Dezvoltarea liturghiei euharistice si ritualul impartasirii

in scrierile Sfintilor Parinti si scriitorilor bisericesti (secolele II-IV)

Randuielile Euharistiei epocii apostolic s-a mentinut si dezvoltat in perioada

ce a urmat. Intalnim tot mai multe mentiuni cu privire la existent unei randuieli

a Impartasirii consemnate in scrierile parintilor bisericesti din perioada secolele

II-IV. Insasi dezvoltarea cultului capata valente noi, aceaasta perioada prezinta

o diversificare pe plan liturgic. Centrul lui a ramas Sfanta Euharistie, pe care o

gasim cu acest nume, pe langa cele cu care era cunoscuta mai inainte, precum

frangerea painii sau cina domneasca. Liturghia euharistica, numita in perioada

post-apostoloca in mod felurit precum: binecuvantarem jertfa, ofranda, taina,

lucrare sfanta, ceremonie, slujba, iar in Apus, din secolul al IV-lea, missa si alte

numiri, ca adunare cultic: rugaciuni comune.

Un izvor deosebit pentru reconstituirea randuielilor generale ale Liturghiei

euharistice din secolul al II-lea este Apologia I a Sfantului Iustin Martirul, scrisa

pe la anul 150, indeosebi capitolele 65-67, cu scopul de a apara pe crestini de

calomniile care circulau pe seama lor in acea vreme. In capitolul 65 Sfantul

Iustin spune: “Iar noi, dup ace imbaiem astfel pe cel ce a crezut si si-a dat

consimtamantul, il aducem la cei ce se numesc, frati, acolo unde sunt adunati

laolalta, care fac rugaciuni comune in chip staruitor, pentru ei insisi, pentru cel

luminat (botezat) si pentru toti ceilalti de pretutindeni, ca sa ne invrednicip sa

aflam adevarul si prin fapste sa ne gasim crestini dar si cetateni buni si paznici

al celor poruncite noua, ca sa dobandim mantuirea cea vesnica , si, incetand

rugaciunile noastre, ne imbratisam cu sarutare unii pe altii. Apoi se ofera

intaistatatorului dintre frati o paine si un pahar cu apa amestecata cu vin, iar

acesta luandu-le, inalta lauda sis lava Parintelui tuturor, in numele Fiului si

Duhului Sfant, si adduce, timp indelungat, multumiri pentru ca acestea sa fie

primite de El. Si implinindu-se rugaciunile si euharistia, tot poporul present

striga, cu glas mare: Amin. Iar “amin” in limba ebraica inseamna “asa sa fie” .

Dupa ce intaistatatorul savarseste Euharistia si tot poporul raspunde cu glas

mare, cei care la noi se cheama diaconi, dau fiecaruia din cei prezenti sa se

impartaseasca din painea, vinul si apa euharistica si le duc pe la casele lor, celor

ce su sunt de fata. Iar in capitolul 66 spune: “Si mancarea aceasta se cheama la

noi Euharistie; din ea nu este ingaduit nimanui sa se impartaseasca, decat numai

celul ce crede ca cele invatate de noi sunt adevarate si care a fost imbaiat

(botezat) cu baie, spre iertarea pacatelor sis pre renastere, si care traieste asa

cum a trait Hristos. Caci noi nu luam aceasta nici ca simpla paine, nici ca simpla

bautura, ci in chipul in care Iisus Hristos, Mantuitorul nostrum, cel intrupat prin

cuvantul lui dumnezeu, a avut trup si sange pentru mantuirea noastra, tot astfel

si hrana euharistica devenita astfel prin rugaciunea Cuvantului Lui, din care se

hranesc, prin prefacere, sangele si trupurile noastre, am fost invatati ca este

trupul si sangele Acelui Hristos intrupat. Caci, Apostolii, in memoriile facute de

ei, care se cheama Evanghelii, ne-au transmis ca asa le-a poruncit lor Iisus,

atunci cand, luand paine si multumind a zis: ACeasta faceti intru amintirea mea;

acesta este trupul Meu. Si luand potirul, de asemenea, si multumind a zis:

Acesta este sangale Meu si numai lor li se impartaseste. Lucrul acesta,

imitandu-l demonii cei rai, l-au transmis sa se faca si in misterele lui Mithras;

iar cum ca painea si potirul cu apa se pun, cu adaosul unor aromate, si in

ceremoniile celui ce se initiaza (in misterele lui Mithras), probabil ca stiti si voi,

iar daca nu, atunci puteti afla.

Iar in capitolul 67 Sfantul Iustin spune: “Deci, dupa acestea, noi reamintit

totdeauna unii de altii. Si cu ce avem, venim intr-ajutorul celor lipsiti si suntem

mereu laolalta cu ei. Pentru tot ceea ce oferim, binecuvantam Facatorul tuturor,

prin Fiul Sau Iisus Hristos si prin Duhul Sfant. Si in ziua numita (la voi) a

soarelui, are loc adunarea laolalta a tuturor celor ce se gasesc prin cetasi sau

prin tarini si se citeste, oe cat este cu putinta de mult, din memoriile apostolilor

si scrierile profetilor. Apoi, dup ace acela care citeste inceteaza cititul,

intaistatatorul ia cuvantul, sfatuind si indemnand la imiterea faptelor frumoasa

despre care s-a citit. Dupa aceea, ne ridicam cu totii si facem rugaciune. Si, asa

cum am spus mai inainte, dup ace incetam a ne ruga, se ofera paine si vin si apa,

iar intaistatatorul inalta de asemenea rugaciuni si multumiri, incat poate mai

mult, iar poporul graieste cu glas mare, zicand: Amin. Transmiterea si

impartasirea din elementele euharistice se face fiecaruia, iar celor ce nu sunt de

fata, li se trimite acasa, prin diaconi. Cei cu buna stare materiala si cei ce voiesc,

fiecare dupa buna lor voie, da ceea ce voieste, iar ceea ce se aduna se depune

intaistatatorului si el ajutoreaza pe orfani si vaduve sip e cei ce sufera din cauza

bolii sau dinalta cauza sip e cei din inchisori sip e calatorii care sunt straini si,

intr-un singur cuvant, intaistatatorul este purtatorul de grija al tuturor celor din

nevoi. Iar in ziua soarelul, facem cu totii adunarea noastra comuna, deoarece

este prima zi, in care Dumnezeu schimband intunericul si material, a facut

lumea, iar Iisus Hristos, Mantuitorul nostrum, in aceeasi zi, a inviat din morti.

Caci L-au rastignit cu o zi mai inainte de ziua lui Saturn, dar in ziua urmatoare

zilei lui Saturn, care este ziua Soarelui, aratandu-se Apostolilor si Ucenicilor

Sai, i-a invatat acestea pe care vi le-am redat si voua, spre a lua cunostinta de

ele”.

Din expunerea prezentata de Sfantul Iustin, observam ca pe la mijlocul

secolului al II-lea, Liturghia euharistica se imbogatise in continut, fara a se fi

indepartat catusi de putin de esenta ei specifica, dintru inceput. La celebrarea

acestei sfinte slujbe nu puteau participa decat cei botezati, idée pe care o aflam

si de la cei 12 Apostoli. Stiind ca ultimii cinsprezece ani ai vietii sale i-a

petrecut la Roma, unde scrie Apologia intaia, el a participat la paractica cultului

euharistic de acolo, iar daca s-ar fi deosebit de cea din Orient, ar fi fost cu

neputinta ca el sa nu sublinieze acest lucru.

Celebrarea Liturghiei se savarsea in “ziua soarelui”, adica duminica. Deja

distingem doua parti ale Liturghiei: cea a catehumenilor si cea euharistica. In

partea a doua, credinciosii stateau in picioare, caci acum se savarsea Sfanta

Euharistie. Daca prima parte a Liturghiei acea ca specific lectura din cartile

Sfintei Scripturi, predica si bineinteles cantarea, in cea de-a doua se savarsea

sfintirea cinstitelor daruri. Dupa sfintirea lor, diaconii dadeau celor de fata si tot

ei duceau Sfanta Euharistie si celor ce lipseau din diferite motive. Inainte de

savarsirea Sfintei Euharisii, dupa o rugaciune, crestinii isi dadeau sarutarea

pacii, semn al impacarii lor, pentru impartasirea ce urmau sa o primeasca. De o

deosebita importanta este practica impartasirii tuturor credinciosilor, care

participau la Sfanta Liturghie. De aici caracterul comunitar al Sfintei Euharistii.

Sfantul Irineu de Lugdunum (+201-203), in lucrarea sa “Contra ereziilor”,

combatand cu toata puterea ereziile timpului sau, gaseste prilej sa vorbeasca in

repetate randuri despre Taina Sfintei Impartasanii si totodata despre Liturhia

crestina. Euharistia este Taina instituita de Domnul, iar painea si vinul

euharistic din Biserica sunt, cu adevaratm trupul si sangele Domnului.

Transformarea cinstitelor daruri in trupul si sangele Domnului se face printr-o

invocare: “Cand, deci, potirul (cu vin) amestecat (cu apa) si painea care este de

fata primesc cuvantul lui Dumnezeu si devin Euharistie (adica) trupul lui

Htistos…”. Astfel painea si vinul “primind Cuvantul lui dumnezeu, devin

Euharistie, ceea ce inseamna trupul si sangele lui Hristos”.

Pornind de la minunea care se savarseste- cu elementele painii si vinului in

cadrul Liturghiei, Sfantul Irineu cauta sa explice minunea care se petrece cu noi

prin impartasirea cu trupul si sangele Domnului: “Dupa cum painea,

pamanteasca, primind invocatia lui Dumnezeu nu mai este paine comuna, ci

Euharistie, compusa din doua elemente: pamantesc si ceresc, tot asa trupurile

noastre primesc Euharistie si numai sunt stricacioase, avand nadejdea invierii in

eternitate”. Dupa Sfantul Irineu, Sfanta Euharistie este totodata un sacrificiu

nou, al Legii celei noi, pe care Biserica il ofera la toata lumea sip e care l-a

primit de la Domnul Hristos prin Sfintii Apostoli.

Clement Alexandrinul (+211/216), in lucrarea “Stromata” vorbeste despre

Sfanta Euharistie ca fiind insusi trupul si sangele Domnului Hristos. Iisus

Hristos se da crestinului drept paine, din care oricine gusta nu va mai face

experienta mortii si se da zilnic drept bautura aducatoare de viata vesnica. El ia

atitudine fata de ereticii care se impartaseau cu paine si apa, subliniind ca

ofranda lor nu se savarseste dupa randuiala Biserici. “Cand Scriptura vorbeste

aici de paine si apa nu se gandeste la ereziile care nu folosesc, dupa randuiala

Bisericii, painea si apa la aducerea darurilor. Caci sunt unii care fac Euharistia

numai cu apa”. “Logosul-Cuvantul sau Iisus Hristos euharistic nu este prezentat

ca jertfa, ci ca o putere infinita, care vine neincetat din Tatal si este numit lapte,

sange, hrana, hrana domneasca, hrana a adevarului, paine cereasca, trup,

Logosul, hranitorul nostrum, si-a varsat sangele pentru noi, mantuind

omenirea”.

Un alt scriitor bisericesc, Origen (+253/255) ne da mai multe informatii in

legatura cu Sfanta Euharistie. El insista asupra: potirului noului legamant” si

asupra “painii celei vii”. Intr-o Omilie la Exod, Origen spune: “…Va indemn pe

toti care luati parte la Sfintele Taine, sa primiti cu grija respectuoasa Trupul

Domnului cand va este oferit, ca nici o farama si nici o bucatica din comoare

sfintita sa nu fie pierduta. Caci pe buna dreptate ati fi considerate vinovati daca

prin nepasarea voastra s-ar pierde din toate acestea”. Aici este subliniata

prezenta reala a Mantuitorului in Sfanta Euharistie.

In alta lucrare, Origen subliniaza caracterul de jerfa si realismul aceste jertfe

in Sfanta Euharistie: “Cand vei vedea insa popoarele impartasindu-se, zidind

biserici si altare, dar pe care nu le mai stropesc cu sangele animalelor, ci sunt

sfintiti prin “scump sangele lui Hristos”, cand vei vedea pe preoti sip e levity ca

nu mai folosesc sangele taurilor si al tapilor, ci de acum Cuvantul lui Dumnezeu

lucreaza prin harul Sfantului Duh, atunci sa spui ca Iisus a luat locul lui Moise

si ca El stapaneste imparatia propriu-zisa, iar nu Iisus, fiul lui Navi, ci Iisus Fiul

lui Dumnezeu”.

