotul e in mijlocul usilor imparatesti facand sfarsitul, sau cum se numeste in limbaj bisericesc otpustul utreniei, adica a slujbei de dimineata.             Slujitorul Domnului s-a intors spre Sfanta Masa, se inchina adanc, apuca in maini Sf. Evanghelie si facand cu dansa semnul Sf. Cruci, zice cu glas mare, incepand sfanta si dumnezeiasca Liturghie: „Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sf. Duh, acum si pururi si in vecii vecilor”.             Indata s-a umplut toata Biserica de lumanari minunate, iar Sfantul Altar de foc dumnezeiesc. Acestea luminau fetele celor din Biserica, in care venisera si cativa crestini, infruntand mania paganilor.             „Minunata vedere am vazut noi aicea astazi”, a zis imparatul catre ai sai. Din ce in ce cade panza de pe ochii sai, din ce in ce se rareste ceata ce-i invaluie mintea de cand a deschis ochii pe lume, din ce in ce se imprastie intunericul ce salasluieste in sufletul lui.             Pe fiecare clipa Amfilog vede si aude ceva nou, tot mai mult intelege si tot mai adanc patrunde in intelesul tainic, in intelegerea adanca a jertfei care se aduce de preoti pentru ajutorul si iertarea pacatelor tuturor oamenilor.             Caci glasul preotului se aude linistit si lamurit: „Cu pace Domnului sa ne rugam…Pentru pacea de sus…pentru pacea a toata lumea…” Vedeti? Pace vor crestinii, pace necurmata, pace si rugaciune. Nimic nu-i mai sfant pe lume si-n viata omului ca acestea. De aceea aproape toate ecteniile crestine sunt pentru pace mai intai si de aceea toate rugaciunile incep cu: „Domnului sa ne rugam”.

            O, Doamne! ce de ingeri nevazuti stau dinaintea tronului Dumnezeului celui viu si se roaga, cu preotul odata, „pentru pacea de Sus, pentru mantuirea sufletelor oamenilor; pentru pacea a toata lumea, pentru buna stare a sfintelor lui Dumnezeu biserici!” Pentru ca niciodata un preot nu se roaga singur. Nici odata si nicaieri. Ci oriunde dimpreuna cu dansul stau la rugaciune sfintii toti, toate cetele ingeresti. Da hotarat: nu un om se roaga ci mii si mii de ingeri se roaga prin gura si glasul preotului. Ce mai vedea imparatul cand se ruga preotul?             Vede vazduhul vanzolit de furtuni mari si ploi cu piatra pustiitoare, sau linistit multa vreme de se usca pamantul si piereau vietuitoarele de foame si de sete. Iar cand preotul zicea: „pentru buna intocmire a vazduhului si pentru imbelsugarea roadelor pamantului”, toate se randuiau si se potriveau cum trebuie, ca tot omul sa aiba belsug; si sa laude in pace pe Dumnezeu.             Iata marea invaluiala de furtuna neagra si framantata de valuri napraznice, iar corabiile leganate ca niste nuci, aplecandu-se intr-o parte si in alta, gata-gata sa se rastoarne sub talazuri. Iata calatorii din vazduh in primejdii de moarte, ca si pe cei de pe uscat amenintati de vrajmasi si de fiare. Dar indata toate s-au linistit, stihiile s-au imprastiat. Cuvantul preotului care se ruga „pentru cei care calatoresc pe pamant, pe ape si in vazduh”, a alinat marea, a linistit-o, a potolit si razvratirea din vazduh, cum a inlaturat toate primejdiile calatorilor uscatului. Si toti: vaslasi, zburatori, calatori, cu glas de rugaciune si cu privirea-n sus de multumire, aduc slava lui Dumnezeu ca au scapat din cumpenele mortii.             Cuvantul preotului, ingerul in trup al Domnului, pe toti ii mantuie, pentru ca in rugaciuni intreaga ceata cereasca se roaga cu dansul si ”bineintocmeste vazduhul” da „belsug roadelor pamantului si vremuri pasnice”, ne izbaveste pe toti de „tot necazul, mania, primejdia si nevoia”. Acestea toate le vedea Amfilog imparatul, cum le poate vedea orice suflet credincios. Iar cand preotul, la sfarsitul ecteniei a zis: „Pe Preasfanta, Curata, Prea binecuvantata, Marita, Stapana noastra de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii pomenind-o”, iata a vazut imparatul pe Prea Sfanta Maica a lui Dumnezeu pogorandu-se din cer, inconjurata de o mare multime de ingeri si stand inaintea Sf. Mese, alaturi de preot, si-a ridicat mainile spre cer si cu lacrimi de calda iubire se ruga la Dumnezeu pentru crestinii care o cinstesc si o cheama in rugaciunile lor ca ajutatoare si mijlocitoare catre Fiul Sau.             A iesit preotul cu vohodul, cu Sf. Evanghelie in maini, pe usa dinspre miazanoapte. El insa nu merge singur, numai cu cele doua faclii, aprinse dinainte, ci ochii lui Amfilog vad,  un om slab de post si rugaciune, cu haina de par de camila si incins cu curea, pe Ioan Botezatorul care mergea ca un sfesnic, inaintea lui Hristos cel inchipuit de Sf. Evanghelie; vad cum arhanghelii Mihail si Gavril ii tin unul de o mana si altul, de cealalta si nenumarate lumini aprinse se duc de sfintii ingeri, care vin impreuna cu preotul incet, in mijlocul Bisericii, se pleaca odata cu dansul, fac metanie pana la pamant cand acesta a binecuvantat si cu totii pornesc spre Sf. Altar, tinand in cinste mare Sf. Evanghelie, dupa cuvantul preotului, spus in taina in mijlocul Bisericii: „Stapane Doamne, Dumnezeul nostru, Acela ce ai asezat in ceruri cetele si ostile ingerilor si ale Arhanghelilor, spre serviciul maririi Tale, fa impreuna cu noi sa fie intrarea sfintilor ingeri, care servesc impreuna cu noi si impreuna maresc bunatatea Ta”. Iar dupa ce au ajuns in Sf. Altar si a zis slujitorul lui Dumnezeu: „Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sf. Duh, acum si pururi si in vecii vecilor”, a inceput sa

