Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la...

162

Transcript of Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la...

Page 1: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent
Page 2: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

SIMONA LIUTIEV

Schiţe

Page 3: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Editor: Călin Vlasie

ISBN: 978-973-47-1901-3 Copyright © Editura Paralela 45, 2016, pentru prezenta ediţie.

Page 4: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

SIMONA LIUTIEV

Schiţe

Page 5: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Motto:

„Ce frumoşi sunt oamenii pe care nu-i cunoaştem!” Hortensia Papadat Bengescu

Page 6: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Din cugetările pixului meu Cugetă, deci există! Să nu vă îndoiţi de existenţa

pixului meu! Ce are el atât de special? Că în ciuda durerii resimţite până în adâncurile pastei sale, a permis acestor proze să dea navală în vena tuşată, că şi-a înăbuşit durerea, arsura ce-l seca odată cu scrijelirea fiecărei litere a acestui alfabet în care s-a născut.

S-a născut sub titulatura pixo-sapiens şi a trebuit să îndure dictatura atâtor altor sapienşi, urletele cugetărilor acestora care încercau, nerecunoscând, să-i imprime timbrul glasului lor. Însă el, ca un pix cu identitate stabilită de destin, nu s-a lăsat înduplecat şi, atâta timp cât l-a susţinut mâna, s-a jurat să scrie doar ce-i dicta lui conştiinţa.

Cine va avea plăcerea să citească elucubraţiile sale aberant-lascive, se va declara mulţumit că, în această dimensiune, a existat un pix ce nu poate fi acuzat de plagiat.

Lectură plăcută! P.S: Şi, da, am rămas fidelă pixului meu, în era asta

tehnologică. A pierdut mină, a pierdut marasm, a pierdut amintiri. A piedut râzând. A câştigat eliberarea! În mod sigur nu va pieri! El e PIER D! Piere, pierde, râde! E un pierd la puterea lui D de la Dumnezeu!

Page 7: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

6

Ruptă-n două Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie

sonorizările orientale dintr-un trecut recent ca să acopere trosniturile bulelor din pahar. Doctorii îi recomandaseră să stea pe-o parte, ca gravidele, iar acea parte era colţ în colţ cu noptiera de fier şi cu paharul de apă cu bubbles, cum îi plăcea lui să zică. Îi apăru şi chipul lui prelung, creol, ca al unui duh al lămpii, rânjind prin strungăreaţă şi cu un tic sesizabil la unul din ochi. Care oare? Nu avusese timp să treacă informaţia în memoria de lungă durată, abia îl cunoscuse şi o rupsese. Visuri de psiholog în devenire îi invadau mintea la fel de sângerândă precum giuvaierul fost feciorelnic. Nu aveau cap, nu aveau coadă, nu aveau corp. Oare fusese totul adevărat? Gύri, flocosul mioritic, cu care se îngrămădea în mica garsonieră confort 2, chiar fusese zdrobit de masină? El, deşteptul, chiar încercase să treacă pe zebră? Maşina chiar era albastră şi lăsase ţăndări de bară în urmă? Cine ar fi crezut că puiul de câine avea ţeasta aşa de tare? Chiar era cu el în parcul încropit între două benzi de circulaţie, când ţâşnise după jucărie? Chiar îi adunase schijele de craniu? Chiar era postul Pastelui? Ea chiar era la un ordinar spital de provincie rău famat? Chiar fusese ruptă-n două, cum împuţit de necivilizat se exprimaseră asistentele? Chiar trebuia să apară ai ei pentru că era încă minoră? Mai bine să doarmă, aşa cum făcea când era mică, de frică, pentru note, adormea instantaneu înainte de venirea zmeului acasă. Da, o să doarmă... Cum să-i spună? Ce să le spună?

Page 8: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

7

La Meteora îmbrăcase rasă de preot, doar ca să facă un selfie, a fost admonestată că aşa ceva nu se poate, apoi când a ajuns acasă nu mai avea niciun moment fotografiat din toată excursia. Pesemne preotul o blestemase. In locuri sfinte, ea, fecioara, aducea jena imanentă şi reuşea cumva să o imprime tuturor. O sfială, o sfârşeală, ascunse cumva sub gheare lungi, înconvoiate, care ieseau la iveală când trimitea vreun student la teologie să-i cumpere tampoane interne, pe motiv că ea nu ştie temeinic vreo limbă străină, apoi îl astepta rânjind lângă tejgea. De ce ar folosi o virgină tampoane interne, începea să lucreze mintea ingenuă a studentului. Nu se sfia de glumele tuturor despre ultima virgină din lume, ştia bine cine şi ce e. Cineva îi făcuse odată o hartă astrală şi se plesnise involuntar peste gură când vedea desfăşurându-se o predestinare eminamente masculină, fără nicio altă reprezentare. E nostim, ştii? Poate de asta nu simt nicio plăcere, poate de asta mă înţeleg foarte bine cu băieţii, că nu rivalizăm. Desen astral de bărbat, energii masculine, nicio urmă de celebra Venus; desen darwinian de fată, neposedată. Hîm, înşelător tertip! Pentru cine? Sigur nu pentru el – i se amestecau acum nume si prenume orientale, alandala, – un lapsus memoriae sau lapsus lingvae? Ce bine ar fi fost să-şi vadă de treaba ei şi să înveţe pentru Medicină decât să înceapă cu un medicinist. Cunoştea clişeele despre studenţii arabi care fac Medicina în Romania, motivele, realităţile lor. Îl găsea simpatic cu amestecul lui de p/b, atât de simpatic că şi uitase că nu ştia temeinic vreo limbă străină şi se trezi studiind cot la cot, voluntariat chemându-se, chimia organică şi anorganică, patologia, fizio-nu-mai-stiu-ce. Ceaiul de dimineaţă, croissantul cu unt, reminiscenţe ale traiului pe alte meleaguri decât cele de baştină, orezul acela de-i provoca crampe. Apropos de crampe... ah... domnule doctoooorrrr!!!!

— Stai liniştită, scumpetea, viaţa mea, ce se-ntâmblă? Ce băţit tu?

Page 9: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

8

— Băţit pe mă-ta! M-ai rupt în două! Cum să le spun eu alor mei că am avut apendicită şi chisturi? Le dai tu ceva la astea să tacă? Unde dracu s-a mai pomenit să dezvirginezi pe una până o bagi în spital? Mi se duce dracu buhu! Am aşteptat până am căpătat! Virginica lumii a dat peste pulărăul planetei! Puteai măcar să mă avertizezi, să mă semnalizezi, să faci giratoriu, să o iei pe contrasens, chiar trebuia să mă rupi? Ăştia trebuie să apară, chiar acum venişi şi tu, ce le zicem, că fata lor şi-a luat coleg de garsonieră pe banii lor, care, bonus, le-a omorât câinele şi le-a deflorat fata? Şi nu îmi veni cu ai tăi, că nu mă iei, că stai să vedem..., am ştiut amândoi, dar ai o răspundere morală. Altfel, îţi garantez că te trimite tata la cele 17-19 sau sute de virgine de vă aşteaptă pe voi dincolo. Să te văd din alea câte rupi!

— Aaallaaaaah, cum vorbeşti, dar te iert, că eşti bolnavă şi subărată! Trebuia să fiu mai finuţ, n-am mai fost cu o albă scandinav-caucaziană. Ce ziceai că eşti?

— Olteancă, imbecilule, bună de gură şi de... Tatăăăăă!!

— Stai acolo, nu te ridica, nu vezi în ce hal eşti? Cu cine l-ai lăsat pe Guri? Ai zis să-ţi dau un câine, să nu fi singură, nici de asta nu eşti în stare? Ştii cât puteam lua pe el dacă-l scoteam la şosea? Ăsta cine e?

— Ăăăă... săăă... — Samir, să trăiţi, prietenul Helenei! — Elena, vrei să zici, ce naţie eşti, otoman? — Kurd, să trăiţi! — Păi ăştia nu sunt tot turci? — Păi, nu chiar! Suntem o etnie.. — Ei lasă, nu e momentul acum de copaci genealogici!

Şi ce fel de prieten eşti? Cred că unul bun dacă ai ajuns înaintea mea la spital. Ce are fata mea? Nici nu am apucat să văd doctorul.

Page 10: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

9

— Tată, era să moooor! Noroc cu măicuţele de la mă-năstire. Tălică ştii că eu ţin postul ca să-mi meargă bine la examen şi mă duc la toate liturghiile, numai că azi mi-a venit dintr-o dată rău, m-am îngălbenit, am picat.

— De unde mai ştii că te-ai îngălbenit? — Îmi aduc aminte că m-a întrebat o bătrână dacă mă

simt bine că sunt tare galbenă, iar eu am crezut că e de la mirosul de lumânări şi tămâie, poate şi pentru că nu prea mâncasem..

— Păi în starea asta înveţi tu? Cum naiba să-ţi mai intre ceva în cap? Ori ai trecut pe pastile? Să nu te mai prind cu din astea sau cu nenorocirea aia de ciorbă de varză că ai supărat-o şi pe mă-ta! Tu ai învăţat-o să facă ciorbă de varză? Că nu prea e de-a noastră.

— E foarte bună, să trăiţi, detoxifică organismul, poate să-i pună şi praz, înţeleg că vă place.

— Eu sunt muntean, băiete, nu am treabă cu prazul, mă-sa e olteancă, iar acum e şi supărată că a apucat să-i plătească fusta aia tricotată, care deja îi e largă de la ciorba de varză.

— Mereu ţi-am spus că pentru mine eşti perfectă aşa cum eşti, nu e nevoie să slăbeşti, nu în prag de examene, vrei să ne nenoroceşti? Avem casa aia neterminată, datorii cu carul pentru meditaţiile tale, acum ne faci şi de ruşine? Mă duc la doctor, până nu iese din gardă, să văd de ce nu eşti la pediatrie, că eşti minoră.

— Samiiiir, suntem terminaţi! Ce examen, ce fustă, ce kurzi?! Moartea, direct!

— Linişteşte-te, doctorul a plecat de mult, am vorbit deja cu asistentele, trei săptămâni nu ai voie să te zdruncini, nu bei apă cu bubbles, nu te urci pe tocuri, iei vitamine să se coaguleze sângele, ai avut anexită grea, multe chisturi, pe lângă apendicită de la seminţe. Bine că erai la mănăstire. Dacă nu sunau măicuţele, te întâlneai cu Guri.

Page 11: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

10

— Mă, tu ştii că eu nu am ştiut că eşti kurd? M-ai derutat cu habibi, cu caseta aia de muzică libaneză. Nu te-am auzit niciodată vorbind limba ta, poate mi-aş fi dat seama. Unde sunt ai tăi?

— În Spania, tata are un birou mare de sticlă cu vedere la ocean. Mai am cinci fraţi. Nu era de stat în Istanbul. Nu suntem prea bine văzuţi.

— Păi şi crezi că aici eşti bine văzut? — Păi, dacă vrei, vii cu mine peste doi ani. Tata ne

aşteaptă. Să nu uit, ţi-am făcut un desen, voiam să ţi-l dau azi dimineaţă, dar ai plecat ca din puşcă, cum ziceţi voi. Parcă cine ştie ce pierdusei.

— Cum cine ştie? Era să ştie toata lumea ce pierdusem! Şi încă am pierdut! Ce să fac cu desenul tău? Nici nu înţeleg nimic, un ochi, o oglindă, o aripă. Asta e o dedicaţie? Ce scrie?

— Asta e surpriza! Nicio grabă, să mă cauţi când aflii! Muah-muah! Plec să nu mai dau ochii cu bătrânul. Nu mi-e prea simpatic. Zicea că are fermă de câini? Yeah!

— Poate cineva să-mi numere cioburile? Care două? Să te văd, Timpule, acuma, cât îţi ia să sfârşeşti cu atâtea de mine? Eram una, o fată, acum sunt femeie, iată-mi chipurile de acum! Până şi mie îmi va lua ceva să le sortez după fire şi neam şi mă voi multiplica, invazie fină de pulbere de stele. Atunci să te văd, Timpule! În ce poezie am citit asta?

— Linişteşte-te, fata tatii, bulgări mari fierbinţi îţi alunecă de la tâmple, ai fibrilaţii, ajutoooor, faceţi ceva!!!!!!!!!! Mama mă-sii, asta e o apendicită?

Page 12: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

11

Ceasul din chihlimbar Lacrimile şi rinichii au uneori culoarea ambrei. Din

anul trei de facultate, după minunatul curs de dramaturgie, mi-am schimbat perspectiva asupra anumitor organe.

Doamna noastră, magnifică în felul ei, abordând făţiş un stil hipiot, care îi venea de minune, cu plete line, despărţite simetric în creştet, cu pantaloni de piele accentuându-i statura minionă, cu un mers tineresc, şi el tipic anilor în care îşi definitivase stilul, această doamnă, era o apariţie. De cum i-am auzit numele în prezentare, mi-am amintit că ne mai întâlnisem telefonic odată, pe când eram la liceu şi hotărâsem să dau la Litere. Convorbirea scurtă, nu ştiu să spun de unde făcusem rost de numărul ei de acasă, se încheiase dezarmant pentru mine. Cu vocea sugrumată de timiditate, am reuşit să gânguresc:

— Alo, doamna profesoară V…? — La telefon! — Numele meu este Simona şi vă deranjez pentru a vă

cere ajutorul într-o neputinţă de-ale mele. — Spune! — Aş vrea să urmez Facultatea de Litere, însă pentru

examen nu prea mă simt pregătită să comentez poezie. Mă puteţi ajuta cu nişte ore de pregătire?

— Ha-ha! Ştii că eşti nostimă, fetiţă dragă? La ce liceu eşti?

— Zinca Golescu, ultimul an! — Şi nu ţi-a spun niciun profesor că poezia se simte,

nu se învaţă? Poate nu eşti pregătită!

Page 13: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

12

Nu ştiu cum am reacţionat verbal pe fir, ştiu doar că a fost o mare lovitură pentru mine această afirmaţie venită de la o somitate în domeniu. Norocul meu că timiditatea a dispărut cu vârsta îngroşând rândul amintirilor, însă emoţia a rămas, din fericire. Ajunsă studentă, am avut-o profesoară şi de Literatură interbelică, însă întâmplarea pe care o evoc se producea în anul trei, iarna, parcă prin februarie, după un seminar. Nu ştiu dacă mi-a fost predestinat, însă nimeream mereu în prima bancă. Ori pentru că nu ajungeam decât înainte de începerea orei, ori pentru că îmi era indiferent, mereu mă trezeam în răsuflarea profesorului. Aveam să aflu mai târziu că asta nu era neapărat un lucru rău, psihologic fiind dovedit deja că cei care stau în primul rând sunt mai avantajaţi, căci ochiul uman are tendinţa să se uite în depărtare când se adresează unei mulţimi, cei mai ignoraţi fiind cei din proximitate. Iar asta avea să mi se confirme mult mai târziu, la examenul de titularizare când, timp de patru ore, am fost nevoită să mă concentrez la destinul meu luptându-mă să ignor discuţiile supraveghetoarelor întrerupte doar când cineva mai cerea câte-o foaie.

Revin la anul 2003, dacă nu mă înşel, la sala mică de curs şi atât de sărăcăcioasă cum cred că nu mai există alta în ţară, sală a U.Pit, mult înainte de renovare, un singur rând de bănci a câte trei locuri fiecare, grupe mici de studenţi pentru a facilita calitatea discuţiilor asupra textelor. Se spunea adesea despre doamnă că este mai mereu euforică, nu ştiu cum de eu nu simţeam asta, însă maliţiozitatea unora era fără margini indiferent de context, aşa că nu luam în seamă. Mie îmi plăcea că făcea comentarii personale, insera lecţii de viaţă, ajungea departe în consideraţii, aşa de departe că puteai uita uneori de la ce se plecase. Dacă se pierdea în efuziuni, era poate pentru că ne iubea prea mult, că se dedica profesiei, că trăia pentru asta. Un an mai târziu aveam să o cunosc mai bine, când mi-am hotărât tema lucrării de licenţă

Page 14: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

13

şi am vrut ca dânsa să mă coordoneze. E ştiut că prin această ocazie, studentul ajunge acasă la profesor şi îşi completează întrucâtva, bineînţeles doar cât îi permite maestrul, părerea despre personalitatea acestuia. Aveam să aflu că avea o mamă în grijă şi un căţel creţ, adorabil şi că muncea foarte mult, studia şi publica, aşişderi. Vizitele erau scurte întotdeauna, strict la obiect, iar comentariile doar legate de punctuaţie.

Ei, în acel an, în ianuarie, pe 13, de ziua mea, tatăl meu îmi dăruise un ceas rusesc, mecanic, tip brăţară, din chihlimbar. Ceasul era mascat în modelul brăţării, din bucăţi dreptunghiulare şi se deschidea prin apăsarea unui butonaş. O piesă excepţională pe care o admirasem îndelung în vitrina unui magazin de bijuterii, fără să mă gândesc măcar că aş putea avea vreodată aşa ceva. În acea iarnă însă, tatăl meu, dintr-o pornire părintească fără egal, decisese să meargă cu mine să-i arăt minunăţia şi să-şi spună părerea. Era un mare pas înainte. În inima mea putea încolţi nestingherită speranţa. Şi nu a încolţit degeaba, ceasul era pentru mine. De cum l-am avut, nu am pregetat să-l port cu ostentaţie la orice ţinută, în orice moment, în singurul loc unde ieşeam, la facultate. Faptul că cea mai stilată profesoară mi-l admiră de cum îl văzu, a fost pentru mine confirmarea gusturilor mele de excepţie, iar mândria aceasta nu trebuia nici ea ascunsă, asemenea ceasului. Aparent fără legătură, în cadrul aceleiaşi ore, după ce ceruse să studieze mai bine ceasul, aveam să aflăm toţi că urma şi ziua de naştere sau de nume, parcă, a doamnei profesoare. O informaţie de care unele colege se agăţau cu speranţă. Doar că era peste nivelul nostru de competenţă să putem alege ceva ce putea impresiona o asemenea gingaşă făptură, iar cum data era la o săptămână distanţă, cineva – voit am alungat din memorie cine anume – a avut strălucita idee să îi dăruim ceasul pe care îl admirase la mine. Aşa că le-am dat informaţii despre magazin ştiind că

Page 15: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

14

mai era unul, model asemănător, deşi nu galben-cărămiziu ca al meu, ceva mai spre verzui. Ghinionul meu a făcut ca şi acela să se fi vândut, iar eu să nu rezist presiunii colegelor şi reproşurilor de a nu fi capabilă să înstrăinez un obiect aşa de preţuit de profesoara noastră. Aş fi fost singura responsabilă pentru notele mici sau eşecurile lor ulterioare şi, bineînţeles, nu aş fi avut trai bun ştiind asta… Şi uite aşa, cel mai scump, cel mai dorit şi mai preţuit acccesoriu deţinut de mine vreodată, deveni bun propriu al altei persoane, mult mai importante, evident, decât umila-mi fiinţă. Nici măcar nu făcusem bişniţă, îl dădusem cu exact cât îl luasem, başca partea mea de cotizaţie.

Lacrimile mele – jur – că prinseseră culoarea ambrei, îmi ardeau obrajii cu flacără, amărăciunea lor putea dizolva orice la atingere. Mai era un motiv pentru care eu făcusem o fixaţie pentru acest material, faptul că eram şi am rămas o persoană foarte încărcată electric, ceea ce face să mă ciupească orice metal, să mă curentez şi doar dacă pun mâna să deschid portiera maşinii, dacă mă sprijin de vreo balustradă şi, cea mai concludentă dovadă al încărcăturii energetice era Blue, pisica mea, care alegea să doarmă doar pe mine. Speram ca prin proprietăţile materialului de electrizare prin frecare de pielea mea să se atenueze acest efect destul de inconfortabil. Iată-mă acum încărcată şi mai negativ decât înainte, fără scut la mână şi fără ceva de admirat. Nu ştiu care din toate astea mă durea mai mult. Doar că, spre deosebire de alt soi de dureri, aceasta a trecut incredibil de repede. Până la următoarea întâlnire când am văzut ce bine îi stătea şi doamnei mele, ce impresionată sincer fusese de dar, ce frumos şi emoţionant vorbea despre piesă şi cât de bine o prindea. Atunci am conştientizat vorba cu „dar din dar se face rai”, chiar dacă nu mi se aplica mot-a-mot, pentru mine era important că femeia fusese cel puţin la fel de fericită ca mine să-l aibă.

Page 16: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

15

Mi-am amintit că prima piesă de chihlimbar o văzusem la Eliza, colega mea de clasă din liceu, era un inel frumos, masiv, vintage, cu istoric familial, dar avea ceva foarte special, o inserţie evidentă de fosilă de păianjen. Ceasul meu nu avea nici urme de plante, nici de insecte, era doar o răşină fosiloasă, frumoasă, poate cu mici bule de gaz, însă con-ceptual, lucrătura, funcţionalitatea ascunsă, mă impresio-naseră. Acum, după ani, aş putea afirma că am făcut o obsesie din a găsi ceva din acelaşi material care să mă atragă măcar pe aproape. Nu am avut prea mult noroc în acest sens, căci cerceii luaţi din Roma, marcaţi precum argintul s-au dovedit de fapt un aliaj nedemn care îmi infectează lobii, iar ineluşul îmi strangulează degetul, care nu şi-a revenit de pe urma sarcinii.

Ceasul meu părea acum altfel, pe mâna ei scurtă venea cam fix, şi acesta a fost momentul când am fost puşi în faţa adevărului. Doamna ne-a spus că e nevoită să se ducă foarte des la Bucureşti. Atunci, cele mai cârcotaşe, se dădeau mari că avuseseră dreptate că era iubita unui important critic evreu, dar nici vorbă. Profesoara noastră îşi extrăgea toată verva şi pasiunea debordantă dintr-un singur rinichi, şi acela spre stafidire, urmând exemplul fratelui geamăn, şi făcea dializă. Atunci, ceasul meu fu martorul în premieră al unei demostraţii ce nu avea să-mi iasă din minte toată viaţa, la o apăsare mai fermă a epidermei din jur, materia buretoasă elibera lichid.

— Vă puteţi imagina cum mă simt cu fiecare înghiţitură de lichid ce-mi intră în corp, fiecare sorbitură, totul se depune, rinichii mei nu fac nimic în sensul ăsta. Sunt o pufosenie îmbibată cu apă, ca mingiile cu care se joacă bebeluşii în cădiţă. Un mic splash şi iese apa din mine prin toţi porii!

O linişte apăsătoare, zic asta că oricum era linişte la orele dumneaei, dar în momentul acela, într-o sală mare de

Page 17: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

16

curs de data aceasta, de faţă cu tot anul, în jur de o sută de suflete şi probabil tot atâtea minţi, terifiate ca şi mine, încercau să-şi imagineze cum e să trăieşti cu un sfert de rinichi şi să munceşti la nivelul acela şi să reuşeşti să fii aşa de tonic chiar cu frica oricărei sorbituri. Nu se cădea să zicem nimic, nici nu cred că vreuna din noi ar fi ştiut ce să zică. La fel de sigură sunt şi de faptul că doamna noastră nu avea nevoie de compătimirea cuiva, cred că nici nu îşi propusese să ne spună asta, doar se lăsase purtată de emoţia de moment.

Povestea nu a schimbat aparenţa orelor ce au urmat, cursul fiind de un semestru, a trecut ca toate celelalte, cu lecturi, discuţii, examene, rezultate satisfăcătoare. Gustul pentru teatru ne fusese unora deschis pentru totdeauna.

A urmat licenţa, nişte întâlniri pasagere, iarăşi rezultate frumoase împreună şi distanţa cuvenită.

Aveam să aflu apoi că, la scurt timp, doamna noastră alesese să urmărească îndeaproape cum ia naştere ambra, într-un sol nisipos, susţinut de pini. Însă, spre deosebire de chihlimbar, memoria dumneaei nu va putea fi topită nici măcar la 300 de grade.

De atunci nu mă pot dezobişnui să dau în dar ceea ce la rându-mi primesc. E suficient ca cineva să-şi manifeste admiraţia sinceră şi obiectul devine al aceluia. Cred că plăcerea de a dărui e superioară celei de a primi.

Şi încă ceva, cu lipsă de modestie pot spune că după acei ani de formare, reuşesc să văd în orice producţie lirică poate mai mult decât s-a gândit poetul, concentrat pe procesul creaţiei. Repet, timiditatea a dispărut, emoţia, niciodată.

Page 18: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

17

BU și ZA Iarnă calendaristică, dar o toamnă târzie, indiană îi

spun unii. Toată suflarea se bucură şi trece cu vederea că oricând pot veni fulgii, gerul, îngheţul, că totul se va îngreuna. Căldura neobişnuită aduce cu ea un fenomen ciudat. Vuiesc radiourile, televiziunile şi toţi cei care au oficial în cârcă grija pentru semeni. Nu s-a mai văzut aşa ceva de la invazia lăcustelor de pe vremea cronicarilor. Un experiment eşuat, a adus cu sine în ţara noastră miliarde de buburuze, fericite să intre în orice casă, pe orice uşă sau geamlâc lăsat deschis pe o aşa vreme. Până să se dezmeticească lumea, toate casele erau invadate de asemenea făpturi. Nu sunt buburuzele roşii care să ne spună prin direcţia zborului lor unde ne vom găsi ursitul, sunt unele galbene, ciudate, seamănă mai degrabă cu gândacii de Colorado, un pic mai mici şi mai cu avânt în aripi.

In miercurea caldă, nimic nu tulbura traiul strict, impus de patruzeci de ani bunicuţei al cărei carnet de sănătate era mai stufos decât pentru trei pacienţi cu istoric.

„Mie mi-a dat D-zeu destul, mamă, şi m-a învăţat că, în viaţă, trebuie să te gândeşti doar la lucrurile bune, la realizări, dacă ai avut, dacă nu, ignoră tot..supărarea nu e bună”.

Coborâse, ca de obicei, să pregătească gustarea de la miezul zilei. Absorbită de gânduri, suşotind după obicei pentru sine, nici n-a observat puzderia de gângănii ce se odihneau pe pereţii soiosi. De mult nu se mai preocupa de starea casei, n-o mai deranjau nici beţivele lipite de grăsimea

Page 19: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

18

ademenitoare a aragazului, nici şobolanii ce nu-şi mai ascundeau fecalele prin dulapuri, nici duhoarea de la un fost câine prea batrân ca să mai trăiască; intrase într-un fel de automatism de zi cu zi, de zile cu zile, de ani cu...

Se mutaseră de la bloc, la vilă, pe undeva prin împrejurimile oraşului şi ducea o existenţă larvară contrară cu ce trăise. Aşa de tare nu i se potrivea să vegeteze, încât, după o vreme, o încercară tot felul de simptome ciudate. Doar amintirile foarte vechi, legate de părinţi şi copilărie mai erau puternice, orice altceva se deforma de parcă ai fi zis că-şi permitea luxul să trăiască mai multe vieţi. Nimeni n-o mai lua în seamă, îşi inventa trecutul cu o plăcere fără greş. Fusese cineva, cu putere mare de decizie şi recunoscută, trăsese multe sfori, abundenţa era numele ei sub orice conducere. După pensionare însă, învăţase să moară puţin în fiecare zi. Starea de degradare mintală era deja recunoscută de familia puţin numeroasă acum. Era în deplină dependenţă de copiii ei, care din profundă recunoaştere pentru traiul oferit şi pentru oportunităţi, nu se dădeau înapoi de la a face tot ce se mai putea.

Aştepta cu mare drag companioanele; oamenii grijulii de la televizor o avertizaseră că e invazie, dar doar ea ştia că Dumnezeu trimisese vietăţile s-o salveze din letargie. Prea era singură. Doar ea le cunoştea secretul. Veneau să-i omoare plictiseala, orice ar fi însemnând asta... Dar de ce întârziau oare? Aveau să ocolească tocmai casa ei? Mai coborî o dată la bucătărie să le îmbie cu pâine dumicată lasată pe masă, pe o farfurie din cel mai bun porţelan. Pasările pe care le hrănea nu erau aşa recunoscătoare ca porumbeii de la bloc. Ăsta era unul din avantajele mutatului la curte. Simandicoşii orăşeni nu prea suportau găinaţul şi o scoteau vinovată că atrage zburătoarele pe lenjeriile lor. Acum însă, putea să hrănească păsările cerului, rozătoarele, gângăniile, orice vietate, că tare-i mai lipsea Biju, câinele cu

Page 20: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

19

care-şi împărţise bătrâneţile. Alesese s-o lase singură, când mai mare nevoie avea să vorbească cu cineva dimineaţa, bătrân nerecunoscător! Că tare-i mai lipsea!

Zarvă mare-n vecini. Toţi cu mături, pliciuri, pămă-tufuri, spreiuri, dădeau din mâini de zor ca apucaţii şi-i făceau semne disperate. Nu se chinui să-i înţeleagă că oricum nu avea cine ştie ce relaţii sociale cu ei. Oameni disperaţi! Dac-ar şti ei!

— Măi, mamă, mă, ţi-am mai zis să nu laşi uşile deschise când nu stai în bucătărie, spuse fiul când se întoarse de la muncă, dojenitor. Nu-şi permisese niciodată să ridice vorba la ea sau să-i vorbească necuviincios. Bună creştere mai primise! De fapt nici nu-şi aminteşte dacă a vorbit vreodată urât cuiva.

— Mami, mami, uită-te şi tu ce frumoase sunt! Dar de unde-or fi venind?

— Zic ăstia ceva de China, au greşit ceva pe la culturi, au dat cu un praf şi mai rău au făcut. Cică ar fi periculoase. Dar chiar sunt frumoase, nu?

— Sunt deştepte, uite cum fac pe moartele, se balansează pe carapace cu picioruşele-n sus. Şi uite, mami, cum au venit la pâinică!!!!

— Mami, să ştii că trebuie să le dăm afară, fără supărare. Nu e sănătos să umble în voie prin casă. Şi băiatul luă aspiratorul şi le trimise pe toate la moarte, scuzându-se în gând, convins fiind că nu stârpise el specia, mai rămâneau destule.

Cu o iuţeală atipică vârstei, mami piti farfuriuţa de porţelan chinezesc cu pâine înmuiată. Salvase două, o să le pună bine, nu putea rămâne iar singură. Dacă au venit la ea, trebuie să fi avut un scop. Nimic în viaţa asta nu se întâmplă fără rost. Nepoţii nu-i vorbeau şi n-o vizitau din cauza barierei lingvistice, băiatul cel mare tot singur vieţuia, Biju murise ca şi ceilalţi dragi. Le avea acum pe Bu şi pe Za, cele

Page 21: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

20

două buburuze ciudat de portocalii. Acum putea vorbi cu cineva fără să i se mai reproşeze că vorbeşte singură. Avea să le povestească viaţa ei în infinite variante, căci nimeni altcineva nu mai era interesat s-o asculte, avea să le lase să se plimbe pe mâinile pătate, dar nu prea trecute, puteau să-i ţină companie la emisiunile preferate. Poate şi lor le place boxul sau luptele, cine ştie? Nu sunt şi ele ciudate în specia lor?

Bu era un pic mai dolofan, în rest, erau ca două picături de apă, mami trebuia să aibă grijă să-l ţină-n formă ca să-l poată recunoaşte, de asta avea să le dea şi seminţele păsărilor şi banane şi morcovi, o să le facă o dietă perso-nalizată cu timpul, după ce-i va cunoaşte bine şi le va ştii preferinţele.

Era ceva ciudat cu Bu, când dormea cu burta-n sus, parcă avea ceva ca la licurici, ca un transmiţător. Mami fusese ingineră, mai ştia câte ceva, pata arăta ca un cip-baterie pentru ceasurile Citizen Eco Drive, în miniatură. Ciudate fiinţe pe pământul ăsta! Dar toate ale unui singur Dumnezeu, care o să-l ierte pe băiat că le-a trimis la pieire. La o adică pentru toţi se aplică lupta supravieţuirii şi Dumnezeu nu dă vina pe nimeni, doar oamenii dau vina pe El, din neştiinţă.

Mai nou, mami stătea prea mult în camera ei, băiatul se străduia să o capteze în tot felul de activităţi pentru memorie, găsise pe net puzzeluri, sudoku, îi făcuse abonament la re-viste, concepuse activităţi pentru ea, dar în zadar. Doar la ceasul meselor cobora cât să-şi ducă mâncarea sus, pe tăviţă. Era fericită că, pe zi ce trece, Bu se face tot mai dolofan. Nu avusese ocazia să contribuie la creşterea nepoţilor, aşa că, acum adoptase doi copii, pe Bu şi pe Za. Prima săptămână, mami le povesti copilăria dintr-un sat din Moldova şi cât de mult îşi iubise familia. Bu crescuse un milimetru, Za stagna. A doua săptămână fu dedicată perioadei liceului şi facultăţii. Bu creştea..., Za sesiza anumite discordanţe în firul naraţiunii şi doar atunci căsca ochii minusculi. A treia săptămână fu

Page 22: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

21

dedicată copiilor, sacrificiilor, căs/zniciei, toate îndurate cu stoicism. O viaţă şi-o luptă de una singură. Multă singurătate şi suferinţă. Avusese să fie debutul primei boli, de care toată lumea moare cândva, dar, multumită lui Dumnezeu, ea simte că mai are zile. Diabetul se declanşase pe sistem nervos, chiar dacă acum mami nu mai recunoaşte că se gândeşte la necazuri.

Bu depăşeşte carapacea, nu mai poate zbura, mami-l ia şi-l pune pe gât. Ii e dor de-o îmbrăţişare. Ar plânge, dar, cum v-am spus înainte, preferă să se concentreze pe lucrurile bune. Luna trece cu lista tuturor celor pe care mami i-a ajutat cu bani, pachete, vorbă bună, sfat bun, încurajări, exemplu personal, recunoaştere. Bu simte că plesneşte, Za e tristă. Ştiu că nu mai pot sta mult, Colectorul de suflete i-a trimis ca agenţi să se asigure că-i rezervă loc pe merit. Ei fac selecţia, trierea. Şi acolo Fiscul e cu ochii pe locatari. Intră doar cine a contribuit.

Lumea fusese avertizată că 2010 va fi un an special, mai ales la capitolul spiritualitate, deschidere, semne. Doar mami ştiuse că invazia e un semn. Chiar aşa de mulţi trebuia să plece? Se tot gândea la sacul de la aspirator, când va veni vremea să-l schimbe, oare unde e mai indicat s-o facă? O gropiţă în pământ ori la toaletă, poate direct în vânt? Din partea ei, nicio problemă, ea e oricând pregătită, dar alţii, săracii? Cum să plece dacă nu s-au împăcat cu ei înşişi? Ce lecţie lasă în urmă? Să ştii că ţi-ai irosit viaţa, şansa asta minunată? Ce cumplit trebuie să fie!

Bu stocase prea multă informaţie. Era necăjit pe Colector că-l trimisese tocmai pe el la un muritor care şi-a trăit viaţa din plin. Era un caz rarisim. Spera doar ca amintirile ei să nu-i rămână lui imprimate în memorie. La urma urmei, are şi el o viaţă de gâză de dus, nu se poate încărca cu vieţile altora. Cipul de memorie era deja încărcat. Să i-l scoată mai repede şi să scape, că îţi lasă impresia că tu

Page 23: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

22

ai trăit degeaba, că te-ai irosit, te macină invidia, tinzi s-o urăşti. Nu recunoşti. A ştiut să trăiască mai frumos ca oricine, a ştiut să-şi preţuiască anii, a ştiut să respecte oamenii şi vietăţile, a iubit pe oricine i-a răsărit în cale, nu poartă ranchiună nimănui, nu are regrete. Alţii sunt aşa searbezi... De ce tocmai el să fie ales pentru o treabă aşa anevoioasă? Cu un scop, desigur, şi tinde a se umfla în aripioare, dar repede-şi dă seama de pericol şi se mai abţine putin să nu plesnească.

Contrar aparenţelor, Za nu se mai simte de prisos. A ascultat şi ştie că poate să facă ceva. S-a prins care-i e rolul: să-l convingă pe Colector că pământul trebuie populat cu astfel de oameni, că e de prisos s-o ia cu ei acum, căci mai are ceva de desăvârşit. O carte de memorii scrisă de un bolnav de Alzheimer. Sună interesant, nu? Şi totul datorită lui Za. E fericită ca şi cum ar fi dezlegat o integramă. Credea că e doar în perioadă de teste, dar e o buburuză norocoasă, şi-a început cariera cum alţii nici nu visează. Norocul ei că e isteaţă şi a dezlegat misterul misiunii, altfel cine ştie câti ani ar fi stat în stagiatură. Se vede deja avansată, nu ştie încă ce înseamnă invidia altora, de aceea totul i se prezintă roz. Poate e prea subiectivă? O regulă de aur era să nu te legi prea tare de „client”. Oare greşeşte dacă pune o vorba bună?

Să mai zică cineva că mami nu ştie ce face. Şi-a câştigat îndurarea. Fără umilinţă, fără negociere, fără măcar să ştie că asta vrea. Colectorul ştie însă ce e mai bine pentru fiecare.

Aşa viaţa ajunge să-şi definitiveze ciclul: Bu s-a dublat, Za a încheiat lucrarea şi, de preferat, dar deloc întâmplător aici, să lipsească Ru, adică Rutina, Ruina şi Rugina, bolile ce macină oamenii în general, DAR NU PE TOŢI.

BU-BU-RU-ZA e povestea oricui. BU şi ZA e doar povestea norocoşilor!

