SERGIU FINITI - A fi actor

Sergiu FINITI 1616

„Aș putea să a�rm, Sergiu Finiti este un norocos �indcă a avut ca „mentori” și „părinți spirituali” somități ale artei teatrale și cinematogra�ce: Dumitru Caraciobanu, Emil Loteanu, Charles Chaplin, calea �indu-i ghidată de aceste �guri proeminente. În asemenea caz, nu poți să-ți pui în față sarcini ușoare, nu poți să ceri puțin, nu poți doar să te a�rmi în niște scheme acceptabi-le, ci indiscutabil, trebuie să „spargi” niște tipare și, evident, nu poți avea un destin ușor”.

Finiti este actor de �lm, de teatru, compozitor, poet, solist, balerin, clovn dacă vreți. De aceea eu consider că Sergiu Finiti se încadrează în noțiunea de actor total. Şi mai are o calitate rar întâlnită astăzi în Republica Moldova, o trăsătu-ră de caracter care tot mai puțin o întâlnim la artiști, cu părere de rău, în secolul vitezei, cum se numește secolul XXI. Sergiu Finiti este credul până la naivitate. Este ceva între copilul care crede în povești. Și atât de mult crede, încât de multe ori încurcă realitatea cu opera artistică și de aceea poate mai puțin se orientează în spațiul nostru pragmatic.

Larisa UNGUREANU, critic de teatru, doctor în studiul artelor

Sandu GRECU, artist al poporului, director artistic, preşedinte al UNITEM

Larisa Ungureanu

Casa editorial-poligrafică Bons OfficesChişinău, 2012

LARISA UNGUREANU

a fi actor

VOLUM FINANŢAT DE TEATRUL NAŢIONAL SATIRICUS I. L. CARAGIALE

CZU 792792.072.3

U 52

Ediţie îngrijită de Ion DIvIzaEditor, coordonator: victoria CazaCuProcesare computerizată şi copertă: andrei IChIm

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Ungureanu, LarisaA fi actor: [despre actorul de teatru Sergiu Finiti] / Larisa Ungureanu;

coord. Victoria Cazacu; Teatrul Naț. „Satiricus I. L. Caragiale”. - Ch. : Bons Offices, 2012. - 150 p. - (Colecția : Teatrul „Satiricus Ion Luca Caragiale”; 16). 500 ex.

ISBN 978-9975-80-549-0.

Casa editorial-poligrafică BONs OFFICEs sRLstr. Feredeului - 4/6, mun. Chişinău, MD-2005

Tel. +373 (22) 500-895, +373 (22) 500-578E-mail: [email protected]

IsBN 978-9975-80-549-0

3

A fi Actor

UN ActoR, UN ActoR…O viaţă de om nu poate fi cuprinsă – cu toate amănuntele şi în toată

profunzimea ei – într-o biografie alias carte biografică. Cu atât mai mult, o viaţă de actor, o biografie de creaţie, un har artistic ce iese din tiparele unei profesiuni circumscrise, manifestându-se în împărăţia aproape tu-turor muzelor: în teatru, cinematografie, muzică, literatură, estradă… ca să nu mai vorbim de pasiunile „lumeşti” ale protagonistului acestei cărţi – paraşutism, planorism, modelism (în domeniul avioanelor, evident), motociclism, vâslit, navigare pe iaht şi, nu în ultimul rând, pescuit.

Luminoasă, zbuciumată, fascinantă, plină de sacrificii şi de rătăciri – viaţa de artist a actorului Sergiu Finiti, Maestru în Artă, ajuns la ono-rabila vârstă de sexagenar, e scrisă, iniţial, pe solzii de peşte, pe săbiile de papură, pe corola fermecătorilor nuferi ascunşi de ochii civilizaţiei polu-ante prin bălţile din delta Dunării, acolo unde a copilărit şi unde a revenit continuu, ori de câte ori a avut prilejul să revină. Apoi, şi mai pregnant, această viaţă fascinantă a fost scrisă pe zâmbetele şi pe lacrimile spectato-rilor, pe retina memoriei şi a sufletelor îndrăgostite de frumos ale priete-nilor, colegilor de facultate şi de scenă, admiratorilor de toate vârstele.

Şi totuşi… Viaţa e un teatru trist… sau vesel – depinde de fazele prin care ţi-e dat să treci, faste sau nefaste, uneori profund nefavorabile; or, actorul, spre deosebire de alţi artişti – scriitori, pictori, arhitecţi, compo-zitori –, nu poate lăsa alte mărturii ale gândurilor şi emoţiilor, dăruirii şi harului său decât cele din inima şi cugetul unui public real. El umple cu frumuseţea trăirii sale artistice altarul scenei; el îşi trăieşte clipa fără a fi pândit de himera gloriei postume, de iluzia eternităţii.

Norocul face ca în acest moment să-şi intre în rol marii prieteni ai ac-torului – istoricul, criticul, cronicarul de teatru – care, în cele mai fericite cazuri, reprezintă una şi aceeaşi persoană/personalitate.

E tocmai cazul acestei cărţi semnate de Larisa Ungureanu, binecunos-cut şi apreciat critic de teatru din republica noastră. Autoarea realizează un amplu portret de creaţie al actorului Sergiu Finiti, de o manieră mai puţin academică, originală prin structura şi genul de expunere a materi-

4

c o l e c ţ i a „ S A t i r i c u S ”

alului, mizând nu doar pe instrumentarul istoricului/criticului de teatru, dar şi pe cel al publicistului veritabil, care profesează cu predilecţie genul activ al dialogului şi monologului, reproducând limbajul frust, cuvintele şi expresiile neaoşe ale protagonistului şi ale celorlalţi oameni de teatru intervievaţi.

Incontestabil, cea mai luminoasă pagină în biografia actoricească a lui Sergiu Finiti o reprezintă perioada evoluţiei sale pe scena Teatrului Na-ţional „Satiricus I.L. Caragiale”, unde a realizat, sub bagheta regizorală a maestrului Sandu Grecu, o serie de roluri memorabile.

Aşadar, Colecţia „Satiricus” se completează cu un nou volum, al şaisprezecelea la număr, o carte frumoasă precum o viaţă de actor adusă pe altarul Thaliei şi Melpomenei. Să ne felicităm pentru acest eveniment şi să-l felicităm încă o dată cu ocazia jubileului său pe admirabilul actor Sergiu Finiti.

Ion Diviza

5

A fi Actor

Sergiu FINItI: DAtE bIoGRAFIcENăscut: 25 martie 1952, în satul Oziornoe (Babele), raionul Ismail, re-

giunea Odesa.Studii: 1969 – 1973, Institutul de Arte „Gavriil Musicescu”, regizor de

teatru popular.Activitate profesională: 1973 – 1979, actor, Teatrul Academic Muzi-

cal - Dramatic „A.S. Puşkin”, Chişinău; 1979 – 1981, actor, Teatrul - rock „Koleso”, Filarmonica din Cernăuți, Ucraina; 1981- 1983, solist – voca-list, formația folk „Riff”, Zaporojye, Ucraina; 1983 – 1986, actor, Teatrul Academic Muzical – Dramatic „A.S. Puşkin”, Chişinău; 1986 – 1988, ar-tist (chitară acustică), ansamblul instrumental „Legenda”; 1988 – 1989, actor, Teatrul Actorului de Cinema; 1989 – 1990, colectivul „Dosug”; 1990 – 1992, actor, Teatrul Mic Centrul „Iuri Gagarin”; 1993- 1996, ac-tor, Teatrul municipal etnofolcloric „Ion Creangă”; 1996, actor, Teatrul municipal „Satiricus”.

tEAtRoGRAFIE:

Spectacole de licență: Hlestakov - „Revizorul” de N. Gogol.Valentin - „Valentin şi Valentina” de M. Roşcin.

teatrul academic muzical – dramatic „a.S. pușkin”:

Vasilică - „Soacra cu trei nurori” de Ion Creangă.Guliță - „Două fete ş-o neneacă” de Vasile Alecsandri.Yosa - „Un individ suspect” de B. Nushich.Ion - „Soacra cu trei nurori” de V. Madan.Chiflea – „Dragostea nu-i sfetnic rău” de A. Marinat.Pedro – „Un interviu la Buenos Aires” de G. Borovik.Manecu – „Comoara Braziliei” de Machado.Țiganul - „Amintiri” de Ion Creangă.

6


Tomy – „Peppi Cioraplung” de A. Lindgren.Piciul – „Piciul şi Karlsson, care trăieşte pe acoperiş” de A. Lindgren.Costel – „Tata” de D. Matcovschi.Păpădie – „Oştenii” de A. Dudarev.Atillo – „Om şi gentilom” de E. de Filippo.Vioristul – „Păsările tinereții noastre” de Ion Druță.

teatrul – rock „koleSo”:Spectacol-show „На балу удачи” de A. Krâm.Efraim Sevela - „Fuiumus” de I. Frenkel.

teatrul naţional „SatiricuS i.l. caragiale”:Ursu – „Ciuleandra” de L. Rebreanu.Soțul – „Care-s sălbaticii?” de Iu. Filip.Azazello – „Maestrul şi Margarita” de M. Bulgakov.Farfuridi – „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.El – „SRL Moldovanul” de N. Esinencu.Victor – „Din zodia buricului” de Gh. Urschi.Revoluționarul II – „Jertfe patriotice” de I.L. Caragiale şi V. Alecsandri.Ipistatul – „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale.Patronul – „Salvați America!” de D. Crudu.Crooks – „Oameni şi şoareci” de J. Steinbeck.Domnul Coșciug - „Maimuța în baie” de I. Nechit.Hitler – „Dictatorul” de A. Strâmbeanu.Tiberius – „Caligula” de J. Tomann.Tânărul cu șobolani – „Coridorul morții” de I. Nechit.Boris – „Țara asta a uitat de noi…” de C. Cheianu ş.a.

FILmoGRFAIE:Bubulea – „O şatră urcă la cer”, regia E. Loteanu, 1976 („Mosfilm”).Aghiotantul lui Kotovski – „Pe urmele fiarei”, regia V. Gagiu, 1976

(„Moldova -film”).Drăcușorul – „Povestea lui Făt – Frumos”, regia V. Ioviță, 1977 („Mol-

dova – film”).Iovan Burici – „Cetatea”, regia V. Pascaru, 1978 („Moldova – film”).

7

A fi Actor

Gheorghe – „Unde eşti, dragoste?”, regia V. Gagiu, 1980 („Moldova – film”).

Țigănașul – „Şcoala”, regia M. Ilienko, 1980, serial (studioul din Ode-sa).

Petre Gangur – „Luna lui Căuş”, regia V. Druc, 1984 („Moldova – film”).

Episod – „În zorii revoluției”, regia V. Gagiu, 1984 („Moldova – film”).Episod – „Vânt sălbatic”, regia V. Jereghi în colaborare cu V. Petrovici

(coproducție moldo-iugoslavă).Soldatul – „Deținutul misterios”, regia V. Gagiu, 1986 („Moldova –

film”).Episod – „Corbii prada n-o impart”, regia V. Gagiu, 1988 („Moldova –

film”).Președintele primăriei – „Medea - 80”, regia A. Vartic, 1988 („Moldova

– film”).Muzicantul – „Polobocul”, regia T. Tătaru, 1991 (Studioul de filme fol-

clorice şi de comedie „Buciumul”).Daltonicul – „Un iepure deasupra beznei”, regia T. Keosaian, 2006

(compania Central Partnership, Rusia).Paznicul – „Nuntă în Basarabia”, regia N. Toader, 2008 (România) ş.a.

diStincții, premii, diplome:Titlul Onorific Maestru în Artă, 1996.Diplomă pentru locul III în cadrul Festivalului Republican de Satiră şi

Umor „La hanul lui Păcală”, 2002.Diplomă Pentru activitate rodnică în domeniul artei teatrale şi cine-

matografice şi cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la naştere, 2002.Diplomă de Laureat Pentru rolul lui Tache Farfuridi Cel mai bun spec-

tacol „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale. Gala Premiilor UNITEM, 2003.

Premiul „Vasile Tăbârță”. Teatrul „Satiricus I.L. Caragiale”, 2010.

8


IoRA ÎmPLINIRILoR

Sandu grecu: „Sergiu Finiti eSte actorul univerSal”

Cum a ajuns Sergiu Finiti la Teatrul „Satiricus”? Și de ce Sergiu Finiti? Ce avea Sergiu Finiti deosebit de alți actori? El părea făcut pentru alt tea-tru, avea o altă vocație decât satira…

De ce? Sergiu Finiti ca factură era pregătit pentru Teatrul „Satiricus”. Chiar de la începutul anilor ’ 90, „Satiricus” pleda pentru un actor total, un actor universal, care ar cânta, s-ar mişca bine, ar profesa foarte bine arta actoriei. Ei bine, Sergiu Finiti, toate aceste calități le avea şi cred că era logic să vină la „Satiricus”. Dar, recunosc, nu a fost o căutare a mea sau un scop al meu, ci mai mult o întâmplare şi o necesitate a lui Sergiu care, în perioada când Teatrul „Ion Creangă” deja apunea – plecase Silviu Fusu şi teatrul se ocupa cu ce vreai, numai nu cu teatrul, spectacole deloc nu se produceau, Sergiu nu avea nici o activitate artistică, acest teatru fiind mânat în diverse direcții, fiindcă veniseră la cârmă oameni care nu aveau nimic cu teatrul. Sergiu a intrat într-o zi la „Satiricus” şi a spus că vrea să vină la teatru să se angajeze. Cam în felul acesta a avut loc prima întâlnire.

Dumneavoastră îl cunoșteați?Eu îl cunoşteam pe Sergiu Finiti demult, şi-l admiram, şi i-am spus

adeseori. În 1979, când am venit în Chişinău la studii, eram la magazi-nul „Ionel”, Sergiu era atunci în vogă, poate cel mai solicitat actor din generația lui. Pe atunci la Teatrul Academic „A.S. Puşkin” se juca „Un in-terviu la Buenos Aires”, „Slugă la doi stăpâni”, pare-se, şi ce mai avea el…, da, „Amintiri din copilărie”, mai pe scurt, era antrenat în întreg reperto-riul teatrului. Eu l-am văzut, țin minte, grăbindu-se, cu o geantă în spate. Atunci, prima dată, l-am văzut de aproape. Eu abia venit în Chişinău, îmi

9

A fi Actor

părea extraordinar că am văzut un actor adevărat la o distanță atât de mică. Aşa a fost prima noastră întâlnire.

Dar cum de l-ați recunoscut? De unde știați că persoana dată era Sergiu Finiti?

Eu îl cunoşteam din spectacole, din spectacolele care se jucau pe scena Teatrului „A.S. Puşkin”, fiindcă veneam de la Colibaş. Veneam în vacanța de iarnă şi priveam spectacole, priveam la „A.S. Puşkin”, mă duceam şi la „Luceafărul”. Eu ştiam unde vin, fiindcă din clasa a V ştiam ce vreau să fac în viață. Eu nu am avut problema unor copii care se gândeau ce vor deveni şi nu ştiau ce vor face. Eu ştiam că am să fac teatru. Eu nici pentru o secundă nu mi-am propus să fiu altceva în viață. Veneam la Chişinău cu regularitate şi cunoşteam repertoriul teatrelor, văzusem multe specta-cole, cunoşteam actorii, de aceea nu mi-a fost greu să-l recunosc în acel magazin pe Sergiu Finiti. Iar, când Sergiu a venit la „Satiricus”, desigur că am fost de acord, dar ținând cont de specificul teatrului, cât şi de situația lui în sensul vârstei, i-am zis: „Nu ştiu, Sergiu, dacă te vei putea încadra în conceptul artistic al teatrului, aici e vorba şi de mişcare, iar tu ai atins o vârstă…”. Nu avea încă cincizeci pe atunci, dar se apropia. Şi atunci Sergiu mi-a răspuns: „Da, eu sunt de acord să mă ocup în sala de balet!” „La vârsta ta?” „Da, la vârsta mea”. Şi iată că a fost în sala de balet până nu demult. Şi după ce a împlinit vârsta de cincizeci de ani. Mai mult nu a frecventat sala de balet, deşi, desigur venirea lui Sergiu Finiti la teatru tre-buia exploatată. Dacă vă uitați, el a venit în 1996 şi tot în acel an am înce-put acea „Ciuleandră”, spectacol muzical, unde el îl face pe Ursu. Ținând cont că eu îl aveam pe Delinschi, care era foarte muzical, Valeriu Cazacu – cu studii la comedia muzicală şi Ludmila Gheorghiță, o actriță foarte muzicală, nu-mi ajungea Ursu, şi atunci, chiar dacă Sergiu Finiti poate că nu era cel mai indicat la acest rol –şi ca vârstă, dar şi ca factură, dar nu aveam altul să cânte aceste partituri şi l-am distribuit pe Sergiu în rolul lui Ursu şi eu cred că s-a isprăvit destul de bine. În felul acesta a apărut primul spectacol muzical la Teatrul „Satiricus”, gen broadway. Atunci, în 1995, eu mă întorsesem din New-York, când am fost în America cu „Be-ethoven cântă din pistol”, eram impresionat de acest gen de teatru, îmi luasem o mulțime de cărți, văzusem „Miss Saigon”, două musicaluri de

10


pe Broadway, am văzut ce-nseamnă un muzicall şi mi-am zis, că de ce să nu încerc şi eu un muzicall în Republica Moldova, mai ales că „Satiricus” deja avea gen dramă, sketch, teatru de revistă, montasem de-acum spec-tacole cu foarte multă plastică, balet, cum ar fi „Le mariaje force”, care se juca din 1995, aveam şi melodramă, aveam montate aproape toate genu-rile de teatru, ne lipsea doar un spectacol muzical, de ce să nu încercăm? Am încercat şi eu cred că a fost o reuşită. Apoi al doilea spectacol cu par-ticiparea lui Sergiu Finiti în acea perioadă, tot pornind de la dânsul, căci era entuziasmat de clounadă, de bufonadă, de acest mare actor Charles Chaplin, şi atunci am găsit o piesă care era foarte apropiată pentru mine ca temă, iar caracterul eroului central era foarte aproape de Sergiu Finiti, aşa cum vroia el să-l trateze. E vorba de piesa „Care-s sălbaticii?” de Iulian Filip. În felul acesta, pe parcursul a doi ani de zile, prin aceste două spec-tacole, eu l-am încadrat în repertoriul teatrului, în două roluri centrale. Apoi s-au început repetițiile la „Maestrul şi Margarita”, de fapt, repetam în paralel, fiindcă la acest spectacol am lucrat mai mult de trei ani, şi Ser-giu a venit la țanc şi în acest spectacol, în rolul lui Azazello. El cunoaşte foarte bine limba rusă, s-a încadrat şi ne-a fost de ajutor. Cam acestea au fost întâlnirile cu Sergiu Finiti în primii ani. El a venit în teatru de parcă ar fi coborât din tren şi era aşteptat, fiindcă momentan s-a încadrat. De obicei, când vine un nou actor, trece un an, un an jumătate până se adap-tează. Sergiu din mers s-a încadrat în echipa teatrului, a fost luat în calcul, cum s-ar spune, el era foarte aproape de şcoala noastră de teatru. Ceea ce făcea deja „Satiricus” în 1996, cu acel stil, manieră de joc, el se încadra în estetica teatrului nostru şi ca plastică, era ironic, avea umor.

Este uimitor, cum a evoluat acest actor la Teatrul „Satiricus”! În trecut, această trăsătură comică era mai puțin evidentă în rolurile pe care le-a ju-cat atât în teatru, cât și în cinematografie. Nemaivorbind de muzică, unde se manifesta ca un bard. Așa mi-l amintesc eu în acea perioadă, în special, anii’80, cu o chitară mare…

Eu am mai riscat odată, dacă vă aduceți aminte, cu Mihai Curagău, în rolul lui Moliere. Pe care l-a făcut destul de dramatic. Pe când toți erau convinşi că Mihai Curagău joacă doar roluri de comedie. Eu nici pentru o secundă nu mi-am putut imagina că Finiti nu ar putea să fie un actor

11

A fi Actor

cu umor. De unde ştiu? Imediat vă spun! Eu m-am filmat cu Finiti la Gheorghe Urschi. În „Cine arvoneşte, acela plăteşte”. Atunci, la filmări, el povestea bancuri, era o situație foarte relaxantă. Mai apoi, ne cunoşteam de la „Teatrul de miniaturi” care se făcea la televiziune, chiar imprimam împreună diverse sketchuri. Ştiam că simte umorul, văzusem cum joacă. Nu era pentru mine o noutate, că Finiti nu ar putea juca roluri de come-die. Altceva mă deranja pe mine şi chiar aveam unele temeri, dacă va fi în stare Sergiu Finiti să se încadreze în stilul Teatrului „Satiricus”, fiindcă „Satiricus” nu este numai satiră. Noi avem un fel de joc al nostru, mai deschis, mai apăsat. Lumea poate crede că noi nu putem juca altfel, dar noi o facem special, deschidem „cărțile” mai mult decât se poate câteo-dată în spectacolele noastre. Şi le deschidem nu de aceea că nu am putea codifica spectacolul şi nu l-am putea lăsa cu mai multe enigme, aşa cum e la modă acum, cu multe semne de întrebare, cu miracole. Eu sunt un re-gizor care vrea să dialogheze deschis cu spectatorul, uneori dialogul este dur, dar vreau să fiu sincer cu publicul din sală. De aceea în spectacolele mele eu deschid multe „cărți”, ceea ce logic nu ar trebui să fac, dar o fac nu din considerentul că vreau tare să mă evidențiez, foarte mult vreau ca spectatorul să simtă durerea mea şi problema cu care noi ne confruntăm în spectacol.

Prin actori? Prin jocul lor?Da, exact, prin actori. În felul acesta şi actorii au o altă atitudine față

de jocul lor, ei se văd altfel. Se-ntâmplă să lucreze cu alți regizori şi mă cheamă, ca să schimbăm, fiindcă nu se „leagă” pentru teatrul nostru.

Spuneți-mi, vă rog, cum l-ați defini pe Sergiu Finiti ca actor?Eu cred ca este actorul universal. Ideea lui Emil Loteanu cu Teatrul

Actorului Universal, pe care a vrut să-l deschidă la Chişinău, ținea de ac-torul care poate juca şi film, şi teatru. Dar eu merg mai departe. Actorul universal pentru mine înseamnă actorul dramatic de film şi teatru, mai poate evolua în genul conferancye, ceea ce Finiti poate face foarte bine, cum face bine monologuri, dialoguri, gen revistă, plastică, spectacole nonverbale, spectacole muzicale, Finiti are un auz foarte bun, Finiti com-pune, el cântă foarte bine, el este autor şi de texte, şi de muzică, este com-

12


pozitor, poet, actor de film, de teatru, solist, balerin, dacă vreți. Iată, cam toate acestea le face Sergiu Finiti. Este şi clovn, are multe numere de circ. De aceea eu consider că Sergiu Finiti se încadrează în noțiunea de actor total. Şi mai are el o calitate rar întâlnită astăzi în Republica Moldova, o trăsătură de caracter care tot mai puțin o întâlnim la artişti, cu părere de rău, în secolul vitezei, cum se numeşte secolul XXI. Sergiu Finiti este cre-dul până la naivitate. Este ceva între copilul care crede în poveşti. Şi atât de mult crede, încât de multe ori încurcă realitatea cu opera artistică şi de aceea poate mai puțin se orientează în spațiul nostru pragmatic.

Dar această calitate îl ajută în teatru?Îl ajută, fără doar şi poate! Eu vorbesc de actorul Finiti, de această

stare a lui care îl ajută să fie foarte firesc în spectacolele pe care le joacă în teatru.

Mă gândesc la acest personaj, Azazello, un înger rău, un demon rău, toate nenorocirile care se întâmplă în perioada cât se află ei,Woland și su-ita sa la Moscova, toate sunt provocate de el, de Azazello. În spectacolul „Maestrul și Margarita” Azazello e altceva, eu nu aș afirma că e bun, că e plin de calități pozitive, dar totuși are un alt comportament, decât în roma-nul lui Mihail Bulgakov. L-ați umanizat un pic… De ce? De-atât că-l joacă Sergiu Finiti sau există un alt motiv?

Da, aşa e, dar acesta este conceptul meu. Dacă ați observat, nu numai el, toate personajele sunt mai blânde. Şi Beghemot, şi Woland, şi Coro-viev. Măreția şi puterea pe care o dețin personajele lui Mihail Bulgakov îmi dă dreptul să cred că ele nu pot fi decât ironice şi nu blânde, dar să fie raționale şi să se comporte şi să se adreseze cu bunătate față de muritorii de rând, fie că e vorba de Margarita sau Maestrul, fie că e vorba de Pon-tius Pilat, deoarece în viață, pornind de la marile personalități, care sunt puternice, oricum ar fi ele, rele, enorm de rele, ele niciodată nu se coboa-ră la nivelul lui Koşcei Bessmertnâi, ele rămân totuşi mai înțelegătoare la neajunsurile mici ale oamenilor mărunți. Bulgakov, în fond, nici nu-l condamnă pe Woland şi suita sa, dar nici nu-i iubeşte şi nici nu le moti-vează acțiunile, dar ceea ce face Woland, cred eu, vine mai de sus. Într-o discuție, când Azazello se lămureşte de ce el a ajuns ce a ajuns, istoria lui

13

A fi Actor

Azazello este că el a fost un prinț italian care a încercat să scrie un studiu despre religie, despre Dumnezeu şi gândul lui cel mai principal era că, dacă Dumnezeu este atotputernic înseamnă că El este nu numai partea bună, El este şi partea rea, dacă este atotputernic, înseamnă că tot răul din lumea aceasta tot Lui îi aparține. Dar dacă admitem că răul nu aparține lui Dumnezeu, atunci El nu este atotputernic. Înseamnă că mai există încă un Dumnezeu, Dumnezeul răului. Sau noi acceptăm că Dumnezeu este atotputernic, şi El este şi partea bună şi partea rea. Pentru acest gând filosofic, Azazello şi a fost blestemat să ajungă în suita lui Woland. De la acest gând am şi pornit la montarea spectacolului şi tratarea fiecărui personaj, lăsând să se înțeleagă şi acel Babilon din scenografie, deşi ar putea apărea întrebarea: ce are cetatea Babilonului cu această opera a lui Bulgakov? Dar eu încerc să ofer din timp cheia în care să se citească spec-tacolul: noi nu ne înțelegem nu numai datorită limbilor, noi, oamenii, nu ne înțelegem deoarece noi nici nu ne iubim unul pe altul. Despre această lipsă de dragoste, de credință s-a montat acest spectacol la sfârşit de secol şi la început de secol, noi am jucat premiera la 19 decembrie 2000. Ser-giu Finiti, ca şi ceilalți actori, a „prins” acest personaj, Azazello, şi eu mă bucur. Cel mai tare mă temeam de balul Satanei, să nu devină poveste, fiindcă acest roman exclude această dimensiune. Atât timp cât este păs-trată linia realității, este credibil, în clipa când se merge pe o cheie mai teatrală, spectatorul pierde emoția, dacă-l duci într-o poveste exagerată. Când mi-a venit în cap rezolvarea scenică a balului şi am zis că, domnule, nu, că balul are loc aici şi am pornit de la aceea, că mesir zice că în fie-care an, în primăvară, dă un bal. Şi de data aceasta a hotărât ca acest bal să fie la Moscova. Şi atunci eu mi-am pus întrebarea: da de ce acest bal, anul aceasta, să nu fie la Chişinău? Era sfârşit de secol, în halul în care se afla Chişinăul, se aştepta venirea la putere a comuniştilor, societatea era speriată, înrăită, erau mari contradicții, oamenii se împărțeau deja în tabere, noi, care în zece ani de democrație sau pseudodemocrație, nu contează, eram liberi, deja se vedea scindarea între procomunşti, cu toate că nu erau comuniştii la putere, dar erau patruzeci în parlament, dacă vă aduceți aminte, şi această scindare a societății era evidentă. De aceasta şi a apărut acest gând de a-l monta pe Bulgakov, de a începe să vorbesc şi, sigur, aceste momente m-au ajutat.

14


Spuneți-mi, vă rog, dar actorii și, în cazul nostru, Sergiu Finiti, vă înțeleg atunci când dumneavoastră vorbiți și despre temele acestea socia-le, despre tot ce se întâmplă în societatea noastră, fiindcă, mă rog, fiecare actor are și el o viață a lui: poate e departe de politică, poate nu-i departe, poate acceptă ceva, poate nu acceptă ceva. Actorii vă înțeleg prin mesaje sau dumneavoastră excludeți aceste mesaje sociale?

Vă spun un secret: eu nu explic actorilor mesajele mele până la capăt. Eu îi aduc acolo unde vreau prin alte metode. Câteodată citeşti piesa şi ei ştiu că-i slăbuță din punct de vedere dramaturgic şi recunosc acest lucru, încep toți s-o critice, dar totodată spun: noi ştim că mata ai s-o „împingi” şi chiar o să fie un spectacol bun. Şi ei mă urmează. Mie îmi este uşor, fi-indcă eu lucrez numai cu aceeaşi oameni, în sensul că e unul şi acelaşi tea-tru. Ei sunt toți ca într-o orchestră, fiecare actor îşi îndeplineşte conştient sarcina, când începem a „încleia” spectacolul, a-l „condimenta”, a adăoga, a construi ideea, a o „pune” acolo unde îi este locul, abia atunci actorul îşi dă seama „A-a-a! De aceea mi-ai zis să fac asta, de aceea mi-ai indi-cat locul de aici…” Şi tot aşa. Ei încep a înțelege şi se formează un câmp magnetic benefic creației. Să ştiți, este greşit totalmente, şi eu le zic dra-maturgilor, am discutat cu toți şi chiar m-am contrat. Iese spectacolul şi dramaturgul nu că să recunoască schimbările care au survenit în text, dar uită că spectacolul s-a născut aici, pe această scenă, de la prima variantă a lui şi până la cea finală, adică, spectacolul. Dramaturgul preferă să fugă, să ocolească şi să nu discute această temă şi nu înțeleg de ce. Şi pe mine acest lucru mă doare. Eu tot nu ating aceste probleme, fiindcă nu vreau să se vadă ceea ce s-a întâmplat în bucătăria teatrului, dar speram, cel puțin, ca ei să aibă o atitudine față de acest proces destul de migălos, căci, până la urmă, o piesă slăbuță, aşa cum este inițial, când ni se aduce textul, este prima etapă, când eu lucrez cu această piesă, dar montarea unui spectacol nu este numai lucrul regizorului, fiindcă paralel se citeşte piesa, actorii, la rândul lor, vin şi ei cu propuneri, cu adăugiri la text sau remarci de ti-pul: „Mie fraza asta nu-mi place! Iar aici nu-i clar în genere, de ce trebuie să zic asta sau să fac asta. Trebuie să mă motiveze în scena aceasta. Iar aici ar trebui să mai adăugăm ceva, să ne scrie, trebuie să ne întâlnim cu autorul”. Şi autorul ne scrie. Se adaogă scene, monologuri. Chiar şi acest

15

A fi Actor

ultim spectacol pe care l-am montat, „Țara asta a uitat de noi”, s-au scris scene întregi, care lipseau din prima variantă, monologuri care nu erau şi multe altele care au devenit importante în spectacol. Şi vine actorul la acest text şi pune peste el farmecul şi sufletul său. Şi atunci se conturează un spectacol viu care este cu adevărat o lucrare nouă, fiindcă din start cu toții suntem conştienți de rolul nostru, de contribuția noastră. Un spec-tacol de teatru montat pe o dramaturgie clasică, din contra, îl ridică pe actor, chiar dacă actorul se chinuie, nu-i iese rolul, dar el învață. A juca într-o piesă clasică, ai impresia, actorul a absolvit cursul întâi şi doi, nu contează. Or, a juca într-un spectacol după o piesă contemporană care numai piesă nu e, deşi sunt piese şi piese, eu nu le pun pe toate în acelaşi rând, dar, de obicei, a unor dramaturgi a căror piese au mai multe breşe şi atunci actorul vine cu ideile sale, în afară de faptul că lucrează tea-trul, regizorul, scenograful şi mulți alții la această piesă, mai vine, deci, şi actorul care adaogă la acest personaj. El, actorul, nu fură, căci nu ai ce lua de acolo, personajul, de multe ori, e schematic. Actorul vine şi pune „carne” la acest personaj, îi pune gândire, multe, multe altele. Şi atunci, în cazul dat, spectacolele montate după dramaturgia contemporană, este un rezultat comun. De fapt, cum a fost şi cazul lui Matcovschi, oricât s-ar bate el cu pumnul în piept, atunci eu nu înțelegeam, iar acum îmi dau seama că sunt exact în situația lui Apostol, Dumnezeu să-l ierte, fiindcă nu ştiu de ce atunci se nega muzica lui Ion Aldea-Teodorovici, chiar şi aceeaşi genială interpretare a Ninei Crulicovschi, dacă vă amintiți, jocul inspirat şi nimerit la țanc al lui Victor Ciutac, place sau nu place. Apostol a insistat ca această melodie să răsune şi ea era în vocile tuturor actori-lor, dacă țineți minte, era un ansamblu. Eu vorbesc de „Tata”, acel „Tată” mare care ne-a impresionat atât de mult. Dacă era să monteze doar piesa, ea nu ar fi rezistat, fiindcă jumătate din ea e slabă ca material dramatic. Ceea ce-i scris acolo că vin ăştia de peste drum, îi aduc plăcinte lui Valen-tin, ăştia vorbesc despre feciorul lor, toate astea sunt banalități şi multe chestii, cum le zic eu, supte din deget. Oricât de schematic este Valentin, care aproape că nu are dezvoltare, apare în două scene, sau episoadele de la spital, alte scene care nu sunt duse până la capăt, personaje care nu evoluează în piesă, de exemplu, brigadierul, Aristid, dar foarte bine jucat de Damian Dimitrov.

16


Mai târziu, când spectacolul a fost montat a doua oară la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, acest rol a fost preluat de Nicolae Darie.

Mie îmi plăcea enorm Dimitrov, care era foarte organic, foarte natural. Ei, iată, acea piesă a fost salvată de concepții reuşite, foarte mult a contat colaborarea regizorului cu compozitorul, cu scenograful, căci spectacolul a avut o scenografie foarte curioasă şi un joc splendid a echipei întregi. E vorba de Iurie Negoiță, Galina Druc, Viorica Chircă, fantastic a jucat!, de Victor Ciutac nu mai zic, chiar şi cu Petru Păpuşă, varianta pe care a jucat-o el, tot nu era rea. Iată de ce eu zic că în cazul dat sigur că în orice spectacol este foarte important că actorul vine cu eul său. De aceea când aud că eu, dramaturgul, nu, dragii mei, nu dramaturgia este importantă, dramaturgia este fundamentul, dar să nu uităm, că actorul este „carnea” vie . Eu cred, cred că personajele pe care le creează actorii, ele, persona-jele, trăiesc împreună cu noi. Eu le-am demonstrat şi actorilor mei. Ele mănâncă, suferă şi o să vă dau şi exemplu, am demonstrat acest lucru. Personajele cresc împreună cu actorul.

O viață în paralel, cum ar fi… Da, ia un spectacol vechi, de pildă, montat în 1993 sau 1996 şi dacă-l

joci an de an, fără să întrerupi, atunci personajul creşte şi se dezvoltă oda-tă cu tine. Nu contează că în 1996 n-aveai telefonie mobilă, el nu devine demodat, el nu pierde în timp, el s-a dezvoltat odată cu tine, e în rând cu timpul, că este Internet, el este prezent în viața asta. El se vede, acest personaj, este viu şi este foarte plastic. Spectatorul acceptă, necătând la faptul că personajul s-a născut în 1996, adică atunci, când a fost montată piesa. Şi invers. Să vedeți şi alte experimente: spectacol care nu s-a jucat un an-doi. Din anumite motive, de exemplu, un actor a fost bolnav timp îndelungat. Şi e reluat spectacolul exact cu aceeaşi actori, exact cu aceleaşi mizanscene. Exact-exact, înțelegeți?! Personajele sunt demodate, piesa-i demodată, conceptu-i demodat, te uiți şi nu-ți place nimic. Şi asta am pățit-o cu câteva spectacole. Iată, de exemplu, am făcut mare greşeală, s-a dus operatorul de sunet şi cel de lumină, au plecat peste hotare şi un spectacol extraordinar de greu, „Comediantul”, nu s-a jucat vreo doi ani, şi am încercat cu alți lucrători pe care i-am angajat, erau nişte băieți care nu erau profesionişti, dar eram bucuros ca au venit, am făcut şi specta-

17

A fi Actor

colul mai simplu, or, în cealaltă variantă partitura era mai grea şi, vrând să-l restabilesc, am zis nu, mai bine-l montez din nou. Actorii trebuie schimbați, fiindcă personajul acela iese cu actorul de mânuță în scenă, stă alături de el, dar se vede că a rămas cu doi ani în urmă. Nu s-a dez-voltat! Şi aceasta se întâmplă şi cu alte spectacole şi de-acum toți ştiu: ori îl jucăm fără oprire, ori dacă ne-am oprit, nu-l mai jucăm. Nu mă întorc. Ne-am uitat, nu-i! Nu-i descoperirea mea. Aceasta se-ntâmplă în teatre . Cei care nu înțeleg, se plâng şi nu-şi dau seama, că felul lui de a gândi e altul şi că personajul evoluează odată cu actorul: că am Internet, mi-am procurat maşină. Toate acestea, involuntar, se fixează în subconştient şi apar în scenă şi personajul meu transmite toate acestea. Nu mai este per-sonajul acela care nu ştie ce înseamnă telefonul mobil, care se uită hăbăuc la Internet.

