Semnificaţii şi tipare de răspândire a conceptului ... · PDF fileSemnificaţii şi...

Semnificaţii şi tipare de răspândire a conceptului „pozitiv” în gândirea economică

Angela ROGOJANU

Academia de Studii Economice din Bucureşti [email protected]

George ŞERBAN-OPRESCU Academia de Studii Economice din Bucureşti

[email protected] Rezumat. O scurtă retrospectivă asupra gândirii economice este

suficientă pentru a scoate în evidenţă eforturile de transformare la care au fost supuse nu numai metoda, dar şi limbajul, ca parte semnificativă a domeniul de cercetare, în dorinţa consolidării statutului ştiinţific al Economiei. Semnificaţia acordată, uzul şi, uneori, abuzul termenului „pozitiv” în discursul ştiinţific actual este o dovadă clară că transformările limbajului economic au lăsat urme adânci asupra teoriei economice. Izvorât din filosofia comtiană care nega existenţa unei ştiinţe economice, „pozitiv” a devenit un termen cheie prin care unii economişti subliniază caracterul ştiinţific al cercetărilor lor. Pe de altă parte, o serie importantă de economişti apelează la acest termen atunci când se referă la faptele economice pentru a arăta creşterea economică. Acestea sunt numai o parte dintre paradoxurile provocate de utilizarea termenului „pozitiv”, care poate crea confuzii printre cei mai puţini familiarizaţi cu particularităţile cercetării economice. În acest context, lucrarea îşi propune să aducă lumină în această zonă atât prin analiza accepţiunilor comune acordate acestui concept, cât şi a modului în care termenul s-a răspândit prin intermediul celor mai importante publicaţii ştiinţifice din domeniul economic. Astfel, cercetarea realizată urmăreşte două direcţii bine definite: 1) analiza epistemologică a semnificaţiilor acordate termenului „pozitiv” de-a lungul istoriei gândirii economice şi 2) studiul ocurenţelor, dar şi contextelor în care este utilizat şi citat acest concept în jurnalele ştiinţifice cu cel mai mare scor relativ de influenţă în domeniul ştiinţei economice.

Cuvinte-cheie: pozitiv; epistemologie; limbaj economic. Cod JEL: B41. Coduri REL: 2B, 18F.

Economie teoretică şi aplicată Volumul XX (2013), No. 3(580), pp. 39-58

Angela Rogojanu, George Şerban-Oprescu 40

1. Introducere După două sute cincizeci de ani de la fondarea ştiinţei economice şi după o

istorie milenară a ideilor economice, o parte extrem de mare a economiştilor par din ce în ce mai siguri că au găsit în analiza cantitativă calea potrivită identităţii ştiinţei economice şi dezlegarea misterului epistemologic al pluralităţii gândirii şi al metodelor de cercetare. Răspândirea sistematică a ideilor potrivit cărora Economics-ul trebuie să se supună regulilor empirice după care se ordonează cunoaşterea şi cercetarea în ştiinţele numite „dure” nu înseamnă nimic altceva decât supunerea faţă de exigenţele „economiei pozitive”, eventual şi „normative”, îndreptând interesul ştiinţific „spre ceea ce este” şi, evident, spre „ceea ce ar trebui să fie”. Marea controversă din ştiinţa economică apărută cu aproape două secole în urmă între „cantativişti” şi „explicaţionişti”? Convingerea pozitiviştilor în puterea modelării cantitative de a schimba sensul economiei merge dincolo de orice îndoială chiar şi atunci când, pe bună dreptate, „explicaţioniştii” întreabă: Ce se observă şi ce se măsoară cu adevărat?

Repetate obsesiv concepte economice asociate vocabulei pozitiv relevă frecvenţa mare a sintagmei „economie pozitivă”. Termenul „economie pozitivă” provine din răspândirea influenţei pozitivismului asupra tuturor domeniilor cunoaşterii. În istoria intelectuală a ideilor, analiza detaliată a pozitivismului întreprinsă de Théodor Ruyssen arată un ansamblu de curente de gândire care consideră că numai analiza şi cunoaşterea faptelor reale verificate prin experienţă pot explica fenomenele lumii senzoriale. Adepţii pozitivismului invocă certitudinea dată exclusiv de experienţa ştiinţifică, resping introspecţia, intuiţia şi orice formă de abordare metafizică pentru a explica cunoaşterea fenomenelor. În secolul al XIX-lea pozitivismul, sub forma empirismului logic, s-a răspândit în toate domeniile cunoaşterii, inclusiv în cel economic.

În acest context, scopul acestei lucrări este, pe de-o parte, de a analiza semnificaţiile acordate termenului „pozitiv” în diversele curente epistemologice care şi-au găsit ecoul în ştiinţa economică şi, pe de altă parte, de a realiza un studiu cantitativ a ocurenţelor termenului pozitiv sub forma „teorie pozitivă” şi a perechii „pozitiv-normativ” în revistele The Quarterly Journal of Economics şi Journal of Economic Literature pentru a estima frecvenţa utilizării acestui termen, dar şi contextele comune în care acesta este utilizat.

2. Curentul pozitivist în economie

2.1. Pozitivismul social

Pozitivismul a fost lansat în comunitatea ştiinţifică de Auguste Comte, la început sub forma pozitivismului ştiinţific, iar din 1847 până la sfârşitul vieţii sale a orientat pozitivismul spre „noua lege a umanităţii” cu propria sa „religie”


