PARTEA I

S E M I O L O G I E G E N E R A L Ă

în cadrul Semiologiei medicale, în partea întâi sunt prezentate trei teme fundamentale pentru această disciplină propedeutică.

Prima temă tratează noţiunile semiologice de bază, noţiuni care au o importanţă medicală teoretică şi practică ce depăşeşte interesul disciplinei. Aceste noţiuni, prezentate, definite şi analizate sub aspect semantic şi sistematic, constituie prin semnificaţia lor baza codului medical de comunicare, indispensabil înţelegerii dintre specialişti.

A doua temă este reprezentată de metodologia de examinare clinică, în cadrul temei fiind expuse mijloacele de investigaţie şi planul examinării animalului. Prin conţinutul său, această etapă fundamentează caracterul pragmatic (lucrativ) al disciplinei, indicând cum, când şi de ce este necesară ordonarea şi mai ales executarea corectă, atentă şi meticuloasă a investigaţiei clinice.

A treia temă, implicată deja în semiotică, tratează examinarea sintetică, de ansamblu, a animalului, cu scopul verificării modului în care suferinţa (de regulă cantonată undeva în organism) se răsfrânge asupra întregului organism. Sistemul biologic pe care îl realizează organismul animal constituie un tot în care dependenţa şi interrelaţia dintre diferite componente fac ca modificările dintr-un ţesut să se răsfrângă, mai mult sau mai puţin evident, asupra întregului.

Examenul general, propriu-zis, analizează: - starea generală prezentă a animalului, - semiologia elementelor care acoperă organismul animal şi îl

separă de mediul ambiant, - reacţia sistemului limfatic, ca expresie a rolului acestuia de

depurator al metaboliţilor şi de filtru biologic faţă de tendinţele de expansiune ale germenilor agresivi.

9

1. CATEGORII SEMIOLOGICE DE BAZĂ

1.1. Prodrom

In etapa preclinică (ce precede exprimarea suferinţei concrete) se utilizează noţiunea de prodrom (lat. pro = pentru, anticipat + grec. dromos = drum, cale). Frecvent, această noţiune este înlocuită cu cea de stare prodromică. Ambele forme sunt echivalente perioadei de invazie (în bolile cu etiologie specifică, infecţioase sau parazitare).

Prodromul reprezintă etapa bolii în care reacţia organismului faţă de agresori (factorii etiologici) se exprimă prin perturbaţii gene-rale, confuze, greu de precizat. Manifestările suferinţei nu sunt conclu-dente şi se pot exprima printr-o stare incertă caracterizabilă adesea prin „indispoziţie" şi definită de către îngrijitorul animalului prin sintagma „nu se simte bine". Prodromul nu este specific unei categorii de boli.

1.2 S i m p t o m

în etapa clinică (de „stare a bolii") se folosesc cele mai multe noţiuni semiologice fundamentale. Cea mai frecventă este cea de semn (lat: signum) sau simptom (fr. syn - cu, împreună + grec. piptein = a ajunge, sau grec. symptoma = semn) şi reprezintă un fenomen manifes-tat de animalul bolnav în cursul unei afecţiuni patologice. Aceste manifestări sunt descoperite (recunoscute) de medic şi sunt folosite pentru stabilirea diagnosticului. Diversitatea calitativă a simptomelor implică, pe lângă definirea corectă, clasificarea şi sistematizarea selec-tivă, care permit înţelegerea valorii semiologice, şi utilizarea corectă a acestor noţiuni, în raport cu semnificaţia lor precisă.

Simptomele se clasifică: a. după amploarea şi extinderea lor, în:

SIMPTOME GENERALE, manifestări (semne) ale bolii ce reflectă participarea întregului organism la procesul patologic. Simp-tomul general relevă intensitatea conflictului organismului afectat cu agresorul (factorul etiologic), exprimat printr-un răsunet general, cu participarea „întregului organism" la suferinţă (conform corelativităţii sau interdependenţei relaţiilor dintr-un sistem biologic, între local şi general). Această participare este întotdeauna prezentă (reală), dar nu 10

• • M B M M M W

întotdeauna exprimată (decelată) clinic. Ca. simptom general, mai frecvent întâlnit în starea clinică, poate servi ca exemplu hipertermia (creşterea temperaturii corporale), prezentă în toate afecţiunile ce modifică termoreglarea (termogeneza sau termoepurarea). Aceasta se întâlneşte în boli care modifică metabolismul energetic celular, cum ar fi bolile inflamatorii, cu etiologie neinfecţioasă sau infecţioasă, în tulburări circulatorii sau respiratorii, hormonale, metQodependente etc. Pe parcursul evoluţiei bolii, simptomul general poate suferi modificări cantitative sau calitative determinate de desfăşurarea procesului pato-logic. Hipertermia poate alterna cu normotermia sau cu hipotermia. Fără a fi o regulă, simptomele generale reprezintă o modificare funcţi-onală (apatia, starea de excitaţie corticală, horipilaţia, hiperhidroza sau anhidroza etc.). Fără a fi specific, simptomul general ajută la descope-rirea cadrului patologic şi la aprecierea intensităţii suferinţei (amploa-rea bolii).

SIMPTOMELE LOCALE sau semnele de organ sunt în general manifestări fizice (morfologice) cu caracter limitat, la nivelul organu-lui sau ţesutului afectat. Examinarea lor concretă permite examinato-rului precizarea formei, aspectului, dimensiunii şi localizarea suferin-ţei, motiv pentru care se mai numesc şi semne directe. Ca exemple mai frecvente, menţionăm: deformarea edematoasă (inflamatorie sau de stază), roşeaţă sau congestie (eritemul), rana sau plaga (soluţia de continuitate) etc. Aceste semne contribuie la stabilirea diagnostic cului semiologic, a celui topografic şi, bineînţeles, a celui morfologic (anatomic).

b. după caracterul modificării exprimate, acestea pot fi:

SIMPTOME FUNCŢIONALE, ca rezultat al dereglării activi-tăţii unui organ sau aparat. Exemple mai frecvente sunt strănutul, tuşea, disorexia (modificarea apetitului), horipilaţia (zbârlirea părului etc.). Ele nu sunt întotdeauna specifice, dar atrag atenţia asupra orga-nelor afectate.

SIMPTOMELE MORFOLOGICE, ANATOMICE sau FIZICE reprezintă schimbarea structurii ţesutului sau bazei organice (morfo-logice) a organului sau aparatului. în această categorie sunt incluse modificări cum ar fi cutanate-, plaga, vezicula, hemoragia, musculare: rupturi, tumori, osoase: fracturi, caluzări deformante, articulare: artroze, discopatii, osteofitoze. Simptomele morfologice sunt adesea

11

catalogate ca SEMNE, denumire care a fost utilizată pentru a le delimita de alte simptome. în cazul simptomelor morfologice (fizice), descrierea acestora trebuie să stabilească forma, dimensiunea, poziţia, culoarea şi consistenţa modificărilor. Datorită caracteristicilor precise, aceste simptome fizice intră în grupa simptomelor locale şi directe.

c: după relaţia cu modificarea pe care o reprezintă acestea pot fi:

SIMPTOME DIRECTE, de obicei locale, care exprimă în mod direct modificarea ţesutului sau organului (plagă cutanată, disfagie în faringită, şchiopătură în modificări musculo, osteo-articulare etc.).

SIMPTOME INDIRECTE sau „LA DISTANŢĂ,, reprezintă repercusiuni ale modificărilor locale asupra unor funcţii ale aparatului sâu regiunii corporale respective („mersul de câine" în lumbago sau pseudolumbagofcffoz^ în dureri abdominale, edemele declive în insu-ficienţe cardiace şi 'renale, sensibilitatea viscerală reflectată etc.). ,

d. după consecvenţa prezenţei lor în tabloul clinic, pot (î:

SIMPTOME CONSTANTE, reprezentând manifestări clinice întotdeauna prezente într-o afecţiune cu etiologie şi patogen ie identică sau asemănătoare (sufluri endocardice organice în endocardite, creşte-rea vitezei de sedimentare a hematiilor - V.S.H. în anemii oligocite-mice etc.).

SIMPTOME INCONSTANTE - manifestări facultative (neregu-late, inconstante) în stările maladive identice sau asemănătoare (horipi-laţia în colici, hiperhidroza în febră, hipertermia în boli infecţioase etc.).

e. după valoarea simptomelor Ia stabilirea diagnosticului, pot fi:

SIMPTOME PATOGNOMONICE {grec, pathognomonikos = care indică o boală). Aceste simptome sunt foarte puţine în arsenalul semiologiei, fiind manifestări precise, care prin prezenţa lor pot defini indubitabil o suferinţă (boală), singura care le poate provoca, (fractura osoasă deschisă, pulsul venos retrograd pozitiv în insuficienţa atrio-ventriculară) şi din acest motiv sunt exclusiviste. Exprimarea acestor simptome este suficientă pentru definirea (diagnosticarea) precisă a unei anumite boli.

SIMPTOME TIPICE, SPECIFICE sau CARACTERISTICE. Acestea reprezintă manifestări precise, care prin prezenţa lor pot exprima o 17 i / ^ j

anumită suferinţă, fără să aibă însă valoare exclusivistă ca cele pato-gnomonice. Ele pot reprezenta doar o parte a complexului patologic în care se manifestă (falsa vomă apare în tulburări esofagiene determi-nate de obstrucţii, spasme, dilataţii etc.; ulcerul farcinomatos în morvă, cu caracter crateriform şi secreţii limfopurulente gălbui; tume-facţia caldă în inflamaţii ale nodulilor limfatici în adenitele acute etc.). Se poate deci afirma că simptomul tipic este sau poate fi caracteristic unei boli sau unui grup de boli cu etiopatogenie comună, dar este totuşi insuficient pentru stabilirea diagnosticului precis.

SIMPTOME ATIPICE sunt manifestări semiologice necarac-teristice pentru o afecţiune. Tuşea, atribuită de regulă afecţiunilor respiratorii, poate fi în cursul evoluţiei acestor afecţiuni un semn inconstant sau poate fi provocat şi de alte afecţiuni pe cale reflexogenă (tuse centrală de origine bulbară, tuse peritoneală etc.). Lipsa apeti-tului în bolile febrile este condiţionată de intensitatea reacţiei nervoase corticobulbare, de evoluţia afecţiunii, de particularităţile comporta-mentale ale individului bolnav etc., motiv pentru care şi acest semn este atipic.

SIMPTOME DUBIOASE sunt manifestări necaracteristice, derutante şi uşor de confundat, ca urmare a exprimării lor incomplete, a faptului că apar secundar, consecutiv altor dereglări asociate, sau a caracterului lor comun (apar în foarte multe stări patologice). In această grupă se încadrează tremurăturile musculare, vaccilările (clătinările), horipilaţia etc., manifestări ce pot să exprime o suferinţă patologică dar şi o stare psihică aparte (frică, furie, agresivitate). Acestea atenţionează examinatorul, obligându-1 la verificarea originii lor; pot ajuta, dar nu trebuie să deruteze examinatorul.

f. după modalitatea de exteriorizare a simptomului de către bolnav (pacient), acestea pot fi:

SIMPTOME OBIECTIVE sunt denumite acele manifestări ce apar independent, descoperite de examinator în cursul examenului clinic,. materializate concret senzitiv sau măsurate (valoarea temperaturii cor-poraleTîrecvenţa pulsului, respiraţiei, timbrul ralurilor, suflurilor etc.).

13

Tabelul 1 SISTEMATIZAREA SIMPTOMELOR

SIMPTOME SUBIECTIVE (mai bine conturate în medicina umană) reprezintă manifestări exteriorizate conştient sau inconştient de către bolnav (animal) ca reacţii reflexe la unele încercări de exami-nare (retragerea animalului sau atacul la încercarea examinatorului de a se apropia de acesta sau de zona bolnavă, gemete la palpare sau spontane, uneori fară relevanţă sau legătură cu suferinţa). Câteodată animalul se manifestă spectaculos (exagerat) fără o cauză concretă, ca urmare a obişnuirii lui cu un anumit comportament al proprietarului (alintatul sau dresatul animalelor etc.) (tabelul 1).

1.3. S i n d r o m A doua noţiune semiologică, întâlnită în etapa clinică, este cea

de SINDROM (grec. syn + dromos = împreună + drum, care merg împreună) sinonim cu noţiunea de simptom complex (noţiune rar utilizată). Acesta defineşte un complex de simptome (o asociere de simptome), întotdeauna aceleaşi, alcătuind un tablou clinic caracte-ristic, definitoriu. în cadrul diagnosticului semiologic, sindromul tinde să înlocuiască noţiunea de boală pentru a cărei precizare este nevoie să se completeze faza semiologică şi prin alte forme de diagnostic. Dintre cele mai cunoscute sindroame se citează: sindromul de febră, sindromul de colică, sindromul de icter etc. Sindromul reprezintă o manifestare complexă pentru o categorie patologică care are la bază acelaşi mecanism de realizare. Sindromul de icter este caracterizat prin îngălbenirea pielii şi mucoaselor (semnul său principal), asociat şi cu alte manifestări secundare, constante sau nu, în funcţie de etiologia procesului patologic care 1-a generat. Sindromul de icter poate fi determinat de suferinţe hepatice (hepatite, obstrucţii ale căilor biliare etc.), hematologice (distrugere masivă de globule roşii), medicamen-toase (folosirea terapeutică a flavinelor sau alimentarea excesivă cu carotene etc.). Sindromul de colică (manifestare dureroasă abdomi-nală) poate fi declanşată de afecţiuni gastrice, intestinale, peritoneale, vasculare, hepatice, renale etc. Din cele menţionate, rezultă că sin-dromul nu este o manifestare specifică unei boli anume, ci a unui cadru patogenic comun mai multor afecţiuni sau boli. De obicei, denumirea sindromului se face după semnul principal, dominant în tabloul semiologic al acestuia.

în Semiologie şi Patologie se folosesc, cu scopul conturării şi definirii mai concise şi mai precise a manifestărilor, marcări ale

15

simptomelor şi sindroamelor cu nume de persoane (de regulă ale celor care le-au descris). Această procedură facilitează înţelegerea mai exactă a semnificaţiei manifestării, mai ales că multe dintre aceste simptome sau sindroame nominalizate reprezintă semne cu caracter specific sau definitoriu (uneori chiar patognomic). Astfel, pot fi întâlnite simptomul (semnul) Romberg (accentuarea ataxiei cerebrale la astuparea ochilor), semnul Babinski (extensia degetelor la excitarea zonei plantare a acestora) etc., sau sindromul Hoflund (asincronismul funcţiona] al prestomacelor), sindromul Brown-Sequard (cu manifes-tări asemănătoare secţionării transversale medulare dorsale) etc. Este recomandabil a se folosi aceste denumiri la cazul nominativ (Semnul Babinski) şi nu la genitiv (Semnul lui Babinski), formă care ar lăsa să se înţeleagă că de această manifestare a suferit cel nominalizat.

l .4. E x a m e n c l in ic

In aceeaşi perioadă a activităţii medicale (etapa clinică), o altă noţiune folosită este cea de EXAMEN (EXAMINARE) CLINIC (CLI-NICĂ) sau MEDICAL (MEDICALĂ) (lat. examinare), care defineşte investigarea bolnavului, cercetarea prin toate cunoştinţele teoretice şi practice (în clinică = unitate medicală de investigaţie şi tratament medical), în vederea stabilirii diagnosticului şi pentru instituirea tratamentului.

Examenul clinic (examinarea clinică) se realizează prin utiliza-rea metodelor generale (obligatorii) şi speciale (complementare) prin care se culeg, se analizează, se interpretează şi se valorifică semnele (manifestările^ de boală. Examenul clinic (medical) durează atât cât este nevoie. începe odată cu prezentarea bolnavului la medic şi ia sfârşit odată cu vindecarea suferinţei. Durata examinării, metodologia de investigaţie şi conduita în cursul examinării se stabilesc de către examinator, pe baza unui plan de examinare, adaptat la condiţiile oferite de pacient, urmărind o cercetare cât mai completă, operativă şi eficientă în vederea stabilirii unui diagnostic real.

O altă noţiune utilizată este cea de SIMPTOMATOLOGIE A BOLII sau de TABLOU CLINIC AL BOLII. în această noţiune sunt cuprinse toate semnele (simptomele) exteriorizate de pacient într-o anumită boală. în accepţiunea patologiei, noţiunea capătă o referinţă directă şi cuprinde totalitatea manifestărilor clinice într-o boală specifică (cu etiologic bine definită). în cursul examinării, uibloul 16

clinic (simptomatologia bolii) raportat la datele teoretice poate apărea incomplet sau poate să corespundă integral. Aceste aspecte depind de seriozitatea şi rigurozitatea cu care se îndeplineşte investigarea medicală, dar şi de momentul evolutiv al bolii surprins de examinare. Tabloul clinic standard al unei boli, sub aspect teoretic, corespunde practic numai în „perioada de stare" a bolii (manifestarea de vârf a bolii). Tabloul clinic al bolii poate fi reprezentat de un "sindrom sau se poate încadra (face parte) dintr-un sindrom (activitatea excesivă a glandei tiroide se exprimă prin sindromul de hipertiroidism, dar Boala Basedow, Boala Flajini, Boala Graves, Guşa exoftalmică etc., forme ale suferinţei tiroidiene sunt forme clinice de hipertiroidism).

1.5. D i a g n o s t i c Pentru examinator, activitatea de investigaţie a suferinţei bolnavului

are ca scop stabilirea DIAGNOSTICULUI, sinonim cu DIAGNOSIS sau DIAGNOZA (grec. dia + gnosis = prin + cunoaştere). Diagnosticul repre-zintă concluzia procesului de analiză care este examinarea clinică. El reprezintă fundamentarea deciziei medicului pentru acţiunile pe care acesta le întreprinde în continuare, în vederea finalizării actului medical. Stabilirea diagnosticului presupune o bună pregătire a medicului veterinar atât pe plan teoretic, cât mai ales practic. O garanţie a realizării unui diagnostic corect o reprezintă alcătuirea unui plan de examinare adecvat şi complet, o examinare atentă, minuţioasă şi ordonată şi, în final, inter-pretarea corectă şi obiectivă a semnelor clinice descoperite.

In urma examinării clinice trebuie să se ajungă, în principiu, la un diagnostic precis sau cert care să stabilească boala şi cauzele ei, atingându-se astfel obiectivul examinării, vindecarea animalului.

Datorită complexităţii şi variabilităţii reacţiilor animalelor la procesul patologic, tabloul clinic al suferinţei, chiar în cazul unor boli specifice, nu apare întotdeauna identic, complet şi tipic. Dinamica simptomatologiei în raport cu evoluţia bolii, factorii subiectivi individuali care intervin în timpul desfăşurării procesului maladiv sau în timpul examinării, conduc deseori la o concluzie incompletă, deci la stabilirea unui diagnostic doar într-un stadiu intermediar sau de probabilitate. Dacă acele condiţii care au condus la o astfel de situaţie au fost obiective, se poate accepta conştient, cel puţin temporar, un di-agnostic probabil sau posibil. O astfel de formă de diagnostic obligă însă examinatorul la depăşirea acestui stadiu prin examinări suplimen-

17

tare care să completeze tabloul clinic şi la continuarea examinării pe tot parcursul evoluţiei bolii.

Diagnosticul trebuie să fie rezultatul activităţii concrete a medi-cului. Acesta, stabilit pe baza examinării animalului de către medicul veterinar, prin respectarea metodologiei şi prin interpretarea corectă a rezultatelor obţinute, conduce la stabilirea unui diagnostic activ şi pozitiv,'singura formă de diagnostic acceptată de deontologia profe-sională. Enunţarea unui diagnostic fară o examinare amănunţită a pacientului, pe baza extrapolării simptomelor prezentate de alte animale suferinde din acelaşi habitat, reprezintă un diagnostic pasiv, acceptabil circumstanţial, doar în cazul bolilor transmisibile sau intoxicaţiilor.

încercarea de a stabili diagnosticul pe baza unor idei precon-cepute, fară examinarea bolnavului, este definită ca diagnostic negativ, acţiune condamnabilă deontologic şi juridic, dăunătoare procesului de cunoaştere a stării clinice şi sursă principală a erorilor de diagnostic.

Complexitatea procesului de cunoaştere şi de stabilire a diagnos-ticului, dependenţa realizării acestuia de factori obiectivi şi mai ales subiectivi ce intervin în cursul examinării, impune, înainte de a ajunge la faza conclusivă (de diagnostic cert), parcurgerea mai multor etape care constituie, fiecare, elemente ale diagnosticului complet.

Când, din motive obiective, procesul de cunoaştere se opreşte la nivelul unei etape, se realizează un diagnostic incomplet (simptomatic, topografic, funcţional, morfologic, evolutiv, patogenetic), situaţie de care examinatorul trebuie să fie conştient şi să-şi asume răspunderea, în sensul urmăririi completării procesului de examinare până când se ajunge la etapa finală, a cunoaşterii cauzei, adică la stabilirea diagnos-ticului etiologic (cauzal). Numai această fază asigură premisele insti-tuirii protocolului terapeutic de înlăturare a procesului patologic.

Pe parcursul examinării se pot folosi mai multe căi pentru punerea diagnosticului. Calea de stabilire a diagnosticului depinde de manifestările prezentate de animalul bolnav şi de competenţa exami-natorului. Cel mai frecvent şi de preferat, diagnosticul trebuie să şe stabilească pe baza tabloului clinic realizat în urma examinării şi interpretării semnelor prezentate de animal. Această cale duce la stabilirea unui diagnostic direct sau prin deducere (lat. per deductionem). Alteori, diagnosticul este rezultatul unei analize comparative, între semnele culese la examinare şi tablourile clinice ale bolilor cu mani-festări clinice asemănătoare. în această situaţie se reţin semnele

18

caracteristice şi se exclud cele necorespunzătoare bolii în cauză. în felul acesta se realizează un diagnostic prin excludere {lat. per exclu-sionem) sau diferenţial. Când simptomele sunt incomplete sau insuficiente, concluzia examinatorului rămâne doar la stadiul de pro-babilitate sau posibilitate. Pericolul unei evoluţii agravante sau funeste a bolii obligă examinatorul să intervină terapeutic (chiar şi numai paleativ), dar rezultatul (efectul) medicaţiei poate oferi o cale de defi-nitivare a diagnosticului. Un exemplu frecvent întâlnit este reprezentat de efectul în diverse afecţiuni al tratamentului cu antibiotice, când bacterioze antibiotico-labile se remediază, în timp ce afecţiuni provocate de germeni antibiotico-rezistenţi nu. în această situaţie se recurge la diagnosticul terapeutic {lat. ex juventibus), ca modalitate de completare a unui diagnostic cert. Utilizarea excesivă sau exclusivă a acestei forme de diagnosticare este nerecomandabilă sau chiar peri-culoasă, cu consecinţe imprevizibile pentru evoluţia stării patologice şi pentru cunoaşterea exactă a suferinţei. Referindu-ne la exemplul dat mai înainte, consecinţele utilizării abuzive a antibioticelor au condus la creşterea rezistenţei germenilor şi la scăderea efectului terapeutic. Bolnavul supus unui examen clinic se poate găsi în etape diferite ale evoluţiei unei afecţiuni (de debut, de stare, de rezoluţie etc.). Un tablou clinic complet corespunde unei etape de maturare clinică a afecţiunii, în celelalte etape boala exprimându-se prin semne clinice incomplete sau prin manifestări incerte. în această situaţie, pentru a stabili un diagnostic cert, examinatorul trebuie să urmărească evoluţia clinică a suferinţei (fară a pune în pericol viaţa pacientului) realizând astfel un diagnostic prin expectare sau observare {lat. per expecta-tionem; per observationem). Această cale de diagnosticare se va utiliza numai „in extremis", ţinând cont de truismul că aproape orice boală este mai uşor vindecabilă cu cât este tratată mai devreme, adică la începutul evoluţiei ei.

în practica curentă s-au introdus şi alte „forme" de diagnostic, care, sub aspect semiologic, nu corespund decât parţial definirii acestei noţiuni. Dintre aceste forme, numai cea de diagnostic clinic rezistă şi reprezintă concluzia examinării clinice la care se ajunge în urma examinării complete, folosindu-se toate mijloacele de cunoaştere a suferinţei animalului bolnav. Toate celelalte forme de diagnostic utilizate în activitatea clinică sunt fie denumiri organizatorice (ad-ministrative) a unor complexe metodologice, fie prescurtări pragmatice

19

a unor activităţi sau mijloace de participare la investigaţia clinică. Astfel, sub noţiunea de diagnostic de laborator, ar trebui înţeles de fapt, tot ansamblul metodologic, complementar, care face parte din mijloa-cele sau căile de examinare utilizate în cursul examenului medical (clinic). Din acest context se desprind însă diagnosticul serologic (serodiagnosticul) care constă în determinarea prezenţei anticorpilor serici' specifici faţă de antigeni cunoscuţi; diagnosticul bacteriologic, respectiv virusologie, şi parazitologic, forme specifice folosite pentru decelarea cauzei (etiologiei) bolii, fiind echivalente formei generice de diagnostic etiologic. Trebuie însă înţeles că toate aceste forme sunt componente ale metodologiei de examinare şi constituie părţi compo-nente ale examenului clinic (medical).

O situaţie aparte o reprezintă diagnosticul anatomopatologic, care se pune pe baza investigaţiilor micro-, respectiv macroscopice (morfologice) pentru stabilirea alteraţiei tisulare. Acest procedeu poate fi utilizat şi în cursul examenului clinic (în cadrul diagnosticului pasiv), prin raportarea datelor culese de la cadavrele animalelor congenere, coabitante şi bănuite că au murit din aceleaşi cauze (boli) de care suferă şi animalele bolnave supuse examinării. Examinarea cadavrelor şe numeşte şi examen necropsic iar concluzia diagnostic necropsic. In acelaşi cadru se include şi examinarea porţiunilor de ţesut recoltate prin biopsiere cu scopul stabilirii unui diagnostic citologic, histologic, citochimic sau histochimic, în funcţie de procedeele de examinare folosite şi scopul urmărit. Diagnosticul anatomopatologic oferă exami-nării o bază obiectivă, concretă asupra modificărilor suferite în cursul fenomenului patologic, servind la precizarea diagnosticului.

Indiferent de punctul de vedere şi de complexitatea sistemati-zării diagnosticului sau a terminologiei utilizate, acesta reprezintă concluzia examenului medical (clinic). Această concluzie se bazează pe totalitatea simptomelor culese de examinator, în urma folosirii tuturor procedeelor de examinare adecvate pentru animalul bolnav şi starea sa de boală. Diagnosticul trebuie să fie întotdeauna o concluzie reală, unică, precisă şi certă.

Dacă medicul examinator nu reuşeşte să realizeze dezideratele menţionate (din motive obiective sau subiective), el trebuie să manifeste profesionalism şi mai ales probitate morală şi deontologică, recunoscând relativitatea concluziei sale, dovedind astfel că este conştient de limitele posibililăiiloi lui de cunoaştere, oferind altor confraţi alternative metodo-logice peni I II depăşirea acestei relativităţi (tabelul 2).

Tabelul 2 Tabel sinteză

cu sistematizarea formelor de diagnostic Nr. crt.

Criteriul pentru sistematizare Forma de diagnostic

1. După gradul de certitudine Diagnostic precis sau cert Diagnostic probabil ~ Diagnostic posibil

2. După modul de participare (con-tribuţia) examinatorului

Diagnostic pozitiv Diagnostic pasiv Diagnostic negativ

3. După stadiul procesului de cunoaş-tere

Diagnostic semiologic sau simptomatic Diagnostic topografic Diagnostic funcţional Diagnostic morfologic sau anatomic Diagnostic evolutiv Diagnostic patogenetic Diagnostic etiologic

4. După procesul folosit la stabili-rea diagnosticului

Diagnostic direct sau prin deducere Diagnostic diferenţial sau prin excludere Diagnostic terapeutic sau adjuvant Diagnostic prin expectare sau prin observare

5. După metodologia complementară Notă: un diagnostic complet (ideal) trebuie să fie: precis, pozitiv, etiologic

1.6. P r o g n o s t i c După examinarea clinică, în ultima etapă (etapa epicritică),

principala noţiune semiologică e reprezentată de prognostic. PROG-NOSTIC-ul (lat. pro +grec. gnosis =înainte + cunoaştere) care are ca sinonim prognoza medicală, reprezintă aprecierea anticipată dar documentată a evoluţiei imediate şi ulterioare a bolii diagnosticate. Prognosticul se stabileşte, în primul rând, pe baza diagnosticului corelat cu cunoştinţele teoretice ale examinatorului privind caracterul, evoluţia şi mai ales modalitatea de combatere sau de tratament a bolii. Dificultatea prognozării evoluţiei procesului morbid este produsă şi de reacţia individuală a bolnavului. La aceeaşi boală, indivizi viguroşi reacţionează de regulă favorizând vindecarea, în timp ce constituţiile debile cedează mai uşor la agresiunea procesului patologic. De aceea, stabilirea prognosticului nu trebuie să fie un proces mecanic. La stabilirea lui trebuie să se ţină cont de particularităţile oferite de „cazul

21

analizat" şi să se ia în consideraţie toate circumstanţele în care a evoluat şi va evolua suferinţa (habitat, tratament, factori agravanţi sau favorizanţi ai bolii sau vindecării).

Prognosticul trebuie privit ca o decizie concretă, proprie bolna-vului examinat şi nu ca o decizie standard, aplicabilă cu aceeaşi valoare în toate cazurile când pacientul suferă de aceeaşi boală.

Îiî medicina umană, prognosticul are o valoare morală, din cauza consecinţelor bolii asupra vieţii pacientului. Pentru că animalele reprezintă un scop utilitar, în folosul omului, prognosticul vizează două laturi ale unei decizii aproape la fel de importante. în medicina veterinară se impune stabilirea atât a prognosticului privind viaţa animalului, adică prognosticul vital (lat. vitalis), cât şi a prognosti-cului economic care prevede consecinţele suferinţei animalului asupra posibilităţilor sale ulterioare de folosire (rentabilitate, capacitate de folosire a forţei fizice, a calităţilor pentru care animalul este crescut şi folosit). în ambele cazuri decizia trebuie luată cu maximum de responsabilitate, ţinându-se cont atât de sentimentele proprietarului, cât şi de valoarea investită pentru vindecare şi de valoarea de utilizare a animalului după vindecare, evitând pagube materiale (economice) şi sociale (în cazul animalelor care rămân cu handicap ce poate periclita viaţa omenească).

Ţinând cont de dezideratele menţionate, în ambele laturi ale prog-nosticului veterinar se vor stabili următoarele calificative:

- prognostic favorabil atunci când viaţa animalului bolnav nu este în pericol iminent şi vindecarea duce la recuperarea lui integrală;

- prognostic rezervat atunci când salvarea animalului este incertă (din cauza procesului patologic necontrolabil, a diagnosticului incert, a terapiei insuficiente sau inadecvate, a evoluţiilor imprevi-zibile etc.). Acest calificativ poate fi însă atribuit şi abuziv, ca urmare a lipsei de pregătire profesională, a superficialităţii examinării clinice sau a lipsei de răspundere a examinatorului. în acest caz, devine o expresie crasă a ignoranţei şi incompetenţei, încălcând normele deon-tologice.

- prognostic grav se aplică atunci când vindecarea este anevo-ioasă sau când se presupun (se cunosc) eşecuri posibile sau vindecări cu handicap şi pierderi economice majore.

- prognostic defavorabil, nefavorabil, funest sau fatal se indi-că atunci când animalul nu poate fi salvat (vindecat), fie că boala de

22

care suferă este incurabilă, fie că tratamentul aplicabil nu este specific sau este obiectiv ineficient, fie că suferinţa se găseşte într-un stadiu prea avansat (prea evoluat), de unde suferinţa este ireversibilă etc. Acelaşi prognostic se va stabili şi în cazul în care vindecarea este incompletă (animalul rămâne cu sechele - târe - care îl fac inutilizabil pentru scopul pentru care a fost destinat) şi atunci când, din cauza vindecării incomplete, animalul devine un pericol public sau economic.

Alte noţiuni utilizate în etapa epicritică (cum ar fi: tratament, profilaxie, recomandări igienico-dietetice, prevenţie, combatere, epizootologie sau epidemiologie etc.) care depăşesc cadrul obiectului semiologiei, urmează a fi cunoscute şi aprofundate la disciplinele de patologie.

Concluzionând, cuprinsul acestui capitol se referă la noţiunile semiologice fundamentale (de bază) utilizate de specialist în cadrul activităţii medicale. Aceste noţiuni sunt frecvent folosite pentru că au o semnificaţie precisă (favorizând astfel procesul de informare şi mai ales de comunicare dintre specialişti) şi indică etapa parcursă în cadrul examenului clinic (prodrom sau stare prodromică în faza de debut a bolii, simptom sau sindrom în etapa exteriorizării suferinţei şi diag-nostic, respectiv prognostic, în partea finală a procesului patologic). Prin calificativele atribuite deciziei sale, ca urmare a cunoaşterii suferinţei, medicul prezintă nu numai concluzia muncii sale, ci atestă totodată şi modul în care a lucrat, definindu-se profesional.

De aceea, aceste noţiuni fundamentale nu sunt numai nişte „coduri" în sistemul informaţional medical, ci ele reprezintă repere solide (atunci când au fost stabilite obiectiv) ale fondului actului medical.

23

5. EXAMINAREA, SEMIOLOGIA ŞI IMAGISTICA APARATULUI (SISTEMULUI) DIGESTIV

Aparatul digestiv impune următorul plan în vederea examenului clinic:

5.1. Examinarea şi semiologia organelor digestive prediafragmatice; 5.2. Examinarea şi semiologia abdomenului şi a organelor diges-

tive situate în abdomen şi bazin.

5 . l . Examinarea ş i s e m i o l o g i a organe lor d i g e s t i v e pred ia fragmat ice

Examinarea şi semiologia organelor digestive prediafragmatice se face prin:

1. Examenul funcţional al ingestiei; 2. Examenul fizic (morfologic) prediafragmatic.

5.1 .1 . Examenul funcţional al ingestiei

Examinarea şi semiologia apetitului. Apetitul (lat. appetitus = poftă, dorinţă) este expresia foamei, manifestată prin dorinţa de a consuma alimente.

a. Examinarea apetitului se realizează prin proba funcţională a prânzului. Se administrează animalului furaje de bună calitate, în cantitate foarte mică (din toate categoriile de furaje care intră normal în raţia animalului) şi apă. Se vor administra la început furajele mai puţin apetisante (paie, fân etc.) şi în final cele preferate de regulă de animal. Furajele se vor aşeza înaintea animalului, la sol sau astfel încât animalul să aibă acces la ele. Prin inspecţie de la distanţă, exami-natorul va aprecia comportarea animalului faţă de furaj şi de apă. Vom verifica în prealabil dacă animalul poate ajunge uşor la furaje şi dacă poate mişca capul şi gâtul. în cazul în care animalul nu consumă furajul, se va verifica dacă nu prezintă tulburări de prehensiune sau masticaţie. De asemenea, se va analiza sau verifica, calitatea şi sursa furajelor.

Semiologia apetitului Apetitul poate fi normal, caracteristic speciei şi mai ales

individului sau poate fi modificat. Modificările sau tulburările pe care le poate suferi apetitul se numesc semiologic disorexii (lat. dis + grec.

130

orexis = greu + poftă). Aceste disorexii pot fi exprimate prin modificări cantitative sau prin modificări calitative ale apetitului.

Modificările cantitative ale apetitului Anorexia (grec. an + orexis = fără poftă) sau inapetenţa (lat. in

+ appetere = a dori, a plăcea) reprezintă lipsa dorinţei animalului de a mânca (respectiv lipsa poftei de mâncare), adică a apetitului. Anorexia se poate prezenta sub două aspecte: ~

- anorexie absolută (inapetenţă absolută) exprimată prin faptul că animalul refuză complet toate furajele şi apa (aşa cum se întâlneşte în febre foarte mari, în colici abdominale etc.);

- anorexie relativă când este vorba de o reducere a apetitului. Această reducere parţială a apetitului se poate exprima sub formă de:

- hiporexie, reprezentată printr-o reducere cantitativă a apetitului faţă de un anumit furaj sau fată de raţia furajeră în ansamblu;

- hipodipsie sau adipsie (grec. dipsa = sete) reprezintă dezinte-resul animalului pentru apă (lipsa setei);

• - apetit capricios - se manifestă printr-un interes inegal faţă de anumite furaje, sau prin alternarea perioadelor de apetit normal cu perioade de hipo- sau anorexie. Alteori, această manifestare se exprimă prin preferinţe bizare (animalul preferă grosierele faţă de concentrate, fura-jele amare sau alterate etc.). Această modificare se întâlneşte frecvent în dismetabolii, hipovitaminoze, dismineraloze etc;

- apetit selectiv - animalul „alege" din furaj, fară o justi-ficare aparent motivată. în afecţiuni dureroase ale gurii, animalul refuză furajele fibroase, dar prezintă apetit pentru furajele verzi (moi), în depresiunea nervoasă poate refuza concentratele (ovăz, porumb, furaj combinat) preferând fibroasele.

Hiperoxia (grec. hyper + orexis = deasupra, peste, mai mult + poftă) este expresia exagerării poftei de mâncare (apetitului). Se poate manifesta sub formă de:

- polifagie (grec. polys + phagein = mult + a mânca) sau hiperfagia, exprimată printr-un apetit crescut; animalul mănâncă foarte mult (după diete, în convalescenţă etc.);

- polidipsia (grec. polys + dipsa - mult + sete) exprimată printr-o sete excesivă, animalul bând o cantitate foarte mare de apă (în sţări de deshidratare, diaree, efort, febre etc.);

- bulimia (grec. bous + limos = bou + foame) este un apetit exagerat, determinat de cauze patologice, exprimat prin consumarea

131

unor cantităţi mari de furaje, după care poate persista senzaţia de foame şi starea de proastă întreţinere a animalului (în helmintoze, diabet, enterite cronice etc.);

- tahifagia (grec. tachys + phagein = repede + a mânca) sau lăcomia se manifestă prin consum rapid al alimentelor însoţit de o insuficientă masticare a lor. Poate fi determinată de oricare dintre stările de boală pe care le-am enunţat şi la celelalte aspecte.

Modificările calitative ale apetitului Parorexia (grec. para + orexis = dincolo de + a mânca), numită

şi alotriofagia (alotrios + phagein = străin, bizar + a mânca) sau epitimia este tendinţa ingerării unor substanţe necomestibile (fecale, pământ, nisip, diferite obiecte sau aer) purtând denumiri specifice ca:

- coprofagia (grec. kopros = excrement, fecale) sau scatofagia (grec. skor, skatos = excrement)',

- geofagia (grec. geos = pământ); - aerofagia (grec. aeros = aer). Alături de alterarea apetitului are loc şi pervertirea setei. Toate

aceste manifestări se întâlnesc în cadrul sindromului de parorexie sau pică (denumirea latină «ştiinţifică» a coţofenei = pasăre care mănâncă murdării).

Pica poate fi cauzată de raţii neechilibrate, tulburări de absorbţie, carenţe alimentare (parazitism, catar cronic intestinal), organopatii (ficat, rinichi), tulburări nervoase (psihice), foame etc. Fenomenul de pică, manifestat prin ciugulirea sau ingerarea unor ţesuturi sau organe de la animalele cu care convieţuiesc poartă denumirea de canibalism şi se întâlneşte mai frecvent la păsări şi la porcine.

Canibalismul se poate manifesta prin: - plumofagie (ingerarea penelor); - malofagie (ingerarea lânii); - tricofagie (ingerarea părului); - lichomanie (mania de a linge sau de a suge smocuri de păr); - canibalism propriu-zis, manifestat prin ciugulirea târtiţei (la

păsări), ingerarea urechilor şi a cozii (la porcine) etc.

b. Examinarea şi semiologia prehensiunii Examinarea prehensiunii (lat. prehendere = a apuca) se face

concomitent cu cea a apetitului şi constă în observarea modului în care animalul prinde şi introduce în gură furajele şi apa.

132

Semiologia prehensiunii se exprimă prin: - prehensiune normală specifică speciei; - prehensiune modificată (echivalentă disfagiei prin tulbură-

ri ale prehensiunii); când prehensiunea furajelor şi a apei este reali-zată de către animal cu ajutorul altor organe decât cele folosite în mod normal în acest sens, apreciem acest fapt ca modificare a prehensiunii.

Astfel, prehensiunea nu se poate realiza deloc din cauza tulburărilor nervoase de coordonare a mişcărilor (hipermetrie sau hipometrie - vezi S.N.C.), când animalul apreciind greşit distanţa până la furaj se loveşte cu botul de sol, nu ajunge până la furaj sau execută mişcarea de „apucare alături". De asemenea, apropierea botului de furaj poate fi îngreunată sau imposibilă din cauza durerilor musculare sau articulare, cervicale.

Animalul nu poate apuca şi introduce furajul în gură din cauza imposibilităţii deschiderii gurii (trismus, luxaţii temporo-mandibulare, paralizii, fracturi ale mandibulei etc.).

Prehensiunea se poate realiza, dar cu alte organe decât cele folosite în mod obişnuit. Toate afecţiunile dureroase, deformările sau paraliziile organelor de prehensiune modifică prehensiunea, obligând animalul să prindă furajele altfel decât normal. Astfel, prehensiunea cu buzele sau cu limba poate fi înlocuită de prehensiunea cu dinţii („câineşte"), muşcând furajele (ex. în actinobaciloza limbii la bovine). Aceleaşi tulburări pot fi consecinţa unor afecţiuni nervoase (hidroce-falie, congestie cerebrală, meningită etc.) când animalele îşi pot modi-fica felul de prindere a furajelor şi apei (muşcând), fac prehensiunea în gol sau repetă prehensiunea înainte ca bolul anterior să fi fost masticat.

c. Examinarea şi semiologia masticaţiei Examinarea masticaţiei {lat. masticare = a mesteca) se face prin

inspecţie, în timpul probei apetitului, când vom aprecia modul în care se face masticaţia, intensitatea, frecvenţa şi durata masticaţiei.

Masticaţia normală întruneşte calităţile fiziologice. Tulburările masticaţiei vor îmbrăca următoarele aspecte

semiologice (echivalente disfagiilor prin tulburări de masticaţie): - suspendarea masticaţiei este un fenomen temporar care

însoţeşte anorexia. în unele cazuri animalul rămâne cu furajul între buze fără a-1 mai introduce în gură. Acest aspect este cunoscut sub numele de „animal care fumează";

133

- masticaţia întreruptă - întreruperea masticaţiei se face brusc în momentul în care alimentele declanşează o durere, spre exemplu la nivelul unei carii dentare etc;

- masticaţia neîntreruptă (permanentă, continuă) este o tulbu-rare care are cauze nervoase (encefalopatii);

- masticaţia în gol se realizează prin mişcări de masticaţie fară furaje şi. este declanşată de hipersecreţia salivară. în acest caz masticaţia este însoţită de zgomote de plescăit cunoscute în semiologie sub numele de „zgomote de sărut" sau de „pipat". Alteori masticaţia în gol poate fi însoţită de scrâşnituri ale dinţilor ca urmare a frecării tablelor dentare (frecvent întâlnite în sindromul de colici sau în excitaţii la nivelul nucleului trigemenului);

- masticaţia pe o parte indică dureri unilaterale ale dinţilor, gingiilor sau buccelor, sau paralizii unilaterale ale masticatorilor;

- masticaţia leneşă este o masticaţie rară, cu pauze, însoţind tulburări depresive nervoase;

- „masticaţia cu dinţi lungi" e masticaţia superficială determi-nată de durerile provocate de masticaţie (în stomatite, faringite şi dureri dentare), mai exact de mişcările masticatorii sau de temperatura şi duritatea alimentelor. în cazul masticaţiei insuficiente, mai frec-ventă la cal, furajele se depun între bucce şi gingiile molarilor formând „magazie", termen utilizat în semiologia gurii.

d. Examinarea şi semiologia deglutiţiei Examinarea deglutiţiei (lat. deglutitio = înghiţire) se realizează

prin inspecţie, urmărind faza finală a masticaţiei şi unda peristaltică esofagiană (în jgheabul esofago-jugular pe partea stângă).

