UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU”

CONF.UNIV.DR. MIHAI M.PUIU

SENS ŞI SEMNIFICAŢIE IN ANALIZA DISCURSIVÃ

In acest studiu, înţelegem prin discurs un set atitudinal modal (riguros, probabil,

incert, necesar) prin care sunt exprimate, obiectivate, evaluări şi analize asupra unor

realităţi, spaţii din ştiinţele socio-umane, istorie, sau ştiinţele exacte.In spaţiile logice şi

matematice raporturile de evaluare şi interferenţele dintre sens, semnificaţie şi înţelegere

sunt cel mai frecvent supuse unei analize formale care favorizează identificarea unui

drum spre „adevărul necesar”.

Discursul, din ştiinţele socio-umane, din istorie, fiind un „produs” elaborat la

intersecţia raţional-emoţional, real-ipotetic, politic–social, individ-grup s.a.m.d. este,

totodată, expresia directă a unor interese şi vectori cu valoare ideologică, care pun

presiune pe valoarea de adevăr, pe sensul, semnificaţia şi modul de înţelegere al

realităţii.Semnificaţia unui discurs adesea capătă aspectul unui conglomerat de sensuri în

care sunt posibile felurite interpretări. Carnap R. (1972), propune un mod de analiză

semantică a semnificaţiei în care ia în calcul conceptul de comprehensiune al lui Lewis,

care presupune şi admiterea unor lucruri posibile, dar neactuale. Semnificaţia este doar

trimitere la realitate, ( Cuilenburg Van J.J. ,2000) cu precizarea care introduce un aparent

disconfort semnatic că „ trimiterile la realitate pot foarte bine subsuma trimitreri la

posibile lumi reale- behaviorismul semantic.

Ĩntregul efort, în ştiinţele socio-umane, este preponderent îndreptat spre

identificarea ştiinţifică a adevărului care, atunci cănd capătă validitate, devine un factor

de mobilizare, în căutarea sensului real şi al direcţiei optime în existenţa umană.Pe

termen lung şi mediu, subiectivitatea intereselor noastre (mai ales faţă de discursul istoric

şi proiectele politice) dincolo de bunele intenţii, deformează orizontul de aşteptare;

propriile reprezentări şi percepţii au uneori o inserţie mai scăzută în real, de aceea

dezvoltarea sensibilităţii în surprinderea adevărului impune tehnici de amplificare şi

întreţinere a unui tonus noetic: transparenţă, standarde etico-morale noi, impuse/demarate

de necesitatea istorică (sau de elite), de contextul internaţional, de integrare U.E şi/sau

globalizare.

Problemele pe care le ridicăm prin acest studiu pun în evidenţă „ traseul

acccidentat” pe care îl are de parcurs cercetarea valorii de adevăr, în ştiinţele socio-

umane, fie şi dacă luăm în calcul doar raporturile dintre sens, semnificaţie şi înţelegere în

analiza discursului (din psihologie, sociologie, istorie, politologie, comunicare).

Discursul înseamnă, totdeauna proiect, pune în valoare un „tipar de găndire” şi

reprezentare structurate pe o anume valoare de adevăr, care, ca intenţie, legitimează un

sens şi un anumit mod de a înţelege realitatea ( iar subsumat şi etica în care aceasta

trebuie să evolueze). Sub un discurs (o evaluare, o analiză, un studiu, o construcţie

toretică, chiar şi factuală) sunt prezente atitudini, un mod specific de înţelegere şi

comunicare. Bernard Berelson, apreciat pentru dezvoltarea tehnicii analizei de conţinut,

sublinia că, în comunicare, este prezent nu doar conţinutul manifest dar şi cel latent, ceea

ce nu este imediat sesizabil şi are semnificaţie, doar într-un context specific, pe un

anume nivel de interpretare; a face inferenţe reprezintă un adevărat reflex cognitiv de

analiză a conţinutului, iar demersul capătă obiectivitate cănd este făcut sistematic,

explicit, în baza unui algoritm logic, nu doar intuitiv; analiza conţinutului(sens,

semnificaţie, înţelegere n.n.) nu se aplică numai textelor, orice comunicare simbolică

putănd fi supusă unei astfel de analize (Chelcea S. 2001).

Ĭn analiza de conţinut, pot fi urmărite „unităţile de context”, care permit

identificarea semnificaţiilor şi conferă stabilitate interpretării astfel încăt, se crează un

tablou complex, cu trimitere spre înţelegerea obiectului comunicării din discurs:

atitudine, convingere, opinie, evaluare, emoţie. Studiul nostru se centrează pe analiza

discursului privit, fie din perspectiva sensului ( explicit, formal, denotativ, nomotetic,

general valabil), fie din unghiul semnificaţiei (conotaţie latentă, implicaţie, „sens

subiectiv”, valoare de adevăr doar într-un context ideomatic, specific, individual,

eventual unic), spre a sugera că, pe fond, actul comprehensiv, solicită o abordare din

multiple planuri.

