INTRODUCERE

Primul lucru pe care trebuie să îl observăm în legătură cu argumentarea este

că aceasta are loc în viaţa de zi cu zi. Societăţile civilizate au descoperit în timp că

este mai bine să rezolve controversele cu ajutorul forţei argumentelor, şi nu prin

forţă brută. În societăţile democratice, argumentarea joacă un rol crucial în

pacificarea relaţiilor sociale.

Argumentarea constituie, în cazul a foarte multe diferende, cea mai bună

metodă de stabilire a adevărului cel mai probabil. Putem observa multe situaţii în

care argumentarea este folosită ca instrument pentru stabilirea unor chestiuni şi

pentru luarea unei decizii: în cadrul unui proces fiecare dintre părţi trebuie să îşi

apere drepturile bazându-şi argumentele pe probe, pe textul legilor, pe doctrină şi

pe jurisprudenţă; în Parlament, adoptarea unei legi este precedată de argumente

referitoare la conţinutul şi oportunitatea acesteia; atunci când studenţii stabilesc

datele examenelor, se aduc argumente pro şi contra pentru diverse date.

Argumentarea se regăseşte şi în controverse ştiinţifice legate de încălzirea globală,

pornirea acceleratorului de particule CERN sau oportunitatea unei noi misiuni

NASA pe lună.

Prin urmare, „problemele” sunt diverse şi fiecare individ e nevoit să

formuleze şi să înţeleagă argumente din diverse domenii, pentru ca problemele din

agenda publică să primească rezolvări pertinente din partea societăţii. Parte din

înţelegerea argumentării o constituie acceptarea regulilor după care aceasta se

ghidează (vezi şi „termeni şi condiţii” şi „regulament de dezbateri”).

Istoria argumentării începe o dată cu civilizaţia greacă1. Tot atunci se

manifestă pentru prima dată tendinţa de a studia argumentarea şi oratoria ca

1 Cheeseman, P, V, (f.d.), Debating – A short history, Toronto Debate Toastmasters Club2

discipline separate de drept sau de politică. În Evul Mediu, adevărul era raportat în

permanenţă la dogma bisericească, nerămânând loc pentru întrebări sau

controversă. Cu toate acestea, Toma D´Aquino credea că existenţa lui Dumnezeu

poate fi explicată raţional2. Argumentarea începe să se dezvolte mai accentuat

odată cu parlamentarismul englez. Printre controversele importante pentru

România în perioada modernă amintim: teoria formelor fără fond versus teoria

sincronismului şi lupta pentru emancipare a femeilor3. În perioada comunistă, în

Europa de Est, ideea de argumentare este înlocuită de ideea de studiere apologetică

a lucrărilor care susţin ideologia comunistă. Chiar şi aşa, ideologia comunistă a

evoluat, de la o concepţie înclinată spre globalizare, înspre o concepţie înclinată

spre naţionalism.

După 1989, apare şi în România sportul menit să exerseze gândirea critică şi

oratoria. Acest sport poartă numele de dezbateri academice (sau "debate", în

engleză). Până în prezent, deşi nu are o tradiţie foarte lungă în acest domeniu,

România a avut campioni internaţionali şi europeni şi s-a clasat în primele locuri

pe echipe şi în clasamentul vorbitorilor la multe dintre competiţiile regionale şi

internaţionale la care a participat.

Dezbaterile au devenit o disciplină autonomă în momentul de faţă. În acelaşi

timp, formatele în care se pot desfăşura dezbateri au cunoscut multiple

transformări: de la felul în care erau structurate discursurile în Grecia Antică la

Formatul Lincoln-Douglas și American/British Parliamentary, World Schools

șamd. Fiecare dintre formatele de dezbateri este recunoscut de practicanţi ca având

o serie de caracteristici specifice, chiar dacă toate au același scop- oferirea unui

cadru cât mai favorabil pentru susținerea argumentelor.

Odată cu dezvoltarea Internetului, dezbaterile au devenit mai accesibile în

spaţiul public. Multiple site-uri oferă posibilitatea utilizatorilor să dezbată pe teme

curente. Specific dezbaterilor online este decalajul de timp (comunicare asincronă).

2 Toma D’Aquino: Revelaţii (f.d.), recuperat pe 28 august 2009 de pe Wikipedia3 Ion, R, Voica, S, (2008), Feminismul românesc: Sexul tare frumos, Cotidianul

3

Datorită acestui decalaj (care în principiu este supărător pentru comunicare),

dezbaterile academice online devin mai puţin spontane, dar în acelaşi timp mai

bine structurate, mai analitice şi mai bine documentate - participanţii având mai

mult timp la dispoziţie să analizeze argumentele şi să îşi găsească sursele/dovezile.