Page 24: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

23

Camera fără vedere Bătrânul aurolac, Michael, cum îi zicea puştimea

oraşului avea o dependenţă, ai fi zis că folosea organele genitale drept lampa lui Alladin. Nimeni nu ştia care-i mai erau dorinţele sau dacă mai avea aşa ceva. Era setat ca, la ore fixe, parcă, să se asigure că sunt la locul lor. Sechele, cine ştie, ale unui trecut nu prea îndepărtat. Dar numai el ştia cât de îndepărtat, căci dacă te uitai atent la el, părea de pe altă lume, dispărută. Dar nimeni n-avea interesul, toţi ocoleau locul ciumat, nici măcar poliţia nu-şi mai punea mintea cu el când făcea raziile de curăţire de paraziţi.

Câteva perechi de zdrenţe atârnau chiar estetic pentru cineva cu ochi de artist. Culori bine alese sau bine spălate de timp, o armonie pe un trup, scheletic la prima vedere, dar atletic în fapt. Păr lung, grizonat, câteva pete de noroc la tâmple, cu sebum cât să-i asigure sănătatea firului, după ultima modă de la Holywood. Şi o geantă de factor poştal de pe timpuri şi ea, dar calitate bună, evident. Ah, unghiile, ca de artist, încadrau frumos, în ton, degetele lungi şi la mâini şi la picioare! Asta dacă-l admirai vara, căci spre toamnă-iarnă, pâslarii nelipsiţi, designer, trimişi de o rudă din America de la solduri, îi ascundeau cu succes exageratele excrescenţe. Un lucru era sigur: în ciuda vieţii de o ducea, nu avea lipsă de calciu.

Nimeni nu s-a gândit vreodată măcar să-l întrebe cum îl cheamă, aşa că, n-aveau de unde şti că luase canonul muţeniei, renunţând să mai vorbească omeneşte, doar chiţăind. Vorba oamenilor îi adusese prea multă suferinţă,

Page 25: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

24

cuvintele erau de felul lor prea duşmănoase, chiar şi pentru el, un artist al cuvântului, odinioară. Nu-şi pierduse însă îndemânarea.

Mirosul de clocit din cartier îl paraliza. Un perete de beton, ceilalţi trei şi-un tavan din văzduh, o adevărată fortăreaţă. Un simbol al oraşului, odată fostă puşcărie, acum un zid avangardist, închipuit de către tinerii artişti care nu apucaseră vremurile şi care mânzgăliseră pe el o sârmă ghimpată. În spatele lui, Michael, ziua scrie, noaptea invocă inspiraţia.

O invocase cu succes, până să se deschidă un club în vecinătate, dar şi apoi se încăpăţâna să nu lase garda jos. El a ştiut înaintea cetăţenilor că dungile fosforescente nu pot fi O.Z.N.-uri, dar i-a lăsat să se amăgească cu gândul la un altfel de viitor.

De ceva vreme, în locaşul lui l-a invadat un şobolan burtos. Tot insista că el e stăpânul zonei şi că, dacă vrea să rămână acolo, trebuie să cotizeze. N-aveai cum să nu remarci din prima centura lui groasă, gen chimir. El se lăuda că a obţinut-o la competiţii, dar Michael ştia că-l ajuta să nu i se verse viscerele, susţinute doar de pielea cenuşie. Michael nu era de ieri, de azi pe lume şi atâta lucru ştia şi el măcar, că şobolanii nu trebuie contrazişi. Mai ales cei graşi, cu mustăţi lungi, cu dinţii tociţi, semn că mai sunt în exerciţiul funcţiunii.

— Am să vin săptămânal să-mi iau partea, dar, uite, că sunt un bun creştin, tot atunci o să-ţi împlinesc o dorinţă. Se vede treaba că mult n-am ce să iau de pe urma ta, aşa că-mi dă mâna să fac un pustiu de bine, deşi, să fiu sincer, am o presimţire bună, ca înaintea unei afaceri de succes.

— Vreau să ştiu de ce miroase aşa, a ou clocit, mirosul ăsta infect îmi alungă inspiraţia...

Page 26: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

25

Ţi-am spus oare că scriu o carte vitală pentru istoria neamului? chiţăi Michael pe limba comună cu a interlocu-torului.

— Fiecare cu ce-l doare! Arăt eu a şobolan de bibliotecă? N-oi fi vrând să te şi public post-mortem?

— Ar fi o idee bună, uite, cum de nu m-am gândit? Pot să-ţi cer asta? Sau nu se pune, că a venit de la tine?

— Nu ţi se pare că te cam întinzi? Ce vrei pentru săptămâna viitoare?

— Nişte hârtie. — Până atunci, gândeşte-te ce-mi oferi la schimb. Nu ştia Michael când trece o săptămână, de mult nu

mai ţinuse cont de timp, nu mai mergea în ritm cu el, nu-i mai permitea să-i dicteze. Cine are interes să-l contorizeze? El are lucruri mai importante de făcut! Cineva trebuia să spună ce ascunsese zidul ăsta, aşa colorat şi înzorzonat acum. Şi, cel mai important, pe cineva trebuia să intereseze. Auzise ceva şi de un memorandum al victimelor de atunci... sau parcă fundaţia se chema „Memoria”?

Săptămâna I: Cine spusese că ziarele nu sunt bune pentru ceva? Fie

şi doar pentru hârtie, bineînteles. Mouse îi aduse nişte rebuturi (retururi le zicea el) din presa locală, pe care Michael le spăla în ploaie şi le întindea pe zidul monument istoric, la uscat, aducându-i astfel un plus de originalitate. Apoi scria el adevărul. Căci adevărul nu se face, nu se află, se împarte, se descoperă, ca şi dreptatea. L-ar fi împărţit cu Mouse, aşa se recomandase aproape pleonastic şobolanul cu aspect de chestor, dar, din păcate, el nu era interesat încă.

— Citeşte cineva bazaconiile astea? — Ei, ce vorbă-i asta? Vezi că sunt acţionar principal,

suntem numărul unu în judeţ la tiraj, chiar dacă m-a trădat asociatul şi şi-a lansat o fiţuică, chiar aici, peste drum de tine.

Page 27: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

26

Îi trebuie noroc cu carul dacă-şi închipuie că mă eclipsează. Dar tu ai noroc, ştii? Tipografia mea e chiar pe aproape. Pot să-ţi aduc câtă hârtie vrei.

— Nu ai şi netipărită? — Când eu îţi spun că nu-ţi ştii lungul nasului! Hai,

că-mi ies din fire! Spune, te-ai gândit ce-mi dai pentru azi? — Păi, cred că poţi începe cu unghiile de la picioare,

doar unghiile, înţelegi? Scuze, ştiu că eşti inteligent, hai, nu te încorda iară, că mă sperie vena ta de klingonian.

Şi Mouse se execută, îşi întreţinu dantura preţ de câteva ore cu solzii tari de la picioare, ba chiar îşi desfăcu şi centura cu încă o gaură.

— Ai aflat ce miroase aşa? întrebă Michael cu pedichiura făcută.

— Cam multă informaţie dintr-o dată, nu crezi? E sulf, apă de izvor ca-n staţiune, cu cât mai puturoasă, cu atât mai sănătoasă. Toate cartierele au. Cum crezi că avem cel mai longeviv primar? Gata, că mă ţii din treabă, mai am de colectat, ori crezi că eşti singurul la ananghie sau eu singurul calic? E competiţie, avem de facut un targhet, trebuie să prindem prime grase, pe măsura burţilor. La noi nu e niciodată criză.

Michael scoase din geantă o peniţă, o înmuie în salivă şi acoperi febril câteva pagini parcă anunţând un final aproape. Ce final, nici el nu ştia. Simţea că-l strânge ceva. Să fi fost timpul? De mult nu se mai gândise la el. Sau, poate că erau doar unghiile sângerânde.

Săptămâna a II-a: — Ştii că asta e zonă semicentrală? Gaseşti tot ce vrei!

Nici ţie nu pare să-ţi lipsească mare lucru. — Eşti roşu la bot! — Ce sete mi-a fost! Nu cred că m-a văzut nimeni!

Peste drum e un centru de recoltare. N-am auzit niciodată să

Page 28: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

27

i se facă reclamă şi totuşi e mereu plin. Ce de tineret frumos, dac-ai vedea! Îi momesc cu nişte cupoane şi un abonament la transportul în comun, şi se leşuie săracii de bunăvoie, că întineresc, chipurile, dacă schimbă sângele, asta e teoria fetelor.

— Dar ei sunt deja tineri! Şi inimoşi! — Se vede treaba că n-ai mai părăsit de mult bârlogul.

Ce inimă? Ce suflu? Tu i-ai mai văzut? N-au vlagă, n-au viaţă! Hamesiţi, ca mine! Că tot veni vorba, ce-mi dai pentru azi?

— Părul. — Credeam că mai schimb şi eu meniul. Şi ăsta se

digeră aşa greu! Cum se face că mai ai aşa mult la vârsta asta? — Cred că am fost doar înzestrat. — Ai avut spor săptămâna asta? Văd că nu prea ţi-a

mai rămas hârtie. Mă bucur să-ţi fiu de folos! — Dar nişte pagini mai puţin scrise, mai cu poze... fără

publicitate, n-ai? — Eu zic să nu mă mai cauţi atâta la dinţi. Doar

resturi pot să-ţi dau, ce nu ţi-e clar? De când nu te-ai mai tuns? E în regulă, oricum mâncasem cam multă carne pentru azi. Am început dieta, că nu se fabrică centuri mai mari ca asta nicăieri în ţară. Ce-ai zice să ţi-l las? Te aranjează, te defineşte, m-am obişnuit cu tine aşa. În plus firele de păr sănătoase trosnesc şi nu fac bine oamenilor cu nervi subţiri, aşa ca mine. Vezi ce de treabă sunt? Dar iţi spun, să nu crezi că fac din asta un obicei.

Săptămâna a III-a: — Frecuşul naibii, mă bate gândul să mă retrag. Încep

să te invidiez. Nu te duci nicăieri, nu te freacă nimeni la creieri, nu-ţi cere nimeni socoteală, nu eşti în competiţie cu nimeni. Viaţă chiar mai bună ca de şobolan, viaţa de artist! Şi

Page 29: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

28

Eminescu ăla al vostru nu era de acord, cică decât poet mai bine şoarece, auzi minte la el!! Chiar nu vedea avantajele?

— Ce-mi dai azi? — Ochii! Am văzut tot ce se putea imagina în viaţa

asta, oricum scriu din memorie. Chiar tu ai spus că nici măcar tinerii nu mai sunt frumoşi. Poţi să mi-i iei!

— O masă cam grasă azi! Dar sunt la sfârşit de program, n-o să te refuz. Pot să-ţi sugerez pentru data viitoare? Aş vrea nişte carne macră ca-n limbă, se poate?

— Păi nu mai vrei să vorbim până la sfârşit? Mi se pare că vrei să mă ţepuieşti. Cum o să mai ştii care-mi sunt dorinţele? O să mă mănânci de viu! Şi aşa erai sigurul care mă înţelegea.

— Mă faci hoţ? Aşa, pe faţă? Toţi o gândesc, dar nimeni nu mi-a mai spus-o. Ştii că e reconfortant? Dar să lăsăm sentimentalismele, că nu mi-am pus în gând să mi te fac prieten, dacă tot am ajuns la capitolul sinceritate. Niciodată să nu încurci afacerile cu prietenii. Dar ţie nu-ţi e de folos sfatul ăsta. Nu ştii ce e nici una, nici cealaltă. Chiar şi eu ştiu doar teoretic, n-am întâlnit specimenul potrivit pentru aşa o situaţie, dar cred că tu eşti cel mai aproape de idee, de asta eşti aşa periculos pentru mine. Prea multă vorbărie, ochii zici, bine, fie! N-o să te doară!

Săptămâna a IV-a: — Lovitură babană săptămâna asta! Băieţii mei au

prins un subiect tare, o judecătoare porno, am epuizat tiraj dublu toată săptămâna cu povestea! Bună investiţie! Când mă gândesc cum am început: găina care naşte pui vii, crucea din cartof, dar aveam piaţa! Judeţ de creduli!

— Eşti pe gândul meu! Vreau să-ţi dau boaşele! Sunt fără sămânţă oricum!

Page 30: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

29

— Păi ai terminat de scris? Cum o să te mai inspiri? Eu sunt om de afaceri, gândesc pe termen lung. Dacă o sa fac bani de pe urma ta? Apropo, îmi vinzi drepturile de autor? Să fim în legalitate. Cine ştie ce monstru sacru o să devii!? N-am văzut ce scrii, dar cine ştie, am ceva de pierdut?

— Cred că am destul material ca să termin curând. Plus că am nevoie de mâini, nu vreau să mai fie distrase, nu mai ascultă de mine, reflexul e prea mare, trebuie să alung ispita. Ştii, teoria materiei reabsorbite, chestia cu energia, pe care dacă ştii să o foloseşti creator ieşi în câştig. Eşti om cult, nu trebuie să-ţi explic eu, mai ales o teorie atât de bărbătească. Scapă-mă de boaşe, sunt cel mai nefolositor lucru, mă mir că nu m-a dus capul să ţi le dau de prima dată.

— O delicatesă! Momiţe! Aducea tata, Dumnezeu să-l ierte, când era medic veterinar. Nu ţi-am povestit, dar eu am fost ruşinea lui, copil nereuşit, îndepărtat de specia umană...

Şi spaniolii se dau în vânt după cele de taur, îi mănâncă până şi coada, ştiai? Hai, că azi îmi oferi un festin, trebuie să-ţi mulţumesc înainte, că apoi ştiu că o să fiu prea în extaz ca să mai fiu recunoscător, ai observat asta, nu? E un defect, dar cine nu-l are?

Săptămâna a V-a: Michael nu mai era el. Ai fi zis că odată cu sămânţa i se

luase şi raţiunea. Nu mai reuşea să vadă miezul lucrurilor. Scopul vieţii lui fusese să scrie despre terorile din închisoarea cu pricina, dar acum nicio mulţumire nu-i mai brăzda încrederea. Însuşi scopul i se părea neinteresant. Văzuse ce citeşte lumea. La ce bun? Întrebarea nu-i dădea pace. Îşi dorise să lase un nume, nu „să meargă cu sicriul şifonat”, vorba lui Mircea Dinescu. Şi acum? Cine-i putea garanta ce va fi? Mouse? Puţin probabil. Se putea încrede în cuvântul

Page 31: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

30

unui şobolan? Aşa soartă să-i fi rezervat Dumnezeu să apuce să-şi vadă visul împlinit? Începea să se îndoiască de tot. Ce ar pretinde Mouse de la el? Poate chiar mirosise ceva valoros, poate avea fler la urma urmei, aşa cum se lăuda. Mai avea doar concluziile şi gata lucrarea. Un val de neîncredere îl invadase pe Michael şi peste noapte hotărî să distrugă totul, să-şi verse amarul, să fie rău, ca toţi şi noua versiune era gata mai repede decât precedenta. Poate chiar funcţiona teoria reabsorbţiei.

Mult mai târziu decât de obicei, Mouse apăru la patru ace.

— Hai, suntem gata? Documentele sunt făcute, doar să semnezi de cedare de drepturi. Băieţii mei aşteaptă comanda. Batem palma? Mâine intrăm în săptămâna a şasea şi am o superstiţie legată de numărul ăsta.

— Lasă-mă până mâine, o să ai opera, trebuie doar s-o mai trec puţin prin filtru. Şi vezi cum eşti? Mă pui să semnez acum, când nu mai am ochi. Noroc că sunt bărbat cinstit şi am încredere în tine.

— Nu e nevoie! Am editori, corectori, tot tacâmul! Şi în cine, mă rog, să ai încredere?

— Ai scris în contract că nu admit nicio modificare, nicio inserţiune? Asta e ultima mea dorinţă!

— Auzi, că tot am ajuns la ultima dorinţă, cum te semnezi? Nici acum nu-ţi ştiu numele!

— Cu pseudonim, nu e ceva care să te preocupe. Ne vedem mâine!

— Cu o singură condiţie, altfel mă văd nevoit să te amân cu o săptămână să ajungem la numărul Genezei. Trebuie să-mi promiţi că pui pixul jos până în prima secundă a zilei de luni. Şi, n-ai uitat nimic? Ce-mi revine pentru azi?

— Mâinile încă nu, capul îmi mai trebuie o noapte, cred că-ţi dau limba, cum ai vrut. Oricum e flască de când nu mai articulează nimic.

Page 32: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

31

— Păi, tai-o, că doar nu mă supui la casna de a-mi strica pofta. De când nu ţi-ai mai îngrijit gingiile? Că de dinţi e inutil să te mai întreb. Aa, ia stai aşa... asta-mi sună ca-n povestea cu leul transformat în şoarece şi mâncat de pisică. Am auzit şi de deţinuţi care mănâncă şobolani, şi de naufragiaţi care rod curele. Chiar aşa îţi par de netrecut pe la şcoală? A, stricăm prietenia! Voiai să mă înghiţi!? Păi, vezi, facerea de bine... Nici nu mă mai apropii de tine! Ţi s-a întunecat mintea! Nici nu-mi vine să cred că mai ieri te invidiam. Hai, taie-ţi limba şi azvârle-o încoace!

Săptămâna a VI-a: După doisprezece ani, cazul se încheiase favorabil

pentru domnul Popescu. Terenul îi fusese retrocedat, week-endul sărbatorit cum se cuvine şi fără odihnă. Nici nu se putea altfel. Abia se crăpase de ziuă că buldozerele îşi înfigeau lamele în zidul subţire, marcă a unui trecut crud. Contracte aşteptau să fie semnate după licitaţia formală. Să fie un mall, o clinică, o gradiniţă particulară? Pe ce criteriu avea să facă domnul Popescu alegerea?

Mouse se trezise mai târziu ca de obicei, cu cheful de muncă de lunea, chef ce-i încearcă pe toţi. Sau poate doar din cauza cărnii macre de ieri, somnul nu i-a fost prea odihnitor. Sau efectul cifrei şase care revenea destul de constant conform teoriei probabilităţilor.

În locul zidului, grămada de moloz, îngropase tot ce fusese până mai ieri o poveste cu şanse de reuşită. Cine l-ar mai fi crezut acum? Cu o disperare împinsă la limită, încercă să se strecoare printre dărâmături, cu riscul vieţii, dar şi sub imboldul unui succes imaginat. Mustăţile nu l-au înşelat niciodată. Avea fler când venea vorba de bani. La naiba cu Michael şi hoitul lui! Trebuia să dea de geanta cu manuscrisul, restul venea de la sine. După ore de căutări, plin de praf şi zgârieturi, alege să se ducă după ajutoare.

Page 33: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

32

În redacţie, agitaţie maximă, spre nervozitate. Ediţia de dupa-amiază a cotidianului fantomă, până acum necon-curent, ieşise cu promisiunea unui subiect incendiar. Nume mari de pe scena locală, aveau să pice secerate a doua zi, graţie unui document de importanţă naţională găsit, culmea, de un graffer de cartier, într-o geantă azvârlită lângă fostul zid al închisorii. Tânărul, tocmai donase sânge pentru un caz umanitar şi, fiind prea slăbit ca să mai meargă până-n centru sau măcar până la poliţie, îl predase la redacţia nou-înfiinţată, convins fiind că se va găsi foarte repede proprietarul.

Coincidenţă? Hazard? Destin? Norocul monstru al celor mici? Sau doar şaptele ce anunţa curând, o altă Facere? Chiar în prag de alegeri? Cine a zis că a murit Caragiale?

În partea cealaltă a oraşului, reşedinţă de judeţ, cei de la Morgă discutau aprins cu cei de la Medicina legală cazul cadavrului livrat fără ochi, limbă şi organe genitale. Se anunţa o anchetă dificilă, până acum reieşea doar că era vorba de un individ de sex masculin şi neoficial aurolac-boschetar. Ziarele preiau ştirea, doar s-o găsi cineva care să ajute la identificarea persoanei decedate, cunoscut fiind ajutorul presei în astfel de cazuri.

Săptămâna a VII-a, când Michael nu va mai fi fiind.

Page 34: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

33

Jaz şi Sky Era un mijloc de septembrie însorit când cele două

fetiţe alegeau să stea împreună în banca a doua de la geam, în primul an de şcoală al vieţii lor. Nu se puteau imagina două figuri mai diferite şi mai exotice pentru acel orăşel de provincie muntos, pentru acea comunitate şcolară restrânsă la două clase primare. Erau tot atât de diferite pe cât era şi oraşul care le găzduia, graţie destinului.

Jaz era brunetă, oacheşă bine, cum ar spune localnicii, provenea dintr-o familie mixtă de cult musulman după tată, un tată care alesese să-şi practice meseria de doctor cu reale veleităţi, aici, în oraşelul pitit sub Carpaţi.

Sky era sosită mai de curând, încă neacomodată cu diferenţele, stâlcind încă limba doar maternă, căci tatăl era un celebru regizor american, atras de zona şi miturile ce o învăluiau, în vederea turnării unui film cu buget mare, care deja se anunţa un mare succes de box-office.

Dacă prenumele erau cel puţin ciudate pentru societatea în care intraseră, numele de familie erau imposibil de articulat, dând mari bătăi de cap celor care trebuiau să o facă într-o împrejurare sau alta. La început asta a fost prilej de amuzament colectiv, însă a continuat nepermis de mult, căci dacă ceva le e propriu copiilor, aceea e imaginaţia şi dorinţa de a forţa limitele pentru a cunoaşte marginile.

Prima zi de şcoală..., prezentările..., inevitabil! Cele două făpturi firave din banca a doua, pierdute amândouă într-un univers închis, deja îşi luaseră zborul imaginar, simultan, spre grădina şcolii, pironind, una cu ochi mari şi

Page 35: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

34

negri, cealaltă cu miopie accelerată în albastrul irisului, pironind deci, copacul din curtea şcolii, la fel de stingher ca şi ele, însă cel puţin aparent, protector.

Întâi fu ridicată Jaz, care deveni din prima Jar, apoi Sky, în iureşul de nedescris, care deveni pe loc Scamă. Aşa vor rămâne în amintirea colegilor, cele două fetiţe cu nume atât de frumoase pentru cei ce le zămisliseră.

Înăbuşindu-şi plânsul, nereţinând nici măcar numele învăţătoarei, în aşteptarea părinţilor, cele două prietene deja se refugiaseră pe frunzişul cărămiziu, ca o mantie scuturată anume pentru ele. Ghiozdanele pe rotile erau lăsate-n părăsire în poziţia pe care inventatorul le-o imaginase, în timp ce fetele îmbrăţişau copacul, cum le dicta ancestral cultura lor.

— Eu am nume de muzică, muzica preferată a părinţilor mei şi de floare, esenţa de parfum adorată de mama, spuse Jaz mai mult mândră decât ruşinată.

— Eu am nume de cer, pentru că bunica pilota avioane fără motor, tata a făcut liceu aviatic, a lucrat pe simulatoare, e pasionat de aeromodelaj şi a vrut şi pentru mine să ţintesc numai sus, spuse Sky, parcă recitând un text inoculat în pruncie.

— Ai mei au vrut să-mi mai zică Josephine sau Isabelle, mărturisi Jaz prietenei sale, dar se pare că puterea literei Z în nume le-a detronat opţiunile.

— Ai mei s-au gândit la Amelie, insula lunii lor de miere, zâmbi Sky printre suspine, parcă mai venindu-şi în fire, găsind deja similitudini cu prietena sa, dar vinovată de parcă ar fi dezvăluit un secret.

— Părinţii vostri v-au ales nişte nume minunate, ar trebui să fiţi mândre de asta, se auzi o voce înfundată, parcă din adâncurile scoarţei împresurate disperat de rigid de mânuţele fine.

Page 36: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

35

— Ai auzit şi tu? spuse Jaz speriată dezlipind urechea de copac.

— Că avem nume frumoase, nu? Parcă asta mi s-a părut că spune, murmura Sky în şoaptă, de frică parcă să nu rupă vraja, dar convinsă că era vocea unui gând.

— Dă-mi mâna din nou! Cred că îmbrăţişările noastre l-au declanşat.

Începând din acea zi, fetele au făcut un legământ ca în fiecare zi frumoasă, după ore, să vină la copac, să-şi lipească urechiuşele de fiecare rid al acestuia şi astfel povestea se derula direct în inimile lor. Au fost momente în care Sky se întreba dacă asta nu era doar rodul imaginaţiei şi al numeroaselor filme văzute datorită meseriei părintelui ei. La fel şi Jaz, avea clipe când se gândea că ar putea fi doar muzica iubirii ce-i curge în vene şi pentru care părea predestinată de la o vârsta foarte fragedă, fiind înzestrată cu auz perfect. Da, poate da, era posibil să fie doar tiparul hărăzit prin nume de destin.

— Şi tu eşti un copăcel şi ai flori mici, albe, firave, multe, ca o zăpadă, şi parfumate! Pot să simt parfumul tău, incredibil de puternic, insistent, veşnic. E parfumul iubirii, e romantic şi nostalgic, de neuitat. Poate asta a fost atracţia. Asta a aflat Jaz în a doua zi de îmbrăţişări.

— Tu eşti mai presus de multe, tu cuprinzi totul, numai astrii îşi au locaşul lângă tine! Eşti imprevizibilă, eşti decisivă, eşti un vis, o auroră, un amalgam de fenomene încă neexplicate, oamenii vor căuta să te citească. Când densă, când rarefiată, când senină, când întunecată, un mănunchi de contraste, dar tocmai asta te face atât de specială, află şi Sky despre sine.

Colegii maliţioşi nu înţelegeau de ce fetele nu sunt supărate pe ei, încercând şi alte derivate şi mai deranjante ale prenumelor.

Page 37: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

36

Jaz şi Sky învăţaseră nu numai să ştie că sunt speciale, căci asta ştiau din prima zi pe aceste locuri, copacul solitar, care le primise cu atâta drag de câte ori avuseseră nevoie, le mai învăţase să simtă cât de confortabil e să ştii că eşti diferit, chiar şi doar cu numele, că asta este natura speciei umane, nu există doi oameni la fel, nici măcar gemenii şi cu toţii suntem măreţi, grandioşi prin însăşi unicitatea noastră care ar trebui celebrată.

La serbarea de sfârşit de an, cele două surate de-acum, au improvizat o scenetă cu experienţa trăită de ele şi i-au învăţat pe toţi copiii că numele ce le poartă fiecare sunt date din iubire, niciodată la întâmplare, că toţi ducem sub iscălitură visuri părinteşti, năzuinţe, amintiri, persoane dragi şi că indiferent ce nume am avea, nu trebuie să ne simţim niciodată caraghioşi, căci numele pot spune mai multe decât ne putem noi imagina şi, copii fiind, avem toată viaţa la dispoziţie sa-i descoperim sensuri sau sa-i oferim unele noi.

Jaz, Sky, Inga, Gherghina, Cocuţa, Iolanda, Paraschiva, Marga, oricare nume existent pe planetă poartă cu el pecetea destinului fiecăruia. Si fiecare dintre noi va avea posibilitatea la rându-ne să alegem pentru cele mai dragi fiinţe din lume, numele care nouă ne-au plăcut.

Page 38: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

37

Eva — Mami, Evaaaa, nu pot să dorm fără ea, cam ăsta era

mesajul disperării bebeluşei! Eliza îşi ia păpuşa, o burduşeşte bine la piept, inimă lângă inimă, să nu existe dubiu cât de mult o iubeşte. Numai ele ştiau marele secret, Eva nu putea să-i spună că era o păpuşă, iar asta îi dădea Elizei un sentiment recomandabil de confort şi tot ce înţelegeau adulţii de la ea erau simfoniile pe care le producea la o atingere a butonului de pe burtă. Dar pentru Eliza, acea atingere era semnalul începutului unei călătorii de vis, numai de ele ştiute. Eliza nu ar fi spus pentru că încă nu vorbea inteligibil, spre disperarea părinţilor sau poate îi era doar spaimă să vorbească. I-ar fi spus mamei, că şi pe ea o iubeşte la fel de mult şi nu voia să ţină secret, însă era cumva prea complicat de spus, cuvintele i se poticneau în gât.

— Uite, o punem şi pe Eva la nani cu tine, apoi, un pic mai târziu vine şi mami, da? Şi mami trage draperiile roşii groase, de frică să nu intre luna să-i deranjeze Elizei ochişorii gri-albaştri, barează cu o vază ledul televizorului care proiectează lumina tot pe chipul Elizei, înveleşte fetiţa şi păpuşa şi le trimite amândurora o bezea însoţită de o şoaptă la fel de dulce, de noapte bună. Cu mâna pe clanţă, mami spune un Doamne ajută, rugându-l pe Dumnezeu ca Eliza să nu se mai dea jos din pat şi în noaptea aceea.

Să tot fie o săptămână de când Eliza vorbeşte în somn, se ridică în capul oaselor, coboară şi dă ture patului.

— Ce ne facem, tată? Dacă Eliza e somnambulă? Îţi dai seama cât ar fi de periculos? Aseară am găsit-o dormind

Page 39: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

38

în picioare lângă pat, cu păpuşa într-o mână şi gângurind ceva. Aşa de tare m-am speriat! Oare ce o tulbură? Am încercat să derulez tot programul nostru de peste zi, însă a fost totul perfect, a alergat, s-a jucat, a socializat, a dansat, a colorat, s-a odihnit bine, a mâncat, a făcut băiţa. Tu ce crezi?

— Ha-ha! Şi te plângeai că nu seamănă şi cu tine! Mai ştii pe cineva care vorbeşte în somn şi face tumbe periculoase în pat? Eu cred că somnul tău agitat o trezeşte pe Eliza şi nu invers! Poate e timpul să nu mai dormiţi împreună. Oricum o are pe Eva. Mai e şi Ache, ursul felinar, jucăriile ei de când s-a născut. Îşi cunosc fiecare respiraţie, i-au ţinut biberoanele, pe ele a învăţat pupicii, părţile corpului, primele ei cuvinte lor le datorează, prietenilor ei dragi, Eva şi Ursulache.

Mamei nu-i plăcea să i se aducă aminte că Eliza seamănă cu ea numai când ceva nu era bine, în rest să fie perfectă, ca tatăl ei.

A doua zi, în vizită fu adus Damian, un baieţel cu un an mai mare, un „terorist”, aşa îşi auzise Eliza părinţii vorbind despre prietenul ei. Cu toate astea îl primeau pe Damian de dragul Elizei, căci se înţelegeau aşa bine, iar Damian în prezenţa ei uita să se mai comporte urât, devenea chiar un gentleman.

— Uite, păpuşa de v-am dat-o noi la botez! E de la Chicco, nu? Da, asta e, aş recunoaşte-o dintr-o mie, exclamă mama lui Damian!

— Scuză-mă că în zăpăceala de atunci nu am reţinut cine ce ne-a adus în dar, răspunse mami, însă dacă e de la tine, trebuie să ştii că e singura păpuşă pe care Eliza a preferat-o vreodată. Tot ce a primit între timp nu s-a bucurat de vreo consideraţie. Însă de Eva e nedezlipită. E ceva între ele! Poate şi de unde au fost împreună de când s-au pomenit.

După plecarea musafirilor, Eliza îşi auzi părinţii cu nişte comentarii foarte răutăcioase vizavi de Eva. Chiar dacă

Page 40: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

39

nu vorbea bine, înţelegea totul şi ei păreau să uite asta câteodată, mai ales când erau prinşi în febra discuţiilor. Mami credea că Eva e cea mai hidoasă păpuşă concepută vreodată, că nici nu are aspect de păpuşă. Cine ar cumpăra o aşa urâţenie să o dea în dar unei fetiţe?

— Şi auzi, dragă, mai are şi nesimţirea să spună că nici măcar nu s-a ridicat petrecerea de botez la nivelul valorii acestei ciudăţenii! Există jignire mai mare? Şi fata noastră să nu facă obsesie pentru nicio altă jucărie? Urmarea fu că Eva dispăru câteva zile. Nu era nici în cutia de jucării rotative, nici în şifoniere, pe unde putuse ajunge o căutase Eliza, însă câteva seri a vegheat-o doar Ursulache.

Nopţile nu au mai fost la fel. Trebuia să-şi facă puţin curaj sau poate mai mult să-i spună mamei de ce era aşa de important să doarmă alături de Eva. Dar trebuia să fie şi tata alături. Nu ştia Eliza din ce motiv, dar mama se mai supăra câteodată şi vorbea mai agitat şi numai prezenţa tatei şi o privire specială o mai temperau. Aşa că, pentru reuşita demersului, Eliza trebuia să se asigure că în momentul crucial le va avea pe amândouă. Nu putea da greş. O durea însă că nu era şi Eva să-i ceară părerea dacă e bine să-i spună mamei secretul lor, ca două prietene ce erau, era foarte important să se sfătuiască. Aşa, hotărârea apăsa doar pe umerii Elizei. Oare făcea bine?

— Nu mai pot sta fără Eva, nu mai pot dormi fără Eva, e singura mea prietenă până voi merge la grădi, trebuie să mă ajutaţi să o găsesc! Cuvintele îşi făceau singure loc ca la un început de creaţie. Noi suntem nişte firi foarte visătoare şi foarte plimbăreţe, mami! Sunt sigură că ne-aţi auzit noaptea vorbind. Trebuie să vă spun că noi descoperim locuri aşa de frumoase împreună, unele seamănă cu cele la care vă uitaţi voi la televizor, altele cu cele de la Disney.

Mami, tati, vă rooog, nu mă pot plimba de una singură, nu e acelaşi lucru! Voi ştiţi mai bine ca oricine că nu

Page 41: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

40

te poţi bucura la maxim dacă nu ai cu cine împărtăşi bucuria. De câteva seri am revăzut locurile pe unde am fost cu Eva şi nu am mai simţit acelaşi lucru.

Erau speciale pentru că ea se bucura alături de mine. Vă roooog! Lăsaţi-mă să visez frumos, cât sunt copil! Ştiu că va veni vremea când va trebui să mă îndepărtez de Eva, vă tot aud spunând asta, că îmi voi face noi prieteni, dar mai ştiu că Eva mă va înţelege şi se va bucura pentru mine pentru că mă iubeşte. Ea va ramâne veşnic în sufletul meu. Faptul că mi-o luaţi nu va schimba dragostea mea pentru ea. Şi voi mă iubiţi, daţi-mi-o pe Eva înapoi! Măcar să ne des-părţim prietene. Ştiu că nu îi stă in fire să dispară fără să-şi ia rămas bun. Tatiii? Mamiiii? Visele oamenilor sunt mereu frumoase ca ale mele?

— O auzi şi tu? Doamneeee, de unde-i vin toate cuvintele astea? Scoate-o pe Eva, urgent!

Page 42: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

41

Două sau trei garoafe?

Tragi-comedie într-un act - farsă -

Lista de personaje:

LALY – studentă la I.E.F.S cu pretenţii transatlantice, olteancă, toate replicile ei sunt spuse repezit; IOLY – moştenitoare importantă, moldoveancă de peste Prut, toate replicile ei au accent moldovenesc, dar afectat, superior; MELY – dansatoare de belly-dance cu experienţă, tătăroaică din Babadag, mereu ameţită.

ACTUL I Scena I. Vara, pe litoralul Mării Negre, într-o staţiune cosmo-

polită, cele trei colege dintr-o trupă de cabaret, prestează muncă sezonieră. Acţiunea începe dimineaţa la răsărit, pe o fâşie îngustă de nisip cesionat şi amenajat luxos, pe un baldachin alb, cu fâşiile de perdea strânse, cele trei prietene de sezon, ameţite şi obosite după un program prelungit şi extenuant.

Mely (sobind ultima înghiţitură din al nu ştie câtelea cocktail, nu din paiul care atârna ieşit, ci direct din pahar, privind pierdut spre linia orizontului în timp ce cu cealaltă mână încearcă să-şi deslipească hainele de corp, într-o încercare de a se răcori): De ce nu or face şi ăştia un costum atractiv din bumbac? Uitaţi-vă la mine, sunt

Page 43: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

42

sleioasă ca o purcea şi put de atâta sintetic! Mai că-mi vine să mă arunc să fac o baie, dacă nu m-ar durea ovarele de atâta zdruncinătură! (Se ridică împleticindu-se, înaintând greu prin nisipul adânc în picioarele goale) Trebuie să mă spăl după porcul ăla!

Laly: Degeaba încerci să ne faci invidioase, eşti de plâns, să ştii, vrei să-ţi aducem trei garoafe la spital sau două?

Ioly (ţoapă snoabă îmbrăcată mult prea elegant pentru moment, împrejurare şi loc): Ce-o tot dai cu două-trei? Când am fost eu în Spania am învăţat că sunt locuri şi culturi care recomandă flori pereche într-o vizită la oameni vii. Aşa că mie poţi să-mi aduci şi două că nu mă supăr, sunt evoluată.

Laly (pipăindu-şi locul din dreptul sânilor): Dacă e să fiu furioasă, nici nu mă pot hotărî dacă pe mama sau pe Dumnezeu, ăştia sunt sâni? Uite ici corp atletic de 10 metri garduri, unde fibră (îşi apucă dosul gleznelor încordând), uite mobilitate (face podul dintr-o mişcare), uite carne de tun (se plesneşte peste fese), uite păr de alimentaţie sănătoasă, uite ten, dar ce mama dracului, ăstea sunt ţâţe? Să fie a dracului care după vara asta nu-şi pune bombe! Pere, pepeni, piersici, ce crezi fată că mi s-ar potrivi? Cred că osatura mi-ar sustine şi 500 de fiecare.

Ioly: Fa-tăăă, tu ai grijă să nu păţeşti ca tipele alea de show care fac complicaţii, eu zic să-ţi strângi banii şi să te duci în afară să ţi le pui!