Cănd comuncarea (analiza discursului) are loc în planul nomotetic se asumă un

conţinut cu sens general validat, valabil pe o anumită suprafaţă; gestiunea, în profunzime,

are loc cănd conţinutul discursului este decodat ideomatic ( ca semnificaţie, înţeles

subiectiv, descriptiv şi interpretabil) în funcţie de contexte, de realităţi distincte: primim

şi acceptăm acelaşi discurs ( conţinutul formal), dar trasfigurăm realitatea sa într-un

mesaj „alterat”, totdeauna, de conţinutul latent, de semnificaţia şi înţelesul pe care le

acordăm cu interioritatea noastră subiectivă. De asemenea, studiul experimental pune în

valoare un factor fundamental de influenţare a obiectivităţii care este subsumat „stilului

nostru apreciativ” care poate fi preponderent empatic, analogic sau reflexiv, (Stroe M.,

Ana Catina.1980).

Pe de altă parte, experimente privind percepţia au arătat că aceasta constituie

întotdeauna un proces activ care are loc evident şi prin mijlocirea unui context cultural.

Mai mult, gestalt psihologia a confirmat faptul că percepţia esenţialului , a întregului

precede percepţia părţilor. Inţelegerea sensului unui discurs provine dintr-o decodare,

(ideomatică n.n.) de unde sublinierea, pe care o face Francis Balle 1997, cănd acordă o

importanţă hotârâtoare contextului cultural, singurul capabil să confere o ultimă

semnificaţie(cu sens obiectiv n.n.) mesajelor difuzate (Boudon R. 1997).

O astfel de problemă are relevanţă şi pentru discursul istoric, care nu poate fi

înţeles fără „orizonturi de aşteptare”. Spiritul european poate alimenta un orizont cu

înţeles bazat pe conotaţii universale (sens), pe standarde de valoare, dar există şi o

atitudine, mai curănd un „gest ideomatic” de adaptare specifică, care susţine „valori

autentice locale”, promovate/protejate sub prestigiul tradiţionalismului-naţional, uneori

neracordat unor standarde universale(europene).

Prin ipoteza nostră experimentală, încercăm „să transcriem într-o relaţie de cauză

efect o problemă de viaţă”(Aniţei M,2004),urmărind, pe de o parte, analiza modului în

care are loc procesul de identificare naţională- personală şi colectivă-universală, iar pe de

alta, care sunt criteriile valorice luate în calcul şi modul de operare cu ele, uneori

recuperator şi justiţiar .

Redresarea discursului identităţii naţionale (semnificaţia n.n.) în planul mai

general al identităţii europene (sensul n.n.), nu trebuie să aibe loc sub forma unei

recuperării metaforice, unde totul devine pretext de reflexie asupra destinului, (Al. Zub.

1998). Ĭn ipoteza de cercetare, am avansat ideea că o „matrice explicativă”, un discurs al

identităţii naţionale se vor baza pe sublinierea contextelor şi împrejurărilor care susţin ,

descriptiv, preponderent „universul faptelor”, contingenţa şi accidentalul. Limitarea la

fapte, sublinia prof.Al. Zub, este o luptă cu incomprehensibilul dacă nu are loc o

confruntare la toate nivelurile mentalului pentru a înlesni înţelegerea istoriei recente şi

prin aceasta eliberarea de obsesiile culpabilizante. Conferinţa „Politische Ändeung und

Geschichtsdenken in Rümänien” il inspiră pe prof. Al. Zub care identifică necesitatea

unor orizonturi de aşteptare atăt la nivelul unui discurs explicativ, dar mai ales la nivelul

unor analize sistematice, care să contribuie la realizarea unui „Weltanchauung social şi

filozofic”. Semnificaţia ideomatică (sensul iniţiatic, primar) care abundă în universul

faptelor al descrierii, al infinitului mărunt nu se lasă guvernată de legi nomotetice, dar

poate fi interpretată corect şi obiectiv, adică înţeleasă pe baza conotaţiilor universale,

structurate pe standarde de valoare unversală, care iau în calcul niveluri culturale, de

educaţie, mentale, sociale contextuale, s.a. Sensul conservă şi susţine substanţa logică a

înţelesului (meaning) iar semnificaţia se lasă abandonată contextului subiectiv,

emoţional, afectiv.<<Diferite cuvinte pot avea acelaşi referent (extensiune) fără ca

semnificaţia lor să fie aceeaşi. ”Invingătorul de la Jena” şi „ învinsul de la Waterloo” au

aceeaşi extensiune (Napoleon), dar semnificaţia lor diferă în mod evident. Semnificaţia

este, de aceea, mai mult decăt extensiunea sau, decăt obiectul real la care se referă

cuvăntul>> (Cuilenburg van J.J. 2000, pg.176).

Schimbarea găndirii şi a percepţiei sunt determinate în mare măsură şi de

reprezentările sociale care pot constitui cadrul teoretic al experimentului. Reprezentările

sociale se elaborează în funcţie de fenomenele care sunt în centrul vieţii sociale şi care

constituie astfel obiectul polemicilor şi al schimbărilor (Eva D. Senkowska 1998). Ĭn

experimentele sale, 1994, 1998, Chelcea S. pune în evidenţă „autostereotipul pozitv căt

si cel negativ”, etnic al românilor, legate de toleranţa faţă de străini, colectivism,

ospitalitate, dar şi tăsături ,privind o anume „dezorganizare şi nechibzuinţă”.