Deşi deglutiţia normală se desfăşoară în trei timpi - bucal, farin-gian şi esofagian - clinic, fenomenul se realizează fără manifestări evidente din partea animalului.

în condiţii patologice deglutiţia poate fi tulburată, exprimându-se evident clinic unul din cei trei timpi.

Tulburările deglutiţiei se numesc disfagii de deglutiţie sau disfagii propriu-zise (grec. dis + phagein = greu + a mânca).

Semiologia disfagiilor de deglutiţie se exprimă prin semne specifice fiecărui timp. Astfel, întâlnim:

- disfagia bucală (buco-faringiană) care se exprimă prin eforturi de deglutiţie (întinderea capului pe gât, îndreptarea unghiului cranio-cervical, mişcări evidente ale buzelor, limbii şi aparatului hioidian). 134

Uneori, cu tot efortul vizibil, animalul nu poate degluti. în acest caz masticaţia se prelungeşte foarte mult şi după mai multe ezitări, animalul lasă să cadă din gură conţinutul alimentar foarte bine mărunţit. Repetându-se acest act, în faţa animalului se formează o grămadă de formă conică de alimente (furaje) foarte bine mărunţite. Astfel, animalul poate face în cazul disfagiei bucale şi magazie.

- disfagia faringiană exprimă regurgitarea imediată a alimen-telor deglutite şi expulzarea lor pe gură şi mai ales pe nas (jetaj alimentar imediat).

- disfagia esofagiană poate să se manifeste similar celei farin-giene, când tulburarea se localizează pe porţiunea anterioară a esofa-gului sau prin falsă vomă (eliminarea explozivă a alimentelor care nu au luat contact cu conţinutul stomacal). Fenomenul apare consecutiv acumulării în esofag a mai multor boluri alimentare (uneori, animalul poate să-şi consume întreg tainul - ex. câinii) care, prin scăderea tonusului peretelui esofagian şi prin reducerea excitabilităţii mediasti-nale, realizează o dilataţie saciformă sau conică (acalazia esofagiană) {grec. a + chalazis = relaxare). Conţinutul esofagian se goleşte prin regurgitare, determinată de reflexul mediastinal.

Disfagia poate fi numai pentru furaje (disfagie relativă) sau poate fi atât pentru furaje, cât şi pentru lichide (disfagie absolută sau totală).

e. Examinarea şi semiologia rumegării Examinarea rumegării se face prin inspecţie de la distanţă şi

verificarea următoarelor aspecte: - când începe rumegarea după consumul tainului; - cât durează o perioadă de rumegare; - câte perioade de rumegare sunt în 24 de ore şi cât durează fiecare; - câte remasticări execută animalul pentru un bol; - faciesul şi atitudinea animalului în timpul rumegării. Semiologia rumegării Vom aprecia rumegarea normală atunci când se desfăşoară

conform calităţilor fiziologice. Tulburările rumegării se pot prezenta sub aspecte semiotice

diverse, unele echivalente tulburărilor descrise şi la masticaţie. Putem deosebi:

- rumegarea tristă, caracterizată prin rumegare normală, însă însoţită de un facies abătut sau trist din partea animalului;

- rumegarea leneşă se execută superficial, leneş, rar; 135

- rumegarea prelungită este asemănătoare precedentei, la care se adaugă o durată mare a remasticării bolului;

- rumegarea neîntreruptă reprezintă o rumegare continuă, une-ori în gol; are aceeaşi origine (centrală) ca şi masticaţia neîntreruptă;

- rumegarea întreruptă se exprimă prin oprirea din când în când a rumegării, determinată fie de unele excitaţii dureroase, fie de influenţa unor factori de mediu (apropierea unei persoane, acţiunile insectelor etc.);

- rumegarea intermitentă constă în scurtarea perioadelor de rumegare, precum şi a numărului acestora în 24 de ore.

Aprecierea rumegării capătă o valoare deosebită asupra activi-tăţii digestive - oprirea rumegării este întotdeauna un semn care trebuie considerat grav. Reluarea rumegării după o perioadă de întrerupere este un semn de bun augur, semnificând odată cu reluarea funcţiei şi înlăturarea tulburărilor digestive. Totodată trebuie avut în vedere că modificările rumegării, pe lângă frecvente cauze digestive, pot apărea şi ca răsunet al unor afecţiuni cu caracter mai general (afecţiuni peritoneale, afecţiuni grave şi dureroase ale marilor aparate şi principalelor organe, stări febrile, intoxicaţii, tulburări ale sistemului nervos central etc.).

f. Examinarea şi semiologia eructaţiei Eructarea {lat. eructare = a da afară) este un fenomen ce apare

fiziologic la rumegătoare şi are o semnificaţie patologică la celelalte specii (apare în gastropatii şi aerofagii).

Trebuie diferenţiată de pseudoeructaţie, care constă în eliminarea aerului pătruns accidental în esofag (în cazul unor dispnei sau fistule ale esofagului toracic).

Pentru examinarea eructaţiei se va aprecia frecvenţa, intensitatea şi durata eructaţiei, precum şi mirosul aerului eructat.

Semiologia eructaţiei este expresia unor tulburări pe care le poate suferi procesul, mai ales la rumegătoare. Astfel, putem distinge:

- suprimarea eructaţiei ce poate fi determinată de obstrucţii esofagiene sau consecutive indigestiei gazoase a rumenului;

- rărirea eructaţiei este consecinţa reducerii motilităţii presto-macelor (atonia sau parezia rumenului, supraîncărcarea rumenului etc.);

- intensificarea eructaţiei poate fi frecvent determinată de calitatea furajelor (furaje uşor fermentescibile) sau ca urmare a unor

136

procese gazogenetice intraruminale accentuate (pe fond alimentar sau prin calitatea florei ruminale).

Odată cu aprecierea calităţilor sonore ale eructaţiei trebuie acordată o mare atenţie mirosului aerului eructat, care poate fi:

- mirosul fad - este normal; - mirosul butiric în atonii; - miros aliaceu (de ceapă) în gastrite acute;.*: - miros de acetonă în acetonemii; - miros fetid în hemoragii şi procese necrotice ale mucoaselor.

g. Examinarea şi semiologia vomitării Examinarea vomitării (lat. vomitare = a vărsa) vizează ca

obiective stabilirea frecvenţei, intensităţii, duratei, precum şi a eforturilor depuse de animal pentru eliminarea conţinutului stomacal pe gură şi pe nas. De asemenea, se va acorda deosebită atenţie caracterelor (calităţilor) materialului vomitat.

Semiologia vomitării oferă un tablou clinic compus din două aspecte:

In prima fază animalul manifestă senzaţie de greaţă prin semne de îngrijorare, masticaţii în gol şi deglutiţii, frecvente mişcări ale limbii şi buzelor, eructaţii, respiraţie profundă,, mişcări ale capului cu dese poziţii de emprostotonus, deschiderea largă a gurii şi întinderea capului pe gât.

Faza a doua este actul de vomitare propriu-zisă, materializată prin izbucnirea pe nas şi pe gură a materialului alimentar din stomac. Această expulzare este însoţită de eforturi evidente ale animalului, exprimate prin atitudini (poziţii forţate) ale trenului anterior.

Intensitatea efortului în timpul vomitării variază de la o specie la alta (câinele vomită foarte uşor, în schimb rumegătoarele prezintă o vomitare cu aspect dramatic) sau de la individ la individ. Vomitarea poate să se manifeste o singură dată, vomitare unică sau poate fi o vomitare repetată cu intensitate variabilă şi intermitenţe, la intervale de timp diferite. Atunci când ea este continuă sau aproape continuă, vomitarea este incoercibilă (lat. coercea - a constrânge, a frâna).

Vomitarea poate fi rezultatul unui reflex cauzat de o excitaţie periferică (supraîncărcări stomacale, obstrucţii pilorice, conţinut toxic sau alterat al stomacului, intoleranţa mucoasei gastrice etc.) constituind un fenomen de apărare al organismului sau poate fi cauzată de o excitaţie care acţionează direct asupra centrului nervos al vomitării

137

*

(vomitare centrală) aşa cum se întâmplă în toate meningitele, marile stări febrile (intoxicaţii, insolaţii, stress etc.). în acest caz vomitarea reprezintă un semn grav, defavorabil organismului.

Un alt aspect semiologic este vomituriţia (lat. vomiturire = a avea tendinţă la vomitare) care reprezintă tabloul clinic identic al vomitării, fără eliminare de conţinut. S-ar asemui cu o vomitare în gol.

Falsa" vomă defineşte eliminarea sub formă explozivă a conţinu-tului alimentar, însoţită de manifestări similare vomitării, dar materialul vomitat (conţinutul alimentar) nu provine din stomac (nu este acru şi nici amestecat cu suc gastric), ci de pe căile digestive anterioare şi anume fie de la nivelul guşii (ingluvium) la păsări, fie din acumulările patologice ale esofagului (diverticole, acalazii).

Tot în categoria „falsei vome" am putea include Vomica, care defineşte scurgerea unui jetaj abundent, cu caracter intermitent, ceea ce-1 face confundabil cu vomitatul, dar care de cele mai multe ori este de natură purulentă sau hidrică şi origine respiratorie (vezi examinarea jetajului).

Caracteristicile materialului vomat (vomitat). - cantitatea vomitatului depinde de cantitatea şi consistenţa

conţinutului gastric şi de frecvenţa vomitării; variază şi în funcţie de capacitatea stomacului şi regimul alimentar;

Vomitările periferice sunt de regulă însoţite de cantitate mare de vomitat, în timp ce vomitările centrale se traduc de multe ori prin vomituraţie.

- mirosul normal este acid-acru. Poate lua un caracter fetid (în cazul hemoragiilor şi fermentaţiilor putride) sau fecaloid (când vomi-tatul este conţinut intestinal refulat în stomac). Vomitatul poate avea mirosul substanţelor ingerate dacă acestea sunt aromatice;

- reacţia vomitatului normal este neutră. Poate lua caracter alcalin în dispepsiile hiposecretorii (hipostenice) ale stomacului, sau acid în cele hipersecretorii (hiperstenice);

- culoarea variază după compoziţia vomitatului. - compoziţia vomitatului alimentar este caracteristică alimen-

telor ingerate: - vomitatul gleros (fr. glaire = clar) are aspect lactescent

filant, din cauza marei bogăţii a mucusului (în gastrite şi dispepsii); - vomitatul hemoragie este conţinut alimentar amestecat cu

sânge (strii sau chiaguri) care îi conferă culoarea roşie striată sau

138

uniformă, sau cu sânge care a suferit procese de oxidoreducere şi care colorează conţinutul gastric în cafeniu, brun sau negru (drojdie de cafea). Când vomitatul este compus numai din sânge se numeşte hematemeză (grec. haima + hemesis = sânge + vărsare) şi este rezul-tatul hemoragiei gastrice sau esofagiene; ?

- vomitatul bilos, de culoare verde-gălbyie spre negricios, este consecinţa refulării prin duoden a bilei în stomac (gastroenterite);

- vomitatul fecaloid - prezenţa chimului intestinal în stomac ca urmare a refulării lui prin pilor, în obstrucţii ale intestinului sau ca urmare a coprofagiei.

Culoarea vomitatului poate fi imprimată de calitatea cromatică a substanţelor ingerate (ex. verde = cupru).

In compoziţia vomitatului pot fi depistaţi corpi străini, paraziţi (ascarizi, strongili, tenii), bacterii, celule etc., care pot fi puşi în evi-denţă prin examen microscopic, macroscopic şi chimic.

5. l .2. Examinarea şi semiologia organelor digestive prediafragmatice

5.1.2. l. Examenul fizic (morfologic) şi semiologia gurii şi glandelor salivare

Examenul extern al gurii sau examinarea botului Ca obiective anatomice, vom acorda toată atenţia buzelor,

comisurilor, buccelor (obrajilor), regiunii masseteriene, mandibulei, maxilarului şi articulaţiei temporo-mandibulare.

Examinarea botului se realizează, în principiu, prin inspecţie şi palpaţie. Percuţia se aplică foarte rar şi de regulă cu scop palpatoriu. Ca metode speciale putem utiliza la examinarea botului raclajul, biopsia, sondajul (fistulelor) şi examenul radiologie al botului.

Examinarea şi semiologia botului In cadrul examinării se va aprecia la inspecţie integritatea, forma,

dimensiunile şi aspectul obiectivelor anatomice examinate, mobilitatea mandibulei şi articulaţiei temporo-mandibulare, coaptarea şi mobilitatea buzelor, direcţia botului.

La palpaţie se va aprecia temperatura, sensibilitatea părţilor moi, tonusul şi capacitatea de contracţie a musculaturii, rezistenţa bazei osoase.

Considerăm botul normal atunci când obiectivele examinate vor prezenta calităţile morfologice şi funcţionale anatomice şi fiziologice.

139

Modificările anatomo-funcţionale care se pot întâlni la nivelul botului pot fi:

a) Modificări morfologice Depilaţii şi escoriaţii consecutive aplicării iavaşalei (la cal), râiei

demodectice (la câine), miazei gastrice (la cal), cicatricilor, plăgilor etc. Vezicule labiale care pot să apară în exantemul contagios, febră

aftoasă, stomatite veziculoase, variolă, herpes etc. Tumefieri ale buzelor, buccelor sau a botului în întregime

pot fi determinate de factori care acţionează local ca traumatisme (iavaşa, furaje), substanţe corozive (acizi, baze, săruri), procese inflamatorii locale (abcese, flegmoane, osteo-periostite, miozite etc.), tumori (papiloame, actinomicoame), chişti etc., dar pot fi şi consecinţa unor boli de natură infecţioasă (gurmă, variolă, difterie, pasteurelloză) sau care acţionează prin hipersensibilizarea specifică şi nespecifică a organismului, adică prin anafilaxie (grec. ana + phylaxis = nu + protecţie), (ex. anazarcă, erizipel, fotosensibilitate etc.) sau prin acţiu-nea micoticelor (stahibotriotoxicoză) şi pruritului (fig. 18).

140

Pustulele şi nodulii pot fi consecinţa acneei-comedon, a pustuli-zării veziculelor (stomatita veziculoasă contagioasă), a demodeciei, eczemei etc.

Depozite epiteliale apar consecutiv seboreei, tricofiţiei sau depu-nerilor pulberilor degajate din furaje (mai ales din cele mucegăite).

Crevase (fr. crevasse = crăpătură) sau crăpături ale buzelor pot apărea consecutiv micozelor (fusarioza, stahibotriotoxicoza), uneori însoţite de escoriaţii, exfolieri şi false membrane câre dau aspectul de zdrenţuire a buzelor. Fenomenele cronice pot duce la instituirea Acanthosis nigricans-ului (vezi semiologia pielii).

Plăgile la nivelul buzelor şi buccelor pot fi consecutive acţiuni-lor traumatice (muşcături, furaje lemnoase etc.).

Ulcerele labiale se datorează adesea unor boli specifice (morva, tuberculoza, limfangita epizootică, coriza gangrenoasă, stahibotrioto-xicoza etc.)

Necroze labiale poate apărea consecutiv intoxicaţiilor şi acţiunii unor substanţe caustice, precum şi în anazarcă.

Fistule salivare şi dentare apar consecutiv proceselor parodon-tale, precum şi a proceselor traumatice.

Pruritul labial (peribucal) poate însoţi modificări tegumentare evidente (parazitoze, micoze, plăgi sau fotodermatoze, nevralgii ale trigemenului - turbare, boala Aujeszky). Prin scărpinare se pot realiza şi leziuni cutanate.

b) Tulburări morfo-funcţionale Neînchiderea gurii şi necoaptarea buzelor pot fi consecinţa

paraliziei trigemenului, implantării corpilor străini în gingii, luxaţiei temporomandibulare, fracturii mandibulei, tumefierii limbii, palatului sau buzelor, osteodistrofii ale bazei osoase a botului etc.

Devierea laterală a botului poate fi consecinţa proceselor osteodistrofice (rinita cronică deformantă), luxaţiei temporomandi-bulare, paraliziei unilaterale a trigemenului.

Ptoza buzei inferioare cu dezvelirea zonei gingivale a incisi-vilor inferiori se constată la caii senili sau consecutiv paraliziei glossofaringianului etc.

Convulsiile şi miocloniile se pot exprima prin trismus (grec. trismos - care scrâşneşte), consecutiv contracţiei tonice a massete-rilor, sau prin clănţănit (contracţia clonică), prin modificări ale

141

faciesului (contracţia muşchilor canini şi ai feţei în faciesul gripal, sau numai a caninilor în râsul sardonic) etc.

Mişcări ritmice ale buzelor pot însoţi respiraţia bucală (în dispneele de efort, dispneele calorice sau fenomenele de obstrucţie nazală).

Scurgerea salivei este normală la bovine, dar patologică la alte specii, denotând fie o hipersecreţie salivară (ptialism), fie imposibi-litatea deglutirii salivei (sialoree).

La palpaţie se va aprecia temperatura, sensibilitatea, tonusul muscular şi rezistenţa bazei osoase, precum şi deformările prin tocire ale dinţilor. Totodată se va aprecia tonusul, elasticitatea şi mobilitatea buzelor, precum şi mobilitatea mandibulei.

In paralizii putem întâlni inerţii ale buzelor (prin ptoze) şi ale mandibulei, hipotermie, hipoestezie (reducerea sensibilităţii), hipoto-nie şi chiar amiotrofie (reducerea masei musculare).

în cazul contracţiilor musculare şi luxaţiilor temporo-mandi-bulare se sesizează hipertonie musculară.

în fracturile mandibulei sau ale bazei osoase a maxilarului superior, precum şi în slăbirea ligamentului dento-gingival al molari-lor, prin traversul buccelor, putem sesiza mobilitatea exagerată a dinţilor şi a mandibulei.

Examenul intern al gurii sau examinarea cavităţii bucale în vederea examinării cavităţii bucale este necesară în prealabil

deschiderea gurii după tehnica cunoscută. La deschiderea gurii se poate remarca:

- greutatea deschiderii gurii, ce poate fi datorată durerii cau-zate de luxaţia temporo-mandibulară sau de contractura tonică masse-teriană în pseudotrismus (contractară determinată de durerea bucală).

- mirosul cavităţii bucale care în mod normal este fad, poate deveni înţepător sau rânced ca urmare a descompunerii materialului alimentar în gură sau fetid în cazul ulcerelor, necrozelor sau gangre-nelor bucale. Caria dentară oferă un miros specific particular. De ase-menea, mirosul gurii poate fi de urină (în uremii), de acetonă (în acetonemii) sau aliaceu (de ceapă) în helmitozele gastro-intestinale.

Examinarea cavităţii bucale se poate realiza prin inspecţie, palpaţie, percuţie palpatorie (asupra dinţilor), precum şi prin metode speciale ca raclajul, sondajul fistulelor, cariilor şi a conducturilor glan-delor salivare, examenul radiologie, examenul bacteriologic şi chimic al salivei şi examenul histologic al materialului raclat sau biopsiat.

142

r

Se vor examina dinţii şi gingiile, limba, palatul şi planşeul cavi-tăţii bucale (eventual glandele sublinguale), precum şi partea internă a obrajilor şi silonul labio-gingival.

Semiologia cavităţii bucale a) Semiologia gingiilor şi dinţilor Hiperemia gingiilor poate fi cauzată de boli eu caracter general

(infecţioase, febrile etc.) sau ca urmare a unor procese iritative (stomatite, traumatisme furajere) sau inflamaţii cu caracter local. Astfel, congestia gingiilor are loc în perioada eruperii dinţilor, în cazul gingivitelor şi alveolitelor, compresiunilor executate de tartrul dentar sau de zăbală, înţepăturilor prin corpi străini etc.

Cianoza gingiilor se poate manifesta sub aspect general, în cazul tulburărilor de stază vasculară sau hipoxie, sau sub forma unei benzi albăstrui-vişinii ce mărgineşte zona superioară (peridentară) a gingiei care poartă denumirea de lizereu gingival (fr. lisere) aşa cum se constată în unele intoxicaţii şi autoinţoxicaţii. Alte aspecte semiolo-gice gingivale sunt similare cu cele constatabile şi la alte mucoase.

Semiologia dentiţiei rezultă în urma aprecierii numărului, for-mei, djmensiunilor, direcţiei, mobilităţii şi mirosului dinţilor.

întârzierea schimbării dinţilor este determinată de tulburări de metabolism (rahitism) şi se remarcă la tineretul în creştere, manifes-tându-se prin dublări neregulate ale tablei dentare.

Poliodonţia {grec. poly + odous = mult + dinte) sau supra-dentiţia înseamnă mărirea numărului de dinţi (dinţi supranumerari) faţă de formula dentară a speciei. De regulă, dinţii supranumerari dublează dinţii normali şi sunt orientaţi în direcţii foarte diferite. Poliodonţia este de regulă rezultatul menţinerii dentiţiei de lapte (ca urmare a întârzierii schimbării dinţilor).

Oligodonţia (grec. oligos = puţin) sau reducerea numărului de dinţi faţă de formula dentară normală este determinată de diminuarea genetică a numărului de muguri dentari, retenţia în alveolă a dinţilor, căderii dinţilor (natural, senil sau ca urmare a parodontozei), sau ca urmare a extracţiei dinţilor. Prin rărirea dinţilor se creează, între dinţi, spaţii goale, mari, fenomen ce poartă denumirea de distanţare, iar atunci când este genetică, de strungăreaţă, diastasis dentium (grec. diastasis = separare) sau diastemă (grec. diastema = interval).

143

Modificările de poziţie (de implantare) ale dinţilor pot avea cauze diferite. Implantarea poate lua aspecte diverse (rotirea dinţilor în alveole, implantarea oblică, implantarea eratică - în alt loc decât cel natural etc.).

în aceeaşi categorie se pot încadra: Prognatismul (grec. pro +gnathos = în faţă + falcă) este proe-

minarea anterioară prin dezvoltarea excesivă a maxilarului sau mandi-bulei, sau'.'numai prin devierea spre înainte a incisivilor. Deci, putem distinge un prognatism superior (în care incisivii superiori sunt de regulă alungiţi şi recurbaţi peste cei inferiori, formând ciocul de papagal) şi un prognatism inferior (marcat de creşterea excesivă a incisivilor mandibulari, dând aspectul de bot de ştiucă).

Fig. 19. Rotirea în alveole a incisivilor superiori

Brahignatismul (grec. brachys = scurt) sau brevignatismul, constă în dezvoltarea insuficientă fie a maxilarului superior (brahigna-tism superior), fie a mandibulei (brahignatism inferior) sau în subdez-voltarea incisivilor.

Camfilognatia (grec. camphylos = cămilă) reprezintă devierea laterală a unuia dintre maxilare. 144

Toate aceste aspecte sunt expresii ale unor modificări de origine congenitală şi mai rar ale unor modificări câştigate în timpul vieţii.

Mobilitatea dinţilor poate fi normală la nivelul incisivilor la bovine (mobilitate relativă) sau poate rezulta în urma oricăror tulburări dentare care slăbesc raporturile dintelui cu alveola sa.

Culoarea dinţilor poate fi modificată în urma depunerii unui depozit cenuşiu albicios sau cenuşiu închis, sfarâmieios, uşor raclabil, depuneri care au loc la nivelul gâtului dintelui, de preferinţă la faţa externă (tartru dentar). El poate determina tulburări circulatorii şi inflamatorii ale gingiilor. Culoarea dinţilor mai poate fi modificată prin depozit dentar. E vorba de un depozit asemănător precedentului, format din pigmenţi vegetali (din care cauză are un luciu metalic) şi numeroase bacterii.

Pete de culoare brun închisă se pot constata în cavităţile dentare formate prin demineralizări, în care se depune material alimentar. Ele se pot confunda cu caria dentară (lat. caries = putrezire) care însă este o leziune distructivă a dintelui şi care prin liză realizează cavităţi. în urma procesului histiolitic, ca şi prin putrefacţia materialului alimentar în cavitatea formată, caria oferă un miros specific;

Neregularităţile tablei dentare se pot exprima prin depresiuni liniare sau mici orificii care apar pe suprafaţa dintelui ca urmare a tulburărilor regresive ale smalţului, prin neregularităţi de creştere a dinţilor sau de tocire. In urma acestor tulburări, suprafaţa de tocire a dinţilor (molarilor) poate apărea ondulată sau tocită oblic, ceea ce determină apariţia unor vârfuri dentare ascuţite (colţi) sau creste laterale care lezionează foarte uşor mucoasa buccelor sau limba.

b) Semiologia mucoasei cavităţii bucale Modificări de culoare ale mucoasei cavităţii bucale Paliditatea apare atât în urma stărilor generale exprimate prin

sindromul anemic, cât şi în urma ischemiei locale. Hiperemia mucoasei bucale poate să o însoţească pe cea a

tuturor mucoaselor sau poate să fie cu caracter localizat la întreaga suprafaţă a mucoasei bucale sau numai pe porţiuni sau zone anatomice. Când are caracter localizat sub formă de pete eritematoase se numeşte enantem (grec. en + anthema = înflorire). Uneori, hiperemia mucoasei poate avea o nuanţă închisă cu tendinţă la cianoză (în stări asfixice, intoxicaţii, hipovitaminoze, mai cu seamă în hipovitaminoza sau avitaminoza PP, când apare aspectul de „limbă neagră").

145

Coloraţia galbenă a mucoasei bucale poate apărea în cazul sindromului de icter, dar şi ca urmare a unui aport de pigment galben în urma alimentaţiei excesive cu morcovi sau în urma administrării unei medicaţii flavinice.

Hemoragiile de la nivelul mucoasei bucale pot avea cauze, dimensiuni şi localizări diferite, similare aspectelor descrise la piele şi mucoasele aparente.

Deformările mucoasei bucale Edemul mucoasei poate fi determinat de aceleaşi cauze ca şi

edemul pielii. Foarte frecvent el este de natură inflamatorie, însoţind stomatita (grec. stoma + ită = gură + sufixul ce defineşte caracterul inflamator al noţiunii), adică inflamaţia mucoasei bucale. Mai poate fi de natură toxică, micotică sau poate avea cauze traumatice (cel mai frecvent furajele grosiere) sau compresiuni dentare date de tulburări circulatorii sau depuneri pe suprafaţa dinţilor. Se poate întâlni frecvent edemul mucoasei palatine (la ecvine, mai des), cunoscut popular sub denumirea „zâmbre".

Veziculele (afte) apar în special în boli specifice sau eruptive, cum ar fi febra aftoasă, variola, ectima contagioasă a oilor etc.

Pustulele bucale apar sub forma unor denivelări pe suprafaţa mucoasei bucale, cu distribuţie variabilă de culoare gălbui, sau alb-gălbui, datorită conţinutului lor purulent. Se întâlnesc atât în stomatitele veziculoase (după pustulare, adică după infectare), cât şi ca urmare a bolilor specifice (stomatita pustuloasă infecţioasă a calului etc.).

Chiştii salivari de diferite mărimi, cu localizări mai des la faţa internă a buzelor şi sublingual, sunt deformări rezultate în urma obstrucţiei canalelor glandelor salivare. Datorită chistului, glanda sublinguală prezintă un aspect caracteristic de deformare cilindrică, fluctuantă, în apropierea „frâului limbii" (sub limbă), cunoscută sub denumirea de „broscuţă" sau „ranulă" (lat. ranula = broscuţă) (vezi semiologia glandelor salivare).

Nodulii bucali sunt deformări de dimensiuni mici, elastice, fluctuante, uneori tari sau chiar dure, rezultate prin dilataţia chistică a glandelor sero-mucoase sau ca urmare a unor reacţii glandulare de natură pustuloasă (stomatita pustuloasă), actinomicotică, tuberculoasă. Sub forma unor butoni albi se manifestă la păsări consecutiv hipovi-taminozeiA.

146

Depozitele şi membranele bucale de nuanţe, aspecte şi dimen-siuni diferite, au de cele mai multe ori caracter localizat. Depozite albe rotunde, cu localizare bucală sau faringiană, se întâlnesc în stomatita oidică determinată de un micet (Candida albicans). Depozitele caze-oase, bine delimitate, apar în urma tricomonozei. La tineret, în boli specifice, pot apărea pseudomembrane sau membrane difteroide şi mucoase (mucomembrane).

Tumorile şi pseudotumorile de la nivelul cavităţii bucale pot fi de natură fibroasă sau sarcomatoasă. Cele mai frecvente sunt însă papiloamele (cal, bou, câine), iar dintre pseudotumori se recunosc acti-nomicoamele (determinate de tufele actinobacilare), botriomicoamele sau tuberculoamele (noduli mari T.B.C.).

Corpii străini sunt proveniţi în mod obişnuit din_alimente. Ei se pot acumula în silonul buco-gingival sub formă de magazie, iar unele formaţiuni fibrolemnoase sau oasele se înfig în mucoasă (mai ales în gingii) sau interdentar.

Pierderile de ţesut şi soluţiile de continuitate sunt reprezentate la nivelul cavităţii bucale prin:

- eroziuni acoperite de diferite alimente sau de membrane şi pseudomembrane prin uscarea secreţiilor. Ele se pot complica uşor transformându-se în ulcere sau se pot gangrena dând stomatita gan-grenoasă sau noma (grec. nome = răspândire)

- plăgi, cel mai adesea de natură traumatică; - ulcerele bucale, urmare a complicării eroziunilor şi plăgilor,

putând fi determinate de tulburări de epurare (nefrita cronică) şi de unele boli specifice (tuberculoza labială la pisică, coriza gangrenoasă, difterie etc.).

La palpaţia cavităţii bucale se vor aprecia: Temperatura locală, care apare crescută în afecţiuni generale

febrile sau în cazul stomatitelor (glositelor) sau miozitelor masseteriene. Sensibilitatea mucoasei se exprimă prin pseudotrismus la

deschiderea gurii sau prin reacţii de apărare la palparea directă. Umiditatea gurii creşte în urma hipersecreţiei salivare (pti-

alismul) (grec. ptyalon - salivă) sau ca urmare a imposibilităţii deglu-tiţiei salivei - sialoree (grec. syalon + rhoia = salivă + a curge). Uscarea mucoasei bucale sau xerostomia (grec. xeros + stoma = uscat + gură) sau asialeea este determinată de prima fază (congestivă) a infla-maţiilor şi ca urmare a deshidratărilor - se poate instala şi consecutiv administrării unor substanţe medicamentoase cu acţiune parasimpatico-litică (ex. atropina).

147

Fig. 20. Ulcere labiale la cal (buza inferioară)

c) Examinarea şi semiologia limbii La inspecţia şi palpaţia organului se vor aprecia culoarea, forma,

dimensiunile, poziţia, motilitatea, aspectul suprafeţei linguale, tempe-ratura, tonusul şi consistenţa limbii.

Semiologia limbii. 'Culoarea limbii suferă diverse schimbări (identice cu cele ale mucoasei bucale) ca urmare a modificării circu-laţiei la nivelul limbii (paliditate sau hiperemie, hemoragii, cianoză, icter etc.). (Atenţie la animalele cu limbă colorată).

Dimensiunea limbii Macroglosia (grec. makros + glossa = mare + limbă) sau limba

acromegalică poate fi rezultatul unei hipertrofii musculare (amiloi-doză) sau prin dezvoltarea în grosimea limbii a unor formaţiuni tumorale (mioame, lipoame, limfoame) sau pseudotumorale (actinoba-ciloza). Acromegalia limbii poate fi consecinţa edemului de stază sau inflamator (gloss-antrax), anafilactic (anazarcă) etc. Din cauza creşte-rii dimensiunii limbii, animalul nu poate închide gura, iar vârful limbii proemină în afară, imobil printre arcadele dentare.

148

Microglosia (grec. mikros = mic) sau atrofia limbii, se traduce prin scăderea ei în dimensiune, însoţită adesea şi de scăderea tonusului (consecutiv paralizia hipoglosului).

Paralizia limbii, cu sau fară modificări în dimensiune, se traduce prin proeminarea inertă a limbii în afara gurii, printre arcadele incisive sau pe la nivelul barelor. în acest cadru putem întâlni limba senilă, cu aspect de limbă atrofică, hipotonă şi cu mobilitate redusă.

Ticul lingual sau limba serpentină (la cal şi bovine) constă în scoaterea limbii în mod repetat din gură şi rotirea ei la exterior.

Aspectul suprafeţei limbii reflectă starea sănătăţii animalului. Mişcările limbii asigură o curăţire mecanică, permanentă a suprafeţei sale. Afecţiunile care alterează morfologic sau funcţional mobilitatea limbii sau tulburările ce se localizează la nivelul limbii, modifică aspectul suprafeţei sale, oferind semiologic:

- limba saburală (lat. saburra = lest) sau limba încărcată, se caracterizează prin acoperirea mucoasei linguale cu un depozit alb-gălbui-cenuşiu. Ea exprimă tulburări digestive (gastrice) sau stări generale grave (febrile). Dacă depozitul lingual creşte cantitativ, poate oferi aspectul de limbă păstoasă.

- limba scrotală este rezultatul apariţiei unor şănţuituri (crăpături) la nivelul mucoasei, dând acesteia aspectul scrotumului. Acest aspect poate fi întâlnit în stomatite (la bovine), stări toxice etc.

- limba cheală (la bovine) rezultă în urma estompării papilelor linguale, consecutiv unui proces inflamator local.

- pelicula linguae sau „ţâfna" este rezultatul unor depozite, uscate, cornoase (conţinând şi celule epiteliale) la nivelul vârfului: limbii la păsări. Apare consecutiv obstruării căilor nazale, obligând pasărea să respire bucal.

Integritatea limbii poate fi deteriorată de plăgi, ulcere, vezicule şi noduli linguali. Sensibilitatea şi temperatura limbii este modificată de stările inflamatorii locale (glosite şi stomatite). Tonusul şi con-sistenţa limbii suferă schimbări consecutive modificărilor structurale, paraliziilor sau în caz de senilitate. Creşterea consistenţei şi a tonu-sului se constată în urma dezvoltării în ţesutul lingual a coloniilor actinobacilare, sau a celulelor tumorale.

„Limba de lemn" este expresia semiotică a limbii hipertrofiate, cu consistenţă dură (actinomicoză, tumori).

149

i ,

Examinarea radiologică a gurii se face din profil şi din faţă (nazo-mandibular), pe gol şi cu ajutorul substanţelor radioopace şi permite completarea datelor semiologice ale gurii. Radiologie se va stabili forma, direcţia şi structura bazei osoase, relaţiile dento-gingi-vale etc. Se pot pune în evidenţă corpii străini, radioopaci, implantaţi în ţesuturile moi (limbă, obraji, gingii). Radioscopic se poate urmări dinamica masticaţiei şi deglutiţiei.

d) Examinarea şi semiologia glandelor salivare Examinarea glandelor salivare sublinguale se face odată cu

examinarea cavităţii bucale utilizând inspecţia internă, palpaţia şi eventual sondarea canalului Wharton. Examinarea glandei submaxi-lare se realizează prin palpaţie la faţa internă a curburii mandibulei. Examinarea parotidei se face prin inspecţia şi palpaţia regiunii retromandibulare sub nivelul articulaţiei temporo-mandibulare. Se poate sonda canalul Stenon. în cazul dilataţiilor chistice ale glandei, se poate recurge la examenul radiologie, eventual la puncţia glandei.

Semiologia glandelor salivare. în condiţii normale glandele salivare nu se evidenţiază pe zona lor de proiecţie şi nu se sesizează la palpaţie. Prin inspecţia cavităţii bucale, sublingual în condiţii patolo-gice se poate observa o deformare cilindrică, roşie-vineţie, care la apăsare este dureroasă şi elastică, cedând uneori ca urmare a dezobstruării canalului, consecutiv apăsării. De obicei, procesul este unilateral, dar poate apărea şi bilateral (concomitent sau consecutiv) datorită obstruării canalului Wharton, sau inflamator. Dilatarea chisti-că a glandei sublinguale se numeşte broscuţă, ranulă sau grenuietă (fr. grenouillette - broscuţă). Glanda poate prezenta şi semne ale inflamaţiei (caldă, dureroasă, tumefiată).

Submaxilara poate apărea mărită, cu aspect cilindroid curbat, caldă şi cu consistenţă crescută, din aceleaşi motive ca sublinguala.

Parotida se exprimă patologic prin deformarea unilaterală sau bilaterală a regiunii parotidiene, însoţită uneori de fistule. La palpaţie, regiunea este caldă, sensibilă, de consistenţă moale (păstoasă sau fluctuantă) în colecţii şi edeme gazoase sau dură, în scleroza glandei sau adenofibrom (tumori glandulare fibrozate).

5. l .2.2. Examinarea şi semiologia faringelui Examinarea faringelui se poate realiza prin inspecţie şi palpaţie

externă, precum şi prin inspecţie internă, după deschiderea gurii la câine, pisică şi pasăre, iar prin endoscopie faringiană la cal şi bovine. 150

Palpaţia internă este posibilă la bovine, ovine, câine, pisică şi păsări. Examinarea poate fi întregită prin sondaj faringian şi palpare de la exterior, pe sondă a faringelui. Se poate executa examenul radiologie, urmărind „scopic" integritatea anatomică şi deglutiţia.

Semiologia faringelui este reprezentată mai puţin prin semne directe, deoarece organul are o poziţie ascunsă, protejat de ramurile recurbate ale mandibulei şi acoperit de ganglionii limfatici, de paro-tidă şi, eventual, de pungile guturale (la cal). Denivelările regiunii re-tromandibulare se pot atribui în egală măsură deformărilor paroti-diene, glandei submaxilare, adenopatiilor limfatice regionale (gangli-onii retrofaringieni şi parotidieni), pungilor guturale la ecvine şi în final, faringelui (abcese, flegmoane, edeme, tumori, obstrucţii etc.). Temperatura locală este relativă, în schimb sensibilitatea dureroasă este uşor de decelat. Durerea faringiană este exprimată prin poziţiâ ortopneică a animalului (întinderea capului pe gât), însoţită de imobili-tate. Durerea ca şi paralizia faringelui se exprimă şi prin disfagie de deglutiţie de tip bucal (sialoree, prelungirea masticaţiei, efort de deglutiţie evident, facies îngrijorat, deschiderea gurii şi scăparea bolului alimentar, foarte bine mărunţit, în faţă) sau, prin disfagie de deglutiţie de tip faringian (jetaj alimentar - expulzarea alimentelor pe nas - imediat după deglutiţie).

Sensibilitatea mucoasei faringiene declanşează o falsă senzaţie de corp străin (menţionată adesea în anamneză) exprimată (la: carnasiere) prin tendinţa introducerii unui membru anterior în gură, sugerând încercarea de degajare. Zonă reflexogenă foarte puternică, sensibilitatea mucoasei faringiene declanşează uşor tuşea sau voma.

Dispneea (grec. dis + pnoia - greu + respiraţie) şi cornajul (fr. cornage = cornaj) faringian se pot institui în urma paraliziei farin-gelui sau consecutiv îngustării lumenului prin edem de stază sau infla-mator, precum şi ca urmare a depozitelor şi membranelor inflamatorii (sau pseudomembrane). în acest ultim caz cornajul poate fi însoţit de zgomot de fald sau de drapel.

La inspecţia directă, internă a faringelui sau prin endoscopie, se pot constata:

- congestia (injectarea şi edemaţierea mucoasei) care însoţeşte procesele inflamatorii (faringitele) sau cele traumatice. Pe fondul congestiv se pot remarca denivelări (depozite) purulente, membrane, pseudomembrane, abcese (de culoare alb-gălbui), noduli, tumori etc.;

151

- hemoragiile mucoasei faringiehe pot fi circumscrise (puncti-forme) sau difuze, determinate de diateze hemoragice precum şi de traumatisme locale;

- corpii străini se localizează mai cu seamă la originea esofa-gului. Foarte frecvent aceşti corpi lasă numai urma trecerii lor (eroziuni, plăgi, edeme). Acestea se complică, ulcerând sau gangre-nând. Corpii străini radioopaci se evidenţiază uşor radiologie;

- paralizia faringelui se exprimă la palpaţia internă prin lipsa reacţiei de sensibilitate şi de contracţie a faringelui.

Examinarea radiologică a faringelui se poate realiza atât scopic, cât şi grafic, pe gol sau folosind substanţe de contrast (radioopace) administrate ca suspensii lichide sau boluri, urmărind forma, dimensi-unea, integritatea şi mai cu seamă deglutiţia.

5.1.2.3. Examinarea şi semiologia esofagului şi guşii la păsări

a) Examinarea esofagului se realizează atât extern, cât şi intern. Examinarea de la exterior se face prin inspecţia jgheabului jugular stâng, de regulă, după administrarea unui prânz de probă sau după introducerea sondei naso (buco)-esofago-gastrice. Se poate executa palpaţia bimanuală, prin apăsări succesive la diferite niveluri sau prin glisare (alunecare). Percuţia se aplică pe zonele deformate (patologic) ale esofagului, sau pe guşă. Ascultaţia urmăreşte perceperea zgo-motului de deglutiţie, de rejecţie sau a zgomotelor rezultate în urma proceselor patologice (dilataţii esofagiene, emfizem sau hematom eso-fagian etc.). Examinarea internă a esofagului, mai ales la animalele de talie mică, se poate realiza prin endoscopie. Examenul cel mai frecvent efectuat în medicina veterinară pentru verificarea integrităţii traiectului şi permeabilităţii esofagului, rămâne sondajul esofagian.

Examinarea guşii (ingluviumului) la păsări se realizează prin inspecţie, palpaţie, percuţie, precum şi prin sondaj şi evacuare a con-ţinutului guşii, în vederea examinării calităţilor lui. Examenul radio-logie se utilizează atât pentru verificarea esofagului, cât şi a guşii, folosind procedee standard şi urmărind aceleaşi obiective ca şi la faringe, în plus, traiectul esofagian şi joncţiunea esofag-stomac (des-chiderea cardială).