Argumentarea este o comunicare instrumentală4. Observăm că argumentarea

este, înainte de toate, o formă de comunicare, deoarece presupune interacţiunea

între mai multe persoane. În acelaşi timp, se deosebeşte de alte forme de

comunicare prin faptul că are un scop precis - îşi propune să convingă, folosindu-

se de raţionamente şi dovezi, cu respectarea unor reguli prestabilite.

CAPITOLUL I

4 Rybacki, K, C, Rybacki, D, J, (2004), „O introducere în arta argumentării”, Polirom, p. 18

4

I.1.ARGUMENTAREA (a argumenta - a susţine - a dovedi - a întări)

este un mijloc de a susţine sau de a demonstra un punct de vedere; se face în

scopul de a-i convinge.

I.1.1.ARGUMENTUL este suma aserţiunilor pro/ contra, aserţiuni care

produc temeiuri pentru susţinerea unei concluzii:

1. Aserţiune (teza. - ideea pe care o demonstrăm): Exprimarea unei opinii

nesusţinută de temei, adevărul unei aserţiuni se probează prin examinarea

dovezilor şi a temeiurilor care pot fi aduse pro/ contra ei.

2. Premise: temeiuri aduse pentru a susţine concluzia.

3. Concluzia: este o propoziţie declarativă cu valoare de adevăr. Fiecare

element al concluziei trebuie susţinut de premise.

În formularea argumentelor şi a concluziilor se utilizează diverse cuvinte

persuasive: în mod sigur, evident, clar, prin urmare, deci, greşit etc și pot fi de mai

multe tipuri; cel mai des folosite sunt exemplele şi comparaţiile:

a) Exemplul poate trimite la o experienţă peronală sau, în cazul discutării

unui text, la ilustrări care ântăresc ideea prezentată.

b) Comparaţia poate evidenţia elementele comune sau diferenţele, în

scopul de a accentua aspectele pozitive ale ideii susţinute.

I.1.2.ETAPELE ARGUMENTĂRII

1. Formularea tezei: formularea unei opinii despre un text, o idee, o situaţie

etc.

5

2. Argumentul (argumentele): argumentarea propriu-zisă (care poate

cuprinde argumente pro sau contra ipotezei enunţate). Argumentul se formulează

în termeni de: cred că, mă interesează să citesc (să văd filmul) pentru că..., îmi

place deoarece..., se înscrie în sfera preocupărilor mele dat fiind că..., îmi stârneşte

curiozitatea etc.

Argumentele trebuie formulate clar şi concis, ordonate logic, de la cele mai

„slabe" spre cele mai „tari". Este bine să punctaţi argumentele prin formulări

pregnante, care au rolul de a anunţa că urmează ceva important, solicitând în acest

fel atenţia auditoriului: pentru că, faptul se explică prin, de exemplu, la fel ca, spre

deosebire de, în primul rând, nu în ultimul rănd, în concluzie etc.

3. Dovezi:

- fapte, întâmplări care aparţin experienţei personale;

- opinii de autoritate (ex.: înţelepciunea populară consideră că...,

Constituţia susţine că...);

- comparaţii care să scoată în evidenţă ideea susţinută;

- exemple din textul suport, în cazul în care există.

4. Concluzia presupune o frază în care:

- se reia teza şi se motivează prin dovezile date la punctul anterior;

- se reia, într-un mod nuanţat, formularea ipotezei, dacă argumentarea a

demonstrat ipoteza, sau

- se contrazice ipoteza, în cazul în care argumentarea a demontat ipoteza

respectivă.

I.2.TEXTUL ARGUMENTATIV este un text în care se prezintă

opinii şi idei susţinute prin argumente şi dovezi şi prin care se urmăreşte

schimbarea opiniei sau a comportamentului interlocutorului. Punctele de vedere

6

exprimate se bazează pe judecăţi de valoare (bine/ rău, frumos/ urât), care pot fi

împărtăşite sau nu de destinatari. Evaluările sunt implicite sau explicite. Cele

explicite conţin verbe evaluative, de atitudine subiectivă şi chiar afectivă (mă tem

că, mă supără, mă bucură etc.), expresii predicative impersonale (e bine, e rău, e

frumos etc.), locuţiuni adverbiale (din păcate, din fericire, din nenorocire) şi în

genere adjective şi adverbe calificative (bun, frumos, oribil etc.).