Dar dacă în piesă timpul e altul, nu e timpul prezent?Eu nu vorbesc despre timpul real din piesă, eu vorbesc de comporta-

ment. În cazul dat, de Moliere, care n-are nimic cu timpul nostru. Dar are interpretul, care trăieşte în prezentul nostru, fiindcă actorii care jucau în 1993, Mihail Curagău, dar nu numai el , şi ceilalți, inclusiv eu, nu-mi ima-ginam că poate să existe o asemenea telefonie. S-ar părea că nu are nimic tangențial istoria din piesă cu această performanță tehnică. Eu pe atunci nici nu ştiam că pot exista atâtea posturi de televiziune, nu aveam atâta informație, nu ştiam pe atunci ce se-ntâmplă în lume, fiindcă nu aveam cum să ştim, nu eram atât de politizați, agresați, nu eram atât de pragma-tici, în trecut eram mai romantici, nu ne interesa nici salariul la început. Pe urmă a apărut sărăcia şi am început să numărăm fiecare bănuț. Şi toate acestea îşi lasă amprenta în comportamentul actorului, aşa cum vezi un actor care citeşte şi un actor care nu citeşte. Te uiți la el şi vezi: citeşte sau nu citeşte. Actorii care nu citesc, se văd, aşa cum se vede actorul cult şi actorul incult, el se vede pe scenă. Depinde ce joacă. Se vede, atunci când îl joacă pe regele Lear sau pe Romeo. Şi acesta este marele adevăr.

În ce roluri îl mai vedeți pe Sergiu Finiti?Eu cred că Finiti ar putea şi sper să-l joace pe regele Lear din consi-

derentul că Sergiu Finiti ar duce acest rol. La fel, îl văd în Richard, un

18


Richard cu accent social. El ar putea juca aceste roluri, fiindcă este şi un actor disciplinat, dar el este un actor care duce sarcina până la capăt, fără discuții inutile. El este foarte maleabil.

Nu este principial, nu se încăpățânează…Dar să ştiți că principialitățile şi încăpățânarea vine de la impotență.

Un mare cântăreț întreabă: ce notă să iau? Şi asta face. Un actor care din start se teme să iasă şi zice că nu poate sau se teme că nu va putea duce la bun sfârşit sarcina pe care regizorul i-o pune, acest actor începe a inventa: că-i încurcă scaunul, că-i încurcă mizanscena, că partenerul nu e cel care trebuie, că personajul nu se tratează aşa, că nu este de acord. Domnule! Funcția actorului nu este să discute, funcția actorului este să interpreteze şi să ducă ideea regizorului. Ideea este culoarea, este nota pe care actorul trebuie s-o ducă, s-o cânte. Şi iată acest actor ideal este Sergiu Finiti care poate juca orice, poate îndeplini sarcina regizorului, care foarte minuțios lucrează asupra rolului şi-l aduce la condiția necesară.

A dialogat Larisa UNGUREANU15 octombrie 2011

19

A fi Actor

Singularitatea și Singurătatea bardului Finiti

De ar fi rămas numai cu acel memorabil rol, totuna supraviețuia în stolul înzestraților noştri actori. Urcat de Emil Loteanu în ŞATRĂ LA CER, ne priveşte de un sfert de veac din văzduhuri. Atunci şi acolo, Sergiu Finiti a dăltuit un personaj pentru o epocă. Există succese, glorii mumi-ficate, care nu justifică nici o valoare. Şi mai există valori, fără parapon şi pandalii, de o stranie cumințenie şi modestie. Totalmente lipsite de emfa-ze ce nu-şi uzează exigența odată cu uzarea modei. Romantic prin struc-tură şi concepție (ca un trubadur medieval), Sergiu se războieşte pentru adevărul personajului său cu propriul adevăr. Şarmul şi pasiunea.

Natura complexă de „clovn al tuturor timpurilor” năuceşte prin cu-noscut. Prin ceea ce pare atât de simplu (neliniştit de simplu), încât îți dai bine seama că doar aleşii scenei şi ecranului îşi pot îngădui „jocul şi joaca” cu destinele. Înzestrat cu fantezie nestăvilită, împinsă la exces şi la extaz, dă rolurilor o dezvoltare care întrece şi importanța textelor. Ştie să acopere „disproporția” cu umor trist care transformă exagerarea în firesc. Râsul lui Finiti e de o comunicabilitate rară pe care actorul îl adminis-trează ca pe un medicament vitaminos într-o perioadă de avitaminoză cronică. Într-o lume ca a noastră, lumea măştilor preferă să umble cu obrazul dezgolit. Vrăciueşte caracterele prin ocheanul inversat al harului cu alură de sminteală.

Şi-a cucerit cu armele personale „imperiul de țicneală”, fără a obosi întru schimbarea visului în realitate. Senzația de simplitate subtilă, de rafinată esențializare, definitorie pentru arta sa, este blazonul nobiliar al măiestriei interpretative. Sarcastic, sfidător, contorsionat, mărinimos, emoțional, naiv şi blajin, înverşunat cu sine şi îndârjit cu profesia, Sergiu nu torturează roluri, regizori, dramaturgi, teatre. Nemulțumit de sine, hărțuit de îndoieli, capabil să se bucure de eşecurile grandioase ce-l pân-desc prin culisele mâncate de molii, dezertează din elogia îmbrățişărilor deşănțate şi ale mijloacelor teatrele erodate de „modernism”. Duce în câr-că până la final, în gradare şi tensiune, caractere singulare cu asprimi

20


sarcastice, găsind (mai întotdeauna) echivalentul de a săvârşi „ceva ome-nesc”.

Sergiu Finiti conturează nu atât portrete, cât situații şi conflicte. Ceea ce pentru unii e inaccesibil, pentru dânsul devine admisibil. Priceperea de a calcula reacția îți schimbă brusc necazul în zâmbet. Şi viceversa. Nu face parte din liota interpreților care, luptând pentru succese, ostenesc de-a binelea când ajung pe scenă. Poposit în trupa teatrului din Cernăuți, a constatat cu mâhnire şi uimire că Fani Tardini, împreună cu Mihai Eminescu, părăsiseră deja Bucovina. Păcat. Ar fi jucat şi în compania lor la fel de bine. E un evadat al speranței care-şi evgheniseşte deziluziile. Ştie să uimească şi să ironizeze moda. Orgoliul nu l-a alintat, popularitatea nu l-a gâdilat. Prin tipajul său, prin „maniera de a se vinde” se consideră obligat să provoace râsul şi plânsul sălilor de teatru, fără de care nu se simte „în Dunărea lui”.

Dezlegând textele de ponositele căpestre, face ceea ce alții se ruşinau să facă (nu le permitea, musiu, „ampluaul” de eroi tare pozitivi în timpuri tare negative). Tristețea întâlnirii cu rolurile nejucate nu-l impune să-şi fure căciula (pe care, nu-s sigur, dacă o are). Căzând adeseori în capcane (i s-au pus destule în cale) iese din ele fluierând a pacoste. Melancolia re-întâlnirilor cu izbânzile de altădată nu-l copleşeşte. Victoriile strălucesc ca soarele şi se risipesc ca fumul. Şi de soare (lumina reflectoarelor), şi de fum (de țigară) a avut parte berechet.

Trofeele teatrale, ce-i drept, l-au cam ocolit (premiile străine, în schimb, nu l-au făcut să-i lase gura apă), dar ce să faci, dacă adevărul nu e întotdeauna egal cu dreptatea? Şi nu întotdeauna câştigă cei mai buni. Şansa şi abilitatea contează enorm şi în viața teatrală. Sergiu având şanse cu duiumul, nu a dorit să fie şi abil. Coloana vertebrală l-a ținut mereu perpendicular cu scândura scenei. A avut destule roluri (şi la „Satiricus”) pentru care merita să fie planificat măcar un festival neplanificat. Finiti nu se află în realitatea în care credem noi că se bălăceşte. Ridicându-se „copăcel” deasupra mijlociei, provoacă colizii pe care le pune în contact direct cu spectatorii. Artistul veritabil începe de acolo de unde pornesc disputele. Muza lui a fost şi mai sunt regizorii şi partenerii lui. Pe care i-a idolatrizat. Şi ei nu l-au trădat.

21

A fi Actor

… O herghelie de buieştri pur-sânge (nu de pegaşi!) galopează cu coa-mele în vânt, pe malul Dunării. Un regizor-poet râde. Un actor, veritabil hoț de cai, îi ține isonul. Doi luceferişti elegiaci contemplează cabalinele, regizorul şi actorul. Finiti, în mijlocul hergheliei, cu chitara în spate (ca monumentul lui Vâsoțki) îşi caută bezmetic faimoasa pălărie îndolia-tă. Pavel Pelin, cu ochii înrourați, scrijelează, cutremurat, pe pănuşi de păpuşoi (nu are computer), următoarele capitole ale „eseului-rugă”, pre-cum l-a clasificat Serafim Saka, „În căutarea lui Dumitru Caraciobanu” (publicat şi în culegerea „Ce dragoste veche – actorii”): în căutarea lui Emil Loteanu… în căutarea lui Grigore Grigoriu… în căutarea lui Ion Sandri Şcurea… Pe Sergiu, pare-se, l-a găsit deja. În eternii lotri danubi-eni ai lui Panait Istrati.

Pavel PROCA2006

22


Sergiu Finiti: a Fi actor

Deşi a avut şi are succes la public, deşi este un actor creativ, cu multă fantezie, deşi a creat roluri memorabile - şi în teatru şi în film - , critica, oarecum l-a ocolit. În recenzii, cronici de teatru figurează şi numele său, se dau unele aprecieri dar… e prea puțin. Pe parcursul anilor, i s-au luat puține interviuri, s-au scris câteva portrete de creație, alte materiale, dar nu s-au scris materiale de analiză. Oare de ce? Mi-am pus şi eu această întrebare, din păcate, abia acum. Recunosc, sunt şi eu printre criticii care-au semnat cronici de teatru la spectacolele în care a jucat şi Sergiu Finiti, dar nu m-am oprit în mod amănunțit la analiza rolurilor, jucate de actor, la semnificația lor sau încărcătura emoțională.

Am avut şansa să-l văd jucând la Teatrul Academic „A.S. Puşkin”, să urmăresc evoluția sa in cinematografie.

Aş putea să afirm, Sergiu Finiti este un norocos fiindcă a avut ca „men-tori” şi „părinți spirituali” somități ale artei teatrale şi cinematografice: Dumitru Caraciobanu, Emil Loteanu, Charles Chaplin, calea fiindu-i ghidată de aceste figuri proeminente. În asemenea caz, nu poți să-ți pui în față sarcini uşoare, nu poți să ceri puțin, nu poți doar să te afirmi în nişte scheme acceptabile, ci indiscutabil, trebuie să „spargi” nişte tipare şi, evident, nu poți avea un destin uşor.

Mulți colegi de teatru şi-l amintesc pe Sergiu Finitit desenând avioane. În diverse situații, fie că era în aşteptarea unui rol, fie că asculta lectu-ra unei piese. Povestea despre avioane şi zboruri. Lucru nemaiîntâlnit în acest mediu! Unde mai pui, că pe timpuri mulți nici măcar nu zburaseră cu avionul, iar el vorbea despre aceste păsări ale cerului ca despre maşini sau biciclete. Visa chiar să construiască avioane…

Probabil, că aceste vise în care actorul credea, aşa cum un copil crede că moş Crăciun o să-i aducă ceea ce-şi doreşte cel mai mult, îl ajutau să-şi construiască rolurile, să le gândească, să trăiască în alte dimensiuni.

23

A fi Actor

despre rolurile jucate la teatrul academic „a.S. pușkin”

Sergiu Finiti a avut succes în teatru chiar de la primele roluri. Guliță al său din „Două fete ş-o neneacă” parcă a fost scris anume pentru el: mic de statură, firav, cu o voce subțirică semăna cu un copil alintat, pus pe şotii. N-avea astâmpăr acest Guliță! Trezea hazul, admirația. Era ascultat, urmărit şi aplaudat. Apoi a urmat chiflea din „Dragostea nu-i sfetnic rău”. A fost un succes, dar şi o realizare artistică, jucată inspirat. Au ur-mat şi alte roluri, unele de comedie, altele având şi substanță dramatică, de exemplu, Pedro, din spectacolul „Un interviu la Buenos Aires”, un revoluționar, care era convins că lupta sa şi a camarazilor săi este necesa-ră. Credința sa era sinceră şi nestrămutată.

Spectacolul „Un interviu la Buenos Aires”, montat de regizorul Vale-riu Cupcea, a avut la acea perioadă ( a fost montat în 1976, după eveni-mentele din Chile) rezonanță socială şi politică, tema libertății fiind una din componentele artistice, exprimată atât plastic, cât şi muzical. Sergiu Finiti a avut o rară ocazie de a cânta, atât la chitară, pe care o profesa cu mult succes, cât şi interpretând cântece din repertoriul bardului chilian Victor Jara, poet, actor, cântăreț şi compozitor, activist politic. Vestitul său cântec „Venceremos” a răsunat în acest spectacol în interpretarea lui Sergiu Finiti, acompaniat de chitară, şi a altor actori, inundând spațiul scenic, sala de spectacole, fiind apoi dus mai departe în stradă, în inimile oamenilor.

Un alt spectacol în care Sergiu Finiti a demonstrat că posedă o paletă interpretativă mult mai bogată şi variată a fost „Păsările tinereții noastre”, în care a jucat rolul Vioristului, un rol de proporții mici, dar cu o încăr-cătură emoțională consistentă. Vioristul a avut o profundă încărcătură lirică şi artistică.

În perioada aflării sale în trupa Academicului, Sergiu Finiti a jucat în spectacole montate de Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Vitalie Rusu, Andrei Băleanu, Ilarion Stihi, fiecare regizor şi-a lăsat amprenta asupra modului de interpretare, descoperind noi modalități de concepere şi vizi-une asupra personajelor create.

24


roluri jucate în filmeTot în acei ani, Sergiu Finiti şi-a găsit şi vocația pentru arta cinema-

tografică. A fost descoperit de Emil Loteanu. Colaborarea cu distinsul regizor la filmul „O şatră urcă la cer” a fost şi una din lecțiile cele mai valoroase de care a avut parte tânărul actor, care a înțeles că platoul de filmare îşi are legile sale, diferite de cele ale scenei. Pe lângă abilitățile teh-nice pe care a trebuit să le însuşească la echitație, să îndeplinească trucuri curajoase călare pe cal, rolul său necesita şi farmec personal, capacitatea de a exprima în fața camerei sufletul personajului său, bubulea, un tânăr curajos, un prieten devotat, o fire dornică de libertate pentru care riscul, chiar cu prețul vieții, părea o joacă. Sergiu Finiti a fost atât de sincer în acest rol, încât aveai impresia că se identificase cu personajul. Poate de aceea, după ce filmul a fost lansat pe ecrane, succesul său a devenit atât de mare, încât nu mai avea nevoie de nici o recomandare din partea nimănui pentru a fi invitat să joace în cinematografie. Cât priveşte recunoştința publicului, acesta a fost deosebit de generos, alimentându-i încrederea în forțele sale pentru mulți ani înainte.

Au urmat şi alte roluri, la „Moldova-film”, la alte studiouri, cum ar fi studioul din Odesa, unde Sergiu Finiti a jucat în serialul „Şcoala” pe un băiat care, în fond, nici nume nu avea, fiindcă i se zicea pe „numele mic”: Țigănașul. Acțiunea are loc în anii războiului civil din Rusia. Filmul a fost o versiune cinematografică după povestirea cu acelaşi titlu, semnată de A.Gaidar. Povestirea nu a fost terminată şi mult timp a rămas necu-noscută. Grație filmului, ea a fost scoasă din anonimat. Personajele din film, în mare parte, sunt copii, adolescenți, unul din ei fiind şi Țigănaşul, jucat inspirat de Sergiu Finiti şi ancorat într-o epocă pe cât de dramatică, pe atât de plină de optimism.

La „Moldova-film” a jucat în filmele lui Vlad Ioviță, Valeriu Gagiu, Vasile Pascaru. În „Povestea lui Făt-Frumos”, Sergiu Finiti joacă alături de Ion Arachelu şi Mihail Curagău rolul unui Drăcușor. Nici că se putea o companie mai nimerită! Trei Draci împelițați că nu-i încăpea nici un iad! Adevărați fii ai lui Laur-Balaur, care-au format o „echipă” de toată frumusețea! Evident, ca se țineau de rele şi bazaconii ca să-i facă în ciu-dă şi să-i pună piedici lui Făt-Frumos. Negri, mițoşi, cu cornițe pe cap,

25

A fi Actor

râdeau şmechereşte cu gura până la urechi, arătând lumii şiruri de dinți albi şi strălucitori, erau iuți şi sprinteni şi aşa s-au întipărit în amintire aceste personaje de poveste.

În filmele lui Valeriu Gagiu, Sergiu Finiti a jucat personaje de epocă în filmele „Pe urmele fiarei” – aghiotantul lui Kotovski şi un soldat în filmul „Deținutul misterios”, în care jocul său a fost cât se poate de concret şi exact.

Unul din ultimele sale roluri în cinematografie este Paznicul din fil-mul lui Nap Toader „Nuntă în Basarabie”. Este un film de dată recentă – anul 2008 şi reflectă realitatea zilelor noastre. Rolul lui Sergiu Finiti este micuț de tot, ia acolo, un Paznic care întreabă cu accent moldovenesc „Unde te duci şi ce treabă ai să treci dincolo de poartă”. Asta este, de fapt, funcția personajului pe care-l joacă, dar felul cum întreabă şi, mai ales, expresia feții – şi serioasă, şi zâmbitoare, şi curioasă, ei bine, acest aliaj de sentimente denotă firea unui om care, vorba ceea, nu mănâncă pâinea degeaba. Iată aşa, parcă din „fugă”, actorul a ştiut să creioneze un por-tret nu numai expresiv, ci şi autentic. Se ştie, că astăzi paznicul e cea mai „râvnită” profesie în Republica Moldova, paznici devenind foşti militari, ingineri, învățători, aviatori, care-şi îndeplinesc cât mai bine funcția pe care o dețin în prezent. Sergiu Finiti, dotat cu un fin simț de observație, a avut de unde culege gesturi, priviri, mimică şi chiar limbaj.

Într-o discuție, Sergiu Finiti a exprimat regretul că astăzi se produc atât de puține filme şi că nu se acordă suficientă atenție studioului „Mol-dova – film”. Mai ales în prezent, un popor nu poate exista în afara cine-matografiei. Televiziunea, internetul – asta-i altceva, pe când filmul este o artă. Atâția actori au rămas în afara contactului cu cea de-a şaptea artă, n-au simțit magia camerei de filmat. Este inacceptabil! A intrat în anoni-mat o generație întreagă de actori care ar fi putut da naştere unor roluri magistrale! Însuşi Sergiu Finiti ar fi continuat cu mult succes să joace în fața camerelor de luat vederi, creând roluri demne de talentul său.

Vorbind de succes, doresc să amintesc că succes înseamnă mult pentru un actor, deşi uneori are capacitatea de a-i bloca forțele creatoare. Cu Ser-giu Finiti nu s-a întâmplat acest lucru. Sergiu Finiti şi-a urmat destinul. Un actor nu poate fi învinuit pentru aşa ceva. Trebuia să aleagă: un loc călduț, cu privilegii sau o soartă zbuciumată? Sergiu Finiti a ales o soarta

26


zbuciumată. Poate nu a fost înțeles, motivele plecărilor lui din teatru ră-mânând oarecum mai puțin cunoscute colegilor de breaslă şi cu atât mai mult, nu au fost consemnate de critică. Poate abia acum, după mai mulți ani, în urma mai multor discuții, actorul a povestit mai amănunțit despre anii petrecuți departe de Moldova. A fost departe de aceste locuri, dar s-a aflat în mijlocul unor exerciții artistice, experimente teatrale care fără doar şi poate l-au îmbogățit atât în plan spiritual, cât şi creator. Aceste experiențe i-au lărgit diapazonul artistic, i-au dat încredere în forțele sale şi l-au făcut să înțeleagă că un actor nu ar trebui să se limiteze la ceea ce a învățat în anii de studii, ci să persevereze fără teamă pentru a pătrunde cât mai adânc în tainele profesiei.

Sergiu Finiti a avut parte de o viață zbuciumată, plină de căutări, reuşite şi nereuşite, de surprize, de zdruncinări, de schimbări. Poate, dacă n-ar fi avut convingerea că A fi actor este nu doar un vis, nu doar o ambiție, ci necesitatea de a exista în această lume, poate că Sergiu Finiti ar fi în prezent altcineva şi meseria de actor pe care a practicat-o ani în şir, ar fi doar o amintire.

roluri jucate pe scena teatrului național „Satiricus i.l. caragiale”

Până la urmă, era firesc, ca Sergiu Finiti să ajungă la Teatrul „Satiri-cus”. Aici a jucat în mai multe spectacole, creând un şir de roluri memo-rabile. Despre unele din ele voi scrie în rândurile de mai jos.

Ursu. În spectacolul „ciuleandra” de Liviu Rebreanu. Acest specta-col a însemnat debutul lui Sergiu Finiti la Teatrul „Satiricus”. Premiera s-a jucat în anul 1996. Regia artistică – Sandu Grecu. Ca şi spectacolul, rolul este multidimensional. Ursu este mai mult decât un destin, este o conştiință, o memorie. Sergiu Finiti a ştiut să imprime personajului său sensibilitate şi vibrații emotive, exprimate prin voce, gesturi, mişcare şi forță interioară. A fost una din cele mai remarcabile creații actoriceşti ale lui Sergiu Finiti la Teatrul „Satiricus”.

Azazello. În„maestrul și margarita” de Mihail Bulgakov. Premiera spectacolului a avut loc în decembrie 2000. Scenariul şi regia – Alexandru

27

A fi Actor

Grecu. Sergiu Finiti interpretează în acest spectacol rolul lui Azazello. Un înger căzut, aşa a fost conceput de Mihail Bulgakov acest personaj care face parte din suita lui Woland, numele fiindu-i italienizat. În roman Aza-zello este mic de statură, are o „fizionomie respingătoare” şi este numit bes, adică, diavol. Are un comportament violent, taie şi spânzură, cum s-ar spune, este un б�� adevărat, cum îl califi că Bulgakov, adică, un ade-б�� adevărat, cum îl califi că Bulgakov, adică, un ade- adevărat, cum îl califică Bulgakov, adică, un ade-vărat diavol. Azazello din spectacolul lui Sandu Grecu e mai pământean, deşi-i cu „draci”, dar actorul l-a „îmblânzit”. Ceea ce nu înseamnă că ac-torul a creat un personaj nesemnificativ. Din contra. Azazello îşi are locul său în spectacol. Ca pe o tablă de şah unde fiecare figură urmează să joace rostul său. Rostul lui Azazello este de a o convinge pe Margarita să vină la balul de primăvară şi să conducă acest bal. Îi dă chiar şi o cremă specială, o cremă fermecată care s-o facă frumoasă, inegalabilă. Dacă e să vorbim despre felul cum a ştiut actorul să găsească „diavolescul” şi să-l exprime, facem trimitere la comportamentul său când se află alături de Woland (actorul Viorel Cornescu), nu, nu este un egal, nu este un supus, ci este un spirit care-şi face „treaba”, fie că joacă şah, fie că „trage” de păpuşi alături de Beghemot (actorul Igor Mitreanu) şi Coroviev (actorul Ion Grosu), de-monstrând în fața spectatorilor o variantă a poemului „Misteria - Buff” de V. Maiakovsky. Azazello lui Finiti poartă o îmbrăcăminte mai mult decât stranie: frac, pantaloni cu dungă, papuci de epocă, mănuşi albe, un fular galben în loc de cravată, cămaşă albastră, adică, e un fel de babilo-nie din toate timpurile, dar mai ales, din secolul XX. Şi, desigur, pe cap poartă gambeta a la Charles Chaplin. Deşi nu accentuează prin nimic vreo afinitate de joc sau vreun gest caracteristic inegalabilului actor, este o „prezență” nevăzută şi percepută poate de interpret. O trăsătură „diavo-lească” este şi aluzia la Stalin - renumita pipă şi, desigur, accentul gruzin în vorbire. Impresionantă este vocea lui Azazello care are modulații moi, pline de charm pentru a o fermeca într-un fel pe Margarita. Personajul lui Sergiu Finti are un râs inconfundabil şi dezarmant. În această scenă în care, ca şi în altele, se vorbeşte în rusă, Azazello recunoaşte că nu a ve-nit din proprie inițiativă, ci „Я по�лан к вам, Маргарита Никола�вна, приглашать на балу!” Da, el trebuie s-o facă pe Margarita să accepte invitația şi actorul joacă magnific această scenă, punând în valoare mi-mica feței, plastica corpului, gesturile, zâmbetul, un zâmbet fin, de om

28


de lume, la un moment dat a vrut chiar să-şi facă şi cruce, dar s-a oprit la timp, oricum, se afla într-o țară, în care ateismul era politică de stat, dar vocea, deşi plină de farmec, a căpătat după asta nuanțe de oțel, având convingerea şi convingându-ne şi pe noi că ceea ce spune este adevărat. Se bucură ca un copil după ce Margarita (actrița Irina Rusu) „cucerită” de acest simpatic personaj, îşi dă acordul să vină la bal şi să conducă balul.

Sergiu Finiti este un actor care gândeşte scenic, el se mişcă, trăieşte în spațiul spectacolului, se „deplasează” în timpii când se desfăşoară po-vestea din spectacol. Tot timpul face ceva, chiar dacă nu se mişcă şi nu rosteşte nici un cuvânt, dar rămâne a fi în scenă o prezență activă. Nu se plictiseşte, îi ascultă atent pe ceilalți interpreți, reacționează fie cu ochii, fie cu un gest al mâinii abia schițat. La despărțire, când Woland şi toa-tă suita sa, părăsesc aceste ținuturi, Azazello ne spune un cald „A rive-derci!”, însoțit de un gest elegant şi de zâmbetul său enigmatic.

Soțul. În spectacolul „care-s sălbaticii?” de Iulian Filip în regia lui Sandu Grecu. Spectacol montat în anul 1998 într-o cheie excentrică şi jucat ca o bufonadă, fiind o aluzie la realitatea din jurul nostru. Sergiu Finiti a încercat să realizeze o variantă în stilul lui Charlie Chaplin. La începutul spectacolului chiar a făcut şi paşii renumiți, şi plecăciuni, era o iluzie a unei lumi şi ideea că Chaplin a vrut întotdeauna să spună ceva despre timpul său. De aici şi necesitatea de a-l readuce în peisajul moldo-venesc, pestriț şi schimbător, pe marele comic al ecranului. Sergiu Finiti a evitat să facă o caricatură, a avut o atitudine decentă, Charlie Chaplin s-a „topit”pe parcurs în personajul Soțului. În continuare însă s-a „dezis” de această aluzie, astfel personajul său, foarte coloristic, comic, dar trist şi neputincios pe alocuri, încearcă să ne spună că trăim nişte timpuri în care nu mai are rost să ai memorie. Poate de aici şi monumentul care nu se ştie pe cine evocă?

El. În spectacolul „SRL Moldovanul” de Nicolae Esinencu în regia lui Sandu Grecu. Se joacă din anul 2000. Inițial, rolul a fost jucat de Vasi-le Tăbârță. Sergiu Finiti a fost distribuit mai târziu. Am văzut ambele distribuții. Ca esență, sigur, rolul lui El este greu să-l schimbi, dar mo-dul de interpretare, evident, diferă şi diferă foarte mult. Sergiu Finiti care

29

A fi Actor

mărturiseşte, că i „s-a dat” greu acest rol, realizează până la urmă un personaj de o manieră realistă într-un spectacol cu vădite accente soci-ale. I-am urmărit jocul de mai multe ori în acest spectacol, de fiecare dată aveam impresia că „naşte” rolul acum, aici, în scenă, că replicile le gândeşte El (de altfel, mai de fiecare dată, în spectacol au răsunat replici noi – fie că e vorba de ȚRL – Țară cu Răspundere Limitată, fie că e vorba de situația intelectualilor sau de televiziunile care s-au înmulțit în ulti-mul timp ca ciupercile). O particularitate distinctivă a lui Sergiu Fini-ti este că rosteşte cuvintele clar, nu înghite literele, sunetele, fraza este auzită, mesajul este înțeles, de aceea nici reacția publicului nu întârzie. Personajul lui Sergiu Finiti, un fost învățător care încearcă cu disperare să supraviețuiască, este trist, este vesel, este patriot, este cinstit, dar în pri-mul rând este realist, înțelegând foarte bine că nu poate schimba nimic. Discoteca „SRL Moldovanul” pe care a deschis-o în apartamentul său, mai degrabă poate fi numită „Săracul moldovan”, avându-se în vederea nu sărăcia materială, cât soarta de neinvidiat a unui popor care mereu încearcă să supraviețuiască. În spectacol, această aluzie sună ca o metafo-ră tragică, aşa cum tragic este şi sfârşitul acestui spectacol, sfârşitul unei vieți care s-a dus într-un hău.

Farfuridi. În spectacolul „o scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale. Premiera s-a jucat în anul 2002. Regizor – Sandu Grecu. Este greu să scoți din contextul unui spectacol un personaj, Farfuridi, el are partitura sa. Ca într-o orchestră. Sergiu Finiti a creat portretul unui om care nu se vrea unealtă, care vociferează sus şi tare în fața nedreptăților şi în acelaşi timp dă dovadă de credulitate, susținând o cauză pierdută. Farfuridi al său are comportamentul unui personaj dintr-un film cu desene animate. Cea mai impresionantă scenă este cea de la tribună, unde afişează figura unui politician jalnic şi neputincios care se aseamănă cu un papagal. În interpretarea lui Sergiu Finiti, Farfuridi pare a fi mai mult o atitudine, decât o ființă reală.

Hitler. În spectacolul „Dictatorul” de Andrei Strâmbeanu. Premiera s-a jucat în anul 2008. Regizor – Alexandru Grecu. Este un spectacol-halucinație. Totul se întâmplă în mintea unui profesor de istorie şi fiind-

30


că este un vis, toate personajele se „vântură” cu o viteză uimitoare sub semnul evoluției: de la omul primitiv la contemporanul nostru. Ceea ce-i uneşte este dorința de a domina. Era inevitabil să apară în această „suită” şi dictatorul Hitler. Sigur de sine, încercând să-l „pună la punct” pe isto-ricul rebel. Cum se-ntâmplă în vis, când lucrurile apar mai reale, decât în viață. „Tu m-ai omorât pe mine!”, îi reproşează Hitler istoricului Ioan (ac-torul Vitalie Țapu), cerând „Moarte istoricilor!” Important este că Sergiu Finiti nu a jucat o caricatură. Pe lângă asemănarea portretistică, Sergiu Finiti imprimă rolului o anume naturalețe, de parcă ar vrea să spună că Hitler e printre noi.

boris. Unul din recentele roluri ale lui Sergiu Finiti e în spectacolul „Țara asta a uitat de noi...” de Constantin Cheianu în regia lui Alexan-dru Grecu. Spectacolul se dedică aniversării a 20 a Independenței Repu-blicii Moldova. În premieră spectacolul a fost jucat pe data de 25 mai 2011 în cadrul ediției a II-a a Festivalului Teatrului „Satiricus Ion Luca Cara-giale” – Dramaturgi contemporani din Moldova. Sergiu Finiti are un rol episodic, Boris, un rus care s-a căsătorit cu o moldoveancă şi a rămas aici, considerând Moldova patria sa. Pe care o apără în războiul din Trans-nistria. E maior şi nu se dă în lături când e vorba să lupte. Boris apare într-un episod, vorbeşte rusa, spunând că înțelege româna, dar se sfieşte s-o vorbească. E în dialog cu un luptător din Transnistria, un moldovean care-i apără pe separatişti „de români”, cum susține el. Ceea ce trezeşte zâmbetul lui Boris. Şi într-un rol episodic, actorul a reuşit să scoată în evidență firea personajului său, calmul, răbdarea, o larghețe sufletească, care-i caracterizează pe ruşi, dar şi o tărie de caracter a unui om care ştie ce vrea. El ştie pentru ce luptă şi nu-l poate înțelege pe adversarul său, Serghei, înrăit până peste poate (în rol Viorel Cornescu). Boris poate lesne fi un personaj real. Se ştie doar că în războiul din 1992 au luptat de partea moldovenilor şi muți ruşi. Este un personaj-document, autenticul fiind una din calitățile interpretative ale actorului. Se evidențiază mai mult vocea, în rest, în semiîntunericul scenei abia poate fi văzut personajul şi haina sa militară. Fiind în pauza şi aşteptându-şi schimbul, Boris „scapă” şi o replică în limba română. „Facem purici”, zice el, zâmbind amar şi

31

A fi Actor

scărpinându-se la obraz, având în vedere că uneori ordinele superiorilor nu sunt tocmai ceea ce aşteaptă combatanții.

Trebuie să înțelegem, deşi nu se spune direct că personajul său a mu-rit pe câmpul de luptă, Sergiu Finiti făcând parte şi din grupul de actori care-i interpretează pe combatanții ucişi. În spectacol, ei au un rol meta-foric: de a reaminti celor rămaşi în viață că nu trebuie să cedeze. Ceea ce spun ei este ca un testament adresat nouă.

Deşi actorul se află la o „oră a împlinirilor”, credem că ne va bucura şi în continuare cu noi roluri şi vom fi martorii unor creații impunătoare. O calitate de preț a lui Sergiu Finiti este faptul că el joacă la fel de inspirat şi într-o piesă a unui autor consacrat, dar şi a unui începător.

Dac-ar fi să definesc aportul lui Sergiu Finiti în artă, aş spune că este o conştiință artistică. Poate de aceea se apropie cu evlavie de fiecare rol, studiindu-l, meditând îndelung, muncind, bucurându-se sau răzvrătin-du-se împreună cu personajul. A fi actor este o mare bucurie, dar şi o mare povară, pe care cu multă demnitate şi grijă părintească o poartă pe umerii săi Sergiu Finiti.

Larisa UNGUREANUDecembrie 2011

32


„când văd pe cer avioane, îmi dau lacrimi de admirație…”

dialog cu Sergiu Finiti, actorul teatrului municipal „Satiricus i.l. caragiale”

Dina Ghimpu: În -75 eram studentă la Institutul de Arte „Gavriil Mu-sicescu” și colegă de curs și bună prietenă cu sora dumitale, Veronica, de acolo ne-am cunoscut. Erai deja actor la Teatrul „A.S. Pușkin” și avuseseși un rol nostim de comedie – Chiflea în „Dragostea nu-i sfetnic rău” de A. Marinat. Făcuseși un rol în cinematografie, după care erau înnebunite toa-te fetele – Bubulea din „O șatră urcă la cer” de E. Loteanu; mai aveai și o voce extraordinară, cântai la chitară, ce mai, erai vedetă! Cel puțin, toți înțelegeau, că ești născut pentru scenă; dumneata când ai înțeles acest lu-cru?

Sergiu Finiti: Tata, care a fost pilot, de mic copil m-a molipsit de dorința de a mă face aviator sau, mai ales, constructor de avioane. Da-torită tatălui, am pilotat avionul şi dețin categorie de paraşutist. Tata, cu relațiile lui, mă vedea deja student la Institutul de Aviație din Harkov, Ucraina. Şi acum, când văd pe cer avioane, îmi dau lacrimi de admirație. A fost un preambul nostalgic. Deşi îmi plăcea scena – studiam acordeo-nul, clarinetul, activam cu entuziasm în teatrul popular, nu mă vedeam născut pentru scenă. A fost o întâmplare provocatoare. Au venit în ospeție finii părinților mei, Dumitru Caraciobanu şi Ecaterina Malcoci, care, la o adică, mi-au solicitat un mic examen. Am cântat şi am recitat câte ceva, după care Caraciobanu a menționat că am talent şi merită să fiu actor. Tata era împotrivă, văzându-mă aviator şi gata! Examenul de admitere la Institutul de Arte e cu o lună mai devreme ca-n alte instituții. Tata era în deplasare. Eu eram la undit în largul ghiolului, când sora m-a strigat de pe mal, că am o telegramă urgentă de la Caraciobanu să vin la Chişinău, că peste o săptămână-s examenele… M-am gândit să încerc, iar dacă nu voi reuşi, voi pleca peste o lună la Harkov. Am fost pregătit bine de Cara-ciobanu şi m-am pomenit cu brio student la Arte. Deşi, atât spre regretul

33

A fi Actor

tatălui, cât şi adesea al meu, mă văd până acum născut mai degrabă nu pentru scena ingrată, ci la timona unui avion…

D. Gh.: Ai avut mare noroc să lucrezi cu un asemenea regizor de ci-nema, precum Emil Loteanu… Ce-a însemnat lucrul cu Loteanu în acest film și ce lecții artistice ai preluat de la el, chiar dacă rolul nu a fost unul principal?