Semiologia esofagului urmăreşte stabilirea şi semnificaţia date-lor privind deglutiţia esofagiană, redeglutiţia şi voma (deci a 152

tranzitului esofagian), iar în porţiunea cervicală, recepţionarea zgomo-telor provocate de eructaţii, integritatea şi forma jgheabului jugular. Palpatoric se pot sesiza datele privind temperatura şi sensibilitatea esofagului cervical, consistenţa lui şi a eventualelor deformări provo-cate de corpii străini (obstruanţi), procese inflamatorii locale (abcese, flegmoane), tumori şi deformări posttraumatice sau consecutive paraliziilor (diverticole sau jabouri esofagiene, --ectazii sau acalazii esofagiene). La palpare se pot sesiza deformări' nodulare de consis-tenţă tare sau hipersensibilitate în cazul inflamaţiilor (esofagite), crepitaţie sanghină (în edem şi hemoragii esofagiene) sau gazoase (în rupturi esofagiene sau flegmoane gangrenoase). Consistenţa dură şi hipersensibilitatea unei porţiuni de esofag (senzaţia de cârnat) se întâl-neşte în esofagite şi în esofagism (contracţia spastică a esofagului). Prin sondaj esofagian se verifică permeabilitatea esofagiană, locali-zându-se obstrucţia sau spasmul care determină închiderea esofagului, mai ales atunci când ele sunt localizate în porţiunea intratoracică a esofagului (compresiuni pe esofag provocate de hipertrofii limfoide ganglionare la intrarea pieptului sau la nivelul limfocentrilpr traheo-bronşici). Radiologie se pot întâlni modificări ale tranzitului esofagian (accelerări, îngreunări, întreruperi, devieri etc.), aspecte morfologice privind dimensiunea esofagului; deformări saciforme = diverticule sau jabouri esofagiene, deformări cilindrice = acalazia esofagiană (grec. a + chelasis = nerelaxare) - post spastică sau paralitică etc., putându-se stabili exact topografia şi raporturile acestor modificări cu organele şi ţesuturile din vecinătate.

b) Semiologia guşii. La inspecţie, guşa normală se observă numai când este plină. Palparea permite stabilirea consistenţei şi stării de plenitudine, precum şi sensibilitatea. în condiţii patologice, se poate observa la inspecţie o deformare a regiunii prepectorale ventrale, deformare ce poate ajunge la dimensiuni foarte mari, în care caz zona devine pendulantă (guşă pendulantă) şi atinge solul (ptoza guşii). Pe cioc se scurg gaze amestecate cu lichide urât mirositoare de culoare ce-nuşie-murdară. La palpaţie se va stabili dimensiunea guşii, consistenţa conţinutului ei (tare, moale, păstoasă, elastică etc.). în supraîncărcarea guşii, consistenţa ei devine tare, dură sau păstoasă. Consecutiv proceselor fermentative se produc gaze care meteorizează guşa. La masajul guşii, care se realizează foarte uşor, se poate evacua conţinutul, mai ales dacă în prealabil, cu ajutorul unei sonde subţiri, se introduce 111

153

guşă apă de la robinet, la care se adaugă 1% acid clorhidric. Pentru evacuarea conţinutului, pasărea se va ţine cu capul în jos. Percuţia digito-digitală a guşii permite sesizarea unui son mat în supraîncărcare şi son de oală spartă în cazul fermentaţiilor. în cazul acumulării unei cantităţi foarte mare de gaz (meteorizare) tensiunea mare a gazului asigură sonului de percuţie un caracter timpanic aşa cum se întâmplă în catarul ingluvial (grec. kata + rhein = în jos, împotrivă + a curge) sau în inflamâfia exudativă a mucoasei ingluviale. Examenul radiologie al guşii se va realiza pe baza contrastului natural, urmărindu-se stabilirea formei, dimensiunilor, tonusul şi dinamica guşii. Se pot utiliza şi sub-stanţele radioopace.

5 .2 . Examinarea ş i s e m i o l o g i a a b d o m e n u l u i ş i a organelor d i g e s t i v e s i tuate în a b d o m e n ş i b a z i n

5 .2 .1 . Examinarea generală a abdomenului

Examinarea generală a abdomenului reprezintă o etapă necesară şi obligatorie a examenului clinic, deoarece semiologia generală a abdomenului este reprezentată atât de modificări proprii ale abdo-menului (ale pereţilor abdominali şi cavităţii abdominale), cât şi de modificări ale organelor situate în abdomen. De aceea, în cadrul examenului general al abdomenului se va analiza relaţia dintre abdo-men şi organele abdominale, precum şi particularităţile semiologice ale abdomenului propriu-zis.

Examinarea generală a abdomenului se poate asigura prin examen clinic extern şi prin examen intern (al cavităţii abdominale). Pentru examinarea externă a abdomenului se vor utiliza toate metodele obligatorii de examinare, completate cu multe metode SPECIALE. Pentru examenul intern se va utiliza curent palpaţia transrectală, puncţia abdominală (paracenteza), examenul radiologie (mai ales la animale de talie mică), deschiderea chirurgicală a abdomenului (laparatomia) care permite inspecţia şi palpaţia directă a seroasei şi cavităţii abdominale. Se poate utiliza, cu rezultate limitate, endoscopia abdominală trans-rectală dar mai frecvent transabdominală (după executarea unei lapara-tomii, atât cât să permită introducerea endoscopului).

a) Examinarea externă a abdomenului. Inspecţia abdomenului se realizează la început de la distanţă şi apoi din apropiere. Palpaţia

154

externă a abdomenului permite utilizarea tuturor procedeelor de palpaţie. La animalele mari se realizează de obicei monomanual, în timp ce la animalele de talie mică, bimanual. Palpaţia se execută la început superficial şi apoi profund, apăsând din ce în ce mai tare, realizând în final palpaţia penetrantă, prin balotare şi succusiune. Percuţia abdome-nului se poate face direct (cu degetele sau cu pumnul) de regulă cu scop palpatoriu şi indirect (digito-digital) pentru stabilirea stării fizice a pe-retelui abdominal (grosime, consistenţă), a conţinutului abdominal (lichide-hidroperitoneu, sau gaze) şi cu scop topografic pentru locali-zarea poziţiei organelor abdominale. Ascultaţia abdomenului se poate executa direct sau indirect (mai ales pentru zonele ventrale incomode şi greu accesibile ascultaţiei directe).

Semiologia abdomenului. La inspecţie datele care se pot culege se referă la aspectul, forma, dimensiunile şi simetria abdomenului. In condiţii normale privind dinapoi, flancurile apar simetrice, la toate speciile, exceptând bovinele (şi mai ales femelele), Unde flancul stâng este bombat în partea superioară, iar cel drept în partea inferioară. Din profil abdomenul poate fi proporţional cu toracele, se poate îngusta sau dimpotrivă se poate mări (dilata) spre posterior. în afara variaţiilor conformaţionale (determinate de specie, rasă, vârstă, sex etc.) abdome-nul poate suferi modificări de formă şi dimensiune determinate de felul alimentaţiei (mai ales de cantitatea şi calitatea furajului) sau prin evoluţia unor stări fiziologice (stare de întreţinere gestaţie etc.). De regulă, aceste modificări se repercutează mai ales asupra regiunii flancurilor. Astfel, un regim alimentar bogat (cantitativ) netezeşte golurile flancurilor (la bovine), iar un regim alimentar nutritiv (bogat calitativ) administrat îndelungat măreşte dimensiunile abdomenului, în general, prin depuneri grase (prin îngrăşare). Gestaţiile avansate defor-mează partea ventrală a flancului drept, realizând o ptoză (grec. ptosis = cădere) fiziologică a peretelui abdominal (mai frecvent la vacă). Inaniţia provoacă adâncirea golurilor flancului, oferind aspectul de pântec de ogar. Aceleaşi aspecte semiologice pot fi cauzate şi de stări anormale, patologice. Astfel, mărirea diametrului transversal al abdomenului, ca urmare a hipertrofierii organelor (hepatomegalii), supraîncărcării prestomacelor (mai ales rumen) sau a intestinelor (cecum, colon), oferă aspectul de pântece sau abdomen de paie. Când mărirea diametrului transversal al abdomenului este însoţită şi de lărgirea toracelui (emfizem pulmonar cronic) întâlnim aspectul de

155

torace şi abdomen în butoi. Deformările din golul flancului stâng, la bovine, consecutive supraîncărcărilor alimentare sau acumulării gazoase (meteorism ruminal) se pot manifesta prin:

- tensiune - când se nivelează golul flancului; - balonare - când deformarea ajunge la nivelul unghiului extern

al iliumului; - timpanism - când deformarea depăşeşte nivelul unghiului extern

al iliumului. Balonarea flancului drept poate apărea la cal în urma meteoris-

mului sau supraîncărcării cecumului sau a intestinelor subţiri. Pneumo-peritoneul (acumularea de gaze în cavitatea abdominală) bombează simetric flancurile, iar acumularea lichidelor în cavitatea abdominală = hidropizia abdominală (grec. hydropisis) sau ascita (grec. askites = umflat) atrage deformarea abdomenului în regiunea ventrală, dând acestuia aspectul de „abdomen pară", atunci când acumularea se realizează treptat, menţinându-se tonusul pereţilor abdominali şi abdo-men (pântece) de broască (de batracian), când acumularea de lichid este masivă, se produce brusc, învinge tensiunea (tonusul) pereţilor, lărgind ventral diametrul transversal al abdomenului.

Foarte frecvent, modificările formei şi dimensiunii abdomenului sunt determinate de herniile abdominale (lat. hernia) - în urma migră-rii organelor prin seroasă (învelitoare) sau prin rupturile peretelui abdominal. Aspectul de abdomen supt sau de pântece de ogar poate fi determinat de înfometare cronică, dar şi consecutiv inflamării peritoneului (peritonite), contractorii spastice dureroase abdominale (peritonism) cauzată de afectarea rădăcinilor nervoase lombare, boli renale, dureri ale membrelor posterioare, a deshidratărilor (diaree profuză sau de lungă durată), inflamaţii intestinale (enterite), boli ma-rasmatice etc. Vom întâlni modificări ale formei abdomenului şi consecutiv unor alterări ale peretelui abdominal. Ele pot fi date de edemele abdominale, frecvent localizate ventral, hematoame (post-traumatice), abcese, flegmoane, tumori (lipoame, mioame) etc.

Mişcările abdominale. La nivelul abdomenului pot fi observate frecvent mişcări respiratorii ale flancurilor având caracter ritmic şi sincron cu mişcările toracale. Tot la nivelul flancului pot apărea mişcări consecutive peristaltismului visceral intens, mişcări transmise la exterior de către organe. Se pot sesiza mişcări ritmice regulate, în golul flancului, determinate de contracţia rumenului, altele ocazionale (mişcări intestinale sau ale fătului în uterul gestant) etc.

156

Pot fi remarcate de asemenea, mişcări musculare de contracţie (tonică - crampă, sau clonică) determinate de factori diverşi (disme-tabolii, intoxicaţii, durere). La palparea abdomenului se va aprecia la început temperatura locală şi sensibilitatea regiunii abdominale. Temperatura abdomenului poate varia consecutiv tulburărilor circula-torii locale (inflamaţii, edeme, gangrene etc.), ca urmare a iradierii căldurii de la organele interne inflamate (peritonite, enterite etc.) sau în stare fiziologică specială (gestaţie, digestie' 'etc.), precum şi ca urmare a tulburărilor generale sau eforturilor. In mod normal abdomenul nu este sensibil, animalele putând suporta palpaţia profundă (penetrantă) fără reacţie de apărare. La animalele cu o sensibilitate cutanată crescută (gâdiloase) se poate întâlni la primul contact, o uşoară contracţie musculară abdominală (reflexul de apărare) care cedează imediat. Reflexul de apărare de la începutul palpaţiei, poate fi determinat şi de executarea incorectă a palpaţiei (palpare cu mâini reci, prea brusc etc.). Sensibilitatea dureroasă se manifestă prompt, evidenţiindu-se încă de la inspecţie printr-un abdomen supt, contractat (aşa cum se întâmplă în peritonite, enterite sau în miozite abdominale). Când această contractură abdominală este persistentă, la palpaţie oferă senzaţia de pântece de lemn prin rezis-tenţa mare a pereţilor abdominali; ea poate creşte în timpul palpaţiei.

157

Contractarea pereţilor abdominali poate fi rezultatul şi a unor cauze extraabdominale (ex. intoxicaţiile stricninice, tetanice, conges-tiile şi inflamaţiile copitei, ale mamelei etc.). Reducerea tensiunii peretelui abdominal, a sensibilităţii şi temperaturii locale este determinată de uzură (senilitate), de inaniţie, de starea de întreţinere proastă (marasme, caşexii), deshidratări (în diaree), de intoxicaţii cu inhibare eorticală sau, consecutiv paraliziilor. La palpaţia superficială se poate'aprecia umiditatea pielii. Ea variază, influenţată de factori diverşi (şoc caloric, efort, febră, colică etc.). Elasticitatea pielii de pe peretele abdominal poate fi modificată în urma distrofiilor cutanate şi musculare, precum şi deshidratărilor. Se mai pot aprecia mişcările abdominale, respiratorii şi digestive, freamăte determinate de contrac-ţiile musculare abdominale. De asemenea, se pot sesiza miocloniile sau tremurăturile musculare, mişcările peristaltice ale organelor şi ale conţinutului, mişcările fătului la animalele gestante etc. La palpaţia profundă se va aprecia consistenţa sau rezistenţa peretelui abdominal. Normal, rezistenţa peretelui abdominal este tare pe zona costală şi moale în flancuri. în zona flancurilor, rezistenţa abdomenului variază de la o regiune la alta. Astfel, în golul flancului este moale, pe panta flancului elastică (la bovine păstoasă), iar în zona ventrală prezintă o rezistenţă mai mare din cauza grosimii peretelui, tensiunii lui şi conţinutului dens al marilor organe (rumen, colon) la animalele mari şi moale, elastic la cele mici. Rezistenţa şi consistenţa abdomenului creşte în supraîncărcările gazoase, când devine elastică (asemănătoare cu cea a unei mingi bine umflate), iar în supraîncărcările şi tasările alimentare, aria consistenţei păstoase se lărgeşte sau consistenţa devine tare, pietroasă sau lemnoasă, datorită tasărilor şi deshidratărilor conţinutului.

Palpaţia profundă permite delimitarea şi localizarea deformărilor, precum şi consistenţa lor. Palpaţia prin succusiune poate depista senzaţia de fluctuaţie (de val) în colecţiile lichide din cavitatea abdomi-nală sau a celor hidrogazoase din marile organe cavitare (uter, vezică urinară, intestine etc.). în cazul palpaţiei prin balotare a zonei de proiecţie a uterului gestant se poate obţine senzaţia de „bloc de gheaţă în apă" ca urmare a mişcărilor de translaţie pe care le suferă la apăsare fătul, în lichidul amniotic, clătinat. Aceeaşi senzaţie se poate obţine şi în cazul marilor tumori pediculate sau mezenterice, suspendate în lichidul ascitic.

158

La percuţie, abdomenul prezintă la cal, porcul slab, câine şi animalele mici son clar, sonor cu nuanţă atimpanică sau timpanică. în zonele ventrale sonul de percuţie abdominal devine submat. Meteoris-mul abdominal va accentua şi lărgi zona de sonoritate (sonul devine timpanic, hipersonor, cu nuanţă metalică), iar acumulările de lichid, ca şi supraîncărcările vor oferi matitate. în cazul acumulărilor de lichid (ascită) matitatea situată ventral are o limită-superioară orizon-tală, paralelă cu solul, care îşi schimbă poziţia după poziţia animalului (lichidul ocupând întotdeauna poziţia ventrală). Supraîncărcările se suprapun pe ariile de proiecţie ale organelor afectate, mărind de regulă aria acestora la percuţie.

La ascultaţie se aud în mod normal zgomotele de origine digestivă şi vor fi descrise la ascultaţia organelor digestive. în afara acestora se poate recepţiona, în condiţii de boală, un zgomot de lichid clătinat sau zgomot de clapotare (clapotament) sau clapotaj (fir. = clapotage), ca urmare a clătinării la succusiune a colecţiilor hidrogazoase din abdomen (ascită) sau în organe cavitare la care tonusul muscular este scăzut (stomac, intestine, vezica urinară etc.). Zgomotul de clapotare poate fi provocat şi de mişcările respiratorii. Uneori, în cazul colecţiilor hidrogazoase se mai poate recepţiona zgomotul de picătură (vezi ascultaţia toracelui). Zgomotul de frecătură peritoneală sau semnul Bright apare în urma frecării dintre foiţele peritoneale sau seroase devenite aspre, rugoase în urma resorbţiei lichidului peritoneal normal (în congestia peritoneală) sau în cazul depunerii la suprafaţa lor a fibrinei (peritonita fibrinoasă) sau formării unor denivelări (peritonita perlată, T.B.C. etc.). Zgomotul de toc-toc este determinat de miocloniile abdominale şi se poate recepţiona uneori de la distanţă (la inspecţie). Pe flancul drept, în partea ventrală, pot fi auzite zgomotele cordului la fat, în cazul animalelor gestante (cu gestaţie avansată).

b) Examinarea internă a abdomenului. Se realizează în mod curent prin palpaţia transrectală. La animalele de talie mică tuşeul rectal (palpaţia cu un deget) permite o foarte sumară examinare. La animalele de talie mare se poate realiza o palpare integrală a bazinului şi organelor situate aici şi parţial a feţei interne posterioare a abdomenului (pereţii interni ai flancurilor). Normal, pereţii abdominali la faţa internă sunt netezi, prezentând în partea ventrală, prepubiană, deschiderile superioare ale inelelor ingvinale. Pe plafonul cavităţii

159

abdominale se vor decela mezourile care suspendă organele, aorta şi ramificaţiile sale, nodulii limfatici lombo-aortici, iar deasupra acesto-ra, faţa ventrală a corpurilor vertebrale lombare. în bazin pereţii pot fi palpaţi în condiţii bune.

Endoscopia abdominală sau laparoscopia (grec. lapara + skopein = abdomen +.a cerceta), reprezintă inspecţia internă a abdo-menului .efectuată cu ajutorul endoscopului introdus printr-o deschi-dere mică în peretele abdominal. în prealabil se recomandă realizarea unui pneumoperitoneu (introducerea aerului în abdomen) care să destindă şi să îndepărteze puţin organele unele de altele. Endoscopia permite culegerea datelor privind culoarea şi aspectul peritoneului, a seroaselor organelor, precum şi asupra conţinutului peritoneal (în cazul colecţiilor lichide abdominale).

Laparatomia (grec. lapara + tome = abdomen + a tăia) oferă posibilitatea cercetării directe (inspecţie şi palpaţie) a cavităţii abdominale după incizarea chirurgicală a peretelui abdominal. Sub protecţia antibioticelor, laparatomia poate deveni o metodă uzuală de examinare internă a abdomenului cu riscuri minime la bovine, suine, ovine, canide, păsări etc. Deschiderea largă a abdomenului permite o examinare aproape completă a cavităţii abdominale şi a organelor situate aici.

Paracenteza sau laparacenteza (grec. para + kentesis - dincolo + înţepătură) sau puncţia abdominală constă în înţeparea abdome-nului, de preferinţă în zonele ventrale, cu scopul extragerii conţinu-tului lichid din cavitate şi a examinării lui. Lichidul obţinut la puncţie poate prezenta următoarele aspecte:

Lichidul seros sau serofibrinos, poate avea caracterul transuda-tului, exudatului sau să aibă caracter mixt. Prezenţa sa în cavitatea abdominală sugerează originea sa inflamatorie (peritonite exudative), sau neinflamatorie (tulburări ascitogene de origine vasculară, entero-patii topografice etc.), ruperea unor organe cavitare (uter, vezică uri-nară, bazinet renal) sau a unor colecţii chistice (chişti ovarieni). Lichidul de origine inflamatorie sau circulatorie este incolor sau uşor gălbui, cel de origine uterină este fîlant, mucos, cel urinar are un miros caracteristic, cel din chiştii ovarieni este clar.

Lichidul lactescent poate fî chilos, chiliform sau pseudochilos. Lichidul chilos are originea în stazele limfatice determinate de com-presiuni din afară asupra vaselor limfatice (tumori, deformări,

adenopatii etc.), fie consecutiv ruperii acestora. Lichidul chiliform apare în peritonitele exudative sau parazitare (la câine în peritonita cu Mezocestoides sau Streptotrix). Lichidul pseudochilos se întâlneşte în ascita pseudochiloasă.

Lichidul hemoragie apare ca urmare a hemoperitoneului (hemo-ragie intraabdominală) realizat de ruperea vaselor sanghine consecutiv distrofiilor vasculare (arteromathoză, anevrisme-etc.) sau proceselor diatezice primare sau secundare (hipovitaminice, toxice, tuberculoase, leucozice, neoplazice, infecţioase etc.).

Lichidul purulent apare în peritonita supurativă sau în urma revărsării în peritoneu a conţinutului colecţiilor purulente din organe eavitare (uter), abcese sau flegmoane ale peretelui abdominal sau ale altor organe abdominale.

Lichidul biliar (coleperitoneu) este consecinţa ruperii căilor biliare din cauza paraziţilor sau calculozei biliare.

Conţinut gastric sau intestinal în abdomen apare consecutiv ruperii organelor respective.

în urma examenului microscopic al sedimentului lichidului obţinut la puncţie se poate constata prezenţa celulelor endoteliale peritoneale, izolate sau grupate sub formă de placarde, însoţite sau nu de rare eritrocite şi celule sanghine din seria albă, aşa cum se decelează în ascită. In cazul extravazărilor simple şi al unor inflamaţii peritoneale (cu bacilul antraxului, bacilul Koch etc.) se constată creşterea numărului de elemente sanghine şi prezenţa bacteriilor. Lim-focitoza este consecutivă tuberculozei peritoneale, leucozei limfoide etc. Neoplaziile peritoneale determină apariţia celulelor monstruoase, cu 1-2 nuclei puternic coloraţi, dispuse în ghemuri.

Originea hidronefrotică a lichidului abdominal poate fi expri-mată prin prezenţa, alături de celulele epiteliale specifice tubilor renali, a cristalelor de acid uric sau uree. în lichidul provenit din chişti se pot depista oncosfere şi cisticerci, porţiuni de membrană hidatică sau celule epiteliale cilindroide (în cazul chiştilor ovarieni). Conţinutul gastric sau intestinal în peritoneu oferă la examenul microscopic resturi de alimente mai mult sau mai puţin digerate, sânge sau coaguli sanghini, infuzori.

Examinarea radiologică a abdomenului se poate realiza la animalele de talie mică şi mijlocie prin radioscopie şi grafie. Se va începe întotdeauna cu un examen pe gol (care permite descoperirea

161

corpilor străini) şi apoi prin realizarea unui pneumoperitoneu. în timpul examinării se va recurge la compresiuni uşoare şi la schimbări de poziţie a animalului. Se vor evidenţia modificările de dimensiune, raporturile abdomenului cu regiunile vecine (compresiuni sau hernii). Se va urmări integritatea pereţilor abdominali, conţinutul (pneumope-ritoneu sau hidroperitoneu). Pneumoperitoneul se va exprima radio-logie prin iluminarea excesivă a ecranului mai cu seamă în zonele superioare, iar hidroperitoneul oferă o radioopacifiere intensă a zonei ventrale, opaciflere care se termină superior pe linie dreaptă, orizon-tală şi îşi schimbă poziţia odată cu a animalului.

La examenul radiologie se pot evidenţia corpii străini, în special cei radioopaci (ace de seringă) implantaţi în peretele abdominal, sau migraţi din organele digestive cavitare, în peritoneu, unde se implan-tează, cel mai des în organele din vecinătate provocând reacţii infla-matorii şi tulburări funcţionale. Rareori, corpii străini migraţi în abdomen, ajung să se înfigă în peretele abdominal şi să-1 penetreze spre exterior.

5.2.2. Examinarea şi semiologia organelor digestive situate în abdomen şi bazin

Examinarea organelor abdominale ale aparatului digestiv se va realiza (după schema clasică) printr-un examen funcţional şi unul fizic. Ordinea în care se vor efectua cele două etape ale examinării variază în funcţie de implicaţiile pe care^ metodica de examinare le poate avea asupra semiologiei organului. în cadrul acestui subcapitol vor fi prezentate:

5.2.2.1. Examinarea şi semiologia compartimentelor gastrice la rumegătoare;

5.2.2.2. Examinarea şi semiologia stomacului la celelalte specii de interes economic;

5.2.2.3. Examinarea şi semiologia intestinelor; 5.2.2.4. Examinarea şi semiologia anusului, defecării şi fecalelor; 5.2.2.5. Exploraţia rectală; 5.2.2.6. Examinarea şi semiologia marilor glande digestive abdo-

minale (ficat şi pancreas).

162

5.2.2. l. Examinarea şi semiologia compartimentelor gastrice la rumegătoare fig. 23.

Fig.23. Ariile de proiecţie abdominală a organelor interne la bovine 1. Reţea; 2. Chiag; 3. Foios; 4. Intestin subţire; 5. Intestin gros;

6. Ficat; 7. Rinichi B; 8. Rumen.

a) Examinarea şi semiologia rumenului Examenul fizic al rumenului. Examinarea externă a rumenului

se poate realiza prin inspecţie, palpaţie transabdominală şi transrec-tală, percuţie, ascultaţie, înregistrarea motilităţii ruminale, şi lapara-tomia exploratoare. Examinarea internă se poate efectua prin sondaj ruminal (buco-faringo-esofagian), ruminocenteză, ruminoscopie, rumi-notomie şi examen radiologie (la oaie şi capră).

Semiologia ruminală se exprimă în cadrul inspecţiei prin tulburarea rumegării şi prin diferite aspecte imprimate flancurilor de către modificările pe care le suferă rumenul. încărcarea în limite fiziologice, dar mai ales patologice determină netezirea sau bombarea golului flancului stâng (uneori şi drept) în meteorism şi supraîncărcarea propriu-zisă, în atonii urmate de supraîncărcare etc. (vezi examenul general al abdomenului). Destinderea progresivă sau bruscă a pereţilor ruminali provoacă reducerea motilităţii organului, pierderea apetitului şi încetinirea sau rărirea rumegării, iar mai târziu încetarea defecării, în cazul inaniţiei sau diareelor prelungite se va produce o sugere a flancurilor şi exagerarea motilităţii ruminale. Motilitatea ruminală este

163

exprimată prin denivelare efemeră, repetată a golului flancului stâng, cu ritm neregulat (independent de cel al mişcărilor respiratorii), cu o frecvenţă de 10-14 mişcări în 5 minute la bovine şi 6-12 la ovine. Motilitatea ruminală se va aprecia la examenul clinic din punct de vedere al frecvenţei, ritmului şi intensităţii. Se vor avea în vedere factori fiziologici (perioada de digestie, categoria furajului etc.) care fac să-Varieze aceste calităţi ale motilităţii ruminale. în condiţii patologice, accentuarea motilităţii ruminale se constată în supraîncărcările moderate, la începutul indigestiei gazoase, consecutiv intoxicaţiei cu substanţe sau furaje care conţin principii parasimpaticomimetici, precum şi după administrarea purgativelor. Reducerea motilităţii este progresivă în supraîncărcări masive şi este abolită în atonii ruminale.

La palpaţia superficială a rumenului va interesa temperatura flancurilor, sensibilitatea acestora, calităţile motilităţii ruminale şi variaţiile ei. Temperatura flancurilor se modifică adesea sub influenţa căldurii iradiate de rumen şi a conţinutului său. în ruminite (infla-maţia mucoasei ruminale), temperatura locală poate creşte. Atoniile rumenului scad temperatura locală. Sensibilitatea flancului este modificată consecutiv inflamaţiei (ruminite, peritonite) şi mai puţin ca urmare a destinderii pereţilor (în meteorism şi supraîncărcări). Moti-litatea ruminală poate fi apreciată pe baza mişcării imprimate abdo-menului, mişcări însoţite uneori de zgomote ce pot fi auzite de lângă animal. Calităţile mişcărilor ruminale se pot aprecia palpatoriu, com-pletând datele obţinute la inspecţie. Consistenţa conţinutului ruminal se apreciază, la palpaţia profundă, pe baza rezistenţei întâmpinate la apărare. Normal, consistenţa rumenului oferă flancului elasticitate în golul flancului, moale păstos sub coarda flancului şi tare în zona ventrală. în supraîncărcările gazoase, elasticitatea golului flancului creşte, şi aria sa se lărgeşte, iar în supraîncărcări şi atonii, golul flancului devine păstos, păstrând amprenta la apăsare. Prin tasarea conţinutului, zonele ventrale dau la apăsare senzaţia de consistenţă lemnoasă sau pietroasă. La palpaţie pot fi înregistrate fremismente, ca urmare a intensificării motilităţii ruminale şi crepitaţii date de spar-gerea bulelor de gaz ruminal infiltrat subcutanat în cazul emfizemului de origine ruminală (consecutiv ruminocentezelor).

La explorarea transrectală se palpează bine vezicula conică superioară a rumenului care ocupă normal partea stângă a cavităţii abdominale, până către linia ei mediană. Capătă aspectul şi consistenţă

164

de minge, acoperind deschiderea bazinului, în meteorism ruminal şi apare turtită în atonii. Se poate face o apreciere aproximativă asupra conţinutului ruminal.

La percuţia rumenului, pe aria de percuţie costo-abdominală (aria ruminală se prelungeşte anterior până în dreptul coastei a 6-a) se obţine normal son clar, cu nuanţă atimpanică sau timpanică în golul flancului, son clar sau submat la nivelul corzii flancului şi submat sau mat în partea ventrală.

In urma ascultaţiei (directe sau indirecte) a rumenului, în golul şi la nivelul corzii flancului se pot recepţiona, în condiţii normale, trei feluri de zgomote. Cel mai important este şi cel mai intens, având un caracter ritmic (repetându-se la circa 45-50 secunde) seamănă acustic cu zgomotul produs de tunetul îndepărtat, cu zgomotul produs de trecerea unei căruţe pe un pod de lemn sau cu zgomotul unei cascade (mai ales când se suprapune sau se asociază cu zgomotul de lichid). Aceste metafore au dat şi denumirea acestui prim zgomot cunoscut în semiologie ca „Zgomotul de tunet îndepărtat", „Zgomotul de căru-ţă pe pod de lemn", sau „Zgomot de cascadă". Acest zgomot se produce ca urmare a contracţiei pilierilor ruminali şi atestă frecvenţa peristaltismului (mişcărilor) ruminal. La recepţionarea lui se va aprecia prezenţa, frecvenţa şi intensitatea zgomotului, proporţionale cu activitatea ruminală.

Al doilea zgomot recepţionabil este cel „de lichid" rezultat în urma deplasării conţinutului ruminal şi asociat uneori cu primul zgomot ruminal. Al treilea zgomot este cel de „crepitaţie" şi apare în urma spargerii bulelor de gaz rezultate din procesul fermentativ. Acest zgomot este anarhic şi este proporţional şi dependent de calitatea procesului gazogenetic (de calitatea furajelor). Aceste zgomote pot preceda sau însoţi rejecţia şi redeglutiţia.

înregistrarea motilităţii ruminale se face cu ajutorul rumind-grafelor, al căror receptor se plasează în golul flancului, permiţând o apreciere obiectivă a frecvenţei, ritmului şi intensităţii motilităţii ruminale.

Laparatomia permite inspectarea la exterior a rumenului (seroasa ruminală), palparea rumenului pe o suprafaţă mare în vederea descoperirii penetrării pereţilor ruminali de către „corpii străini" şi consecinţele acestora (aderenţe, reacţii inflamatorii peritoneale etc.).

165

Examinarea sucului ruminal reprezintă alături de aprecierea rumegării, mijlocul de verificare al funcţionalităţii rumenului. în urma examinării interne a rumenului, datele semiologice cele mai valoroase se obţin prin examinarea calităţii sucului (conţinutului) ruminal obţi-nut prin sondaj sau prin ruminocenteză. Examinarea sucului ruminal presupune:

- ub examen fizic, organoleptic verificându-se culoarea, aspec-tul, mirosul, vâscozitatea, viteza de sedimentare, grosimea sedimen-tului etc.;

- un examen microscopic pentru determinarea cantitativă şi calitativă a infuzorilor ruminali;

- un examen biochimic interesând stabilirea pH-ului ruminal, puterea de fermentare a glucozei, de digestie a celulozei, de reducere a protidelor şi glucidelor (reducerea nitriţilor, dozarea amoniului, acidu-lui lactic etc.), a grăsimilor (dozarea acizilor graşi volatili etc.).

Din punct de vedere semiologic este de reţinut: - mirosul, care variază după regimul alimentar şi compoziţia

furajului în acizi graşi volatili. Normal, milosul sucului ruminal este aromatic. Devine acid când are loc ingestia cu furaje concentrate, acru consecutiv mucegăirii furajelor, putrid (fecaloid) în urma proceselor de putrefacţie din rumen (atonii, ruminite, hemoragii ruminale etc.).;

- culoarea variază după regimul alimentar. După păşunat este verde, după furajarea cu furaje uscate este verde-castaniu, după borhot, sfeclă sau cartofi este cenuşiu. După administrarea furajului însilozat, culoarea sucului ruminal devine galben-brun. Aceeaşi culoa-re poate apărea şi în atonia prestomacelor. Consecutiv fermentării concentratelor, culoarea sucului ruminal devine cenuşiu-gălbui, iar în procesele de putrefacţie cenuşiu-închis;

- vâscozitatea depinde de numărul microorganismelor şi de activitatea acestora. Conţinutul ruminal este fluid-apos, când activi-tatea microorganismelor este scăzută, spumos în procese de fermen-taţie şi filant în cazul creşterii cantităţii de mucus (salivă);

- sedimentarea conţinutului se realizează, în mod normal, în 5-10 minute. La suprafaţă rămâne un strat spumos care conţine în suspensie particule mai uşoare de furaj, iar la fund un depozit gros = sedimentul. în procesele fermentative, acest sediment este antrenat către suprafaţă printr-un proces de flotaţie. Accelerarea sedimentării, însoţită de constituirea anevoioasă a stratului superior, indică un

166

conţinut fluid, determinat de inaniţie, alimentaţie deficitară, indigestie etc. Stratul superior gros şi spumos ne indică o indigestie spumoasă sau putrefacţii şi se exprimă printr-un proces accentuat de flotaţie;

- determinarea cantitativă şi calitativă a numărului de infuzori. în condiţii normale, numărul de infuzori este de 300.000-700.000/ml, reducându-se în cazul unei alimentaţii necorespunzătoare la 200.000-400.000/ml. Aprecierea calitativă se'-face după următoarea schemă:

- grupa I - infuzori foarte numeroşi şi mobili; - grupa a Il-a - infuzori numeroşi, mobili, puţini infuzori morţi; - grupa a IlI-a - infuzori puţini, cu mişcări leneşe, mulţi infuzori

morţi; - grupa a IV-a - foarte puţini infuzori vii, foarte mulţi infuzori

morţi; - grupa a V-a - toţi infuzorii morţi. - valoarea pH-ului ruminal normal este 6, 5-7, 8. în cazul

furajării tineretului, pH-ul poate ajunge la 5, 8-6, 5 atunci când se utilizează sistemul industrial de întreţinere. în caz de acidoză, valoarea pH-ului scade până la 4-5, fiind adesea însoţit de creşterea florei bacteriene „Gramm-pozitive". Alcalinitatea se situează între 8-10 şi este însoţit de obicei de o floră bacteriană „Gramm-negativă";

- fermentarea glucozei se realizează în mod normal, în proporţie de 1-2 ml gaz/oră. Reducerea puterii de fermentare este determinată de reducerea aportului (inaniţie), scăderea conţinutului în zahăr şi amidon şi creşterea conţinutului în celuloză a furajului;

- aprecierea digestiei celulozei. Normal digestia celulozei se realizează în 48-56 ore. Prelungirea timpului de digestie, exprimă o reducere a activităţii sucului ruminal;

- reducerea nitriţilor se realizează în mod normal în 5-10 minute. Când se intensifică procesele de fermentaţie, reducerea nitriţilor se scurtează ca durată. Prelungirea timpului de reducere a nitriţilor este determinat de creşterea cantităţii de celuloză şi reducerea glucozei din sucul ruminal;

- dozarea acizilor graşi volatili constituie un test a cărui valoare normală este de 9-12 miliechivalenţi (metoda Schambye) din care 60-65% o reprezintă acidul butiric. Atoniile şi supraîncărcările ruminale constituie prima cauză a creşterii acidităţii butirice, fapt care se traduce prin modificarea mirosului;

167

- ruminoscopia şi ruminotomia permit stabilirea calităţii şi cantităţii conţinutului ruminal, a aspectului motilităţii ruminale;

- examenul radiologie al rumenului oferă posibilitatea verifi-cării formei, dimensiunii şi integrităţii morfologice a organului, evi-denţiază modificările survenite în urma motilităţii ruminale, se pot face observaţii asupra funcţionalităţii cardiei etc.

b) Examinarea şi semiologia reţelei (Reticulum) Datorită localizării la nivelul reţelei a corpilor străini (mai cu

seamă a celor de natură metalică) capabili să provoace aceştuiOTgan, precum şi organelor din vecinătate leziuni grave, metodologia exame-nului clinic acordă o atenţie deosebită examinării reţelei. Investigarea reţelei se poate face printr-un examen fizic extern (care constă în utilizarea inspecţiei, palpaţiei, percuţiei şi ascultaţiei, precum şi a unor probe speciale utile în examinarea reţelei) şi un examen funcţional (apreciind rumegarea şi starea generală a animalului).

Examenul fizic extern. Examenul clinic al reţelei se execută foarte minuţios, ţinând cont de complexitatea tabloului clinic al reticulopatiilor şi complicaţiilor pe care le provoacă. Anamneza va elucida originea şi igiena furajelor, sursele posibile de ingerare a corpilor străini, apariţia bruscă a perturbării digestive şi comportarea animalelor în timp, în cazul supraalimentării sau gestaţiei. Se va insista asupra condiţiilor de declanşare a semnelor clinice, semnele premergă-toare tulburării, momentul şi felul declanşării bolii, durata şi evoluţia ei. Al doilea deziderat impus de complexitatea examinării, obligă la utilizarea integrală a metodologiei şi coroborarea datelor obţinute.

La inspecţie se va acorda atenţie la început stării generale a animalului. Senzoriul poate fi modificat, fie ca urmare a hiper-excitaţiei sau, dimpotrivă, a inhibiţiei corticale consecutive durerii, au-tointoxicaţiei şi compresiunii. Se pot remarca tremurături musculare (la nivelul tricepsului brachial), modificări ale atitudinii (culcări şi ridicări repetate, abordarea şi părăsirea dificilă a decubitului, cifoza dorsală etc.), ale faciesului (privire speriată), edeme substernale, manifestări sonore ale durerii (gemete, oftaturi, tuse), modificări cuta-nate ale dermatomerilor (horipilaţie, epihidroză, hiperestezie la nivelul greabănului, înapoia spetei, în spaţiile intercostale 7-9), modificări ale activităţii cardio-circulatorii şi respiratorii (aritmii, tuse, polipnee, respiraţie superficială etc.), reducerea sau abolirea apetitului (apetit redus, capricios, sau alterat-parorexie etc.), modificări în defecare 168

(coprostaze, constipaţii, fecale tari şi mici), modificări ale lactaţiei (reduceri bruşte sau opriri), ale temperaturii generale (febră în platou sau intermitentă) etc. Fiind situat, topografic, într-o zonă practic inaccesibilă inspecţiei reţeaua nu prezintă semne directe la inspecţiei. Foarte rar apar deformări şi fistule ca urmare a migrărircorpilor ascuţiţi din reţea către exterior prin spaţiile intercostale sau unghiul costo-xifoidian.

La palpaţia profundă a reţelei care se realizează cu pumnul, apăsând în unghiul costo-xifoidian în direcţia cranială, reţeaua, în mod normal, nu poate fi sesizată întrucât nu poate fi atinsă şi nu este sensi-bilă. în cazul tulburărilor care determină durerea, la palpare profundă, creşterea sensibilităţii reţelei se traduce prin încercarea animalului de a se retrage sau prin reacţii de apărare activă (loveşte cu piciorul sau cu capul), prin contractarea musculaturii abdominale, gemete etc.

La percuţia reţelei, care se realizează digito-digital (sau pe placă), prin spaţiile intercostale 6 şi 7, atât pe dreapta cât şi pe stânga (imediat înapoia cordului), se obţine normal son mat, neconcludent (mai des submat) datorită variaţiei permanente, fiziologice a dimen-siunii şi deci a limitelor şi poziţiei organului. în reticulita traumatică se obţine pe zona xifoidiană un son cu rezonanţă „de cutie", explicabil prin formarea la acest nivel a unui pneumoperitoneu, iar pe de altă parte a contracturii musculaturii abdominale (după S. Nicov şi după H. Bârză). Percuţia directă cu pumnul sau cu un ciocan de cauciuc, mai greu, pune în'evidenţă sensibilitatea organului şi eventual a organelor vecine afectate concomitent prin migrarea corpilor străini din reţea. Reţeaua poate prezenta sensibilitate şi la nivelul apendicelui xifoidian şi a zonei unghiului costo-xifoidian (zona paraxifoidiană). De aseme-nea, percuţia pe zona de proiecţie a inserţiei diafragmatice decelează adesea o sensibilitate la nivelul hipocondrului stâng în reticulo-freno-hepatite (R. Florio, 1951). Percuţia pe spaţiile intercostale 3-6 pe stânga relevă sensibilitatea în reticulo-pericardite, în timp ce sensibili-tatea decelabilă pe regiunea ventro-abdominală, între xifoid şi ombilic ar pleda pentru peritonită difuză sau reticulo-peritonită.

La ascultaţia reţelei se obţine, pe aria ei de proiecţie, în condiţii normale un zgomot cu caracter de foşnet, de ţâşnitură sau asemănător zgomotului obţinut la mişcarea unor boabe într-o sită, zgomot cunoscut în semiologie de „boabe date prin ciur", cu caracter bifazic (în două etape) corespunzând trecerii conţinutului reţelei în rumen

169

(prima fază) şi în foios (a doua fază). Zgomotul se repetă la interval de 50-60 secunde. Dispariţia acestui zgomot poate fi urmarea abolirii motilităţii reticulare, a motilităţii ruminale cu păstrarea celei reticu-lare, reducerii motilităţii reticulo-ruminale sau dispariţiei motilităţii foiosului şi chiagului (după Dusardier). Apariţia în locul zgomotului normal a unui zgomot de lichid, poate fi sesizat în sindromul Hoflund. Uneori, cu puţin înaintea recepţionăm zgomotului reticular sau ruminal, se percep gemete, care pot să apară cu 24-48 ore înaintea instalării tabloului clinic al reticulitei. Alteori, aceste gemete apar când se execută concomitent cu ascultaţia şi palpaţia rumenului în flanc (după Battorelli).

Examinarea reţelei utilizând probe (metode) speciale Varietatea şi multitudinea procedeelor imaginate pentru comple-

tarea examenului clinic al reţelei, ne obligă la gruparea şi sistema-tizarea lor pe baza principiului metodologic care stă la baza utilizării acestor metode.

1. Metodele pentru examinarea reţelei bazate pe exacerbarea durerii organului afectat (compresiune directă sau indirectă) sunt:

, - Palpaţia directă cu pumnul şi percuţia cu pumnul asigură compresarea sau zguduirea organului ceea ce intensifică durerea. In a-ceastă categorie intră şi proba parului sau bastonului (Gotze) care constă în compresiuni abdominale, ventrale, între apendicele xifoidian şi ombilic, realizate prin ridicări succesive ale parului. Animalul răs-punde pozitiv în 65,4% din cazurile de reticulită dureroasă şi eronat în 20, 8% (după Slănină şi Rossow).

- Proba planului înclinat şi proba coborârii unei pante asigură o compresiune indirectă a reţelei în urma deplasării craniale a organelor abdominale, atunci când animalul se află cu trenul posterior mai sus. Acelaşi fenomen se poate realiza şi prin mărirea în volum a organelor abdominale (rumen, intestine, uter) consecutiv destinării acestora prin supraîncărcare alimentară, insuflarea de aer în organe cavitare sau prin dezvoltarea fătului către finele gestaţiei. Pe baza acestor observaţii s-au imaginat ca metode de investigaţie proba insu-flării cu aer a prestomacelor (Leismanis, 1949), proba postului şi supraîncărcării alimentare (Bardoulat), proba chingii (compresiune circulară prin strângerea unei frânghii la nivelul epigastrului etc.);

- Exacerbarea motilităţii (dinamicii) prestomacelor prin sti-mularea kineticei digestive cux ajutorul parasimpaticomimeticelor 170

(ypeca, veratrina, emeticul, arecolina etc.)- Există riscul agravării metalopatiei, prin mobilizarea corpului străin în direcţia organelor vitale (cord). Toate aceste probe se utilizează cu precădere în formele cronice (ascunse, insiduoase) ale reticulitei. Brutalitatea acţiunii lor grăbeşte evoluţia şi evidenţierea simptomatologiei.