Experimentele au reţinut trăsăturile psihomorale şi acele caracteristici pe care românii şi

le autoatribuie, plecănd de la o listă de atribute, inclusă într-un sondaj de opinie

reprezentativ la nivel naţional. In studiul nostru, am fost preocupaţi de efectele pe care le

are un discurs deja structurat şi modul în care sunt decodificate sensul, semnificaţia şi

înţelesul cănd sunt în joc şi dimensiuni axiologice, etice şi morale.

Fundamentarea teoretică

Desprinderea discursivă a adevărului poate avea loc, dacă interpetarea realităţii

este adecvată contextului iar instrumentele de intervenţie corespund metodologic. Logica

cognitivă determină legile găndirii corecte ce duc la adevăr, logica afectivă precizează

legile emotivităţii care privesc lumea subiectivă a sentimentelor, iar logica

comprehensivă este un produs final care are loc prin captarea sensului şi semnificaţiei

într-un tot explicativ. Logica cognitivă priveşte cunoaşterea conştientă şi explicită, logica

afectivă pierde din exactitate dar căştigă în profunzime de aici şi rolul deosebit,al

metaforei în artă , al arhetipului în etică şi politică sublinia N. Mărgineanu, 1975. Cele

„trei logici” ,preciza auotorul suscitat, au făcut obiectul reflecţiilor lui Kant, în cele trei

volume de critică a raţiunii( cărora li se pot suprapune logicile de sens, semnificaţie şi

înţelegere, n.n.). Legitatea este nomotetică, cănd are cel mai mare grad de generalizare

(numai atunci poate căpăta sens); devine aplicabilă, pentru un discurs particular,

individualizat, numai prin apel la semnificaţie şi descriere ideomatică. Ĭntregirea

reciprocă dintre generalitate şi individuaţie, universalitate şi particularitate, conservare şi

dezvoltare, poate fi explicată numai prin conceptele de semnificaţie şi direcţie de

evoluţie. Adevărurile din ştinţele socio-umane şi din istorie, judecăţile de valoare nu

reprezintă simple convenţii; ele reflectă o seamă de legi obiective care cuprind axa

nomotetic- ideomatic, necesar –probabilist. Ĭn consecinţă, „înţelegerea rostului omului în

societate, ca şi pătrunderea idealului său de viaţă, în condiţiile sale proprii, individuale,

nu trebuie conceptută numai sub unghiul trăirilor sale, ci şi sub unghiul valorilor sociale,

politice teoretice, estetice şi logice”, ( N. Mărgineanu, 1975). Legile nomotetice exprimă

relaţia analitică şi cauzală; în descrierea ideografică apare acţiunea întregului asupra

părţilor, precum şi aceea a viitorului asupra prezentului (determinare unică în univers).

Rezultatele experimentelor din psihologie pot avea acest gen de explicaţie, cănd

proiectul influenţează comportamentul, cănd educaţia, idealul dirijază conduita. Spiritul

subiectiv defineşte individul, cel obiectiv caracterizează societatea, iar cel absolut

reprezintă sinteza din cultură, pe fond, alăturăm, autorului sus citat, cele trei nivele de

interpretare: semnificaţie sens şi înţelegere. Momentul „aha” din găndire, precizează N.

Mărgineanu, coincide cu prinderea semnificaţiei, concomitent cu direcţia ei de evoluţie

(înţelegere).

De asemenea, experimental, s-a putut observa că discursul psihologic constituit

sub unghiul individualităţii, al descrierii ideografice a personalităţii (testul „Cine sunt

eu ? ”- Kuhn şi Mc Portland, ) sau al „portretului, firea romănului”, cuprind un anume

mod de înţelegere al realităţii. Identificarea unor categorii de răspunsuri la testul T.S.T.

(cel mai frecvent sunt oferite răspunsuri care vizează identificarea socială, care

desemnează un rol, un statut sau apartenenţa la grup şi mai apoi, după „etichetele

sociale”,răspunsuri cu sens, după care urmează şi unele răspunsuri strict subiective,

ideomatice („fericit”, „tulburat”, „inteligent”, „aspru” ); se confirmă faptul că, descierea

ideografică introduce determinarea fenomenelor psihologice şi sociologice sub unghiul

valorilor, pentru care omul luptă în condiţii de liberă alegere (N. Mărgineanu, 1975). Ĭn

spaţiul interpersonal, aceste reguli de identificare marchează un act care are loc în două

momente distincte: recunoaşterea şi adaptarea, cu un spaţiu social (riguros, normativ) şi

mai apoi cucerirea acelui loc strict subiectiv (psihologic, de libertate interioară). Aceste

mecanisme, cu valoare adaptativă, confirmă că libertatea este obţinută mai întăi prin

asimilarea unor reguli din spaţiul social de integrare şi ,ulterior, ne exprimăm

subiectivitatea. Reflexia aupra identităţii pune problema generală a integrării indivizilor,

într-un spaţiu social; între vizibilitatea socială şi conformism poate fi o opoziţie, chiar un

conflict; de asemenea, pot apare mereu diferenţe de statut şi prestigiu., între căutarea unei

identităţi personale şi a unei identităţi colective, între ceea ce constituie, în acelaşi timp,

diferenţa individuală şi similitudinea cu celălalt.

