UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE GEOGRAFIE

DEPARTAMENTUL DE GEOGRAFIE REGIONALĂ ȘI MEDIU

SCHIMBĂRI REGIONALE ALE MEDIULUI

LECTOR DOCTOR POPA VASILE

2012-2013

SCHIMBĂRI REGIONALE ALE MEDIULUI INTRODUCERE

Schimbările de mediu, rezultate în urma dinamicii sistemelor naturale şi a activităților umane, cu efecte la nivel regional și planetar, reprezintă una dintre preocupările principale ale omenirii și cauza numeroaselor îngrijorări și controverse.

Mediul reprezintă ansamblul componentelor naturale şi antropice, care interacţionează complex şi dau amprenta unui spaţiu geografic. Mediul, conform definiţiei din legea mediului, este un “ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiin ţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.

În funcţie de trăsăturile dominante, mediul poate fi de mai multe tipuri: natural, antropizat, antropic (în funcţie de gradul de intervenţie al omului), polar, temperat, tropical (cu diverse subtipuri, în funcţie de zonele şi tipurile de climă), forestier (ex. mediul pădurilor tropical-umede), ierbos (de savană, stepic), deşertic (în funcţie de formaţiunea vegetală dominantă), montan, deluros, de podiş, de câmpie (conform unităților majore de relief), urban, rural, agricol, industrial (după forma de umanizare) etc.

Mediul natural este aria terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau seminaturală, ce se diferenţiază prin caracteristici abiotice, biotice și geografice (ex. răspândirea geografică).

Peisajul reprezintă o porţiune a suprafeţei terestre, a cărei aspect şi structură reflectă o anumită etapă în evoluţia elementelor componente. El reprezintă, de altfel, „partea vizibilă” a mediului. Unele elemente pot fi dominante în cadrul sistemului şi deci pot impune fizionomia peisajului (peisaje naturale, antropice).

Regiunile sunt părţi ale suprafeţei terestre, care variază ca dimensiuni, structură şi funcţionalitate, definite printr-o serie de caracteristici: localizarea spaţială, mărimea (pot fi: macroregiuni, regiuni de diverse ordine, până la microregiuni), limite relativ exacte (există zone de tranziţie de la o regiune de alta, limitele fiind trasate acolo unde trăsăturile încetează să mai fie dominante), caracterul unitar (chiar dacă există o diversitate de componente), dar şi autoreglator. Pot fi delimitate atât regiuni naturale cât şi cele definite prin activităţile umane (ex. bazine hidrografice, unităţi de relief-câmpii, podişuri, munţi, depresiuni, arii metropolitane, regiuni industriale, agricole sau costiere). Regiunile, prin caracteristicile lor, reprezintă cadrul cel mai frecvent de efectuare a cercetărilor asupra schimbările de mediu.

Schimbările de mediu reprezintă modificările structurale, funcţionale și fizionomice ale mediului sub acțiunea unor factori. Peisajul reflectă cel mai fidel schimbările din mediu.

Vulnerabilitatea mediului. Schimbările de mediu au consecinţele cele mai grave în regiunile sensibile, precum: ariile semideşertice (ex. Sahelul), regiunile de coastă, regiunile polare, zonele montane înalte, regiunile cu mare diversitate biologică (pădurile tropicale), unlele arii insulare, oraşele foarte populate, etc.

Spaţiul şi timpul. Acestea formează o relaţie indivizibilă. Schimbările unui mediu se realizează într-o anumită perioadă de timp (mai scurtă sau mai îndelungată) şi pe un spaţiu geografic concret. Spre deosebire de spaţiu, care poate fi perceput la un moment dat, timpul se reflectă doar prin efectele (schimbările) induse elementelor de mediu în anumite intervale temporale.

În funcţie de timp, putem distinge schimbări lente (care se produc într-un timp foarte îndelungat, cum ar fi mișcările tectonice, formarea reliefului, a rețelei hidrografice, modificările climatice) și rapide (impuse, în special, de activităţile umane sau diverse fenomene ale naturii, cum ar fi erupţia unui vulcan sau impactul cu un corp cosmic).

În funcţie de durata şi intensitatea factorului care determină schimbarea, acestea pot fi: locale, regionale, continentale şi globale (referitor la suprafața afectată) sau reversibile (când se

poate reveni la starea inițială, cum ar fi împădurirea) și ireversibile. De asemenea, se disting și schimbări parţiale, când sunt afectate un număr limitat de componente ale mediului, şi totale (marile orașe).

Cauzele schimbării . Orice modificare a mediului este cauzată de acțiunea unor factori, care pot fi naturali (cosmici sau tereștri) sau antropici. Acţiunea acestor factori determină schimbarea. Aceste elemente teoretice sunt exprimate sugestiv în următorul exemplu: Defrişarea (acţiunea) de către crescătorii de animale (factorii schimbării ) a pădurilor în Amazonia (spaţiul), în ultimele trei decenii (timpul), a dus la creşterea concentraţiei de dioxid de carbon în atmosferă și reducerea habitatului unor specii de plante și animale (efectul).

Dezvoltarea durabilă, este un concept extrem de utilizat pe plan internaţional, perceput ca fiind cea mai sigură posibilitate de valorificare a mediului, fără a periclita şansele generaţiilor viitoare de a beneficia de un mediu sănătos şi o economie viabilă. Atributul „durabil” a fost promovat pentru prima dată pe plan mondial (în contextul protecţiei mediului) în documentele prezentate la Conferinţa Internaţională de la Rio, din anul 1992, regăsindu-se în binecunoscuta „Agendă 21”.

Politici, strategii și instituții de mediu. La nivel mondial, național sau local sunt numeroase instituții care au ca obiectiv protecția și refacerea mediului. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) este principalul organism al ONU creat în vederea protecţiei mediului, fiind înfiinţat imediat după Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul Uman, desfăşurată la Stockholm în anul 1972. UNEP are mandatul de a coordona la nivel mondial integrarea politicilor de protecţia mediului în celelalte sectoare în vederea asigurării unei dezvoltări durabile. Acest program mai coordonează implementarea unor convenţii, printre care: Convenţia Cadru a Naţiunilor Unite pentru Schimbări Climatice, Convenţia pentru Diversitatea Biologică sau Convenţia privind Comerţul Internaţional cu Specii pe cale de Dispariţie.

Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a Naţiunilor Unite (CSD) a fost creată în anul 1993 pentru a asigura continuarea procesului iniţiat de Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea, cunoscută şi sub numele de Summit-ul Pământului de la Rio de Janeiro din 1992.

ROLUL FACTORILOR NATURALI ÎN SCHIMBĂRILE DE MEDIU A. Factorii cosmici

Activitatea solară. Soarele stă la baza majorităţii proceselor terestre. El reprezintă sursa de lumină şi energie (căldură) a Pământului, vitală în procesul de fotosinteză, asigură energia pentru circulaţia atmosferei şi oceanică, iar radiaţia corpusculară şi UV joacă rol în ionizarea stratelor superioare ale atmosferei (ionosfera).

Soarele prezintă o activitate variabilă, cel mai cunoscut fiind ciclul de 11 ani al petelor solare (când activitatea solară este ridicată). În timpul activităţii solare intense are loc o creştere a radiaţiei UV cu câteva procente. S-au observat diferite conexiuni între ciclurile petelor solare şi diverse activităţi terestre (ex. intensificarea fenomenelor meteo).

Alte influenţe cosmice: schimbarea înclinării elipticii (unghiul format de Pământ cu planul orbitei sale), modificarea poziţiei periheliului (punctul cel mai apropiat al Pământului de Soare), variaţiile orbitei terestre, deplasarea poziţiei axei polilor pe planul elipticii, impactul Pământului cu un carp cosmic (asteroizi, comete, meteoriţi).

În Siberia, în anii 1908 şi 1947, s-au semnalat impacturi ale suprafeţei terestre cu corpuri cosmice (fenomenul Tungusk). Cel din 1908 a dus la distrugerea vegetaţiei pe o rază de circa 50 km. În Namibia şi Groenlanda au fost descoperite corpuri meteoritice de 60 respectiv 34 tone. B. Factorii de natură terestră

Între aceşti factori se disting: deplasarea continentelor, modificarea fluxului de căldură din interiorul Pământului, vulcanismul, cutremurele, fenomenele climatice extreme, modificarea deplasării curenţilor oceanici, prezenţa unor praguri subacvatice (pragul Thomson-Nansen, ce se întinde între Arhipelagul Britanic-Islanda-Groenlanda; pot împiedica circulaţia curenţilor), modificări în dinamica circulaţiei atmosferice.

Erupţiile vulcanice. Prezintă un rol major în schimbările de mediu. Magma vulcanilor

conţine gaze, care sunt eliberate înainte, în timpul sau după erupţie. Concentraţiile diferitelor gaze vulcanice pot varia considerabil de la un vulcan la altul. Vaporii de apă constituie cel mai abundent gaz vulcanic, însă cele care au cel mai mare impact sunt CO2 şi SO2. Alte gaze sunt: monoxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, metanul, fluorul, clorul etc. Mai sunt eliminate cantităţi importante de cenuşă, fragmente mai mari (bombe) sau mai mici (lapili) de rocă, lavă (cu temperaturi de peste 12000C).

Cel mai mare impact asupra mediului revin megaerupţiilor (ex. Toba, Yellowstone). Erupţia vulcanului Toba (Indonezia, Insula Sumatera) a avut loc acum circa 74 mii ani, în urma căreia s-a format o calderă de circa 100 km lărgime, în care s-a format un lac. Erupţiile care formează asemenea caldere sunt rare. Ciclul erupţiilor este, la Toba, de circa 400 mii ani. Când se produc asemenea erupţii efectele sunt globale. Se presupune că Toba a eliminat circa 2800 km3 de materie, de 560 ori cantitatea produsă de erupţia vulcanului Pinatubo. Astfel, cenuşa şi gazele au fost aruncate la 50 km în atmosferă (stratosferă) şi au aoperit întreaga planetă.

Erupţia vulcanului Pinatubo (Filipine, Insula Luzon), din 12 iunie 1991, a eliminat în atmosferă, la circa 30 km altitudine, circa 20 mil.tone de SO2. Norul creat de vulcan a produs cea mai mare cantitate de SO2, de când se fac observaţii satelitare.

Efectele erupţiilor vulcanice. Erupţiile vulcanice pot fi dăunătoare oamenilor (este afectat sistemul respirator şi ocular; pot determina şi deplasarea populaţiei), animalelor, vegetaţiei (exfoliere sau carbonizare), aşezărilor şi economiei (distrugerea infrastructurii şi a culturilor agricole). Cele mai afectate regiuni sunt cele din vecinătatea vulcanilor.

SO2, combinat cu vaporii de apă, formează particule de H2SO4, care pot cădea pe pământ sub formă de ploi acide (cu impact asupra solului, vegetaţiei, apelor, culturilor) sau pot persista

în atmosferă, unde au capacitatea de a reflecta sau absorbi lumina Soarelui. Astfel, Pământul se răceşte iar fotosinteza se diminuază. După erupţia vulcanului Pinatubo suprafaţa terestră s-a răcit, în următori trei ani, cu circa 0,70C.

Reacţiile chimice din stratosferă au impact şi asupra stratului de ozon, iar unele gaze, precum CO2, au efect de seră. Concentraţiile mari de CO2, în locurile slab ventilate, din apropierea vulcanilor, pot produce asfixierea (cazuri semnalate în Indonezia sau Camerun).

Laharii se formează după ploi puternice şi determină eroziune şi transport de materiale. Lahar este un termen indonezian care descrie un amestec fierbinte sau rece de apă şi fragmente de rocă, care curge pe pantele vulcanilor şi văile râurilor. Pot avea dimensiuni foarte mari şi viteze de zeci de m/s.

Produc pagube economice importante (clădiri, elemente de infrastructură şi terenuri agricole distruse), eroziune şi sedimentare, inundaţii, distrugerea vegetaţiei .

Cazul Pinatubo. În primii 5 ani după erupţie, laharii au distrus casele a peste 100 mii oameni şi au acoperit circa 120 mii ha de teren cu sedimente, cu o grosime de circa 1 m (mii de clădiri au fost îngropate). În fiecare an, în timpul sezonului umed, ameninţarea laharilor face ca numeroşi oameni să-şi părăsească locuinţele.

Cutremurele. Se produc în urma mişcării scoarţei terestre în zona rifturilor, în zonele de subducţie, în lungul faliilor (San Andreas, Anatoliană), în zonele de contact între plăcile continentale (Himalaya, Iran).

Efectele sunt: - vibraţiile pământului (produc cele mai grave consecinţe): distrugeri materiale (cldiri,

elemente de infrastructură, chiar oraşe întregi), rupturi ale scoarţei, alunecări de roci, denivelări ale terenului, distrugerea unor baraje (în 1970, în Peru, a serie de baraje din zona montană au fost distruse; acest cutremur a fost devastator: 67 mii oameni au murit, 200 mii au fost răniţi şi 800 mii au rămas fără locuinţă).

- valurile tsunami (jap: tsu-port, nami-val; pot fi produse şi de erupţiile vulcanice); dacă în larg valul nu depăşeşte 1 m, la ţărm poate ajunge la 35 m; valul tsunami din Indonezia, din anul 2004, a ucis 200 mii oameni.

- incendiile; în urma cutremurului din 1906, din vestul SUA, mare parte din oraşul San Francisco a ars (75-80% din pagube).

- alunecările de teren; cutremurul din Peru, din 1970, a produs alunecări de teren care au făcut 18 mii victime.

- lichefierile: se produc în depozitele nisipoase, de către vibraţiile seisice, având ca efect tasarea solului şi afectând clădiri sau căi de comunicaţie; tipic este cazul lichefierii de la Niigata, Japonia, din 1964.

- efectele asupra apelor subterane (perturbarea regimului de scurgere, regimul termic al izvoarelor, coborârea sau ridicarea nivelului freatic), râurilor (schimbarea cursurilor, formarea pragurilor în albie), lacurilor sau mărilor (modificări ale liniei ţărmului).

Pe data de 21 mai 1960 a avut loc un mare cutremur în Chile (de fapt o succesiune de 14 seisme). Efectele au fost considerabile: numeroase victime (6 mii morţi), distrugeri mari (oraşul Valdivia a fost distrus în proorţie de 80%), distrugeri ale infrastructurii de transport. Linia ţărmului, pe o lungime de 500 km şi lată de 20-30 km, s-a lăsat cu 2 m, inundând numeroase localităţi. Au apărut văi, lacuri, insule şi dealuri noi, iar altele au dispărut. Alunecările submarine au produs valuri tsumani de 10 m înălţime, care s-au resimţit până în Japonia.

Alunecările de teren: produc efecte multiple asupra mediului: distrugeri materiale, victime omeneşti, distrugerea vegetaţiei, solului, colmatarea lacurilor de baraj, blocarea văilor şi formarea lacurilor (ex. Lacul Roşu). În 1974, în Peru, a avut loc o alunecare de teren, care a blocat râul Mantaro, formându-se un lac de circa 30 km lungime. Peste câteva săptămâni, barajul lacului a cedat, iar apa a distrus 20 localităţi.

Factorii climatic, hidrologic şi biotic. Fenomenele climatice care, prin acţiunea violentă cu care se manifestă, produc schimbări în mediu sunt:

- furtunile: se manifestă prin vânturi puternice, precipitaţii bogate şi fenomene orajoase (descărcări electrice, grindină); anual, pe Glob se produc circa 16 mil. furtuni, cele mai multe în regiunile tropicale ale Asiei de SE, descărcările electrice pot produce incendii de pădure, iar grindina poate duce la distrugerea vegetaţiei, culturilor agricole sau afecta aşezările şi infrastructura.; precipitaţiile puternice pot eroda solul (îndepărtarea stratului de humus), degrada relieful (crearea de ravene, torenţi, lunecări) sau pot contribui la colmatarea lacurilor, prin aluviunile transportate.

- tornadele: afectează componentele umane şi economice ale mediului (produc distrugeri semnificative ale aşezărilor, culturilor agricole sau infrastructurii de transport); cele mai numeroase tornade se produc în SUA, între Munţii Stâncoşi şi Munţii Appalachi („culoarul tornadelor”).

- ciclonii tropicali: au o putere distructivă uriaşă, prin vânturi foarte puternice şi precipitaţii bogate; anual au loc 80-100 cicloni tropicali în regiuni precum America Centrală, Golful Mexic, Golful Bengal, Africa de SE, Asia de Est şi SE (Japonia, sudul Chinei, Filipine), partea nordică a Australiei.

Ciclonii tropicali afectează mediul prin numeroasele distrugeri asupra aşezărilor umane, infrastructurii şi culturilor agricole, prin modificările în configuraţia liniei ţărmului (puternică eroziune), inundaţii, alunecări de teren sau contaminarea resurselor de apă.

În anul 1974, uraganul Tracy a distrus în proporţie de 90% oraşul australian Darwin, iar ciclonul tropical, produs în anul 1970 în Bangladesh, a avut efecte şi mai devastatoare asupra mediului. Nivelul mării s-a ridicat de la început cu circa 10 m şi a pătruns în interiorul uscatului pe circa 150 km. Ţărmul a fost afectat pe aproximativ 400 km, suprafeţe importante de teren fiind acoperite cu un strat gros de mâl. S-au înregistrat peste 1 milion de victime (majoritatea morţi şi răniţi) şi 3 milioane de sinistraţi.

- furtunile de nisip şi praf: sunt proprii regiunilor aride şi semiaride, dar se propagă în regiunile limitrofe; conduc la acoperirea terenurilor cu nisip şi afectarea calităţii solurilor.

- inundaţiile: sunt fenomele hidro-climatice, determinate de creşterea debitelor râurilor după precipitaţii bogate. Cele mai frecvente inundaţii se înregistrează în ţările cu climă umedă, în special în Asia tropicală; inundaţiile afectează diverse componente ale mediului: aşezări, culturi agricole (depuneri de aluviuni, degradarea unor soluri), elemente de infrastructură, apele de suprafaţă, populaţia (victime, sinistraţi).

Inundaţia marină, din sudul Mării Nordului (în special Olanda), din data de 31 ianuarie -1 februarie 1953, s-a produs sub impulsul unei furtuni puternice, care a ridicat nivelul mării şi a distrus digurile în 62 locuri. Au fost acoperite de ape 160 mii ha teren, au murit 2 mii oameni şi au fost inundate oraşele Rotterdam şi Dordrecht. După acest eveniment s-a pus în practică faimosul proiect de amenajare, numit Planul Delta.

- secetele: sunt fenomele climatice extreme, care, în prezent, afectează întinse regiuni ale Terrei; efectele sunt critice pentru mediu: solurile se usucă şi se degradează, plantele se ofilesc, scad debitele râurilor, recoltele sunt compromise, păşunile se pârjolesc, rezervoarele nu mai fac faţă cererilor de apă din partea populaţiei şi industriei; în multe locuri secetele produc foamete, incendii şi deşertificare, cu efect asupra populaţiei şi aşezărilor (migraţia populaţiei).

- factorul biotic: vizează impactul asupra mediului produs de organismele animale şi vegetale; se remarcă dăunătorii culturilor agricole, animalelor (ex. gripa aviară) și vegetaţiei (suprafeţe întinse de pădure sunt afectate de dăunători); lăcustele („ciuma înaripată”) pot forma roiuri de milioane de exemplare, fiind o forţă colosală de devorare (într-o zi pot consuma 70-80 mii tone de cereale); zonele cele mai afectate de lăcuste se întind din vestul Africii, până în Asia de Sud, foarte afectate fiind statele Sudan, Etiopia şi Somalia; elefenţii africani, atunci când este lipsă de hrană, rup copacii pentru a consuma ramurile verzi din vârf (astfel, întinse savane parc pot rămâne fără arbori).

FACTORUL UMAN (SUPRAPOPULAREA ŞI SCHIMB ĂRILE DE MEDIU)

Constituie suprapopularea cauza majoră a degradării mediului? Este capabil Pământul să asigure resursele necesare susţinerii unei populaţii în creştere? În 1798, Thomas R. Malthus, preot anglican devenit ulterior economis, era total

neîncrezător în această posibilitate (de aici apariţia curentului malthusianist). Malthus a scris o lucrare intitulată ˮEseu asupra principiului populațieiˮ în care considera că umanitatea era condamnată, ˮfoametea nu va putea fi niciodată eradicată, deoarece creșterea cantității de hrană nu făcea decât să sporească numărul de oameniˮ. În timpul lui Malthus populaţia era de aproximativ 1 mld. locuitori.

Până în prezent Pământul a putut susţine o populaţie în creştere, chiar dacă resursele sale au fost distribuite inegal, o parte a populaţiei a beneficiat în exces de resurse, iar altă parte, mai numeroasă, a suferit de pe urma lipsei acestora (hrană, apă, adăpost).

Pe de altă parte, asigurarea resurselor existenţiale unei populaţii în creştere a însemnat şi eforturi majore pentru obţinerea lor (devenind mai scumpe) şi o puternică presiune asupra mediului.

Numărul destul de redus al populaţiei până la Revoluţia industrială se datora faptului că natalitate şi mortalitatea aveau valori egale. Natalitatea era ridicată (peste 5 copii/femeie), dar mulţi mureau la vârste fragede.

Odată cu Revoluţia industrială, care a adus un progres ştiinţific şi tehnologic, mortalitatea a început să aibă valori din ce în ce mai reduse, cauzele majore fiind:

- creşterea producţiilor alimentare şi distribuirea largă a acestora; - îmbunătăţirea sănătăţii publice (apă curenţă şi servicii sanitare); - dezvoltarea tehnologiilor medicale (vaccinuri şi antibiotice); - educaţie superioară. Mare parte din succesele agricole au avut loc după 1950. Între 1950-1985, cantitatea de

grâne produse pe plan mondial a crescut de la 630 mil.tone la 1,65 mld. tone. Inventarea procesului industrial Haber-Bosch, prin care azotul putea fi extras direct din atmosferă, din care s-a obținut amoniacului (îngrășământ chimic), a constituit una dintre cele mai mai mari invenții ale secolului XX. Vaclav Smil de la Universitatea din Manitoba, specialist în economia resurselor naturale, a considerat că aproape jumătate din surplusul de hrană, produs începând cu anul 1950, și mai mult de 2/3 din populația cu care a crescut de atunci populația mondială, a fost rezultatul direct al obținerii azotului sintetic (Roberts, 2009)

Dinamica populaţiei. Se apreciază că la începutul erei noastre populaţia planetei nu

depăşea 250 milioane de locuitori. În anul 1000, populaţia avea circa 300 mil. de locuitori, iar în 1500, circa 450 mil. locuitori. Primul miliard se înregistrează în jurul anului 1800, iar cifra de 6 miliarde în anul 2000. În anul 2011 populație a ajuns la 7 miliarde, din care 5,6 miliarde în statele în curs de dezvoltare.

Din 1950, ritmul de creştere al populaţiei este de circa 75 mil. loc./an. (1 mld. loc/13 ani). Este posibilă stabilizarea populaţiei? În ultimii ani fertilitatea s-a diminuat semnificativ în multe state, astfel încât creşterea

anuală a populaţiei a scăzut de la 2%, în 1950, la 1,4 %. La nivel global, fertilitatea a scăzut la jumătate faţă de situaţia din 1950, de la 5

copii/femeie, în 1950, la 2,6 copii/femeie, în prezent. În circa 65 ţări, din care 9 în curs de dezvoltare, rata fertilităţii a scăzut sub nivelul de înlocuire (2 copii/femeie). Fertilitatea este peste limita de înlocuire în 123 ţării, iar în unele este substanţial peste acestă limită. Aproximativ 1,7

miliarde oameni trăiesc în 47 state unde rata fertilităţii este, în medie, 3-4 copii/femeie, iar alţi 730 mil. trăiesc în 44 state unde rata fertilităţii este 5 copii/femeie sau peste.

Aproape toată creşterea populaţiei se realizează în state în curs de dezvoltare (sau slab

dezvoltate). Populaţia Europei va scădea, de la 13% la 7% din totalul mondial, în următorii 25 ani, în timp ce populaţia Africii subsahariene va creşte de la 10% la 17%.

Controlul naşterilor. În China, în 1979, a fost introdusă politica unicului copil, care a dus la reducerea ratei fertilităţii, de la peste 5 copii/femeie la sub 2 copii/femeie. Astfel, la populaţia Chinei nu s-au mai adăugat circa 400 milioane oameni. În 1950, populaţia Chinei era de 500 mil. locuitori iar în prezent de 1,2 mld., fiind cel mai populat stat al Terrei.