Caracteristicile textului argumentativ

a) o temă în jurul căreia se discută

b) un protagonist ( care argumentează) şi un antagonist ( real sau aparent)

c) o opinie şi unul sau mai multe argumente

d) argumente susţinute şi dovedite

e) faze intermediare ( când opiniile se schimbă sau se consolidează)

f) o concluzie

I.3.CONECTORII

Ordonarea părţilor componente ale textului argumentativ se realizează cu

ajutorul unor elemente conectoare (adverbe, locuţiuni adverbiale, conjuncţii sau

locuţiuni conjuncţionale, structuri verbale) care exprimă diferite raporturi.

1. După structura lor pot fi: cuvinte (conjuncţii, adverbe, prepoziţii,

interjecţii), expresii şi locuţiuni (conjuncţionale, adverbiale,

prepoziţionale), verbe şi expresii verbale, propoziţii care organizează

discursul argumentativ.

2. După funcţia în cadrul argumentării enunţului pe care îl induc:

7

Conectori care introduc argumente (justificatori): căci, pentru că, de fapt, dovadă

că, cum, având în vedere că, de altfel;

Conectori care introduc teza: părerea mea este că, voi arăta că;

Conectori care introduc legitimarea argumentului (atunci când acest element este

explicitat): se ştie că, ştiut fiind că, având în vedere că, admiţând că;

Conectori care introduc concluzia: deci, în concluzie, aşadar, iată de ce, ei bine.

3. După tipul de legătură pe care îl realizează:

Conectori pentru argumentele între ele (indicatori ai juxtapunerii): şi, dar, însă, ci,

sau;

Conectori pentru argumentele tezelor pe care le susţin (indicatori ai întemeierii):

prin urmare, aşadar, în consecinţă, fiindcă, deoarece, întrucât.

4. După relaţia între argumentele pe care le introduc:

Conectori care introduc argumentele coorientate: desigur, de altfel, nu numai..., ci

şi;

Conectori care introduc argumente antiorientate: însă, dar, totuşi, în fond.

5. După locul ocupat de argumentul pe care îl introduc:

Conectori care introduc primul argumet: în primul rând, mai întâi de toate, să

începem prin, trebuie amintit mai întâi, prima remarcă se referă la, să pornim de la;

Conectori care introduc următoarele argumente: în al doilea rând, în plus, în

continuare, la fel, pe de o parte... pe de altă parte, nu numai..., ci şi;

Conectori pentru ultimul argument: în fine, pentru a termina, în ultimul rând, nu în

ultimul rând.

6. După natura relaţiei între secvenţele discursive pe care le leagă:

8

- de analogie: şi, de asemenea, adică, precum, ca şi, ca şi cum, asta aminteşte de,

să ne amintim de:

- de exemplificare sau ilustrare: de exemplu, de pildă, anume, să luăm în

considerare;

- de explicare:adică, altfel spus, mă refer la, vreau să spun, de fapt;

- de disjuncţie:sau, fie, ori, exceptând, ceea ce exclude, spre deosebire

- de opoziţie,

- de rezervă,

- de rectificare,

- de respingere: dar, or, totuşi, cu toate acestea, în schimb, din contră, de fapt, în

realitate, în timp ce, în loc să, nici, pe de o parte, ceea ce contrazice, ceea ce

interzice;

- de concesie: chiar dacă, cu toate acestea, totuşi, să admitem totuşi, în ciuda;

- de cauzalitate: pentru că, fiindcă, deoarece, căci, având în vedere, dat fiind că,

din moment ce, de aceea;

- de consecinţă: deci, în consecinţă, ca urmare, ceea ce implică, de unde decurge,

ceea ce antrenează, ceea ce ne trimite la, ceea ce produce, de frica, de teama.

- de finalitate (ca o consecinţă dorită): pentru ca, ca să, în speranţă că, la urma

urmei, în consecinţă

CAPITOLUL II

II.1.Erorile de argumentare

9

În viața de zi cu zi ne confruntam cu multe exemple de gândire eronată și

multe dintre argumentele eronate pe care le folosesc oamenii ne pot convinge, dacă

nu avem cunoștințe despre erorile de argumentare. De asemenea, pentru a ne face

ințelesi, nu este suficient doar să afirmăm că cineva a comis o eroare, ci trebuie să

explicăm modul în care aceasta s-a format și de ce. Deci, numele erorilor de

argumentare sunt doar pentru identificare, însa ce este mai important in această

problemă este intelegerea procesului prin care acea eroare de argumentare s-a

produs.

Gândirea critică este esențială in aflarea adevarului, deci, pentru a susține

credințele și opiniile noastre într-un mod corect este important să cunoaștem

erorile de argumentare pentru a știi ce să evităm, sau pentru a verifica argumentele

celorlalți.

1. Argumentul ad hominem

În această eroare de argumentare este atacată persoana, nu argumentul său.