Laly: Păi tu unde crezi fă, fir-aş a dracului, că mă duc, ţi-am zis că nu mă mai cheamă Laly dacă nu ajung până pe 31 decembrie în America. Îţi dau voie să nici nu mă mai saluţi dacă mă prinde 2015 în ţara asta. Al dracului primar cu mama lui că nu aduce şi el vase de croazieră la Constanţa, să mai dăm şi noi cu nasul de străinezi, al dracu cu taxele lui portuare că ne ocolesc toţi plimbăreţii care fug de acasă să nu dea nas cu moartea.

Page 44: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

43

Ioly: Eu nu ştiu cum îţi permiţi tu să visezi la America, fată proastă! Ai idee măcar cât trebuie să ai în cont ca să obţii o viză, câte proprietăţi, rude, serviciu, familie? Tu ştii câte vize de America se acordă pe an? Cred că te-ar refuza de la poză, pe motiv că nu e clară, nici n-ar vrea ăia să vorbească cu tine. Stii măcar engleză cât de-un interviu?

Laly: Făăăăi, fatăăăă, că proastă mai sunt, cum dracu de nu m-am gândit până acuma? Păi e plin de americani la Kogălniceanu!

Ioly: Fugi fată cu Kogălniceanul tău, păi ăia vin cu familiile deja, iar care nu, crezi că vin să se însoare? Ăia sunt militari! Militar îţi trebuie ţie?

Laly: Făi, păi militarii ar fi singurii bărbaţi din lume care ar aprecia la adevărata valoare un corp aşa bine lucrat. Bălanca cum şi-a tras tot un militar american? Şi cică ăla ar fi şi însurat. Iar ea e o dansatoare desăvârşită, ce prize face! Dacă ea a putut, eu de ce nu ? (face o schemă dificilă de salt de dans în aer, iar la aterizare, intră cam pe sfert în nisipul proaspăt greblat. La ridicare observă o garoafă roşie după piciorul baldachinului şi se întinde s-o ia): Ptiu, să fiu a dracului dacă nici asta nu e o coincidenţă! Apropos de coincidenţe, unde dracu e zuza aia?

Ioly (dezmeticită parcă dintr-un film): Zuziii, vino fată înapoi că-ţi congelezi ouăle! Măcar fă-o undeva sub supraveghere, să mai eclozeze şi din tine ceva!

Mely (dârdâind sonor aproape spărgându-şi dinţii): Bîîrrr! Era mai cald în apă, haideţi fetelor să dormim şi noi un pic!

Laly: Ia, făi, zuzico, ţi-am promis garoafe, uite, ca prin magie, una pentru tine, şi eşti şi vie, culmea! A dracu, frumoasă e asta, făi, uită-te ce ochi de migdalaţi are (îi aşează garoafa după ureche), ia fă, garoafa, că eşti şi lăiată, mai frumoasă ca o ţigancă, ptiu, să nu fii de deochi!

Mely: Hai că m-am trezit eu şi te-ai îmbătat tu, ce naiba faci fată, te dai la mine? (se scutură din tot corpul şi de frig şi de frică), ce scârboooos!

Page 45: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

44

Ioly: Hai, duceţi-vă şi culcaţi-vă că aţi luat-o razna! Vin şi eu mai târziu!

Fetele se opresc din mersul împleticit şi impreunat, se întorc nedumerite.

Laly (către Mely): Făi, zuza asta are secrete faţă de noi! (apoi către Ioly) Fir-ai a dracului, pe cine aştepţi făi? Încoţopeneală romantică? De ce n-ai spus, făi, că vrei să scapi de noi?

Ioly: Nu mai are omul voie să mediteze, vă mai gândiţi la altceva în afară de....Parcă nu v-ar mai ajunge!

Laly (maliţioasă): Auzi, făi, meditat, şi la ce meditezi fă, tu? Ai probleme mai mari decât ale noastre? Nu poţi să bei ceva şi să uiţi? Să ne înveţi, făi, şi pe noi să medităm! O ia de gât pe Mely, fac stânga împrejur şi se duc spre intrarea hotelului unde aveau o cameră rezervată de localul la care lucrau. Comentează în timp ce merge: Medităm, auzi, ce ale dracului suntem! Zeennnnnn (face un semn al plutirii, tinându-se în continuare de gât cu amica ei, in timp ce cuvântul „zen” e intonat ca mantra „Ommmm” în timp ce ele se îndepărtează)!

Ioly (printre dinţi, pentru sine, cu accent moldovenesc): Ducea-v-aţi învârtindu-vă şi împleticindu-vă, panaramele naiba! Se vede că nu sunteţi umblate, vreţi să ajungeţi peste ocean, dar mirosiţi a proaste şi mai şi semnalizaţi.

Ia poziţie de lotus din yoga şi face exerciţii de respiraţie şi intonează mantra Ommmm!

Scena a II-a Laly şi Mely nu se duc spre cameră, barul din holul hotelului e

deschis non-stop, Mely crede că apa mării i-a luat mahmureala. Laly: unde mai bagi, făi, fată? Cred că dacă îţi faci

analize îţi ies 5 l (a se citi kile) de alcool, nu de sânge, nu eşti bună nici să donezi. Ha, cum ar fi, fă, să păţeşti ceva, să ai nevoie de transfuzie şi să nu-ţi priască niciun fel de sânge?

Page 46: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

45

Mely: Puchea pe limbă, ce naiba te-a apucat? Azi mi-ai vorbit numai de moarte, de garoafe, de accidente....Cobea naibii! Ia-ţi naiba garoafa ( îşi smulge garoafa din păr şi o aruncă peste cap ca să alunge blestemul)! Dă-mi un „white russian”, cere Mely cu gândul la Ioly meditativa.

Laly: Hai, zuzi, nu o lua chiar aşa, doar ştii ca te iubesc, eşti singura mea prietenă (şi iar o ia pe Mely de după gât, fără să-şi dea seama că stă nepermis de mult atârnată de ea, că-i invadează spaţiul personal). Ştii că nu mai puţi? Apa asta sărată o spăla şi păcate? Poate ciudata de Ioly voia să se boteze sau să se cureţe. Ptiu, nu ştiu ce dracu am azi de termin toate frazele macabru.

Mely: Lasă, că n-ai ochii verzi şi nici etnie divinatorie. Totuşi, de ce încearcă ea mereu să pară superioară? Noi măcar avem o scuză că facem asta din pasiune sau nevoie, dar ea? A trăit printre rakeţi, ar scalpa-o ăia dacă i-ar da de urmă. Talent nu are, frumoasă nu e cine ştie ce, de bani nu are nevoie, nu o fi ştiind să facă altceva?

Laly: Are talente fata! Mai bine ar învăţa odată limba. Sau, te pomeni (regionalism), că i se pare că are farmec? A naibii dacă scoţi ceva de la ea! Tu i-ai văzut vreodată vreun act? Şi ce nume e ăsta Iolanda? De unde dracu vine? Parcă ştia mă-sa că o să fie o fandosită, a predestinat-o, nu i-a lăsat de ales.

Mely: Lasă că o prinde, doar că mie mi se pare că sună mai bine Iolanda, decât Ioly, nu ştiu de ce îl asociez cu o vacă cu ugere mari. Hai să căutăm pe net semnificaţia numelor noastre, vrei? Dacă tot ne-a sărit somnul.

Laly: Făi, tu îţi dai seama că în ritmul ăsta la 30 de ani o să arătăm ca la 50?

Mely: Eşti chiar nebună! Doar nu vorbeşti serios! Tu chiar crezi că apucăm noi 50? Eu nici nu mă pot închipui ducând atâţia ani, cred că o să-mi fac un bine să mă opresc la timp.

Page 47: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

46

Laly: Făi, tu erai bună la şcoală? Cine era, făi, aia care spunea că viaţa femeii se sfârşeşte la 30 de ani?

Mely: Otilia? Sau poate Adela? Laly: Hai, făi fată la culcare, să mai arătăm bine câţiva

ani, măcar până ajung în America, iar tu în Oman! SCENA a III-a Ora 16,00, fetele se trezesc, cer un cocktail prin roomservice.

Observă că Ioly nu e în cameră şi nici nu sunt semne că ar fi fost. Laly: Făi, hai dracu să cerem o cafea, să ne trezim şi

noi de-a binelea, nu vezi că nu ştim ce se întâmplă cu noi? Mely: Cine spune că vreau să mă trezesc la viaţa asta

de rahat? De ce să mă trezesc, să mă apuc de meditat? (pufnesc amândouă în râs)

Laly: Făi, acum pe bune, unde o fi asta? La şase trebuie să fim la muncă, doar nu o fi vrând să fure startul să iasă iar moţ în faţa şefului?

Mely: Poate e fresh de la atâta zen. Nu ai auzit că ăştia nu au nevoie de somn, de mâncare, că unii trăiesc cu particule vii din aer?

Laly: Poate avem norocul să scăpăm de ea! Ora 18,00, fetele costumate, intră în tură. Se anunţă o şedinţă

neprevăzută la care li se spune că în coşul de gunoi de pe plaja hotelului ar fi fost găsite hainele unei colege din trupa de dans şi un plic pentru Melania Casali şi Laura Călin. Fetele primesc plicul, găsesc în el o garoafă şi un mesaj pe o bancnotă de 50 Ron: „Zen, panaramelor!”. După orele regulamentare, Iolanda Hermuratiev e declarată dispărută. Camerele video ale hotelului, nu acopereau secţiunea privată de plajă.

Mely (satisfăcută): Hai că am avut baftă, Ioly a părăsit dimensiunea!

Laly: (prefăcut dezamăgită): Şi noi de la cine mai învăţăm să medităm? A dracului chitroasă! Ce facem cu boarfele ei? Om avea voie să umblăm prin ele?

Page 48: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

47

Mely: E treaba lui sefu, noi spunem când am văzut-o ultima oară si gata, ce atâta pierdere? După ce m-a făcut panaramă, să-mi pară rău de ea?

Scena a IV-a In timp ce Laly e chemată la interogatoriu în sala de conferinţe

a hotelului, Mely e la bar, înecându-şi amarul, morfolind biletul şi garoafa uscată. Cere încă un cocktail şi continuă discuţia cu spiritul lui Ioly din faţa ei. E într-o stare avansată de ebrietate lacrimogenă.

Mely: Auzi tu, eu, panaramă! Nu ţi-ar fi ruşine obrazului! Te-am crezut prietena mea! Cu ce eşti tu mai bună decât mine? Cum muşcă marea asta din ţărm, aşa muşcă viaţa din noi, trebuia să ştii asta, nu să ne denigrezi. Nu eram în competiţie, ce ţi-am luat eu? Ne-a luat viaţa destul la toate, ce să vreau eu de la tine? Ce mai vrei tu de la mine? Nu puteai să pleci pur şi simplu? Pe covor zburător, în bucla timpului, levitând, cum voiai tu, dar să laşi aşa ceva în urma ta? Nu ştiu nici cum te cheamă, nici de unde eşti mai exact, nici pe cine să sun să întreb de tine. Nu ne-ai spus nimic de două luni. Am inhalat acelaşi aer îmbâcsit, am purtat hanţe purtate de tine, ţi-am ascultat respiraţia controlată, te-am lăsat să ne cunoşti, iar tu îţi permiţi să ne faci panarame? Pentru ştiri? Să ne ruşinăm de ai noştri? Eu îi trimit fiului meu poze de la festivaluri, îi scriu cum stau la masă cu interpreţi celebri, emisiunile în care o să apar, eu sunt la mare pentru un contract muzical, iar tu îţi permiţi să laşi în urma ta adevărul altora? Unde e adevărul tău? Dă Doamne, să te fi găsit rakeţii tăi, să te fi luat cu japca, să te lege de calorifer, să ceară recompensă pentru tine, să vezi cum e viaţa de panaramă! (soarbe o înghiţitură de white russian, varsă şi o picătură pe jos, apoi trânteşte garoafa ofilită în paharul cu picior) Şi eu ca proasta beau în memoria ta! (Se plesneşte peste frunte şi pune capul pe bar în hohote de plâns.)

Page 49: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

48

Scena a V-a Laly vine la bar să o anunţe că e aşteptată la interogatoriu, însă

găseşte paharul cu garoafa şi o bancnotă mototolită. Era aceeaşi „Zen, panaramelor!”. În cameră nici urmă de Laly, ultima dată fusese văzută la bar. Obosită, Laly se duce să le spună anchetatorilor că nu îşi găseşte colega şi merge în cameră să se pregătească de show-ul de noapte. Programul fusese bulversat din lipsa colegelor şi trebuia să acopere o durată mai mare din spectacol cu numărul ei de dans sportiv. Îşi pune echipamentul care aducea cu tipa sportivă din fosta Spice Girls şi cade pe gânduri în faţa mesei de toaletă.

Laly: Cred că era cea mai urâtă tipă din Spice, blonda era candidă, Gerry, roşcata se văita că plouă cu bărbaţi, Victoria Beckam s-a ajuns, de sportiva aia urâţică nu se mai ştie nimic. De ce mi-or fi dat mie costumul ăsta? O fi vreo aluzie? Nu m-am gândit niciodată la asta, nici măcar când erau fetele lângă mine şi mă eclipsau. Şi tot nu mi-a spus Ioly ce fel de silicoane mi s-ar potrivi. O singură dată i-am cerut şi eu părerea, nesuferita! (Vorbeşte în oglindă privind parcă prin ea): Nu te-am suferit niciodată, tu cu accentul tău înmuiat, îmi vine să şi râd când îmi imaginez cum ar fi trebuit să sune engleza din gura ta. Tu, cu frumuseţea ta estică, tu, de viţă nobilă, tu, de vizitasei toate ţările, tu, cu rozul tău exagerat, tu ţoapa. Da, ai fost o ţoapă! Doamne, ce bine mă simt că pot vorbi despre tine la trecut! O să iau o mână de nisip să te plimb prin America, să te arunc din cel mai frumos loc de am să-l văd. Nu ai crezut niciodată că o să ajung, dar îţi arăt eu şi ţie şi colegelor de facultate, şi fetelor din Drăgăşani, o să vă arăt la toţi de aţi pufnit pe sub nări că până şi poza de America o să iasă înceţoşată. Doamne, ce o să-ţi mai dau drumul! Poate chiar de pe Grand Cannion la apus sau te înec în cascada Niagara. Ba, nu, că îţi fac un bine şi vezi Canada înaintea mea, rămâne Canionul, îţi promit! O să iau nisipul

Page 50: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

49

ăsta greblat cu pretenţii, nisipul ăsta de pe care ai dispărut ca o nălucă, nelăsând nici urmă de paşi, nici chip de-al tău pe vreo bandă video. Nisipul ăsta pe care ne-am ars o vară din viaţă, o vară din puţinele de ne-au mai rămas. Te-ai gândit ce noroc am avut că nu a fost o plajă cu bolovani? Aaa, dar ţie îţi plăceau insulele stâncoase, tu ai călătorit, scuză-mă, tu nu ai fost panaramă! Înţeleg să o fi urât pe frumuseţea de Mely, crezi că nu observam cum ţi se întuneca privirea când îi făceam complimente, crezi că nu îţi vedeam vena cum se umfla? Dar cu mine ce ai avut? Nu puţeam a alcool, nu rivalizam în frumuseţe, nici în averi, ce aveai cu visurile mele? Cine te crezi tu să imi spui ce n-o să ajung? Te dai zen? Păi atunci cum nu ştii să nu emiţi gânduri negative, să nu atragi energii joase, să nu spui nimic dacă nu ai ceva bun de spus?

Se aude bocănind în uşă, semn că trebuie să intre în scena improvizată a localului. Se mai uită o dată în oglindă. Albastrul nu o prinde. Oare ce culoare i-ar veni bine? Lasă, se va duce ea în America şi va proba tot ce-şi doreşte.

SCENA A VI-a Trecut de ora 23,00. Laly e invitată în separeu. Gândeşte că e

seara ei norocoasă. Se duce la baie să se împrospăteze. Are de gând să tragă lozul cel mare. Mai puţin de o lună o desparte de începerea cursurilor, sezonul e pe sfârşite, iar ea nu l-a întâlnit încă pe el, întruchiparea visului ei american. Nici nu ştie când i-a încolţit acest gând, cine i l-a sădit, ce i l-a hrănit de s-a umflat ca o gogoaşă, americană, bineînţeles. Auzise că sunt nemaipomenite, abia aştepta să le guste, deşi trebuia să fie atentă să-şi menţină silueta încă vreo câţiva ani buni. Poate ar reuşi chiar ca unele foste sportive românce să predea gimnastica în America.

Page 51: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

50

În faţa oglinzilor mari din toaleta localului se admira din unghiuri simultane. Nu ştia cum, însă pentru prima dată reuşea să se vadă frumoasă. Visurile mari înnobilau sau urâţeau o femeie?

Laly (vorbind cu prietenele ei imaginare): Făi, fetelor, asta e seara mea, v-o spun de acum! Oltencele sunt ale dracului, am auzit asta şi de la moldovence, şi de la ardelence, şi de la maramureşence, toate se cred ale dracului; dar vă spun că niciuna nu se poate compara cu o olteancă. Iuţimea, agerimea, hoţia, nervul, toate s-au născut în sud. În seara asta îmi voi întâlni americanul. Nu trebuie nici măcar să fac rondul în Kogălniceanu, va veni el aici, acum, simt asta, să nu-mi ziceţi mie Loreley.

În separeu, pe măsuţa scundă de cafea, un buchet de garoafe aştepta pitind deloc discret un plic cu o bancnotă de 50 scrisă cu ruj –„Zen, bitch!” – şi un bilet electronic de croazieră pe Mediterana de Vest, de 14 zile, cu o companie norvegiană, cu plecare în zori din portul Constanţa.

— Au băgat ăştia croaziere din Constanţa? SCENA a VII-a A doua zi de dimineaţă, în lobby, cu o cafea şi muzică de pian,

Laly realizează ce zi este, 13 septembrie, ziua ei. Instantaneu îi apare figura profesorului de filosofie din liceu care o tachina că şi-a forţat destinul într-o zi de 13. Se cufundă confortabil în fotoliul piano-barului şi nu, nu i se pare, aude clar melodia Happy birthday to you!...

Laly: Să fiu a dracului dacă nici asta nu e coincidenţă! Un membru al echipajului îi întinde o tavă cu trei cocktailuri. E de obligaţia lor să aibă datele călătorilor şi să-i onoreze în cali-tate de clienţi (gândi pentru sine). Nici nu apucaseră bine să-şi ia zborul gândurile, că alte două mâini se întind după cele

Page 52: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

51

două pahare rămase, iar în fiecare timpan îi răsună: La mulţi ani, panaramă!

Leşină înainte să vadă cele două colege care-i pregătiseră aniversarea, Ioly şi Mely, care doar astfel putuseră să plece de la serviciu, dar care ştiau că nu-i puteau zice Lorelei.

Page 53: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

52

Liliac O cămăruţă modestă şi restrictivă în conformitate cu

reglementările impuse de Departamentul de Sănătate Mintală dintr-un spital cu renume de clişeu naţional, Spitalul de la Vedea. Un mai îndelung aşteptat de Silvia, ca orice mai din viaţa ei de după adolescenţă. Vorbele profesorului de psihologie din clasa a zecea îi persistau în amintire cu aceeaşi insistenţă ca a mirosului de liliac. De atunci îşi tachina mama că nu-i pusese numele Liliana.

— Niciodată nu te-a lovit inspiraţia în ce mă priveşte!! N-ai primit semnale în alea nouă luni? Cum ai putut să nu-ţi doreşti o floare de liliac? M-ai mai şi conceput în mai!! Puteai să le pui cap la cap! Ce nume mai e şi ăsta, Silvia? Chiar trebuia să-mi spună un străin că mi se potriveşte floarea de liliac?

— Doamna Doctor, spuneţi-i doamnă, fetei ăsteia să ia liliacul din cameră că nu mai pot respira!!! Sau mutaţi-o! Primăvara parcă e în sevraj. De când dau copacii în floare, ea tot aşteaptă. Cine o fi avut ideea să planteze tufele alea la poartă?

— Nici n-aş vrea să fiu în altă parte, intervine Silvie, cu aceeaşi discuţie ce dura de câteva săptămâni. Să te muţi tu! Eu trebuie să am vedere la poartă, la liliac. O bucurie de două săptămâni, nu se poate? Apoi îşi cufundă nările deasupra borcanului cu floare mov şi se distanţă. I se spunea de mult, din şcoala generală, că se pierde brusc, că priveşte prin oameni, că nu mai e acolo. Colegii văzuseră în filme că oamenii ăştia, ciudaţi se trezesc dacă plesneşti din degete. Un

Page 54: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

53

sunet faţă de care, cu timpul, şi-a dezvoltat o reacţie aproape pavloviană.

— Zicea proful că am culoare puternică, sunt bogată, nu trec neobservată, sunt fragilă, dar mă trec repede. Am rădăcini puternice şi uneori port norocul cu mine la combinaţia de patru petale. Dar e aşa greu să-l găseşti! Oricum e bine să ştii că e pe acolo, pe undeva. Sunt întocmai ca liliacul, vorbi Silvie ca pentru sine.

— Dar ţi-a spus dacă eşti alb sau mov? — Ce relevanţă are? — Păi are, că poţi fi nonculoare şi adio teorie! O scânteie în z(et) îi brăzdă Silviei pupila şi irisul preţ

de o fracţiune de secundă şi n-o lăsă să vadă scânteia din ochii colegei când spunea vorbele înveninate. Dar Silvia cunoştea toate valenţele scânteilor din priviri, le experimen-tase rând pe rând. Mai ştia de asemenea ponderea nonver-balului asupra verbalului, de aceea nu dădea credit vorbelor mai mult de 7%.

Ca să iasă bine inspecţia de la Centru, sanatoriul era lună, pacienţii supravegheaţi cu grijă. Toţi ştiau că de câteva ori pe an li se îndeplineşte orice dorinţă şi-şi făceau lista chiar de la Crăciun. Lista Silviei era plină de un singur cuvânt. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap în câte feluri se scrie o literă şi câte combinaţii şi grafii poate suporta un cuvânt. Oricum ai fi întors foaia, de oriunde ai fi apucat să citeşti şi în orice direcţie, varianta era una singură: LILIAC. Dar cum şi când să-i îndeplineşti rugămintea decât în mai? O singură dată, înainte de marea criză, în februarie, de ziua ei, mama comandase din Olanda un soi de liliac de o culoare nedefinită. Atunci văzuse şi Silvia un liliac alb, cel mult spus alb. Gestul mamei s-a transformat rapid în cea mai mare greşeală pentru un suflet şi un pachet de nervi subţiri cum ajunsese această fată în prag de majorat.

Page 55: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

54

— Ăsta nu e liliac! Ar trebui, te pomeneşti, să şi apreciez efortul! Întreabă pe oricine ce înseamnă lila şi-ţi spune că e mov. Mov! Auzi? Orice prost îţi spune ce culoare are liliacul!

De ce-mi dai floarea asta? Pentru că eu în faţa ta sunt cea mai mare proastă, nu?

Urmară tonalităţile înalte pe care bieţii vecini trebuia să le suporte aproape zilnic începând din acel an.

Mama nu reuşea să mai facă faţă. Ruşinea o biciuia de cum încuia uşa pe dinafară.

— Ce păcat, Doamne, am de ispăşit? Am făcut tot ce mi-a zis părintele, până când au început crizele de panică. Programate, parcă, în fiecare dimineaţă la ora trei, răsuflările sacadat-înfundate ale fetei se făceau auzite graţie uşii care era lasată peste noapte larg deschisă, în eventualitatea...

Devenise aproape un ritual s-o ţină de mâini pe balcon şi să plângă printre rugăciuni pentru ca fetiţa ei să-şi primească gura de aer necesar unei respiraţii din nou normale.

Soţul îi murise. Uneori îi părea bine pentru el că n-a mai apucat să trăiască aşa ceva, alteori îi reproşa că stă şi se uită şi nu le ajută cu nimic. Şi ar fi putut, că doar e acolo, sus.

Soluţia internării a venit de la medicii specialişti, ori din comoditate, ori pentru că nu exista alta. Femeia nu căuta răspunsul la asta.

Uitându-se la fata ei cât e de fericită cu nările afundate în floarea puternic parfumată, se gândeşte dacă acum are oare aer suficient.

— Sivie, mami, mă conduci? Trebuie să plec la serviciu!

— Pot să iau borcanul după mine? — La ce bun, mamă, că doar sunt flori proaspete în

tufanul de afară, iei când te întorci!

Page 56: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

55

Silvie îşi inseră picioruşele în papuci, atârnă un capot pe umeri, formal şi important, cum văzuse la personalul de acolo şi ieşi la aer. Remarcă şi de astă dată ce picioruş finuţ avea. Profesoara de franceză le spusese odată că, prin zona Banatului, bărbaţii sunt foarte atenţi la acest aspect la femeia de o aleg. Piciorul fără noduri şi degetele subţiri sunt semne de distinţie. Ea le avea. Fără îndoială că era deosebită. Nu degeaba mama îi alesese un loc special pentru ea unde să vieţuiască.

— Mami, ştii că toate fetele de aici sunt invidioase pe cosmeticele mele? Nu ştiu unde să le mai ascund. În fiecare zi îmi dispare ori săpunul cu aromă de liliac, ori parfumul de liliac, ori uleiul lila de corp, ori sărurile de baie mov, ori gelul de liliac. Ieri am găsit la Anca în sertar balsamul meu de buze cu aromă de liliac. Ce le deranjează atât pasiunea mea?

— Lasă că tu ai destule! Roagă-le pe doamnele să le explice şi lor că pasiunile au la bază nişte sentimente de factură superioară şi că sunt benefice pentru evoluţie.

— Aşa ţi-au zis ţie? Ştii măi mamă ce mai lipsea? Si ce rău îmi pare!!! N-am cuvinte!

— Ce? — Cred că ţi-am mai spus. Să mă fi chemat Liliana. Ar

fi fost aşa de bine! Aş fi simţit că m-a ales destinul. — Te-a ales, draga mea, te-a ales! Te pup! Te văd

mâine! La întoarcere, Silvie se gândea dacă ştie vreun cântec

despre liliac. Trebuie să existe! Toate florile sunt cântate. O s-o întrebe pe mami mâine. Sau, nu, îi dă un telefon acum.

— Mami, caută, te rog, versurile de la un cântec cu liliac şi nişte reproduceri după pânze celebre. În week-end vreau să învăţ o melodie.

Pe hol se izbi de Anca, colega de salon. I-a atins razant umărul şi nici măcar nu şi-a cerut scuze. Ce-or fi căutând aşa oameni needucaţi aici? Nu se aplică vreo selecţie, nimic?

Page 57: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

56

Cum păşi în încăpere, sub papucul subţire simţi gloduri. Toată pardoseala presărată cu liliac ca pe un altar; dar rupt, strivit. Apa din borcan încă nu-şi sistase tremurul verzui.

Silvie se aşeză pe patul de fier, ridică grilajele laterale iar crengile de liliac adunate de pe jos le folosi drept arme albe, confecţionate cu vârf, ca la scobitori. După ce termină de brăzdat în carne LILIANA, îşi scoase globii, nevrând să mai vadă reacţiile altora, nesimţindu-se responsabilă pentru durerile lor. Dacă destinul n-a ales-o, ea şi l-a ales, aşa, sub ce pseudonim a vrut ea. Mami n-avea decât să-i cânte cântecul liliacului, să-i atârne o reproducere după o vază cu liliac. Cât despre flori, nu trebuie să-şi facă griji. Liliacul se trece abia în câteva săptămâni. Să nu zică mami că nu s-a gândit şi la ea.

Page 58: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

57

Pe picior mare

Profesorului meu, Dumitru Mateescu, recunoştinţă veşnică! Sunt convinsă că nu avea flecuri – scormonesc

interogativ prin meandrele memoriei posnaşe – şi atunci cum de făcea zgomot la păşire?

De câte ori îmi amintesc de profesorul meu de română, văd mai întâi laba piciorului, masivă, grea, sigură, fermă. Intra mereu cu dreptul, poate de aceea reţin doar intrarea, pe stângul nu reuşesc să-l descifrez. Mai văd apoi totul augmentativ: o statură masivă, nişte palme autoritare, un chip sever, nişte ochi scrutători şi, nu ştiu de ce, uneori am senzaţia că se sprijinea de catalog. Totul era măreţ la acest dascăl, de la opincă, la tunică, de la pasul flexat, la gesturile teatrale, de la dizertaţiile academice, la lecturile pentru acasă. De la înălţimea catedrei lui, strălucea prin postura-i măreaţă. Doar aşa îl pot vedea şi astăzi pe profesorul meu.

Cum aveam să-mi dau seama mai târziu, timpul trecea incredibil de repede, aşa că nu am prea multe amintiri legate de el şi de anul cât ne-a îndrumat. Miracolul se produsese, el fusese al nostru, noi am fost norocoşi, Marin Ioniţă nu a avut nicio şansă, iar mie mi s-a trasat destinul.

Nu ştiu să spun cum a răsărit şi nici cum a înflorit interesul meu pentru omul ce-mi fusese profesor, oricât exerciţiu de memorie aş face, poate pentru că semăna cu tata (ar spune psihologii), poate pentru că era omul cel mai evident deştept pe care-l cunoşteam (raţional vorbind), poate că nu ni

Page 59: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

58

se revelase ca om (aici scormonea curiozitatea), poate stânca din el şi relieful colţuros şi greu de ascensionat, da, poate asta, cred că mai degrabă asta. O provocare pentru firea mea avidă de ascensiune, era un om unic, trebuia descoperit, preţuit şi neapărat slăvit. Şi iertaţi-mă dacă folosesc cuvinte prea mari, dar aşa e el, e prea mare şi, raportat la el, nimic nu pare deplasat. Este maestrul meu, este idolul meu, este mentorul meu, este iluminatorul meu, ajutorul meu si, acum, parte din mine. El este Profesorul meu.

Era un sfârşit de octombrie, de un Sf. Dumitru, viaţa mea se aşezase oarecum pe un făgaş oarecum normal, inima îmi cerea să-mi revăd profesorul. Să tot fi trecut vreo cinci ani de la ultima întrevedere. Fără să-mi anunţ vizita, am urcat copilul în autobuzul de Trivale, rugându-mă să-l mai găsesc acasă. Noroc că locuia la parter şi familia dumnealui mi-a văzut semnele disperate după bariera unui interfon. Cunoscuţii se strânseseră pentru a-l sărbători.

— Mitu, a venit Simona, mă anunţă soţia dumnealui cu un timbru mai acut decât cel cunoscut.

— Nu mai aude prea bine, şi tu să-i vorbeşti mai tare! — Simona?! tună vocea atât de dragă, fără să întrebe

care Simona, aşa cum m-aş fi aşteptat probabil după aşa o absenţă.

Şi, fără să mă avertizeze în vreun fel, îmi indică drumul spre camera maestrului meu. Un cadru, protezele ortopedice, plosca, şi o siluetă osoasă ascunsă la prânz încă de pijama. Emoţii de-a valma, lacrimi nestăvilite, admiraţie, tremur ascuns, toate venind puhoi peste mine.

— Vezi ce-a rămas din mine? Numai nevastă-mea să nu fii în momente ca astea! E o sfântă!

Înţelegeam perfect cât de greu îi venea să îşi vadă soţia într-o situaţie în care nu ar fi pus-o niciodată voit şi, mai înţelegeam şi situaţia în sine căci şi eu trecusem prin ea cu părinţii mei. Atunci inima lui lăcrimând în faţa recunoştinţei,

Page 60: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

59

inima mea urlând cuvinte neajutorate ce nu au fost vreodată spuse, inimile noastre care stătuseră la distanţa etichetei, s-au apropiat într-o încleştare din care nu aveau să-şi mai dea drumul pe veci. Mâinile osoase suportau cu stoicism strânsoarea mâinilor mele, îndurau arsura lacrimilor mele ce se prăvăleau cu zgomot de plâns, cristalinul din orbita acum mai pronunţată scruta până în adâncul sufletului meu. Răvăşire, eram pierdută în admiraţie, în adorare, în suferinţă şi aş fi suportat bice franciscane pentru lipsa şi tăcerea mea îndelungată.

Am rezumat cât am putut viaţa mea înnodând de unde rămăsese nespusă, convinsă fiind că e prea puţin important ce se întâmplase cu mine. Mă căsătorisem, luasem gradele, trăisem prin Canada, făcusem o fetiţă, ne mutasem la Piteşti, la casa noastră.

— Măi, fată, prin câte ai mai trecut şi tu, simţi nevoia să conchidă profesorul meu. Ştia că toate mă făcuseră mai puternică, se bucura de realizarile mele.

La 80 de ani ai timp să te gândeşti la toate, de citit nu mai văd să citesc, la televizor mai mult mă enervez dacă mă uit, mă bucur enorm când mai am şi eu cu cine vorbi. E evident acum că afecţiunea ta pentru mine nu a fost apă de ploaie. Mâinile noastre nu şi-au dat drumul din încleştare pe toată durata vizitei, iar în timp ce creştetul împingea buzele să sărute acele mâini, am promis că ne vom revedea lunar.

Memoria îmi trimitea flash-uri cu noi la masa de lucru din sufragerie, unde mă primise la pregătire doar pentru că a crezut în mine şi nu a cerut niciodată nimic; flash-uri cu mine trăgând de sacoşele enorme din rafie, pline cu cărţi ce se regăseau în lista mea de lecturi pentru facultate, eu ducând acasă Istoria Literaturii a lui Călinescu, pe care domnul profesor nu o înstrăinase niciodată până atunci şi pe care o avea copiată de mână, căci destul de târziu reuşise să şi-o procure; povesti din istoria comunistă a predării, întâlnirea de

Page 61: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

60

la Cluj cu Blaga, Scrisoarea de la Convorbiri Literare care îl ruga să trimită ceva spre publicare, oroarea de gramatică a acestui om laureat pe ţară pentru recitare. Zeci de flash-uri nerăbdătoare, care nu-şi aşteptau rândul, declanşate parcă de o mână nevăzută, grăbită şi dornică să mă ajute să-l slăvesc peste fiinţă pe acest om deosebit.

— Ce-aţi ajuns? Aţi ajuns mare! Nu asta ne dorim cu toţii? Nu la asta aspirăm şi pentru asta muncim toată viaţa? Ei, dumneavoastră aţi reuşit! Sunteţi mare! Asta e tot ce contează.

S-a stins într-un decembrie aspru şi dur ca firea-i. Am aflat mult prea târziu. Nu ştiu de ce mi-am închipuit că am dreptul să ştiu. M-am simţit trădată.

— Îmi pare aşa de rău, au rămas atâtea nespuse, nu am nicio mostră cu scrisul lui, o poză măcar, voiam să-mi recenzeze prima carte, orice, să-mi fi rămas ceva palpabil de la el, mă vaicăream altei foste profesoare.

— Poate aşa a trebuit să rămână, tună răspunsul şi tăie în carnea conştiinţei încă necicatrizată. Un răspuns prea dur, pentru care nu eram pregătită şi la care a trebuit să cuget încă. Greu de suportat că nu era vina mea că nu apucasem să mă ţin de cuvânt, greu de înţeles că nu mi-a lăsat două vorbe măcar. De câte ori îmi imaginasem clipa, eram şi eu cumva cuprinsă, iar acum nu-i puteam ierta ingnorarea.

— Ce voiai, să te ia cu el dincolo? Să-ţi apară-n somn să-ţi spună cum e? Să-ţi lase biblioteca lui? Sau poate un album? îmi scormoneşte conştiinţa sau acel ceva ce pare a fi ea.

— Voiam un semn că şi eu am fost cineva! — Păi, uite, de asta nici nu ţi-a lăsat vreunul, fiinţă

egoistă ce eşti! Te-a lăsat să te înconvoaie îndoiala nefirească, să te apese în puţinătatea firii. Ce voiai mai mult de la el? Au nu şi-a îndeplinit rolul cu prisosinţă? Poate nici nu ai fi

Page 62: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

61

meritat să îl întâlneşti, nicidecum să-l cunoşti! „Rău răsplătit e un învăţător dacă rămâi mereu şcolarul lui”...

— Ce voiam să-i spun? bângui şi scormonesc nestin-gherită că doar sunt pe teritoriul meu. Păi..., cred..., dar nu..., ai dreptate, orice aş fi spus eu nu s-ar fi înălţat la nivelul lui. Ar fi râs de mine sau, nu, nu ar fi făcut el aşa ceva! Niciodată nu m-a făcut să mă simt mică. O sigură dată a râs de pasiunea mea pentru Hortensia Papadat Bengescu, dar i-am respectat decizia şi atât. Măcar aveam o pasiune.

— Crezi că lumina mea se va duce la el? O fi adevărat sau mă duc degeaba să aprind lumânări? Aş fi preferat să pot să-l aud decât să vorbesc cu el în gând. Niciodată nu reuşesc să-i intuiesc răspunsurile, mă amăgesc, recunosc. Mă agăţ de acel ultim moment împreună, singurul nostru moment transcendent, prevestitor parcă. Trebuia să mă gândesc că el niciodată nu s-ar fi dedat la atâta dezgolire de suflet, tot aşa cum eu niciodată nu l-aş fi recunoscut vulnerabil. Cât de proastă am fost! Trebuia să-mi fi dat seama! Celebram un Sf . Dumitru târziu în toamnă, când, de fapt, noi celebram începutul de sfârşit. Am fost oarbă, m-au înecat sentimen-talismele, m-a luat de cap concretul situatiei, m-au derutat musafirii într-atâta că nici la ei nu am sesizat dureroasa solemnitate, m-a prins în capcana ei fie-mea care începuse să scotocească nepermis în casa nouă. Sau poate m-au derutat remuşcările că nu am venit atâta timp.