În statele în care religia şi ideologia se opun controlului naşterilor, perspectiva este de creştere a populaţiei.

Comisia ONU asupra Populației și Dezvoltării a fost înființată de către Consiliul Economic și Social în 1946, sub numele de Comisia Populației (nume schimbat în 1994). Acestea au rolul de a implementa programele de acțiune ale Conferințelor Internaționale asupra Populației și Dezvoltării .

Proiecţia populaţiei. Conform ONU, în perspectiva anului 2050, sporul de populaţie va

proveni de la statele în curs de dezvoltare (sau slab dezvoltate). Dacă aceste state au în prezent 5,3 mld. locuitori, în 2050 vor avea 7,8 mld.

Prin contrast, regiunile (statele) dezvoltate vor rămâne cu populaţia aproape neschimbată (1,2 mld. oameni).

Se preconizează ca populaţia să crească cu aproximativ 40% până în 2050, ajungând la 9,1 mld. oameni. Rata de creştere a populaţiei se va diminua de la 75 mil./an la 34 mil./an, iar rata fertilităţii de la 2,65 copii/femeie la 2.05 copii/femeie.

Până în 2050, 9 state vor acumula jumătate din creşterea populaţiei lumii: India, Pakistan, Nigeria, R.D.Congo, Bangladesh, Uganda, SUA, Etiopia şi China.

Speranţa de viaţă la naştere va ajunge la 75 ani, în 2050. În 1950, era de 46 ani, iar în prezent este de 65 ani. În regiunile dezvoltate se va ajunge la 82 ani, de la 75 ani în prezent.

Populaţia a peste 50 state (inclusiv Germania, Italia, Japonia sau Rusia) va fi mai mică în 2050 decât în prezent. Numărul emigranţilor internaţionali, spre regiunile dezvoltate, va fi de circa 100 milioane. Astfel, din cauza scăderii natalităţii, creşterea populaţiei în statele dezvoltate se va baza pe emigranţi.

Se preconizează că în 2050 populaţia unor state să fie: 1,7 mld. - India, 1,4 mld. - China, 400 mil. - SUA, 297 mil. - Indonezia, 292 mil. – Pakistan, 289 mil. - Nigeria, 254 mil. – Bangladesh şi 252 mil. – Brazilia.

Proiecţia populaţiei pe continente

Sursa: DESA, 2011; Efectele creşterii populaţie asupra mediului - diminuarea resurselor naturale: biotice, edafice, hidrice, minerale; - despăduririle: efectele sunt foarte diverse: reducerea oxigenării planetei, creşterea

concentraţiei CO2 în atmosferă (gaz cu efect de seră), reducerea biodiversităţii, degradarea solurilor etc.; în prezent aproximativ 5 mil.ha de pădure se pierd anual prin defrişare sau incendiere (aproape jumătate din pădurile iniţiale ale Terrei au dispărut);

- reducerea biodiverstăţii : în prezent, extincţia speciilor este mult mai rapidă decât în trecut, când era un fenomen natural; la nivel mondial, cele mai mari creşteri de populaţie se înregistrează în zonele fierbinţi ale biodiversităţii (zone foate bogate în specii floristice şi faunistice); diversitatea biologică a Pământului este esenţială pentru menţinerea vitalităţii mediului;

- creşterea nivelului poluării mediului (apei, aerului, solului, fonice): se estimează că aerul poluat ucide anual circa 3 milioane de oameni;

- schimbări în compaziţia atmosferei (creşterea concentraţiilor gazelor cu efect de seră, prin poluare şi despăduriri) şi schimbările climei (încălzirea climei şi intensificarea fenomenelor extreme, foarte distructive);

- deşertificarea: este efectul supraexploatării agricole (suprapăşunatului) şi a schimbărilor climatice;

- creşterea necesarului de hrană, apă, locuinţe, locuri de muncă: „Revoluţia verde” a reprezentat un mare salt în agricultura mondială după 1945, cu rezultate semnificative în creşterea producţiei agricole; din 1950 suprafaţa cultivată a crescut cu 11% iar producţiile agricole/ha cu 120%; Conform FAO, numărul persoanelor subnutrite a scăzut, însă 17% din populaţie încă suferă de foame, iar aproximativ 8 milioane copii sub 1 an mor anual din cauza malnutriţiei sau bolilor; pe de altă parte, la nivel mondial, numărul persoanelor supraponderale este mai mare decât al celor malnutriţi, 1 miliard faţă de circa 800 milioane; de asemenea, lipsa apei potabile şi slaba dotare sanitară fac anual peste 12 milioane victime, cei mai mulţi în statele sărace;

- creşterea migraţiei (legale sau ilegale) spre lumea dezvoltată, la o scară fără precedent, fapt ce duce la apariţia problemelor demografice, economice, sociale şi politice; dacă pentru statele dezvoltate aceşti emigranţi reprezintă o ameninţare a locurilor de muncă şi a securităţii personale, pentru statele slab dezvoltate, migraţia populaţiei educate afectează posibilitatea de dezvoltare a acestor ţări în perspectivă;

- creşterea ponderii populaţiei sărace: corelată cu slaba dezvoltare economică şi sanitară a multor ţări duce la rate ridicate ale mortalităţii infantile, creşterea incidenţei la boli infecţioase, malnutriţie sau speranţă de viaţă redusă;

- înmulţirea disputelor, conflictelor pentru resurse - situaţie care poate deveni inevitabilă în condiţile cererii tot mai mari de pe piaţă, cerere venită din partea unor state emergente (ex. China, India).

Continentul Populaţia în 1900 Populaţia în 2050 Africa 133 mil. 1,9 mld. Asia 946 mil. 5,2 mld. Europa 408 mil. 664 mil. America de Nord 82 mil. 445 mil. Aerica Latină şi Zona Caraibilor

74 mil. 769 mil.

- creşterea preţurilor la produsele agricole, energie, resurse (petrol, gaze, minereuri), terenuri, locuinţe, ca o consecinţă directă a cererii şi ofertei.

- creşterea populaţiei urbane: în anul 1800, numai 3% din populaţia Terrei trăia în oraşe, comparativ cu mai bine de 50% în prezent; conform ONU, populaţia urbană este în prezent de 3,4 miliarde, şi va ajunge în 2050 la 6,2 mld. (cu o creştere semnificativă în statele sărace); în 1950 erau doar 83 oraşe cu peste 1 milion de locuitori, astăzi fiind 468; din populaţia urbană, circa 1 mld. oameni trăiesc în condiţii insalubre, în cartiere de tip bidonville (favelas); în 2025, conform Far Eastern Economic Review, Asia, singură, va avea cel puţin 10 hiperoraşe: Jakarta (25 mil.loc.), Dhaka (25 mil.loc), Karachi (26 mil.loc.); Shanghai (27 mil.loc.), Mumbay (33 mil.loc.).

SUA şi Nigeria – studii de caz Americanii reprezintă circa 5% din populaţia Terrei. Conform Biroului de Statistică al

SUA, populaţia SUA a crescut cu circa 2,8 milioane între 2004-2005. Dacă ratele curente de natalitate şi imigraţie se vor menţine, pentru următorii 60-70 ani, populaţia va ajunge la 600 milioane, iar în 2100 la 1 miliard. Asta, în condiţiile în care în anul 1700 populaţia era de circa 1 milion de oameni iar în 1800 de 5 milioane. Americanii consumă circa 25% din resursele lumii, inclusiv 26% din energia mondială, având doar 3% din rezervele de petrol cunoscute ale planetei. În acelaşi timp, generează 30% din deşeurile lumii şi elimină 25% din CO2. Impactul americanilor asupra mediului este de 250 ori mai mare decât al statelor africane sub-sahariene.

Nigeria este cel mai populat stat al Africii, cu o populaţie de 144 milioane de locuitori

(2006). În 1950, avea doar 33 milioane loc., iar prognoza pentru 2050 este de 289 milioane oameni. Creşetrea populaţiei a fost explozivă, având una dintre cele mai mari rate de fertilitate din lume. Ţara este foarte săracă, speranţa de viaţă fiind de 47 ani, iar circa jumătate din populaţie nu are acces la apă potabilă şi asistenţă sanitară. Anual, suprafeţe însemnate de teren agricol se degradează datorită supraexploatării. Dacă în 1950 se creşteau 6 milioane capete de animale (vite, oi, capre), în prezent numărul acestora depăşeşte 66 milioane. Creşterea populaţiei şi a necesarului de hrană a condus şi la însemnate defrişări. Între 1990-2005, Nigeria a pierdut aproximativ 80% din pădurile ei mature.

SCHIMBĂRILE REGIONALE DE MEDIU PRIN DE ŞERTIFICARE

Ce este un deşert? Aproximativ 17% din suprafaţa de uscat a Terrei se încadrează mediului arid și semiarid – teritorii uscate, cu resurse de apă puţine, care suportă o vegetaţie şi faună rare iar populaţia este foarte limitată. Deşerturile pot fi fierbinţi sau reci, nisipoase sau pietroase, cu plante şi animale puţine, dar întotdeauna aride (cu precipitații foarte puține și evaporație potențială ridicată).

Deşerturile sunt nişte ecosisteme foarte fragile, putând fi, în funcţie de cantitatea de precipitaţii pe care o primesc, extrem de aride (aproape elipsite de precipitaţii) şi aride (cu precipitaţii sub 250 mm/an). Regiunile cu precipitaţii cuprinse între 250-500 mm/an sunt considerate semiaride (unele regiuni stepice). Există părerea conform căreia adevăratele deşerturi sunt cele hiperaride, celelalte fiind teritorii aride şi semiaride.

Regiunile deşertice sau semideşertice, au o largă răspândire la suprafaţa Terrei: Sahara, Namib, Kalahari, Karroo, Afar, Somalia (în Africa), Rub-al Khali, Nefud, Karakum, Kâzâlkum, Gobi, Taklimakan, Ordos, Qaidam, Thar, Kevir, Lut (în Asia), Atacama, Altiplano, Patagonia, Chaco, Nordeste (Brazilia), Chihuahua (nordul Mexicului), Sonora, Mojave, Marele Bazin (în America), Marele Deşert Victoria, Gibson, Marele Deşert de Nisip (în Australia).

Sertao nordestino (Nordeste) este un semi-deşert subecuatorial, localizat în nord-estul Braziliei. Precipitaţiile sunt reduse, coboarând la sub 300 mm/an în partea centrală. Ariditatea este datorată munţilor din zona costală (ex. Serra Borborema), care se interpun în calea alizeelor (pe coasta estică a Brazliei cad până la 2000 mm/an precipitaţii).

Deşertificarea reprezintă „degradarea terenurilor din arealele aride, semiaride sau uscat-

subumede” (Convenţia ONU asupra deşertificării - UNCCD), ca rezultat al activităţilor umane şi schimbărilor climatice. Degradarea terenurilor vizează, cu precădere, deteriorarea vegetaţiei, faunei, solurilor și productivităților agricole. Esenţa deşertificării contră în diminuarea sau distrugerea potenţialului biologic al terenurilor.

Termenul „deşertificare” este utilizat pentru prima dată de Aubréville, în 1949 şi intră în limbajul comun după 1960 (apariţia mişcărilor ecologiste şi crizelor din Africa – puternica secetă din Sahel).

În 1977, la Nairobi, ONU organizează o Conferinţă asupra Deşertificării (UNCOD), care a avut drept scop definirea şi crearea unui Plan de Acţiune pentru controlul fenomenului.

Deşertificarea este un fenomen istoric, marile deşerturi find create de procesele naturale în lungi intervale de timp, independent de activităţile umane. Unele vechi deşerturi (paleodeşerturile) sunt acum alte medii, fiind stabilizate de vegetaţie, datorită creşterii umidităţii (ex. Nebraska Sand Hills). În prezent, deşertificarea afectează peste 100 dintre statele lumii şi 24% din suprafaţa planetei, pe care locuiesc circa 1,4 miliarde de oameni.

Ariile marginale ale deşerturilor sunt cele mai vulnerabile, conţin ecosisteme fragile. În general, este dificil de trasat limitele deşerturilor, acestea fiind regiuni de tranziţie spre spaţii mai umede. În aceste areale marginale activităţile umane pot crea o presiune asupra ecosistemelor sub limita lor de toleranţă, rezultând degradarea terenurilor. În marile arii deşertice dunele pot avansa spre habitatele umane sub acţiunea vântului. În timpul furtunilor majore, dunele pot avansa cu zeci de metri.

Şi areale mai îndepărtate de deşerturi se pot degrada rapid în soluri sterpe, cu apariţia rocii la zi, printr-un management defectuos al terenurilor. Fenomenul devine cunoscut în SUA (Dust Bowl), unde seceta puternică şi suprapăşunatul din anii ’30 ai secolului XX, în Marile Câmpii din SUA, au făcut ca populaţia să-şi părăsească fermele, ale căror terenuri deveniseră nefertile.

Se constată că deşertificarea este mai activă acolo unde există o populaţie numeroasă şi în creştere. Un impact major al deşertificării este asupra biodiversităţii şi capacităţii productive a terenurilor (reducerea terenurilor agricole – cultivabile sau păşunabile). Vegetaţia în regiunile aride este, prin natura condiţiilor, săracă. În acelaşi timp, ea este o resursă preţioasă pentru comunităţile umane, putând asigura hrana pentru populaţie şi animale, lemn pentru foc sau protejează solul de eroziune. Pe terenurile utilizabile agricol vegetaţia nativă este înlocuită pentru a face loc culturilor. Dacă terenurile agricole rămân neplantate o perioadă de timp pot apărea anumite consecinţe, precum eroziunea şi pierderea fertilităţii solurilor.

Suprapopularea este responsabilă de distrugerea pădurilor tropicale (umede sau uscate), prin tăiere şi incendiere, pentru subzistenţă, fapt ce determină sporirea ratei de eroziune, pierderea nutrienţilor din sol şi, uneori, degradarea totală a terenurilor. În platoul central înalt din Madagascar defrişările şi incendiile, pentru extinderea agriculturii, au dus la degradarea puternică a terenurilor (deşertificare). De asemenea, suprapăşunatul a făcut din bazinul râului Rio Puerco, partea centrală a statului New Mexico, una dintre cele erodate regiuni vestul SUA.

În anumite areale populaţia nomadă, care practică creşterea animalelor, afectează ecosistemele fragile. Aceştia se deplasează cu turmele, departe de zonele deşertice, însă, din cauza practicilor agricole defectuoase, aduc deşertul cu ei. Din 1973, seceta, care începuse în 1968 în vestul Sahelului, şi practicile agricole, au cauzat moartea a 100 miii de oameni şi 12 milioane de vite.

Animalele domestice (turmele), bătătoresc solul cu copitele compactând stratul de la suprafaţă, sporind proporţia materialului fin şi reducând rata de infiltrație a apei în sol. În aceste condiţii creşte rata eroziunii solului prin vânt şi apă.

Păşunatul şi adunatul lemnelor pentru foc reduc sau elimină vegetaţia care ajută la fixarea solurilor.

Secetele severe şi frecvente cauzează deşertificarea. Acestea sunt comune în ariile aride şi semiaride, care pot suporta culturi, însă presiunea populaţiei sau reducerea precipitaţiilor pot duce la dispariţia vegetaţiei prezente. Solul devine expus vântului, astfel că particulele de sol sunt dislocate, purtate de vânt şi depuse în alte locuri. Astfel, stratele superioare ale solului, care conţin materia organică, se erodează. În plus, vânturile cresc evapotranspiraţia, ducând la reducerea umidităţii solului. Creşterea ratei de evaporare determină deplasarea sării spre suprafaţa solului, producând sărăturare şi inhibând dezvoltarea vegetaţiei. Mai puţină vegetaţie înseamnă mai puţină umiditate, ceea ce conduce la modificarea climei, care devine mai uscată.

Deşertificarea afectează sute de milioane de oameni în statele în curs de dezvoltare, din Africa (ex. statele din Sahel) şi Asia (ex. China), dar şi din state dezvoltate, (ex. SUA, Australia). Se consideră că circa 1/3 din populaţia omenirii trăiesc în regiuni vulnerabile la deşertificare.

În Sahel, principalele cauze ale deşertificării sunt tăierile vegetaţiei pentru foc şi puprapăşunatul, determinat de creşterea populaţiei. Statele Asiei Centrale sunt, de asemenea, afectate de deşertificare, iar în America Latină, Brazilia şi Mexic sunt afectate.

Alte cauze ale deşertificării: sedentarizarea nomazilor în ariile marginale ale deşerturilor, globalizarea, prin liberalizarea comerţului şi orientarea spre export a produselor din regiunile uscate, managementului neadecvat al apei, care conduce a salinizare şi degradarea terenurilor irigate, conflictele între păstori şi cultivatori pentru acelaşi teren.

În ultimii ani există o supraveghere riguroasă (Global Monitoring), cu ajutorul sateliţilor artificiali (imaginile Landsat), care indică schimbări în susceptibilitatea terenurilor spre deşertificare.

Sahelul, considerat un semideşert, reprezintă o bandă de 200-500 km lăţime şi 5500 km lungime, care se întinde de la vărsarea fluviului Senegal până la valea Nilului (în Sudan). Este o regiune de tranziţie între Sahara (mediu deşertic), în nord, şi Sudan (mediu de savană), în sud, foarte fragil. Precipitaţile sunt reduse (sub 400 mm/an, majoritatea în intervalul iulie-septembrie, dar extrem de variabile de la an la an), temperaturile foarte ridicate (media anuală este circa 300C), iar sezonul uscat foarte lung (8-9 luni/an). Dinspre deşert suflă un vânt încărcat cu nisip şi praf – harmatanul, care agravează situaţia.

Deşertificarea Sahelului constă în înaintarea deşertului, în unele areale cu peste 100 km, precum şi aridizarea în areale din afara liniei de contact cu Sahara (prin exploatarea intensivă a terenurilor - culturi şi suprapăşunat). Densitatea populaţiei şi a animalelor, precum şi modificările climatice sunt factorii majori ai deşertificării Sahelului. Secetele puternice din Sahel, care nu sunt un fenomen nou, au consecinţe din ce în ce mai grave, fiind mai prelungi şi afectând o populaţie din ce în ce mai numeroasă. Resursele cele mai solicitate sunt lemnul şi apa, lemnul fiind folosit ca material de construcţie şi sursă de energie pentru pregătirea hranei.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, Sahelul era controlat de triburi de păstori nomazi. Ei exercitau o presiune constantă (incursiuni războinice) asupra populaţiei sedentare, de cultivatori, din partea sudică a regiunii. Intrarea Sahelului în sfera de influenţă a puterilor coloniale a dus la sfârşitul dominaţiei păstorilor nomazi asupra cultivatorilor, care au început să-şi extindă culturile. Starea conflictuală a continuat şi în condiţiile în care extinderea terenurilor cultivate s-a făcut în detrimentul păşunilor, păstorii (ex. peulii) fiind nevoiţi să caute păşuni în nord (fapt ce a creat noi tensiuni cu crescătorii nomazi de cămile). În plus, în nordul Sahelului au început să se stabilească şi cultivatori, care au dus la sporirea populaţiei (şi în acelaşi timp au creat resiune mai puternică asupra unui mediu fragil).

În statul Sudan situaţia este îngrijorătoare, mai mult de jumătate din teritoriul său (partea centrală, de la graniţa cu Ciadul până la Marea Roşie) este afectat de deşertificare. Creşterea aridităţii a dus la o deplasarea a populaţiei spre centrele urbane, în special spre Khartoum, care a atras circa 2/3 din această populaţie. Cu cât populaţia a devenit mai mare, cu atât a crescut

necesarul de resurse (hrană, apă, combustibil), cel mai solicitat fiind teritoriul înconjurător. Efectele au apărut rapid, oraşul fiind frecvent expus furtunilor de nisip.

În SUA, o largă suprafaţă de teren este potenţial vulnerabilă la deşertificare: mare parte din jumătatea vestică a ţării pote fi clasificată ca „semiaridă”, pe baza precipitaţiilor reduse (Carla W. Montgomery, 1995). Se estimează că circa 2,6 mil.km2 (mai mult de 1/3 din această arie cu puţine precipitaţii) este în pericol de deşertificare (aici eroziunea este în creştere). Problemele sunt cauzate sau agravate de intensa utilizare a resurselor de apă, suprapăşunatul şi creşterea populaţiei (în special în „Sun Belt”).

Unul dintre cei mai buni indicatori ai deşertificării în SUA sunt furtunile de praf, cel mai cunoscut fenomen fiind Dust Bowl. Pe fondul unor ani secetoşi şi fierbinţi, combinaţi cu expansiunea culturilor agricole în Marile Câmpii, s-au produs furtuni de praf („black blizzards”) care au afectat serios terenurile agricole.

Suprapăşunatul joacă un rol important în degradarea terenurilor, cunoscut fiind cazul bazinului Rio Puerco, din New Mexico, iar salinizarea este o problemă în anumite părţi din Valea Centrală a Californiei, din cauza extensiunii irigaţiilor. Fără miliardele de litri de apă, care irigă câmpurile din California, rezervele de fructe şi legume s-ar diminua semnificativ.

Între anii 2000-2005, vestul SUA a fost serios afectat de secetă, producând pierderi de recolte, crize de apă şi incendii. Temperaturile mai ridicate afectează rezervele de apă, prin ridicarea limitei zăpezilor în zona montană. În loc ca precipitaţiile să se acumuleze sub formă de zăpadă, care să se topească treptat vara, pentru a fi folosită de către fermieri, oraşe şi hidrocentrale, se scurge inutil în timpul iernii. Umplerea rezervoarelor, în timpul iernii, ar duce la posibile inundaţii periculoase primăvara, când încep să se topească zăpezile.

În Idaho, la începutul anului 2005, fermierii, care folosesc râul Snake pentru irigaţii, s-au ridicat împotriva celor care pompează apă din marele acvifer estic al râului Snake. Aceste două surse sunt conencate, astfel încât golirea unuia duce şi la golirea celuilalt.

O cauză majoră a problemelor de mediu din vestul SUA o reprezintă creşterea demografică. Statul Nevada a cunoscut o creştere a populaţiei de 66% între 1990-2000, iar Colorado cu 31%. Un revervor de apă de la periferia Denverului a scăzut semnificativ în timpul toamnei anului 2004, în urma secetei şi creşterii consumului.

China. Puţini oameni privesc China ca pe o ţară deşertică, însă are unele dintre cele mai

extinse suprafeţe aride din lume. Mai mult de 27% (2,5 mil. km2) din suprafaţa ţării cuprinde terenuri nisipoase neutilizabile. Doar 7% din suprafaţa ţării hrăneşte aproximativ un miliard de oameni.

În fiecare primăvară (martie-aprilie), furtunile de nisip şi praf, numite de chinezi „dragonul galben”, din deşerturile din nordul Chinei şi Mongolia, pot ajunge până în estul Chinei (oraşul Beijing), Coreea sau chiar Japonia. Particulele de nisip şi praf pătrund în locuinţe, aeroporturi, maşini şi mulţi oameni suferă de afecţiuni respiratorii. Dunele s-au apropiat la circa 200 km distanţă de capitală, ceea ce a determinat luarea unor măsuri, precum „Zidul Verde” – o fâşie de pădure de 4500 km, pentru stoparea înaintării deşertului.

În China furtunile de nisip produc anual daune semnificative. Autorităţile chineze spun că deşertificarea costă China circa 2-3 miliarde dolari anual, în timp ce 800 km de cale ferată şi mii de km de drumuri sunt blocate de sedimente. Rapoartele oficiale afirmă că 110 mil. oameni suferă în mod direct de deşertificare şi 2500 km2 se transformă anual în deşert.

Încă din secolul al IV-lea î.Hr filozoful chinez Mencius (Mengzi) pomenea despre deşertificare şi cauzele sale umane - defrişarea şi suprapăşunatul. În partea de nord-vest, unde sunt cele mai mari probleme, deşertificarea a avansat de la 1560 km2/an în anii 1970 la 2500 km2 în prezent. Conform rapoartelor oficiale furtunile de nisip ajungeau în capitală odată la 7-8 ani în anii 1950 şi la 2-3 ani în 1970. Începând din 1990 acestea reprezintă o problemă anuală. Guvernul a răspuns printr-o mare campanie de împădurire şi în ultimii ani peste 30 mld. arbori au fost plantaţi. Mulţi ţărani supraveţuiesc cultivând cereale şi crescând cai, capre şi porci.