Participanții unei dezbateri dure atacă uneori caracterul oponenților prin negarea

inteligenței sau toleranței acestora, îndoindu-se de integritatea caracterului acestora

etc. Dar caracterul unui individ este irelevant când se vorbește despre valoarea de

adevăr a afirmațiilor sale. Argumentul relativ la persoana este de cele mai multe ori

o tehnică retorică, deoarece discreditarea sursei unui argument lasă de obicei

argumentul în sine intact. Argumentul ad hominem ia mai multe forme.

2. Apelul la autoritate (Ad Verecundiam)

Argumentul apelului la autoritate poate fi considerat opusul argumentului ad

hominem, deoarece se referă la calitățile pozitive pe care le are sursa care face 10

afirmația. Dar domeniul în care sursa este autoritate, poate să nu aibă relevanță cu

domeniul căruia îi aparține argumentul. Nigel Warburton afirma că: responsabil

pentru această eroare de argumentare este publicul naiv care de multe ori face

supoziția că dacă cineva este o autoritate recunoscută într-un domeniu, trebuie să

fie capabil să vorbească cu egală autoritate despre orice alt subiect.

3. Apelul la o credință comună/ practică comună(adevăr prin

consens)

Această eroare de argumentare se referă la tendința oamenilor de a crede că

ceva este adevarat doar din cauza că există un acord general asupra acelei credinte

sau idei. Dacă toată lumea consideră că ceva este adevarat, asta nu înseamnă

neapărat că acel lucru este adevarat. Faptul că există un acord general asupra unei

probleme, nu face ca acel lucru să fie adevarul absolut.

4. Apel la emoție

Această eroare de argumentare se comite atunci când cineva manipulează

emoțiile celorlalți pentru a-i face pe aceștia să accepte că o afirmație este

adevarată. Mai formal, aceast tip de gândire include si înlocuirea dovezilor cu

afirmații care ar provoca emoții puternice. Atunci când emotiile favorabile sunt

asociate cu un lucru, este mai ușor pentru o persoana să accepte acel lucru. Invers,

atunci când cineva arată că argumentul oponentului nu trebuie acceptat, el poate

lega emoții negative de argument pentru a-l face neplacut oamenilor.

5. Apelul la consecințele unei credințe (gândire dezirativă)

11

Gândirea dezirativă sau apelul la consecințele unei credințe, se referă la

tendința oamenilor de a crede ceva doar pentru că iși doresc ca acel lucru să fie

adevarat. Acest tip de gândire este foarte periculos deoarece se ascunde in mod

voit adevărul.

6. Apelul la frică (Ad Baculum, Apelul la forță)

Emițătorul unui argument care face apel la frică încearcă să convingă

oamenii să nu aleagă un anumit lucru raportând acel lucru la ceva ce produce frică.

Acest tip de argument este foarte folosit in propaganda politică, dar și în tehnicile

de manipulare folosite în marketing.

7. Apelul la ignoranță (argumentul ignoranței, Ad Ignorantium)

Argument în care se conchide că o opinie este adevarată doar datorită

faptului că nu există dovezi împotriva ei. Acest argument poate avea la baza

prezumția de nevinovăție folosită în instanță sau faptul că cineva este considerat

nevinovat în lipsa dovezilor, însa acest lucru nu arată clar nevinovăția cuiva. Deși

nu se știe nimic despre A, se trage o concluzie despre A.

8. Apelul la nou(Ad Novitam)

În acest tip de argument se presupune că dacă ceva este nou trebuie să fie

mai bun, deoarece înlocuiește ceea ce este vechi si depăsit. Acest lucru nu este

întotdeauna valabil, iar ceva ce este nou nu este neapărat și mai bun.

9. Apelul la tradiție (Ad antiquitatem)

12

Acest tip de eroare de argumentare este opusul argumentului apelului la nou.

Emițătorul unui astfel de argument este de parere că ceea ce a fost facut/analizat în

mod tradițional, este mai bun decât orice altceva făcut/analizat prin metode noi.

Apelul la tradiție este frecvent in argumentarea zilnică, mai ales dacă avem de-a

face cu oameni conservatori. Tradiția este o practică comună care este rareori pusă

prin prismă critică, de aceea le este foarte greu oamenilor să renunțe la acest lucru.

În combinație cu apelul la o credintă comună, acest argument poate fi foarte greu

de înteles și de combătut.

10. Apelul la ridicol (Reductio ad absurdum, Ad Absurdum)

Când se face apel la ridicol se creează un om de paie reducând la absurd

ceva ce a fost spus. Atunci când ridiculizăm ceva, îi degradăm poziția socială.

Dacă o persoană este asociată cu acel lucru, atunci și persoana respectivă este pusă

pe o poziție socială inferioară. Când oamenii văd o persoană pe o poziție socială

inferioară, nu se vor asocia cu acea persoana și nu vor accepta ideile acesteia de

teamă să nu fie considerați la fel. Persoana care apelează la ridicol știe acest lucru

și îl folosește împotriva oponentului său.