Euharistia este izvorul si puterea vietii umane in sens spiritual: “Domnul a

zis:” Daca nu mancati trupul Meu si nu beti sangele Meu, nu veti avea viata in

voi”. Pentru ca El este in intregime pur, tot trupul lui Iisus este hrana si tot

sangele Sau este bautura, pentru ca tot ceea ce face El este sfant si tot ceea ce

spune este adevarat. De aceea, trupul sau este cu adevarat o hrana si sangele Sau

cu adevarat o bautura: prin trupul si sangele cuvantului Sau, el adapa si

restaureaza intreg neamul omenesc”.

Cu privire la unele aspecte ale Euharistiei, conceptia lui Origen despre

aceasta Sfanta Taina se dezvolta pe fagasul traditiei bisericesti, spune intru

vesnica pomenire parintele professor Ioan G. Coman.

Tertulian (+240/250), in lucrarea “Apologeticum”, desemneaza cina

euharistica sub numele de “agapa”, aceasta pentru a inlatura infamiile paganilor,

dar si dorind a pastra secretul tainei altarului crestin. “El spune despre adunarea

euharistica ca: “Daca motivul pentru care ne adunam este a manca ce este

onorabul, judecati voi insiva, de astfel, din cele ce se petrec acolo. In ce priveste

slujba religiei, nu se admite nimic josnic, nimic lipsit de modestie. Nu se asaza

nimeni la masa, decat dup ace si-au hranit sufletul cu rugaciunea catre Domnul;

se mananca atat cat cei flamanzi au nevoie, se bea atat cat este de folos unor

oameni neprihaniti. Se satura numai ca niste oameni care isi aduc aminte ca si

noaptea ei au datoria de a adora pe Dumnezeu; ei vorbesc acolo ca unii care stiu

ca Dumnezeu aude vorbele lor. Dupa ce s-au spalat pe maini si facliile s-au

aprins, se incepe a se canta impreuna lui Dumnezeu, in masura in care fiecare

poate, din sfintele Scripturi sau din iscusinta proprie; in aceasta se dovedeste in

ce fel au baut. Deopotriva, agapa se incheie cu o rugaciune”.

Disciplina arcane impune pastrarea secretului savarsirii Sfintei Euharistii de

catre crestini si din aceasta cauza se poate explica de ce paganii atacau cu furie

aceasta reuniune sau mai bine zis adunare cultica. In timpul savarsirii acestei

Sfinte Taine stiau si credeau ca sunt auziti de catre Dumnezeu. Se spalau pe

maini inainte de inceperea slujbei ceea ce arata concret sfintenia cu care

pariticipau la aceasta Sfanta Taina. Serviciul liturgic se incheie cu o rugaciune

si dupa aceea se ducea fiecare la casa sa. Nu lipseau din savarsirea serviciului

liturgic cantarile care dadeau o nota de sfintenie celor adunati la serviciul

liturgic.

Izvoare pretioase pentru savarsirea Liturghiei euharistice din primele trei

secole sunt scrierile pseudo-opigrafice, asa numitele “Randuieli bisericesti”,

anume: Randuiala bisericeasca egipteana, Constitutiile apostolic si

Testamentum Domini. In Randuiala bisericeasca egipteana se arata ca duminica,

ziua cand se oficia Sfanta Liturghie, episcopul sau preotul era ajutat la oficierea

frangerii painii de catre diaconi, care aduceau tava cu painea sfintita destinata

sfintirii, prin binecuvantarea episcopului sau a preotului. Painea sfintita era

impartita de acestia cu mana credinciosilor cre se impartaseau (cap XXII). Dupa

impartasirea cu Sfantul Trup, credinciosii primeau Sfantul Sange din potir,

avand grija sa nu cada ceva pe jos. (cap XXXVIII).

“Constitutiile apostolic” si “Testamentum Domini” provin din secolele IV-V,

dar ne transmit de fapt material mai vechi, din secolul III sau chiar de mai

inainte. In “Constitutiile apostolice”, in cartea a opta, gasim cel dintai formular

de Liturghie in care descoperim cele doua parti ale Liturghiei: Liturghia

catehumenilor, cu patru sau cinci lecture biblice, cu omilie sau predica. Urma o

serie de patru ectenii pentru catehumeni, energumeni, candidate la botez si a

patra pentru petenti. Fiecare ectenie era urmata de o rugaciune rostita de episcop

pentru cele patru categorii de participant de la sfanta slujba. Apoi “ieseau

succesiv din biserica, pe masura ce erau binecuvantati de episcope, trecand pe

sub mana lui.” La Liturghia credinciosilor cei ramasi ramaneau in picioare,

incepea cu o noua ectenie si o rugaciune a episcopului. Urma sarutarea pacii si

spalarea mainilor liturghisitorilor. Dup ace se aduceau la Sfanta Masa cinstitele

daruri, de diaconi, episcopul rostea o lunga rugaciune euharistica asemanatoare

cu anaforaua din Liturghia ortodoxa a Sfantului Vasile. Dupa aceasta, diaconul

rostea cu glas tare: Sa luam aminte, iar episcopul complete formula, “Sfintele

Sfintilor”. Credinciosii intonau imnul: “Unul Sfant, Unul Domn, Iisus Hristos,

intru slava lui Dumnezeu” (Luca I, 14), sip e pamant pace, intre oameni buna

voire (Matei XXI, 9), osana, fiul lui David, binecuvantat este cel ce vine in

numele Domnului (Ps. 117), Dumnezeu este Domnul si s-a aratat noua, Osana

intru cei de sus (Matei XXI, 9)”.

Se impartaseau intai episcopul, sau preotul care savarsea Sfanta Liturghie,

apoi ceilalti slujitori. Urma clerul inferior. Apo credinciosii, intai barbatii, apoi

femeile si copiii care primeau in mana dreapta trupul Domnului cu care se

impartaseau. Primeau apoi de la diacon potirul cu Sfantul Sange din care

sorbeau de cate trei fara intermediul altui recipient. In rastimpul cat se

impartaseau se canta psalmul 33. Apoi se rostea o noua ectenie si o rugaciune

de mutumire dupa impartasanie si se facea concedierea credinciosilor, cu

formula: Iesiti in pace, rostita de diacon. Asemanatoare cu aceasta randuiala

este sic ea din “Testamentum Domini”.

O descriere complete a Liturghiei euharistice si a Euharistiei baptismale o

aflam mai tarziu in “Catehezele mistagogice” ale Sfantului Chiril al

Ierusalimului (+386), respective catehezele XXII si XXIII. In cateheza XXII

Sfantul Chiril vorbeste neofitilor despre caracterul dogmatic al Sfintei

Euharistii. El arata prezenta reala a lui Iisus in Sfanta Euharistie, invocant pe

Sfantul Apostol Pavel, reproducand cuvintele pe care acesta le adresa

Corintenilor, reamintindu-le ceea ce facuse si spusese Mantuitorul la Cijna cea

de Taina, cand a infiintat Sfanta Euharistie (I Cor. XI, 23-25). Sfantul Chiril

arata ca prin impartasire ajungem uniti intr-un singur trup si si sange cu Hristos,

devenind astfel purtatori de Hristos.

In cateheza XXIII, Sfantul Chiril reconstituie cu aproximatie, randuiala

Liturghiei Sfantului Iacov din secolul al IV-lea. El incepe cu randuiala

premergatoare pentru momentul central, al savarsirii Sfintei Jertfe. Dupa

spalarea mainilor slujitorilor cu apa turnata de diacon, acesta rosteste formula de

indemn pentru darea sarutarii pacii: “Primiti-va unul pe altul si sa ne sarutam

unul pe altul”. Preotul rosteste: “Sa multumim Domnului!”, la care credinciosii

raspund: “Cu vrednicie si cu dreptate…”. Apoi preotul citea marea rugaciune a

Sfintei Jertfe cu voce tare. Iata o sintetizare a acestei rugaciuni facuta de Sfantul

Chiril: “Dupa aceasta facem pomenire de aer, de pamant si de mare; de soare si

de luna; de stele si de toata zidirea cugetatoare si necugetatoare, vazuta si

nevazuta; de ingeri, de arhangheli, de puteri, de domnii, de incepatorii, de

stapanii, de tronuri, de heruvimii cei cu multe fete…, de serafimii pe care,

inDuhul Sfant, i-a vazut Isaia, stand in jurul tronului lui Dumnezeu (si care) cu

doua aripi isi acopera fata, cu alte doua picioarele si cu alte doua zboara…”.

Se face aici de fapt amintire de istoria sfanta a mantuirii in cadrul acestei

rugaciuni se rostea si asa-numitul trisaghion biblic sau cantarea intreit-sfanta a

serafimilor:”Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot”, pe care Sfantul Chiril o

citeaza textual si care in mai toate liturghiile crestine face tranzitie de la

rugaciunea teologica la cea hristologica, si la anamneza, in care se recapituleaza

pe scurt activitatea rascumparatoare a Mantuitorului”.

Epicleza este rezumata de Sfantul Chiril astfel:” Apoi dup ace ne-am sfintit,

prin aceste imne duhovnicesti rugam pe iubitorul de oameni Dumnezeu sa

trimita Duhul cel Sfant peste cele puse inainte, spre a face painea Trup si lui

Hristos, iar vinul sange al lui Hristos. Intr-adevar, s-au sfintit si s-au prefacut

acelea de care s-a stins Sfantul Duh”.

Apoi continua cu rugaciuni de pomenire si mijlocire generala pentru toata

Biserica, asa-numitele diptice care sunt rezumate astfel: “Apoi dupa savarsirea

jertfei duhovnicesti, slujba cea fara de sange, rugam pe Dumnezeu asupra jerfei

de ispasire, pentru pacea de obstea Bisericilor, pentru buna randuiala lumii,

pentru imparati, pentru ostasi si cei care ne ajuta in lupte, pentru cei care sunt in

boli, pentru cei care se trudesc si in general, noi toti ne rugam si oferim aceasta

jertfa pentru toti care au nevoie de ajutor. Apoi facem pomenire si de cei mai

dinainte adormiti, mai intai de patriarhi, de profeti, de apostoli, de mucenici,

pentru ca Dumnezeu prin rugaciunile si mijlocirile lor, sa primeasca cererea

noastra; apoi ne rugam si pentru cei mai dinainte adormiti Sfinti Parinti si

episcope, si in scurt, pentru cei adormiti inainte de noi…”.

Urma apoi rugaciunea “Tatal nostru…” apoi protosul spunea “Sfintele

Sfintilor”, la care credinciosii raspundeau, ca si astazi: “Unul Sfant, Unul

Domn, Iisus Hristos”. Urma impartasirea clerului si a credinciosilor.

Impartasirea credinciosilor se facea in felul in care astazi ne impartasesc clericii

la Liturghia arhiereasca, apoi li se dadea mai intai in palma dreapta, de catre

preot Sfantul Trup si apoi gustau Sfantul Sange direct din Sfantul Potir, pe care

li-l oferea diaconul. Cu acest prilej, Sfantul Chiril, da neofitilor din Ierusalim

sfaturi utile despre felul cum trebuie sa primeasca Sfanta Impartasanie: “Cand te

apropii, deci, sa te impartasesti, nu te apropia cu palmele mainii intinse, nici cu

degetele rasfirate, dimpotriva, fa mana stanga tron mainii drepte, ca una ce are

sa primeasca pe Imparat. Fa-ti caus palma si primeste Trupul lui Hristos

raspunzand Amin. Dupa ce iti vei sfintii cu multa grija ochii prin atingerea

Sfantului Trup, impartaseste-te, avand grija sa nu pierzi ceva din el. Caci daca

vei pierde ceva, este ca si cand ti-ai pierde unul din propriile tale madulare…

Apoi, dupa ce te-ai impartasit cu Trupul lui Hristos, apropie-te si de potirul

Sangelui. Nu mai intinde mainile ci pleaca-te si, cu chip de rugaciune, si

venerare, rosteste, impartasindu-te din Sangele lui Hristos. Si pe cand sunt inca

umede buzele tale, du degetul la gura si sfinteste cu umezeala buzelor tale ochii,

fruntea, si celelalte simturi. Apoi, asteptand rugaciunea, multumeste lui

Dumnezeu, Care te-a invrednicit de atat de mari taine”. Cu aceste rugaciuni de

multumire se incheia randuiala Liturghiei euharistice din Ierusalimul secolului

IV.

Privind aceasta perioada (secolele II-IV) putem spune ca Liturghia

euharistica se dezvolta mult in structura ansamblului ei. De la simpla “frangere

a painii” se ajunge treptat la o randuiala complexa, oflindita, in Liturghia

Sfantului Iacob ce se savarsea in Ierusalim catre sfarsitul secolului IV. Totusi in

primele trei secole crestine Sfanta Euharistie ramane centrul intregului cult

crestin, randuiala savarsirii ei fiind aceeasi in intreg bazinul mediteraneean. De

aici uniformitatea Liturghiei euharistice a primelor trei veacuri. Un exemplu in

acest sens avem la Sfantul Iustin Martirul si filozoful, care petrecea ultimii 15

ani ai vietii sale la Roma si care savarseste sau participa la Euharistie si

aminteste vreo inovatie sau altceva de genul acesta. Doar prigoana atroce a

paganilor a produs intr-un fel incetinirea dezvoltarii cultului.