41

41

(Kremer Marietti, 1997). Auguste Comte, asemenea utopiştilor începutului de secol al XIX-lea, visa o societate întemeiată pe ştiinţa unificată, pe ştiinţa pozitivă. În maniera specifică enciclopediştilor, Auguste Comte propune un program de cercetare holistic şi o structură ad-hoc a ştiinţelor: „filosofia pozitivă cuprinde cinci-şase ştiinţe: matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia şi sociologia” (Comte,1910, p. 18). Locul ocupat de fiecare ştiinţă în ierarhie depindea de îndeplinirea unor criterii precum: gradul de exactitate, gradul de obiectivitate, gradul de prioritate istorică, gradul de precizie şi gradul de certitudine. O disciplină de studiu putea fi numită ştiinţă dacă exista o clasă de fenomene omogene, dacă îndeplinea criteriile de pertinenţă şi dacă fenomenele aferente puteau fi cercetate cu metoda pozitivă (observaţia, experienţa şi măsurarea). Prin urmare, în acest ansamblu construit de Auguste Comte ştiinţa economică nu avea loc, pentru că nu îndeplinea exigenţele accesului în ansamblul ştiinţelor. Auguste Comte a mers mai departe, în introducerea la Discours sur l'ensemble du positivisme, expune modul în care „filosofia pozitivă se descompune în filosofie socială şi filosofie naturală, a doua fiind un preambul fundamental al primeia, singurul obiect definitoriu al speculaţiilor noastre reale” (Comte, 1848). „Sistemul politic pozitiv” imaginat de Auguste Comte se fonda pe legi, între care „teoria pozitivă a acumulării” era primordială. Rezultată din combinarea unei legi subiective – „fiecare om poate produce mai mult decât consumă” – şi a uneia obiective, „anumite bunuri pot fi păstrate dincolo de timpul necesar pentru reproducerea lor” (Comte, 1851), „teoria pozitivă a acumulării” dă şi unul dintre sensurile sintagmei „economie pozitivă”, cel de creştere economică. „Sistemul politic pozitiv” generează „economie pozitivă” şi „organismul social” ghidate după „spiritul pozitivist”, a cărui formare revine educaţiei enciclopediste rezultate din ansamblul comtian al ştiinţelor în scopul asigurării solidarităţii sociale. Pentru a realiza solidaritatea socială, Comte analizează principiile care determină coeziunea socială, convins că echilibrul social al planetei depindea de condiţiile economice şi sociale ale „organismului social” (Comte, 1848, p. 35). Concluzia lui Auguste Comte reţine metoda istorică pentru identificarea interacţiunii dintre diferitele aspecte ale unei societăţi la un moment dat, metodă care va deveni simbolul şcolilor istorice de gândire economică din secolul al XIX-lea şi al celebrei „lupte pentru metodă”. În metoda istorică, de ilustrare cu fapte, recurgând la descriere şi-a găsit susţinerea economia pozitivă. Aşadar, interesul pentru economia pozitivă a fost provocat de expansiunea şcolilor istorice, aflate în căutarea unui remediu la „anemia” ştiinţei economice, ai căror promotori atacau dur clasicii, îndeosebi „prăpastia dintre teoria economică şi realitatea economică”.

Într-o măsură mai mare sau mică, toţi marii economişti ai secolului al XIX-lea angrenaţi în emanciparea ştiinţei economice de morală şi politică au fost atinşi de morbul pozitivist.


Prima condiţie pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor economice era obiectivitatea discursului teoretic al ştiinţei economice şi neutralitatea axiologică. Pentru aceasta economiştii trebuiau să rupă cu trecutul empiric şi cu contextul ideologic specific primelor cercetări economice ştiinţifice. Tentativa autonomizării economicului a fost puternic contestată de Auguste Comte şi de adepţii săi britanici, germani şi francezi (Gide, Rist, 1926, pp. 525-526). Critica a fost concentrată în mod deosebit pe imposibilitatea izolării faptului economic provenit dintr-o solidaritate a organismului social. Comte şi adepţii săi au negat astfel posibilitatea unei ştiinţe economice în numele acelei solidarităţi foarte intime dintre diversele aspecte ale „organismului social” (Comte, 1910, pp. 274-294).

Viziunea pozitivistă a lui Comte pare să fi renăscut la mijlocul secolului XX, când un economist, Milton Friedman, a făcut să tresară chiar şi adepţi ai analizei cantitative cu al său Essays in Positive Economics (1953) unde, citându-l pe Marshall, afirma: „Ţelul ultim al unei ştiinţe pozitive este dezvoltarea unei «teorii» sau «ipoteze» care să ofere predicţii valabile şi semnificative (adică nereductibile la truisme) despre fenomene încă neobservate. O atare teorie este, în general, o împletire complexă a două elemente. În parte, ea este un «limbaj» menit să promoveze «metode de raţionamente sistematice şi organizate», în parte, e un ansamblu de ipoteze cu conţinut empiric menit să abstragă trăsături esenţiale ale unei realităţi complexe” (Friedman, 1953). Valul nedumeririlor şi protestelor faţă de o asemenea manieră de tratare a ştiinţei economice nu a putut fi stăvilit nici de retractările lui Friedman, şi nici de prestigiul de care s-a bucurat. Oricum, Eseul lui Milton Friedman este printre puţinele reacţii explicite şi asumate ale pozitivismului comtian. Analiştii viziunii pozitiviste, precum Angèle Kremer Marietti, au dat însă un verdict fără echivoc: „Practic, Milton Friedman prezintă o epistemologie pozitivă identică cu cea a lui Comte. De asemenea, Friedman este în acord deplin cu Auguste Comte, atunci când apreciază valoarea unei teorii după puterea sa predictivă pentru clasa de fenomene pe care presupune că le explică, deoarece predicţia confirmă valoarea explicaţiei” (Kremer Marietti, 1997).

2.2. Abordarea austriacă Într-o lume a ştiinţei dominată de pozitivism, «programul de cercetare»

introdus de Carl Menger a adus claritate în maniera de abordare a ştiinţei economice. Într-adevăr, ştiinţele au ceva comun, dar se şi deosebesc: unele cercetează natura materială şi altele natura umană; primele îşi extrag cunoaşterea a posteriori, adică din experienţă, celelalte fac acest lucru a priori, adică pe alte căi, decât cea empirică. Sursele inspiraţiei, uneori neclare, au condus istoricii gândirii economice spre argumente interesante, dar destul de


43

43

nesigure. Mark Blaug, de pildă, are destulă îndrăzneală să afirme: „Aceasta ne determină să căutăm mişcarea generală în filosofie sau în ştiinţele sociale care au scos în evidenţă introspecţia ca instrument de elaborare a ipotezelor despre comportamentul economic. Unii autori au fost şocaţi de renaşterea filosofiei kantiene, la mijlocul secolului, începând din Germania şi extinzându-se apoi pe întreg continentul. «Înapoi la introspecţie şi la sensul impresiei» era lozinca curentului filosofic de atunci” (Blaug, 1992, p. 335). În orice caz, eforturile lui Carl Menger şi ale adepţilor săi erau îndreptate în două direcţii majore care defineau „programul de cercetare austriac”: pe de-o parte, spre elaborarea unei teorii economice de calitate, iar pe de altă parte, spre identificarea metodei ştiinţei economice. În acest context, după cum constata Böhm-Bawerk, „numeroase scrieri ale economiştilor austrieci au fost dedicate disputei asupra metodei: printre ele, studiul lui Carl Menger – Untersuchung über die Methode der Sozialwissenschaften (Studiu privind metoda ştiinţelor sociale) – a constituit prima analiză aprofundată şi detaliată despre chestiunile aflate în dezbatere. Ar trebui remarcat în acest context că metoda «exactă» sau, cum prefer să-i spun eu, metoda «izolării» nu este în niciun caz pur speculativă şi nonempirică, ci, dimpotrivă, această metodă îşi caută şi îşi găseşte întotdeauna fundamentul în experienţă” (Böhm-Bawerk, 1891). Într-adevăr, în Principiile economiei Carl Menger a reiterat ideea după care fenomenele economice sunt înainte de toate fenomene ale naturii umane, iar ştiinţa economică este o ştiinţă a priori, inovând în acest fel acolo unde alţii au preferat inerţia tradiţiei «părinţilor» ştiinţei economice. În consecinţă, înaintea cercetării relaţiilor cantitative, imperativul ştiinţei economice era cunoaşterea naturii umane a fenomenelor economice, pentru că „toate lucrurile sunt supuse legii cauză-efect. Acest mare principiu nu cunoaşte excepţie şi am căuta în zadar în domeniul experienţei un exemplu contrar” (Menger, 1994, p. 5).