Soluţia aleasă în experiment (partea a-I-a), aceea de a se comenta un text(portret)

al „firii românului”, a lansat, prin marja de libertate indusă, folosirea tuturor nivelelor de

analiză şi înţelegere, dar şi a mijloacelor de apărare (identificare, proiecţie, raţionalizare,

regresie, reflexie, deplasare s.a.). Analiza „discursului psihologic” a putut evidenţia atăt

formele de interpretare nomotetică (surprinderea unor standarde universale ale identităţii

naţionale) dar şi o analiză ideomatică în care conexiunile dintre evenimente sunt

surprinse stric subiectiv, cu rol explicativ pentru aspecte particulare, specifice. Faptele de

experienţă nu ni se prezintă nemijlocit decăt ca trăiri, proprii (Erlebnisse) spune R.

Carnap, 1972. Cel mai bun predictor al înţelesului (discursului) ar fi trecerea prin

experienţă şi trăsăturile de personalitate care controlează aceste momente. Studii empirice

care au verificat trei grupe de competenţe profesionale ale antreprenorilor, personalitatea

de bază, stilul de management şi abilităţile speciale pentru afaceri, au demonstrat că

variabilele de personalitate(înţelegerea subiectivă) nu reprezintă predictori eficienţi ai

performanţei, în afaceri. Listele de adjective, reprezentănd calităţile necesare unui lider,

nu conferă sens şi semnificaţie unui „portret psihologic pentru simplul motiv că nu

compun un discurs coerent şi articulat.Trecerea de la trăsături psihologice către un

portret poate avea un anume înţeles ( sens şi semnificţie) în baza unui criteriu de

interpretare. Aceeaşi listă de atribute conduce în funcţie de ordinea de prezentare la mai

multe portrete, diferite, în pofida numărului egal , de însuşiri identice. Drumul cognitiv,

invers, de la portretul psihologic, la trăsături are un anume sens, urmare a faptului că între

cei mai buni predictori ai înţelesului, contextul joacă un rol deosebit; întregul conferă

sens părţii. La fel, analiza răspunsurilor legate de „firea romănului,” pune în evidenţă,

rolul jucat de contextul social-istoric (se constituie ca un nivel de analiză,) care are

semnificaţie numai pentru cei care cunosc faptele şi istoria obiectivă. Ĭn experimentul

identificării, „ firea romănului”, accesul către sens şi semnificaţie reprezintă o cale

epistemică, o invitaţie la analiza discursului autentic, centrat pe fapte obiective, pe

proiecte concrete, pe o cunnoaştere a cauzalităţii, aflată la intersecţia dintre nomotetic şi

ideomatic. Drumul spre înţelegere pleacă de la incurajarea diversităţii a asimetriei,

generatoare de întrebari, şi stimulănd soluţii,identifică drumul, de la specificul local

cultivat, up-gradat, spre sensul universal.

Contextul în care a avut loc analiza portretului psihologic al „firii românului”

este marcat de procesul integrării europene, sens în care rezultatele experimentului sunt

îndreptate: identificarea naţională are loc pe fundalul unor imperative necesităţi de

compatibilizare şi acordare a reacţiilor şi atitudiniilor personale, de grup, naţionale, cu

cele europene. Acest context cultural, european are o semnificaţie deosebită, în sensul că

are loc o anume presiune asupra identităţii naţionale, prin asimilarea acquis-ului

comunitar, adică, istoric-cultural se impune o selecţie autentică a valorilor („acomodări

social- perceptive” Mihai P., 2005, pp.176-194).

Aparţinănd, de facto, culturii europene, percepţia noastră socială este deschisă şi

mai puţin ancorată (blocată) contextual. Societatea romănă a construit premizele şi

arhetipul perceptiv necesare unei armonioase gestionări între specific şi universal, între

sens şi semnificaţie, între discursul nomotetic şi cel ideomatic, între exigenţele raţionale

şi emoţionale. Din analiza răspunsurilor, privind textul „ firea romănului”, rezultă

importanţa deosebită pe care o acordăm componentelor necognitive ale semnificaţiei

(aspectul ideomatic, subiectiv, etico-moral) care, deşi nu sunt totdeauna relevante pentru

problemele de adevăr şi logică, pot fi, adesea, excelenţi stimuli, care produc un impact

psihologic, datorită asociaţiilor emoţionale pe care le provoacă; un discurs afectiv prin

efectele de motivaţie şi adaptare pe care le sugerează este prevalent unei intervenţii strict

logice. Avem nevoi multiple de identificare, pe de o parte, cu o comunitate căt mai

extinsă, fapt ce conferă legitimitate şi sens apiraţiilor noastre dar, pe de altă parte,

există şi trebuinţa de securitate emoţională conferită de limba naţională

de ,obiceiul, tradiţiile, identitatea culturală, sentiment conferit numai de grupul de

referinţă). Dialogul intercultural, globalizarea, încurajază punţi de legătură, care pot

stimula comunicarea, cadrul general de înţelegere a sensului şi a semnificaţiei

„discursului” din jurul nostru, evitănd atitudinile superficiale şi cele formale.