se cante de mii de Heruvimi si Serafimi, cantarea cea ingereasca: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi”.             Si-n vremea acestei sfinte cantari ingeresti, cand preotul se roaga in taina spunand minunata rugaciune: „Dumnezeule cel Sfant, care intru sfinti te odihnesti, Acela ce cu glas intreit sfant esti laudat de Serafimi si marit de Heruvimi si de toata puterea cereasca inchinat…primeste si din gura noastra, a celor pacatosi, intreit sfanta cantare si ne cerceteaza pe noi cu bunatatea Ta. Iarta-ne noua greseala cea de voie si ce fara de voie, sfinteste sufletele si trupurile noastre si ne da noua sa ne inchinam Tie cu cuviosie in toate zilele vietii noastre…”, in vremea aceasta cand rasuna Biserica toata de mareata cantare ingereasca, ingerii ridicau in sus Sf. Jertfa, tinand-o cu mare frica.             La sfarsit a zis cu glas mare Arhanghelul Mihail: „Sa luam aminte” iar Gavril a raspuns odata cu preotul: „Pace tuturor”, dupa ce acesta trecuse cu preotul dupa Sf. Masa, ca sa astepte citirea apostolului, zicand cu adanca sfiala intru sine: „Binecuvantat esti pe scaunul maririi imparatiei Tale, Acela ce sezi pe Heruvimi, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor, amin”.             De acolo l-au luat doi ingeri si l-au dus de a cadit altarul si jumatate din Biserica. Si cand a cadit spre imparatul, acesta nu vede om, ci inger care cadeste spre el, se pleaca in fata lui si-l inseamna cu cadelnita, in chipul Sf. Cruci, iar in rotocoalele de fum mirositor ce se inaltau din cadelnita erau toate rugaciunile de multumire ale crestinilor, pentru binefacerile pe care Dumnezeu le revarsa asupra lor.             Printre zabrelele groase ale ferestrelor Bisericii s-a strecurat o raza de soare. Toata lumina si toata caldura lui se scurgeau pe acea raza tremuratoare, peste fata preotului, peste hainele lui; toata lumina si caldura Domnului se rasfrange acum din ochii preotului si in sufletul imparatului, care-si pune mana la piept si se pleaca sfios in fata acestui om minunat, a acestui inger in trup si pe care-l simte mai mare, mai tare si mult mai curat decat dansul si decat toti preotii imparatiei lui Amfilog, imparat al intregii Arabii.             L-au dus apoi ingerii pe preot cu mare cinste, inaintea Sf. Mese, au luat Sf. Evanghelie, au deschis-o stand in usile imparatesti si a inceput preotul a citi. Deodata a vazut imparatul, care ingenunchease, ingeri pogorandu-se din cer si stand in jurul preotului. Ascultau Sf. Evanghelie, luau de pe buzele vestitorului cuvintele, unul dupa altul, le imprastiau in toata Biserica, in toata lumea, iar dupa ce s-a savarsit citirea, indata s-au intors ingerii, cu laude si cantari Dumnezeiesti sa-si dea fiecare cuvintele acelea inaintea lui Dumnezeu. Iar din luminile aprinse in fata Sf. Evanghelii, ieseau raze de luminare a adevarului din Sf. Carte, ii strabateau intunericul necredintei lui Amfilog si-l imprastia.             Mare spaima a cuprins pe imparat, vazand acestea si de mare frica si cutremur a fost cuprins sufletul lui. Navaleau gandurile in mintea lui, cum navalesc valurile marii unul dupa altul, manate de furtuna, caci furtuna mare se zbatea si-ntransul…Viata lui de pana acum intunecata si rece ii trecea pe dinainte intr-o clipa, o mana ceva din urma si rasarea din locul ei un soare nou. Un stapan nou, dar nu inarmat, nici puternic ca Amurat, ii venea de undeva de departe, ci unul bland si pasnic, neinarmat decat cu adevarul si neincins decat cu dreptatea si iubirea. „O, Doamne, isi zicea el acum, ce bine este aici! In iad am petrecut eu pana acum! Ce intuneric imi acoperise sufletul! Doamne, cati vor fi ca mine! Adu-i pe toti aici in casa Ta, Doamne al crestinilor, sa vada, sa creada, sa se lepede de greseala si de nepasarea in care traiesc si sa vada ca nu este multumire si liniste sufleteasca mai mare, decat sa stea inaintea Ta!”…Atata liniste  niciodata n-a

simtit lui, fiindca niciodata n-a ingenuncheat inaintea lui Dumnezeu. De aceea acum priveste si asculta cu mai multa bagare de seama.             Astfel, cand preotul, dupa Evanghelie, a incheiat ectenia, cu cuvintele: „Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururi si in vecii vecilor”, imparatul a vazut cum ingeri multi au iesit din altar cu un vas de mir scump si au inceput a mirui pe credinciosi; dar neafland crestini multi, care nu venisera la Biserica de frica imparatului si a oastei lui, a venit un inger si la Amfilog zicandu-i: „Iata noi venim de miruim asa, desi nevazuti, pe toti credinciosii, ori de cate ori si unde se savarseste aceasta sfanta slujba, numita Dumnezeiasca Liturghie. Tot crestinul trebuie miruit de noi. Astazi insa iata, mirul a ramas, pentru ca din cauza ta, a gandului cu care ai venit aici, nu s-au adunat credinciosii la sfanta slujba. De aceea tu vei da seama de aceasta nelegiuire la infricosata judecata a lui Hristos Dumnezeu”.             S-a linistit sufletul imparatului cum se linistesc apele adanci dupa potolirea furtunii. S-a deschis mintea lui, a rasarit in sufletu-i samburele caintei si samanta credintei, si a strigat impreuna cu credinciosul sau sfetnic Mosaip: „Miruieste-ne si pe noi, ca de acum si noi vom fi servitori credinciosi ai Dumnezeului vostru Hristos”. Dar n-au strigat numai ei, ci toti capitanii si insotitorii lor. Iar ingerul i-a miruit pe toti la rand, incepand cu imparatul si indata au cazut de pe ochii lor ca niste solzi: au cazut solzii necredintei de pe ochii inimii lor!             Smeriti cu trupul si cu sufletul, au sezut cu totii ascultand ecteniile si rugaciunile ce se rostesc in Biserica. La sfarsitul acestora, inainte de a se incepe cantarea Heruvicului, in timpul careia se iese cu Sf. Daruri, cand a zis preotul cu glas tremurat: „Ca sub stapanirea Ta, totdeauna fiind paziti, Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sf. Duh, acum si pururea si in vecii vecilor”, minunata vedere s-a aratat imparatului si celor din Biserica, dupa cum si astazi se arata oricarui crestin binecredincios, care calca in Sf. Locas cu inima franta si smerita.             S-au pogorat din cer ingeri cu arme de foc. Duhuri intunecate ale satanei veneau si aduceau pari asupra preotului, iar ingerii Domnului cei luminati, le-au iesit inainte si i-au alungat din Biserica. „Nimeni nu poate vorbi de rau pe slujitorul si robul Domnului, ziceau ei. El spre aceasta slujba e sfintit. Si cand o savarseste, chiar pacate de ar fi facut cumva, el e curat si luminat ca si ingerul”.             Se apropia  cel mai sfant ceas al aducerii jertfei celei fara de sange si satana care n-o poate suferi, pentru ca se aduce spre biruinta si rusinarea lui, incearca sa barfeasca pe slujitorii Domnului Hristos, cei sfintiti prin Duhul Sfant, ca sa indoiasca pe credinciosi. Caci multe barfeli de acestea le soptesc la urechile credinciosilor. Domnul Dumnezeu insa nu ingaduie faptele lor.             Preotul se roaga incet in Sf. Altar: „Nimeni din cei legati cu poftele si cu placerile trupesti nu este vrednic sa vie, sau sa se apropie, sau sa serveasca Tie! Ca a servi Tie este lucru mare si infricosat insusi Puterilor ceresti!…Pe Tine dat Te rog, Cel ce esti singur bun si binevoitor, cauta spre mine pacatosul si netrebnicul robul Tau, si-mi curateste sufletul si inima de cuget rau; indestuleaza-ma cu puterea Sfantului Tau Duh, ca imbracat fiind cu darul preotiei, sa stau inaintea Sfintei Tale Mese si sa jertfesc Sfantul si preacuratul Tau Trup si cinstitul Sange…”.             A facut apoi trei metanii mari, zicand de trei ori cantarea care se canta si la strana: „Care pe Heruvimi cu taina inchipuim…”Asadar, preotii preinchipuie pe ingeri. Si