Corespondenţa vremii relevă fermitatea cu care şi-a promovat Carl Menger programul său de cercetare, dar şi rezerva faţă de entuziasmul formalizării matematice împărtăşit de adepţii măsurării. Convins de relevanţa măsurării şi formalizării, Blaug citează o asemenea situaţie: „într-o scrisoare adresată lui Walras în 1884, Menger insista că «matematica nu poate ajuta pe economist să găsească esenţa cantitativă a fenomenelor cum sunt valoarea, renta şi profitul»” (Blaug, 1992, p. 331). După cum maliţiozitatea observaţiei lui Blaug, potrivit căreia, „această atitudine a rămas caracteristică scriitorilor austrieci care au mers atât de departe încât au ocolit necesitatea determinării simultane şi reciproce a tuturor variabilelor economice” Blaug, 1992, p. 331), nu face nimic altceva decât să adâncească îndoiala asupra abordărilor nematematice.

Psihologia sumară implicată de noul mod de gândire economică plasa în centrul cercetării nu numai o nouă teorie fundamentală – teoria utilităţii finale –,


ci şi un subiect viu – individul – al cărui comportament desena liniile după care se mişca economia. Totodată, centrarea analizei economice asupra experienţei umane, asupra preferinţelor şi alegerilor individului accentua delimitarea „austrianismului” de alte concepţii economice, îndeosebi de cele numite obiective. Totuşi, Carl Menger rămânea într-o măsură considerabilă tributar moştenirii intelectuale oscilând în delimitarea domeniului de cercetare a economiei între producerea de bunuri şi comportamentul individului cu privire la bunuri. Discipolii săi au urmat programul de cercetare, dar s-au abţinut să taxeze dezacodurile în contul maestrului, ele fiind acceptate de cele mai multe ori ca pasaje cvasiobligatorii ale „copilăriei ştiinţei economice”. Aceasta l-a determinat pe Eugen von Böhm-Bawerk să schimbe registrul ştiinţific în sensul teoriei pozitive a capitalului şi a dobânzii. Cu alte cuvinte, de ce este pozitivă rata dobânzii? Răspunsul lui Eugen von Böhm-Bawerk ne trimite la experienţa de producţie acumulată de oameni în timp şi la preferinţa pentru timp, adică la teoria utilităţii marginale (Böhm-Bawerk, 1959).

2.3. Pozitivismul eclectic Alfred Marshall a realizat pentru prima dată în istoria gândirii economice

o sinteză între clasicism, şcoala istorică germană şi marginalism, argumentând că observaţia şi experienţa sunt necesare pentru determinarea efectelor imediate şi a efectelor ulterioare ale diferitelor grupe de cauze, ceea ce însemna că ştiinţa economică se fonda, în viziunea sa, pe o analiză pozitivă. În acest context, Alfred Marshall a susţinut utilizarea metodei empirice în analiza economiei, aceasta fiind în concordanţă cu misiunea ştiinţei economice, iar „rolul ştiinţei era să reunească, să grupeze, să analizeze faptele economice şi să utilizeze cunoştinţele obţinute din observaţie şi din experienţă” (Marshall, 1890). Fixarea unui cadru teoretic heteroclit cerea o viziune adecvată asupra realităţii: legile economice trebuiau înţelese ca tendinţe care arătau numai „ceea ce este” (viziunea pozitivă), fără a arăta şi „ceea ce ar trebui să fie” (viziunea normativă), deci fără condiţii de natură etică (Gélédan, 1988, p. 115). Totuşi, Marshall a lăsat loc judecăţilor de valoare atunci când şi-a îndreptat atenţia asupra finalităţii ştiinţei economice, mai ales asupra capacităţii acesteia de a rezolva probleme practice sau de a stabili reguli ale economiei: „Legile şi raţionamentele economice constituie numai o parte a materialelor pe care conştiinţa oamenilor şi bunul lor simț le utilizează pentru a rezolva problemele practice şi pentru a stabili regulile care pot să le servească drept ghid în viaţă” (Marshall, 1890). În locul lui homo oeconomicus schematizat, Alfred Marshall introduce ideea de comportamente, extrem de diferite, dar care trebuiau să evite simplificarea excesivă: „în urma acţiunilor oamenilor de afaceri, executate cu putere şi cu abilitate, există o gradare continuă, bazată pe calcule gândite şi de o


45

45

lungă durată, în timp ce oamenii simpli nu au nici puterea, nici voinţa de a-şi orienta interesele precum oamenii de afaceri” (Marshall, 1890). Prin urmare, economiştii „se ocupau de om aşa cum era el, nu de un om abstract sau economic, ci un om în carne şi oase” (Marshall, 1890). Dacă economistul studiază mai ales modul cum omul îşi urmăreşte propriul câştig, nu înseamnă că ar încerca în acest fel să reducă economia la o „istorie naturală a egoismului” din simplul motiv că acest comportament poate fi exprimat monetar, efectele sunt abordabile ştiinţific, în comparaţie cu filantropia, vanitatea sau simţul datoriei (Marshall, 1890). Depăşind complexul mecanic, dar nu şi tentaţia evoluţionistă, Alfred Marshall a creat un produs ştiinţific care s-a impus repede pe piaţa ideilor şi care a dominat modul de gândire economic până la John Maynard Keynes. Aşa cum au observat unii analişti, de la ediţie la ediţie, Principiile au fost „retuşate” în concordanţă cu dorinţa autorului de a-şi reflecta mai bine modul său de gândire. În acelaşi timp, se poate observa şi o şlefuire a filosofiei economice a lui Alfred Marshall: „prefaţa la prima ediţie este tributară principiului continuităţii, exprimat prin motto-ul «Natura non facit saltum» ca element de legătură în tratarea cărţii. Străbătând Principiile sesizăm «ideea fundamentală», adică ideea «teoriei generale a echilibrului cererii şi ofertei»”(Blaug, 1992, p. 430). În schimb, după cum constata Blaug, în prefaţa la ediţia a opta autorul „aduce o notă de scuză la adresa caracterului static al analizei din Principii. În ciuda utilizării frecvente a ideii «ceteris paribus», Marshall arată că elementul cheie al cărţii sale este dinamica, şi nu statica. Chiar dacă ar fi aşa, statica şi dinamica nu reprezintă întreaga economie: «Mecca economistului se bazează mai mult pe biologia economică decât pe dinamica economică»” (Blaug, 1992, p. 431). Totodată, opera lui Alfred Marshall nu poate fi sustrasă marginalismului, pentru simplul motiv că „noţiunea de margine care determină preţul a căpătat o importanţă crescândă în Principii şi odată cu ea a fost relevat şi faptul că marginea variază în raport cu condiţiile problemei luate în discuţie şi în special cu perioada de timp la care se referă” (Blaug, 1992, p. 431).