11. Apelul la popularitate (eroare democratică)

Un apel la popularitate cunoscut si ca eroarea democratica, este o eroare de

argumentare care “conclude ca o propozitie este adevarata deoarece foarte multa

lume crede ca este adevarata.” Acest tip de rationare este totusi nesigura deoarece

multi pot fi ignoranti in problema pentru care voteaza.

12. Analogia falsă

13

Argumentele prin analogie se bazeză pe compararea a două lucruri pretinse

asemănătoare. Argumentele prin analogie se bazează pe principiul potrivit căruia,

dacă două lucruri se aseamănă sub anumite aspecte cunoscute, este probabil ca ele

să se asemene și in alte privințe, deși acestea nu sunt direct observabile. Analogia

este o metodă folositoare pentru explicații și pentru găsirea similarităților, dar

uneori lucrurile care par asemănătoare pot fi total diferite, de aceea nu trebuie să ne

bazăm pe analogie decât dacă analizăm foarte corect toate aspectele problemei.

13. Generalizare pripită

În acest tip de eroare de argumentare exemplul sau exemplele date sunt în

număr prea mic pentru a se putea face o generalizare.

14 . Exemplu nereprezentativ

La fel ca și în cazul generalizării pripite, exemplul dat nu este reprezentativ

pentru argument, deoarece poate exprima o excepție de la regulă.

15. Diviziunea (gândirea deductivă)

Erorile formale pot fi orice formă de argument nevalid. Un argument nevalid

este acel argument în care premisele pot fi adevarate, însă concluzia să fie falsă.

Structura acestor argumente nu garantează o concluzie adevarată din premise

adevarate. În gândirea deductivă se pornește de la general pentru a se deduce

instanțe specifice.

16. Afirmarea consecventului

14

Eroare formală foarte des intalnită care poate părea o formă corectă de

argumentare la prima vedere.

17. Negarea antecedentului

Negarea antecedentului este o eroare formală de formă.

18. Eroarea temeiurilor nesatisfăcătoare

Această eroare formală presupune că dacă dovezile pentru o concluzie sau

temeiurile unui argument sunt false, in mod necesar acea concluzie va fi falsă.

19. Ambiguitatea

Atunci când acuzăm sau suntem acuzați de ambiguitate, aceasta se refera la

dublul sens pe care îl poate avea o expresie, un cuvânt sau o propoziție.

a) Ambiguitate lexicală(Echivocație): un cuvânt cu două sau mai multe sensuri

este folosit astfel încât propoziția în care acesta este folosit poate avea mai

multe întelesuri;

b) Ambiguitatea referențială, apare atunci cand un termen este folosit astfel

încat poate fi considerat ca referindu-se la oricare din două sau mai multe

lucruri;

c) Ambiguitatea sintactică, întalnită și sub numele de amfibolie, apare atunci

când ordinea cuvintelor permite două sau mai multe interpretari.

20. Petitio Principi (argument circular, cerc vicios)

15

În acest tip de argument propoziția de demonstrat este deja afirmată implicit

sau explicit în una din premise. Această eroare se produce și atunci când se pune o

întrebare ce presupune un raspuns subînteles la o altă întrebare care nu a fost

rostită în mod explicit, ci este sugerată în mod perfid. În acest caz se numește

întrebare complexă.

22. Eroarea jucătorului de noroc

Eroarea jucătorului de noroc se comite atunci când o persoană presupune că

un șir de evenimente nefavorabile cresc pentru că un eveniment favorabil să se

întample.

23. Argumentul pantei alunecoase ( A face primul pas,

Continuum)

Argumentul pantei alunecoase se referă la faptul că odată pornit pe un drum

nu mai exista cale de intoarcere; daca se face o mișcare într-o anumită direcție este

foarte greu sau imposibil să previi o urmatoare mișcare în aceeași direcție.

24. Minciuna/Minciuna prin omisiune

Minciuna este denaturarea voită a adevărului cu scopul de a înșela pe cineva.

Spre deosebire de minciuna propriu-zisă, minciuna prin omisiune este ascunderea

adevărului prin omiterea sa. Minciuna este în general blamată, iar unii oameni

consideră că aceasta nu poate fi justificata nicicum.

25. Aserțiune

16

Enunț dat de cineva ca fiind adevărat fară a aduce dovezi care să-i sprijine

afirmația.