Capitolul VI. Euharistia si ritualul impartasirii in riturile

Liturgice Rasaritene

Din analiza facuta asupra primelor trei veacuri crestine din punct de vedere

liturgic am putut remarca uniformitatea litugica a acestei perioade. Baza acestei

unitati liturgice a stat in randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, care se oficia la

inceput la Ierusalim si Antiohia si a liturghiei alexandrine a Sfantului Marcu.

In timp atat, Sfintii Apostoli cat si ucenicii lor, apoi, la randul lor, urmasii

acestora au adaugat contributia lor personala, adaptand Liturghia nevoilor

locale, “la caracterul etnic al credinciosilor respective sau la diferitele practice si

datini care consituiau specificul vietii lor religioase”.

Dezvoltarea textelor anaforalei a insemnat diversificarea tipurilor locale. La

inceput, episcopul avea dreptul sa improvizeze aceasta rugaciune. Din secolul al

V-lea, in Imperiul bizantin exista déjà o impartire nu numai din punct de vedere

teritorial, dar si liturgic- Orient si Occident-, fiecare din ele avand limba sa

liturgica, anume greaca pentru Orient si latina pentru Occident. Pe de alta parte

suntem in perioada sinoadelor ecumenice. Ereziile hristologice incepusera sa

tulbure viata Imperiului inca din secolul IV, iar in urma hotararilor sinodului IV

ecumenic de la Calcedon din 457, au facut ca vechile tari ale Orientului:

Egiptul, Siria, Palestina, Armenia si Mesopotamia, sa se separe din punct de

vedere dogmatic si cultic de Bizant. Cand aceste provincii se despart, Bisericile

acestora apartineau din punct de vedere cultic la doua surse de rituri liturgice

care incepusera sa ia formele in Orient: cel sirian sic el egiptea. De ritul sirian

apartineau Biserica armeana si Bisericile de limba siriana, iar de ritul

alexandrine apartineau Bisericile din Egipt si Etiopia. Daca ritul sirian isi avea

originea apostolic de la Sfantul Iacob, ruda Domnului, ritul alexandrine isi avea

originea de la Sfantul Marcu Evanghelistul. Daca la inceput deosebirile au fost

minime, cu timpul, datarita lipsei de legaturi dintre aceste Biserici, s-a ajuns la

accentuarea acestor deosebiri, dand nastere la o multime de Liturghii deosebite

intre ele, dar si fata de cultul ortodox.

S-a ajuns astfel la situatia in care liturgistii contemporat reduc riturile

principale din Orient la patru, si anume: ritul bizantin, propriu Bisericii

Ortodoxe de Rasarit; ritul armean, propriu Bisericii armene; ritul sirian cu

subdiviziunile lui, si anume: ritul sirienilor monofiziti sau iacobiti din

patriarhatele Ierusalimului si Antiohiei, si ritul sirienilor rasariteni, sau

nestorieni, apoi ritul maronit, folosit de sirienii din Liban: ritul copt, propriu

Bisericilor din Egipt si Etiopia.

Liturghia bizantina a ramas in partile esentiale, asemenea celei descries in

scrierile sfintilor Parinti si Traditia apostolic. Iata descrierea Liturghiei

euharistice facuta spre sfarsitul secolului V si inceputul secolului VI de catre

Sfantul Dionisie Areopagitul: “Dupa aceasta (citirea pericopelor din Sfanta

Scriptura) sunt scosi afara din sfantul locas catehumenii si impreuna cu dansii la

fel si energumenii, precum si cei ce se afla in stare de pocainta; nu raman

inlauntru decat cei ce sunt vrednici sa priveasca si sa se impartaseasca cu

dumnezeiestile Taine. Unii din slujitori stau la usile bisericii, ce sunt inchise, iar

altii indeplinesc un serviciu oarecare, potrivit cu rangul lor. Insa cei alesi, din

ordinal liturghisitorilor, pun, impreuna cu preotii, sfanta paine si potirul

binecuvantarii pe dumnezeiescu altar, dup ace mai inainte s-a intonate cantarea

de lauda de catre toata adunarea ce se afla in biserica obsteasca. Cu aceasta

divinul ierarh sfarseste printr-o rugaciune si vesteste pacea cea sfanta. Apoi, dup

ace cu totii isi dau, unul altuia, sarutarea de pace, se termina citirea cea mistica

din sfintele carti. Ierarhul si preotii spalandu-si mainile, ierarhul trece in

mijlocul dumnezeiescului altar, inconjurat de preoti si de cei alesi dintre co-

liturghisitori. Acum proslaveste ierarhul sfintele lucrari: sfinteste darurile cele

prea dumnezeiesti si scoate la vederea (poporului) prea-slavitele (daruri) prin

simbolurile ce cu sfintenie sunt puse inainte. Dup ace a aratat el darurile

lucrarilor celor divine, se intoarce sa se impartaseasca pe sine cu ele si

indeamna la aceasta sip e ceilalti. Impartasindu-se pe el insusi si dand si

celorlalti din dumnezeiasca Impartasanie, et termina cu o rugaciune de

multumire”.

Din lecturarea acestui fragment observam ca Sfantul Dionisie descrie

randuiala liturghiei euharistice pana la Sfantul Vasile cel Mare. Un rol

important in dezvoltarea acestei randuieli au avut in Rasarit, Sfintii Vasile cel

Mare si Ioan Gura de Aur, iar in Apus, Papa Damasus.

In Biserica Armeana se folosesc azime ca materie a jertfei euharistice, iar

apa daca la inceput a fost intrebuintata, a fost scoasa definitive din uz. Dupa

sarutarea frateasca, preotul citeste rugaciunea euharistica care este compusa

dupa modelul tuturor anaforalelor din liturghiile crestine, incepand cu

rugaciunea euharistica, rugaciunea teologica si cea hristologica, intre care se

intercaleaza trisaghionul biblic. Rosteste apoi cuvintele de instituire a Sfintei

Euharistii si citeste in taina epicleza, cu intreita formula de sfintire ca si in ritul

bizantin. Dupa ce termina de citit parta intaia din epicleza, preotul ridica Sfantul

Agnet si rosteste cu glas tare:”Intru sfintirea sfintilor” si continua partea a doua

a epiclezei (pentru sfintirea vinului). La sfarsit ridica potirul zicand:

“Binecuvantare si marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh”, continuand partea a

treia a epiclezei (partea sfintirii ambelor elemente). La sfarsitul rugaciunii saruta

Sfanta Masa, ia Sfantul Trup si il inmoaie in Sfantul Sange, rostind in taina o

rugaciune. Ridica potirul in vazul credinciosilor, face cu el semnul crucii si zice:

“Sa ne impartasim cu sfintenie din Trupul Sfant…”.Se intoarce cu fata spre

popor si continua “El este viata, nadejdea, invierea lasarea si iertare…”. Intra in

altar, trage perdeaua, preotul se roaga, rupe Sfantul Agnet in patru parti si le

pune pe disc. Credinciosii canta un imn. Rosteste o rugaciune de iertare, ia o

particica, o inmoaie in Sfantul Sange si se impartaseste. Apoi deschide dvera

spre a impartasii pe credinciosi.

Cu toate ca Biserica armeana a suferit influenta catolica, totusi ritualul

impartasirii a ramas acelasi ca in ritul ortodox. Dupa impartasire, preotul ii

binecuvinteaza cu formula: “Binecuvinteaza, Doamne, poporul Tau si

binecuvinteaza mostenirea Ta”. Urmeaza randuiala de sfarsit, asemanatoare

celei din ritul bizantin.

In ritul sirienilor iacobiti, Liturghia este de origine apostolic, a Sfantului

Iacob, provenita de la Ierusalim, pastrata si dezvoltata in patriarhatul Antiohiei.

La savarsirea acestei Liturghii se intrebuinteaza o mare multime de anaforale

vechi.

Dupa citirea celor doua rugaciuni penitentiale si pregatitoare pentru primirea

Sfintei Impartasanii, care se pun dupa epicleza, preotul salute credinciosii, apoi

savarseste frangerea Sfantului Trup. Ia o particica, o inmoaie in Sfantul Sange si

inmaneaza de sase ori in forma de cruce, jumatatea de ostie ramasa pe disc, in

timp ce rosteste “Sa fie semnate…” si o pune in potir. Apoi preotul rosteste o

rugaciune cu character dogmatic privitor la Sfanta Euharistie, facand inaltarea

Sfantului Trup si Sfantului Sange in fata credinciosilor care canta “Unul Sfant”.

Urmeaza momentul impartasirii. Intai clericii apoi credinciosii. Credinciosii

primesc Sfanta Taina sub forma Trupului si Sangelui, pe care preotul le-o

daruieste direct cu mana, fara a folosi lingurita. Dupa impartasirea

credinciosilor, preotul face potrivirea Sfintelor Tainea, bea putina apa, isi spala

mainile si rosteste o rugaciune de multumire si una de luare de ramas bun de la

Sfanta Masa.

Maronitii din Liban “au avut la inceput acelasi rit ca si sirienii iacobiti, dar

dupa despartirea de acestia, prin adoptarea monoteismului si unirea cu Roma,

si-au faurit propriul cult, ceea ce a determinat o puternica latinizare a cultului

liturgic”. Ei folosesc azima, in loc de paine dospita, care este pregatita in

aceeasi zi, cand se oficiaza Liturghia. Randuiala impartasirii se face dupa ritul

catolic.

Sirienii rasariteni sau nestorieni intrebuinteaza o Liturghie numita a Sfintilor

Aposoli Addai si Madj(a). Ca o caracteristica a ritului Nestorian ar fi

framantarea si coacerea de catre clerici a painii dospite intrebuintate la

Liturghiei. Dupa rugaciunea Sfintei Jertfe, preotul face inaltarea, frangerea si

pecetluirea Sfantului Trup si a Sfantului Sange. Preotul rosteste formula

“Sfintele se cuvin sfintilor”, iar credinciosii canta imnul “Unul este Tatal Sfant,

Unul este Fiul Sfant, Unul este Duhul Sfant”. Preotul ia Sfantul Trup, il frange

in doua si pune pe disc partea din stanga, iar partea din dreapta o Ia si face

semnul crucii deasupra potirului, o inmoaie in Sfantul Sange si pecetluieste cu

ea partea din stanga care se afla pe disc. Asaza apoi ambele bucati pe disc, ce

simbolizeaza integritatea trupului omenesc al Domnului, zicand: “Impartite

sunt, sfintitorule, curatele Taine…”. Binecuvinteaza pe credinciosi, apoi

sfarama Sfantul Trup in particele mici, destinate impartasirii clericilor si

credinciosilor. Dupa rugaciunea Tatal nostrum, preotul face a doua inaltare a

Sfantului Trup. Dupa aceasta urmeaza impartasirea cu Sfantul Trup si Sange.

Intai liturghisitorul apoi credinciosii. Barbatii se impartasesc acum iar femeile la

sfarsitul slujbei. Credinciosului I se da in mana dreapta particica cu care se

impartaseste pe care o consuma imediat. Apoi soarbe putin din potirul oferit de

diacon. Preotul se intoarce la Sfanta Masa unde face potrivirea Sfintelor Taine,

iar corul canta psalmul 117. Apoi preotul binecuvinteaza pe credinciosi, iar

diaconul rosteste binecuvantarea finala de slobozire a credinciosilor.

Caracteristica Bisericilor Orientale din vechiul Egipt si din Etiopia, ritul copt

reprezinta faza actual de evolutie a vechiului rit alexandrine si care se oficiaza

astazi in doua limbi. Aceste liturghii au la origine Liturghia apostolic a

Sfantului Marou.

In ritul alexandrine (egiptean) pregatirea Sfintelor daruri se face folosindu-se

paine dospita, mult si putina apa. La cuvintele Domnului pentru potir, se spune

“ca Domnul a baut El Insusi din potir, inainte de a-l da Sfintilor Apostoli, iar

dupa fiecare din cele doua ecfonise ale cuvintelor Domnului (pentru paine si

vin), credinciosii adauca o formula de intarire si marturisire:L “Credem…

Credem ca asa este… Credem, marturisim si slavim!”. Dup ace s-a sfarsit partea

preanaforala a Liturghiei, preotul frange Sfantul Trup mai intai in doua parti, pe

care le asaza pe sfantul disc in forma de cruce. Preotul inmoaie degetul sau o

particica din Sfantul Agnet si face semnul crucii pe potir apoi pe Sfantul Trup.