S. F.: Din start în cariera mea am avut norocul să colaborez cu mari maeştri ai scenei şi a ecranului, cum au fost Valeriu Cupcea şi Emil Lotea-nu. Pe lângă pedagogii mei consacrați – Petre Baracci, Veniamin Apostol, Simion Ghimpu ş.a., care mi-au dat o şcoală bună, Cupcea mi-a educat disciplina, inteligența şi particularitățile de joc pe scena mare, iar Lotea-nu - sobrietatea şi specificul strict, concret cinematografic, deosebit de cel teatral, care mi-a fost de folos pentru următoarele filme.

D. Gh.: Ce actori îți erau modele, cu cine ai fi vrut să te asemuiești, pe când erai încă la facultate?

S. F.: Mulți din cei vestiți, dar mai ales Charlie Chaplin, Louis de Fu-ness şi alți excentrici de acest gen.

D. Gh.: În studenție, ce roluri sau spectacole ai jucat și cine ți-au fost pedagogii și colegii?

S. F.: Despre pedagogii mei dragi am pomenit. Rolurile mai importan-te din studenție sunt Hlestakov din „Revizorul” de N. Gogol şi Valentin din spectacolul de diplomă „Valentin şi Valentina” de M. Roşcin.

D. Gh.: Ai un timbru inconfundabil al vocii și păcat că n-ai insistat în această direcție… Ai făcut studii în acest sens sau ai fost un autodidact? Căruia din părinți îi datorezi vocea?

S. F.: Ziceam mai înainte că am făcut şcoala muzicală din sat. Chitara am însuşit-o de sinestătător. Vocea am moştenit-o de la ambii părinți, care erau buni cântăreți. Tata a fost şi chitarist, mama – laureat al con-cursurilor regionale şi republicane. Prin anii ’90, când muzica folk era în vogă şi funcționau toate cluburile din țară, erau diferite societăți culturale, cum ar fi: „Knigoliub” (Asociația iubitorilor de carte), „Kinopropaganda”

34


(Asociația de propagare a filmului) ş.a., în cadrul cărora activam mult. Acum, din păcate, folkul nu mai este în prim-plan, dar şi deplasările de creație sunt o problemă. Rămâne doar radioul, care e interesat doar de muzică comercială ieftină, iar alte genuri sunt negate. Şi totuşi, cu ocazia jubileului care mi se apropie, am selectat 12 melodii din fondul radioului național, am în plan să mai lansez vreo 5 şi să înregistrez un disc „Toa-te cântecele mele”, ca să rămână ceva în urma mea. Fără sponsori, însă, acest proiect va merge cu mine în mormânt… Păcat!

D. Gh.: Ce roluri aveai în Academicul „A.S. Pușkin” și cu ce regizori ai lucrat acolo?

S. F.: Păi, în Teatrul Academic „A.S. Puşkin” mi s-au încredințat o mulțime de roluri: Vasile în „Soacra cu trei nurori” de I. Creangă, Guliță în „Două fete ş-o neneacă” de V. Alecsandri, Chiflea în „Dragostea nu-i sfetnic rău” de A. Marinat, Pedro în „Un interviu la Buenos Aires” de G. Borovik, Vioristul în „Păsările tinereții noastre” de I. Druță, Țiganul în „Amintiri” de I. Creangă – toate în regia lui Valeriu Cupcea, Yosa în „O persoană suspectă” de B. Nushich şi Vasilică în „Tata” de D. Matcovschi în regia lui Veniamin Apostol, Piciul în „Piciul şi Karlsson, care trăieşte pe acoperiş” de A. Lindgren în regia lui Vitalie Rusu, Tony în „Peppi Cio-raplung” de A. Lindgren şi Manecu în „Comoara Braziliei” de A. Macha-do, ambele în regia lui Ilarion Stihi, Atillo în „Om şi gentilom” de E. de Filippo în regia lui Andrei Băleanu. Pe toate le-am jucat din 1973 până în 1978.

D. Gh.: Mai apoi a survenit acea „reorganizare” a Academicului; te-ai pomenit dintr-o dată la „Satiricus” sau a mai trecut ceva vreme până te-ai dumirit, ce ai de făcut?

S. F.: Din 1979 până în 1981 am activat la Filarmonica din Cernăuți în Teatul-rock „Koleso” (Roata), fondat de regizorul Isai Kotler. Acolo am avut rolurile principale în spectacolul-show „Na balu udaci” (La balul norocului) de A. Krâm şi în spectacolul-revistă „Fuiumus” de I. Frenkel în care jucam rolul lui Efraim Sevela. A fost un experiment teatral prea îndrăzneț pentru a supraviețui ideologic pe-atunci. Ne-au distrus. Din

35

A fi Actor

1981-1983 m-am pomenit în calitate de solist-vocalist în formația folk „Riff” din Zaporojye, Ucraina.

D. Gh.: Ai peregrinat și în alte colective – Teatrul Actorului de Cine-ma, Teatrul „Ion Creangă”… Până ai ajuns, în anul 1996, la „Satiricus”… Personal, consider că ai avut multe de câștigat, căci în actualul dumitale teatru ai roluri pe măsură și le joci cu deosebită dăruire. Ce planuri perso-nale ai de realizat? Mulți dintre actori lucrează la monospectacole, nu te gândești la așa ceva, mai ales că posezi chitara și vocea ai păstrat-o…

S. F.: Nu mă plâng, la Teatrul „Satiricus” am destule roluri: Soțul în „Care-s sălbaticii?” de Iu. Filip, El din „SRL Moldovanul” de N. Esinencu, doctorul Ursu în „Ciuleandra” de L. Rebreanu, Azazello în „Maestrul şi Margarita” de M. Bulgakov, Farfuridi în „O scrisoare pierdută” de I. l. Caragiale ş.a. Am început lucrul asupra unui CD. Am mari probleme cu banii, dar sper că voi găsi sponsori pentru realizarea acestui vis. Atunci sigur c-aş da concerte solo.

D. Gh.: Care este rolul dumitale de ultimă oră în teatru și ce să așteptăm în perioada/stagiunea imediat următoare?

S. F.: Ultimul rol a fost Tiberius în „Caligula”. Stagiunea asta se prevăd trei premiere. Încă nu ştiu unde voi fi ocupat.

D. Gh.: Sergiu, eu ți-aș dori, în amintirea vremilor frumoase și, din păcate, trecute, mulți ani, un jubileu pe măsura așteptărilor, roluri pe mă-sura talentului dumitale și sponsori pentru CD-ul pe care intenționezi să-l realizezi… La mulți ani!

Dina HAȘCU-GHIMPUNoiembrie 2009

36


IIcoPILĂRIE, DULcE PoEZIE…

amintiri de-acaSă…

Ați crescut într-o familie de pedagogi. Vorbiți-mi, vă rog, despre părinți. Pentru început, aș vrea să aflu mai multe despre mamă, despre tată.

Despre mama mea circulau legende în sat. Pâinea lui Dumnezeu, aşa se spunea. Mama a fost învățătoare la clasele primare. Şi până acum, căci mama mea este încă în viață, toți trecătorii, mai ales cei în vârstă, o sa-lută: „Multă sănătate, mamă învățătoare!” Mama mea, fire veselă, mereu cu zâmbetul pe buze, cânta şi dansa, era foc, nu alta!, cum i se spunea, şi nu doar în sat, ci în toată regiunea, fiindcă ea era lider, un lider de suflet al activității artistice de amatori din Satu Nou. Cu formația din sat, ea a participat la numeroase festivaluri, inclusiv republicane, dar, la fel, a plecat cu formația în România, Bulgaria, participând şi acolo la festiva-luri. Spun toate acestea nu doar ca fecior, ca spectator, dar am fost alături de ea pe scenă, acompaniind-o la acordeon. Mama mea, de exemplu, a devenit laureată a concursului republican de artă populară din Ucraina. Am evoluat chiar şi pe scena Palatului „Ucraina” din Kiev. Şi eu am fost alături de mama. Odată, eram la Odesa şi mama cânta un cântec popular „Cât îi soarele de sus, Fete ca-n Moldova nu-s!”, iar apoi, din emoție sau cine ştie ce, îi dă cu un vers „Cât îi soarele de mare” şi a înlemnit, fiind-că în cântec nu erau aşa cuvinte şi ce credeți! A găsit ieşire din situație, compunând pe loc un vers, mai mult ca să rimeze: „Mi-a trecut printre picioare”. Sala a aplaudat-o, a râs, fiindcă marea majoritate a publicului erau din satele moldoveneşti de la sudul Basarabiei. A râs şi mama, fi-indcă-i plăceau glumele, întâmplările cu haz. Cu certitudine, dragostea pentru muzică, pentru cântec, chiar şi pentru teatru le-am moştenit de la mama şi de la papa, chiar dacă tatăl meu avea şi alte preocupări. Să vă povestesc un caz care-mi aminteşte de ambii părinți, dar mi s-a întipărit perfect în minte, fiindcă poate de atunci am fost predestinat teatrului. Eu

37

A fi Actor

mă țin minte ca actor de la 4 ani. Aveam în sat un teatru popular. Mama şi cu papa erau artişti amatori. În acel spectacol jucau rolurile principale: soț şi soție. Dar erau în divorț şi nu ştiau cum să împartă copilul. Copilul, cum vă dați seama, eram eu. Mi s-a spus să şed pe un scaun şi să ascult. Habar n-aveam ce-i teatrul şi nu înțelegeam că joc un rol. Eu credeam că totul se întâmplă cu adevărat. Părinții mei se certau foarte tare şi se certau din cauza mea: nu puteau împărți copilul. Eu am luat-o în serios şi am început să plâng în hohote. Mama şi papa nu mai ştiau cum să mă liniştească. Sala privea fascinată. Oamenii nici nu îndrăzneau să respire. Totul era atât de adevărat! Atunci, evident, eu n-am înțeles nimic, dar se vorbea în casă şi în sat despre acel spectacol de neuitat, în care am avut şi eu un rol de jucat. Pe care n-o să-l uit toată viața. Cred că m-a marcat. Îmi iubeam atât de mult părinții, îi vedeam mereu împreună, deşi fiecare avea lucrul său, preocupările sale. Mama a fost învățătoare la clasele primare şi o vedeam mereu cu capul aplecat peste caiete, dar nu am văzut-o ne-căjită sau supărată că trebuie să muncească atât de mult, nemulțumită că mai ducea în spate grijile casei, a gospodăriei. Da, mama a fost şi o bună gospodină. Făcea nişte mâncăruri de i se dusese vestea, fiind invitată să pregătească mesele pe la nunți. La noi asta se numeşte bucătăreasă. Papa aprecia mult aceste aptitudini ale mamei. Mergeau împreună la nunți, la petreceri, erau oameni veseli, glumeți. Fără papa şi mama la o nuntă însemna că nunta n-a avut loc. Aşa se spunea în sat. Numele ei? Varvara. Varvara Antonovna. Au avut şase fini de cununie. Era un obicei la noi: primirea finilor. Sărbătoarea casei! Mama pregătea nişte bucate! Ce anu-me? De la ştiucă umplută până la crap copt.

Ce alte bucate, tradiționale prin părțile celea știa să pregătească mama dumneavoastră?

Tradiționala cavarma, o mâncare turcească din carne de oaie. Apoi ghismană, un fel de plăcintă coaptă pe vatră. Mama mea a inventat o mâncare care a devenit foarte populară în sat, i-a spus chişmiş, ştiucă us-cată (ianâie) pe cartof copt , peste care se pune usturoi şi leuştean. E ceva atât de gustos… Eu, fiind de-acum mare, plecat din sat, ori de câte ori veneam acasă, o rugam pe mama să-mi prepare chişmiş. Păstrez multe amintiri, legate de imaginea mamei. Una din ele sunt serile, mai ales cele

38


de iarnă când veneam de la săniuş, înghețat, iar în casă era cald, bine, focul trosnea în sobă, lampa de gaz răspândea o lumină palidă şi plăcută. Îmi plăcea foarte mult lumina de la lampa de gaz, o lumină specială, dife-rită de cea răspândită de becurile electrice. Era moale, caldă. O atmosferă plăcută, încărcată de dragoste şi grijă. Peste tot se simțeau mâinile ma-mei. Mi-o amintesc lângă patul meu, spunându-mi bazaconii înainte de culcare. Fel de fel de întâmplări vesele care înlocuiau poveştile cu balauri şi zmei care fură fete frumoase. Mama îmi spunea altfel de poveşti, unele inventate de ea, altele inspirate din viață, dar vesele, glumețe. Ea le numea bazaconii. Nu, papa nu avea timp de poveşti. Papa era mult prea ocupat cu avioanele lui, cu Clubul, era mereu plecat sau avea antrenamente, iar mama, deşi avea şi ea ocupații, cum ar fi, activitatea artistică de amatori, repetiții, concerte, dar trebuie să vă mai spun, că nici papa nu era străin de preocupările mamei, căci ambii formau un duet de neîntrecut. Sigur că mama aproba tot ceea ce făcea tatăl meu şi era mândră de el, mândră, când făcea în sat „Sărbătoarea cerului”. O frumusețe!

Ce fel de „Sărbătoare a cerului”? Și cu ce ocazie?Tatăl meu a organizat în sat o astfel de sărbătoare. Vara, când termi-

nam şcoala, tata invita piloți, paraşutişti, planorişti, diverşi campioni care făceau, cum se spune azi, un adevărat show deasupra satului. Săreau, fă-ceau diferite figuri de pilotaj în aer, ce să vă spun! Venea lume de pe lume în Satu Nou! Cu adevărat era „Sărbătoarea cerului”! Mama era mândră! Dar şi oamenii din sat erau mândri că avem un asemenea eveniment. Vă dați seama, era un sat oarecare, dar cât face un om pasionat! Aceste săr-bători au început prin ’67 şi s-au desfăşurat ani buni. Cât a fost tatăl meu în viață, adică până în 1984.

Tatăl era învățător, la fel ca și mama. Ce preocupări mai avea tatăl dumneavoastră?

Papa a fost pedagog, la rându-i, se trăgea tot dintr-o familie de peda-gogi. A fost un mare entuziast şi tot ce făcea, făcea cu bucurie şi devota-ment. A fost nu numai învățător, ci şi pilot civil în rezervă. De mic copil, tatăl meu m-a îmbolnăvit de aviație. Ne jucam „de-a zburatul”. Tatăl meu mă lua în brațe şi „zburam” prin casă. Vă imaginați, cât de fericit eram?!

39

A fi Actor

Când am crescut mai mărişor, îmi permitea să țin singur timona avio-nului. Pentru câteva clipe, dar pentru mine însemna o veşnicie. Eram, cu-adevărat, în al nouălea cer! M-a învățat să conduc tot ce mişca, dar nu avea suflet. Cum zicea şi tatăl meu: „Tot, în afară de tren, dirijabil şi ra-chetă!” Îmi încredința volanul automobilului, cârma motocicletei. Eram încă mic şi faptul că papa îmi dădea voie să conduc şi eu, mă făcea să mă simt fericit. Papa m-a învățat să repar motoare, să confecționez modele de avioane zburătoare, să sar cu paraşuta, să zbor cu planorul, să simt viteza vântului mânuind iahtul şi alte ocupații, care mă copleşeau şi-mi umpleau sufletul de entuziasm şi extaz copilăresc. Plimbările cu iahtul n-au trecut fără urme. Să vă povestesc un caz din viața mea. Ştiați că sunt membru de onoare al Iahtclubului din Voronej? Paraşutismul şi lecțiile lui papa de manevrare a iahtului m-au făcut la Voronej a vedetă a regatei! Iată cum s-au întâmplat lucrurile. Am acolo un prieten care, împreună cu echipa sa, deține un iaht superb . Avea loc o competiție. La start – nici zare de vânt. Unii, mai insistenți, au făcut tot ce-a fost cu putință ca să ne-o ia cu vreo jumătate de kilometru înaintea noastră. Noi însă am acostat la mal, am mai procurat o ladă de „Vermut”, nişte conserve, apoi am luat-o spre o încrețitură de apă. Într-un final, iahtul nostru a început să dea semne de viață, dar eram ultimii. Eu i-am propus căpitanului să ridicăm „Spinacherul”, un fer de paraşută instalată în față. Căpitanul mi-a râs în nas. „Care Spinacher, diletantule, el se ridică numai la bagştag!”, adică, la vânt direct din spate şi nu lateral. Atunci eu am propus, ca cineva cu cangea să-i țină un capăt întins înainte, iar eu să dirijez capătul din urmă ca să-i dăm o formă piezişă față de vânt. Căpitanul a acceptat. Şi ştiți, a avut mare efect! Întreceam alte iahturi, lăsându-le în urmă. Am ajuns ai doilea. Arbitrii de pe turlă au început să fluiere extaziați… Mai spre seară, la rug, la o frigăruie, şeful Iahtclubului a întrebat, a cui a fost această idee ingenioasă? Desigur, am fost onorat. Şi ca să-mi exprim şi eu satisfacția că mă aflu printre oameni deosebiți, am luat chitara şi le-am cântat. A urmat şi o surpriză plăcută pentru mine: şi-au dat seama că-l au în fața lor pe interpretul din filmul „Şatra”. M-au recunoscut! De atunci, ori de câte ori veneam în vizită la soacră, la Voronej, eram primit la Club cu onorul ce mi se cuvenea şi cu dreptul de a face o plimbare cu iahtul!

40


Da-a-a, nimic nu trece fără urmă. Dar să revenim la pasiunea pentru aviație, după câte înțeleg, una din cele mai frumoase amintiri din copilărie…

Dac-ar fi numai amintire! Zborul mă pasionează şi azi. Sunt fascinat de zbor! Dar atunci, în îndepărtata copilărie, zborul era viața mea. Şi nu numai a mea, ci şi a tatălui meu, care era un fanatic. S-a ajuns până în-tr-acolo, încât el a deschis în sat o filială a Aeroclubului din Odesa. Vă imaginați aşa ceva? Într-un sat funcționa un Aeroclub cu toate cele ne-cesare! Dar asta a fost mai târziu. La început însă, făceam împreună cu papa modele de avioane şi vapoare, uneori chiar dirijate prin radio. Odată am aruncat dintr-un avionaş cu paraşuțica şi o pisică. Trebuie să spun, că papei îi plăceau foarte mult pisicile. Aveam la casă câteva pisici. Ei bine, într-o bună zi, una din ele a avut prilejul să… zboare! Nu ştiu ce-a simțit ea, dar noi cu papa eram fericiți! De mine, nici nu zic, fiindcă eu eram în al nouălea cer! De aceea, cred, pot zice că am avut parte de o copilărie de vis. Într-adevăr, m-a pasionat aviația şi tot ce-i legat de avioane. Până azi rămâne a fi un hobby, o pasiune care nu şi-a găsit împlinire. Păstrez şi până azi o rară colecție de planuri tehnice de avioane, poate cea mai am-plă colecție de modele, pe care nu ştiu dacă o mai are cineva, dar, din lipsă de timp, nu am reuşit s-o confecționez. Unde mai pui, că am o bibliotecă întreagă, literatură despre aviație, despre avioane, tipuri de avioane, încât mai că-mi vine să cred că eu cunosc aviația mai bine decât dramaturgia. Iar cât priveşte istoria aviației, sunt sigur c-aş putea ține un curs de lecții şi chiar participa la un concurs!

Și de ce nu s-a realizat până la capăt această pasiune? De obicei, asta se întâmplă!Visele se realizează!

Da, dar nu şi în cazul meu! Deşi m-a pasionat aviația de mic, deşi toată adolescența a trecut, pot spune, în avion, în zborul cu paraşuta, deşi am visat să devin aviator, ba chiar constructor de avioane, căci, trebuie să vă spun, din fragedă copilărie şi până astăzi, mai ales în clipele de răgaz, desenez avioane, inventând diverse siluete, modele, viața mi-a pregătit o altă destinație. Papa, evident, mă vedea aviator şi dorea ca eu să intru la Institutul de aviație din Harkov, dar… n-a fost să fie. Uneori însă regret că nu l-am ascultat pe tatăl meu…


41

A fi Actor

„de mic copil, am FoSt o Fire veSelă!”

De ce totuși Babele? Am întâlnit în mai multe surse că v-ați născut în satul Babele, apoi Oziornoe? Ce e cu Babele? Apoi vine Satu Nou…

Satu Nou îi Novoseliskoe. Babele îi Oziornoe. Aceasta e denumirea veche a localității. Ruşii au făcut-o Oziornoe. În acest sat eu m-am născut, adică, în Babele. Aici părinții mei, proaspeți absolvenți ai şcolii pedagogi-ce din Ismail, au fost repartizați la lucru.

Spuneți-mi, vă rog, dar vă leagă ceva de satul Babele?M-am născut în acest sat, iar mai târziu am avut câteva concerte. Atât.

Părinții mei, la nici un an, după ce am apărut pe lume, au plecat din satul Babele cu serviciul în Satu Nou. Mai aveau părinții prieteni şi mai dădeau din când în când pe la Babele, apoi, cum am spus, părinții au trecut în Satu Nou, vizavi de ghiolul Ialpug de pe malul căruia, peste 8 km. lățime, savurez şi acum cu o tandrețe inexplicabilă biserica satului în care m-am născut, deşi am fost botezat la soborul din Ismail.

Deci, în fond, mare lucru nu vă leagă de acest sat… Bine, să trecem la altceva, la copilărie, dulce poezie…

Copilăria şi junețea mi-am petrecut-o în Satu Nou şi satul vecin, sat de baştină al părinților mei, Barta, rebotezat în Plavny. Cred că am avut o copilărie fericită, chiar dacă am crescut într-o familie de pedagogi cu posibilități de trai modeste. Până astăzi, Satu Nou şi Barta, unde-s toa-te rudele noastre, rămân pentru mine nişte aşezări față de care trăiesc o permanență nostalgie. Deşi de aproape o jumătate de secol mă aflu la Chişinău, continui să mă simt oarecum străin, dar de îndată ce mă duce gândul la copilărie, simt că mi se face uşor pe suflet, de parcă aş fi acasă. Iar când mă văd la baştină, mi se umple sufletul de un fler dunărean, căci sunt cu adevărat acasă. Încep să mă simt în apele mele. Cei care au fost în satul meu din delta Dunării, colegi de-ai mei, fiindcă i-am invitat pe foarte mulți, au rămas pe viață, cred, uimiți de frumusețea covoarelor de nuferi pe apă, de mirosul apei, al aerului pur care se abate dinspre baltă, a faunei

42


şi florei sălbatice pe care ne-o dăruie preafrumoasa şi preaiubita Dunăre. Dar cel mai de preț, e sufletul oamenilor noştri. Blândețea, înțelepciunea şi mărinimia dobrogenilor noştri te fascinează şi te cucereşte. Nu mai zic, că în satele noastre româneşti se vorbeşte şi azi o autentică limbă română, chiar dacă se folosesc unele cuvinte şi expresii specifice graiului dobro-gean (hin – vin, sî hie – să fie etc.). Pe la noi vin de ani de zile expediții folclorice pentru a culege perle din datinile strămoşeşti, tot mai rare în ultimul timp. Marii folclorişti Tamazlâcaru şi Chiper au cutreierat zona de acolo, căutând şi selectând capodopere populare. Slavă Domnului! Am colindat lumea, am văzut mări şi țări, de la Irac şi până la Norvegia, de la Paris şi până la Vladivostok. Nu zic, fiecare țară, ținut, plai îşi are farme-cul său, dar mai adorată, mai neprihănită şi mai dorită ca Dunărea mea, nu e nimic pe lume. M-am convins, şi nu numai odată, că cel mai bine mă simt şi mă odihnesc la baştina mea. Mama acum e tare bătrână. Când vin la Satu Nou, odihna mea se combină cu reparația casei bătrâneşti, alte treburi prin gospodărie, dar în zori de zi sau în amurg de seară, când mă văd cu o undiță în mână, în baltă sau în largul ghiolului, departe de „civilizație”, departe de grijile chişinăuiene, înconjurat de lebede şi nu-feri albi ca neaua, alinat de orăcăitul broaştelor, ajung cu adevărat în al nouălea cer. Până şi fiică-mea, Liza, chişinăuiancă get-beget, zi de zi mă sâcâie că vrea la bunica la Satu Nou, că acolo are cei mai sinceri şi duioşi prieteni. Bine că datorită Internetului poate comunica cu ei, altfel nu ştiu cum aş rezolva situația. Iar vara trecută soră-mea, Veronica, m-a prevenit că vine cu soțul său, Sario, în Moldova. El însă insista să ajungă şi la casa părintească, la Dunăre, zicea că vrea să-i facă o vizită şi s-o vadă şi pe mama noastră. Noi cu mama eram buimăciți! Ei, cum să-l primeşti pe un italian cu vile la munte, alintat de toate comoditățile moderne într-o casă modestă de la țară cu closet în curte, fără duş şi fără baie?! Dar Sario o ținea una şi bună: vrea să vină la baştina soției şi că nu trebuie să ne facem griji. Am reparat, văruit, am făcut maximum posibil să înnobilez casa. Şi ca să vedeți! I-a plăcut la nebunie. Superbo!!! Superbo!!! Dar cel mai mult, pe lângă natura dunăreană, virgină şi sălbatică, i-au plăcut oamenii. A rămas încântat de sinceritatea, cordialitatea, ospitalitatea şi simplitatea sufletească a sătnoienilor şi a jurat, ca în fiecare vară să revină în Do-

43

A fi Actor

brogea noastră plină de farmec şi exotism. A zis, că asemenea oameni şi asemenea plai nu a mai întâlnit…

Ce v-a marcat în copilărie, în afară poate de dorința de a zbura… Ce

altceva v-a marcat? Poate vreo întâmplare?Da, a fost aşa un caz. Eu mă temeam foarte tare de întuneric. Îmi pă-

rea că cineva mă apucă din spate.

La nou în sat se zicea că vine Bordoiu… Și noi, copiii, ne temeam și nu ieșeam noaptea din casă.

Iar la noi se numea Talasâm, un cuvânt turcesc, dar sensul e acelaşi, probabil. E vorba de o sperietoare care vine din urmă. Copiilor, evident, le este frică. Ei bine, vine odată taică meu acasă, iar vizavi de noi se afla un larioc, la care el avea datorie. Mi-a spus mie să mă duc să iau nişte vin, dar mie îmi era frică, fiindcă se lăsase noaptea. „Nu te teme, eu o stau cu uşa întredeschisă şi o să fac cu mâna uite-aşa!” Şi mi-a arătat, cum anume. Ei bine, dacă tata lasă uşa deschisă şi-mi face semn cu mâna, nu am de ce mă teme. Şi m-am dus eu la larioc sau bufet, cum i se mai spunea, şi-i zic vân-zătorului, adică din partea mamei, că îl roagă… „Ei, lasă, că nu te-a mai trimis mama, ştiu eu prea bine!” „Ba mămica, mămica m-a trimis!” Mi-a turnat el un litru de vin, şi după ce am luat sticla, am ieşit, m-am convins că tata e la uşă şi am strigat tare: „Tata! Mi-a dat!” Istorii din copilărie s-au întâmplat o sumedenie… Mama-mi povestea că se juca cu mine, cât oi fi avut eu, vreo lună-două sau poate trei şi nu ştiu cum a dat cu mâna şi mi-a apăsat moalele capului, s-a auzit un „Poc!” şi s-a dus moalele capului înăuntru. Ea s-a speriat, a început să țipe. Doamne, Doamne! Vine buni-ca: „Ce-ai făcut, fa?!” Se uită la mine, îmi ia capul în mâini de parcă ar fi fost o nucă mare, apasă „Trosc!” şi-mi face capul la loc. Altă dată eram în casă cu verişoara mea care era cu un anişor mai mare decât mine. Ea să fi avut doi ani, iar eu vreun an, iar mama era la grămadă, afară, cu femeile şi aude țipătul meu. Când vine, ce să vadă?! Verişoara mea cu un cuțit mare în mână, călare pe mine, şi striga, împungându-mă cu cuțitul: „Tu-ai să taci, ai să taci?” Şi până acum am semne şi aici, şi aici. Eram plin de sânge… Bine că nu era cuțitul ascuțit şi mai era şi murdar de mămăligă, altfel, cine ştie ce nenorocire se putea întâmpla! Mama repede m-a luat şi

44


m-a dus la bunică-mea, că era moaşă în sat. Şi eu cum eram plin de sânge şi umflat pe la gură, bunica-i spune mamei: „Ia dă-i țâță!” mama mi-a dat țâță, eu am început să sug şi… aşa m-am lecuit.

Istoriile astea, dacă te gândești bine, sunt de groază! Nu-s niște amintiri plăcute… Ce vă mai amintiți? Nu cumva băteați fetițele?

Nu-u-u! Eu eram prieten cu fetele! Dar şi cu băieții. N-am fost bătăuş. Eram mititel, scund şi nu mă aventuram în bătăi. Îmi plăcea să mă joc cu băieții fotbal, alte jocuri, ciolichea i se spune pe acolo, un joc cu bățul. Un băț lung şi unul scurt, pus în gropicică şi bați o minge. Un fel de golf. Pe urmă, îmi plăcea foarte mult pescuitul. Fiind micuț de felul meu, mă urcam într-o lihancă şi-i dam drumul pe apă. Puteam să ajung departe, dar în schimb prindeam şi mult peşte. Odată, tot aşa, eram destul de de-parte de mal, la fundul lihancei era peşte multişor. Trece pe alături un pescar cu o luntre şi a vrut să facă, probabil, o glumă. Mă întreabă întâi: „Ce, Serioja ai prins peşte?” „Da, am prins, uite-l!” îi arăt eu mândru. El se uită, apoi bagă vâsla în lihancă şi mă cârligă cu tot cu peşte. S-a dus şi peştele, cum s-ar zice, pe apa sâmbetei, şi eu m-am răsturnat în apă. Bine că nu era adânc!

Și pescarului îi păruse bine? Făcuse o faptă bună, o glumă, cum ar fi?Da, el s-a amuzat!

Bun amuzament, n-ai ce zice! Dar astfel de cazuri, în viața de matur, vă ajută, vă încurcă? Vă amintiți des de ele? Ce înseamnă acest bagaj? I se spune „dulce copilărie”…

Da, dulce copilărie… Nu ştiu, dacă mă ajută aceste amintiri sau îmi încurcă. Nu m-am gândit. Eu întotdeauna am fost o fire veselă, de mic copil, orice s-ar fi întâmplat, eu nu făceam din asta mare caz. Eram op-timist şi niciodată nu m-am supărat nici pe copii, nici pe oameni mai în vârstă. Ce-i drept, nici eu nu eram pâinea lui Dumnezeu. Credeți că eu nu făceam boroboațe?! Îmi amintesc un asemenea caz. Soră-mea Veronica era mică, încă în leagăn. Mama o pusese într-un leagăn care se clătina, dacă-l atingeai sau îl împingeai puțin cu mâna. Mi-o lăsase în grijă s-o clatin şi s-o adorm. Dar afară se jucau copiii. Eu mă uitam pe geam şi

45

A fi Actor

mă gândeam, ce-aş putea face ca să mă duc mai repede afară. O clătinam pe Veronica, dar pe ea n-o prindea somnul şi pace! Ce-mi veni? Hai, îmi zic, s-o clatin odată mai tare ca leagănul să se mişte cât mai mult timp, iar eu s-o zbughesc la joacă! Zis şi făcut! Împing cu puterea care-o aveam leagănul şi zbughi! afară. Bine că a venit mama, fiindcă, aşa cum eram eu mic, dar leagănul s-a răsturnat şi Veronica a căzut şi odată cu ea au căzut toate plapomele, pernele şi ce mai era pe-acolo. Era să se înăbuşe… Am mâncat o bătaie, vai de pielea mea! Dar nu de la mama. Mama nu m-a bătut niciodată. Mama, în genere, era bună cu mine, mai închidea ochii la şotiile mele, dar tata era aspru sau, cum se spune prin părțile noastre, era mai sert. Chiar el zicea despre sine: „Sunt mai sert!” Capu-ntre picioare şi dă-i cu palma la fund… Dar nu a întrecut măsura şi nu mă bătea des. Mai des îmi făcea observație sau „mâncam” câte o palmă la ceafă. Învățam să merg pe motocicletă şi dacă nu făceam ce trebuia, jmac! „Frâna!” jmac o palmă la ceafă. Asta era în firea lucrurilor. Cum zice şi tatăl: „Liubea!”, adică „Din dragoste!” Mă interesa foarte mult tehnica. Alături de papa mă implicam la reparația ei. Unde mai pui, că vroiam să deprind să mân, adică să merg, să conduc tot ce se putea pe atunci: de la motocicletă până la avion. Dar pasiunea mea pentru avioane este o temă aparte.

Cum erau iernile din „dulcea copilărie”? Minunate! Ne dădeam cu săniile din deal în vale. Aveam nişte sănii cu

şină îngustă. Ca să lunece mai uşor. Ne urcam pe dealul Ceauş şi zburam în vale ca vântul! Iar când ghiolul îngheța bine, ne dam şi cu patinele. Nu erau patine adevărate, ci catalige, aşa li se spuneau obiectelor din fier, îndoite la capete care erau legate de picioare cu sfori. Copiii le meştereau singuri. Eram foarte independenți, să ştiți! Eu am fost primul copil din sat care avea patine cu papuci. O adevărată minunăție! Mi le-au cumpărat părinții de la Odesa.

Ce alte amintiri vă sunt scumpe? Amintiri am multe. Şi toate-mi sunt scumpe! Mai am o amintire le-

gată de papa pe care vreau s-o povestesc. Iat-o! Eu nu mă împăcam bine cu matematica şi tot ce-i legat de acest obiect. Vin odată părinții noaptea târziu de pe ospeți, papa era în duşi buni, mă trezeşte ca să-mi controleze

46


lecțiile. Istoria, geografia, literatura a mers, da iaca algebra – ioc! Papa mi-a spus răspicat: până nu vede răspunsul, nu dormim. N-aveam înco-tro! M-am concentrat şi peste ceva timp răspunsul s-a adeverit. A doua zi la şcoală nimeni nu rezolvase această problemă. A intrat învățătorul în clasă, Vasile Constantinovici, şi a întrebat cine a rezolvat problema. Tare s-a mirat, când a aflat că numai eu m-am isprăvit. Mi-a luat caietul şi a fugit cu el în cancelarie. Papa a fost martor, când trei matematicieni n-au putut s-o rezolve, dar mie, ca prin minune, întâmplător probabil, mi s-a dat această dezlegare. Reuşisem s-o rezolv! Cum, ce-a fost asta, nici până azi n-am reuşit să înțeleg. E o enigmă sau poate, de frică de papa, s-a luminat ceva în mintea mea. Numai pentru acest caz am ridicat un 4 la examenul de stat. A fost unul din rarele cazuri când papa m-a netezit pe cap.


47

A fi Actor

Familia mea: cine-mi Sunt Strămoșii?

Din spusele tatei ştiu că bunelul meu, Serghei Dimitrievici, s-a născut în satul Paustovo, județul Soroca, unde străbunelul meu avea o moşie, confiscată mai târziu de sovietici. Bunelul meu a absolvit corpul de cadeți din Sankt- Peterburg şi a devenit ofițer în garda țarului. În timpul revoluției din 1917 şi după răscoala din Poltava s-a refugiat la Istanbul. Aflarea lui în Turcia se aseamănă cu cea a generalului Hludov din „Fuga” de Mihail Bulgakov. După proclamarea în 1918 a Unirii Basarabiei cu România, bunelul meu a revenit la baştină.

Tatăl meu s-a născut în 1931 în satul Cartal (Orlovca). În 1940 au venit ruşii. Bunelul, pe atunci director de şcoală în satul Cartal, a fost arestat de NKVD ca albgardist, trădător de Patrie şi pe de-asupra - spion român. Un ofițer rus pe numele Potapov, Erou al Uniunii Sovietice, care sta în gazda în casa bunicilor, i-a promis bunicii, Vera Porfirievna, la despărțire, fiind-că în 1941 venea Armata Română, că o să se adreseze personal lui Stalin ca bunelul să fie grațiat.

Aşa a şi fost. Dar n-a reuşit bunelul meu să ajungă acasă, că a fost din nou arestat de securitatea română, fiind acuzat de comunism şi spionaj contra României. A fost dus în temniță la Hotin, unde şi-a pierdut un plămân.

Bunica Vera, luând-o pe tanti Yaroslava în brațe, că era copil de piept, adică sugaci, a plecat la Bucureşti în căutarea dreptății. Era în gară, când a început marele bombardament al oraşului Bucureşti din 1941. Stătea în ploaie, udă şi cu un copil mic în brațe. În dreptul ei s-a oprit o maşină din care a coborât o doamnă elegantă, s-a apropiat de bunica, şi ea elegantă, propunându-i să urce în maşină şi să meargă la un adăpost sigur. Bunică-mea nu a ezitat şi a urcat imediat. Doamna milostivă s-a pomenit să fie soția aghiotantului mareşalului Antonescu. Peste o săptămână bunica a fost primită în audiență de mareşal, care a sfătuit-o să plece cât mai repe-de acasă, fiindcă se poate întâmpla ca bunelul să ajungă înaintea ei.