crestinii pot sa ajunga ca „Heruvimii” daca „se leapada de grija cea lumeasca”. N-a banuit degeaba imparatul. Si-i vine si lui sa se plece in metanie, cu toti ceilalti din Biserica, odata cu preotul.             Acesta a deschis Sf. Usi, a cadit, se intoarce inchinandu-se spre Sf. Masa, vine de se pleaca spre popor cerand iertare: „iertati-ma, fratilor, pe mine pacatosul” si iese cu Sfintele Daruri. In dreapta tine Sf. Potir, in stanga Sf. Disc si indata e inconjurat de mii de ingeri care luminau calea cu faclii aprinse si umpleau vazduhul cu cantari de lauda.             Vede imparatul pe preot mergand cu Hristos spre Ierusalim, cand multimea l-a primit cu ramuri verzi, cu stalpari si cu hainele asternute pe drum, strigand: „Osana intru cei de Sus, bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului”. Venea imparatul imparatilor ca sa fie prins si rastignit de necredinciosii evrei, cum vedea Amfilog, cand preotul a pornit din mijlocul Bisericii spre Sf. Masa.             A pus acolo Sf. Vase, pe Hristos, ca intr-un mormant nou, a inchis usile imparatesti si a tras dvera, adica perdeaua, cum „Iosif ce cu bun chip” a pecetluit groapa Domnului, cu piatra cea „mare foarte”.             De aceea auzea imparatul pe preot zicand, cand il atinsese cu Sf. Vase: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luand preacurat trupul Tau cu panza curata infasurandu-L si cu miresme, in mormant nou ingropandu-L, L-a pus…”, si de acea vedea fete de inger jelind, cu faclii ca la un mort; luau parte la ingroparea lui Hristos.             A cadit apoi sfantul mormant, adica Sf. Masa, si indata au vazut toti cei din Biserica pe Sf. Duh pogorandu-se din cer si odihnind peste Sf. Daruri. Toata Biserica s-a umplut de buna mireasma a Darului Preasfantului Duh, iar Sf. Altar s-a luminat mai mult decat razele soarelui. Caci asa se lumineaza si straluceste locul unde salasluieste harul Sf. Duh, asa se curata orice suflet de credincios si asa vede tot crestinul cu adanca evlavie si cu neclintita credinta…             „Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim”, a strigat preotul si inima lui Amfilog incepe a trece peste zagazurile firii omenesti. Incepe a simti o nesfarsita dragoste de preot, de cei ce-l ajutau la slujba, de crestinii ceilalti, de toti si de toate care marturisesc pe Dumnezeu de Tata, Care este „intarirea si scaparea” tuturor, dupa cum si preotul spunea chiar in acea clipa, sarutand cu sfiala, sfintele Daruri, asa descoperite cum erau.             De ce-a vazut atunci imparatul, mult s-a minunat: Dumnezeu, Parintele nostru si al Domnului nostru Iisus Hristos, s-a pogorat din cer, dimpreuna cu 12 heruvimi: sase de-a dreapta si sase de-a stanga, a sarutat sfanta paine de pe Sfanta Masa, zicand: „Acesta este Fiul meu, cel iubit, care curateste pacatele lumii”. Si indata s-a suit la ceruri.             „O! in ce intuneric ai trait pana acum, Amfilog, ii spunea cineva la ureche! Vezi tu in ce luminata viata traiesc crestinii, pe care tu n-ai vrut s-o cunosti si pe care voiai inca s-o spulberi de pe pamant? Aceasta viata ti se deschide si tie de acum. Fii vrednic de dansa si te roaga lui Dumnezeu cu glasurile care se aud acum…”             „O, Doamne! Ce glasuri dulci! Si-s asa de multe! Ce vorbe minunate spun! „Biserica e plina de cete ingeresti, care toate, ingenuncheate, spun odata cu preotul: „Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului…Si intr-unul Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…”             Asculta imparatul cu adanca luare-aminte. Aude de nasterea din Fecioara, de rastignire, de ingropare, dar si de invierea Domnului Iisus; aude de Duhul Sfant, de o Biserica, de „un botez…Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Amin”.

            Cum se lipesc de sufletul lui aceste cuvinte minunate! Cum le tine minte si ce limpezire ii aseaza ele, in zbuciumatul lui suflet! Ce regula in gandurile cele ravasite! Harul Sfantului Duh, ce a umbrit sfintele Daruri, cand preotul legana deasupra lor acoperamantul, parca s-a pogorat si peste dansul.             S-a sfarsit „crezul”, au tacut ingerii. Dar iata se aude glasul preotului cuprins de o adanca miscare sufleteasca: „Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte, sfanta jertfa cu pace a o aduce”.             „De acum se aduce jertfa, isi spune Amfilog, ce-am vazut pana acum a fost numai o pregatire”. Si-ar fi zis mai multe, daca nu l-ar fi cuprins frica si pe dansul, cand a grait preotul: „Sa stam cu frica”.             Si toate cetele acelea inaripate ale cerului, care rostisera „Crezul”, indata au cazut in genunchi, cuprinse de mare frica. Dar o frica dulce, asa cum ai cand stai inaintea mamei iubite, sorbindu-i fiecare cuvant, nu frica aceea de care esti cuprins inaintea vrajmasilor, frica pe care ti-o da necunostinta de ce are sa se intample. Fetele ingerilor insa straluceau de lumina cereasca si stau vesele, asteptand in genunchi la rugaciune, stand gata sa cante slava Domnului Dumnezeului nostru celui Preainalt.             Din inaltimea cerului s-a coborat Sf. Duh si salasluia deasupra preotului, peste care odihnind, l-a umplut de lumina Sa cea Dumnezeiasca; iar cand acesta a spus ultimele cuvinte: „sa luam aminte, sfanta jertfa cu pace a o aduce”, a vazut Amfilog pe Pruncul cel injunghiat inaltandu-se spre cer, de unde s-a intors cu 40 de Serafimi care au inconjurat Sfanta Masa.             „Darul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si Tatal, si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti”, graieste preotul binecuvantand pe toti cu Sf. Cruce, din usile altarului. Dar nu binecuvanteaza el, ci insusi Dumnezeu Tatal, care atunci, da tuturor darul Domnului Iisus; iubirea cea nesfarsita, si Sf. Impartasire cea de la Duhul Sfant, puterea, intarirea de a pazi poruncile Domnului si sfintenia ca fiecare sa fie „un fiu al lui Dumnezeu”.             De aceea si poporul raspunde preotului: „Si cu duhul tau”, ca si asupra lui sa se reverse darurile deosebite pe care le imparte fiecare din persoanele Sfintei Treimi. Ce inaltat, ce sus isi simte inima si cugetul cand a auzit „Sus sa avem inimile! Si nu multumeste numai preotul cand zice: „Sa multumim Domnului”. Si toate cetele ceresti si sfintii toti multumeau lui Dumnezeu pentru vrednicia de a vedea sfanta jertfa si pentru binefacerile ce le dobandim printr-insa. Asa se roaga si preotul in taina, inchinandu-se inaintea Sfintei Mese: „Cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti canta Tie, pe Tine bine a te cuvanta, pe Tine a Te lauda, Tie a-Ti multumi, Tie a ne inchina in tot locul stapanirii Tale…Multumim Tie unuia-nascut Fiului Tau si Duhului Tau celui Sfant, pentru care le stim si care nu le stim, pentru facerile Tale de bine cele aratate si cele nearatate, ce s-au facut spre noi. Multumim Tie si pentru slujba aceasta pe care ai voit a o primi din mainile noastre, macar ca stau inaintea Ta mii de Arhangheli, cei cu ochi multi si Serafimii cei cu cate sase aripi, care se inalta zburand”.             Cine vine din nepatrunse inaltimi ceresti? De unde aceasta lumina orbitoare care a umplut altarul, cand preotul graieste: „Cantarea de biruinta, cantand, strigand, glas inaltand si graind?” Este Dumnezeu Parintele, Tatal „tuturor celor vazute si al celor nevazute” inconjurat de 12 Serafimi, fiecare avand cate sase aripi: cu doua isi acopereau fetele de lumina cea Dumnezeiasca, pe care nu o pot suferi, cu doua isi invaluiesc