Colectarea lemnului pentru foc, suprapăşunatul şi supracultivarea sunt considerate cauzele majore ale deşertificării.

Evaluarea riscului la deşertificare Pentru identificarea regiunilor predispose la deşertificare este necesară găsirea unor

indicatori. Astfel, MEDALUS (Mediterranean Desertification And Land Use: European Commission, 1999) a propus o metodologie de evaluare a riscului la deşertificare, utilizând 4 seturi de indicatori:

a. indicatori ai calităţii solului – rezistenţa la eroziune, capacitatea de retenţie a apei; b. indicatori climatici – distribuţia anuală a precipitaţiilor, ariditatea, topoclimatele; c. indicatori ai vegetaţiei – protecţia solurilor la eroziune, rezistenţa plantelor la

uscăciune, gradul de acoperire cu vegetaţie, riscul la incendii şi abilitatea de refacere; d. indicatori antropici – utilizarea terenurilor În regiunile semi-aride şi uscat sub-umede, terenurile devin ireversibil deşertificate atunci

când solul nu este capabil să susţină o minimă vegetaţie. Calitatea solului se evaluează studiindu-se însuşirile sale de bază: adâncimea, textura, capacitatea de drenaj, materialul parental, panta, structura.

Condiţiile atmosferice care caracterizează un climat deşertic sunt acelea care determină un mare deficit de apă, evapotranspiarţia potenţială (ET) fiind mult mai mare decât nivelul precipitaţiilor (P). Aceste condiţii sunt evaluate cu ajutorul unor indici, unul dintre aceştia fiind indicele bioclimatic P/ET, propus de FAO/UNESCO (1977). Astfel, regiunile sensibile la deşertificare pot fi împărţite în 3 categorii:

1. aride, în care raportul P/ET este cuprins între 0,03-0,2; 2. semi-aride, în care raportul P/ET este cuprins între 0,2-0,5 3. semi-umede, unde raportul P/ET este situat între 0,5-0,75

O regiune este deşertificată când raportul P/ET dobândeşte valori sub 0,03, iar atunci când

depăşeşte 0,75 se află în afara riscului la deşertificare. Ariditatea este determinată și cu ajutorul indicelui de ariditate bioclimatic Bagnouls-

Gaussen (BGI), în care sunt luate în considerare temperatura medie lunară şi precipitaţiile totale lunare. Când acest indicator este de peste 150 mediul este foarte uscat, când este cuprins între 50-150 este uscat, iar când este sub 50 este umed.

În funcţie de orientarea pantei şi alte aspecte topografice se formează topoclimate şi microclimate diverse. Unghiul de incidenţă şi durata radiaţiei solare creează condiţii diferite de încălzire, evapotranspiraţie şi de stocare a apei în sol.

Acoperirea solului cu vegetaţie are un rol crucial în limitarea scurgerii apei pe versanţi. În regiunile cu precipitaţii mai reduse de 300 mm/an şi o rată ridicată a evapotranspiraţiei, disponibilitatea apei din sol este foarte redusă. Astfel, solul râmâne relativ dezgolit de vegetaţie, fiind favorizată scurgere apei şi eroziunea. O valoare de 40% acoperire cu vegetaţie este considerată critică, sub care eroziunea devine dominantă pe terenurile în pantă.

În regiunile în pantă unde pădurile au fost îndepărtate şi utilizarea terenurilor a devenit arabilă există riscul la eroziune în perioada de după recoltare, când solul este lipsit de protecţia vegetaţiei cultivate. De asemenea, incendiile produse din neglijenţa umană produc schimbăr mari ale proprietăţilor fizico-chimice ale solurilor.

În funcţie de stadiul degradării terenurilor, au fost delimitate trei tipuri de regiuni sensibile la deşertificare:

1. regiuni critice – sunt regiunile puternic degradate care pot constitui o ameninţare pentru aria înconjurătoare (regiunile puternic erodate pot colmata lacurile de acumulare sau pot produce inundaţii);

2. regiuni fragile – sunt regiunile în care o schimbare în mediu poate conduce la deşertificare (schimbările climatice pot determina reducerea potenţialului biologic cauzat de secete şi astfel diminua rolul vegetaţiei în protecţia solului în calea eroziunii);

3. regiuni cu potenţial de deşertificare – sunt acele regiuni ameninţate cu deşertificarea sub acţiunea unei modificări semnificative a mediului (schimbări climatice combinate cu un mod incorect de utilizarea a terenurilor).

Se consideră că regiunile cu relief relativ plat, climă semi-aridă sau umedă şi cu soluri adânci sau foarte adânci, bine drenate şi cu textură macrogranulată sau fină sunt în afara ameninţării cu deşertificarea.

SCHIMBĂRILE REGIONALE DE MEDIU PRIN DE ŞERTIFICARE

Ce este un deşert? Aproximativ 17% din suprafaţa de uscat a Terrei se încadrează mediului arid și semiarid – teritorii uscate, cu resurse de apă puţine, care suportă o vegetaţie şi faună rare iar populaţia este foarte limitată. Deşerturile pot fi fierbinţi sau reci, nisipoase sau pietroase, cu plante şi animale puţine, dar întotdeauna aride (cu precipitații foarte puține și evaporație potențială ridicată).

Deşerturile sunt nişte ecosisteme foarte fragile, putând fi, în funcţie de cantitatea de precipitaţii pe care o primesc, extrem de aride (aproape elipsite de precipitaţii) şi aride (cu precipitaţii sub 250 mm/an). Regiunile cu precipitaţii cuprinse între 250-500 mm/an sunt considerate semiaride (unele regiuni stepice). Există părerea conform căreia adevăratele deşerturi sunt cele hiperaride, celelalte fiind teritorii aride şi semiaride.

Regiunile deşertice sau semideşertice, au o largă răspândire la suprafaţa Terrei: Sahara, Namib, Kalahari, Karroo, Afar, Somalia (în Africa), Rub-al Khali, Nefud, Karakum, Kyzylkum, Gobi, Taklimakan, Ordos, Qaidam, Tibet (o parte însemnată), Thar, Kevir, Lut (în Asia), Chilo-peruvian (Atacama), Altiplano, Patagonia, Chaco, Nordeste (Brazilia), Haiti, Chihuahua (nordul Mexicului), Sonora, Mojave, Marele Bazin (în America), Marele Deşert Victoria, Gibson, Marele Deşert de Nisip (în Australia), regiunile polare (au caracteristici deşertice).

Sertao nordestino (Nordeste) este un semi-deşert subecuatorial, localizat în nord-estul Braziliei. Precipitaţiile sunt reduse, coboarând la sub 300 mm/an în partea centrală. Ariditatea este datorată munţilor din zona costală (ex. Serra Borborema), care se interpun în calea alizeelor (pe coasta estică a Brazliei cad până la 2000 mm/an precipitaţii).

Deşertificarea reprezintă „degradarea terenurilor din arealele aride, semiaride sau uscat-

subumede” (Convenţia ONU asupra deşertificării - UNCCD), ca rezultat al activităţilor umane şi schimbărilor climatice. Degradarea terenurilor vizează, cu precădere, deteriorarea vegetaţiei, faunei, solurilor și productivităților agricole. Esenţa deşertificării contră în diminuarea sau distrugerea potenţialului biologic al terenurilor.

Termenul „deşertificare” este utilizat pentru prima dată de Aubréville, în 1949 şi intră în limbajul comun după 1960 (apariţia mişcărilor ecologiste şi crizelor din Africa – puternica secetă din Sahel).

În 1977, la Nairobi, ONU organizează o Conferinţă asupra Deşertificării (UNCOD), care a avut drept scop definirea şi crearea unui Plan de Acţiune pentru controlul fenomenului.

Deşertificarea este un fenomen istoric, marile deşerturi find create de procesele naturale în lungi intervale de timp, independent de activităţile umane. Unele vechi deşerturi (paleodeşerturile) sunt acum alte medii, fiind stabilizate de vegetaţie, datorită creşterii umidităţii (ex. Nebraska Sand Hills). În prezent, deşertificarea afectează peste 100 dintre statele lumii şi 24% din suprafaţa planetei, pe care locuiesc circa 1,4 miliarde de oameni.

Ariile marginale ale deşerturilor sunt cele mai vulnerabile, conţin ecosisteme fragile. În general, este dificil de trasat limitele deşerturilor, acestea fiind regiuni de tranziţie spre spaţii mai umede. În aceste areale marginale activităţile umane pot crea o presiune asupra ecosistemelor sub limita lor de toleranţă, rezultând degradarea terenurilor. În marile arii deşertice dunele pot

avansa spre habitatele umane sub acţiunea vântului. În timpul furtunilor majore, dunele pot avansa cu zeci de metri.

Şi areale mai îndepărtate de deşerturi se pot degrada rapid în soluri sterpe, cu apariţia rocii la zi, printr-un management defectuos al terenurilor. Fenomenul devine cunoscut în SUA (Dust Bowl), unde seceta puternică şi suprapăşunatul din anii ’30 ai secolului XX, în Marile Câmpii din SUA, au făcut ca populaţia să-şi părăsească fermele, ale căror terenuri deveniseră nefertile.

Se constată că deşertificarea este mai activă acolo unde există o populaţie numeroasă şi în creştere. Un impact major al deşertificării este asupra biodiversităţii şi capacităţii productive a terenurilor (reducerea terenurilor agricole – cultivabile sau păşunabile). Vegetaţia în regiunile aride este, prin natura condiţiilor, săracă. În acelaşi timp, ea este o resursă preţioasă pentru comunităţile umane, putând asigura hrana pentru populaţie şi animale, lemn pentru foc sau protejează solul de eroziune. Pe terenurile utilizabile agricol vegetaţia nativă este înlocuită pentru a face loc culturilor. Dacă terenurile agricole rămân neplantate o perioadă de timp pot apărea anumite consecinţe, precum eroziunea şi pierderea fertilităţii solurilor.

Suprapopularea este responsabilă de distrugerea pădurilor tropicale (umede sau uscate), prin tăiere şi incendiere, pentru subzistenţă, fapt ce determină sporirea ratei de eroziune, pierderea nutrienţilor din sol şi, uneori, degradarea totală a terenurilor. În platoul central înalt din Madagascar defrişările şi incendiile, pentru extinderea agriculturii, au dus la degradarea puternică a terenurilor (deşertificare). De asemenea, suprapăşunatul a făcut din bazinul râului Rio Puerco, partea centrală a statului New Mexico, una dintre cele erodate regiuni vestul SUA.

În anumite areale populaţia nomadă, care practică creşterea animalelor, afectează ecosistemele fragile. Aceştia se deplasează cu turmele, departe de zonele deşertice, însă, din cauza practicilor agricole defectuoase, aduc deşertul cu ei. Din 1973, seceta, care începuse în 1968 în vestul Sahelului, şi practicile agricole, au cauzat moartea a 100 miii de oameni şi 12 milioane de vite.

Animalele domestice (turmele), bătătoresc solul cu copitele compactând stratul de la suprafaţă, sporind proporţia materialului fin şi reducând rata de infiltrație a apei în sol. În aceste condiţii creşte rata eroziunii solului prin vânt şi apă.

Păşunatul şi adunatul lemnelor pentru foc reduc sau elimină vegetaţia care ajută la fixarea solurilor.

Secetele severe şi frecvente cauzează deşertificarea. Acestea sunt comune în ariile aride şi semiaride, care pot suporta culturi, însă presiunea populaţiei sau reducerea precipitaţiilor pot duce la dispariţia vegetaţiei prezente. Solul devine expus vântului, astfel că particulele de sol sunt dislocate, purtate de vânt şi depuse în alte locuri. Astfel, stratele superioare ale solului, care conţin materia organică, se erodează. În plus, vânturile cresc evapotranspiraţia, ducând la reducerea umidităţii solului. Creşterea ratei de evaporare determină deplasarea sării spre suprafaţa solului, producând sărăturare şi inhibând dezvoltarea vegetaţiei. Mai puţină vegetaţie înseamnă mai puţină umiditate, ceea ce conduce la modificarea climei, care devine mai uscată.

Deşertificarea afectează sute de milioane de oameni în statele în curs de dezvoltare, din Africa (ex. statele din Sahel) şi Asia (ex. China), dar şi din state dezvoltate, (ex. SUA, Australia). Se consideră că circa 1/3 din populaţia omenirii trăiesc în regiuni vulnerabile la deşertificare.

În Sahel, principalele cauze ale deşertificării sunt tăierile vegetaţiei pentru foc şi puprapăşunatul, determinat de creşterea populaţiei. Statele Asiei Centrale sunt, de asemenea, afectate de deşertificare, iar în America Latină, Brazilia şi Mexic sunt afectate.

Alte cauze ale deşertificării: sedentarizarea nomazilor în ariile marginale ale deşerturilor, globalizarea, prin liberalizarea comerţului şi orientarea spre export a produselor din regiunile uscate, managementului neadecvat al apei, care conduce a salinizare şi degradarea terenurilor irigate, conflictele între păstori şi cultivatori pentru acelaşi teren.

În ultimii ani există o supraveghere riguroasă (Global Monitoring), cu ajutorul sateliţilor artificiali (imaginile Landsat), care indică schimbări în susceptibilitatea terenurilor spre deşertificare.

Sahelul, considerat un semideşert, reprezintă o bandă de 200-500 km lăţime şi 5500 km lungime, care se întinde de la vărsarea fluviului Senegal până la valea Nilului (în Sudan). Este o regiune de tranziţie între Sahara (mediu deşertic), în nord, şi Sudan (mediu de savană), în sud, foarte fragil. Precipitaţile sunt reduse (sub 400 mm/an, majoritatea în intervalul iulie-septembrie, dar extrem de variabile de la an la an), temperaturile foarte ridicate (media anuală este circa 300C), iar sezonul uscat foarte lung (8-9 luni/an). Dinspre deşert suflă un vânt încărcat cu nisip şi praf – harmatanul, care agravează situaţia.

Deşertificarea Sahelului constă în înaintarea deşertului, în unele areale cu peste 100 km, precum şi aridizarea în areale din afara liniei de contact cu Sahara (prin exploatarea intensivă a terenurilor - culturi şi suprapăşunat). Densitatea populaţiei şi a animalelor, precum şi modificările climatice sunt factorii majori ai deşertificării Sahelului. Secetele puternice din Sahel, care nu sunt un fenomen nou, au consecinţe din ce în ce mai grave, fiind mai prelungi şi afectând o populaţie din ce în ce mai numeroasă. Resursele cele mai solicitate sunt lemnul şi apa, lemnul fiind folosit ca material de construcţie şi sursă de energie pentru pregătirea hranei.

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, Sahelul era controlat de triburi de păstori nomazi. Ei exercitau o presiune constantă (incursiuni războinice) asupra populaţiei sedentare, de cultivatori, din partea sudică a regiunii. Intrarea Sahelului în sfera de influenţă a puterilor coloniale a dus la sfârşitul dominaţiei păstorilor nomazi asupra cultivatorilor, care au început să-şi extindă culturile. Starea conflictuală a continuat şi în condiţiile în care extinderea terenurilor cultivate s-a făcut în detrimentul păşunilor, păstorii (ex. peulii) fiind nevoiţi să caute păşuni în nord (fapt ce a creat noi tensiuni cu crescătorii nomazi de cămile). În plus, în nordul Sahelului au început să se stabilească şi cultivatori, care au dus la sporirea populaţiei (şi în acelaşi timp au creat resiune mai puternică asupra unui mediu fragil).

În statul Sudan situaţia este îngrijorătoare, mai mult de jumătate din teritoriul său (partea centrală, de la graniţa cu Ciadul până la Marea Roşie) este afectat de deşertificare. Creşterea aridităţii a dus la o deplasarea a populaţiei spre centrele urbane, în special spre Khartoum, care a atras circa 2/3 din această populaţie. Cu cât populaţia a devenit mai mare, cu atât a crescut necesarul de resurse (hrană, apă, combustibil), cel mai solicitat fiind teritoriul înconjurător. Efectele au apărut rapid, oraşul fiind frecvent expus furtunilor de nisip.

În SUA, o largă suprafaţă de teren este potenţial vulnerabilă la deşertificare: mare parte din jumătatea vestică a ţării pote fi clasificată ca „semiaridă”, pe baza precipitaţiilor reduse (Carla W. Montgomery, 1995). Se estimează că circa 2,6 mil.km2 (mai mult de 1/3 din această arie cu puţine precipitaţii) este în pericol de deşertificare (aici eroziunea este în creştere). Problemele sunt cauzate sau agravate de intensa utilizare a resurselor de apă, suprapăşunatul şi creşterea populaţiei (în special în „Sun Belt”).

Unul dintre cei mai buni indicatori ai deşertificării în SUA sunt furtunile de praf, cel mai cunoscut fenomen fiind Dust Bowl. Pe fondul unor ani secetoşi şi fierbinţi, combinaţi cu expansiunea culturilor agricole în Marile Câmpii, s-au produs furtuni de praf („black blizzards”) care au afectat serios terenurile agricole.

Suprapăşunatul joacă un rol important în degradarea terenurilor, cunoscut fiind cazul bazinului Rio Puerco, din New Mexico, iar salinizarea este o problemă în anumite părţi din Valea Centrală a Californiei, din cauza extensiunii irigaţiilor. Fără miliardele de litri de apă, care irigă câmpurile din California, rezervele de fructe şi legume s-ar diminua semnificativ.

Între anii 2000-2005, vestul SUA a fost serios afectat de secetă, producând pierderi de recolte, crize de apă şi incendii. Temperaturile mai ridicate afectează rezervele de apă, prin ridicarea limitei zăpezilor în zona montană. În loc ca precipitaţiile să se acumuleze sub formă de zăpadă, care să se topească treptat vara, pentru a fi folosită de către fermieri, oraşe şi hidrocentrale, se scurge inutil în timpul iernii. Umplerea rezervoarelor, în timpul iernii, ar duce la posibile inundaţii periculoase primăvara, când încep să se topească zăpezile.

În Idaho, la începutul anului 2005, fermierii, care folosesc râul Snake pentru irigaţii, s-au ridicat împotriva celor care pompează apă din marele acvifer estic al râului Snake. Aceste două surse sunt conencate, astfel încât golirea unuia duce şi la golirea celuilalt.

O cauză majoră a problemelor de mediu din vestul SUA o reprezintă creşterea demografică. Statul Nevada a cunoscut o creştere a populaţiei de 66% între 1990-2000, iar Colorado cu 31%. Un revervor de apă de la periferia Denverului a scăzut semnificativ în timpul toamnei anului 2004, în urma secetei şi creşterii consumului.

China. Puţini oameni privesc China ca pe o ţară deşertică, însă are unele dintre cele mai

extinse suprafeţe aride din lume. Mai mult de 27% (2,5 mil. km2) din suprafaţa ţării cuprinde terenuri nisipoase neutilizabile. Doar 7% din suprafaţa ţării hrăneşte aproximativ un miliard de oameni.

În fiecare primăvară (martie-aprilie), furtunile de nisip şi praf, numite de chinezi „dragonul galben”, din deşerturile din nordul Chinei şi Mongolia, pot ajunge până în estul Chinei (oraşul Beijing), Coreea sau chiar Japonia. Particulele de nisip şi praf pătrund în locuinţe, aeroporturi, maşini şi mulţi oameni suferă de afecţiuni respiratorii. Dunele s-au apropiat la circa 200 km distanţă de capitală, ceea ce a determinat luarea unor măsuri, precum „Zidul Verde” – o fâşie de pădure de 4500 km, pentru stoparea înaintării deşertului.

În China furtunile de nisip produc anual daune semnificative. Autorităţile chineze spun că deşertificarea costă China circa 2-3 miliarde dolari anual, în timp ce 800 km de cale ferată şi mii de km de drumuri sunt blocate de sedimente. Rapoartele oficiale afirmă că 110 mil. oameni suferă în mod direct de deşertificare şi 2500 km2 se transformă anual în deşert.

Încă din secolul al IV-lea î.Hr filozoful chinez Mencius (Mengzi) pomenea despre deşertificare şi cauzele sale umane - defrişarea şi suprapăşunatul. În partea de nord-vest, unde sunt cele mai mari probleme, deşertificarea a avansat de la 1560 km2/an în anii 1970 la 2500 km2 în prezent.

Conform rapoartelor oficiale furtunile de nisip ajungeau în capitală odată la 7-8 ani în anii 1950 şi la 2-3 ani în 1970. Începând din 1990 acestea reprezintă o problemă anuală. Guvernul a răspuns printr-o mare campanie de împădurire şi în ultimii ani peste 30 mld. arbori au fost plantaţi. Mulţi ţărani supraveţuiesc cultivând cereale şi crescând cai, capre şi porci. Colectarea lemnului pentru foc, suprapăşunatul şi supracultivarea sunt considerate cauzele majore ale deşertificării.

Evaluarea riscului la deşertificare Pentru identificarea regiunilor predispose la deşertificare este necesară găsirea unor

indicatori. Astfel, MEDALUS (Mediterranean Desertification And Land Use: European Commission, 1999) a propus o metodologie de evaluare a riscului la deşertificare, utilizând 4 seturi de indicatori:

e. indicatori ai calităţii solului – rezistenţa la eroziune, capacitatea de retenţie a apei; f. indicatori climatici – distribuţia anuală a precipitaţiilor, ariditatea, topoclimatele; g. indicatori ai vegetaţiei – protecţia solurilor la eroziune, rezistenţa plantelor la

uscăciune, gradul de acoperire cu vegetaţie, riscul la incendii şi abilitatea de refacere; h. indicatori antropici – utilizarea terenurilor În regiunile semi-aride şi uscat sub-umede, terenurile devin ireversibil deşertificate atunci

când solul nu este capabil să susţină o minimă vegetaţie. Calitatea solului se evaluează studiindu-se însuşirile sale de bază: adâncimea, textura, capacitatea de drenaj, materialul parental, panta, structura.

Condiţiile atmosferice care caracterizează un climat deşertic sunt acelea care determină un mare deficit de apă, evapotranspiarţia potenţială (ET) fiind mult mai mare decât nivelul precipitaţiilor (P). Aceste condiţii sunt evaluate cu ajutorul unor indici, unul dintre aceştia fiind indicele bioclimatic P/ET, propus de FAO/UNESCO (1977). Astfel, regiunile sensibile la deşertificare pot fi împărţite în 3 categorii:

4. aride, în care raportul P/ET este cuprins între 0,03-0,2; 5. semi-aride, în care raportul P/ET este cuprins între 0,2-0,5 6. semi-umede, unde raportul P/ET este situat între 0,5-0,75

O regiune este deşertificată când raportul P/ET dobândeşte valori sub 0,03, iar atunci când

depăşeşte 0,75 se află în afara riscului la deşertificare. Ariditatea este determinată și cu ajutorul indicelui de ariditate bioclimatic Bagnouls-

Gaussen (BGI), în care sunt luate în considerare temperatura medie lunară şi precipitaţiile totale lunare. Când acest indicator este de peste 150 mediul este foarte uscat, când este cuprins între 50-150 este uscat, iar când este sub 50 este umed.

În funcţie de orientarea pantei şi alte aspecte topografice se formează topoclimate şi microclimate diverse. Unghiul de incidenţă şi durata radiaţiei solare creează condiţii diferite de încălzire, evapotranspiraţie şi de stocare a apei în sol.

Acoperirea solului cu vegetaţie are un rol crucial în limitarea scurgerii apei pe versanţi. În regiunile cu precipitaţii mai reduse de 300 mm/an şi o rată ridicată a evapotranspiraţiei, disponibilitatea apei din sol este foarte redusă. Astfel, solul râmâne relativ dezgolit de vegetaţie, fiind favorizată scurgere apei şi eroziunea. O valoare de 40% acoperire cu vegetaţie este considerată critică, sub care eroziunea devine dominantă pe terenurile în pantă.

În regiunile în pantă unde pădurile au fost îndepărtate şi utilizarea terenurilor a devenit arabilă există riscul la eroziune în perioada de după recoltare, când solul este lipsit de protecţia vegetaţiei cultivate. De asemenea, incendiile produse din neglijenţa umană produc schimbăr mari ale proprietăţilor fizico-chimice ale solurilor.