Străbunelul meu de la Ismail, Dimitri, a fost căsătorit cu o austriacă, Henrietta von Shredel Geosshandel, stră-stră-stră nepoata lui Richard

48


Wagner. Era profesoară de pian, cunoştea câteva limbi străine şi cânta, acompaniind filmele mute care se proiectau la cinematograful din Ismail. De la papa am mai auzit, că străbunelul meu, a fost botezat în 1848 în so-borul central din Chişinău, naşi de botez fiindu-i însuşi Ion Cantacuzino şi Maria Moruzzi. Stră-străbunelul meu deținea o funcție importantă în regiune. Fiind şi el grec de origine, Hristudulo-Finiti, era în relații bune cu aceşti oameni deosebiți. De altfel, era prieten şi cu arhitectul Alexan-dru Bernardazzi, grec şi el. Aşa dar, strămoşii mei pe linie paternă, au fost greci şi aveau numele Hristodulo-Finiti. Bunică-mea era lipoveancă. Pentru a scăpa de urmăririle şi persecutările sovieticilor, bunică-mea a insistat ca papa să-şi ia numai numele de Finiti şi în colonița naționalitate să scrie că este rus. Astfel, în paşaportul sovietic eu am figurat cu numele de Finiti şi naționalitatea rus. Deşi, mi-ar plăcea să fiu grec. Dar… ce să-i faci! Aşa e când strămoşii au trecut prin asemenea avataruri ale istoriei.

Mult mai mult despre familia mea ştie regizorul Nicolae Ghibu, origi-nar şi el din sudul Basarabiei, fiind născut în localitatea Oziornoe, Ismail. Dumnealui deține informații despre neamul meu şi nu numai, fiindcă a studiat minuțios arhivele şi pregăteşte o enciclopedie despre oamenii de vază din Basarabia de Sud.

49

A fi Actor

IIIAcESt mÂINE…. cĂUtĂRI, cĂUtĂRI, cĂUtĂRI

„dumitru caraciobanu: părintele meu Spiritual”

Prin ce v-a cucerit Dumitru Caraciobanu și ce știați despre el?Ştiam destul de puțin. El era mult mai în vârstă… Sigur, atunci când

venea în sat, trecea pe la şcoală, căci avea mulți prieteni, colegi de şcoală. Pe dată se răspândea vestea în tot satul că a venit Mitică a lui Sava Gre-cu (aşa îi era porecla!). Se întrerupeau până şi lecțiile la şcoală! Când îl vedeam, rămâneam fascinați. Eram îndrăgostiți de ei, fiindcă Dumitru Caraciobanu nu venea singur, ci însoțit de Ecaterina Malcoci, soția sa. Era de o frumusețe… Noi, copiii, ne țineam din urma lor şi mergeam de parcă ne aflam într-o excursie: unde se duceau ei, acolo ne duceam şi noi. Sigur, erau atât de altfel, iar pe de altă parte, Caraciobanu era unul de-ai noştri, o figură, puțin spus, stimată, era mândria satului. „Caraciobanu al nostru…”. Se spuneau legende despre el.

Ce fel de legende?Păi, nu legende, legende, cum ne-am deprins noi, ci legende moderne,

că, uite, e din satul nostru, dar a ajuns la Chişinău om mare, remarcabil, că a cucerit Moldova, că era atât de mare, încât şi Moscova a auzit de el, că acolo a învățat. „Vă dați seama ce fel de om era el, dacă a ajuns atât de sus?!” Deci, legende de tipul acesta, că, uite, poți să ai noroc şi să ajungi de-parte. Dumitru Caraciobanu era un idol cu care satul se mândrea nespus. Din povestite, se spunea că a fost, în copilărie, o fire foarte năstruşnică! Şi un năzbâtios fără pereche care născocea fel de fel de bazaconii.

L-ați văzut pe Dumitru Caraciobanu jucănd? Teatrul „Luceafărul” a fost în turneu prin părțile celea?

50


Sigur c-a fost şi l-am văzut pe Caraciobanu jucând. Nu mai țin min-te exact, dar pare-se au venit cu spectacolele „Flori de câmp”, „Hai să-ți ghicesc”.

L-ați văzut numai pe scenă sau l-ați cunoscut și în alte împrejurări? L-am cunoscut, sigur, căci era dorința mea cea mai mare să-l cunosc.

Şi nu numai a mea! Cine nu-şi dorea să se afla în preajma lui Dumitru Caraciobanu?! Mai aproape de el, în sensul direct al cuvântului, adică să mă uit la el, să-l ascult, m-am aflat atunci, când a început să vină pe la noi. Era prieten cu tatăl meu, dar nu întotdeauna, când venea în sat, ajungea şi pe la noi. Câți nu-l aşteptau să le calce pragul?! Pe urmă a început să vină mai des, el singur, dar şi cu Ecaterina Malcoci. Odată, după ce au mai şezut la o masă cu raci, pe care-i adora nespus, Dumitru Caraciobanu, îi spuse tatălui meu: „Bre Oleg şi Varea, noi cu Catea suntem soț şi soție, dar nu suntem cununați şi nu avem nici naşi. Luați-ne de fini!” Părinții, sigur, au acceptat şi s-au bucurat mult de această cinste. Papa se mândrea cu o asemenea cinste. Aşa le-a fost vorba atunci şi după asta veneau des pe la noi, adică, ori de câte ori veneau în sat, intrau şi pe la noi, mai ales, Dumi-tru Caraciobanu, venea des în sat şi discuta mai mult cu papa. Iar eu nu pierdeam timpul. Eram pe lângă dânşii: ochi şi urechi. Mai auzeam un banc, o vorbă de duh, o întâmplare, mai cântam la acordeon, mai recitam câte-o poezie şi într-o bună zi aud că zice: „Mă naşule! Are talent baatu! Am să-l fac artist!” Papa a protestat categoric. „Ia nu-mi strica băiatul cu artistia ta! Parcă eu nu te ştiu şi nu văd ce stricați sunteți voi, artiştii?! Eu vreau să fac din el om serios!”

Și când a avut loc această discuție?Această discuție a avut loc în anul, când eu absolveam şcoala medie,

adică, în 1969.

Ce-a urmat?Ce să urmeze?! În ziua ceea au mai servit, au mai discutat şi s-a ajuns

la o înțelegere. Înțelegerea a fost următoarea: având în vedere că la Insti-tutul de Arte examenele aveau loc cu o lună mai devreme, decât în alte instituții superioare de învățământ, să fac o încercare. Cum tatăl meu mă

51

A fi Actor

vedea aviator, era convins că nu trec la Arte şi plec la Harkov să studiez la Institutul de aviație. Zis şi făcut. Caraciobanu a plecat, a plecat şi tatăl meu că a fost chemat la concentrare. Într-o bună, zi primesc o telegra-mă de la Caraciobanu în care sunt chemat de urgență la Chişinău. Până la examen mai rămăseseră cinci zile. Sigur, mi-am strâns lucruşoarele, mama m-a blagoslovit, mi-a urat succes şi am pornit la drum. Habar n-aveam ce mă aşteaptă! Ajuns la Chişinău, am aflat că trebuia să pregătesc pentru examene un fel de program artistic. Caraciobanu mi-a dat să învăț o poezie lirică de Serghei Esenin, un fragment din „Trânta” de Ion Druță şi fabula „Doi câini” de Al. Donici. Aveam la dispoziție o singură zi. A doua zi am avut cu el o întrevedere, mi-a făcut un fel de consultație. În ziua următoare am mers la o altă consultație, dar la institut. Acolo m-am fâstâcit de-a binelea. Petru Baracci era cel care-şi alegea pretendenții, ca să zic aşa, el fiind conducătorul cursului. Pe mine, pur şi simplu, m-a gonit din sală, ba i-a mai tras şi o ocară lui Dumitru Caraciobanu, spu-nându-i că protejează un neînzestrat.

Cum a reacționat Dumitru Caraciobanu?Păi, cum să reacționeze?! El avea altă părere. De aceea m-a invitat la

Teatrul „Luceafărul” şi timp de două zile, mi-a „băgat” în cap primele lecții de actorie, lecții care m-au ajutat enorm şi care au constituit fun-damentul meu profesional. Chiar dacă atunci nu eram conştient de ceea ce mi se întâmplă. Eu doar îl cunoşteam pe Caraciobanu altfel, poate mai puțin ca actor. Cu excepția celor câteva spectacole aduse în satul nostru, în care juca şi Dumitru Caraciobanu, altceva nu văzusem şi nici nu prea ştiam multe despre „tainele” profesiei de actor, chiar dacă am fost pe scenă, am cântat, am acompaniat-o pe mama, adică, nu eram străin de preocu-pările artistice, dar atunci, la „Luceafărul”, ascultându-l pe Caraciobanu, făcând ceea ce-mi cerea, am înțeles că teatrul este o lume cu totul diferită de ceea ce ştiam eu, o lume care m-a fascinat, m-a atras în măruntaiele ei. Am simțit că … zbor, zbor într-un infinit, fiindcă această lume este o lume fără început şi fără sfârşit. Examenul l-am susținut cu brio! Fericit, am plecat acasă. Apoi, la 1 septembrie, am fost întâmpinat la Chişinău de finul Dumitru. Astfel, am devenit student la Institutul de Artă „G. Musicescu” din Chişinău, avându-i ca profesori pe minunații pedagogi

52


Petru Baracci, Veniamin Apostol, Simion Ghimpu, Victor Gherlac şi alte somități ale scenei moldoveneşti.

Care-a fost reacția tatălui?Tatăl mult timp nu s-a putut împăca cu gândul că eu am făcut o altă

alegere, decât cea pentru care, se pare, aveam vocație şi-mi plăcea: aviația. El credea că e o farsă, e o glumă. Pur şi simplu, nu putea înghiți aşa ceva: fiul lui să nu devină aviator, ci actor! Adevărul e că şi mie mi-ar fi plăcut să fiu aviator. Cum însă nu se putea să fii şi una şi alta… Abia după ce m-a văzut în spectacole şi mai ales, după ce am debutat cu succes în filmul lui Emil Loteanu, în „Şatra”, tatăl meu mi-a respectat alegerea.

Să revenim la Dumitru Caraciobanu. Care-au fost relațiile de mai de-parte: v-a lăsat în grija pedagogilor sau…?

În primul rând, s-a bucurat mult, pentru că am reuşit să intru la Insti-tutul de Arte, chiar dacă, aşa s-a întâmplat, în acel an tinerii au intrat nu la actorie, căci nu în fiecare an exista un concurs la actorie. Formal, specia-litatea mea avea să se numească lucrul cultural-educativ, iar specialitatea, conform diplomei, era lucrător de club de calitate superioară, regizorul colectivului teatral de amatori. Pe atunci, rar an când la Institut erau luate grupe pentru actorie. Noi eram la anul I, iar grupul de actori ai Nadejdei Aronețcaia abia absolvea. Acolo învățau Svetlana Toma, Galina Druc ş.a Dar, vreau să vă spun cu toată responsabilitatea, pedagogii noştri ne pre-găteau pentru a fi oameni de teatru, pentru a fi actori, pentru a ajunge în-tr-un teatru profesionist. Că nu toți au ajuns să fie actori, să joace în teatru sau în film, asta-i altceva. Vedeți dumneavoastră, în această meserie nu se pot face aranjamente, aşa că pedagogii noştri nu puteau să ne dea ceea ce nu aveam. Cu Dumitru Caraciobanu ne-am înțeles foarte bine! El a fost părintele meu spiritual. Eu nu cunoşteam, practic, pe nimeni aici. De unde să cunosc?! Noi eram izolați de Moldova, noi nici nu priveam postul de televiziune de la Chişinău, nu ajungeau acolo undele, nu ascultam ra-dioul. Fiind încorporați în Ucraina, practic, eram rupți de viața culturală a Moldovei. Pentru noi Moldova era un vis! Şi acum situația e cam la fel, izolarea se simte, deşi lumea priveşte televizorul şi mai vede ce se-ntâm-plă în Moldova, dar atunci... Ucraina-i Ucraina! Chiar dacă exista la noi o viață culturală sau artistică, ea ținea mai mult de tradiții, care-s foarte puternice şi foarte bine ținute la noi. Exista, cum am mai spus, o activitate

53

A fi Actor

artistică, dar de amatori. Nu aveam nici un contact cu arta profesionistă a Moldovei, doar dacă se-ntâmpla să vină în turneu vreun teatru de la Chişinău. Asta-i tot, în rest, nimic. Aşa că, atunci când am venit…

Cum ar fi, ați venit în altă țară…Exact! Moldova era pentru noi ca o Bielorusie. Adică, departe şi…

străină.

Dar spiritual vă simțeați legat de Moldova?Sigur, fiindcă mulți săteni şi-au făcut studiile în Moldova, s-au mutat

cu traiul, veneau la părinți, rude. Exista o punte de legătură, dar totuşi concepeam Moldova ca ceva îndepărtat. Venind în Chişinău, atunci, la 1969, la examene, eu nu cunoşteam pe nimeni. Habar n-aveam cine-i Ba-racci, Apostol, Gherlac, nu cunoşteam actorii, nu cunoşteam nici scri-itorii, căci la şcoală aveam obiectul de literatură română, dar învățam mai mult despre clasicii literaturii: Alecsandi, Eminescu şi foarte vag îi studiam pe scriitorii contemporani. În afară de Druță, desigur. Da, mai învățam despre Emilian Bucov, Andrei Lupan.

Noi, cei de-aici, tot cam asta învățam. Mare deosebire nu văd. Dar, să continuăm discuția noastră. Deci, Dumitru Caraciobanu v-a luat „în primire”...

Da, chiar de la bun început, Caraciobanu mi-a făcut o listă a personalităților pe care trebuia să le cunosc, să ştiu de existența lor. Mai mult, nu doar a făcut lista, ci mi i-a arătat, îmi vorbea de ei. „Aceasta-i Bieşu, acela-i Caftanat, acesta-i Baracci” şi aşa mai departe. Chiar şi îna-inte de examen, mi-a făcut un fel de listă, ca să ştiu nu doar unde mă duc, ci să ştiu şi la cine mă duc. Când am devenit student, în primul rând, am început să frecventez „Luceafărul”, am văzut spectacolele în care dum-nealui juca. Era greu să intri la „Luceafărul”, fiindcă nu ajungeau bilete, nu erau locuri. Fiindcă se ştia că sunt protejatul lui Dumitru Caracioba-nu, aveam trecere liberă. Şi nu doar la spectacole, ci intram şi în cabina lui de machiaj. Până se demachia, mai discutam despre una, despre alta. Mă interesa teatrul, vă dați seama! Vroiam să văd cât mai mult. Într-un fel, Dumitru Caraciobanu m-a adoptat, mi-a fost ca un tutore, veneam la ei acasă, unde întotdeauna găseam, pe lângă un cuvânt bun, şi o far-furie cu mâncare, dar şi un sfat. Eram primit părinteşte, cald şi cu multă

54


delicatețe. Prima oară a fost chiar la începutul studiilor. M-am oprit la ei, am şi dormit vreo două nopți pe un pat pliant în cămăruța lor de 9 m. pătrați de pe bulevardul Tineretului până m-a aranjat la o gazdă. Foarte curând au primit apartament pe strada Negruzzi. I-am ajutat să se mute, să se aranjeze şi adesea rămâneam la ei pe noapte. Unde mai pui, că aveau o bibliotecă bogată. Îmi plăcea îndeosebi să mă uit prin biblioteca lui cu cărți foarte rare pe atunci, procurate încă de pe când îşi făcea studiile la Moscova. Eu nu ştiam nimic despre teatru. Primele îndrumări ce să citesc întâi şi-ntâi le-am primit de la Dumitru Caraciobanu. Îmi reco-manda cărți de Stanislavski, Mihail Cehov, Meyrhold, Vahtangov, Tov-stonogov. Apoi îmi arăta cărțile care-i plăceau lui cel mai mult, cărți de literatură artistică, scrise de Hemingway, Jack London, Miguel Asturias „Senior prezident”, Jorge Amado şi altele. Îmi arăta cărțile de poezii ale lui Esenin, care, cum se ştie, erau interzise. La fel, îmi arăta „Maestrul şi Margarita”, apărut în aşa-numitul „samizdat”. La ei, pentru prima oară, am văzut cărțile lui Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu, pe care cu greu am început să-i citesc, fiindcă noi am învățat în chirilică. Desigur, citeam, luam şi cărți de la ei. Veneam în vizită, era unicul om din Chişinău pe care-l cunoşteam şi care mă cunoştea. Ne țineam de consăteni oarecum înrudiți. Îmi era atât de greu la început… Rupt de casă, de baştină… Plân-geam nopțile, vroiam acasă. Mă temeam să merg noaptea prin Chişinău, mai ales de unul singur, fiindcă la noi în sat se vorbea că aici sunt bandiți, e periculos, dar adevărata viața în teatru, spectacolele, se dau seara, aşa că până ajungeam la cămin… Da, era frumos aici, da, cunoşteam lume nouă, da, viața era interesantă, dar dorul de casă mă măcina. Foarte greu m-am adaptat. De aceea sufletul meu s-a lipit de acest om, era o mângâ-iere pentru mine. M-am ataşat foarte mult de dumnealui. Cred că şi el s-a ataşat de mine. Venea la toate examenele de la institut, mă sfătuia, mă îndruma, îi simțeam căldura prietenoasă şi satisfacție pentru ceea ce făceam, iar atunci când am ajuns şi eu să joc pe scena Teatrului Academic „A.S. Puşkin”, Dumitru Caraciobanu venea la toate premierele mele. Pen-tru mine acest lucru însemna foarte mult. După spectacol ne întâlneam, vorbeam, îi ascultam părerea, se întâmpla să fie uneori şi critică, dar cri-tica unui maestru de talia lui Caraciobanu era ca o ofrandă pentru mine. De fapt, el nu mă critica, în sensul direct al cuvântului, cum ar face-o un critic, de exemplu. După discuția şi întâlnirea cu Dumitru Caraciobanu

55

A fi Actor

simțeam că-mi cresc aripile, că mă umplu de forțe. Era atâta elan şi vi-goare în vorbele sale! Pot spune că Dumitru Caraciobanu a avut un rol definitoriu în viața mea de artist, mai exact, de formare ca artist, fiindcă artist nu te faci într-o singură zi. Mare lucru e să întâlneşti, mai ales la început de cale, un om care să-ți ghicească într-un fel gândurile, să le dea un conținut, să-ți dea un sfat prietenesc, o povață, să te încurajeze. Ei bine, eu l-am avut pe Dumitru Caraciobanu! Pierderea lui a fost lovitură atât de grea pentru mine…

Moartea sa a fost o pierdere mare pentru noi toți, pentru cultura noastră…Nici nu se discută! Dar vedeți, relația mea a fost una de suflet, ne unea

profesia – grea, frumoasă, cu multe necunoscute. Ne unea satul natal, părinții mei, sătenii. Am simțit un gol enorm… A fost înmormântat în satul de baştină, Satnou. Am venit de la Chişinău, am venit mai mulți, fiindcă l-am adus în sicriu. Au venit şi actori de la „Luceafărul”. A murit la 14 noiembrie 1980, în Chişinău, dar a fost înmormântat a treia zi, după obiceiul creştinesc. L-a condus pe ultimul drum tot satul. Mai era în viață mama sa, avea şi rude, verişoare. Am dus coroana. Era o jale…

Cu Ecaterina Malcoci ați mai comunicat?După moartea soțului, am încetat s-o mai văd, să-i mai vorbesc. Ea, nu

ştiu cum, s-a retras, s-a închis în sine şi eu i-am respectat decizia. Ce-aş fi putut să-i spun?! A rămas în lumea ei, a rămas cu amintirile. Şi cred că avea de ce-şi aminti… Pe urmă s-a îmbolnăvit şi nici nu ieşea din casă.

Cum îl comemorați acum pe Dumitru Caraciobanu?Mă duc la mormântul lui ori de câte ori mă aflu în sat, iar de Paştele

Blajinilor mă duc întotdeauna. Îngrijesc de mormântul lui papa şi de mormântul lui Dumitru Caraciobanu, fiindcă nu mai are aproape pe ni-meni, doar o nepoată. O fac cu multă dragoste, cu mult respect, admirație şi recunoştință. E tot ce pot face. Este unica mulțumire şi considerație ce i-o mai pot oferi părintelui meu spiritual.


56


deSpre Studii și Studenție

(notițe)Am trecut concursul la Institutul de Arte din Chişinău şi am nimerit în

clasa vestitului actor Petru Baracci, în mare vogă pe atunci. De asemenea, am „încăput” pe mâinile lui Simion Ghimpu la obiectul vorbirea scenică. Mi-a fost profesor şi Veniamin Apostol, proaspăt absolvent al GITIS-ului şi al cursului de regie al lui Anatoli Efros şi, desigur, mândria teatrului național Victor Gherlac, profesor la obiectul teoria regiei. Nu ştiu, dacă de atunci şi până în prezent Academia noastră de Muzică, Teatru şi Arte Plastice să fi avut şi să aibă o asemenea echipă de pedagogi luminați cu har, dragoste de teatru şi entuziasm. Şi până în prezent, cursul nostru e considerat unul dintre cele mai puternice din istoria fostului Institut al Artelor, actuala Academie, avându-se în vedere că mai toți colegii au ajuns actori de teatru şi film sau regizori cu faimă de la radio-televiziunea națională.

Până a intra în detalii, vreau să mă abat puțin şi să fac o precizare. La curs eram 30 de studenți: jumătate – moldoveni, veniți din provin-cie şi cealaltă jumătate – rusofoni din oraş. La început, eram străini unii de alții, ne țineam la o parte, ne sinchiseam să intrăm în vorbă – ei nu cunoşteau româna, mulți dintre noi nu prea vorbeau rusa. Ne țineam fi-ecare cu gaşca lui: ei de a lor, noi – de a noastră. Era poate şi normal. Ei, rusofonii, se simțeau mai lejer, credeau că-s mai deştepți, aveau un com-portament mai degajat. Noi eram mai timizi, mai modeşti şi mai retraşi. Când îi auzeam vorbind, şi vorbeau în cunoştință de cauză!, despre litera-tură, poezie, muzică, despre teatru, despre scriitori, regizori, ne dădeam lesne seama cât de înapoiați eram noi, provincialii… Acum înțeleg, că poate e bine când la acelaşi curs există două „găşti” : una mai cultă şi mai erudită, alta – gata să asimileze tot ce este nou. Aici apare ambiția de a te cultiva, de a şti, de a te civiliza.

Cam aşa şi a fost. Noi ne-am pus cu toții pe citit, pe studiat şi într-un an am progresat într-atât, încât am început să discutăm cu ei la egal. Nu mai zic de examenele la filozofie, istorie etc., care erau mai toate în limba rusă. Aici… ne-am nivelat. Dar cel mai important era că Petru Baracci ținea lecții pentru „semicursul” de moldoveni în limba română. Iar Veni-

57

A fi Actor

amin Apostol – pentru rusofoni în limba rusă. Iată aici rivalitatea lăun-trică era mai delicată, dar şi mai eficientă, căci avea efect pozitiv pentru întregul curs. Până la urmă, am început să nu ne mai deosebim, bucurân-du-ne sincer, ca o echipă ce eram, de succesele obținute reciproc.

Încăpățânatul Baracci (cine l-a cunoscut înțelege perfect ceea ce spun!), chiar din prima zi, ne-a prevenit că are drept țel să facă din noi cel mai bun curs din istoria Institutului. Şi aşa a şi fost! După prima jumătate de an, am prezentat pentru examen studii cu cuvinte, replici de situații şi caractere care, conform programului de studii, se cereau la sfârşitul primului an. La acest examen, eu şi colega mea am fost apreciați cu ovații. Atunci am gustat pentru prima oară, cum „miroase” farmecul aprecierii! După examen, Petru Baracci ne-a adunat, ne-a felicitat şi ne-a mulțumit pentru sârguință. Ne-a mai spus că la catedră a fost mustrat pentru faptul că nu respectă programul calapod de studii. Cu toate acestea, atât Petru Baracci, cât şi Veniamin Apostol ne-au avertizat că, în pofida normelor acceptate şi a mustrărilor primite, la sfârşitul primului an de studii noi vom juca fragmente de spectacol. Catedra, în frunte cu Victor Gherlac, şi-a pus mâinile în cap la o asemenea abatere ambițioasă.

… Aici pentru prima oară a zburat un scaun aruncat de Baracci din sală în mine. Cu cât mai tare mă iubea şi miza pe mine, cu atât mai mult mă stropşea. Repetam un fragment din „Năpasta” unde eu îl jucam pe Ion, nebunul. Îl enerva că eram cam excentric, neîndurerat şi fals. Am muncit foarte mult în acea jumătate de an. Nu mai țin minte câte sca-une au zburat în direcția mea. Dar examenul l-am susținut foarte bine. Atunci, pentru prima, oară am înțeles că la institut se vorbeşte despre mine ca despre un actor de perspectivă.

Odată şi eu, şi Vasile Zubcu – repetam un fragment din „Răzvan şi Vidra” - , din lipsă de experiență, atât de mult ne-am dedat emoțiilor scenice, încât abia am reuşit să ieşim din această stare. Era cât pe ce să ne pierdem cunoştința! Mie îmi părea că sunt pe moarte. M-am speriat şi mi-am zis că nu mai merită până-ntr-atât să te dedai rolului.

Grupa rusă sau, mai exact, semigrupa de limbă rusă, a jucat la sfârşit de an fragmente din „Trei surori” şi „Steaua fără nume”.

Aceasta a însemnat o biruință simpatică şi convingătoare, la care cate-dra se ştergea pe frunte de nedumerire.

58


Baracci şi mai încăpățânat a declarat: Băieți! La sfârşitul anului doi ju-căm câte un act din aceste piese şi ne pregătim câte puțin de spectacolele de diplomă.

Ce să vă spun?! A dormit împreună cu noi în scenă, pe mesele de la institut. A băut cu noi, studențeşte, câte un chefir cu chifle. Adesea părea surmenat. Noi, la fel, dar am încheiat cu bine anul II. Catedra nu mai avea nimic de spus. Am întrecut toate normele şi planurile de învățământ.

Pe vară, Petru Baracci mi-a dat să mă familiarizez cu două roluri pen-tru spectacolele de diplomă, confirmând că mizează pe mine. Era vorba de Hlestakov din „Revizorul” de N. Gogol şi Valentin din „Valentin şi Valentina” de M. Roşcin.

Întorşi din vacanță, împreună cu alți colegi am început să repetăm şi la jumătate de an am prezentat cu succes câte un act din aceste piese, iar la finele anului III – ambele spectacole. Dacă rolul lui Valentin mi s-a „dat” mai uşor, mă rog, e un tânăr contemporan, prozaic, cu Hlestakov am avut de furcă. Umblam noaptea târziu prin mijlocul Chişinăului, vorbeam cu cuvintele lui, îmi făceam de cap, cuprindeam copacii din parc, râdeam, strigam, încât de vreo două ori nişte trecători lunatici mi-au arătat cu degetul la tâmplă, adică, sunt smintit…

După absolvire, aproape jumătate de curs, absolvenți ai Institutului de Arte au fost luați în teatre. Fapt unic, dacă luăm în considerație că am ab-solvit nu o facultate de actorie, ci regia pentru teatrele de amatori. De fapt, încă din anii de studenție eram familiarizați cu scena şi cu teatrul. Unii din noi, de la anul IV eram angajați în Teatrul „A.S. Puşkin” şi jucam fie în scene de masă, fie în roluri episodice. Era interesant şi era extrem de se-rioasă această selecție! Nu era o joacă, aveam un respect deosebit pentru actori, pentru tot ce însemna teatrul. Intram în teatru ca într-o biserică.

Ce-ar mai fi de spus? Că în anii de studenție am locuit în aceiaşi ca-meră împreună ce Veaceslav Madan, apoi am lucrat în acelaşi teatru. Câte nopți nedormite, câte discuții! Mai târziu însă drumurile noastre s-au despărțit. Dar anii de studii au rămas în memoria mea ca o etapă de for-mare, de maturizare. Nu mai eram copil, deşi continuam să visez! Dar mă schimbasem mult. Luat în teatru însă, deodată am devenit ingenuu, adică jucam roluri de copii, băiețaşi, tinerei. Acesta-i teatrul! În anii de studenție mi-am făcut mulți prieteni. Cu unii şi până azi suntem în relații bune. Am fost şi mai suntem prieteni cu Dorel Țarină, cu familia sa. Şi nu numai. A fost o perioadă de neuitat.

59

A fi Actor

”întâlnirea cu emil loteanu a FoSt prima mea școală de artă cinematograFică”

Cum l-ați cunoscut pe Emil Loteanu? În ce împrejurări?A fost foarte simplu. Mi-a făcut cunoştință cu Emil Loteanu Dumitru

Caraciobanu. Eram încă student la anul II şi Vasile Zubcu, colegul meu, se filma în „Lăutarii”. Noi toți îl invidiam de norocul ce dase peste el. Sigur că visam şi eu să am acest noroc şi să mă filmez la Emil Loteanu! Maestrul făcea probe pentru „Lăutarii” şi Caraciobanu m-a recomandat. Loteanu s-a uitat la mine, m-a examinat din cap până în picioare şi m-a întrebat, dacă ştiu să cânt la vioară. I-am zis că nu. Păcat. Era vorba de rolul lui Toma Alistar, adolescent. Acest rol a fost jucat de vioristul Du-mitru Hăbăşescu.

Mă interesează acel rol, și cred că nu numai pe mine, cel din” Șatra”. Dumneata ai fost atât de frumos, atât de exact în Bubulea… Cum a înce-put totul? Am citit undeva că ați primit o telegramă… Cum ați fost selectat pentru acest rol?

Venisem de la armată, eram încă în haină militară, îmi perfectam ac-tele. Şi, iată, se vorbea în Chişinău, vai, Loteanu se lansează cu un nou film. Nici nu-mi imaginam că voi avea norocul să mă filmez la Loteanu, când, într-o bună zi, pe neaşteptate, primesc o telegramă.

Cine-a fost îngerul păzitor?Ştefan Bulicanu, colegul meu de facultate şi asistent la Loteanu. Şi el

îmi scrie în telegramă: „Urgent vin-o la Kaunas, filmări la filmul „Şatra”. Repede am urcat la avion, deşi era greu, nu erau bilete, dar totuşi am răzbătut, am arătat la toți telegrama. A doua zi eram deja la Kaunas. Pri-mul lucru pe care l-a făcut Loteanu, s-a uitat, aşa , la mine şi mi-a spus: „I-a râzi!” Am râs. „Aşa! Smile-ul îi bun!” „Acum, hai la costum!” M-am dus „la costum”, m-am împopoțonat în costumul acela, în care şi m-am filmat. Al doilea moment, cică, tu mergi călare pe cal? „Maestre, nu, dar dacă trebuie, în trei zile învăț!” „Chiar am să vin poimâine să văd ce ştii să

60


faci!” Când a revenit Loteanu, a fost plăcut surprins, căci eu deja făceam trucuri curajoase călare pe cal. Care au nimerit şi în film. Mă ridicam în şa, mă lăsam pe o parte, adică, ceea ce ați văzut pe ecran. Pe toate acestea le-am învățat chiar acolo, căci era o herghelie de cai care se filma în „Şatra”, aveam un maidan special pentru hipism unde se făceau an-trenamente. Nu, nu-mi era frică de cai, nu m-am temut să urc în şa, deşi până atunci niciodată nu am mai mers călare pe cal. Nici calului nu-i era frică de mine. Calul făcea mendre, fiindcă era un cal nevricos, campion. Loteanu, când m-a văzut de ce eram în stare, a zis: „Gata, te filmezi tu!” La acest rol au fost vreo doisprezece pretendenți, inclusiv şi Ion Arachelu. Dar m-a selectat pe mine. Şi aşa am început filmările. Chiar în prima zi de aflare pe platou, trebuia filmată scena când Bubulea îl salvează pe Loiku de la spânzurătoare. Eu intru cu caii în viteză, afară plouă, iar noi fugim. Calul meu nu vroia să asculte şi nu vroia să facă ceea ce era necesar pentru scena dată, deşi la repetiții executa întocmai comanda. Probabil, îi era frică de ploaie. Afară, evident, că nu ploua, dar a fost adusă pe platou o echipă de pompieri care „făceau ploaie”. Iar calul meu nu vroia să se ridice în două picioare şi pace! Numai ce nu am făcut şi nimic! Loteanu s-a enervat, m-a tras din şa jos şi a început să-mi spună pe un ton mai ridicat: „Mă, calul e ca o femeie, trebuie să-i dai pinteni până la sânge. Să simtă frica…” „Bine!” am zis după care am luat o pauză. M-am dus, am mâncat. Când m-am întors înapoi pe platou, într-adevăr, m-am enervat pe cal, i-am dat nişte pinteni… Dar m-a ascultat. Şi iată aşa a trecut pri-ma zi de filmare şi m-am filmat în continuare cu cea mai mare plăcere. Întâlnirea cu Loteanu şi participarea la filmările „Şatrei” au fost o mare experiență pentru mine. La început nu mă puteam obişnui cu felul de a fi a lui Loteanu, căci avea un caracter impulsiv şi adesea imprevizibil. Dar foarte repede am înțeles că nestăpânit, adesea brutal, sadic e numai pe platoul de filmare, în rest era plin de atenții, delicat şi blajin.

A fost primul contact cu cinematografia? Primul. Cinematografia ca tehnică de joc diferă de teatru. Diferă jocul

actorului. Şi diferă mult. Se lucrează mult mai minuțios. Până şi o privire, Loteanu filma 4-5 duble, dar să fie aşa, cum îi place lui. Este în film un cadru cu pălăria: o mişcare rapidă cu mâna. Am filmat câteva duble, până

61

A fi Actor

când i-a plăcut. Cu Loteanu altfel nu se putea lucra. Cinematografia pre-dispune spre un joc mai concentrat. Loteanu mi-a implantat procedeul şi specificul jocului actoricesc în fața camerei de filmat care se deosebeşte esențial de cel de teatru. În film se cere o mare sobrietate şi o precizie a jocului de filigran. Aici nu ai voie să greşeşti. A fost prima mea şcoală de artă cinematografică. Loteanu făcea o mulțime de duble până obținea de la actor ceea ce-şi dorea cu simțul său poetic. De la un licăr în privire până la un gest expresiv, de la o manieră rafinată până la o exagerare pa-tetică, dar neapărat organică. Filmul „Şatra” a fost o bună şcoală pentru mine. M-a „copt” profesional pentru rolurile în cinema care au urmat. Slavă Domnului că din start am nimerit anume pe mâinile unui maestru consacrat, cum a fost Emil Loteanu.

Loteanu a făcut din dumneavoastră un actor de film și o stea în ascen-siune.

Da, am avut atunci mare succes. Imediat am început să fiu invitat şi la alte filme. De la „Moldova-film” am avut invitații. Regizorul Valeriu Ga-giu m-a invitat. Am jucat în multe filme de ale sale, cum ar fi „Pe urmele fiarei”, „Unde eşti, iubire?”, „Deținutul misterios”. Dar şi alți regizori de la „Moldova-film” m-au invitat. Am jucat în filmul lui Vlad Ioviță „Po-vestea lui Făt-Frumos”, în filmul lui Vasile Pascaru „Cetatea”. Mai târziu, m-am filmat în „Polobocul” lui Tudor Tătaru. Un rol recent, episodic, l-am avut în filmul N.Toader „Nuntă în Basarabia”. Era bine la acea pe-rioadă, fiindcă exista aşa-zisul Goskino, adică, un fel de minister al ci-nematografiei care avea sarcina ca pe ecran să apară şapte filme artistice anual, nemaivorbind de cele documentare, de animație. Era un plan care trebuia împlinit şi, ce-i mai important, finanțat de stat. Păcat că nu mai există această instituție şi nici „Moldova-film” nu activează, cum activa în trecut, ca noi, actorii, să ne filmăm mult mai intensiv şi în continuare, dar aşa…

Deci, cu Emil Loteanu v-ați întâlnit doar la „Șatra” sau ați avut și alte colaborări? La „Luceafărul”, pare-se…

Da, a fost şi la „Luceafărul”, dar într-un singur episod m-am filmat. Episodul din cârciumă. Doar atât. Episodul cu Barbu Lăutaru. Am avut

62


o zi sau două de filmări. Nu-mi mai amintesc exact. Dar am continuat colaborarea în cadrul Teatrului Actorului Universal. Era ideea fixă a lui Emil Loteanu şi în acest sens a adunat o echipă de actori, mai ales tineri, dar din cei ca mine. Am repetat la spectacolului „Găoacea”.

În filmul „Găoacea” nu ați jucat?Nu, în film nu, dar nici spectacolul nu a mai fost dus până la capăt.