2.3. Pozitivismul deductiv Statutul ştiinţei economice, negat de August Comte şi pus la îndoială de

sceptici, şi preferinţa multora faţă de sociologie în temeiul criteriilor pozitiviste au deschis aprige dispute epistemologice, „însă abia în opera lui Pareto vom găsi analiza cea mai consecventă asupra articulării între economie şi sociologie şi teoretizarea cea mai rafinată a raporturilor metodologice dintre cele două discipline” (Passeron, 2004).

Vilfredo Pareto a fost nu numai succesorul lui Léon Walras la Lausanne, ci a fost şi continuatorul multora dintre ideile acestuia. Formalizarea şi


matematizarea teoriilor economice nu erau suficiente pentru a para acuzele istoricilor la adresa economiştilor tradiţionali, acolo unde se plasa şi Pareto. În contextul controversei despre metoda, Vilfredo Pareto (1896, 1906) aduce clarificări asupra naturii ştiinţei economice: „Există două categorii mari de știinţe: cele care, precum fizica, chimia, mecanica, pot să recurgă la experienţă şi cele care, precum meteorologia, astronomia, economia politică, nu pot sau pot destul de greu să recurgă la experienţă şi care se mulţumesc cu observaţia” (Pareto, 1919). Totuşi, în concepţia lui Vilfredo Pareto, economia politică, respectiv ştiinţa economică, descria o structură gradată a cercetării consacrate în cele două forme pe le îmbrăca: prima, Economia politică pură, asemenea fizicii sau matematicii, asigura o primă aproximare a fenomenelor şi a condiţiilor generale ale echilibrului şi avea o cale proprie de cercetare – reconstruirea progresivă a realităţii (Gélédan, 1988, p. 155). Metoda utilizată de Pareto răspundea obiectivului său ştiinţific de identificare a domeniului de cercetare şi al Economiei politice aplicate şi presupunea analiza şi sinteza, dar şi raţionarea de la simplu la complex, de la abstract la concret, împrumutându-se de la istorie şi de la sociologie, trebuia să dea substanţă Economiei pure. Astfel „Pareto a fost, probabil, fondatorul unei abordări explicit pozitiviste în economie” (Rothbard, 1956, p. 231).

Avantajul creat de ideile lui Pareto dezvăluia o ştiinţă emancipată nu numai de morală, ci şi de politică; noua „faţă” a ştiinţei economice arăta o economie politică pur deductivă şi non-ideologică, unde legile economice naturale desenau ordinea. Conştient de dimensiunea încrengăturilor economiei, Vilfredo Pareto imagina economia ca un ansamblu mecanic care funcţiona numai dacă avea suportul instituţional necesar: „Societatea omenească ne apare... ca un imens agregat de molecule, care face servicii, consumă produse şi economiseşte; de centre sau de glande unde economiile se transformă în capitaluri, iar produsele unele într-altele...” (Gélédan, 1988, p. 160). Dincolo de disputa legată de subtilitatea demersului asupra neutralităţii ideologice, teoria paretiană părea să se impună fie şi numai pentru acest atú. După cum constatau unii analişti ai gândirii economice: „Economia politică astfel definită devenea pur deductivă, adică îşi propunea să deducă toate consecinţele din date: constrângerile iniţiale şi scopurile pe care le avea societatea. Observarea adevăratelor comportamente ale agenţilor era înlocuită cu postulatul raţionalităţii” (Grellet, 1979, p. 32). Istoria gândirii economice a reţinut numai temporar argumentul lui Pareto, economia politică dintr-o tehnică dorită universală părea că se cantona într-un autism care dilua consistenţa ştiinţei economice. Din păcate ştiinţa economică depindea prea mult, şi mai depinde şi azi, de moda intelectuală academică a vremii, generatoare a entuziasmului schimbării. Totuşi, schimbarea mult prea frecventă poate genera îndoiala asupra seriozităţii ştiinţifice, ştiinţa economică riscând să-şi piardă credibilitatea.


47

47

Controversele asupra datelor iniţiale, scopurilor şi mijloacelor au continuat şi nu par că se vor termina, decât dacă, ceea ce este greu de presupus, economiştii vor accepta, fără excepţie, fără completări, fără retuşări, fără dezvoltări un punct de vedere comun asupra ştiinţei economice. Punctul de vedere paretian a dominat prin simplitatea sa logică până în deceniul patru al secolului al XX-lea, deşi referirile la argumentele paretiene sunt invocate direct sau indirect ori de câte ori economia se confruntă cu o situaţie limită.

Demersul lui Pareto releva stadiul progreselor din ştiinţa economică, dar şi impasul epistemologic, care nu a fusese încă depăşit, cel al „decupării” fenomenului economic din faptul social global, fără alterarea sau denaturarea lui. Israel Kirzner, în acord cu alţi autori reputaţi, atrăgea atenţia asupra riscurilor cercetării schimbând din mers metoda: „Când natura ştiinţei economice este definită prin analiza unui element general unic în conştiinţa noastră, căruia îi corespunde numai şi numai termenul «economic», atunci pare foarte evident că definiţiile greşite pot distorsiona serios caracterul acestei ştiinţe. Iar dacă analiza acestui element a fost făcută posibilă doar în virtutea familiarităţii cu conţinutul de sine stătător al ştiinţei respective atunci formularea sa într-o definiţie poate căpăta, în mod clar, caracterul unei contribuţii ştiinţifice pozitive” (Kirzner, 1996, pp. 10-11). Din controversele iscate pe temele metodologice – a izola pentru a analiza şi a abstractiza pentru a înţelege – se desprind cel puţin două reguli ale cercetării economice: prima impune cunoaşterea temeinică a teoriei economice, a doua, identificarea acţiunilor oamenilor care asigurau echilibrul dintre „faptele naturii umane şi cele ale lumii externe” (Kirzner, 1996, p. 13). Totodată, creşterea interdependenţelor dintre ştiinţe arăta mai mult decât nevoia delimitării unor domenii ale cunoaşterii de altele, arăta atât punctele comune dintre diferitele ştiinţe, cât şi faptul că ele convergeau spre un punct epistemologic comun – adevărul ştiinţific. Probabil că acţiunile celor doi mari autori – Léon Walras, respectiv Vilfredo Pareto – de segmentare a cercetării şi a ştiinţei economice pot fi admise sub rezerva diviziunii cunoaşterii, însă fără a răspunde la întrebarea: De fapt, cu câte ştiinţe economice avem de-a face?

