DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR. SUBIECTE 1-51.

• DREPTUL DIPLOMATIC- DEFINIRE, ISTORIC, TR ĂSĂTURI. Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul

organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internaţional care se referă la organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor pentru relaţiile externe. Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului internaţional public care are ca obiect normele şi practica ce reglementează relaţiile externe ale statelor şi ale altor subiecţi de drept internaţional sau ca fiind acea parte a dreptului internaţional care stabileşte regulile practicii relaţiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internaţional public care reglementează înfiinţarea, funcţionarea şi statutul juridic, precum şi desfiinţarea organelor relaţiilor internaţionale.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate de organele interne ale statelor, ca şi de organele externe ale acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice permanente şi misiunile diplomatice ad-hoc –, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale.

De aici rezultă că:- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internaţional, ci constituie o ramură a

acestuia;- în comparaţie cu celelalte norme ale dreptului internaţional în ansamblu, normele

dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă şi oferă modalităţile de stabilire şi de ducere a relaţiilor dintre state şi, într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internaţional;

- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internaţional pentru că se ocupă de însuşi mecanismul care face să existe şi să se desfăşoare relaţiile dintre state;

- la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale şi generale pe care se sprijină şi dreptul internaţional contemporan; principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie criteriul suprem în aprecierea legalităţii activităţii diplomatice, ele constituie călăuza activităţii diplomatice şi trebuie să fie respectate cu stricteţe;

- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii şi dezvoltării unor relaţii normale între state, de menţinere a contactelor şi de realizare a unei colaborări între ele – ceea ce presupune prezenţa şi funcţionarea într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum şi în dezideratul pe care-l au statele ca relaţiile diplomatice să funcţioneze pe o bază stabilă şi ordonată.

• DIPLOMATIA- DEFINIRE, TIPOLOGIE.

Relaț iile diplomatice sunt o parte a relaț iilor internaț ionale ș i „alcătuiesc o

categorie specială de raporturi între state, de o calitate superioară și de o importanță

deosebită”. (Ion M. Anghel). Michael Hardy aprecia că relațiile diplomatice reprezintă

„conducerea, prin intermediul organelor reprezentative și prin mijloace paşnice, a relațiilor

externe ale unui anumit subiect al dreptului internațional cu oricare alt subiect sau alți subiecți”.

Relațiile diplomatice sunt proprii statelor, care îşi admit reciproc, stabilind relațiile diplomatice,

personalitatea juridică internațională. (Ion Mazilu)

Dicț ionarul diplomatic din 1979 defineşte astfel relațiile diplomatice: raporturi

politice cu caracter oficial ș i de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință

reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în scopul dezvoltării

colaborării internaționale ș i al apărării intereselor fiecărui stat ș i ale cetățenilor săi pe

teritoriul celuilalt stat. Relațiile diplomatice reprezintă forma superioară a legăturilor dintre

state; ele contribuie la lărgirea și intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de

activitate (politic, economic, cultural - ştiințifice, consular etc.).

Evoluția relațiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariția unor noi raporturi, nu

numai între state, ci și între acestea și organizațiile internaționale, realizându-se nu numai prin

misiuni permanente, ci și prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării

acestui nou tip de relații, diplomația cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:

• diplomația permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin

intermediul

organizațiilor internaționale;

• diplomația ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale; Pentru stabilirea

relațiilor

diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiții care, deocamdată, scapă reglementărilor

de drept internațional.

Totuşi, din practica statelor rezultă că cel puțin următoarele condiț ii trebuie îndeplinite:

• entitatea care stabileşte relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept

internațional,

deoarece principalele subiecte sunt statele;

• când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoaşterea lor reciprocă,

deoarece relațiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este doar o

recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă și intenția de a stabili relații diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică și existența obligatorie a relațiilor

diplomatice între cele două state;

• stabilirea relațiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin

exprimarea

liberă a consimțământului părților, acord care poate lua forma unui tratat solemn sau a unui

schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii diferite a statelor.

Deși relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate,

există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:

• totală – ceea ce presupune ruperea relațiilor diplomatice;

• temporară – ceea ce presupune suspendarea relațiilor diplomatice.

Ruperea relațiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea aplicată

ca măsură de constrângere fără folosirea forței, sau ca rezultat al stării conflictuale armate.

Această modalitate de încetare a relațiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al statelor, care

se poate manifesta:

• expres (declarație oficială, motivată sau nu) sau

• tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intenții.Suspendarea relațiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac

imposibilă menținerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea

teritoriului statului (debelatio).

Dreptul internațional public actual oferă posibilitatea uzitării instituției puterii

protectoare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie 1946

ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.

*Termenul „diplomaţie” este de origine greacă (diploo) şi, iniţial, desemna acţiunea de redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).

Diplomaţia într-un sens mai direcţionat poate desemna şi unul sau mai multe organe ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).

Diplomaţia desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat (diplomaţia românească), sau a unui grup de state (diplomaţia Uniunii Europene), ori a unei epoci (diplomaţia contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomaţia Orientului Mijlociu).

O definiţie a diplomaţiei poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale şi cuprinde acţiunea proprie a agenţilor diplomatici şi activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului, ministerul afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază al relaţiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor şi intereselor acestuia în raport cu alte state şi cu organizaţiile internaţionale.

Evoluţia relaţiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariţia unor noi raporturi, nu numai între state, ci şi între acestea şi organizaţiile internaţionale, realizându-se nu numai prin misiuni permanente, ci şi prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării acestui nou tip de relaţii, diplomaţia cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:

• diplomaţia permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin intermediul organizaţiilor internaţionale;

• diplomaţia ad-hoc (temporară), realizată prin misiunile speciale; Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiţii care, deocamdată, scapă reglementărilor de drept internaţional.