„Sens şi semnificaţie”, în analiza discursivă, impun, ca metodologie, pe de o

parte, apelul la modalităţile cantitative, pe de alta, la cele calitative; pe fond, este necesară

o identificare sistematică şi obiectivă atăt a conţinutului latent căt şi a celui manifest.

Lingvistul Noam Chomsky a distins două niveluri ale limbajului: structura de suprafaţă,

tot ceea ce spunem nouă înşine sau altora, şi structura de adăncime,adică înţelesul

profund a ceea ce spunem, conţinănd informaţia ce nu este nici exprimată nici ştiută, în

mod conştient( Sue Knight, 2004).

Programele personale, de interpretare a realităţii, sunt procesări şi reacţii la

propriile noastre reprezentări, vis a vis nu de realitate (sens), ci faţă de contextul în care

am perceput un fragment din realitate (semnificaţie). Pentru fiacare actor, agent chiar

dacă percepţia este consensuală (are acelaşi sens cu al celorlalţi actori) semnificaţia poate

fi diferită; este un ecou mai amplu generat de propria cultură mentală ( statut profesional,

experienţa de viaţă şi muncă, sex, religie, rasă, aspiraţii, dorinţe, biografie).Analiza

discursivă, prin intermediul „algoritmului sens şi semnificaţie”, raportate contextual,

conferă validitate interpretării şi pune în valoare importanţa contextului social concret

(presiunea obiectivă) sau contextul mental colectiv subiectiv (tiparele de găndire) în

procesul de înţelegere.

Avănd un „eu incorporat” şi o viziune legată de comunitatea în care s-a socializat,

individul este mai puţin tentat să se sustragă trecutului şi valorilor care l-au format.

Cetăţenia este văzută ca o apartenenţă la o comunitate istorică , dar individul are şi o

raportare la comunitatea cu care împărtăşeşte valori ( acquis comunitar). Respectul faţă

de aceleaşi valori (aceeaşi semnificaţie) este un lucru esenţial pentru constituirea

identităţii individuale, iar valorile acestea devin prioritare.„Ne trăim vieţile în minţile

noastre într-o asemenea măsură, încăt reuşim să influenţăm rezultatul, eventual. Vieţile

noastre sunt de fapt profeţii, care se implinesc singure. Suntem ceea ce găndim”( Sue

Knight, 2004) .

Design experimental

Abordarea metodologică a cuprins mai multe momente complementare:

1. Analiza rezultatelor, oferite de un lot de 70 de studenţi ( psihologie, mangement

resurse umane). Sarcina subiecţilor a constat în analiza următorului portret al „firii

romănului”: „Trebuie să recunoaştem faptul că românul nostru, cel dintodeauna,

cârcotaş şi isteţ, dar făcând-o pe prosul când a simţit primejdia, adaptabil şi ager la

minte, căutănd esenţa vieţii, dornic să-şi încarce sufletul , până în măduvă, cu toate

gusturile şi plăcerile cele mai rafinate ale existenţei, făcăndu-se frate cu dracul până

a trecut pe malul celălalt, prietenos din fire şi ospitalier chiar şi cu duşmanii, a

reuşit să scape, în rătăcirea lui milenară, cu faţa curată pănă acum, datorită zestrei

sale native, de o complexitate inimaginabilă, încât adesea nu se înţeţelge nici el

însuşi, şi, în acelaşi timp, fiind dintodeauna o enigmă”(http://adevărul.kappa.ro/a3329-

08.html).

Textul în sine nu intersează sub aspect axiologic şi nici nu are pretenţia de a fi

validat, reprezintă doar o provocare la dialog; portretul „firii romănului” este saturat de

ambivalenţă şi, permisiv, stimulează respondenţii prin acuitatea temei şi prin conţinutul

său implicit; acest lucru (un text-portret şi nu o listă de atribute) impune atitudine,

adoptarea unor poziţii, prezentarea unor analize şi opinii personale, comentarii, fapte ce

reprezintă chiar scopul probei.Textul, „ca stimul”, trezeşte reacţii şi o poziţie de sprijin

(motivare a unor valenţe insuficient reliefate),de asemenea, dezvoltă justificări şi

raţionalizări, pledoarii „prodomo”,uneori, dimpotrivă, poziţii intransigente şi „critici

constructive” s.a. Un astfel de „portret naţional” angajază o atitudine de obiectivitate în

analiză şi evaluare, prin raportare la valorile universale (sensul general) dar şi reflexii

psihoemoţionale, subiective de susţinere afectivă (raportarea la un context sau reper

istoric, local, conjunctural motivant). Atunci cănd nu este sugerată luarea unei atitudini

critice şi de corecţie, este de remarcat că o „psihologie a schimbării” de mentalitate nu

este prezentă în răspunsurile subiecţilor. Rarele critici aduse sunt estompate de

„conjunctura în care s-a acţionat şi de nevoia fundamentală de adaptare la vremuri şi

împrejurări potrivnice”.Interesul metodologic nu a urmărit conturarea unei imagini despre

„firea romănului”;am stimulat doar elaborarea unui stimul motivant, pentru a surpinde

modul în care au loc atribuirea de sens şi semnificaţie unui discurs în care se caută

valoarea de adevăr.