În funcţie de stadiul degradării terenurilor, au fost delimitate trei tipuri de regiuni sensibile la deşertificare:

1. regiuni critice – sunt regiunile puternic degradate care pot constitui o ameninţare pentru aria înconjurătoare (regiunile puternic erodate pot colmata lacurile de acumulare sau pot produce inundaţii);

2. regiuni fragile – sunt regiunile în care o schimbare în mediu poate conduce la deşertificare (schimbările climatice pot determina reducerea potenţialului biologic cauzat de secete şi astfel diminua rolul vegetaţiei în protecţia solului în calea eroziunii);

3. regiuni cu potenţial de deşertificare – sunt acele regiuni ameninţate cu deşertificarea sub acţiunea unei modificări semnificative a mediului (schimbări climatice combinate cu un mod incorect de utilizarea a terenurilor).

Se consideră că regiunile cu relief relativ plat, climă semi-aridă sau umedă şi cu soluri adânci sau foarte adânci, bine drenate şi cu textură macrogranulată sau fină sunt în afara ameninţării cu deşertificarea.

DESPĂDURIRILE ŞI IMPACTUL ASUPRA MEDIULUI

1. Despădurirea reprezintă conversia arealelor împădurite în alte terenuri (arabile, păşuni, construcţii) sau degradarea pădurilor (reducerea calităţii pădurilor – densitate, structură, diversitate floristică). Au fost identificate mai multe cauze care au condus la distrugerea pădurilor: creşterea populaţiei sau suprapopularea, urbanizarea, activităţile economice (industria lemnului, creşterea animalelor, extinderea plantaţiilor), incendiile, globalizarea, corupţia instituţiilor statului sau distribuţia inechitabilă a bogăţiei.

Istoricul despăduririlor . Despăduririle sunt practicate din zorii civilizaţiei. Focul a fost

prima unealtă a omului în lupta cu pădurea, mai ales după apariţia agriculturii. În Antichitate, în regiuni precum Grecia, Fenicia, Italia, Asia Mică sau China, lemnul era folosit pentru construcţii (nave, locuinţe, drumuri, poduri), unelte, arme sau combustibil. În timpul Imperiului Roman, circa 90% din Europa era ocupată de păduri.

În Evul Mediu, mari despăduriri au loc în Europa de Vest, ca urmare a creşterii populaţiei şi expansiunii teritoriale peste mări cu ajutorul corăbiilor din lemn. Masiva utilizare a mangalului, obţinut din arderea lemnului, în scop industrial, la începutul Epocii Moderne (în special după apariţia Revoluţiei Industriale), în Europa şi SUA, a condus la o accelerare a despăduririlor.

În Epoca Modernă şi Contemporană, despăduririle au continuat, cu predilecţie, în cadrul regiunilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. În prezent, tăierile cele mai intense se produc în pădurile tropicale din Asia (Peninsula Indochina, Indonezia, Filipine, Bangladesh, India, Sri Lanka, Nepal), America Latină (Amazonia, America Centrală), Africa (Africa de Vest şi Centrală).

Se consideră că, din cauza intenselor despăduriri, aproape jumătate din pădurile tropicale mature care existau la jumătatea seclului al XX-lea, adică circa 750-800 mil.ha, au fost tăiate. Un raport prezentat de FAO în 2005 estimează că suprafaţa totală de pădure continuă să scadă anual cu circa 13 milioane hectare. Au fost defrişate circa 90% din pădurile Arhipelagului Filipinez, 95% din pădurile umede din Madagascar, 90% din pădurile umede de pe coasta atlantică a Braziliei sau 70% din pădurile Afganistanului. Dacă în 1960, America Centrală deţinea 80% din pădurile iniţiale, în prezent, suprafaţa acestora este de circa 40%. În anul 2007, mai puţin de 5% din pădurile statului Haiti mai existau, fapt ce a condus la o puternică degradare a solurilor (se vorbeşte de Deşertul Caraibean).

În Etiopia, principala cauză a despăduririlor a fost creşterea populaţiei (agricultură, lemn pentru foc), acest stat pierzând circa 95% din păduri în ultimii 50 ani. Dacă la începutul secolului XX, aproximativ 35% din suprafaţa ţării era acoperită cu pădure, în prezent, mai sunt doar circa 14%. Pădurile indoneziene suferă periodic de incendii grave. În 1982-1983, incendii severe au distrus 3,5 mil.ha de pădure în Kalimantan. Chiar dacă sunt prezentate ca dezastre naturale sau accidente, incendiile sunt, de fapt, consecinţa supraexploatării pădurii. În acest stat, companiile multinaţionale au o mare responsabilitate pentru dispariţia pădurilor, pentru a face loc plantaţiilor (în special de palmieri de ulei).

La nivel global, circa 13 milioane hectare de pădure au fost convertite spre alte utilizări sau pierdute din cauze naturale în fiecare an între 2000-2010, comparativ cu circa 16 milioane hectare/an în anii 1990. Brazilia și Indonezia, care aveau rate ridicate de despădurire în anii 1990, și-au redus ratele. În plus, programe ambițioase de plantare în state precum China, India, SUA și Vietnam, combinat cu extinderile naturale din unele regiuni, au adăugat peste 7 milioane hectare de noi păduri anual. Ca rezultat, pierderea netă a suprafeței forestiere s-a redus la 5,2 milioane hectare/an între 2000-2010, în scădere cu 8,3 milioane ha/an față de anii 1990.

2. Efectele despăduririlor . Sunt afectate funcţiile păduri: - capacitatea de a primi din afară, a prelucra, a fixa şi a ceda mediului substanţă şi energie; - capacitatea de a acumula biomasă vegetală şi animală şi de a transforma energia cosmică

în energie chimică potenţială (biomasă); - influenţele favorabile asupra factorilor de mediu (aer, apă, sol, animale, om), atât pe

teritoriul pe care-l ocupă cât şi în afară (funcţia de protecţie); - ameliorarea condiţiilor climatice (funcţia climatică); - diminuarea poluării (funcţia de purificare a aerului); - protejarea agriculturii; - apărarea şi întărirea sănătăţii omului (funcţia sanitaro-igienică); - înfrumuseţarea peisajului şi condiţiilor de recreere (funcţia estetico-peisagistică şi de

refacere). Rolul de purificare a aerului. Pădurile au capacitatea de a reţine şi absorbi pulberi, gaze şi

vapori din aer. Pentru producerea unei tone de biomasă lemnoasă arborii consumă 1,8 t CO2 şi eliberează 1,3 t O2. Se apreciază că un fag de 25 m înălţime şi 15 m diametrul coroanei produce, ziua, într-o oră, 1,7 kg O2, cantitate ce corespunde necesarului de O2 al unui om timp de 3 zile. Conform lui N. Doniţă (1978), o pădure de foioase din zona temperată absoarbe anual circa 42 t CO2/ha, produce peste 30 t O2/ha şi consumă prin respiraţie 13 t O2/ha.

Pădurile îmbogăţesc aerul cu ioni negativi iar unele specii de arbori elimină substanţe antimicrobiene. Incendiile produse în Amazonia au făcut din Brazilia unul dintre producătorii de frunte ai gazelor cu efect de seră (circa 200 mi.t CO2/an).

Funcţia climatică. Pădurile au rol în reflectarea sau absorbţia radiaţiilor solare (pădurile au cea mai mare capacitate de absorbţie a radiaţiilor, comparativ cu alte ecosisteme naturale), atenuarea extremelor termice, distribuţia precipitaţiilor, creşterea umidităţii atmosferice şi diminuarea vitezei vântului. Pădurile creează un climat propriu. Volumul precipitaţiilor reţinute în coronamentul arborilor depinde de suprafaţa foliară, mărimea, rugozitatea şi modul de dispunere a frunzelor, felul precipitaţiilor şi tăria vântului.

Un model computerizat al viitoarelor schimbări climatice arată că pădurea amazoniană nu poate rezista unei reduceri semnificative a precipitaţiilor şi creşterii temperaturilor. Se apreciază că această pădure, în forma sa actuală, nu ar putea supravieţui la mai mult de 3 ani secetoşi consecutivi. În anul 2005, nivelul de umiditate din Amazonia a fost cel mai coborât din ultimii 100 ani. Despăduririle contribuie la schimbările climatice globale, fiind adesea citate ca fiind una dintre cauzele majore ale intensificării efectului de seră. Se consideră că defrişarea pădurilor tropicale este responsabilă de creşterea cu 20% a emisiilor mondiale de gaze de seră.

Influenţa asupra circuitului apei se manifestă prin evapotranspiraţie. Evapotranspiraţia este

condiţionată de energia solară, deficitul de saturaţie din aer şi acţiunea vântului. O pădure de fag elimină prin evapotranspiraţie, într-o zi de vară, circa 40 m3 apă/ha, iar o pădure de molid 35 m3 apă/ha. Prin transpiraţie, arborii restituie atmosferei o importantă cantitate de apă, din cea preluată prin sistemul radicular din sol. Aceasta poate varia în funcţie de specie şi condiţiile de mediu. Teiul şi mesteacănul înregistrează cele mai mari rate de transpiraţie, 200 l/zi/arbore respectiv 85 l/zi/arbore, în timpul verii.

Apa provenită din precipitaţii, care nu s-a întors în atmosferă prin evapotranspiraţie sau nu s-a infiltrat în sol se scurge la suprafaţa terenului. Scurgerea este influenţată de panta terenului, lungimea versantului, substratul litologic, calitatea litierei şi caracteristicile solului. De asemenea, ritmul de reîncărcare a apelor subterane se încetineşte prin creşterea scurgerii de suprafaţă. Când o parte a pădurii este defrişată, arborii nu mai elimină apă prin transpiraţie, rezultând un climat mai uscat. Pădurile tropical-umede produc circa 30% din apa dulce a planetei, prin evapotranspiraţie.

Funcţia antierozională - pădurile constituie pătura protectoare a formării şi evoluţiei

învelişului de sol, precipitaţiile fiind interceptate la nivelul coronamentului şi scurse mai lent pe sol sau întoarse din nou în atmosferă prin evaporare. Sistemul radicular contribuie la creşterea infiltraţiei apei în sol.

Despăduririle reduc cantitatea de apă din sol, scăzând coeziunea acestuia şi crescând riscul la eroziune, inundaţii şi alunecări. Îndepărtarea pădurilor pe versanţii înclinaţi, constituiţi din roci friabile, determină alunecări şi prăbuşiri de teren. Ca rezultat, prezenţa sau absenţa arborilor poate schimba cantitatea apelor de la suprafaţa solului, din sol, din apele freatice şi din atmosferă.

Reducerea biodiversităţii . Defrişarea pădurilor duce la reducerea şi fragmentarea habitatelor diverselor specii de animale. Pădurile tropical-umede sunt cele mai diverse ecosisteme ale Terrei, cuprinzând circa 80% din biodiversitatea cunoscută a lumii. S-a estimat că se pierd circa 130 specii de plante şi animale zilnic din cauza defrişării pădurilor umede, ceea ce înseamnă aproximativ 50 mii specii anual.

Au loc mari pierderi şi în potenţialul de cercetare, diverse specii din păduri fiind utilizate pentru cercetare. Numeroase medicamente au fost descoperite folosind materiale genetice din păduri. Pădurile funcţionează şi ca ecran acustic, absorbind undele sonore emise de diverse surse.

Funcţia de producţie. Reprezintă o funcţie energetică, de acumulare a biomasei (energie chimică potenţială) prin procesele de fotosinteză (bioconversia energiei cosmice). Producţia de biomasă lemnoasă depinde de factorii naturali (precipitaţii, temperatură, fertilitatea solului).

Impactul socio-economic. Industria lemnului reprezintă o parte semnificativă a economiei multor state (în special în Africa şi Asia), la nivel mondial, pădurile contribuind cu peste 400 mld. dolari la buget. Utilizarea produselor forestiere (lemnul pentru construcţii, combustibil, diverse produse ale pădurii - inclusiv din lumea animală) prezintă importanţă majoră pentru anumite comunităţi umane (încă sunt colectivităţi umane care trăiesc în păduri - Amazonia, Congo, Asia de Sud-Est).

Istoric, utilizarea produselor forestiere a jucat un rol central în societatea umană, comparabil cu rolul apei sau terenului cultivabil. În prezent, dacă statele dezvoltate utlizează lemnul pentru construcţii sau producerea de hârtie, cele în curs de dezvoltare încă îl folosesc şi pentru încălzit sau prepararea hranei.

Există mulţi arbori, arbuşti sau alte plante din pădure care oferă spre alimentaţie fructe, flori, lujeri, frunze, rădăcini sau coajă. Costuri foarte mari, datorate defrişărilor (ca factor indirect) apar şi prin intensificarea inundaţiilor, sedimentarea terenurile agricole şi colmatarea lacurile de acumulare.

Managementul pădurilor . Limitarea tuturor acestor probleme se poate face prin

gestionarea durabilă a pădurilor. În China, unde pădurile au fost tăiate pe scară largă, autorităţile statului au cerut plantarea, de către toţi cetăţenii cu vârste între 11-60 ani, a câte 3-5 arbori anual. Astfel, guvernul a estimat că, din 1982, au fost plantaţi peste 1 mld. arbori/an. S-a calculat că plantaţiile forestiere pot asigura necesarul de lemn pe piaţa mondială. Dacă plantaţiile produc 10 m3 masă lemnoasă/ha/an pădurile naturale produc doar 1-2 m3/ha/an.

3. Studiu de caz: Amazonia. Regiunea amazoniană ocupă o suprafaţă de circa 7 mil. km2 (cea mai mare parte în Brazilia), din care pădurea circa 5,5 mil.km2. Această pădure (floresta amazonica sau selva amazonica) reprezintă jumătate din pădurea tropicală umedă a planetei, cuprinzând, de asemenea, cea mai bogată floră şi faună, cu zecii de mii de specii de plante şi animale.

Cauzele despăduririlor : principala cauză o reprezintă creşterea populaţiei, care a dus la extinderea aşezărilor umane şi activităţilor economice. Cea mai mare partea a pierderilor forestiere se datorează extinderii păşunilor pentru creşterea vitelor. Alte cauze: agricultura de subzistenţă (30-40%), agricultura comercială (1-2%), exploatarea industrială a lemnului (2-4%), infrastructura de transport, mineritul, construcţiile hidrotehnice sau combustibil pentru foc (2-4%). Conform estimărilor, în ritmul actual de tăiere, în următorii 20 ani, pădurea amazoniană se va reduce cu 40% (tab.1)

anul Estimarea gradului

de împădurire (mil. km 2)

Pierderi anuale (km2)

Procentul suprafeţei împădurite, faţă de 1970 (%)

Totalul pierderilor, din 1970 (km2)

1970 4,1 - - - 1990 3,69 13 730 90 407 980 2000 3,52 18 226 86 575 903 2006 3,4 13 100 82,9 699 746

Sursa: Instituto Nacional de Pesquisas Espacias (2007).

Începuturile tăierilor de pădure în Amazonia sunt legate de stabilirea coloniştilor europeni (fermieri), începând cu secolul al XVII-lea, dar în special colonizările din anii 1960. Sistemul fermelor agricole s-a bazat pe extinderea terenurilor agricole prin tăierea şi arderea pădurilor. Solul Amazoniei nu este foarte productiv, pierzându-şi fertilitatea după o perioadă scurtă de exploatare agricolă. Acest fapt a dus la abandonarea parcelelor şi defrişarea-arderea altora.

Trecerea spre creşterea animalelor s-a datorat faptului că această activitate presupunea mai puţină muncă şi genera câştiguri mai mari. Acest lucru a însemnat extinderea păşunilor în detrimentul pădurilor. Se consideră că, din 1970, majoritatea defrişărilor (60-70%) s-au datorat extinderii păşunilor.

În Amazonia, ca şi în alte ţări tropicale, suprafeţe însemnate de pădure sunt defrişate de către populaţia săracă, care practică o agricultură de subzistenţă. Această populaţie utilizează focul pentru curăţatul terenului. Anual, imaginile satelitare detectează mii de incendii în Amazonia. După curăţarea terenului, fermierii îl cultivă cu cereale (porumb, orez), manioc, bananieri sau palmieri. După 2-3 ani, productivitatea solului scade iar fermierii sunt nevoiţi să

cureţe altă parcelă de pădure. În Brazilia, fermierii săraci sunt încurajaţi de către autorităţi să se stabilească în Amazonia. Între 1995-1998, peste 150 mii de familii au sosit aici.

Căile de comunicaţie au favorizat pătrunderea şi circulaţia mai lesnicioasă spre Amazonia. Transamazonianul şi şoseaua Rodovia Belem-Brasilia au fost unele dintre cele mai ambiţioase proiecte de dezvoltare, dar, în acelaşi timp, destul de contestate de ecologişti. Aceste străpungeri ale pădurii amazoniene au deschis calea fermierilor dar şi a activităţilor miniere şi forestiere.

Agricultura comercială este reprezentată, în special, prin culturile de soia. Această cultură oferă, prin export, importante avantaje financiare. Astfel, prin extinderea culturii, Brazilia a devenit al doilea producător mondial, însă a devenit şi un însemnat factor al despăduririi. Proiectele hidrotehnice duc la inundarea unor întinse suprafeţe de pădure. Lacul barajului Balbina a inundat circa 2400 km2 de pădure.

SCHIMBĂRILE CLIMATICE ŞI EFECTELE ASUPRA MEDIULUI

Clima este determinată de interacţiunile complexe dintre energia solară şi suprafaţa terestră: relief, biosferă, criosferă-gheţari, zăpadă, mări şi oceane. Soarele este principalul determinant al climei şi vremii. Încălzirea diferită a suprafeţei terestre cauzează marile circulaţii din atmosferă (vânturile) şi oceane (curenţii).

Schimbările climatice vizează modificările valorilor medii ale parametrilor climatici (temperatură, precipitaţii, circulaţia maselor de aer) la nivel anual şi sezonier. De-a lungul secolelor şi mileniilor, schimbările climatice au avut cauze naturale, fie de natură cosmică (ex. variaţiile orbitei terestre) sau terestră (ex. activitatea vulcanică).

Modificările climatului străvechi sunt înregistrate într-o gamă largă de surse: gheaţă (gheaţa păstrează date despre temperatură, precipitaţii, compoziţia atmosferei) şi morene glaciare, stalagmitele din peşteri (straturile stalagmitelor se depun lent şi înmagazinează diverse substanţe), inele de creştere ale copacilor şi coralilor (produc inele de creştere anuală; la corali, densitatea unui inel depinde de temperatura de la suprafaţa apei mării), dune de nisip, cochiliile organismelor îngropate în sedimentele oceanice (foraminiferele oferă date despre temperatura apei), polenul fosil din depozitele lacustre (acestea conţin polen de la plantele care au trăit în trecut), inscripţii arheologice, jurnale de bord ale corăbiilor, însemnările negustorilor de vinuri.

+

Circa 2/3 din energia solară este absorbită de Pământ. O parte a radiaţiei solare este

reflectată de atmosferă sau suprafaţa terestră. Căldura (radiaţia infraroşie) radiată înapoi în atmosferă de către Pământ este absorbită sau reemisă de către moleculele gazelor de seră (CO2,

metanul, protoxidul de azot). Aceste gaze au rolul de a menţine căldura la suprafaţa Pământului, şi, cu cât concentraţia lor creşte, cu atât temperatura se măreşte. Impactul cel mai evident este resimţit în regiunile polare şi subpolare, în parte datorită albedoului (apa şi pământul, rezultate din topirea zăpezii şi gheţii, absorb mai multă căldură).

Ciclul natural al carbonului. Pe lângă circuitul apei, nu există mecanism din natură mai

important decât circulaţia carbonului, între aer, pământ şi apă. Vegetaţia terestră foloseşte anual circa 60 mld. tone de carbon pentru creştere. El s-ar epuiza rapid dacă nu ar fi regenerat constant prin respiraţia plantelor şi descompunerea materiei organice.

În anul 1771, pastorul englez Joseph Priestley, a descoperit ciclul natural al carbonului. În urma unor experimente a constata că flăcările şi respiraţia animalelor „strică” aerul de sub un clopot de sticlă închis ermetic, făcându-l irespirabil (eliberare de CO2 şi consum de O2). Însă, o mlădiţă verde de mentă, îi poate restabili calităţile (consum de CO2 şi eiberare de O2).

În natură, zeci de miliarde de tone de carbon se perindă anual între pământ şi atmosferă, eliberate de vieţuitoare prin respiraţie şi descompunere şi folosite de plantele verzi, care produc oxigen. Un trafic similar de carbon are loc în apele oceanelor, între plante şi animalele marine.

Anual, miliarde de tone de carbon circulă între ocean şi atmosferă. La latitudini ridicate mările au ape reci, bogate în nutrienţi, care absorb cu uşurinţă CO2. Acesta se dizolvă uşor în apa rece, iar nutrienţii alimentează creşterea plantelor marine, care utilizează rapid CO2 dizolvat. Când plantele şi animalele, care se hrănesc cu nutrienţi, mor şi cad în adâncuri, resturile lor acumulează carbonul. Bilanţul este însă pozitiv, în ocean se dizolvă mai mult CO2 decât se emană. În plus, CO2 este mai puţin solubil în apa mai caldă, limitând cantităţile disponibile pentru fitoplancton, plantele verzi care se situează la baza lanţului trofic. O parte a carbonului este preluat de animalele cu cochilie (scoicile), care se păstrează un timp îndelungat după moartea acestora.

Comparativ cu aceste vaste schimburi naturale, cele câteva miliarde de tone de carbon pe care oamenii le eliberează în atmosferă par neînsemnate. Totuşi, ele pot contribui la dezechilibrul ciclului natural. De la Priestley încoace nivelul de dioxid de carbon sa mărit cu 30%.

Cauzele schimbărilor climatice

Influen ţa antropică. În 1824 fizicianul francez Joseph Fourier foloseşte analogia efectului

de seră pentru a descrie importanţa atmosferei în captarea căldurii, ce determină temperatura Terrei. În 1859, fizicianul irlandez John Tyndall identifică vaporii de apă şi dioxidul de carbon ca fiind factori ce fixează căldura. În 1896, chimistul suedez Svante Arrhenius trage concluzia că emisiile de dioxid de carbon din epoca industrială, rezultate în urma arderii cărbunelui, vor crea un efect de seră. Apare astfel prima sugestie că activitatea umană produce un asemenea efect.

În 1938, inginerul britanic Guy Callendar sugerează, pentru prima dată, că arderea combustibilor fosili este responsabilă pentru încălzirea climei la nivel global. La sfârşitul anilor 1950, Charles Keeling a început să măsoare nivelul de CO2 din atmosferă, pe Muntele Mauna Loa (Hawaii, la 4169 m altitudine). A fost sesizat faptul că nivelul de CO2 a variat în funcţie de anotimp, fapt evident deoarece, în timpul primăverii şi verii, plantele preluau CO2 în procesul de fotosinteză şi degajau în atmosferă O2, iar toamna şi iarna eliberau cantităţi mai mari de CO2 prin respiraţie şi descompunere.

Studiile ulterioare au arătat că nivelul concentraţiei CO2 nu fluctuează doar periodic ci creşte de la an la an. În timpul erei moderne, concentraţia de CO2 din atmosferă a crescut semnificativ (în 1958 era de 315 părţi per milion - ppm). În prezent, concentraţia de CO2 din atmosferă este de 375 ppm, comparativ cu perioada preindustrială, de 280 ppm. La sfârşitul secolului XXI, se preconizează o concentraţie de 560 ppm.

În 1975, americanul Wallace Broecker introduce sintagra „încălzire globală” în titlul unui document ştiinţific. În 1979 are loc prima Conferinţă Mondială asupra Climei unde se pune accentul asupra nevoii de a anticipa şi a preveni schimbările climatice provocate de activităţile omeneşti.

În 1988, Naţiunile Unite înfiinţează Grupul Interguvernamental pentru Schimbările Climatice (IPCC) pentru a studia efectele încălzirii globale. În primul său raport din 1990, IPCC stabileşte că activitatea umană contribuie la efectul de seră şi prevede o creştere cu circa 0,50C a temperaturii globale în următoarea sută de ani. În 1992, în cadrul Summitului Pământului organizat de ONU la Rio de Janeiro se creează Convenţia-Cadru pentru Schimbările Climatice, pentru a convinge naţiunile lumii să-şi reducă emisiile de dioxid de carbon.

Activităţile economice (industria, agricultura, transporturi, despăduririle) sunt responsabile de creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră. Cărbunele, petrolul şi gazele naturale, resurse de bază ale economiei, conţin carbon inhalat de plante cu sute de milioane de ani în urmă, carbon ce se întoarce acum în atmosferă prin coşurile de fum şi ţevile de eşapament, alături de emisiile datorate pădurilor incendiate pentru extinderea terenurilor agricole, în ţările slab dezvoltate. Transformarea combustibililor fosili în energie reprezintă 80% din contribuţia anuală a omenirii la emisia de CO2 (60% din această valoare este contribuţia statelor dezvoltate).