*Diplomaţia tipologie:1. diplomaţie secretă vs. diplomaţie publică 2. diplomaţia bilaterală vs. diplomaţia multilaterală. 3. diplomaţia tacită vs. diplomaţia formală. Diplomaţia tacită presupune existenţa unor gesturi de încurajare sau de intimidare a unui partener de discuţii, mesaje de influenţare a conferinţei de presă.4. diplomaţia multinivelară.*

• INTERAC ŢIUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMAŢIE, POLITICĂ EXTERNĂ ŞI MORALA INTERNAŢIONALĂ.a) Diplomaţia şi dreptul diplomaticEtimologic, cuvântul diplomaţie vine din grecescul „diploma”, folosit în Grecia antică

pentru a desemna tăbliţele încredinţate solilor, ca semn al împuternicirii lor. Diplomaţia a primit mai multe definiţii în literatura de specialitate.

În Dicţionarul diplomatic, diplomaţia este prezentată ca fiind o formă distinctă a raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre state, caracterizată prin întreţinerea unor raporturi şi activităţi oficiale şi căutarea, prin intermediul negocierilor a intereselor statelor prin înţelegeri directe, dar şi ca arta de asigura, conduce şi practica negocierile în numele unui stat cu alt stat sau state.

Nicolae Titulescu, cunoscut diplomat român, considera că „diplomaţia sintetizează mai multe ştiinţe” pe care „arta diplomaţilor le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajaţi”.

Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consideră unul dintre cei mai reputaţi analişti ai relaţiilor internaţionale, la fel ca şi Harold Nicholson, numesc diplomaţia o profesiune

foarte veche, distinctă, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu inteligenţă a celor mai multe concepte elaborate de ştiinţele sociale şi, îndeosebi, de ştiinţa dreptului şi relaţiile internaţionale, iar diplomaţii de valoare au fost dintotdeauna oameni instruiţi, cunoscători ai domeniului şi ai domeniilor conexe. Henry Kissinger, raportând termenul de diplomaţie la domeniul ştiinţific pe care-l foloseşte, aprecia că istoricii desemnează, de regulă, prin acest termen relaţiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul se foloseşte pentru a desemna ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea unei poziţii faţă de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noţiunea desemnează o abilitate de a rezolva o situaţie conflictuală.

Termenul „diplomaţie” este de origine greacă (diploo) şi, iniţial, desemna acţiunea de redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).

Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului oficial şi cel de-al doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat purtătorului dubletului a fost acela de diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit diplomaţie, deşi aceşti termeni s-au utilizat ca atare mult mai târziu, începând cu sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomaţie a dobândit mai multe sensuri, utilizate în funcţie de contextul concret determinat, mai larg sau mai restrâns.

Diplomaţia într-un sens mai direcţionat poate desemna şi unul sau mai multe organe ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).

Diplomaţie în limbajul comun poate semnifica politeţea, tactul, răbdarea, o bună judecată însoţită de un interes precis şi curtoazie, dar şi, într-un sens peiorativ, poate desemna duplicitatea, manipularea negativă, înşelătoria, sens pe care, evident, nu-l vom reţine în contextul analizelor care urmează.

Diplomaţia desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat (diplomaţia românească), sau a unui grup de state (diplomaţia Uniunii Europene), ori a unei epoci (diplomaţia contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomaţia Orientului Mijlociu).

Diplomaţia mai poate desemna şi funcţiile îndeplinite de un diplomat sau o misiune diplomatică şi acest sens îl vom avea în vedere în continuare. Diplomaţia trebuie privită şi definită în contextul relaţiilor internaţionale, pentru că, din perspectiva politicii externe a statului, acestea constituie obiectul diplomaţiei. Astfel, diplomaţia se înfăţişează ca o instituţie politico-juridică importantă, respectiv ca o sumă de acţiuni şi reguli juridice stabilite atât prin legile interne, cât şi prin tratate internaţionale, adoptate cu scopul de a reglementa relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale pentru realizarea politicii lor internaţionale.

Diplomaţia, având în vedere domeniul extrem de important în care acţionează – politica externă – poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relaţiilor internaţionale, dar şi ca o ştiinţă, într-o dublă perspectivă: mai întâi, pentru că diplomaţia este o activitate care trebuie să fie desfăşurată pe baza unor principii şi reguli fundamentate ştiinţific şi apoi, pentru că ea constituie o disciplină de studiu care are ca obiect relaţiile dintre state şi interesele acestora. De aceea, diplomaţia a devenit o adevărată profesiune care exclude prin definiţie amatorismul. Diplomaţia veritabilă este apanajul profesioniştilor, adică a funcţionarilor publici special pregătiţi să facă faţă sarcinilor deosebit de complexe ale politicii externe – diplomaţii.

O definiţie a Diplomaţiei poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale şi cuprinde acţiunea proprie a agenţilor diplomatici şi activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului, ministerul afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază al relaţiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor şi intereselor acestuia în raport cu alte state şi cu organizaţiile internaţionale.

Se poate constata că, în multitudinea relaţiilor dintre state şi organizaţii internaţionale, o mare parte şi cea mai importantă este cea a relaţiilor diplomatice, ca formă superioară şi stare de

normalitate a legăturilor dintre state, pentru că nu pot exista decât în condiţii de pace, ele însele fiind instrumente ale păcii.

Potrivit altor definiţii date diplomaţiei în literatura de specialitate, aceasta constă în „conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodarea intereselor lor prin mijloace paşnice şi, îndeosebi, prin negocieri”.

Putem spune, în concluzie, că diplomaţia este un complex de acte şi manifestări cu caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internaţional, exprimate prin autorităţile desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele organizaţiilor internaţionale cu gestionarea politicii externe ale acestora; este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice în cadrul comunităţii internaţionale.

Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu observarea normelor dreptului internaţional, într-un cadru juridic instituţional extern. Dreptul diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii şi derulării relaţiilor dintre state, dintre acestea şi organizaţiile internaţionale, fapt ce-l deosebeşte de diplomaţia, care reprezintă un instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.