Dupa rugaciunea “Tatal nostru”, slujitorul face o a doua inaltare a Sfantului

Trup, in timp ce rosteste cu glas tare formula: “Sfintele Sfintilor”. Apoi frange

Sfantul Agnet in mai multe particele pentru impartasirea credinciosilor. Acum

credinciosii canta psalmul CL, iar slujitorii se impartasesc in altar. Credinciosii

se impartasesc ca si in vechime, fara lingurita, primind intai o particica din

Sfantul Trup de la preot si apoi sorbind Sfantul Sange direct din potir. Cand le

ofera Sfintele Taine, preotul rosteste “Acesta este intr-adevar trupul lui

Emanuel, Dumnezeul nostru, amin”, iar credinciosul raspunde “Cred!”. Dup ace

consuma apoi restul Sfintelor preotul rosteste o rugaciune de multumire, iese in

naos, unde citeste rugaciunea Amvonului si apoi rosteste impreuna cu

credinciosii rugaciunea Tatal nostru. Apoi facant otpustul Liturghiei, imparte

anafora incheind simplu, ca in Biserica veche: “Mergeti in pace!”, iar diaconul,

daca este, adauga: “Harul Domnului Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus

Hristos sa fie cu voi cu toti! Mergeti in pace!”. Credinciosii raspund: “Amin,

asa sa fie! Suta de ani!” La anumite ocazii, in timpul impartasirii, sunt cantata

una sau doua doxologii.

Ritul liturgic etiopian este o deviatie a ritului alexandrine, aceasta liturghie

purtand numele de “Liturghia celor doisprezece Apostoli”. Pregatirea Sfintelor

Daruri se face ca si la copti, prin coacerea painii si stoarcerea vinului de catre

diacon, din strugurii adusi de credinciosi, intr-o incapere anume destinata,

anexata bisericii. In timpul epiclezei, credinciosii stau prosternati cu fata la

pamant. Pregatirea pentru impartasire, inaltarea si frangerea Sfantului Trup se

face intocmai ca in ritul coptilor alexandrine. Preotul ia o particica, face semnul

crucii deasupra potirului, in timp ce zice: “Binecuvantat este Domnul si

Mantuitorul nostru”, si o pune in potir. Dup ace rosteste o rugaciune inainte de

impartasire, preotul ia o particica din Sfatul Trup si impartaseste pe preotul

coliturghisitor, iar acesta, la randul sau, ofera protosului potirul cu Sfantul

Sange. Impartasirea se face in ordine ierarhica, mai intai patriarhul, apoi

episcopul, preotii si diaconii, clerul inferior si la urma barbatii si femeile. In

timp ce se impartasesc credinciosii, preotul rosteste formula:” Aceasta este

painea vietii, care s-a pogorat din cer, cu adevarat Trupul scump al

Dumnezeului nostru Emanuel, Amin!”, iar credinciosii raspund: “Sfanta, Sfanta,

Sfanta Treime necuprinsa, daruieste-mi mie sa primesc acest Trup si Sange spre

viata, si nu spre osanda”. Duaconul da cu ligurita picaturi de sange in gura celor

ce se impartasesc, zicand: Acesta este paharul vietii, pogorat din cer, este

sangele de mult prêt al lui Mesia, Amin!

In Biserica copta nu se utilizeaza practica pastrarii Sfintei Euharistii pentru

bolnavi, ci pentru fiecare caz se face o noua sfintire a darurilor, la biserica, iar

impartasirea bolnavilor are loc acasa.

Din descrierea separate a fiecarui rit euharistic se poate observa destul de

limpede marea asemanare a randuielii Liturghiei euharistice a Bisericilor

Monofisite si Nestoriene, intre ele, pe de o parte, iar pe de alta parte, cu

randuiala ritului bizantin. Este intr-adevar drept sa fie asa, deoarece toate fac

parte din marea familie liturgica a Bisericii Rasaritene si toate pana la sinodul

de la Calcedon aveau aceeasi structura dogmatic si liturgica.

“Urmase fidele ale Liturghiilor Bisericii Vechi, ele reprezinta, cu dezvoltari

particulare fiecarei Biserici locale in parte, formele evaluate ale vechiului rit

liturgic sirian si ale celui alexandrine, care erau in vigoare in Biserica

Rasariteana din secolele al IV-lea- al VI-lea. Chiar si acelea care s-au departat

mai mult de tipul liturghiei primitive, a crestinatatii, prin influente straine, cum

este Liturghia romanizata a maronitilor sau, in parte, cea armeana, asupra careia

s-au exercitat de asemenea sensibile influente catolice, si-au pastrat totusi

spiritual originar si structura generala care caracterizau liturghiile vechi”.

Referitor la Liturghia euharistica trebuie remarcata uniformitatea structurii

liturgice a anaforalei cu dialogul introductive dintre preot si credinciosi,

rugaciunea euharistica, rugaciunea teologica sic ea hristologica, separate prin

nelipsitul imn al Serafimilor si urmate de referatul biblic al instituirii Sfintei

Euharistii, anamneza, epicleza si rugaciunile pentru intreaga Biserica, pentru vii

si pentru morti, dipticile. Chiar daca mai sunt unele inversari in structura,

acestea nu stirbesc cu nimic din uniformitatea randuielilor liturgice rasaritene.

Daca adaugam intrebuintarea generala a painii dospite ca materie a Sfantului

Trup, in loc de azima (exceptand pe maroniti si armeni), si importanta epiclezei

ca formula liturgica pentru sfintirea cinstitelor daruri, in toate riturile liturgice

rasaritene, se observa inca o data apropierea acestora, iar pe de alta parte

diferentierile fata de riturile apusene. Iata ca daca ritualul impartasirii este

considerat in ansamblul sau acelasi in elementele esentiale, Euharistic constituie

o punte de legatura intre Bisericile Rasaritene, un mijloc de comuniune si de

refacere a unitatii crestine.

Capitolul VIII. Euharistia in Protestantism si neoprotestantism

A. Euharistia in Protestantism

Criza spirituala, politica si bisericeasca, prin care a trecut Biserica apuseana

in secolul al XVI-lea, a declansat Reforma religioasa, infaptuita de Martin

Luther si Jean Calvin si Ulrich Zwingli, in Germania si, respective, Elvetia.

Reforma, in esenta ei, nu este altceva decat nemultumirea unor masa de

credinciosi romano-catolici care s-au ridica impotriva puterii centralizatoare si a

abuzurilor pe care le-au savasti papalitatea. Ideile Reformei vor imbraca in

haina noua invatatura dogmatic si totodata si cea cultica.Odata cu reorganizarea

cultului divin, momentul culminant din Liturghie nu-l mai ocupa savarsirea

Jertfei euharistice, ci propovaduirea cuvantului, adica rostirea predicii careia I

se va acorda o importanta deosebita. Datorita ideilor religioasa ale fiecarui

reformator in parte, protestantismul imbraca caracteristicile celor trei mari

reformatori. Din Germania, idea de reforma religioasa trece in Anglia, care

doresc o independent juridical si bisericeasca fata de Roma, iar aceste

eveniment este realizat in anul 1534 in vremea regelui Henric al VIII-lea (1509-

1547).

Ideile reformatoare privind dogmele si cultul prind radacini puternice abia in

vremea regelui Eduard al VI-lea (1547-1553), teologia dogmatic anglicana fiind

un amestec de idei catolice si protestante. Astfel, dezvoltarea ramurilor

protestante va necesitaclasificarea lor in urmatoarele subdiviziuni: ritul luteran

propriu comunitatilor religioase din confesiunea luterana; ritul calvin, propriu

comunitatilor religioase de confesiune calviana, care impreuna cu adeptii lui

Zwingli, formeaza ramura reformitilor; ritul Anglican, propriu Bisericii

Anglicane.

Din punct de vedere dogmatic, dupa Luther, in Euharistie, Hristos este

present real, dar nu prin prefacerea painii si vinului, ci prin impanatie, adica

painea si vinul raman in euharistie ceea ce sunt, paine si vin, dar in paine si cu

paine si sub paine, sunt prezente in mod real, dar nevazut, Trupul si Sangele

Domnului. Pentru Zwingli, Sfanta Euharistie este numai o comemorare a Cinei

celei de Taina. Pentru el, Euharistia nu este decat un simplu symbol al Trupului

lui Hristos. Calvin, cautand o formula intermediara intre Luther si Zwingli,

sustine ca in Euharistie “nu avem numai un symbol sau o icoana a trupului lui

Hristos jertfit pe Cruce, ca la Zwingli, si nici o prezenta reala prin coexistent, ca

la Luther, ci o prezenta virtual, adica o prezenta printr-o putere a lui Hristos. La

impartasire, Iisus Hristos Se coboara din cer in Euharistie si prin Duhul Sfant se

comunica, dar numai celor alesi, adica predestinati pentru mantuire, puterea de

viata facatoare a TRupului Sau proslavit. Cei reprobate, condamnati din veci la

pieire, neavand credinta, nu primesc decat simpla paine si vin”.

Anglicanii sustin ca in Euharistie exista o prezenta mistica a lui Hristos, dar

numai pentru cei credinciosi, pentru ceilalti Euharistia fiind osanda la moarte

vesnica, daca se impartasesc.

Protestantii, in totalitate, nu recunosc caracterul de jertfa al Euharistiei.

Majoritatea au ramas la aspectul comemorativ sau anamnetic al Euharistiei, mai

putin luteranii, care ii recunosc aspectul sacramental acestei Sfinte Taine.

Biserica Ortodoxa la vremea respectiva a luat atitudine fata de aceste

invataturi eronate,prin marturisirile de credinta. Dintre acestea amintim:

“Marturisirea Ortodoxa” a lui Petru Movila (1642) si “Marturisirea”

Patriarhului Dositei al Ierusalimului, din 1672, care apara credinta ortodoxa a

prezentei reale a lui Hristos in Euharistie, prin prefacerea darurilor cu puterea

Duhului Sfant in trupul si Sangele lui Hristos si faptul ca Jertfa euharistica este

aceeasi cu Jertfa de pe Golgota. Vorbind despre Euharistie, Petru Movila spune

ca: “…insasi fiinta painii si fiinta vinului se prefac in fiinta adevaratului Trup si

Sange ale lui Hristos, prin lucrarea Sfantului Duh, a Carui chemare o savarseste

in acea vreme, ca sa desavarseasca aceasta Taina, rugandu-se (preotul) si

graind: “Pogoara Duhul Tau cel Sfant asupra noastra si asupra acestor daruri

care sunt puse inainte si fa din painea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tau,

prefacandu-le prin Duhul Tau cel Sfant”. Caci, dupa cuvintele acestea,

prefacerea se petrece indata si schimba painea in adevaratul Trup al lui Hristos

si vinul, in adevaratul Sange, pastrandu-si doar chipul in care se infatiseaza si

aceasta potrivit cu iconomia dumnezeiasca. Mai intai, ca sa nu vedem trupul lui

Hristos, ci sa credem ca este, pentru cuvintele pe care le-a rostit: Acesta este

trupul Meu si acesta este sangele Meu, crezand mai degraba in cuvintele si

puterea Lui, decat in insasi simturile noastre, care fapt adduce fericirea

credintei: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut”.

Privitor la randuiala Cinei din cadrul cultului prostestand nu exista niste

reguli strice, randuielile liturgice deosebindu-se de la o comunitate la alta.

Pentru savarsirea Cinei, luteranii foloseau, ca si astazi, paine dospita si vin. In

timpul savarsirii cultului credinciosii stateau asezati in jurul unei mese puse in

mijlocul bisericii. In vechime, canonul euharistic incepea cu un dialog deschis

de pastoral comunitatii, care spunea: “Pacea sa fie cu voi”, iar credinciosii isi

ofereau sarutarea frateasca, ulterior s-au obisnuit a se strange mainile reciproc.

Obiceiul de a sta in jurul mesei la Cina simbolizeaza aceste practice vechi.

Urmeaza o rugaciune pentru vii si pentru morti. Dupa ce se canta “Sanctus”,

pastoral rosteste doua rugaciuni dogmatice, se canta imnul Agnus Dei si se

rosteste rugaciunea Tatal nostru. Pastorul ridica potirul spre a fi vazut de

intreaga comunitate si continua cu frangerea painii. Dupa o rugaciune

pregatitoare urma impartasirea. Crestinii primeau Euharistia sub ambele forme.

Cam aceeasi structura liturgica o prezenta si randuiala Cinei din ritul

reformat. Salvinii accentuau faptul ca Cine este masa celor botezati in Hristos.

Dupa randuiala liturgica reformata, cuvintele de instituire ale Cinei erau

intercalate de un rezumat al ritualului Cinei si de, dupa instituire, o predica in

care se prezenta rolul impartasirii. Tot cu o predica se termina si randuiala

Impartasaniei in care se scotea in evident caracterul istoric al Euharistiei.