Nu a „mers” , cum nu a „mers” nici ideea cu Teatrul Actorului Universal , deşi era o idee excelentă. Dar chiar şi dacă nu s-a realizat, însăşi contactul cu o personalitate de talia lui Loteanu a fost extrem de importantă pentru mine. Şi, cred, nu doar pentru mine. Dar, se vede, avea probleme. A plecat şi de la Uniunea Cineaştilor.

Mai exact, „l-au plecat”…Cam aşa ceva. Dar şi eu am plecat încă înainte de a se desființa acest

teatru.

Care alte filme v-au marcat foarte mult? „Deținutul misterios”, „Poves-tea lui Făt-Frumos”?...

De exemplu, pentru rolul de planul doi din filmul artistic „Cetatea” în regia lui Vasile Pascaru am luat o Diplomă pentru interpretare şi, desigur, m-a bucurat această apreciere din partea unui juriu de la un festival de filme, dar în rest, cum am mai spus, m-am filmat în mai multe pelicule regizate de Valeriu Gagiu. M-am filmat şi la alte studiouri. La Studioul din Odessa am jucat în filmul „Şcoala” după povestirea cu acelaşi titlu de Arkadi Gaidar în regia lui Mihail Ilienko. Am jucat rolul Țigănaşului. A fost şi aceasta o experiență pentru mine, căci pe platoul de filmare i-am întâlnit pe actori de mare clasă, cum erau Lev Durov, Paul Butkevici şi alții. Da, se vede că Bubulea i-a impresionat pe mulți, fiindcă am jucat mai mute roluri de țigani, în total, vrei cinci, dacă-mi amintesc bine. Am mai jucat într-o co-producție moldo –iugoslavă, e vorba de filmul „Vânt sălbatic” , regizori Valeriu Jereghi şi I.Petrovici. În total, am jucat în şaisprezece filme.

63

A fi Actor

Pentru un actor, e un record!Da, anii 70-80 au fost pentru mine foarte prodigioşi în cinematografie.

Mai puțin m-am realizat în cinematografie pe parcursul anilor 90 şi 2000. Am avut un rol în comedia „Polobocul” în regia lui Tudor Tătaru. Am ju-cat şi în afara hotarelor republicii, în 2006, în filmul „Un iepure de-asupra beznei” în regia lui Tigran Keosaian. Unul din filmele de ultimă oră în care am jucat, este, deci „Nuntă în Basarabia” , regizor – N. Toader. Am avut un rol episodic, l-am jucat pe un Paznic. Sper să nu mă opresc aici, căci filmul mă atrage în continuare.

Eu vă doresc succese! Și noi realizări în cinematografie! Cu atât mai mult că aveți și un model, demn de urmat: Charlie Chaplin, unul din marii actori ai artei filmului care v-a inspirat în teatru!


64


mai aproape de chaplin

Când s-a „lipit” de dumneata această definiție, cum că ați fi „un Char-les Chaplin moldovenesc”?

Faptul că semăn cu Charles Chaplin i-a făcut pe unii oameni să mă nu-mească aşa. Dar, de fapt, totul a început în Ucraina, pe la începutul anilor 80 când am fost angajat în formația „Riff”. Eu eram Charles Chaplin, iar ex-nevasta mea, Natalia – Mary Pickford. Atunci când a fost montat acel număr de estradă, am repetat foarte mult mişcările lui Chaplin, gesturile, mimica lui şi am deprins câte ceva din trucurile sale, din felul său de a fi ca actor. Mi s-au întipărit pentru toată viața, cred.

Dar în teatru? Fiindcă nu v-ați oprit la acel număr din trecut. Vestea, se vede, a ajuns și la Chișinău și…

Da, în teatru s-a întâmplat să joc un rol care trebuia să amintească vag a Charles Chaplin. E vorba de spectacolul „Care-s sălbaticii?” de Iulian Filip, montat la Teatrul „Satiricus” de regizorul Sandu Grecu. Eu făceam deja parte din trupa teatrului. Spectacolul a fost montat în 1998. Rolul se numea Soțul. Regizorul a pus sarcina să fie un spectacol excentric şi, automat, am ieşit cu aluzia la Charles Chaplin. Dar sunt doar nişte alu-zii. Însă dacă cineva îmi spune „Charles Chaplin moldovenesc”, mă rog, semăn cu el şi e firesc să mi se spună aşa. Mi se mai spune şi „Farada moldovenesc”, fiindcă semăn cu actorul Farada.

Nu v-ați gândit niciodată să faceți niște sketch-uri cu Charles Chaplin?Păi, am avut un număr de estradă care se numea „Charles Chaplin şi

Mery Pickford”.Dar acum?Acum? Nu cred. Deşi, cine ştie?! Poate-mi vine vreo idee. Nu-i exclus.Am observat că purtați în unele spectacole gambeta a la Chaplin? De

ce? E ca o mascotă, ca un simbol? Da, o port şi în spectacolul „Maestrul şi Margarita”, şi în „SRL Moldo-

vanul”. Dacă vreți, e vorba de un stil care-mi este propriu. Această gam-

65

A fi Actor

betă, într-adevăr, îmi aminteşte de Charles Chaplin, un actor pe care-l ador, a cărui creație, în opinia mea, a schimbat atitudinea față de actor şi arta sa. Ceea ce a creat el în cinematografie este veşnic. Probabil, fiecare actor trebuie să învețe măiestria şi de la Chaplin, căci are ce învăța. Iar gambeta, da, e un simbol, poate fi şi o metaforă care-mi aminteşte că ceea ce fac nu este o joacă sau o pierdere de timp, ci însăşi sensul vieții mele.

De unde aveți această gambetă? E un cadou sau…Nu e nici un cadou! E gambeta mea personală, pe care am cumpărat-o

şi o țin în garderoba mea. Eu un dar pe care mi l-am făcut mie însumi!Vi se face câte-odată dor de Charles Chaplin? Mie, de exemplu, da. Și

mă uit la filmele sale. Mi-ar plăcea însă să-l văd, dacă se poate spune așa, în realitate, într-un fel de reîncarnare. Apropo, de ce nu se mai joacă spec-tacolul „Care-s sălbaticii?”

Nu se joacă! Din mai multe considerente. Deşi mi-ar plăcea să revin la rolul Soțului, un spectacol foarte ingenios în care eu mă simțeam ca… peştele în apă. Metaforic vorbind. Şi actoriceşte. Poate, poate, cine ştie?!...

P.S. Spectacolul „Care-s sălbaticii” nu se mai joacă în ultimele stagi-uni, de aceea l-am revăzut imprimat pe un DVD. Cu Sergiu Finiti în rolul Soțului. Chiar de la început, iluzia a fost uimitoare. Mişcările legănate de rață care merge încet, cu mâinile în lături, gambeta pe cap, mustăcioara de de-asupra buzelor întinsă ca două lipitori şi zâmbetul, zâmbetul fer-mecătorului Chaplin. Aşa ne apare Soțul, un Charles Chaplin moldove-nesc. Doar costumul e diferit de cel al lui Chaplin. E un costum colorat ca un papagal, pantaloni scurți în carouri, un guler enorm de culoare roşie cu buline albe, un costum extravagant dintr-o comedie excentrică. Cu atât mai mult, că e conceput ca să scoată în evidență lipsa de gust, fanfaronada specifică unei perioade de tranziție prin care trecem cu toții de ceva timp, o îmbâcseală de culori, de elemente disparate, fără armonie, un fel de sălbăticie de care teatrul îşi bate joc cu multă eleganță, umor, chiar dacă e burlesc şi usturător.


66


„și am început Să glumeSc cu triStețe că în viață am Făcut două greșeli Fatale…”

Am mai spus, dar repet: am avut o copilărie fericită, în parte, şi pentru că m-am născut într-o familie de pedagogi cu posibilități modeste, în care prevalau alte valori decât banul, averea. Dragostea, respectul, armonia în relațiile dintre noi – copiii şi părinții - , dar şi în relație cu consătenii, colegii, diferiți oameni au creat un fundament trainic în familia noastră. De mic, am crescut în această atmosferă, iar din clasa a IV am început să studiez acordeonul la şcoala muzicală din sat. Din clasa a VI am început să învăț şi clarinetul. O altă pasiune a adolescenței a devenit chitara. Deşi mă consider autodidact, cred că am obținut unele performanțe în mu-zica folk, devenind chiar laureatul Festivalului Național de muzică folk „Galbenă gutuie”. Am deveni şi vicepreşedintele Asociației folkiştilor din Moldova. Am mai avut o pasiune legată de chitara: cea de modelator, o ocupație foarte migăloasă care necesită multă răbdare şi dragoste pentru obiectul modelat. Mi-a venit, ca să zic aşa, un „capriț”: să-mi confecționez de unul singur o chitară. Peste opt luni de muncă asiduă, fără a avea in-strumente şi condiții necesare, cum ar zice ruşii, м�тодом тыка, adică prin greşeli, perfecționând procesul, am reuşit să confecționez un instru-ment, înalt apreciat de specialişti. O chitară marca FINITI Romans cu 12 coarde. Ce ziceți?

Pot doar să vă felicit cu asemenea performanță și să vă întreb, când s-a întâmplat? Și unde e această chitară? O folosiți sau o păstrați ca pe-o relicvă?

S-a întâmplat prin anul 1990. Pot să mă laud că am confecționat-o acasă, la bucătărie, dar cât de mult m-am bucurat când am isprăvit lucrul şi am luat chitara în mâini, am cântat şi de atunci numai la ea am cântat. A fost un vis împlinit! S-au bucurat toți ai casei, dar cel mai mult – fiica, Liza. Într-adevăr, este un obiect unicat şi nu are valoare. Odată am uitat-o pe undeva şi un prieten mi-a atras atenția: „Nu te temi? Vezi, zice, să nu ți-o fure cineva!” „Las-s-o fure! Oricum n-o să se poată folosi, dar nici de

67

A fi Actor

vândut n-o să poată!” „De ce?” „Fiindcă nu are preț!” Am râs amândoi, dar îi mulțumesc că mi-a atras atenția. Sper să lansez la jubileul de 60 de ani discul cu cântecele mele, chitara aceasta fiind instrumentul la care am cântat, dar am să-i „trag” şi pe viu câteva cântece. Cu chitara în mână.

Ați avut roluri și în teatru în care fie cântați la vreun instrument – „Pă-sările tinereții noastre” - ,fie cântați din gură, dar, la un moment dat, ați „rupt-o” cu teatrul și v-ați lansat în muzică. De ce?

Da, am făcut-o de pomină, cum s-ar spune! În 1979 ne pregăteam de turneu la Cernăuți. Făceam parte din trupa Teatrului Academic „A.S. Puşkin”. Ne-am pregătit serios pentru acest turneu.

Destul de serios! Am în arhiva mea un program în limba rusă alcătu-it de Ministerul Culturii al RSSM și Teatrul Academic Muzical-Drama-tic „A.S. Pușkin” întitulat „Turneul în Cernăuți și raioanele din Bucovina Sovietică” (20 mai – 5 iunie 1979) în care au fost incluse șapte spectaco-le: „Două fete ș-o neneacă” de V. Alecsandri, „Amintiri” (scenariu de V. Cupcea după „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă), „Păsările tinereții noastre” de Ion Druță, „Tata” de D. Matcovschi, „Până nu s-a răsturnat arabaua” de O. Ioseliani, „Solo pentru ceas cu orologiu” de O. Zagradnic și „Peppy Cioraplung” de A. Lindgren. Șapte spectacole! Dumneavoastră jucați în patru din ele!

Ne-am pregătit foarte serios de acest turneu! Dar ştiți cum e în teatru: dacă se schimbă conducerea, se schimbă multe. Eu am nimerit, fără să vreau, în aceste, cum să le zic mai delicat, „mâncărimi”. Mai pe scurt. În 1978 Valeriu Cupcea a fost demis din postul de director artistic al teatrului sau, cum i se spunea pe atunci, regizor-prim. Mai bine-zis, a fost „mâncat”. În locul lui a venit Veniamin Apostol. Eu eram calificat de noua conducere un cupcist sadea, adică, eu am fost format şi promo-vat de regizorul Valeriu Cupcea, iar noua direcție artistică avea, cum să zic, o altă suită de actori sau, ca să folosesc un termen de-al „nostru”, din teatru, avea altă „gaşcă”. Eu, evident, am fost înstrăinat. De aceea pe parcursul unui an şi ceva nu mi s-a propus nici un rol nou. În cel mai rău caz, am fost invitat să fac vreo două figurații. Mă frământam şi zăceam ca de o boală, simțindu-mă dizgrațiat. Jucam doar în spectacolele montate

68


de Valeriu Cupcea. Ce-i drept, am fost distribuit şi în „Tata” într-un rol episodic, dar jucam foarte rar. Spre marea mea bucurie, mi s-a propus să joc în film şi culmea! tocmai trei roluri! Imaginați-vă, că teatrul nu mi-a permis! Pe motiv că eu, adică, „țineam repertoriul în spate”. Nu-l mai țineam eu în spate, mai degrabă a fost o atitudine negativistă din partea diriguitorilor de atunci a teatrului care, însă, pe mine m-a costat mult. De aceea mi-am zis în sinea mea că e cazul „s-o şterg” din teatru cu prima ocazie. Eram plin de forțe, vroiam să lucrez, să mă afirm, iar eu vedeam că în aceste condiții nu-mi surâde nici o perspectivă. Ocazia nu s-a lăsat mult aşteptată. De la ex-soția lui Liviu Ştirbu, Nataşa, vioristă în orchestra teatrului, am aflat că Liviu, cu o întreagă echipă de muzicanți, pleacă la Cernăuți, unde lua naştere un Teatru-rokk întitulat „Koleso”. Această idee m-a intrigat. Turneul la Cernăuți tocmai a picat bine de tot. Ajuns acolo, m-am şi prezentat regizorului Isai Kotler, fondatorului Tea-trului „Koleso”, pe care l-am invitat la spectacolele noastre. Apoi am avut un casting, cum am spune azi, şi am fost acceptat din start. Recunosc, a fost o decizie riscantă din partea mea, dar trebuie să fiu înțeles: am ales creația. Era ceva nou, incitant pentru mine. Care nu eram străin de mu-zică. Muzica întotdeauna a constituit un capitol aparte în viața mea. Nu eram un amator oarecare, aveam şi studii, cunoşteam notele, cântam la instrumente, mă interesa acest gen, mai ales din perspectiva teatrului. Mai era şi altceva: mă încălzea faptul că în trupă mulți erau veniți din Moldova, inclusiv dansatorii.

Cum a reacționat Teatrul „A.S. Pușkin”?Cum să reacționeze?! Negativ! A fost o lovitură! Nici Veniamin Apos-

tol nu s-a aşteptat la aşa ceva din partea mea. A rămas de-a dreptul crucit! Mi-a permis să mă filmez, să accept toate invitațiile, numai să nu-mi „fac de cap”. Eram şi la început de stagiune… Şefa trupei plângea. L-au che-mat pe tatăl meu ca să mă… stăpânească. Împreună cu Victor Gherlac, directorul de atunci, au încercat să mă oprească de la acest pas nesăbuit, dar nu au reuşit. Mi s-au încleştat coarnele de berbec încăpățânat şi n-a fost chip să mă convingă. Deşi, recunosc, aveam în suflet unele îndoieli care mă chinuiau. Totuşi, în 1979 am plecat la Cernăuți.

69

A fi Actor

Ați regretat cumva decizia de atunci?Nu, de regrete nici nu poate fi vorba. Fiindcă ceea ce a urmat, a fost o

experiență unică. M-am pomenit într-o trupă cu totul deosebită, o trupă care abia se forma şi, evident, totul era nou pentru mine. Exista o atmo-sferă plină de entuziasm, o atmosferă creativă, căci noi toți asistam, dar şi participam la crearea unui gen de teatru original, un teatru sintetic, nou, şi nu doar pentru mine. M-am pomenit că trebuia să fac de toate. Eram şi actor, şi cântăreț, şi dansator. Apropo, am dansat şi un fragment din aria lui Spartac din baletul cu acelaşi nume. Desigur, un balet actoricesc, dar cu toate cerințele specifice baletului clasic. Nu era de glumă! Plus la asta am fost şi declamator, am făcut pantomimă. Mai în scurt, am făcut de toate.

Ca în vechiul teatru clasic de până la apariția regiei…Se poate spune şi aşa. Era o revărsare a forțelor actoriceşti pe care acest

nou gen de teatru ni le permitea. Primul nostru spectacol s-a numit «На балу удачи� - „La balul norocului” de A. Krâm. Ca gen era un divertis- удачи� - „La balul norocului” de A. Krâm. Ca gen era un divertis-удачи� - „La balul norocului” de A. Krâm. Ca gen era un divertis-� - „La balul norocului” de A. Krâm. Ca gen era un divertis-ment satiric, un experiment ieşit din comun pentru acele timpuri care s-a bucurat de un mare succes în turneele efectuate prin Ucraina. Dar am avut si neplăceri, fiindcă acest spectacol dădea bătaie de cap ideo-logilor de partid şi era mereu supus cenzurii. Următorul spectacol s-a numit „Fuiumus”, fiind un pamflet politic pe muchie de cuțit în care erau compătimiți evreii, mai exact disidenții evrei ce părăseau pe atunci cu duiumul Uniunea Sovietică. Eu îl jucam pe cunoscutul scriitor, publicist şi regizor de film Efraim Sevela. Spectacolul a devenit un succes teatral, dar prin conținutul său şi mesajul absolut nou a provocat panică în orga-nele de partid. Cum se proceda în asemenea cazuri? Să interzici, nu se pu-tea, de aceea au procedat aşa cum au procedat şi cu alte colective, băgând zâzanie şi, puțin câte puțin, ne-au făcut să ne distrugem noi înşine, să ne „mâncăm” unii pe alții. Astfel, s-a stins acel foc creativ, acea cutezanță, îndrăzneală de care noi am dat dovadă. Ori de câte ori mă întâlnesc cu Liviu Ştirbu, ne aducem aminte cu nostalgie de acei doi ani plini de bu-curii creative, petrecuți într-un Cernăuți luminos. Frățeşte, ne salutăm: „Noroc, kolesoveț!”

70


Ce-a urmat după Teatrul-rokk „Koleso”? Ați revenit la Chișinău?Nu, nu am revenit. În 1981 vestitul acordeonist Yan Tabacinik,

cernăuțean, prietenul Teatrului-rokk „Koleso”, a fondat la Zaporojye formația folk „Riff”. Mă cunoştea şi în calitate de cântăreț, şi în calitate de prezentator, aşa că m-a invitat să vin în formație împreună cu fosta mea soție. Pe lângă melodiile solo, preluate din Teatrul „Koleso”, vestitul pedagog şi regizor de estradă de la Kiev, Mihail Lici, a montat împreună cu fosta mea soție un număr excentric, bazat pe melodiile lui Charles Chaplin. Eu eram Chaplin, ea – Mary Picckford. A fost un mare suc-ces la public! Împreună cu această formație am cutreierat aproape toată Uniunea Sovietică. Pot spune că această perioadă a echivalat cu o stagie-re de estradă, foarte prețioasă pentru mine, fiindcă am evoluat pe scenă în aşa-numitele „soleanki” cu toate marile vedete de muzică de estradă din acea perioadă – de la Hazanov şi Boiarski până la Ponarovskaia, am cântat alături de formațiile vestite: cea a lui Stas Namin, Arax, Maşina vremeni, formația lui Iuri Antonov. Am evoluat în aceleaşi concerte îm-preună cu Sofia Rotaru, cu începătorii pe atunci Mihail Zadornov, Vladi-mir Vinokur, Evgheni Petrosean şi mulți alții. Am stabilit cu ei frumoase şi bune relații de amiciție. Pe lângă faptul că era amuzant pentru mine să urmăresc comportamentul lor de după culise, acumulam experiență. Eram ca o sugativă care „sugea” secretele acestor mari idoli ai scenei. Profesionalismul, măiestria, procedeele scenice mă fascinau. Ei aveau o forță nemaipomenită de a ține-n mâini publicul, de a comunica cu sala. Activitatea mea în formația „Riff” a rămas pentru mine o perioadă de neuitat, o experiență de care am beneficiat din plin mai târziu, când am avut concerte solo.

Dar în tot acest răstimp nu ați avut nici un fel de contact cu Moldova, cu teatrul?

Nu am rupt contactele, chiar dacă erau sporadice. Fiind la Cernăuți, mă simțeam mai aproape de Moldova, fiindcă acolo totuşi adia a Moldovă, dar la Zaporojye, deşi a fost minunat, cum am spus mai sus, mă simțeam totuşi străin. Exista o anumită distanță între mine şi ceilalți membri ai formației. Uneori aveam impresia că nu-mi ajunge aer şi mă mistuia la propriu chinuitoarea nostalgie de Moldova. Deşi eram apreciat ca artist

71

A fi Actor

şi mi se promitea într-un viitor apropiat apartament, titlu onorific, toate astea mă lăsau rece. Mă trăgea acasă. Chişinăul, Moldova deveniseră casa mea. Simțeam un dor nebun de acest colțişor de rai de care-mi legasem odată destinul.

Cum a fost revenirea?În 1983 am primit de la Valeriu Cupcea o scrisoare. A fost repus în

funcție la teatru şi mă chema să revin, fiindcă, îmi scria, avea nevoie de mine. A mai fost o întâmplare fericită, aş zice, care m-a făcut să iau de-cizia. Ce anume? Turneul la Zaporojye a formației „Bucuria”. Aici m-am revăzut cu vechiul şi bunul meu prieten Iurie Sadovnic care mi-a dat o veste plăcută: că a pornit să fondeze „Legenda”, formația de care ați auzit şi despre care, cred, lumea-şi mai aminteşte încă. Ei bine, am primit pro-vocarea şi mi-am zis că trebuie să mă întorc acasă pentru a ne împlini un vis: să cântăm împreună. Astfel, spre marele regret al lui Yan Tabacinik, dar şi a protestelor categorice ale fostei mele soții, am luat decizia să mă întorc la Chişinău. Între timp, Iurie Sadovnic pregătise şi lansase progra-mul, promițându-mi că mă angajează şi pe mine, dar ceva mai târziu.

Deci, revenirea nu a fost lipsită de surprize?Se pare că da. Şi nu s-au terminat aici. Probabil, că nu trebuia să mă

întorc, fiindcă am avut nişte şanse foarte atractive pe care le-am ratat şi le-am regretat. Dar hai să vă spun povestea până la capăt. M-am întors la Chişinău şi, fiindcă nu am fost luat deîndată în formația „Legenda”, am revenit la teatru, adică la Teatrul „A.S. Puşkin”. Asta s-a întâmplat în 1983. De la bun început am rugat să mi se ofere măcar un pat în cămin. Directorul de atunci, scriitorul Ion Podoleanu, mi-a tăiat-o, reproşându-mi: „După toate câte le-ai făcut cu teatrul, mai îndrăzneşti să ceri ceva? Zi merci că te-am primit înapoi! Căci dacă n-ai fi fost atât de încăpățânat, acum aveai şi apartament – trebuie să vă spun că avea dreptate, rândul meu trecuse cam la un an după plecarea mea din academic - , primeai şi titlu onorific de artist emerit. Aveai toate şansele, prostule! Căci cu oca-zia jubileului de 50 de ani ai teatrului statul a oferit mai multe privilegii pentru actori, pentru slujitorii scenei şi norocul nu te-ar fi ocolit nici pe

72


tine…” Ani de zile mi-a fost să aud reproşuri şi admonestări legate de plecarea mea din teatru.

Ce-a urmat mai departe?Ce să urmeze?! Încet-încet, viața şi-a continuat cursul, iar eu am reve-

nit la unele roluri din spectacolele montate anterior, în special, de Valeriu Cupcea. Dar la scurt timp, Cupcea iar a fost „detronat”. În locul lui a venit Vitalie Rusu. În teatru, cel puțin pentru mine, se crease o situație neclară, de suspans. Rămânea varianta cu „Legenda”, dar şi acolo Iurie Sadovnic nimerise într-un mare scandal şi formația era împărțită în două. Apoi a plecat Anatol Dumitraş cu o bună parte din colectiv. Şi atunci Sadovnic a apelat la mine. M-a invitat să vin în formație. Desigur, că am acceptat. Eram în anul 1986. Vitalie Rusu mi-a permis să plec, s-o mai încerc şi pe asta, dar cu condiția: dacă în jumătate de an mă răzgândesc, să revin în teatru. Între noi fie vorba, mai bine nu-mi permitea. Dar… Am lucrat doi ani în formația „Legenda”, însă am fost constrâns de împrejurări s-o pă-răsesc: îi făceam concurență liderului formației. Cum s-a exprimat însuşi Sadovnic: „Doi pe un cal nu merg!..” Am plecat. Dar şi formația parcur-gea la acea perioadă o cale destul de grea din cauza conflictelor interioare care, până la urmă, au distrus-o definitiv. La scurt timp, a fost desființat Teatrul „A.S. Puşkin”. Trupa a rămas pe drumuri.

Și ce-ați făcut?Ce era să fac?! M-a ajutat muzica şi cântecele mele. M-am dus la Cen-

trul pentru tineret „Gagarin”. Am prezentat un program solo de concert care era un soi de serată de creație cu muzică folk, fragmente din filme, monologuri etc. A fost acceptat şi, vreau să spun, era primit bine de public. Mă simțeam bine, inclusiv material, căci aveam o sursă de existență. În 1989 la Centru vine Emil Loteanu şi lansează ideea sa de Teatru Univer-sal, mai exact Teatrul Actorului de Cinema. M-a invitat. Ne cunoşteam, fiindcă eu mă filmasem în „Şatra”. Desigur, am acceptat. Continuam însă să activez şi în cadrul Biroului de propagandă a artei cinematografice şi a Societății amatorilor de carte, prezentând concerte. Teatrul Actorului de Cinema, înființat de Emil Loteanu, din păcate, a existat aproximativ un an. Loteanu era descurajat de tot ce se întâmpla în Moldova, în jurul său. Nu era înțeles. A avut divergențe, mai ales cu colegi din conducerea

73

A fi Actor

Uniunii Cineaştilor. Nu era nimic de făcut şi s-a întors la Moscova sa. Iată atunci, cu adevărat, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. Şi am început să glumesc cu tristețe că în viață am făcut două greşeli fa-tale. Prima: am plecat nu la timp din Moldova. A doua: nu m-am întors la timp… Asta era situația! Şi când mă gândeam că am pierdut o ofertă la „Lenkom”. Iar asta era ceva serios.

Cât de serios?S-a întâmplat să vină la Chişinău, când eram actor în Teatrul „A.S.

Puşkin”, Teatrul „Lenkom” cu spectacolul „Joaquin Murieta” (e vorba de „Steaua şi moartea lui Joaquin Murieta” – n.a.). M-am împrietenit cu ac-torii Alerksandr Abdulov, Oleg Yankovsky, cu Iuri Şahnazarov, ultimul era conducătorul formației „Arax” de pe lângă teatru. Când m-a auizt Şahnazarov cum cânt – aveam un falset mai ceva ca a lui Vitas! – mi-a propus să vin în formația sa, iar cu timpul să mă infiltrez în trupa tea-trului. Abdulov şi Yankovsky mi-au promis protecție. N-am riscat să-mi întrerup cariera vertiginoasă de aici şi să schimb căminul pe un pat pliant de la Moscova, aşa că am rămas la teatru. Am mai avut o ofertă foarte atractivă. Pe când eram în formația „Riff”, a venit să monteze un nou pro-gram vestitul pedagog şi regizor de estradă, Mihail Lici. În paralel, punea bazele unui teatru excentric de pantomima care trebuia să se deschidă la Odesa. Se numea „Maski”. Se monta primul program, erau în căutarea cadrelor. Mihail Lici ne-a propus, mie şi fostei mele soții, cum am spus, el a montat cu nou numărul „Charles Chaplin” şi ne cunoştea, să nu ratăm şansa şi să participăm, cum am zice azi, în acest proiect promițător. Deşi nevastă-mea insista, eu mă cam plictisisem de atâtea experimente, de atâ-tea începuturi în colective noi şi nu am acceptat propunerea. Am venit la Chişinău, iar aici, peste un timp, m-am pomenit în situația critică descri-să mai sus. Recunosc, îmi muşcam coatele de necaz ce-mi era. Reproşuri din partea soției auzeam zilnic, mai ales că „Maski” a devenit un teatru de performanță, vestit în multe țări ale lumii. Cum să nu-ți pară rău?!


74


IVLA tEAtRUL AcADEmIc „A.S. PUȘKIN”

la teatrul academic „a.S. pușkin” am avut o perioadă FructuoaSă

(notițe)Atât eu, cât şi alți colegi de-ai mei – Lucia Pântea, Valeriu Calancea,

Vasile Zubcu, Dorel Țărnă ş.a. am fost încă din anii de studenție luați în vizor de pedagogii noştri de la Teatrul Academic „A.S. Puşkin”. De ce? Pentru a fi ulterior angajați în trupă. La anul IV eram deja invitați să jucăm în spectacole.

Prima mea apariție scenică la academic a fost figurația în spectacolul „Tăunul” de Voinici în regia lui Veniamin Apostol. Apoi mi-a fost în-treruptă vacanța de vară şi am fost chemat pentru a merge în turneu cu spectacolul „Un individ suspect” de B. Nushich, jucând rolul lui Yosa. Regia spectacolului a semnat-o Mihail Bădicheanu.

Institutul de Arte l-am absolvit în 1973 şi în acelaşi an am fost angajat în Teatrul Academic „A.S. Puşkin”. Valeriu Cupcea tocmai a început să monteze spectacolul „Două fete ş-o neneacă” de Vasile Alecsandri. Mi s-a oferit să joc rolul lui Guliță. Acesta a fost debutul meu, un debut cu succes, pe scena academicului, fiind actor cu drepturi depline, cum s-ar spune.

Au urmat apoi şi alte roluri. E vorba de Vasilică şi Ion în „Soacra cu trei nurori” de Ion Creangă, montat tot de Valeriu Cupcea, Manecu în „Comoara Braziliei” de Machado.

Peste un an, adică în 1974, am plecat în armată. Aveam în „spate” o mică biografie artistică, aveam câteva roluri la care țineam mult. Armata am făcut-o la Odesa. Pentru mine, armata n-a însemnat ceva greu, mize-rabil. A trecut uşor şi pot spune că m-am simțit bine. Am fost planşetist în forțele antiaeriene, pictor şi clarinetist în orchestra diviziei. Apoi am fost repartizat în statul major ca pictor şi conducător al unei echipe de

75

A fi Actor

amenajare a clasei ofițerilor. Pot spune că mă bucuram de respect din partea generalilor care veneau la mine cu rugămintea să trec pe hartă planuri strategice. Aveam un scris caligrafic impecabil şi mă pricepeam la desenul linear care erau executate ideal. La demobilizare, comandamen-tul insista să rămân în armată. Am fost solicitat şi de Marele stat major de la Kiev cu perspectiva de a deveni deîndată ofițer şi de a face o carieră militară pe cinste. Nu am acceptat nimic din toate acestea, mi-am făcut datoria şi am revenit în 1975 la teatru. Eram simplu soldat. Adică, m-am întors aşa cum am plecat.

În teatru a urmat o perioadă foarte fructuoasă pentru mine şi, trebuie să spun, datorez succesele pe care le-am avut regizorului Valeriu Cup-cea, un om extraordinar din toate punctele de vedere şi un profesionist desăvârşit. Ținea la mine ca un tată… A urmat rol după rol. Peste câțiva ani, din 16 spectacole, câte erau în repertoriu, eu jucam în 11 din ele, iar în 9 aveam roluri principale.

Iată câteva roluri de care-mi aduc aminte cel mai mult:

guliță – „Două fete ş-o neneacă” de V. Alecsandriion - „Soacra cu trei nurori” de V. Madanpedro – „Un interviu la Buenos Aires” de G. Borovikmanecu – „Comoara Braziliei” de Machadotomy – „Peppi Cioraplung” de A. Lindgrenpiciul – „Piciul şi Karlsson, care trăieşte pe acoperiş” de A. Lindgrenchiflea – „Dragostea nu-i sfetnic rău” de A. Marinatcostel – „Tata” de D. Matcovschipăpădie – „Oştenii” de A. Dudarevatillo – „Om şi gentilom” de E. de Filippovioristul – „Păsările tinereții noastre” de Ion Druță şi altele.

Cu rolul lui Atillo s-a întâmplat o istorie. Inițial, nu eu eram cel care-l juca. Eram în vacanță la Satu Nou şi iată că vine Teatrul „A.S. Puşkin” în turneu pe la noi cu spectacolul „om și gentilom”. Conform piesei, Atillo e un actor începător căruia sufleorul în permanență îi şopteşte textul din culise. Rolul este relativ uşor, dar comic, mai ales textul. Dacă e pus bine

76


în valoare şi jucat expresiv, poți spune că ai succesul asigurat. Fiindcă erau la mine în sat, colegii mi-au propus să-l interpretez eu. „Ca să te vadă consătenii!”, mi-au spus. Ei bine, l-am jucat şi l-am jucat reuşit, astfel în-cât regizorul spectacolului a întărit acest rol după mine şi în continuare a fost al meu.

Îmi făcea o deosebită plăcere să-l joc pe Guliță, acest băiat simpatic, fiul coanei Chirița, căruia îi erau în cap numai năzbâtiile şi prea puțin se gândea la învățătură. Luluța era jucată de Dina Cocea şi Galina Druc, ambele foarte bune partenere de scenă. Îl aveam alături pe marele actor Constantin Constantinov care-o juca magistral pe coana Chirița, abor-dând pe alocuri un stil clovnesc, de un efect comic imediat care stârnea hazul spectatorilor. Coana Chirița îşi iubea mai presus de orice odraslele şi, mai ales, pe Guliță, pe care-l strângea la pieptu-i cu mult foc. Uneori credeam c-o să mă înăbuş în strânsoarea lui badea Costea, cum i se mai spunea actorului. Spectacolul era foarte dinamic, cu multă muzică, dan-suri. Pe Grigore Bârzoi, tatăl cum ar fi, îl juca actorul Mihail Curagău. Făcea un rol de om mic, bicisnic, îngăduitor şi domol la vorbă care nu se punea în poară cu vulcanica-i soție, coana Chirița, zdravănă ca un husar, spontană şi nestăvilită. Spectacolul „Două fete ș-o neneacă” s-a jucat mai multe stagiuni la rând, s-a jucat şi în Chişinău, dar şi la țară, fiind, cum spunea criticul Leonid Cemortan, ca o „sărbătoare populară”, fiindcă prin atmosfera care-l crea era într-adevăr ca o sărbătoare.

Un alt rol îndrăgit de mine, dar şi de spectatori a fost Chiflea din „cu dragostea nu-i de glumit”. Spectacolul a fost montat de Valeriu Cupcea după piesa lui Alexei Marinat „Dragostea din mai”. Era vorba de un bă-iat de la țară care s-a îndrăgostit de o fată de la oraş. Părinții ei se opun, fiindcă îi preziceau o partidă mai bună, un băiat înstărit şi nu un pârlit ca Chiflea. Era o comedie muzicală, un aliaj de cântece, dansuri. Jucam ală-turi de Galina Druc, Constanță Târțău, Zinovie Bârsan, Valentina Ghițac. Personajul meu era naiv, neîndemânatic, fără simț practic, mă rog, ca un băiat de la țară, nimerit în mediul orăşenesc, dar dragostea lui sinceră pentru Smaranda l-a transformat mult, fiindcă el a cucerit inima aces-tei fete zvelte, zglobii, pasionată de viață, de bucuriile ei, de frumusețea dragostei. Succesul meu, mai ales când jucam prin sate, era asigurat şi de faptul că personajul meu venea de la țară, era un băiat apropiat tinerilor

77

A fi Actor

din mediul rural care sincer se bucurau că a reuşit să fure inima unei fete de la oraş. Aveam admiratoare, dar şi admiratori, îmi scriau scri-sori, mă aşteptau după spectacol, mă conduceau până la autobuz când plecam. A fost un rol de care-mi amintesc cu mult drag, amintindu-mi şi de tinerețea mea. Este o idee în prezent, poate că o să-l montez la Teatrul „V. Apostol” din Soroca. Eu aş putea să joc rolul tatălui. Sunt în căutarea piesei şi a interpreților tineri. Sper să se realizeze această idee.

Îmi amintesc şi de rolul Vioristului din „Păsările tinereții noastre” în regia lui Valeriu Cupcea. Este un rol mic, dar foarte necesar în contex-tul spectacolului, fiindcă are încărcătură poetică, fiind într-un fel visul, frumosul vis al Ruței pe care ea l-a purtat în suflet toată viața. Am avut o costumație simplă: cămaşă albă, pantaloni negri, o jachețică şi … vioara. Nu, eu nu cântam la vioară, era vorba totuşi de „Balada” lui Ciprian Po-rumbescu. Dar eu trebuia să execut la vioară mişcările, să exprim pasiu-nea, s-o interpretez dumnezeieşte! Asta-mi cerea regizorul şi mă strădu-iam să fac față sarcinii. Unde mai pui, că jucam alături de actori cu faimă, cum erau Domnica Darienco, Petru Baracci, Ecaterina Cazimirova. Era o echipă minunată! Cu acest spectacol am fost în turnee, peste tot era aplaudat şi apreciat.