— Tu să ţi-i plângi pe ai tăi, mi-o reteză şi tata! Ce ţi-a venit?

— Ce aveţi, oameni buni? Voi chiar nu înţelegeti? Omul ăsta a fost totul pentru mine aşa, în discreţia lui. Eu sunt ce sunt datorită lui! Şi prin mine şi-a asigurat continuitatea. Nu e o povară, e o cinste! Sunt onorată până-n clinchetul fiecărei secunde din oră, chiar dacă vocea mea nu tună, chiar dacă puţinătatea corzilor mele vocale nu pot lua inflexiunile vocii lui, chiar dacă eu nu sunt el oricat mi-aş

Page 63: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

62

dori, nu pot să nu mă gândesc ce aş mai fi putut face pentru el şi nu am apucat. Simt o nevoie acută să ştiu cum s-a întâmplat, dar şi jenă să nu inoportunez văduva, am nevoie de o confirmare, am citit culegeri despre sfârşitul marilor personalităti şi am convingerea că şi al lui a fost special, că nici el nu şi-a ratat moartea, aşa cum nu şi-a ratat nici viaţa.

— Cum să te duci peste femeie să întrebi aşa ceva? — Trebuie să ştiu, nu pot să scriu fără să ştiu! — Evident, tot la tine te gândeşti! Nici nu meriţi să ne

mai contrazicem, poate ar trebui să las loc altor voci perfide care abia aşteaptă să te deruteze.

— Nu, nu mă părăsi şi tu! Tu eşti tot ce mai am în comun cu el, tu eşti confirmarea că nu halucinez, dar înţelege-mă, nu a apucat să-mi spună ceva înălţător, ceva să mă facă să continuu.

— Crezi că dacă ar fi vrut sau ar fi avut ce, nu ţi-ar fi spus de atâta amar de vreme de când te cunoştea?

— Nu fi rea cu mine! Trebuie să fi spus ceva, cuiva despre mine! Am nevoie de încurajările lui, aşa cum aveam şi de recunoaşterea tatălui meu şi se pare că ambele sunt greu de recuperat.

— De unde vei ştii că lumea, văzându-te în starea asta, nu îţi va îndruga ceva să te simţi bine şi atât?

— A, nu, exclus, aş recunoaşte! Nu i-am zis niciodată altfel decât domnule profesor,

ani de-a rândul nici nu am ştiut de la ce vine Mitu, cu toate astea, de ce toamna, când se dă ceasul, la focul lui Sumedru, nu mă gândesc decât la el? E balamuc la Mitropolie, e ziua Bucureştiului, ba nu, e onomastica profesorului meu, un nume, un nume sonor, rostogolitor ca bolovanul azvârlit în primul păcătos. Cine a aruncat piatra? E ceaţă, vânt şi frig, respiră el în ceafa mea, mândru. Mi se pare că-l zăresc, mulţi bătrâni seamănă cu el, apoi mă scutur realizând că nici măcar

Page 64: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

63

o dată nu l-am întâlnit pe stradă în 20 de ani, mai abitir acum...

Evrica, am găsit! E Nietzsche, el a zis „rău răsplătit e un învăţător, dacă rămâi mereu şcolarul său”. Citesc toamna, de Sf. Dumitru „Aşa grăit-a Zarathustra”, sunt doctorand şi tot îmi place Hortensia. Adio, Domnule profesor! Iertati-mă că v-am împovărat atâta amar de vreme. Multumesc pentru eleganţa de a nu mă azvârli în clocotul vremii înainte să mă pârguiesc. Cine a fost bătrân? Scuze că am întinerit târziu, veţi mai auzi de mine! Măcar o dată pe an, în toamna incomodă, vă voi mai scormoni amintirea. Scuze anticipat pentru deranj! Până la următoarea întâlnire, mi-a rămas Antony Hopkins, un surogat, nimeni important.

Page 65: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

64

Moneda

În noaptea asta se deschid cerurile, îi străfulgeră prin

minte monedei plăpânde din aliaj ieftin, în timp ce deja celebrii lei scuipau continuu jeturi de apă peste patina ei de bronz. Un cuplu de porumbei orbit de amor sau de noapte a decis să rămână pe braţul unei la fel de celebre statui. Nopţi magice urmau să vină, iar asta îi dădea curaj firavei monede aruncată pe fundul celei mai celebre fântâni din Europa. Ştia că undeva, sub apa puţin adâncă, se pregătea de visare şi surata ei de buzunar, aruncată greşit câteva minute mai devreme, împovărată cu aceeaşi aprigă dorinţă. Numai o profundă necunoaştere a obiceiului a făcut să fie amândouă pe fundul ceramic al fântânii ce împlinea dorinţele omenirii. Nu fusese aruncată cu spatele, nici cu dreapta, nici peste umărul stâng şi atunci, ca să nu se anuleze dorinţa, femeia ceruse cel mai mic ban ce se găsea, doar să nu rateze aşa o şansă şi iată cum o biată monedă, cea mai nesemnificativă dintre toate cele în circulaţie, se trezi împovărată cu cea mai crunt de absurdă dorinţă, în timp ce surata ei, scăpase de corvoadă.

Apa care nu se liniştea niciodată, îi oferea o perspectivă a lumii poate distorsionată, ca orice oglindă, poate magică, aşa cum era perceput însuşi locul prin definiţie, împresurat în mister şi îngreunat de istorie şi speranţele oamenilor.

Moneda de cinci, ştia că nu fusese întotdeauna aşa mică, dar nu ştia încă după care viaţă de aliaj să suspine, fiecare fiind la rându-i cel puţin interesantă, deşi aveau un

Page 66: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

65

numitor comun. Avea şi moneda noastra o dorinţă, să destrame vraja şi îşi pusese mari speranţe în aceasta deschidere de ceruri ce avea să o scutească de greutatea cu care fusese împovărată.

Doamne, cum mai strălucea în salba de galbeni a Iunonei, cum ardea la pieptul săltând fericit în colbul uliţei, la acea nuntă pe care toata ţigănia nu avea s-o uite. Cruda mireasă, balsamul neamului său, fericirea întruchipată eclipsând acel fierbinte august de mahala cât şi cenuşiul din privirea alesului relevată de acelaşi cenuşiu al costumului de ginere. Marcel, spiţă mândră, cu nimic mai prejos, flăcău aprig ca şi istoria numelui, mustind de bărbăţie, o lua pe Iunona să-i fie soţie până-n nemilostiva moarte. Fragilitatea fetei avea să fie ruptă, căci tot ce avea Marcel în constituţie părea să fie făcut după tiparul lui Mercur. Astfel că salba, ajunse până in postul Crăciunului din nou la gâtul Iunonei, gătită pentru alte ceremonii, nepământeşti.

Puhoi de lume invada piaţa, ghidat de hărţi sau doar încrezându-se în săgeţi indicatoare, sezon sau extrasezon, la Roma e totuna. Indrăgostiţi la inceput de drum sau disperaţi, familii împlinite sau la răscruce, singuratici, bolnavi, tatuaţi, pankişti, fotografi, toţi se aşează pentru o clipă cu spatele la fântână şi îşi încredinţează ei cele mai ascunse dorinţe, plecând uşuraţi de povară spre case, după ce au încercat o pizza sau o gelato. Carabinierii veghează la siguranţa vizita-torilor, a monumentului şi a monezilor, exact ce nu ar vrea eroina noastră. Ea visează la un erou salvator, oacheş, minoritar, posesor de magnet, care să o scoată şi din acest destin şi să o despovăreze de dificila sarcină de a crea un artist. Însuşi faptul că a deconspirat înainte de vreme cu ce a fost asociată, o face să se simtă infamă şi deja vinovată de eşec, dorindu-şi să se ascundă oriunde altundeva decât pe fundul puţin adânc al Fontanei di Trevi.

Scâncetul micuţei Teodora o aduse din nou la viaţa visului pe moneda noastră de argint, într-o după-amiază când lumina intră discret prin vitraliul cel mai de sus al bisericuţei. Picată cu ceară se

Page 67: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

66

trezi din amorteală şi se admiră, monedă mândră de argint cu cap de rege viteaz. Menirea ei era să o însoţească pe Teodora de-a lungul vieţii, alături de smocul de păr şi alte mărunţişuri semnificative ale trecerii ei prin această lume. Capacul cutiuţei de os se închise peste ea, peste brăţara de la naştere, peste şuviţă, peste primii cerceluşi, aşa cum le stătea tuturor bine, feriţi de razele soarelui descompunător. Într-o zi, o lumină blândă, moale, le perturbă lâncezeala,ce se voia de o viaţă lungă, parcă cerându-le scuze pentru deranj. Delicat, parcă să nu se fărâme ceva, o mână tremurândă scoase pe rând amintirile dragi, le stropi din belşug cu lacrimi sărat-amare, le puse într-o cutie mare de lemn şi consideră că se păstrează mai bine sub pământ. Visul ei de a fi obiectul vechi al miresei Teodora dispăru. La fel ca mitul că purtătorii acestui nume sunt scutiţi de boală. Moneda iarăşi întâlni greutatea pământului.

Mă întreb de ce zăboveşte lumea asta atât pe lângă fântână? De ce nu s-or gândi de acasă ce vor? Atât de greu e să te hotărăşti care e cea mai importantă dorinţă? Nu e oare cea care nu-ţi dă pace? Cred că dacă mai stau prin preajmă o să influenţeze cumva destinul gândului pătimaş? Poate se şi roagă după ce aruncă moneda sau poate se căiesc, poate invocă divinităţi, deşi ce legătură are acest obicei cu un ritual, poate spun mantre care să le asigure reuşita. Se mai îndoieşte cineva de magia acestui loc? Eu nu, dovadă că citiţi aceste rânduri. Ultima dată mi-am pus o dorinţă la ieşirea din Chateau Frontenac-Quebec la îndemnul ghidului care deţinea o informaţie pe care o servea ca sigură că dorinţele puse la părăsirea castelului se împlinesc întotdeauna. Trebuie să vă mărturisesc că deja mi-e frică dacă se îndeplineşte acea dorinţă, aş da orice să nu mi-o fi pus, oricum era pe termen foarte lung, aşa că mai am timp de respiro, cel putin cât să scriu aceste proze. Mare vorba aceea „Ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea îndeplini!”.

Chiar şi în nopţile astea deschise, metalul monedei noastre produce câteodată un sunet ciudat de şine zdruncinate.

Page 68: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

67

Memoria involuntară a păstrat amintirea, deşi se pare că unele organisme au aceasta abilitate de a se apăra prin ştergerea memoriilor negative. Ghinion pe moneda noastră că ea nu a fost niciodată organism. Însă prin natura firii ei, a fost întotdeauna în preajma oamenilor, chiar motiv de dispută. Copiii sunt colecţionari înnăscuţi, ba timbre, ba poze, ba porumbei, capace de sticle, monede. Acum nu vă gândiţi la numismatică în adevăratul sens al cuvântului, ceva mult mai interesant, monede călcate de tren. Nu stiţi cum arată una? Vă sfătuiesc să vă înfrânaţi curiozitatea până nu ajunge în stadiul ei morbid. Aşa sunt unele pasiuni, morbide.

Asfixiată în punga de plastic dintr-un rucsac de adolescent sportiv, moneda noastră asista la distracţia deloc inteligibilă a acestor puşti cu tulei, obligaţi zilnic să treacă pasarela spre casă. Iar cum niciun copil nu face ceva din obligaţie, să nu vă închipuiţi că se deranjau vreodată să ocolească, când era mult mai interesant să ţâşneşti razant din faţa trenului, eventual să-i provoci un atac de cord mecanicului. Şi pentru ca să fie mai interesantă competiţia, mai cu obstacole, să îngreuneze timpul de reacţie sau vigilenţa, să evite plictiseala, cine reuşea să aşeze din fugă şi o monedă fix pe şine, era declarat câstigător, după calcularea timpilor concurenţilor. Iar jocul se sfârşea doar când atenţia junilor era atrasă doar de vreo prezenţă feminină, uneori fiind foarte dificil chiar şi pentru cunoscătoarele zonei să concureze cu asemenea distracţie masculină. Nici măcar nu era marţi, nici 13, nici nu fusese lună plină, nici vreo conjuncţie malefică, doar ceasul rău din încrengătura astrală a destinului tânărului fotbalist, înscris la un liceu cu profil, culmea, feroviar. Poate puţin mai obosit după antrenamentele pentru o partidă amicală, îşi simţea picioarele de plumb. Doamne, ce comparaţie, îşi spuse în gând, făcând cruce cu limba că asociase brusc semnificaţiile plumbului bacovian. Se minuna de unde şi până unde mai reţinuse el până aproape de casă cuvintele profei, pe care îşi propusese să o ia în seamă abia în ultimul an. Dacă ar fi luat în seamă şi ar fi pus cap la cap toate anomaliile acelei zile, poate ar fi înţeles ceva şi din apariţia ciudată a lui Petru,

Page 69: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

68

copil ce păştea caprele mahalalei orăşeneşti prin zona staţiei de epurare, iar primăvara mai culegea şi urzici mândre de pe maldărele de îngrăşământ. Pasarela nu era chiar locul unde să dai nas cu Petru, care se iscă el însuşi ca un ţap din ciopor „Hai, Miroane, arată-mi şi mie cum întreci trenul! Uite, vine săgeata!” Şi Miron, ca orice pui de mascul, nu pregetă să-şi confirme statutul, chiar dacă doar în ochii unui biet ciobănaş analfabet. În câteva secunde, Petru se dumiri cum taie, cum arde şi cum se simte o monedă călcata de tren în maximă viteză, tot aşa cum avu ocazia să asculte, pe lângă glasul roţilor de tren, pârâitul unui schelet atletic de fotbalist în devenire.

Moneda noastră de cinci asista cum tehnicile de lansare a dorinţelor diferă de la naţie, la sex, la vârstă, la statut, la fire. Unii aruncă ruşinaţi şi rapid să nu fie văzuţi, de parcă li s-ar putea citi gândurile, alţii se dau în spectacol şi imortalizează momentul, unii pun şi pentru cei dragi, alţii aruncă cât pot de sus sau cât mai departe să nu se contamineze parcă de dorinţele celorlalţi, un întreg ritual mai mult sau mai puţin studiat. Unii se căsătoresc acolo ca gaj al rezistenţei vieţii de cuplu, alţii sunt aduşi cu forţa şi legaţi la ochi, unii vin pentru parada modei şi a selfie-urilor, dar invariabil, toţi se sărută. Asta îi place cel mai mult monezii noastre, ceva îi împinge pe oameni să se sărute acolo, de îndată ce se postează cu faţa sau cu spatele la fântână, să-şi facă legăminte, să-şi reînnoiască jurămintele. E ceva în aer, în piatră, în geniu, ceva inexplicabil, ce îndeamnă oameni din toate colţurile globului să se asemene în acelaşi gest simplu, sărutul la Roma.

Cap sau pajură? Of, iarăşi o memorie auditivă! Oare câte nopţi se spune că sunt cerurile deschise? Dacă o ţin aşa în fiecare noapte, nu o să mă mai pot concentra pe ce m-a adus de fapt aici, mă pierd în trecut, sunt nostalgică. Nu mai e nimic de făcut, aşa cum îi spune şi numele, e trecut. Doar nu eu le-am purtat ghinion, Doamne fereşte! Am fost şi de aur, şi de argint şi din aliaj, am fost şi ştanţată şi inscripţionată şi turtită, am stat în apă, în pământ, în aer. In foc mă pârjolesc cu fiecare

Page 70: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

69

transformare, oare ce o fi în neregulă cu mine? Ce matrice malefică port? Sunt acreditată cu valoare, mai mică sau mai mare, nu contează, dar dintotdeauna am avut valoare. Deodată simţi catifeaua verde, se revăzu valoroasă în mijlocul mesei jocului privat. Trona nehotărâtă, stingheră printre jetoane. Cap sau pajură? Doar doi la masă, prea mulţi însă în picioare. Fum gros de trabucuri cubaneze. Un teanc de chei, cecuri, un ceas şi multe promisiuni. Şi ca bonus ea, moneda de aur, de la părinţi, tot ce se mai găsise de pe urma lor în maldarul de fiare arse din jungla unei păduri tropicale. Şi nu a fost cap, nici pe monedă, nici la moştenitor, aşa cum avea să o dovedească necruţătoarea ruletă rusească.

Unele călătorii dincolo au fost chiar frumoase. Nu Dante al vostru, florentinul a scris magnific despre asta? Dacă nici aici, în Italia, pe fundul celei mai celebre fântâni nu am dreptul să visez şi să-mi doresc o alta soartă, atunci unde? Pânza de stele distorsionată nu-i răspundea. Poate că sunetul e transmis altfel prin apă şi răspunsul îl primeşti în mii de ani lumină, când doar rugina va mai fi rămas de biata moneda noastră de cinci. Poate după legile fizicii rugile de aici se inversează până acolo, sus, în oglindă. Sau poate până atunci va veni omul oacheş ce-i tot apare în vis cu magnetul şi o va salva de soarta-i cruntă. Până atunci nu s-a hotărât încă ce fel de viaţă şi-ar dori, poate şi pentru că nu a cunoscut variante prea atrăgătoare. Aşa o prinse meditând şi cea de-a cincea seară sub cer roman, deschis.

Trona pe mâinile reci, slăbite ale unei mame apuse. Victoria avusese dintotdeauna mâinile reci, problemă de circulatie periferică, însă acum erau şi reci şi ţepene. Copiii i le aranjaseră împreunate pe piept aşa cum cerea tradiţia şi vegheau la căpătâiul mamei lor devotate. Chiar dacă nu mai erau tinerei, nu le venea nici acum bine ideea că au rămas orfani. Poate că din vina lor a şi avut loc călătoria, căci prea au crezut în cele 40 de zile şi au întreţinut mitul. Poate nu toate sufletele călătoresc. Oglindă, sfoară, colac, lumânare lungă cât pentru tot traseul, costumul ei preferat popular, cozi împletite cum îi plăcea să-şi poarte

Page 71: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

70

părul şi bănuţul pentru vamă. Si a început călătoria. Si sufletul a luat după el banul pentru a fi vămuit. Si pentru că a jurat confidenţialitate, moneda nu poate spune exact numarul vămilor ca să nu deruteze şi nici să încurajeze. Nimic nu ne poate dezvălui, însă a rămas întipărită undeva, în matricea sa de metal, această experienţă a văzduhurilor. Mai fusese ea moneda noastră în pământ, dar nimic nu se compara cu migraţia şi tovărăşia sufletului rătăcit în aşteptarea verdictului. Şi s-a dus unde se duc mamele devotate, iubite de copii şi întreţinute veşnic în memorie, altfel nici nu e omenesc să fie.

Acum se simţea întrucâtva familiară acestui loc. Puţin mai departe, în Piaţa Navona, obişnuise să stea demonstrativ pe fundul unei huse de vioară. Măcar era mai cald, mai confortabil, chiar dacă nu era aşa înghesuială ca aici deşi poate bietul artist şi-ar fi dorit. Se pare că nici lui nu-i adusese prea mult noroc de abundenţă. Deşi scripca lui răsuna mai frumos decât apa din gurile leilor, deşi era zonă consacrată de artişti, mai cu seamă pictori, pe Giuseppe parcă îl aude şi acum. Oare s-o fi mutat aici la Fontana? Nu pot fabula chiar în halul ăsta, e prea real. El e! Numai el cânta şi noaptea la stele!

Nu ştia să spună cum ajunsese Giuseppe artist stradal, când mânuia aşa de profesionist arcuşul, nici nu era important atâta timp cât el era fericit cu forma lui de artă. Impărţea mereu agoniseala cu oameni sau animale, însă pe ea nu se îndurase să o înstrăineze niciodată, era prima lui monedă, primul semn de apreciere şi hotărâse să o păstreze până la sfârşit. De unde să ştie boemul nostru că avea să-i fie furată de un individ oacheş, aproape asemănător cu cel la a cărei revenire visa insistent moneda noastră. Or exista coincidenţe, însă nu toată lumea crede în ele.

Zile ploioase de primavară şi extrem de triste. Dupa 600 de ani un nou Papă renunţa la scaun. Toată agitaţia de la fântână se mută în Piaţa San Pietro. Toţi ochii caută un fum alb ridicându-se prin ceaţă. Omenirea are nevoie şi de o altfel de dragoste, de sprijin. Un an deosebit, 2013, anunţat cu

Page 72: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

71

surle şi trâmbiţe, fel şi fel de premoniţii, agitaţie care începe să se simtă şi sub undele fântânii. Vigilenţa carabinierilor a mai scăzut sau e distribuită. Poate moneda noastră are o şansă la schimbare de destin. Pentru toţi se anunţă schimbări majore anul acesta. Poate, poate..

De departe, experienţa din America Latină a fost cea mai stranie. Mina din Columbia, din ţara smaraldelor şi culmea, a sărăciei şi a multor atrocităti. Copii scormonind în galerii după pietre verzi şi visând îndrăzneţ cai pe pereţi, poate tot verzi sau, altceva, la fel de dorit, tot verde. Manuel nu îşi vedea visele din cauza ceţii ca de funingine care-i zugrăvea chipul muncit precoce. De exploatare de minori nu s-a auzit până acolo sau dacă cineva a auzit, tace că-i mai rentabil şi foarte puţin problematic. Nu a spus la nimeni când în pereţii galeriei şubrede a găsit un ban cu o piatră în mijloc. Nu era verde, aşa că nu putea fi valoroasă şi nu avea de ce să o predea exploatatorului. Stia că nu o poate valorifica, însă se gândi să o păstreze amintire din pruncia greu încercată. A curăţat-o, însă cu niciun chip nu a reuşit să scoată două piese din ea, metalul şi piatra erau indestructibile. Rachella i-a spus odată că i-a apărut în viziuni că el ar avea piatra lunii pline, sâmburele Universului, însă Manuel şi-a permis să râdă de capacitaţile ei extrasenzoriale, ceea ce nimeni în comunitate nu mai făcuse. A doua zi, nimeni nu l-a mai văzut pe Manuel, nici viu, nici mort şi o groază de legende se ţes şi azi în jurul acestui tânăr, cum că ar fi ajuns chiar pe Lună şi el ne-ar zâmbi prin pata neagră ce întunecă astrul, căci nu apucase nici să-şi spele chipul.

Hotărât lucru am o fixaţie cu fizionomiile închise la culoare. Manuel, dragul meu, dacă tu eşti pe lună acum când mă uit la tine, fă ceva şi scoate-mă de aici, că nu sunt în stare să îndeplinesc dorinţa ce mi s-a lăsat în seamă şi îmi e tare ruşine dacă dau greş şi de data asta! Mai ales acum, când sunt cea mai nesemnificativă monedă, din cel mai ieftin aliaj. Pot să jur că prin tehnologiile astea noi am fost separată de tot ce am avut odată valoros, nu mai am nici praf de piatra lunii, nu sunt nici măcar din cupru, nu poţi cumpăra nimic cu mine şi,

Page 73: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

72

cu toate astea, nu pot să nu mă abţin să mă gândesc că iarăşi port ghinion.

De ce te dai bătută? Mie mi-ai adus atât noroc, mi-ai schimbat destinul sumbru, m-ai înălţat unde nici nu visam, de ce te desconsideri? Nu valoarea materialului contează, ci intenţia omului ce te-a însărcinat să-i porţi dorinţa e mai presus de firea ta. Singură poţi să te schimbi! Ce dacă ar veni cineva cu un magnet să te tragă de pe fundul fântânii? Crezi că ţi-ar garanta o existenţă mai strălucită? Ai face parte la infinit dintr-un lanţ de întâmplări aleatorii de care te-ai simţi mereu vinovată. De ce să nu faci ceva bun în viaţă? Femeia aceea nu ţi-a cerut ceva pentru ea, nu ţi-a cerut averi, nu ţi-a cerut sănătate, nimic mai presus de puterile tale. Nu ţi se pare cumva că eşti ruptă din clasicul „Red violin”? Nu îţi asumi răspunderea pentru ce ai trăit? De la lume adunate şi iarăşi la lume date… atât ţi-a cerut. Iar dacă după asta vine veşnicia, cu atât mai bine! Ai reuşit, dar măcar te-ai oprit! Nu tu eşti importantă, nici măcar dorinţa, omul şi sufletul său, asta garantează împlinirea unei dorinţe!

Dragilor, distrug acum un mit. Eu am aruncat a doua oară o monedă care nici măcar nu îmi aparţinea, cea mai mică monedă cu putinţă, nici măcar o monedă naţională. Mai mult, nici nu sunt convinsă că era de cinci, parcă era chiar de un eurocent, însă visul meu a fost să câştig un premiu de creaţie, să scot o carte. Iar acum când voi mă citiţi puteţi să concluzionaţi dacă relevarea unei dorinţe împiedică împli-nirea ei. Căci dacă eu cred asta, indiferent că o pun în spinarea unei biete bucăţi de aliaj străin, ieftin şi, indiferent că eu sunt a şaptea poveste, cred că toate s-au făcut în şapte zile! Si, ce e cel mai straniu, e că voi veţi cunoaşte răspunsul înaintea mea.

Page 74: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

73

Fără-de-care-nu-se-poate Bunicului îi plăcea să plângă sâmbătă seara. Bunicii îi

plăcea să-l vadă cum plânge. N-a plâns niciodată din cauza ei sau, cel puţin, nu evident.

Şapte decenii trecute împreună, nu l-au stârnit pe unchiul Sande. Satul îl ştie de sensibil. Când se-nşiră tutunul la uscat, când depănuşezi la clacă, când dormitezi sub căruta măgarilor fost C.A.P.-isti, nea Sande-ţi cântă. Preferatul lui: „Bordeiaş, bordei, bordei”. Răsună Bărăganul.

Nea Sande trădează. De ceva vreme s-a dat cu necuratul. Mai exact, de joi, de când s-a întors de la talcioc. Mâna măgarii nevoie mare pe uliţe, mai abitir ca de obicei. Duduia uliţa mai tare decât de mersul bivolilor, gâştele învăţau să zboare când dădea Sande un tuşti cu biciuşca. De când fusese ajutor de şef de post în comună îşi înmatriculase căruţa KGB. Visuri de tinereţe dintr-un război pierdut. Nu putea uita că se întorsese pe jos din Tatra. La Sfat, lângă fântâna cu scripet, Iulica, fata ce-o luase acasă cândva, nu-l recunoscuse. Acela fusese şi momentul când şi-a luat cărută, convins că mersul pe jos nu face neapărat piciorul frumos. La câmpie, toţi sunt silueţi.

În joia ciumată luă tot şareta, chit că târgul se ţine aproape şi că el se lăuda cu o casă la şuşá. Sande nu-şi mai încăpea în ilic de fericire. Găsise drăcia rusească, „cutia neagră”. Nu trebuia să mai asculte doar bulgarii. Şi, în sfârşit, urca o treaptă închipuită lângă Sofronie, chiaburul. Doar el avea în sat cutie şi maşină. Sande nu era de felul lui invidios,

Page 75: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

74

doar că, Iulica-şi cam făcea cale bătută, vorba aceea: „la omul care mi-i drag/ treabă n-am, dar drum îmi fac”.

Iulica fusese cea mai frumoasă fată din sat. Nici acum nu ştia să spună Sande cum de-o luase tocmai el. Exista o explicaţie, pe care însă Sande se încăpăţâna s-o uite. Sprintenă şi şovăielnică, ca o iadă de câmpie, trebuia ţinută-n interes, că doar nu în laţ. Atracţiile nu erau multe, dar ghimpele de Sofronie, exact ca ciulinele de Bărăgan, nu se da dus din sat decât iarna, undeva la bloc, la copii. Toate frumuseţile satului se strângeau sâmbătă seara la Sofronie şi veneau acasă transfigurate şi moi.

— Olé, Sande, ce-mi văzură ochii!! Mai văz şi eu lumea de la capitală, ce trai vieţuiesc ăia, Sandeeee! Ce toalete, Sandeeee, ce viaţăăă! Aşa vorbea ea, muzical spre jeluit, cunoscută pentru vocea-i de mierliţă şi prinsă ca bocitoare la fiecare necaz. Dar, nu mă dau pe o mie ca alea, să ştii, mă!

— Taci, fă, ce-ţi împuiaşi capul cu prostii!? Nu ştia Sande ce-l aştepta. Iulica prinsese gust de nou.

Urmă drumul Turnului, Ruşilor, Drăgăşanilor, oriunde se ţinea bâlci. Sofronie îi deschisese lumea. Toată săptămâna gravita în jurul serii de sâmbătă, când era de acum amfitrioană în casa cu antenă. Nimeni nu ştia să spună ce prindea Sofronie cu platoul ăla mare de pe casă, pus peste bolta de viţă, dar trebuia să fie minunăţie mare, dacă doamna părintelui, cucoana primarului, învăţătoarea, doamna miliţianului, toate-şi lăsau ograda baltă şi soţii în iatacuri neîncălzite, şi-şi croiau drum spre casa cu ţignal.

Sande nu fusese niciodată de râsul târgului şi nu voia s-o păţească acum, la bătrâneţe. Nu bea tutun, nici bragă, nu stupea, nu ocăra şi, cu o asemenea reputaţie, nu putea să poarte coarne. Nu fusese niciodată chitros, nici nu-şi putea permite, căci obrazul subţire şi oacheş al Iulichii, cu cheltuială se ţine. Se ţinea, căci de acum, Sande al nostru se

Page 76: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

75

înţelepţise şi-şi puse-n aplicare planul de criză. Pensia de la colectiv era ruşinea ţării, dar omul nu mai suporta să asculte singur cotele apelor Dunării pe bulgăreşte. Primarul, popa, miliţianul, poate nu aveau experienţă cum să-şi ţină nevestele acasă, chiar dacă la altele erau ei destul de imaginativi, aşa că tot greul cădea pe el. Ştia că poate. La nevoie, îi scot şi coasta de drac, dacă trebuie, obişnuia să-şi repete-n gând. Tot o aduc eu în bătătură! Trebuia să joace tare.

Sofronie era de partea nevăzută. Oamenii de la câmpie, chit că zic la muşuroi deal, au o mare cultură cu vârcolaci. Observase şi Sande amănunte. Când se întorcea Iulica de la chermeză avea părul sculat pe mâini, baticul nu-i mai stătea pe frunte, prizele, clanţele o pişcau, radioul cârâia, îşi freca dinţii-n somn, îşi vopsea părul alb cu zeamă de frunză de nuc fiartă în apă de ploaie, îi răsărise aur pe degete, poftă de mâncare nu mai avea şi deci, ce rost să mai gătească pentru o gură?

Sande spărgea o lubeniţă pe prispă, în compania muştelor avide de dulce şi aşa-şi mai îndulcea şi el viaţa. Bătătura strălucea de curăţenie. La cinci dimineaţa, înainte să se ridice praful câmpiei, Iulica mătura curtea animalelor, prispa, faţa porţii şi juma’ de drum din dreptul ei. Destul de repede apoi, porţile se deschideau şi pentru maşina lui Sofronie, care se oferea de ceva vreme să facă diverse servicii prietenului său, Sande. Cu greu, Sande mută căruţa, să elibereze locul pentru parcare deşi era destul şi pe uliţă. Coarnele-l trag sub greutatea lor, îi modifică mersul, statura, nu mai poate ţine capul drept, nu mai poate privi decât ţărâna. Vara trecuse greu. Noroc cu nepoţii care-i mai uşurau zilele. Iulica fusese cam încurcată. Sande avusese antene cât fuseseră nepoţii în vacanţă:

— Bunicule, Sofronie mi-a dat bani să-mi cumpăr ce vreau!

Page 77: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

76

— Bunicule, Sofronie nu are bani de haine, de stă în ismene prin casă de faţă cu musafirii?

— Bunicule, nu mă mai trimite la Sofronie, că mă atinge într-un anumit fel!

— Bunicule, mamaia s-a dus cu o fată la buda-n fundul curţii şi cred că a bătut-o până la sânge, dar nimeni nu s-a băgat şi a ieşit cu o pungă de resturi...

Sande-nghite până face infecţie în gât, apoi îşi dă seama că gâtul trebuie să fie cel mai puternic ca să poată ridica privirea cu coarne cu tot. Incepe cu mişcări uşoare, circulare, stânga... dreapta... privirea-n ceruri ca pentru-ndu-rare, ochi imploratori, apoi închişi şi, când se simţi fortifiat, deschise cufărul, luă economiile de la C.A.P, înjugă magăreţele şi, în joia cu târgul, se dădu cu nevăzutul. Cum văzu cutia mare, neagră, în zona cu ruşii, o luă, dar nu pe negândite cum ar crede unii, ci îndelung rumegat. Nu-şi mai aminteşte cine a ridicat-o în căruţă, cine a aşezat paiele dedesubt, cine a învelit-o cu pleduri, cât a durat tranzacţia. Parcă o luase de la capătul pământului. Oricum părea răsărită din pământ, special pentru el. De cum o văzuse ştiuse că pe el îl asteaptă, aşa cum ştiu miresele când îşi văd prima dată rochia. Niciodată nu fuseseră cutii de vânzare la ei în sat. Şi rusnacul avea o poveste frumoasă de care nu te mai săturai. O depănase pentru el, o ştiau toţi vânzătorii, trebuia s-o audă şi Iulica. Era ca un destin fatidic, pe care însă Sande n-a avut urechi s-o audă. Sande-l luă acasă pe rus să-l cinstească pentru ce credea el că era salvarea căsniciei şi să se asigure că n-a pierdut ceva din splendida poveste.

— Iulico, scoal’, fa, din somnul de frumuseţe, că avem musafiri!

— Ssst, păi cum aduseşi Sande aşa om fără să deretec oleacă? Mă stupe lumea dacă află, exageră Iulica, ordonând încă o dată laiţele de pe tronuri. Că uitai să vă spui, cu gândul la ziua ultimă şi pentru că aveau copiii aşa departe, oamenii

Page 78: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

77

noştri îşi făcuseră pomeni de vii, îşi cumpăraseră două minunăţii de tronuri, îşi turnaseră bolţi betonate cu poză, încrustate doar cu data naşterii, cu garduleţ, tot tacâmul. Iar duminica, după ce-şi etala talentul în corul bisericii, probându-şi glasul de mierliţă în faţa enoriaşelor mai puţin înzestrate cu acest dar, Iulica urca dealul cimitirului să smulgă afurisitele buruieni ţepoase de câmpie. Vasăzică nu suporta să urce bălăriile pe ea, încă de când nu-şi schimbase domiciliul. Nu înţelegea cum alţii îşi îngroapă bunii direct în pământ. Oameni fără suflet!!

Dacă v-aţi făcut o idee despre mania curăţeniei, vă veţi da seama cât de pe dos i-a venit Iulichii să primească musafiri, joia, la vreme de siestă.

Cafeaua, noua licoare procurată de Sofronie de la turci, zăcea făcută de dimineaţă. Şi, cam atât. Deşi simţea că o strânge în capul pieptului când o bea, cică de la glandă, îi spuseseră de la dispensar, nu se lipsea de licoare. Avea să ţină şi de sete şi de aperitiv. Doar era lucru rar. După caz, o să-i explice musafirului cum se soarbe aşa o raritate.

Vă spuneam că Sofronie se dădea dus iarna din sat. Avea şi el o fată de la răposata nevastă, care se căpătuise bine, pe la oraşul de la baltă, avea o staţie de gaz, bodegă şi parcare pentru tirurile cu turci. Şi ce de aur şi ce de minunăţii mai aducea, cum n-avea nimeni în sat! Aşa se aprinsese şi gustul Iulichii pentru aur şi cafea.

— Hai, fa, deschide uşa de la salon că nu-l putem băga prin spate! Auzi, Iulico!?

Femeia apăru ostenită şi trasă la faţă, dregându-şi broboada cu păuni cât să i se vadă vopseaua din păr.

— Acuşi! Vai de zilele meleeee, Sandee! Ce făcuuşi, tu, băiatulee? Iar mă băgaşi în gura satului să mi se ducă pomina? Trebuie să ne luăm un jigodei, să ferecăm bine porţile, că mi se mută lumea-n casă, vai, amar, zilele meleee!

Page 79: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

78

— Da’, potoleşte-te, femeie, puchea pe limbă, vorbeşti ca apucata! Haida, zi, recunoaşte, e mai mare ca a lu’ Sofronie?

— Cutia? — Pai, da’ ce, fă? — A, păi e, da’ ... depandă.. — Depandă de ce? — Câte prinde, canale, varietate, ce ştii tu? Matale, bre,

omule, i-ai vândut marfă bună? — Roman Moldovan mă recomand, saru’-mâna! — Naţie? — Îi decide dumneata după ce ţi-oi povesti, dă-mi

oleacă răgaz să-mi trag sufletul. De departe îl mai car, dar acu ajunsei la capătul drumului, dacă nu mă-nşeală cărţile.

— Vorbeşte pe înţeles, omule! Ilastric, ace, papiote, pleduri, ce mai ai?

— Eu mi-s bişniţar cucoană, nu rudar. — Păi, nu ziseşi Sande, că-l luaşi de la ruşi? — Fă, tu crezi că eu-i cătai la bolitin? Ruşi, moldoveni,

nici ei nu ştiu, ce crezi, stai şi ascultă, ce salţi ţonţoroiul, că ne ameţeşti. Adă o lubeniţă dacă tot n-ai stare!

— Da’... cafiaua? — Dă-o... s-o dau de cafea, că se cufure omul! — Hai, bre, spui povestea? Că mă ţii din lucru, se făcu

ocupată Iulica. — Da’, ce lucrezi tu, fă? Nu mă face să te ruşinez de

faţă cu musafirii. Hai, băiete, ia o lubeniţă să te răcoreşti, e arşiţă şi toamna aici. Ador, sfârşitul verii la câmpie. Cum e la voi?