În fiecare an, activităţile umane eliberează în atmosferă cam 8 mld. tone de carbon (6,5 mld. tone din combustibili fosili şi 1,5 mld.tone prin despăduriri, însă, mai puţin de jumătate (3,2 mld.tone) rămâne în atmosferă, pentru a o încălzi. Pădurile, păşunile şi oceanele consumă cam jumătate din carbonul pe care-l emitem. Oceanele absorb circa 2 mld. tone de carbon anual iar plantele de uscat cam 2 mld.tone.

Iarna, când frunzele cad şi putrezesc, mai mult dioxid de carbon, produs prin respiraţia plantelor şi descompunere, se scurge înapoi, din pădure în atmosferă. Pădurile mature, cum sunt cele tropicale sau pădurile de conifere din emisfera nordică (Alaska, Canada) au ajuns într-un stadiu de echilibru şi nu mai absorb cantităţi importante de carbon pentru creştere. În schimb, creşterea temperaturii în regiunile polare şi subpolare a făcut ca vegetaţia să fie mai bogată şi cu un sezon de creştere mai lung. Specii precum mesteacănul pitic, salcia sau arinul, cândva piperniciţi, cresc acum mai înalţi.

Agricultura a schimbat fundamental mediul. Prin irigaţii s-a schimbat regimul hidrologic al

râurilor şi lacurilor (ex. Asia Centrală), iar modificarea utilizării terenurilor a schimbat albedoul, influenţând gradul de absorbţie al radiaţiilor solare.

Creşterea animalelor este responsabilă, conform unui raport ONU (2006) pentru circa 18% din emisiile gazelor cu efect de seră (măsurate în echivalent CO2), prin schimbarea utilizării terenurilor (despăduriri). În Amazonia, circa 70% din despăduriri sunt realizate pentru extinderea păşunilor, pentru creşterea animalelor (FAO, 2006). În plus, creşterea animalelor este responsabilă pentru emisii de oxid de azot (65% din totalul antropic) şi metan (37%). Orezăriile sunt, de asemenea, gigantice producătoare de metan.

Emisiile globale de CO2 sunt în creştere, din cauza creşterii populaţiei şi a necesarului de energie. Conform Comisiei Interguvernamentale privind Schimbările de Climă a ONU (IPCC),

în condiţiile actuale, temperatura globală la suprafaţa Pământului va creşte, în următorul secol (până în 2100), cu 1,5-5,50C (diferenţiat), extremele climatice vor fi mai frecvente (ceea ce va creşte riscul la inundaţii şi secete), iar nivelul global al oceanelor se aşteaptă să crească cu 10-90 cm (ceea ce va duce la inundarea regiunilor de coastă şi deplasarea populaţiei).

Variaţiile orbitei terestre. Au influenţă asupra distribuţiei şi cantităţii luminii solare la

suprafaţa Pământului. Orbita Pământului în jurul Soarelui şi orientarea ei în spaţiu se schimbă cu regularitate. Orbita se lărgeşte şi se micşorează, după traiectorii aproape circulare sau mai eliptice, la cicluri de 100 mii-400 mii ani.

Înclinarea axei de rotaţie creşte şi descreşte periodic. În cea mai mare parte a ultimelor 2,5 mil. ani, Pământul a oscilat între cald şi rece, cu o periodicitate de 41 mii ani. Apoi, cu circa 1 mil. ani în urmă, ciclurile climatice s-au mărit până la aproximativ 100 mii ani. O carotă de gheaţă de 400 mii ani, de la staţia Vostok, Antarctica, sugerează o legătură între epocile glaciare şi ritmurile astronomice. În timpul glaciaţiunilor, nivelurile de CO2 scad.

Variaţiile activităţii solare. Soarele prezintă o activitatea mai intensă, aproximativ, odată la circa 11 ani.

Dinamica plăcilor tectonice. La scară geologică, plăcile tectonice au stat la baza formării şi deplasării continentelor şi ridicarea munţilor, influenţând climatul.

Vulcanismul. O singură erupţie majoră poate avea impact major asupra climei (răciri pentru o anumită perioadă de timp). Emisiile de CO2 contribuie la efectul de seră.

Efectele schimbării climei Impactul schimbărilor climatice este mai puternic în statele slab dezvoltate şi cele mici

insulare, zonele aride și semiaride, zonele montane înalte şi ariile costale dens populate, care sunt cele mai vulnerabile.

Efectele asupra sănătăţii umane. Sănătatea umană depinde de cantitatea şi calitatea apei

de băut, resursele de hrană, securitatea adăpostului şi bunele condiţii sociale. Impactul schimbărilor climatice asupra sănătăţii şi vieţii umane este direct şi indirect, cele mai afectate fiind persoanele vârstnice şi copiii.

1. Fluctuaţiile vremii pot determina: hipertermie (din cauza temperaturilor ridicate), hipotermie (produs de temperaturile foarte scăzute), boli respiratorii, boli cardiace.

2. Schimbarea şi variabilitatea climei cauzează boli şi decese prin dezastrele naturale (inundaţii, furtuni, secete, incendii). În iulie 1995, un val de căldură a ucis 514 oameni în Chicago, iar 3300 au necesitat spitalizare.

3. Creşterea umidităţii şi temperaturii favorizează răspândirea vectorilor purtători (ex. ţânţarii) ai unor boli infecţioase (malaria, febra galbenă, febra hemoragică, dizenteria), în regiuni unde populaţia nu este imună.

4. Stagnarea aerului şi lipsa ventilaţiei duc la creşterea poluării în oraşe (formarea smogului) şi creşterea incidenţei bolilor respiratorii.

5. Variabilitatea precipitaţiilor poate afecta asigurarea apei de băut şi producţia alimentară (în regiunile sărace, insuficienţa acestora, creşte riscul la malnutriţiei).

Bolile produse datorită schimbărilor climatice reprezintă cel mai mare ucigaş global (boli infecţioase, malnutriţie), cauzând peste 3 mil. morţi în anul 2002 (29% din total în Africa).

Efectele asupra biodiversităţii . Existenţa multor vieţuitoare este legată de temperatură,

umiditate, mase de aer, distribuţia acestora sezonieră, precum şi de interdependenţa dintre specii (polenizarea, hrănirea, înmulţirea, migraţiile).

Speciile care depind unele de altele (ex. plantele şi insectele care le polenizează) nu se adaptează schimbărilor climatice în acelaşi timp. Pe de altă parte, încălzirea climei ar putea avea loc atât de rapid, încât speciile nu vor avea timpul necesar să se adapteze, iar unele vor dispărea. Deocamdată, animalele şi plantele pot învinge căldura retrăgându-se spre latitudini şi altitudini mai mari, însă pot fi afectate unele specii rare sau afecta arealul altora. Astfel, vulpile roşii din Canada şi-au extins arealul cu sute de km spre nord, intrând pe teritoriul vulpilor polare.

Multe specii de plante din Europa înfloresc, în prezent, cam cu o săptămână mai devreme decât acum 50 ani şi îşi pierd frunzele, toamna, cu cinci zile mai târziu.

În Marea Britanie, păsările scot pui, în medie, cu 9 zile mai devreme decât la mijlocul secolului XX, iar rândunicile de copac din America de Nord migrează spre nord, primăvara, cu 12 zile mai devreme decât o făceau acum un sfert de secol.

Un studiu asupra a 35 specii de fluturi nemigratori din Europa a descoperit că în ultimele decenii cam două treimi dintre ei şi-au extins arealele spre nord cu 30-240 km. În cercetarea sa asupra fluturelui pestriţ (Euphydryas editha), Camille Parmesan, a ajuns la concluzia că încălzirea climei a dus la dispariţia acestuia de pe 80% din teritoriul său istoric (nordul Mexicului şi sudul Californiei). Creşterea temperaturii a dus la uscarea prematură a plantei-gazdă, gura leului, lipsind omizile de o sursă vitală de hrană.

Coralii, care trăiesc în ape tropicale calde, sunt afectaţi de creşterile de temperatură (mai mari de 290C), prin pierderea algelor cu care trăiesc în simbioză (îi ajută la procurarea hranei). Creşterea temperaturii medii a oceanului provoacă episoade de decolorare mai lungi şi mai frecvente, care pentru unii corali sunt fatale. Cel mai ameninţat recif este Marea Barieră de Corali, cel mai mare din lume, care adăposteşte circa 400 specii de corali şi 1500 specii de peşti. În anul 2002, temperatura apelor din jurul recifului a crescut destul de mult, provocând o decolorare severă.

Pinguinii Adelie din Peninsula Antarctică - studiu de caz. Conform lui Bill Fraser,

cercetător la Staţia americană Palmer, coloniile de pinguini Adelie din Peninsula Antarctică s-au redus semnificativ în ultimii ani. Cu 20 ani în urmă, Insula Biscoe adăpostea 2800 perechi reproducătoare de pinguini Adelie. Astăzi mai sunt 1000 perechi, reflectând declinul de peste 60% de pe insulele din apropiere.

Temperaturile medii de iarnă au crescut aici cu aproape 50C în ultimii 50 ani, iar gheaţa marină s-a retras cu 20% faţă de mijlocul anilor '70, lipsind pinguinii de o importantă platformă de pe care vânau krill (crevete).

De asemenea, în ultimele decenii, vestul Peninsulei Antarctice a primit o cantitate mai mare de zăpadă, fenomen determinat de creşterea temperaturii. Mai puţină gheaţă deasupra oceanului înseamnă o creştere a evaporaţiei apei mării, care se traduce printr-o creşterea a precipitaţiilor. Pinguinii, obişnuiţi să cuibărească în acelaşi loc şi în aceiaşi perioadă din an, au încercat să-şi clocească ouăle în zăpadă, dar puii nu eclozau. Ca urmare, colonia s-a împuţinat. În prezent, doar cele circa 300 mii de perechi care trăiesc în Peninsula Antarctică par să fie ameninţaţi de încălzirea climei. Alte 2,2 mil. perechi, situate mai la sud, în Antarctica, nu sunt ameninţate.

Conform studiului lui Fraser, pinguinii Adelie care dispar sunt înlocuiţi de o specie subantarctică, pinguinul măgar, care a început să migreze spre pol din zonele mai temperate (ex. I. Falkland). La începutul anilor '90, pe I. Biscoe au ajuns o duzină de perechi de pinguini măgar. De atunci, numărul lor a crescut, ajungând la 660 perechi. Fraser a mai observat că peştele antarctic argintiu, cândva o sursă importantă de hrană pentru pinguini, a dispărut din zona staţiei Palmer, putând fi găsit acum numai în apele mai reci din sudul îndepărtat. De asemenea, a pus în evidenţă o invazie a urşilor de mare, mamifere subantarctice, din zone precum Georgia de Sud, aflată la 2200 km spre nord-est. Dacă în 1974, pe insulele din jurul staţiei Palmer, erau 6 urşi de mare, în prezent sunt circa 3000.

Nici vieţuitoarele din regiunea arctică nu o duc mai bine. Din cauza creşterii temperaturii, banchiza de gheaţă s-a micşorat cu 9% pe deceniu, din 1978, de când a început monitorizarea din satelit a masei de gheaţă. Urşii polari din Golful Hudson au nevoie de gheaţă solidă pentru a vâna foci, principala lor hrană. Deşi există mari variaţii, în prezent dezgheţul de primăvară are loc cu două-trei săptămâni mai devreme decât acum 50 ani. Conform lui Ian Stirling, de la Canadian Wildlife Service, rata natalităţii şi greutatea urşilor adulţi au scăzut cu circa 10% din 1980 (urşii sunt siliţi să părăsească banchiza cu 2-3 săptămâni mai devreme). Dacă lucrurile continuă în ritmul actual şi gheaţa dispare din golf, atunci şi urşii vor dispărea.

Impactul asupra vegetaţiei din Alaska. Schimbările climatice au favorizat extinderea, de la începutul anilor '90, a gândacilor de molid (Dendroctonous rufipennis) în regiunea Peninsulei Kenai şi Golfului Kachemak, distrugând molizii (Picea sitchensis) pe mai bine de 1,5 mil. ha. De asemenea, la vest de Fairbanks, pădurile de molid alb au fost atacate de un parazit nou pentru nordul Alaskăi, viermele Choristoneura fumiferana, care a apărut aici pentru prima dată în 1989.

Un alt efect al încălzirii îl prezintă reducerea ritmului de creştere al arborilor. Inelele de creştere ale arborilor din Alaska sunt grose spre centru şi subţiri spre exterior. Glenn Juday, ecolog forestier la Universitatea din Alaska, crede că încetinirea creşterii s-a datorat verilor mai calde.

O problemă foarte serioasă este şi topirea stratul de gheaţă perenă, în cea mai mare parte a nordului îndepărtat. Lângă Fairbanks, în inima Alaskăi, solul s-a încălzit cu până la 20C în ultimii 40 ani, ameninţănd cu topirea mari suprafeţe de permafrost. În unele locuri topirea gheţii a făcut terenul instabil şi mlăştinos (afectând infrastructura), iar verile mai calde au făcut ca incendiile să devină mai numeroase în multe regiuni nordice (printre care Siberia şi vestul Canadei).

Stratul de muşchi de la baza pădurilor are o importanţă crucială pentru permafrost, el izolează solul, menţinându-l la o temperatură sub cea de îngheţare şi favorizând conservarea gheţii peste vară. Starea permafrostului este supravegheată cu îngrijorare, pentru că în el se află îngheţate mai rezerve de turbă şi alte materiale organice bogate în carbon (rezerva de carbon este estimată la 200 mld.tone). Conform lui Terry Chapin, de la Universitatea din Alaska, în condiţiile încălzirii şi uscării permafrostului, nivelul atmosferic al dioxidului de carbon ar putea creşte cu o sută de părţi pe milion (cu peste 25% peste nivelul actual).

Topirea gheţarilor . Retragerea gheţarilor, mai rapidă după 1850, este un fapt real peste tot în lume, cauza fiind modificarea rapidă a climei. Studiile relevă coincidenţa temporală între retragerea gheţarilor şi creşterea concentraţiilor gazelor cu efect de seră în atmosferă.

Mica eră glaciară a fost o perioadă, cuprinsă între 1550-1850, când planeta a traversat o perioadă de relativă răcire a climei. Apoi, gheţarii planetei s-au retras, ori, în unele cazuri, au avansat lent, ca răspuns la schimbările climei. Începând din 1980 se constată o semnificativă încălzire globală, care a făcut ca retragerea gheţarilor să devină rapidă, astfel încât mulţi gheţari au dispărut complet.

Gheţarii de la latitudini medii. Aceşti gheţari sunt localizaţi în zona temperată, în munţi, precum Alpi, Pirinei, Caucaz, Himalaya, Tibet, Pamir, Altay, Tian Shan, Cordilieri (Stâncoşi, Cascadelor), Anzii Sudici, munţii din Noua Zeelandă etc.

Conform raportului Serviciului de monitorizarea a gheţarilor lumii (The World Glacier Monitoring Service), pentru intervalul 1995-2000, reiese că, din cei 284 gheţari examinaţi în Alpi, 273 s-au retras. Din 1870, gheţarii Argentiere şi Mont Blanc, din Franţa, s-au retras cu 1150 respectiv 1400 m. Cel mai mare gheţar al Franţei, Mer de Glace, care are 11 km lungime şi 400 m grosime, a pierdut 1000 m lungime (8,3%) şi 150 m grosime (27%), din 1907. Gheţarul Trift, din Elveţia, s-a retras cu peste 500 m, doar în trei ani (2003-2005), ceea ce reprezintă 10% din lungimea totală. O situaţie similară se întâlneşte în Norvegia, unde, dintre gheţarii examinaţi, majoritatea s-au retras. În ultimii 7 ani, gheţarii Norweigan Engabreen şi Brenndalsbreen s-au retras cu 185 m, respectiv 276 m.

În Himalaya, circa 67% din gheţari se retrag (S. C. Rai, T. Gurung, 2005). Ghaţarii Masivului Everest sunt toţi în retragere. Gheţarul Khumbu, una dintre principalele rute spre Everest, s-a retras cu 5 km din 1953, iar gheţarul Rongbuk, de pe partea nordică a Everestului, se retrage cu 20 m/an. În India, gheţarul Gangotri, principala sursă de apă pentru Gange, s-a retras cu circa 33 m/an între 1970-2005. Retragerea gheţarilor himalayeni a condus la crearea a numeroase lacuri, unele constituind riscuri naturale pentru anumite comunităţi din Nepal şi Bhutan.

Gheţarul Fedcenko, cel mai lung din lume (70 km), cu excepţia regiunilor polare, a pierdut 1,4% din lungime (1 km), 11 km2 din suprafaţă şi 2 km3 din masă în ultimul secol. În Noua Zeelandă, din 1980, odată cu topirea gheţarilor (Classen, Godley, Douglas), au apărut numeroase lacuri glaciare în spatele morenelor terminale, lacuri care sunt în continuă expansiune.

Aproape toţi gheţarii din America de Nord (Alaska, nordul Munţilor Cascadelor) sunt în retragere, rata de retragere fiind în creştere din 1980. Între 1984-2005, gheţarii din nordul Munţilor Cascadelor au piedut, în medie, 12,5 m în grosime şi 20-40% din volum (M. S. Pelto, 2004). Gheţarii Boulder şi Easton s-au retras cu 450 m, respectiv 255 m între 1990 şi 2005.

În 1910, când s-a creat Parcul Naţional al Gheţarilor (Montana-SUA), se estima că găzduieşte în jur de 150 gheţari. În prezent numărul acestora este mai mic de 30, iar cei mai mulţi şi-au micşorat suprafaţa cu 2/3. Cercetătorii Programului de cercetare a schimbărilor globale al Serviciului Glaciologic al SUA prognozează că peste 30 ani, cei mai mulţi gheţari, dacă nu toţi, vor dispărea. Gheţarul Sperry s-a micşorat, de la 325 ha, în 1901, la mai puţin de 100 ha, în prezent.

În Alaska sunt mii de gheţari, cei mai mulţi fiind în retragere. Din 2000 de gheţari minitorizaţi, 99% s-au retras (B.F. Molnia, 2003). Gheţarul Columbia, de lângă Valdez, s-a retras 15 km în ultimii 25 ani. În Parcul Naţional Denali, toţi gheţarii monitorizaţi s-au retras, cu o rată medie de 20 m/an. În Patagonia (Anzii Sudici), cea mai importantă regiune glaciară din America de Sud, gheţarii s-au retras considerabil, cu una dintre cele mai mari rate din lume. Câmpul de gheaţă nord patagonez (Northern Patagonian Ice Field) a pierdut 267 km2 din suprafaţa glaciară între 1945-1996. Cea mai mare retragere a avut-o Gheţarul O'Higgins, care, între 1896-1995, s-a retras cu 14,6 km.

Gheţarii tropicali . Aceştia se găsesc pe munţii foarte înalţi (Kilimanjaro, Ruwenzori,

Kenya, Anzii de Nord, Noua Guinee) şi au dimensiuni reduse. Gheţarii de pe Kilimanjaro s-au retras, din 1912, cu circa 75%, iar volumul de gheaţă este acum cu 80% mai mic (L.G. Thompson, 2006). În aceste condiţii, între 2015-2020, gheaţa va dispare. Masivul Kenya, situat la nord de Kilimanjaro, are un număr mic de gheţari. Aceştia au pierdut circa 45% din masa lor

în ultimii 50 ani. Conform USGS, existau aici, în anul 1900, 18 gheţari, iar în 1986 doar 11, suprafaţa diminuându-se foarte mult, de la 1,6 km2 la 0,4 km2. De asemenea, în Ruwenzori (5109 m), între 1955-1990, gheţarii s-au retras cu circa 40%.

În Anzii de Nord şi Centrali, peste 80% din gheţari, concentraţi pe vârfurile înalte, au circa 1 km2. Observaţiile realizate între 1992-1998 asupra gheţarilor Chacaltaya (Bolivia) şi Antizana (Ecuador), au indicat o topire între 0,6 m şi 1,4 m/an. Gheţarul Chacaltaya a pierdut circa 67% din volum şi 40% din grosime în această perioadă (B. Francou, 2001). De asemenea, gheţarul Quelccaya (Peru), cel mai mare de la tropice, are, în unele părţi, un ritm de topire de 200 m/an.

Gheţarul Puncakjaya, din Indonezia (vestul insulei Noua Guinee), s-a retras semnificativ din 1936, când a fost prima dată fotografiat, şi, dintr-o masă compactă, au rămas mai multe fragmente de mici dimensiuni.

Muntele Kilimanjaro

Gheţarii regiunilor polare. Aceşti gheţari (ex. Antarctica, Groenlanda), care au grosimi de

până la 3 km, concentrează cea mai mare parte din gheaţa Pământului (99%). Ruperea anuală a gheţii marine din largul coastelor Alaskăi se produce cu câteva săptămâni

mai devreme decât în trecut. Din 1978, suprafaţa de gheaţă marină perenă a scăzut cu 9% pe deceniu. S-a calculat, cu ajutorul sonarului submarin, că stratul de gheaţă s-a subţiat cu circa 15-40%, în ultimii 30 ani. Sunt păreri cum că gheaţa ar putea dispărea total, vara, până în 2100.

Primăvara, dezgheţul apei dulci se produce, în prezent, în emisfera nordică, cu 9 zile mai devreme decât acum 150 ani, iar îngheţul de toamnă cu 10 zile mai târziu. Dezgheţul permafrostului a determinat lăsarea solului cu aproape 5 m în unele părţi din Alaska. Retragerea timpurie a gheţii marine favorizează şi eroziunea zonei de coastă. Insulele arctice Canadiene au un număr substanţial de gheţari, în special în Insula Baffin. Gheţarii Barnes şi Penny, din insula Baffin, s-au subţiat cu circa 1m /an între 1995-2000. O situaţie similară prezintă gheţarii din Arhipelagul Svalbard şi Islanda (aici, se află cel mai mare gheţar din Europa - Vatnajökull).

În ce priveşte Antarctica, se distinge prăbuşirea, de la începutul anului 2002, a unei porţiuni de 3240 km2 din Gheţarul de şelf Larsen. Este posibil ca topirea gheţarilor de şelf (care funcţionează pe post de diguri) să determine deplasarea mai rapidă a gheţarilor continentali, contribuind la ridicarea nivelului mării. În Peninsula Antarctică, există sute de gheţari. Într-un studiu asupra a 244 gheţari din peninsulă, la 212 s-a constata retragerea cu circa 600 m, din 1953. Cea mai mare retragere a avut-o gheţarul Sjogren (13 km). Dacă s-ar rupe calota vest-antarctică (fapt considerat puţin probabil în acest secol) gheaţa topită ar ridica nivelul mării cu circa 6 m. După anul 1950, creşterea temperaturii medii în vestul Peninsulei Antarctice a fost de 2,50C, mult mai mare iarna, 4,90C.

Ridicarea nivelului Oceanului Planetar. Topirea gheţarilor a dus la ridicarea nivelului Oceanului Planetar cu 10-20 cm în ultima sută de ani (IPCC, 2006). Rata actuală de creştere este de 2,4 mm/an, mai mare faţă de rata medie a ultimelor 2-3 milenii. Cele mai afectate sunt ţinuturile joase de coastă, precum Maldive, care are o altitudine medie de circa 2 m. De asemenea, valurile puternice erodează foarte mult linia ţărmului.

O situaţie gravă se petrece în sudul SUA, în Louisiana, unde coastele se scufundă cu aproximativ 1m/100 ani, din cauza tasării. Ridicarea nivelului mării, scufundarea pământului, erodarea coastelor şi furtunile (ex. Uraganul Katrina) indică o perspectivă sumbră pentru aceste ţinuturi. În prezent, Louisiana pierde anual circa 65 km2 de terenuri mlăştinoase, din cauza activităţilor antropice de canalizare şi terasamente, care au oprit procesul de refacere al deltei cu depozitele sedimentare aduse de Mississippi. Se apreciază că 75% din zonele de coastă ale Louisianei vor dispărea la o creştere a nivelului mării cu puţin peste 0,5 m.