Ĭn acest context, interpretările sunt consensuale şi, chiar dacă fiecare analiză apare

diferită in raport cu altele, temele comune sunt (asemănătoare) identificabile cu uşurinţă,

într-o problemă în care rareori primim un feed-back extern sau expert (analiza portretului

identităţii naţionale). Deşi nu sunt repere obiective suficiente, care să ne contureze

justeţea sau falsitatea interpretărilor, impactul şi tipul de argumente pe care subieţii îl

angajază (efectul de ajustare ideomatică, emoţională) sugerează convingerea pe care

aceşia o au faţă de justeţea interpretării, sensul şi semnificaţia discursului avănd pemtru

fiecare un înţeles deplin.

Al doilea „dispozitiv metodologic” (ipoteză) este legat de modul de argumentare

şi de acceptare în grup a unei soluţii consensuale, cănd sunt prezentate şi comentate unele

portrete critice, „realiste”, faţă în faţă cu portretele şi descrierile pozitive, cu un pronunţat

caracter de autoprotecţie.

Analiza rezultatelor

Din analiza comportamentală s-au constatat următoarele: în situaţia

experimentală, în care grupul este instruit să depună un efort concertat pentru a respecta

standarde universale de evaluare şi analiză, „portretul consensual” capătă valenţe

generale, sunt evitate particularităţile şi dimensiunile specifice (semnificaţia ideomatică,

este prezentă, mai ales, în culturile intens contextuale-Gary Johns 1998, 334); subiecţii

renunţă la „comentariul metaforic”, idiomatic, iar portretul capătă contur în baza unor

argumente cu sens universal iar semnificaţia nu serveşte doar în împrejurări şi

circumstanţieri particulare. Aşadar,cănd sarcina (adresată unui grup) este aceea de a

identifica valorile si de a le aşeza, ordona într-un plan exigent, credibil, cănd criteriile

logico-axiologice sunt prevalente, în general, grupul i-a decizile cu mai multă elaborare şi

discernămănt. Dezbaterile sunt mult mai mai pronunţate şi este sesizabil efortul de

identificare al acelor operatori logici care să ofere sprijin pentru luarea unei decizii de

grup corete, obiective.

De asemenea, trebuie subliniată atitudinea de exigenţă şi obiectivitate a

răspunsurilor, în situaţia cănd subiecţii supuşi experimentului primesc expres sarcina de

a identifica „ firea românului, comparată, în contextul mai general al profilului

cetăţeanului european. Apar preocupări de a se identifica, mai ales, deschiderea spre

comunicare a românului,nu numai în contextele sale tradiţionale; este luată în discuţie

capacitatea de fi deschis şi dincolo de „sociabilitatea locală”, de extroversia adaptativă.

Analiza comparată surprinde preocuprea mai atentă faţă de reflexia psihologică, fapt ce

amplifică discernămăntul: răspunsurile sunt decentrate de egocentrism şi se

depolarizează: „fiecare om este unic, acţionează şi găndeşte în stil propriu, oricum în

funţie de situaţie; suntem uneori prizonieri ai regulilor, alteori nu” ; „omul este o fiinţă

foarte complexă şi cred că toate statisticile, care arată diverse stiluri de personalitate, se

pot modifica şi îmbunătăţii atăta timp căt realitatea psihosocială este una în continuă

schimbare”; „de-a lungul istoriei şi ontogenezei sale, românul s-a adaptat permanent

condiţiilor socioumane, specifice culturii sale şi schimbărilor petrecute, dănd dovadă de o

mare flexibilitate dar avănd şi un nivel de aspiraţie al libertăţii proprii foarte ridicat.”

Concluzii.

In manipularea experimentală, în care grupului i se oferă libertatea de a-şi

exprima opţunile afective, evităndu-se stabilirea unor criterii de angajare în spaţiul de

exigenţă şi standardele de identitate europene, se constată o mai rapidă coagulare a

consensului (tendinţa de a proteja valorile şi trăsăturile naţionale); decizia grupului se

îndreaptă spre construcţii în care ideograficul, aspectul specific, particular, prevalează

dimensiunilor cu valoare standard, generice. Metafora şi comentariul afectiv emoţional ,

susţinerea argumentelor sunt fondate pe imagine şi discurs susţinute cu argumente

preponderent subiective. Din analiza comportamentală a celor două grupuri (a modului

de elaborare al deciziilor) rezultă următoarele: cel mai rapid, este obţinut consensul

(înţelegerea), cănd dialogul este susţinut, bazat preponderent pe semnificaţii, pe

conţinutul particular, pe „înţelegerile contextuale” (cu sens implicit, pentru cei iniţiaţi) şi

pe discursul metaforic, ambivalent, de fapt un „limbaj secundar”; faptul în sine verifică

ipoteza rolului deosebit pe care îl are ecoul psihologic al deciziilor, faţă de propriile

reprezentări la care nu putem renunţa uşor; acestea sunt alimentate, cel mai adesea, de

semnificaţia subiectivă pe care o atribuim realităţii (consonanţa intimă) care, adesea, nu

suportă „ajustări cognitive” şi corecţii dictate, cel mai frecvent, de sensul obiectiv,

impersonal.