picioarele, iar cu doua zburau si cantau, dimpreuna cu nesfarsite cete ingeresti: „Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de marirea Lui”.             Iar preotul adauga rugandu-se incet: „Cu aceste fericite puteri si noi, iubitorule de  oameni, Stapane, strigam si graim: Sfant esti si Preasfant Tu si unul nascut Fiul Tau si Duhul Tau cel Sfant…”             Si dupa ce Tatal ceresc a sarutat pe prea iubitul Fiul Sau, S-a inaltat iarasi la ceruri.             Iata se apropie ceasul jertfei celei mai presus de fire. De aceea s-a umplut Biserica de ingeri si toti raspund „Amin”, cand preotul a zis: „Luati, mancati: acesta este Trupul Meu, care se frange pentru voi spre iertarea pacatelor”. Iar cand a grait, indemnand: „Beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu, al legii celei noua, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor”, a vazut Amfilog ceva foarte de mirare: doi ingeri luau pacatele oamenilor si le aruncau in foc de le ardeau. Caci Sangele Domnului curata pe tot omul credincios, care se impartaseste dintr-insul, de tot pacatul, cum curata focul fierul de toata zgura.             Toti ingerii au ingenuncheat  odata cu preotul; fara sa vrea si Amfilog a cazut in genunchi. Caci in vreme ce se canta „Pe Tine Te laudam…” se sfinteste jertfa cea fara de sange. Preotul se roaga din toata fiinta lui: „Inca aducem Tie aceasta slujba cuvantatoare si fara de Sange si cerem, si ne rugam, si ne cucerim: trimite Duhul Tau cel Sfant peste noi si peste aceste daruri ce sunt puse inainte”.             Apoi dupa ce se roaga de trei ori: „Doamne, Cela  ce ai trimis pe Preasfantul Tau Duh, in ceasul al III-lea, apostolilor Tai, pe acela Bunule, nu-l lua de la noi, ci ne innoieste pe noi care ne rugam Tie”, binecuvanteaza Sf. Disc cu mana curatita si cu suflet luminat, ca un inger, zicand: „Si fa painea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tau”. Dupa aceea si spre potir graind: „Iar ce est ein potirul acesta, cinstit Sangele HristosuluiTau”; „prefacandu-l cu Duhul Tau cel Sfant”, adauga la urma binecuvantand peste amandoua.             Nu mai este paine, ci trupul lui Hristos cel viu, nici nu mai vede Amfilog vin, ci insusi Sangele lui Hristos, prefacute fiind, prin nemarginita putere a lui Dumnezeu, pe care imparatul o simte acum cand se roaga odata cu preotul.             De aceea e mai mare smerenia si mai adanca umilinta acum, de aceea ingerii cu aripile intinse, le misca deasupra sfintelor vase ca sa le apere acoperindu-si fata, pentru ca nu pot privi intr-una chipul Sf. Jertfe.             Sfanta clipa este aceasta, sfanta si inaltatoare. Acum vede imparatul tot rostul slujbei, toata aceasta minunata pregatire pentru sfintirea Sf. Impartasanii. A fost patruns si el de fiorul harului Preasfantului Duh care face din prescura slujita, Trupul lui Hristos, din vinul blagoslovit, Sangele Lui, iar prin particelele, care insotesc pomenirea de catre preot, a celor vii si a celor morti, da sanatate, iertare de pacate si indeplinirea „tuturor cererilor cele catre mantuire”.             Pentru ca jertfa aceasta fara de sange, se aduce „pentru ca sa fie celor ce se impartasesc dintr-insa, spre trezirea sufletului, spre iertarea pacatelor, spre implinirea imparatiei cerurilor, spre indraznirea cea catre Dumnezeu si nu spre judecata si nici spre osanda. Inca se aduce aceasta slujba cuvantatoare pentru cei raposati intru credinta…si pentru tot sufletul care s-a savarsit in buna credinta”. Asa se roaga preotul in Sf. Altar si asa auzea si Amfilog.

            Dar deodata, in aceasta adanca tacere, se aude un clopotel. Este cadelnita, pe care miscand-o preotul in chip de cruce, a zis cu glas mare: „Mai ales pentru Preasfanta Preacurata, Preabinecuvantata, marita Stapana noastra de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioara Maria”.             Mare intuneric se deschide inaintea ochilor imparatului. Mai negru decat noaptea fara stele si cu cer captusit cu nori grosi. Este ”Intunericul cel mai dinafara” care se deschide si unde merge un inger sa spuie crestinilor de acolo:             -O! crestini nefericiti, crestini numai prin botez, nu si prin credinta si fapte, ce cautati acolo? – Sa le spuie ca vor fi mantuiti din chinurile de acolo prin rugaciunile celor vii ai lor, adaugate fiind si inmultite prin necurmatele rugaciuni ale Preasfintei Fecioarei Maria, care intr-una se roaga pentru toti credinciosii.             Iar cand preotul a rostit din cuvintele Sf. Apostol Pavel(Romani 15, 5-6)…”Si ne da noua cu o gura si cu o inima, a mari si a canta preacinstit si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururi…”, toti cei din Biserica au vazut un Serafim iesind din Altar si zicandu-le: „Stati toti cu frica lui Dumnezeu, cu un singur gand laudand numele Domnului”. Tocmai cum glasul din rugul care ardea, spusese cu mii de ani in urma lui Moise: „Scoate-ti incaltamintea ta, caci locul pe care stai este loc sfant”. Stati deci cu frica si rugati-va cu preotul odata, care asa glasuieste in fata Sf. Mese: „Inaintea ta punem toata viata noastra si nadejdea, Stapane, iubitorule de oameni, si cerem si ne rugam si ne cucerim, invredniceste-ne pe noi sa ne impartasim cu cerestile Tale Taine…spre lasarea pacatelor, spre iertarea greselilor, spre impartasirea cu Sf. Duh, spre mostenirea imparatiei ceresti, spre indraznirea cea catre Tine, iar nu spre judecata, sau spre osanda”.             Si cand a auzit Amfilog glasul preotului zicand din altar: „Si ne invredniceste pe noi, Stapane, cu indraznire, fara de osanda, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tata, si a zice”, a vazut pe Arhanghelul Mihail si Gavril ingenunchind in mijlocul Bisericii si rostind, impreuna cu toti crestinii din Biserica: „Tatal nostru Care esti in ceruri…” „Pace tuturor”, rasuna in Biserica.             „Pace mereu pace vor crestinii, intr-una o  cauta si o doresc ei, iar eu neinteleptul veneam cu sabia asupra lor, isi zicea intru sine stapanul Arabilor. O, evrei mincinosi” si paratori, cum ati clevetit!”             „Capetele voastre, Domnului sa le plecati”, s-a auzit graind preotul. Atunci indata un inger iesind din altar cu multe cununi de aur in maini, nevazut fiind, le pune pe capetele plecare ale credinciosilor. A venit si la imparatul cel smerit acum cu inima franta ia- pus o coroana pe cap si i-a zis: „Iata, iti dau aceasta cununa ca o incredintare din partea celui de sus, ca tu te vei face crestin si vei patimi munci grele pentru Hristos. In veci de veci vei purta aceasta cununa inaintea scaunului lui Dumnezeu, cum o poarta miile de sfinti patimitori si mucenici pe care i-ai vazut astazi stand in jurul Dumnezeiescului Prunc”.             Pe cat fusese de intristat imparatul pana acum, pe atat s-a veselit in sufletul sau, auzind aceste cuvinte de pe buzele ingerului si cu lacrimi fierbinti a inceput a se ruga, ca sa nu-l mai departeze Dumnezeu de aceasta minunata priveliste, sa-l faca vrednic de mostenirea Sa si de a intra in randul drept-credinciosilor pe care i-a vazut laudand pe domnul atunci, cand preotul ii pomenea si-i chema intru ajutor la Sfanta proscomidie.             Pe cat de mare i-a fost bucuria muceniciei sale insa, pe atat s-a intristat inima lui Amfilog. Dar acum nu pentru sine, ci-l durea in suflet pentru altii, socotindu-se pe sine