2. Metode de investigaţie a reţelei prin decelarea sonului de percuţie modificat pe zona ombilicală ••

Percuţia directă pe zona xifoido-ombilicală poate pune în evidenţă prezenţa unui son sonor atimpanic sau uşor metalizat ca urmare a formării perireticular a unui pneumoperitoneu consecutiv însămânţării peritoneului cu germeni anaerobi de către corpul străin migrat prin peretele reţelei sau prin contracararea reflexă (de protecţie) marcată şi prin cifoză, a musculaturii abdominale ventrale (după S. Nicov şi după H. Bârză).

3. Metode de investigaţie bazate pe reflexe viscero-cutanaie (dermatomer Head)

Durerea organelor abdominale se manifestă atât local, la nivelul organului iradiat pe aria de proiecţie sau în vecinătate, şi reflectat (la distanţă) pe anumite zone cutanate consecutiv dermatomeriei, declan-şând reflexe viscero-cutanate. Durerea reflectată astfel se exprimă clinic prin reacţii cutanate şi musculare (horipilaţie, epihidroză, tremurături musculare, hipertermie locală etc.) şi cifoză dorsală. Zona de reflectare a durerii la distanţă pentru reţea este reprezentată de regiunea tricepsului brahial şi olecranului cubital, zona greabănului şi regiunea mamelei (Solomatin). Exacerbarea zonei de reflectare a durerii poate declanşa o acutizare a tabloului clinic temporară, exprimată prin manifestări de apărare de către animal. în această grupă putem distinge, mai frecvent utilizate, următoarele metode:

- Proba ciupirii sau cutării pielii greabănului, echivalentă reflexului cutanat al greabănului (vezi Sistemul nervos central) şi care constă în lordozarea promptă a coloanei vertebrale dorso-lombare, fară efort la animalele sănătoase, în timp ce la cele cu afecţiuni dureroase, care au reflectare aici, deci şi a reticulopatiilor se constată un refuz de lordozare, însoţit de gemete şi reacţii pasive sau active de apărare. Alteori reflexul se realizează anevoios, însoţit de manifestări drama-tice (tremurături musculare, mugete, gemete, căderea bruscă a anima-lului în decubit etc.);

- Proba Falke constă în plasarea animalului cu trenul posterior mai sus (ca în proba pantei înclinate), ridicarea capului animalului în

171

prelungirea gâtului, deschiderea gurii şi deplasarea laterală a limbii. Ascultând la nivelul nărilor, în timp ce un ajutor execută proba grea-bănului, se va percepe o oprire scurtă a respiraţiei (apnee temporară), însoţită de gemete, în cazul în care animalul prezintă o reticulopatie;

- Proba Kalchschmidt, bazată pe acelaşi principiu, constă în interpretarea diferenţiată a reflectivităţii dureroase, având în vedere răspândirea ei pe trei zone corporale, cu semnificaţii aparte. Astfel:

Zona mare a lui Kalchschmidt cuprinde aria limitată superior de linia dorsală a greabănului (între apofizele spinale 1-8), anterior o linie (concavă către posterior) care trece pe la nivelul spinei scapulare şi marginea posterioară a femurului (zona tricepsului brahial), ventral trece prin linia sagitală a sternului, iar posterior aria este delimitată de o linie oblică care uneşte capetele posterioare ale limitelor superioare şi ventrale (fig. 24).

Fig. 24. Zonele de reflectivitate Kalchschmidt 1. zona mică; 2. zona mijlocie; 3. zona mare.

Reflectivitatea dureroasă pe toată această suprafaţă, pledează pentru reticulita traumatică acută.

;; Zona medie (mijlocie) a lui Kalchschmidt se reduce numai la aria de proiecţie a segmentelor vertebrale 1-8 şi coboară până în dreptul ciocului spinei scapulare. Reflectivitatea dureroasă pe această zonă corespunde unor leziuni organice profunde.

172

Zona mică a lui Kalchschmidt cuprinde numai zona laterală a greabănului şi corespunde reflectării dureroase a leziunilor cronice şi altor afecţiuni abdominale (intestinale, uterine etc.);

- Proba mulsului (Solomatin) se exprimă printr-o reacţie de apărare a animalului, determinată reflex, în urma mulgerii mameloar nelor anterioare.

4. Metode de examinare a reţelei prin detectarea corpilor străini de natură metalică

- Detectarea electromagnetică se aplică cu scopul decelării corpilor metalici electromagnetizabili, care se găsesc curent în reţea (după I. Murgu şi alţii), dar nu întotdeauna determină reticulopatii;

- Radiografierea corpilor radioopaci este posibilă în mod curent numai la oaie şi la capră (eventual la tineretul bovin). Pe fondul puternic radioopac al conţinutului rumenului şi al reţelei decelarea lor este greoaie. Se va putea preciza topografia corpilor străini şi se vor putea stabili relaţiile lor cu organul (înfipţi în perete, traversaţi în peritoneu, înfipţi în ficat, diafragmă, în pulmon, în cord etc.);

- Determinarea fierului în fecale nu atestă neapărat originea lui metalică. El poate proveni din hemul sanghin consecutiv hemora-giilor gastrointestinale (posttraumatice, postinflamatorii).

5. Metode de examinare a reţelei bazate pe analiza sângelui şi a lichidului de puncţie

Formula leucocitară reprezintă o valoroasă completare a datelor: culese prin celelalte metode. Granulocitoza neutrofîlă exagerată ple-dează pentru forme septice ale reticulitei. Eozinofilia se semnalează în formele cronice ale reticulo-peritonitei, iar în cazul evoluţiei reticu-lopatiei spre vindecare, se poate decela o reacţie concomitentă limfocitară şi eozinofilică. Neutrofilia însoţită de euzinopenie este; semnalată în formele difuze ale reticulo-peritonitei, iar neutrofilia aso-ciată eu limfocitoza moderată, pledează pentru formele cu evoluţie subacută. Neutrofilia însoţită de creşterea procentului de elemente tinere se întâlneşte în reticulo-peritonita acută.

Lichidul obţinut la puncţia abdominală este dens, seros sau puru-lent, iar alteori chiar ihoros în reticulo-peritonitele acute posttrauma-tice (prin corpi străini migraţi din reţea). Microscopic se vor depista resturi alimentare, germeni bacterieni, neutrofile şi eozinofile în cantitate mare.

173

6. Alte posibilităţi de investigaţie a reţelei Explorarea internă a reţelei se poate realiza la animalele de talie

mică radiologie (radioscopic şi radiografie), urmărindu-se modul de umplere şi golire, volumul, motilitatea etc. Prin pneumoperitoneu se poate verifica conturul organului şi raporturile lui cu organele vecine.

Laparatomia permite palparea la exterior a reţelei şi stabilirea raporturilor ei cu ţesuturile şi organele vecine. Completând lapara-tomia cu ruminotomia se poate explora direct şi conţinutul reţelei.

Examenul funcţional al reţelei se realizează ţinând cont de datele clinice privind dinamica organului (vezi ascultaţia şi prin examen radiologie) precum şi prin aprecierea apetitului şi rumegării, a stării generale prezente (facies, atitudine etc.) (tabelul 11).

Tabelul 11 Planul examinării reţelei

1. Prin METODE GENERALE INSPECŢIE - semne directe (locale)

- semne la distanţă PALPAŢIE - directă (sub olecran şi înapoia lui) PERCUŢIE - indirectă (submatitate) ASCULTAŢIE - (zgomot de „Boabe date prin ciur")

2. Prin METODE SPECIALE 2.1. Bazate pe exacerbarea durerii (palpaţia cu pumnul; proba planului înclinat; proba coborârii unei pante; supraîncărcarea rumenului; proba chingii; exacerbarea dinamicii prestomacale etc.). 2.2. Bazate pe decelarea sonului în regiunea ombilicală (Proba Nicov) 2.3. Bazate pe reflexe viscero-cutanate (Proba greabănului = Gotze; Proba Falke; Proba Kalchschmidt; Proba Mulsului = Solomatin) 2.4. Bazate pe detectarea corpilor străini (de natură metalică); detectare electromagnetică; radiografică; chimică; prin decelarea fierului în fecale etc. 2.5. Bazate pe analiza sângelui şi lichidului obţinut la paracenteză (Formula leucocitară) 2.6. Bazate pe alte posibilităţi (Laparatomie; ruminotomie; explorare internă a reţelei; examen funcţional etc.)

c) Examinarea şi semiologia foiosului (omasum-ului) Examinarea foiosului este anevoioasă datorită poziţiei lui relativ

greu accesibile. Foiosul are arie de proiecţie spaţiile intercostale 7-8 pe dreapta, la înălţimea orizontalei care pleacă din articulaţia scapulo-humerală. Examinarea foiosului presupune utilizarea tuturor metodelor generale, iar dintre cele complementare, laparatomia exploratoare, puncţia foiosului şi controlul permeabilităţii lui. 174

Inspecţia oferă puţine date. Dilataţiile excesive ale organului pot determina o uşoară proeminare a arcului costal sau a flancului imediat înapoia ultimei coaste. Afecţiunile foiosului se repercutează prompt asupra dinamicii celorlalte compartimente.

Palparea foiosului se poate executa prin traversul pereţilor intercostali, pe aria lui de proiecţie sau înapoia ultimei coaste. In cazul împăstării (supraîncărcării) se va sesiza un corp .ăferoidal dur, ce se poate atinge anevoios. în omasite (inflamaţii ale mucoasei foiosului) se poate sesiza durerea care provoacă la apăsare reacţii de apărare din partea animalului. Percuţia pe aria de proiecţie se realizează direct, cu pumnul pentru verificarea sensibilităţii şi digito-digitală pentru decelarea sonului de percuţie. De regulă, sonul de percuţie apare sub-mat sau mat, dar în cazul supraîncărcărilor aria lui este mai mare. Toate datele care se obţin, la percuţie, au caracter relativ.

Ascultaţia foiosului în condiţii normale oferă posibilitatea recep-ţionării zgomotelor de crepitaţie, cu caracter permanent şi exacerbate în timpul rumegării. Diminuarea crepitaţiilor este determinată de infla-maţii, iar supraîncărcările duc la dispariţia acestor zgomote. Exage-rarea zgomotelor foiosului s-ar datora inflamaţiei catarale a chiagului şi intestinului (după GerOsa şi Borelli) şi hiperperistaltismului.

Laparatomia exploratoare permite examinarea „in situ" a orga-nului, atât prin inspecţie directă, cât şi prin palpaţie.

Controlul permeabilităţii foiosului, a orificiului reticulo-omasial şi a celui omasio-abomasial (între foios şi chiag) se realizează prin administrarea, cu ajutorul sondei, a unei soluţii purgative (saline), ascultând apoi regiunea foiosului.

Examenul radiologie oferă date incerte datorită poziţiei foiosului care face sumaţie de planuri cu rumenul.

d) Examinarea şi semiologia chiagului (abomasum-ului) Examinarea chiagului se realizează mai uşor la tineret. Inspecţia

poate releva o deformare (bombare) a flancului drept, ca urmare a dilataţiei sau supraîncărcării prin indigestie cu lapte. Palpaţia prin succusiune, înapoia ultimei coaste, poate decela sensibilitatea şi consistenţa organului (elastică în meteorism, de val în dilataţii şi acumulări lichide, aşa cum se întâmplă în sindromul Hoflund = atonie de natură vagală, de bloc de gheaţă în apă în cazul coagulării laptelui sau dur în supraîncărcări).

175

Percuţia pe aria de proiecţie (spaţiile intercostale 7-11 pe dreap-ta, uşor deasupra ariei de proiecţie a foiosului) poate releva son cu calităţi acustice variate. în mod normal se obţine son sub-mat sau mat, în acumulări hidro-gazoase (meteorism) son timpanic, iar în supra-încărcări son mat pe o arie mărită.

La ascultaţie se pot percepe crepitaţii sau gâlgâituri slabe, sesizabile"la cca. 3-4 ore de la consumul tainului (la animalele adulte) sau zgomot de lichid la tineret (în timpul alăptării). Sondajul chiagului, executabil doar la tineret, permite prin sifonare extragerea şi examinarea conţinutului. Puncţia chiagului se realizează în zona ventrală între apendicele xifoidian şi ombilic. Examinarea conţinutului recoltat se va face după protocolul examenului sucului gastric la cabaline. Exami-narea radiologică este posibilă doar la tineret şi animale mici, respec-tând protocolul obiectivelor urmărite la examinarea stomacului (vezi examinarea stomacului la câine).

Se pare că o simptomatologie particulară oferă torsiunea şi deplasarea chiagului. Deplasarea pe dreapta provoacă închiderea pilorului şi oprirea tranzitului intestinal. Consecutiv acestui fapt, are loc distensiunea şi dilătaţia chiagului şi apoi a celorlalte prestomace. Când deplasarea are loc pe stânga, fenomenele capătă o gravitate mai mare, o evoluţie mai rapidă, la percuţie se obţin sunete hipersonore pe flancul stâng, în spaţiile intercostale 10-12, în treimea superioară şi mijlocie a abdomenului, iar la ascultaţie zgomote similare celor de la nivelul cecumului (ghiorăituri). Zgomotele se repetă la intervale foarte mari, la 5-15 minute. Deplasările spre dreapta provoacă o plasare a chiagului înaintea rinichiului drept sau chiar la intrarea în bazin. La tineret se realizează consecutiv o bombare evidentă a flancului drept (către golul flancului) pe care se obţine la percuţie, hipersonoritate timpanică (I. Adameşteanu [1]). Sub aspect general animalul prezintă un tablou grav de colică.

5.2,2.2. Examinarea şi semiologia stomacului la celelalte specii de animale de interes economic Posibilităţile de examinare ale stomacului variază de la specie la

specie. La cal. Din cauza situării sale profunde, aproape de linia media-

nă, în cupola diafragmatică, protejat de peretele costal al hipocon-drului, explorarea clinică a stomacului prin metodele generale este 176

dificilă. Se poate folosi pentru examinare inspecţia, palpaţia transrec-tală, sondajul gastric şi examinarea conţinutului stomacal obţinut în urma sondajului.

Semiologia stomacului la cal. în cadrul inspecţiei nu se pot culege date directe. Tulburările stomacului pot fi presupuse pe baza semnelor indirecte sau de la distanţă. Toracele şi abdomenul în butoi poate fi atribuit şi dilataţiilor sau supraîncărcărilor~"stomacului. Aceleaşi modificări vor determina dispnee prin compresiune pe diafragmă sau sindrom de colică (căscaturi, scrâşnituri, vomituriţie, autoascultaţie, atitudinea „câinelui şezând" etc.). Calul vomită extrem de rar, vomitarea poate apărea la caii bătrâni şi consecutiv deşirării „cravatei elveţiene" de la nivelul cardiei. La nivelul regiunii brahio-cefalice stângi (dermato-merul stomacului în cadrul clavirului Roger), a versantului posterior al greabănului sau pe hemitoracele stâng (spaţiile intercostale 5-10) pot apărea epihidroze, horipilaţie şi hiperstezie.

La palpaţia transrectală stomacul poate fi palpat în (UJataţiile exagerate ale stomacului, când el poate fi atins sub rinichiul stâng, apărând ca un corp sferoidal, elastic, neted aşa cum apare în dilataţiile gastrice idiopatice. Mărirea volumului stomacului poate fi dedusă şi prin deplasarea splinei către posterior..

Sondajul gastric se realizează la cal pe cale naso-laringo-esota-giană. în cazul dilataţiilor stomacale, la pătrunderea sondefln stomac' irup gaze cu miros acid,"urmate de continutalimentar (în dilataţia acută) sau de un lichid hemoragie (cafeniu) cu miros respingător (în dilataţia idiopatică). Administrând pe sondă 5-8 litri de apă (efectuând astfel spă-lătura stomacală) se realizează un<sifom^ conţinutul stomacal. Dacă stomacul are conţinutul împăstat (tasat), sifonarea se realizeazăjjneyoios, sonda se înfundăfrecw La animalele cu dilataţie gastncă acută, introducerea unei cantită|ijcnici de lichid (cca 200 ml) exagerează manifestările^ clinice. Animalele sănătoase suportă uşor administrarea pe sondata 2-3 litri de apă, fară reacţii evidente. Scurgerea conţinutului pe sondă sub formă de jeturi intermitente, însoţite de mişcări ale sondei (sesizate de mâna care ţine sonda), atestă păstrarea tonusului şi peristaltismului normal.

Examinarea conţinutului stomacal se execută macroscopic, completându-se la nevoie cu o examinare chimică şi microscopică. în funcţie de caracterul alimentaţiei, conţinutul stomacal poate fi gălbui sau verzui, cu miros aromatic sau uşor acru. O examinare corectă a

177

secreţiilor gastrice impune în prealabil o dietă alimentară absolută de 24 de ore, după care se face o spălătură stomacală cu 8-10 litri soluţie 2% din bicarbonat de sodiu. Prin sifonare se recoltează eonţinutuLcare este lăsat în vase de sticlă, ca să sedimenteze. Prezenţa mucusului, cu strii de sânge pledează pentru gastritele acute, mucusul are un miros respingător şi are un caracter filant. Centrifugând conţinutul stomacal, pot fi evidenţiate, în sediment, ouă sau larve de parazi|^Habronerna). Examenul chimic se poate realiza după protocolul pe care-1 vom pre-zenta la câine.

Examinarea şi semiologia stomacului la omnivore şi rozătoare La porc. Examinarea stomacului este posibilă mai ales la ani-

malele tinere şi slabe. La inspecţie se poate observa bombarea uşoară a flancului stâng, consecutiv dilataţiilor gastrice. în afecţiunile gastrice inflamatorii sau dureroase, animalele au tendinţa de a adopta frecvent decubit sterno-abdominal, alegând locuri sau suprafeţele mai reci. Se poate observa cianoza extremităţilor, consecutivă insuficienţei cardip-respiratorii, determinată prin compresiune transdiafiragmatică. Anima-lele cu afecţiuni gastrice manifestă frecvent vomituriţie şi vomitare. Examenul vomitatului în aceste cazuri este necesar şi util. La palpaţie^ stomacul, la porc, este greu accesibil din cauza tonusului şi grosimii peretelui abdominal. Prin apăsare poate fi exacerbată durerea.

La iepure şi nutrie deformările stomacului se repercutează pe zona epigastrică. La palpaţie se poate aprecia consistenţa conţinutului şi dimensiunile organului. Totodată se poate aprecia sensibilitatea, prin reacţii de apărare, exprimate prompt şi destul de violent.

Examenul radiologie se poate realiza uşor la porcii tineri, la iepure şi nutrie. Examinarea se face după schema clasică, executându-se atât în cazul radioscopierii cât şi în cel al radiografierii, întâi un examen pe gol şi apoi cu substanţe de contrast radioopace. Examina-rea se va face obligatoriu sub 2 incidenţe (profil-latero-lateral şi faţă-dorso-ventral). Se va urmări, pe gol, existenţa corpilor străini radio-opaci, iar după administrarea substanţei de contrast, umplerea şi golirea stomacului, forma şi dimensiunile acestuia, motilitatea, tonusul, poziţia şi relaţiile cu organele vecine. Se va acorda o atenţie specială vitezei de evacuare pilorică. Date privind calitatea mucoasei gastrice sunt greu de relevat.

178

Examinarea şi semiologia stomacului la canide şi felide Examinarea clinică se realizează uşor la aceste specii prin

inspecţie, palpaţie, examinare radiologică, sondaj gastric, laparatomie exploratoare etc.

în cadrul inspecţiei se pot remarca deformări epigastrice conse-cutive măririi dimensiunilor stomacului, manifestări de colică, decubite sterno-abdominale prelungite, vomă ca urmare a dispepsiilor (grec. dis + pepsis = greu + digestie) gastrice. La câine se poate remarca foarte clar un tablou semiologic distinct pentru dispepsia stenică (grec. sthenos = concentraţie), după caracterul vomei. în dispepsia hipostenică (hiposecretorie) animalul vomită imediat după ingestie, datorită insuficienţei secretarii. Alimentele insuficient insali-vate determină supraîncărcarea gastrică. în dispepsiile hiperstenice (hipersecretorii), vomitarea apare între tainuri, la 2-3 ore după inges-tie. Vomitatul este format de secreţia stomacală acumulată în urma hiperactivităţii secretarii a stomacului.

Palpaţia transabdominală permite, atât la câine cât şi la pisică, „a pune mâna" pe stomac, verificându-i sensibilitatea, forma, dimensi-unile, consistenţa şi poziţia.

Examenul radiologie se execută în foarte bune condiţiuni aplicând schema descrisă la examinarea radiologică a stomacului la omnivore. în plus, pot fi relevate la aceste specii şi aspecte particulare privind mucoa-sa şi pereţii organului.

Sondajul gastric oferă date valoroase privind funcţionalitatea stomacului, date completate şi întregite în urma examinării conţinu-tului stomacal. Protocolul examinării sucului gastric presupune o pregătire prealabilă a animalului (animalul este ţinut 24 ore la dietă absolută, iar la nevoie se poate recurge la golirea stomacului prin vomitive, purgative şi clisme). Recoltarea sucului gastric se face prin sondaj, după stimularea secretării lui cu excitante adecvate (supă de carne degresată). Se execută un examen fizic (organoleptic) privind cantitatea, culoarea, mirosul, vâscozitatea, greutatea specifică, compo-ziţia macroscopică etc., o examinare chimică (pH-ul, aciditatea totală, acidul clorhidric liber şi combinat, acidul lactic etc.) şi eventual un examen microscopic (celule epiteliale, celule de neoformaţie, sânge, mucus, paraziţi etc.).

179

Se pot întâlni următoarele aspecte semiologice: Hipersecreţia sau Hiperchilia (grec. hyper +chylos = mult +suc)

se exprimă prin creşterea cantitativă a conţinutului stomacal în secre-ţii. La sondaj se extrage o cantitate mare de suc gastric, care se dove-deşte la examenul chimic, bogat în acid clorhidric şi pepsină.

Hiposecreţia sau Hipochilia, respectiv Achilia, se exprimă prin reducerea sau absenţa secreţiilor gastrice. La sondaj se extrage o cantitate redusă sau deloc, de suc gastric.

Hiperclorhidria reprezintă mărirea acidităţii gastrice ca urmare a creşterii acidului clorhidric liber. Anaclorhidria înseamnă lipsa aci-dului clorhidric liber şi total, iar Hipoclorhidria, diminuarea cantităţii acidului clorhidric.

Hiperaciditatea reprezintă creşterea concentraţiei de acid clor-hidric (liber şi total) în sucul gastric, la care se adaugă şi prezenţa în cantitate crescută a acidului lactic. Hipoaciditatea sau subaciditatea reprezintă scăderea acidităţii sub limită normală ca urmare, în spcial, a scăderii cantităţii de acid clorhidric liber. Anaciditatea este reprezen-tată de situaţia în care în prezenţă pepsinei lipseşte total acidul clorhidric liber.

Laparascopia, laparatomia, gastroscopia şi gastrotomia sunt pro-cedee ce pot fi aplicate „in extremis", în vederea elucidării diagnos-ticului în bolile stomacului. Prin aceste procedee se poate realiza un examen direct al interiorului organului, verificând mai ales semnele prezentate de mucoasa gastrică.

Examinarea şi semiologia stomacului la păsări La inspecţie se pot constata puţine date. Foarte rar apar fistule

sau reacţii inflamatorii ale peretelui abdominal, cauzate de migrarea corpilor străini din stomac. Adesea se constată o supraîncărcare inglu-vială consecutivă adinamiei gastrice, rezultat al sinergismului funcţio-nal dintre aceste organe. Palpaţia transabdominală permite reperarea, stomacului mecanic (pipota), care în mod normal este insensibil. El poate suferi o reducere a dimensiunilor ca urmare a lipsei pietricelelor din interiorul său (boala de pietricele). Pe suprafaţa organului pot apărea deformări nodulare, ca urmare a unor procese inflamatorii (noduli tuberculoşi). Stomacul glandular este palpat la polul cranial al pipotei, fără a oferi date concludente în condiţii normale. Laparatomia şi gastrotomia se pot aplica la nevoie, mai ales atunci când este vorba de tulburări digestive în grup. Examenul radiologie, extrem de util,

180

oferă posibilitatea urmăririi activităţii ambelor compartimente precum şi tranzitul alimentar, după administrarea substanţelor de contrast radioopace (E. Paştea, A. Nicolau, V.V. Popa).

5.2.2.3, Examinarea şi semiologia intestinelor Pentru examinarea intestinelor se pot utiliza toate metodele gene-

rale, la care se adaugă puncţia abdominală şi intestinală (enterocenteza), examenul radiologie, spălătura intestinală şi laparatomia exploratorie.

La rumegătoare, inspecţia abdominală poate oferi date pe baza tulburărilor şi consecinţelor enteropatiilor (balonare, colică abdomi-nală etc.). Date preţioase rezultă din aprecierea corectă a semiologiei apetitului, defecării şi examenului fecalelor.

Palpaţia transrectală la bovine oferă posibilitatea verificării şi aprecierii zonelor cu obstrucţie intestinală, fară a putea individualiza întotdeauna ansa afectată. în meteorismul intestinal se sesizează la intrarea în bazin sau în golul flancului drept, deformări elastice sau bombări.

Percuţia flancului drept oferă son clar, care în meteorism intes-tinal capătă caracter timpanic sau metalic, mai ales în zonele superi-oare. Zonele ventrale oferă matitate în supraîncărcări.

Ascultaţia intestinelor permite recepţionarea unor zgomote de crepitaţie, dominate de zgomotele ruminale. Prin accentuarea perista-ltismului şi secreţiilor enterice apar zgomote de lichid, ghiorăituri şi intensificarea crepitaţiilor (enterite, diaree etc.).

Laparacenteza oferă puţine date privind intestinele. Enterocen-teza se realizează dificil, în condiţii normale. în cazul dilataţiei gazoase a intestinelor şi sinechiilor entero-peritoneale, enterocenteza se realizează mai uşor. Ea se execută fie în golul flancului, fie sub coarda flancului. Se va aprecia calitatea gazelor şi a conţinutului extras. Laparatomia exploratorie pe dreapta, oferă date valoroase, dar se realizează „in extremis".

La cabaline, în cadrul inspecţiei se pot observa modificări de formă şi dimensiune ale flancurilor în cazul deformărilor gazoase sau prin supraîncărcare a intestinelor. Aproape toate tulburările intestinale se traduc prin manifestări clinice dramatice cunoscute sub denumirea de „colică" sau „sindrom de colici" (fig.25).

181

Sindromul de colică se caracterizează prin modificări ale faciesului (facies îngrijorat, imobil, speriat etc.), atitudinii (atitudini forţate, agitaţie în staţiune, schimbări de sprijin, campare etc., încer-cări de lovire, de trântire, agitarea cozii şi capului, mişcări violente ale membrelor, adoptarea de decubit dorsal, lateral sau de „câine şezând", autoascultaţie), contracţii musculare clonice şi tetanice, hipersalivaţie, modificarea respiraţiei şi activităţii cardio-circulatorii, tulburări în defecare, urinare etc. Intensitatea manifestărilor clinice este echiva-lentă intensităţii senzaţiei dureroase şi stă la baza aprecierii clinice a colicii (colică uşoară, colică gravă, colică dramatică). Uneori, colica oferă indicii asupra originii _sale-(hepatică, renală, enterică, vasculară etc.) după intensitatea cu cate-se manifestă. în timpul colicii grave şi dramatice, din cauza manifestărilor violente ale animalului, abordarea şi examinarea lui este imposibilă, necesitând de urgenţă calmarea prin sedative (tabelul 11).

Tot în cadrul inspecţiei se pot recepţiona zgomoteputemice, ca urmare a exagerăriLperistaltismului (în enterite, inaniţie etc.). Se va acorda atenţie calităţii apetitului, stării generale prezente (mai ales stării de întreţinere), defecării şi calităţii materialelor fecale.

Palpaţia transabdominală profundă sau palpaţia prin succusiune oferă posibilitatea decelării durerii sau atingerii intestinelor. La atingerea intestinelor se poate sesiza o tensiune elastică (în meteorism intestinal), de corp dur (în coprostaze, sau supraîncărcări - exemplu în cele cecale) etc. Palpaţia transrectală permite, la cal, o examinare amănunţită topografic şi calitativ, a organelor abdominale. în afara

182

cunoaşterii şi aplicării corecte a tehnicii de examinare, se impune o bună cunoaştere a anatomiei topografice viscerale abdominale. Palpa-ţia transrectală se aplică după epuizarea metodelor generale şi după examinarea atentă a defecării şi anusului. (De aceea, rezultatele explo-raţiei transrectale le prezentăm după examinarea defecării).

SEMIOLOGIA SINDROMULUI DE COLICĂ - prezentare sintetică -

Este o manifestare dureroasă, violentă, susţinută sau intermitentă (în crize) cu origine diversă (abdominală: - gastrică, hepatică, intesti-nală, urinară, vasculară, peritoneală, sau extraabdorninală: - cardiacă, respiratorie, nervoasă) exprimată clinic prin:

Tabelul 12 1. Semne digestive:

- anorexie sau apetit capricios - vomă sau vomituriţie, salivafie - constipaţie sau constipaţie alternând cu descărcări explozive diareice în cantitate mică sau apoase - ablolirea zgomotelor intestinale sau ele se manifestă neregulat - modificări de formă, dimensiune şi simetrie abdominală

2. Semne nervoase: - stări de agitaţie alternând cu relaxări - hiperkinezii (contracţii clonice sau tonice) - tulburări de coordonare (modificări de atitudine în staţiune şi mers; decubite curioase şi adoptate violent, dismetrii, zgomote vocale, tulburări comportamentale)

3. Semne respiratorii: - tahipnee sau respiraţie neregulată, zgomotoasă 4. Semne circulatorii: - tahicardii, aritmii 5. Semne urinare - anurie sau disurie 6. Semne cutanate: - horipilaţie, epi- şi hiperhidroză (clavir), discromii

circulatorii, hiperestezii etc. 7. Semne mucoase: - congestii (hiperemii) active, pasive 8. Senine oculare: - exoftalmie, fotofobie etc. 9. Semne generale: - stare proastă de îngrijire, sau „foarte bună", modificări

termice generale etc.

Percuţia regiunii flancurilor oferă în mod normal, son clar, cu nuanţă metalică sau timpanică, în cazul enteritelor, diareelor, meteo-rismului apare hipersonoritate, iar în supraîncărcări (colon, cecum) apare matitate sau submatitate în zonele ventrale.

183

Ascultaţia oferă posibilitatea precizării topografiei şi funcţio-nalităţii organului. Cecumul se ascultă la nivelul coardei flancului, pe dreapta, colonul stâng pe partea ventrală a pantei flancului stâng, în timp ce intestinul subţire se ascultă în golul flancului (mai ales pe stânga). Zgomotele ce se aud în condiţii normale la nivelul intestinelor se numesc borborisme sau borborigme şi diferă acustic după volu-mul ansei intestinale. Astfel, la nivelul intestinelor subţiri se aud zgomote de lichid, ca nişte gâlgâituri slabe ca intensitate, dar înalte (ascuţite); la nivelul intestinului gros sunt mai grave, cecumul oferă zgomote de lichid şi ghiorăituri (consecutive tranzitului ileocecal şi cecocolic), iar la nivelul colonului se pot auzi crepitaţii şi zgomote ca de cascadă (sau de rostogolire). Zgomotele normale se pot modifica sub aspectul frecvenţei şi intensităţii. Frecvenţa zgomotelor intestinale normale este de 4-8/minut la intestinul gros şi 8-14/minut la intestinul subţire. In diaree şi enterite, zgomotele devin extrem de frecvente şi intense, în timp ce în constipaţii frecvenţa şi intensitatea lor se reduce până la abolire. Variaţia frecvenţei şi intensităţii zgomotelor intesti-nale mai depinde şi de calitatea furajului. La nivelul intestinelor pot fi auzite zgomote rezultate din procesele de fermentaţie (crepitaţii) sau de lichid şi gaze mişcate pasiv prin diferenţele de presiune între anse sau prin deplasările animalului.

Enterocenteza se aplică mai frecvent la cecum, cu precădere având scop terapeutic (evacuarea gazelor în meteorism cecal). în cazul evacuării gazelor se poate aprecia mirosul, cantitatea şi intensitatea cu care irup (se evacuează) gazele.

La suine examinarea intestinelor este posibilă la tineret şi la animalele slabe. Se va utiliza cu precădere palpaţia şi examinarea radiologică. La inspecţie se obţin date indirecte privind defecarea şi calitatea fecalelor. De asemenea, în unele enteropatii animalele adoptă atitudini particulare (cifoză, decubit sterno-abdominal pe pardoseli reci etc.). Palpaţia intestinelor se poate realiza şi pe animalul în staţiune, dar este preferabil, culcarea lui în decubit lateral pentru redu-cerea tensiunii pereţilor abdominali. în acelaşi scop se vor evita perioadele când animalul guiţă. Palparea se execută, de predilecţie, pe flancul drept (ocupat de jejun, colon şi cecum). Se pot depista copro-ştaze (deformări cilindrice sau sferoidale), meteorizarea intestinului (aspect de perniţă cu aer), iar la purcei, deformările nodulare sau boselurile determinate de butonii pestoşi şi tuberculoşi sau ghemuri de paraziţi. 184

La percuţie se obţine ton timpanic la animalele sănătoase, dar slabe. La animalele grase percuţia nu are rost. Pe ariile de proiecţie a constipaţiilor şi coprostazelor se poate obţine matitate, iar în meteo-rismul intestinal şi în diareele grave hipersonoritate. Asculaţia intesti-nelor poate oferi aceleaşi zgomote asemănătoare cu cele descrise la cal, dar ale căror intensitate şi timbru diferă.

Tuşeul rectal (fir. toucher = a atinge, a palpa) permite o exami-nare sumară a bazinului, o verificare a rectumului şi sfincterului anal. Completând tuşeul rectal cu palparea trans-abdominală se pot face referiri şi la celelalte anse intestinale.

Laparatomia exploratorie constituie un mijloc de investigaţie utilizat în enteropatiile de grup cu simptomatologie comună. Exami-narea radiologică se efectuează după procedeele folosite la canide, cu aproximativ aceleaşi rezultate.

La canide şi felide intestinele se pot examina prin toate meto-dele generale, la care se adaugă examinarea radiologică, spălătura intestinală şi eventual laparatomia exploratorie. La inspecţie putem constata balonări abdominale consecutive meteorismului intestinal sau supraîncărcărilor (constipaţiilor) şi retractări (sugeri) ale abdomenului ca urmare a deshidratărilor (postdiareice sau postinflamatorii), dureri etc. Deformările abdominale pot fi localizate (circumscrise) în cazul coprostazelor şi fecaloamelor, herniilor, eventraţiilor etc. In cadrul ins-pecţiei se acordă atenţie datelor privind apetitul şi defecarea, stării ge-nerale prezente, stărilor fiziologice speciale (gestaţia) etc., precum şi rezultatelor examenelor fecalelor.

La palpaţie putem realmente depăna în mână (fila), între degete, ansele intestinale la palparea bimanuală profundă. în afecţiunile dureroase (enteropatii inflamatorii, traumatice, topografice etc.) creş-terea sensibilităţii determină apărarea abdominală. Coprostazele, feca-loamele, tumorile şi orice alte deformări intestinale, cu delimitare concretă, pot fi decelate ca formaţiuni de consistenţă tare, cilindrice sau sferoidale, foarte puţin sau deloc sensibile. în cazul spasmului intestinal localizat, intestinul contractat (spastic) se simte ca un corp subţire, alungit, dur, sensibil uşor. în coprostaza rectală sesizarea coprolitului se poate face la termometrie sau la tuşeu.

La percuţie sunetul intestinal este clar, cu timbru timpanic. Devine sonor exagerat cu caracter de hipersonoritate în meteorismul primar (de fermentaţie) sau cel secundar (consecutiv obstruării, opririi tranzitului, ceea ce facilitează fermentaţia).

185

La ascultaţie se recepţionează în mod normal zgomote scurte şi slabe care se accentuează în diaree şi enterite şi dispar în constipaţii, atonii intestinale etc.

Prin tuşeu rectal se pot decela proctitele (abcesele perianale, fracturile de bazin, tumorile rectale, coprostazele terminale etc.), precizându-se astfel cauzele tulburărilor de tranzit intestinal, situate anterior, "ilar frecvent cauzate de modificări localizate rectal.

Spălătura intestinală şi clisma pot completa datele clinice, fie prin semnele evidenţiate în urma destinderii de către lichid a lumenu-lui intestinal (durere, gemete, eforturi de defecare, tenesme etc.) sau prin evacuarea conţinutului şi examinarea calităţilor lui. Laparatomia exploratorie se execută şi la câine numai în cazuri extreme, cu avantajele ce decurg din posibilitatea pe care o oferă inspecţiei şi palpaţiei directe.

Examinarea radiologică se realizează atât radioscopic, cât şi radiografie. întotdeauna examinarea începe pe gol (folosind contrastul natural al organelor, la intestinele normale, radioopac alternând cu mici zone de radiotransparenţă) pentru evidenţierea corpilor străini, a coprostazelor radioopace etc., precum şi cu scopul decelării modifi-cărilor consecutive obstruării (staze de conţinut, aerare exagerată consecutivă fermentaţiei etc.). In continuare se administrează subs-tanţe de contrast cu scopul verificării tranzitului intestinal, a tonu-sului pereţilor intestinali, a permeabilităţii lumenului, deformărilor etc. Normal tranzitul intestinal la câine durează 7-10 ore. El poate fi încetinit (prelungit) consecutiv hipotoniilor intestinale sau hipoperis-taltismului, oprit în coprostaze (constipaţii) şi accelerat în enterite, diaree, dizenterie etc. Irigoscopia se utilizează mai rar la câine şi la pisică. Datele obţinute la clismă sau spălătură intestinală suplinesc destul de bine pe cele care pot fi obţinute la irigoscopie. Examenul mucoasei este dificil, neconcludent.

La rozătoare (iepure şi nutrie) examinarea se poate realiza după acelaşi protocol, folosind aceleaşi metode prezentate la canide şi felide. Semiologic, la palpaţia transabdominală poate fi descoperită "o formaţie cilindrică (cu aspect de cârnat) în supraîncărcările colonului. Totodată aceste supraîncărcări pot determina ptozarea (lăsarea) abdomenului şi afectarea gravă a stării generale a animalului.

La păsări examinarea se realizează, în principal, prin palpaţie transabdominală şi transcloacală. Se vor decela aspectele de formă, dimensiune şi consistenţă ale intestinelor. Se preconizează posibili-tatea examinării şi a pancreasului. 186

5.2.2.4. Examinarea şi semiologia anusului, defecării şi fecalelor

a) Examinarea regiunii anale şi a anusului se face prin inspec-ţie, palpaţie, raclaj, sondare, rectoscopie etc. La inspecţia regiunii anale şi perianale, care poate fi realizată (şi trebuie realizată) înaintea termometriei, se pot constata o serie de aspecte semiologice valoroase. Modificările piloase (pseudotundere) şi cutanate (depilaţii, escoriaţii, plăgi etc.) la nivelul bazei cozii şi punctelor fesei sunt rezultatul scărpinărilor (frecării) persistente cauzate de pruritul local (consecutiv proctitelor = inflamaţii rectale, sau parazitismul intestinal - oxiuroza -). La animalele mici pruritul anal se poate manifesta prin sănierea pe fese (frecarea cu fesele de sol), prin lingere repetată a regiunii sau chiar muşcarea'ei până la mutilare. La nivelul pielii perianale se pot observa excoriaţii, crevase, plăgi, ulceraţii şi fistule ca urmare a acţiunii mecanice sau corosive ale intervenţiilor la nivelul regiunii sau scurgerilor anale. Se pot observa cruste şi depozite fecale (în strat subţire), în care se pot decela microscopic, ouă sau chiar paraziţi (oxiuri, larve de gastrofili, proglote de tenii, oochişti etc.). Pe pielea regiunii anale sau chiar în orificiul anal se pot observa chiaguri de sânge (urmare a rupturilor mucoasei rectale), mucus (semnul anusului) sau murdărirea regiunii cu fecale cu aspect şi compoziţie diversă, consecutiv diareelor şi enteritelor. Fecalele pot aglutina perii sau p,enele din jurul anusului, realizând falsa constipaţie prin durerea provocată de efortul de defecare care realizează o tracţiune a firelor aglutinate. Deformările regiunii pot fi consecinţa flegmoanelor, colec-ţiilor perianale, tumorilor sau herniilor perianale.

Anusul poate prezenta diferite aspecte semiologice. Atrezia (grec. a + tresis = fără + gaură) anusului, eventual şi a rectumului, poate fi de natură congenitală la noii născuţi (căţei, purcei, viţei, pui de găină etc.). Se pot constata mişcări ritmice ale anusului sincrone cu mişcările respiratorii, însoţite sau nu de întredeschiderea anusului (respiraţie anală), frecvent întâlnite în dispneele grave, în sindromul de tignafes etc. înfundarea şi întredeschiderea anusului se constată la animalele cu stare proastă de întreţinere, senile, sau consecutiv diare-elor profuze, paralizii ale sfincterului anal etc. Proeminarea anusului poate semnifica deformări locale inflamatorii (proctite, abcese anale sau perianale), compresiuni pe rectum şi anus directe sau indirecte, (supraîncărcări, gestaţie etc.). Respiraţia anală constă în pătrunderea şi

187

ieşirea aerului din anus, consecutiv mişcărilor respiratorii în cazul paraliziei anale, stări caşectice, toxice etc. Sângerarea crupionului (târtiţei) şi anusului poate fi consecinţa canibalismului la păsări, când prin ciupire (ciugulire) deplumează şi deformează monstruos regiunea.

Prin palpare se va verifica temperatura şi sensibilitatea regiunii precum şi tonusul sfincterului anal.

Tonusul anal este scăzut în paralizii, consecutiv diareelor repetate, la animale caşectice sau senile. Creşterea tonusului anal este consecinţa creşterii sensibilităţii dureroase în inflamaţiile rectale şi abdominale sau o urmare a hiperexcitabilităţii nervoase (paralizie spastică).

b) Examinarea şi semiologia defecării. Examinarea constă în observarea atentă a poziţiei adoptate de animal pentru defecare, a intensităţii efortului depus pentru defecare, a frecvenţei şi duratei defecării. Ca aspecte semiologice, în afara modificărilor fiziologice (determinate de variaţia cantitativă a alimentaţiei) se pot distinge următoarele aspecte particulare:

Tenesmele sunt manifestări evidente şi dramatice ale animalului ce preced eliminarea fecalelor, exprimate prin facies îngrijorat, flexare accentuată a membrelor posterioare, cifoză lombo-sacrală, agitarea cozii, mers cu paşi mici (precipitaţi), tendinţa animalului de a schimba permanent locul, gemete sau ţipete. Toate aceste manifestări nu sunt însoţite de eliminarea fecalelor sau eliminarea se face anevoios, în cantitate foarte mică, eliminare care nu anulează senzaţia şi nevoia de continuare a eforturilor pentru defecare.

Incontinenţa sau defecarea involuntară (incontinentia alvi) presupune o defecare continuă, fără efort, fară adoptarea unei poziţii (adesea se efectuează din mers, fară ca animalul să se pregătească în nici un fel), este consecutivă mielopatiilor sau stărilor psihice deose-bite (frică, emoţie etc.).