In Anglicanism, canonul euharistic este precedat de o rugaciune pentru

primirea cu vrednicie a Euharistiei, numita rugaciunea intrarii umile. Urmeaza o

rugaciune epicletica dupa care urmeaza cuvintele de instituire de la Cina cea de

Taina. Asemenea romano-catolicilor, anglicanii socotesc cu adevarat cuvintele

Mantuitorului ca formula sacramental a Tainei. Impartasirea se face in ordine

descendenta de la preoti la credinciosi. Impartasirea se face cu amble forme,

intai Trupul lui Hristos, apoi Sfantul Sange. La pregatirea darurilor se foloseste

fie paine dospita, fie azima si vin simplu sau vin cu apa. La urma resturile Painii

si Vinului consacrete sunt consummate (de preoti) cu respect si se fac

ablutiunile, adica spalarea potirului cu vin si apa care se consuma de catre

slujitori”. Dupa impartasirea credinciosilor, preotul vorbeste o rugaciune de

multumire si Liturghia ia sfarsit.

Din cele prezentate pana acum despre invatatura dogmatic si randuiala

liturgica a Cinei Domnului din cadrul serviciului divin protestant remarca

multitudinea conceptiilor lor cu privire la prezenta sacramentala a Domnului

Hristos in Sfintele daruri si de caracterul amamnetic al Euharistiei. Din punct de

vedere liturgic, observam ca: materie pentru Euharistie difera la Protestantism,

de la paine dospita si vin amestecat cu apa, din randuiala luterala, la pisibilitatea

de a folosi paine dospita sau azima, la anglicani, in schimb, randuiala Cinei

Domnului este aproape comuna.

B. Cine Domnului in neoprotestantism

Miscarea neoprotestanta isi are originile foarte vechi, inca inainte de

Reforma, dar cu unule puncte comune cu Reforma. Ea s-a dezvoltat ideosebi in

secolul al XIX-lea, cand cunoaste o larga raspandire, pe mapamond.

Cea mai veche miscare neoprotestanta este cea baptismala, nascuta inainte de

Reforma, si care este prezenta aproape in toate religiile, dar conturata o data cu

Reforma, incercand sa restabileasca practica apostolica a afundarii celor care

vin la botez. Aparitia lor este atestata in secolul XVI, odata cu miscarea de

protest a anabaptistilor din Germania, si apoi “baptistilor”, impotriva

introducerii de catre Biserica apuseana a practicii “stropirii cu apa, in loc de

afundare. Numai ca, incercand sa faca o reintroducere a vechilor practice, au

cazut in extrema simbolismului si a ceremoniilor simple. La ei nu exista taine.

Acestea sunt simboluri. Despre Cina Domnului, baptistii afirma ca este simbolul

mortii lui Hristos si ca pentru om se compune din paine si vin, neamestecat. Nu

are puterea iertarii pacatelor, “este doar comemorarea iertarii pacatelor prin

jertfa lui Hristos”. Daca au fost botezati toti credinciosii pot primi Cina.

Celebrarea Cinei Domnului baptistii o fac o data pe luna, in cadrul serviciilor

religioase saptamanale sau duminicale. Actul participarii propriu-zis al Cinei are

valoare de symbol, dupa el urmand predica pastorului, iar material acesteia o

constituie doua elemente: painea si vinul. Dupa numarul participantilor la Cina,

pastoral frange painea si in bucati mici pentru a ajunge la toti, iar vinul este

turnat in paharele.

O a doua miscare neoprotestanta este cea advent, derivate si continuatoare,

totodata, a bapotismului. Daca baptistii urmareau “cufundarea” in apa la

maturitate a celui ce se boteza, adventismul si-a indreptat privirea catre cer,

calculand in fel si chip venirea Domnului si “organizand” o noua imparatie de

1000 de ani pentru cei alesi. Pentru a se deosebi de baptisti, adventistii de

nuanta mozaica au negat invierea lui Hristos, l-au coborat in randul profetilor,

au ocolit invatatura despre rai si iad, au negat posibilitatea invierii din morti si

au ales ziua de odihna sambata.

La fel ca la baptisti, pentru adventisti Cina Domnului este un symbol care

aminteste de moartea lui Hristos. Este obligatory pentru ei participarea la Cina,

prin aceasta ei manifestandu-si credinta. O caracteristica a Cinei adventiste este

ca inainte de savarsirea ei se efectueaza “spalarea picioarelor”, pe care-l

socotesc ei un act de umilinta. Elementele folosite sunt normal azima si mustul.

Cina Domnului se savarseste o data la trei luni, bineinteles in zi de sabat, fie

dimineata, fie dupa-amiaza. Pastorul rosteste rugaciunea de binecuvantare a

painii, apoi frange painea in bucati. In acest timp, credinciosii se roaga, iar corul

intoneaza un imn de lauda. Pastorul are niste ajutoare care pun pe tavi bucatele

de paine si le impart credinciosilor. Serviciul se incheie cu o cantare comuna si

o rugaciune rostita de pastor.

Daca aceste doua curente neoprotestante isi au o origine in Europa, dar s-au

organizat in Statele Unite ale Americii, crestinii dupa Evanghelie s-au format in

Europa, si anume in Elvetia, si de aici s-au raspandit. Aparitia lor in elvetia,

leaganul calvinismului, este normal sa fi dus la aparitia in structura lor a unor

influente calvine si cu accente evanghelic-luterane. Masa Domnului sau Cine

Domnului este un simbol. Este un act comemorativ instituit de Domnul Iisus

Hristos, in noapte in care a fost vandut. “Conform relatarilor celor trei

evanghelisti, si ale Apostolului Pavel, rezulta ca frangerea painii a fost instituita

de Insusi Domnul Iisus Hristos. Stiind mai inainte, ca cel rau va cauta si in

aceasta privinta sa strambe caile drepte ale lui Dumnezeu, Domnul Iisus- inviat

“comunica direct” Apostolul Pavel felul indeplinirii acestui act de cult precum

si rostul sau”.

Evanghelistii accentueaza textul de la I Corinteni XI, 11-26, care descrie

instituirea Mesei Domnului: “Sa faceti lucrul acesta spre pomenirea Mea”, iar

pentru idea de comunicare, versetului 26: “Pentru ca de cate ori mancati aceasta

paine si beti acest pahar, moartea Domnului vestiti pana la venirea Lui”. Celor

care participa la frangerea painii li se cere credinta in Hristos si o viata curate.

La frangerea painii, Domnul este de fata si in jurul Lui se aduna cei “mantuiti”,

spun evanghelistii.

Frangerea painii are o serie de aspect. Este o implinire a voii lui Dumnezeu,

o dovada a respectarii dorintei Domnului; o porunca; este aducere-aminte; o

vestire; un prilej de cercetare; un prilej de multumire.

Painea si vinul sunt singurele alimente din care se compune masa Domnului.

Paine simbolizeaza Trupul Domnului, iar vinul sangele varsat pentru noi, iar pe

de alta parte este sangele noului legamant.

Cina Domnului se savarseste Duminica in ziua intai a saptamanii. “Adunarea

propriu-zisa incepe dimineata cu o rugaciune a unui om mai varstnic (numit si

prezbiter), rugaciunea rostita “dupa cum ii da duhul”, apoi diverse legaturi

biblice, unde se istoriseste despre frangerea painii (Luca XXV, 15-20). Urmeaza

cuvant de pregatire pentru “Cina”. Aceasta se incheie cu o rugaciune, apoi se

tine ora de evanghelizare, cu lecture biblice comentate”.

Cultul penticostal sau Biserica lui Dumnezeu Apostolica este organizatia cea

mai reprezentativa a miscarii “fundamentalistilor”, moderni. Acestia incep un

moment nou, in contrast cu miscarea harismatica, ce a cuprins Biserica

Apusului, dupa conceptia lor ei fiind “chemati ai Duhului” si “impartitori” de

daruri.

Pentru ei, Cina Domnului reprezinta un al doilea asezamant, ca forma

exterioara, in Biserica lui Dumnezeu. Ea a fost instituita de Domnul prin

intemeierea legamantului nou. Folosesc ca materii pentru savarsirea Cinei azima

si must. “Cei ce se impartasesc din aceasta Cina a Domnului trebuie ca mai

inainte sa-si faca o amanuntita cercetare de sine, caci cel ce mananca sib ea cu

nevrednicie, mananca sib ea pentru condamnarea sa. Ea reprezinta jertfa

trupului si varsarea sangelui Domnului Iisus Hristos pentru pacatele noastre”.

Cina Domnului se poate savarsi ori de cate ori este posibil. Dupa oficierea Cinei

urmeaza spalarea picioarelor. (Matei XXII, 28)

Din prezentarea acestor culte neoprotestante, desprindem urmatoarele idei

referitoare la Euharistie: cu totii resping caracterul sacramental al Cinei

Domnului, sustinand ca este un symbol, o repetare, o comemorare. Pentru

neoprotestanti Cina este o masa, un banchet comemorativ, prin care se vesteste

moartea Domnului. Deoarece Hristos s-a jertfit o data pentru totdeauna, pe

Golgota, acest sacrificiu nu se mai poate repeat, de aceea este doar un simbol

Cina.

O alta caracteristica a neoprotestantilor este cea a folosirii ca materie pentru

Cina a azimei si a mustului, iar nu paine si vin.

Concluzionand, din cele prezentate vedem ca neoprotestantismul sta in

legatura nemijlocita cu protestantismul in ceea ce priveste Cina Domnului.

Acestia, asemenea protestantilor, s-au lipsit de darurile Cincizecimii date

primilor crestini prin puterea sfintitoare a Sfantului Duh, pe care acestia le

primeau prin mainile, deci prin lucrarea Sfintilor Apostoli.

Capitolul IX. Euharistia in cele trei mari confesiuni astazi,

din punct de vedere dogmatic si liturgic

A. Euharistia in Biserica Romano-Catolica

Instituirea Tainei Sfintei Euharistii este atat de evidenta, incat in toate cele

trei confesiuni crestine (ortodocsi, catolici si protestanti) este recunoscuta ca

Taina. Dintre protestanti, luteranii sunt cei care admit prezenta reala a Sfantului

Trup si Sange in Sfanta Euharistie. Un teolog catolic spune: “Este o invatatura

comuna ca Euharistia este cea mai mare dintre taine, pentru ca ea contine nu

numai gratia, ci pe Autorul gratiei si ne uneste cu El intr-un chip mai mult sau

mai putin intim, dupa dispozitiile noastre precum beneficiem mai mult de

caldura unui cuptor cand ne apropiem de el”.

Exista insa deosebiri mari intre ortodocsi si catolici, pe de o parte, si luterani

pe de alta parte. In deplin acord cu teologia ortodoxa, teologia romano-catolica

admite prezenta reala a Mantuitorului in Euharistie prin prefacerea acesteia in

Sfantul Trup si Sange al Domnului (transsubatantatio), dar cu deosebirea

modului de interpretare a acestei prefaceri. Catolicii au cautat sa rationalizeze

misterul prefacerii folosind in locul termenului prefacere, pe cel de

transsubstantiatie. Dupa felul cum este inteleasa, transsubstantiatia implica

cateforii filosofice aristotelice, dupa care fiinta unui lucru se imparte in

substanta si accidenti. Datorita acestor considerente, dupa ei in prefacerea

euharistica substanta painii si vinului se preface in Trupul si Sangele Domnului,

iar accidentii raman neschimbati. Adica in Sfanta Euharistie avem prezenta

reala a Domnului, dar noi vedem numai paine si vin. Din aceasta se intelege ca

in Sfanta Euharistie, “nu intreaga paine si intreg vinul se prefac, ci numai

substanta lor, ca si cum Mantuitorul n-ar fi spus despre toata painea si despre tot

vinul: “Acesta este trupul Meu”, ori “Acesta este Sangele Meu”, ci numai

despre o parte a lor. Dupa sensul aristotelic al transsubstantiatiei, cuvintele

Mantuitorului: “Acesta este Trupul Meu” ar avea insemnarea de: “in aceasa este

Trupul Meu”. Astfel, teologia romano-catolica, rationalizanta, a

transsubstantiatiei pregateste teoria luterana rationalista a impanatiei”.

Spre deosebire de teologia romano-catolica, teologia ortodoxa urmand

traditiei patristice evita astfel de impartiri si rationamente. Modul prefacerii

cinstitelor daruri in Sfantul Trup si Sange al Domnului ramane o taina.

Transformarea elementelor natural in Sfantul Trup si Sange al Domnului

implica o cinstire prin adorare care se cuvine lui Hristos insusi. In schimb,

romano- catolicii comparativ cu ortodocsii, accentueaza cultul Sfintei Euharistii

prin sarbatori inchinate acesteia: Festum Corpus Christi din Joia verde, adica

Joia saptamanii a doua dupa Rusalii si Festum Sanguinis Domini, de la 1 iulie,

prin purtarea lui solemna in procesiuni.