mantuit, desi nu primise Sfantul Botez pe care fierbinte incepea a-l dori, ca pe o baie mantuitoare si de viata datatoare. S-a scarbit imparatul de pacatele oamenilor care vorbeau si sfatuiau in Biserica in vremea sfintei si vesnicei Liturghii. Caci vedea ca sunt si de acest fel de oameni in Biserica; dar pe ei sedeau calari de diavoli intunecati si incornorati, ci mereu ii indemnau spre vorbele cele desarte si lumesti. Unii puneau la cale cele ale casei, vorbeau de treburi, de vanzari si cumparari, altii vorbeau de cei din Biserica, de hainele lor, de inchinarea lor; unii radeau, altii calcau apasat, tropaiau, graiau tare sau isi bateau joc de semnul Sfintei Cruci, nefacand-o cum trebuie, ci-si insemnau fata, fara nici o tresarire a inimii si fara nici un pic de evlavie, ca un fel de cerc, care nici intr-un chip n-aduce cu Sfanta Cruce. Iar diavolii ii indemnau mereu la acestea, ca sa le indeparteze gandurile, sa nu vada slujba ingerilor si a ostilor ceresti, sa nu auda cantarea acestora si sa nu inteleaga mantuitoarele cuvinte ale Dumnezeiestii Liturghii, iesite din gura preotului, omul lui Dumnezeu si purtatorul cuvantului Lui.             „O, oameni nechibzuiti si netrebnici! Zicea imparatul. Voi nu stiti ce aveti inainte! Veniti aicea ca la o priveliste oarecare, sa va desfatati poftele voastre. Voi nu vedeti dracii calarindu-va si batandu-si joc de voi!…Veniti-va in fire si intoarceti-va gandul la Hristos, al carui ostas sunt si eu de azi”.             Si-n vreme ce crestinii care indraznisera a intra in Biserica, dimpreuna cu imparatul si cu ceilalti sfetnici si ostasi ai lui, stateau cu capetele plecate, Amfilog auzea rugaciunea preotului din altar, desi acesta o spunea in taina: „Multumesc Tie, Imparate nevazutule, care cu puterea Ta cea nemasurata toate le-ai facut si cu multimea milei Tale, din nefiinta in nefiinta toate le-ai adus. Insuti Stapane, cauta din cer spre cei ce si-au plecat Tie capetele lor, caci nu le-au plecat trupului si sangelui, ci Tie infricosatului Dumnezeu…Tu dar, Stapane cele puse inainte tuturor, noua spre bine le intocmeste, dupa a fiecaruia osebita trebuinta: cu cei ce inoata pe ape impreuna inoata, cu cei ce calatoresc impreuna calatoreste, pe cei bolnavi ii tamaduieste, Cel ce esti doctorul sufletelor si al trupurilor”.             Cand preotul si-a incheiat rugaciunea graind: „Cu darul si cu indurarile iubirii Tale de oameni, a unuia nascut Fiului Tau, cu care impreuna bine esti cuvantat, cu Preasfantul si Bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururi si in vecii vecilor”, atunci a vazut imparatul cum se pogoara din cer Dumnezeu Parintele Ceresc, umpland altarul si Biserica de slava si lumina Sa; iar cand preotul a luat, cu mare frica in mainile sale, sfantul Agnet si l-a  ridicat putintel in sus pregatindu-se pentru a grai: „Sa luam aminte, Sfintele Sfintilor”, atunci Dumnezeu Tatal a luat din mainile lui Sfantul Trup al Fiului Sau, L-a impartit singur, in cele patru parti si a dat preotului zicandu-i: „Primeste credinciosule slujitor al Fiului Meu cel iubit, Care a patimit pentru toata lumea. Te-am facut vrednic de impartasirea cu Trupul si Sangele fiului Meu, pentru ca si tu sa indrepti si sa sfintesti pe credinciosi”.             Preotul a luat cu smerenie adanca si a dus la gura, si pe cand manca, lui Amfilog i se parea ca mananca foc curatitor. Asa este Trupul Domnului. Dupa ce si-a sters palma cu un burete, s-a apropiat cu cutremur de Sfantul Potir zicand: „Iata vin din noi la nemuritorul imparat”, iar Imparatul cel Ceresc i-a adus Potirul la buze, zicandu-i din nou: „Primeste slujitorule al Fiului  Meu celui prea iubit, care a patimit pentru toata lumea. Iertate sa-ti fie toate pacatele tale, prin jertfa aceasta pe care tu ai inchipuit-o si ai slujit-o astazi”. Stergandu-si buzele preotul zice: „Iata s-a atins de buzele mele va sterge faradelegile mele si pacatele mele le va curata”.