Din analiza comentariilor, se desprind şi următoarele mecanisme de apărare a identităţii

colective cu valoare psihoemoţională, cu atăt mai semnificativă în contextul integrării

europene a României. Căteva comentarii sunt relevante:

„Textul se poate constitui ca un portret moral psihologic al românului şi nu e nevoie

decăt de o singură dată să-l citeşti pentru a te regăsi în el”.

„Un pronunţat spirit patriotic, o fiinţă complexă care a reuşit să uimească întodeauna,

misterios, acesta este românul”.

„Literatura este plină de „Moromeţi” care caută răspunsuri, care vor să afle esenţa

lucrurilor; suntem filozofi cu toţii, ne punem întrebări, ne plac enigmele”.

Portretistica „firii romănului” este laborată cu treceri de la trăsături negative, la cele

pozitive, cu justificări contextuale, momente în care sunt aduse ca argumente( exterioare)

condiţii istorice, obiectivele fundamentale ale supravieţuirii existenţiale, sentimentul de

protecţie şi măndrie naţională, (thymosul) şi respectul de sine, condiţionările etico-

morale.

Un alt moment de analiză a modului în care sunt structurate răspunsurile cu nuanţă

explicativă a „firii românului” a fost următorul: pentru cei 70 de subiecţi s-a urmărit

raportul între sens şi semnificaţie acordate atributelor, valoarea lor ca

extindere(universală şi/sau naţională) şi modul lor de interpretare. Tabelul de analiză a

fost astfel structurat:

________________________________________________________________________

SENS SEMNIFICAŢIE VALORI INTERPRETARE

Universale/ naţonale pozitivă/ negativă

________________________________________________________________________

adaptabil se descurcă * *

isteţ orientat * *

ager la minte „face pe prostul” * *

românul omul în general * *

cărcotaş imagine de sine * *

„frate cu dracul” eficient * *

„fiind o enigmă” „nu are identitate” * *

prietenos adaptabil * *

ospitalier sociabil * *

rătăcire milenară complicat ca fire * *

caută esenţa vieţii reflexiv * *

încarcă sufletul afectivitate complexă * *

zestre nativă talentat * *

plăceri rafinate pulsională * *

simte primejdia adaptabilitate * *

cel dintodeauna validitate * *

complexitate pragmatic, ludic * *

5 12 12 5

Σ 17

Din analiza datelor, 187 de atribute condensate în 17 trăsături, rezultă un mod de

validitate al raportului unversal/naţional 5/12, iar raportul evaluării pozitiv/negativ este

de 12/6.

Toate cel cinci atibute cu semnificaţie universală sunt interpretate pozitiv, iar din cele 12

atribute naţionale 5 sunt interpretate cu sens negativ.

Analiza discursului, plecănd de textul global către semnificaţii face posibilă

descifrarea sensului şi a modului de înţelegere, pănă la nivelul evaluării axiologice cu

trimitere spre valorile unversale, spre standarde generale sau spre trăsăturile idiomatice,

particulare specifice cu semnificaţie pentru anumite contexte.Conform teoriilor lui G.

Allport,1981, trăsăturile psihologice sunt veridice, pretind o anumită consistenţă,

depăşesc evenimentul şi contingentul şi capătă validitate sporită într-o tiplogie, unde pot

fi surprinse articulaţii constante, foarte apropiate de nomotetic, de corelaţii cu valori

înalte de semnificaţie şi sens.Existenţa unei tipologii (firea romănului) a unui discurs

(eveniment social-politic sau istoric) în care sunt coerent identificate raporturile dintre

text şi context face posibilă trecerea de la semnificaţie, la sens, de la analiza ideomatică

(trăsături şi aspecte particulare) la dimensiuni generice, la elemente constante şi

„observabile mental”.

Apriorismul unui discurs, care totdeauna structurează semnificaţia

fenomenologică, este lejer instalat de particularităţie elaborării mentale, care evoluează

de la întreg spre parte, fapt ce induce totdeauna coerenţă şi un aport suplimentar de

substanţă logică, nevoia de coerenţă de articulare . Din studiile privind trecerea de la

trăsături (liste de adjective), la portrete s-a constatat slaba corelaţie şi dificultatea de a

construi de a crea tipologii, în absenţa unui criteriu de ordonare , a unui operator logic.

Sensul invers al demersului epistemic este leger şi are un parcurs logic: de la o tipologie

(întreg)se pot face inferenţe cu o bună precizie către(parte) trăsături, către atribute;

trecerea de la sens spre semnificaţie, în discurs, este validă ca demers epistemic dar

incompletă. Pe de altă parte, saltul către o reală înţelegere(meaning) are loc dacă este

reconfigurată poziţia ideomatică de ansamblu, în contextul şi în locul specific. Ĭnţelesul

portretului „firea romănului” nu poate avea loc doar în planul analizei discursului

general, cu sens logic; semnificaţia conferă nuanţa de înţelegere dacă sunt prezente şi

notele de circumstanţiere, de contingenţă, de situaţie şi eveniment, care completează un

cămp exterior obiectiv cu cel interior subiectiv. Analiza evenimentului istoric şi a celui

din şţiinţele socioumane impun un permanent impact, între lumea sensibilă interioară

(care identifică şi produce categorii) şi realitatea evenimentelor care, chiar dacă cel

puţin fizic şi temporar, nu se repetă, au ceva comun - „acelaşi discurs: sens, semnificaţie,

înţelegere”.