Un spectacol de rezistență a fost şi „Un interviu la buenos Aires”, pus în scenă de Valeriu Cupcea. În spectacol erau evocate evenimentele tragice din Chili, când a fost asasinat Salvador Aliende şi instaurată dic-tatura militară. Piesa lui G. Borovik era scrisă în manieră publicistică, iar Valeriu Cupcea i-a dat o interpretare epico-dramatică, a compus un Prolog, a introdus versuri de Pablo Neruda, cântece din repertoriul lui Victor Jara, dansuri populare chiliene. Ei l-am jucat pe Pedro, un tânăr revoluționar de 19 ani, un băiat cu o tărie de caracter pe care o are din convingere şi nu se lasă înfrânt nici în închisoare. A fost pentru mine un rol deosebit de important din mai multe puncte de vedere. În primul rând, era o experiență nouă pentru mine, fiind de factură dramatică, iar eu într-un fel mă afirmasem ca actor de comedie. Valeriu Cupcea însă a văzut şi alte calități interpretative care au fost mai puțin evidențiate până la acel moment. Şi, desigur, s-au evidențiat calitățile mele vocale şi inter-pretative: am cântat la chitară cântecele lui Victor Jara. Chitara la acel moment devenise un instrument foarte important pentru mine. Sfârşitul

78


spectacolului a fost nemaipomenit, cu acel „Venceremos, Venceremos!” pe care-l cântam cu toții. În acest spectacol am jucat alături de Eugeniu Ureche, Constanța Târțău, Petre Baracci, Arcadie Plațânda, Iurie Negoiță ş.a.

A fost o perioadă foarte fructuoasă pentru mine, dar şi o cunoaştere mai îndeaproape a personalităților din teatru şi, în primul rând, a regizo-rului Valeriu Cupcea care a ştiut să facă din mine un interpret polivalent. Aveam şi susținerea părintelui meu spiritual, cum îl numeam pe actorul Dumitru Caraciobanu, care vedea toate spectacolele în care jucam, mă lăuda, mă susținea. Uneori, după spectacole, ne plimbam mult pe străzi, prin parcuri, mai intram şi printr-o cârciumioară. Aveam atâtea să ne spunem… Mi-i dor de acea perioadă, deşi înțeleg că trecutul nu mai poate fi întors.

Am început să mă filmez. M-am filmat întâi în „Şatra” lui Emil Lotea-nu. Nu eram singurul actor din teatru care se filma şi juca în spectacole. Era firesc. Cred că dacă nu ar fi avut loc acele mari schimbări în teatru, poate că destinul meu avea să fie altul şi nu mi se ducea vestea de actor ne-statornic. Nu eu eram nestatornic, eu îmi făuream propria personalitate, căutând să mă afirm ca actor.

79

A fi Actor

galina druc: „am impreSia că Sergiu Finiti arată lumii o maScă,

în interiorul lui el eSte altFel”

Ați fost colegi, parteneri de scenă cu Sergiu Finiti în perioada când ai jucat la Teatrul muzical-dramatic „A.S. Pușkin”. Ce amintiri păstrezi din acea perioadă?

Am venit la Teatrul „A.S. Puşkin” în 1971, fiind mai întâi angajată ca translatoare din română în rusă. Apropo, e regretabil că nu se face şi în prezent translare. Teatrul ar avea mult mai mulți spectatori care se interesează de ceea ce se întâmplă pe scenele noastre. Ei vor să audă, dar necunoscând limba, e greu totuşi să înțelegi, limitându-te numai la jo-cul actorilor. Ar veni străini care ne vizitează şi se interesează de arta noastră. Vă spun din surse sigure. Teatrul ar avea doar de câştigat. Dar să revin la îndepărtații ani 70. Peste câtva timp, am început să joc. Ser-giu Finiti venise în teatru pe la 1973, dar partener de scenă mi-a devenit în 1975, când a fost montat spectacolul „Dragostea nu-i sfetnic rău” de Alexei Marinat. Chiflea – aşa se numea personajul interpretat de Sergiu. Cu acest rol, a avut un succes de zile mari! Şi-a făcut un nume! Cu părul vâlvoi, ochişorii negri, plin de umor, zglobiu, cu sufletul deschis – acesta era portretul lui Chiflea, pe care mi-l amintesc şi azi. Plăcea fetelor, şi nu numai fetelor, plăcea tinerilor, fiindcă şi spectacolul era despre tineri, des-pre viață, despre dragoste. Asupra spectacolului am lucrat cam vreo lună de zile. Era un spectacol muzical, trebuia să învățăm note, să cântăm, să dansăm. A fost pregătit pentru turneele de la țară. Regizorul spectacolului era Valeriu Cupcea. A montat un spectacol foarte bun, după părerea mea, şi cu mult umor. Era o adevărată plăcere jocul în această reprezentație. Eu interpretam rolul Smarandei. Iată pe scurt subiectul: vine un băiat de la țară la oraş, o fată dintr-o familie înstărită se îndrăgosteşte de el, băiatul locuieşte la ei în gazdă, dar cum să se căsătorească, cine este el în comparație cu fata? Deci, părinții fetei erau împotrivă, până la urmă, Chiflea, dând dovadă de inteligență, reuşeşte să înlăture toate obstacolele. Acest spectacol plăcea foarte mult tinerilor de la țară. Jucam pe maşini,

80


în frig şi ploaie, jucam pe scenele neîncălzite ale caselor de cultură, dar nu aveam de ales. Pe atunci, teatrele aveau turnee în sate, centre raiona-le, peste tot, fie vară, fie iarnă, ne aşteptau spectatorii. Jucam împreună cu Sergiu într-un duet de dragoste. Din echipă mai făceau parte actorii Constanța Târțău, un nume de referință pentru teatrul nostru, Valentina Ghițac, Zinovie Bârsan. Spectacolul „Dragostea nu-i sfetnic rău” avea suc-ces. Era atâta tinerețe… Sergiu Finiti devenise o adevărată vedetă! Când plecam după sfârşitul spectacolului, fetele se țineau scai de el, vroiau să-l atingă, să pună mâna pe părul lui, să-l tragă de haină, alergau după trans-port şi strigau: Chiflea! Chiflea! Alergau şi băieții, fiindcă rolul lui era de aşa natură că plăcea şi băieților. Era o învălmăşeală, ce mai! Aşa ceva nu am mai văzut! Pentru acele timpuri, era ceva ieşit din comun. Sergiu era talentat, frumos şi foarte simplu. Succesul nu-l amețise deloc şi nu-şi dădea aere de importanță.

Și cât a durat această faimă?Pentru Sergiu a durat foarte mult, adică, atât timp, cât a fost în teatru!

Am mai spus şi repet: cu acest rol el şi-a făcut un nume. Apoi a urmat un alt rol care, la fel, a avut mare succes la public. E vorba de Guliță din „Două fete ş-o neneacă”. Unde mai pui, că aici a jucat alături de Consta-tin Constantinov, de Ecaterina Cazimirova, Victor Ciutac, adică a jucat alături de nişte mari actori ai scenei noastre. Am jucat şi eu, dar mai târziu. Eu am jucat-o pe Luluța, aşa că, împreună cu Sergiu făceam şi aici un duet. Şi în acest rol Sergiu a avut un succes enorm! Şi spectacolul în întregime a avut mare succes. Eu însă cred că Sergiu Finiti ar fi putut juca şi alte roluri, roluri de factură dramatică. Poate, i-a încurcat şi statura mică…

De ce credeți că Sergiu Finiti ar fi putut interpreta roluri dramatice? Prin ce te-a convins?

Prin ce m-a convins? Da, el este o fire veselă, este deschis, gata să sară oricui în ajutor, e cu zâmbetul pe buze, dar aşa e în aparență. În interi-orul lui e altfel. E înțelept, aşezat, cumpătat. Aşa îl vedeam eu atunci şi aşa l-am văzut şi peste ani, când ne-am maturizat, când am rămas pe drumuri, după ce Teatrul „A.S. Puşkin” a fost închis, eu am plecat în Ro-

81

A fi Actor

mânia, Sergiu era şi el plecat. Dar ne-am întâlnit şi ne-am povestit unul altuia prin câte am trecut şi ce ni s-a întâmplat. Ei bine, mi-am dat sea-ma că nu greşisem când am înțeles că interiorul lui e altul. Poate că el nu conştientizează acest lucru… Am impresia că uneori el arată lumii o mască.

Actorul își trăiește viața în văzul lumii. Am înțeles că lumea s-a obișnuit să-l vadă într-un anume fel. Cum este Sergiu Finiti în viața de toate zilele, fără public?

Şi actorii au viața lor. Au şi ei familii. Poate nimeni nu are atât de mult nevoie de acest nucleu care se cheamă familia, aşa cum au actorii. Ei au nevoie de acest nucleu ca să vină acasă, în familie. Sergiu e un tată exce-lent! Câtă grijă a avut de fetiță, de Liza. A fost grijuliu cu soția, Nataşa. A apelat la toți medicii, când a fost nevoie s-o ajute. Se prăpădeşte, cum se spune la moldoveni, după fetiță. O iubeşte enorm! Sincer vorbesc, îl admir ca tătic! Țin minte că tocmai era negru la față, căci trebuia să-i cumpere Lizei vioară şi avea nevoie de bani, de mulți bani… Suntem pri-eteni cu Sergiu de-o viață, cum s-ar spune. Am fost şi am rămas prieteni. Întotdeauna a avut admiratoare. Şi ce admiratoare! Femei frumoase, în-alte. Aşa cum este el, mic de statură, dar a ştiut să fie înconjurat de fe-mei frumoase şi înalte… În genere, Sergiu este o fire grijulie. Țin minte, eram în turneu, trebuia să joc, dar aveam o criză de astmă şi a trebuit să chemăm salvarea. În culise era medicul cu seringa în mână, eu jucam, râdeam, dar simțeam că se apropie criza şi Sergiu făcea în aşa fel, încât ne apropiam de culise, medicul îmi făcea injecția, reveneam înapoi în scenă, iar jucam, eram veselă, cum cerea rolul. N-o să uit cât de atent şi grijuliu a fost Sergiu şi cât de bine m-a înțeles, deşi uneori se uita mirat, cum adică, numai ce mi se făcea rău, apoi iar începeam să râd. „Hai, du-te şi te ali-mentează!” îmi zicea el şoptit şi cu zâmbetul încurajator pe buze. Nu era ranchiunos. Şi are un suflet gata să îmbrățişeze pe toată lumea. Trebuia văzut în asemenea clipe: inima îi apărea între buze!

82


De ce Sergiu Finiti nu-și găsea locul? Era ba ici, ba acolo, ba muzică, ba teatru…

La noi, şi mă refer la țărişoara noastră, un actor o duce greu, trăieşte în împrejurări destul de dificile, iar dacă nu are susținere… Deşi a avut noroc, Sergiu nu a întâlnit o persoană care să-l ia de mânecă şi să-l în-drumeze, să-i dea un sfat bun, ba poate şi să-l susțină. Sigur că avut şi el necazuri, s-a simțit trădat, dar Sergiu nu este omul care să urască, mai curând el s-a închis în sine, s-a retras în eu-l său interior şi şi-a căutat o altă cale, unde să-şi manifeste talentul. Îi cunosc părinții. O familie frumoasă! Sergiu seamănă cu tatăl său, Oleg, fost aviator, paraşutist, un pasionat al zborului care l-a molipsit şi pe fiul său. Cunosc această pasiu-ne, căci am sărit şi eu cu paraşuta şi-mi place înaltul cerului. Am cunos-cut-o pe mama lui Sergiu, mai este încă în viață, o femeie veselă, cânta. Desigur, am cunoscut-o pe sora lui Sergiu, Veronica Finiti. Cum am spus, am fost cu teatrul în satul lui Sergiu şi am stat acolo câteva zile. Pot să mă laud: am prins peşte! Sergiu mă învăța cum să țin undița. Am prins o plasă întreagă! Dac-am mâncat zeamă de Dunăre? Sigur! Şi ce zeamă! Sergiu umbla în jurul nostru, ne sfătuia, ne ajuta, râdea, era de o veselie molipsitoare şi o gazdă neîntrecută! Ştiți, eu mi-am pierdut fratele într-un accident. A fost prin 1967. Sergiu mi l-a înlocuit pe fratele meu. Îmi este ca un frate. El mă înțelege şi mă rabdă.

Se spune că în teatru nu poți avea prieteni…Da, aşa e! Dar există şi abateri de la regulă. Cum s-a văzut în cazul

nostru. Mă bucur pentru Sergiu Finiti că a ajuns la Teatrul „Satiricus I.L.Caragiale”. Am pentru Sandu Grecu toată admirația. A ştiut să facă o trupă de actori, să le asigure un trai decent, le-a dat posibilitatea să joa-ce, să se afirme. La Teatrul „A.S. Puşkin” Sergiu avea un comportament impecabil. Când a ajuns la „Satiricus”, i-am spus: „Poartă-te ca un domn! Tu eşti mai în vârstă comparativ cu actorii mai tineri. Ei trebuie să vadă în tine un maestru, un exemplu de urmat”.

Ce-i trebuie unui actor ca să se afirme?Noroc! Susținere! Şi un regizor care să vadă într-un actor mai mult,

decât crede el că este. În Teatrul „A.S. Puşkin” Sergiu Finiti a jucat pre-

83

A fi Actor

ponderent roluri comice. Aşa l-au văzut regizorii: întruchiparea perso-najului comic. Cu unele mici excepții, desigur. Sergiu are noroc ca actor. Actorii, cum se ştie, sunt invidioşi, dar nu ştiu dacă cineva l-a invidiat în teatru. Poate doar atunci când s-a aflat că va juca la Loteanu. Cine nu-şi dorea să joace într-un film de-al lui Emil Loteanu?! Dar cine-ar fi putut să joace mai bine rolul lui Bubulea, decât l-a jucat Sergiu? El a fost făcut pentru acest rol, care i-a adus o faimă în lumea mare! Era recunoscut pe stradă, dar ce se făcea în satul lui, acolo, la Dunăre… Am fost în turneu şi am văzut cât de mult îl iubeau consătenii! Sergiu semăna foarte cu un Țigănaş, pe care eu l-am cunoscut când aveam vreo 15-16 ani şi mă duse-sem la Soroca, la rude. Ca şi Sergiu, frumuşel foc, mic de statură, făcusem cu el cunoştință, vorbeam. Mai că nu m-a furat! Dacă n-ar fi fost unchiul meu prin curte, care a înțeles ce pusese la cale băitul, cred că mă fura. Se îndrăgostise de mine! Când l-am văzut pe Sergiu, mi-am amintit de Țigănaş. Poate e chiar el? mi-am zis. Revenind la Bubulea din „Şatra”, un rol îndrăgit de toată lumea, jucat bine, un rol care i-a fost drag, i-a reuşit şi o să-l ducă în valiza cu amintiri toată viața. Dar un actor nu poate trăi dintr-un singur rol sau din amintiri. Un actor trebuie să joace. Un actor trebuie să fie bine informat, să cunoască bine teatrul, să citească, să fie instruit, să fie la curent cu noutățile şi să nu se limiteze la propriul teatru, ci să vadă şi ce se face în alte teatre. De aceea plecările la festivaluri n-ar trebui să se limiteze doar la dus, jucat şi întors. Important este să rămână, să vadă şi alte spectacole. Țin minte, cum Ion Bordeianu ne-a trimis la Tbilisi sa vizionăm mai multe spectacole pentru ca să montăm mai apoi spectacolul „Gustul mierii” de Seila Delani. Cât de mult a însemnat pen-tru noi această deplasare la Tbilisi, unde am văzut atâtea spectacole noi şi foarte interesante! Am venit de acolo înaripați şi plini de speranțe. Aici, la „Satiricus”, a început pentru Sergiu Finiti o nouă etapă în viața sa şi în creația sa. În primul rând, s-a oprit din veşnicele lui peregrinări, ceea ce nu înseamnă că s-a cumințit. Ştiu, duce dorul muzicii. Vrea să scoată un disc, dar nu are mijloace materiale. Are cântece minunate. Dar cel mai important, în opinia mea, este că pe această scenă a creat nenumărate roluri. M-am bucurat mult când l-am văzut în „Ciuleandra”. A fost în turneu la Botoşani cu acest spectacol. A avut succes. Spectacolul a fost în-delung aplaudat. M-am bucurat pentru Sergiu că a jucat un rol de factură

84


dramatică, pe Ursu, că şi-a valorificat nu doar calitățile interpretative, ci şi pe cele vocale, „Ciuleandra” fiind un spectacol muzical. Am aflat că l-a jucat şi pe Hitler în „Dictatorul”. Nu l-am văzut. Nici nu mi-l imaginez, cum ar arăta.

Veniți să-l vedeți! Eu l-am văzut de câteva ori și vă asigur că rolul a „crescut”, s-a schimbat substanțial, chiar dacă în esență, a rămas același.

O să vin să-l văd! În genere, trebuie să mergem mai mult la teatru, să vedem. E o modă aici la Chişinău: actorii nu merg şi în alte teatre, la pre-miere. Păcat că nu se pun la cale nişte întâlniri, unde actorii, oamenii de teatru să vină, să facă un schimb de opinii, să discute, să se vadă la față, cum s-ar spune. Îmi doresc şi mie acest lucru şi, în primul rând, să merg la „Satiricus”.


85

A fi Actor

nicolae darie: „Sergiu Finiti a FoSt și rămâne a Fi un mare

îndrăgoStit de teatru”

Ce amintiri vă leagă de Sergiu Finiti?Multe. Mi-l aduc aminte cum era când a venit pentru prima oară în

teatru: firav, sincer, semăna cu un băiețel şi avea o voce ca de fetiță. Numai a venit în teatru şi imediat a fost repartizat să joace rolul lui Guliță din „Două fete ş-o neneacă”, un spectacol cu priză la public. A fost un debut reuşit şi un succes, şi Sergiu, după acest spectacol, a început a zbura. În opinia mea, Sergiu Finiti a fost şi rămâne a fi un mare îndrăgostit de tea-tru. De frumos. De muzică. Când a venit în teatru, ştia să cânte la chitară. Ştia câteva acorduri. Îl vedeam cântând încetişor pe unde-l apuca vremea. Pe urmă a reuşit să învețe mult mai mult, a început să cânte melodii ca-re-au ajuns să fie transmise la radio. Pe cât era de îndrăgostit de teatru, muzică, de viață, pe atât era de îndrăgostit şi de aviație. La cămin avea o cameră şi avea o mulțime de desene cu tipuri de avioane. Am intrat odată, mi le-a arătat. Era entuziasmat la culme! A început să-şi cumpere modele, să le asambleze. Zicea că o să construiască un avion, avea înțelegere cu o firmă. Căutam să-l temperez puțin, dar nu era chip, aşa că de când îl țin minte şi până în 1979, când a plecat din teatru, avioanele şi tot ce era legat de ele ocupa un loc important în viața sa. Când a trebuit să trec în camera lui de la cămin, am văzut că era plină cu avioane: desene, avioane mici legate cu ață care spânzurau din pod, diverse modele. L-am rugat să vină să le strângă, fiindcă-mi imaginam că au mare importanță pentru el. Le-a adunat cu nostalgie în priviri. Era îndrăgostit de zbor, fiindcă vorbea ori de câte ori avea ocazia. De altfel, l-am cunoscut pe tatăl său care, la fel, vorbea despre avioane, zboruri. Atunci am înțeles de ce Sergiu e aşa. Nici n-avea cum să fie altfel! Cât priveşte rolurile, apoi după Guliță au urmat şi altele, de exemplu, Chiflea din „Dragostea nu-i sfetnic rău”, un spectacol care s-a jucat mult timp în deplasare. Personajul jucat de Sergiu era în-drăgit de public. Afirm cu toată certitudinea: Sergiu îşi găsise locul său în teatru. Avea amprenta sa. Îmi amintesc şi de un alt spectacol în care juca

86


Sergiu Finiti. E vorba de „Pepi Cioraplung” de A. Lindgren. Sergiu îl juca pe unul din cei doi copii, Tomy. Era foarte bun în acest rol şi avea succes atât la copii, cât şi la publicul matur. Ce să spun, era la locul lui! Îmi mai aduc aminte şi de spectacolul „Piciul şi Karlsson” de A. Lindgren în regia lui Vitalie Rusu. Eu am jucat aici un rol de femeie, pe Freken Bock. La început mi s-a părut o glumă din partea regizorului. Cum adică, eu în rol de femeie? Deşi, mă rog, am mai jucat un rol de femeie, dar atunci a fost altceva: era ca o parodie. E vorba de spectacolul „Două fete ş-o neneacă” în care rolul coanei Chirița îl juca Constantin Constantinov. Eu jucam pantomima acestui rol, adică, mergeam în spatele coanei Chirița, ceea ce desigur era ingenios din partea regiei. Revenind la „Piciul şi Karlsson”, am văzut scris negru pe alb că sunt repartizat într-un rol de femeie. Chiar m-am apropiat de Vitalie Rusu şi l-am întrebat, dacă nu s-a strecurat cumva vreo greşeală. „Nu-i nici o greşeală, mi-a răspuns dânsul. Să vezi că o să fie bine!” Şi a fost! Îmi amintesc de căsuța Piciului. Era atârnată sus, încât nu puteai ajunge atât de uşor la ea. Şi era atât de frumoasă… Oricine dintre participanții la spectacol şi-ar fi dorit să aibă o astfel de căsuță, inclusiv Tomy, personajul jucat de Serfiu Finiti. O astfel de căsuță de poveste care semnifica un vis, o speranță îşi doreau şi spectatorii din sală, fiindcă anume acesta a fost unul din mesajele reprezentației. În acest spectacol Sergiu Finiti a jucat alături de Mihail Curagău, Veaceslav Ma-dan, Valeriu Cazacu şi alții, un ansamblu îndrăgostit de teatru, de rolurile pe care le jucau.

Deci, ați jucat alături de Sergiu Finiti în câteva spectacole. Ce fel de parteneri era?

Un partener maleabil. El avea, cum s-ar zice, „căluțul său”. Sergiu era pe atunci ca un copil – vesel, zburdalnic, curios. Era şi distribuit în roluri de copii, de adolescenți. Jucase în trei spectacole cam aceleaşi roluri, în sensul că erau personaje cam de aceeaşi vârstă: Guliță, Chiflea, Tomy. Îşi avea amplua-ul său. Juca un tip de personaje care aveau o calitate exploa-tată în teatru. Şi această calitate „s-a prins” de Sergiu. Se poate întâmpla cu oricine. De aceea, în opinia mea, trebuie să pleci de la această calitate, să te îndepărtezi de ea.

87

A fi Actor

Cum?Să joci alte roluri. Sigur, regizorii trebuie să te vadă şi altfel.

Dar cam în aceeași perioadă a avut rolul Vioristului în „Păsările tinereții noastre”…

Da, a fost bun în acest rol, deşi mie mi-a plăcut mai mult Vitalie Rusu. Vioristul jucat de Vitalie Rusu vroia să-i demonstreze Ruței că nu e mai prejos de bunelul său. Sergiu Finiti era mai molcuț nu ştiu cum. Poate erau de vină succesul din rolurile precedente. Ştiți, succesul e bun, dar e periculos. Trecerea la alt diapazon interpretativ trebuie făcut cu multă insistență, tenacitate, trebuie să vrei să fii bun şi în alt tip de roluri, mai ales că Sergiu avea potențe.

Cum era teatrul pe atunci, în special, Teatrul „A.S. Pușkin”?Se muncea mult în teatru. Teatrul „A.S. Puşkin” se afla în acelaşi sediu

cu Teatrul de Operă şi Balet: două săptămâni noi, alte două săptămâni ei. Planul de spectacole era mare: plan de premiere, plan de spectacole jucate la sediu, plan de spectacole jucate în deplasare, număr de spectatori care veneau la teatru, întâlniri de creație. Plan şi iar plan. Şi trebuia făcut, alt-fel aveam neplăceri. Mai mult, planul trebuia supraîmplinit. Sigur că era obositor. Poate că în asemenea condiții nu întotdeauna obțineam rezul-tatul scontat. Vreau însă să menționez următoarele. Pe atunci conducerea teatrului avea grijă de fiecare actor. Se făceau adunări de creație, sindica-le, de partid şi la fiecare se vorbea despre actori: de ce cutare sau cutare actor nu joacă, de ce nu este distribuit, de ce nu are roluri. Mai mult ca atât, fiecare actor mai în vârstă sau cu experiență mare în teatru avea grijă de un actor tânăr, de un actor începător. Şi despre toate acestea se vorbea, se discuta, se luau hotărâri care trebuiau îndeplinite. A fost întocmită şi o listă – cine pe cine tutelează, ca să mă exprim aşa.

Era chiar așa de serios!? Și în ce consta așa-zisa tutelă?Desigur că era serios! Nu se glumea cu aşa ceva! Asta însemna să aibă

grijă, să-i dea sfaturi, să-l propună pentru roluri în caz că nu avea, adică, un actor tânăr n-avea voie să stea locului, să lâncezească. Actorul tânăr trebui să se simtă necesar în teatru. De exemplu, dacă avea un rol nou, ac-

88


torul care-i purta de grijă trebuia, în caz de necesitate, să-i atragă atenția că nu se aude când vorbeşte, că mănâncă sunetele, că a uitat textul… Va-leriu Cupcea, de exemplu, avea grijă de trupă. La adunări se discuta: cine şi ce a jucat, cum a jucat sau n-a jucat, de ce nu a jucat, ce are de jucat în perspectivă.

Foarte interesant ceea ce spuneți! Nu doar interesant, ci şi util. Inițial, la adunări nu se vorbea de listă,

dar se discutau intens problemele de creație, inclusiv şi ale tinerilor, fiind-că trupa, periodic, angaja tineri actori.

Când și cum ați aflat de această mare grijă a conducerii teatrului?Era prin 1972 -1973. Au fost luate în montare trei spectacole, în spe-

cial, comedii, fiindcă erau pentru deplasare. De obicei, erau alese piese mai uşoare, mai mobile, mai uşor de transportat şi de jucat la țară, unde condițiile de joc erau cum erau: jucam pe maşini, în câmp deschis, uneori şi în Cluburi sau Case de Cultură. Mă uit atent la distribuția celor trei spec-tacole şi nu găsesc numele meu. Nu sunt angajat nici într-un spectacol! De ce? mă întreb. Înseamnă că nu mai trebuiesc teatrului, m-am gândit. Ce să vă spun?! Aveam o senzație că dintr-o dată am devenit inutil. Am îndrăznit atunci să mă duc la Valeriu Cupcea care era regizor-prim. Am bătut la uşă, am intrat şi am început să explic scopul vizitei mele, că iată, se montează trei spectacole şi eu nu sunt angajat. Poate trebuie să plec din teatru? am întrebat eu cu toată seriozitatea. Valeriu Cupcea m-a ascultat cu atenție, apoi mi-a arătat o listă, pe care o avea în față. „Vezi, îmi spune, această lista, e lista personalului. Uită-te aici. În stagiunea aceasta ai avut patru roluri. Şi tot în această listă sunt actori care nu au jucat de doi – trei ani…”. Am ieşit fără să mai comentez nimic. Am înțeles că teatrul nu-s numai eu şi dacă au fost angajați, actorii trebuie să lucreze. Am înțeles acest lucru atunci şi aşa am lucrat cu Valeriu Cupcea, Veniamin Apostol, Andrei Băleanu.

Actorii erau conștienți de acest lucru?Nu! Deşi se vorbea…

89

A fi Actor

Cum s-a încadrat Sergiu Finiti în această structură?Bine s-a încadrat şi a fost benefică pentru el! Şi-a găsit locul său.

Pe el cine-l proteja, dacă e să ne amintim de faimoasele liste, Valeriu Cupcea?!

Pare-se, da!

Cum era Sergiu Finiti în primii ani de activitate în teatru? Era simplu, sincer şi foarte credul. Să vă povestesc un caz, hazliu, din

acea perioadă. Veniamin Apostol montase spectacolul „Slugă la doi stă-pâni” de Carlo Goldoni. Trebuia să mergem la țară să-l jucăm. Pe atunci însă se întâmpla adesea să fii introdus în rol din mers, cum s-ar spune, fără nici o repetiție. Sergiu venise de undeva, nu văzuse spectacolul, dar i s-a spus că are acolo un rolişor în scenele de masă şi trebuie să-l joace. Un alt actor însă, nici nu mai țin minte cine, a auzit, s-a apropiat de Sergiu şi-i spune că are nu un rol, ci două. „Când o să-l auzi pe Darie că strigă „Pasquale!”, tu să scoți capul şi să întrebi „Ce-i?” În spectacol, într-adevăr, era un personaj pe nume Pasquale, dar el nu trebuia să apară niciodată în scenă. Da, era strigat, şi nu o singură dată, dar nu exista. Jucăm noi ce jucăm şi, când vine timpul, strigăm „Pasquale!” Şi numai ce auzim vocea lui Sergiu „Ce-i?” şi-i vedem capul cu părul negru, creț şi ciufulit. Am înlemnit! „Fugi, măi, de-aici!” Vă imaginați?! El a intrat în acțiune, iar noi nu ştiam ce să facem! Am continuat jocul, am şi uitat de acest mic in-cident, dar, conform piesei, iar trebuia să-l chemăm pe Pasquale. Strigăm cât ne țineau bojocii „Pasquale!” Şi iar apare capul lui Sergiu şi-i auzim vocea inconfundabilă, întrebând „Ce-i?” Şi iar ne-nfuriem „Fugi, măi, de-aici! De unde te-ai luat?” Şi asta s-a repetat de câteva ori pe parcursul spectacolului. În culise – râsete. Sergiu a înțeles că i s-a jucat o festă, dar… Aşa-i la teatru! În schimb, a fost un spectacol de pomină!

Era prietenos?Cine? Sergiu? Sigur! Cu el era uşor, nu aveam conflicte. Şi ca partener

de scenă era bun, şi în viață. Nu era închis în sine. Avea mulți prieteni în teatru. Dar pe atunci viața în teatru avea un ritm grăbit, încât nu prea aveai timp să stai la taclale. Uneori, noi, actorii, nu ne vedeam cu lunile: o

90


echipă pleca la nord, alta la sud, a treia – prin centru. Şi tot aşa. Mai ales, vara – plecam la 10 mai şi ne întorceam la 30 iunie, apoi mergeam în con-cediu. Şi în timpul anului – repetiții, deplasări, spectacole. Eram cu toții o echipă, care funcționa bine. Nu se putea altfel.

Sergiu Finiti a plecat din teatru. Cum a fost percepută plecarea lui?Plecarea oricărui actor din teatru este o mică trădare. Dacă a plecat

interpretul lui Guliță, spectacolul nu-i, se pierde. Da, după ce Sergiu Finiti a plecat, unele spectacole au fost scoase din repertoriu. În teatru nu s-a discutat, dar a fost un moment neplăcut. Eu nu cunosc motivele plecării, poate c-au fost întemeiate. În opinia mea, cred că a fost şi un moment de slăbiciune. Colegii, regizorii îl implorau: „Nu pleca! Tu ai locul tău în tea-tru!” Şi totuşi, a plecat. Eu cred că, dacă nimerea în „moara” lui Apostol, Băleanu, Stihi, Rusu, Bordeianu avea şanse să crească profesional. Sergiu Finiti era venit de acasă cu un spirit sănătos, liber, avea multă bunăvoință, dar în suflet păstra şi o alură de aventurier,– purtat fiind prin avion, arun-cat cu paraşuta… Poate şi din cauza asta nu i-a fost frică să rişte. Noi, ceilalți, nu ştiam ce-i avionul în copilărie, poate că nu aveam această ima-gine a lumii, privită de la înălțimea cerului. Educația de acasă are o mare importanță în viață. Nu pot să decid în locul nimănui. Ştiți, eu nu am fost la nunta surorii mele. Trebuia să plec în turneu. Şi Cupcea mi-a spus: „Alege: ori nuntă, ori turneu!” Şi am ales teatrul. Cu disciplina în teatru nu se glumea pe atunci. Sentimentul de disciplină era atât de puternic, încât nici nu ne trecea prin minte că am putea măcar veni cu întârziere la spectacol, dar de lipsit nici vorbă nu putea fi! Țin minte, aveam filmări la Lvov. Jucam în filmul lui Vlad Ioviță „Dimitrie Cantemir”. Eram eu şi Cobasnean. Trebuia să ne întoarcem, fiindcă plecam în turneu cu un spectacol. Bani nu prea aveam, aşa că am urcat în tren fără bilet. Au intrat controlorii şi ne-au spus că în curând trenul opreşte într-o stație pentru două minute şi trebuie să procurăm bilete, altfel ne dau jos. Ce era de fă-cut?! Am adunat noi banii pe care-i aveam, eu am coborât, iar Cobasnean a rămas. În fața mea erau nişte graduri înalte pe care nici nu ştiu cum le-am sărit, am ajuns în gară, mă apropii de ghişeu, cer două bilete, femeia de acolo zice că nu vinde, iar nouă ne-au dat de la teatru nişte legitimații frumoase, cu stemă. Eu scot legitimația, i-o pun în față, la care ea rapid

91

A fi Actor

pac-pac două bilete, eu îi plătesc şi o iau la goană. Sar gardurile celea în-alte, că puteam liber să merg la întreceri olimpice. Când ajung pe peron, trenul pornise. O iau la goană cât mă țineau puterile şi nici nu ştiu cum m-am prins de un mâner de la ultimul vagon, m-a ajutat şi Cobasnean. Şi iată aşa am ajuns la Razdelinaia, iar de acolo, cu un alt tren, dimineață am sosit la Chişinău. Am reuşit să mă spăl, să-mi iau ceva haine şi la 11 dimineața eram la teatru, în autobuzul care ne-a dus în deplasare. Vreau să vă spun că nu numai eu aveam acest ritm al vieții. Toți noi eram prinşi în acest vârtej, fiindcă mai toți ne filmam. Inclusiv Sergiu. Care debutase în „Şatra”. Era încântat, când avea un rol nou – fie în teatru, fie în film. Cânta. Cânta cu vocea. Avea un falset vocal! Cânta în spectacole, în „Dra-gostea nu-i sfetnic rău”, „Un interviu la Buenos Aires”. După câțiva ani, Sergiu Finiti a revenit în teatru. Unii nu credeau că va rămâne. El spunea că se caută pe sine şi în alte forme de teatru. Sigur, nu poți să decizi pentru cineva. Probabil că aceste experiențe l-au ajutat în creație.

E greu să „prinzi” imaginea unui actor în timp. Dar, din amintiri, de al-tfel, foarte frumoase, prinde contur un portret. În fond, peregrinările sunt firești pentru actorii din țările europene. Și ele, peregrinările, au contribuit la formarea unei personalități artistice, într-un fel, unică în peisajul tea-tral moldovenesc. Cum l-ați regăsit pe Sergiu Finiti peste ani, când a ajuns actor la Teatrul „Satiricus”?

Vârsta şi-a lăsat amprenta. Este un actor împlinit. Nici nu se putea altfel! E dotat de la natură, a acumulat experiență… Cât priveşte peregri-nările, noi nu ne putem compara cu țările europene. Cel puțin, generația mea a fost educată altfel. Noi creşteam într-un colectiv, ne formam ca echipă şi ne înălțam într-un fel, urcând treaptă cu treaptă. Începeam cu un salariu de 80 de ruble, apoi ne doream o sută, pe urmă 120 şi tot aşa. Fiecare actor vroia să „crească”, să joace, să fie văzut, să aibă un titlu ono-rific. Titlul e o bombonică pentru un actor, dar această „bombonică” îi dă, nu ştiu cum, aripi, începe să aibă mai multă încredere în forțele sale. Ştiți, a fost o perioadă, când actorii începuseră să se ruşineze de titlurile onorifice, mai ales de tipul Veteran truda, adică, Veteran al muncii. Din punct de vedere material, aceste titluri nu înseamnă mare lucru. Acum ti-tlul este un mare cadou pentru un actor. Înseamnă că este apreciat. După

92


părerea mea, statul trebuie să aibă grijă de actori. Dacă n-o să avem grijă de cultură, n-o să obținem nimic – nici în plan economic, nici în plan politic. Uitați-vă ce se întâmplă: s-a dus cultura, s-a dus şi lipsa de respon-sabilitate. Cultură nu înseamnă numai teatru, cultură înseamnă şi felul de a vedea lucrurile, de a vorbi, de a merge pe stradă, de a ne adresa unul altuia. Un şofer este amendat, dacă a trecut pe roşu, iar omul care merge pe stradă şi scuipă, mănâncă semințe sau înjură nu-i amendat. Fumează şi aruncă țigara unde se nimereşte, cască, strănută în transport fără să-şi acopere gura şi nu se sinchisesc. Ai impresia că unii oameni au pierdut simțul ruşinii. Şi totul e din cauza lipsei de cultură. O să stăm în gunoi şi murdărie mulți ani, dacă lucrurile vor continua în felul acesta. Nici o Europă n-o să ne ajute. Dacă nu vom acorda atenție culturii, suntem pierduți!