Biserica Romano-Catolica asemenea Bisericii Ortodoxe recunoaste

Euharistiei nu numai faptul ca este Taina, ci si Jertfa. In esenta ei, Jertfa

euharistica, este una si aceeasi cu jertfa de pe Golgota, este continuarea,

reactualizarea si aplicarea acesteia. Este deosebita de jertfa Domnului de pe

cruce, nu ca esenta, ci ca modalitatea de aducere: “Este o jertfa reala, dar adusa

suf forma sacramentala, nesangeroasa, a painii si a vinului sfintite si prefacute

in Sfantul Trup si Sangele Domnului, prin puterea Sfantului Duh la rugaciunile

preotului. Punctul si momentul in care jertfa de pe cruce si cea liturgica se

identifica, devin una, este momentul prefacerii”.

Cele doua aspect ale Sfintei Euharistii, cel de Taina sic el de jertfa, sunt

nedespartite. “Unitatea acestor doua aspect ale ei este asa de mare, ca fiecare

din ele il determina pe celalalt. Sacramentul euharistic este un sacrament

sacrificial. Iar jertfa euharistica este o jertfa sacramentala tainica”.

In teologia catolica s-a nascut tendinta de a face din jertfa Euharistica o jertfa

a Bisericii, deosebita de jertfa de pe Cruce a Mantuitorului, “de-a face Biserica

subiect al jertfei euharistice, iar pe Iisus, obiect al ei, sau de-a scoate pe primul

plan initiative Bisericii in aceasta aducere”. Unii teologi catolici mai noi se

silesc sa impace initiative Bisericii cu initiative lui Hristos in aducerea jertfei

euharistice, iar unii din ei gasesc un oarecare echilibru: “Hristos, Preot in veci,

continua in veci sa-si ofere Sfanta Sa umanitate… acelasi Trup care a fost

injunghiat, acelasi Sange care a fost varsat… Hristos, Preotul Suveran nu se va

oferi singur pe altar: El va oferi cu Sine pe toti cei rascumparati si adusi la

unitatea cu El”. Dar tendinta teologilor catolici de a scoate in evident Euharistia

ca jertfa a Bisericii, deosebita de jertfa de pe cruce a Mantuitorului i-a fost

“utila” lui Luther, care a gasit si in aceasta una din cauzele pentru care a respins

caracterul de jertfa al Euharistiei.

Din punct de vedere liturgic, dat fiind faptul ca Biserica Catolica are un

caracter innovator, exista multe deosebiri fata de Biserica Ortodoxa,

pastratoarea traditiei apostolic si patristice. La Taina Sfintei Euharistii avem:

deosebiri in ce priveste savarsirea si administrarea ei. Daca in Biserica Ortodoxa

nu se poate savarsi decat o singura Liturghie pe zi in aceeasi biserica, exceptand

zilele aliturgice, la romano-catolici se pot oficia mai multe Liturghii (misse) in

aceeasi zi, in aceeasi biserica, pe acelasi altar, si de acelasi preot, de unde

binatia Liturghiei popularizata in Biserica Romano-Catolica inca din secolul IX.

Aceasta practica este necunoscuta Ortodoxiei, deoarece repetarea jertfei

euharistice in cursul aceleiasi zile tradeaza lipsa de credinta in eficacitatea

absoluta a unicei Jertfe a Mantuitorului.

Daca Biserica Ortodoxa intrebuinteaza ca materie pentru cinstitele daruri

paine dospita si vin de struguri amestecat cu apa, romano-catolicii folosesc

azima, paine nedospita, practica generalizata din secolul IX. Ei sprijina aceasta

practica pe interpretarea gresita pe care o face catolicismul Evangheliei, cu

privire la data cand si ce anume a savarsit Domnul Hristos la Cina cea de Taina.

Cat priveste material pentru Sangele Domnului, romano-catolicii folosesc vin

amestecat cu apa intocmai ca ortodocsii. Referitor la material trupului, “intrucat

Domnul a instituit Taina Euharistiei in ajunul mortii Sale, nu exista nici o

indoiala ca, la aceasta instituire a tainei, s-a folosit painea dospita fiindca

folosirea azimelor incepe de la praznuirea Pastelui si tinea, apoi, sapte zile”.

In Biserica Romano-Catolica formula de sfintire a elementelor euharistice o

constituie nu epicleza, ca in Biserica Ortodoxa, ci cuvintele rostite de

Mantuitorului, ca in Biserica Ortodoxa, ci cuvintele rostite de Mantuitorului la

Cina cea de Taina: “Luati, mancati, acesta este Trupul Meu… Beti dintru acesta

toti…”. Rugaciunea epiclezei o avem mentionata in scris inca din vremurile

Sfintilor Parinti, dar cu timpul in Biserica romano-catolica, datorita faptului ca

nu s-a pus prêt pe rugaciunea de invocare a Sfantului Duh (pe epicleza), ci pe

cuvintele de instituire, a dus incet, incet, la disparitia acesteia din anaforaua

liturgica. Dovada existentei rugaciunii de invocare ne-o transmite Sfantul Chiril

al Ierusalimulul care ne ofera in Mistagogia sa o astfel de rugaciune: “Rugam pe

Domnul cel iubitor de oameni sa trimita pe Duhul Sfant peste cale ce stau

inainte, ca sa faca painea, Trupul lui Hristos, iar vinul, Sangele lui Hristos”.

Aceasta invatatura ca cinstitele daruri se prefac in Sfantul Trup si Sangele

Domnului la rugaciunea de instituire a tainei a fost formulate in sinoadele

occidentale din veacul al XII-lea.

Privitor la subiectul (primitorul Tainei), daca Biserica Ortodoxa impartaseste

Euharistia si copiilor (pruncilor), Biserica romano-catolica refuza impartasirea

acestora, acordand prima impartasire dupa confirmare, adica dup ace copiii au

implinit varsta de 7 ani. Aceasta practica o vor prelua si protestantii. Conform

cuvintelor Mantuitorului: “Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti

bea Sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu sib ea

sangele Meu are viata vesnica…” (Ioan VI, 53-54), urmand cuvintele

Domnului, se obisnuia in practica si impartasirea copiilor, dar de prin secolul

XII, romano-catolicii s-au abatut de la ea, sustinand ca Euharistia nu este

indispensabila pentru maintuire si ca primitorul trebuie sa-si dea seama de

insemnatatea Tainei. Dar aceasta teza nu are jutificare, caci atunci nici pentru

cei varstnici Euharistia nu ar fi necesara.

Daca in Biserica Ortodoxa impartasirea credinciosilor se face sub ambele

forme, la catolici “numai clericii care slujesc se impartasesc si din Sfantul Trup

si din Sfantul Sange, pe cand clericii care nu slujesc si credinciosii numai cu

Sfantul Trup (sola specie)”. Teologii catolici isi intemeiaza practica aceasta pe

teoria concomitentei, adica a prezentei intregului Hristos sub fiecare din ambele

chipuri. Fiind o problema bisericeasca deosebita, cercetarile liturgistilor catolici

din ultimul secol au convins in final si conducerea Bisericii ca nu aceasta este

practica autentica. Urmarea acestor cercetari si a eforturilor in aceasta privinta

de dupa Conciliul IX Vatican a fost aparitia la 7 martie 1965 a decretului “Ritue

concelebrationia et Communionie sub utraque specie” care ingaduie cu titlu

provizoriu, impartasirea credinciosilor sub ambele forme. Doi ani mai tarziu, la

25 mai 1967, apare alt decret “Eucharistium mysterium”, cu precizari in acest

sens. Se recomanda impartasirea credinciosilor imediat dupa impartasirea

preotului liturghisitor. In articolul 32 al actului amintit se mentiona ca Sfanta

Euharistie devine o reprezentare mai clara, daca se administreaza sub ambele

forme specificandu-se cine sunt primitorii: nou-botezatii adulti, la Miss ace

urmeaza botezului lor, mirii la cununie, in cadrul Missei; hirotonitii, la Missa

respective; cei hiritoniti in cinul monahal, in Missele respective, laicii cu

activitate misionara in cazul trimiterii lor la misiune; cu ocazia Misselor pentru

cei bolnavi; diaconii, subdiaconii si slujitorii altarului, care isi fac oficiul la

Missele pontificale sau solemne; la concelebrari, toti participantii, inclusive

laicii; preotii, care iau parte la serbari deosebite si care nu pot sa celebreze sau

sa concelebreze; toti participantii la intruniri si simpozioane cu tematica

liturgica sau pastoral; parintii, rudele, precum si diferitii binefacatori ai unui

preot nou hirotonit, la Missa respectiva. In cazuri de necesitate (in special

imbolnaviri), Euharistia se poate administra si numai sub forma vinului. Deci

existau privilegiati.

Decretul “Sacramentali Communioni”, din 29 iunie 1970, reprezinta un

progres, deoarece nu se mai enumera nici un fel de personae care se pot

impartasi de la potir, ci “lasa la aprecierea conferintelor episcopale acordarea

acestui drept”.

Concluzionand asupra problemei impartasirii credinciosilor sub ambele

specii, trebuie sa spunem ca Biserica romano-catolica se afla intr-un progress

imbucurator fata de perioada Conciliului II Vatican ,deoarece, macar in

principiu, clerul nu mai ramane singurul beneficiar al acestui drept.

In privinta sfintirii darurilor si a impartasirii, se cuvine sa amintim

urmatoarele: sfintirea darurilor se face in cadrul canonului euharistic, in timpul

rugaciunii “quo pridic”, care cuprinde o scurta relatare a instituirii Sfintei

Euharistii, tot aici fiind incluse si cuvintele de instituire ale Domnului, prin care,

dupa romano-catolici, se sfintesc cinstitele daruri. Cand preotul rosteste “Luati,

mancati…” si “Beti dintru acesta toti…”, face semnul sfintei cruci deasupra

hostiei si a potirului, ingenuncheaza spunand o rugaciune, se ridica si inalta pe

rand discul si potirul, spre a fi vazute de credinciosi, corespunzant in Liturghia

bizantina cu formula “Ale Tale dintru ale Tale”. Urmeaza o rugaciune “Unde et

memous”, cu caracter anamnetic. Se rostesc in taina o serie de patru rugaciuni:

“supra quse”, “memnto”, “nobis quoque”, “peccatoribus” si “per quam haec

omnia”, adica pentru jertfele Vechiului Testament, rugaciunea de mijlocire

pentru cei morti, rugaciunea pentru preotul liturghisitor si pentru ceilalti slujitori

si rugaciunea finala a canonului euharistic. Apoi, rostind cu glas tare “omnis

honor et gloria”, preotul inalta discul si potirul, pentru a doua oare, act numit si

“mica inaltare”, corespunzatoare inaltarii Sfantului Agnet, de la formula

“Sfintele Sfintilor” din Liturghia bizantina. Se canta imnul “Gloria in excelafs”,

preotul canta singur Tatal nostru care se termina cu o doxologie: “Diaconul

rosteste formula, “Plecati-va capetele”, preotul saruta hostia, vine in fata si

binecuvinteaza poporul cu formul “Pax Domini vobiscum”. Apoi frange hostia

in trei parti, doua punandu-le pe disc, iar a treia o pune in potir, zicand: “Sa se

faca amestecarea si sfintirea Trupului si Sangelui”, iar corul canta “Agnus Dei”.

Tot acum, ceilalti slujitori pregatesc si frang celelalte hostii, din care se vor

impartasi credinciosii. Preotul rosteste o serie de rugaciuni pregatitoare pentru

impartasire. Dupa prima rugaciune are loc sarutarea frateasca, clericii intre ei,

iar credinciosii separate, barbatii unul altuia, asemenea si femeile. Dupa acest

ritual urmeaza impartasirea, mai intai a clericilor, apoi a credinciosilor. Cand

clericii se impartasesc cu Sfantul Trup, rostesc formula: Trupul Domnului

nostru Iisus Hristos sa pazeasca sufletul meu in viata vescnica, Amin. Cand se

impartasesc cu sangele Domnului, folosesc aceeasi formula, doar ca spun:

“Sangele Domnului”… Cand urmeaza a se impartasi credinciosii, acestia de

obicei stau in genunchi, iar preotul vine si luand o particica din hostie, o pune in

gura credinciosului, rostind aceeasi formula ca la impartasitul clericilor. Apoi

preotul intorcandu-se in altar face potrivirea sfintelor, se spala pe maini, acopera

vasele si rosteste rugaciunea de multumire (pot communic). La fel ca in

Liturghia bizantina. Diaconul libereaza poporul cu formula “Ite, missa est”.