Mai mult de jumătate din populaţia Terrei trăieşte până la 60 km distanţă de coastă, iar circa 100 mil. oameni trăiesc pe teritorii până la un metru sub nivelul mării. Multe regiuni sunt vulnerabile: delta Nilului, delta Gange-Brahmaputra, multe insule mici (Maldive, Marshall, Tuvalu). În unele din aceste teritorii au început, deja, să se facă planuri de evacuare (ex. Tuvalu). Unele megaoraşe, precum Shanghai, Bangkok, Jakarta, Tokyo sau New York sunt expuse riscului.

Conform lui Bruce Douglas, de la Universitatea Internaţională Florida, fiecărui centimetru de creştere a nivelului apei îi poate corespunde o retragere de un metru pe orizontală a ţărmului, datorită eroziunii. De asemenea, când apele sărate se infiltrează în straturile de apă freatică dulce, ameninţă sursele de apă potabilă şi culturile agricole.

Dezechilibrarea circulaţiei termosaline. Circulaţia apelor oceanice se realizează în funcţie

de temperatura şi salinitatea apei, care, împreună, dau densitatea apei. Apa marină caldă este mai puţin densă decât cea rece, iar apa sărată este mai densă decât apa dulce, deoarece sărurile dizolvate umplu interstiţiile dintre moleculele de apă (rezultă o masă mai mare pe unitatea de volum). În regiunile polare, vânturile contribuie la evaporarea apei. Această evaporare duce la creşterea salinităţii şi deci a densităţii. Circulaţia termosalină joacă un rol major în aprovizionarea cu căldură a regiunile polare, fiind esenţială în răcirea, încălzirea şi umezirea unor întinse suprafeţe terestre.

În Emisfera nordică, apa caldă şi sărată curge din zona tropicală a Atlanticului spre pol, prin curenţii de suprafaţă (Golfstream). Apa sărată pierde căldura, în aerul de deasupra, în timp ce se deplasează către extremitatea nordică a Atlanticului. Aici, temperatura scăzută şi conţinutul ridicat de sare, măresc densitatea apei, care cade spre adânc, fiind apoi împinsă către Atlanticul de Sud, Oceanul Indian şi Pacific, amestecându-se, în cele din urmă, cu apele calde şi ridicându-se iar la suprafaţă. Apa dulce, rezultată din topirea gheţii arctice, care se scurge în Atlanticul de Nord, poate întrerupe sistemul global al curenţilor oceanici.

În timpul perioadelor glaciare, curentul Atlanticului de Nord s-a încetinit, iar ocazional s-a oprit, provocând o succesiune de evenimente care au dus, în final, la scăderea temperaturilor în emisfera nordică şi creşterea în emisfera sudică.

Schimbările de temperatură şi salinitate ale apei pot avea efecte considerabile asupra curenţilor. Conform cercetătorilor de la Administraţia Naţională pentru Ocean şi Atmosferă (NOOA), din SUA, temperatura oceanelor este în creştere în toate bazinele oceanice şi la adâncimi destul de mari. După Robert Gagosian (Institutul Oceanografic Woods Hole), modificări prea mari ale temperaturii şi salinităţii oceanelor pot perturba circulaţia termosalină nord-atlantică, încât să încetinească sau chiar să oprească centura curenţilor, ceea ce ar provoca drastice schimbări climatice, într-un interval de circa un deceniu.

Modelele computerizate, care simulează climatul Pământului, arată că ceea ce se întâmplă în Atlanticul de Nord afectează foarte rapid restul planetei. Pe măsură ce apa se răceşte aici, oceanul se încălzeşte în emisfera sudică.

Diminuarea rezervelor de apă dulce. Topirea gheţarilor afectează şi aprovizionarea cu apă dulce a populaţiei şi culturilor irigate. De asemenea, în multe state (Norvegia, statele din Alpi, America de Nord) apa provenită din gheţari este importantă în hidroenergie. Dacă pe termen scurt, debitul râurilor este în creştere, în perspectivă există riscul diminuării semnificative a debitului sau chiar secării. Se remarcă gheţarii din partea centrală a Asiei, care aprovizionează regiuni cu mare deficit de umiditate (Asia Centrală, Pakistan, Afganistan).

Dacă gheţarul Quelccaya (Peru) se va topi va lăsând mii de oameni, cărora le furnizează apă potabilă şi electricitate, pe uscat şi în beznă. O situaţie similară se petrece în vestul SUA. În timp ce pantele munţilor Sierra Nevada sunt mai încălzite, zăpada se topeşte mai repede, lăsând seci unele râuri montane până în vară. În aval, fluviul Sacramento primeşte cu 12% mai puţină apă, din topirea de primăvară şi vară a zăpezii, decât acum o sută de ani. De asemenea, anii secetoşi de după 1999, au scăzut, mult sub limita lor superioară, unele lacuri (ex. Lacul Powell, fluviul Colorado), care oferă apă şi electricitate milioanelor de oameni.

Seceta aparent nesfârşită din Sahel a secat Lacul Ciad, odată printre cele mai mari de pe continent. Suprafaţa lacului s-a redus cu circa 10% faţă de cea de la începutul anilor '60, mlaştinile sezoniere înlocuind luciul apei. Lacul, puţin adânc, răspunde rapid la schimbările climatice, afectându-i serios pe cei care depind de lac pentru peşte şi irigaţii.

Intensificarea condiţiilor de vreme extreme. Diferite manifestări meteorologice pot fi mai

dese, odată cu modificarea climei: cresc temperaturile maxime şi numărul de zile fierbinţi (în 2003 cel mai mare val de căldură din Europa a ucis circa 30 mii oameni), cresc temperaturile minime şi scade numărul zilelor reci, creşte indicele de confort (căldură-umiditate), cresc temperaturile nocturne, mai multă secetă, mai multe precipitaţii, mai multe uragane (uraganul

Katrina, din 2005, a provocat uriaşe pagube materiale şi 2000 morţi în New Orleans). Se consideră că catastrofele naturale s-au triplat în ultimii ani, comparativ cu jumătatea secolului XX. În anul 1999 (octombrie), statul indian Orissa a fost afectat de un ciclon care a dus la mortea a 10 mii de oameni şi la afectarea altor 10 mil.

Daune majore economiei. Schimbările climatice afectează semnificativ economia (industria, agricultura, transporturile, turismul). Intensificarea fenomenelor climatice extreme (inundaţii, secete, cicloni tropicali) şi diminuarea resurselor de apă dulce, prin topirea gheţarilor, afectează producţiile agricole (situaţie critică pentru comunităţile sărace).

Topirea gheţarilor din Alpi, datorită încălzirii climatice, afectează turismul. În Austria, anumite staţiuni de schi, au fost nevoite să acopere cu folii din plastic porţiuni din gheţarii Stubai şi Pitztal, pentru diminuarea topirii. Acest procedeu, folosit şi în Elveţia, nu este economic la scară mare.

Soluţii - plantarea de noi păduri; soluţie încurajată de Tratatul de la Kyoto. Măsura a fost deja

implementată în China. Intenţia iniţială a fost de a controla inundaţiile şi eroziunea, însă a avut ca efect şi absorbţia a aproape jumătate de mld. tone de carbon.

- menţinerea unor păduri tinere prin tăieri şi replantări regulate; - menţinerea sau stimularea apetitului pentru carbon al oceanelor; protecţia şi extinderea

plantelor verzi din oceane. - filtrarea din emisiile de gaze ale uzinelor, comprimarea în formă lichidă şi injectarea lor

în straturile geologice sau la mari adâncimi în oceane. Sechestrarea geologică, cum mai este numit procedeul, funcţionează în Marea Nordului. Compania petroliferă norvegiană Statoil filtrează dioxidul de carbon dintr-un zăcământ gazeifer şi îl injectează într-o formatiune grezoasă aflată cam la un km sub fundul mării.

- extragerea carbonului din cărbune, printr-un proces tehnologic în care, cărbunele ar trebui să intre în reacţie cu oxigenul şi cu aburul, generând hidrogen pur şi un jet de gaze reziduale. Hidrogenul ar putea fi ars pentru a produce electricitate sau distribuit în staţii de alimentare pentru autovehicule, care ar emite doar vapori de apă.

- folosirea surselor alternative de nergie.

SCHIMBĂRI ÎN MEDIUL MARIN/OCEANIC ŞI COSTIER

Încă de la apariţia vieţii, oceanele au reprezentat rezervorul ecologic al planetei. Din totalul suprafeţei terestre (510,1 mil. km2), oceanele ocupă circa 361,3 mil.km2, ceea ce reprezintă 70,8% (61% în Emisfera Nordică şi 81% în Emisfera Sudică).

Suprafaţa şi adâncimea oceanelor

Oceanul Suprafaţa (mil. km2)

Ponderea din Oceanul Planetar

Adâncimea medie

Adâncimea maximă

Localizarea adâncimii maxime

Pacific 178,8 49,5 3 976 11 022 Groapa Marianelor Atlantic 91,7 25,4 3 597 8 742 Groapa Puerto Rico Indian 76,2 21,0 3 711 7 729 Groapa Sunda Arctic 14,7 4,1 1 225 5 608 Marea Groenlandei

(Molloy Deep) Oceanul Planetar

361,3 100,0 3 711 11 022 Groapa Marianelor

Caracteristici ale mediului marin. Apele mărilor şi oceanelor („oceanosfera”) se deosebesc de cele continentale prin proprietăţile lor chimice şi fizice. Salinitatea şi temperatura determină densiatea apei, multe caracteristici fizice depinzând de distribuţia densităţii (ex. circulaţia apei). Prezintă o salinitate medie de 35g/l (35 g substanţe solide dizolvate într-un litru de apă; 35‰), salinitatea stratului superior depinzând de evaporaţie şi precipitaţiile atmosferice. Valorile cele mai mari (peste 35‰) se găsesc în apele tropicale, unde evaporaţia este ridicată, iar cele mai mici (sub 29‰) în Oceanul Arctic, în timpul verii. În regiunile costale, cu râuri bogate salinitatea nu depăşeşte 15-20‰.

Aproape toate elementele chimice cunoscute se găsesc în apa oceanelor, în diferite forme (molecule, suspensii, gaze dizolvate, substanţe oganice), 11 dintre ele cuprinzând 99,99% (azot, oxigen, dioxid de carbon, argon, hidrogen sulfurat). Oxigenul intră în ocean din atmosferă, dar provine şi din fotosinteza plantelor marine. Cantitatea de oxigen depinde de temperatură, când aceasta scade, solubilitatea oxigenului creşte. În straturile adânci oxigenul provine din amestecul apelor şi curenţi. Cantitatea de oxigen dizolvat din oceane este de circa 7,5x1012 t, adică de circa 158 ori mai puţin decât în atmosferă.

Cele mai importante proprietăţi fizice ale apelor marine sunt: capacitatea calorică ridicată, potenţialul ridicat de dizolvare, densitatea şi buna conductivitate electrică. Temperatura medie la suprafaţa oceanelor este de circa 17,50C, cea mai mare fiind în Marea Roşie (360C), iar cea mai mică în Marea Weddell (Antarctica, -20C).

Organismele. Mările şi oceanele asigură un mediu favorabil pentru viaţa a numeroase animale şi plante. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că primele organisme, bacteriile, au apărut în mediul marin cu circa 4 mld. ani în urmă. Prin procesul de fotosinteză acestea au produs oxigen, care a fovarizat, ulterior, dezvoltarea unor forme superioare de viaţă. Organismele marine sunt distribuite neuniform, cele mai numeroase fiind în apropierea coastelor (estuarele râurilor, zona mangrovelor sau mlaştinilor) şi în stratul de apă de la suprafaţă, deoarece ele conţin sursele cele mai bogate de hrană. Fitoplanctonul, care oferă cea mai mare parte a productivităţii marine, se află concentrat, de asemenea, în apropierea coastelor. Astfel, ecosistemele de coastă reprezintă zonele centrale ale pescuitului oceanic (90% din produsele piscicole marine).

Productivitatea apelor din larg este mult mai redusă, densitatea mică a fitoplanctonului făcând ca apele să rămână limpezi şi albastre. Organismele marine sunt divizate în cele care trăiesc în mediu pelagic (în straturile de apă, de la suprafaţă până la fund) şi bentic (care trăiesc pe fundul oceanelor). La adâncimi de peste 1000 m, din cauza lipsei luminii, plantele nu se pot dezvolta, animalele de aici, destul de numeroase, depinzând de substanţele nutritive care cad din straturile superioare.

Resursele. Oceanele reprezintă o sursă potenţială de resurse (resurse minerale şi energetice- uzinele mareemotrice de la Rance, Franţa şi din nordul Rusiei). Multe din rezervele de hidrocarburi ale lumii se găsesc în domeniul oceanic, în prelungirea celor continentale: Golful Mexic, Golful Persic, Marea Caspică, Marea Nordului. Se adaugă diversele minereuri aflate pe fundul oceanelor, care nu sunt exploatate în prezent (ex. fier), zăcăminte metalifere aluvionare, materiale de construcţie (nisip, pietriş), fosforite, noduli polimetalici, sare, magneziu, brom.

Transporturile maritime. Reprezintă una dintre ramurile importante ale economiei globale. Aproximativ 80% din comerţul mondial se face pe mare, fiind impus de dezvoltarea economică şi globalizare, care au crescut legăturile comerciale.

Turismul. Este unul dintre sectoarele economice cu mare creştere în ultimul timp, asigurând numeroase locuri de muncă şi venituri bugetare. Pentru multe state turismul litoral joacă un rol important în economie (Zona Mării Caraibilor, insulele pacifice, Asia de Sud-Est). Alături de plaje şi sporturile nautice, recifele de corali reprezintă o mare atracţie, prin marea diversitate de culori, forme şi specii (scufundările subacvatice). Centrul diversităţii coralifere se află în Asia de Sud-Est, apoi în Marea Caraibilor, Nord-Estul Australiei (Marea Barieră de Corali) şi Marea Roşie.

Importanţa climatică. Una dintre funcţiile majore ale oceanelor este aceea de reglare a climei globale, prin procesele biologice şi fizice (fluxuri de căldură, apă, gaze şi alte substanţe).

În procesele de schimb cu atmosfera şi continentele, oceanele contribuie anual la producerea de precipitaţii atmosferice de circa 458 mii km3 (contribuţia râurilor şi apelor subterane este de 48 mii km3).

Dimensiunile lor uriaşe moderează temperaturile locale, absorbind căldură în timpul verii şi eliberând-o iarna. De asemenea, acumulează şi transportă vaste cantităţi de căldură şi joacă un rol major în circuitul global al carbonului (prin absorbţia CO2 oceanele ajută la diminuarea încălzirii climei). Dioxidul de carbon, pătruns în stratele superioare ale mării, este folosit de fitoplancton şi de alte plante marine în procesul de fotosinteză.

Deoarece oceanele absorb cantităţi mari de carbon, o degradare a mediului oceanic nu duce doar la reducerea absorbţiei ci şi la eliberarea unor cantităţi importante de carbon în atmosferă.

Activităţile umane şi impactul asupra mediului oceanic. Activităţile umane creează o presiunea din ce în ce mai mare asupra mediului oceanic. Principalele elemente de impact sunt: deversarea de substanţe poluante (ape menajere, metale grele, substanţe organice, hidrocarburi), eutrofizarea, eroziunea ţărmurilor, distrugerea recifelor de corali, pierderea zonelor umede (inclusiv declinul mangrovelor), distrugerea habitatelor, schimbările climatice, creşterea nivelului oceanic, reducerea biodiversităţii, afectarea practicilor piscicole tradiţionale, invazia speciilor străine sau supraexploatarea resurselor costale şi marine (inclusiv suprapescuitul).

În cadrul mediului oceanic, cele mai afectate de activităţile umane sunt zonele de coastă. Aici se găsesc mari concentrări umane - oraşe foarte mari (Tokyo, Mumbai, New York, Shanghai, Lagos, Los Angeles, Calcutta, Buenos Aires, Rio de Janeiro), dinspre care se revarsă importante cantităţi de poluanţi (deşeuri urbane, industriale şi agricole), sunt spălate rezervoarele navelor, şi unde, din cauza extinderii spaţiului locuit sau a infrastructurilor, sunt transformate zonele de coastă.

Circa jumătate din populaţia Globului locuieşte în apropierea coastelor, cu rate mari de creştere (populaţia oraşului Casablanca avea în anul 1900 circa 29 mii loc., în prezent aceasta fiind de 5 milioane). În Asia de Sud-Est, unde diversitatea biologică marină este foarte mare, mai mult de două treimi din populaţie locuiește de-a lungul coastelor.

Dispariţia habitatului de coastă reprezintă o altă problemă serioasă care afectaeză mediul oceanic, în unele dintre cele mai productive şi mai diverse regiuni. Peste jumătate din mlaştinile sărate şi zonele umede cu mangrove ale lumii au fost curăţate, drenate, transformate în canale sau umplute cu pământ (una dintre cauzele principale ale distrugerii vegetaţiei de mangrove de la tropice o constituie crescătorii asiatici şi sud-americani de creveţi). Dezvoltarea economică a statului Singapore, prin amenajarea zonelor de coastă, a dus la dispariţia vegetaţiei de mangrove şi distrugerea recifelor de corali.

Circa 10% din recifele de corali ale lumi au fost distruse (fie direct fie prin poluare), suprafeţe şi mai însemnate fiind în prezent afectate. Plajele, care sunt vitale pentru multe specii marine (ex. broaştele ţestoase) şi pentru activităţile turistice, sunt ameninţate de eroziune şi poluare. Peste 2/3 din poluarea mărilor şi oceanelor (substanţe organice, sedimente, agenţi patogeni, substanţe toxice, poluarea termică) se datorează activităţilor umane de pe uscat.

Principalele surse ale poluării marine sunt: scurgerile şi deversările de pe uscat (circa 46%), emisiile de gaze de pe uscat (30%; cam un sfert din poluarea Mării Nordului provine din aer), navigaţia şi scurgerile accidentale (12%), deversări în ocean (10%), activităţile miniere - sondele de petrol şi gaze (2%).

Sursele şi efectele poluării marine:

- reziduurile alimentare (din canalizări, silvicultură, agricultură): favorizează proliferarea algelor în apele de coastă; descompunerea algelor consumă oxigenul din apă, distrugând celelalte forme de viaţă (dezvoltarea explozivă a algelor toxice duce la eliminarea în apă de substanţe otrăvitoare pentru oameni şi animale);

- sedimentele (scurse de pe urma mineritului, activităţilor forestiere, agriculturii): determină creşterea turbidităţii apei, care împiedică fotosinteza la adâncime, acoperă

icrele peştilor, sufocă şi îngroapă ecosistemele de coastă sau transportă compuşi toxici şi substanţe nutritive în exces;

- agenţii patogeni (din canalizări şi reziduurile zootehnice): contaminează apele de coastă şi hrana marină, răspândind unele boli (holera, febra tifoidă);

- substanţele toxice persistente şi metalele grele (din deversările industriale, apele reziduale urbane, pesticidele provenind de la ferme, exploatările silvice): distrug sau îmbolnăvesc organismele marine din zona de coastă şi contaminează hrana marină (grăsimile toxice solubile se pot acumula în organismele marine);

- petrolul (scurgerile se datorează autoturismelor, industriei grele de maşini şi altor surse industriale, transportului cu petrolierele, accidentele - Exxon Valdez (1989), forajele marine şi infiltr ările naturale): contaminările slabe pot ucide larvele şi pot duce a apariţia unor boli la organismele marine, peliculele de petrol distrug viaţa marină, iar gudronul poluează plajele;

- specii alogene (transportate în apa folosită ca balast): aceste specii intră în concurenţă cu speciile indigene, reduc diversitatea biologică marină şi pot introduce boli noi; vasele care intră în marile porturi ale lumii descarcă milioane tone de apă (balast) anual, care pot conţine mii de specii diferite.

- masele plastice (din plasele de prins peşte, navele de transport şi agrement, deşeurile de pe plaje, reziduurile industriale de mase plastice şi gropile de gunoaie): materilele plastice capturează peştii, sunt înghiţite de organismele marine, strică aspectul plajelor şi coastelor (nu sunt biodegradabile, putând persista între 300-400 ani).

Impactul asupra biodiversităţii . Toate organismele marine, de la bacterii la balene, ocupă

nişe ecologice indispensabile. Crustaceele, care se hrănesc cu fitoplancton, reprezintă o verigă esenţială în cadrul lanţului trofic. Dacă s-ar modifica condiţiile ecologice şi crustaceele ar fi afectate, dispariţia lor ar avea efecte majore asupra vieţii marine.

Speciile marine cele mai vulnerabile, care sucombă în urma exploatării excesive, sunt mamiferele marine cu creştere lentă, viaţă îndelungată şi fertilitate scăzută. Cel mai bun exemplu de dispariţie a unei specii martine este dat de vaca de mare a lui Steller, un mamifer marin care trăia în nordul Pacificului. În 1741, marinarii uni vas rusesc, care a eşuat pe Insula Bering, au descoperit aceste mamifere, apreciate pentru carnea şi grăsimea lor. După aceste eveniment a urmat o vânătoare excesivă, care a dus în final la dispariţia speciei, în 1768.

Sunt şi alte cazuri de mamifere marine care, fie au dispărut (foca-călugăr caraibeană - în 1952, nurca de mare - în 1880, balena antarctică gri – în 1730), fie sunt ameninţate (balena albastră – circa 2000 exemplare, foca-călugăr hawaiană – circa 1000 exemplare, foca cu blană Juan Fernandez – 600 exemplare). Unele specii, care au intrat în programe de ocrotire, au fost salvate de la dispariţie (foca cu blană Galapagos, foca cu blană antarctică) ori şi-au crescut efectivele (balena gri din Pacific, dugongul, morsa). Populaţia de morse a crescut de la 50 mii exemplare la circa 280 mii.

Organismele marine au şi importanţă ştiinţifică, banca de gene oceanică reprezentând o resursă cu o valoare inestimabilă. Cercetătorii au extras medicamente contra leucemiei din bureţii de mare, materiale pentru implant osos din corali, substanţe chimice pentru diagnosticare din algele roşii sau compuşi antiinfecţioşi din pielea rechinilor. Cum viaţa marină este puţin cunoscută, ea poate oferi soluţii pentru numeroasele probleme medicale, economice (resurse) sau sociale (surse de hrană).

Suprapescuitul şi acvacultura. Creşterea numărului de pescari şi modernizarea echipamentelor au dus la o exploatare excesivă a faunei piscicole. Dacă la începutul secolului al XX-lea se pescuia circa 5 mil. tone, iar în 1950 circa 20 mil.tone, în prezent pescuitul marin şi acvacultura produc circa 100 mil. tone de peşte, ceea ce reprezintă 80% din cantitatea totală (apele continentale produc circa 28 mil.tone).

Pescuitul marin asigură, direct şi indirect, existenţa a circa 140 mil. oameni, iar pescuitul recreativ contribuie substanţial la economia globală, dezvoltarea turistică şi calitatea vieţii. Pentru numeroşi locuitori ai zonelor costiere ori insulare pescuitul oferă sursa de proteină şi micronutrienţii necesare unei vieţi sănătoase. În Asia, peştele reprezintă sursa principală de proteine, de care depind peste 1 mld. oameni, aşa cum se întâmplă şi în cazul multor naţiuni insulare sau din regiunile de coastă ale Africii.

Suprapescuitul poate duce la deteriorarea securităţii alimentare şi destabilizarea structurilor sociale în reginile costale. Conform FAO, cele 17 zone principale de pescuit ale lumii au atins sau depăşit limitele naturale, iar nouă dintre ele sunt într-o stare avansată de declin.

Pecuitul excesiv are şi alte implicaţii, în năvoade fiind prinse numeroase păsări de mare, mamifere marine sau alte specii. Rândunica arctică de mare, dar şi alte păsări care cuibăresc în Insulele Shetland, s-au rărit considerabil în a doua jumătate a anilor ’80, datorită prinderii în exces a ţiparului de nisip, care era folosit la hrănirea puilor.

Prăbuşirea industriei piscicole poate crea probleme sociale grave, mulţi pescari şi angajaţi din industria piscicolă devenind şomeri. Aproape 50 mii de oameni au rămas fără locuri de muncă în Canada, atunci când această ţară a oprit pescuitul codului, pentru a lăsa specia să se refacă. De asemenea, accesul la rezervele de peşte poate crea situaţii conflictuale: în Indonezia, micii pescari au atacat şi incendiat traulerele care intrau în zonele lor de pescuit. Pescuitul excesiv, practicat de ambarcaţiuni străine, în largul coastelor Africii de Vest, a dus la diminuarea cantităţii de peşte prins de pescarii tradiţionali, care furnizează mare parte din proteinele de origine animală. Dispute au apărut şi în urma împărţirii zonelor de pescuit.