Constipaţia (lat. constipare = a strânge, a aduna) sau coprostaza (grec. kopro + stasis = excrement + oprire) reprezintă starea patologi-că caracterizată prin defecare rară sau abolită. Fecalele eliminate sunt de regulă de consistenţă crescută (pietroase sau tari) şi în cantitate foarte mică. Ea poate fi consecinţa modificărilor motilităţii intestinale (hipoperistaltism), obstrucţiilor, durerilor locale sau iradiate la nivelul ansei intestinale incriminate. Adesea se datorează durerilor radiate de la coloana lombo-sacrală, de paralizii medulare ventrale sau totale, deshidratărilor post febrile sau consecutive unui regim alimentar uscat

188

(sărac sau lipsit de apă), a tuturor afecţiunilor medulare care se expri-mă prin hipersimpaticotonie, spasm sau paralizii etc. Tot aşa de frecvent poate fi consecinţa diskineziilor (tulburărilor de tranzit) pro-vocate de insuficienţă hepatică prin acolie (lipsa secreţiei şi excreţiei biliare).

Diareea (grec. dia + rhein = prin + a curge) se caracterizează prin eliminarea frecventă de fecale cu consistenţă moale, apoasă, care conţin resturi alimentare nedigerate. După caracterul fecalelor diareea poate fi seroasă, mucoasă, fibrinoasă sau hemoragică. După frecvenţa defecării se va distinge o diaree uşoară, pasageră, când apare întâm-plător sau este de scurtă durată (determinată mai ales de schimbările regimului alimentar sau consecutiv acţiunii unor factori ocazionali: frig, frică, alimente reci sau murdărite etc.), o diaree intensă, care durează câteva zile (consecutiv enteritelor, intoxicaţiilor, dispepsiilor hipoclorhidrice, infestaţiei parazitare etc.) şi o diaree profuză, deshi-dratantă, întâlnită în enteritele cronice, pancreatite cronice, alergii sau poate fi de origine neurogenă.

Se pot întâlni şi stări alternante de diaree cu constipaţie reflectând diskinezii biliare şi pancreatice, colite, gastrite etc.

Dizenteria (grec. dis + entera = greu + viscere) exprimă o tulburare de tranzit intestinal, caracterizată prin eliminarea de fecale lichide, fetide şi sanghinolente, cu frecvenţă foarte mare, însoţită de durere. Ea poate fi consecinţa unor boli tifice, (infecţioase sau para-zitare), boli grave intestinale (enterite pseudomembranoase, colite, ulcere, corpi străini etc.), sau unor intoxicaţii de origine externă sau internă (autointoxicaţii).

Examinarea şi semiologia flatulenţei (lat. flatus = vânt). Evacuarea pe cale rectală a gazelor rezultate din procesul de digestie intestinală (normal sau patologic) se poate examina sub aspectul frecvenţei, intensităţii, duratei şi mirosului ei. O flatulenţă abundentă apare în enteritele cronice, în ticul aerofagic, meteorismul intestinal consecutiv furajării cu alimente uşor fermentescibile etc. Lipsa flatu-lenţei însoţeşte constipaţia, obstrucţia intestinală, supraîncărcările gas-trice sau prestomacelor etc.

c) Examinarea şi semiologia fecalelor. Examinarea fecalelor se face macroscopic, chimic şi microscopic. Macroscopic interesează cantitatea, forma, aspectul, culoarea, mirosul, consistenţa şi compozi-ţia lor. Din punct de vedere chimic şi microscopic interesează

189

compoziţia sub aspect calitativ şi cantitativ. Sub aspect semiologic, cantitatea fecalelor variază în funcţie de specie, vârstă, talie şi regim alimentar. Aprecierea se va face asupra fecalelor eliminate în decurs de 24 ore. Creşterea cantităţii de fecale, anormal, se constată consecutiv descărcărilor diareice, după administrarea purgativelor, rezolvării supraîncărcărilor şi constipaţiilor etc. Scăderea cantităţii de fecale poate fi consecutivă inaniţiei, constipaţiei sau altor factori care provoacă stagnări ale tranzitului (acalazii intestinale, paralizii sau atonii etc.). Forma fecalelor (care normal variază de la specie la specie) poate fi afectată consecutiv afecţiunilor colonului, când fecalele devin fluide, pierzând forma caracteristică. Stările febrile, constipaţiile, deshidratările modifică de asemenea forma prin pierderea apei din compoziţie, astfel că fecalele devin mai mici şi mai tari. Consistenţa fecalelor variază după specie şi regim alimentar. Fecale cu consistenţă crescută, tari, se întâlnesc în constipaţii, iar cele fluide în diaree. Culoarea fecalelor depinde în primul rând de regimul alimentar, apoi de activitatea biliară a ficatului, de timpul cât stagnează alimentele în tubul digestiv şi de intensitatea modificărilor biochimice pe care le suferă. Fecalele de culoare galben deschis pot fi determinate de furaje (paie, ovăz) sau în hipocolie (reducerea secreţiei biliare). Furajele concentrate închid culoarea fecalelor aşa cum se întâmplă şi în hipercolie (creşterea secreţiei biliare). Culoarea fecalelor se modifică după administrarea medicamentelor (bismutul dă o culoare neagră), a hemoragiilor intestinale etc. Sângele în fecale -melenă (grec. melaina = negru) imprimă acestora o culoare neagră-păcură, când provine din zonele anterioare ale tubului digestiv sau roşie când provine din zonele posterioare. Sângele poate fi amestecat în fecale sau se poate găsi la suprafaţa lor în funcţie de locul unde s-a produs hemoragia (înainte sau după micul colon, unde se formează cretinele). El se poate prezenta sub formă de strii sau coaguli. Insuficienţa pancreatică oferă fecalelor o culoare galben-cenuşie (aspect de chit sau argilă grasă), iar obstrucţia coledocului, culoarea albicioasă.

Mirosul fecalelor este caracteristic speciei şi identic cu al gazelor flatulate. La rumegătoare devine acid în urma consumului de concentrate, iar la canide dezagreabil, prin bogăţia lor în scatoli şi indoli. Mirosul de putrefacţie apare în hemoragii digestive (în enterite, necroze etc.).

190

în compoziţia fecalelor se pot distinge resturi alimentare digerate sau nu, exprimând astfel capacitatea de digestie a aparatului digestiv. Nedigerarea alimentelor poate fi rezultatul şi al unui tranzit intestinal accelerat. Corpii străini eliminaţi de către animal în fecale sunt foarte diferiţi: nisip, pământ, dopuri, bile, ace, sârme etc., adică acei corpi ingeraţi care au traversat tractusul digestiv. Foarte frecvent se pot distinge în fecale paraziţi, ca forme adulte, larvare' sau ouă. Mai pot fi decelate membrane, false membrane, puroi, mucus, sânge etc. Mucusul în fecale poate fi amestecat în compoziţia cretinei dând acesteia aspectul de fecale gleroase sau poate fi depus la suprafaţa fecalelor, oferind aspectul de fecale coafate. Fecalele gleroase atestă originea mu-cusului din zonele digestive situate înaintea micului colon, în timp ce coafarea se realizează posterior acestuia. Alteori mucusul se poate elimina sub forma de coaguli sau membrane (consecutiv enterocolitei, proctilelor, obstrucţiilor sau insuficienţei hepatice, chimul alimentar nefiind supus acţiunii antimucinazei hepatice, nesecretată sau care nu a ajuns la zonele posterioare).

în cadrul examenului chimic şi microscopic se pun în evidenţă elementele componente ale fecalelor nedecelabile macroscopic (sânge în cantitate mică, grăsimi nedigerate, amidon etc.) sau ouă de paraziţi precum şi forme adulte microscopice. La câine sângele din fecale se poate datora cărnii crude din ingestă.

5.2.2.5. Exploraţia rectală Exploraţia internă a rectumului se realizează la animale prin

palpare. Rectoscopia (endoscopia rectală) este rar folosită întrucât necesită în prealabil o anestezie sacro-coccigiană pentru relaxarea sfincterului anal., Exploraţia rectală la animale mari obligă exami-natorul la o etapă pregătitoare (asigurarea protecţiei corporale, conten-ţionarea animalului etc.), în care examinarea foarte atentă a regiunii perianale este obligatorie. Introducerea mâinii făcută „puică" (dege-tele strânse la un loc) se facejncet, obligând, prin pătrunderea aerului, la desgl^to^ref lexă a anusului (relaxarea sfincterului) (fig.57). Mâ-na avansează uşor, cu răBdareŢ aşteptând pe loc atunci când se apropie o undă de peristaltism. Pentru reducerea contracţie^ sfincterului şi a pereţilor rectumului se ciupeşte pielea în regiunea greabănului sau spinării. Se "evacuează de fecale ampula rectală, examinând expeditiv fecalele şi când ampula rectală e goală se începe palparea pereţilor

191

interni ai rectumului şi prin aceştia a organelor din bazin. La animalele mici se realizează prin tuşeu rectal o sumară palpare a rectumului şi prin pereţii lui a bazinului. Ampula rectală poate fi goală, ca urmare a defecărilor anterioare sau ca urmare a obstrucţiilor şi atomilor intestinale. Ea poate fi redusă în volum consecutiv cicatricilor, hi-pertoniei spastice musculare, compresiunilor de la exterior (meteorism intestinal, diverticule rectale, tumori în bazin, abcese perianale, supraîncărcării vezicii urinare, afecţiunile prostatei etc.). Reducerea în volum a ampulei rectale se exprimă prin senzaţia de strâmtare care face anevoioasă avansarea mâinii. în condiţii patologice conţinutul rectal poate cuprinde sânge (chiaguri) consecutive rupturii peretelui rectal, puroi, în urma deschiderii în rectum a colecţiilor şLabceselor, ffiuciiS' (fluid sau coagulat) care se depune pe braţul care palpează, oferind „semnul braţului", membrane fibrinoase, crupale, difteroide, nisip (braţul simte o frecare aspră ca de glaspapier), paraziţi, corpi străini (adesea introduşi în rectum de către empirici).

în dilataţiile post-obstruante sau paralitice (când la ciupire mucoasa rectală rămâne insensibilă) ampula rectală apare mare. Mucoasa rectală trebuie apreciată sub aspectul temperaturii care este crescută în proctite (grec. proktos = anus + ită) sau inflamaţii peri-rectale (abcesele perianale la câine), stări febrile generale etc. Temperatura rectală scade în paralizia rectală şi anală, consecutiv direelor sau în cazul hipotermiei generale. Sensibilitatea normală a mucoasei rectale se exprimă prin mularea rectumului pe mână şi prin declanşarea promptă a unui peristaltism (contracţii) puternic. Lipsa sensibilităţii apare consecutiv paraliziilor, însoţind de regulă atonia rectală. Umiditatea rectală este mărită în diaree sau consecutiv alimentaţiei bogate în suculente sau ca urmare a abundenţei de mucus. Uscarea mucoasei se întâlneşte în inflamaţii, obstrucţii şi ocluzii intestinale terminale (a anselor posterioare). Normal, mucoasa rectală este netedă, sesizându-se bine pliurile longitudinale. Pe suprafaţa ei pot apărea deformări însoţite de modificări de sensibilitate şi consistenţă (abcese, noduli, cicatrici, edeme, tumori etc.). Rupturile mucoasei şi pereţilor rectumului se traduc prin hemoragii (sânge proaspăt sau coagulat), prin sesizarea franjurilor rupturii (aspect de „anus de găină"). Rupturile pot depăşi seroasa, făcând fistulă în cavitatea peritoneală sau în bazin (urmare a acţiunii empiricilor sau sadismului la reproducători). La ovine mucoasa rectală este uşor

192

1

friabilă, astfel că hemoragiile rectale se provoacă uşor. în unele boli hemoragipare (antrax, pasteureloză, diateze, intoxicaţii) friabilitatea mucoasei creşte şi mai mult.

Palpaţia transrectală. Bazinul poate fi palpat pe toată faţa lui internă, apreciindu-i integritatea pereţilor şi mai ales a centurii pelviene (şacrum, palete iliace, pubis) şi poziţia. Tot prin palpaţie transrectală se pot palpa organele din bazin (gât şi coarne uterine, ovare, vezică urinară, uretră etc.) apreciind dimensiunea şi caracterele organelor. Se pot decela fracturi şi deformări ale centurii pelviene (consecutive rahitismului şi traumatismelor din bazin). Fracturile com-plete vor oferi senzaţia de crepitaţie osoasă (fractura simfizei pubiene, a iliumului etc.).

La cal micul colon (colonul descendent) se palpează transrectal şi se simte ca un tub boselat (neregulat) din cauza crotinelor. Este de grosimea braţului şi insensibil. în condiţii patologice, conţinutul lui devine dur (fecaloame, coproliţi). Stricturile şi torsiunile lui fac imposibilă încercarea de angajare a mâinii în micul colon. Torsiunile spiralează faldurile (pliurile) mucoasei. Micul colon poate suferi modificări de dimensiune şi consecutiv compresiunilor din afară.

Marele colon (colonul ascendent) se prezintă la palpaţia trans-rectală, având următoarele criterii de identificare: înaintea arcadei pubiene se palpează curbura pelvină a colonului în poziţie orizontală (care se modifică în torsiunile ansei stângi) sau verticalizată conse-cutiv modificărilor de poziţie ale ansei. Destinderea gazoasă (meteo-rismul colonului) provoacă destinderea organului care apare elastic şi voluminos, astupând intrarea în bazin. în supraîncărcări (împăstări) curbura pelvină a ansei devine păstoasă sau dură. Ansele colice se pot decela şi identifica pe baza structurii lor anatomice. Pe ele se pot palpa deformări generale (în meteorism, supraîncărcări) sau locale. în cazul meteorismului colic, dilataţia enormă a anselor ocupă întreaga cavitate abdominală posterioară, făcând imposibilă palpaţia. De altfel, tulburările severe ale colonului se traduc prin colică abdominală gravă, ceea ce face imposibilă examinarea. Cecumul se atinge la nivelul cârjei sale în golul flancului drept. în cazul modificărilor (supraîncărcarea şi meteorismul) dimensiunile sale determină o expansiune a regiunii, prezentând la apăsare fie caracter elastic (meteorism) fie păstos şi dur (în supraîncărcare). Intestinul subţire se decelează destul de greu. Devine mai uşor explorabil în meteorizare,

193

obstrucţii, volvulus, invaginaţie sau strangulări. Se vor controla obligatoriu inelele incvinale superioare. Mezenterul apare ca o coardă întinsă, datorită tracţiunilor exercitate de către organe. La nivelul lui se pot depista deformări dure sau fluctuante (abcese, tumori, adeno-patii). Sub coloană, la partea superioară se vor palpa ganglionii mezenterici, aorta şi rinichiul. Peritoneul se prezintă normal neted şi alunecos: Devine denivelat, rugos sau gelatinos în peritonite. în cavi-tatea peritoneală se poate sesiza lichid sau conţinut alimentar conse-cutiv rupturii organelor digestive. în peritonite palparea transrec-tală este practic imposibilă din cauza sensibilităţii dureroase.

La bovine exploraţia este facilitată de tonusul intestinal mai redus. Rectumul şi bazinul pot fi palpate relativ cu aceleaşi rezultate ca şi la cal. în schimb în abdomen, ocupat în cea mai mare parte de rumen,

Fig. 26. Topografia organelor abdominale la cal (vedere de sus)

individualizarea şi recunoaşterea anselor este greu de făcut. în peritortită se poate sesiza la bovine crepitaţie sanghină, datorită reacţiei fibrinoase (fig.59). La tuşeul rectal al animalelor de talie mică datele obţinute sunt reduse la cele privind starea anusului şi rectumului.

194

5.2.2.6. Examinarea şi semiologia marilor glande digestive abdominale

a) Examinarea şi semiologia ficatului Examinarea ficatului constituie pentru examenul clinic o etapă

destul de dificilă. Dificultatea examinării decurge din abordarea ane-voioasă a ficatului prin metode clinice uzuale, datorită poziţiei sale (topografic), caracterului limitat al mijloacelor de investigaţie, com-plexităţii sale morfologice (structural), şi mai ales prin marea sa putere de regenerare şi diversităţii sale funcţionale. Dacă la acestea vom adăuga că de multe ori nu se stabilesc corelaţii evidente sau decelabile între modificările funcţionale şi cele morfologice, avem oarecum motivată părerea enunţată la început. Semiologia hepatică este foarte complexă şi de aceea este încadrată în diverse sindroame, care expri-mă modificări morfologice, funcţionale sau mixte. Această complexi-tate justifică arsenalul bogat şi variat pe care-1 pretinde investigarea ficatului. Schematic, investigaţia clinică a ficatului se poate sistema-tiza în două etape şi anume: examen fizic (morfologic) şi un examen funcţional. Rezultatele acestora trebuie să fie corobo-rate atent pentru a le putea interpreta corect.

195

Examenul fizic al ficatului impune pe lângă utilizarea metode-lor generale (inspecţie, palpaţie şi percuţie) folosirea a numeroase metode speciale dintre care cele mai utilizate ar fi: examenul radio-logie general al ficatului, colecistografia, scintigrafia hepatică, bio-puncţia hepatică (hepatocenteza), laparatomia exploratorie etc.

Inspecţia ficatului oferă puţine date directe. Hipertrofiile hepa-tice (hepatomegaliile) imprimă foarte rar şi numai la canide, felide, rozătoare şi păsări, modificări ale abdomenului. La bovine se observă o bombare a hipocondrului când ficatul îşi măreşte volumul de 6 ori (I. Adameşteanu, A. Nicolau, H. Bârză). Prin inspecţie pot fi depistate semne hepatice la distanţă. Cel mai valoros tablou îl oferă sindromul de icter. Icterul hepatic (atât cel hepatocelular cât şi cel mecanic) va colora pielea şi mucoasele (datorită pigmenţilor biliari) şi va modifica respiraţia şi activitatea cardio-circulatorie (bradicardie, bradipnee, diateze hemoragice) şi cea corticală (hipopsihie, somnolenţă) ca urmare a acţiunii toxice inhibitoare a sărurilor biliare. Modificări res-piratorii şi cardiocirculatorii pot fi determinate şi prin compresiunea pe diafragmă de către ficatul mărit în volum. Ca reflex viscero-cutanat, putem constata pe zona mastoido-humerală stângă (împreună cu stomacul) sau pe cea dreaptă (împreună cu pancreasul), horipilaţie, epihidroză, tremurături musculare etc. Se pot încadra în semnele la distanţă şi modificările pe care insuficienţa hepatică le are asupra apetitului (apetit redus, capricios, selectiv etc.), fecalelor (modificări de culoare şi compoziţie = fecale decolorate şi grase), asupra activităţii intestinale în general (hipoperistaltism şi deci constipaţie) şi tot aici trebuie încadrată colica de origine hepatică.

La palpaţie ficatul poate fi examinat în bune condiţiuni la car-nasiere şi rozătoare (la animale de talie mică). In cazul hipertrofîilor exagerate, ficatul poate fi palpat, prin succusiune, înapoia hipocon-drului la bovine şi cabaline sau prin exploraţie transrectală la bovine. La carnasiere se poate constata rotunjirea marginilor ficatului în cazul hipertrofîilor, când se remarcă şi deplasarea limitei posterioare, caudal, iar vezica biliară poate fi palpată deasupra apendicelui xifoi-dian. Adenopatiile portale permit sesizarea masei ganglionare limfa-tice mărită şi mobilă. La păsări, palpaţia ficatului se poate solda cu ruperea organului datorită friabilităţii lui mari. Hipertrofia ficatului (cauzată de leucoză, tuberculoză, tifoză, coccidioză, lipoidoză şi amiloidoză) poate fi relativ uşor constatată la palpaţia uşoară. Palparea pe aria de proiecţie (transcostal şi transabdominal) poate releva sensi-bilitate crescută, locală. 196

Percuţia ficatului se poate realiza direct (cu pumnul la animalele mari) punând în evidenţă durerea hepatică. Percuţia digito-digitală va permite stabilirea întinderii ariei de percuţie şi poziţia ei. Aria de percuţie normală, la animale, se prezintă astfel:

- la cabaline este situată pe latura dreaptă, între spaţiile intercostale „14-16", între liniile orizontale ce pleacă din unghiul extern al Uiumului şi înălţimea tuberozităţii ischiatice. Pe suprafaţa ei se obţine son mat. în hipertrofîi, aria hepatică poate ajunge până în spaţiul intercostal „10" pe dreapta şi până în spaţiul intercostal „8-10" pe stânga. Sonul rămâne mat;

- la bovine, la tineret (sub 8 luni), aria hepatică ajunge până în mijlocul scobiturii flancului. La adulte, ocupă spaţiile intercostale „10-12" pe dreapta deasupra liniei ce trece prin articulaţia scapulo-humerală. Aria hepatică are formă dreptunghiulară şi poziţie oblică de sus în jos, dinapoi spre înainte. Pe suprafaţa ei se obţine son mat. Matitatea hepatică se poate continua superior cu cea renală dreaptă. Hipertrofia ficatului măreşte aria ficatului spre înapoi, până la nivelul flancului, iar inferior până la înălţimea umărului;

- la carnasiere şi rozătoare aria hepatică limitează posterior aria pulmonară, relevând la percuţia uşoară, o matitate pe ultimele spaţii in-tercostale pe toată înălţimea laturii hipocondrului drept, până la nivelul apendicelui xifoidian şi jumătatea ventrală a hipocondrului stâng;

- la suine şi păsări, ficatul nu este explorabil prin percuţie. Examinarea radiologică generală a ficatului poate releva, la

animalele de talie mică, faţa diafragmatică a ficatului. Recurgând la efectuarea unui pneumoperitoneu se pot examina mai amănunţit aria hepatică, raporturile ei cu organele vecine, evidenţiind deformările atinse tangenţial de fasciculul de raze,

Colangiografia şi colicistografla permit verificarea căilor bilia-re, precum şi funcţia excretoare a ficatului. Principiul metodei constă în administrarea, intravenos sau per os (după o prealabilă dietă), a unor substanţe radioopace cu afinitate pentru ficat (substanţe iodura-te), după care se urmăreşte radiografie, la intervale de timp stabilite, imaginea canalelor biliare şi vezicii, urmărind umplerea şi golirea acestora.

Splenoportografia (V. Salanţiu şi C. Stăncescu - 1972) vizează explorarea radiologică a sistemului splenoportal, urmărindu-se variaţia hemodinamicei. Administrând parenteral, direct în splină substanţe

197

radioopace, acestea ajung pe calea venei splenice în trunchiul venei porte şi de aici se distribuie arborizaţiei venoase hepatice [69],

Scintigrafia hepatică se realizează cu titlu experimental la câine. Permite punerea în evidenţă a integrităţii morfofuncţionale a celulei hepatice, exploatând capacitatea celulei de a reţine particulele radioactivizate în acest sens şi administrate intravenos (aur coloidal 198, roz—Bengal, iod 131, albumină iodată cu I131, bismut 206, vitami-nă B-12 marcată cu cobalt 60 etc.).

Biopuncţia ficatului (hepatocenteza) a fost mai frecvent utili-zată la cal pentru diagnosticarea anemiei infecţioase: La bovine (care suportă foarte bine puncţiile repetate) poate fi utilizată curent pentru aprecierea stării parenchimului hepatic în formele preclinice şi clinice în care se bănuieşte alterarea lui. S-ar putea utiliza preventiv, contro-lându-se starea ficatului la animalele supuse sistemului de creştere industrial şi atunci când se presupune instalarea cirozei hepatice (grec. kirhos = galben), definind afecţiuni degenerative cronice, care se exprimă prin sindrom de insuficienţă hepatică, a hepatozelor (procese degenerative hepatice) şi a neoplasmelor hepatice. Se contraindică în cazul stărilor hemoragipare şi în cazul afecţiunilor cu etiologie infecţioasă.

Laparatomia exploratorie se poate realiza curent la păsări, porc şi chiar la bovine, permiţând astfel inspecţia, palpaţia şi biopsie-rea directă a ficatului, decelând zonele afectate de boală.

Examenul funcţional al ficatului pretinde utilizarea unui mare număr de teste (probe). Fiecare test are valoare particulară, punând îik evidenţă o singură disfuncţie hepatică. De aceea, numai coroborarea tuturor acestor teste poate exprima starea funcţională generală a ficatului. Pe de altă parte, trebuie ţinut cont de faptul că disfuncţiile relevate nu oferă relaţii asupra gradului de alterare morfologică a celulei hepatice pentru că nu există întotdeauna între funcţie şi structură o relaţie evidentă sau decelabilă. Relativitatea valorii testelor hepatice rezultă şi din faptul că procesele funcţionale la care ficatul ia parte sunt foarte numeroase, iar multe dintre funcţiile atribuite fica-tului sunt de fapt laturi ale unor complexe funcţionale ale metabo-lismului, la a căror realizare iau parte numeroase ţesuturi şi organe. Deci, testele sau probele denumite ca probe hepatice sunt impropriu considerate ca atare, ele exprimând de fapt posibilităţi de investigare ale complexului funcţional al metabolismului. Relativitatea valorii

198

testelor hepatice decurge şi din complexitatea relaţiilor morfo-funcţib-nale ale organului. Celula hepatică are o mare rezervă funcţională şi o mare capacitate de regenerare. Din această cauză este dificil de realizat un raport direct între valoarea activităţii şi structura morfolo-gică a celulei hepatice. Investigaţiile de laborator pot decela modifică-rile (alterările) structurale numai când acestea interesează o parte a ficatului mai mare sau când modificările funcţionale devin critice. Funcţiile ficatului se păstrează în limite normale, ca urmare a compen-sării, chiar şi în cazul alterării morfologice care afectează 15% din parenchim (parenchimul hepatic se poate regenera în cazul unei ablaţii hepatice de 80% din volumul său - V. Taloş, 1974). Faţă de cele arătate mai sus, valoarea examenului funcţional al ficatului trebuie înţeleasă numai dacă reţinem că:

- probele de laborator (testele) pun în evidenţă modificări func-ţionale, iar intensitatea acestor modificări nu se corelează (nu sunt proporţionale sau echivalente) alterărilor sau modificărilor structurale ale ficatului;

- probele hepatice (testele) pun îja evidenţă numai modificări avansate, cele discrete nu se pot evidenţia întotdeauna;

- probele hepatice oferă o relaţie numai asupra stării prezen-te a ficatului. Evoluţia afecţiunilor hepatice le modifică valoarea (nu numai cantitativ, ci şi calitativ uneori);

- pentru interpretarea justă, utilă diagnosticului şi pentru apre-cierea funcţională corectă şi completă se va folosi întotdeauna o baterie de teste, interpretarea unei singure reacţii (test) nu prezintă valoare semnificativă.

în urma acestor consideraţii rezultă câteva recomandări practice, de care vom ţine cont întotdeauna în testarea hepatică.

- în cadrul examenului funcţional al ficatului se va utiliza întot-deauna o gamă largă de teste (probe), chiar şi atunci când urmărim verificarea uneia şi aceleiaşi funcţii;

- testarea se va repeta în timp, pentru a urmări evoluţia; - modificarea unei funcţii hepatice nu implică neapărat şi alte

disfuncţii şi nici alterări morfologice echivalente. Pentru aprecierea globală (totală) a capacităţii funcţionale a

ficatului, se vor investiga cât mai multe (toate) din funcţiile organului. Rezultatele testării hepatice trebuie corelate cu datele examenului

199

clinic. Explorarea funcţională a ficatului se realizează, în mod curent, prin următoarele grupe de teste:

- Testarea funcţiilor excreto-biliare; - Testarea pentru explorarea funcţiei de epurare plasmatică; - Testarea funcţiilor celulei hepatice în metabolism; - Testarea citolizei hepatice.

Testarea funcţiei excreto-biliare Funcţia biliară. Rolul ficatului în formarea şi circularea

pigmenţilor biliari şi acizilor biliari se exprimă prin procesul de clivare al pigmenţilor şi de esterificare în ficat a bilirubinei cu acidul glicuronic, rezultând bilirubina directă care, fiind solubilă în apă, se elimină prin urină şi bilă în fecale. Bilirubina indirectă, extrahepatică, se poate elimina ca atare prin urină, când concentraţia sa în sânge depăşeşte 10 mg %, sau poate fi transformată de către ficat, în biliru-bină directă.

Explorarea funcţiei biliare se realizează prin testarea pigmenţilor şi sărurilor biliare în urină, fecale şi sânge şi permite aprecierea tulburărilor de permeabilitate a căilor biliare sau ale disfimcţiilor celulare, precum şi gradul distrugerii masive hematice (hemocitoliză). Astfel, prezenţa în sânge a bilirubinei sub 10 mg% şi lipsa pigmenţilor şi sărurilor biliare libere, pledează pentru icter hemolitic. Prezenţa în sânge (a peste 0, 5-1 mg %), în urină şi fecale atât a sărurilor biliare cât şi a pigmenţilor pledează pentru icter hematogen. Prezenţa în sânge şi urină a pigmentului şi sărurilor biliare şi lipsa lor în fecale, pledează pentru icter obstruant (mecanic). Scăderea valorii pigmen-tului biliar în sânge (hipocolemia) este de regulă rezultatul insuficien-ţei măduvei hematoformatoare etc.

Principalele teste pentru aprecierea funcţiei biliare sunt: - stabilirea indicelui icteric (colemia = grec chole + haima =

bilă + sânge) - determinarea valorii pigmenţilor biliari în urină (coluria); - determinarea valorii pigmenţilor biliari în fecale (urobilină şi

stercobilină); - determinarea sărurilor biliare în sânge (cholalemia); - determinarea sărurilor biliare în urină (cholaluria); - determinarea sărurilor biliare în fecale. Funcţia de conjugare se verifică prin proba hipuriei (eliminare

pe cale urinară a acidului hipuric), provocată cu benzoat de sodiu. 200

(Benzoatul de sodiu cu glicuronul permite sintetizarea acidului hipuric care se elimină prin urină în proporţie de 50% în 24 ore). în cazul leziunii hepatice, epurarea lui scade.

Testarea funcţiei de epuraţie plasmatică Ficatul, în funcţie de starea sa morfologică şi funcţională este

capabil să elimine prin bilă substanţe toxice (mercur, arsenic, plumb şi toxine bacteriene). Capacitatea de epurare se mai' numeşte clearance (engl. = purificare) sau coeficient de epurare sanghină şi defineşte volumul de plasmă epurat în unitatea de timp. în vederea aprecierii acestei capacităţi de epurare, se utilizează procedeul cromoexcreţiei (eliminarea unei susbstanţe colorate tolerată de organism, expl. bromsulfonfitaleina = B.S.P., roz Bengal sau bilirubină, solubilă în umori şi eliminabilă prin ficat), apreciind viteza de reducere la jumă-tate a concentraţiei colorantului în sânge, prin eliminare (cromoex-creţie) sau fixare (cromopexie). Cromoexcreţia indică starea de sănă-tate a celulei hepatice, în timp ce cromopexia indică alterarea ei.

Testarea funcţiilor celulei hepatice în metabolism Testarea holoproteinogenezei. Ficatul este locul de formare a

serinelor, precum şi a altor trei proteine plasmatice cu rol în fenomenul de coagulare (fibrinogen, proaccelerină şi factorul absorba-bil al complexului protrombinic; protrombină + proconvertină + factorul Stuart-Prower) a căror sinteză e în raport cu fenomenul de proteoliză. Dacă leziunile celulare depăşesc cu mai mult de 50% din parenchimul hepatic, se produc modificări de sinteză ale proteinelor. Semnele clinice apar abia după ce 80% din ficat este lezat. Testarea proteinogenezei se face prin:

- dozarea complexului protrombinic, determinând timpul de coagulare protrombinică (Qiuck). Timpul de coagulare protrombinică scade în hepatitele icterigene;

- dozarea fibrinogenului. Valoarea scăzută a fibrinogenezei indică insuficienţă gravă a celulelor hepatice;

- dozarea serumalbuminelor (prin reacţia biuretului, fotocolori-metric sau electroforetic). Scăderea lor se constată în ciroze hepatice, infecţii, traumatisme, nefrite, nefroze şi ascite. Serinele fiind sinteti-zate exclusiv de către ficat, se explică de ce toate afecţiunile celulei hepatice provoacă scăderea lor. Creşterea alfaglobulinelor apare în insuficienţe acute, leucemii şi nevroze, scăderea lor exprimă leziuni grave ale celulei hepatice. Betaglobulina creşte în hepatite, amiloidoză,

201

neoplasm şi ciroză hepatică. Creşterea gamaglobulinei este întâlnită în hepatite şi tulburări metabolice, dar nu constituie o reacţie specifică (sinteza lor se face în sistemul reticulo-endotelial).

Testele de disproteinemie (de labilitate serică, Takata-Ara, formolgelefiere, Gross, timol etc.) deşi au fost şi pot fi utilizate, prezintă la animale o slabă semnificaţie diagnostică. Un test valoros îl constituie aprecierea vitezei de sedimentare a hematiilor (V.S.H.), deoarece depinde, printre altele, de unele proteine electropozitive sau complexe proteice din plasmă, care se sintetizează în ficat. Tulburarea proteinogenezei hepatice, se va reflecta în variaţiile V.S.H.-ului. Acce-lerarea acestuia apare în ciroză, cancer hepatic, leucoză etc., în timp ce întârzierea lui însoţeşte alte afecţiuni cronice care determină atrofie şi degenerare grasă a ficatului sau staze circulatorii. O metodă uzuală şi utilă în clinica veterinară este determinarea proteinemiei totale (metoda Kjeldahl, biuretului sau refractometric). Rezultatele pot fi interpretate ţinând cont de faptul că hipoproteinemiile pot fi deter-minate de un aport proteic redus sau de o absorbţie intestinală defectuoasă (malabsorbţia). Ea mai poate fi şi consecutivă consumului sporit (în gestaţie, lactaţie, îngrăşare, avort etc.) din rezervele corpo-rale sau hepatopatiilor inhibitoare ale proteinogenezei. Hiperproteinemia are întotdeauna semnificaţie patologică. Ea apare în urma neoplaziei, infecţiilor, stărilor de şoc şi deshidratărilor. Mai poate fi provocată de un aport excesiv de produşi proteici de descompunere (supuraţii, cata-ruri digestive şi respiratorii, plăgi, arsuri, ocluzii şi obstrucţii intestina-le, pancreatite, peritonite, nefrite, nefroze, diabet etc.).

Testarea participării ficatului în metabolismul lipidic La nivelul ficatului se realizează sinteza fosfatidelor şi o bună

parte a colesterolului. Tot în ficat are loc esterificarea colesterolului şi transformarea grăsimilor şi glucidelor în acizi graşi şi invers. Insufi-cienţele celulare hepatice vor determina modificări ale raportului între colesterolul esterificat şi cel liber. Acest raport constituie un test valoros, spre exemplu, pentru diferenţierea icterului mecanic de cel hepatocelular. în icterul hepatic de natură mecanică (postobturant), ce-lula hepatică nefiind alterată, valoarea colesterolului esterificat nu se modifică. Din cauza obstrucţiei însă, colesterolul total din bilă este deviat în circulaţia sanghină, făcând să crească colesterolemia. în icterul hepatocelular scade colesterolul saghin, prin diminuarea fracţiunii esterificate. Colesterolemia creşte însă şi în urma diabetului^ 202

hipotiroidismului, nefrozelor, hemoragiilor acute sau în urma terapiei cu cortico-steroli. Colesterolemia scade consecutiv hipertiroidismului, anemiilor, subnutriţiilor, infecţiilor acute etc. Valorile colesterolemiei normale, exprimate în mg.%, la animale, după Benjamin sunt: la bovine 50-230, la ovine 118-150, la suine 152-154, la cabaline 112-236, la canide 140-220 şi la felide 75-151.

în cadrul metabolismului lipidic, aprecierea şi dozarea corpilor cetonici rezultaţi în urma metabolizării incomplete' a grăsimilor, mai ales în lipsa aportului glucidic, pune în discuţie existenţa unor disfunc-ţiuni celulare hepatice.

Testarea participării ficatului la metabolismul glucidic Rolul ficatului în reglarea glicemiei este complex. Asigurarea

glicemiei constante se realizează prin glicogenogeneză şi glicogenoliză. Hiperglicemia va stimula glicogenogeneză, în timp ce hipoglicemia va stimula glicogenoliză. Dacă aportul de glucide este redus, ficatul sinte-tizează glicogenul prin neoglicogenogeneză din alte hexoze (fructoză, maltoză, galactoză) precum şi din acid lactic, glicerol sau din meta-boliţi proteici şi lipidici. Explorarea contribuţiei ficatului la metabo-lismul glucidic constă în supunerea ficatului la un efort funcţional, utilizând testele (probele) de încărcare (solicitare, provocare).

Glicogenogeneză se explorează prin proba hiperglicemiei provo-cate (administrând glucoză intravenos, se determină periodic concen-traţia ei în sânge, stabilindu-se curba revenirii la normal). Neoglicoge-nogeneză se explorează prin testul de provocare cu galactoză (se procedează similar ca în cazul glicogenogenezei). Glicogenoliză se explorează prin hiperglicemia provocată consecutiv administrării de lactat de calciu, alcool etilic sau adrenalină.

Teste de explorare a ficatului pentru participarea lui la bi-lanţul apei în organism

Afecţiunile ficatului provoacă modificări ale bilanţului apei în organism. Testarea se face prin proba încărcării cu apă, care exprimă deficienţele hepato-celulare prin întârzierea eliminării apei din organism.

Testele de investigaţie ale citolizei hepatice Celula hepatică suferă modificări reversibile sau ireversibile, în

acest ultim caz vorbim de citonecroză sau moarte celulară. Toate aces-te modificări sunt înglobate în sindromul citolizei hepatice, exprimat clinic prin modificări plasmatice. Modificările morfologice celulare sunt însoţite de tulburări biochimice, în special de tipul fosfatărilor

203

oxidative. în stadiul de citoliză are loc un dezechilibru fizico-chimic al membranei celulare care eliberează astfel enzime şi produşi ce pără-sesc celula şi pot fi determinaţi ca atare: Astfel:

Transaminazele. Transaminaza glutamic-piruvică (Glutamat piruvat transaminaza = G.P.T.) este în cea mai mare parte sintetizată în ficat, spre deosebire de transaminaza glutamico-oxalacetică (Gluta-mat oxalacetat transaminaza = G.O.T.) care este produsă de mai multe organe (cord, muşchi striaţi etc.). Testele transaminazelor nu au valoare specifică pentru bolile ficatului, dar sunt utile, având caracter orientativ. în hepatitele virale creşte activitatea transaminazelor cu mult înaintea apariţiei semnelor clinice (icterul). Nu se pot stabili rapor-turi proporţionale între valoarea transaminazelor şi gravitatea bolii. Trans-aminazele cresc de asemenea în hepatitele cronice, dar nu şi în ciroze.

Aldolaza. Activitatea acesteia creşte precoce în hepatita acută, iar revenirea la normal este în raport direct cu gravitatea hepatitei. în ciroze hepatice şi obstrucţii se întâlnesc valori normale. Ornitin-carbamil transferaza (O.C.T.) este un test specific. Valorile sale cresc atât în hepatitele acute cât şi în cele cronice.

Fosfatazele alcaline (F.A.) sunt elaborate de celula hepatică. în cazul obstrucţiilor căilor biliare, o cantitate mare de fosfatază alcalină se revarsă în sânge. Deci, hiperfosfatazemia ar fi un indiciu pentru icterul de obstrucţie. Ea mai este prezentă şi în hepatite, ciroze şi angiocolite.

Sideremia. Fierul este un component normal al celulei hepatice. Creşterea sideremiei este în raport direct cu gradul citolizei şi citone-crozei hepatice.

Un test nespecific, dar care nu trebuie neglijat, este valoarea temparaturii corporale. Ficatul fiind prin imensa sa activitate un mare generator de căldură, pe care o distribuie în organism, rezultă că dis-funcţiile sale se vor repercuta şi asupra temperaturii corporale. Măsu-rând temperatura corporală se poate constata o scădere a valorii sale în insuficienţele hepatice grave degenerative.

Clinic, disfuncţiile hepatice se traduc printr-un tablou semio-logic foarte variat şi în cele mai multe cazuri, greu de interpretat. Tabloul clinic, clasic, al tulburărilor grave hepatice se exprimă prin sindromul de insuficienţă hepatică şi de icter.

Sindromul de insuficienţă hepatică se caracterizează prin incapa-citatea organului de a-şi îndeplini funcţiile sale. Alterarea, mai mult sau mai puţin accentuată, a unora sau a tuturor funcţiilor ficatului se exprimă

204

clinic prin manifestări toxice (autointoxicaţie de origine endogenă), mani-festări carenţiale (în substanţe energetice cât şi de sinteză) şi manifestări digestive (prin reducerea sau absenţa funcţiei biliare).

Sindromul de icter (grec. ikteros = îngălbenire) este dominat de îngălbenirea pielii şi mucoaselor prin impregnarea lor cu pigmenţi biliari (bilirubină). Hiperbilirubinemia poate apărea consecutiv dis-tracţiei masive a hematiilor (icterul hemolitic) sau,deversării în sânge a bilei (icterul adevărat). în acest ultim caz poate fi vorba de hiper-producţie a celulei hepatice (icter hepatocelular) sau de obstruarea canalelor biliare (icter de obstrucţie, icter mecanic, sau colecistic). In cazul icterului hemolitic, tabloul clinic se completează cu semne ale anemiei regenerative eritroblastice şi reticulocitoză însoţită de scăde-rea rezistenţei globulare. La acestea se adaugă semne ale leziunii hepato-renale şi anomalii de dezvoltare (icterul congenital). în cadrul sindromului de icter adevărat, alături de pigmentarea pielii şi mucoaselor (cu intensitate variabilă), revărsarea în sânge a acizilor şi sărurilor biliare determină fenomene toxice exprimate prin inhibiţie corticală, bradipnee, bradicardie, scăderea tonusului şi capacităţii de contracţie musculară, prurit, la care se asociază infecţiile supraadă-ugate (dermatite, piodermite, eczeme). Lipsa bilei în intestin (icterul de obstrucţie) determină fenomene de malabsorbţie, hipoperistaltism intestinal, constipaţie, decolorarea fecalelor şi modificări ale apeti-tului. Eliminarea pe cale urinară a pigmenţilor provoacă hipercoluria (colorarea brun-roşcată sau neagră a urinei), iar eliminarea sărurilor biliare provoacă hipercolaluria. Acestea sunt însoţite de albuminurie, cilindrurie, cristalurie (acizi aminaţi), ceea ce dovedeşte nocivitatea acizilor şi sărurilor biliare asupra parenchimului renal. La toate aces-tea se pot adăuga semne termice, limfatice şi semne fizice locale (sensibilitate hepatică crescută, mărirea ariei de percuţie etc.). La semnele clinice se pot adăuga şi tulburări plasmatice de citoliză.

b) Examinarea şi semiologia pancreasului exocrin Poziţia sa anatomică, dimensiunile şi structura pancreasului fac

foarte puţin posibilă examinarea fizică a organului la animale. Inspec-ţia poate oferi date indirecte, rezultate din raporturile pancreasului cu alte organe abdominale. Ca semne mai frecvente sunt semnalate tulburările digestive (modificări ale apetitului, defecării, modificări ale aspectului şi compoziţiei fecalelor, precum şi ale stării de întreţinere). La acestea se pot adăuga diskineziile biliare, tulburări gastrointestinale

205

(gastroenterite, meteorism, colică abdominală dramatică, vărsături repetate etc.)- Deşi afecţiunea pancreasului exocrin poate evolua independent de pancreasul endocrin, prezenţa unor semne endocrine (diabet) poate constitui un semnal şi pentru afectarea celui exocrin.

Palpaţia face posibilă examinarea pancreasului numai în cazuri patologice (tumori, abcese etc.), mai ales dacă sunt însoţite şi de sensibilitate dureroasă (pancreatite, chişti, obstrucţii etc.).