Bisericile Vechi-catolice formate la Roma in 1870, in semn de protest

impotiva noilor dogme formulate la Conciliul I Vatican, ies de sub jurisdictia

canonica, cultic si dogmatic a Bisericii Romano-Catolice. Pentru prezenta

Trupului si Sangelui Domnului in elementele euharistice vechii-catolici folosesc

termenul traditional pastrat de Biserica Ortodoxa, de prefacere. Prefacerea

darurilor are loc in urma unei invocare a Sfantului Duh, rugaciune pe care au

introdus-o inainte de cuvintele Domnului la Cina, cantand deci o solutie

intermediara intre Ortodoxie si Catolicism.

Pentru Sfanta Euharistie ei folosesc azima si vinul amestecat cu apa. “Dup

ace preotul a rostit cu glas tare rugaciunea de incheiere a canonului euharistic,

frange azima in trei parti, doua punandu-le pe disc, iar una in potir, in timp ce

rosteste formula din Apocalipsa V, 12, “Mielul care a murit si ne-a impacat cu

Dumnezeu prin sangele Sau” (in redactie germane) sau “Pacea Domnului sa fie

sis a ramana cu voi…” (in redacita elvetiana), la care credinciosii raspuns: “Si

cu duhul tau”. Se continua cu sarutarea pacii, imnul Agnus Dei, preotul rosteste

o rugaciune pentru iertarea pacatelor, aceasta fiind pregatitoare pentru

impartasirea credinciosilor. Clericii se impartasesc dupa ritul roman. Preotul ia

hostia insemnandu-se cu ea la frunte si se impartaseste, zicand formula din

Liturghia (missa) romana. Asemenea face si cu potirul. Acum corul canta

chinovicul, iar la sfarsit preotul zice: “Tata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica

pacatele lumii” (Ioan I, 29).

Credinciosii se impartasesc cu ambele forme, practica impartasirii ramane

variata in amanunte, de la o Biserica la alta. Preotul luand hostia spune “Veniti

la Mine toti cei ce sunteti osteniti…” (Matei XI, 28), apoi de trei ori “Doamne,

nu sunt vrednic sa intri sub acoperamantul meu” (Matei VIII, 8), oferind Sfantul

trup si rostind formula romano-catolica. Apoi dupa aceea ofera potirul, utilizand

formula din missa catolica. Rosteste o rugaciune pentru pastrarea cu folos a

Euharistiei, corespunzatoare cu cea din Liturghia bizantina. “Cred, Doamne, si

marturisesc…”. Urmeaza un imn, o rugaciune de multumire, asemenea celei din

missa catolica, “post communion”. Randuiala liturgica se incheie cu o

binecuvantare finala rostita de preot.

In concluzie, analizand structura ritual a Bisericii Romano-Catolice si a

vechilor-catolici constatam o mare asemanare a cultului divin apusean cu cel

oriental bizantin, amandoua fiind izvorate din acelasi trunchi liturgic al Bisericii

primare crestine. Dar, spre deosebire de cultul rasaritean, ortodox, pastrator

fidel al ritului primar, cultul Bisericii Romano-Catolice a cunoscut de-a lungul

secolelor o continua schimbare, suferind numeroase modificare in structura sa

liturgica, numeroase modificare si interpretari atat in invatatura de credinta, cat

si in formele externe ale ritualului euharistic, din cadrul cultului divin.

B. Euharistia in protestantism

Vorbind despre Protestantism trebuie sa ne referim la ramurile sale

protestante, caci fiecare ramura in parte are caracteristicile sale. De aceea

problema euharistica o vom trata din punct de vedere dogmatic si liturgic,

raportand-o la ramurile existente in protestantism.

Dintre protestanti, Luteranii admit prezenta reala a Sfantului Trup si Sange

in Euharistie. Dar cautand o cale de mijloc intre mister si ratiune, in Euharistie,

“Iisus Hristos este present cu adevarat, insa nu prin prefacere, nici prin

impanatie (per impanationem) sau prin consubstantiatie. Painea si vinul raman

in Euharistie ceea ce sunt, paine si vin, dar in, cu si sub paine (in pane, cum

pane si sub pane), sunt prezente real, insa invizibil, Trupul si Sangele lui

Hristos”. Iar sangele Domnului este present in vin, cu vin si sub infatisarea

vinului, “asa cum prin intrupare, Cuvantul lui Dumnezeu S-a salasluit in trup

omenesc, fara sa se amestece cu el sau sa se prefaca in el, ci pastrandu-si fiecare

substanta proprie, nealterata. Inainte de impartasire, ca si dupa ea, elementele

euharistice sunt simple elemente natural, caci trupul Domnului care vine si se da

in Euharistie nu este natural, ci spiritual”. Iar ca o consecinta a acestei teze,

elementelor euharistice nu li se cuvine nici o inchinare sau cinstire.

Celelalte ramuri protestante nu recunosc caracterul sacramental al

Euharistiei. Reformatii supun indoielii invatatura luterana cu privire la prezenta

reala a Domnului in Euharistiei.Adeptii lui Zwingli sustin ca “elementele

pamantesti de la impartasire nu sunt garantii sau organe ale cuminecarii cu

Hristos, ci numai imagini vazute ale lui Hristos, care a fost rastignit si a murit.

Iar prin impartasirea cu ele, nicidecum nu se cumineca cineva cu adevaratul trup

si sange al lui Hristos, ci numai cei care cred si nadajduiesc in Domnul gusta si

simt binefacerile care rezulta din moartea Lui pe cruce”. Calvin, tinand calea de

mijloc, sustine ca in Euharistie este prezenta numai o putere oarecare a trupului

lui Hristos. In Euharistie, Domnul este prezent, nu in elementele pamantesti ale

Euharistiei, ci impreuna cu acestea, care sunt niste simboluri. Anglicanii, cu

privire la Euharistie admit numai o prezenta mistica, spiritual a Domnului in

elementele euharistice, dupa ei “trupul lui Hristos se da, se mananca si se

primeste numai in chip spiritual si ceresc si numai prin credinta; cei ce nu au

credinta nu beneficiaza de efectele Euharistiei, ci le sunt spre osanda”.

Caracterul de jertfa al Euharistiei nu este recunoscut de protestanti. Ei

obiecteaza spunand ca cele ce se aduc, la Euharistie, lui Dumnezeu, sunt

darurile mai inainte sfintite, adica painea si vinul, nu insa si dupa sfintire. Dupa

ei “Cina” nu este o jertfa. Unica jertfa este cea adusa de Mantuitorul Hristos pe

Golgota. Dar Biserica anglicana accepta intr-un oarecare sens, o jertfa in

Euharistie, dar mai mult formala.

Din punct de vedere liturgic in randuiala Cinei din cadrul cultului protestant

nu exista niste reguli general valabile, de unde multitudinea de practice si

formule liturgice. La Luterani, pentru celebrarea Cinei se utilizeaza paine

dospita si vin, la fel ca in Biserica Ortodoxa. In timpul acestei celebrari

credinciosii stau in jurul unei mere, asezata in mijlocul bisericii. Pastorul care

oficiaza, incepe canonul euharistic cu un dialog, cu formula: “Pacea sa fie cu

voi”. Se rosteste o rugaciune pentru vii si morti, apoi pastoral spune “Sursum

corda”, la care credinciosii raspund “Le ridicam catre Domnul”. Apoi se canta

Sanctus , urmat de o binecuvantare, dupa care pastoral rosteste cuvintele

Mantuitorului Hristos de la Cina. Urmeaza doua rugaciuni cu caracter dogmatic,

iar credinciosii canta Agnus Dei si se rosteste Tatal nostru. Apoi, pastoral ridica

potirul la vederea intregii comunitati si continua cu frangerea painii rostind

cuvintele “Paharul binecuvantarii pe care-l binecuvantam…”. Urmeaza o

rugaciune inainte de impartasire, apoi cheama credinciosii la impartasire.

Aceasta se fadce sub ambele forme, paine si vin. Pastorul le ofera in mana

painea intai, apoi vinul, para sa spuna nimic. In ultimul timp s-au introdus unele

formule pentru ca Cina sa nu aiba un caracter atat de sobru: “Ca sa-ti amintesti

ca Iisus Hristos a murit pentru tine”, “Sangele lui Hristos varsat pentru tine”,

“Luati, mancati… Beti dintru acesta toti…”. Urmeaza apoi o binecuvantare a

pastorului: “Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos sa pazeasca

sufletul tau…”, apoi o rugaciune de multumire si o binecuvantare, dupa care

credinciosii sunt liberi sa mearga la casele lor. Pozitiv este insa faptul ca pentru

a da o mare importanta Euharistie si “pentru a crea o legaatura intre Liturghia

cuvantului sic ea euharistica, s-a crezut de cuviinta introducerea marturisirii

comune a pacatelor”.

La calvini (reformati) randuiala Cinei se desfasoara dupa acelasi ritual ca cel

descries in ritul luteran, formula de sfintire este aceeasi, incadrati intr-o scurta

epicleza. Pastorul rosteste o rugaciune spre iertarea pacatelor, urmata de

binecuvantarea apostolic: “Har voua si pace de la Dumnezeu Tatal si de la

Domnul nostru Iisus Hristos” (Galateni I, 3), apoi rosteste “invitatia pentru

impartasire, “Veniti, totul este pregatit”, continuand cu un scurt rezumat al

ritualului impartasirii din cadrul Cinei, redat in Sfintele Evanghelii (I Corinteni

XI,23). Rosteste apoi formula: “Acesta este Trupul Meu…”, frangand painea,

apoi: “Acesta este Sangele Meu…”, radicand potirul cu vin. Rosteste o predica

in care se arata rolul impartasirii, apoi o scurta marturisire de cedinta, referitoare

la elementele euharistice in care pastoral intreaba “Credeti ca Dumnezeu da

iertare omului pacatos?” iar credinciosii raspund “Credem si marturisim”.

Pastorul se impartaseste primul, apoi credinciosii mai intai barbatii apoi femeile.

In cazul in care Cina a fost savarsita de doi pastori, credinciosii stau la locurile

lor pastorii fiind cei ce vin si le ofera painea si vinul. Dupa impartasire, pastoral

rosteste o scurta predica cu caracter istoric, in legatura cu Sfanta Euharistie.

Apoi rosteste o rugaciune de multumire, o binecuvantare si “Tatal nostru”,

dupa care toti credinciosii rostesc sau canta rugaciunea dreptului Simeon:

“Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, ca in pace”, randuiala terminandu-se

cu un imn de despartire.

In Anglicanism, in ritualul euharistic pentru pregatirea darurilor se

intrebuinteata fie painea dospita, fie azima si vin, aceasta simplu sau amestecat

cu apa. “Canonul euharistic este precedat de o rugaciune pentru primirea cu

vrednicie a Euharistiei, numita si rugaciunea iertarii, umile pe care preotul o

rosteste stand in genunchi, “Se cuvine sa-Ti multumim Tie Doamne…”. La

sfarsit, preotul se ridica, pune pe masa painea si vinul, corul intoneaza Sanctus,

dupa care preotul citeste si epicleza: “Auzi-ne pe noi, o, Parinte, prin Hristosul

Fiului Tau, Domnul nostru… si fa ca darurile acestea de paine si vin sa poata fi

noua Trupul si Sangele Lui, care in aceeasi noapte cand a fost tradat, a luat

painea (si preotul ia painea in mana, continuand) a multumit tie, a frant-o si a

dat-o ucenicilor zicand: “Luati, mancati…”, la fel, dupa cina, a luat potirul

(acum preotul ia potirul in mana) si dupa ce a multumit, a dat apostolilor, zicand

“Beti dintru acesta toti…”.

Asemenea romano-catolicilor, anglicanii considera ca formula sacramentala

a tainei, cuvintele Domnului de la Cina. Se continua cu un cuvant despre

Patimile Domnului, dupa care preotul rosteste “Paharul binecuvantarii pe care-l

binecuvantam…” de la I Corinteni X, 16; corul canta Agnus Dei, iar preotul

frange painea, apoi venind spre credinciosi spune: “Apropiati-va cu credinta,

primiti trupul lui Hristos”. Credinciosii se apropie spre a se impartasi, timp in

care preotul rosteste “Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a dat pentru

tine, sa pazeasca trupul si sufletul tau. Ia si mananca aceasta, aducandu-si

aminte ca Hristos a murit pentru tine si satura-te cu El in inima ta, prin credinta

cu recunostinta”. Cand se da potirul se utilizeaza aceeasi rugaciune, doar ca in

locul painii se foloseste cuvantul vin.