În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internaţional public alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relaţiilor diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea şi organizaţiile internaţionale.

b) Dreptul diplomatic şi politica externă Dreptul diplomatic, parte a dreptului internaţional public, constituie un mijloc de orientare

şi de influenţare a politicii externe a statelor în direcţia unor obiective şi valori stabilite de acestea prin principiile şi normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor trebuie să fie formulată şi realizată în deplină concordanţă cu principiile şi normele de dreptului diplomatic.

Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evoluţiei societăţii umane.

Diplomaţia este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relaţiile externe”, dar termenii nu sunt sinonimi. Diplomaţia este principalul, dar nu singurul instrument al politicii externe (politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomaţi, oficiali civili sau militari). Politica externă, pe de altă parte, stabileşte scopuri, prescrie strategii şi impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.

c) Dreptul diplomatic şi moralaO mare parte a principiilor şi normelor de drept internaţional public îşi au originea în

normele morale, dreptul internaţional fiind în esenţa sa bazat pe regulile moralei. Dreptul internaţional, la rândul său, influenţează regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerinţele vieţii internaţionale bazate pe drept. Dreptul diplomatic, ca parte a dreptului internaţional public, presupune la rândul său, existenţa unor legături de influenţare şi intercondiţionare reciprocă cu morala.

• *DIPLOMATIA CULTURALA SI DIPLOMATIA ECONOMICA- DEFINIRE, SPECIFIC, EXEMPLE DE ACTIUNI DE DIPLOMATIE CULTURALA SI ECONOMICA.• DIPLOMA ŢIA CULTURALĂ

• Este acel domeniu al diplomaţiei care are drept obiectiv stabilirea, dezvoltarea şi susţinerea relaţiilor cu celelalte state prin cultură, artă, educaţie şi ştiinţă.

• Activitatea de diplomaţie culturală este un proces al proiectării în exterior a sistemului de valori culturale ale unui stat şi a promovării acestuia la nivelul relaţiilor bi- şi multilaterale.

Diploma ţia culturală îşi propune: • să susţină relaţiile cu celelalte state prin cultură, educaţie şi ştiinţă; • să deschidă căi alternative de comunicare către publicul ţării de reşedinţă; • să cultive şi să iniţieze (dacă este cazul) relaţii culturale pe termen lung între state; • să exercite influenţă în sprijinirea priorităţilor de politică externă; • să folosească instrumentele de diplomaţie culturală pentru promovarea intereselor

economice.Aceste obiective sunt realizate de Ministerul Afacerilor Externe prin intermediul misiunilor României din străinătate

• DIPLOMA ŢIA ECONOMICĂ • este funcţia de politică externă care face legătura între demersurile politicii externe şi

bunăstarea economică a cetăţenilor unei ţări; • are ca obiectiv utilizarea tuturor instrumentelor de politică externă pentru promovarea

intereselor economice ale întreprinzătorilor români şi ale statului român; • presupune instituirea unui cadru eficient de cooperare instituţională, în vederea

realizării unor demersuri concertate de promovare a obiectivelor economice ale României în străinătate şi de sprijinire a atragerii de investiţii străine în România.

• În cadrul Ministerului Afacerilor Externe funcţionează Direcţia Generală Diplomaţie Economică, având rolul de interfaţă între reprezentanţele diplomatice ale României în străinătate, mediul de afaceri autohton şi celelalte instituţii cu atribuţii pe linie economică.

• *DIPLOMA ŢIA ASOCIERII LA UNIUNEA EUROPEANĂ- PREZENTAREA SPECIFICULUI-TEHNICI, PROCEDURI.*Tehnici:

• în octombrie 1993 România a aderat la Consiliul Europei. • în luna februarie a aceluiaşi an a fost semnat Acordul de Asociere a României la

Uniunea Europeană.• în 1995, România să prezinte cererea formală de aderare la UE.

Proceduri:• decizia Consiliului European de la Helsinki, din decembrie 1999, de deschidere a

negocierilor de aderare cu România (alături de alte şase state candidate).• apoi lansarea oficială a procesului de negociere a aderării la Conferinţa

Interguvernamentală România-UE, din februarie 2000.• stabilirea calendarului de aderare (alături de Bulgaria) de către Consiliul European

de la Bruxelles din 2003.• respectarea acestuia prin finalizarea negocierilor, în 2004, • semnarea Tratatului de Aderare, în 2005, şi aderarea efectivă la Uniunea

Europeană, la 1 ianuarie 2007.*

• IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC- ENUMERARE, PREZENTARE A CEL PUTIN TREI DINTRE ELE.Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, în elegem mijloacele juridice prin careț

statele exprimă i consacră normele formate prin acordul lor de voin e cu privire la domeniulș ț rela iilor diplomatice.ț

*In teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme juridice. Izvor de drept in sens material, Izvor de drept in sens formal.*

Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:- precizările cu privire la izvoarele dreptului interna ional sunt valabile i în ce priveşteț ș

dreptul diplomatic;- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului interna ional, cât iț ș

în cel al dreptului intern: normele referitoare la înfiin area, func ionarea i încetarea misiunilorț ț ș diplomatice sunt, în primul rând, norme care in de ordinea juridică interna ională; în legisla iaț ț ț internă a statelor există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar, surse ale dreptului diplomatic: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de na iuni, legile interne,ț jurispruden a i doctrina.ț ș

*- spre deosebire de dreptul intern, care emana de la un anumit stat, normele dreptului international sunt rezultatul acordului de vointa a doua sau mai multe state, element distinctiv, propriu acestei ramuri de drept.

a) Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate, bazate pe convingerea îndeplinirii unei obliga ii juridice, o exprimare tacită a consim ământuluiț ț statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie. Dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar; cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului diplomatic i continuă să joace încă un rolș important. Pe plan interna ional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în principal, înț regulile cutumiare ale dreptului interna ional; numărul conven iilor multilaterale era foarte mic.ț ț

Toate regulile privind inviolabilitatea agen ilor diplomatici, a sediului misiuniiț diplomatice i a reşedin ei agen ilor diplomatici, exceptarea de la jurisdic ia statului de reşedin ăș ț ț ț ț sunt exemple de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară. Până la codificarea din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat în dreptul interna ional un tratat general la care statele să fiț aderat sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul diplomatic. Conven ia de la Viena din 1961 privind rela iile diplomatice afirmă că regulileț ț dreptului interna ional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fostț reglementate în mod firesc în dispozi iile ei, învederându-se prin aceasta importan a cutumeiț ț interna ionale ca sursă a dreptului diplomatic.ț

b) Tratatul interna ionalț – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului interna ionalț , în general i ale dreptului diplomatic, în mod implicitș , având o însemnătate normativă primordială.