Examinarea radiologică se poate realiza cu rezultate mai bune după pneumoperitoneu. Laparatomia exploratorie este singura metodă care oferă date concludente.

Examenul funcţional al pancreasului constă în interpretarea tabloului clinic, a datelor rezultate în urma examenului de laborator şi pe baza explorării funcţionale a pancreasului. Tabloul real al disfunc-ţiei pancreatice exocrine se poate caracteriza prin anorexie sau bulimie, vomituriţie sau vomă, eructaţii şi regurgitări lichide, diaree sau mai frecvent alternări diareice cu tranzit normal sau scurte perioade de constipaţie. Consecutiv acestor tulburări se insti-tuie anemia, starea de proastă întreţinere (emaciere sau caşexie) şi colică violentă, pasageră, dar repetabilă postprandial.

Examenul de laborator se referă în primul rând la examinarea fecalelor. Macroscopic ele sunt alb-argiloase, abundente, fetide, păstoase (afânate), conţinând pete de grăsime (steatoree) sau bucăţi de carne nedigerate (cretoree), consecutive insuficienţei pancreatice. Microscopic se pun în evidenţă grăsimile neutre, striaţiunile fibrelor musculare şi nucleii celulelor, intacţi sau numai parţial digeraţi, toate exprimând insuficienţa pancreatică. Chimic, grăsimile apar în cantitate foarte mare (până la 90%) alături de foarte mult azot (30%) consecutiv tulburărilor pancreatice. Determinarea fermenţilor pancreatici în sânge şi urină relevă amilazemie şi amilazurie crescută, precum şi hiperdia-stazemie. Valoarea lor sanghină şi urinară creşte în toate afecţiunile acute de tip inflamator ale pancreasului. în formele cronice, valoarea fermenţilor pancreatici în sânge poate fi scăzută sau normală. Valorile normale în unităţi Wohlgemuth se înscriu între 8-64 u. Insuficienţa pancreatică cronică determină o creştere a valorilor (între 64-128 u.W.), iar valorile peste 256 u.W. corespund pancreatitelor acute. Lipazemia este cuprinsă în mod normal între 0, 2-1,5 unităţi Camford. Lasus (1955) propune diagnosticarea pancreatitei pe baza decelării în urină a alan-toinei şi corpilor purinici.

206

Examenul funcţional al pancreasului se mai poate realiza prin testul nucleilor (Schmidt), care constă în administrarea într-un săcu-leţ de tifon a unor bucăţi mici de carne sau eritrocite de pasăre (după Bachmann) şi recoltarea săculeţului după defecare pentru aprecierea microscopică a gradului de alterare al nucleilor.

Semiologia pancreasului se poate sistematiza în trei sindroame şi anume:

Sindromul de insuficienţă pancreatică, determinat de o slabă se-creţie exocrină pancreatică, se exprimă clinic prin dispepsie pancrea-tică, malabsorbţie şi modificarea calităţii fecalelor.

Sindromul de compresiune este determinat de modificări în acti-vitatea organelor vecine (ficat, căi biliare, duoden etc.), consecutive apăsării directe de către pancreasul mărit sau prin durerea iradiată solar (compresiuni pe plexul solar).

Sindromul endocrin (hiperglicemic şi hipoglicemic) va fi tratat în cadrul examinării şi semiologiei sistemului endocrin (tabelele 13,14).

Tabelul 13 Planul examinării clinice a aparatului digestiv

Nr.crt Etapa examinării Obiectivul urmărit Manifestări

1. Examenul FUNCŢIONAL al INGESTIEI apetitul - disorexii cantitative şi calitative prehensiunea - disfagii de prehensiune masticaţia - disfagii de masticaţie deglutiţia - disfagii de deglutiţie sau adevărate:

bucale, faringiene, esofagiene eructaţia - prezenta, intensitatea, frecvenţa,

mirosul etC. vomitarea - prezenţa, frecvenţa, cantitatea, miro-

sul, compoziţia materialului vomitat etc.

2. Examenul FIZIC sau MORFOLOGIC SEGMENTUL

PREDIAFRAGMATIC: - gura (botul şi cavitatea bucală)

- forma, integritatea, direcţia, coop-tarea maxilelor, aspectul, scurgeri etc. - mucoasele, gingiile, dinţii, limba, glandele salivare

- faringele (extern şi intern)

- sensibilitate, temperatură, deglutiţie, conţinut etc.

- esofagul - cervical

- aspectul jgheabului, jugular, direcţie, formă, dimensiune, permeabilitate etc.

207

Nr.crt Etapa examinării Obiectivul urmărit Manifestări

- toracic - (sondaj, examen radiologie), per-meabilitate, traiect, formă, tranzit, conţinut.

ABDOMENUL - formă, dimensiune, integritate, sensibilitate, tensiune, sonoritate la percuţie, examinări complementare.

COMPARTIMENTE GASTRICE

- la rumegătoare: apetit, defecare, sensibilitate şi tensiune la palpare, sonuri la percuţie, zgomotele recep-ţionale la ascultaţie. - examenul sucului ruminal.:

STOMAC la monogastrice

- forma toraco-abdominală (la nive-lul hipocondrului) - sondajul gastric, examinare suc gastric etc.

INTESTINE - subţiri " : - groase

- aspectul abdomenului, manifestări colicare, defecaţie, sensibilitate la pal-paţie (apărare abdominală), sonori-tate la percuţie, zgomote recepţiona-bile la ascultaţie şi tranzit intestinal - flatulenţă, aspectul fecalelor şi al defecării, sonuri şi zgomote intestinale

3. Examenul MARILOR GLANDE DIGESTIVE ABDOMINALE FICATUL -Examen fizic

- biopuncţie la bovine - stabilirea ariei hepatice, palpaţie transabdominală (intercostal, retro-hipocondral), sensibilitate, culoarea: mucoaselor şi pielii, starea generală prezentă

- Examen funcţional - apetitul, examinarea fecalelor, tes-tele hepatice

PANCREASUL - Examen fizic

- examen radiologie, laparatomie exploratoare

- Examen funcţional - aspectul fecalelor, testele de digestie etc.

4. Examinarea DEFECĂRII şi a FECALELOR Defecarea - frecvenţa, cantitatea, calitatea feca-

lelor eliminate, miros, frecvenţa fla-tulatiei

Fecalele - forma, cantitatea, aspectul, consis-tenţa, conţinutul - examen de laborator - fizic, chimic şi microscopic.

208

Tabelul 14 Sindroame digestive şi abdominale la animale

•Nr. crt

Denumirea sindromului

Cauze Manifestări

1 Sindromul de paraorexie (alotrifagie) sau de PICĂ (ia păsări PICAJ)

- tulburări dureroase bucofarin-giene, tulburări de nutriţie (can-titative şi calitative), carenţe ali-mentare, tulburări de metabolism, nevroze, endocrinoze etc.

- cantitative (bulimie sau anorexie, apetit selectiv şi capricios) - calitative (paraorexie, canibalism etc.X - modificări ale stării generale prezente şi a producţiei

2 Sindromul de disfagie de deglutiţie

- afecţiuni inflamatorii faringo-esofagiene, obturări ale căilor diges-tive prediafragmatice (corpi stră-ini, tumori, spasme, acalazii etc.).

- senzaţia de „os în gât", jetaj, precoce, falsă vomă, tulburări de apetit, slăbire etc.

3 Sindromul de supraîncărcare gastrică sau ruminală

- inflamaţii locale, tulburări igieno-dietetice, modificări ale calităţii su-cului gastric şi ruminal etc.

- supraîncărcare gazoasă sau meteorism, supraîncărcare ali-mentară, modificări de apetit, defecaţie etc. (poate fi urmat de atonie)

4 Sindromul de parezie sau atonie a prestomacelor

- boli febrile sau posttraumatice, boli ale peritoneului, ale altor orga-ne digestive sau abdominale, tulbu-rări igieno-dietetice, stress etc. - intoxicaţii alimentare (chimice, micotice etc.) - boli inflamatorii sau infecţioase (febra âftoasă) - sindromul de indigestie vagală (Hoflund) etc.

- Forma acută hipo sau akinezie a organelor, abatere, modificări de apetit şi de defecare, reducerea şi abolirea persitaltismului etc. - Forma cronică - vicieri ale apetitului, meteorism ciclic, slăbire, reducerea producţiei, modificări respiratorii şi cardiocirculatorii, alternări de diaree cu constipaţie, pică etc.

5 Sindromul de indigestie vagalâ (Hoflund) sau (LangerlOf-Hoflund) - la rumegătoare

- paralizia trunchiului ventral al vagului abdominal

- modificări de apetit, rumegare şi defecare - perturbarea tranziţiei digestive intercompartimentale, ' deformare abdominală

- disociaţie motorie între compar-; timentele gastrice

6 Sindromul de indigestie gastrică (la monogastrice):

- afecţiuni inflamatorii ale stoma-cului, dispepsii etc. greşeli igieno-dietetice şi alimentare - intoxicaţii micotice, factori afri-gore, stări de stress, suprasoli-citare, efort etc.

- colică supraacută, dramatică, susţinută - apetit capricios sau anorexie !

- abolirea defecării sau defecări;

cu fecale deformate (mici) - la câine şi porc vomă consis-tentă şi repetată, decubit abdo-minal etc.

7, Sindromul de reticulo-perireticulită traumatică (prin corpi străini)

- corpi străini (amorfi, ascuţiţi, metalici şi nemetalici)

- atonii ruminale temporare, reacţii de tip inflamator acut, sensibilitate dureroasă pe ariile reticulare, hepatice, lineare (splenice) şi peritoneale - manifestări diafragmatice şi pericardo-cardiace - exitus

209

Nr. crt

Denumirea sindromului

Cauze Manifestări

8 Sindromul de insuficienţă hepato-pancreatică

- hepatite şi hepatoze, pancreatite şi pancreatoze, duodenite, intoxi-caţii etc.

- alterarea apetitului, indigestie gastrică, tulburarea tranzitului intestinal şi al defecării - tulburări respiratorii şi circulatorii - colică surdă, ciclică

9 Sindromul de icter - hepatite grave, obturări ale căi-lor biliare extrahepatice - hemoliză masivă a globulelor roşii prin toxine şau paraziţi endo-globulari. Incompatibilităţi de grupă sanghină (la transfuzii) sau de R.H.

- Icterul hepatic: discromie galbenă însoţită de stări de into-xicaţie prin săruri biliare (tulbu-rări comportamentale, respirato-rii, cardio-circulatorii, prurit) - Icterul hemolitic: discromie galbenă şi anemie

10 Sindromul de cap de pancreas (hiperplazie malignă de cap de pancreas)

- pancreatite edematoase, tumori pancreatice (adenomul pancreatic)

- colică surdă, ciclică, tulburări pilorice şi de tranzit gastro-duodenal. Modificări ale defecă-rii şi fecalelor.

11 Sindromul de hidropizie abdominală sau ascită

- ciroze hepatice, tulburări neuro-vegetative, stări toxice şi inflama-torii peritoneale şi a altor organe abdominale (compresiuni pe circu-laţia de întoarcere)

- deformare abdominală bruscă sau lentă, zgomote sau senzaţii de clătinat (clapotament) - abdomen „în pară" - abdomen de broască

12 Sindromul de constipaţie (constipativ)

- tulburări de tranzit intestinal, - tulburări de tonus, - tulburări secretarii, Hepatopatii (biliare), Obturări ale intestinului: - corpi străini -volvulusuri - incarceraţii - rinvaginaţii - peritonite - proctite - spasm intestinal - tulburări motorii (provocate la măduva spinării sau rădăcinile nervoase ventrale etc.)

- oprirea defecării sau rărirea ei - fecale mici, uscate - fecale gleroase sau coafate - eforturi la defecare, tenesme - colică de intensitate diferită după cauza fenomenului constipativ - abdomen acut, apărare abdo-minală (în cazul tulburărilor meca-nice intestinale) etc.

13 Sindromul diareic-dizenteric

- furajări necorespunzătoare (furaje reci, murdare, mucegăite etc.) - indigestii gastro-intestinale în faza de rezoluţie - descărcări biliare - enterite seroase sau hemoragice - enterite pseudotuberculoase - hemoragii intestinale acciden-tale (prin corpi străini) etc.

- descărcări dese de fecale, apoa-se sau lichide - iritaţii pe zonele aparţinând regiunilor paraanale sau fesiere - fecale neformate, urât mirosi-toare (în dezinterie) - tulburări de apetit, hiperorexie - abdomen supt (pântece de ogar) etc.

7. EXAMINAREA, SEMIOLOGIA ŞI IMAGISTICA APARATULUI RESPIRATOR

Examinarea aparatului respirator constituie o etapă dificilă a exa-menului clinic, prin faptul că implică utilizarea unei metodologii foarte variate, iar prin bogăţia datelor semiologice pe care organele respiratorii le oferă, determină complexitatea semiologică a acestui aparat. Deci examinarea corectă şi completă a aparatului respirator obligă la:

7.1. Examenul funcţional 7.2. Examenul fizic (morfologic) al aparatului respirator

7.2.1. Examenul fizic al căilor respiratorii prepectorale 7.2.2. Examenul fizic toraco-pleuro-pulmonar

7.1. E x a m e n u l funcţ iona l a l aparatului respirator Are ca scop decelarea manifestărilor animalului ce pot fi grupate în: a. simptome de ordin general b. simptome funcţionale de organ a. Simptome de ordin general Din anamneză, precum şi la o inspecţie sumară a stării generale

prezente a animalului, se desprind manifestări ce reflectă suferinţa sau disfuncţiunea respiratorie.

Febra reprezintă cea mai frecventă manifestare generală a boli-lor şi deci şi a celor de ordin respirator. Valoarea hipertermiei, ca şi aspectul curbei termice, oferă unele indicaţii preţioase. Subfebri-citatea (febră mică cu hipertermie până la 1 °C şi cu durată mare de obicei) poate reflecta afecţiuni respiratorii cu evoluţie subacută şi cronică ca: tuberculoză pulmonară, pleurală sau mediastinală, pneu-moconioze (grec. pneumon + konis = plămân + praf + oză = infla-maţie cronică consecutivă inhalării unor pulberi). Febra în platou (continuă) caracterizează evoluţia reacţiei termice a procesului infla-mator în „pneumonia francă" (lombară), în timp ce febra inter-mitentă sau cea remitentă reflectă evoluţia proceselor bronhopul-monare nespecifice, tuberculoza pulmonară acută, pleuritele exudative etc. Febra neregulată (intermitentă) poate apărea în abcesele pulmonare multiple cu evoluţie cronică. Variaţia termică poate fi însoţită de frison (tremurătură musculară involuntară din categoria hiperkineziilor) şi de transpiraţii generalizate sau localizate (în pneumonie, tuberculoză pulmonară şi pleurală etc.).

215

Slăbirea progresivă a animalului, care poate merge până la marasm, poate fi determinată şi de afecţiuni pulmonare specifice sau nespecifice, mai ales cele cu evoluţie cronică (pneumonii, supuraţii cronice, tuberculoză pulmonară etc.). Slăbirea rapidă a animalului poate fi consecinţa bronhopneumoniilor tineretului sau neoplasmului pulmonar malign. La aceste semne se poate adăuga oboseala precoce a animalului, reducerea randamentului productiv (scăderea produc-ţiei de lapte, ouă etc.), a capacităţii de efort etc.

b. Simptome funcţionale de organ Sunt rezultatul afectării organelor respiratorii, exprimate clinic

foarte divers, fie prin modificarea funcţiei normale, fie prin declan-şarea unor manifestări neobişnuite. Pentru sistematizare, le vom struc-tura în 6 grupe.

b. 1. Zgomote respiratorii recepţionabile la distanţă Strănutul (lat, sternuere), la cal echivalentul strănutului este

sforăitul sau fornăitul, este un simptom specific în afecţiunile nazale (inflamaţii, corpi străini, paraziţi, praf, secreţii, iritaţii mecanice sau chimice - gaze, schimbări bruşte ale temperaturii ambiante etc.).

Suspinul sau oftatul (inspiraţie profundă care întrerupe ritmul respirator, urmată de o expiraţie prelungită) poate fi auzit la animalele sănătoase (bovine în decubit, cai în stabulaţie, exprimând satisfacţia) dar şi ca urmare a tulburărilor de reglare a respiraţiei (meningo-encefalite) sau urmare a durerilor respiratorii (pleurite, fracturi costale etc.) sau digestive.

Geamătul sau gemătul (lat. gemitus) este un zgomot ascuţit (înalt) care se percepe în apropierea nărilor la finele expiraţiei. El poate f! continuu sau întrerupt, unic sau repetat, slab sau puternic. Se percepe şi la animale sănătoase (bovine sătule, gestante în decubit, la cabaline în efort), dar poate fi expresia senzaţiilor dureroase (apăsare, colică, pleurită etc.) sau urmare a unor stări psihice deosebite (neli-nişte sau frică la câine).

Respiraţia suflantă este un zgomot inspirator sau expirator per-ceptibil la nivelul nărilor, determinat de o strâmtare a acestora sau a cavităţilor nazale (mai frecvent la câine şi porc).

Suflul labial este un zgomot însoţit de proeminarea buzelor. Se percepe în timpul efortului, caniculei, în cazul respiraţiei ample, în dispneele respiratorii (respiraţie bucală).

216

Respiraţia sforăitoare este caracterizată prin apariţia unor zgomote (aspre, de sforăit) care însoţesc, intermitent sau continuu, îri ambii timpi respiratori sau numai în unul, stenozele grave ale căilor respiratorii anterioare. Un zgomot asemănător, determinat de relaxarea părţilor moi (nări, corneţi, văl palatin) poate fi constatat la pisică -expresie a plăcerii (torsul) recepţionat atât acustic cât şi palpatoric (fremisment).

Respiraţia horcăitoare sau stertoroasă (lat. stertor = a sforăi') este respiraţia zgomotoasă (horcăitoare) ce se întâlneşte în stările comatoase sau agonice ca urmare a obstruării căilor respiratorii cu exudate (secreţii).

Respiraţia ralantă (fr. râie = ral, horcăit) este un zgomot rezultat în urma spargerii bulelor în cazul secreţiilor fluide sau uscate de pe căile respiratorii. în cazul secreţiilor uscate sau a membranelor, zgomotul capătă un caracter aparte, denumit zgomot de fald sau drapel (ca scuturarea unui drapel).

Cornajul sau stridorul (fr. cornage, engl. roaring, lat. stridor = ţipăt, şuier) este un zgomot aspru, ascuţit, care ia naştere la trecerea coldanei de aer prin „strâmturi" ale căilor respiratorii. Ca intensitate ppate fi slab sau puternic, întotdeauna intensificându-se la efort. Poate

/ f i inspirator, expirator sau mixt. După locul unde se produce distingem: - Cornaj nazal (în stenoze nazale consecutiv tumorilor, rinitelor

edematoase, hipersecretoare sau proliferante, hipertrofia corneţilor nazali, devieri ale nasului, paralizii ale nării, spasm nazal etc.). Are un caracter dublu (mixt) şi dispare la obstruarea nării afectate.

- Cornaj laringian sau „cornaj adevărat" apare de obicei după efort. Poate fi inspirator sau mixt, unilateral sau bilateral. El este consecutiv paraliziei corzilor vocale. Poate avea un caracter pasager în cazul edemului laringian, spasmului glotic, prezenţei paraziţilor, a corpilor străini etc. Se atenuează la astuparea nării, dar nu dispare. în cazurile grave se manifestă şi în repaus.

- Cornaj traheal, întotdeauna mixt, se intensifică la compresiu-nea traheei, iar la palparea uşoară a acesteia produce freamăt. Este determinat de tumefieri, cicatrici şi malformaţii ale mucoasei sau cartilagiilor traheale, precum şi în urma compresiunilor de la exterior.

- Cornaj bronşic este un zgomot slab ce se poate auzi la nivelul nărilor sau toracelui. Oferă la palpaţie freamăt pectoral. Este determi-nat de deformări în lumenul bronşic la orice nivel. Poate fi însoţit de asimetrie toracică şi tiraj intercostal.

217

Sughiţul {lat. subgluttiare = a sughiţa) este un zgomot scurt, sonor, brusc, repetat sau unic consecutiv contracţiei clonice a diafragmei şi vibraţiei corzilor vocale în inspiraţie. Se mai descrie un zgomot ase-mănător destupării unei sticle (după I. Adameşteanu) în cazul expul-zării din glotă a formaţiilor pediculate preglotice aspirate în glotă (chişti, polipi etc.).

Zgomotele vocale specifice fiecărei specii, cu variaţii fiziolo-gice determinate de rasă, sex şi vârstă, reprezintă indicele semiologic al integrităţii morfo-funcţionale a organului fonator. Rezultă că apre-cierea lor constituie un test al examinării laringelui. în condiţii patolo-gice, zgomotele vocale pot suferi modificări care să exprime stări diverse (nelinişte provocată de foame ori sete sau urmare a meningo-encefalitelor, tulburărilor hormonale - nimfomania etc.) în care zgo-motele se intensifică sau se diminuează. în turbare timbrul vocii se modifică. La fel se va modifica vocea consecutiv inflamaţiilor locale laringiene (răguşeală, afonie etc.). Zgomotele vocale se diminuează ca intensitate în urma epuizării animalului - aşa cum se întâmplă în stările grave de boală.

Tuşea (lat. tussis) este zgomotul rezultat în urma unei respiraţii modificate, constând într-o expiraţie bruscă, violentă, sonoră. Adesea e însoţită de manifestări complementare reflexe ca: deschiderea gurii, întinderea capului pe gât, contracţii ritmice ale diafragmei şi abdome-nului. Ea este rezultatul excitării pneumogastricului la diferite niveluri (faringe, laringe, bronhii, alveole, pleură, mediastin) ori extrarespira-torii (uter, stomac, intestine, vezică urinară, peritoneu etc.), repre-zentând ceea ce se numeşte „tuse de origine periferică", sau poate fi rezultatul excitaţiei directe a centrului tusigen bulbar, oferind „tuşea centrală". Tuşea prezintă întotdeauna o mare valoare semiologică, contribuind direct la stabilirea diagnosticului. Ea se poate manifesta spontan sau provocat. Calităţile sale exprimă caracterul suferinţei respiratorii. Provocarea uşoară a tusei (prin compresiuni pe laringe, trahee etc., prin astuparea nărilor sau prin schimbarea bruscă a temperaturii mediului ambiant ori la schimbarea bruscă a direcţiei) indică o sensibilitate crescută a mucoasei respiratorii. Tuşea cu expectoraţie pune la îndemâna examinatorului posibilitatea stabilirii existenţei procesului exudativ şi calitatea exudatului (secreţiei). Valoarea semiologică a tusei decurge din aprecierea corectă a calită-ţilor sale: mod de declanşare, frecvenţă, durată, numărul exploziilor tusigene, numărul acceselor (perioadelor) de tuse, intensitatea tusei, 218

caracterul sonor şi timbrul, manifestări complementare în timpul sau consecutiv tusei etc. La animalele sănătoase tuşea spontană este accidentală, iar provocarea ei se face anevoios. La bovine, tuşea normală este prelungă şi slabă, la ovine aspră şi profundă, la cabaline sonoră, zgomotoasă şi scurtă, la suine şi carnasiere prelungă şi şuierătoare. La animalele bolnave tuşea spontană este de regulă frec-ventă şi se provoacă foarte uşor. La animalele foarte grav afectate sau epuizate (hiporeflectivitate) tuşea se provoacă anevoios sau nu se lasă provocată.

Sub aspectul frecvenţei, tuşea poate fi unică (accidentală) sau repetată. Tuşea unică, pasageră, este determinată de excitaţii întâm-plătoare (praf, aer rece etc.) asupra mucoasei respiratorii. Tuşea repetată sau frecventă se poate manifesta la intervale mai mari (tuşea rară) aşa cum se întâmplă în inflamaţiile catarale cronice ale căilor respiratorii sau poate să se repete mai des (tuse frecventă, repetată propriu zis) după pauze mici, ca urmare a creşterii sensibilităţii zonei reflexogene (afecţiuni respiratorii acute, iritaţii puternice şi prin corpi străini) sau se poate manifesta permanent, neîntrerupt (tuse continuă) aşa cum se întâmplă în cazul tusei centrale sau în tulburări grave dispneizante (hernie transdiafragmatică, pleurită mediastinală etc.).

După ritm şi succesiune, tuşea poate fi tuse simplă (unică), atunci când ea reprezintă o singură explozie, sau chintoasă (în accese sau în salve) când se produce sub formă de rafale ce se succed în număr mare. Când după tuse urmează o inspiraţie forţată, zgomotoasă, ea se numeşte „tuse cu repetiţie sau cu rapel", „lătrătoare" (în laringita striduloasă).

După intensitatea zgomotului produs tuşea poate fi puternică sau explozivă, plină sau mare, exprimând elasticitatea pulmonară intactă, sau poate fi violentă - atunci când în timpul tusei animalul prezintă un facies şi o poziţie ce exprimă durere (întinderea capului pe gât, facies speriat, lărgirea bazei de susţinere a bipedului anterior etc.). Tuşea poate fi slabă, goală sau mică (la animalele slăbite, în emfizemul pulmonar, pleurite) sau chiar imperceptibilă acustic - tuse afonă - când se percepe doar suflu fară timbru (după dureri mari, postoperator etc).

După tonalitatea zgomotului, tuşea poate fi joasă sau gravă (hemiplegie laringiană, laringită cu tumefierea corzilor vocale) sau înaltă, ascuţită, stridentă în crup laringian (engl. croup = obstrucţie laringiană) şi edem laringian.

219

Sub aspectul duratei, tuşea poate fi scurtă sau avortată (între-ruptă când durează puţin şi se sfârşeşte brusc) şi lungă.

După timbrul zgomotului, tuşea poate fi seacă sau uscată când expulzează numai aer şi tuse umedă sau grasă când tuşea este expectorantă (antrenează secreţii din căile respiratorii şi de la nivelul alveolelor).

Semnificaţia clinică a tusei derivă din aprecierea corectă a calităţilor' sale precum şi din cunoaşterea patogenezei ei. Tuşea puternică, zgomotoasă, plină, uscată, unică este o tuse fiziologic reflexogenă (reacţie faţă de excitanţi întâmplători). De regulă, acest fel de tuse nu e dureroasă. Tuşea puternică, plină, umedă, simplă sau repetată este o tuse nedureroasă dar expectorantă (în fazele exudative şi rezolutive ale bronşitei, pneumoniei). Tuşea scurtă, slabă, voalată, avortată sau afonă este de regulă o tuse dureroasă şi este însoţită de modificări de facies şi poziţie. Tuşea dureroasă este de obicei şi uscată, cu caracter chinuitor, asfixie, repetată la intervale scurte, uneori tuşea capătă un caracter emetizant (tuse emetizantă - tuse care provoacă şi vomă). Tuşea umedă, expectorantă sau de evacuare este o tuse ajutătoare, debarasând tubul aerofor de secreţii, iar sub aspect terapeutic ea trebuie stimulată. Tuşea uscată în schimb este o tuse iritantă pentru mucoasa respiratorie, determinând ulterior reacţii exudative (emfizemul pulmonar, bronşectazii, tuşea continuă etc.). Sub aspect terapeutic această tuse trebuie calmată, oprită. Pentru stabilirea originii şi semnificaţiei tusei, trebuiesc corelate calităţile tusei cu datele semiologice obţinute la examenul clinic.

b.2. Durerea respiratorie Se exteriorizează prin: modificări ale atitudinii, faciesului,

sensibilitate dureroasă proiectată la nivelul aparatului respirator şi prin jena mişcărilor respiratorii. Durerea „căilor respiratorii anterioare" se traduce prin poziţie ortopneică (întinderea capului pe gât, lărgirea bazei de susţinere anterioară), prin imobilizarea gâtului şi capului, prin facies îngrijorat, înfricoşat, dispnee şi reacţii de apărare la încercarea de palpare a căilor respiratorii. Durerea toracică sau pleurodinia (grec. pleuro + odyne = coastă, latură + durere) determinată de afecţiuni localizate la peretele toracal (reumatism muscular, miozite intercostale şi iliospinale, fracturi costale, luxaţii costale, artrite con-drocostale, nevralgii intercostale etc.), la nivelul pleurei şi medias-tinului, se exprimă clinic prin tuse avortată, îndepărtarea olecranelor 220

de torace, cifoză dorsală, asimetrie toracică şi respiratorie, reducerea amplitudinii mişcărilor respiratorii şi reacţii de apărare la încercarea de palpare a toracelui. Durerea organelor respiratorii intratoracice este determinată de afecţiuni pleurale (congestii, inflamaţii, sinechii pleu-rale sau mediastinale), bronhiale şi nevralgii intratoracice (ale plexului preaortic, nervului frenic etc.). Ea se exprimă prin jenă funcţională, tuse dureroasă, avortată, epihidroză şi hiperhidroză, horipilaţie toraca-lă. Durerea toracică se instituie de obicei brusc şi puternic.

b.3. Dispneea Dispneea (lat. dis + grec. pnoia = greu, anevoios + respiraţie) sau

dificultatea respiratorie este exprimată clinic prin modificări ale frec-venţei, ritmului, amplitudinii, duratei şi tipului respirator. In cursul exa-menului clinic putem întâlni diferite aspecte dispneizante ca dispneea prin modificarea frecvenţei tradusă prin polipnee (tahipnee) - respira-ţie accelerată oligopnee (bradipnee) - respiraţie rărită şi apnee (oprirea respiraţiei), dispnee prin modificarea amplitudinii reprezentată prin respiraţie amplă (profundă), respiraţie superficială (mică) şi respiraţie asimetrică (dismetrie respiratorie a unui hemitorace faţă de celălalt), dispnee prin modificarea tipului respirator tradusă prin respiraţie toracală (în cazul afecţiunilor dureroase retrodiafragmatice), abdomi-nală (m cazul durerilor costale), respiraţie discordantă (mişcări abdominale în contratimp cu cele abdominale - în hernii transdiafrag-matice, pleurezii masive etc.), respiraţie subresotantă (dicrotă), întretăiată, ezitantă sau în doi timpi, dispnee complexă cu caracter particular de tipul respiraţiei mari al lui Kiissmaul, respiraţie perio-dică Cheyne-Stokes şi respiraţie agonică de tip Biot (fig. 28).

Dispneea poate afecta ambii timpi respiratori, numindu-se în acest caz dispnee mixtă, sau numai un timp al ei, definindu-se ca dispnee inspiratorie sau expiratorie. Ca durată, se poate prezenta ca dispnee continuă (permanentă pe o perioadă de timp), dispnee discontinuă (e-fortul respirator este intermitent) aşa cum se întâmplă în efortul muscu-lar sau cardiac prin schimbarea mediului sau poate îmbrăca un caracter paroxistic, pe neaşteptate, aparent fară cauză. Sub aspect clinic, dificultatea respiratorie este însoţită de cianozări ale mucoaselor şi pielii, facies anxios (privire speriată, îngrozită), poziţie ortopneică, sufocări, titubări (clătinări), pierderi de scurtă durată a cunoştinţei, prăbuşirea animalului. Dispneea poate fi determinată de cauze foarte diferite cum ar fi factorii care împiedică ventilaţia pulmonară

221

(obstrucţii parţiale ale căilor respiratorii, reducerea suprafeţei pulmonare prin congestie şi exudaţie intraalveolară etc.), compresiuni din afară (hidrotorax, pneumotorax), diminuarea elasticităţii pulmonare (emfizem pulmonar cronic, scleroză pulmonară) sau consecutiv durerii, care reduce amplitudinea mişcărilor respiratorii, factori sanghini (anemii, hipoxiemii, toxiemii uremice sau cetonice etc ), factori cardiocircula-tori (insuficienţă cardio-circulatorie, mai ales la nivelul micii circulaţii pulmonare), factori nervoşi (meningite, meningoencefalite) care pro-voacă excitaţii ale centrului respirator bulbar.

b.4. Aerul expirat Examinarea coloanei de aer expirat permite verificarea permea-

bilităţii căilor nazale şi a celorlalte căi respiratorii. Coloana de aer expirat se va aprecia plasând palma cu faţa dorsală înaintea nărilor, sesizând intensitatea, temperatura şi mirosul aerului expirat. Toate aceste valori vor fi culese simetric (pe ambele nări). Semnificaţia semiologică a datelor obţinute se corelează cu frecvenţa şi ritmul respiraţiei. Modificările se pot datora şi adulmecării, care schimbă frecvenţa şi ritmul respirator. Intensitatea sau forţa coloanei de aer creşte în urma amplificării respiraţiei şi în cazul dispneelor postob-struante şi se reduce (scade) în respiraţiile superficiale, dispărând în moartea clinică (colapsul cardio-respirator) sau consecutiv obstruării complete a căilor nazale. Temperatura aerului expirat creşte odată cu hipertermia corporală sau ca urmare a proceselor inflamatorii ale organelor respiratorii sau învecinate. Ea scade în cazul hipotermiilor generale şi în colaps. Trebuie luat în considerare faptul că temperatura poate fi apreciată eronat (în cazul febricitării examinatorului sau când se apreciază cu mâinile reci). Mirosul aerului expirat reprezintă sem-nul cel mai valoros ce poate fi descoperit la examinarea aerului expirat. în situaţii normale este uşor fad sau inodor. Se poate modifica, devenind dezagreabil, în urma proceselor inflamatorii, necrozelor, putrefacţiilor, gangrenelor, cariilor dentare etc.) sau aromat consecutiv tulburărilor de metabolism (cetonemii), tulburărilor de excreţie (ure-mie) etc. în anotimpul rece coloana de aer se evidenţiază prin conden-sarea vaporilor de apă sub forma unei coloane de aburi.

b.5. Jetajul sau eliminarea pe nări a unor produse de origine diferită ~ ~

Produsul eliminat se numeşte de asemenea jetaj (fr. jeter = ă arunca, a azvârli). La inspecţia nărilor, evidenţierea lui (prezenţă) impune un examen macroscopic care constă în aprecierea modului de apariţie şi scurgere (brusc, spontan, treptat, unilateral sau bilateral), cantitatea produsului eliminat, natura, culoarea, mirosul, compoziţia citologică, bacteriologică, parazitologică sau micologică (necesitând examene complementare) reacţia chimică etc. Semnificaţia semiologi-că a jetajului pleacă de la faptul că în mod normal animalele nu prezintă jetaj decât în cazul marilor eforturi (în cantitate mică, cu durată scurtă şi de natură seroasă sau mucoasă), iar bovinele chiar şi în repaus (mai abundent muco-seros). în rest, jetajul are deci o

223

semnificaţie patologică. în principiu, originea jetajului poate fi diges-tivă (vome, false vome) şi respiratorie (de la toate nivelurile aparatu-lui). Apariţia bruscă a jetajului poate fi consecinţa iritaţiei căilor respiratorii (gaze toxice, pulberi iritante etc.), urmare a bolilor infecţioase cu evoluţie acută şi exudativă (virusurile gripale în special, coriza infecţioasă, gurma etc.), disfagiilor, vomelor sau urmarea acumulării şi evacuării colecţiilor din cavităţi normale sau de neofor-maţie (sinusuri, pungi guturale, bronşectazii, jabouri esofagiene, abcese pulmonare etc.). Caracterul intermitent (întrerupt) al jetajului presupune provenienţa lui din colecţii la nivelul căilor respiratorii sau din parenchimul pulmonar (abcese, caverne etc.) ori digestivă (stomac sau jabouri), atelectazii esofagiene. Apariţia jetajului la aplecarea capului animalului atestă provenienţa lui din sinusurile maxilare, iar apariţia lui la cal în timpul deglutiţiei poate fi determinată de revărsarea empiemului (colecţiei purulente) pungilor guturale. Jetajul de origine profundă apare de obicei în urma tusei. Jetaj continuu, permanent, caracterizează procesele inflamatorii ale căilor respiratorii. Jetajul în cantitate mică (redusă) apare consecutiv proceselor inflamatorii uşoare ale căilor respiratorii sau ca urmare a deschiderii microcolecţiilor (bronhopneumonie, microbronşite etc.). în cantitate mare, jetajul apare consecutiv evacuării marilor colecţii sau bolilor cu acţiune exudativă (jigodie, gurmă, coriză contagioasă, edem pulmonar), jetajul abundent de origine pulmonară (în special purulent) se numeşte vomică (cantitate mare sugerând aspectul de vomă). Eliminarea jetaju-lui unilateral (pe o singură nară) poate sugera originea sa nazală unilaterală sau obstruarea nării opuse. Jetajul bilateral presupune un proces nazal bilateral sau retrofaringian. Natura (calitatea şi compo-ziţia) jetajului precizează şi natura procesului. Jetajul sero-mucos apare în cataruri inflamatorii, muco-purulent în afecţiuni care incri-minează bacterii, hemoragie consecutiv hemoptiziilor (grec. haima + ptysis = sânge + scuipat) sau hematemezei (vomă sanghinolentă determinată de diatezele hemoragipare sau posttraumatice), jetaj alimentar de origine esofagiană (neacidifiat) sau stomacală (acru, acid), putrid-ihoros în necroze sau în gangrene etc. Scurgerea sângelui pe nas se numeşte jetaj hemoragie, rinoragie (grec. rhis + rhegnynai = nas + scurgere) sau epistaxis (grec. epi + staxis = pe + scurgere). Deşi etimologic noţiunile sunt sinonime, semiologic rinoragia defineş-te hemoragia nazală în jet, iar epistaxisul în picătură. Culoarea

224

jetajului variază după natura lui; astfel jetajul seros este incolor sau alburiu, eventual spumos, jetajul mucos este albicios, cel purulent galben sau verzui, cel ihoros cenuşiu murdar sau brun, cel hemoragie roşu, eventual ruginiu şi spumos etc. Jetajul alimentar are culoarea, compoziţia şi aspectul conţinutului stomacului sau alimentelor ingera-te. Mirosul, din fad cum este normal, devine neplăcut (fetid, putrid, ihoros) în procesele inflamatorii, catarale exudative, purulente sau necrotice. Examenul microscopic (pe frotiu) poate pune în evidenţă celule epiteliale, hematii, leucocite, bacterii, fibre elastice sau spirale mucoase (spirale Churschmann), cristale şi paraziţi etc.

b.6. Expectoraţia Expectoraţia (lat. ex + pectus = din + piept) semnifică elimina-

rea, consecutiv tusei, a secreţiilor de la nivelul căilor aeriene profunde (intratoracice) şi a colecţiilor pulmonare. Expectoratul este adus până la nivelul faringelui, de unde poate fi deglutit, eliminat pe gură sau pe nas (ca jetaj). Pentru examinare, expectoratul se recoltează din faringe. Examinarea se face macroscopic (aspect, culoare, miros, compoziţie), microscopic şi chimic. Semnificaţia sa este aceeaşi ca în cazul jetaju-lui de origine pulmonară profundă.

7.2 E x a m e n u l f i z ic (morfologic) al aparatului respirator

Examinarea fizică a aparatului respirator se va realiza pe seg-mente, printr-un examen extern şi unul intern. Vom proceda deci la examinarea aparatului respirator în două etape:

7.2.1. Examenul fizic al căilor respiratorii prepectorale; 7.2.2. Examenul fizic toraco-pleuro-pulmonar.

7.2 .1 . Examenul fizic al căilor respiratorii prepectorale

Examenul nasului. Examenul extern al nasului (şi botului) se realizează în principal prin inspecţie, palpaţie şi percuţie, completate cuj iacla j ,ndajul fistulelor şi crevaselor externe.

De fapt, examinarea nasuiufse"realizează similar şi complemen-tar examinării botului (vezi examinarea aparatului digestiv).

Principalele semne se referă la forma, dimensiunile şi simetria nasului şi nărilor. Deformările pot fi consecutive edemelor (cap de hipopotam), osteofibrozelor (cap mare), devierilor pe fond osteodistrofic

225

(rinita atrofică deformantă) sau deplasărilor laterale ale nasului, precum şi ptozei (postparalitice) a aripii externe a nării. Pot apărea depresiuni localizate pe laturile nasului, consecutive traumatismelor cu fractura apofizei nazale şi înfundarea tablei osoase sau bombări în urma exostozelor, periostitelor, tumorilor etc. O atenţie deosebită se acordă orificiilor nazale. Marginea antero-inferioară poate apărea depilată,-eritematoasă, excoriată, cu depozite pseudomembranoase sau chiar inîîamată consecutiv acţiunii iritante (caustice) de lungă durată a jetajului. Prelungirea de durată a scurgerilor duce chiar la depig-mentări locale (bot de broască). Orificiile nazale se pot modifica funcţional sau morfologic consecutiv dilataţiilor (nări în trompetă -determinate de dispnee) sau strâmtării consecutive paraliziilor sau obstruărilor (chişti seboreici, tumori cartilaginoase sau papilomatoase etc.). Se poate percepe cornaj nazal în strâmtarea căilor nazale sau consecutiv prezenţei formaţiilor polipoase intranazale. Pruritul nazal se manifestă prin frecarea botului de obiectele din jur, producând leziuni cutanate consecutive frecării. Leziunile perinazale ce pot fi întâlnite sunt aceleaşi pe care le observăm şi peribucal.

Examenul radiologie al nasului oferă posibilitatea verificării in-tegrităţii pereţilor nazali, a grosimii, poziţiei şi relaţiilor lor cu regiunile vecine. De asemenea, permite o examinare a sinusurilor maxilare şi a consecinţelor pe care le pot avea, la acest nivel, fistulele dentare şi sinusale.

Examenul intern al nasului sau examinarea cavităţilor nazale se poate realiza prin inspecţie, palpaţie, endoscopie nazală (rinoscopie), sondaj nazal, examen radiologie.

In cadrul inspecţiei şi rinoscopiei se vor constata aspectele de culoare ale mucoasei nazale. Enantemul (congestia mucoasei) nazal poate apărea consecutiv rinitelor acute (inflamaţii acute ale mucoasei nazale), acţiunii iritative a pulberilor şi gazelor. Cianoza mucoasei na-zale apare în dispnee, rinite cronice, tromboza venelor nazale - în acest ultim caz exprimându-se prin cianoză lineară sau sinusoidală. Hemoragiile nazale pot avea aspect punctiform sau echimotic con-secutiv septicemiilor ori alergiilor (anazarcă, intoxicaţii, micoze, leucoze etc.). Paliditatea mucoasei survine consecutiv anemiilor sau inflamaţiilor cronice cicatrizante. Deformările mucoasei nazale se datorează edemului inflamator sau alergic (oferind mucoasei un aspect lucios), de asemenea plăgilor, ulcerelor, formaţiilor papuloase speci-fice (morvă, limfangită epizootică, TBC etc.), veziculelor, chiştilor, tumorilor. 226

Sensibilitatea şi consistenţa mucoasei se modifică consecutiv deformărilor. în cazul edemului mucoasa devine extrem de friabilă. Sondajul nazal oferă posibilitatea verificării permeabilităţii căilor nazale şi a dimensiunilor lor, stabilind gradul şi locul posibilelor obstruări.

Examinarea şi semiologia sinusurilor maxilare şi a sinusului frontal. Examinarea se face de la exterior, inspectând zona de pro-iecţie a sinusurilor, palpând suprafaţa osoasă suborbitară şi frontală, executând o percuţie directă asupra ariei de proiecţie. La examenul intern se recurge asigurând iluminarea transnazală a sinusurilor maxi-lare, în caz de necesitate se execută puncţia şi trepanaţia sinusurilor maxilare sau examenul radiologie, preferându-se radiografia sinusală.