2.4. Pozitivismul logic Pozitivismul logic îşi are originea în tradiţia filosofică europeană a

empirismului şi este considerat drept unul dintre cele mai puternice şi, în acelaşi timp, controversate curente epistemologice promovate la începutul secolului XX. Scopul principal al promotorilor pozitivismului logic constă în identificarea unor metode prin care cunoaşterea poate căpăta un veritabil caracter ştiinţific care să permită delimitarea cât mai clară de metafizică. În acest context, cunoaşterea ştiinţifică reprezintă numai acea cunoaştere mediată


de experienţă care operează cu ipoteze care au semnificaţie din punct de vedere cognitiv şi care poate fi îmbogăţită fie prin observaţie, fie prin analiză logică. Criteriul semnificaţiei cognitive care acordă caracter ştiinţific unei ipoteze este satisfăcut de numai două tipuri de enunţuri, cele analitice (tautologiile şi autocontracţiile specifice oricărui limbaj ştiinţific) şi cele sintetice (ipotezele care se referă la fapte şi care pot fi într-un fel sau altul verificate prin observaţie). Pe de altă parte, enunţurile care nu se încadrează într-una dintre categoriile menţionate anterior pot fi considerate afirmaţii cu caracter metafizic, acestea nu sunt nici adevărate, nici false şi, deşi au efecte importante asupra comportamentului cotidian al celor mai mulţi dintre indivizi, se află în afara aparatului strict ştiinţific.

Aşadar, în esenţă, pozitivismul logic impune relaţia directă dintre enunţ şi observaţie sau testare empirică drept condiţie absolut necesară a cunoaşterii de tip ştiinţific. Acest criteriu extrem de strict s-a dovedit a fi dificil de aplicat la practica cotidiană, punând în evidenţă vulnerabilităţile şi limitele care au erodat treptat ipotezele fondatoare ale abordării pozitiviste. În ciuda acestor dificultăţi, o mare parte dintre realizările incontestabile ale epistemologiei contemporane, precum modelele ipotetico-deductiv sau nomologic-deductiv, îşi au originea în tradiţia pozitivismului logic. Mai mult, pozitivismul logic pare să fi trasat cele trei direcţii specifice de cercetare în domeniul epistemologiei: criteriul demarcaţiei, natura explicaţiei ştiinţifice şi creşterea cunoaşterii ştiinţifice. De asemenea, contestarea ipotezelor specifice pozitivismului reprezintă punctul de origine ale celor mai importante teorii epistemologice cotidiene: falsificaţionismul popperian, cunoaşterea ca structură organizată de cercetare, metodologia programelor de cercetare ştiinţifică sau anarhismul epistemologic.

Introducerea definitivă a pozitivismului logic în ştiinţa economică s-a produs prin intermediul lucrării lui Terence Hutchinson, The Significance and Basic Postulates of Economic Theory (Semnificaţia şi postulatele fundamentale ale teoriei economice), publicată în anul 1938, moment în care ştiinţa economică trecea deja prin profunde transformări declanşate de Marea Criză şi de răspunsul şi soluţia la aceasta propusă de Keyenes. Scopul extrem de ambiţios al lucrării lui Hutchinson este acela de a reinstaura caracterul cu adevărat ştiinţific al teoriei economice şi de a pune bazele economiei moderne. În concepţia acestuia, conformă cu abordarea pozitivistă, orice ştiinţă apelează la fapte şi trebuie să se refere la realitatea existentă şi observabilă. Economia a fost deturnată de la această direcţie prin postulatele şi metodele din ce în ce mai abstracte ale microeconomiei tradiţionale.

Urmând tradiţia pozitivismului logic, Hutchinson identifică şi clasifică trei tipuri de enunţuri posibile în ştiinţa economică: 1) inferenţele deductive, care sunt propoziţiile teoretice pure fiind echivalente cu enunţurile analitice din abordarea pozitivistă; acestea descriu situaţia în care un fapt este consecinţa


49

49

necesar logică a altuia; 2) inferenţele empirice sunt propoziţiile specifice teoriei aplicate fiind echivalente cu enunţurile sintetice din abordarea pozitivistă; acestea se referă la situaţia în care valoarea de adevăr a ipotezei este determinată de observaţia empirică, iar concluzia decurge logic din ipoteză; 3) enunţurile de tip inductiv sunt desprinse pe baza observaţiei repetate a unui fenomen şi se referă la cazul în care deşi, din punct de vedere logic, o propoziţie poate fi falsă, în realitate falsitatea sa reprezintă o situaţie atât de rară încât poate fi ignorată.

Analizând aceste tipuri de enunţuri, Hutchinson lansează ipoteza conform căreia caracterul ştiinţific al unei discipline este dat de inferenţe empirice deoarece enunţurile deductive, fiind numai tautologii, fără conţinut empiric, nu asigură legătura dintre ştiinţă şi realitatea observabilă. Deşi enunţurile deductive par să se refere la fapte reale, ele sunt, în esenţă, relaţii între diverse definiţii, fiind numai construcţii ale limbajului şi nu ale realităţii (Hutchinson, 1938, p. 30). În plus, Hutchinson acuză folosirea în exces a clauzei ceteris paribus în ştiinţa economică, care sacrifică orice observaţie necunoscută pentru o soluţie logică golind astfel de orice conţinut empiric orice ipoteză auxiliară şi transformând-o într-un enunţ tautologic (Hutchinson, 1938, p. 42). Deşi enunţurile deductive nu sunt ipoteze ştiinţifice nu înseamnă însă că sunt inutile. Rolul pragmatic al acestora este de a crea un limbaj clar şi eficient care să permită abordarea faptelor economice. Pe de altă parte, ipotezele ştiinţifice reale sunt enunţurile cu conţinut empiric pentru care pot fi concepute teste empirice în mod direct sau, în caz contrar, pot fi reduse la propoziţii mai simple, care pot fi supuse acestor teste. Aceste teste nu au rolul de a da un verdict definitiv asupra valorii de adevăr al propoziţiei, ci doar de a stabili consecinţele empirice derivate din valorile de adevăr desemnate enunţurilor empirice respective (Hutchinson, 1938, pp. 9-10).