Primele conven ii de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:ț- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentan ilor diplomatici,ț

completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea agen ilor diplomatici;ț

- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferin e panamericane, s-a încheiat laț Havana o conven ie multilateralț ă cu privire la func ionarii diplomatici. Institu ia reprezentăriiț ț diplomatice ale în prezent o bază conven ională ca urmare a adoptării Conven iei de la Viena dinț ț 1961; principalul merit al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul diplomatic din sfera cutumiară în cea conven ională.ț

Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În afara acordurilor multilaterale care au ca scop reglementarea rela iilor diplomatice dintre state, normeț conven ionale privitoare la acest domeniu pot fi stabilite i în tratate bilaterale precum celeț ș relative la acordarea de privilegii i imunită i trimişilor statelor respective, angajamente generaleș ț pe care două state i le asumă între ele cu privire la misiunea diplomatică etc.ș

c) Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului diplomatic, cu caracter subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul Cur ii Interna ionale de Justi ie), înț ț ț această categorie înscriindu-se reguli cu relevan ă i aplicabilitate în domeniul dreptuluiț ș diplomatic: egalitatea, reciprocitate, obliga ia de despăgubire etc.ț

d) Jurispruden a – sentin e ale unor instan e interna ionale, în special cele aleț ț ț ț Cur ii Interna ionale de Justi ie i alte sentin e pronun ate ț ț ț ș ț ț ex aequo et bono; normele statutare ale unui organism interna ional, care atribuie deliberărilor în materie de statut alț delega ilor permanen i ai statelor străine la organiza ia respectivă etc.ț ț ț

e) Doctrina – adică studiile juridice au o valoare subsidiară, ele nefiind o sursă independentă de drept; uneori se ine seama de opiniile specialiştilor în dreptul interna ional laț ț elaborarea normelor dreptului interna ional.ț

f) Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic în măsura în care reglementează institu ii ale dreptului diplomaticț : dispozi ii legislative i statutare prinț ș care statele reglementează func ionarea reprezentan elor lor diplomatice în străinătate, proceduraț ț de numire a şefilor de misiune i a celorlal i membri ai misiunii, desfăşurarea activită ii interne aș ț ț unei misiuni diplomatice, rela iile dintre misiunea diplomatică i administra ia internă etc.ț ș ț

g) Curtoazia interna ionalăț – nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit i nuș angajează răspunderea juridică a statului, ci, de obicei, un comportament similar din partea statului afectat. Ea oferă criterii i reguli care pot favoriza rela iile diplomatice.ș ț Regulile de curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect fa ă deț personalitatea statelor, a reprezentan ilor acestora, a cetă enilor lor, ca reflectare a unor raporturiț ț între puteri suverane, ele rezultând însa din acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele întâlnite în protocol, în ceremonialul diplomatic etc. Unele din regulile de curtoazie au devenit treptat, fie pe cale cutumiară, fie pe cale conven ională, norme de drept interna ionalț ț (cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la imunitate i privilegii diplomatice).ș

• CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC- DEFINIRE, ISTORIC. Codificarea normelor juridice interna ionale destinate reglementț ării lor a apărut

destul de târziu, deşi rela iile diplomatice au înso it statele de la apari ia lor, iar rela iileț ț ț ț diplomatice s-au bazat pe uzan e i cutume interna ionale, cu toate că uzan eleț ș ț ț interna ionale, care alcătuiesc aşa-numita curtoazie interna ională, nu au valoare de izvorț ț de drept. Încercări de codificare a regulilor referitoare la rela iile diplomatice există dinț secolul al XIX-lea, codificări care, dezvoltându-se, au dus la apari ia unei ramuri distincteț a dreptului interna ional public – dreptul diplomatic. Astfel, pornindu-se de la un dreptț cutumiar, dreptul diplomatic a evoluat astăzi către un drept preponderent conven ional.ț

Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite reguli de clasificare i de precădere a agen ilor diplomatici a fost primul acord multilateral care aș ț realizat o codificare a dreptului diplomatic. Acest acord a înlocuit vechile criterii de precădere între agen ii diplomatici, bazate pe ra iuni istorice i de prestigiu, printr-un criteriu obiectiv:ț ț ș acela al apartenen ei agentului diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul unei clase, deț vechimea agentului în statul respectiv.

Scopul Regulamentului de la Viena, adoptat de Congresul din 1815 i modificat treiș ani mai târziu la Aix-de-Chapelle, era să elimine în viitor dificultă ile care generaseră aşa deț des conflicte de precădere, tratând în detaliu chestiunea agen ilor diplomatici. ț Societatea Na iunilor ț a decis în 1924 să numească un Comitet de exper i pentru a studia problemaț codificării progresive a dreptului interna ional; printre subiectele aflate pe lista privilegiilor iț ș imunită ilor diplomatice. Problema a fost examinată între anii 1924-1928, dar în afară deț strângerea materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au depă it nivelul unuiș comitet de exper i i una din propuneri era aducerea la zi a regulamentului din 1815.ț ș

Cea de-a VI-a Conferin ă interna ională americană întrunită în 1928 la Havanaț ț a adoptat Conven ia privind agen ii diplomatici, la care au aderat un număr însemnat de stateț ț latino-americane.