— Nu mă întreba de vreme, că mă jigneşti. Or’ n-avem ce vorbi?

— Cum spui tu... acu’ n-ai de ce te supăra.

Page 80: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

79

— Că mă întrebă dumneaei şi nu e frumos să nu răspund, român moldovean, cum vă sună mai bine. Din Tiraspol, prin adopţie, sufletul mi l-am completat acolo.

— Adică rus? — Femeie, clanţa moale şi ascultă, d’aia ţi-a dat

Dumnezeu două urechi şi doar o gură. — Omul se naşte acolo unde îi e soarta, zic bătrânii,

dacă pleci, iţi tot cauţi soarta. Şi eu o caut pe a mea. Da, cred că e aici.

— La mine-n casă? Ce tot zice ăsta, Sande? — Ascultă fa şi taci, ultima dată îţi zic! — În satul ăsta. Unde-oi da cutia acolo e şi Sveta. — Cineee???Ce nume e ăsta? — Svetlana, bat-o norocul, că nici acum n-o pot vorbi

de rău, m-a târât prin raioanele din Tiraspol. Aveam doar 17 ani când m-am luat cu ea. Cât am mai iubit-o! Vă văd oameni aşezati, mă înţelegeţi dumeavoastră.

— Eu, nu înteleg... Apoi văzu palma lui Sande ridicată ca după o muscă şi nu mai continuă.

— Eu mi-s ţigan de fel. Ea, fată de colonel, asistentă, mi-a făcut un fecior frumos, Leo, uitati-vă, e leit mă-sa, când plânge transpiră la buza de sus. Am minţit pentru ea, am furat pentru ea, am făcut casă frumoasă, am luat televizor.

— Ce e ăla? vorbeşte româneşte acum! — Bă, voi sunteţi năuci sau vreţi să mă derutaţi? Că

dacă e vorba să mă luaţi la mişto, nu mai şăd o secundă la voi în bătătură. Păi asta neagră, la care-i ziceţi cutie, ce tocmai v-o dădui, ce e? Or nu vă spusei că-i blăstămată?

— Alei, Sandeee, băiatulee, ăsta mă sperie. Ce naţie mi-ai adus tu mie-n prispă?

— Cum vă povesteam, la noi în şatră, nu aveam televizor, nici televiziune, dar ea, cucoană, la dispensar afla prea multe. Şi cum să mă las eu mai prejos? Am luat

Page 81: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

80

televiziune, bat-o soarta, că mi-a ruinat viaţa. Dar să-ncep cu începutul.

........................................................................................... — Mamă, l-am visat aseară pe tataie Sande. Cred că

unde i-am auzit pe Clejani la o emisiune cu „Bordeiaş”. Ştii, mamă, uneori mi-e dor de el. Tare cuminte mai era, săracul! Şi povestea aşa frumos de plângea şi el! Cum reuşea să cânte, să joace şi să plângă aşa deodată!

Ştii când s-a dat drept Moş Nicolae? Am şi acum bluziţa aia roşie cu steluţe de zăpadă. Avea gusturi rafinate. Tot ce a ales el în viată a fost frumos. Numai cutia...

Dar vezi că mamaia n-a schimbat-o? Şi azi se uită tot la televizorul ăla, chiar daca prinde doar două posturi. Cred că s-au iubit. Tu trebuie să ştii mai bine, ai fost copilul lor.

Page 82: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

81

Pui de nor

Cumva, nici el nu ştia cum, Pui de nor ajunsese la

mijlocul disputei dintre frontul sud-vestic, presionar scăzut, şi cel polar-nordic, fronturi care terorizau Europa în plină primăvară, după aproape 100 de ani. Aventura lui stătea să înceapă, anunţată de balansul destul de larg al acestui pufişor destul de firav pentru realitatea dură în care se văzu capturat.

Nu se temea de autostrada aeriană care, brusc, era mai liberă decât în alte dăţi, însă nu putea să nu se întrebe spre ce îl duce destinul lui scurt de ghem de nor. Nici nu apucase să-şi cunoască bine rădăcinile atmosferice, că se şi trezi în vâltoarea vieţii aeriene ce-i fusese predestinată şi la care se părea că se dedicau toţi asemeni lui. Dintr-un motiv oarecum necunoscut, nu prea îşi întâlnea coaerienii prin această parte de lume unională. Pesemne, Mama Natură, în care se încredea încă deplin la această vârstă, îi rezervase o viaţă aparte aşa cum se cade unui specimen însemnat, cum îi plăcea să se considere. Nu îşi punea încă problema ce i-o fi apucat pe fraţii lui de şi-au ales zone mai calde, când şi aceasta era de o frumusete rară, lanţuri muntoase înzăpezite, reţele de apă ce respirau printr-un polei subţire, parcele albe bine secţionate. „Prea mult alb”, îi trecu fugar prin minte, mai mult râcâit de orgoliul că nu face notă discordantă, că nu iese el în evidenţă aşa cum i-ar fi plăcut. De ce Mama Natură nu s-a gândit să-l cadorisească măcar cu o fişă a postului înainte să-i dea drumul în lume fără o instruire prealabilă? De unde să ştie el ce are de făcut dacă nu poate imita, aşa cum fac toate făpturile la început de drum? Increzător în

Page 83: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

82

instinctul lui de nor, se lăsa purtat mai departe de curenţii furioşi care nu mai pridideau să-şi revendice teritoriile astea spectaculoase, parcă plătind nişte poliţe.

Se opri undeva în Estul nu foarte extrem, unde i se păru că oamenii nu vedeau decât două culori, roşu şi portocaliu, deşi peste tot era alb. Omuleţii, păreau terifiaţi de ceva şi ţintuiţi pe la casele lor de nişte hărţi numite coduri, marcate numai cu roşu şi portocaliu. Puţinii care se aventurau în splendoarea de afară erau aprig încercaţi şi munciţi peste poate de cei care dădeau aceste avertizări. Nicio bucurie nu străbătea pe feţele lor. Pui de nor se gândi o clipă că poate asta îi era menirea, trebuia să aducă viaţa în sufletele acestor nefericiţi care au ajuns cumva la performanţa să nu se mai bucure de minunile naturii care-i susţine şi-i suportă.

Obosit, poposi deasupra unei clădiri impozante cu mii de ferestruici, cocoţată undeva mai la altitudine, într-un orăşel de la poalele unui lanţ muntos. De ce a ales locul ăsta? Păi poate pentru că aici nimeni nu se uita la televizor sau poate pentru că aici trona culoarea lui preferată, albul? Sau poate din diverse alte motive care i se vor dezvălui sau ni se vor dezvălui într-un final, căci nimic în viaţa asta, chiar de norişor, nu e întâmplător. Cel mai evident motiv e că acolo cineva adunase puişori de om, iar pui la pui trage, chiar dacă de specii diferite. Nu cunoştea bine motivele pentru care acei omuşori nu stăteau pe la casele lor alături de părinţii terifiaţi, poate că aşa era mai bine pentru ei, să-i protejeze de spaimă, deşi nicăieri în lume nu auzise că îi e mai bine copilului altundeva decât lângă părinţii lui. Cumva, din străfundurile pernuţelor lui de aer tulbure, simţi un imbold cum că aici e locul lui, aşa că mai coborî din altitudine ca să nu aibă surpriza celor doi fraţi atmosferici supăraţi care să-l smulgă cumva din locul predestinat.

Page 84: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

83

Cea mai bună decizie de până acum, căci de la adăpostul de unde se găsea, putea observa foarte bine, furnicarul de liliputatani gălăgioşi. Atâtea armonii, atâtea timbre, atât de diferite de cele ale naturii aeriene! Pui de nor nu işi dădea încă seama ce stări transpun aceste sonorităţi mai mult sau mai puţin armonice. Era aşa de interesant de urmărit, încât pentru o vreme chiar ignora faptul că nimeni nu-l văzuse deşi era singurul specimen pe bolta unui cer cristalin, geros, iar asta trebuia să fie un semn pentru cineva mai relaxat, dar, dintr-un motiv încă nerevelat lui, nici puii de om nu erau relaxaţi, deşi, ca şi el, erau la început de drum şi nu ar fi trebuit să fie atât de împovăraţi.

E drept că nici lui nu i se spusese nimic din ce îi rezervă viitorul, dar aceşti pui de om parcă ar fi ştiut ceva, chiar dacă nu în portocaliu şi roşu, ceva diferit, care îi făcea mai sperioşi, mai neîncrezători.

Presiunea punea stăpânire pe Pui de nor, şi nu era cea atmosferică, era evoluţia sa fiziologică, întâi se îngreuna, apoi se rarefia în chemările apusurilor ardente ale oceanului. Nu ştia exact cât va dura procesul, poate ăsta era şi farmecul vieţii de nor, ştia doar că trebuia să-şi îndeplinească menirea până devenea vârtos, căci altfel nu se mai putea întoarce să se risipească în minunăţia apusurilor marine, mai ales dacă avea să se îngreuneze cu vreun suflet călător. Presat de timp – acest ceas al lumii – decise să mai scadă din altitudine, până la riscul pericolului, aproape de hornurile clădirii, să nu aibă niciun dubiu că înţelege bine freamătul şi frământarea sufletelor-pui, total străină de a lui, la o primă impresie.

Era şi acolo un alb, dar unul special, dezolant, rece, încremenit, încălzit doar de suflul rapid agitat al puilor de om, precipitaţi peste fire. Oare de ce îmbâcseau aşa rapid aerul aceste creaturi firave, oare de ce inimioara lor o lua aşa la goană, oare de ce plămânii lucrau mai rapid aerul rece, spre ce se grăbeau ei oare când aveau atâta viaţă înainte? Sau

Page 85: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

84

nu aveau? Un junghi săgetă străfundurile rarefiate ale constituţiei lui incipiente. Un început de revelaţie divină. Ce legatură avea el cu divinitatea, un biet pui de nor, cum să i se pună lui în cârcă o asemenea răspundere? Cineva de acolo ceruse oare expres să călatorească cu el spre minunatele apusuri, vreun pui de om avea în plan să ascundă după el astrul zilei? Şi dacă da, cine? Cum va şti? Mister nerevelat încă. Tot ce ştia Pui de nor era că dacă va zări în depărtări vreun fârtate de-al său vârtos, e semn că el trebuie să se îndrepte spre zona zămislirii lui, aşa cum toate pe lumea asta se întorc la matcă. Deocamdată, scrutând depărtările, cerul era oglindă neciobită, cristal aspru, doar el netrebnicul îndrăznise să se abată, pentru o treabă foarte grea, se vede…

Dacă ar fi ştiut, poate ar fi putut refuza, deşi se pare că tocmai constituţia lui firavă i-a permis să fie selectat pentru a căra un suflet, tocmai el, novicele, să fie înhămat la aşa sarcină grea, ce nedreptate! Of, iartă-mă, Mamă Natură, nu am dreptul să cârtesc, mi-a scăpat un gând doar, nu se mai întamplă, tu ştii mai bine! spuse Pui de nor resemnat-spăşit, regretând că nu şi-a stăpânit gândurile învolburate. Tot ce spera acum era să nu fie taxat pentru aroganţă şi işi promise că tot ce va face va fi să şteargă această neplăcută impresie ce o lăsase Creatoarei. Îşi spori astfel vigilenta şi îşi propuse câteva zile exclusiv de observaţie, fără a-şi permite vreo cugetare măcar.

Aşa observă cum micile suflete obosite de suflu, se avântau în vâltoarea vieţii, erau copleşite de planuri pe termen lung pe care le negociau cu organismul lor beteag în fiecare secundă. Nici el nu avusese atâta voinţă în aceasta călătorie câtă simţi la acele pachetele limitate de carne. Pui de nor a ajuns împins, ajutat până în această extremitate de lume, mânat de destin şi îşi închipuia că aşa se trag sforile la toate nivelele. Era derutat să vadă cum unii, în micimea lor, se înverşunează să îşi susţină punctul de vedere, aproape

Page 86: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

85

egoist trag de sfoara vieţii lor, o înnădesc cu de la sine vrere şi cu puţinele puteri, susţinuţi de un sentiment numit dragoste. Deşi îşi propusese să nu reflecteze nicicum, Pui de nor fu încercat de o senzaţie stranie, greu de definit, el care nu cârtise sorţii, se simţea cumva singur. De la creaţie avusese o părere prea bună despre el, poate, şi nu suporta termeni de comparaţie. Ce prostie să mă găsesc tocmai acum să mă compar cu aceste creaturi demne de milă! Ce dacă sunt singur? Sunt liber, uşor, simpatic, folositor! Mă şi mir că nu m-au remarcat până acum. Ei nu pot pluti, ei nu văd cât văd eu, de ce aş vrea să fiu ca ei? Doamne ce prost sunt! Cu toate astea o stare de tristeţe îl cuprindea, se simţea din ce în ce mai greoi, păturile lui se îndesiseră şi parcă simţea şi o doză de îmbâcseală între straturile odată aerate. Cred că mă molipsesc! Ce o fi cu mine? Ah, cum de nu m-am gândit până acum? Evident! Luna asta plină mă agită atât! Tot ce trebuie să fac e să aştept cuminte să treacă, nu mă pot pune cu ea. Acum ştiu şi de ce sunt prichindeii ăştia atât de agitaţi, îngrijitorii atât de nervoşi, părinţii atât de închistaţi. Să le spună şi lor cineva! O să mă odihnesc cuminte la o fereastră până îşi face de cap grandioasa asta. Pui de nor îşi adună faldurile şi se aşeză la singura fereastră deschisă, luminată palid dinăuntru şi magnific dinafară. Nu ştia cine face risipă, oamenii sau astrul. Se vehicula o idee trăsnită cum că s-ar face economie dacă s-ar tăia lumina în nopţile cu lună plină, acum lui Pui de nor nu i se mai părea atât de trăsnită. Nopţile astea sunt stranii şi mult prea silenţioase. Unde a dispărut agitaţia de peste zi? Cum pot trăi oamenii ăştia în două dimensiuni aşa de diferite, ziua se risipesc şi noaptea îşi încarcă bateriile? Apropo de odihnă, nu că aş fi prea obosit, dar dacă tot am intrat în lumea lor, frumos ar fi să mă aliniez cutumelor lor.

Liniştea stranie a nopţii îi fu tulburată de un respiro abia sesizabil, firav, la graniţa dintre lume şi apusuri.

Page 87: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

86

Concentrându-se cu toate faldurile, Pui de nor sesiză chiar sub el, lângă geam un pui plăpând, asudat. Şi el ca nor era format din apă, dar parcă nu era aşa vizibil. Ştia că asta are în comun cu oamenii, cantitatea mare de apă din conformaţie, dar în ambele cazuri asta nu se vedea cu ochiul liber, la niciunii. Exceptându-l pe acest pui de om, care parcă era decis să se lepede de materia lui constitutivă. Nimic din suferinţa, aşa cum citise Nor în cărţile astrale că ar fi proprie oamenilor, din contră, o seninătate, o îmbrăţişare, un adio la combustie, o recunoştintă, O BUNĂTATE, o înţelegere mai presus chiar de cea a lui Nor, un dor de apusuri, de boare, o nerăbdare.

Uf, iarăşi fiorul ăla! Am început să-l simt din ce în ce mai des! Îmbătrânesc şi devin sentimental sau asta e urmarea amestecării printre oameni? Copilul asta e excepţional! Nu urlă, nu e mânios, nu se agită, nu i s-a întunecat privirea. Doar dragostea îi strânge inima în chingi că ştie că poate unii nu vor întelege curând decizia lui şi vor suferi, dar lui îi va fi atât de bine! Va fi pavăza soarelui, va oferi cele mai spectaculoase imagini cereşti, va veghea şi îndruma vieţile celor dragi, celor care l-au dorit şi care l-au ţinut agăţat până acum. În liniştea încremenită de răceala nopţii, cu atenţia încordată la maxim, putu distinge suspinul divin şi auzi încă o dată acel cuvânt ce-i va rămâne pururi străin: „Vă iubesc!”

Apoi suflarea încetă, aburul cald nu se mai sesiză, semn că apa vie se evaporase din materia carnală . Un val de căldură îl cuprinse pe Nor. O fierbinţeală necaracteristică îi învăluia faldurile şi astfel nu se mai putu menţine la nivelul ferestrei, se trezi plutind, rivalizând cu luna, pe care, preventiv, o ocoli.

Odată cu uşurimea lui, Nor, simţi un amalgam de sentimente noi, care îl înălţau şi mai tare. Era mai uşor ca niciodată, în pofida vârstei. Ceva îi spunea că şi oamenii pot zbura, că şi oamenii sunt uşori, sunt liberi. Şi aceste creaturi

Page 88: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

87

uneori demne de milă, au la îndemână unelte cu care pot face şi fi tot ce îşi doresc, au visuri, au imaginaţie, pot pluti în voie, pot iubi, se pot face iubiţi, iar spre deosebire de nori, ştiu cum să rămână în memoria celorlalţi, ştiu să dăinuiască şi după ce şi-au spus adio.

Călătoria spre ocean decurse într-o tăcere continuu-contemplativă, Nor procesa ce învăţase, iar sufletul pasager se bucura de uşurime, de înălţimi, de spectacolul noii lumi. O nouă zi şi atenţionările încetaseră, oamenii se mai liniştiseră, primăvara era anunţată şi aşteptată prin toţi porii, fronturile atmosferice nu le mai perturbară calea. Nor era acum vizibil, cerul se înseninase.

Chiar dacă amândoi se îndreptau spre rarefiere, erau fericiţi. Îşi împliniseră destinul. Visul putea începe, un vis în care ei se jucau de-a copertina pentru unicul, cel mai dorit astru al zilei, şi asta vor face de-acum înainte: ziua vor alerga în voie printre particulele de viaţă, uşori, invizibili, joviali, seara se vor pune paravan în fel şi chip în faţa soarelui pentru a crea cele mai frumoase peisaje lumeşti, iar noaptea se vor odihni oriunde vor voi în univers, asteptând creionarea următorului destin.

Page 89: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

88

Trenul de Londra Metroul de Londra fusese prea rapid, la fel şi avionul.

Cum naiba reuşiseră să devanseze şuvoiul de gânduri? Ţara aia îl fascinase pe el, clandestinul, „el gringo”, cel mai detestabil dintre englezi, poliglotul, elegantul. Cum adică să se ducă după tutun la magazinul gării şi să poată cumpăra flori, foi, filtru sau femei? Cum adică oamenii să se pupe atât de insistent şi să danseze până la ziuă? Cum adică să trăieşti mizerabil şi să fii atât de fericit? Cum adică să iubeşti un om ca el?

Nu ştiuse că putea plânge atâta. De la maică-sa nu mai reuşise cineva să scoată din el latura de copil. Fusese fericit de nu-l mai încăpea. Fusese liber aproape antigravitaţional. Fusese frumos, cum niciodată nu-l arătase oglinda timpului. Cântase, aflând că are ureche muzicală, o audiţie colorată, un cântec albastru pe două voci. Ei doi, muzica, drumul, viaţa.

— Aş putea sta restul vieţii aici, cu tine! — Ţi-aş ajunge? — Glumeşti! Nu ştiu cum am putut trăi până acum.

Nu cunosc pe nimeni care să trăiască atâta fericire! Nu mi-ar trebui alcool, Prozac, şedinţe. Ne-ar ajunge banii să trăim câte zile ne-au mai rămas. Vrei să căutăm o casă?

— Nu vorbeşti serios! Nu poţi renunţa la viaţa ta! A fost doar o vacanţă. Crezi că CD-urile alea te vor ajuta să vorbeşti ca noi? Crezi că mirajul te-ar ţine, mai ales că nu l-ai experimentat până azi? Crezi că un inel cu diamante şi nişte vacanţe nu ajung? Trebuie să recunosc că lacrimile m-au atras mai tare. Aici oamenii în toată firea nu plâng, nici când

Page 90: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

89

recunosc că sunt fericiţi. Mă bucur că am fost fericirea cuiva. Şi cânta şi mai tare, extinzând clipa spre veşnicie. Drumul drept şi mersul continuu îi dădeau siguranţa că nu se vor opri. Mai ales că era drumul ei. Mai ales când conducea el. Şi pe drumurile lui se simţise bine, chiar dacă nu putea fuma mai niciunde. Drumurile lui miroseau altfel, arătau mai ceţoase, mai serioase, mai umede, dar exotice în splendoarea lor. Autostrăzile cerului sau ale pământului ce le purtaseră împreunarea erau oricând frumoase, că abia le puteau sesiza. Odată, o zi le-a făcut cadou patru anotimpuri, parcă grăbindu-i să-şi trăiască povestea. N-au crezut în coincidenţe. Altă dată, cerul le-a urat bun-venit în cea mai frumoasă ţară mică a Europei. Nici asta nu au băgat de seamă, totul pălea în faţa dragostei lor. Părinţi, fraţi, toţi s-au crizat, unii suspicioşi, alţii doar neîncrezători. Şi asta a fost irelevant. Distanţe îi despărţeau cu anii, dar nu se simţea zilnic la telefon. Cine avea interesul să măsoare timpul liniar? Dragostea lor se vedea, dar prea puţini au fost să o admire.

Iarăşi viteză, metroul gonea ca nebunul, iar el se gândea la Gladis Knight şi al ei tren de noapte spre Georgia. Mergea şi Neil Diamond, dar nu se putea hotărî la unul din ei. Ceasul îi arată că nu poate fi prea târziu să o sune. Abia plecase şi era ros de dor dinspre epicentru.

— Vin înapoi! — Serios? Parcă ai avea 18 ani! Asta chiar ar fi ceva!

Parcă abia te-am condus la avion. Măcar spune-mi că nu glumeşti, să nu plec spre casă.

— Haideti, domnule, luaţi-vă pastilele, e timpul. Vreţi să o sunăm noi să-i spunem cât aţi iubit-o?

— Nu! Ştie, o să ştie mereu! Eu o să fiu lacurile Scoţiei, eu o să fiu zidurile Edinburgului, o să fiu orice catedrală gotică, o să-i fiu în unghiile pictate, eu sunt frontiera de la fată la femeie, acoperişul de deasupra capului. Mă mai gândesc dacă trebuie să ştie, o să vă spun, mimă

Page 91: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

90

bărbatul cu un oftat. O femeie iubită de prea mulţi bărbaţi şi de prea puţină lume. Am eliberat-o, eu i-am scris, eu i-am dat drumul în lume după ce i-am oferit iluzia cuibului. Nu asta e iubirea? Eu n-am învăţat-o nimic, ea m-a învăţat totul. De ziua femeii, de ziua primăverii, i-am dat voie să zboare. Am ales anotimpul cel mai potrivit pentru ca ea să nu eşueze. Ce să-i spun? Că ar trebui să fie fericită că n-au strâns-o grilajele coliviei lângă un partener atât de bolnav? Eram bine când o ştiam lângă mine, asudam mai puţin, nu mai muream fiecare noapte în somn, nu mai luam pastile. Trebuia să ştiu că nu sunt atât de puternic fără ea. E ocupată, i-am urat viaţă liniştită, am asigurat-o de iubirea mea veşnică, am făcut gesturi irepetabile. Dar întotdeuna voi fi cel ce n-a avut curaj. Niciunul nu va şti. Poate ăsta a fost cel mai înţelept gest, poate aşa vom supravieţui lumii. Iluzia libertăţii ne-a sugrumat. Mulţumesc, Doamne, că am trăit acele clipe! La ce m-aş mai fi gândit acum? Paşaportul mi-a fost tăiat, doar el era cel ce-mi amintea anii. Raţiunea mi-a fost trezită de imaginea fiului meu pe acoperiş. Din REM am fost readus de cuţitul fluturat de nevastă. Amintirile ne-au fost spulberate în miile de ţăndări ale aparatului foto. Dar inima, INIMA, nu mi-a luat-o nimeni de la ea. Îi aparţine mai degrabă veşnic. Acel „solitary man”, ce i-a căzut în genunchi implorând-o să-i fie soţia inimii, acel cântec albastru care-o atenţiona că o să devină femeie curând. Râdea şi cânta ca o apucată. Doamne, cât mai era de nostimă! Din inimă-mi porneau avalanşe zgomotoase de râsete. Mult mai sincere decât orice limbă nematernă de comunicare.

— Dar ce, eu am ajuns de râsul tău? Nu e drept! Tu de ce nu mă faci să râd? Toţi bărbaţii ori plâng, ori râd. De ce nu îmi faceţi şi mie acest favor?

Era atât de serioasă, atât de sinceră, atât de dezgolită de răutăţi, sperioasă, atât de naivă, aeriană, delăsătoare până la spaimă. Nu, nu e vina ei că mi s-a făcut frică! Nu cred că

Page 92: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

91

am meritat vreodată atâta fericire, dar sunt dispus să o plătesc cu orice preţ. Până atunci nu trăisem.

De ce m-am urcat în trenul ăla spre ceea ce numeam casă? De ce am scris mesajul? De ce am recunoscut adevărul? Ce cui al destinului uitasem între acei pereţi din nord? Când am uitat să mă consider? Am făcut-o vreodată? Cum de n-a fost ea cea mai importantă? Da, merit ce mi se întâmplă, şi sper că tot Prozacul din lume să nu mă scape de mintea mea proastă, de judecata mea deviată, de inima mea putredă, de balastul vieţii mele irosite. Cum să-i spun ce trăiesc acum fără ea? Ştie! Nu vreau să ajungă foile astea niciodată la ea. Nu vreau să ştie că asta îi promiteam, deşi nu–mi cerea niciodată nimic. Nu vreau să ştie că slăbiciunile mele pe care le adora erau cauzate de boală şi nicidecum de reale calităţi. Vreau să-i răsune glasul meu grohăit-zgomotos ca un râs nătâng, neîncercat, nu ca o sforţare, vreau să simtă umezeala palmelor de la emoţie, nicidecum de la o boală nervoasă, vreau să pună agitaţia mea pe seama vieţii noastre împreună, nu pe a fricii laşe, vreau să se uite cu drag la unica poză ce i-a rămas, nu cu resentiment. Nu va trebui să se îndoiască vreodată de mine.

Mă va căuta, ştiu, voi avea grijă să nu găsească nimic în urma mea. Nimic în afară de ce a rămas la ea. Pentru că eu nu mai pot fi altcineva.

— Dar poate vă salvează! Poate nu e prea târziu! La cum ne-aţi vorbit despre ea, precis e extraordinară.

— E fantastică! Nu-i alta la fel! Şi a fost a mea! Iar eu... — Liniştiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! Doar nu

vreţi să sfârşiţi cu ea pe buze! — Ba, ar fi o binecuvântare! Mintea mea oricum nu

mai lasă loc altcuiva. — Dacă v-ar fi iubit măcat pe jumătate, acum v-ar fi

stat la căpătâi.

Page 93: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

92

— Să nu îndrăzneşti! Cum îţi permiţi? E destul unul care nu a înţeles! Nu are bani, nu are viză, nu are persoană de contact aici, niciodată nu i-ar da drumul la vamă fără mine! E vina mea că nu e lângă mine. Ea are doar vina de a mă fi iubit. I-am luat-o unui bărbat care sigur ar fi fost demn de ea, nu vreau să îi mai frâng iar aripile. Dă mai tare melodia! E „Holly holy live”. V-am spus că nu auzise nici de Neil Diamond?

— Normal, dacă era atât de tânără. În ţara lor nu s-a ascultat muzică zeci de ani. Cred că nici părinţii ei nu au auzit de Neil Diamond. Sunteţi sigur că nu vreţi să o sunăm? Nu e chiar atât de departe. Ar ajunge la timp. Sigur se poate aranja cumva să intre.

— Nu, se sparse un răcnet care nu era de-al lui. El nu ridica vocea niciodată. În ultima vreme emoţiile îi lăsaseră prea puţin glas. Şi cele bune, şi cele rele. O tăcere adâncă îl pândea. Nu fusese niciodată prea vorbăreţ. Era omul practic, omul social, omul poliglot, se mira şi el cum de vorbise atât de puţin în viaţă. Când a avut un motiv să vorbească, i-a fost fatal. A vorbit despre ea. Colegii n-au înţeles, prietenii l-au invidiat, părinţii s-au speriat, sora s-a alarmat, copiii l-au renegat, şeful l-a alungat, corpul i-a cedat, mintea l-a trădat. De parcă nu ar fi fost loc în fiinţa lui pentru ea, când el ştia că numai cu ea şi-a descoperit fiinţa originară. Ceea ce ar fi putut să fie. Dumnezeul lui catolic i-a dat. El a crezut că este peste cât poate duce, fără să ştie că altfel nici nu ar fi putut primi. N-a trebuit să moară ca să fie fericit, cum citise în literatura ce-o studiase la Cambridge. Dar uite că trebuie să moară ca să rămână fericit.

Îşi aminteşte Crăciunul şi aeroportul unde îi declarase dragostea, foarte puţin credibil din cauza alcoolului ce-i fusese necesar pentru aşa curaj. Ea l-a iertat şi a glumit. Nu se putea să nu-şi fi dat seama după atâta timp. Ce femeie era ea? Plaiurile Andaluze şi Gibraltarul de unde o smulsese,

Page 94: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

93

plajele Trafalgarului şi Cadizului, apusul marocan, caleaşca sevilliană, la concurenţă acerbă cu ţinuturile ce i le prezenta celălalt bărbat, abia atunci a început să înţeleagă. Nu văzuse nimic din toate astea pentru că ea crezuse totdeauna că-l iubeşte pe celălalt. Dar acela nu plângea, nu o cerea. Doar râdea foarte mult. Va rămâne singurul bărbat care a făcut-o să râdă.

Acum era pe teritoriul altuia şi afla. Putea să-i dea şansa să o iubească? Putea să-i spună cât a tânjit-o? Aşa începeau primele ei sărbători de iarnă la alţii. De data aceasta cu brad, cadouri, excursii, pisici, tandreţe, cum văzuse doar în filme.

— Da, sigur, de ce nu? Atâta vreme cât nu trebuie să-ţi dovedesc eu nimic, te las să mă iubeşti.

Şi a iubit-o prea mult şi prea intens, supunându-şi inima la tratamente de regenerare. Şi nu şi-a mai păstrat niciun colţişor pentru viitor. Care viitor? Nu putea să mai întrevadă altul. Atât de departe nu putuse privi niciodată în viaţa lui. Nu vrea nicăieri mai departe. Aici vrea să stea cu ultimile suflări, şi acelea întrerupte-n somn. Doar că nemişcarea nu e proprie oamenilor. Dar cine mai era om? Fusese om şi nu simţise nimic asemănător. La dracu cu umanitatea! Dacă asta înseamnă că nu mai sunt om, ok, vreau să nu mai fiu om! Oare e posibil?

Şi cuvintele l-au ascultat şi l-au răsplătit pentru patosul cu care le-a pronunţat şi rugăciunea i-a fost îndeplinită. A fost prea mult pentru el. Nu ştie dacă a iubit ca un om, dar în mod sigur a murit ca unul. Tot gonind, cu viteza metroului de Londra. Acela care îl rupsese din neclintire.

Trăieşte acum!

Page 95: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

94

Capul locului Mă strânge sau se strânge pământul? E drept că sunt

mult mai mare decât mi-am planificat vreodată să fiu, dar parcă prea intră totul la apă. Cu vreo două decenii înainte de mijlocul vieţii şi am deja senzaţia asta senilă că totul se strânge.

Un sfârşit de martie dintr-un an de credinţă fatidică, ne regăseşte şi reuneşte sub aceeaşi boltă de ţară, acolo unde am copilărit. E ziua tatălui meu, o zi rotundă şi sperios de înaintată din cauză că şi tatăl lui la rându-i s-a speriat prea tare de această vârstă şi ne-a speriat pe toţi definitiv. Dar asta e altă poveste.

Nu stăm pe prispă din simplul motiv că în Argeş nu li se zice prispe, schimbăm impresii în timpul siestei, în curte, la aer.

Dar ceva nu mai era la fel, nu mai era acelaşi aer. Sufletul meu caută să se hrănească că odinioară din aerul de ţară. Caut în zadar. Mă uit în stânga, sus, peste drum, peste loc, peste pădurea goală, parcă şi ea rarefiată. Cine zicea oare că natura e veşnică? Poeţii noştri? Gânditorii? Eu cred că natura nu e aceeaşi. Eu nu am văzut-o, nu am recunoscut-o. I-am dat întâlnire, sufletul meu o chemase, dar ea nu a venit. A trimis în loc un surogat, cine ştie de pe unde, dar nu din copilăria mea. Acolo primăvara erau untişori galbeni, era pârâu şi urzici, erau tufe de alun, erau pruni cam uscaţi şi costelivi, era frunziş mult de greblat, era pantă de te ustura sufletul să ajungi până în pădurea cu floarea-paştelui şi, mai ales, nu acela era capul locului.

Page 96: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

95

Nici nu ştiu ce mi-a venit să mă gândesc la asta. Cu mintea omului de acum, semantic, cap de loc, poate însemna şi la deal şi la vale, nu e specific, nu ştiu de ce acum i-am zis la deal, pentru că toată viaţa mea, capul locului fusese cel din vale. Capul locului din deal nu-mi era cunoscut, poate şi pentru că Marius, câinele meu, nu mai avea suflare să vină în câteva salturi când îl fluieram, tocmai din ascunzişul pădurii care dintr-un motiv realist acum era cheală. Poate sufăr eu prea mult de pe urmă calviţiei, poate are să-şi revină şi ea după ce scapă din primăvară.

Caut capul locului în curte. Nişte ghiocei- clopoţei de-a lungul unor grilaje de poartă metalică, şi aceea neconformă cu realitatea mea şi atât. Nu panseluţe, nu zambile, nu crini, nu liliacul, nici măcar bolovanii pe care se făcea trecerea prin curte. Nici mamaia, nici măcar spiritul ei. Nu focuri sub tuci, nu lâna spălată, nu cuverturi pe garduri la aerisit, nu zgomot infernal de orătănii, nu miros de gunoi ars pe loc. Era doar ea atunci şi doi nepoţi, dar parcă era un du-te vino continuu. Acum eram mulţi, două familii prelungite şi se sta, nimeni nu avea nimic de făcut.

Doar sufletul meu caută, e singura acţiune, nici aceea palpabilă.

Numărul casei e în geam, însă nu se vede, iar casa e de nerecunoscut. Nu mai e la roşu, e cu mobile, covoare, draperii, însă nu mai e casa.

Mă gândesc apoi la toate casele şi căminele unde proprietarul nu mai e, mamă, tată, soţul, unchiul, mătuşa, soţia, bunicul, bunica, copilul, oricare. Sunt convinsă că pleacă şi casa cu omul. Degeaba spunem că nu luăm nimic după noi. Luăm totul. Când omul a plecat, tot ce i-a aparţinut, pleacă cu el. Aşa şi casa copilăriei mele. Intru şi văd traversele pe care le scutura mamaia, chiar dacă ele nu mai sunt, simt mirosul de ţuică de la geamurile spălate, miros de fum de la focul din sobe, de laviţă de la prea multe

Page 97: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

96

cuverturi ţesute, de miei care au stat peste iarnă în vatră, de boboci care sunt prea plăpânzi să fie scoşi afară, de butoaie de stejar doldora de ţuică pentru plata muncilor agricole. Cum se poate ca nici în cămară să nu mai miroase la fel? Cămara, salvarea şi refugiul meu când veneau iordănitorii, cămara cu ţuică, murături şi mere. Arată în continuare la fel, nu şi-a schimbat specificul, dar nu mai e ea. Văd foliile mov sau galbene din geamul camerei- bune puse inestetic ca să nu distrugă soarele bibelourile, văd pentru că sufletul îmi cere să le văd, dar ele nu mai sunt acolo. Nu mai sunt icoanele, nu mai e perniţa de ace agăţată, nu mai atârnă prapori la uscat pentru cheag, nu mai miroase putineiul a acru, de fapt, cine ştie unde sunt toate astea. În amintire, sigur. Cu mamaie, poate? Nicăieri, cel mai probabil!

M-am lămurit şi cu casa, parcă şi ea se strânge, parcă e închistată, suportă cu greu noii musafiri neinvitaţi. Cred că mama şi tata nu au întrebat-o dacă e ok să se mute ei acolo, iar ea, casă, de supărare, a îmbătrânit, s-a stafidit, şi-a strâns pereţii, şi-a brăzdat temelia, altfel nu se explică cum lucrurile nu mai au loc ca odinioară şi se sufocă. Casa e omul din ea, îi imprimă suflet, viaţă, casa îţi e fidelă, te urmează, toţi cunoaştem exemple de case părăsite sau toţi am intrat într-o casă unde nu s-a mai locuit chiar şi puţin timp. Credem că suntem singuri pe lume, dar nu, casei noastre îi lipsim poate tot atât cât ne lipseşte ea nouă, când rătăcim prin lume. Iar când nu mai suntem, nimeni nu se gândeşte şi la suferinţa casei noastre care, în plus de durere, mai are de suportat şi viitorul de cele mai multe ori cel de care ne fusese frică. Ea trebuie să fie acolo şi pentru noi şi să-l înfrunte.