            A luat apoi buretele, care totdeauna sta pe Sf. Masa, si adunand toate particelele si faramiturile de pe Santul Disc: cele pentru sfinti, cele pentru vii si morti…le-a turnat in Sf. Potir spunand: „Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aicea, cu cinstit Sangele Tau, pentru rugaciunile Sfintilor Tai”.             Acum a vazut Amfilog pe toti cei pomeniti de preot si pentru care se pusese pe Sf. Disc particele din Sfanta Paine…i-a vazut curatiti de pacate si luminati ca…sfintii. Pe bolnavi i-a vazut ridicati din pat si din boala, usurati si insanatosindu-se si multumind lui Dumnezeu, pentru aceasta: pe calatori i-a vazut feriti de primejdii, caci ingerii ii pazeau pe unii, iar pe altii ii calauzeau; pe cei lipsiti i-a vazut ajutorati. Pe toti mortii pomeniti i-a vazut usurati de pacatele lor, iar pe cei din focul iadului, ii chinuiau diavolii din ce in ce mai putin, cand preotul se ruga pentru dansii, pomenindu-i.             De asemenea si pe sine s-a simtit Amfilog impacat si usurat in sufletul sau. Atatea vazuse si intelesese el in aceste doua ceasuri de slujba si asa i se intiparisera acestea in minte, incat i se parea ca-i crestin de multi ani. Nu mai era Amfilog, mandrul imparat al Arabiei, care intrase in Biserica cu gandul rau si care daduse porunca strasnica sa o inconjoare ca sa prinda pe preotul socotit ucigas. Nu, acum era alt Amfilog. Zburase mandria din sufletul lui, se cutremurase pana in adancul fiintei sale de cate vazuse si auzise si cum preotul se rugase si pentru cei care „intra in aceasta Sfanta Biserica…cum si pentru cei care vietuiesc in acest oras”, se simtea slobozit de orice greseala.             O! cum dorea sa guste si el din izvorul curateniei si al sfinteniei cu care preotul a venit in usile altarului, graind si chemand cu caldura la sine: „Cu frica lui Dumnezeu, si cu credinta, si cu dragoste sa va apropiati!”…Dupa ce preotul s-a intors din nou in fata Sf. Mese, a cadit zicand incet: „Inalta-te peste ceruri Dumnezeule si peste tot pamantul slava Ta”, a vazut Amfilog toate cetele ingeresti pogorandu-se din nepatrunse inaltimi ceresti, au umplut Sfantul Altar si cu cinste si slava nesfarsita au luat pe Pruncul pe care imparatul il vazuse injunghiat, iar acum viu, intreg si nevatamat, mai luminat decat soarele si L-au dus la cer, spre scaunul Dumnezeirei, cu multe cantari Dumnezeiesti, asa cum numai ingerii pot si stiu a canta.             De mare frica a fost cuprins Amfilog imparatul, vazand  acestea! Tot sufletul sau se cutremura. Dar nici nu se mira. Intelegea ca Dumnezeu Hristos, „se sfarma si se imparte, Mielul lui Dumnezeu cel ce se sfarama si nu se desparte, cel ce se mananca pururi si niciodata nu se sfarseste, ci pe cei ce se impartasesc ii sfinteste”. Acum incepea sa i se dezlege in minte toate tainele crestinesti. Iar cand preotul s-a intors in usile Altarului si a zis: „Binecuvantarea Domnului peste voi, cu al Sau dar si cu a Sa iubire de oameni, totdeauna acum si pururi si in vecii vecilor”, asa de mic s-a simtit fata de acest om a lui Hristos, asa de intunecata si de pierduta-n zadar i se parea viata traita pana acum,  asa de departe de Domnul, de dulceata si de mantuirea pe care numai El o poate da, incat, nu s-a mai putut tine si a cazut cu fata la pamant strigand: „Fi-ti mila si de mine pacatosul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, si ma miluieste. Si tu, parinte, roaga-te Stapanului si Domnului tau pentru mine mult ticalosul, cel ce prea mult am pacatuit. Roaga-te sa se indure si de mine si sa ma scoata din intunericul paganatatii, in care am trait din pantecele maicii mele, ca sa nu pier in veci”.             Si indata s-a auzit un glas zicand: „Boteaza-te si te vei mantui, intrand in ceata sfintilor, pe care i-ai vazut astazi aici”.             Cand preotul a zis: „Drepti primind Dumnezeiestile, sfintele, nemuritoarele…ale lui Hristos Taine”, iata un inger a venit si a luat toate pacatele preotului ce erau scrise pe

o foaie alba de hartie si le-a aruncat in foc, zicand: „Sangele cel sfant a lui Hristos le-a curatat”, ramanand preotul curat si luminat. Atunci imparatul a strigat: „O, tu, parinte, ajuta neputintei mele, tu cel curatit de focul cel dumnezeiesc”. S-a sculat apoi, a stat drept si iata sfintitul slujitor al altarului a venit la dansul cu anafora, caruia, ca sa-l ispiteasca, i-a zis: „Ce-mi aduci mie aceste sfaramituri de paine? Eu te-am vazut ca ai taiat un prunc mai luminat decat soarele si din trupul Lui ai mancat. De ce nu-mi aduci si mie ca si eu am vazut azi toata slujba ta, cunosc acum si cred in Domnul Iisus Hristos”. Foarte s-a mirat preotul de acest raspuns al imparatului, nestiind el de dumnezeiasca descoperire ce i se aratase; dar indata s-a luminat de Duhul Sfant, a inteles minunata aratare si i-a raspuns imparatului, smerindu-se pe sine: „Mai bun esti tu inaintea lui Dumnezeu, decat mine nevrednicul, caci eu am slujit aceasta paine asa cum mi s-a dat si dupa cum s-a lasat de la Sf. Apostoli si se obisnuieste de sute si sute de ani. Spre slujba aceasta am fost si sfintit de Dumnezeu prin rugaciunile si punerea peste mine, a mainilor stapanului meu Arhiereul…Acum nici nu stiu a grai mai mult. Dupa cat cunosc insa, ce ti s-a aratat astazi in acest sfant locas, ai vazut cu ochii tai si ai auzit cu urechile tot ce inseamna si ce inchipuie slujba noastra, Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie. Zic inaltimei tale sa primesti aceasta anafora, care este dar bisericesc, iar dupa ce te va lumina Domnul, prin darul Sfantului Botez, vei primi si aceasta taina Dumnezeiasca a Prea Sfantului Trup si Sange al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”. Raspuns-a pe data Amfilog si toti ai sai: „Boteaza-ne pe noi o, tu, Sfintita sluga a lui Hristos, Dumnezeiescul Prunc, pe care L-am vazut azi pe bratele tale”. „Mie nu-mi este ingaduit, a raspuns Ioanichie, ca eu preot sa botez pe un imparat, ori pe boierii lui, fara blagoslovenia stapanului meu, patriarhul. Sfatuiesc deci, pe Domnia ta, sa trimiti la Antiohia sa vie patriarhul, care din pricina prigoanei tale a plecat de aici si el te va Boteza”.             S-a luminat imparatul si fara zabava a trimis la Antiohia mai multi boieri, scriind patriarhului ce dorinta ii framanta sufletul si rugandu-i fierbinte sa vie sa-l lumineze prin baia Sf. Botez, caci Dumnezeu, i-a descoperit infricosata taina a credintei si amar se caieste de cele ce a savarsit in viata pana atunci…Cine poate spune mirarea patriarhului, cand a primit scrisoarea imparatului Amfilog? S-a veselit si a multumit cu multa rugaciune lui Dumnezeu, care face din vrajmasi prieteni si din imparati pagani, crestini de rand si mucenici alesi. Pe cat de cu graba si-a trimis Amfilog solii, pe atat de grabnic a plecat si patriarhul cu dansii spre Ierusalim.             Cand i s-a adus vestea imparatului ca se apropie patriarhul, indata a poruncit sa se stranga toata oastea. S-au impodobit cu totii si au iesit intru intampinarea alesului Domnului, patriarhul Metodie.             Acesta vedea si nu credea. I se parea mestesugita inselaciunea paganului si grea cursa in care l-a prins. Isi inchipuia sa scrisoarea stapanului Arabilor si cuvintele lui cele dulci si smerite, au fost numai un lat cu care sa-l prinda si sa-l ucida.             „O, Doamne, faca-se voia Ta. De moarte am plecat din Ierusalimul asupra caruia venea acest pagan si iata, Tu m-ai adus tot in mainile lui. Faca-se voia Ta, acum si in vecii vecilor”. Asa graia intru sine patriarhul Metodie. Veneau unul catre altul: imparatul Amfilog cu inima franta si smerita, ca sa se inchine botezatorului sau, S. Metodie, acesta, lasandu-se cu totul in voia Domnului, sa vada pe cel ce asa de cu viclesug il prinsese. Dar cand s-au apropiat, a descalecat imparatul de pe frumosul lui armasar si a cazut in praful drumului, strigand dintru adancul sufletului sau: „Bine ai venit, parintele si luminatorul sufletului meu. Binecuvanteaza-ma si te roaga pentru mine nevrednicul robul tau”.