26. Cercetările arată că…

Această expresie este foarte des folosită pentru a demonstra că o concluzie

are dovezi. Dar vaguitatea acestei expresii nu ne lasă să o considerăm ca o dovadă

clară. Prin simplul fapt că spunem că “cercetările arată că…” nu demonstrăm că

argumentul nostru este și unul bun.

27. Eroare genetică

Eroare neformală de forma 'x provine din y, deci x trebuie să aibă acum niște

trăsături comune cu y', deși de obicei raționamentul este mai degrabă sugerat decât

enunțat explicit. Nu este un mod de argumentare sigur, deoarece în multe cazuri

singura legătura dintre un lucru și descendentul său este cea genetică; doar din

faptul că un lucru s-a născut din altul nu rezultă că el are vreo trasatură importantă

comună cu originea sa.

28. Eroarea Van Gogh

Această formă de argumentare are ca origini exemplul artistului Van Gogh.

Acesta a fost sărac și neînteles în timpul vieții, dar acum este recunoscut ca un

mare artist. Cel care argumentează în acest fel ajunge la concluzia că el deși este

sărac și neînteles, va fi recunoscut ca un mare artist.

29. Heringi roșii

17

Când se comite eroarea heringi rosii, autorul acesteia introduce o pistă falsă

pe care o urmeaza în discuție. Această eroare poate fi facută din neatenție sau poate

fi o formă de distragere a atenției.

30. Ignoratio elenchi sau irelevanța

Irelevanța se comite atunci când într-o discuție se introduc elemente care nu

au legatură cu tema abordată. Acest lucru se poate face pentru distragerea atenției

(răspunsul politicianului, zig zag, heringi rosii etc. ) sau din neatenție.

31. Om de paie

Omul de paie este o strategie folosită pentru a doborî mai ușor argumentul

oponentului. Acesta pune într-o formă absurdă argumentul și apoi îl critică. Poate

fi un truc deliberat sau o neîntelegere a argumentului inițial.

32. Post hoc ergo propter hoc

Este eroarea care înseamna literal 'dupa aceasta, de aceea, din această

cauză'.Aici nu se face diferența dintre 'dupa aceea' și 'deoarece'. Doar pentru că un

anumit eveniment survine după un alt eveniment, nu atrage cu necesitate concluzia

că primul a fost cauza celui de-al doilea. Deci este o eroare să luam o coincidența

drept cauză.

33. Răspunsul politicianului

18

Eroare bazată pe irelevanța folosită deseori de politicieni pentru a evita să

dea un răspuns la întrebările incomode. În loc să răspundă clar la întrebare, aceștia

alcătuiesc un discurs pe o temă asemănătoare pe care îi prezintă drept răspuns.

34. Zig Zag

Este o formă de distragere a atentiei în care autorul sare de la o temă la alta

încercând să se apere de eventualele contraargumente.

II.2.CREDIBILITATEA

Unul din scopurile eticii in comunicare este de a stabili, menține și de

a proteja credibilitatea comunicatorului. O dată cu transmiterea mesajelor

persuasive, el trebuie să iși mențină respectabilitatea.

Categorii de analiza ale credibilității:

Credibilitatea subiectului. Multe subiecte jurnalistice sunt ușor de

comunicat, deoarece continutul lor nu este surprinzător pentru audientă. Câtă

vreme nu sunt contrazise cunoștințele sau convingerile anterioare ale audienței,

credibilitatea nu este pusă în discuție. Din păcate, comunicatorul nu poate să

folosească, întotdeauna, subiecte atât de ușor de acceptat de către audiență.

Credibilitatea sursei creditate. Atât comunicatorii, cât și audiența

sunt dependenti de credibilitatea surselor știrilor. Jurnalistul trebuie să fie atent să

citeze sursa cea mai potrivită. Comunicatorul este mai persuasiv dacă citează surse

credibile.

19

Credibilitatea generală în mass-media. O buna parte a deciziilor

cotidiene ale cetățenilor se bazează pe informațiile din mass-media.

Credibilitatea canalului de comunicare. Unele instituții sunt

grijulii cu reputația lor; altele, in goana dupa senzațional, sunt mai puțin

preocupate de acest aspect. Unele canale de informare sunt mai credibile decât

altele. În funcție de acest criteriu, publicul realizează selecția.

Credibilitatea personală a comunicatorului. Fiecare specialist din

domeniul comunicării poate să muncească în sensul creșterii credibilității sale,

care, până la urmă, nu reprezintă o responsabilitate colectivă, ci una individuală.

20

CAPITOLUL III

Zece reguli pentru o argumentaţie ideală

1. Părţile implicate în dispută nu trebuie să-şi creeze reciproc impedimente

în posibilitatea de a-şi exprima dubiile sau de a avansa rezerve.