Îmi arunc ochii spre celălalt capăt de loc. Mă doare chiar când extensiile familiei iau plimbarea că pe o drumeţie oarecare, o ieşire în natură. Pentru mine, casa bunicilor nu va fi niciodată un loc oarecare, deşi în vrăjmăşia lui faţă de cursul vremii, asta încearcă să-mi arate, dar eu refuz să-l văd

Page 98: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

97

cum e acum. Când ies din curte eu nu calc pe asfalt ca restul, eu văd ploaia care-şi face curs pe unde vrea ea, inclusiv prin gospodării, văd smocurile de plante de pe drum, văd pelinul şi urzicile prăfuite, mă împiedic de tufe de ştevie, de tulei de porumb vechi, de muşuroaiele cârtiţelor, merg spre livada care sub ochii mei s-a ridicat, miros varul şi bălegarul ce înconjoară pomii la început de an. O, Doamne, şi dacă e să merg mai departe, mă văd chiar ţinând coarnele plugului în cismele de cauciuc ale tatei sau mânioasă că nu ţin rândul de femei la pus de porumb, căci călcâiul meu nu e aşa puternic ca al lor. Acum nu se mai ară, nu se mai plantează, se vede direct livada.

Cum spuneam, mă strânge rău pământul. Înainte era aşa cale lungă să ajungi la capul locului! Era o drumeţie în sine. Şi nu era capul locului în adevăratul sens al cuvântului, era doar capul care se vedea, căci urma o râpă şi iar pământ şi apoi pârâu şi totul era al nostru de sus de la pădure, până hăt departe, jos, la râu!

Ce avea magic acest cap de loc? Păi poate vişinii, perii, prunii, poate iarba, poate faptul că nimeni nu te vedea nici din drum şi nici de la vecini şi puteai citi în tihnă, poate misterul faptului că văzusem că bunicul îngropase acolo toţi viţeii şi orice animal îl părăsea între timp, inclusiv pe Bijulică, pe care-l împuşcase la nervi că mâncase o oaie. Poate cucii, poate ciocănitoarele, poate susurul apei rapide de munte, poate mirosul de mâncare tocmai dinspre casă, poate verdeaţa scăieţeilor, brusturilor. Poate totul sau poate doar copilăria mea. Mi-am propus şi promis să descopăr ce are aşa magic acel cap de loc, aşa că eu, când voi fi cenuşă, mă voi infiltra la cerere acolo. Chiar dacă nu o să vă mai pot spune, rămâne să mă credeţi pe cuvânt că locul ăsta, aşa cum îl văd eu, e foarte diferit de ce puteţi vedea voi acolo şi sunt convinsă că aşa se întâmplă cu toate locurile din viaţa noastră.

Page 99: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

98

Nu îmi amintesc dacă mereu a fost împrejmuit capul de loc, ştiu doar că era o râpă plină cu de toate, semn că erau oameni care munceau, care curăţau, ştiu că într-un fel reuşeam să urc cu o copaie metalică în cap plină cu rufe ude, clătit-izbite la râu cu bătătorul de lemn. Abia acum înţeleg de ce erau atâtea sârme pline cu rufe la uscat când mamaia era una singură.

Vine cafeaua!! De fapt un ness tare cât să mă readucă la realitate.Tata a îmbătrânit, eu am albit, a apărut deja noua generaţie. Ei o să vadă curtea asta în felul lor. Ciudat cum acelaşi capăt de loc poate fi văzut aşa de diferit de tata, care s-a născut acolo şi a ajutat la ridicarea casei, de noi, care am copilărit şi poate de copiii noştri, dacă vor vrea să meargă din când în când la ţară.

Nu aş şti să spun când e mai frumos capătul ăsta de loc, poate iarna că sunt foarte multe stele şi în liniştea nopţii poţi auzi respiraţia oilor sau panica în preajma lupilor, poate toamna că e curtea plină de dovleci, prune, mere, cartofi ce aşteaptă să fie sortate şi păzite de urşi, poate primăvara că-l vezi aşa cum e el sau poate în verile cărora deja nu le mai pot spune prăfuite sau cu altfel de atribute de arhaicitate.

Cred că un loc e frumos când oamenii lui sunt frumoşi şi când te leagă. Numai el ştie cu ce, dar te leagă. Tu trebuie doar să-i dai timp şi voie, să ai încredere în el, să-l iubeşti, să-i fi devotat, fidel şi el va rămâne cu tine toată viaţa şi, chiar şi dincolo de ea.

Când simţi că un loc te strânge, el de fapt te îmbrăţişează, i-a fost dor de tine, îşi pune braţele în jurul tău, încearcă cu ultimele sforţări să te facă să te întorci la el mai des. Capul locului m-a sărutat, i-am lipsit, am simţit şi eu asta. Nu pot să-i promit că ceva se va schimba, pot doar să-i promit că, într-o zi, vom fi împreună pentru totdeauna.

A sărit pe mine un câine. Nu-l cunosc, nu mai e Bijulică, nici Ela, nici Marius, dar el m-a cunoscut şi mi-a

Page 100: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

99

murdărit geaca şi blugii cu labele şi m-a însoţit în călătoria recunoaşterii. Doar că nu am avut timp să-l recunosc şi pe el. Dar el nu mă uitase. Cică îl cheamă Hoţu, dar el în inima mea nu e legat de acest capăt de loc, a venit mai târziu decât amintirile, pentru el nu a mai fost loc. Nici timp să-l privesc măcar sau să încerc să-mi amintesc ceva. Hoţule, nu dispera, sunt doi pui, Bogdan şi Eliza, care sigur te vor primi în amintirile lor dacă ai puţină răbdare. Şi se pare că ai. Povestea voastră stă să se scrie. Tu alergi pe unde trăgeam eu cu arcul, Eliza pe unde jucam eu popice, Bogdan pe unde săream şotronul, maşinile, pe unde îmi dădeam drumul cu sania. Aşa încep poveştile, în fugă. Nu te supăra dacă te compătimesc deja că nu o să fugi pe lângă căruţa cu fân sau cu lemne, dacă nu o să urmezi oamenii pe dealuri spre muncă, dacă nu o să aduni ciopoarele de oi. Şi, spune-mi tu, nu-i aşa că un cioc la poarta e mai primitor decât un zăvor?

Page 101: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

100

Calul de dar — Ce se mai aude cu textul meu? A trecut şi

Crăciunul, şi revelionul şi nu am primit nimic de la tine, nici măcar o felicitare! Chiar nu te mai inspir deloc?

— Păi, trebuie să ai răbdare, abia marţi e ziua ta, astăzi mă duc să caut hârtie moale, în caz că îmi zici că ultima dată că trebuie să mi-l bag undeva!

— Ha-ha! Şi doar asta te-a demoralizat? Eu credeam că producţiile tale vor fi semnificativ mai bune.

— Si asta, şi faptul că ţi-ai cumpărat singură un buchet de lalele după ce eu ţi-am adus trandafiri albi! Chiar aşa, nu ţi-a plăcut deloc buchetul meu?

— Ei, ce vorbă e asta, doar că m-a cuprins aşa un fior al stimei de sine care îmi spunea că merit să-mi ofer nişte flori şi, cum e toiul iernii, am zis să iau ceva mai primăvăratic. Doar nu te-ai simţit jignit?!

— Bine, lasă, oricum nu-mi dau seama care e adevărul...

— Invităm pe cineva week-endul ăsta? — Eu mă gândeam să te scot undeva, la o plimbare cu

maşina în afara oraşului, poate Valea Oltului, Cozia? — Şi ce să văd? — Pai am zis, e o plimbare cu maşina, drumul e

frumos, ţi-a plăcut şi altă dată. Gândeşte-te şi spune-mi mâine, cred că va fi singura zi cu 10 grade din iarnă asta. Îmi amintesc că şi anul trecut tot soare a fost de ziua ta.

— Cred că orice e mai bine decât să vină oameni care să-mi dea cadourile înapoi.

Page 102: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

101

Ianuarie 2013 La un restaurant chinezesc de provincie, un singur

invitat pentru care ciorba cu ghimbir a fost necomestibilă, tăieţeii prea iuţi, carnea prea-prea sau foarte-foarte, dar care a cerut pacheţele pentru pisicul de acasă. La final, surpriză, cadoul pentru ziua mea: o geantă de i-o dădusem eu de ziua ei.

— „Ştii, nu a fost pe gustul meu, nu am purtat-o, să ştii, e nouă, are şi fermoarul în ţiplă. Măcar ţie ţi-a plăcut!!”

De gustibus... amarus... Noiembrie 2013 — Fată, vreau să-ţi dau un cadou pentru fiu-tău, când

mai ieşiţi pe strasse, dă-mi un ţâr că altfel nu ştiu dacă apucăm să ne vedem!

— Cu copiii ăştia nu ştii niciodată când mai apuci să faci ce-ţi place.

— Măi, mi-a plăcut aşa de mult când l-am văzut în vitrină, că am ştiut că trebuie să-l iau pentru tine, de fie-mea e mare, în plus, e model de băiat.

Întâlnire la teatru, eu alerg în stânga după fie-mea, ea în dreapta după fiu-său. La mijloc de drum, pe o bancă lângă leandru tronează în aşteptare punga cu cadoul. Cu răsuflarea tăiată şi nervii pe dale, femeia scoate cadoul şi nu-i ia două minute să exclame:

— „Ah, nuuuu, faaată, nu e genul lui fiu-meu, ia-l înapoi şi dă-i-l fie-tii, nu, în niciun caz nu-l îmbrac cu aşa ceva!”

De gustibus... penibilus...

Page 103: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

102

Octombire 2012 — Să-ţi aduc robotul că fie-mea nu bea suc făcut în

casă, mai multă mizerie, îmi ocupă şi loc, mai bine că nu am cumpărat unul, chiar e inutil. Bine şi că nu s-a stricat cât l-am folosit că eram bună de plată.

Trec doi ani, robotul încă disponibil la proprietară. — Care vreţi un robot, că nu mă mai car cu el în noua

casă! Şi câţiva saci cu haine. De gustibus, negociabilus... Aprilie 2014 Zi grea, mult stres, singură cuc, furtuna se abate într-

un pahar cu apă. Poate un parfum Rumba să o îndulcească. Îl încui să-l ia de acolo. Se comportă mizerabil, nu-l vrea, nu-l mai merită. L-a văzut, i-a plăcut, ce rămâne de făcut? Să şi-l cumpere! Ce ţie îţi place, de altul nu face...

De gustibus non meritandus Decembrie 2014 Reduceri de ziua naţională la second. „Marfă nouă”. — Au nişte chestii de dai moarte-n bibilici! O înconvoi

cu nişte sarafane să nu se mai plângă că nu dă bine la serviciul pretenţios. Pentru mine bineînţeles că nu au nimic, că nu intru în nimic. Un milion pentru trei hanţe.

— Ispita naibii, m-ai făcut să cheltuiesc! — Nu înţeleg cum să-ţi pară rău că-ţi cumperi şi tu

ceva mişto şi ieftin!? — Nici măcar nu le port, nu ştiu să scot mirosul din

ele, nu suport nici măcar ideea să pun pe mine ceva purtat de altcineva. Le-am luat degeaba.

— Eu cred că degeaba e ceea ce iei cu câteva milioane, asta e prostie, dar, mă rog, de gustibus non por stupidus...

Page 104: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

103

Decembrie 2014 Ajun de Crăciun. De acum o să învăţ să mă uit pe

unde merg. Ce atâta semeţie? Doar noi două pe stradă, direcţii opuse, punct de întâlnire strâmt. Îl vedem în acelaşi timp lucind pe gheaţă. Ea se întinde prima, îşi permite, eu trec, nu zic nimic! Să-i fie de bine! Ce altceva să gândesc. Nici nu am timp să gândesc.

— Hei, ia-l matale, că eu sunt adventistă şi nu pot să iau. Poate ai ceva să-mi dai!?

— Nu am nicio leţcaie, sunt înainte de salariu şi împrumutată peste cap. Scotocesc buzunarele, le întorc să vadă doar maldărul de chei.

— Păi şi atunci? — Nimic, nu am ce să-ţi dau pe el, ia-l! Poate nici nu e

de aur! Luceşte şi mai tare sub ochi, îl vântură dintr-o mănuşă

într-alta. — Ceva de mâncare, poate? — Eu stau departe, dar am o linie de credit, dacă vrei

să intrăm în magazin să-ţi alegi ce-ţi trebuie. Şi a intrat, şi nu se mai oprea, şi se duceau sutele prin

scaner, şi nu puteam urni pungile. Le ia şi dispare până să mă dumiresc. Nici măcar nu ştiu dacă e aur. Ei, şi de n-o fi, mi-am făcut pomană.

Ce credeţi? De gustibus... diavolo scumpus... Ianuarie 2011 — We gonna have a baby!!! Maşină mare, spaţioasă, albă, cu fundiţă, poze, cozi la

înmatriculare, tone de acte, my car!!! Trec trei ani şi nu urc odată la volan, nu avem nevoie de CASCO, el nu greşeşte, iar eu nu conduc. Maşina mea se vinde când o vom cumpăra

Page 105: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

104

pe a doua, şi mai mare, copilul a crescut, bagajele s-au înmulţit. Mama a rămas şi fără maşină. Uite cadoul, nu e cadoul!

De gustibus... ilusorius Septembrie 2011 Viaţa mi-a făcut cadou, un copil, aşa cum am dorit, dar

cum nici nu am visat. Dar viaţa nu mi-a dat curaj să-l fac ca toate femeile, am plătit scump să nasc. Pensii, carduri şi economii ale părinţilor, partea mea de moştenire, dreptul meu.

— Niciodată nu o să înţeleg de ce ai dat tu 100 de milioane ca să plăteşti hăndrălăul să stea la capul tău să te ţină de mână. Ce, e doar copilul tău? Cum adică să faci tu împrumut dacă vrei să naşti aşa? Cu 20 de milioane te scârma orice doctor voiai şi îţi rămânea să şi trăieşti ”.

De atunci plătesc constant pentru orice. Păi deh, nu eu am vrut copil?

De gustibus... vitae... Noiembrie 2011 Petrecere de botez. Eliza că e singurul nume care a

primit acceptul. Amelia în amintirea insulei care ne-a cucerit. Plus eufonie. Poate face carieră în muzică. Petrecere restrânsă, oameni adunaţi cu arcanul, căci nimeni nu avea bani de dat. Toţi primesc dispensă şi mâncare la liber după meniul general al localului. Ceva între nuntă şi pomană. Cadouri: maimuţoi şi haine pentru bebe. Târziu aveam să aflu cine adusese cea mai urâtă păpuşa ever designed, pe numele ei debotez Eva, pentru care fata mea face o pasiune şi un ataşament indestructibil. Mă vaiet pe unde pot despre urâţenia de păpuşă de care nu mai pot scăpa, o oroare.

— Care fată, aia roz de la Chicco cu muzică şi lumini?

Page 106: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

105

— Da, spune şi tu dacă ai văzut ceva mai monstruos! — Taci, fată, că păpuşa aia a costat mai mult decât am

mâncat noi la botez! — Cum naiba? A plecat cineva flămând de la botez?

Cine v-a oprit să comandaţi ce voiaţi? A fost la liber. Am învăţat să o iubesc pe Eva, dacă a făcut mai mult

decât botezul... de gustibus... inumanus... Martie 2005 — Din partea clasei X. Nu-l desfaceţi? Un masiv colier, gablonţ, cu perle false, de mărimea

mea. — Mulţumesc, copii, prea mare deranjul, să ne vedem

de lecţie, nici măcar nu e ziua mea, nu sunt nici femeie, nici mamă. Şi nici nu m-a învăţat nimeni să primesc un dar, nu prea ştiu să reacţionez. Dezamăgire profundă. NU i-a plăcut. Lipsită de maniere. Nu-i mai luăm nimic niciodată. Nici nu ne place de ea cine ştie ce!

De gustibus non agreatus... Ianuarie 2004 Şir indian, copiii nepregătiţi care-au urinat pe lungul

drum până la şcoală. Nu din partea clasei, ci din partea părinţilor pentru domnişoara. Zeci de pupici pentru tot atâtea bucăţi de săpun şi ştrampi, care s-o ajute pe domnişoara sclifosită de la oraş să înveţe să se spele la lighean.

De gustibus...utilus... Iunie 1989 Muzeul Goleşti, pionierii predau ştafetă. O tombolă,

un troc de cadouri. Atunci am învăţat că cea mai mare cutie

Page 107: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

106

nu are musai cel mai interesant cadou. Dar lăcomia nu mi s-a ostoit.

De gustibus... leşinatus... 1985 Prima zi de naştere la care sunt invitată. Tata îmi

împachetează drept cadou un joc logic ce-l făceam noi seară de seară, o tăbliţă albastră de plastic cu nişte piuneze colorate. Ideea era să termini de pus o coloană de aceeaşi culoare înaintea adversarului. La petrecerea cu pricina, a fost declarat cel mai urât cadou. Din acea zi am spus tuturor copiilor că nu-mi place ce şi-au achiziţionat, indiferent despre ce era vorba.

De gustibus... jignitorius Aprilie 2012 Uite un set Lancome de make-up, eu am foarte multe

şi nu ies nicăieri să mă machiez atâta, decât să expire la mine, mai bine se bucură cineva. Dar să nu-i spui lui, că a fost cadou.

— Fată, eşti sigură? E foarte scump! — Stiu cât e, dar e plăcerea mea! — L-a văzut şi o prietenă şi a poftit rău, o să moară! De gustibus... spiritus sanctis... pascalis Ian 2015 — Dragii mei, frumoşii mei, bobocii mei... — Arză-v-ar focul! — Ei, aţi fost atenţi la Argezi bag seama! Apreciez că

aţi reţinut şi după un an! Am muncit vacanţa asta pentru voi.

Page 108: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

107

Cum-necum aţi devenit stresul meu! V-am lucrat toate materialele pentru bacalaureat, ca pentru voi. E cadoul meu! Tot ce trebuie să faceţi e să vi-l multiplicaţi şi să-l aranjaţi cum vă indic eu şi, să-l citiţi măcar odată până la examen, dacă nu, vă dau drumul la mână să vă frangeţi gâtul la primăvară. Si să nu cumva să va smuciţi, să vă speriaţi! Ajutaţi-mă să vă ridic şi să vă lansez!

— Aoleu, doamnaaaa, câte pagini sunt? Când învăţăm noi atâta?

De gustibus... inutilus Oricând — Sărut-mâna, mami! Trec şi eu pe la tălică? Când mi-e lumea mai dragă îmi apare în cale. Centrul

este teritoriul ei. Şi bisericile şi cluburile. Pe orice stradă aş lua-o, îmi răsare imensă ca un crin imperial. Acum are bebeluş. Nu mai cere orice de mâncare.

— Poate ai nişte lapte, dar să fie Dorna, şi nişte haine. La cât să sun la matale?

— Doamna, nu e nimic lângă uşă! Cum, măi fată, că ţi l-am lăsat acum jumătate de oră? Să fie păcatul cui l-a luat!

— Termină cu aurolacii tăi! Asta ne mai trebuia, să ştie şi unde stăm! Nu gândeşti deloc? Bani în casă nu dai pentru facturi..

De gustibus... condiţionatus... Ian 2015 Fac 36 de ani! Să nu îmi faceţi cadou o criptă, că nu

vreau sub pământ! Eu vreau direct în cer! Vreau foc! Până atunci poate mă învaţă cineva cum să fac un cadou care să nu îmi fie returnat sau cum să fac să primesc un cadou pe care să-l şi păstrez. Căci eu sunt convinsă că fac daruri

Page 109: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

108

minunat de inspirate! Sau poate cum să fac să merit un cadou.

— Fată dragă, în harta ta se arată că eşti altruismul întruchipat. Tu dai şi ce nu ai!

— Să ştii că ai dreptate, de multe ori am luat pe caiet ca să dau altcuiva. Ce fază! Acum dacă stau bine şi mă gândesc, făceam platouri de prăjituri şi mă duceam la orfelinate, organizam festinele prietenelor, aranjam fetele pentru baluri, ofeream miză cadouri la competiţii şcolare, dădeam împrumut copiilor că să-i scot din situaţii dificile, meditam pe gratis, goleam şifonierele. Tata şi acum face glume pe seama mea şi a prins obiceiul să-mi dea doar bani când împlinesc vreo vârstă. A avut el grijă să nu am decât un nume şi acela să nu fie de sfânt. Ziua mea cade rar, o dată-n an, dar e prilej de stres maxim. Cine ştie cine ce-mi mai întoarce, vreo urare searbădă, vreun la mulţi ani lipsit de orice text. Stau îndelung şi mă gândesc ce mi-ar plăcea. Abia anul ăsta am găsit răspunsul. Nu am nevoie de nimic! Pentru prima dată în viaţă, s-a oferit bărbatul să-mi cumpere ce doresc eu şi, surpriză, nu am avut ce să cer. Am fost la mall, nu am avut ce să-mi cumpăr. Nu îmi lipsea nimic, nu îmi trebuia nimic. Ăsta trebuie să fie musai un semn rău. Ce mama mă-sii specie de femeie sunt eu? Sper că anul ăsta să nu mai vină cineva cu vreo idee de surpriză. Mi le-a oferit deja fie-mea pe toate.

— „Mamiiii, închide ochiiii, am o surpriză -utu tineeee... Voila! Vrajă!”

De gustibus ...magicus... Nici în fie-mea nu mai pot avea încredere. Anul ăsta i-a

cerut lui Moş Crăciun un peşte pentru ea, un ziar pentru tata şi un moş mai mare pentru mama.

Page 110: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

109

— Moş Crăciun, dacă mă auzi, nu trebuie să iei chiar de bune toate dorinţele copiilor!

Da, cert, mai bine merg la Cozia! Sau oriunde, să plec, să nu dau ochii cu nimeni. E marţi, e 13, eu am ieşit din tinereţe. Poate fi ceva mai rău de atât?

Cum e? Dar din dar se face Rai? De gustibus non discutandibus? Sau calul de dar nu se caută la dinţi?

P.S. Anul acesta am primit cele mai frumoase

cadouri.

Page 111: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

110

Omul de lângă tine Bărbat bine, aşa l-ar fi descris oricine l-ar fi cunoscut

pe Mareş, dacă le-ai fi cerut opinia sau cel puţin o caracterizare în trei cuvinte despre acest om, mai mult decât banal pentru mulţi. Una din cele trei ar fi fost cu siguranţă, vânjos, solid, bărbat bine. În tinereţe aducea puţin cu Tudor Vladimirescu, dar abia după ce-l cunoşteai, realizai că avea mai multe în comun cu ilustrul înaintaş nu numai aspectul. Mai întâi de toate, autoritatea ce-o emana şi o impunea, începând cu familia, sfârşind cu şefii. Era genul liderului de azi, în terminologie modernă. Sub crusta de severitate era, în definitiv, un tip simpatic şi chiar empatic.

Dacă-l întrebai care a fost cel mai greu moment din viaţa lui, ţi-ar fi spus fără ezitare, pensionarea. După o festivitate pe cinste, s-a aşternut vălul singurătăţii. Întâi uşor, diafan, apoi de greutatea unei plăpumi din cârpe peste un trup plăpând. Totul a culminat cu momentul când singură-tăţii i s-a asociat iminenta uitare. Nu s-a gândit niciodată la el ca la un om inutil şi atunci, dintr-o dată, mesajul era clar. Nu mai era nevoie de el. Profesional, părinteşte, partenerial, fusese substituit. Nimănui nu mai folosea.

Şi când totul i-a sugerat inutilitatea, urmând un raţio-nament invers, conform realităţii, a decis că e timpul poate să se întoarcă la părinţi, să-şi plătescă tributul faţă de nişte suflete, care îndurau de multe decenii ceea ce el nu putea îndura nici măcar de câteva luni.

Nu reuşea să vadă că fusese un om norocos, como-ditatea îl salvase de la situaţii epuizante, suficienţa, de la visuri

Page 112: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

111

imposibil de urmat sau împlinit, robusteţea şi dragostea pentru sport îi fuseseră aliaţi de nădejde preţ de jumătate de veac. Nu crezuse oamenilor bolnavi – suferinţa, nici oameni-lor simpli – îngustimea, oamenilor lenţi – încetineala, oame-nilor pretenţioşi – mutrele, oamenilor naivi – credulitatea.

Acum, că în sfârşit se putea odihni după o viaţă de muncă, un sentiment vag de neîmpăcare îl şicana, făcând nopţile mai lungi decât fuseseră vreodată. Chiar aşa? Să stai să-ţi aştepţi moartea?

— Doamne, măi tată, eu să fiu în locul tălică, m-aş plimba, aş colinda ţara, aş trăi cu adevărat! Acum, că ai scăpat de serviciu, de program, de copii, ai o pensie bunicică, o gospodărie, pământ, ce ţi-ar mai putea lipsi? Nu aşa zicem toţi, că muncim ca să ne asigurăm bătrâneţi liniştite? Păi dacă nici asta nu înseamnă linişte, atunci care? Aia de la doi metri dedesubt? Dacă nu te poţi linişti câţiva ani, te poţi linişti o veşnicie?

Mareş profita de orice doleanţă a copiilor care l-ar fi adus cât mai aproape de oraş. Nici nu realizai dacă a spus că pleacă sau nu, vedeai că nu mai e maşina în curte sau auzeai potăile schelălăind a jind de libertate. Câinii ăştia dădeau glas şi chemării părinteşti, care, dacă ar mai fi avut putere, ar fi urlat la fel de tare să mai zăbovească prin curte, că n-o mai fi pentru mult timp. Mic plecase, bătrân se întorsese şi nici acum nu avea stare, măcar ca să-şi spună ce-a strâns o viaţă-n suflet.

Asta era una din zilele când, urcă-n trombă în maşina producţie autohtonă, demară asemenea, zorit de o urgenţă avid aşteptată. O aviditate justificată doar de o chemare mai presus de fire...

În nici jumătate de oră, medicii la care nu apelase nicicând şi la care cu siguranţă n-ar fi apelat nici acum, dacă ar mai fi fost conştient, secţionau şi încercau contra cronometru să elibereze nişte nervi vertebrali de la o

Page 113: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

112

iminentă şi ireversibilă ştrangulare. Pacientul, Mareş, adus de băiatul său, în stare totală de imobilitate, suspect de o banală hernie de disc, în urma unei mişcări bruşte, neindicate. Istoricul medical al secţiei chirurgie era fără greş.

A doua zi, salonul era animat. Trezit în colectivitate, Mareş nu ratează şansa de a socializa. Deşi fraţi de suferinţă, Mareş pare să-şi fi făcut un scop din a alunga durerea din mintea tuturor şi din salon. La bolnavi, bucuria doare mai rău ca boala, râsul zguduie organe, zâmbetul întinde suturile pe cale de cicatrizare, discurile osoase stau să se clatine şi să se prăbuşească la prima mişcare. Doar spiritul se arată revigorat. Bancurile lui Mareş fac înconjurul saloanelor prin intermediul infirmierelor sau bolnavilor în prag de externare, singurii care lipăie, şchioapătă sau se târâie pe coridoare. Asistentele zâmbesc, infirmierele primesc complimente, iar la ora de vizită, toate osanalele zac pe altarul medicului chirurg, Salvatorul. E felul lui Mareş de a se autosugestiona, de a se încuraja. De ce să fie deprimat printre atâtea reuşite? Uite-i, rând pe rând pleacă sau vorbesc de plecare. Într-o săptămână sunt ca noi. După două zile, trupul vânjos al lui Mareş îi spune doctorului că mai suportă o deschidere. Om voinic! Doar nu cedează din atâta!

În cabinet, cuiva i se serveşte adevărul, asta în cazul în care va fi pregătită vreodată să-l accepte sau să-l înţeleagă. E fata lui Mareş, lumina ochilor lui, raţiunea. Ea ştia că de când se măritase, de atunci tatăl ei dăduse mâna cu singurătatea. Nu era serviciul de vină, nici vreo neîmplinire, fetiţa lui plecase, iar lacrimile lui de după nuntă, n-au mai adus-o înapoi. De atunci nu i se mai lega nimic. Era secretul lor. Aşa cum discuţia de azi, avea să rămână doar secretul ei şi, poate, vina ei.

— Tatăl dumneavoastră nu a reuşit să respecte indicaţiile noastre, iar recuperarea nu numai că n-a fost posibilă, e compromisă. Discurile de deasupra inciziei

Page 114: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

113

anterioare, fiind fără suport şi de decenii cimentate, s-au prăbuşit peste nervii spinali secţionându-i.

— Şi n-aţi prevăzut? Trei filme R.M.N atârnate ca la avizier, un pix care ştia

să încercuiască doar nişte zone din poze, un ţiuit puternic în urechi şi noua viaţă abia consimţită la Starea Civilă, ruinată.

Ăsta era filmul pe care-l ştia ea, nu ce-i arăta doctorul. Filmul unei alegeri: tată sau soţ? Omul care i-a oferit totul şi s-a sacrificat sau omul care i-a promis totul?

— Are cineva răspunsul la asta? Să mi-l dea vă rog, cu o cale de mijloc, trebuie să existe!!!!! Vă roooooooog!!!! Vă implooooor!!

Orele nu se mai scurg, ea ştia că timpul se opreşte când iubeşti, dar nu se gândise niciodată la asta pe holurile unui spital. Filmul vieţii i-a tinut companie, derulându-se în tot acest răstimp cât a durat cea de-a doua intervenţie. Tot ce făcuse, tot ce-i datora, tot ce nu-i spusese, tot ce merita, toate dorinţele lui neîmplinite.

Fată neruşinată! Se amuzase mereu de cei care promit marea cu sarea şi fac nefăcute dacă Dumnezeu îi ajută, atunci, în momentul acela. Cum ajunsese şi ea ca ei? Ştia că nu e în stare să renunţe la ţigări. De ce promitea asta? Ca să adâncească vina?

Prin faţă defilează noile mămici, extenuate, fericite, apoi tineri operaţi de apendicită. Fata se uită cu atenţie la toate acele familii, la noianul de sentimente care le încercau. Slavă Domnului că n-a văzut nicio altă durere! Apoi apare Mareş, fire, tuburi, doctori, anestezişti, dar faţa lui, de un galben obraznic de accentuat, cum doar într-o singură situaţie îi e permis; acea faţă de tată, ochii abia deschişi din care se varsă toată iubirea de care au fost în stare şi pe care n-avea s-o mai întâlnească, faţa aia, e chipul sacrificiului, e chipul lui Dumnezeu. Căci dacă nu-ţi iubeşti părinţii sau aproapele, nu poţi iubi un alt Tată.

Page 115: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

114

— Tati, clipeşte dacă ţi-e sete! Faţa asta şi azi când o priveşte, fata ştie că a meritat.

Acum timpul se scurge, încet, dar controlat. A trecut etapa pamperşilor, a clismelor, a parezei intestinale, a escarelor, a regimului, a cadrului, a cârjelor, a exerciţiilor, a depresiilor, a recuperărilor. Cu fiecare călătorie la tratament, Mareş venea întărit. Nu la picioare, şi-a luat gândul; acum stângul e de două ori mai subţire şi fleasc, talpa s-a atrofiat şi s-a curbat nefiresc, sustinută acum de o orteză, noţiunile de păşit şi mers sunt visuri ale unui trecut din vremea lui a fost odată. Dar când vede copiii în floarea vârstei, retezaţi în accidente şi ţintuiţi pe vecie, cu acceptarea celor doar două timpuri, trecut şi prezent; atunci Mareş ştie că are pentru ce-i mulţumi lui Dumnezeu. Puţin cam târziu, dar totuşi inundat de recunoştinţă. E la verticală şi pentru asta crede că trebuie să-i mulţumească omului de lângă el, chiar dacă acesta nu i-a cerut-o niciodată.

Aşa a fost firesc, au fost unul pentru celălalt. Tu, pe cine ai lângă tine?

Acum e împăcat cu soarta, ştie că a fost provocarea lui ca să înveţe să aprecieze lucrurile simple, ca tihna, odinioară, sănătatea, iubirea. Acum mulţumeşte pentru darul vieţii care ne apare tuturor aşa de firesc, dar nu e musai. Şi pentru prima dată, nu-şi doreşte să dea timpul în urmă. Lecţia n-ar fi învăţat-o altfel.

Page 116: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

115

Mufa roșie Rujul roşu ţipător sfida cu un tupeu fantastic gravitaţia

şi, câştigând detaşat, de ceva ani, îşi făcea loc lejer printre şanţurile buzelor, ghidând privirea către ochii albaştri, dintotdeauna mult prea mici pentru gabaritul doamnei. Si, urmând traiectoria, te încurcai cumva în puful ciudat blond, care ţinea încă piept anilor, înconjurând solar ţeasta rotundă, ca o coamă de leu. Nu semănase niciodată cu o podoabă capilară, nimeni nu putuse să spună vreodată că este creţ, însă se putea aprecia că arăta perfect ca lâna profesionist scărmănată. Pentru doritori, traseul invers era la fel de disproporţionat, rămasă cât un mal albuminos, pentru care orice efort de deplasare implica sacrificii, ce neapărat trebuiau reproşate cuiva.

Greu de înteles când îşi câştigase titulatura de doamnă, cu care i se adresa inclusiv fiul preaiubit şi capabil, şi mai greu de înţeles cum reuşea să şi-o păstreze printre cunoscuţii din cartierul nordic al oraşului. Poate pentru că-i cunoscuse aproape pe toţi în intimitatea tratamentelor injectabile ce le aplica, poate pentru că era descurcareaţă în replasarea spre vânzare a atenţiilor primite pentru serviciile ei, poate pentru rezistenţa lângă un soţ deplasat cu acte în regulă, poate pentru obsesia declarată pentru curaţenie tipică unui cadru medical auxiliar, poate, poate…

Sfinţii Constantin şi Elena dintr-un an voit uitat, aduceau Victoriei sarcina de a-şi cunoaşte mai bine potenţiala soacră. Trona aşadar în faţa uşii încă stil vechi, cu un imens tort diplomat vesel prin bomboanele ornante,

Page 117: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

116

însoţită de micul prinţ, aşa cum se cade la o vizită oficioasă. Ce nu ştia Viky şi nu o sfătuise nicio mamă binevoitoare, era că nu se cade să faci paradă cu talentele culinare în faţa unei viitoare soacre.

— O, vai, se sclifosi individa măldăroasă, dar pentru cine ai adus dulce? Arăt de parcă aş avea nevoie?

Viky nu se simţi obligată să răspundă la întrebări din simplul motiv că amândouă erau evident retorice şi că precis cineva atât de acru are nevoie de dulce, însă trebui să asiste la afirmaţiile declamatoare ale nenumăratelor talente ale gazdei, dintre care, evident, topul era deţinut de măiestria culinară, ca într-o competiţie declanşată ad-hoc.

Ca în orice familie de români, întâi masa, apoi distracţia. Doar că de data aceasta drumul lingurii spre gură era mult mai anevoios – opintit din cauza efuziunilor de contabilă ale doamnei Scamă, care se învrednicea calculând cât a costat-o conţinutul de zeamă, de unde şi cât de greu a târguit legumele, ce calitate a obţinut, cât costasera în final graţie talentului său de convingere. Deodată, mai mult nevoind, Viky parcă fu azvârlită în pielea lui Hagi Tudose, care îşi sorbea galbenii plătiţi pe găina din a cărei zeamă îşi putea reveni din agonie.

Micul prinţ nu părea deranjat de elucubraţiile mămicii sale, de parcă era obisnuit să ştie sacrificiile părinteşti pentru o farfurie cu mâncare, dar era evident acum de ce rămăsese doar un mic prinţ cu uşoară tentă de copil întârziat din dezvoltare. Venise vremea să-şi caute o nevastă şi poate asta ar fi fost salvarea lui pentru a se întrema şi a arăta demn de rangul bisericesc la care aspira deloc în taină întreg neamul său.

Deşi firea ei incisivă se abţinea cu greu să spună că e doar o ordinară ciorbă de perişoare care putea fi uşor întrecută de orice novice, mai ales de cineva cu studii gastronomice ca ale sale, Viki îşi înfrână ieşirile clocotinde,

Page 118: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

117

din bună cuviinţă, gândind că poate, cine ştie, vor mai fi ocazii când chiar să merite să intre în polemică cu distinsa doamnă. Încercă să se lămurească de ce micul prinţ nu se recomanda niciodată cu numele, ci cu apelativul, fiul doamnei S, fiind convinsă că până la finalul sfintei zile se va dumiri cumva şi asupra realelor calităţi ale doamnei, atât de sincer şi declamativ omagiată de către progenitura sa.

Felul doi a fost atât de special, încât Viki se simte nevoită să-şi ceară iertare în avans faţă de criticii gastronomici, că nici măcar nu şi-l mai aminteşte. Ce nu a uitat însă a fost că distinsa doamnă, cu studii minime medicale, a raţionat că o felie din tortul primit nu este tocmai combinaţia cea mai fericit sănătoasă şi a vrut să îşi scutească mesenii de o posibilă indigestie, urmând să se delecteze mai târziu, cândva, din savoarea lui cu vecinele şi prietenele. Sincer, Viki nu poate garanta veridicitatea afirmaţiei, însă se bucură sincer pentru gunoierii ce deservesc zona.

Televiziunea prin satelit poate a salvat lumea de la ignoranţă, însă în casa doamnei Scamă, chiar şi în zi de sărbătoare, se urmareşte doar sport, în memoria zilelor apuse de handbalistă ale amfitrioanei. Simţind parcă nevoia să demonstreze cumva căci era crunt contrazisă de evidenţa realităţii, se înfăţişează cu o poză alb- negru, căutata din timp, pe care o flutura invitatei, indicand cu oja în ton cu rujul, cea mai solida siluetă de pe terenul unui cămin cultural sătesc.

— Mămica a fost frumoasă dintotdeauna, de asta a şi ales-o tăticul să-i fie prietena cu numărul 27 şi s-a însurat cu ea! gânguri micul prinţ, o lecţie şi aceasta de mult învăţată, în loc de urare pentru ziua onomastică.

— Evident, confirmă Viki în virtutea aceluiaşi bun simt de care începuse să-i pară rău că nu-l lăsase acasă, altfel ar fi putut contracara şi cu exemple din cariera ei de handbalistă profesionistă.