            Inchinaciunea imparatului si glasul lui duios, i-au spus patriarhului ca era adevarata scrisoarea, ca nu e nici o inselaciune. L-a ridicat de jos pe imparat, l-a imbratisat, l-a sarutat ca pe un frate bun, si au intrat amandoi in cetate. Amfilog, puternicul stapan al Arabilor, plangea.             „De ce plangi, o, imparate?” a grait Metodie. „Pentru faradelegea ce am savarsit, parintele meu. Cum am daramat sfanta cetate, cate vieti le-am stins in mormant, nestiind ce fac! Si cum voiam sa spulber din temelii si Sf. Biserica, iar pe voi sa va sterg de pe fata pamantului”.             „Asa a ingaduit Dumnezeu, imparate, ca sangele celor ucisi de tine sa fie pretul luminarii tale, tocmai cum sangele lui Hristos, a fost si este pretul rascumpararii noastre a tuturor din robia pacatului. Tu nu-i plange pe cei morti, plange viata ta cea pacatoasa de pana acum si nu uita ca, daca mantuirea ta a fost platita cu atata jertfa de sange si de vieti omenesti, si viata ta va fi jertfa pentru slava lui Dumnezeu, pentru izbandirea si intarirea altora”.             Pe toti i-a botezat patriarhul in Biserica  Sf. Mormant cea facatoare de minuni, ca si cea povestita aici: pe imparat, pe sfetnici, pe capitani si pe toata oastea si slujitorii. Nu mai era acum stapan si sluga, ostasi si capitani. Toti se simteau frati, si toti se vedea slugi plecate ale unui singur stapan, Hristos, Fiul lui Dumnezeu.             Le-a aratat apoi in cuvinte calde tot firul credintei crestine, le-a deslusit jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pentru noi, intarindu-i pe toti in cele ce au vazut si au crezut.             …”Sa spuneti acestea in toate laturile pamantului in care veti merge. Sa fiti pretutindeni martori ai acestei dumnezeiesti minuni pe care Hristos a lucrat-o inaintea ochilor vostri, iar credinta si faptele voastre sa straluceasca inaintea oamenilor, pentru slava Domnului Dumnezeu. El va fi cu voi in toate zilele voastre, va va lumina si va va intari. Lui sa va rugati si numai Lui sa-I cereti ajutor. Si spuneti tuturor ce se savarseste in timpul slujbei Dumnezeiestii Liturghii, ca sa stie toti ce ati vazut voi aici, pentru ca Domnul v-a descoperit aceasta, ca toata lumea sa cunoasca, ce inseamna aceasta Sf. Slujba!…             „Si iata…acum mi se arata Hristos Domnul si-mi spune ca si voi veti patimi pentru numele Lui. Dar sa nu va smintiti, caci „cel ce rabda pana la sfarsit, acela se va mantui”. Veti fi pusi la incercari si la munci grele cand veti marturisi pe Hristos, si veti muri strigand ca talharul de pe Crucea Golgotei: „Pomeneste-ma Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta”. Cununi de mucenicie sfanta si vesnica, ca aceea pe care ai vazut-o, o, imparate, in mana ingerului la sfanta Liturghie, vor straluci pe capetele voastre. Inca si minuni se vor lucra de Domnul prin voi. Caci voi sunteti de acum, vase alese ale Lui, vrand sa arate lumii taria credintei voastre. A voastra va fi imparatia lui Hristos si a Lui slava si cinstea, taria si puterea in vecii vecilor. Amin…” Multe le-a vorbit patriarhul, cat nu se mai saturau ei ascultandu-l si mult s-au rugat pentru dansii. Spre seara s-au despartit cu jale mare si lacrimi multe. N-a vrut insa sa-i lase orfani si le-a dat pe preotul Ioanichie sa-i invete si sa le fie parinte si tovaras: iar aceasta mult a bucurat pe imparat si pe toti ai lui…             Intoarcerea lui Amfilog cu oastea lui cea numeroasa si cu crucea in frunte, nu mai era cu zgomot si cu zanganit de arme. Toti erau tacuti parca n-ar fi fost inarmati, dar veseli. Veseli de dumnezeiasca schimbare ce se facuse in viata lor si ardeau de dorinta de a povesti si celor de acasa minunea pe care Dumnezeu le-o descoperise.

            Cand imparatul Babilonului, Amurat, i s-a adus vestea intoarcerii lui Amfilog cu toata oastea, i-a iesit intru intimpinare. „Unde sunt robii, unde-s prazile? Zicea el catre sfetnicii sai. Oastea mea a fost biruita? Si de ce au steag nou, cu doua bete puse crucis?”             Amfilog i-a vorbit de o biruinta stralucita, dar nu de a oastei si a lui, ci de biruinta lui Hristos, povestindu-i cu de-amanuntul tot ce se intamplase, tot ce vazuse si simtise la slujba crestina a Liturghiei din Biserica cea mare a Ierusalimului…” Coroana biruintei Domnului si cea mai mareata dovada a acestei biruinte, iat-o luminate imparate: eu sunt crestin. M-am botezat cu toata oastea, boierii si capitanii, iar steagul acesta din fruntea ostirii este crucea pe care a fost rastignit Hristos, Dumnezeul nostru, de catre evreii cei zavistnici, care te-au starnit si pe tine la razboi”.             Cumplita manie a cuprins sufletul nelegiuitului Amurat. Dar tot n-a crezut ce a auzit, asa de neasteptata a fost aceasta veste. De aceea i-a poruncit: „Sa mergi acum indata, si-n fata mea si a oastei mele, sa te inchini zeilor nostri si sa le aduci jertfa; de nu, de moarte grozava vei pieri tu si tot neamul tau, ca si cei ce vor face ca tine”.             „O, marit si bogat imparat al Babilonului, a raspuns Amfilog, cum nu crezi tu cele ce-ti spune inima mea?” Am plecat de aici cu gandul de a indeplini porunca ta si dorinta mea. Am daramat cetatea Ierusalimului, am trecut-o prin foc si sabie, apoi m-am pornit sa daram si Biserica, sa nimicesc pe toti cei ce se numesc crestini, dupa numele Dumnezeului lor, Hristos. Stapanul lor, patriarhul, fugise de groaza oastei si a numelui meu. De asemeni si multi credinciosi cu dansul. Am intrat in Biserica sa vad cu ochii mei slujba lor. Si, o, stapane Amurat, nu poate limba si nu-s in stare buzele mele a spune ce-am vazut acolo. In Biserica crestinilor nu slujeste om, un preot, ci printr-insul si cu dansul slujesc mii de ingeri, odata cu el aducand slava lui Dumnezeu si jertfa cea fara de sange. Dumnezeul lor, si de acum al nostru, Hristos, este Fiul lui Dumnezeu, facatorul tuturor celor vazute si al celor nevazute. El S-a dat de buna voie jertfa pe cruce, pentru iertarea pacatelor tuturor celor care cred intr-insul si se impartasesc cu Trupul Lui cel sfant si cu Sangele Lui cel scump.             Am vazut cum preotul impunge intr-o paine, dar ingerii Domnului imi arata ca injunghia un prunc nevinovat ca un miel…La dreapta Lui sta Sfanta Lui Maica si Fecioara-n veci, la stanga cetele tuturor sfintilor. Toate pacatele celor pomeniti acolo le curata Domnul, aruncandu-se in foc de sfintii ingeri.             Am vazut cum din gura preotului luau ingerii cuvintele invataturii lui Hristos si le duceau pretutindeni. Cine are urechi de auzit, aude.             Am mai vazut cum slujitorul acela al Bisericii ingropa pe Hristos dupa iesirea cu sfintele daruri; cum painea aceea si vinul se prefaceau prin puterea lui Dumnezeu, in insasi Trupul si Sangele Domnului Hristos. Si cand se impartaseau dintr-insele foc luau, de-i curata pe cei ce le gustau cu frica de Dumnezeu si-i faceau ca ingerii.             Slujitorul lor si al meu, pe care l-am si adus cu mine, desi e om, atunci la slujba e luminat si curat ca ingerul. E inger in trup omenesc. Pleaca-te inaintea lui, inaintea acestui curatit si sfintit om al lui Dumnezeu.             O, imparate, nu mai pot spune ce-am vazut!…E asa dulce viata cu Hristos, atata multumire iti toarna in suflet in harul Lui si atata liniste si dragoste in inima, ca nici nu banuiesti. Crede si tu in Hristos, boteaza-te ca si noi care ne-am intors din Ierusalim si te vei invrednici si tu sa vezi cu ochii tai aceea ce buzele mele nu-s in stare sa spuie, ce-am vazut si ce-am auzit. Rogu-te imparate, pentru mantuirea ta si a lor tai, nu mai ramane in credinta de pana acum, nu mai salaslui in intuneric, ci vino la lumina lui Hristos, ca sa nu