Apelând la această nouă concepţie asupra caracterului ştiinţific, Hutchinson lansează o critică vehementă la adresa economiei tradiţionale acuzând lipsa de conţinut empiric a postulatelor şi teoriilor tradiţionale, ilegitimitatea introspecţiei (metodei psihologice) ca fundament al ipotezelor economice şi promovând necesitatea utilizării mai frecvente a unor metode empirice mai dezvoltate în ştiinţa economică. Mai mult decât atât, Hutchinson inversează concepţia economiei tradiţionale, în care logica este superioară observaţiei şi oferă un nou standard, în care legile ştiinţifice sunt inferenţe inductive care, deşi pot fi falsificate din punct de vedere logic, ele nu au fost niciodată falsificate din punct de vedere practic (Hutchinson, 1938, p. 64). Aşadar, scopul economistului nu este acela de a observa cazurile care fac excepţie de la teoria generală, ci de a cerceta acele regularităţi empirice care pot căpăta caracter de legi generale.


În viziunea pozitivismului logic transferată în economie prin intermediul lui Hutchinson, caracterul pozitiv al unei abordări sau teorii constă în capacitatea acesteia de a opera cu enunţuri derivate din observaţii empirice a căror legitimitate constă în confirmarea lor în cât mai multe cazuri prin intermediul aplicării la scară largă a tehnicilor statistice şi econometrice. Enunţurile pur deductive nu sunt excluse din aparatul ştiinţific, dar acestea îndeplinesc numai rolul de interfaţă între realitate şi teorie şi permit abordarea într-o ipostază formalizată a faptelor economice.

3. Analiza ocurenţelor termenului „pozitiv” 3.1. Metodologia cercetării Cercetarea a fost realizată pe baza articolelor publicate în două jurnale

economice de prestigiu: The Quarterly Journal of Economics şi Journal of Economic Literature. Cele două articole au fost selectate datorită conţinutului predominant teoretic al articolelor acceptate spre publicare şi a scorului relativ de influenţă deţinut de cele două jurnale. Astfel, în conformitate cu clasificarea din ianuarie 2012, primele trei jurnale de specialitate pe domeniul economie sunt următoarele:

Tabelul 1

Principalele jurnale de specialitate în domeniul economic

Nr. crt.

Titlu revistă ISSN

Factor de impact relativ

(Revistă)

Scor de influenţă referinţă

(Domeniu)

Scor relativ de influenţă (Revistă)

Țara

1

QUARTERLY JOURNAL OF ECONOMICS

0033-5533 5,00621 0,746 15,66488 UNITED STATES

2 ECONOMETRICA 0012-9682 3,5461 0,5965 12,93378 ENGLAND

3

JOURNAL OF ECONOMIC LITERATURE

0022-0515 6,13387 0,746 11,09115 UNITED STATES

Sursa: UEFISCDI. The Quarterly Journal of Economics este cel mai vechi jurnal de

economie (prima apariţie în anul 1886) fiind publicat de Departamentul de Economie al Universităţii Harvard. Articolele publicate în acest jurnal au fost accesate prin intermediul bazelor de date JStore, Google Scholar şi Oxford Journals Full Collection 2012, fiind accesibile un număr total de 6.111 articole. Journal of Economic Literature este unul dintre jurnalele academice de prestigiu în domeniul economic, fiind publicat începând cu anul 1963 de Asociaţia Americană


51

51

de Economie (American Economic Association). Articolele publicate în acest jurnal au fost accesate prin intermediul bazelor de date JStore, Google Scholar şi ProQuest, fiind accesibile un număr total de 9.084 articole.

Scopul cercetării l-a constituit identificarea frecvenţei utilizării termenului „pozitiv” cu referire la metodă de cercetare (au fost eliminate din cercetare acele ocurenţe care se referă la alte semnificaţii precum cele care arată sensul matematic, aprecieri cantitative sau calitative etc.) şi a semnificaţiilor asociate acestui termen. În acest sens, au fost identificate în baza de date, într-o primă fază, articolele care conţin în text sau în titlu termenul cheie „teorie pozitivă”, iar, în cea de-a doua fază, cercetarea a fost extinsă prin căutarea articolelor care conţin în text perechea de termeni „pozitiv”, „normativ”.

3.2. Rezultatele cercetării 3.2.1. Identificarea termenului cheie „teorie pozitivă” Căutarea termenului „teorie pozitivă” în cele două jurnale a permis

identificarea unui număr total de 135 de articole, 36 publicate de The Quarterly Journal of Economics (QJE) şi 99 publicate de Journal of Economic Literature (JEL). Dintre acestea, un total de 77 de articole fac referire la termenul „teorie pozitivă” în textul lucrării (22 publicate în QJE şi 55 în JEL), iar 58 de articole includ în referinţele bibliografice articole care conţin în titlul lor termenul respectiv (14 publicate în QJE şi 44 în JEL).

Figura 1. Articole care conţin termenul „teorie pozitivă”

Cele mai citate lucrări care conţin termenul „teorie pozitivă” sunt: E. Von Bohm Bawerk, Teoria pozitivă a capitalului şi dobânzii, R. Thaler, Toward a

55

14

14

22

0

10

20

30

40

50

60

70

80

The Quarterly Journal of Economics

Journal of Economic Literature

In referinte

In text


Positive Theory of Consumer Choice, Robert J., Barro, şi David B. Gordon, A Positive Theory of Monetary Policy in a Natural-Rate Model, A Alesina şi G. Tabellini, A Positive Theory of Fiscal Deficits and Government Debt in a Democracy, şi Ole Hagen, Towards a Positive Theory of Preferences Under Risk. Situaţia citărilor acestor articole este prezentată în graficul de mai jos.

Figura 2. Cele mai citate articole care conţin în titlu termenul „teorie pozitivă”

3.2.2. Identificarea perechii de termeni „pozitiv”-„normativ” Cercetarea ocurenţei termenilor „pozitiv”-„normativ” a condus la

identificarea unui număr total de 253 de articole (151 publicate în QJE şi 102 în JEL) care au făcut obiectul unei analize mai detaliate. Analiza contextului în care cei doi termeni sunt folosiţi a determinat clasificarea articolelor în cauză în trei categorii distincte:

I. Articole în care se apelează la termenul „pozitiv”, iar acesta este definit sau asociat explicit unei semnificaţii.

II. Lucrări în care termenii „pozitiv” sau „normativ” sunt utilizaţi în cercetare fără a fi definiţi sau a li se asocia o semnificaţie în mod explicit.

III. Articole în care este prezent numai termenul „normativ” cu semnificaţia de opus al termenului „pozitiv”.

Distribuţia lucrărilor pe cele trei categorii definite este prezentată în graficul de mai jos.

0

5

10

15

20

25

30

35

40

45

50

Bohm Bawerk

Thaler Barro Alesina Hagen

QJE

JEL


53

53

Figura 3. Distribuţia articolelor pe cele trei categorii

În cazul lucrărilor încadrate în prima categorie, cercetarea a presupus identificarea unor semnificaţii asociate termenului pozitiv pentru fiecare articol în parte. Mai mult, pentru a cerceta felul în care aceste asocieri s-au propagat în mediul academic au fost cuantificate citările articolelor în bazele de date Jstor şi Google Scholar.