Somonul de Atlantic (Salmo salar) – studiu de caz Numărul somonilor sălbatici de Atlantic este în scădere drastică, Atlanticul de Nord fiind

dominat de un nou tip de somon. Este vorba de somonii din crescătorii, care sunt de 300-400 ori mai numeroşi. În cele 350 crescătorii din vestul Scoţiei se cresc peste 50 mil. somoni, unde primesc hrană specială pentru a le accelera creşterea, pigmenţi care imită nuanţa roz a cărnii somonului sălbatic şi pesticide împotriva paraziţilor. În Norvegia, care găzduieşte cea mai numeroasă populaţie de somoni sălbatici de Atlantic, o singură fermă piscicolă produce anual circa 600 mii peşti.

Cercetătorii estimează că înainte de epoca industrială, cel puţin 10 milioane de somoni pătrundeau din ocean pe râurile din nord-estul SUA, estul Canadei, Islanda, Insulele Britanice, Scandinavia, regiunea Baltică, nordul Rusiei, coasta atlantică a Europei, până în Portugalia. Revoluţia industrială a însemnat începutul declinului, dezvoltarea industrială şi amenajările hidrografice (baraje, canale, poluare) au făcut ca unele răuri (Tamisa, Rhin) să devină improprii pentru somoni.

De la jumătatea anilor ’60 până la începutul anilor ’80 un impact foarte puternic a venit din partea flotelor internaţionale de pescuit, în special după descoperirea unei zone majore de hrănire a somonilor în largul Groenlandei. Diminuarea excesivă a efectivelor a determinat luarea unor măsuri de protecţie, care au dus la reglementarea activităţii pescarilor de somon, pescuitul comercial reducându-se semnificativ. Din păcate, după mai mulţi ani de reducere a pescuitului, nu se constată o revenire semnifictivă a efectivelor.

În prezent populaţia de somoni sălbatici se menţine în jurul cifrei de 3,5 milioane exemplare, ceea ce reprezintă cam jumătate din câţi erau cu 30 ani în urmă. Cauzele care au dus la declinul speciei fiind: degradarea râurilor (locul de depunere al icrelor), reducerea habitatului oceanic (posibil şi din cauza încălzirii globale), pescuitul excesiv, prinderea somonilor tineri în plasele pescadoarelor de hering sau macrou şi crescătoriile.

Există tot mai multe dovezi că somonii de crescătorie reprezintă o ameninţare pentru semenii lor sălbatici. De la apariţia primei ferme piscicole, în Norvegia, la sfârşitul anilor ’60, numărul crescătoriilor a crescut foarte mult, devenind o afacere profitabilă. Această industrie, care produce anual peste 658 mii tone, asigură numeroase locuri de muncă, produse la export (40% din exporturile alimentare ale Scoţiei) dar a afectat serios practicile tradiţionale.

Sutele de milioane de somoni de crescătorie, mulţi dintre ei scăpând din ţarcuri, au infestat apele din jur, răspândind boli şi paraziţi (păduchii de somon, foarte dăunători) somonilor sălbatici. Somonii evadaţi, cam jumătate de milion anual numai în Norvegia, se împerechează cu cei sălbatici, hibridul rezultat putând fi lipsit de abilităţile necesare supravieţiurii. Se apreciază că 10-35% din somonii care-şi depun icrele în râurile norvegiene sunt proveniţi din crescătorii (National Geographic România, iulie 2003).

Programul Global de Acţiune pentru Protecţia Mediului Marin. Problemele majore cu

care se confruntă mediul marin a dus la parafarea unor tratate internaţionale şi la impunerea de proceduri administrative asupra deversărilor de poluanţi, vânătoarea mamiferelor marine (balenelor, focilor) sau pescuitul excesiv. Pentru a elabora reglementări internaţionale în domeniul navigaţiei a fost înfiinţată Organizaţia Maritimă Internaţională (IMO), care a permis sporirea cooperării internaţionale. Ca răspuns la aceste probleme s-a realizat un Program Global de Acţiune pentru Protecţia Mediului Marin (1995), în prezent existând şi un sistem de monitorizare a stării oceanelor, numit Global Ocean Observing System (GOOS).

Golful Persic – studiu de caz. Golful Persic este situat în Asia de Sud-Vest, între Peninsula Arabă şi Iran, comunicând cu Oceanul Indian prin Strâmtoarea Hormuz (56 km lăţime). Are o suprafaţă de 260 mii km2, o lungime de 1000 km, o lăţime de 200-300 km şi a adâncime medie de 35 m (adâncimea maximă este de 100 m). În partea vestică, pe mai bine de 5 km lăţime, adâncimea este sub 5 m. Clima este caldă şi uscată, cu 160C media temperaturii în ianuarie, 350C media lunii iulie şi 152 mm precipitaţii anuale (majoritatea iarna). Salinitatea apei este ridicată (60-70‰, în unele locuri), temperatura apei în timpul verii ajunge la 350C, iar în timpul iernii la 150C. Principala sursă de apă dulce este Shatt Al Arab (1456 m3/s), format din unirea Tigrului cu Eufratul.

Golful beneficiază de o serie de habitate unice, din care se detaşează o serie de insule din lungul coastei vestice (această coastă este o câmpie deşertică), mărginite de recifi coraligeni sau vegetaţia de mangrove (circa 90 km2) de pe coasta sudică a Iranului. În ciuda condiţiilor de mediu, o mare varietate de organisme trăiesc aici: broaşte ţestoase, păsări marine, dugongi, delfini şi peste 150 specii de peşti, multe dintre specii fiind endemice, dar şi ameninţate (ex. dugongii). Insula Qarnein (Emiratele Arabe Unite) a fost declarată arie protejată marină, fiind un mediu bogat în recifi de corali, broaşte ţestoase şi păsări.

Dacă Golful Persic era cândva plin de dugongi (Dugong dugon), astăzi specia este pe cale de dispariţie: vânat pentru carne (un dugong matur poate avea 3 m lungime şi 400 kg), piele şi oase, omorât de scurgerile de petrol şi alţi poluanţi sau înfometat ca urmare a pierderii habitatului. În Golful Persic mai sunt circa 7500 exemplare, în apele teritoriale ale statelor Bahrain, Qatar, Arabia Saudită şi EAU.

Golful Persic a fost o importantă zonă strategică (rută de circulaţie, resurse) încă din antichitate, fapt ce a atras aici forţele politice ale vremii (perşii, arabi, turcii, englezii, americanii). Descoperirea petrolului, în 1908, şi intrarea în exploatare industrială, după 1930, a schimbat profund mediul în zona Golfului Persic. Astfel, au apărut numeroase instalaţii de foraj, porturi specializate sau unităţi prelucrătoare.

Marea bogăţie petroliferă a dus şi la izbucnirea unor conflicte (Iran-Iraq, Iraq-Kuwait, sau recentul conflict din Iraq, declanşat de SUA şi aliaţi), cu consecinţe grave asupra mediului marin şi continental. În 1991, soldaţii irakieni au incendiat peste 500 de puţuri petrolifere în Kuwait, fapt ce a determinat deversarea în golf a milioane de tone de petrol, cauzând o mare criză de mediu.

Zona de coastă a golfului este populată de circa 15 milioane de oameni, populaţie care este în creştere şi care, prin activităţile pe care le desfăşoară, afectează mediul înconjurător. Activităţile economice sunt dominate de exploatarea şi prelucrarea petrolului, având o mare rată de creştere în ultimii 20 ani.

Zona deţine rezerve de peste 76 mld. tone de petrol şi 32,4 trilioane m3 gaze, fiind cea mai importantă pe plan mondial. Arabia Saudită deţine cele mai mari rezerve, cele mai mari producţii (circa 400 mil.tone anual), fiind şi primul exportator mondial. Anual, peste 25 mii de tancuri petrolifere circulă prin Str. Hormuz, transportând circa 60% din petrolul valorificat comercial al lumii. De asemenea, în cadrul Golfului Persic se găsesc 800 platforme de extracţie a petrolului şi gazelor şi 25 terminale petrolifere majore.

Activităţile piscicole (creveţi, macrou spaniol), tradiţionale în vechime, sunt astăzi în declin, din cauza schimbărilor de mediu (climatice şi ecologice). O altă activitate faimoasă în trecut, pescuitul perlelor, este astăzi în declin.

Cea mai mare ameninţare a mediului marin este poluarea cu petrol, provenită de la instalaţiile de extracţie, terminalele pentru tancuri petrolifere, uzinele petrochimice şi spălarea navelor transportoare. Aceste activităţi elimină în golf mari cantităţi pe petrol şi alte deşeuri, cauzând considerabile prejudicii calităţii apei, habitatelor (plaje, corali, mangrove) şi organismelor. Spălarea navelor şi eliminarea apei folosită ca balast determină poluarea golfului cu circa 2 mil. barili de petrol. Petrolul ajuns în apele golfului (circa 8 mil.barili), în urma conflictului din 1990, a determinat cea mai mare catastrofă (produsă de petrol) din istoria omenirii. Peste 700 km de costă (din sudul Kuwaitului până la Insula Abu Ali) au fost acoperite cu petrol.

Sunt şi cazuri de accidente care au dus la poluarea apelor. În 1998 a avut loc un accident în care a fost implicat un vas încărcat cu 11 mii tone de petrol, care s-a scufundat la 8 km de coastele Emiratelor Arabe Unite. Circa 4 mii de tone s-au scurs şi au poluat marea în lungul emiratului Ajman, ameninţând alimentarea cu apă a emiratului (acesta utilizează apa de mare prin desalinizare).

Poluarea apelor cu deşeuri provenite de pe uscat a cunoscut o creştere spectaculoasă în ultimul timp, odată cu dezvoltarea economică, urbanizarea şi creşterea populaţiei. Milioane de tone de deşeuri sunt deversate anual în apa golfului, puţin sau deloc epurate. Ca urmare, mari cantităţi de metale grele (plumb, cadmiu, zinc, nichel, crom) au fost detectate în anumite areale. Eutrofizarea este comună în unele areale mai intens umanizate şi industrializate, unde, bogăţia algelor verzi, indică nivelul ridicat de nutrienţi. Din 1950, uzinele de desalinizarea a apei marine, din ce în ce mai multe odată cu dezvoltarea economică şi creşterea necesarului de apă potabilă, au dus la poluarea termică a apelor.

Extinderea populaţiei şi industriei a făcut ca largi areale costiere să fie intens transformate, alterate sau distruse. Astfel, ponderi semnificative din coasta kuweitiană şi bahrainiană sunt acum artificializate.

SCHIMBĂRI DE MEDIU ÎN REGIUNILE MONTANE

Munţii acoperă circa 27% din uscatul Terrei şi găzduiesc 22% din populaţie (aproximativ 1,5 miliarde). Alte peste două miliarde de oameni trăiesc la poalele lor şi depind de resursele munţilor (apă, electricitate, păşuni, cherestea sau mineuri).

Civilizaţiile şi ecosistmele montane au de înfruntat mai multe provocări: schimbările climatice, exploatarea excesivă a resurselor, turismul, deficitul de teren şi accesul nesigur al comunităţilor sărace de agricultori la resursele locale.

Valorile muntelui. Sistemele montane au o largă repartiţie la suprafaţa Pământului.

Caracteristicile lor sunt date de localizarea în cadrul zonelor climatice, altitudine, orientare şi vechime. Munţii, comparativ cu alte unităţi de relief, se impune printr-o serie de atribute, precum: instabilitate, accesibilitate dificilă, fragmentare accentuată, etajare şi complexitate ecologică.

Deşi este greu de precizat cu exactitate, se estimează că populaţia regiunilor montane este de circa 600 mil. oameni, foarte deosebiţi din punct de vedere cultural şi al dezvoltării socio-

economice. Concentrări mai mari de populaţie se întâlnesc în Munţii Anzi, Himalaya-Hindukush, Zagros sau unii munţi izolaţi din Africa (Kenya, Vigunga).

Localizate în zone instabile din punct de vedere tectonic (în zonele de contact ale plăcilor tectonice), sistemele muntoase se confruntă cu numeroase hazarde naturale: cutremure, erupţii vulcanice, alunecări de teren, prăbuşiri, avalanşe, inundaţii.

Munţii au un important rol hidro-climatic, prin capacitatea de formare a precipitaţilor şi a cursurilor de apă. Prin interpunerea în calea circulaţiei maselor de aer, munţii determină ridicarea aerului la altitudine, unde se condensează şi dă naştere precipitaţiilor. Astfel, majoritatea râurilor planetei izvorăsc din munţi, conferind acestora o importanţă foarte mare. Controlul surselor de apă a iscat, în multe cazuri, dispute politice. State precum Siria şi Irak, cu resurse limitate de apă, sunt dependente de apa fluviilor Tigru şi Eufrat, care izvorăsc de pe teritoriul Turciei. Realizarea unor proiecte hidrotehnice şi agricole (baraje, lacuri, sisteme de irigaţie), de către Turcia, a fost privită ca o mare ameninţare la securitatea naţională a Siriei şi Irakului.

Peste 1 miliard de oameni (din India, China, Bangladesh, Nepal, Pakistan sau Peninsula Indochina) depind în mod direct de apele Munţilor Himalaya şi Podişului Tibet (acest podiş are caracter muntos). Într-o situaţie similară se găseşte circa ½ din populaţia omenirii, care foloseşte apa munţilor pentru băut, nevoile gospodăreşti, irigaţii, energie electrică, industrie sau transporturi.

Munţii prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate. Spre deosebire de alte medii, munţii sunt mai puţin capabili să se refacă în urma unor dereglări, pecum eroziunea solului, pierderea vegetaţiei sau topirea gheţarilor. Datorită declivităţii ridicate, viteza de curgere a apelor şi puterea erozională sunt mari, ceea ce face ca suprafeţe însemnate, care şi-au pierdut covorul vegetal, să fie puternic afectate de eroziune.

Diversitatea biologică a munţilor este o reflectare a multitudinii condiţiilor de habitat, fiind mai mare spre baza munţilor (cu precădere a celor din zonele tropicale) şi mai redusă la înălţimi. Se disting, pe de-o parte, plantele comestile şi medicinale, iar pe de altă parte, plantele aparţănând florei sălbatice (în P.N. Smoky Mountains - SUA, cresc peste 1400 specii de plante cu flori şi peste 100 specii de arbori, iar în Masivul Kinabalu – Malaysia cresc circa 4500 specii de plante).

Locuitorii munţilor sunt păstrătorii unor soiuri de plante, care sunt esenţiale în menţinerea varietăţii genetice, oferind soluţii pentru îmbunătăţirea rezistenţei la boli. Masivul montan Sierra de Manatlan din Mexic constituie singurul mediu cunoscut al unor vechi soiuri de porumb, iar în provincia muntoasă Yunnan (China) populaţia oferă spre vânzare peste 500 specii de plante medicinale, în afara sutelor de varietăţi comestibile.

Munţii prezintă şi o mare bogăţie de plante endemice, unele în areale foarte restrânse. Un studiu al BirdLife International, publicat în 1992, a relevat că 20% din cele 9600 specii cunoscute sunt concentrate pe circa 0,5% din uscatul planetei, în „insule de endemism”, 40% din acestea fiind situate în zone montane (în special în Anzi).

Datorită condiţiilor de mediu mai dificile (altitudini ridicate, inaccesibilitate, climă aspră), munţii au oferit adesea loc de refugiu pentru diferite comunităţi etno-culturale, retrase aici din calea unor invadatori (ex. berberii din Munţii Atlas). Adaptarea la condiţiile montane nu a fost lipsită de dificultăţi, multe comunităţi trăiesc şi astăzi în condiţii foarte grele (ex. populaţiile andine, cele din platourile înalte etiopiene sau din munţii Asiei Centrale). Aceste condiţii sociale, corelate cu diverse revendicări politice sau economice au dus la izbucnirea a numeroase conflicte în rândul populaţiilor din munţi (Caucaz, Hindukush, Kurdistan, Kashmir).

Efectele economiei montane. Strategiile de dezvoltare au dus la exproprierea pământuilor

şi redistribuirea aestora în scopuri comerciale pentru agricultură, creşterea animalelor, exploatări forestiere, proiecte hidroenergetice sau minerit.

Asupra comunităţilor montane se exercită o presune crescândă, prin creşterea deficitului de terenuri ca urmare a creşterii populaţiei (pe cale naturală şi din imigraţii) şi nesiguranţa proprietăţii şi a accesului la resursele locale. În zonele înalte ale Africii de Est (Burundi, Kenya,

Tanzania, Uganda), populaţia a crescut cu circa 700% de la începutul secolului XX, fapt ce a creat o presiune foarte mare asupra resurselor (apă, hrană, sol, terenuri). Rivalităţile dintre comunităţile etnice hutu şi tutsi au condus la un teribil conflict, ce a culminat în anul 1994 cu un adevărat masacru. Triburile de agricultori sedentari hutu, de origine bantu, locuiesc de peste o mie de ani în zona marilor lacuri africane, în timp ce, triburile de păstori nomazi tutsi, de neam hamit, originare din regiunea Nilului Superior, se stabilesc în regiune în secolele XV-XVI.

Un ansamblu de factori, precum sărăcia comunităţilor umane, izolarea, dificila accesibilitate ori instabilitatea etnică sau politică au condus la extinderea unor culturi ilegale de mac sau coca, pentru producerea de droguri. Fermierii montani din Triunghiul de Aur al Asiei (Myanmar - nordul Thailandei – Laos) şi Cornul Asiei (Afganistan, nordul Pakistanului) asigură aproape toată producţia de opiu şi heroină, în timp ce, aproape toată catitatea de cocaină provine din Triunghiul Alb al Anzilor (Columbia, Bolivia, Peru). Deşi câştigurile obţinute de cultivatori sunt mult superioare, comparativ cu alte tipuri de culturi, producţia şi traficul de droguri, afectează serios mediul, prin despădurirea versanţilor montani, scăderea fertilităţii şi eroziunea solurilor şi în special prin problemele sociale.

Resursele munţilor (apă, cherestea, minereuri, hidroenergie, păşuni, turism) asigură existenţa unei populaţii numeroase din regiunile marginale (dealuri, câmpii), sau chiar îndepărtate (prin valorificare comercială). Intervenţiile pe scară largă, precum industria extractivă (exploatările în carieră, haldele de steril, iazurile de decantare), a lemnului (exploatarea nesustenabilă), infrastructura de transport (drumuri, căi ferate, conducte, linii electrice), marile sisteme hidrotehnice (baraje, lacuri, aducţiuni) determină mutaţii semnificative în mediu, de ordin ecologic şi cultural.

Suprapăşunatul: această activitate poate duce la distrugerea vegetaţiei, reducerea infiltraţiei apei în sol (prin compactare), dispariţia unor izvoare, sporirea scurgerii de suprafaţă şi eroziunea solurilor; circa jumătate din terenurile montane ale SUA, în special din vest, sunt serios degradate din cauza păşunatului.

Defrişările: tăierea pădurilor în scop comercial (ex. Indochina, Africa de Vest) pot destabiliza versanţii şi afecta ecosistemele mntane, prin crearea de drumuri şi poteci, tăierile rase, transportul buştenilor, înfiinţarea de plantaţii forestiere (plante cu creştere mai rapidă şi productivitate mare, dar care pot fi străine locului); distrugerea pădurilor este avansată în statele tropicale, din cauza creşterii populaţiei, extinderii terenurilor agricole şi slabei dezvoltări socio-economice.

Amenajările hidroenergetice: altitudinea şi declivitatea munţilor favorizează valorificarea potenţialului energetic al apelor curgătoare, aici concentrându-se majoritatea construcţiilor hidroenergetice (ex. Munţii Appalachi - Tennessee, Munţii Stâncoşi - Colorado, Columbia, Munţilor Scandinaviei, Pirinei, Alpi, Anzi, Himalaya); aceste amenajări produc schimbări semnificative mediului, prin inundarea unor întinse suprafeţe de teren (păduri, păşuni, terenuri arabile, locuinţe), strămutarea populaţiei, construirea de drumuri sau linii electrice.

Exploatările miniere: aceste activităţi au o mare putere distructivă asupra mediului, prin distrugerea habitatelor (distrugerea pădurilor şi păşunilor), eroziunea solurilor, poluarea aerului şi apelor, prin eliminarea de substanţe nocive. Râul Alamosa din statul american Colorado a fost puternic poluat cu scurgeri de cianuri, acid sulfuric şi metale grele toxice, pe o distanţă de circa 28 km, în urma exploatării minei de aur Summitville (în anii ’80).

Turismul: calităţile deosebile pentru sănătate şi agrement au făcut ca munţii să fie, în special din a doua jumătate a secolului al XX-lea, asaltaţi de turişti; din 1940, numărul vizitatorilor a crescut de 10 ori în cele mai cunoscute 10 parcuri naţionale ale SUA, de la circa 3 milioane în 1940 la peste 30 milioane în prezent; turismul de masă este o afacere profitabilă în Alpi, în acest domeniu fiind angajaţi peste 250 mii oameni; amploarea fenomenului a lăsat urme serioase în mediu, prin numeroasele amenajări realizate: spaţii de cazare (hoteluri, moteluri, pensiuni, cabane, refugii), infrastructuri de transport (drumuri, căi ferate, transport pe cabru), pârtii de schi, terenuri de sport (întinse suprafeţe forestiere au fost tăiate în Malysia şi Indonezia pentru a face loc terenurilor de golf).

Schimbările climatice: acestea, mai evidente începând cu anul 1980, afectează diverse componente ale mediului montan, precum gheţarii (topirea acestora cunoaşte rate crescute în ultimul timp), ecosistemele (se constată deplasarea pe verticală a unor specii), resursele de apă (topirea gheţarilor duce la pierderea unor surse de apă dulce), comunităţile umane.

Necesitatea conservării şi dezvoltării durabile. Cu preocupări începând din secolul al XIX-

lea şi intensificate în a doua jumătate a secoluli XX, protejarea spaţiilor montane a devenit prioritară. Date fiind acţiunile negative asupra resurselor muntelui (naturale şi culturale) se impune o valorificare durabilă a acestora, prin promovarea unei conservări a mediului care să nu lezeze drepturile locanicilor, echitatea socială şi managementul resurselor.

Proiecte de conservare şi dezvoltare în zonele montane: • Makalu-Barun (estul Nepalului): în cadrul unei păduri intacte, cu o mare biodiversitate,

a fost creată o zonă de conservare de 830 km2, în jurul P.N. Makalu-Barun, pentru 32 mii de rezidenţi din şapte triburi distincte; au fost puse în practică 13 programe de instruire practică şi 10 proiecte de conservare culturală; au fost stabilite 33 zone de exploatare forestieră, care administrează 2000 ha pădure, două pepiniere care produc 60 mii puieţi anual şi un depozit de combustibil, legat prin cale ferată de tabăra de bază; astfel a fost protejată una dintre ultimele păduri tropicale ale Nepalului.

• Hindelang (Algäu, Austria): proiectul s-a realizat pentru stoparea declinului fermelor şi terenurilor agricole; astfel, 88 fermieri au format o asociaţie, care a beneficiat de o subvenţie de 60 mii USD anual, pentru producerea de brânză, lapte, legume, carne şi stimularea ecoturismului.

• Ladakh (India): programul a vizat promovarea de strategii de dezvoltare, pentru o regiune care a cunoscut un ritm rapid de dezvoltare: construcţii solare, cuptoare solare, turbine eoliene, pompe de apă ieftine, manifestări culturale.

Munţii Himalaya – studiu de caz. Himalaya, cel mai grandios lanţ montan al lumii, se întinde pe teritoriul a 5 state (India, Pakistan, China, Bhutan şi Nepal), între Valea Indusului, în partea vestică şi Valea Brahmaputrei, în partea estică, pe circa 2500 km. În nord, limita faţă de Podişul Tibet este dată de culoarul format de fluviile Indus şi Brahmaputra, iar în sud ţine până la Câmpia Indo-Gangetică. Lăţimea sa variază între 160-300 km, iar altitudinea între 600-8848 m. Prezenţa numeroaselor falii şi fracturi, corelate cu poziţia munţilor la contactul plăcilor euro-asiatică şi indiană, face ca regiunea să fie vulnerabilă la alunecări şi păbuşiri.