fie vai si amar de voi!…Am vazut draci calarind pe cei necredinciosi si cantarindu-le pacatele pe care ingerii nu le puteau sterge, asa erau de multe si de grele. Acesti spurcati te vor chinui si pe tine in vesnicile munci ale focului nestins daca nu asculti chemarea lui Hristos, facuta prin mine nevrednicul robul Sau, caruia eu ma inchin de acum intotdeauna impreuna cu toti ai mei. El e Dumnezeul Tare si vesnic viu, nu lemnele si pietrele moarte, ca idolii tai; de aceea nu putem aduce jertfa decat lui Hristos, caruia suntem gata sa-I jertfim chiar viata noastra. Pentru ca noi vom trai cu Domnul in veci, pentru aceasta nici nu ne temem de moarte. Hristos este cu noi. Si cum a murit El ca sa ne invete cuvantul adevarului si al vietii vesnice, tot asa suntem si noi gata sa murim cu trupul pentru numele Lui…”.             N-apuca sa-si sfarseasca Amfilog cuvantul si o porunca scurta rasuna. Ca un leu racnind Amurat a strigat: „Taiati capul nelegiuitului”.             Si deodata s-a veselit privirea lui Amfilog, i s-a luminat fata ca soarele, si-a indreptat ochii spre cer si a grait: „Doamne Iisuse Hristoase, primeste-ma si pe mine pacatosul robul Tau”. Ochii lui nu s-au inchis cand i s-a rostogolit capul, ci tot in sus cautau, limpezi, iar buzele lui parca  mereu strigau: „Doamne Iisuse Hristoase, primeste-ma si pe mine pacatosul robul Tau”.             Si cununi de aur straluceau pe capetele tuturor celor ce piereau, cat s-au spaimantat toti ostasii lui Amurat si chiar el insusi.             Atunci s-a auzit mare glas de lauda pentru Hristos. Si nimeni din ucigasi nu pricepeau de unde le venea aceasta putere nemaipomenita de a primi moartea cu bucurie, pentru ca prin moarte ei primeau viata(Ioan 8,5-1).             Astfel s-a aratat cata putere revarsa in suflete credinta nezdruncinata in Hristos care lumineaza si intareste pe om si s-a plinit si cuvantul patriarhului Metodie, ca vor primi cununa muceniceasca pentru Hristos si de la Hristos Dumnezeul nostru, a caruia este puterea si slava in veci. Amin.

 

06.09.2004, Cluj-Napoca (Catholica)

Numărul pe lunile iulie-august al publicaţiei ortodoxe clujene "Renaşterea" include un lung şi interesant material semnat de IPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului. Titlul este "Liturghia ca Împărăţie a Cerurilor. Slujitorii Liturghiei: preotul şi mirenii", iar subtitlul "fragment dintr-o cateheză în catedrală". Încă de la început de articol, Arhiepiscopul ortodox subliniază că "structura literară a Liturghiei este aceea a unei piese de teatru. Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, şi credincioşii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreună, alcătuiesc un tot."

În articolul-cateheză, IPS Anania tratează "raportul dintre preot şi păstoriţii săi", pornind de la premisa că între mireni, care sunt poporul lui Dumnezeu, "prea puţini [...] au conştiinţa că sunt purtătorii acestui

titlu de nobleţe duhovnicească. De aici sentimentul că prezenţa mirenilor la slujbă este oarecum facultativă, circumstanţială, mai mult afectivă decât mărturisitoare." Pentru a sublinia valoarea mirenilor, IPS Anania aminteşte rolul pe care îl joacă ei în alegerea Episcopilor, respectiv la hirotonirea unui preot. În continuare se spune: "preotul şi mirenii sunt împreună slujitori ai aceleiaşi Liturghii. [...] Preotul în nici un caz şi niciodată nu poate oficia Sfânta Liturghie de unul singur. El trebuie să aibă neapărat un partener de dialog, iar acesta, în absenţa sau prin

ignorarea poporului, este cântăreţul."

Arhiepiscopul ortodox mai scrie: "Fiecare creştin ortodox, bărbat sau femeie, face parte din preoţia universală pe care Sfântul Apostol Petru o numeşte `preoţie împărăteasca`. [...] Mireanul are preoţie sfântă, preotul are preoţie sfinţitoare. Cel dintâi a primit darul Sfântului Duh, cel de-al doilea îl şi transmite. Amândoi însă, laolaltă, sunt factori activi în viaţa Bisericii." Vorbind despre "co-liturghisirea" făcută de preot şi mireni, IPS Anania constată cu tristeţe că "realitatea actuală ne pune în faţa unui popor care vine la slujbă, stă cuminte în biserică, tace cu evlavie şi ascultă cu decenţă, admiră un cor sau îndură un cântăreţ, rugându-se în taină cu vorbele pe care fiecare le ştie de acasă. Când cineva e familiar cu cântările şi le îngână odată cu corul, o face cu timiditate, şi cu sentimentul intrusului admonestabil. [...] În vechime însă nu a fost aşa, ci tot poporul prezent în biserică dădea răspunsurile liturgice."

IPS Anania nu constată doar, ci şi acţionează. "În urma unor îndelungate observaţii şi chibzuinţe, am început să pregătesc un proiect de hotărâre a Sfântului Sinod pentru reintroducerea cântării omofone, în toate bisericile care nu o au. Predarea şi conducerea cântării omofone îi revine cântăreţului, care îşi recapătă astfel şi numele de dascăl, adică de învăţător, sub îndrumarea preotului paroh." Şi apoi repetă: "Sfânta Liturghie este săvârşită împreună de către preot şi popor, cu menţiunea că participarea poporului lui Dumnezeu nu este auxiliară, ci egală cu cea a preotului."