Teatrul poate redresa situația? Poate! Sunt convins de asta! Oamenii trebuie să vină la teatru, dar şi

teatrul trebuie să vină cu spectacole pe măsură. Ce-o să învețe spectato-rul, dacă aude pe scenă înjurături şi vede obrăznicii?! Oi fi eu demodat, dar consider că înjurăturile, cuvintele obscene nu au ce căuta în teatru. Înjurături poți auzi în stradă, la piață, mult mai talentat sunt spuse, nu este nevoie de „competiție” între scenă şi stradă. Teatrul trebuie să fie un loc înălțător, frumos, care să îndemne omul spre cultură. Teatrul e o lupă prin care te uiți la viață şi ceea ce se vede urât şi diform trebuie îndrep-tat. Parafrazându-l pe Grigore Vieru cred, că misiunea unui actor este să tămăduiască durerile acestui neam. Cât priveşte Sergiu Finiti, nu l-am auzit înjurând sau folosind cuvinte obscene. Sentimentul frumosului îl are în suflet. Ceea ce a promovat pe scenă şi continuă să promoveze a fost o chemare spre frumos, spre cultură.

A dialogat Larisa UNGUREANU 21 noiembrie 2011

93

A fi Actor

UN AUtoGRAF PENtRU SERGIU FINItIViorica cHIRcA: Mi-l amintesc bine pe Sergiu Finiti. Era un actor

plastic, organic, avea o voce specifica, foarte muzicală. Era solicitat mai ales în spectacolele muzicale. Şi ca om avea un şarm aparte. Era iubit de public. I-am cunoscut părinții, foarte ospitalieri, am fost în satul lui, de unde se trage şi Dumitru Caraciobanu, am fost în turneu. Un sat pitoresc, cu oameni minunați. Sergiu ne-a dus la ghiol, cum i se spune pe acolo limanului. Îmi pare foarte rău că nu am fost parteneri de scenă. Apoi el a plecat la filmări. La Loteanu. Iată, prin acest film, „Şatra”, Sergiu a devenit foarte cunoscut şi foarte solicitat. Şi a rămas în istoria cinematografiei.

94


VtEAtRUL cA o cASĂ

la teatrul „SatiricuS ion luca caragiale”

(notițe)

…Spre sfârşitul anilor ’80, cum se ştie, a pornit perestroika, glasnostea şi cooperativele. Toți încercau să vândă şi să cumpere ce le cădea la înde-mână. Dar mai ales… aer. Mă rog, eram şi eu într-un impas şi am hotărât să mă implic în această aventură, pe care acum o consider absurdă. Am activat, deci, în diferite firme. Apoi, copleşit fiind de multe idei himerice, mi-am deschis şi eu o firmă individuală. Am şi „învârtit” câteva afaceri simpatice, dar am falimentat, după care m-am dezis de business. Mi-am dat seama că-s prea neînsemnat, prea naiv şi credul pentru a ține piept acestei noi lumi - lumea afacerismului.

În 1993 Teatrul „Satiricus”, devenit deja municipal, avea sediu în car-tierul Botanica şi activa în plină forță. M-am adresat lui Sandu Grecu să mă ia în trupă, dar încă se ținea de mine scai „slava” că-s o fire nestator-nică, neserioasă, pe care nu se poate conta, şi el m-a refuzat. N-aveam încotro şi m-am angajat la Teatrul etnofolcloric „Ion Creangă”, un teatru absolut strein firii mele, dar… ce era să fac?! Chiulăngeam şi eu acolo zile întregi în speranța că se va monta măcar un spectacol dramatic, căci se juca în permanență unica şi irepetabila „Şezătoare”. Când în teatru a revenit Silviu Fusu, ne-am apucat, în sfârşit, de „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale, unde-l făceam pe Rică Venturiano. „Aşa mai vii de-acasă”, mi-am zis. Dar montarea acestui spectacol s-a tărăgănat la nesfârşit şi s-a stins fără a fi realizată.

Apoi, în 1996, Sandu Grecu, pe neaşteptate, m-a invitat la „Satiricus” pentru rolul lui Ursu din „Ciuleandra” de Liviu Rebreanu. Primul lucru care m-a întrebat a fost, când am de gând s-o şterg şi din acest teatru sau pentru câți ani poate conta la sigur pe mine?! După cum vedeți, de 15 ani

95

A fi Actor

sunt statornicit în acest teatru, Teatrul „Satiricus I.L. Caragiale” şi devo-tat cauzei lui Sandu Grecu.

M-am văzut, în sfârşit, după multe peregrinări, intrat într-o trupă primitoare, talentată, cu oameni harnici, o trupă consolidată, condusă de un bun gospodar de teatru şi un adevărat entuziast. M-am încadrat repede şi organic în acest colectiv, am avut succese, dar şi insuccese, am auzit aprecieri, dar mi s-au adresat şi mustrări destul de categorice pentru unele slăbiciuni ale mele cu care lupt de mai mulți ani. Aşa sau altfel, mă mândresc cu unele realizări de la Teatrul „Satiricus I.L. Caragiale”.

Iată-le:ursu – „Ciuleandra” de L. RebreanuSoțul – „Care-s sălbaticii?” de Iu. Filipel – „SRL Moldovanul” de N. Esinencuazazello – „Maestrul şi Margarita” de M. Bulgakovvictor – „Din zodia buricului” de Gh. UrschiFarfuridi – „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragialepatronul – „Salvați America!” de D. Cruducoșciug – „Maimuța în baie” de I. Nechithitler – „Dictatorul” de A. Strâmbeanutiberius – „Caligula” de J. Tomannboris – „Țara asta a uitat de noi…” de C. Cheianu ş.a.

În rest, când totu-i bine, când se munceşte productiv, interesant, când trupa-i unită, disciplinată, devotată, când nu-i zare de zâzanie ca în alte teatre, parcă nici nu mai ai de ce te plânge, nu mai am de ce să fiu neliniştit, ci doar să mulțumesc destinului că activez şi că mi-am găsit în sfârşit alinare la „Satiricus”.

Am dat acestui teatru o bună parte din viața mea. Vreau să cred că am creat roluri interesante, că m-am isprăvit cu sarcinile puse de regizor sau că, cel puțin, nu am dezamăgit pe nimeni. Nu în toate montările în care am fost distribuit mi-a fost uşor. Nu am avut probleme cu „Ciuleandra” şi, mai ales cu „Care-s sălbaticii?”, ba chiar pot afirma că am lucrat uşor. În procesul montării ne hazardam cu toții să improvizăm, să ne „facem de cap”, veneam cu o mulțime de „găselniți” pline de inspirație care, pe

96


parcurs, Sandu Grecu le „repara”, le accepta sau le nega. Ador asemenea proces! Vorba lui Efros „Р�п�тиция – любовь моя”, adică „Repetiția este dragostea mea”. Îmi aduc aminte cu nostalgie de acel proces irepetabil şi, la drept vorbind, tare tânjesc şi regret că, atât cât mai am râvna, energia necesară şi dorul de aceste spectacole, în special, „Care-s sălbaticii?”, el nu se restabileşte. Zău, deşi colegii mei de peste 50 de ani sunt scutiți de lecțiile de balet, eu (încăpățânatul Berbec!) aş reveni cu sârguință la bara de balet ca să demonstrez că mai am în rezervă praf de puşcă…

Cât priveşte celelalte roluri, de exemplu, Azazello sau Farfuridi mi-a fost ceva mai greu. În ajun de premieră, la repetiția generală, spre nemulțumirea lui Sandu, eu încă nu mă „găseam” şi pace! Bunăoară, ro-lul lui Farfuridi, care-mi plăcea şi-mi place şi acum, dar când îl joc, am de fiecare dată emoții şi-mi vine greu să-l interpretez. Mă chinuia de la bun început faptul că nu-i găsesc o imagine vie, originală şi convingătoare. Într-o zi, am venit la teatru. Nu mai țin minte de ce şi cum, dar scena era încă goală. Eu mă plimbam de acolo-acolo pe scenă, bolmojind textul. La un moment dat, nici nu ştiu cum şi de ce, am început pe neaşteptate să-mi fac de cap, vorbind cu accent evreiesc. Hopa! Oare ar putea fi Farfuridi, deşi are nume grec, evreu? Lumea lui Caragiale e atât de ciudată, comple-xă… De ce, la o adică, să nu fie?! Entuziasmat, mă duc în cabina de actori, unde se odihnea Valeriu Cazacu. I-am propus să mă asculte. „Asta-i, Ser-giule! Arată-i lui Sandu!”, a exclamat el. Sandu a acceptat pe loc şi eu am răsuflat uşurat că am pus, în sfârşit, „laba” pe personaj.

Cu Azazello a fost şi mai dificil. Sandu îmi cerea să fac un mistic care trece prompt dintr-o stare în alta, mai ales în scena ca Margarita, când trebuia s-o facă să accepte invitația lui Woland de a fi regina balului. Eram disperat de-a binelea. Ce să fac, o, Doamne?! Nu-mi rămânea decât să aplic metoda mea demult verificată, la care eu recurg în cazuri speciale. Iar Azazello era un caz special. M-am închis între patru pereți şi m-am… perpelit frumuşel. După un timp, mi-a venit, aşa, un curaj, mi s-a ridicat dispoziția, îmi făceam de cap, îmi venea să plâng în hohote şi chiar am început să plâng, să râd homeric, să mă tăvălesc pe jos, să dansez. În acest extaz, această nebunie mi-a apărut pe neaşteptate imaginea lui Stalin cu luleaua în mână, apoi un homosexual şi alte câteva detalii, sper, simpatice pe care le-am folosit mai apoi în spectacol. Iată aşa s-a născut Azazello

97

A fi Actor

din „Maestrul şi Margarita”. Publicul, observ, reacționează, căci deloc nu trebuie să neglijăm inteligența spectatorilor. Publicul, în genere, este un camerton de o sensibilitate deosebită. Îmi place să comunic cu publicul, să-mi fie complice, dar, desigur, comunic în felul meu, adică, îl simt, îl apreciez, însă nu accept să-i fac pe plac numai de aceea că aşa vrea publi-cul. Există spectacolul, există conceptul regizoral, sarcina pe care o am de îndeplinit, noi, actorii, suntem creatori, facem artă, oricare ar fi forma şi genul spectacolul există conceptul de frumos.

În viața mea de actor m-am temut întotdeauna de introduceri urgente. Da, teatrul este un organism viu: cineva se îmbolnăveşte, are o urgență, există atâtea motive şi toate pot fi importante. Introducerile fac parte din viața teatrului. Dar… eu unul mă tem, mai ales când e vorba de roluri principale. Nu-e eu omul care, peste noapte, din fugă, pripit să fac un rol. Dar când situația ți-o cere, când „arde”, n-ai încotro şi, vrei nu vrei, de voie de nevoie, accepți. În numele cauzei! Astfel, te pomeneşti într-o stare destul de critică, fiindcă trebuie să „asimilezi” rolul cât mai prompt posibil, încât nici calitatea nu mai contează. Sau contează, mai ales când te pomeneşti în situația destul de delicată de a fi comparat cu predeceso-rul protagonist, care a jucat acest rol mai mulți ani. Aşa s-a întâmplat cu mine, când Sandu Grecu mi-a propus să preiau rolul Soțului din specta-colul „SRL Moldovanul”, pe care l-a jucat regretatul Vasile Tăbârță. Mi-a fost foarte greu, fiindcă Vasile Tăbârță avea un stil al său, o manieră de joc proprie lui care nu putea fi nici copiată, nici preluată în mod artifi-cial. Unde mai pui, că eu nu mergeam seară de seară la acest spectacol, nu urmăream în detaliu, cum joacă Vasile Tăbârță, adică, nu cunoşteam spectacolul de-a fir a păr. Nici prin cap să-mi treacă vreodată că eu voi fi protagonistul în „SRL Moldovanul”. Dar…Am însuşit acest rol, am căutat să pătrund în psihologia personajului, să-i creez un portret, mai exact, să trăiesc drama acestui bărbat şi, negreşit, drama multor bărbați care s-au pomenit în această situație: de a supraviețui, dar fără a-şi pierde demni-tatea, chiar dacă viața i-a lovit crunt de tot. De fiecare dată când joc acest rol am emoții mari, ba chiar mă încearcă şi un soi de panică de care am ştiință numai eu… Abia acum, în decembrie 2011, mai exact, pe 3 decem-brie, am simțit că am pus stăpânire pe rol. El, aşa se numeşte personajul meu, care nici măcar nume nu are, este „al meu”. Faptul că n-avea nume

98


era o piedică într-un anumit sens. Înțelegeam că e vorba de o generaliza-re, că oricare i-ar fi fost numele, ar fi avut aceeaşi soartă vitregă, fiindcă tranziția nu a iertat pe nimeni, mai ales nu i-a „iertat” pe intelectuali, în special, pe învățători. Poate şi faptul că noi, împreună cu partenera mea, actrița Elena Oleinic, care este Ea în spectacol, ne-am permis să împros-pătăm cumva acțiunea, introducând replici noi, de ultimă oră, cum ar fi, replicile legate de posturile de televiziune, dar şi alte replici. În fine, am înțeles că rolul este al meu şi îl stăpânesc bine. Chiar dacă spectacolul se joacă rar. Rolul face parte din structura mea. Ca actor.

Dar cel mai mult mi-a plăcut felul cum am fost introdus în rolul lui Tiberius din „Caligula”. Mihail Curagău, interpretul acestui rol, s-a îm-bolnăvit grav. Spectacolul era în repertoriu, se juca. „Caligula” este un spectacol foarte serios. Pentru prima oară în cariera mea de actor m-am lovit de un material atât de serios, tragic, monumental. Până acum, recu-nosc, nu m-am învrednicit de un rol de o asemenea anvergură, cum este Caligula. L-am jucat numai de trei ori, dar mi-a intrat în suflet şi recu-nosc că am avut parte de o experiență foarte prețioasă.

Am avut şi roluri care, sincer vorbind, mi-au stat în gât. Nici nu vreau să-mi amintesc de ele. Dar le-am jucat, le-am creat un chip, ca să zic aşa, le-am făcut şi pe ele să trăiască în scenă, conform ordinului şi obligației de actor. Fiindcă a fi actor nu înseamnă să joci doar ceea ce-ți place sau ceea ce vreai tu să joci. Uneori se întâmplă să joci şi roluri care-ți par stră-ine, care nu-ți produc bucurie, dar asta o ştii numai tu, actorul. Au avut un rol într-un spectacol care, Slavă Domnului!, a fost scos din repertoriu. S-a jucat numai de două ori şi s-a pus cruce pe el. Dar cât efort, câți nervi s-au irosit şi totul a fost în van… Nu vreau să dau nume, dar, cred, a fost o aventură…

Dar sunt roluri pe care le-am jucat pe parcursul acestor ani şi mă fac să tresar, să-mi amintesc cu plăcere de ele, iar rolurile pe care continui să le joc, deşi spectacolele au fost montate în ani diferiți, le simt ca pe o ființă vie. În ziua când am de jucat spectacol, eu mă detaşez de tot şi de toate şi mă concentrez asupra rolului. Nimic nu poate avea prioritate în această zi. Doar rolul pe care urmează să-l joc, indiferent de mărimea, proporția, locul său în spectacol. Am şi roluri foarte mici, cum este Boris din spec-tacolul „Țara asta a uitat de noi…”. Rostesc doar câteva replici, dar rămân

99

A fi Actor

până la sfârşit, de parcă aş fi o prezență vie. Ies pentru a mă închina publi-cului din sală şi chiar dacă acest rol este mic, pentru mine devine impor-tant, fiindcă este important spectacolul în sine, tema, acțiunea, subiectul care este absolut nou în arta noastră teatrală. Eu joc rolul unui militar rus care locuieşte în Moldova, s-a căsătorit cu o moldoveancă şi participă la războiul de pe Nistru, luptând contra Rusiei. Şi când te gândeşti că am doar câteva replici, nu mă mişc, ci doar vorbesc, vorbesc, de altfel, în rusă. Vreau să vă spun că acest rol a fost o provocare pentru mine şi mi-a făcut plăcere să joc un asemenea personaj: un militar cinstit care a trecut de partea adevărului. Este un mare noroc pentru un actor să joace asemenea personaje care reprezintă oameni concreți, contemporani cu noi. Unii din ei se află în sală, ne privesc şi, probabil, lăcrimează. Spectacolul este un mare succes şi o mare performanță a Teatrului „Satiricus I.L. Caragiale”.

100


un autograF pentru Sergiu Finiti

Elena oLEINIc: L-am cunoscut pe Sergiu Finiti cu mult înainte să vină, ca actor, la Teatrul „Satiricus”. L-am cunoscut la renumita cafe-nea „Fulguşor” despre care, de ceva ani, jucăm în spectacolul „Golanii revoluției moldave”. Până atunci îl ştiam din emisiuni televizate şi din filme, mai cu seamă din „Şatra” lui Emil Loteanu. Auzisem multe, auzi-sem că era pe timpuri un actor minunat la Teatrul „Puşkin”, dar jucând în scenă, din păcate, nu-l văzusem. Purta cu el o legendă şi un mister aparte… Din primele clipe când ne-am vorbit, am înțeles cât de uşor e să comunici cu el şi cât de simplu este! Are o carismă de invidiat, un vino-ncoace deosebit! Te cucereşte din prima, mai ales dacă vrea, dacă e în dispoziția potrivită. Cu un simț al umorului şi un dialect inconfundabil de la sudul Basarabiei, Sergiu Finiti e un mare bancagiu, râde în hohote, dar şi plânge uşor la orice istorie sentimentală pe care-o aude.

Apoi l-am reîntâlnit deja la noi, la Teatrul „Satiricus”. Şi-a făcut apariția firesc şi s-a încadrat în trupă de parcă a fost mereu aici. Am lucrat împreună pe parcursul anilor la mai multe spectacole. Unul din ele a fost „Care-s sălbaticii?” de Iulian Filip. Unde Sergiu era Soțul, iar eu – Soția. Doi moldoveni sadea, primitori şi darnici, gata să-şi dea şi cămaşa de pe ei pentru oaspeții străini, dacă aşa o cere partidul. Au fost clipe minunate de repetiție asupra rolurilor cu multe momente comice. Dacă mai dese-nează avioane? Da, am observat, la repetiții, mai ales atunci când se citea textul, desena avioane, desena pe orice colțişor de hârtie. O făcea parcă involuntar, mâna singură desena, fiindcă el repeta de rând cu toți. Sau asculta. Şi desena. E ceva incredibil!

Sergiu Finiti este actorul de la care ai ce învăța. El cunoaşte meseria, vorbeşte despre teatru ca un profesionist. Îşi exprimă sincer părerea des-pre un rol. El vine la spectacolele colegilor, stă în sală, plânge, râde, vine în culise. Părerea lui contează foarte mult pentru mine. Cred că şi pentru tinerii actori din teatru contează, fiindcă Sergiu Finiti a avut cu ei lecții de măiestria actorului. E vorba de grupul de actori, condus de Sandu Grecu,

101

A fi Actor

care şi-au făcut studiile la Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice, iar după absolvire au fost luați în teatrul nostru.

Sergiu Finiti este actorul care te încarcă de energie, care te inspiră, îți trezeşte admirația. E, de fapt, unic în felul lui. Uneori mă prindeam la gândul că e doar cu trei ani mai tânăr ca mama mea! Ea, sărmana, împovărată de grijile vieții, serioasă şi matură, pe când Sergiu (îi spun pe nume!) e încă atât de naiv şi copilăros, iar câte odată – nepractic şi neaju-torat, încât îți vine să-l iei în brațe şi să-l porți, cum o făceam eu în spec-tacolul „Care-s sălbaticii?”. Sergiu Finiti e veşnicul îndrăgostit şi veşnicul dezamăgit. Dar cu adevărat are două mari iubiri: Teatrul şi fiica sa Liza.

Dacă ar fi să-l caracterizez într-un singur cuvânt, as spune doar atât – ACTOR. Toate literele cu majusculă. E omul scenei, omul teatrului. Cu o intuiție şi gust aparte, visător, uneori naiv, Sergiu Finiti îşi duce viața în lumea sa, în lumea pe care şi-a creat-o el. În lumea actorului Sergiu Finiti!

La Mulți Ani, Serj!

Ion GRoSU: L-am cunoscut pe Sergiu Finiti în 1992. Venisem la Casa Mare de la EREN, unde-şi avea sediul Teatrul „Ion Creangă”, căci mă angajasem în teatru. Afară era un frig de crăpau pietrele. Sergiu Finiti şedea la o masă şi desena avioane. De fapt, nu ştiam cine-i şi de aceea l-am întrebat pe Gheorghe Drobot: „Cine-i?”, arătând cu capul în direcția mesei. „E Sergiu Finiti!”, mi-a răspuns. M-am uitat mai atent şi l-am re-cunoscut pe Bubulea din „O şatră urcă la cer”, filmul lui Emil Loteanu. I se vedea numai fața, părul negru şi mustățile, căci în rest era ”îngropat” într-un cojoc mițos. Sergiu Finiti era „cufundat” în avioanele sale, pe care le desena cu multă atenție şi migală. Nu ştiam cum să mă apropii de el, fiindcă era Sergiu Finiti!, avea un nume, era cunoscut. Simțeam o mare bucurie în suflet şi chiar o mândrie, fiindcă urma să lucrez cu Sergiu Fi-niti într-un teatru! M-am apropiat de masă şi priveam, cum desena. Apoi am intrat în vorbă. Şi-a amintit de Guliță din „Două fete ş-o neneacă”. Am lucrat împreună la Teatrul „Ion Creangă”, apoi l-am reîntâlnit la „Sa-tiricus”. Primul spectacol în care şi-a făcut ”debutul” aici, la „Satiricus”, a fost „Ciuleandra”. Cânta. Juca bine. A fost o reuşită rolul lui Ursu. Apoi a urmat „Care-s sălbaticii?” şi multe alte roluri. Am lucrat împreună la

102


„Maestrul şi Margarita”, de altfel, spectacolul se mai joacă şi azi, şi în multe alte spectacole. Nu am avut conflicte. Sergiu Finiti nu este un om conflictual.

Vitalie ȚAPU: Sergică! Dumnezeu ți-a dat de toate. Ți-a rămas să le porți. Pentru Mulți Ani!

Vasile cAȘU: Viața abia începe, Sergiu! La mai mult şi la mai mare!

Irina RUSU: Sergiu, eşti o legendă vie!!! Roluri, roluri şi iar roluri! Să ne bucuri cu prezența ta Mulți Ani! Să ne trăieşti, Maestre!

Viorel coRNEScU: Cât e de lung drumul omului pe pământ decide Dumnezeu, cât e de lat – decide omul. Doreşte-ți binele aşa, cum şi-l do-resc prietenii. Mult noroc!

Valentin DELINScHI: Un partener extraordinar! Am jucat împreună în „Ciuleandra”, un spectacol de neuitat! Sunt fericit că l-am cunoscut!

Valeriu ȚURcANU: Îl cunosc de Mulți Ani. Încă din Institutul de Arte. Este un actor bun! A jucat şi în filme. La Emil Loteanu. Este un băiat de colectiv!

Arcadie RĂcILĂ: Sergiu Finiti a fost profesorul nostru. La anul I şi II. La arta actorului. Am învățat foarte mult de la el. Este şi un om extra-ordinar şi de o ținută specială. Rolurile tragice le joacă de minune, dar în cele de comedie este Tatăl Comediei! La Mulți Ani, Maestre!

Vasile ScURtU: Un adevărat maestru! Îl cunoşteam din copilărie, fiindcă am văzut spectacole în care dumnealui juca, apoi l-am văzut în filme. Acum, iată, lucrăm împreună. Cine s-ar fi gândit?! Îi mulțumesc! Şi-i spun: La Mulți Ani!

103

A fi Actor

VIPĂcĂLELI, AmUZAmENtE ȘI ALtE IStoRII DE

SERGIU FINItIFiind la Teatrul „Satiricus”, cum să nu ți se întâmple şi lucruri nemai-

pomenite? Cum să nu te amuzi sau nu se amuze alții de tine? În fine, cum este să fii la „Satiricus” şi să scapi de păcăleli?! Este imposibil! V-o spun eu, care-s pățit.

Fiecare nou-venit în Teatrul „Satiricus”, trece mai întâi un „test” al păcălelilor. E un joc iscusit făcut în filigran şi cu o ingenioasă prezență de spirit al veteranilor acestui teatru. Aşa că, păzea! Dacă te-ai lăsat ademe-nit de „momeală”, fiind naiv şi credul, treaba ta! Descurcă-te cum poți!

Venit proaspăt în trupă, am pățit-o de câteva ori, până când am înțeles că trebuie să fiu mai prudent şi să nu cad în „plasă”.

O să vorbesc în continuare despre două păcăleli de-a dreptul uluitoare.

violență și SadiSm. păcălealăAm plecat noi odată într-un turneu prin România. Eu am fost cazat

împreună cu un şofer despre care se spunea că-i neîndemânatic. După ce mi-am lăsat lucrurile în cameră, am ieşit pe coridor. Acolo mă aşteptau, mai exact, mă „păşteau” Cazacu, Curagău, Cucuruzac şi Grecu. Sandu Grecu şi-a cerut scuze că n-a avut altă versiune de cazare, aşa că trebuie să accept ceea ce este, dar aşa, ca printre altele, m-a prevenit să fiu prudent, fiindcă se cam ştie că şoferul, neîndemânatic cum se arată, ar fi uneori violent…

Am revenit în cameră un pic speriat. Dar nu am arătat pe față. Nu am zis nimic şi m-am decis să mă culc, dar în suflet eram tare neliniştit. Mai ştii ce-i trece prin cap?! După un timp, intră şi colegul meu de cameră. Şi ce credeți că face? Include televizorul şi încă dă volum mare! O face pe grozavul, mi-am zis. Nu se culcă, ci se aşează pe patul lui şi priveşte te-levizorul, schimbând canalele. Apoi se ridică, umblă agitat prin cameră, începe să facă gimnastică, flotări, mişcări de atac de box. Mă prefac că

104


dorm, dar numai eu ştiam cât eram de încordat, fiindcă mă aşteptam la orice de la acest şofer violent. Numai încercam să mă mişc în pat, să mă răsucesc şi el deîndată începea exercițiile sale. Şi tot aşa până în zori de zi…Un adevărat chin, nu mai ştiam ce să fac, când, la un moment dat, dau buzna în cameră colegii mei care, apreciind din ochi situația, au izbucnit într-un râs de se zguduiau pereții. Adevărat râs homeric! Nu-i înțelegeam, de ce adică i-o fi apucat râsul?! Ei au râs cât au râs şi au plecat, iar noi am rămas ca… proştii. Abia mai târziu am aflat adevărul. Ce credeți c-au făcut bunii mei colegi?! I-au spus şi şoferului despre mine nişe bazaconii, să te cruceşti, nu alta! Dar ceva mult mai „apăsat”, decât mi-au spus mie, şi anume, că eu aş fi un homosexual violent, că am devenit aşa după ce am fost în Armenia, unde, chipurile, am făcut armata şi că, în genere, posed o mulțime de procedee necruțătoare de luptă karate. Mai pe scurt, m-au caracterizat ca pe un sadist tare periculos care se năpusteşte, mai ales asupra unei „prăzi” adormite… Of , ce-am mai râs atunci!…

la „avicola” din iași. altă păcăleală…Eram în turneu la Iaşi şi mă aflam în aceeaşi cameră cu Iurie Babuci.

Vedem noi că se şoşotesc îngrămădiți Cazacu, Grecu, Popescu, Mitreanu şi pun ceva la cale pe-ascuns. Am tras cu urechea şi am prins că vorbeau despre un business tare profitabil. Curiozitatea noastră progresa: cu cât ei se ascundeau mai mult de noi, cu atât interesul nostru creştea vădit. În sfârşit, nu ştiu cum, dar l-am descusut pe Mitreanu care ne-a spus ce ză-mislesc ei acolo… Mitreanu, cu scârț, că nu vrea să ştie prea multă lume, dar ne-a şoptit în mare taină că e vorba de o afacere, pe care ei o practică de vreo câțiva ani: aproximativ o dată la două luni vin la Iaşi şi se duc la fa-brica „Avicola”, căci aici se colectează spermă de la bărbați pentru vestita lor cremă „Gerovital”, iar un gram de spermă costă 70 $. Vă-hă-hă-ă! Noi am căscat gura. L-am rugat să ne ia şi pe noi ca donatori. Ne-a răspuns că-i aproape imposibil. Căci donatorii sunt selectați foarte minuțios con-form unor analize sofisticate. Deşi ei sunt clienți permanenți, verificați, totuna de fiecare dată, trec unele teste obligatorii. Şi-n genere, cu această afacere dirijează Sandu Grecu care, probabil, n-ar avea interesul să aducă oameni noi, concurenți, cum ar fi…

105

A fi Actor

Ne incomodăm să ne apropiem de Sandu, dar de aici mai să murim de invidie. A doua zi, nici nu ştiu prin ce minune, ne-am pomenit şi noi în maşina lui Cazacu, alături de ceilalți complici. Ne-am oprit la fabrica „Avicola”. Cazacu a intrat pe teritoriul fabricii şi a conversat ceva cu o fe-meie în halat alb. S-a întors la maşină şi a spus că a doua zi la 5 dimineața trebuie să venim cu toții la analize. Ei, dacă până a ajunge aici mai aveam ceva suspiciuni, acum ne-am prins definitiv. I-am crezut şi gata! Am în-ceput să-i rugăm cu lacrimi în ochi să ne ia şi pe noi. Cazacu – nu şi nu! Că n-are loc în maşină, că nu ştiu ce. Dar dacă totuşi vrem tare să venim, n-avem decât să luăm un taxi. Dar – categoric, să nu servim gram de al-cool şi-i de dorit să mâncăm cât mai multă smântână. Şi încă ceva: să nu uităm să aducem cu noi câte un borcănaş cu urina de dimineață.

Am mâncat împreună cu Babuci în noaptea ceea fiecare câte un kil de smântână. Ne uitam la vodka de pe masă şi ne venea să plângem, dar… M-am culcat, visând ce cadouri faine îi voi aduce fiicei de la Iaşi. Dimineața, în zori, ca să fim primii, am prins un taxi şi tulea! la „Avico-la”. Acolo ne-a întâmpinat paznicul de noapte, uimit peste poate de vizita noastră atât de matinală. I-am explicat că vrem să dăm analize pentru ceea şi ceea, i-am arătat şi borcănaşele… El a dat din umeri nedumerit, s-a uitat la noi ca la nişte idioți, apoi a început să râdă, zicând că asta-i fermă de păsări şi că, probabil, noi am încurcat ceva, cumva, că nu există aşa ceva, ar fi auzit şi el… De-abia aici am priceput cât de fain am fost păcăliți.

La ieşirea din fabrică, maşina lui Cazacu ne făcea de după nişte tufari din ochi cu farurile. De râs şi de plâns, zău!… Măcar bine că ne-a dus înapoi la hotel, căci dădusem toată diurna pe taxi. Acolo ne aşteptau cu burta la pământ de atâta râs şi ceilalți participanți la această glumă ieşită din comun!

Iată aşa am trecut eu botezul la Teatrul „Satiricus”!

când limba n-are oaSe. amuzamentŞedeam la o țigară pe lavița din curtea teatrului. Ne scărpinam cu

colegii limbile. Ba despre una, ba despre alta. Apoi s-a iscat vorba despre armată, cine şi unde a făcut-o, povestind mici istorioare din viața de mi-litar. Dar a trebuit să zică unul că are vreo 10 sărituri cu paraşuta, că m-a

106


şi atins de struna plăcută. Cum să tac?! M-am lăudat, desigur, că am şi eu vrei 220 de sărituri şi prima categorie de paraşutist.

Valeriu Țurcanu s-a uitat sceptic la mine, apoi m-a luat în râs (n-ar fi Țurcanu, dacă n-ar intra într-o controversată polemică!), ba m-a şi împovărat cu un pariu prin care, chipurile dacă nu-i demonstrez că-s paraşutist, îi datorez 500 de lei. Şi invers, dacă-i demonstrez, îmi plăteşte el aceeaşi sumă. Treaba era destul de serioasă. Dar cum să-i demonstrez, dacă cu vreo 20 de ani în urmă, fiind la Kiev, am pierdut toate documen-tele, inclusiv livretul militar în care era şi legitimația de paraşutist?! Pen-tru a o redobândi, ar fi trebuit să plec la arhiva aeroclubului din Odessa, dar, fiindcă n-am mai avut nevoie de ea, am lăsat totul baltă. Când m-am „avântat” în discuție, nu credeam c-o să ajungem aici! Acum ce-mi rămâ-nea să fac?! Mi s-a făcut aşa de ciudă, încât am venit acasă şi dintr-o sufla-re am scris despre acest caz amuzant în speranța că poate-l voi convinge pe Valeriu să ajungem la o remiză amiabilă…

botezul cereSc. caz din viaţăPrima dată am sărit cu paraşuta, când eram în clasa a VII-a. A fost

primul meu botez ceresc, mai bine zis, caz de necaz. Totul s-a întâmplat în parcul de cultură „Taras Şevcenko” din Odesa, unde şi azi se mai înalță blestematul turn de paraşutism, asemenea celui din preajma Teatrului Verde din Chişinău.

Vorba e că taică-meu a fost pilot în rezervă. Apoi s-a recalificat în in-structor de paraşutism şi planorism. Datorită entuziasmului său cu ade-vărat fanatic, în satul nostru, Satu Nou, a fost deschisă o filială a Aeroclu-bului din Odesa. Aici au fost create condiții minunate pentru instruire. Aveam aerodrom, planoare, un teren bine amenajat cu utilaj şi tot felul de trenajoare performante. După un curs de instruire, tinerii discipoli erau duşi la Odesa să se familiarizeze cu suspomenitul turn. Deja m-am copt şi eu, dar tata tot nu se-ncumeta să mă „arunce”, deoarece nu corespun-deam standartelor cerute. Eram cel mai mic din clasă şi cântăream vreo 25 de kile, insuficiente, conform normelor tehnicii de securitate. Să mor de ciudă, nu alta! Colegii săvârşeau săritură după săritură, da eu, măcinat de complexul inferiorității, îi priveam retras de-o parte şi scânceam de invidie. Cel mai dureros era s-o văd pe adorata mea, lideră de clasă, cu un

107

A fi Actor

cap mai înaltă ca mine, Dina Bornea care, înainte de fiecare săritură, îmi arunca un surâs disprețuitor de adio… Asta era culmea! Dacă Dina n-ar fi avut un comportament atât de distant față de mine, poate n-aş mai fi riscat să-mi pun soarta la încercare, dar…

M-am ținut scai de tata care la o adică, mă susținea în simpatia mea față de cea mai bună elevă a sa şi, probabil, de aceea, până la urmă, a cedat insistenței mele. De-aici drăcuia şi se măcina, presimțind că nu-i a bine acest risc, de-aici îşi frământa mintea cum să-mi potrivească, pe cât e posibil, sistemul de paraşută în care mă-necam. Curelele, încuietoarele, cremonele ş.a.m.d. îmi veneau unde vrei, numai nu acolo unde se cuve-nea. Băieții au coborât iute să-mi caute careva bucăți de sfoară, panglici, sârmă şi alt calabalâc. M-au cetluit cu ce s-a găsit, m-au legat, m-au strâns din toate părțile şi aşa, până la urmă, au „făurit” din mine un soi de mo-mâie – de râs şi de plâns. În acest chip m-am arătat la marginea platfor-mei. Cei de jos au înlemnit. Dina era să scape înghețata de atâta râs.

Pământul îmi părea că se află undeva departe – departe. Oamenii mişunau prin parc şi se asemănau cu nişte gâze. M-am gândit, cât îs de fericiți că nu se află în pielea mea şi n-au nevoie să demonstreze nimănui nimic. De mare groază, Dina începu să-mi joace în fața ochilor. La mar-ginea rampei, parcă mi s-au luat picioarele şi am încremenit. În pofida dragostei, era cât pe ce să mă dezic de săritură, dar nu mai puteam da înapoi, căci în spate-mi stătea tata cu caracterul său ferm şi dur… El mă privi întrebător, eu – rugător. Apoi tata cu-n zâmbet rece mă înşfăcă de grumaz, mă scoase în afara platformei şi pur şi simplu mi-a dat drumul în jos… Mai mult nu țin minte nimic… M-am trezit de durere şi am simțit un gust de sânge cald în gură. Clanța de la piept, care mi s-a proptit în barbă, m-a lovit peste dinți şi mi-a crăpat buza. Aici trebuie să menționez că turnul are un mecanism de contragravitație care funcționează aseme-nea liftului. Or, când liftul coboară, contragreutatea lui urcă, şi invers. La fel e şi cu turnul. În centru lui e fixată o greutate unită prin cablu cu paraşuta din celălalt capăt al brațului. Sub povara paraşutistului în căde-re, contragreutatea de pe turn urcă iar după aterizare, paraşuta deşartă este din nou trasă de această greutate-n sus pentru următoarea săritură ş.a.m.d. Ei bine, povara cu pricina era mai grea decât mine. Tata a scăpat din vedere acest lucru. Şi a plătit scump…

108


Cât am avut inerție, am învins-o. Şi a mers cum a mers, dar, pe la jumătate de cale, coborârea a început treptat să se domolească. La vreo câțiva metri de pământ m-am oprit definitiv. Eram nedumerit. Cei de jos săreau năprasnic să mă prindă de picioare. Dina a încetat să surâdă, văzând că-i bâja. Apoi am început, tot mai vertiginos, să mă înalț. Aici m-am speriat de-a binelea şi am răcnit odată: „Mama-a-a-!!!” Cu cât mai mult mă înălțam, cu atât mai grozav să văicăra mama mea. Când o văzui cu mâinile înălțate spre mine ca o bocitoare de pe icoane, am început să-nghit noduri. Cu scârțâit, m-am reîntors la capătul brațului. Atârnam neputincios şi mă bălăbăneam ca un cârnaț. Turnul se zguduia de înju-răturile disperate ale lui tata. Toate încercările de a mă agăța cumva cu cangea şi a mă trage la platformă, nu-i reuşeau. Fiind prea subțire şi mlă-dioasă, cangea reuşea doar să mă gâdile. Timpul trecea greu. Eu m-am calmat, mi-am aranjat mai comod curelele de sub fund şi am început să privesc amuzat, cum forfoteau cei de pe platformă în frunte cu taică-mei. În cele din urmă, s-a apucat să tragă de cablul de pe turn în sus, pentru ca eu, din celălalt capăt, câte puțin să mă pot lăsa în jos.