Page 119: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

118

— Ei, măi copii, nu mă laud, dar nu am niciun rid deşi nu am folosit niciodată produse cosmetice, nu am niciun fir alb. Şi lista ar fi continuat.

— Mă scuzaţi, îmi puteţi arăta unde e baia? — Tot înainte în capătul holului! spuse doamna

Scama, fără să indice măcar direcţia, poate crezând că toate apartamentele comuniste sunt tip vagon. Noroc cu micimea apartamentului. In baie, Viktoriei i se confirmă că doamna nu folosea cosmetice, sus, lângă oglinda tip, trona un ruj pe sfârşite cu un băţ de chibrit înfipt în cotor. Nu avu timp să studieze prea mult ciudăţenia, căci ochii se aţintiră asupra căzii, în care se învălmăşea toata vesela folosită la dejun, în aşteptarea cuiva care să pună jetul duşului pe ea. Viki simti o senzaţie de stomac în gât şi îşi aduse aminte de sfatul femeilor de la ţară despre cât de periculos poate fi să bei şi să mănânci în case de străini. Bineînţeles că înţelepciunea populară avea la bază alte frici, farmece, blesteme…

Tânara reveni în sufragerie, se aşeză pe recamierul în ton cu mobilierul, lângă micul prinţ şi-şi aţinti ochii la pauza de meci ca să nu facă notă discordantă. De profesie jurnalist la un cotidian municipal, Viki îşi mulţumea în sinea-i că nu făcea cronici sportive, când, cugetările îi fură întrerupte de cele ale soacrei, voit sonore.

— Ce nesimţiţi! Nu am putut suporta niciodată ziariştii! Se bagă în sufletele oamenilor! De ce aia? De ce ailaltă? Da, lasă-i domnule să joace, nu-i mai stresa atât!

— O-ho-ho! Loveşte sub centura! De fapt direct în plex, nu e deloc subtilă, nici nu ar prinde-o! S-a trezit spiritul sportiv din ea, raţiona Viki cu o lene spre silă deja. Nu i se părea nici locul, nici momentul pentru spiritualisme, nu se gândea decât cum să părăsească acest neprimitor camin.

Urăşte deja un soi de oameni fără a-l cunoaşte, gândi Viky, conştientizând încă o dată dacă mai era cazul inutilitatea oricărui demers comunicativ. Doar ce se văzuseră

Page 120: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

119

şi o complimenta în felul ăsta, ce altceva bun putea să aştepte?

Începea să-şi dea seama de conotaţia termenului de doamnă. Doamna Scamă era o doamnă care reuşise să îndobitocească doi masculi. Elementele bărbăteşti din casă nu existau mai mult decât bibelourile şi sticlăria atent şi definitiv aranjată. Nu cârteau, nu respirau parcă, păşeau atât de pe vârfuri încât le puteai zări găurile din tălpi, nu opinau.

În casa doamnei Scama, nimic nu putea fi mutat fără acceptul dânsei, nimic cumpărat fără listă şi monetar făcut de dânsa, nimic înstrăinat, nici măcar gunoiul dacă nu era corespunzător închis sub atenta-i supraveghere.

Şi, fără să ştie că are capacitate extrasenzorială, deodată Viky se trezi vizionând propriul ei film al destinului lângă micul prinţ, de parcă murise şi i s-ar fi dat ocazia să aleagă să se întoarcă în timp. Văzu o coabitare cu mama-soacră şi cu tatăl debil într-o coşmelie pe plaiuri câmpeneşti, însorite, se văzu extaziată duminica învrednicindu-se să primească cu adâncă recunoştinţă de la o enoriaşă mai evlavioasă un delicios colarez oltenesc, bineînţeles toate aceste daruri i s-ar fi cuvenit doar dacă onorabila ei familie consanguină s-ar fi învoit să plătească pentru sfânta slujbă a micului prinţ, ce ar fi ridicat-o şi pe ea la rangul de coană preoteasă, care ar fi eclipsat cu siguranţă de departe tot ce fusese ea până atunci. Si mai văzu roşu, mult prea mult roşu zilnic în faţa ochilor, un roşu care se răzvrătea, un roşu ţipător ca şi gura ce o împrejmuia nefericit, un roşu care parcă cerea să se întâlnească cu dârele vineţii ce brăzdau epiderma şi care se spărgea undeva în obraji când doamna era neliniştită, un roşu care refuza să se termine. Viitorul i se revela în toată splendoarea lui, dar nu era viitorul pe care ea îl visase vreodată, nicidecum unul pentru care s-ar fi zbătut şi, categoric, nu unul pentru care ar fi sacrificat totul. Era evident de ce prinţisorul ezitase îndelung şi prelungise cât îi

Page 121: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

120

statea în puterile fragile întâlnirea dintre cele doua cele mai importante femei din viata lui.

Niciodata Viky nu avusese o părere atât de proastă despre sine. Cum se putuse înşela aşa? Ce fel de bărbat iubise? Chiar dacă nu voia să accepte teoria, era evident că un mascul strivit 25 de ani sub această mantie maternală, nu putea deveni bărbatul la care visa ea, nici chiar dacă ar fi investit toate resursele din lume. Adio protectie!

…………………………………………………… Va urma: – Părinţii băiatului fac circ la întâlnirea cu socrii, cer ca

la târg bani, averi, pt hirotonirea baiatului, discuţii aberante ca în filmele cu proşti. Părinţii fetei îndură cu stoicism întâlnirea, însă răspunsul lor este categoric nu. Vor interzice relaţia, la fel cum o vor interzice şi ai lui.

– Viky şi prinţul se vor mai vedea o vreme pe ascuns, urmăriţi de tatăl lui nebun, decis să dea cu maşina peste fată că nu putea fi tras la răspundere datorită certificatului de nebun. După terminarea studiilor, luând cu brio un concurs, Viki va pleca din oraş cu serviciul, părinţii printului împreună cu vecinii se vor mobiliza să-i prezinte diverse alte partide. Mai fac câteva vizite la familii de preoţi cu fete, dar eşuează, apoi la familii de avocaţi, de medici. Toate astea îi sunt relatate de însuşi prinţul revoltat că a devenit monedă de schimb şi că i se ignoră sentimentele.

– Micul prinţ încearcă un examen pt funcţia de professor, dar se face de râs şi îşi umileşte familia cu nota 3 pe listele afişate la un liceu din centrul oraşului. Va fugi de acasă, o va căuta tot pe Viki să-l ajute cu bani sau să-l ţină la ea în oraşul în care plecase. Va începe să o invidieze şi să-i încolţească ura pentru succesul ei.

– Între timp tatăl lui nebun vandalizează casa părinţilor lui Viki convins fiind că băiatul e ţinut ostatic. Flăcăul debil genetic, se pare, încearcă un şantaj psihologic în speranţa

Page 122: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

121

unei ultime negocieri cu părinţii fetei pe care zice că încă o iubeşte, altfel îşi va lua zilele. Intâlnirea eşuează lamentabil, la fel ca precedenta.

– Viki constată că mila i-a încurcat percepţia clară asupra sentimentelor. Baiatul pus pe liber, începe să-şi trăiască tinereţea târzie, bărbăţia ascunsă refulează, activând social pe la petreceri, de unde mort de beat o sună pe Viki să-i declare dragostea eternă sau de unde este dus cu salvarea după recente crize de epilepsie.

– Viky află că este însărcinată, se întâlneşte cu prinţul nebărbierit şi tras la faţă care îi cere testerul în faţa unei ghene, râde neîncrezător şi astfel relaţia care doar în capul lor mai stătea într-un fir de păr, se rupe definitiv.

– Prinţul în mojicia lui se duce acasă la toti prietenii fetei şi încearcă să-i îndepărteze de această, inventând poveşti, vorbe, situaţii, ceea ce se şi întâmpla cu unii dintre aceştia.

– D-na Scamă îi va gasi un post de suplinitor în orăşelul unde lucra ea şi unde face naveta zilnic, prin vecine îi va gasi o fată, îşi vor întemeia familia aşa cum au visat-o, vor avea un băieţel, iar într-un final, el se va hirotoni în satul părinţilor săi. În acelaşi an se măritase si Viki, ea primăvara, el vara, culmea coincidenţei, la data cand sotul lui Viki aniversa ani.

– Viky nu regretă nimic, dar e scârbită că el o ocoleşte şi fuge când o zăreşte, realizând micimea unui om care a făcut-o să treacă prin atâtea, pentru care a luptat şi s-a umilit, cu care şi-a început viaţa şi care după ani, nu e în stare nici măcar să salute.

– Micul prinţ se căsătoreşte cu o avocată la câteva luni după nunta Victoriei şi vor avea împreună un alt mic prinţ.

Page 123: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

122

De ce plâng bătrânii pe-nfundate?

Bunicul meu plânge mereu. Şi când aude „Bordeiaş,

bordei, bordei”, şi când mă vede, şi când aude că a mai murit cineva în sat, şi la nunţi, şi când vorbeşte despre ai lui, şi de Crăciun şi când plec. Dacă stau bine şi mă gândesc cam asta aş sti să spun despre el, că e mai sensibil. E un om tare bun şi poate aşa de protejează el, mulţi ar plânge pe dinăuntru de teamă să nu fie vulnerabili în faţa altora, însă bunicul meu e un plângăcios.

Mă întreb câteodată dacă lacrimile unora sunt mai sărate decât ale altora, dacă e o caracteristică, la fel ca grupa sangvină, ca temperamentul, ca amprenta, ca irisul, ca adn-ul. E o contradicţie în zilele noastre, ştiinţa zice că e necesară sarea în organism, cercetătorii să ne ferim de sare. Oare cei ce plâng des, au nevoie să suplimenteze sarea?

Am citit recent că lacrimile se varsă direct în nas şi, numai atunci când e volum prea mare dau pe afară şi se scurg sub ochi, că noi plângem dinainte de a se vedea. Sunt cumva ca stelele care ni se arată după mii de ani, ca sufletul care şi el plânge în tăcere, ca bolile fizice care se instalează numai după ce psihicul e iremediabil şi îndelung bolnav.

Lacrimile sunt de calitate sau nu sunt, sunt emoţionale sau provocate de agresiuni externe, sunt folosite fără discri-minare de bărbaţi şi femei deopotrivă, sunt paliativ sau armă, o exagerare, o necessitate, o enigmă sau pur şi simplu „gheaţa sufletului care se topeşte” cum zicea Hermann Hesse. Oricum ar fi, oamenii mari se feresc de lacrimile lor şi

Page 124: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

123

nu le şterg nici pe ale altora. Pe mine mă impresionează când cineva plânge, nu mi se pare o formă de infantilism.

Plânsul vine odată cu noi pe lume din reflex, apoi ne folosim de el din refulare, în loc de limbaj, apoi învăţăm că trebuie asociat cu durerea şi, dacă avem noroc şi cu fericirea, ca oameni mari plângem poate după eşecuri, după pierderi, după visuri. Cine hotărăşte însă că plânsul trebuie să îmbătrânescă, cine spune că plânsul e de râs, de ce oamenii sunt blocaţi între râsu-plânsu? De ce ne scuzăm când suntem surprinşi plângând, spunând că e de la soare, e de la vânt, de la fum, de la vreo insectă?

Plânsul ne modifică, plânsul ne dă ochii de gol, plânsul se cere şters sau lăsat liber în drumul său până pe piept, în urechi, în gură, plânsul are volum, debit, viteză, sacul lacrimal duce şi doi litri, deci e de unde!

De unde atâta rezervă vizavi de plâns? Atâta instabilitate, atâta lipsă de control?

La plâns se răspunde cu palme, dar şi cu îmbrăţisări, cu ţipete sau cu muţenie, cu spate întors sau cu legăminte. Nu există reţetar pentru plâns, nu vine cu instrucţiuni. Unii plătesc să plângă, să se descătuşeze, să-şi vindece boli. Plânsul spune multe despre om. Cu lacrimi de crocodil, culmea, când eşti mic, spre colţul exterior sau interior, scurte şi ascunse când mai creşti şi, inexistente mai apoi. Cum pot lacrimile să nu mai existe? Ele sunt totdeauna în noi. Ele ne protejează şi sănătatea ochiului şi a sufletului. Sunt antibacteriene, au anticorpi, chiar hormoni, dacă sunt produsul unor emoţii puternice, dar mai ales sunt sărate. Omul are 250 mg de sare în corp şi 80% din organism e apă. Atunci, cum se face că, în ciuda materialului existent, lacrimile dispar? Unde dispar? Le absoarbe sufletul, le cenzurează mintea, se duc spre celule mentinându-le sănătatea, se risipesc în gânduri, în rugăciuni către divinitate, se înalţă cu visele şi rămân acolo în noapte, unde s-au

Page 125: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

124

implinit? Sau pur şi simplu, spre finalul vieţii corpul încearcă obţinerea unui extract concentrat, a unei esenţe de parfum rară, păstrând matricea individului şi pe care nu e dispus să o risipească uneori până la ultima călătorie.

Am văzut lacrima bunicii doar când era întinsă pe masă pregătită de plecarea inversă. Nu mi-am imaginat, eram acolo, lângă ea, bunica chiar a plâns. Pe ea nu o surprinsesem decât arareori ştergându-şi ochii de colţul basmalei. Ochi roşii, mici, afundaţi în mantale ridate, deasupra vreunui tuci, ori suflând în jar, mereu găsea motive pentru ochii roşii. Nu a plâns nici măcar când vorbea despre ultimul drum, când dădea indicaţii, nu a plâns nici când s-a speriat de întunericul de dinainte, nici că a plecat cu o supărare pe tata… Din cauză că nu a plâns, când noi toţi consideram că avea de ce, am făcut slujbă specială să-i asigurăm odihna şi împăcarea.

Bunicul plânge şi mai rău acum, cred că nu mai e aşa de indicat, cred că nu-i mai face bine. Mă uit la reportajele cu bătrâni din ce în ce mai frecvente în ultima vreme. Bătrânii aceia abandonaţi, nu plâng, se plâng, dar nu plâng. Ai zice că le-au secat izvoarele sau că şi-au plâns odată demult lacrimile şi în zadar. Unii dintre ei fug, într-o ultimă încercare de a atrage interesul vreunui copil plecat prin zări străine. Ei fug ca să vină copilul şi ar avea lacrimi cât pentru o regăsire.

Bătrânii plâng la priveghi, unele femei sunt chiar de meserie, e o artă să strigi în gura mare durerea cuiva care nu mai poate, să o înalţi până ajunge la spiritul celui plecat.

Plâng când li se strică recolta, când le omoara uliul o gaină sau lupul o oaie, plâng că nu au putut oferi nepoţilor mai mult la sfârşit de vacanţă, plâng când îşi pregătesc straiele, când se uită pe fotografii, când văd casa pustie şi se ceartă cu orătăniile din ogradă, plâng când sunt mutaţi cu forţa din locul lor, plâng că nu-şi mai amintesc, plâng că nu-şi mai pot avea singuri de grijă. Dar cei mai mulţi plâng pe-nfundate, muteste, parcă de frică să nu le afle cineva

Page 126: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

125

secretul ruşinos, să nu-i acuze careva că nu s-au înţelepţit după atâta amar de ani. Şi alţi câţiva, se înrăiesc, nereuşind să se împace cu destinul.

Cine are bâtrâni să le cumpere şi plânsul, să li-l ofere în dar, să le spună că e voie.

Cine n-are, să înveţe din timp că plânsul e bun pentru sănătate. Chiar dacă ai un suflet mare, la un moment dat suferinţa sau fericirea îţi poate prisosi!

Page 127: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

126

Foamea

Lumea e hămesită, s-a ajuns la canibalism în ultimii

ani. Cea mai gravă problemă de nutriţie a secolului nu e neapărat alimentaţia greşită, nici combinaţiile neinspirate, ci faptul că oamenii se mănâncă între ei. Începe ca o poftă, se transformă într-o obsesie, ne e foame de tot ce au alţii, suntem bulimici, nimic nu ne potoleşte foamea. Foamea de a fi altcineva, foamea de a deveni altcumva, foamea de a trăi precum alţii, de a arăta ca ei, de a zâmbi ca ei, de a ne afişa în cercurile lor, de a le fura pritenii, identitatea. Nici nu mai contează cine suntem, cine am fost, ci doar cine vrem să fim. Si cum nu putem fi nici primii, nici cei mai buni, nici altfel, trebuie să fim altcineva.

Vom petrece ani din viaţă să ne alegem modelul, încă alţi ani să-l imităm, ne spetim să-i câştigam simpatia, pentru ca apoi să ne aşezăm tacticos la masă şi să începem să-l devorăm. Il vom deposeda de ataşamente, îl vom expune, îi vom schimba părerea despre sine, îl vom face vulnerabil în ochii altora şi, dezbrăcat de secrete, vom înghiţi, aparent din compasiune, durerile lui, opiniile lui, stilul lui, până ce, ghiftuiţi, ne vom simţi, culmea, confortabil îngreunaţi, de parcă dintotdeauna ţinta noastră a fost să creştem în greutate.

Oamenii nu îşi mai pot dezvălui identitatea pentru că permanent vor să fie altcineva şi nu ar fi corect pentru ei înşişi să-şi decline o faţetă care le aparţine pentru atât de puţin timp. Poate mâine vor fi trişti, poate peste o săptămână vor strânge o mie de like-uri, poate peste o lună se vor

Page 128: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

127

îndrăgosti, peste un anotimp vor respira alt aer, peste un an îşi vor lărgi familia, peste alţi ani vor emigra, peste un deceniu îşi vor lua casa cu piscină, poate până la bătrâneţe vor câştiga la loterie, poate îşi vor fenta moartea umblând numai în vacanţă, poate, vreodată, vor simţi nevoia să intre la dietă, să redevină ca la naştere, egali – discutabil – cu toţii, mulţumindu-se cu nimic, bucurându-se din nimic, fiind fericiţi cu ei înşişi.

Asta da foame! Cum să le explic părinţilor că mi-e foame? Cum să-i

mâhnesc în aşa hal? De unde şi până unde că părinţii au obligaţia să-ţi asigure traiul visat? Părinţii te nasc şi te cresc. Restul trebuie să devii. Asta nu e clar la noi, însă foarte bine delimitat în afară, tinerii muncesc imediat ce li se oferă şansa, tinerii se împrumută pentru studii şi rambursează singuri banii, tinerii îşi închiriază camere dacă vor să stea singuri, nu-şi alungă părinţii.

Mamăăă, mi-e poftă de liceul X, tată, parcă aş avea chef de maşina Y, mamăăă, mi s-a deschis apetitul pentru o altă specializare (că nu suport profesorul si nu voi trece în veci), tatăăă visez la o tabără de vară în Anglia, mamăăă vine Gaga în concert la Viena, tată, e o expoziţie de IT în Japonia...mamăăă cât aş hali!

Şi pe deviza o secundă pe buze, restul vieţii pe tine, îmi şi imaginez cum Sofia Vergara s-ar stabili pe lângă ombilic, cum yahtul lui Gates mi-ar lăţi posteriorul, cum minele de smaralde sud americane mi-ar lăţi gâtul, cum Cambridge-ul mi-ar expanda ţeasta, cum insula privată a lui Branson mi-ar tuciuri tenul şi, fără să apelez la vreun program, îmi pot face un portret robot la 60 de ani. Dar odată făcut, mintea expandată nu mai vrea să intre la loc, gâtul lăţit nu mai suportă cravata uniformei, şunca dorsală nu se mai înţelege cu banca, colacii de pe burtă cer pauză de masă şi siestă respectabilă. Si deodată, mă trezesc că nu-mi mai ajung. Apoi

Page 129: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

128

nu mă mai plac. Apoi mă răzvrătesc pe părinţi aruncându-le odioasul reproş că m-au născut fără să mă asigure. Apoi o să vreau să-mi fac un anturaj, o să vreau să fug sub orice formă, o să-mi placă viaţa de boem, până îmi va fi iar foame. Şi când foamea mă va cuprinde, de data asta voi muşca din om. Voi muşca cum au fost muşcaţi părinţii mei de timp, voi smulge cu colţii cum am fost eu smuls din copilărie, voi vântura prada până la ameţeală, aşa cum turmentat sunt în adoles-cenţă, voi smulge hălci cum mi-am primit eu pedepsele, vor porţiona prada veşnic nesătul cum s-a cerut mereu de la mine, voi mesteca de 40 de ori o îmbucătură să nu-mi fac rău la digestie şi să mă ţină saţietatea îndelung. Când voi mânca, o să vreau să mă satur, o să vreau să arate lumea spre mine ca cel cu burta de urs cum îmi zicea mama când eram mic.

Oamenii sunt de mâncare, aşa cum şi câinii sunt de mâncare în China, cum veveriţele sunt de mâncare în Luissiana, cum coada de taur se mănâncă în Spania, cum caracatite vii îşi lipesc tentaculele de gâturile mici ale japonezilor, lilieci, canguri şi tot felul de obişnuinţe bizare. Istoria omenirii are însemnări de canibalism, poveştile pentru copii sunt despre canibali din insule pustii, zmeii, zmeoaicele, Gheonoaiele, mumele, vrăjitoarele, lupul, bau-bau, toţi adulmecă omul şi poftesc la carne fragedă. Basmele, po-veştile, primele forme de educaţie, ne învaţă că suntem de mâncare, ne învaţă şi cum să ne ferim, dar vai, exemplele sunt atât de puţin actuale! Scufiţa Roşie, bunicuţa, Tom Degeţel, Iona, toţi supravieţuiesc în burţile altora

Mi-e foame de titlu, de glorie, de recunoaştere, dau în cap! Mi-e foame de viitor, familie, înjunghii pe la spate! Mi-e foame de dragoste, întind plasa! Am chef să arăt altfel? Plătesc! Vreau alt nume, altă soartă? Înşel! Vreau com-pasiune? Măgulesc, mă gudur! Vreau să ies în faţă? Fur! Vreau averi? Măsluiesc! Vreau credinţă? Inventez! Vreau

Page 130: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

129

meserie? Sorb din ochi! Vreau să trec linia de sosire? Anticipez!

De ce să ne mai ducem în mall-uri? De ce ne mai punem contra curentului fast food? De ce ne facem că ne pasă de obezitatea infantilă doar pt că e preocuparea lui Michelle Obama? Se consumă zilnic tone de carne de om, de suflet uman, de nervi humanoizi. Ne ducem la sală, transpi-răm, vrem să dăm jos ce? Pe noi, de noi vrem să scăpăm, să facem loc foamei mai atroce de semeni, de tot ce nu avem. Am renunţa la orice bucată din noi pentru una a altuia, în foamea asta disperată a omului faţă de om!

Cu un asemenea apetit, cum să mai trăim mult, cum să mai atingem înţelepciunea, cum să ne întoarcem la natură şi spre Dumnezeu, cu ce faţă, cu ce tupeu, când nu mai stii de mult cine eşti?

Page 131: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

130

Te iubesc de te urăsc! Toate vacanţele le făceam la ţară, într-un sat de munte,

cu oameni buni şi obiceiuri trainice. Când băieţii îmi dădeau tărcoale, bunica îmi zicea: „Nu e bine, maică, să refuzi pe nimeni, că orice măgar rage la poarta unei fete mari!”. La baluri, nunţi, fedeleşuri dansai cu oricine că „doar nu te iei de la horă”. În lumea satului, toţi sunt buni. Nu contează că eşti o arătare, că porţi „costum de piersică”, că par toţi coborâţi direct de la stână, dacă eşti de familie bună, ai destul pământ, ieşi în frunte.

La un asemenea fedeleş, l-am cunoscut pe George, student la Drept, o raritate în sat, şi de o sărăcie lucie. Însă, în acel timp, Cătălin, timid, zâmbăreţ, creţuliu, student în anul al II-lea la Matematică, câştiga teren cu flori, ciocolate şi mai ales cu terenuri vecine cu ale mele. Avea o calitate, era coleg de cameră cu George, o bună sursă de informaţii preţioase şi, mai ales cel care îmi putea face intrarea în lumea aureolată a lui George. Mă întrebam adesea de ce venea George la astfel de întâlniri săteşti, nu juca, nu dansa, nu bea. Bărbatul înalt, tuns scurt, cu blugi ştersi, se plimba puţin, apoi dispărea. Acea vară de început de 90 va rămâne strâns legată în căuşul palmelor noastre, în amintirea scurtei discuţii şi în aşteptarea bibliografiei pentru Drept.

Toamna mă aruncă în forfota de la Zinca, în clasa vecină cancelariei. Pauzele mă prind trăncănind cu prietena mea. Pe banca a treia de la mijloc apare un buchet de flori care aduce după el încordare, liniştea orelor şi 30 de perechi

Page 132: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

131

de ochi aţintiţi spre acel clown creţ, îmbrăcat într-un alendelon care-i completa faţa de miel neînţărcat, încadrată de ochelari cu rame groase. Mai am timp cât să zăresc nişte rânjete de-ale colegilor ce par a spune: „să te mai dai tu mare, frumuseţea pământului!”. Unde să fug, dacă ieşeam, vedeau şi profesorii oroarea?! Nu cred că şi-a dorit vreun elev vreodată o pauză mai scurtă. Mă trezesc uitându-mă pe nişte poze de la Revelionul la care nu mă catadictisem să-l însoţesc. Voia să-i confirm fotogenia, dar simţeam doar greaţă. Avea darul de a fi aşa de insistent, încât cu fiecare săptămână îl dispreţuiam şi mai mult. Nu mă ajuta prea mult faptul că locuia în Bucureşti, eram mereu în calea lui. Judecând la rece, cum făceau ai mei, era tot ce-şi putea dori o fată, înalt, şaten, creţ, cu ochi albaştri, deştept, manierat şi, cel mai important, mă iubea. Poate că altceva nici nu conta, însă nu ştiu de ce simpla lui prezenţă îmi repugna. Trebuia să scap cumva de el, dar pur şi simplu nu-mi dădea ocazia, nu greşea cu nimic, era ca un arici, iar eu ca şarpele la pândă în timp ce-mi trăiam şi frica de a nu fi mâncată. Din bursă, singurul lui venit, mă suna zilnic, venea săptămânal la mine.

În acel timp, eram altistă la un cor şi se apropia festivalul de iarnă de la Braşov. Îmi pregăteam bagajul când aud soneria. Era el. A stat un timp la uşă, după care Dumnezeu ştie prin ce gară a îngheţat. Credeam că merită tot ce i se întâmplă deoarece la vârsta lui ar fi trebuit să fie capabil să înţeleagă şi să renunţe. Cât despre mine, stăteam pe un soclu aşa de înalt că nu mi se mai zărea faţa de nori. Seara, după ce tatăl meu a fost informat despre nesimţirea de care dădusem dovadă, despre încălcarea codului etic al familiei, am sprijinit uşa apartamentului pe dinafară şi pe dinăuntru (când a realizat tata că aveam părul ud), apoi zorile

Page 133: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

132

m-au întâmpinat cu un picior în coaste: „Marş în pat, să înveţi să te porţi altădată!”.

Îl uram, culmea, nu pe tata, ci tot pe imbecilul care provocase asta. Am fost la Braşov, dacă asta mai are vreo relevanţă. La întoarcere am fost somată să vorbesc cu „băiatul”. Scârba mea cunoştea apogeul, credeam eu. Era aşteptat într-o sâmbătă la 14,00, însă orele treceau şi el nu mai apărea. Inima îmi creştea, privirea-mi radia, îl prinsesem pe nesimţitul fără pată. Mă uitam la serialul meu preferat făcându-mi planuri de discotecă cu colega mea şi cu fraţii ei mai mari, când a apărut el, îngheţat, cerându-şi scuze că nu poate sta mai târziu de ora 18, când avea ultima legătură spre casă. Colega mea dă soluţia salvatoare, să meargă şi el la disco şi să rămână la mine, iar părinţii parcă au o epifanie.

În afară de faptul că purta blugi, nu-i găseam nicio altă calitate, dar eram hotărâtă să mă distrez şi cu ţăranul lângă mine, chiar dacă asta însemna mai mult decât să-l ţin de mână, să şi dansez cu el. De unde să-mi imaginez că acceptase să meargă fără să ştie să danseze vreo melodie în vogă sau că se aruncase voit într-un spectacol gratuit ce l-a oferit celor peste 100 de tineri. Pe orice ritm, el îşi arunca picioarele ca la horă, afişând un zâmbet larg către public. Ce om trebuie să fie ăsta să vadă doar ce-i convine şi să nu-l deranjeze nimic? Precis unul care nu va sfârşi de inimă! În schimb, pe mine m-au luat durerile de cap, de stomac, însoţite de reacţii violente, doar-doar s-o opri partenerul meu din „danso-hora”. De unde să-mi imaginez că va fi promo-torul unui curent etno din viitor? Trebuia să plec de acolo şi clar să numai calc vreodată să fiu ciuca bătăii acelui club.

— Ei, cum v-aţi distrat? — Eu m-am simţit bine, Dana nu ştiu ce-a avut!

Page 134: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

133

Îmi venea să mă reped cu pumnii la el şi să-i dau până tace.

Trec anii, diverse eşecuri mă întorc pe calea credinţei unde mă găseşte şi vacanţa de vară a unui an din viitor, când el e deja profesor de matematică, iar eu, nimic. Toţi cei ce mă invidiaseră cândva, aveau acum prilejul să se amuze. Până şi Cătălin cocheta cu ironia pe oriunde ne întâlneam. M-am hotărât să-i scriu un bilet şi să-mi cer scuze pentru umilinţa ce i-o produsesem. Cred că de vină a fost spiritul pascal. În noaptea Învierii, în timp ce preoţii concurau cu difuzoarele discotecii săteşti, iar enoriaşii îşi purtau de grijă să nu-şi ardă hainele „noi” ce se puteau flamba de la atâta naftalină, în îmbulzeală şi se gândeau numai la bunătăţile de acasă, eu eram o ciudăţenie. M-am ascuns sub eşarfa maro aproape toată slujba şi am revenit cu picioarele pe pământ numai când s-a trecut pe sub bolta de floarea-paştelui. Atunci l-am văzut pe Cătălin, iar ochii noştri au suspendat clipa. Poate nu era prea târziu să mă ierte, i-am trecut biletul în palmă şi i-am urmărit reacţia. Spre ruşinea mea, nici pentru mine slujba nu a mai avut sens.

De Paste te aştepţi să plouă, mai ales dacă a plouat şi de Florii. La ieşire mi-a întins umbrela şi s-a oferit să mă conducă. Nu am vorbit despre trecut, era important să fim măcar prieteni. Nu mi-am putut explica niciodată de ce îl puteam tolera doar când eram la ţară. De cum mă întorceam nu mai suportam nici amintirea lui. Fără îndoială era un baiat deştept, însă în societate devenea ridicol.

Servicul meu era unul foarte greu pentru oricine, mai ales pentru o tânără abia ieşită de pe băncile şcolii, după o operaţie. Însă eram un colectiv tânăr şi ne distram frumos. Eram o echipă. Niciunul nu era şcolit, şi nici nu avea vreo pretenţie în acest sens, în afară de mine. Am intrat la

Page 135: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

134

Facultate şi viaţa mi s-a schimbat radical. M-am ataşat de toţi profesorii, eram atât de conştiincioasă încât ajungeam la bibliotecă înaintea femeii de serviciu, eram remarcată şi foarte bine notată. Se vedea rezultatul celor aproape 20 de ore de muncă, care au culminat cu o bursă. Mă angajam în activităţi ce depăşeau cu mult programul normal al unui student. Aveam maxilarele permanent încleştare, fruntea încreţită de gânduri, de o gravitate înfiorătoare. Nu dormeam, slăbeam, hainele-mi atârnau, iar sub ochi apăruseră cearcăne negre, ereditare, mă scuzam eu. Trusele de machiaj aşteptau vreo minune să le mai deschid, prietenele visau doar că le fac vreo vizită. Nu mergeam la chefuri, iar după câteva refuzuri, nimeni nu m-a mai invitat pe motiv că „nu e de tine acolo”. Ştiam că nu e de mine, aş fi stat probabil toată seara într-un fotoliu, stânjenind pe oricine care ar fi avut bunul simţ sau destul alcool în vene să îndrăznească să intre în vorbă cu mine. Simţeam însă nevoia să fug, întâi am vrut să văd toate oraşele mari din ţară, apoi din afară. Plimbatul prin arşiţa amiezii într-o ţară străină, cu buzunarele goale, îmi dădea o ciudată senzaţie de libertate. Mai penibil era sfârşitul zilei când fiecare arăta ce achiziţionase. Dar nu aveam de ce să mă plâng, mă aflasem acolo, instaurasem o distanţă pe care toţi o respectau.

Trecutul răbufnea, amintirea lu George mă mai încerca mai ales după ce aflasem că destinul îl dusese pe nişte căi dosnice din care nu mai avea să găsească drumul principal. Voiam să-l ajut cumva să plece din satul care-l ratase, am scris la Surprize-Surprize, cercetările au demarat, însă toţi s-au lovit de îngustimea şi cerbicia unor creaturi fie culte, fie inculte. Îl văd cu minţile pierdute, cu barba de-un cot, şubrezit în prag de licenţă, pe cel ce fusese poate mintea cea mai luminată a satului, acum ponosit, alcoolic, ducându-şi

Page 136: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

135

zilele dintr-un ajutor de handicap. Prindeam orice ocazie să mai aflu ceva despre el.

— Să ştii că am observat de mult că te interesează, dar nu ţi-am reproşat. Îţi zic pentru ultima oara: dacă mă mai întrebi de el, scazi în ochii mei!

Amândoi am ştiut că aici se termină totul. A urmat cel mai dur dialog, de oameni şcoliţi care lovesc sub centură. Şi părinţilor le trecuse. Până la urmă, ce atâta Cătălin, dacă fetei nu-i place? Mai ales că acum fata era studentă şi nimeni nu mai era destul de bun pentru ea. Toţi erau conştienţi că Făt-Frumos-cu-Moţ-în-Frunte nu o va uita niciodată, că-i va scrie numărul de telefon pe cărămida de la colţul casei.

Nu ştiu de ce l-am asociat mereu cu ceva periculos. Avusesem permanent sentimentul că dacă as fi soţia lui m-ar lega de calorifer sau m-ar pune la munci grele, umilitoare, care să-i spele toată suferinţa.

A venit telegrama pentru mine. O ciudăţenie, cine ar fi putut să-mi scrie mie? Bunica mă chema de urgenţă. Mamă, tot satul îţi zice orăşeanca criminală, ai distrus cel mai bun băiat. De ce ai lăsat mamă să se întâmple aşa ceva?

— M-aş duce la priveghi, dar mi-e cam ruşine! — La ce să te duci? Nu fusesem niciodată acasă la el. M-am rugat până

spre ziuă. Îmi imaginam că-l întrebam dându-i ocazia să spună ceea ce nu-mi spusese niciodată. Mi-era frig, deşi era vară. Aşa e în casele din cărămidă. M-am acoperit cu un ţol. Culmea era că nu regretam nimic. Dacă aş fi fost de la capăt, aş fi făcut acelaşi lucru. Nu ne-a fost dat să fim împreună şi gata! Nu simţeam vreo pedeapsă de-a lui Dumnezeu. Am făcut notă discordantă şi la înmormântare, un pic de maro în marea de negru. Din cauza mea, baiatul nu poate intra în biserică, din cauza mea nu poate avea slujbă!

Page 137: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

136

— N-o să ai tu linişte pentru ce ai făcut! Te blestem! Urla mama lui transfigurată, transformându-şi bocetele în imprecaţii redând povestea noastră în varianta ei spre deliciul audienţei. Se transformase totul într-un circ. Săracul Cătă n-ar fi permis niciodată aşa ceva. Oare familia lui m-a urât dintotdeauna? L-am zărit un pic şi pe el. Tăcut, ca în mare aparte a timpului. Nu mă mai privea. Cred că hotărâse deja că nu mai vrea. Era supărat că greşise soluţia la ultima formulă.

A venit tata de la oraş să mă ia. Nu m-a ajutat. În maşină a pus o melodie de Celine Dion.

— Mi-a spus mie odată Făt-Frumos al tău călare pe bidiviii lui albi că melodia asta îi aminteşte de tine.

Page 138: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

137

Gagiul A intrat cu bocancii de paznic în viaţa mea. Nu ştia

altfel, se documentase, ştia totul despre mine, mă avea de mult sub lupă. Grobian şi tupeist cum îi dictează specia. Nu l-am observat, până nu m-am văzut prinsă-n păienjenişul circumstanţelor. La acea vreme nu ştiam că blonzii cu ochi albastri pot fi de altă rasă, o minoritate blamată.

Schimbul de noapte era foarte solicitant. Redacţia deschisă permanent avea nevoie de un security man. Campionul judeţean la judo fusese alegerea dicatată de sângele patronilor. Nu ştiam de cât timp lucra acolo, nu ne nimerisem niciodată în tură comună. Ochii lipiţi de somn, încep a se căsca în uimire când îmi aud viaţa şi activitatea evocată de un străin. Groaza ia locul falei. Ce e în neregulă cu băiatul ăsta?

— Trebuie să accepţi să ieşi la o cafea mâine dimineaţă când ieşim din schimb!

— Serios? Şi ce să vorbim? Mai e ceva din viaţa mea ce nu cunoşti? Mă şi mir ce mai găseşti interesant la persoana mea dacă deja ţi-ai făcut lecţiile. Sau să zic personalitatea mea? Nimeni nu m-a complimentat cu un aşa interes. Spune-mi ceva interesant despre tine până în zori şi voi decide atunci!

— Am un copil de 6 luni abandonat de mama lui! — Adică eşti şi însurat pe deasupra!? Cât tupeu! — Nu vrei să fii tu mama lui?