Din comentarul şi dezbaterile pe această temă a rezultat că mecanismul de

abordare al judecăţilor de valoare ale studenţilor masteranzi, este susţinut de capacitatea

acestora de a înterpreta şi asimila acele experienţe de viaţă , în care standardele

universale sunt permanent coroborate cu cele personale, cu cele din mediul ambiental

real, proxim şi „obiectiv” dar şi cu lumea subiectiv-interioară. Din aceste motive,

discursul este acceptat spre dezbatere(textul privind „firea românului”) mai ales cănd are

o virtualitate complexă, care să asigure o pluralitate de abordări şi „ajustări axiologice”

care marchează forţa de impunere a eului, capabil de identificare a sensului, de

surprindere a semnificaţiei şi a înţelegerii. In situaţii contradictorii, cănd sensul pare a fi

greu descifrabil, experienţa de viaţă şi subiectivitatea asigură un plus de cunoaştere care

contextualizează cu bogate semnificaţii un discurs, conferindu-i, astfel, „forma logică”,

pregătită să devoaleze înţelegerea. In comentariul respondenţilor, valorile negative

atribuite „ firii românului”, au fost constant însoţite de explicaţii, de o numită grije de

interpretare, privind modul şi contextul, în care facem aceste abordări „complexe”. Cele

mai multe răspunsuri au fost pozitiv interpretate şi au urmărit trăsăturile psihomorale la

nivelul valorilor naţionale, cu o mai mică identificare cu cele prezumate a fi

universale(nu a fost oferit un portret comparat al cetăţeanului european).

Deşi au fost prezente explicaţii în care contextul istoric (ideografic) a fost

prezentat ca semnificativ, pentru efectul de înţelegere, acesta nu a fost comentat sub un

unghi politic. Psihologia schimbării şi a adaptării nu a fost confiscată de discursul

politic,iar demersul nostru experimental s-a subsumat concepţei lui (Alain Policar,1998):

„sistemul politic este astfel chemat să nu se pronunţe în conflictul concepţiilor despre

lume, acesta trebuind să rămănă în sfera privată”.

Din analiza modului în care studenţii masteranzi îşi structurează discursul, se

evidenţiază rolul important şi accentul pe care ei îl acordă particularului , ideomaticului,

specificului , faptului de viaţă (confruntarea realităţii) cu preocuparea de a conferi

acestora valoare de adevăr, de sens şi înţelegere: în pofida unor atitudini explicative şi

de raţionalizare (uneori pregnante), discursul lor are sens şi semnificaţie urmare a

motivaţiei principale, aceea de a înţelege realitatea, de a căuta un consens¸ în care

varietatea contextuală, situaţională să nu fie o consecinţă a unei justificări de moment

istoric sau de presiunea unui standard general. Capacitatea de înţelegere apare ca o

necesitate ce se cere prezentă, cu aceeaşi intensitate, şi în analiza ideomaticului din

evenimentul cotidian şi în desprinderea unui „nomotetic modus vivendi” care să

reprezinte standarde universal valide.

Bibliografie:

Allport, W. G.(1981), Structura şi dezvoltarea personalităţii , Bucureşti, Editura

didactică şi pedagogică.

AL, Zub.(1998), „Schimare politică şi istoriografie” în Neculau A., Ferréol G.,

Psihosociologia schimbării , Iaşi, Polirom, pp.26-33.

Aniţei, M.(2004), Introducere în psihologia experimentală, Bucureşti, Editura Livpress.

Boudon, R. (1997), Tratat de sociologie ,Bucureşti, Humanitas.

Carnap, R.(1972), Semnificaţie şi necesitate,Cluj-Napoca, Editura Dacia.

Chelcea, S. (2001),Metodologia cercetării sociologice,Bucureşti, Editura economică.

Cuilenburg, J.J. Van , Scholten, O., Noomen, G. W. (2000), Ştiinţa comunicării,

Bucureşti, Humanitas.

Johns, G.(1998), Comportament organizaţional, Bucureşti, Editura economică.

Knight Sue.(2004), Tehnicile programării neuro-lingvistice,Bucureşti, Curtea Veche.

Marcus, S., Ana Catina.( 1980),Stiluri apreciative, Bucureşti, Editura academiei

Mărgineanu, N.(1975), Psihologie logică şi matematică , Cluj-Napoca,Editura Dacia.

Mc.Quail, D., Windahl, S.(2001), Modele ale comunicării , Bucureşti, Editura

comunicare.ro.

Mihai, P.(2005),Dimensiuni psihovocaţionale în managementul resurselor umane,

Bucureşti, Editura Universităţii „ Titu Maiorescu”.

Moscovici, S.(1998), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt , Iaşi, Polirom.

Policar, A.(1998), „Libertatea individuală şi binele comun: criză sau reânnoire a

modelului liberal” în Psihosociologia schimbării,Neculau A., Ferreol G., Iaşi,

Polirom,pp.96-102.

Senkowska Ewa Drozda.(2000), Psihologie socială experimentală,Iaşi, Polirom.

* * *