2. Cel care exprimă o opinie trebuie să fie dispus, la nevoie, să o apere.

3. Contracararea unei idei tebuie să se axeze pe teza realmente enunţată de

către antagonist, fără a devia discuţia, fără a prezenta teza deformată şi fără a

proceda astfel încât antagonistului să-i fie atribuită o teză diferită de cea susţinută

de el.

4. O teză trebuie să fie apărată numai cu argumente pertinente, care să nu

aibă legătură cu altceva.

5. Oricine trebuie să accepte existenţa şi consecinţele premiselor implicite, şi

prin urmare trebuie să accepte să fie atacat pe acest teren.

6. Putem considera că o teză este susţinută în mod adecvat dacă se bazează

pe argumente ce decurg dintr-un punct de plecare comun.

7. Putem considera că o teză este susţinută în mod adecvat dacă foloseşte

argumente care reflectă şi respectă practici şi scheme argumentative general

acceptate.

8. Argumentele folosite într-o discuţie trebuie să fie valide sau validate

explicând una sau mai multe din premisele lăsate implicite.ș

9. Drept consecinţă a unei apărări perdante, subiectul argumentat trebuie să

accepte să îşi revizuiască poziţia, tot astfel cum consecinţa unei apărări

21

învingătoare este că antagonistul trebuie să îşi modifice propria poziţie şi să

renunţe la dubiile avute în legătură cu teza apărată de subiectul argumentat.

10. Formularea tezelor, a poziţiilor reciproce, şi a argumentelor trebuie să fie

mai clară posibil şi uşor de interpretat.

22

STUDIU DE CAZ

Argumentarea in negocieri

Întreaga teorie a argumentării se ocupă , sub aspect logic și retoric, de

studiul discursului și tehnicilor de comunicare de natură să crească persuasiunea și

puterea de convingere, ce pot conduce la adeziunea și asentimentul partenerului de

negociere .

În negocieri, argumentarea constituie procedeul tactic de bază în susținerea

intereselor și obiectivelor părților. Spre deosebire de argumentația științifică , care

se bazează exclusiv pe logică , cauzalitate și raționalitate , cea folosită în negocieri

pune accentul pe manipularea unor avantaje reale sau imaginare aduse

partenerului, așa cum pot ele fi vazute de pe poziția sa .

Argumentele, în jurul cărora se structurează conținutul mesajului, sunt

dovezi aduse în favoarea unui punct de vedere care este conturat pe parcursul

procesului de negociere.

Argumentele se construiesc prin:

1. referința la sentimente (de ex.: „Noi ne știm de atâta timp, crede-mă,

nu pot sa fac nici o concesie!”).

2. apel la logica (exemplu: se demonstrează faptul că o anumită sumă nu

ajunge pentru cosul zilnic al unei familii, luând în calcul toate elementele și

costurile lor).

Corespunzător celor doua tipuri de construcții vom avea două tipuri de

argumentație specifică și unul cu elemente combinate:

23

Argumentația de tip afectiv

Este un discurs care se construiește pe folosirea frecventă a erorii numite

apel la emoții. Valoarea (falsă) de argument a emoției se referă la faptul că

rascolețte și tulbură energii care aduc atingere capacității de concentrare și

functionării cognitive eficiente a partenerului. Acest tip de argumentatie este util

partenerilor afectivi și instinctivi care se vor lăsa mai ușor atrași în capcana

apelului la emoție. Pseudo-argumentația de tip afectiv nu se fundamentează pe

informație raționala și pe logica discursului. Logica devine secundară în folosul

emoției provocate de orator.

De ex.: „Românii sunt un popor de oameni harnici, inteligenți și primitori.

Pentru că suntem români adevarați, nu putem accepta acest salariu prin care

să nu ne putem hrăni nici măcar copiii.

Domnilor, dumneavoastră sunteți români, lăsați-ne să ne hrănim copiii !

Revendicarea noastră este şi ultima noastră oferata, pentru ca este hrana

copiilor nostrii !”

Argumentația logică

Este discursul care se centrează pe rationalitate si cauzalitate. De aceea, se

adresează exclusiv palierului cognitiv al interlocutorului. În condițiile clarității și

ale simplitătii, discursul logic poate convinge cu ușurință. Una din structurile cele

mai uzuale de argument logic este silogismul (este alcatuit din doua premise, cea

majora (1), care contine predicatul logic, cea minora (2), care conține subiectul

logic și concluzia (3), care derivă din premise și este alcatuită din subiect și

predicat logic.

24

De ex.: 1. Piața tehnicii de calcul este în creștere.