În sesiunea pe care a inut-o la Cambridge în 1895, Institutul de drept interna ional s aț ț ocupat de elaborarea unui regulament privind imunită ile diplomatice i a adoptat un text formatț ș din 17 articole; în sesiunea de la New York din 1929 au fost examinate regulile privind imunitatea diplomatică.

După cel de-Al doilea război mondial, primul instrument adoptat în cadrul O.N.U. a fost „Conven ia cu privire la imunită ile i privilegiile ONU”ț ț ș , care va avea un rol important în evolu ia diploma iei multilaterale. Evolu iile produse în practica diplomatică după 1815ț ț ț impuneau o nouă i cuprinzătoare codificare a dreptului i uzan elor care priveau pe trimisulș ș ț diplomatic, fapt ce a fost realizat la Conferin a de la Viena din 1961. ț Conven ia de la Viena dinț 18 aprilie 1961 privind rela iile diplomatice a fost adoptată de Conferin a plenipoten iarilor,ț ț ț convocată i inută la Viena între 2 martie i 4 aprilie 1961 i a intrat în vigoare la 24 aprilieș ț ș ș 1964. Pentru reglementarea celorlalte rela ii diplomatice, altele decât cele bilaterale permanente,ț au fost adoptate ulterior încă două conven ii. Prima, adoptată în anul 1969, la Viena, „Conven iaț ț privind misiunile speciale”, vizează diploma ia ad-hoc, iar cea de-a doua, adoptată în anul 1975,ț tot la Viena, „Conven ia privind reprezentarea statelor în rela iile lor cu organiza iile cu caracterț ț ț universal”, vizează diploma ia multilaterală. ț

Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat i în plan regional. Deș exemplu: „Acordul general privind privilegiile i imunită ile Consiliului Europei”, adoptat laș ț Paris, la 2 septembrie 1949. Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, deoarece dreptul diplomatic este astăzi o ramură distinctă a dreptului interna ional public, ramură care poate fiț apreciată ca una centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte norme interna ionale arț rămâne fără efect.

Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului interna ionalț public este viabil ca drept al păcii, al rela iilor paşnice, de colaborare dintre subiectele dreptuluiț interna ional, dintre state.ț

Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului interna ional public, se întâlnescț numeroase reguli care apar in dreptului intern al statelor, care stabileşte competen a,ț ț normele referitoare la multe aspecte ale diploma iei ț (numirea agen ilor diplomatici, aț misiunilor diplomatice, structura acestora, organizarea, func ionarea i statutul organelor de statț ș interne pentru rela iile interna ionale). ț ț Dreptul diplomatic are, însă, un rol determinant

asupra legisla iei interne, aceasta trebuind să fie în concordan ă cu angajamentele asumateț ț de state prin tratatele interna ionale.ț

• CUTUMA SI TRATATELE- IZVOARE ALE DREPTULUI DIPLOMATIC. Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, în elegem mijloacele juridice prin careț

statele exprimă i consacră normele formate prin acordul lor de voin e cu privire la domeniulș ț rela iilor diplomatice.ț

Sunt, aşadar, surse ale dreptului diplomatic: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiuni, legile interne, jurisprudenţa i doctrina.ș

• Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate, bazate pe

convingerea îndeplinirii unei obliga ii juridice, o exprimare tacită a consim ământului statului cuț ț privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie. Dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar; cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului diplomatic i continuă să joace încă un rol important.ș Pe plan interna ional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în principal, în regulileț cutumiare ale dreptului interna ional; numărul conven iilor multilaterale era foarte mic.ț ț

Toate regulile privind inviolabilitatea agen ilor diplomatici, a sediului misiuniiț diplomatice i a reşedin ei agen ilor diplomatici, exceptarea de la jurisdic ia statului de reşedin ăș ț ț ț ț sunt exemple de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară. Până la codificarea din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat în dreptul interna ional un tratat general la care statele să fiț aderat sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul diplomatic. Conven ia de la Viena din 1961 privind rela iile diplomatice afirmă că regulileț ț dreptului interna ional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fostț reglementate în mod firesc în dispozi iile ei, învederându-se prin aceasta importan a cutumeiț ț interna ionale ca sursă a dreptului diplomatic.ț

*Cutuma are acelaşi sens şi conţinut juridic cu cele din Dreptul Internaţional Public, reprezentând o practică repetată, constantă a unor activităţi şi atitudini bazată pe convingerea, din partea statelor, că acestea îndeplinesc astfel o obligaţie juridică. Altfel spus, cutuma reprezintă o exprimare tacită a consimţământului statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie.*

• Tratatul interna ţional – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului interna ionalț , în general i ale dreptului diplomatic, în mod implicitș , având o însemnătate normativă primordială.

Primele conven ii de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:ț- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentan ilor diplomatici,ț

completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea agen ilor diplomatici;ț

- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferin e panamericane, s-a încheiat laț Havana o conven ie multilateralț ă cu privire la func ionarii diplomatici. Institu ia reprezentăriiț ț diplomatice ale în prezent o bază conven ională ca urmare a adoptării Conven iei de la Viena dinț ț 1961; principalul merit al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul diplomatic din sfera cutumiară în cea conven ională.ț

Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În afara acordurilor multilaterale care au ca scop reglementarea rela iilor diplomatice dintre state, normeț conven ionale privitoare la acest domeniu pot fi stabilite i în tratate bilaterale precum celeț ș

relative la acordarea de privilegii i imunită i trimişilor statelor respective, angajamente generaleș ț pe care două state i le asumă între ele cu privire la misiunea diplomatică etc.ș*TRATATUL

• este cel mai important izvor al dreptului international, atât din punctul de vedere al procesului sau de formare, cât si al frecventei cu care intervine în relatiile internationale

• Începând cu a doua jumatate a sec. XIX-lea, dar mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial, tratatele internationale devin treptat mijlocul cel mai frecvent de formare al unor norme de drept international, fapt ce se explica prin sporirea numarului statelor si aparitia a numeroase organizatii internationale

• Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor menţionează că prin tratat inţelegem un acord internaţional incheiat in scris intre state şi guvernat de dreptul internaţional fie că este consemnat intr-un instrument unic fie in două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.

• Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal datorită următoarelor circumstanţe:

a.Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate cu destulă precizie fapt ce inlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale.

b.Actualmente reglementării convenţionale ii sunt supuse practic toate domeniile relaţiilor internaţionale, statele substituind in mod treptat cutuma prin tratate. c.Tratatele in cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii dintre normele de drept internaţional şi dreptul intern.Tratatele bilaterale şi multilaterale

• Tratatele multilaterale sunt chemate să reglementeze relaţiile ceprezintă interes pentru comunitatea internaţională a statelor în ansamblu.

• Eficacitatea* acestora este data în special de acordarea privilegiilor şi imunităţilor ca şi alte angajamente generale pe care cele două state şi le asumă reciproc cu privire la misiunile lor diplomatice.*Tratatele interna ţionale multilaterale:

• Regulamentul de la Viena 1815, Convenţia de la Viena 1961, Convenţia asupra relaţiilor consulare 1963,

Convenţia asupra misiunilor speciale 1969, Convenţia de la Viena asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organismele internaţionale cucaracter universal, Convenţia cu privire la privilegiile şi imunităţileinstituţiilor specializate.Tratate licite- tratate ilicite:

• În doctrina, se discuta daca un tratat ilicit poate fi izvor al dreptului international, adica acel trata care contravine normelor imperative ale dreptului international ius congens si cele care sunt lovite de nulitate ca urmare a unor vicii de consimtamânt. S-a sustinut astfel ca doar tratatele licite sunt considerate a fi izvoare ale dreptului international, în timp ce tratatele internationale ilicite nu pot fi invocare ca izvoare ale unor asemenea norme.*

• LEGILE INTERNE SI JURISPRUDEN ŢA- IZVOARE ALE DREPTULUI DIPLOMATIC

• Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic în măsura în care reglementează institu ii ale dreptului diplomaticț : dispozi ii legislative i statutare prin careț ș statele reglementează func ionarea reprezentan elor lor diplomatice în străinătate, procedura deț ț numire a şefilor de misiune i a celorlal i membri ai misiunii, desfăşurarea activită ii interne aș ț ț unei misiuni diplomatice, rela iile dintre misiunea diplomatică i administra ia internă etc.ț ș ț

• Jurispruden ţa – sentin e ale unor instan e interna ionale, în special cele ale Cur ii ț ț ț țInterna ionale de Justi ie i alte sentin e pronun ate ț ț ș ț ț ex aequo et bono; normele statutare ale unui organism interna ional, care atribuie deliberărilor în materie de statut al delega ilorț ț permanen i ai statelor străine la organiza ia respectivă etc.ț ț

• PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI INTERNA ŢIONAL PUBLIC- IZVOARE ALE DREPTULUI DIPLOMATIC.

• Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului diplomatic, cu caracter subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul Cur ii Interna ionale de Justi ie), în aceastț ț ț ă categorie înscriindu-se reguli cu relevan ă i aplicabilitate în domeniul dreptului diplomatic:ț ș egalitatea, reciprocitate, obliga ia de despăgubire etc.ț

*Definiţie: - Principiile fundamentale sunt norme cu aplinatie universala, cu nivel maxim de generalitate si caracter impunitiv, ce dau expresie si protejeaza valori internationale fundamentale in raporturile dintre subiectele de drept international.Principiile fundamentale:

• sunt consacrate in Carta ONU (art.2), • dezvoltate in Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1970 si • completate de Actul Final OSCE de la Helsinki (1975), Carta de la Paris pentru o

Noua Europa (1990).Declaratia Adunarii Generale a O.N.U. asupra principiilor de drept interna ional- 1970ț

1.Principiul egalitatii suverane a statelor;2. Principiul pacta sunt servanda 3. Principiul indeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internationale asumate in Carta O.N.U.;4. Principiul autodeterminarii;5. Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state;6. Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta; principiul solutionarii pe cale pasnica a diferendelor internationale 7. Principiul cooperarii intre state.

Alte principii: • recent conturate in plan international• principiul protejarii mediului inconjurator, al dezarmarii, al securitatii colective, al

solidaritatii internationale, al bunei vecinatati, al primatului dreptului international.*

• STABILIREA ŞI ÎNCETAREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE.

Relaț iile diplomatice constituie cea mai însemnată formă a relaţiilor dintre state şi

dezvoltarea lor constituie una dintre cele mai importante cerinţe ale securităţii internaţionale.

a) Stabilirea relaţiilor diplomaticeStabilirea relaţiilor diplomatice constituie un act internaţional politic şi juridic în

acelaşi timp, pentru stabilirea cărora fiind necesar un acord între cele două state interesate.

Stabilirea relațiilor diplomatice necesită îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- entitățile între care se stabilesc relațiile diplomatice trebuie să aibă personalitate juridică

internațională, adică să aibă calitatea de subiect de drept internațional, titular de drepturi și obligații internaționale;

- cele două state sau guvernele celor două state trebuie să se fi recunoscut; recunoaşterea

statelor și a guvernelor reprezintă punctul de plecare în stabilirea de relații diplomatice și o

premisă a relațiilor diplomatice; prin stabilirea de relații diplomatice se declanşează acțiunea prin

care statele îşi recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internațională, nu se pot stabili

relații diplomatice decât între două state care se recunosc;

- trebuie să existe un acord în acest sens între cele două state; stabilirea de relații diplomatice are loc pe baza consimțământului lor mutual, în temeiul unui acord de voințe între

statele implicate în acest proces. (Ion M. Anghel)

Art. 2 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice stipulează în mod expres că:

„Stabilirea de relații diplomatice între state și trimiterea de misiuni diplomatice permanente se

fac prin consimțământ mutual”. Acordurile prin care se stabilesc relații diplomatice pot fi tratate,

clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi de scrisori între miniştrii de externe. Relațiile

diplomatice se stabilesc pe termen nedefinit, întrucât semnifică permanența conlucrării

permanente. (Traian Chebeleu) Este necesar ca acordul dintre cele două state să se refere explicit

la stabilirea relațiilor diplomatice. Stabilirea de relații diplomatice și trimiterea de misiuni

permanente sunt două acte diferite. Statele pot stabili între ele relații diplomatice fără a trimite

reprezentanți și fără a înființa misiuni permanente, ci prin misiuni temporare sau prin intermediul

misiunilor diplomatice ale unui stat terț. Acordul prin care se înființează o misiune diplomatică

poate avea forma unui tratat special sau poate să facă parte dintr-un tratat general; el poate fixa

data în care vor fi înființate misiunile diplomatice sau să prevadă numai în general; poate stabili

rangul şefului misiunii diplomatice. De obicei, după stabilirea relațiilor diplomatice, precum și după încheierea acordului cu privire la înființarea de misiuni diplomatice permanente, statele

părți publică un comunicat.

b) Încetarea rela ţiilor diplomatice

Încetarea relaț iilor diplomatice poate fi: temporară, definitivă.

În prima situaţie, relaţiile diplomatice sunt suspendate, în cea de-a doua, relaţiile diplomatice se rup.

Suspendarea şi ruperea relaţiilor diplomatice sunt două instituţii juridice distincte,

împrejurări specifice conducând fie la suspendarea, fie la ruperea relațiilor diplomatice. Efectele

generate de fiecare sunt diferite. În cazul suspendării, relațiile diplomatice se mențin în forma în

care existau la data suspendării, nefiind necesară prezentarea unor noi scrisori de acreditare de

către şeful de misiune diplomatică. Prin ruperea relațiilor diplomatice, raporturile oficiale dintre

cele două state sunt întrerupte, misiunile diplomatice se închid, agenții diplomatici și ceilalți membri ai misiunii diplomatice trebuie să părăsească teritoriul statului acreditar. (Ion M.

Anghel). Ruperea relațiilor diplomatice este urmată de retragerea reciprocă a misiunilor

diplomatice. Ea poate fi cauzată de o politică duşmănoasă a unui stat împotriva celuilalt, de

comiterea unor acțiuni care exclud posibilitatea desfăşurării normale a misiunii diplomatice etc.

Restabilirea relațiilor diplomatice care au fost rupte se face printr-un acord între cele două state

interesate.

• ORGANELE DE STAT INTERNE PENTRU RELATIILOR DIPLOMATICE- ENUMERARE, ATRIBUTII.Activitatea de politică externă a statului se realizează atât de autoritatea legislativă,

cât și de autoritățile administrației publice centrale, pe baza prevederilor legislației interne

referitoare la organizarea ș i funcționarea acestora. Parlamentul, ca autoritate legislativă, este

cel care adoptă legile de ratificare și aderare la tratatele internaționale, precum și alte legi prin

care se transpun în plan normativ strategiile de politică externă a statului. El poate stabili chiar

relații directe, cu pronunțat caracter diplomatic, sau poate să-și exprime poziția față de anumite

aspecte internaționale cu implicații directe în politica externă a statului. De asemenea, el este cel

care desemnează reprezentanții statului pentru unele organizații internaționale, de exemplu, în

Parlamentul Consiliului Europei.Şeful statului este reprezentantul statului în raporturile cu alte state şi, în virtutea acestei

calități, poate încheia tratate internaționale, adresează mesaje Parlamentului cu privire la

problemele politicii naționale, inclusiv cele de politică externă, acreditează și recheamă

reprezentanții diplomatici, aprobă, înființează, desființează sau schimbă rangul misiunilor

diplomatice. De asemenea, reprezentanții diplomatici ai altor state sunt acreditați pe lângă şeful

statului. Când se află în străinătate, şeful statului beneficiază de toate imunitățile și privilegiile

diplomatice. El poate negocia încheierea tratatelor internaționale fără a prezenta deplinele puteri.

Şeful guvernului, ca și şeful statului, exercită atribuții de reprezentare a statului în

relațiile externe, poate negocia și încheia tratate internaționale fără a prezenta deplinele puteri,

numeşte negociatorii acordurilor internaționale care sunt supuse aprobării lui, numeşte și recheamă unele categorii de diplomați. Ca și şeful statului, când se află în străinătate, se bucură

de toate imunitățile și privilegiile diplomatice. Ministerul Afacerilor Externe reprezintă organul

central de specialitate al administrației de stat, creat special pentru a organiza și desfăşura direct

relațiile de politică externă ale statului. Ministrul afacerilor externe îndeplineşte aceste funcții împreună cu personalul ministerului și cu personalul diplomatic din străinătate, menținând o

legătură strânsă cu şefii misiunilor diplomatice străine acreditați în statul său. Ministerul

Afacerilor Externe, ca organ de specialitate în domeniul relațiilor externe, pregăteşte proiectele

tratatelor care urmează a fi încheiate cu alte state, poate încheia anumite acorduri, notifică statelor

străine numirea sau rechemarea unor agenți diplomatici și îndeplineşte alte atribuții pentru

realizarea generală a politicii externe a statului. Ministrul de externe reprezintă guvernul în

străinătate și poate negocia și încheia acorduri internaționale fără a prezenta deplinele puteri. El

îndeplineşte atribuții directe cu privire la toate aspectele politicii externe a statului și are

competența de a controla misiunile diplomatice și consulare ale statului său, iar când se află în

străinătate, beneficiază de toate imunitățile și privilegiile diplomatice. Şi alte autorităţi ale

administrației publice centrale de specialitate au atribuții în realizarea politicii externe a

statului, precum ministerele din domeniul comerțului, apărării naț ionale, afacerilor

interne, culturii, educaț iei etc.