Din cele prezentate putem spune despre confesiunile protestante ca au

schimbat fundamental doctrina si practica autentica a Bisericii primare. Din

Sfanta Taina, in care, dupa invatatura Bisericii primare si a Bisericii Ortodoxe

credinciosul se impartaseste cu insusi izvorul harului, protestantii socotesc

Euharistia fie lucrare sacramentala, asa cum invata Zwingli si Biserica

reformata. Alegand o cale de mijloc, calvinii socotesc prezenta Domnului in

elementele euharistice in chip virtual. Dar si aici, spun calvinii, Domnul este

present virtual in elementele euharistice, doar pentru cei predestinati, ceilalti

impartasindu-se cu elementele natural, adica cu paine si vin. Anglicanii admit o

prezenta mistica in elementele euharistice, cei credinciosi impartasindu-se

numai in mod spiritual, iar celor pacatosi fiindu-le spre osanda.

Protestantii, “in corpora”, nu recunosc Euharistiei caracterul de jertfa. Pentru

ei Hristos s-a jertfit o singura data, pe golgota, iar aceasta jertfa nu poate fi

repetata in chip nesangeros, caci s-ar denature insemnatatea jertfei sangeroase.

Concluzionand, putem spune ca lumea protestanta renuntand la puterea

sacramentala a Euharistiei si a Tainelor in general, s-a departat de vechea

Biserica primara si s-a deposedat de darurile Cincizecimii, asemenea crestinilor

care, desi botezati in numele Mantuitorului, n-au primit puterea sfintitoare a

Sfantului Duh pogorata la Cincizecime, si impartasita de Apostoli tuturor

credinciosilor.

C. Euharistia in Biserica Ortodoxa

Pastratoare a tezaurului dogmatic si liturgic, a invataturii Bisericii sinoadelor

ecumenice, Biserica Ortodoxa invata ca “Sfanta Euharistie este Taina in care,

sub chipul painii si al vinului, se impartaseste credinciosilor Insusi Trupul si

Sangele lui Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor sis pre viata de veci,

infatisandu-se totodata real si nesangeros jertfa de pe cruce a Mantuitorului”.

Ca Taina este cea mai insemnata, fiindca in timp ce in toate celelalte Taine

se impartaseste credinciosilor harul dumnezeiesc sfintitor, in aceasta Sfanta

Taina, pe langa impartasirea harului sfintitor, ca in celelalte Sfinte Taine, ni se

impartaseste Insusi izvorul harului, Domnul nostru Iisus Hristos, cu Trupul si

Sangele Sau.

In Biserica Ortodoxa, preotul “nu se scufunda in comunitate”, ca in

Protestantism, dar nici “nu se separa de ei”, ca in catolicism, ci preotul este

purtatorul de cuvant al obstii, investit in acest sens cu harul preotiei. Din aceasta

cauza, preotul ortodox nu se poate savarsi Liturghia (Euharistia) fara

credinciosi.

Din punct de vedere sacramental, Euharistia este Taina, caci elementele

material ale tainei, painea si vinul, se transforma in Insusi Sfantul Trup si Sange

al Mantuitorului. Cum are loc aceasta prefacere ramane o taina. Facand o

analogie, Sfantul Ioan Damaschin spune: “Precum in chip firesc painea ce se

mananca si vinul si apa ce se beau se prefac in trupul si sangele celui ce le

mananca si le bea si nu se fac un trup deosebil de cel mai inainte, tot asa, prin

chemarea si pogorarea Duhului Sfant, painea proaducerii, dimpreuna cu vinul si

cu apa, se prefac in chip suprafiresc, in trupul si sangele lui Iisus Hristos si nu

fac doua trupuri deosebite, ci unul si acelasi trup”.

Euharistia este si Taina si Jertfa. Caci jertfa care sa savarseste la Sfanta

Liturghie il cuprinde sip e Hristos, aducandu-se ca jertfa pentru mantuirea lumii,

dar este si jertfa adusa de Biserica lui Dumnezeu. In estenta ei, ea este una si

aceeasi cu Jertfa de pe Golgota, este continuarea, reactualizarea si aplicarea

aceleia. Euharistia este deosebita de jertfa Domnului de pe cruce, nu ca estenta,

ci ca mod de aducere. Ea este o jertfa reala, dar adusa sub forma sacramentala

nesangeroasa, a painii si a vinului, sfintite si prefacute in trupul si sangele

Domnului, prin puterea sfantului Duh, coborata la rugaciunea preotului. In

momentul prefacerii jertfa liturgica se identifica cu jertfa de pe cruce. “Jertfa nu

se savarseste nici inainte si nici dup ace s-a sfintit painea, ci chiar in clipa

sfintirii. In felul acesta, nu stirbim si nu schimbam cu nimic din cele ce trebuie

sa credem despre Jertfa, si anume: ca ea nu este numai o inchipuire sau un

simbol al jertfei Domnului, ci o Jertfa adevarata; ca ceea ce se jertfeste nu e

paine, ci Insusi Trupul lui Hristos: ca jertfa Mielului lui Dumnezeu e una

singura, adica cea adusa o data (pe cruce)”.

Din punct de vedere liturgic, sfintirea cinstitelor daruri are loc la Liturghia

credinciosilor (euharistica), in partea central, si anume la epicleza din cadrul

anaforalei liturgice; anaforaua liturgica incepe in momentul cand strana canta:

“Cu vrednicie si cu dreptate este..” si se sfarseste dupa cantarea “Pe Tine Te

laudam…”. In timpul epiclezei central, preotul liturghisitor spune in taina: “Inca

aducem Tie aceasta slujba duhovniceasca si fara de sange, si Te chemam, si Te

rugam si cu umilinta cadem la tine; Trimite Duhul tau cel sfant peste noi si

peste aceste daruri ce sunt puse inainte si fa, adica, painea aceasta cinstit Trupul

Hristosului tau (binecuvantand crucis artosul), iar ce este in potirul acesta,

cinstit sangele Hristosului Tau (binecuvantand vinul), prefacandu-le cu Duhul

tau cel Sfant” (binecuvantand discul si potirul). In momentul acesta se produce

prefacerea in Trupul si Sangele Domnului. Practica ortodoxa privind Sfanta

Euharistie imbratiseaza intreaga opera de mantuire care culmineaza in trimiterea

sfantului duh peste Apostoli, in aceasta coborare in Biserica a lui Hristos cel

slavit. Astfel, in Biserica ortodoxa credinciosii se impartasesc cu Hristos cel

plin de slava cea de-a dreapta Tatalui.

Dup ace a citit rugaciunea pregatitoare pentru impartasire, preotul ridica

Sfantul Agnet si face cu el semnul crucii deasupra discului, zicand cu glas tare:

“Sa luam aminte, Sfintele Sfintilor”, iar corul intoneaza imnul “Unul Sfant…”,

preotul frange acum Sfantul Agnet. In timp ce rosteste formula “se sfarama si se

imparte…” frange Sfantul Agnet, in patru parti, pe care le asaza pe disc in

forma de cruce, particica cu inscriptia IS punand-o in partea de sus, cea cu HS

in partea de jos, NI in partea standa si KA in partea dreapta. Apoi ia particica

IS, face cu ea semnul crucii deasupra potirului, zicand: “Plinirea paharului

credintei Sfantului Duh, Amin”, o pune in Sfantul Potir. Binecuvinteaza apa

calda (caldura) si o toarna in potir, insotind aceasta actiune cu formula “Caldura

credintei pline de Duhul Sfant”, Amin. Urmeaza ritualul impartasirii. Intai se

impartasesc slujitorii, apoi credinciosii. Slujitorii se impartasesc cu particica

HS, iar credinciosii cu particelele NI si KA. Preotul, dup ace a rostit rugaciunea

pentru primirea Sfintei Impartasanii, consuma Sfantul Trup, zicand: “Ma

impartasesc eu, robul lui Dumnezeu (N) cu cinstitul si Sfantul Trup”. Sfarsind,

preotul ia cu ambele maini potirul rostind formula “Ma impartasesc eu, robul lui

Dumnezeu (N), cu cinstitul si Sfantul Sange…” apoi soarbe de trei ori din

Sfantul Potir. Daca sunt coslujitori, asemenea fac si si acestia cu mentiunea ca

preotul liturghisitor imparte celorlalti particica HS din care se impartasesc.

Dupa ce s-au impartasit, preotul pune celelalte particele (NI si KA) in

Sfantul Potir, pe care luandu-l cu ambele maini iese in fata sfintelor usi,

anuntand ca a sosit momentul impartasirii credinciosilor: “Cu frica de

Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”. Corul canta “Bine este

cuvantat cel ce vine intru numele Domnului…”. Apoi preotul rosteste

rugaciunea dinainte de impartasire: “Cred, Doamne, si marturisesc…”. Se

impartasesc intai barbatii, apoi femeile. Preotul ia, cu ajutorul linguritei, o

particica din Sfantul Trup impreuna cu Sfantul Sange si rosteste formula: “Se

impartaseste robul lui Dumnezeu (N), spre iertarea pacatelor sis pre viata de

veci, Amin”, si o da credinciosilor direct in gura, care o consuma pe loc. Dupa

ce s-au impartasit se rostesc rugaciunile de multumire, pentru Sfanta

Impartasanie si se continua cu partea finala a Sfintei Liturghii.

Primitorii Euharistiei sunt toti credinciosii botezati si unsi cu Sfantul Mir,

carora duhovnicii, dupa spovedanie, le-au ingaduit sa se impartaseasca. In

Biserica Ortodoxa, impartasirea se face la cele trei Liturghii; a Sfantului Ioan

Gura de Aur, a Sfantului Vasile cel Mare si a Sfantului Grigore Dialogul. Toate

Liturghiile Bisericii Ortodoxe cuprind, la savarsirea Tainei si jertfei euharistice

(afara de Liturghia Sfantului Grigore Dialogul, unde déjà darurile au fost sfintite

la o alta liturghie) rugaciuni de cerere pentru castigarea diferitelor bunuri ale

milei dumnezeiesti. Exista trei cateforii de jertfa: jertfa euharistica, jertfa

Bisericii si jertfa lui Hristos.

Jertfa Bisericii reprezinta painea si vinul si simbolizeaza oferirea intregii

creatii a lui Dumnezeu: “Ale Tale dintru ale Tale…”

Jertfa euharistica este cea care se preface pe altar in Trupul si Sangele

Domnului. Prin jertfa euharistica jertfa Bisericii se preface in jertfa lui Hristos:

“Pentru aceste motive, slujba Sfintei Impartasanii, cel mai desavrsit sic el mai

potrivit mijloc de legatura cu Dumnezeu, in care amintim nu de cutare sau

cutare dar, ci, in general, de toate darurile, atat cele pe care le avem in fapt cat si

cele pe care le vom avea de la Dumnezeu sa se numeasca Euharistie

(multumire), capatandu-se numele nu de la cele ce cerem noi cei stramtorati, ci

de la binefacerile pe care ni le face Dumnezeu, deci nu de la saracie sau lipsa

noastra, ci de la bogatia bunatatii Lui. Caci cu toate ca, prin ea, ne si rugam lui

Dumnezeu si Ii multumim, totusi, precum am spus, multumirea se datoreaza lui

Dumnezeu, pe cand cerea, neputintei omenesti. Si inca multumirea I se adduce

pentru mai multe, pe cand cererea pentru mai putine; caci cea dintai se aduce in

general, pentru toate bunurile, pe cand cealalta numai pentru unele.

Iata de ce se cuvenea ca Jertfa sa fie umita Euharistie (multumire), luandu-si

numele de la menirea ei de capetenie (sa cum si omul se numeste fiinta

rationala, dupa partea cea mai de frunte si mai de prêt a finite lui, desi are ceva

comun si cu cele nerationale). De altfel, (se numeste asa) si pentru faptul ca

Domnul nostru Iisus Hristos, Care a savarsit cel dintai si ne-a predate savarsirea

eij nu cerand, ci numai multumind Tatalui. De aceea, numind-o Euharistie,

Biserica exprima intocmai ceea ce a primit (de la Domnul) ca este ea”.

Analizand structura dogmatica si liturgica in cele trei confesiuni crestine se

constata asemanari si deosebiri. Cu toate ca au pornit din aceeasi unitate

crestina primara, in timp ce confesiunile apusene au cunoscut schimbari,

suferind in structural or liturgica numeroase modificari, forme si indreptari noi,

atat in invatatura de credinta, cat si in formele externe ale ritualului euharistic,

din cadrul cultului divin. Cadrul ecumenic al intercomuniunii liturgice dintre

Rasarit si Apus nu va fi posibil decat atunci cand se vor rezolva problemele

dogmatice, legate de invatatura despre Sfanta Euharistie si valoarea

sacramentala a Sfintelor Taine sic and cultul va fi adaptat la unitatea de

invatatura. Pastratoarea si continuatoarea tezaurului apostolic si patristic al

invatatruii dogmatice si titualului cultic ramane Biserica Ortodoxa.