Tabelul 2 Asocieri acordate termenului „pozitiv” în articolele analizate

Nr. Autor Titlu Anul

apariţiei Semnificaţie

asociată Citări în JSTOR

Citări în GoogleScholar

1 Donald N. McCloskey

The Rhetoric of Economics

JEL-1983

ŞtiinţificFaptic Obiectiv Viguros Precis

46 2.417

2 Israel M. Kirzner

Entrepreneurial Discovery and the Competitive Market Process: An Austrian Approach

JEL-1997 Cunoaştere antreprenorială

34 1.832

3 Paul J. H. Schoemaker

The Expected Utility Model: Its Variants, Purposes, Evidence and Limitations

JEL-1982 Falsificaţionism popperian

22 1.131

4 Burton A. Weisbrod

The Health Care Quadrilemma: An Essay on Technological Change, Insurance, Quality of Care, and Cost Containment

JEL-1991 “Ceea ce este” 24 621

0

10

20

30

40

50

60

70

80

Definire sau asociere explicită

Lipsa definire sau asociere explicită

Normativ ca opus la pozitiv

QJE

JEL


5 Melvin W. Reder

Chicago Economics: Permanence and Change

JEL-1982 Descriptiv 16 448

6 Lazear Edward P.

Economic Imperialism

QJE-2000

Predictiv 4 399

7

Daniel M. Hausman and Michael S. McPherson

Taking Ethics Seriously: Economics and Contemporary Moral Philosophy

JEL-1993 Descriptiv 18 389

8 Lawrence A. Boland

A Critique of Friedman's Critics

JEL-1979

Reguli de corespondenţă între realitate şi teorie

19 310

9

Victor R. Fuchs, Alan B. Krueger and James M. Poterba

Economists' Views about Parameters, Values, and Policies: Survey Results in Labor and Public Economics

JEL-1998 Nu conţine judecăţi de valoare

10 304

10 Robin Marris and Dennis C. Mueller

The Corporation, Competition, and the Invisible Hand

JEL-1980

RigurozitateTestare Consistenţa cu observaţia empirică

21 227

Studiul a relevat faptul că cele mai frecvente asocieri de semnificaţie

pentru „pozitiv” sunt cele cu termenii „descriptiv”, „ceea ce este” sau „empiric”. Aceste asocieri sunt specifice abordării pozitiviste.

Figura 4. Asocieri ale termenului „pozitiv” în The Quarterly Journal of Economics şi Journal of Economic Literature

Altele: • Abstract • Cunoaştere antreprenorială • Falsificaţionism popperian • Interdependentă cu aboradrea

normativă • Înţelegere şi modelare a

comportamentului • Predictiv • Prescriptiv • Rigurozitate • Ştiinţific • Faptic • Obiectiv • Viguros • Precis


55

55

4. Concluzii Analiza realizată constată faptul că, pentru o bună perioadă de timp

(1889-1931), majoritatea articolelor publicate au făcut apel la termenul „pozitiv” în strânsă corelaţie cu teoria pozitivă a capitalul şi dobânzii elaborate de către Bohm-Bawerk. Aşadar, termenul teorie pozitivă, deşi îşi are originea în curentul pozitivist, a pătruns în jurnalele ştiinţifice prin intermediul teoriei austriece. Pe de altă parte, tot în perioada respectivă, printre multele referiri la teoria pozitivă a capitalului şi a dobânzii îşi face remarcată prezenţa un articol care oferă una dintre primele definiţii ale economiei într-un jurnal ştiinţific. Astfel, Frederick B. Hawley, care în cel mai clar spirit pozitivist, sugerează o definiţie pozitivă a economiei conform căreia „Economia este studiul interrelaţiilor acelui grup de activităţi umane egoiste la care indivizii fac apel atunci când vor să obţină o cotă parte definită din puterea de cumpărare rezultată din combinarea acţiunilor egoiste şi a constrângerilor lor externe sau, altfel spus, a felului în care aceste activităţi şi rezultatele lor sunt afectate de mediul fizic, etic și social şi de modificările acestuia” (Hawley, 1901). Totodată, credinţa în rolul eminamente descriptiv al economiei specific pozitivismului este relevată la un moment dat de F. H Knight care, referindu-se la standardele obiective ale utilităţii, afirmă că „[…] Oricare altă viziune ne conduce către aprecierea valorilor unui individ de către altul sau prin raportare la un standard absolut, fapt care este inevitabil în ştiinţele normative ale eticii şi esteticii, dar care nu-şi găsește locul în ştiinţa economică descriptivă” (Knight, 1917, p. 70). De asemenea, două dintre cele mai importante articole publicate în anii ’30 în The Quarterly Journal of Economics reprezintă comentarii din direcţia curentului pozitivist la adresa eseului lui Robbins, “The Nature and Significance of Economics”. Astfel, T. Parsons atrăgea atenţia asupra faptului că în încercarea de a crea economia pozitivă eliberată de orice formă de metafizică Robbins s-a apropiat de o abordare pozitivistă radicală, care elimină natura scopurilor din discuţie (Parsons, 1934, p. 514) şi că, în cele din urmă, economia poate păstra caracterul pozitiv dacă orice enunţ abstract poate fi identificat empiric în realitate (Parsons, 1934, p. 519). În plus, economia pozitivă presupune existenţa unor norme care „pot fi formulate in termenii unor ecuaţii ale echilibrului. Acestea sunt abstractizări care trebuie combinate cu alte elemente pentru a oferi o explicaţie completă a realităţii” (Parsons, 1934, p. 520). În cele din urmă, Parsons concluzionează că economia nu poate deveni o ştiinţă pozitivă prin simpla analogie cu ştiinţele fizice, iar aceasta este principala dilemă care vulnerabilizează concepţia lui Robbins (Parsons, 1934, p. 521).

Pe de altă parte, R.W. Souter critică viziunea lui Robbins conform căreia normativ este sinonim cu etic, susţinând că economia normativă este diferită faţă de etică. Aceasta nu investighează conținutul etic al unui scop în sine, ci


împrumută din filosofie o concepție abstractă despre scopul etic (de exemplu maximizarea profitului social) şi se dedică cercetării condiţiilor concrete în care acel scop poate fi atins (Souter, 1933, pp. 401-402). În economia tradiţională trasată de Robbins, abordarea pozitivă se referă numai la situaţia în care comportamentul individului este ghidat numai de normele raţionale ale acestuia (Souter, 1933, p. 390), însă scopul final al teoriei economice consta în „integrarea organică a economiei pozitive cu cea normativă şi a celei normative cu etica filozofică şi filozofia socială şi politică” (Souter, 1933, p. 388).