2. Intreprinderea noastră furnizează componente necesare tehnicii de calcul.

3. Intreprinderea noastra este în plină dezvoltare.

Argumentația eficientă

Este un tip de discurs care îmbina atât (pseudo)argumente afective cât și

argumente cu o structura logică. Este un compromis flexibil și adaptat oricărui tip

de situație, în care se face apel atât la rațiunea cât și la emoția interlocutorului.

Îmbinarea coerenta a rațiunii cu emoția reprezintă o modalitate eficitentă de

persuasiune.

De ex.: Industria petrochimiei este o industrie a oamenilor bogați.

Intreprinderea noastră este un actor important al acestui tip de industrie.

Intreprinderea noastră este o intreprindere bogată.

Și noi și dumneavoastră lucram în această întreprindere.

Prin urmare și dumneavoastră și noi trebuie să fim oameni bogați.

25

CONCLUZIE

Valoarea comunicării e dată de gradul de credibilitate pe care ni-l acordă

auditoriul.Degeba spui ceva important dacă nu ești crezut. Ni se întâmplă, nu-i

așa?

Din instinct sau pentru că am învățat asta, mare parte dintre noi suntem

atenți la acest ”indicator” și îl verificăm cu strictețe în timp real în timpul

comunicării. Cum facem asta? Prin întrebări în nonverbal sau verbal care spun

”Nu-i așa?”, ”Adevărat?”, ”Da?”, etc. Gesturile care transmit aceste mesaje de

interogare sunt în general făcute cu ambele maini, cu palmele drepte îndreptate în

sus.Din păcate se abuzează de ridicarea umerilor, un gest care taie din autoritate,

din dorința de a fi recepționați ca nonagresivi, prietenoși. Autoritatea nu contrazice

atitudinea calmă și pozitivă. Dimpotrivă. Ele împreună ne consolidează imaginea și

aduc un spor important de credibilitate.

Aceste mesaje interogative au ca scop reacții de aprobare sau dezaprobare

din partea publicului. Ele sunt binevenite pentru că dau vorbitorului măsura

credibilității în timp real. E bine să știi când și dacă afirmațiile nu îți sunt aprobate,

și să reiei argumentația din alte unghiuri, pentru un rezultat pozitiv.

Sentimentele de încredere, sinceritate și aprobare pe care le determinăm în

public sunt ingredientele credibilității. Ele sunt strîns legate între ele, și nu se

delimitează strict între ele. E greu să ai încredere în cineva pe care nu-l crezi

sincer, așa cum e greu să crezi sincer un om căruia nu-i aprobi valorile morale.

Revenind la lucruri mai concrete, ce poate fi mai credibil decât o voce

amplă, o dicție clară și o semantică justă?Vocea, prin structura ei de

armonice,transmite publicului mesaje de credibilitate. O voce mai gravă și mai

amplă va lăsa mai multă impresie de greutate și competență decât una înaltă sau

26

mai subțire. În același timp o voce ragușită sau slabă nu va entuziasma asemenea

uneia cristaline și energice.

Să fim credibili nu e o preocupare ce ține exclusiv de job. Nu e o mască, și

nici o tehnică a minciunii. Dacă suntem acasă ne vom delimita de zona de

preocupări de serviciu, și o vom pune pe ”stand by”, iar dacă suntem la job vom

face același lucru cu problemele personale.

Pentru ca o argumentare să aibă efectul scontat , este nevoie să se urmeze

toți pașii exemplificați in capitolele anterioare , asta în cazul unei argumentări

adevarate, cu scopuri pozitive si subiecte veridice. Este indicat să se evite erorile,

oricare ar fi natura lor, pentru o claritate si o intelegere mai buna din partea celor

care ascultă.

De orice parte a baricadei am fi , fie că suntem ascultători, fie că suntem cei

care argumentează , este nevoie să cunoastem aceste aspecte , atât pentru a observa

dacă suntem induși în eroare prin diverse tertipuri si pentru a le semnala, asta în

caz de nereguli, dar si pentru a reuși să argumentăm într-un mod civilizat și

adevarat si să ajungem la țelul propus , fie că ne aflam pe tertoriul oricărui

domeniu de activitate fie că este nevoie de o simplă argumentare intr-o discuție

amicală.

27

BIBLIOGRAFIE

1. Kit-Argumentare – Asociația română de dezbateri, oratorie si retorică –

p. 1-2

2. Gramatica argumentării după Vicenzo lo Casio, , Meteora Press, 2002

3. O introducere in arta argumentarii. Pledarea si respingerea argumentelor,

Karyn C. Rybacki,Donald J. Rybacki,Polirom, p.255-296

4. Vasile Tran, Alfred Vasilescu, Tratat despre minciuna, „Comunicare.ro“,

Bucuresti, 2003, p. 43-46

5. Retorică și argumentare - Lector univ.dr. Silvia Săvulescu ,București

2001

28