Page 139: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

138

— Vreau? Stiu că faţa mă ajută, iar oferta e de nerefuzat de inedită, dar de ce crezi că tocmai eu?

— Trebuie să vii cu mine! Ai mei te aşteaptă toţi de câteva luni. Le-am spus că eşti viitoarea mea soţie. Nu mai ştiu cum să amân. Dacă nu vii tu, o să vină tot neamul aici să te cunoască. Le-am dus poze cu tine din ziar. Pe tine te vor, deşi, nu te supăra, eşti un pic cam prea grasă pentru mine.

— Pardon? Să mor eu dacă am mai întâlnit vreodată un aşa specimen obraznic! Nici măcar nu ştiu dacă joci la bluff. Eşti cartofor?

— Nu, sunt peşte! Dar jur pe mama din mormânt că mă las de toate dacă vii! Printre noi te vei simţi bine, nu îţi va lipsi vreodată ceva, nimeni nu se va atinge de tine, ai protecţia asigurată. Poţi întreba pe oricine de noi. Tu pe ce pământ trăieşti?

— Wonderland! — Asta îmi place la tine că nu ţi-e frică! Alta s-ar fi

speriat imediat! Deci vii, îi sun? — Aşa la prima oră, vizite? — Nu ţinem la etichete în familie. Nu ai auzit că vor

să cunoască femeia de care vorbesc tot timpul? — Eu nu sunt femeie! — Ba da, eşti femeia mea! Vrei să vin să te cer? — Cum aşa? Nici nu mă cunoşti! — Tot ce ştiu vreau, iar eu când vreau ceva, am! — Ok, pare aventura vieţii mele! Vrei să ştii ce defecte

am? — Ştiu că nu te vei culca cu mine decât după cununie. — A, mi s-a dus buhul de virginică? Staaaai, de asta îţi

place de mine? Voi ăştia din neamul vostru ţineţi la aşa ceva, m-am prins! Ori o fi un pariu stupid! Sper că nu ai pariat mult, că o să-i pierzi, ştii, nu-i aşa?

Page 140: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

139

— Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât ştiu că pe tine te-am aşteptat! Nu mai ai cale de scapare!

— Dacă nu? — Vii de voie bună sau nu mai ajungi acasă? — Aşa crezi tu că mă impresionezi? Recunosc, îmi

place tupeul dus la nesimtire, dar nu pot accepta că este unul mai bun decât mine. Apreciez că ştii să-ţi joci cărţile! Şi că ai ştiut că mă bag. Imi place siguranţa ta. Doar asta, deocamdată! Nu putem lăsa totuşi pe altă zi?

— Glumeşti? Vreau să fii doar cu mine la cei 21 de ani ai tăi!

— Aaaaa, pariul ăsta al tău are şi dead-line? Să nu mă prindă 21 fată mare, altfel ce?

— O să-ţi placă, ai mei s-au dat peste cap pentru a organiza evenimentul!

— Băi, oameni buni, voi sunteţi toţi duşi cu capul? V-aţi apucat să organizaţi ziua cuiva pe care nu-l cunoaşteţi decât din ziare? Trebuie să vă cunosc, fie şi doar pentru asta!

Între ora 3 şi ora 5 distribuitorii se fâţâie, redacţia se animă, la 8 iesim din tură cu braţele atârnând, cu picioarele târşâind, cu ochii miopici, cu faţa lungă şi coastele înţepenite de la fierul scaunelor pe care încercasem să aţipim. Lumină de iarnă, ceţoasă, somnambulă. Opreşte o maşină în faţa văgăunei în care se încropise redacţia. Dau să mă arunc pe banchetă, dar sunt trasă de mână la timp să nu mă pun cu posteriorul în rugi.

— Sunteţi şi florari? E deschisă vreo florărie la ora asta? E şi ziua nunţii şi tot aşa eu nu ştiu? Să mă uit mai bine, poate sunt şi baloane, mascarade...

— Văd că de vorbit mai ai putere! Suntem lăutari! Hai că ne aşteapă Leo!

— Cine e Leo?

Page 141: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

140

— Fiu-meu! — Păi nu spuneai că are 6 luni, cum să te aştepte? Ce

ştie el? — Ştie deja că te iubeşte şi că vine mami. — Măiculiţăăăă! Mai am timp să zic nu? — Când ai avut? Tata mă sfătuise toată viaţa că e spre binele meu să

mai merg şi eu cu valul, nu numai contra curenţilor. În acea zi am vrut să nu am soarta somonilor şi poate dintr-o oboseală dusă la extrem, am acceptat să nu mai fiu stăpână pe nimic. Nu aveam timp să corectez pe nimeni, toţi vor-beau, eram si soţie, şi nepoată, şi mamă, şi noră, şi cumnată. Nu mi se părea, era o altă dimensiune şi altă naţie. Şi să fi vrut să vorbesc ceva sau să înţeleg ceva, nu aş fi avut când. Nu cred că a lipsit ceva de la ziua mea. Poate a fost un pic prea multă muzică orientală, să mă exprim nediscriminator. Nu cred că el s-a simţit bine, nu l-am întrebat. Alerga tot timpul, nu am fost deloc singuri. Am găsit totuşi răgaz să-i spun că nu-l iubesc şi nici nu aş avea cum. Cât m-aş chinui nu pot să-mi imaginez vreun punct comun.

— Nici tu nu ai vrea să te iubesc eu, crede-mă! Nu ai mai avea scăpare!

— E compliment sau ameninţare? Totul părea trist de bine, veselie, armonie, familie

mare, multă muzică, dar nu era lumea mea. M-am dus să-i spun că nu mai e cazul să continuăm circul, nu e cinstit pentru toţi oamenii ăia, ăsta nu era un film. L-am căutat prin camerele enormei case neterminate, cu vedere la pădure. Nu apucase să-mi facă un tur al locuinţei moştenită de la părinţi pe care Dumnezeu nu-i mai îngăduise să o termine. L-am găsit primindu-şi sugrumat porţia de fericire. Ea m-a văzut şi

Page 142: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

141

s-a oprit. Aşadar el putea să fie fericit oricând. Jurămintele lor sunt proverbiale. Mi-am luat un scaun.

— Continuaţi! Eu sunt cea de peste o oră, am venit mai devreme, nu vă deranjaţi!

A dat-o afară. NU ştiu cine era, nu cunoşteam pe nimeni de la petrecerea mea. Moment de linişte absolută. Nicio scuză, nimic.

— Pentru cultura ta generală pe care se pare că ai întrerupt-o prea devreme, patul are vreo doi metri, iar viaţa e ceva mai lungă.

Nu era rost de plâns, situaţia era de-a dreptul hilară. M-am trezit din propriul film cu buget redus, al cărui regizor îl cunoscusem prea recent, dar care ştia totul despre actorul principal. Atunci am hotărât că numai eu trebuie să fiu regizorul vieţii mele, indiferent de calitatea filmelor. Am ignorat pe viaţă sfatul părintesc de a merge cu valul. Poate de aceea viaţa mea va fi fiind scurtă, previzibilă, ca a somonului.

Page 143: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

142

Ascensiune în inconștient Stătea la ultimul etaj al unui bloc ultracentral. Intrare

spaţioasă, ciment mozaical, bucăţi de sticlă ce permiteau luminii să invadeze spaţiul, senzori, plante tropicale primitoare, interfon video de ultimă generaţie, cutie poştală comandată la Bucureşti, indicatoare cu programul de linişte. Nu oricine ar fi îndrăznit măcar să viseze la un asemenea domiciliu. Cu toate acestea, urmele abandonării se zăreau destul de evident odată ce ieşeai din scara abundenţei. Din betonul aleii răsăreau firele metalice ce indicau spre balustradele rămase la stadiul de proiect comunist, găurile pluviale amplasate simetric permiteau apei să se infiltreze în stâlpii de susţinere, priveliştea râului era blocată de singura parcare supraterană din oraş. Doar biserica mai îndulcea peisajul dur urban ce se ascundea dosnic privirii. In faţa blocului, flori, copaci, magazine luxoase, bănci, trafic. In spate, beton, grafitty, mucuri de ţigări, pahare folosite de cafea de la automat, cartoane ce căptuşesc oameni ai străzii, elevi alungaţi de sistemul prea dur al liceului din proximitate sau de traiul în casele părinteşti, pungi de aurolac lângă maşinile pline cu bani ale băncilor, sediul Loteriei, al Cadastrului, Poliţiei. Central, am zis, nu?

Lora îşi desenase steaua norocului pe harta astrală când se mutase în acest bloc al elitelor. Căminul ei, amenajat conform gusturilor îndelung negociate ale membrilor familiei, o aştepta zilnic, primitor, odihnitor. Nu a existat persoană care să nu recunoască energiile extraordinare de la

Page 144: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

143

ea din casă. Apartamentul îi aşteptase, avea coordonatele lor, 8, 16, E, 3. Chiar felul cum ajunsese al lor ţinea tot de miracol. Au locuit singuri doar 20 de zile, după care au adus acasă altă minune, de 3300 de grame, un ghem de carne care dădea rostul întregului demers locativ, al tuturor sacrificiilor şi al vieţii de familie în accept general.

Putea jura că acea cutie metalică, semiautomată, care o ducea mereu în faţa uşii, era mai veche decât blocul, nu putea fi altfel. Şi nu din cauza vopselei de un muştar grotesc înlocuit pe alocuri la unele etaje cu un vişiniu modern, şi nici din cauza defecţiunilor mult prea dese care, culmea, nu îngrijorau pe nimeni, nici al rândurilor de butoane derutante ce indica fiecare de alta manieră etajele.

Lora urcase cu lifturi şi mai vechi, şi mai strâmte, chiar părăginite. Acesta însă, avea ceva special. Simţise asta din prima zi văzându-se în oglinda lată cât un perete. Nu ştia atunci să spună dacă zdruncinătura specifică legilor fizicii, dacă zgomotul pârghiilor metalice, dacă faptul că se oprea fără să se deschidă, mereu la etajul şase sau altceva o tulbura. Poate lejeritatea cu care locatarii acceptaseră că liftul urca apoi invariabil direct până la ultimul etaj şi atât. Subsol, Parter si Etajul 8. Părea că nimeni nu se gândise vreodată că ar putea fi altfel sau cum să înlocuiască liftul. Asta fusese problema de când se dăduse blocul în funcţiune si, cu toate că era relativ nou, la o privire atentă se puteau depista cu uşurinţă de necunoscător multe nereguli. Asta făcea poate ca problema liftului să fie cea mai puţin importantă. Locatari, musafiri, distribuitori, popa, împărţitorii de flyere, toti aveau să parcurgă un traseu avantajos, de sus în jos, de la opt spre etajele inferioare. Cu excepţia celor care stăteau la primele etaje şi care, astfel, erau beneficiarii unui antrenament cardio

Page 145: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

144

volens-nolens avantajos. Si, bineînteles, cu excepţia Lorei, singura care ocupa ultimul etaj.

Uşa exterioară se acţiona mecanic, apoi uşile interioare se închideau automat, urma o incursiune în necunoscuta ascensiune pana la şase, unde cutia metalică părea că avea un pact de respiro sau nevoie de un curaj nebun să urce, apoi, odata cu ea îşi simţeau stomacul în gât şi ocupanţii, apoi, în trei secunde numărate, ritualul se încheia şi ascensiunea continua până la opt. Lora se întrebase de multe ori cum ar fi fost dacă s-ar fi oprit mereu pe acoperiş, la scara liftului, ar fi admirat răsăriturile, apusurile, ar fi luat o gură de aer proaspăt înainte să intre în casă. Aşa părea mai interesant şi, nu ştia să spună de ce, dar vedea un rost în asta.

Visul cu ascensorul începuse să se repete la intervale regulate, întotdeauna o lăsa la subsol, în parcarea nocturnă plină cu maşini sau sus, pe acoperiş de unde nu mai putea coborî. In unele luni era chiar prea frecvent, aşa că femeia se gândi să consulte o carte de vise care o dezamăgi: „Ascensor” = Nu e timpul pentru lucruri importante, multumiţi-vă cu cele mărunte! Poate simboliza ascensiunea în inconştient.

Rândurile îi sunară oarecum a nonsens, îşi imagina inconştientul undeva, înlăuntrul fiinţei, în straturile joase, îl asociase exclusive coborârii, cum să ascensionezi în inconştient? În visele ei, inconştientul era populat de giganţi debili care o fugăreau, de oraşe străine în care se pierdea mereu, de parcări din care nu mai ştia să iasă. Niciodată inconştientul nu-i oferise plăcerea întoarcerii la siguranţa căminului.

Primăvara aceea mai ales, începând de pe la sfârşitul lui februarie, ieşirile o oboseau şi o surescitau. Nu era plăcut pentru nimeni să o vadă întoarsă de la plimbare un pachet de

Page 146: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

145

nervi, răcnind a epuizare. Nu era nici PMS, nici depresia postnatală, nici oboseală cronică, nici problemele cu familia de sânge. Era Altceva. Nu putea spune pentru că nici ea nu avea o confirmare sau o dovadă că nu era totul o plăsmuire a minţii ei extenuate. Văzuse şi o reclamă televizată cu un soţ care e anunţat telefonic de către soţie că-l aşteaptă cu ceva dulce, iar acesta, disperat, îşi părăseşte jobbul, se înarmează cu estinctor, cu galeată, mop, convins fiind că gospodina lui va da foc casei în încercarea de a prepara ceva. Ajuns pe ultima sută de metri, cu sufletul scos, vede femeia desfăcând o prăjitură gata cumpărată, denumită sugestiv” prăjitura casei”. Morala suna cam aşa: „Ce-ar fi să nu mai găteşti azi?” Hilară, da, pentru orice consumator, însă Lorei, de fiecare dată când o vedea în pauza publicitară, i se răscolea misterul întâmplărilor prin care trecea periodic în ascensor, spre casă.

De îndată ce cutia metalică o îmbrăţişa în strânsoarea-i complice – parcă era un făcut că niciodată nu se mai găsea nimeni să urce –, după zgâlţâiala de rigoare, totul dispărea, bagaje materiale, corporale, raţionale. Apărea în schimb un bagaj sentimental mai greu de dus sau de suportat. Ca într-un film de la 4D la 7 D, materia ei senzorială era răsturnată şi izbită de toţi pereţii. Ce plăcere au unii la asemenea spectacole? Işi aminti şi de puştii care intră în nişte sfere de silicon şi sunt puşi pe apă să se descurce să-şi ţină echilibrul. Dintr-o dată trebuia să înfrunte altă realitate, mai intensă decât cea uzuală. Izbită şi torturată de o maşinărie pe o durată incomensurabilă, sufocată de gaz negru cu miros de motorină arsă, prinsă între nişte uşi care nu se mai acţionau nicicum, auzea zarva, se dădeau telefoane, se aduna lumea. Scara se incendiase de la ultimul apartament, aşa se explica defecţiunea liftului, nu se putea face nimic, oamenii descriau prăpădul de la uşa ei, mâzga, fumul, tapetul ars, reţeaua

Page 147: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

146

electrică a apartamentului greşit concepută sau suprasoli-citată. Toţi cereau acte, probe, cine lucrase, cum lucrase, pe unde erau ascunse legăturile. Zdruncinată până-n creieri, lovită, speriată, sufocată, trăia spaima descrisă de dincolo de uşi. Casa ei, copilul ei! De ce nimeni nu zicea nimic despre copil? Ştia că nu are voie să mai facă un preinfarct, ar fi ultimul, se lupta cu asta de un an de zile şi, parca, cineva voia cu tot dinadinsul să o provoace.

Şocul zilnic dura câteva secunde, cât ajungea liftul din prima la ultimul etaj. Plesnetul uşilor o învia la o realitate în care nu se întâmplase nimic din toate astea. De când era ea claustrofobă? Întotdeauna îi placuse să ajungă pe cele mai înalte obiective turistice.

— Trebuie să ne mutăm de aici! Nu mai suport!

Page 148: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

147

Sufletele stau pe raze — Lăsaţi-l, măi, doamnă, vă rog din suflet, daţi-i

drumul, nu-l mai chinuiţi! S-a făcut tot ce s-a putut, am depăşit cu mult pro-

cedura, spuse asistenta plângând şi aproape prăbuşindu-se de epuizare.

— Tot ce s-a putut? Ce ştiţi voi despre a face totul? Procedura? Milu-Mila simţea că ar sări cu ultimele puteri la gâtul asistentei sincer afectate, dacă trupul ei nu ar fi fost răpus deja de oboseală, disperare şi zădărnicie. Încorsertată până la strivire în chingile avide ale disperării ce-i ştrangulau parcă şi mădularele, Milu simţea că se agaţă cu ultimele puteri de şansa la viaţă. Doar aşa putea trăi, prin el, prin puiul ei. Să-i spună cineva cu atâta francheţe că ea îl chinuie, că ea îl reţine aici? Oare ea îl chinuise de la bun început? Cum să trăiască cu povara că l-a grăbit să vină cu destinul încă neînchegat, că l-a terorizat cu emoţiile şi gândurile pe alocuri nesigure, că l-a vrut doar pentru ea în egoismul tipic părintesc al femeii trecute de şansa conceperii, că a visat la o altă viaţă care să merita trăită? O luptă avidă se dădea între deznădejde şi deşertăciune, aceasta din urmă începând să se impună. În căuşul palmei, mama simţea încă strânsoarea învelişului cald, inimă din inima ei, suflarea din trupul ei, despre care fusese convinsă că o va urma tot restul vieţii. Cum să-i dea drumul vieţii ei? Cum să permită alunecarea, desprinderea Ce mamă ar putea face asta? Realitatea se

Page 149: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

148

deforma în juru-i, oamenii deveneau umbre, dubluri, vocile se auzeau în surdină, timpul şi spaţiul nu mai existau, aşa cum fusese înainte de Geneză, tot ce avea în faţă, mai real ca vreodată, cerându-se parcă să fie înmagazinat pe vecie, era chipul băiatului ei, şi el încă nedecis. Cine cui trebuia să-i dea drumul? Cine pe cine reţinea?

Cu ochii înţepeniţi în aparate timp de o oră, în timpane răsunându-i parcă pentru toată viaţa piuitul maşinăriilor, trebuia să se decidă dacă va mai vrea să audă sunetul ăsta şi în plan real sau să-i dea drumul, să-i fie o amintire. Numai mamă să nu fii, să trebuiască să decizi dacă alegi să-ţi îmbrăţişezi pruncul doar în strânsoarea memoriei, luptându-te zilnic să nu se îndepărteze. În momentul acela, Milu se lepădă aşişderi pruncului de învelişul uman, implorându-l parcă să o ia cu el, oriunde, în lumea sferelor, în neant, numai să-i garanteze că nu-şi vor da drumul din strânsoare. La cuvintele astea trebuise să se aplece în urmă cu doi ani, când oricine îşi dădea cu părerea cum era mai bine să fie. Mai bine pentru cine? Ce ştia lumea? Putea cineva măcar să se imagineze într-o atare situaţie? Ştiuse ea de ce nu a spus multă vreme despre sarcină, ea era aleasă să dea dreptul la viaţă, ea trăise şi visase toată existenţa ei de femeie cum e să-ţi ţii pruncul la piept, ea hotărâse să-şi ducă crucea. Şi cu o ultimă sforţare, mai mult divină decât umană, deşertăciunea reuşi să-i descleşteze una câte una falangele de pe pumnul la rându-i încordat între viaţă şi moarte şi îl eliberă cu sângerare de inimă. Tot sângele acela îi invada corpul, mintea, sufletul, existenţa. Cantitate dublă de sânge, ca în momentul con-cepţiei, parcă nu se eliberase niciodată, însă acum era sânge invadator, se revărsa inundând până la sinapse, parcă voind să spele memoria acestor ani plăcut-durerosi. Dar nu, nu îi

Page 150: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

149

va permite să ţâşnească, nimeni nu va avea privilegiul să o tamponeze, e sângele ei, ea l-a vărsat şi nu va lăsa nicio picătură să maculeze altă entitate.

Vedea şi ea că atât timp cât îl avusese în palmă, cât comunicaseră tactil, aparatul mai pulsa încă nehotărât ce cale să ia. Si atunci îi fu clar, ea hotărâse de la început până la final, cel puţin în sfera asta. Vlaga se sorbi de la sine şi o părăsi odată cu puiul ei.

Licăr de lumină plonja în miezul încă incandescent al noii stele 2013, care avea avantajul de a primi sufletele la fel de tinere, contemporane şi, mai avea un avantaj, lunga distanţă până să ajungă să fie zărită din spaţiul terestru de unde se refugiaseră toate acele milioane de scântei ce o formau.

Abia desprins de bagajul fiziologic restrictiv, nici nu avuse timp să–l încerce vreun regret după strâmtoarea ce-i mărginise scurta existenţă, că se pomeni într-o spirală labirintică, incandescentă, de unde milioane de scântei la fel de plăpânde, aşteptau la sfatul de seară, povestea trecerii lui prin experienţa vieţii. La sfârşitul poveştii aveau să rămână de fiecare dată cu morala fiecărei existenţe, ca să nu-şi împovăreze conştiinţa, de aceea fiecare relatare nu putea fi mai lungă de o împrejmuire de stea în cinci colţuri. Dacă povestea avea să fie interesantă, se putea plonja pe raze, unde alte milioane de suflete, vibrând de energie, se confesau în aşteptarea formulei matrice convenabile, fractalilor care să le trimită spre o nouă existenţă. Ei erau primii, cei de pe soare, încărcaţii, vitalii, radioşii, cei spre care ne uităm zilnic şi de la care ne încărcăm existenţele efemere şi de la care noi, cei de aici, ne luăm rămas bun în fiecare sfârsit de ciclu temporal, numit de noi zi. Acolo, pe particulele de lumină,

Page 151: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

150

diurnă sau nocturnă, sufletele îşi croiesc noi existenţe, în timp ce noi, prin prisma ochiului, sub coloristică diversă, percepem raza, mângâierea, arsura sau frumuseţea unui apus.

— Haide, spune, păreau a zice în cor scânteile, pâlpâind feeric. Cum a fost la tine?

— Eram creat, o undă şerpuitoare sau un ghem de particule de praf, eram creat, înainte să mă chemi la tine, îmi pluteam esenţa cumva îngreunată de matricea experienţelor trecute, dar eram creat. Asta trebuia să ştii, eu eram, tu mă doreai, iar unda mea a ţâşnit spre tine, chemată de dorinţa-ţi aprigă, de ultimul tău strigăt de speranţă surdă şi, într-o clipită, greul meu s-a materializat în tine şi de atunci, oh, iartă-mă, şi tu ai dus greul, mamă! Mă simt şi acum vinovat că te-am lăsat să te bucuri, că nu m-am revoltat, că nu ţi-am trimis semnale. Atunci am crezut că meriţi şi tu să te numeşti mamă, meritai şi tu să te învăluie fiorul misterului suprem. Eu oricum aveam o neînţelegere cu mine, ceva ce trebuia oricum împlinit, iar dacă asta însemna că mai pot aduce un ultim strop de fericire cuiva, cuiva care să ştie să o aleagă din noianul de amar, aveam să o aduc. Nu mă judecă nimeni, nu te va judeca nimeni, simt acum durerea ta şi ştiu că aş fi putut face mai mult să-ţi dau de ştire că sunt bine. Nu vreau să te sperii, nu vreau să te derutez, nu vreau să te tulbur. M-aş linisti şi eu să te văd liniştită, ai facut mai mult decât ai fi putut, iar eu am facut tot ce aş mai fi putut. Ne-am salvat unul pe altul!

Ne-am cuibărit în tine de ziua noastră, Ziua copilului, însă fratele meu a renunţat, mi-a trecut mie şi greul lui. Nu i-aş zice laş, nici slab, el singur va da seama. La noi în uzină, nu era linişte niciodată, dar cu toate astea mă simţeam bine să bat la unison cu altă inimă. Când el nu a mai vrut, am mai

Page 152: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

151

auzit una, dar era altfel decât a noastră, era derutată, oscilantă, nu prea ştia cât să pompeze, cam nărăvaşă, mă şi mir că nici eu nu am putut-o linişti. Ba cred că eu am galopat-o. Neliniştile începeau de la prima oră, nici nu se trezea bine organismul, embrion, celule, organe, poate am mai fi vrut să vegetăm în siguranţa deplină, dar nu, inima pompa şi ne strica armonia, aşa că, fără să ne dăm seama, supuşi la atâta stres fonic, ne-am cam dat peste cap normele şi, până să băgăm de seamă, nici noi, nici inima nărăvaşă, ceva s-a întâmplat şi cu inima mea, mai tarziu, ceva s-a întâmplat şi la creierul meu, ceva şi la plămâni, ceva şi la legături… Mamă, nu îţi reproşa nimic!

— Ne spui odată povestea? sclipi pulberea de stele. Mai ai puţin şi se va sterge totul! Apoi vine filmul de seară, când ne ajutăm colegii mai mari, cât o grăunţă, să-şi aleagă destinul.

— Cred că am să mă opresc aici! Nu simt nevoia să vorbesc cu voi, ne cunoaştem de prea puţin timp, trebuie să mă familiarizez cu mersul. Abia am astelizat pe 2013. Trebuie să mai vorbesc cu mama. Trebuie să o ajut să-şi continue viaţa. Ştiti voi cum aş putea să-i mai apar măcar o data?

— Sigur, vino la filmul de noapte, roagă-l pe Filmotecarul Suprem să umble prin arhiva viitorului şi să trimită o copie cu tine pe Pământ, la mama ta, să vadă că altă data vei fi mai norocos, să nu-ţi ducă grija. Dar să nu-i impui ce să trimită, că se supără, ca orice profesionist când altcineva îi dă sfaturi. Bunul simt funcţionează şi la noi sau mai ales la noi.

— Şi cum ştiu că mama a primit mesajul?

Page 153: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

152

— În fiecare dimineaţă asistentul ne măsoară creşterea şi greutatea. În momentul când te vei simti deodată inexplicabil de uşor, să ştii că nu eşti bolnav, aici nu există aşa ceva. Atunci oamenii te-au iertat, te-au eliberat din strânsoarea amintirilor dureroase, iar tu vei trece la celălalt nivel, pe raze şi, dacă te vei simţi pregătit, o vei putea lua de la un alt capăt.

Page 154: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

153

Cetățuia

Crucea dorinţelor Darul lui de profeţie îi adusese faimă, în anumite

cercuri era periculos de adulat, i se organizau conferinţe, seminarii, dădea consultaţii private, dar agonia din sufletul lui nu o cunoştea nimeni. Nu mai făcea demult niciun efort să vadă ceva, poveştile se ţeseau în faţa ochilor deschişi la primul contact cu orice şi oricine. Simbolistica lor rămânea să stea mărturie în casele şi sufletele celor care îl căutaseră insistent până în îndepărtata Moldovă. Nu studiase, nu ceruse, nu visase la puteri extrasenzoriale. Se născuse cu ele. Întrebările şi le pusese întâi firesc, apoi cugetător, amplificat, derutat, disperat. De ce el?

— Dacă ai o dorinţă arzătoare, dacă ai încercat tot ce ţi-a stat în putinţă, dacă simţi că eşti pe punctul de a capitula, fă un ultim efort să ajungi până la ultima strâmtoare a Dâmboviţei, parcurgi 25 kg pe drumul de la Câmpulung la Târgovişte, adună-ţi forţele şi urcă apoi 881 metri până la cea care a fost considerată cea mai aspră sihăstrie din Tara Românească, Bisericuţa rupestră Cetăţuia Negru Vodă!

Asta i se arătase în vis, nişte meleaguri îndepărtate de nativa câmpie a Moldovei ce-l zămislise, un traseu ca al Golgotei, dar ceva dincolo de fiinţa sa, aşa cum era tot ce trăia în ultimii ani, acel ceva îl împingea spre nişte locuri pietroase, unde spera să redevină doar om.

Page 155: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

154

Ciudat pentru o piaţă cu o nişă crescândă a extrasenzo-rialului, în care terapeuţii, vindecătorii, şarlatanii se luptă pentru supremaţie, descifrând semnale care le fac vieţile de invidiat şi deţinând monopolul asupra maselor.

Simion nu-şi mai dorea o asemenea viaţă. Uitase cum e să deschidă ochii şi să vadă pământul, cum e să simtă invazia relaxării, cum e să poarte o conversaţie care să nu-i rănească simţurile. Ochii îi obosiseră de culorile aurelor, imaginaţia gâfâia de parcursul nestăvilit unde o trimitea fiecare individ ce-i intra în spatiul personal, conştiinţa îi era cronic obeză sub vălmăşagul de viziuni de negrăit, aerul îi invada plămânii cu particulele purtătoare de mesaje, trupul îşi mai găsea energia cu greu după întâlniri istovitoare, mintea nu mai putea scorni răspunsuri inteligibile care să contracareze alte întrebări avid istovitoare. Da, asta era realitatea lui, epuizantă la vederea nevăzutului, poluată la nivelul tuturor simţurilor şi avea doar… câţi ani? Ştia că dacă nu se împotriveşte destinului, nu se va putea ajuta nici măcar pe sine.

La Cetăţuia îşi impusese un exil politic, ca mulţi alţi creatori ai vremii, condeieri care găsiseră o portiţă de salvare în faţa hărţuirilor abjecte. Nu era orişicine, era cel ce rupsese cordonul Tovarăşului ca să-i dea o scrisoare. Pentru asta plătise, şi pentru manifeste şi pentru curaj, şi pentru slăbiciune, şi pentru Dumnezeu ştie mai ce.

Acolo sus, erau alţi demoni, despre care citise, pe care-i întâlnea seară de seară când îşi deschidea conserva cu peşti minusculi pe care şi-o procura, numai el ştia de unde şi cu ce preţ. Erau un leitmotiv al vieţii lui, se vedea peste ani şi ani, tot al nimănui, delectându-şi sufletul şi trupul, o variaţie de crudo- vegan, cu această singură plăcere a vieţii lui. În râpa muşamalizată cu bileţele azvârlite de la Crucea Dorinţelor, într-un loc numai de el ştiut, Dumnezeu îi lăsa slugii sale,

Page 156: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

155

periodic, o conservă cu sardine. Aceasta îi dădea putere să înfrunte demonii, care îi perioadele de post erau mai vrăşmaşi şi mai numeroşi. Îl invidiau pentru harul său, pentru popularitatea sa care trecuse dincolo şi de numele ecumenic. Lumea făcea pelerinaje la mănăstire, nu pentru apa din stâncă, nu pentru dorinţe, ci pentru el. Unii, mai viteji, încercau traseul şi în intervalul toamnă târzie- primă-vară, convinşi că rivalizează cu Iisus şi îşi aşteptau mântuirea pentru meritul de a ajunge până în vârf. Aduceau icoane, mâncare pentru slujitorii sălaşului, donaţii, dar tuturor li se citea pe chipuri motivul pentru care porniseră la o aşa călătorie. Toţi voiau să le vorbească Simion cel scump la vorbă şi metaforic. Simion vorbea în metafore sau în desene, Simion nu vorbea cu glasul lui, Simion nu vorbea pentru ei, Simion intra în povestea lor şi suferea mereu. Uneori doar el înţelegea şi refuza cu îndârjire să dea vreo explicaţie sau vreo traducere la mesaj, din simplul motiv că nu-i aparţinea.

Odată s-a uitat în ochii unei fetiţe şi a spus că nu i-a mai apărut niciodată un înger atât de bătrân. Părinţii au înlemnit, fiindcă fetiţa se văita constant că e prea bătrână, că oboseşte dacă îşi strânge jucăriile, că nu stă prea mult la baie din cauză că se zbârceşte ca bătrânii, iar prin casă mergea sprijinindu-se într-un încălţător sub formă de şarpe pe care voia să-l ia şi pe drumul scurt spre grădiniţă drept toiag.

Altă dată desenase unei femei, care nu călătorise niciodată, un avion care se pierdea într-o spirală deasupra continentului African. Bunăoară îi apăruse la vederea unei tinere o ladă de comori înfăşurată cu lanţuri şi păzită de un şarpe cu două capete încoronate. Oamenii plecau năuci, alţii aflau de boli ce-i pândesc dinainte de naştere aşteptând momentul declanşator, alţii îşi vedeau viaţa ca pe o minciună, dar cei mai mulţi nu se îndoiau de cuvântul lui.

Page 157: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Simona Liutiev

156

Nopţile erau cele mai rele, somnul nu se lega de el. Citise la Nietzsche că ăsta nu-i lucru bun. Ca să se apere, stătea lângă cruce şi citea biletele oamenilor. Fiecare îi conferea câte o viziune. Cum să facă să le spună acelora? Majoritatea nu erau semnate, prenumele erau comune, de unde să-i ia? Se hotărî să pună totul într-o carte, poate nu va fi prea târziu să ajungă la aceia. Nu mai avea nevoie de publicitate, s-ar fi vândut ca pâinea caldă. Dar oare era deontologic? Nu era psiholog, nu era duhovnic, nu le folosea numele sau datele de identificare. Putea să le scrie poveştile aşa cum le vedea el? Oare nu asta au făcut scriitorii din toate timpurile? A dat cineva socoteală realităţii care l-a inspirat? E ceva mai firesc decât atât? Nu era oare şi el un geniu, o divinitate de rangul al doilea, trimisă de Creator pe pământ sub trup de artist, menit să salveze omenirea jalnică. Cum altfel să-şi asigure nemurirea?

Poveştile luau viaţă şi chip desenat prin talentul ce-i fusese recunoscut încă din şcoala generală. Scria, desena, cânta la vioară, avea vedenii şi mânca peşte. Începu să culeagă din râpă miile de bileţele. Oare va avea zile şi nopţi destule cât să-i facă pe toţi nemuritori? Oare ei vor fi voind asta? Unii nu doreau, dovadă că în faţa hârtiei nu se arăta nimic în afară de demonii hliziţi. Alteori informaţiile erau prea darnice, atât de darnice că-i venea să caute fiinţele alea, iar uneori vedea clar că pentru unii e prea târziu. Raftul chiliei începea să fie neîncăpător, le-a mutat în bibliotecă. Fraţii citeau sub canonul tăcerii însemnările lui şi clătinau capetele rase. Nu înţelegeau de ce Părintele Stareţ îngăduie aşa ceva. Dacă se va auzi, nu vor avea tihnă.

Simion îşi căută o scobitură-n stâncă, să nu mai fie nevoit să le vadă şi lor poveştile pe chip. Rareori ieşea să-şi umple buzunarele cu hârtii şi să-şi ia conservele. Nu mai oferea audienţe, îşi înţelesese rostul.

Page 158: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Schiţe

157

Într-o seară, reprezentanţi ai comunitătii i-au dibuit chilia şi i-au furat scrierile. „Urgia să vină după păcatul lor!” se trezi blestemând pentru prima dată. Ce-i luaseră de fapt? Avea ceva al lui? Demult se dezisese de tot ce e lumesc şi material. Îi aparţineau cumva scrierile? Le făcuse pentru plăcerea sufletului? Trăise şi rătăcise cumva prin vieţile celorlalţi? Pentru că atunci, păcatul era al lui.

Peste câtva timp, era vară cu siguranţă, poliţia îşi făcea cale prin urcuşul sinuos spre adăpostul lui. Făcuse ceva grav, cumva scrierile lui ajunseseră la o publicaţie naţională care scotea foileton cu poveştile. O casă de producţie cumpărase pe bani la fel de grei scenariul şi-l revânduse peste hotare. Cum fusese posibil aşa ceva?

Veşmintele puţine nu-l împiedicau să fugă pieziş. Se simţea cumva tânăr, înainte de prima arestare. Tot aşa fusese hăituit de securişti şi miliţieni. Nu se va întoarce în puşcărie! Nici nu termină de gândit asta şi piciorul îi alunecă ajutat de un frunziş umed şi se trezi undeva, în vale, câţiva km, într-o poziţie de gânditor contemplativ. Soarele era prea puternic sau el prea obosit?

— Nu se mai termină odată, Doamne?! Acum ţi-ai găsit să pui filme? De asta m-ai pus în poziţie de vizionare? Văd că mi-ai ales şi cel mai aprig bolovan sub cap. Să nu ai cumva milă de mine! Chiar nu voiam să ştiu cum se termină. Mulţumesc pentru sardine!

Page 159: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent
Page 160: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Cuprins

Din cugetările pixului meu ......................................................... 5

Ruptă-n două ................................................................................ 6

Ceasul din chihlimbar ............................................................... 11

BU şi ZA ..................................................................................... 17

Camera fără vedere .................................................................... 23

Jaz şi Sky ..................................................................................... 33

Eva ............................................................................................... 37

Două sau trei garoafe? .............................................................. 41

Liliac ............................................................................................ 52

Pe picior mare ............................................................................ 57

Moneda ....................................................................................... 64

Fără-de-care-nu-se-poate .......................................................... 73

Pui de nor ................................................................................... 81

Trenul de Londra ....................................................................... 88

Capul locului............................................................................... 94

Calul de dar ............................................................................... 100

Omul de lângă tine .................................................................. 110

Mufa roşie ................................................................................. 115

De ce plâng bătrânii pe-nfundate? ........................................ 122

Page 161: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent

Foamea ...................................................................................... 126

Te iubesc de te urăsc! .............................................................. 130

Gagiul ........................................................................................ 137

Ascensiune în inconştient ....................................................... 142

Sufletele stau pe raze ............................................................... 147

Cetăţuia ..................................................................................... 153

Page 162: Schiţeedituraparalela45.ro/wp-content/uploads/2017/04/schite_Simona-Liutiev... · Ia-la, Ia-la habibi, Iala, Iala, habibi, se unduie sonorizările orientale dintr-un trecut recent