Inspecţia externă a sinusurilor poate pune în evidenţă deforma-rea regiunii suborbitare consecutivă unor colecţii purulente ale sinusu-rilor (mai frecvent la pasăre), fistule, înfundări ale pereţilor sinusali (posttraumatice) precum şi leziuni elementare ale pielii regiunii de protecţie a sinusurilor. Tot în cadrul inspecţiei se va acorda atenţie jetajului (abundent cu caracter intermitent la aplecarea capului). La palpaţie se va putea constata prezenţa durerii pe zona de proiecţie a sinusurilor, ca urmare a periostitelor şi scăderii rezistenţei pereţilor osoşi ai sinusurilor (emacierii lor), erodaţi de către puroiul din colecţie. Percuţia directă oferă, normal, un son clar care poate deveni mat în colecţii sinusale sau submat prin îngroşarea mucoasei ce tapisează peretele intern al sinusului (sinuzite cronice). Iluminarea sinusurilor poate pune în evidenţă linia matităţii hidrice sau opaci-fierea totală a sinusurilor maxilare. Puncţia şi trepanaţia sinusurilor oferă posibilitatea recoltării conţinutului precum şi examinarea directă a cavităţii sinusale maxilare. Examenul radiologie, în special radiogra-fie, oferă date asupra reacţiilor inflamatorii incipiente, deformării pereţilor osoşi, precum şi a cantităţii conţinutului colecţiei. Pe supra-faţa de proiecţie a sinusurilor pot fi întâlnite modificări sau leziuni cutanate şi periostale accidentale, fară legătură cu sinusurile, provoca-te de factori externi (traumatisme, paraziţi etc.).

Examinarea şi semiologia faringelui a fost prezentată în cadrul aparatului digestiv (vezi capitolul 5).

Examinarea şi semiologia pungilor guturale la cal. Examina-rea se realizează prin inspecţie externă când se pot stabili modificări de poziţie ale capului pe gât (ortostatice), deformări ale regiunii guturale, jetaj intermitent în timpul deglutiţiei sau apăsării pe regiune.

227

Palpaţia bimanuală nu face posibilă, în mod normal, decelarea pungi-lor guturale. In condiţii patalogice însă, se pot stabili modificări ale sensibilităţii, temperaturii locale şi consistenţei (care devine păstoasă sau dură în colecţiile vechi). La percuţia uşoară sunetul normal este submat, devenind mat în colecţiile hidrice ale pungilor. Examinarea internă se realizează prin endoscopie, cateterism şi puncţie. Este posi-bil şi examenul radiologie, pe gol. în urma examenului intern se poate stabili calitatea procesului inflamator, reacţia pungilor guturale, cali-tatea şi cantitatea conţinutului.

Examinarea şi semiologia laringelui Examinarea externă a laringelui se realizează prin inspecţie, pal-

paţie, percuţie, asculaţie şi examen radiologie. Examinarea internă se face prin inspecţie directă, la păsări după deschiderea largă a ciocului, la câine şi pisică după apăsarea în jos a limbii, prin endoscopie după desensibilizarea regiunii, examen radiologie pe gol, laringotomie etc.

Semiologia laringelui se poate exprima prin deformări ale regiu-nii, determinate de afecţiuni perilaringiene (edeme, flegmoane, peri-flebite, parotidite, empieme guturale etc.) sau devieri de poziţie ale laringelui prin compresiune din afară, fracturi, hipertrofii posttumoale. Mobilitatea excesivă, evidentă clinic, a laringelui însoţeşte dispneea. Tuşea exprimă sensibilitate laringiană, ori de câte ori este prezentă. Cele mai multe modificări laringiene se exprimă prin alterarea vocii (răguşeală, afonie) mai cu seamă dacă afectează corzile vocale. Altera-rea vocii este un semn caracteristic pentru laringe. Temperatura şi mai ales sensibilitatea locală se accentuează în urma proceselor inflama-torii şi edematoase. Provocarea tusei se realizează extrem de uşor în procesele patologice laringiene. Consistenţa (rezistenţa) laringelui se modifică în urma edemului, când devine păstoasă, sau în cazul osificărilor pe care le pot suferi cartilagiile laringiene, devenind dură. Fremismentul laringian este prezent în „crupul laringian", în cornaj, când se poate constata şi o disimetrie, sau în cazul intensificării respi-raţiei. La percuţie, laringele oferă în mod normal un son sonor timpanic. Sonul devine mat în edeme, tumori sau în alte deformări şi îngroşări ale regiunii laringiene. La ascultaţie se recepţionează, în mod normal, suflul laringian, zgomot ce ia naştere prin vibrarea aerului la nivelul strâmtorii glotice.

Suflul laringian este un zgomot dublu (se aude atât în inspiraţie cât şi în expiraţie), înăsprit în stenozele moderate ale laringelui şi în 228

dispneele de orgine respiratorie. Devine şuierător în stenozele larin-giene grave (edem glotic, hemiplegie laringiană) şi este întrerupt în durerea toracică şi emfizemul pulmonar cronic. în cazul exudatelpr laringiene se poate sesiza ral laringian sau zgomot de picătură. în cazul uscării exudatelor, în laringita membranoasă, se poate auzi zgo-mot de fald sau drapel. Examinarea radioscopică permite stabilirea poziţiei şi modificărilor structurale ale laringelui, dimensiunile şi raporturile lui cu organele vecine. Inspecţia internă (endoscopia) şi laringotomia permit examinarea deschiderii glotei şi constatarea modificărilor de culoare şi formă. înroşirea mucoasei laringiene apare în laringită, hemoragii laringiene (posttoxice sau infecţioase). Tume-fierea mucoasei laringiene este rezultatul edemului şi se exprimă semiologic prin îngustarea glotei şi apariţia unui „luciu" al mucoasei. Se mai pot depista eroziuni, ulcere, membrane şi pseudomembrane, tumori etc. Asimetria şi deformarea laringelui poate fi evidenţiată radiologie sau prin laringotomie.

Examinarea şi semiologia traheei Examinarea externă a traheei se realizează prin inspecţia zonei

ventrale a gâtului, prin palpaţie monomanuală sau bimanulă, percuţie indirectă, asculaţia traheei cervicale şi iluminarea indirectă a traheei (la păsări). Examinarea internă se poate realiza prin endoscopia tra-heală, sondaj traheal, examen radiologie şi traheotomia.

Semiologia traheei oferă la inspecţia jghiabului jugular stâng posibilitatea observării unor deformări determinate de modificări ale ţesuturilor vecine (anevrisme, edeme, periflebite) sau modificări pro-prii ale traheei (tumori cartilaginoase, fracturi ale inelelor traheale etc.). Se pot constata devieri ale traheei sub presiunea organelor vecine, situaţie în care se reduce lumenul traheei, oferind posibilitatea recepţionării zgomotelor de cornaj traheal, dispnee respiratorie etc. La palpaţie traheea poate prezenta modificări ale temperaturii, determi-nate de afecţiuni inflamatorii peritraheale. Sensibilitatea traheei se ex-primă prin reacţii de apărare, dar mai ales prin uşurarea provocării tu-sei. Fremismentul traheal poate fi simţit consecutiv intensificării respiraţiei, stenozării traheei sau acumulării secreţiilor (umede sau uscate) în trahee ducând la formarea de raluri traheale. Consistenţa normală a traheei este tare, dar elastică (cartilaginoasă). Ea se modifică consecutiv fracturilor (când rezistenţa ei scade) şi osificărilor cartilagiilor traheale (când devine dură). La percuţie, în condiţii

229

normale, se obţine son timpanic. îngroşările peretelui traheal (edeme, tumori) pot duce la apariţia sonului submat sau chiar mat. La ascultaţia traheei se recepţionează suflul traheal, asemănător cu cel laringian, dar mai slab. Suflul traheal ia naştere ca urmare a vibrării coloanei de aer şi a inelelor traheale, vibraţii care se suprapun pe suflul laringian transmis. Suflul traheal se poate înăspri consecutiv dispneelpr, se poate completa cu raluri traheale care i se supraadaugă (vezi asculaţia toracelui), cu zgomot de picătură sau de fald etc. Iluminarea indirectă a traheei, la păsări, permite depistarea corpilor opaci intratraheali (paraziţi, corpi străini accidentali etc.), delimitarea îngroşărilor traheale cervicale etc. Endoscopia traheală pune în evi-denţă modificări de aspect şi de culoare ale mucoasei traheale, determinate de cauze şi leziuni similare celor întâlnite la alte mucoase. Sondajul traheal permite precizarea nivelului stricturărilor traheale şi recoltarea secreţiilor traheale. Examenul radiologie, latero-lateral, oferă posibilitatea verificării integrităţii, poziţiei şi formei traheei, decelarea corpilor străini intratraheali şi bineînţeles cel mai mare avantaj, la animalele de talie mică, posibilitatea, aproape unică, de verificare a porţiunii traheale intratoracale. Traheotomia oferă aceleaşi date ca şi endoscopia sau se execută cu scopul facilitării sondajului şi endoscopiilor.

7 . 2 . 2 . Examenul fizic toraco-pleuro-pulmonar

Examinarea funcţională a activităţii bronho-pulmonare şi pleurale obligă la analizarea datelor semiologice de organ, expuse la începutul capitolului 7 şi a celor rezultate în urma examinării fizice toraco-pulmo-nare corecte.

Exploraţia funcţiei respiratorii a pulmonului nu intră în practica examenului clinic din cauza dificultăţilor de realizare la animale. Câ metode pot fi amintite kimografierea toracică care constă în măsurarea frecvenţei, ritmului şi amplitudinii mişcărilor respiratorii, pneumotahi-grafierea ce redă raportul dintre cele două faze respiratorii pe baza frecvenţei şi amplitudinii respiraţiei în raport cu durata lor, spirometria şi spirografierea (lat. spirare + grec. graphein = a respira + a scrie) care constă în măsurarea şi respectiv înregistrarea grafică a capacităţii respiratorii în urma determinării volumelor debitelor respiratorii. Pe baza spirogramei şi a presiunii intratoracice se poate realiza curba respiratorie, ceea ce permite aprecierea elasticităţii pulmonare. 230

Examinarea fizică toraco-pulmonară se realizează de la exte-rior, completându-se cu un examen intern. Examinarea de la exterior se face prin inspecţie, palpaţie, percuţie, ascultaţie, combinarea percu-ţiei cu ascultaţia, fonometrie, examinarea radiologică a peretelui tora-cic (coaste, spaţii intercostale) etc.

Examinarea internă se realizează în principal prin examen radiologie pleuro-pulmonar, endoscopie bronşică şi toracocenteză (puncţie toracică) cu scopul examinării lichidului pleural.

7 .2 .2 .1 . Inspecţia toracelui

în cadrul inspecţiei toracelui se vor urmări ca obiective princi-pale conformaţia toracelui şi caracterele mişcărilor respiratorii.

Conformaţia toracelui se va analiza în raport cu ansamblul animalului şi cu regiunile vecine, după unele repere (linia spinării, sagitală etc.). Se vor aprecia forma, dimensiunile, simetria toracelui şi aspectele cu caracter local (precizând caracterele definitorii privind natura lor - deformări anatomice, funcţionale sau pseudodeformări), evoluţia lor, (permanente, temporare) etc.

La toate speciile toracele normal este simetric faţă de linia sagitală, păstrând raporturi proporţionale (armonioase) cu gâtul şi abdomenul (caracteristice speciei, rasei, sexului, vârstei).

Fig. 29. Torace şi abdomen „în butoi"

231

Modificările de formă, dimensiune şi simetrie ale toracelui pot afecta întregul torace sau pot fi circumscrise pe anumite zone delimitate.

Cele mai importante aspecte semiologice sunt: - Dilataţia simetrică a toracelui cunoscută şi sub denumirea de

„torace în butoi" este provocată de emfizemul pulmonar cronic, de pneumotoraxul dublu (simetric), pleurezii masive etc., afecţiuni care măresc, diametrul transversal al toracelui în mod egal faţă de linia sagitala. Dilataţia la nivelul hipocondrului oferă aspectul de „torace şi abdomen în butoi" care e determinat de distensiuni abdominale (ascită, hepatomegalii, supraîncărcări gastro-intestinale etc.).

- Reducerea diametrului transversal al toracelui, simetric, oferă aspectul de „torace plat" sau îngust. De regulă este consecinţa tulburărilor de osteoformare (rahitism, osteofibroză) congenitale sau Câştigate, adesea însoţit şi de modificări ale coloanei vertebrale (cifoză, scolioză etc.) sau ale sternului, oferind aspectul de „torace rahitic".

- Asimetria toracică este urmarea deformării unui singur hemi-torace (mărirea sau reducerea diametrului lui transversal), consecinţă a disfuncţiunii pulmonare (activitate pulmonară unilaterală consecutivă pneumoniilor lombare, stenozelor bronşice totale unilaterale, colecţii pleurale unilaterale etc.) sau ca urmare a imobilizării hemitoracale consecutive durerii (costale, intercostale, plurale etc.). Mai rare sunt deformările asimetrice de ordin conformaţional.

Fig. 30. Tiraj intercostal la cal

232

1

- Deformările localizate se pot exprima prin bombări circum-scrise, unice sau multiple, diseminate pe suprafaţa toracelui. Ele pot fi determinate de edeme de stază declive, edeme inflamatorii, hematoa-me, abcese, exostoze, căluşuri osoase, fracturi, rahitism (deformări nodulare, cu aspect de mărgele, plasate pe linia de joncţiune condro-costală, formaţiuni cunoscute în semiologie sub denumirea de „mă-tănii costale"). Depresiunile localizate pot fi consecinţa înfundării peretelui toracic consecutiv fracturilor costale sau înfundării spaţiilor intercostale aspirate de presiunea negativă intratoracală, purtând denumirea de „tiraj" (fr. tirer = a trage). Tirajul poate interesa zonâ inferioară intercostală purtând denumirea de tiraj toracal, fiind deter-minat de resorbţia unor exudate pulmonare sau la nivelul spaţiului intercostal pe toată lungimea lui, numit „tiraj intercostal" care se manifestă frecvent numai în inspiraţie (dispnee). După localizare, tirajul poate fi sussternal (toracal) sau suprasternal (la intrarea pieptului). Tira-jul poate apărea, la animalele slabe şi consecutiv amplificării mişcărilor respiratorii. Poate fi simetric sau unilateral. Mişcările respiratorii se examinează prin inspecţie din poziţie laterală, privind oblic regiunea hipocondrului (unde mişcările respiratorii sunt mai evidente). Se vor aprecia frecvenţa, ritmul, amplitudinea, tipul respirator, precum şi durata inspiraţiei şi expiraţiei. Valorile mişcărilor respiratorii normale sub aspectul frecvenţei sunt prezentate în tabelul 16.

Ritmul mişcărilor respiratorii se modifică în timpul adulmecatu-lui, iar amplitudinea în timpul efortului sau al caniculei. Tipul respira-tor normal este costo-abdominal, cu predominare toracică la cal, câine şi abdominală la rumegătoare.

Tabelul 16 Frecvenţa respiraţiei

specia (animalul)

limitele variaţiei respiraţii / minut

specia (animalul)

limitele variaţiei respiraţii /

minut iepure 50-6.0 oi şi capre 1 2 - 2 0 păsări 1 2 - 3 6 porc 8 - 1 0 pisică 2 0 - 3 0 câine 1 0 - 2 0 vacă 1 0 - 3 0 cal 8 - 1 6

233

1

Modificările mişcărilor respiratorii. Modificarea frecvenţei e determinată de foarte mulţi factori, atât fiziologici cât şi patologici. Creşterea frecvenţei respiraţiei - polipneea sau tahipneea este deter-minată de efort, gestaţie, caniculă. Ea apare şi consecutiv tulburărilor care fac să crească temperatura organismului (boli febrile), a celor care reduc suprafaţa pulmonară (pneumonii, bronhopneumonii, tumo-ri, caverne, atelectazii pulmonare, compresiuni din afară asupra pul-monului etc.), a celor care reduc Iumenul căilor respiratorii (obstrucţii nazale, faringiene, laringiene, traheale, bronşice) şi a afecţiunilor dure-roase care reduc amplitudinea mişcărilor respiratorii (pleurale, muscu-lare, costale sau nervoase - la nivelul nervilor intercostali). Polipneea este provocată şi de durerile abdominale (colici), de cele ale mem-brelor (furbură, dureri podale), precum şi de factorii care provoacă insuficienţă cardio-circulatorie, tulburări hematologice şi, tisulare (hemoragii, anemii, leucoze, intoxicaţii), de asemenea prin tulburări cerebrale ce afectează direct sau indirect centrul respirator bulbar. Bradipneea sau rărirea frecvenţei respiratorii este determinată de ste-noze grave ale căilor respiratorii şi reducerea elasticităţii parenchi-mului pulmonar (emfizem pulmonar avansat). Cel mai frecvent, bradipneea se datoreşte afecţiunilor nervoase depresoare (meningo-encefalite, intoxicaţii, compresiune cerebrală, comă, stări agonice etc.). Când bradipneea este zgomotoasă (stertoroasă), ea constituie un indiciu de evoluţie nefavorabilă şi deci de prognostic nefavorabil. Ritmul mişcărilor respiratorii e asigurat de raportul de durată între cele două componente ale respiraţiei (inspiraţie, expiraţie). Acest raport este de 1 la 1, 5 în mod normal, cu variaţii nesemnificative în condiţii normale. Ca modificări de ritm frecvent întâlnite vom menţio-na prelungirea inspiraţiei ce apare ca urmare a stenozelor căilor aerofore şi prin reducerea capacităţii de contracţie a diafragmei (pareze diafragmatice, compresiuni abdominale pe diafragmă etc.). Prelungirea expiraţiei este rezultatul reducerii elasticităţii pulmonare (emfizem pulmonar cronic, microbronşite, infiltraţii pulmonare etc.) sau ca urmare a suprasolicitărilor pulmonare şi diafragmatice (în anemii cronice, compresiuni pe diafragmă etc.). Scurtarea inspiraţiei şi expiraţiei însoţeşte durerea pleurală, diafiragmatică şi costo-mus-culară. Respiraţia sacadată (tremurată sau etajată) se caracterizează prin întreruperea mişcărilor respiratorii (în special inspiratorii) ca urmare a durerii (în pleurite), efortului respirator (în pneumotorax) sau

234

scăderii excitabilităţii centrilor respiratori (în meningoencefalite, ence-faloze toxice sau de compresiune). Respiraţia subresotantă (dicrotă) se exprimă prin prelungirea expiraţiei şi realizarea ei în doi timpi, întrerupţi de o scurtă pauză. Este expresia clinică a oboselii diafra-gmei, determinată de alunecarea spre înainte (cranial) a viscerelor abdominale, zguduind toracele şi evidenţiind coarda flancului (subre-sou diafragmatic). Consecutiv paraliziei diafragmei, funcţia acesteia este preluată de abdomen, care rezistă puţin, iar oboseala musculaturii abdominale ce apare ulterior, face ca la sfârşitul expiraţiei (mult mai scurtă) să se evidenţieze coarda flancului, sub greutatea viscerelor abdominale care întind peretele abdominal decontractat brusc (subre-sou abdominal). Respiraţia subresotantă însoţeşte de obicei sindromul de tignafes, care exprimă emfizemul pulmonar cronic. De asemenea, se mai poate întâlni şi în formele de atelectazie pulmonară, inflama-torie sau neinflamatorie. Respiraţia discordantă se exprimă prin mişcări toracale în contratimp cu cele abdominale (în timp ce toracele face inspiraţia, abdomenul execută expiraţia) şi apare în paralizia diafragmei, hernii transdiafragmatice, colecţii pleurale masive sau foarte grave. Tot aici pot fi încadrate dispneele prin modificare de ritm (respiraţiile Cheyne-Stokes, Biot şi Kussmaul).

Amplitudinea mişcărilor respiratorii reprezintă intensitatea cu care se realizează respiraţia, deci intensitatea mişcărilor costo-abdomi-nale. Amplitudinea mişcărilor respiratorii este moderată şi simetrică în condiţii normale, intensificându-se la efort, în stări fiziologice speciale (gestaţie) etc. Modificările de amplitudine se exprimă fie prin mărirea, fie prin micşorarea ei. Aceste modificări pot interesa egal ambele hemitorace sau numai unul (unilaterale, asimetrice). Mărirea amplitu-dinii respiraţiei se exprimă semiologic prin respiraţie amplă sau profundă, caracterizată prin mişcări largi, evidente, ale peretelui toracal, însoţite de mişcări abdominale, ale coloanei vertebrale şi modificări ale atitudinii (sunt cauzate de dispnee). Respiraţia amplă poate apărea la animalele sănătoase clinic în timpul efortului dar se amendează după repaus. La animalele bolnave revenirea se face anevo-ios, sau respiraţia amplă are caracter de lungă durată sau e permanentă. Reducerea amplitudinii mişcărilor respiratorii se exprimă clinic prin respiraţie superficială, caracterizată prin mişcări slabe (toracale şi abdominale) greu sesizabile, compensate uneori prin polipnee. Respi-raţia superficială poate fi determinată de afecţiuni dureroase (pleurite,

235

pleurodinie, miozite intercostale sau abdominale, diafragmatite etc.), de contracturi musculare tonice (intoxicaţii stricninice, tetanos etc.), de afecţiuni care măresc diametrul transversal al toracelui şi abdomenului (pneumotorax, emfizem, colecţii pleurale, abdominale, supraîncărcări digestive, hipertrofii), stări care determină un aspect de torace şi abdomen în butoi. Respiraţia asimetrică se caracterizează prin mişcări ample pe un hemitorace (sunt de regulă compensatorii) şi abia vizibile, superficiale, sau deloc pe celălalt torace. Asimetria este deter-minată de afecţiuni unilaterale dureroase sau anchilozante (pleurite, fracturi sau anchiloze vertebro-costale, pneumonii masive, pneumotorax unilateral, miozite intercostale unilaterale etc.) şi consecutiv acestora se reduce amplitudinea şi activitatea pulmonară pe partea afectată.

Tipul respirator este în condiţii fiziologice la toate animalele costo-abdominal cu anumite predominanţe, menţionate mai înainte. Mişcările respiratorii pot lua un caracter evident toracal sau numai abdominal. Respiraţia de tip toracal (costal) este exprimată prin mişcă-ri la nivelul toracelui, în timp ce mişcările respiratorii abdominale sunt neobservabile. Acest tip respirator poate fi determinat de afecţiuni dureroase localizate la abdomen (peritonite, miozite abdominale etc.) sau ca urmare a supraîncărcării organelor abdominale, consecutiv afec-ţiunilor dureroase ale acestora şi ale diafragmei etc. Respiraţia de tip abdominal se exprimă prin mişcări evidente ale abdomenului (flancuri-lor) şi inaparente ale celor toracale. Acest tip de respiraţie este deter-minat de afecţiuni dureroase toracale (miozite intercostale, pleurite, fracturi şi anchiloze costale etc.), paralizii sau spasme musculare intercostale, afecţiuni întinse şi grave ale organelor situate intratoracal.

7.2.2.2. Palpaţia toracelui Palpaţia toracelui urmăreşte verificarea temperaturii locale, sen-

sibilitatea toracică, forma şi aspectul suprafeţei toracelui (la palpaţia superficială), sensibilitatea profundă. Datele obţinute la palpaţia tora-cică, prezintă următoarele semnificaţii: creşterea temperaturii locale care poate fi consecutivă proceselor inflamatorii de la nivelul peretelui toracic, mai rar consecutiv pleuritei acute şi întotdeauna ca urmare a afecţiunilor pleuro-pulmonare însoţite de febră, scăderea temperatu-rii locale care însoţeşte sindromul de hipotermie. Sensibilitatea superficială toracică, dureroasă (pleurodinia) este determinată de miozitele posttraumatice, inflamatorii, a nevralgiilor intercostale, 236

reumatismului muscular intercostal etc. Durerea superficială se exprimă prin reacţii puternice de apărare manifestate de animal chiar faţă de intenţia atingerii toracelui. Pe suprafaţa toracelui se pot delimita deformări, ca urmare a leziunilor elementare cutanate, circu-latorii sau osoase, dureroase sau nu. Sensibilitatea profundă este de-terminată de pleurite şi mediastinite şi se exprimă prin gemete şi reacţii de apărare active ale animalului, la apăsarea intercostală. De multe ori se poate manifesta ocult, nesemnificativ, aşa cum se întâmplă în fracturile costale şi mai cu seamă în procesele inflamatorii bronho-pulmonare. Consistenţa şi rezistenţa peretelui toracic se modifică la nivelul deformărilor, când poate fi dură (în exostoze, căluşuri, rahitism), păstoasă (edeme şi hematoame organizate) sau elastică (în emfizem subcutanat). Rezistenţa costală cedează la apăsare în cazul fracturilor costale totale, în osteodistrofii (osteoporoză, osteo-malacie). Pe torace se pot sesiza crepitaţii (în emfizemul subcutanat)^ freamăt pectoral (fremisment pectoral) care se intensifică la apăsare în cazul frecăturii pleurale, în ralurile bronşice sau în timpul manifes-tărilor vocale, activităţii digestive etc.

7.2.2.3. Percuţia toracelui > Percuţia toracelui se realizează direct, lovind pe suprafaţa coas-

telor cu degetele, sau cu pumnul, în vederea aprecierii orientative a calităţilor sonului de percuţie sau cu scop palpatoric. Percuţia indirec-tă, în spaţiile intercostale, se face cu scopui aprecierii corecte şi complete a calităţilor sonului de percuţie şi a întinderii ariei toracice. La animalele sănătoase, sonul obţinut la percuţia toraco-pulmonară este un son clar cu timbru atimpanic la animalele de talie mare şi son clar cu timbru timpanic (cu rezonanţă) la animalele de talie mică.

Sonul pulmonar normal obţinut la percuţia pulmonului sănătos este un sunet compus din vibraţii diferite care se interferează (devin zgomotoase, motiv pentru care se denumesc şi zgomote), dar păstrează: un caracter sonor (clar). în urma percuţiei vibrează toate compo-nentele peretelui toracic (păr, piele, ţesut conjunctiv, muşchi, coaste, pleură) şi pulmonul. Fiecare componentă produce o vibraţie (cu anu-mită lungime de undă) specifică stării fizice (compoziţiei, consistenţei şi densităţii) a ţesutului din care este compusă. Aceste vibraţii se interferează (dominante fiind vibraţiile coastelor), oferind zgomotului un caracter grav (frecvenţă mică şi amplitudine mare). Din punct de

237

vedere al scopului urmărit, toate aceste vibraţii sunt considerate parazitare. Urmărind definirea stării fizice a pulmonului, vibraţiile parenchimului pulmonar (asigurate de vibraţia alveolei şi aerului conţinut, precum şi rezonanţa cutiei toracice) se suprapun pe zgomotele parazitare, dominându-le şi oferind caracterul specific al sonului de percuţie toracică. Datorită arhitecturii pulmonare (alveolele sunt situate la diferite niveluri, asemănătoare oarecum cu poziţia boabelor de struguri pe ciorchine), se creează o individualitate atât morfo-funcţională cât şi vibratorie, asigurată de elasticitatea pereţilor alveolari şi tensiunea aerului conţinut de alveole. Această situaţie determină vibrarea fiecărei alveole diferit una de alta (în timp) amplificând caracterul disarmonic al zgomotului, definindu-i nuanţa atimpanică. La animalele de talie mare situaţia se prezintă după schema expusă, motiv pentru care la aceste animale sonul obţinut la percuţia toracelui normal are caracter sonor (clar) cu timbru atim-panic. La animalele de talie mică sau foarte mică (pisică, iepure etc.); la care peretele toracic este subţire, coastele scurte, vibraţiile peretelui toracic vor prezenta frecvenţă mare şi amplitudine mică, determinând astfel zgomote mai înalte (ascuţite), mai apropiate ca timbru de sonul pulmonar şi de rezonanţa toracică. Viteza mare de propagare a vibraţiilor şi distanţa mică dintre alveole, face ca diferenţa în timp a vibraţiilor alveolare să se estompeze, vibraţiile se suprapun mai mult decât se interferează, astfel că fenomenul se traduce printr-un caracter „mai unitar" al sonului de percuţie, care pe fondul rezonatoric mare şi înalt al toracelui oferă son clar cu timbru timpanic, armonios. în concluzie, vom defini sonul pulmonar normal obţinut la percuţia toracelui animalelor de talie mare (vacă, cal) ca son clar (sonor) atimpanic, iar la animalele de talie mică şi foarte mică ca son pulmonar clar timpanic, sau mai corect son pulmonar cu caracter timpanic. Ori de câte ori se obţine la percuţia toraco-pulmonară sonul corespunzător acustic, cu caracterele menţionate, vom decide că sonul pulmonar este normal, că parenchimul pulmonar este în stare de funcţionare şi integru din punct de vedere morfologic. Sonul de percuţie normal nu este uniform pe toată suprafaţa toracelui. în apropierea coloanei vertebrale şi a sternului (datorită şi maselor musculare care amortizează), sonul este mai înfundat, cu tonalitate mai înaltă. în schimb pe curbura coastelor este mai puternic şi mai grav. în zonele în care peretele costal, prin încărcare musculară şi ţesut

238

adipos, vibraţiile nu mai ajung până la parenchim şi deci nu oferă son pulmonar. Aşa este cazul jghiabului vertebro-costal (ilio-spinal), regiunea pectorală sternală etc. La animalele slabe la care peretele toracic se subţiază prin emaciere musculară şi grăsoasă, sonul pulmonar de percuţie este dominat de rezonanţa toracică şi pulmonară tinzând să devină timpanic. In cazul inspiraţiei prelungite, prin con-tractarea musculaturii intercostale şi creşterea tensiunii aerului intraal-veolar, sonul de percuţie este mai înalt, timpanic. Percuţia directă pe coastă oferă un sunet înalt şi mai slab, în timp ce pe spaţiul intercostal e grav şi mai puternic. Calitatea sonului de percuţie poate fi modifi-cată şi de calitatea instrumentelor de percuţie şi de modul lor de folosire. De aceea, percuţia trebuie făcută folosind aceleaşi instrumen-te şi executând percuţia corect, respectând tehnica percuţiei.

Fig. 31. Geneza zgomotului de percuţie a toracelui A - piele; B - muşchi intercostali; C - pleura parietală; D - lichid interpleural;

E - pleura viscerala; F - alveole; G - ductus alveolar; H - bronhiolă

Aria de percuţie pulmonară reprezintă suprafaţa toracică pe care, la percuţie, se obţine son pulmonar normal. Aria de percuţie normală are o formă aproximativ triunghiulară (triunghi dreptunghic) prezentând o latură superioară, paralelă cu coloana vertebrală, o latură

239

anterioară, verticală, însoţind marginea posterioară a tricepsului brahial şi o latură posterioară sau ventro-caudală, oblică de sus în jos, dinapoi spre înainte. Forma ariei pulmonare este redată, la principalele specii, în figurile 32 şi 33. Mărimea ariei pulmonare normale, variază în funcţie de specie: la bovine şi ovine are latura superioară (dorsală) la circa 10-13 cm distanţă de linia sagitală a coloanei vertebrale (la un lat de palmă de apofizele spinoase), paralelă cu coloana. Se întinde de la spaţiul patru intercostal (unghiul supero-posterior al spetei) până în spaţiul 12 intercostal (ultimul). Latura anterioară, convexă, coboară prin spaţiile trei şi patru, până la nivelul olecranului. La ovine, această latură coboară oblic spre înainte, până la marginea posterioară a articulaţiei scapulo-humerale (percutând prin traversul muşchiului). Latura ventro-caudală (posterioară) este oblică, plecând din ultimul spaţiu intercostal (unde se întâlneşte cu latura superioară), trece prin spaţiul 11 intercostal la înălţimea orizontalei ce pleacă din unghiul extern al iliumului, prin spaţiul 8 intercostal la înălţimea articulaţiei scapulo-humerale şi are punctul cel mai decliv în spaţiul intercostal 5, la înălţimea vârfului olecranului.

La cabaline, latura superioară se plasează la 8-10 cm distanţă de apofizele spinoase şi se întinde între spaţiile 7 şi 17. Latura anterioară coboară vertical înapoia spetei, prin spaţiile 6 şi 7, este uşor convexă anterior. Latura ventro-caudală (posterioară) este convexă spre înapoi, coboară din spaţiul 17, trece la înălţimea apofizei externe iliace prin spaţiul 16, la înălţimea tuberozităţii ischiatice prin spaţiul 10 şi la înălţimea articulaţiei scapulo-humerale prin spaţiul 6 intercostal.

La suine (slabe), aria pulmonară de percuţie seamănă cu aceea de la bovine. Se întinde, posterior, până în spaţiul 11 intercostal şi punctul cel mai decliv al laturii posterioare se află în spaţiul 4 intercostal, la înălţimea olecranului.

La canide, felide şi rozătoare (iepure şi nutrie) latura superioa-ră se confundă cu linia apofizelor spinoase dorsale şi se întinde între spaţiile intercostale 4-12 (la câine) şi 4-11 (la iepure). Latura anterioa-ră este asemănătoare cu aceea de la. ovine. Latura posterioară este convexă spre înapoi, coboară din spaţiul 12 (respectiv 11), trece prin spaţiul 11 (10) la înălţimea apofizei externe a iliumului, prin spaţiul 10 (9) la nivelul apofizei ischiatice şi la nivelul articulaţiei scapulohu-merale prin spaţiul 8 (9) intercostal. Punctul cel mai decliv se găseşte în spaţiul 4 intercostal. La animalele de talie mică aria toraco-pulmo-nară de pe latura dreaptă a toracelui se continuă cu aceea de pe latura stângă atât la limita superioară (dorsal prin traversul coloanei verte-brale) cât şi ventral (prin traversul sternului). 240

Modificările ariei pulmonare de percuţie se exprimă prin mărirea sau micşorarea ariei pulmonare. Mărirea ariei de percuţie pulmonare se realizează, adesea consecutiv împingerii spre înapoi a limitei ventro-caudale, deci prin lărgirea unghiului costo-diafragmatic, consecutiv creşterii cantităţii şi tensiunii aerului intraalveolar (emfizem pulmonar cronic, dispnee gravă) sau datorită pneumotoraxului. Aria pulmonară se poate mări şi în detrimentul ariei cardiace consecutiv aceloraşi cauze. Mărirea ariei în direcţie dorsală, prin apropierea laturii de apofizele spinoase, cât şi mărirea ariei către anterior, se datoreşte reducerii grosimii peretelui toracic (slăbiri, emacieri musculare etc.).

Reducerea (micşorarea) ariei de percuţie pulmonare apare consecutiv compresiunii exercitate de organele vecine hipertrofiate asupra pulmonului. Aria pulmonară se reduce consecutiv măririi cordului, bombării diafragmatice în urma supraîncărcării organelor digestive, hipertrofierii ficatului, hernii transdiafragmatice, tumorilor toracale şi îngroşării peretelui toracic. Apreciem micşorarea ariei şi modificările ce apar în interiorul ei, pe zone circumscrise, ca urmare a alterărilor din parenchimul pulmonar (matitate, sonoritate timpanică, zgomot de oală spartă etc.).

Sunetele obţinute Ia percuţia toracelui şi a pulmonului modificat, definesc stări patologice. Sonul pulmonar normal poate fi înlocuit cu sonuri (zgomote) deosebite ca intensitate, durată, înălţime şi timbru. Prin percuţie se pot obţine sonuri cu deosebită semnificaţie semiologică, apreciate în cadrul examenului clinic ca semne impor-tante. Cu semnificaţie patalogică se pot obţine la percuţie următoarele zgomote: son submat (submatitate), son mat (matitate), son hipersonor (hipersonoritate), son timpanic, son metalic şi son de „oală spartă". Submatitatea presupune reducerea sonorităţii sau rezonanţei pulmo-nare. Matitatea presupune abolirea rezonanţei pulmonare. Ambele pot fi determinate şi de imposibilitatea ajungerii vibraţiilor la parenchimul pulmonar ca urmare a îngroşării pereţilor toracici. în mod aparte, aceste sonuri apar ori de câte ori este înlocuit aerul alveolar cu material dens (lichid, fibrină, puroi etc.) realizând densifîcarea pulmonară. Această densificare apare consecutiv leziunilor pulmo-nare elementare de tip inflamator (pneumonii şi bronhopneumonii) sau neinflamator (chişti, hematoame) sau de neoformaţie (tumori).

241

îngroşarea peretelui toracal poate fi realizată de modificările ponderale (îngrăşare, obezitate) ale animalului cât şi de acumularea în spaţiul pleural a unei cantităţi de lichid de origine inflamatorie (pleurezii) sau neinflamatorie (hemotorax) şi de îngroşarea foiţelor pleurale consecutiv inflamaţiilor (pahipleuritele). Pe baza sonorităţilor acustice ale zgomotelor, la percuţie se oferă posibilitatea decelării modificărilor (stabilind calităţile lor: dimensiune, întindere, localizare etc.). La interceptarea sunetelor de percuţie se va ţine cont de faptul că nu se pot decela prin percuţie toracică decît leziuni pulmonare situate (localizate) în cortexul pulmonar (la suprafaţa pulmonului) sau nu mai adânc (profund) de 7 cm de la suprafaţa pielii (vibraţiile nu pătrund mai adînc). Pentru a fi decelate, leziunile trebuie să aibă o întindere (un diametru) minimă de 3-4 cm (atât cât se difuzează lateral vibraţia în timpul percuţiei superficiale). Dacă leziunile au diametrul mai mic, vibraţia pătrunde şi în ţesutul sănătos sau vicariant din jurul leziunii, dând sonului un caracter diferit. Dacă leziunea pulmonară este mică şi e înconjurată de ţesut pulmonar atelectaziat, în locul matităţii, apare la percuţie hipersonoritate determinată de aceste modificări marginale, care domină caracterul acustic al somului absorbind şi matitatea. Aşa se întâmplă în cazul leziunilor pulmonare nodulare, a bronhopne-umoniilor, pneumoconiozelor etc. O particularitate prezintă şi colecţii-le lichide pleurale. Colecţiile mari (masive) oferă matitate absolută sau hidrică în zona ventrală a toracelui, terminată superior pe linie dreaptă, orizontală şi paralelă cu solul. Acest paralelism cu solul se păstrează şi la modificările de poziţie ale animalului. Deasupra acestei linii drepte, se va percepe o sonoritate îngustă cu caracter timpanic (determinată de atelectazia pulmonară de compresiune), fenomen ce poartă denumirea de „skodism" (Skoda este cel care 1-a descris). Acest skodism va fi întâlnit şi în jurul leziunilor localizate în paren-chimul pulmonar, datorită fenomenelor congestive similare, dar este mai îngust, mai greu de sesizat. Dacă colecţia lichidă este localizată în alte locuri decât ventral (colecţii lichide intrapulmonare, pleurezii circumscrise, localizate), matitatea absolută se conturează convex, datorită sinechii pleurale care circumscrie leziunea. La analiza calită-ţilor sunetului de percuţie se va lua în considerare şi posibilitatea modificării caracterelor sale în funcţie de evoluţia şi stadiul procesului morbid. Spre exemplu, în pneumonie sonul de percuţie are caracter hipersonor în faza de congestie, submatitate în timpul exudaţiei, matitate

244

în faza de organizare (bloc pulmonar) şi apoi să reapară submati-tatea în faza de resorbţie, hipersonoritatea la terminarea resorbţiei şi în final sonul normal. Acest mod de interpretare trebuie luat în considerare şi la aprecierea sunetelor recepţionate la ascultaţie. Matitatea pulmonară se decelează şi în cazul tumorilor pulmonare, a chiştilor, nodulilor, edemului localizat, hemoragiilor etc. La percuţia digito-digitală, mati-tatea oferă palpatoric senzaţia de rezistenţă lemnoasă.

Hipersonoritatea este determinată de subţierea peretelui toracic (la animale slabe), de reducerea tensiunii (elasticităţii) pereţilor alveo-lari prin atelectaziere sau creşterii tensiunii intraalveolare, schimbării structurii pereţilor alveolari (emfizem pulmonar sau interstiţial). în toate aceste cazuri, vibraţia nu se mai propagă de la alveolă la alveolă, ci cuprinde dintr-o dată zone întinse, realizând aşa numita vibraţie „in totto". La acestea se adaugă uneori şi creşterea rezonanţei toracice. Hipersonoritatea poate fi determinată şi de cavităţile cu conţinut gazos (caverne goale, pneumotorax) care favorizează amplificarea vibraţiei.

Sonul timpanic se apropie ca tonalitate şi timbru de calitatea sonului de percuţie normal obţinut la animalele mici. El capătă semni-ficaţie patologică ori de câte ori e întâlnit la animalele de talie mare şi mijlocie. La animalele de talie mică, semnificaţia patologică este asigurată de intensitatea lui crescută, tonalitatea foarte înaltă şi nuanţă metalică, caractere ce-1 diferenţiază net de sunetul obţinut pe zonele vecine sănătoase. Acest sunet ia naştere în condiţii asemănătoare hiper-sonorităţii, la care se adaugă creşterea înălţimii sunetului, determinată de creşterea tensiunii aerului. Când se formează în cavităţi, înălţimea lui este invers proporţională cu dimensiunile cavităţii (caverne, bronhec-tazii, pneumotorax, hernii transdiafragmatice ale organelor digestive meteorizate etc.). Sonul timpanic se evidenţiază şi în cazul emfizemului subcutanat, când se simte şi crepitaţia gazoasă.

Sonul metalic sau metalizarea sonului timpanic, este determinat de conţinutul gazos cu tensiune crescută din cavităţile cu diametru mare (peste 5 cm) situate în parenchimul pulmonar cortical, aşa cum este cazul cavernelor pulmonare închise, bronhectaziilor voluminoase, pneumotoraxului etc. Sonul metalic se obţine şi la percuţia emfizemu-lui subcutanat sau în cazul percuţiei defectuoase (oblică) când se folosesc instrumente de percuţie metalice. Se mai obţine în cazul meteorizării organelor abdominale în apropierea diafragmei. în toate cazurile în care caracterul sonului este de hipersonoritate (deci şi tim-panic sau metalic) senzaţia tactilă la percuţia palpatorie este de gol (elastic).

245

Sonul sau zgomotul de „oală spartă" este un son disarmonic, discordant, rezultat din supraadăugarea pe sunetul de bază (de regulă hipersonor) a unei vibraţii suplimentare, cu intensitate apropiată sunetului principal. Această situaţie se realizează în urma împingerii bruşte, sub acţiunea vibraţiei, a aerului dintr-o cavitate în afara ei, printr-un orificiu îngustat. Acest son se obţine la percuţia cavernelor cu comunicare bronhială, a laringelui, a zonelor de bronhopneumonie, bronhectazii, emfizem subcutanat sau la percuţia defectuoasă. Sonul de oală spartă se poate supraadăuga atât pe sonuri sonore cât şi pe cele cu caracter mat. El se poate reproduce (cu intensitate mare însă) la percuţia cu pumnul insuficient închis (percuţie defectuoasă).

Fig. 34. Geneza zgomotelor obţinute la percuţia toracelui

246

Percuţia paipatorie a toracelui se realizează digito-digital şi constă în recepţionarea tactilă, cu degetul folosit ca placă, a vibraţiilor (în cazul sonului mat rezistenţă, în sonul clar senzaţia de gol, de moa-le), corespunzător stării fizice.