Pe maidan s-a adunat o mulțime de gură-cască. Arătau cu degetul spre mine şi se prăpădeau de râs. Dina le ținea hangul. Până se chinuia tata cu mâinile lipicioase de solidol, eu aveam timp berechet să savurez împre-jurimile. Îndată după parc, acolo-n vale, mă orbea luciul mării de la care adia o briză răcoroasă, iar lucirile ce jucau vesel pe valuri, erau întretăiate de şalupe şi iahturi. De altă parte, se aşternea stadionul „Cernomoreț”. Aici era în toi un meci de fotbal. Suporterii strigau şi fluierau ca nişte apucați. În timp ce mă mişcam şchioapă cu şchioapă spre multaşteptatul pământ, am reuşit să urmăresc jumătate de meci. O bună parte din su-porteri, intrigați de ce se întâmpla acolo, la turn, au lăsat naibii meciul şi deja boleau pentru mine. Un portar a căscat şi el gura şi a scăpat prosteşte un gol.

Tata era sleit de puteri. Când am ajuns aproape de pământ, abia de ia mai ajuns aer în piept să hârcâie de pe turn: „Apucați-l, bre-e-e!!! Trageți-l odată de picioare, grijania lui de țânc!!!”

Mult s-au chinuit cu toții să mă deshame. Unii mă deznodau cu dinții, alții se amuzau, iar câțiva țineau paraşuta să nu-mi mai facă vreo festă… Numai mama nu se mai astâmpăra să mă tot cuprindă şi să mă sărute.

109

A fi Actor

Tata a coborât de pe turn ud leoarcă. Picioarele i se împleticeau. Bolmo-jea şi se jura pe toți sfinții că mai mult, dar niciodată, nu mă va arun-ca cu paraşuta! Da Dina, de, ca fata, mânca, cu nepăsare, nu ştiu a câta înghețată…

în nucul babei SoFiica. caz din viaţăAu trecut câțiva ani. Eram deja student la Institutul de Arte din

Chişinău. În fiecare vacanță de vară mă odihneam acasă, la Dunăre, ade-sea în compania colegilor de facultate. Tata, ca de obicei, era preocupat de hobbyul său drag.

Semenii în toți aceşti ani au continuat să sară cu paraşuta. Unii aveau de-acum şi categorie sportivă. Printre ei, se număra şi Dina, care de câte ori mă vedea, continua să mă zadăre din uşa avionului. Clar că, odată pățit, tata mă ținea constrâns în rezervă, deoarece încă nu cântăream cele 45 kg critice pentru a sări cu paraşuta din avion. Mă rog… Dar Dina iar m-a provocat şi eu am început să mă țin scai din urma tatei, să scâncesc şi să implor, poate – poate… L-am tachinat într-atât, încât în cele din urmă a dat disperat din mână şi, pe capul său, a cedat.

Cu greu a găsit cea mai mică paraşută. Parcă mi s-a potrivit. Radiam de bucurie, chiar dacă din cauza greutății, eram plasat în coada careului. Tata ne-a controlat odată-n plus paraşutele, ne-a mai dat câteva îndru-mări şi am pornit cu toții spre avion. Dina mergea împreună cu noi să mai sară înc-o dată. Era cu vreo cinci inşi înaintea mea. De data aceasta, ea mă încuraja şi-mi arăta cu mâna că totul va fi bine! Eram în al nouălea cer de fericire, deşi mă cam deranja mama, care se ținea scai de mâneca mea şi mă bocea de parcă plecam la război.

Când motorul avionului porni să ragă, tot entuziasmul mi s-a dus în călcâie. Cei care aveau mai multe sărituri, glumeau şi cochetau cu Dina, da vreo câțiva începători ca alte mine şedeam molcom cu fețele albe ca varul şi, smeriţi, ne aşteptam soarta… Aveam nişte ochi trişti ca de boi când sunt duşi la abator. Mi-am luat inima în dinți şi, ca să-i demonstrez Dinei că nu-mi este frică, am încercat să înveselesc „bobocii” cu tot felul de glume prosteşti. Iar ei, boboci – boboci, însă s-au uitat la mine ca la un idiot. Da unul din ei a arătat cu degetul la tâmplă şi i-a zis celuilalt: „Aista s-a țicnit de frică…”

110


În sfârşit, am atins înălțimea cuvenită şi instructorul a aruncat paraşuțica de țintire – o machetă mică, ce indica pilotului locul unde va ateriza, pentru ca acesta, la rându-i, să-şi fixeze cu exactitate poziția de desantare, în aşa fel ca eventualul paraşutist, mânat de vânt, că nimereas-că anume pe aerodrom. Că au fost cazuri să nu nimerească.

Din uşa deschisă se auzea un urlet groaznic de motor şi adia a spaimă. Avionul a mai făcut câteva cercuri, până a aterizat macheta, după care pilotul şi-a făcut câteva însemnări, îndreptându-ne spre locul destinat. Timpul fugea vertiginos, probabil, şi din cauza că tare-mi doream să ză-bovească clipa fatalei sărituri. Pe neaşteptate, „răcni” sistemul de semna-lizare şi un bec roşu porni să ne facă insistent din ochi. Ne-am ridicat şi ne-am aranjat în rând. Eu eram ultimul. Băieții au pornit, unul câte unul, să se prăvale-n hău. Ne-am rărit văzând cu ochii. Unul din începători a încercat să se opintească cu mâinile de uşă, dar a primit de la instructor un genunchi puternic în fund şi, țipând cu disperare, s-a dus şi el cu ca-pu-n jos. Dina mi-a trimis un pupic aerian, mi-a zâmbit şi… ia-o de unde nu-i! Când mi-a venit şi mie rândul, eram singurul. Instructorul mi-a tras uşa-n bot şi mi-a ordonat s-o iau din loc. Am vrut să mă revolt, dar el mi-a explicat că din cauza greutății mele mici va trebui să ne mai în-depărtăm de aerodrom, altminteri risc să fiu mânat de vânt în sat… Iar a pornit să urle semnalizarea şi eu, smerit, m-am îndreptat spre uşă. Mi-am făcut în minte cruce, am scuipat de trei ori peste umărul stâng, am tras un gât adânc de aer şi-i-i…

… Câteva clipe am căzut în jos într-o stare de inconştiență. Simțeam un vâjâit teribil în urechi şi o stare de coşmar, ca atunci când visezi că te-ai prăbuşit într-o prăpastie adâncă. Apoi în spate a clămpănit ceva, după care a început să pârâie. Înseamnă ce ieşeau suspentele din che-utorile lor de cauciuc. A urmat brusc o frânare de parcă o putere mare mă trăgea uluitor în sus. Am simțit o presiune enormă în tâmple care mi-a schimonosit fața. M-a dezmetecit o pocnitură surdă şi zdruncină-tura multaşteptată. A fost aşa-numita „lovitură dinamică”, adorată de paraşutişti, deoarece însemnă că a detonat cupola umflată cu mare pu-tere de aer. Dintr-o dată se lăsă o tihnă amețitoare. Am ridicat capul şi, în sfârşit, am deschis ochii mijiți de atâta încordare. Splendida cupolă a paraşutei m-a orbit cu albeața ei sclipitoare proiectată pe fundalul azuriu

111

A fi Actor

al cerului. Într-adevăr, parcă nimerisem în al nouălea cer! Copleşit de un extaz frenetic, am strigat din răsputeri: Ura-a-a-a!

Când am lăsat privirea în jos, mi s-a deschis o panoramă de nedescris. Chiar sub mine strălucea ca de fosfor ghiolul Ialpug. În jur era o imensi-tate nemărginită tivită de boarea orizontului. În dreapta se ondula ca un şarpe-n covor verde maiestoasa Dunăre, dar în stânga, la vreo cinci kilo-metri după aerodrom se aşternea ca-n palmă satul meu însorit. Cea mai uimitoare e senzația nemişcării de parc-ai sta priponit de cer, iar tot ce te înconjoară îți pare atât de apropiat şi accesibil. E de nedescris şi tumultul gălăgios ce vine de la pământ. Acolo, sus, e de mirare cum se aude abso-lut totul. Cred că sunetele sunt ridicate de aerul cald. Vuiet de tractoare, maşini, lătrat de câini, muzica din difuzorul satului – totul se amestecă într-o polifonie uimitoare. Se aude până şi barca ceea cu motor care abia se vede la marginea Ialpugului, deşi până la ea or fi vreo douăzeci de kilometri. Îmbătat de aceste sentimente, am început să cânt ceva patetic. Acolo, departe pe curs, mai jos de mine, cineva de sub cupolă mi-a ținut hangul. Probabil, era unul din începătorii ceea din avion şi care acum savura acelaşi extaz ca şi mine…

Păcat că pământul a început încet-încet să umble. Asta însemna că deja se apropie şi câte-oleacă trebuie să mă pregătesc de aterizare. Paraşutele colegilor mei au început să se stingă una după alta. Ei aterizau. Dar eu, spre plăcerea mea, continuam zborul. Însă nu trecu mult timp şi începu să mă îngrijoreze întrebarea: oare n-a greşit ceva-cumva pilotul, nenea Victor, în calculele sale? Da… Temerile lui tata începeau să aibă temei de izbândă…Opa-a-a! Ce era de aşteptat? Zona posibilei aterizări a rămas în urmă şi curenții de aer mă mânau implacabil spre sat. A înțeles şi tata, dar nu se mai putea face nimic. Am auzit prin megafon strigătul său dis-perat, care-mi ordona să trag de curelele dinspre vânt ca să provoc astfel o lunecare înapoi sau, cel puțin, o mică frânare, dar acest procedeu nu dădea nici un efect. Vorba e că nu aveam de a face cu o paraşută sportivă care ar permite orice manevră, ci cu o vechitură militară neîndemânatică „D-1-8”. Ba mai mult ca atât, ca dinadins, a început să se întețească şi vântul.

Pe pământ începuse panica. Unii au luat-o la fugă după mine. I-a ur-mat cu urlet de sirenă şi ambulanța. Tata a sărit într-o motocicletă cu ataş

112


şi dă-i zor să mă întreacă! Acum nu-mi mai ardea de senzațiile încântă-toare de odinioară, ci veni timpul să mă gândesc la soarta mea deplorabi-lă, căci, naiba ştie ce obstacol va trebui să „pup” cu locul meu moale!

Până mi-am revăzut în minte copilăria, până am deplâns fugitiv pla-nurile şi țelurile neîmplinite, până m-a măgulit o clipă visul că pe mine, calicit, mă pupă-n frunte distrusa de durere Dina Bornea, până mi-am amintit că mama m-a rugat să cumpăr la întoarcere o pâine şi că-i ră-mân dator vecinului cu trei ruble, am traversat hotarul satului şi acum ghiceam în care curte mi-i menit să aterizez?... Când mai rămâneau vreo sută de metri, am calculat că mi-i sortit să cad în marele nuc al babei So-fiica şi, fără să vreau, m-am gândit că Dumnezeu e mare şi bun, deoarece că cazi într-un copac nu e cea mai rea variantă… Deci, mi-am acoperit cu mâinile fața şi nu-mi rămânea decât să aştept urmările.

M-am prăvălit în coroana copacului. Ceva a trosnit, altceva m-a lovit dureros la şold, apoi încă ceva m-a întors cu cracii în sus şi după ce am mai „sărutat” câteva obstacole, m-am trezit atârnat ca un fruct. Mi-am revenit din şoc trezit de o aromă plăcută de zeamă. Am deschis ochii şi am văzut că atârn chiar deasupra cotlonului babei Sofiica. Încă oleacă şi aş fi ajuns cu bocancii în ceaunul cu zeamă de peşte!

Ei, ce fel de modă o mai fi în satul nostru, de clădesc cotloane de vară sub copaci?!... Baba Sofiica, fiind cam surdă şi mioapă pe deasupra, nici n-a observat apariția mea zgomotoasă şi, văzându-şi de treabă, arunca ciocleje în cotlon. Apoi, gâfâind, veni să mestece în ceaunul cu zeamă, fără să aibă habar de picioarele mele. Eu am dat din ele ca să-i atrag atenția şi încă am şi glumit: „Zama-i gata, babă Sofiică? Oare nu vezi că eu am coborât din cer? – Îi gata”, răspunse ea maşinal. Apoi, zăuşită, privi bănuitor în jur. Eu am mai drângănit încă odată din picioare. De data asta le-a observat, a ridicat privirea mijită, încercă să-şi facă o cruce mare, dar mâna n-o asculta şi, bolmojind, „Of, Doamne, iartă-mă!”, icni şi căzu la pământ leşinată.

Eu am încercat să desprind paraşuta. Gândeam să mă hâțân şi să sar alături de cotlon ca să-i pot veni mătuşii în ajutor, dar, parcă dinadins, dracu ştie de unde, apăru o potaie de dulău fioros care sări să latre la mine cu furie. M-am dezis deîndată de planul meu şi am hotărât c-ar fi mai cu

113

A fi Actor

cale să aştept, uite-aşa! în copac, salvatorii, decât să mă lipsesc de panta-lonii mei extravaganți de velvet cu țurțuri la craci.

Bocancii mei au început să se încălzească şi să pută a dogorit. Am tras, deci, cât mai sub mine picioarele în aşteptarea ajutorului, măcar că şi baba Sofiica avea nu mai puțină nevoie de el. Când mi s-au înfierbântat de-a binelea tălpile, m-am gândit: oare cum se-ncumetă neprihănitele ce-lea de bulgăroaice să danseze desculțe pe jăratic?

Tata, cu sufletul la gură, a apărut primul. Potaia s-a făcut nevăzută nu ştiu pe unde. Mi-au pus o scară şi m-au dat jos de pe „cruce”. S-au găsit şi bocitoare, şi felşera a venit, care deîndată a început să mă pipăie ca să vadă dacă nu am fracturi grave. Lămurindu-se cu mine, s-a apucat urgent s-o reanimeze pe baba Sofiica.

Iac-aşa a fost primul meu zbor cu paraşuta, după care, şontâc-şontâc, am pornit spre ambulanță. Însoțitorul meu, tata, mătăhăia agitat din mâini şi se jura pe toți dracii că, nici în ruptul capului, nu mă va arunca mai mult cu paraşuta. Însă eu nici nu-l ascultam, ci năprasnic căutam cu privirea, dacă nu cumva aleargă după mine sau spre mine Dina Bornea?!

… În armată, am avansat până la cele 52 de kile, suficiente pentru un paraşutist. De altfel, la ele şi am rămas toată viața. În armată am mai făcut încă 12 sărituri. Tata-şi luase de-o grijă şi de-acu încolo, în fiecare vacanță, îmi permitea să sar cât îmi poftea inima. Astfel, am obținut şi eu normativul de sărituri pentru multrâvnita categorie sportivă.

vecinii. tatălui meu se dedicăBre, bre, bre! De-abia s-au ogoit cocoşii, răguşiți de-atâta cântare aiu-

rea, de-abia s-au astâmpărat şi celelalte jivine de mormăitul lor polifonic, preocupate acum de masticația lor de dimineață, că iaca, na – o tuse mă-gărească, infernală şi sufocantă trezi toată mahalaua! A făcut ochi nea Nelu care, strălucind cu izmenele sale dalbe, tare deprimat, s-a arătat din casă. Răsuflând convulsiv, s-a aşezat pe prispă, ținându-se cu o mână de inimă, cu alta de cap şi după o gură adâncă de aer ca să-şi mai potolească tusea hârâită, a scuipat tocmai din adâncul plămânilor un hlăbucioi cafe-niu de spută, după care şi-a aprins „calmanta” țiharcă.

Țigara, Nelule-e-ei, mâncare-ar moartea, o să te nenorocească! țipă –la el nevasta din bucătăria de vară.

114


Nu-u, nu ți-i-gar-a-a, Ma-aşi-io, arătă negativ cu degetul agrono- –mul colhozului, născând cu greu silabe amestecate cu tusea obse-dantă, da-a mun-ca-a-a! zise nea Nelu. Şi îndată ce-şi redobândi darul vorbirii, adăogă: Fumatul, draga mea, curăță organismul … de sănătate! Aşa să ştii!Ia du-te-n pustii!, făcu a lehamete nevastă-sa. – Iaca, o să te pa- –ralizeze, ofticosule, şi n-o să-ți mai ardă de glume! Spune şi mie, omule, cum poți tu suge zaraza asta după cele pățite aseară, a? Şi, mai ales, pe stomacul gol?! Mai bine te-ai drege cu ceva! Of, ia ce vid de murătură chiflicită ai, idiotule!O-ooo! Scumpo! Parcă ți-a ieşit un înger din gură! Ia stai să chem –şi vecinu că i-o fi crăpând şi lui țeasta, sărmanu! Auzi? Cum crezi, aşa-i c-am făcut un guleai de zile mari ast’noapte?, întrebă nean Nelu, înşfăcând un cartof din ceaun. – Mitică ce face? Mai doscheşte?O hi dornind, dacă l-ai pus să cânte toată noaptea din cardion, ca- –nâmule*! Ia cară-te, mă, de la plită! Îi dădu nevasta peste mână. – Ne-om pune omeneşte la masă. Şi nu te mai lichi aşa de mine, belea ce eşti!Hai şi nu te mai… Ne despărțim pe coşcogea timp… O cuprinde –nea Nelu pe nevastă şi cu o rugăminte în ochi încearcă s-o ademe-nească cumva, undeva…Fu-u-u, ce mai duhneşti! Lasă-mă, că vărs! Ogoieşte-te, putoareo, –şi du-te de te spală!Ei-i, cum vrei… Când oi pleca, o să mă pomeneşti… –Uidiu! Chiar nu mai puteam! Noaptea o trebuit să te gândeşti, –bărbățele! Te-ai întors cu schinarea şi m-ai horoit ca un porc! Aşa. Ia-ți brâncile şi lasă-mă în pace! Uite, acuşi o să iasă Mitică! Ia-te la el? S-a făcut ca un sfaiog** şi tot cu prostii în cap umblă, zău aşa!O să-ți pară rău…. Nea Nelu slobozi mâinile în jos şi, oftând, se –lăsă de soție.Măi-măi-măi! Mulți bărbați s-au dus la armată şi nu le-au mai –zdohnit nevestele…Vezi, vezi!, făcu semnificativ nea Nelu din deget şi porni spre portița –care despărțea curțile vecinilor.

115

A fi Actor

Cam tot atunci, în curtea vecină, învățătorul de militărie, căpitan în rezervă, nea Oleg, cum i se spunea tatălui meu în sat, zăcea de aceeaşi boală ca şi nea Nelu şi-şi implora soția:

Var-var-var-vara! Sau torni ceva sau mor, auzi? –Mori, murir-ai să mori! Of! Crăpa-i-ar chişca celui care a scornit –rachiul şi țigara!Mendeleev şi Columb, fa! chicoti nea Oleg cu mâna întinsă. – Tu –n-ai de unde să ştii. Lor nu mai are ce le crăpa, c-au putrezit de-mult. Da iaca eu mă chinui ca râma pe uscat!Mai deşteptule, degrabă ai să-i ajungi din urmă cu aşa fel de –viață!....

Cearta lor a durat încă mult, dar, cum se ştie, timpul nu stă pe loc. Nea Nelu a şezut cu familia la masă, s-a mai „dres” puțin, apoi şi-a luat rămas bun de la nevastă, de la fecior şi s-a pornit la drum…

… Amiază. O căldură sufocantă. Şi pe această duhoare, cu toate catra-fusele după el, mergea, târâş-grăpiş, prin centrul raional Reni nea Nelu, în căutarea adresei Bolgradskaia 1, cea indicată în citație. Capul nu mai judeca defel. A mers şi tot a mers până s-a bunghit într-un titlu negru şi măşcat al cimitirului. Nimic nu putea înțelege nea Nelu! A stat buimac o bună bucată de vreme în fața acelui titlu sinistru, l-a citit, l-a răscitit, dar nu putea pricepe de ce a ajuns aici, până când s-a liniştit un pic şi s-a uitat în jur. Când privirea i-a căzut pe un telefon automat, s-a dumirit să sune la comisariatul militar. Omul de serviciu de la comisariat, chiar dacă i-a repetat de câteva ori, tot nu putea înțelege ce are a face strada Bolgrads-kaia 1 cu comisariatul, dar, pentru orice eventualitate, a studiat lista celor avizați pentru a se prezenta aici şi n-a găsit numele lui nea Nelu.

Ни можит быть!, se indignă nea Nelu. - У м�н� пов��ка на руки, –бр�!..И куда ж� она т�бя в�д�т? Пов��тка в пр�и�подню? pufni băr- pufni băr- –batul din celălalt capăt al firului.Мн� ни до шутки! –Кто вам дал пов��тку? –Как это: кто? Ол�г С�рг��вич! –Когда? –Вч�ра утром... –

116


Тогда в�ё понятно... Х�-х�-ха-ха!, începu să râdă în hohote omul –de serviciu. – Узнаю поч�рк Ол�га... Х�-х�-х�-�-�! Какой ��гoдня д�нь вы зна�т�? Lui nea Nelu au început să i se răcească membrele, deşi era cald.П�рво� апр�ля, н� так ли?, întrebă chicotind cel de gardă. –Ă-ă-ă, tu-uț nerla mă-ăti de Olege!!! Că frumos mai m-ai dres!!! –Что вы �казали? –Нич�го, я так... –Во-во! Так что топа�т� �коро�� домой, н� то п�р�дума�м и –впрямь мобилизу�м..., se tăvălea de râs gardianul de pază.Луч� мобилизуйт�! Мн� �тыдно в�рнуть�я в ��ло... –Ч�го так? –Да он за�тавил м�ня у�троить большую гулянку за проводы... –Большая как �вадьба! В�� ло провожали м�ня! Как я ��ча� �мотр�ть им в глаза буду? Н�т! Луч� забирит� в армию!Да ладно уж... Пройд�т и это!, continuă să râdă în hohote gardia-, continuă să râdă în hohote gardia- –nul - А вообщ�... Он ва� «мобилизовал�, он пу�ть и �па��т!Ето как? –Оч�нь про�то! Объявит�, что Ол�г С�рг��вич позвонил в во- –�нкомат и выпро�ил ва� от армии... Ну, придумайт� что-ни-будь...А так мож�т быть?, întrebă nea Nelu cu un strop de nădejde în –glas.Вообщ�-то, н� быва�т, но ради Ол�га С�рг��вича... –

Numai nea Nelu ştia cu ce inimă grea să târâia înapoi la autogară… Măcar atâta-i bine, că era încă devremior şi puțini consăteni se întorcceau acasă, dar şi cei care erau cu el în autobuz, se uitau, unii nedumeriți, alții zâmbind pe sub mustăți, la îngândurata jertfă a păcălelii… Iar eu cred că n-o fi nici ceapa ciorii pentru armată…

*Canâmule – un tip urâcios care se ține scai de cineva**Sfaiog – turtă uscată şi mucegăită

117

A fi Actor

La 2 ani. 1954

Bunelul - Serghei Dimitrievici, bunica - Vera Porfierievna şi papa (în braţe). 1932

În braţele mamei. Anul 1954

Împreună cu familia: mama – Varvara, tata – Oleg, sora – Veronica

VIIo VIAţĂ ÎN ImAGINI

118


Bunica cu nepoţeii

Alături de surioara Veronica. Anul 1969

Împreună cu bunica Vera Porfierievna, sora Veronica (alături) şi verişoara Nataşa, fiica unchiului Igor

Anul 1961

119

A fi Actor

Student la anul II. Anul 1971

Anul 1974„Şi am început să glumesc cu tristeţe”

Cap de afiş la Teatrul „A.S.Puşkin”. Anul 1973

120


Printre colegii de la Institutul de Arte (al doilea din dreapta). Anul 1971

Imagine din spectacolulul de diplomă „Valentin şi Valentina” de M.Roşcin. Valentin - Sergiu Finiti, Valentina - Alexandra Ciobanu (Drumi). Anul 1973În timpul unei repetiţii la Institut

121

A fi Actor

Soţia Natalia şi fiica Elizaveta. Anul 1991

Împreună cu fiica Lizuţa

Tata şi fiica Cu sora, actriţa Veronica Finiti

122


Doi actori - două destine: Sergiu Finiti şi Veronica Finiti „Adio grădiniţă!” În imagine - fiica

Liza Finiti

Alături de fiica Liza Finiti

123

A fi Actor

Imagini din spectacolul „Oştenii”. În rolul lui Păpădie – Sergiu Finiti. Anul 1984

124


Alături de actorul Mihai Curagău în spectacolul „Piciul şi Karlsson, care trăieşte pe acoperiş” de A. Lindgren. Piciul - Sergiu Finiti. Regizor - Vitalie Rusu. Anul 1978. Teatrul „A.S.Puşkin”

Alături de actorul Mihai Curagău în spectacolul „Piciul şi Karlsson, care trăieşte pe acoperiş” de A. Lindgren. Piciul - Sergiu Finiti. Regizor - Vitalie Rusu. Anul 1978. Teatrul „A.S.Puşkin”

Alături de actriţa Galina Druc - Luluţa. În spectacolul „Două fete ş-o neneacă”

125

A fi Actor

În rolul lui Guliţă - Sergiu Finiti. Luluţa – Dina Cocea

Imagini din spectacolul „Două fete ş-o neneacă” de V. Alecsandri. Regizor - Valeriu Cupcea. Teatrul „A.S.Puşkin”. În rolul Chiriţei – actorul Constantin Constantinov

„Dragostea nu-i sfetnic rău” de A. Marinat, un spectacol de mare succes pentru Sergiu Finiti. Regizor Valeriu Cupcea. Chiflea - Sergiu Finiti, Smaranda - Dina Cocea (în mijloc), Mama - Constanţa Târţău

126


Scene din spectacolul „ Dragostea nu-i sfetnic rău”. Teatrul „A.S.Puşkin”

127

A fi Actor

În rolul Vioristului alături de actriţa Domnica Dorienco (Ruţa) din spectacolul „Păsările tinereţii noastre”. Teatrul Academic „A.S.Puşkin”

Ionică în „Soacra cu trei nurori”. Teatrul Academic A.S. Puşkin”

Concert la hramul din Criuleni. Anul 1991

128


Imagine din spectacolul „Soacra cu trei nurori”

Cu actorul Veaceslav Madan în spectacolul „Un interviu la Buenos - Aires”. Anul 1978. Teatrul „A.S.Puşkin”

129

A fi Actor

Împreună cu trupa Teatrului „Ion Creangă” la Varşovia. Anul 1995

În drum spre Norvegia cu Teatrul „Ion Creangă”

Alături de actorul şi regizorul Valeriu Cupcea

130


Imagini din filmul „O şatră urcă la cer”. Regizor Emil Loteanu. Rolul lui Bubulea l-a făcut pe Sergiu Finiti celebru. Studioul „Mosfilm”. Anul 1976

131

A fi Actor

O pauză pe platoul de filmare la „Corbii prada n-o împart”. Regizor - Valeriu Gagiu. Studioul „Moldova - Film”. Anul 1988

Secvenţă din filmul „Cetatea”. Regizor – Vasile Pascaru. Ivan Burici - Sergiu Finiti. Tata - Constantin Constantinov. Studioul „Moldova- Film”. Anul 1978

Gheorghe din filmul „Unde eşti, dragoste?”. Regizor Valeriu Gagiu. Studioul „Moldova - Film”. Anul 1980

132


Prezentator la formaţia folk „Riff”. Zaporojye. Anul 1982

Alături de actriţa Liubovi Polişciuc în filmul „În zorii revoluţiei”. Regizor – Valeriu Gagiu. Studioul „Moldova - Film”. Anul 1984

În timpul filmărilor peliculei „Cetatea”

La un „pahar de vorbă” cu actorii Gheorghii Viţin şi Evghenii Morgunov. După o serată de creaţie la Bender. Anul 1990

133

A fi Actor

În spectacolul „La balul norocului” de A. Krâm. Teatrul – rock „Koleso”, Cernăuţi. Anul 1989

Daltonicul în filmul „Un iepure deasupra beznei”. Regizor - T.Keosaian. Rusia. Anul 2007

Scenă din filmul „Un iepure deasupra beznei”. Sergiu Finiti alături de actorul Bogdan Stupca (în centru)

134


În rolul lui Ursu din spectacolul „Ciuleandra” de L. Rebreanu, alături de Valentin Delinschi și Ludmila Gheorghița

Alături de Valentin Delinschi (Puiu), în „Ciuleandra” de L. Rebreanu

Cu Lilia Cazacu (Mama Mădălinei), în „Ciuleandra” de L. Rebreanu

În rolul Soţului din spectacolul „Care-s sălbaticii?” de Iu. Filip

135

A fi Actor

Scenă din spectacolul „Care-s sălbaticii?” de Iu. Filip

Alături de Lilia Cazacu, în spectacolul „SRL Moldovanul” de N. Esinencu

Cu Irina Rusu în „SRL Moldovanul” de N. Esinencu

Sergiu Finiti (El) şi Elena Oleinic (Ea) în spectacolul „SRL Moldovanul” de N. Esinencu

136


Scenă din spectacolul „Maestrul și Margarita” de M. Bulgakov

Azazello în „Maestrul și Margarita” de M. Bulgakov, alături de Irina Rusu(Margarita)

Scenă din spectacolul „Maestrul și Margarita” de M. Bulgakov

137

A fi Actor

Scenă din spectacolul „Maestrul și Margarita” de M. Bulgakov, împreună cu Ion Popescu și Ion Grosu

Victor din spectacolul „Din zodia buricului” de Gh. Urschi

Cu Jan Cucuruzac în spectacolul „Din zodia buricului” de Gh. Urschi

138


Cu Viorel Cornescu şi Igor Mitreanu în spectacolul „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale

Farfuridi din spectacolul „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, alături de Mihai Curagău şi Igor Mitreanu

Revoluţionarul II, în spectacolul „Jertfe patriotice sau Unde mergem, domnilor?” de I.L. Caragiale, V.Alecsandri

139

A fi Actor

Patronul din spectacolul „Salvați America!” de D. Crudu

Cu Vitalie Ţapu şi Nina Toderico în spectacolul „Salvați America!” de D. Crudu

Ipistatul din spectacolul „D’ale carnavalului” de I.L.Caragiale

140


Scenă din spectacolul „Oameni şi şoareci” de John Steinbeck, alături de Ion Grosu

Coșciug din spectacolul „Maimuța în baie” de I. Nechit

Cu Valeriu Ţurcanu, în spectacolul „Maimuța în baie” de I. Nechit

141

A fi Actor

Scenă din spectacolul „Maimuța în baie” de I. Nechit

Echipa de creaţie a spectacolului „Maimuţa în baie” de I. Nechit

142


Alături de Vitalie Ţapu, în „Dictatorul” de A. Strâmbeanu

Hitler din „Dictatorul” de A. Strâmbeanu

La repetiţie, primind indicaţiile regizorale ale directorului de scenă Sandu Grecu

143

A fi Actor

La repetiţia spectacolului „Dictatorul” de A. Strâmbeanu

Alături de Viorel Cornescu, în „Caligula” de J. Tomann

La repetiţia spectacolului „Țara asta a uitat de noi…” de C. Cheianu, primind indicaţiile regizorului Sandu Grecu

144


Secvenţă din spectacolul „7 aprilie, 2009” de C. Cheianu, I. Nechit

Premiera spectacolului „Ţara asta a uitat de noi...” de C. Cheianu

Echipa de creaţie a spectacolului „Țara asta a uitat de noi…” de C. Cheianu

145

A fi Actor

La o serată de creație

Alături de Vasile Tăbârță și Sandu Grecu

Cu trupa, la Paris, lângă Turnul Eifel.

146


În faţa celebrului Thèâtre du Palais-Royal

Alături de Viorel Cornescu şi Igor Mitreanu

Poză de grup cu colegii de la „Satiricus”

147

A fi Actor

Alături de colegii de la „Satiricus”, într-un turneu european Cu partenerul de scenă Jan Cucuruzac

O amintire din Germania (Frankfurt pe Main)

148


Trup

a Te

atru

lui N

aţio

nal „

Satir

icus

I.L

. Car

agia

le la

ani

vers

area

de

20

de a

ni d

e la

fond

are

cUPRINSUL

UN ACTOR, UN ACTOR... ............................................................................ 3

SERGIU FINITI. DATE BIOGRAFICE .......................................................... 5

I. ORA ÎMPLINIRILORSandu Grecu: „Sergiu Finiti este actorul universal” ............................ 8Pavel Proca. Singularitatea şi singurătatea bardului Finiti ............... 19Larisa Ungureanu. Sergiu Finiti: A fi actor ......................................... 22Dina Ghimpu-Haşcu. Dialog cu Sergiu Finiti: „Când văd pe cer avioane, îmi dau lacrimi de admiraţie…” ..................................... 32

II. COPILĂRIE, DULCE POEZIEAmintiri de-acasă ................................................................................... 36„De mic copil am fost o fire veselă!” ..................................................... 41Familia mea: cine-mi sunt strămoşii? .................................................. 47

III. ACEST MÂINE… CĂUTĂRI, CĂUTĂRI, CĂUTĂRI„Dumitru Caraciobanu: părintele meu spiritual”. ............................. 49Despre studii şi studenţie..........................................................................56„Întâlnirea cu Emil Loteanu a fost prima mea şcoală de artă cinematografică” ...................................................................................... 59Mai aproape de Chaplin ......................................................................... 64„Şi am început să glumesc cu tristeţe că în viaţă am făcut două greşeli fatale…” .............................................................................. 66

IV. LA TEATRUL ACADEMIC „A.S. PUŞKIN”La Teatrul Academic „A.S. Puşkin” am avut o perioadă fructuoasă ..................................................................................................74Galina Druc: „Am impresia că Sergiu Finiti arată lumii o mască, în interiorul lui el este altfel”................................................. 79

Nicolae Darie: „Sergiu Finiti a fost şi rămâne a fi un mareîndrăgostit de teatru” ..................................................................... 85Viorica Chircă. Un autograf pentru Sergiu Finiti .............................. 85

V. TEATRUL CA O CASĂLa Teatrul Naţional „Satiricus I.L.Caragiale” ..................................... 94Un autograf pentru Sergiu Finiti ........................................................ 100

VI. PĂCĂLELI, AMUZAMENTE ŞI ALTE ISTORII DE SERGIU FINITI .................................................................................................... 103

VII. O VIAŢĂ ÎN IMAGINI ........................................................................117

Sergiu FINITI 1616

„Aș putea să a�rm, Sergiu Finiti este un norocos �indcă a avut ca „mentori” și „părinți spirituali” somități ale artei teatrale și cinematogra�ce: Dumitru Caraciobanu, Emil Loteanu, Charles Chaplin, calea �indu-i ghidată de aceste �guri proeminente. În asemenea caz, nu poți să-ți pui în față sarcini ușoare, nu poți să ceri puțin, nu poți doar să te a�rmi în niște scheme acceptabi-le, ci indiscutabil, trebuie să „spargi” niște tipare și, evident, nu poți avea un destin ușor”.

Finiti este actor de �lm, de teatru, compozitor, poet, solist, balerin, clovn dacă vreți. De aceea eu consider că Sergiu Finiti se încadrează în noțiunea de actor total. Şi mai are o calitate rar întâlnită astăzi în Republica Moldova, o trăsătu-ră de caracter care tot mai puțin o întâlnim la artiști, cu părere de rău, în secolul vitezei, cum se numește secolul XXI. Sergiu Finiti este credul până la naivitate. Este ceva între copilul care crede în povești. Și atât de mult crede, încât de multe ori încurcă realitatea cu opera artistică și de aceea poate mai puțin se orientează în spațiul nostru pragmatic.

Larisa UNGUREANU, critic de teatru, doctor în studiul artelor

Sandu GRECU, artist al poporului, director artistic, preşedinte al UNITEM

Larisa Ungureanu

SERGIU FINITI - A fi actor

Documents

Transcript of SERGIU FINITI - A fi actor