Clima sa variază cu altitudinea şi de la est la vest (estul primeşte mai multe precipitaţii), joacă rol de barieră climatică (împiedică trecerea aerului rece din nord şi a aerului umed din sud) şi reprezintă locul de origine pentru numeroase râuri (Indus, Gange, Yamuna, Brahmaputra, Sutlej, Jhelum, Chenab, Ravi, Beas). Râurile himalayene erodează solul cu o rată de circa 0,1 cm/an, ceea ce înseamnă 10 cm/100 ani. Gangele, la Calcutta, transportă circa 410 mil.tone sedimente (324 mil.t. în suspensie şi 83 mil.t. dizolvate), ceea ce înseamnă o rată de eroziune de 549 t/km2/an (Abbas, 1984). În plus, schimbările climatice determină topirea gheţarilor, cu impact asupra resurselor de apă.

Vegetaţia este variată şi etajată pe versanţii sudici şi foarte săracă pe versanţii nordici. În părţile cele mai joase apar păduri tropicale (bambus, stejar - Quercus incana, castan, sal - Shorea robusta, tek - Tectona grandis), urmate de păduri subtropicale cu frunze căzătoare (salul şi pinul - Pinus roxburghii sunt speciile dominante), între 900-1500 m, păduri temperate de foioase şi conifere (pin – Pinus wallichiana, stejar - Q. dilatata, plop, mesteacăn, brad, cedru - Cedrus deodara), între 1520-3660 m, şi zona alpină (ienupăr, rododendron, muşchi, licheni, păşuni - numite bugiyals), dincolo de limita pădurii.

Unele păduri (ex. Shorea robusta) au fost înlocuite cu plantaţii (ex. Eucalytus, Cedrus deodara, Picea smithiana, Abies pindrow), care sunt mai valoroase economic dar nu protejează la fel de bine solul şi resursele de apă. Pădurile de sal (Shorea robusta) au o capacitate de

intercepţie a precipitaţiilor mai mare comparativ cu o pădure de pin (Pinus roxburghii). De asemenea, rata de infiltraţie sub o pădure de Shorea (circa 38 mm/h) este de două ori mai mare faţă de o regiune agricolă.

Himalaya este populată cu numeroase specii de animale, multe dintre ele ameninţate cu dispariţia. Dintre acestea din urmă putem aminti: maimuţa assameză (Macaca assamensis), pangolinul (Manis pentadactyla, M. crassicaudata), lupul (Canis lupus), ursul brun himalayan (Ursus arctos ), panda roşu (Ailurus fulgens), pisica leopard (Prionailurus bengalensis), râsul (Felis lynx), leopardul (Pardofelis nebulosa), leopardul zăpezilor (Uncia uncia), porcul pigmeu (Sus salvanius), cerbul (Moschus chrysogaster), yacul sălbatic (Bos mutus), oaia tibetană (Ovis ammon), capra neagră (Antilope cervicapra), pitonul de piatră asiatic (Python molurus ), şopârla aurie (Varanus flavescens ).

Creşterea populaţiei. În ciuda aparentei inaccesibilităţi, munţii sunt locuiţi şi circulaţi de mii de ani. Populaţia a crescut constant, mai intens în ultimii ani, cu presiuni din ce în ce mai puternice asupra mediului. Populaţia, doar în teritoriul indian, este de peste 40 mil.locuitori (2001), în cea mai mare parte în mediul rural. Cele mai mari densităţi de populaţie sunt înregistrate în Himalaya Exterioară şi văile joase şi fertile din Himalaya Joasă, valoarea medie fiind de 78 loc/km2. În statul Jammu şi Kashmir populaţia este de peste 10 milioane iar în Uttaranchal de circa 9 milioane. În această partea a munţilor creşterea populaţiei este foarte mare, rata fiind de peste 25%, în intervalul 1991-2001, mai mare decât media din India (21,3%). În cifre absolute, populaţia a crescut de la 32,3 mil., în 1991, la 40,3 mil., în 2001. Astfel, presiunea populaţiei asupra mediului a crescut cu 16 loc/km2.

Defrişarea pădurilor . Defrişarea pădurilor datează din perioada colonială, lemnul fiind folosit ca traverse pentru calea ferată, dar şi pentru deschiderea de drumuri (ulterior acestea au făcut pădurea mai accesibilă). Creşterea populaţiei şi expansiunea activităţilor economice (în munte şi câmpia adiacentă) a determinat sporirea necesarului de cherestea pentru construcţii (locuinţe) şi combustibil.

Conform unui studiu realizat de către M. K. Pandit (Centre for Interdisciplinary Studies of Mountain & Hill Environment, Delhi University), pădurile naturale din Himalaya au dispărut, în intervalul 2001-2003, de pe 2,6 mil.ha., crescând suprafeţele ocupate cu plantaţii forestiere. Studiul, bazat pe date satelitare, arată că ratele actuale de defrişare vor face ca la sfârşitul acestui secol (2100) suprafaţa totală ocupată cu păduri naturale din Himalaya se va reduce la jumătate, faţă de valoarea din 1970. Despăduriri pe scară largă s-au făcut în Nepal, Sikkim, Assam.

Diminuarea suprafeţelor împădurite creează serioase probleme de mediu, deoarece suprafeţele despădurite interacţionează diferit faţă de precipitaţii. Ini ţial, pădurea densă intercepta o mare parte din precipitaţii şi returna o bună parte atmosferei prin evapotranspiraţie. O parte din apă se infiltra în sol, formând apele subterane, care reapăreau la suprafaţă sub formă de izvoare, contribuind la scurgerea de bază a râurilor.

Tăierea pădurilor se face şi pentru extinderea terenurilor agricole. Prin păşunat, animalele compactează solul, făcându-l mai dens, fapt ce afectează capacitatea de infiltraţie a apei. Reducerea ratei de infiltrare face ca mai multă apă să se scurgă la suprafaţa solului şi să crească eroziunea şi riscul la inundaţii. Agricultorii din Munţii Himalaya au fost frecvent acuzaţi de provocarea inundaţiilor prin practicarea despăduririlor. Uneori, degradarea pădurilor este acompaniată de declinul izvoarelor, uzual asociată cu reducerea ratei de infiltraţie şi capacitatea de stocarea apei în sol. Degradarea pădurilor şi creşterea gradului de eroziune favorizează sedimentarea în albie, cu modificări ale morfologiei văilor. Cantităţi importante de sedimente provin şi de la alunecările de teren, care găsesc un mediu prielnic de desfăşurare, după dispariţia pădurilor.

Activităţile economice. Pe pantele sudice ale munţilor se cultivă plante (orz, cartofi, hrişcă) până la peste 2000 m, iar creşterea animalelor (vite, capre, oi, yaci) se practică pe scară largă pe întreaga arie montană. Flora de pe pajiştile alpine fragile este supra exploatată pentru medicina tradiţională.

În zona Khaniara din Himachal Pradesh, circa 1000 de mine, de dimensiuni mici şi medii, sunt responsabile de distrugerea a 60% din pădurile regiunii, provocând numeroase alunecări de teren. Mai mult de 80% din propunerile de proiecte hidro-electrice din India sunt în Himalaya. În estul Nepalului, cu sprijinul Băncii Mondiale, a fost realizat proiectul hidroenerhetic Arun III, pe valea râului Arun. Acest proiect, care a dus la realizarea unei hidrocentrale de 403 MW, a inundat 43 ha de teren şi a construit un drum de 122 km lungime. Acest drum a deschis accesul spre această vale sălbatică, unde locuiesc peste 450 mii oameni.

Turismul din Himalaya şi impactul asupra mediului. În viziunea indienilor, Himalaya este percepută ca un „spaţiu sacru”, pelerinajul spre sanctuarele himalayene datând din secolele 4-2 î.Hr. (pomenite în Mahabharata). Cele mai importante pelerinaje au fost, şi încă mai sunt, spre izvoarele Gangelui şi Yamunei, Lacul Manasarovar, Muntele Kailash (casa lui Shiva) sau peşterile sanctuar Vaishno Devi şi Amarnath (localizate în Jammu şi Kashmir). Până la mijlocul secolului XX, numărul pelerinilor a fost destul de redus. În regiunea Garhwal (unde sunt importante locuri sacre: Badrinath, Hemkund, Kedarnath, Gangotri, Yamunotri) numărul vizitatorilor s-a dublat din 1975 până în 1990 (circa 750 mii).

A doua fază a turismului a debutat în secolul al XIX-lea, când britanicii au descoperit calităţile munţilor Himalaya, ca locuri de recreere şi refacere. Prima staţiune fondată a fost Shimla (1819), foarte importantă şi în prezent (este şi capitala statului Himachal Pradesh), urmată de Mussoorie (1827), Darjeeling (1835), Nainital (1839), iar după 1869, Dalhousie, Dharamsala şi Ranikhet.

Turismul modern s-a dezvoltat după reuşita lui Edmund Hillary şi Tenzing Norgay de a escalada Everestul (29 mai 1953). După conflictul frontalier dintre India şi China (1962), un mare număr de drumuri au fost construite în partea indiană a munţilor (10 mii km până în 1970), care au favorizat, ulterior, transportul în masă. Astfel, turiştii străini au pătruns în regiuni inaccesibile mult timp. În Ladakh, numărul turiştilor a crescut de la 0, în 1962, la 15 mii, în 1982. De asemenea, Nepalul a cunoscut o creştere substanţială a turiştilor, de la circa 6100 în 1962, la 421 mii în 1999. Himalaya oferă turiştilor o gamă largă de oportunităţi, de la atracţiile culturale, excursii, pârtii de schi, la un turism de aventură, precum canoeing, rafting, căţărare, mountain biking, bungee jumping, parapantă.

Turismul de masă modern din Himalaya are un impact semnificativ asupra economiei, mediului şi societăţii.

- impactul asupra economiei: comunităţile locale beneficiază de sumele mari de bani cheltuite de turişti (în Nepal, aceşti bani reprezintă 10% din PIB, fiind principala sursă de valută); turismul contribuie la crearea a numeroase locuri de muncă, contribuie la susţinerea fermierilor, sănătatea, educaţia şi dezvoltarea aşezărilor (multe comunităţi depind în mod semnificativ de aceste venituri);

- impactul asupra mediului: utilizarea lemnului pentru foc, de către grupurile de vizitatori duce la defrişări; se estimează că doar 7-10% din vizitatorii P.N. Sagarmatha utilizează alt combustibil decât lemnul; în ciuda prevederilor legale, cantităţi importante de deşeuri sunt abandonate pe poteci şi în bazele de campare; conform unui raport al Mountain Agenda (1999) asupra regiunii Everest, s-a estimat o valoare de 17 tone gunoaie/km de potecă turistică; când potecile nu sunt întreţinute corespunzător apar eroziunea şi făgaşele, care determină părăsirea potecilor şi căutarea altor soluţii; aceste noi poteci degradează vegetaţia, pierderea habitatelor şi schimbări în compoziţia speciilor;

- impactul asupra societăţii : structura socială a fost afectată prin preferarea de către turişti a unor grupuri etnice în detrimentul altora; contactul cu grupurile locale determină pătrunderea unor elemente noi în fondul cultural autohton; Sherpaşii din Nepal au fost primii care au venit în contact cu străinii, căpătând o bună reputaţie (buni ghizi şi cărăuşi); însă, succesul economic al acestora a condus la creşterea conflictelor cu alte grupuri etnice (Rai, Tamang).

FACTORUL GEOPOLITIC ŞI SCHIMB ĂRILE ÎN MEDIU Asia Centrală – studiu de caz

Statele Asiei Centrale (Kazakhstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan şi Kyrgyzstan) au fost create în anul 1924, în urma unui decret sovietic, fiind stabilite frontierele şi numele lor. A fost introdus sistemul statului naţional, bazat pe asocierea dintre un teritoriu şi un grup etno lingvistic, într-o regiune care nu-l cunoştea. Entităţile politice (emiratele Kokand, Buhara şi Hiva) se bazau pe loialitatea faţă de o dinastie şi pe fidelitatea faţă de islam. Lupta pentru putere se ducea între dinastii, clanuri şi triburi, cei mai influenţi fiind uzbecii (cei mai numeroşi şi astăzi).

La baza civilizaţiei Asiei Centrale se afla cultura islamo-persană, dezvoltată în oazele Văii Zeravşanului (Samarkand, Buhara) şi al Syr-Daryei (Fergana, Kokand, Andijan, locul fuziunii turco-persane. În schimb, stepele Kazakstanului constituiau domeniul unor triburi turcofone islamizate destul de târziu (sec. XVIII-XIX) şi sedentarizate la sfârşitul secolului al XIX-lea, până în 1932. Aici, influenţa persană era foarte slabă.

În această regiune populaţia era foarte amestecată, identităţile tribale, de clan, locale şi familiale erau mai importante pentru a determina loialităţile. Comunităţile de pamiri se identifică prin specificul religios (ismailiţi), lingvistic (vorbesc limbi din grupul est-iranian) şi regional (localizaţi în regiunea muntoasă Pamir).

Civilizaţia musulmană s-a instalat în regiune în secolele VIII-IX, în urma cuceririi arabe. După islamizare, turcizarea lingvistică şi demografică a fost al doilea element major care a schimbat înfăţişarea Asiei Centrale. Numeroşi turcii pătrund în regiune începând cu secolul al VIII-lea. În 1055, un trib turcic, selgiucizii, cuceresc Iranul şi ocupă Bagdadul. Astfel, cultura turco-persană rezultată s-a menţinut în Asia Centrală vreme de 8 secole.

Cucerirea rusă a Asiei Centrale se derulează între 1865 şi 1920 (ocuparea oraşului Buhara), facilitată de permanenta stare conflictuală dintre emiratele Buhara, Hiva şi Kokand. Cucerirea rusă duce la înfiinţarea provinciei Turkestan (1865), colonizarea rusă în stepele kazahe şi dezvoltarea culturii bumbacului (1884), care se face prin exproprieri, ceea ce duce la sărăcirea unei părţi a ţăranilor.

După Revoluţia bolşevică (1917) are loc expansiunea sistemului comunist şi sovietizarea, prin instituţii dominate de ruşi. Divizarea regiunii (1924-1936) este adevărarul act de naştere al ţărilor din Asia Centrală. Sunt desfiinţate vechile entităţi administrative şi se reface complet harta regiunii, pe principiul „o etnie, un teritoriu”. Se dorea distrugerea panislamismului şi panturcismului, care constituiau principalii vectori integratori.

Noile state au fost din start fragile, frontierele trasate plasând comunităţi etnice numeroase în alte state. Oraşele cu populaţie predominat uzbecă Osh şi Cimkent au fost incluse Kyrgyzstanului, respectiv Kazakstanului, iar oraşul Samarkand, predominant tadjic, a fost inclus Uzbekistanului. Unele grupuri etnice au dispărut ca nume, fiind asimilaţi altor etnii. Kîpceacii din Fergana au fost numiţi uzbeci (din 1930), iar yaghnobii din Valea Zeravşan au fost numiţi tadjici (din 1939). Aceştia din urmă au fost deportaţi, în 1970, în câmpiile din nordul Tadjikistanului, constituind ultima deportare masivă din epoca sovietică.

Învăţământul obligatoriu a reprezentat instrumentul de impunere al noului model identitar, iar literatura rusă şi alfabetul chirilic au constituit mijloace de rusificare.

Crearea noilor limbi a constituit un exemplu edificator al politicii de adâncirea a diferenţelor culturale între statele nou create. Nu existau diferenţe clare între dialectele aparţinând aceleeaşi familii lingvistice (turcă sau persană). Tadjicii foloseau ca limbă scrisă persana literară, diferenţa este acum importantă. Astfel, lingviştii ruşi, în loc să promoveze unul dintre dialectele tadjice existente, au creat o limbă artificială, cu elemente provenite din regiuni diferite. Tadjica şi uzbeka posedă un fond lexical comun considerabil (circa 60% din vocabularul uzbec vine din persană).

Schimbarea valorilor tradiţionale a vizat trecerea de la alfabetul arab la cel latin şi apoi la cel chirilic, colectivizarea (mulţi păstori nomazi au fost sedentarizaţi), impunerea de nume proprii, eliminarea vestimentaţiei şi cutumelor tradiţionale (feregeaua, poligamia), închiderea multor moschei, interzicerea tribunalelor islamice. Cu toate acestea, valorile tradiţionale s-au păstrat, în special în mediul rural.

În Kazakhsan, colectivizarea, care a început în 1925, s-a făcut cu preţul multor tragedii umane. Aceştia erau predominant nomazi crescători de animale. De asemenea, conflictul intern din Tadjikistan, din 1992, a avut rădăcini în strămutarea populaţiilor din locurile lor de baştină. Astfel, aceştia au intrat în concurenţă cu alte grupuri cu care până atunci cooperau. Strămutarea muntenilor gharmi, kulabi şi pamiri în regiunea Kurgan-Tyube, în anii ’30-50, a creat un antagonism între acestea. Toate aceste grupuri trăiau înainte în văi separate şi nu erau în concurenţă pentru pământ.

Destrămarea Uniunii Sovietice duce la proclamarea independenţei de către aceste state, între 31 august 1991 (Kyrgyzstan) şi 16 decembrie 1991 (Kazakhstan). În momentul proclamării independenţei aceste state dispuneau de suficiente atribute statale: teritoriu, instituţii, identitate naţională. După independenţă are loc o revenirea la valorile tradiţionale (sunt schimbate multe nume de locuri, se schimbă alfabetul). Religia, care nu a încetat niciodată, chiar dacă a suferit multe constrângeri, a revenit în forţă, chiar cu accente fundamentaliste în unele locuri (Fergana).

Pe lângă majorele schimbări socio-politice, Asia Centrală s-a confruntat şi cu modificări importante ale componentelor naturale, în special de pe urma activităţilor economice. Acest fapt a fost facilitat de fragilitatea mediului, regiunea fiind caracterizată printr-o climă uscată, cu puţine precipitaţii, resurse de apă reduse şi soluri nisipoase, întinse terenuri fiind deşertice (Karakum, Kyzylkum) şi semideşertice.

Valorificarea iraţională a spaţiului agricol a determinat degradarea mediului şi extinderea ariilor deşertice. Irigarea masivă (circa 90 400 km2) a dus la degradarea ireversibilă a solului prin eroziune şi salinizare şi a avut o influenţă nefastă asupra lacului Aral. Administrarea intensă de fertilizanţi şi pesticide în agricultură a afectat apele subterane şi solul, iar supraexploatarea agricolă (după 1950) a stepele kazahe semi-aride, spaţiu tradiţional de păşune, a determinat o puternică eroziune a solului. Secetele severe, consecinţă a severităţii climatului, aduc şi ele prejudicii importante agriculturii.

Deschiderea marilor complexe miniere şi industriale (în special în Kazahstan), depozitarea necorespunzătoare a haldelor de steril, experienţele biologice şi chimice, deşeurile radioactive rezultate din exploatarea minereurilor de uraniu, precum şi exploatarea hidrocarburilor au determinat o puternică poluare a mediului (inclusiv a Mării Caspice şi Lacului Aral). Se remarcă şi contaminarea radioactivă, prin instalarea poligonului de testări nucleare din regiunea Semipalatinsk şi intensa poluare urbană, în special în Kazakhstan.

Alunecările de teren şi cutremurele de pământ din zona Munţilor Tian Shan, completează problematica de mediu a acestei regiuni.

Regiunea este săracă în resurse de apă, exploatarea surselor existente fiind o problemă prioritară. Principalele surse de apă dulce ale regiunii sunt fluviile Syr-Daria şi Amu-Daria, precum şi lacurile Aral şi Isyk-Kul.

Lacul Aral este un lac de origine tectonică ce a suferit mutaţii majore în toate componentele sale. Persistenţa sa este legată de cele două mari râuri ale Asiei Centrale, Amu-Daria şi Syr-Daria, ce au izvoare în gheţarii şi zăpezile din Pamir şi Tian Shan. Lacul reprezenta, înainte de 1960, o importantă bază piscicolă (se producea 10% din caviarul fostei URSS), iar zona înconjurătoare era cultivată cu pomi fructiferi (în special în sud). După 1960 a început declinul ecologic şi economic al lacului, datorită aplicării unor ample planuri de irigaţii. Reţinerea apelor în spatele barajelor şi direcţionarea spre sistemele de irigaţii au dus la o reducere semnificativă a suprafeţei şi volumului de apă. Astfel, s-a compromis activitatea piscicolă, transportul pe lac şi ecosistemele lacustre. Regiunea a fost degradată considerabil (catastrofă ecologică), prin transformarea terenurilor de pe care s-a retras lacul în arii deşertice,

spulberarea sărurilor precipitate de pe ariile secate la distanţe foarte mari şi aridizarea celor două delte, ce erau sanctuare faunistice. Degradarea lacului a fost accentuată şi de amplasarea aici a unor instalaţii de testare a armelor chimice şi biologice, care au infestat partea centrală, insulară, a lacului.

Marea Caspică reprezintă cel mai întins lac de pe Glob, ce a suferit o serie de schimbări

în ultimul secol. Între 1920 şi 1960 nivelul apei a scăzut cu circa 2,5 m iar suprafaţa cu circa 50 mii km2. Datorită evaporaţiei, ce depăşeşte aportul din râuri şi subteran, bilanţul hidric este deficitar, fapt ce a dus la creşterea salinităţii apei (până la 14g/l), în golfuri atingând 300g/l (Kara Bogaz). Pescuitul intens al sturionilor şi exploatările de petrol sunt factori care au influenţat semnificativ ecosistemele şi comunităţile umane din regiunea Mării Caspice.

Bibliografie

Abbas, N. Sabramanian (1984), Erosion and sediment transport in the Ganga River Basin, Indian Journal of Hydrology, 69; Brown, R. L., Weber, P. (1994), Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti; Brown, R. L., Weber, P. (1995), Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti; Francou, Bernard, Small Glaciers Of The Andes May Vanish in 10–15 Years, UniSci, International Science News, 2001. Gâştescu, Petre (2002), Lacurile Terrei, Editura CD Press, Bucureşti; Molnia, Bruce F., Fast-flow advance and parallel rapid retreat of non-surging tidewater glaciers in Icy Bay and Yakutan Bay, Alaska 1888-2003, 2003. Montgomery W.C (1995), Environmental Geology, Fourth Edition, Wm. C.Brown Publishers, USA; Pant B.R. (2003), Degrading Environment and Growing Population of the Indian Himalaya, ENVIS Bulletin: Himalayan Ecology 11(1); Pelto, Mauri S., Disequilibrium of North cascade, Washington Glaciers 1984-2004, In „ Hydrologic Processes”, 2006. Popa, V. (2004), Asia Centrală (fostul spaţiu sovietic) – probleme actuale şi de perspectivă, în Comunicări de Geografie, Vol. VII, Editura Universităţii din Bucureşti; Rai, Sandeep Chamling, Gurung, Trishna, An Overview of Glaciers, Glacier Retreat and Subsequent Impacts in Nepal, India and China, WWF Nepal Program, 2005. Roberts Neil (1994), The Changing Global Environment, Blackwell Publishers, Cambridge, Massachusetts, USA; Roberts Paul (2009), Sfârșitul hranei, pericolul înfometării în era hipermarketurilor, Editura Litera Internațional, România;Roy, Olivier (2001), Noua Asie Centrală sau fabricarea naţiunilor, Editura Dacia, Cluj Napoca;

Thompson, Lonnie G., Snows of Kilimanjaro Disappearing, Glacial Ice Loss Increasing, Ohio State University, 2006. Urucu, V., Zamfirescu, A. (1984), Sahelul, Editura Albatros, Bucureşti. *** Mountain Agenda (1999), Mountain of the World: Tourism and Sustainable Mountain Development; United Nation Commission on Sustainable Development. Institute of Geography, University of Berne and Swiss Agency for Development and Cooperation. Paul Haupt AG Berne. *** UN Atlas of the Oceans. *** UNEP. Overview on Land-based Sources and Activities Affecting the Marin Environment in the ROPME Sea Area. UNEP/GPA Coordination Office & ROPME (1999). *** Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC); *** U.S. Geological Survey, U.S. Department of the Interior (USGS); *** National Geographic România, iulie 2003; *** Naţional Geographic România, februarie 2004; *** National Geographic România, septembrie 2004; *** Mediterranean desetification and land use, The Medalus project, European Commission, Manual on key indicators of desertification and mapping environmentally sensitive area to desertification, Edited by C. Kosmas, M. Kirkby and N. Geeson, 1999; *** Departamentul pentru Afaceri Economice și Sociale, Divizia Populație, ONU, 2011 (DESA);