7.2.2.4. Ascultaţia toracelui Ascultaţia toracelui constituie, alături de percuţie cea mai valo-

roasă metodă generală de investigaţie toraco-pulmonară. Spre deo-sebire de percuţie, unde sonurile recepţionate sunt produse de către examinator (prin ciocănire), la ascultaţie se va percepe sunetul (zgo-motul) ce ia naştere (se formează) natural la nivelul toracelui şi pul-monului ca urmare a activităţii (mişcării). Aceste sonuri au intensitate mică, de aceea recepţionarea lor se face numai după aplicarea urechii pe torace (ascultaţie directă) sau cu ajutorul stetoscopului (ascultaţie indirectă). Suprafaţa de torace pe care se obţin zgomote normale se numeşte aria de ascultaţie pulmonară. Ea este asemănătoare cu aria de percuţie, dar este mai mare. Aria de ascultaţie ca şi aria de percuţie nu este echivalentă proiecţiei spaţiale a pulmonului pe torace, pentru că nu pe toată proiecţia se recepţionează zgomotele. Chiar şi pe aria de asculaţie, intensitatea de propagare a sonurilor e diferită. Acolo unde peretele toracelui e prea gros sau activitatea pulmonară mai slabă (zonele subscapulare, subvertebrale, Suprasternale, unghiul costo-dia-fragmatic etc.) zgomotele nu se aud sau se vor recepţiona numai după intensificarea respiraţiei (după efort). Aria de ascultaţie pulmonară se situează pe laturile toracelui, iar la bovine se decelează şi o mică zonă. prescapulară, zonă ce se poate descoperi uneori şi la percuţie.

Zgomotele se recepţionează, de regulă, pe animalele în repaus. Dacă ele sunt prea slabe, se poate proceda la intensificarea lor prin supunerea animalului la efort (câteva minute) sau prin astuparea (câte-va secunde) a nărilor. La recepţionarea zgomotelor se va aprecia frecvenţa, ritmul, durata, intensitatea, timbrul şi se va localiza prezenţa lor. Zgomotele se pot încadra în trei grupe:

- zgomote respiratorii; - zgomote toracice provocate de examinator; - zgomote extrarespiratorii. Zgomotele respiratorii sunt sunete ce iau naştere pe căile respi-

ratorii intratoracice (bronhiale), la nivelul alveolelor şi al pleurei. Ele se pot sistematiza în: - zgomote respiratorii principale sau sufluri şi

247

- zgomote respiratorii supraadăugate. La rândul lor zgomotele respiratorii principale pot fi normale sau patologice.

Zgomotele respiratorii principale normale sau suflurile nor-male iau naştere în urma trecerii aerului (inspirat sau expirat) prin căile respiratorii, unde, datorită neregularităţilor şi inegalităţilor de calibru, la o anumită viteză a coloanei de aer iau naştere vene fluide (vârtejuri), care provoacă vibraţii ale coloanei de aer şi ale pereţilor căilor respiratorii. Aceste vibraţii, în anumite condiţii se propagă de aici prin ţesuturi şi se aud la suprafaţa corpului. în felul acesta iau naştere suflul nazal, suflul laringian, suflul traheal, suflul bronhie şi suflul alveolar (murmurul vezicular). Fiecare suflu se recepţionează (se aude) pe aria de proiecţie a organului în care ia naştere, dar unele se pot propaga şi de la un organ la altul, intrând în compoziţia suflului organului respectiv, întărindu-1 sau completându-1. Suflul nazal nu are proprietăţi de propagare (prin interpunerea faringelui, care prin struc-tura sa moale, împiedică propagarea spre laringe a suflului). Suflul laringian se aude pe aria laringelui, dar se propagă, datorită structurii cartilaginoase comune, de la laringe la trahee şi mai departe în bronhii (care au o structură cartilaginoasă) intrând în compoziţia suflului traheal (care se formează în urma vibraţiilor de la nivelul cartilagiilor traheale) şi a celui bronhial (cu geneză asemănătoare celui traheal), întărindu-le. Suflurile laringian şi traheal se aud pe aria lor de proiecţie cervicală. Suflul bronhie (bronşic, bronhial) este un zgo-mot normal care ar trebui să se audă pe torace. Având în vedere poziţia profundă a bronhiilor şi condiţiile impropice de transmitere la torace (parenchimul pulmonar fiind un bun izolator fonic) acest suflu nu se aude pe toracele normal decât la tineret şi la animalele slabe sau cu toracele plat sau îngust în aceste cazuri, el se aude în treimea anterioară toracelui (sub scapular) şi are mai mult valoare teoretică decât practică.

Suflul bronhiolo-alveolar sau murmurul vezicular ia naştere la nivelul sfincterului bronhiolo-alveolar şi în alveolă. Este mai puternic în inspiraţie, când aerul are o viteză mai mare şi trece dintr-un spaţiu mic (bronhiola) într-unui mai mare (alveola). în expiraţie este mai slab (viteza aerului expirat este mai mică). Aşa cum arată Bondet şi Chaveau (citaţi de I. Adameşteanu, A. Nicolau şi H. Bârză - 1959) propagarea suflului laringian şi traheal este anihilată la nivelul bronhiolei supralobare (care nu mai are structură cartilaginoasă)

248

întrerupând astfel continuitatea transmiterii suflului. Ca urmare a distanţei foarte mici, prin coloana de aer, vibraţia ajunge la nivelul alveolei, întărind vibraţiile ce iau naştere aici. Murmurul vezicular atestă integritatea morfo-funcţională a parenchimului pulmonar. Recepţionarea lui pe torace, pe toată aria de ascultaţie pulmonară, atestă starea de sănătate şi funcţionalitatea normală a pulmonului. La ascultaţia toracelui se va aprecia mai întâi prezenţa murmurului vezicular, iar când este prezent se vor stabili caracterele lui în corelaţie cu condiţiile generale, morfologice şi funcţionale ale organismului. Sub aspect steto-acustic, murmurul vezicular este un suflu aspirativ care poate fi imitat aspirând bucal, concomitent cu încercarea de pronunţare a literei „ f ' sau „v". Murmurul vezicular este mai puternic în inspiraţie la tineret (unde este şi mai înalt = respiraţia juvenilă) şi mai slab la adult şi la animalele senile. La animalele grase se aude foarte slab sau deloc, datorită grosimii peretelui (mai ales la porcii graşi), iar la animalele slabe se aude întotdeauna mai bine. Intensifi-carea respiraţiei după efort sau în cazul dispneelor amplifică murmurul vezicular, în timp ce, repausul şi respiraţia superficială îl diminuează. Caracterele murmurului vezicular normal variază în funcţie de specie (tabelul 17). Modificările lui se referă la intensitate, ritm, durată şi timbru.

Tabelul 17 Caracterele murmurului vezicular normal

Specia sau

animalul

Murmurul vezicular inspirator Murmurul vezicular expirator Specia sau

animalul inten-sitate

timbru durată arie intensitate timbru durată arie

bovine intens aspru toată inspiraţia

toată aria

slab suflant începutul expiraţiei

post scapular

ovine / caprine

foarte intens

aspru idem idem intens aspru toată expiraţia

toată aria

suine (slabe)

intens suflant idem idem idem suflant toată expiraţia

toată aria

cabaline slab suflant mai scurt post scapulară

imperceptibil; eventual la începutul expiraţiei, postscapular

canide felide iepure nutrie

intens

intens

suflant

aspru

toată inspiraţia, dar este scurt

toată aria intens suflant toată expiraţia

toată aria

păsări intens aspru mai scurt toată aria intens aspru mai scurt toată aria

249

a) Modificări de intensitate - Murmurul vezicular intensificat sau exagerat ia naştere

consecutiv creşterii frecvenţei şi amplitudinii respiraţiei după efort, în stările febrile, în dispnee, a respiraţiei compensatoare vicariantă (lat. vicarius = înlocuitor) etc. în acest caz murmurul vezicular devine aspru, mai ales în inspiraţie;

Murmurul vezicular diminuat apare consecutiv reducerii debitului respirator, însoţind de regulă, respiraţia superficială (conse-cutivă durerilor pleurale, costale, musculare, stenozele marilor bronhii, emfizem pulmonar, colecţii lichide pleurale reduse, în pachipleurite, edeme toracale, îngrăşarea animalului etc.);

- Abolirea murmurului vezicular, de obicei circumscrisă pe o anumită zonă toracală sau chiar pe un hemitorace, apare consecutiv scoaterii din funcţiune a zonei pulmonare respective. Abolirea murmu-rului vezicular se poate exprima prin „respiratio nulla" (lipsa oricărui zgomot pe zona ascultată), aşa cum se întâmplă consecutiv obstrucţiei totale a bronhiei lobare, a densificărilor (blocurilor) pulmonare masi-ve, în pneumotoraxul unilateral închis în colecţii pleurale mari (de regulă lichide) etc. în locul murmurului vezicular pe zona respectivă poate apărea un alt zgomot principal patologic (suflu tubar, suflu pleuretic etc.).

b) Modificări de ritm şi durată apar consecutiv schimbării raportului de durată între murmurul vezicular inspirator şi cel expirator. Diminuarea lumenului bronhial (în bronşite sau în spasmul bronşic) prelungeşte şi întăreşte componenta expiratorie a murmurului vezicular. Murmurul vezicular sacadat însoţeşte respiraţia sacadată (etajată), determinată de afecţiuni dureroase pleurale, toracale sau în cazul pleuro-pneumoniilor.

c) Modificările de timbru sau înăsprirea murmurului vezicu-lar se exprimă prin pierderea caracterului aspirativ şi înlocuirea lui cu o tonalitate aspră, uscată. înăsprirea murmurului vezicular poate fi sau nu, însoţită şi de intensificarea sunetului. înăsprirea murmurului vezicular apare consecutiv stenozelor bronşiale moderate, bronşitelor, în faza congestivă a pneumoniei, în emfizem pulmonar (alveolar) acut, atunci când apare şi intensificarea sunetului. în cazul stenozelor bron-hiale intense precum şi în inflamaţiile pulmonare reduse (mici), înăs-prirea este însoţită de diminuarea intensităţii murmurului vezicular.

250

Zgomote respiratorii principale, patologice Suflul tubar (suflul bronşic, zgomotul respirator bronhie, suflul

bronşic tubar etc.) este un suflu respirator patologic ce poate fl recep-ţionat pe aria de ascultaţie în urma densificărilor din cortexul pulmo-nar (nu prea groase), suficient de întinse (diametru 3-4 cm) înlocuind murmurul vezicular. Suflul tubar este un suflu laringian (glotic), trans-mis la peretele toracic prin cortexul pulmonar dens şi indurat. Consecutiv procesului patologic, care înlătură calitatea de amortizor fonic al pulmonului sănătos, transformând (prin densificare sau indu-rare) parenchimul într-un conducător fonic excelent. Dacă densifîcarea pulmonară e prea mare, ea nu mai poate fi traversată de suflul transmis, aşa că pe zona respectivă (unde se absorb toate zgomotele) se obţine „respiratio nulla" (lipsa oricărui zgomot). Suflul tubar este din punct de vedere acustic asemănător pronunţării şoptite ă sunetelor „egi", „ghi" sau „hi". Se poate percepe în ambii timpi respiratori, dar este mai intens şi se aude mai bine la începutul expiraţiei. Intensitatea sa este în raport direct cu gradul induraţiei pulmonare şi cu viteza coloanei de aer în căile respiratorii. Din punct de vedere practic, el prezintă un timbru fluierător cu o durată yariabilă, determinată de evoluţia modificării fizice ce i-a dat naştere. în pneumonia cronică are un caracter permanent, de asemenea în tumori pulmonare, atelectazii pulmonare cronice, scleroză pulmonară etc. şi discontinuu în pneumo-nia lobară a rumegătoarelor, datorită obstruării periodice cu mucus a bronhiei aferente.

Suflul pleuretic este un suflu respirator principal patologic, ce poate fi recepţionat pe aria pulmonară (de obicei în zone declive, ventrale), înlocuind murmurul vezicular, în zona unde apare el. Suflu} pleuretic ia naştere în urma acumulării de lichid în spaţiul pleuretic, lichid care compresează, colabând ţesutul pulmonar, până la actelec-tazie. Suflul pleuretic se percepe la limita superioară a colecţiei şi este un zgomot (suflu) laringian transmis la torace prin stratul de lichid pleural, ca urmare a apropierii bronhiei lobare de pleură, în urma compresării cortexului pulmonar. Dacă colecţia lichidă este prea mare şi deci grosimea lichidului exagerată, suflul laringian nu se mai trans-mite, se absoarbe în lichid, suflul pleuretic nu se mai formează şi în zonă apare „respiratio nulla". Traversând stratul de lichid, suflul laringian îşi modifică caracterele, va deveni slab ca intensitate, mai ascuţit (mai înalt) şi mai dulce (aspirativ), comparativ cu suflul tubar. Se aude mai bine în expiraţie, lăsând impresia unui zgomot care vine de departe.

251

Suflul cavernos (suflul cavitar) este suflul respirator care ia naştere în condiţiile în care o cavitate de neoformaţie (cavernă) este în comunicare cu o bronhie. Pentru a se produce suflul cavernos, cavi-tatea trebuie să fie destul de mare (peste 2 cm diametru), să fie goală şi situată cortical (aproape de peretele toracic). De asemenea, trebuie să prezinte pereţii induraţi, iar bronhia de comunicare să fie liberă, neobsţruată, făcând astfel posibilă transmiterea suflului laringian la peretele toracic, după ce s-a amplificat în camera de rezonanţă pe care o reprezintă caverna. Suflul cavernos se aude în ambii timpi respira-tori, este intens, cu tonalitate joasă şi cu timbru mai armonios decât cel tubar.

Suflul amforic este un suflu cu geneză identică celui cavernos, dar în acest caz, cavitatea trebuie să fie mare (peste 6 cm diametru). Este un suflu de intensitate redusă, cu tonalitate joasă (gravă) şi rezonanţă amforică (asemănător sunetului obţinut atunci când se suflă la gura unei sticle sau damigene goale), este dublu (se aude atât la inspiraţie cât şi la expiraţie), mai puternic în inspiraţie. Uneori este însoţit de o ţiuitură asemănătoare ciocănirii a două metale. în acest caz poartă denumirea de suflu amforic metalizat sau suflu amforome-talic. Suflul amforic apare în cazul cavernelor mari situate cortical, în pneumotoracele deschis sau cu supapă, în hidro şi piopneumotorace.

Suflul nedefinit (zgomotul nedeterminat zgomotul respirator mat, respiraţia suflantă, sau respiraţia bronho-veziculară etc.) este un amestec de murmur vezicular şi suflu tubar sau de zgomote principale şi supraadăugate (raluri). Este un suflu înalt, dublu, cu caracter aspirativ (suflant). Se poate percepe şi la bovinele sănătoase pe zona prescapulară a ariei pulmonare şi la caii cu perete toracic gros în zona subscapulară sau în cea supracardiacă. în condiţii patologice, suflul nedefinit poate apărea în bronhopneumonii, inflamaţii nodulare, tumori mici diseminate etc. cu alte cuvinte, în toate pneumopatiile indurative disiminate. Se poate percepe în faza de congestie a pneumoniilor atunci când se pro-voacă dispneea de suplinire. Se mai poate produce în cazul coexistenţei leziunilor de densificare pulmonară cu cele cavitare şi lichide pleurale, pe aceeaşi zonă. Denumirea lui este determinată de imposibilitatea definirii lui sub aspect steto-acustic.

Zgomote respiratorii supraadăugate Sunt zgomote (sunete) care se aud concomitent (supraadăugat)

cu zgomotul principal normal (murmurul vezicular) sau unul dintre 252

zgomotele principale patologice (cavernos, amforic, pleuretic). Aceste zgomote supraadăugate se pot împărţi în două grupe şi anume:

a) Zgomote supraadăugate ce iau naştere pe căile respirato-rii sau ralurile (fr. râie =horcăit, lat. ronchus = ral) pot lua naştere la orice nivel al căilor respiratorii. Vom întâlni raluri nazale, laringiene, traheale, bronhiale, alveolare şi raluri ce se formează în cavităţi de neoformaţie (cavernoase). Ralurile nazale, laringiene şi traheale (amintite la organele în care iau naştere) au genezâ'asemănătoare, ca şi semnificaţie aidoma ralurilor bronhiale, pe care le recepţionăm la ascultaţia toracelui. Pentru a lua naştere un ral este nevoie ca bronhia, alveola sau caverna să fie permeabile pentru coloana de aer. Aerul trebuie să circule cu o anumită viteză, capabilă să producă vibraţii, dar să nu provoace expectoraţie (eliminarea secreţiilor profunde pulmona-re). Condiţia esenţială, însă, pentru producerea unui ral, este prezenţa pe căile respiratorii a unor secreţii (umede sau depozite uscate) care vibrează la trecerea coloanei de aer. Rezultă deci că ralurile sunt zgomote patologice. După nivelul la care iau naştere ele pot fi raluri bronhiale (pe bronhiile mari, mijlocii şi mici), raluri alveolare (vezi-culare) şi cavernoase, respectiv amforice. După caracterul lor acustic, determinat de calitatea exudatului, ralurile, la orice nivel, pot fi raluri uscate sau umede. De aceea sistematizarea lor se realizează astfel:

- raluri umede - crepitante sau alveolare (veziculâre); - bronşiale umede cu bule mari, mijlocii şi mici; -cavernoase.

- raluri uscate - crepitante uscate (alveolare uscate); - bronşiale uscate, respectiv ronflante (în bronhiile mari), sibi-

lante (în cele mijlocii) şi subcrepitante (în bronhiile mici). Ralurile umede iau naştere în urma traversării coloanei de aer

printr-un produs fluid de natură patologică (exudat seros sau mucos, respectiv hemoragie).

Ralul crepitant (ralul alveolar sau vezicular umed, ral crepitant umed) este un zgomot supraadăugat, de obicei pe murmurul vezicular intensificat sau înăsprit. Din punct de vedere acustic, este un zgomot fin şi foarte scurt, asemănător cu zgomotul produs de frecarea între degete, lângă ureche, a unei şuviţe de păr sau cu zgomotul produs de sarea de bucătărie presărată pe plita încinsă. Acest ral ia naştere la

253

nivelul alveolelor, în urma dezlipirii pereţilor alveolari, apropiaţi de stratul de exudat. Ralul alveolar umed este un zgomot inspirator (apare la finele inspiraţiei), este fix (se aude mereu în acelaşi loc) şi continuu (atâta timp cât durează evoluţia procesului exudativ, mai ales că expectoraţia de la nivelul alveolelor se realizează foarte greu). Sub raport semiologic se disting două categorii de raluri crepitante şi anume,. ralurile crepitante de „inducere" (fine, scurte) recepţionabile în timpul congestiei pulmonare şi fazei congestive terminale a pneumoniei lobare, în edemul pulmonar etc. şi raluri crepitante de „întoarcere" (ca un răpăit de ploaie) care se intensifică la efort şi se aude tot timpul inspiraţiei. Se recepţionează în faza de rezoluţie a pneumoniei sau bronhopneumoniei.

Ralurile bronhiale umede, raluri mucoase sau raluri buloase, sunt zgomote scurte, numeroase, asemănătoare cu zgomotele produse la suflarea cu un pai într-un vas cu lichid. Ralul se realizează similar acestui fenomen, în urma trecerii aerului respirat prin conductul bronhial în care se găsesc exudate seroase, seromucoase sau hemo-ragice. După calibrul bronhiei, caracterul acustic al zgomotului diferă. In bronhiile mari, ralul are o tonalitate mai gravă, este mai puternic şi cu durată mai mare (asemănător zgomotului de gargară). Acest ral se numeşte ral bronşial cu bule mari sau ral bulos. în bronhiile mici, ralurile au durată şi intensitate mică, asemănându-se cu cele alveolare, de unde şi denumirea lor de raluri subcrepitante sau raluri cu bule mici. Ralurile din bronhiile mijlocii au caractere intermediare între cele cu bule mari şi cele cu bule mijlocii şi se numesc raluri cu bule mijlocii. De foarte multe ori, pe suprafaţa toracelui se recepţionează concomitent raluri bronhiale din toate categoriile. în acest caz vorbim de raluri mixte. Ralurile bronhiale sunt zgomote supraadăugate, duble (se aud în ambii timpi respiratori), mobile (lichidele bronhiale sunt vehiculate de către coloana de aer dintr-o zonă în alta) aşa că ele pot avea odată caracter de raluri subcrepitante, apoi raluri cu bule mijlocii şi apoi cu bule mari (buloase). Din cauza aceasta ralurile bronhiale sunt şi discontinui, dispar până la o nouă exudaţie, după ce cele prezente au fost evacuate prin expectoraţie. Refacerea exudatului durează cam 30 de minute. De aceea am recomandat realizarea ascul-taţiei numai după trecerea acestui timp, după tuşea expectorantă.

Ralul cavernos respectiv ralul amforic este generat de acele caverne cu conţinut hidrogazos care au comunicare cu bronhiile de

254

drenaj. La pătrunderea aerului în cavernă, acesta agită lichidul, deter-minând vibraţii de tonalitate gravă, intensitate foarte mare, cu sediu fix, duble, continui sau discontinui (când se evacuează conţinutul cavernei prin tuse sau expectoraţie). S-ar putea ca ralul cavernos să fie de fapt un ral bronşic amplificat de rezonanţa cavernei goale de lângă bronhia afectată. Ralul amforic ia naştere în cavernele foarte mari, cu pereţi rigizi şi netezi.

Ralurile uscate au origine diversă. Se va distinge ral alveolar uscat sau ral crepitant uscat sau zgomotul de „crac-crac" care ia naştere la nivelul alveolei pulmonare ai cărei pereţi pierd elasticitatea consecutiv proceselor de scleroză sau pătrunderii aerului perialveolar sau perilobular (emfizem interstiţial). Ralul alveolar uscat (vezicular uscat) este redat acustic de o pârâitură fină, dar intensă ce se percepe uşor la ascultaţie. Această pârâitură ia naştere în urma ruperii pereţilor alveolari în momentul destinderii alveolelor (în inspiraţie) sau la relaxare (în expiraţie). Zgomotul sugerează pârâitură unei crenguţe uscate, la îndoire, de unde denumirea de „zgomot de crac-crac". Este un zgomot dublu, continuu ce se percepe în emfizemul alveolar sau interstiţial cronic, în emfizemul acut etc.

Ralurile bronşiale uscate iau naştere la nivelul bronhiilor ca urmare a fenomenelor stenozante, îngustarea lumenului bronhie şi a intensificării (consecutive) vitezei coloanei de aer respirat. Fenome-nele stenozante bronhiale se realizează în urma tumefierii mucoasei, a secreţiilor cu caracter filant sau a depozitelor uscate aderente la pere-tele bronhie. Ralurile bronhiale uscate pot apărea şi în urma compresă-rii bronhiei de la exterior (tumori, chişti, sau abcese pulmonare). La nivelul stenozelor iau naştere vârtejuri la care se adaugă vibraţia conţinutului bronhial. Caracterele acustice ale ralurilor bronhiale uscate depind de segmentul bronhie unde iau naştere. Se disting două feluri de raluri uscate bronhiale: - Raluri ronflante (fr. ronflant = sforăitor, sonor) la nivelul marilor bronhii, asemănătoare cu zgomotul de sforăit sau de tors. Se caracterizează prin amplitudine mare şi tonalitate joasă (gravă). La palpaţia toracelui, aceste raluri oferă fre-misment toracal. - Ralurile sibilante (fr. sibilant = şuierător, siflant) iau naştere la nivelul bronhiilor cu lumen mic, sunt şuierătoare conse-cutive unor vibraţii frecvente şi mici. Intensitatea lor depinde de gradul stenozării, de intensitatea şi viteza coloanei de aer respirator. Ralurile uscate bronhiale sunt zgomote duble (în ambii timpi respiratori),

255

mai scurte dar mai puternice în inspiraţie, continue (fenomenele steno-zate sunt persistente), fixe datorită aderenţei sau persistenţei fenome-nului stenozant. In concluzie, caracterele semiologice ale ralurilor sunt sintetizate în tabelul 18.

Ralurile uscate se întâlnesc în faza de congestie a bronşitei acute (inflamaţiei acute a bronhiei), în bronşitele cronice, în parazitismul bronhial sau în cazul compresiunii externe pe bronhii etc.

Tabelul 18 Caracterele semiologice ale ralurilor

Ralul Caracterele ralurilor Ralul acustic când apare durata stabilitate intensitate

Crepitant umed

pârâit fin

inspiraţie continuu fix slabă

Bronşial cu bule mici

idem inspiraţie/ expiraţie

discontinuu mobil moderată (răpăit ploaie)

Bronşial cu bule mijlocii

borborism idem (dublu)

idem idem intensă

Bronşial cu bule mari

gargară dublu idem idem foarte intensă

Crepitant uscat

pârâit uscat

dublu continuu fix intensă

Sibilant şuierat dublu continuu fix slab Ronflant sforăit dublu continuu fix intensă

Zgomotele respiratorii supraadăugate, patologice, extrapulmonare sau de origine pleurală

Din această categorie fac parte: - zgomotele uscate pleurale; - zgomotele umede (de lichid) pleurale. Zgomotele pleurale uscate. Zgomotul de frecătură pleurală e un

zgomot asemănător unui scârţâit sau aceluia rezultat din plierea unei bucăţi de piele recent argăsite. Poate fi reprodus prin frecarea cu un deget pe dosul palmei, aplicate (astupând) pe ureche. Zgomotul este sincron cu mişcările respiratorii, poate fi dublu, dar mai intens în inspiraţie şi dispare la oprirea respiraţiei (când se astupă nările animalului). Uneori este de scurtă durată (efemer) aşa cum este cazul în faza de congestie a pleuritei (inflamaţia uscată acută a pleurei), când durează doar câteva ore, după care dispare (faza exudativă a inflamaţiei) şi reapare în faza de rezoluţie (resorbţie) sau dacă exudaţia este fibrinoasă (la rumegătoare). în formele cronice, proliferative sau

256

sclerozante, frecătura poate avea un caracter permanent sau, de durată (aşa se întâmplă în pleurita cronică T.B.C.). Zgomotul are sediu fix, corespunzător zonei afectate şi se amplifică odată cu intensificarea respiraţiei sau la apăsarea uşoară a peretelui toracic. Zgomotul de frecătură pleurală ia naştere în urma frecării feţei externe a pleurei viscerale de faţa internă a pleurei parietale, frecare favorizată de resorbţia lichidului normal intrapleural. De asemenea, zgomotul de frecătură poate apărea şi consecutiv depunerii de fîbrină pe suprafaţa pleurelor sau instituirii aici a proceselor nodulare, proliferative, rugoase etc. (în pleurita cronică).

Zgomotul de frecătură pleurală este asemănător cu zgomotul de frecătură pericardiacă (decelabil pe aria de ascultaţie cardiacă), dar frecătura pericardiacă se manifestă şi după oprirea respiraţiei. în cazul frecăturii pleuro-pericardice (între faţa externă a pericardului şi faţa internă a foiţei pleurale parietale) zgomotul se diminuează, fără să dispară, în cazul opririi respiraţiei. Zgomotul de frecătură pleurală ar putea fi confundat acustic cu ralurile bronhiale uscate, de care se diferenţiază însă, prin faptul că frecătura pleurală se intensifică la apăsarea toracelui, iar timbrul este caracteristic frecării. Zgomotul de frecătură pleurală poate fi imitat prin frecarea părului animalului de pâlnia stetoscopului, atunci când aceasta nu e bine cooptată pe suprafaţa de asculaţie, obţinâridu-se în acest caz un zgomot fals.

Zgomotul de supapă este generat de lovirea supapei (în cazul pneumotoracelui cu supapă) în momentul închiderii sale. Este un zgomot scurt, cu caracter înfundat (amortizat) ce se repetă la fiecare inspiraţie, din ce în ce mai slab, dispărând în momentul în care creşte presiunea aerului în cavitatea pleurală sau în cazul obstruării lume-nului fistulei bronho-pleurale,

Zgomotele pleurale umede sau zgomotele de lichid Zgomotul de lichid, de succusiune, de clătinare, de clapotaj

toracic, de „glu-glu", de plescăit etc. este un zgomot supraadăugat ce se poate sesiza uneori şi tactil (senzaţie de fluctuaţie toracică). Estei determinat de clătinarea colecţiilor hidrogazoase pleurale sau a celor de la nivelul marilor caverne, în momentul respiraţiei sau a zguduirii toracelui la deplasarea animalului şi la percuţia cu pumnul.

Zgomotul de picătură (de clinchet metalic cu tonalitate înaltă metalică) este asemănător zgomotului produs prin căderea unei picături de apă într-un vas. Se poate percepe în ambii timpi respiratorii'

257

(sau numai la finele expiraţiei) devenind mai clar după tuse. Ia naştere în urma căderii picăturilor de lichid pleural suspendate pe suprafaţa neregulată a pleurei modificate (este mai frecvent întâlnit în cazul piopneumotoracelui). Zgomotul de picătură poate însoţi (de regulă) zgomotul de lichid.

Zgomotul de fistulă pulmonară (gâlgâitură pulmonară) este asemănător acustic cu ralul cavernos, cu care seamănă ca geneză. Rezultă în urma pătrunderii aerului pulmonar, printr-o comunicare bronho-pleurală (fistulă) sub nivelul colecţiei hidrogazoase pleurale, realizând situaţia suflării cu paiul într-un vas cu lichid. Se percepe în colecţiile lichide (hidrotorax sau piopneumotorax) pleurale cu fistulă pulmonară.

Zgomote toracice provocate de examinator Aceste zgomote apar şi se pot recepţiona numai în urma provo-

cării lor voluntar, de către examinator, cu scopul verificării integrităţii parenchimului pulmonar, mai ales atunci când se presupune existenţa unor modificări fizice situate profund. In acest sens, se descriu două modalităţi de provocare şi examinare a zgomotelor rezultate, şi anume:

- percuţie combinată cu ascultaţie toracică; - fonoscopie (realizarea vibraţiilor prin alte procedee decât prin

percuţie şi recepţionarea lor prin ascultaţie).

Percuţia combinată cu ascultaţia toracelui Percuţia traheii combinată cu ascultaţia toracelui are ca scop

verificarea transmisibilităţii vibraţiilor traheale, prin parenchimul pulmonar la torace. în cazul densificărilor pulmonare se realizează condiţii identice genezei suflului tubar. Când se percută traheea şi se ascultă toracele sub care parenchimul pulmonar este sănătos, zgomotul de percuţie traheală se transmite la torace, foarte greu, parcă vine de departe. în cazul densificărilor pulmonare, zgomotul se transmite clar, lăsând impresia că percuţia se realizează foarte aproape de locul unde se ascultă. La fel se întâmplă şi în cazul în care animalele produc zgomote vocale (rag, mugesc, nechează, latră, miaună, guiţă etc.). De fapt, în acest caz situaţia este similară cu procedeul folosit în medicina umană când examinatorul invită pacientul să pronunţe „33".

Transonanţa toracică (percuţ ia t ransversa lă a toracelu i ) constă în percuta t rea unui hemi to race indirect (digi to-digi tal , cu c iocanul ş i p laca ples imetr ică , cu două m o n e d e etc.), iar ascul ta ţ ia se rea l izează

258

pe hemitoracele opus, la aceeaşi înălţime la care se face percuţia. Când parenchimul pulmonar e sănătos, transonanţa oferă un zgomot slab, îndepărtat, asemănător cu cel obţinut la percuţia unei bucăţi de lemn (de unde şi denumirea de zgomot de lemn). în cazul existenţei unor densificări pulmonare profunde şi mari (infiltraţii pulmonare, adeno-patii) sau a unor cavităţi de neoformaţie (caverne, bronhectazii) etc., transonanţa oferă la ascultaţie un zgomot puternic, amplificat, metali-zat sau amforizat, cunoscut sub denumirea de zgomot de aramă sau de semnul Trousseau. Densificările pulmonare unilaterale (situate pe hemitoracele pe care se percutează) oferă la ascultaţie un son slab şi scurt. Densificările pulmonare bilaterale oferă un zgomot clar şi intens. La limita superioară a colecţiilor pleurale, pe aria de matitate hidrică se obţine un zgomot clar, scurt, metalizat, denumit semnul Pitres, semnul banului sau „zgomotul de acioaie" (it. acciajo -aliaje metalice) - zgomot dat de un clopot (talangă) din metale aliate. Deasupra matităţii hidrice, zgomotul devine surd, înfundat şi parcă îndepărtat.

Fonoscopia constă în combinarea vibrării unui diapazon aplicat pe torace, cu ascultaţia toracelui, din apropierea lui. Vibraţiile diapa-zonului se transmit bine când traversează o zonă cu stare fizică omogenă şi slab când trec dintr-o stare fizică în alta. Dacă diapazonul este pus să vibreze pe o zonă sub care se află o densificare şi se ascultă tot pe zona de densificare (vecină), vibraţiile se aud foarte bine. Dacă diapazonul vibrează pe zonă de densificare şi ascultaţia se face pe o zonă sănătoasă, vibraţiile se transmit slab, imprecis. în felul acesta se poate proceda la delimitarea densificărilor pulmonare. Tot aici se poate încadra şi situaţia descrisă anterior, când animalele scot sunete vocale.

Zgomote extrarespiratorii ce pot fi recepţionate la ascultaţia toracelui

De obicei sunt zgomote fară semnificaţie patologică, dar existen-ţa lor trebuie cunoscută pentru a nu fi interpretate fals. Pe torace se pot recepţiona zgomote rezultate din activitatea cordului (zgomote cardia-ce normale sau patologice), zgomote vocale, gemete, oftaturi etc., care oferă spontan elemente de semiologie a bronhofoniei, zgomote diges-tive (de masticaţie, de deglutiţie, de rumegare, zgomote gastro-intesti-nale etc.) rezultate ale peristaltismului normal sau exagerat, zgomote musculare rezultate din contracţia bruscă a fibrelor musculare în cazul tremurăturilor, miocloniilor frenice (zgomotul de „toc-toc") etc.

259

Pe torace se pot recepţiona şi zgomote false, crepitante, rezultate în urma frecării firelor de păr ale animalului de urechea celui care ascultă, de pâlnia stetoscopului sau crepitaţii rezultate în urma emfizemului subcutanat etc. Caracteristic pentru toate aceste zgomote este faptul că se pot auzi concomitent cu mişcările respiratorii, dar şi în afara acestora, independent de actul respirator, ele putând atrage atenţia examinatorului începător, derutându-1 (tabelul 19).

7.2.2.5. Metode speciale (complementare) utilizate în examinarea toraco-pleuro-pulmonară

Scintigrafierea pulmonară se aplică curent în medicina umana cu scopul aprecierii integrităţii celulei din cortexul pulmonar, capabila să recepţioneze substanţe radioactivizate.

Tabelul 19 Zgomote ce se pot auzi pe torace

- Tablou sinoptic -

Zgomote respiratorii

- zgomote principale

- normale - murmurul vezicular (suflul bronhiolo-alveolar)

Zgomote respiratorii

- zgomote principale

- patologice - suflul tubar (suflurile) - suflul pleuretic

- suflul cavernos - suflul amorfic - suflu nedefinit

Zgomote respiratorii

- zgomote supraadăugate

- raluri - uscate bronhiale - uscate alveolare - umede bronhiale - umede alveolare - umede cavernoase

Zgomote respiratorii

- zgomote supraadăugate - zgomote - frecătura pleurală

extra - zgomotul de supapă pulmonare - zgomotul de lichid sau —zgomotul de picătură pleurale - zgomotul de fistulă

Zgomote provocate de examinator

- percuţia traheii - transonanţa toracică -fonometria

Zgomote extrarespiratorii

- cardiace -digestive - musculare - false - de altă natură

260

Examinarea radiologică toraco-pleuro-pulmonară se realizea-ză la animalele de talie mică şi mijlocie, obişnuit cu scop de control pulmonar (examen de rutină) prin radioscopiere, iar pentru precizarea caracterelor lezionale prin radiografiere şi tomografiere. Kimografie-rea toracică (ca şi alte metode complexe) nu are aplicabilitate la animale din cauza condiţiilor grele de manipuîare a acestora şi imposibilităţii conlucrării examinatorului cu pacientul. Radioscopia ca şi radiografia toraco-pleuro-pulmonară se execută, obligatoriu din două incidenţe (minimum) şi anume din profil (latero-lateral) şi din faţă (dorso-ventral), asigurând astfel prin cele două poziţii perpendicu-lare una pe alta, posibilitatea evidenţierii, localizării şi stabilirii formei şi dimensiunilor leziunilor. Examenul radiologie oferă posibilitatea verificării integrităţii anatomice a toracelui, dinamica toracelui şi diafragmei, poziţia şi mobilitatea coloanei vertebrale, a coastelor şi articulaţiilor vertebro-costale, aspectul unghiurilor cardio-diafragmati-ce, costo-diafragmatice etc. Examinarea radioscopică este expeditivă şi accesibilă, dar oferă puţine posibilităţi de precizare a amănunteldr de structură şi fineţe, ca urmare a slabei acuităţi pe care o are ochiul sănătos al examinatorului. Radiografia pulmonară oferă o bază de analiză a leziunilor pulmonare, sub aspectul caracterului leziunilor, a sediului semnelor radiologice, forma şi dimensiunile, distribuţia (întinderea), evoluţia.

Tomogrăfierea (rar utilizată în medicina veterinară) prin serie-rea imaginilor la adâncimi cunoscute (la niveluri diferite, distanţate la intervale regulate), permite precizarea formei, dimensiunii şi localiză-rii precise în parenchim a leziunilor.

Bronhoscopierea şi bronhografierea reprezintă posibilitatea de investigare radiologică a căilor respiratorii profunde, după administra-rea prin sonde, a substanţelor de contrast la nivelul ramificaţiilor bronhiale locale (lobare, lobulare).

Endoscopierea traheo-bronhică presupune introducerea pe cale traheală, după traheotomie sublaringiană, a unui endoscop, cu care se urmăreşte traiectul şi modificările mucoasei bronhice.

Toracocenteza permite recoltarea (sau evacuarea) conţinutului colecţiilor lichide pleurale şi examinarea acestora în scop de diagnos-tic, prin examene macroscopice, chimice şi microscopice.

261

Câteva aprecieri privind caracterele şi semnificaţia lichidu-lui obţinut Ia puncţie toracică. Lichidul extras la puncţie poate fi seros, sero-fibrinos, hemoragie, lactescent, purulent sau ihoros. Lichi-dul seros şi sero-fibrinos apare clar, incolor sau uşor gălbui, fiind din punct de vedere al provenienţei, exudat sau transudat. Transudatul are o greutate specifică de 1000-1015, vâscozitate 1, 1-1, 3 şi dă reacţie Rivalta negativă (Reacţia Rivalta = evidenţierea proteinei în. soluţie slab acidă). în sediment prezintă puţine elemente celulare epiteliale şi sanghine. Exudatul seros sau sero-fibrinos este incolor, gălbui sau roşcat, prezintă o greutate specifică de peste 1020 şi o reacţie Rivalta pozitivă. El poate coagula, iar în sediment poate prezenta multe celule endoteliale degenerate, globule albe (granulocite neutrofile şi limfo-cite). Semnificaţia exudatului este oferită de originea sa inflamatorie. Lichidul hemoragie (sanghin) poate fi spumos sau coagulat, bogat în celule. El poate apărea în fazele congestive ale inflamaţiilor, în urma hemoragiilor pulmonare etc. Lichidul purulent de culoare variabilă (galben, galben-cenuşiu, brun-cenuşiu etc.) este filant sau cremos, bogat în bacterii şi leucocite. El se extrage în cazul pleureziilor puru-lente (piotorace), abcese pulmonare etc. Lichidul putrid sau ihoros este filant sau grunjos, de culoare brună sau brun-verzuie, cu miros respingător. Apare în urma acţiunii bacteriilor de putrefacţie (anaero-be) asupra exudatului din reticulo-pleuro-pneumonii. Lichidul lactes-cent este de natură limfatică (consecutiv ruperii vaselor limfatice sau tumorilor limfatice - limfadenoame) constituind chilotoraxul. Este bogat în celule endoteliale şi leucocite degenerate, aşa cum se în-tâmplă în pleureziile exudative. Lichidul lactescent poate fi chilps (bogat în limfocite), când îşi păstrează caracterul filant şi lactescent. După filtrare (clarificându-se doar în lichidul Adam) rămâne bogat în grăsimi. Lichidul chiliform conţine multe celule degenerate şi nu se clarifică în lichidul Adam (lichidul Adam = amestec de alcool + eter + amoniac). Examinarea microscopică (după centrifugare) a lichidului obţinut la puncţia toracelui oferă următoarele aspecte: - prezenţa a numeroase eritrocite (în cazul hemotoraxului); - limfocite (în cazul chilotoraxului); - eozinofile multe (în cazul afecţiunilor de natură aler-gică); - polinucleare numeroase (în cazul pleureziilor exudative); -celule atipice (monstruoase) cu mulţi nuclei (în cazul neoplasmelor toracale); - celule endoteliale (în cazul hidrotoraxului); - bacterii şi piocite (în cazul piotoraxului) etc. (tabelul 20, 21).

262

1

Tabelul 20 Sindroame respiratorii

(sinteză)

Denumirea sindromului Cauze Manifestări 1. Sindrom ASMATIC

sau ASMATIFORM (meteodependent şi favorizat genetic şi medicamentos

Alergoze Bronhite cronice Bronhopneumonii tyfediastinite Pleurezii Limforeticulite mediastinale Rinite cronice

- crize dispneice de mare intensitate - hipersecreţii-bronhiale - tuse uscată,' <5hin-toasă, emetizantă sau sufocantă

2. Sindrom CAVITAR Tuberculoză şi abcese pul-monare, parietale cavitogene (produc caverne)

- son timpanic la percuţie - vibraţii fonetice - dispnee - hiperhidroză - febră remitentă sau/şi relativă

3. Sindrom MEDIASTINAL Mediastinite Dilataţii esofagiene, Adenopatii mediastinale Cardiopatii Hernie transdiafragma-tică a organelor abdo-minale

- sindrom de pseudopericardită - ectazie jugulară - edeme de stază la intrarea pieptului - dispnee şi cornaj - spasm laringiân - tuse uscată, chintoasă asmatiformă - bradicardie - hipotensiune arterială

1 Sindrom PNEUMOCARDIAC

Miocardite asociate cu emfi-zem pulmonar şi dilataţie bronhială

- cianoză - dispnee - evoluţie rapidă spre exitus

5. Sindrom PNEUMOLIMFOCITAR

Boli limfoide Reacţii limfoide intra toracice

- opacităţi pulmonare fugace (tranzitorii)

- dispnee limfocitară - limfocitoză - imagini radiologice pulmonare discrete

6 . Sindrom de TIGNAFES sau Sindrom RESPIRATOR CRONIC

Boli cronice respiratorii Boli cardiopulmonare Compresiuni transdiafragmatice rfipoxia cronică Emfizem pulmonar cronic Stenoze nazo-laringo-traheo-bronhiale etc.

- semne clinice ale bolilor respiratorii

- oboseală la efort - mucoase cianotice - dispnee - respiraţie subresotantă (subresou diafragmatic şi apoi abdominal) - respiraţie discordantă şi tahicardie

263

Tabelul 21 Planul examenului clinic al aparatului respirator

- semne generale: - modificări termice - starea generală prezentă - producţia animalului - efortul fizic - temperament, comportament

1. EXAMENUL - semne de organ: FUNCŢIONAL - zgomote respiratorii receptabile la distanţă

- durerea respiratorie (locală, iradiată) -dispneea

- aerul expirat - je ta jul - expectoraţia

I - EXAMENUL CĂILOR RESPIRATORII PRETORACALE (nas, faringe, laringe, trahee cervicală)

II - EXAMENUL TORACO-PLEURO-PULMONAR - inspecţia toracelui conformaţional

mişcări respiratorii - palpaţia toracelui sensibilitate, temperatură,

2. EXAMENUL FIZIC umiditate etc. (ANATOMIC) SAU - percuţia toracelui sonul de percuţie MORFOLOGIC aria de percuţie

- ascultaţia toracelui sufluri zgomote supraadăugate

- examinarea complementară endoscopie bronhică examen radiologie toracocenteză etc.

264