Începând cu sinteza neoclasică ce a urmat teoriei keynesiste, concepţia pozitivistă a propagat rolul economiei pozitive ca analiză a „ceea ce este” spre deosebire de abordarea normativă care se focalizează asupra „ceea ce ar trebui să fie”. Un exemplu al acestei concepţii este oferit de următorul enunţ prezent într-unul dintre cele mai influente articole despre piaţa muncii: „Distincţia dintre economia pozitivă şi cea normativă este la fel de simplă şi clară ca diferenţa dintre întrebările «Ce este?» şi «Ce ar trebui să fie?»” (Cain, 1976, p. 849). Această abordare este întărită de convingerea unora că ştiinţa economică a devenit studiul mecanismului preţurilor, fiind o disciplină matematică, deductivă şi pozitivă (Miller, 1997, p. 1173), iar teoria economică este asociată unui instrument de modelare şi înţelegere a comportamentului (Samuelson, 1997, p. 77).

Pe de altă parte, există însă asocieri acordate termenului „pozitiv” care lărgesc semnificaţia acestuia dincolo de caracterul strict descriptiv-empiric tradițional. În acest sens, o lucrare care a atras în mod deosebit atenţia epistemologilor este cea a lui Donald N. McCloskey, The Rhetoric of Economics, care susţine că ştiinţa pozitivă este rezultatul unei serii de contribuţii realizate în următoarea secvenţă Carnap-Popper-Lakatos-Kuhn-Feyerabend (McCloskey, 1983, p. 493). Acesta realizează o analiză contrastivă a termenilor pozitiv şi normativ arătând că abordarea pozitivă este asociată cu concepte precum: ştiinţific, faptic, obiectiv, viguros, precis, lucruri, cogniţie, tare, în timp ce abordarea normativă este asociată cu termeni ca: umanist, opinie, subiectiv, imprecis, vag, cuvinte, intuiţie, moale (McCloskey, 1983, p. 510).

Prin urmare, în secolul al XX-lea pozitivismul s-a îndepărtat vizibil de una sau alta dintre ştiinţe şi s-a izolat în metafizica elitistă a marilor intelectuali, dar „economia pozitivă” şi analiza cantitativă au cucerit treptat cercetarea, publicaţiile, universităţile, premiile ştiinţifice. În oceanul analizei cantitative cercetătorii „explicaţionişti” par suflete pribege, dezamăgite de periferizarea în universităţi a disciplinelor de formare a gândirii corecte şi privilegierea celor care măsoară şi calculează (Vaughn, 1993, p. 174).


57

57

Mulțumiri Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European, prin

Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, proiect numărul POSDRU/1.5/S/59184 „Performanţă și excelenţă în cercetarea postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România”.

Bibliografie Blaug, M. (1992). Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti Böhm-Bawerk, E. von (1959). Capital and Interest, South Holland, Illinois: Libertarian Press Böhm-Bawerk, E. von, Leonard, H. (1891). „The Austrian Economists”, Annals of the

American Academy of Political and Social Science, Vol. 1, January, pp. 361-384 Cain, G.G. (1976). The Challenge of Segmented Labor Market Theories to Orthodox Theory: A

Survey, Journal of Economic Literature, Vol. 14, No. 4, December, pp. 1215-1257 Comte, A. (1848). Discours sur l'ensemble du positivism, Edition électronique réalisée par Jean-

Marie Tremblay à partir du livre d’Auguste Comte, La science sociale, Paris: Éditions Gallimard

Comte, A. (1910). La philosophie positive, Paris: Flammarion Friedman, M. (1953). The methodology of positive economics, pp. 3-43 Gélédan, A. (coord.) (1988). Histoire des pensées économiques, Les fondateurs, Edition Sirey,

Paris Gide, Ch., Rist, Ch. (1926). Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi până azi, Editura

Cassei Şcoalelor, Bucureşti Grellet, G. (1979). Tendances nouvelles de l’économie politique, Édition du Centurion, Paris Hawley, F.B. (1901). “A Positive Theory of Economics”, The Quarterly Journal of Economics,

Vol. 16, No. 2, February, pp. 233-264 Hutchinson, T. (1938). The Significance and Basic Postulates of Economic Theory,

Macmillan, London Kirzner, I.M. (1996). Perspectiva economică. Un studiu asupra gândirii economice, Editura

ALL, Bucureşti Knight, F.H (1917). “The Concept of Normal Price in Value and Distribution”, The Quarterly

Journal of Economics, Vol. 32, No. 1, pp. 66-100 Kremer Marietti, Angèle (1997). „L’économie positive dʼAuguste Comte: entre celle de Jean-

Baptiste Say et celle de Milton Friedman”, Colloque La tradition économique française 1848-1939, Lyon, les 2 et 3 Octobre 1997

Marshall, A. (1890). Principles of Economics, 8th edition, Macmillan and Co., London McCloskey, D.N. (1983). “The Rhetoric of Economics”, Journal of Economic Literature,

Vol. 21, No. 2, June, pp. 481-517 Menger, C. (1994). Principles of economics, Illinois: Libertarian Press, Inc., South Holland Miller, G.J. (1997). “The Impact of Economics on Contemporary Political Science”, Journal of

Economic Literature, Vol. 35, No. 3, September, 1997, pp. 1173-1204


Pareto, V. (1919). Manuale di economia politica con una introduzione alla scienza sociale, Società Editrice Libraria, Milano

Parsons, T. (1934). “Some Reflections on The Nature and Significance of Economics”, The Quarterly Journal of Economics, Vol. 48, No. 3, pp. 511-545

Passeron, J.C. (2004). “Pareto: l’économie dans la sociologie”, Economia, sociologia e politico nell’opera di Vilfredo Pareto

Rothbard, M. (1956). Toward a Reconstruction of Utility and Welfare Economics, in Mary Sennholz (editor) (2008). On Freedom and Free Enterprise: Essays in Honor of Ludwig Von Mises, The Mises Institute, Aubrun, Alabama

Samuelson, L. (2005). “Economic Theory and Experimental Economics”, Journal of Economic Literature, Vol. 43, No. 1, March, pp. 65-107

Souter, R.W. (1933). “The Nature and Significance of Economic Science”, in Recent Discussion, The Quarterly Journal of Economics, Vol. 47, No. 3, pp. 377-413

Vaughn, K. (1993). “Why Teach the History of Economics?”, Journal of the History of Economic Thought, Vol. 15, No. 2, pp. 174-183

Semnificaţii şi tipare de răspândire a conceptului ... · PDF fileSemnificaţii şi...

Documents

Transcript of Semnificaţii şi tipare de răspândire a conceptului ... · PDF fileSemnificaţii şi...