• MISIUNILE DIPLOMATICE- DEFINIRE, TIPOLOGIE, CARACTERIZAREA TIPURILOR.Misiunea diplomatică este definită în doctrină ca fiind „organ al unui subiect de

drept internațional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept

internaț ional ș i însărcinat cu asigurarea relațiilor diplomatice ale acestui subiect”.

(Philippe Cahier).

Un alt autor consideră misiunea diplomatică „agenția ori instituția pe care un stat o

înființează într-un alt stat cu consimțământul acestuia, în scopul de a menține cu el relațiile

diplomatice” (J. Perez de Cuellar).

Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc și se mențin

relațiile diplomatice, contribuind direct și nemijlocit la realizarea colaborării dintre ele. (Ion M.

Anghel)*Misiunea diplomatica este organul specializat al statului sau al unei entitati

internationale cu peronalitate juridica, creat permanent pe langa un stat sau pe langa alta entitate, cu acordul acestuia cu scopul de a asigura realizarea relatiilor diplomatice.**Tipologie:

Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenţi diplomatici,demnitari şi funcţionari ai statului.

După rangul agenţilor diplomatici, există misiuni diplomatice la nivel înalt şi misiuni diplomatice auxiliare.

Misiunile diplomatice la nivel înalt sunt misiunile şefului de stat, ale şefului de guvern şi ale ministrului de externe, precum şi ale locţiitorilor lor, înfăptuitori ai relaţiilor politice cu străinătatea.

Misiunile diplomatice auxiliare, care includ şi misiunile consulare, sunt misiunile celor care exercită diplomaţia ca profesie.

• Doctrina de drept diplomatic – Dumitru Mazilu este de acord că misiunea diplomatică este ori

„temporară”, ori „permanentă”.Misiunile corespund fie relaţiilor diplomatice privind împrejurări anumite şi sunt constituite în

legătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relaţiilor stabilite între state pentru îndeplinirea de funcţii diplomatice generale, fără limită de timp, aşadar „permanente”.

Misiunea diplomatică „temporară” are caracter ad hoc, este adecvată exclusiv atingerii

unui obiectiv distinct, special. De acest fel este şi misiunea diplomatică la nivel înalt.*Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei

entităț i cu personalitate internaț ională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau

altă entitate cu personalitate internațională, cu consimțământul acestora, cu scopul de a

asigura realizarea ș i menținerea relaț iilor diplomatice. Statul care trimite misiunea

diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se numeşte stat acreditar.

Practica statelor și a organizațiilor a dus în timp la apariția mai multor categorii de

misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomaț iei bilaterale (mai ales), cât ș i în

cadrul diplomației multilaterale. Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe

categorii, astfel:

a) misiunea diplomatică permanentă şi misiunea diplomatică temporară – prima

categorie nu are existența fixata în timp, cea de-a doua ființând pentru o anumită

perioadă;

b) misiunea diplomatică cu sarcini generale ș i misiunea diplomatică trimisă cu

însărcinare precisă – prima este, de regulă, o misiune permanentă, cea de-a doua categorie, o misiune temporară, având sarcini determinate, precum participarea la anumite

solemnități, la negocierea unui tratat etc.;

c) după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare și al calităț ii pe care o are

subiectul de drept internațional al cărui organ este, în cadrul diplomaţiei bilaterale,

deosebim între:- Ambasadă – care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai înalt, condusă de un ambasador;

- Nunț iatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într-un stat, condusă de

nunțiul apostolic;

- Legație – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru sau ministru

rezident (astăzi în număr redus);

- Internunț iatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în țările unde nu există nunțiatură,

corespunde ca rang legației și este condusă de un internunțiu;

- Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relații și interese

deosebit de strânse – statele Commonwealth-ului britanic (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada; Comunitatea francofonă

prezintă varianta Înaltelor Reprezentanțe conduse de un Înalt Reprezentant;

d) o altă categorie de misiuni diplomatice o constituie aceea a delegaț iilor

permanente ale statelor la organizațiile internaț ionale și misiunilor internaționale în

diferite state sau la diferite organizaț ii internaționale.

În cadrul diploma ț iei multilaterale întâlnim următoarele categorii de misiuni

diplomatice: a) reprezentanțele permanente sau delegațiile permanente acreditate de un stat

pe lângă o organizație internațională guvernamentală;

b) misiunile permanente ale organizaț iilor internaționale pe lângă state.

Aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanț i diplomatici din prima

clasă/rang, respectiv ambasadori (de exemplu Misiunea României la ONU, Misiunea României pe lângă Uniunea Europeană, Misiunea României la NATO, Misiunea României pe lângă Consiliul Europei, Misiunea României la UNESCO s.a.), din cea de-a doua clasă/rang de

agenți diplomatici (miniştri plenipotențiari, trimişi extraordinari) sau din cea de-a treia

clasă/rang de agenț i diplomatici, cea a însărcinaț ilor cu afaceri, cei cu titlu permanent (en

pied), respectiv, însărcinaț i cu afaceri ad interim (a.i.).

• MISIUNILE DIPLOMATICE- NO ŢIUNE, STRUCTURĂ, ORGANIZARE. *No ţiune :

• În latină, cuvântul mission se referă la acţiunea trimiterii.

• Misiunea este treaba încredinţată cuiva, sarcina cu care este învestită o persoană, calitatea care i se atribuie pentru a o îndeplini.

• Misiunea poate fi şi funcţia, şi rolul, precum şi ansamblul de activităţi specifice funcţiei sau rolului.

• Misiune diplomatică = reprezentanță diplomatică a unui stat, condusă de un

ambasador sau de un ministru plenipotenț iar.*

Structura misiunilor diplomatice diferă de la ţară la ţară ș i de la misiune la misiune.

R.G. Feltham consideră că structura unei misiuni diplomatice reflectă funcțiile acesteia și

prezintă ca valabil următorul exemplu:şeful misiunii, Cancelaria, Departamentul politic,

Administraț ia ș i coordonarea, Secretariatul și arhivele, Securitatea, Comunicațiile și

celelalte servicii tehnice, Personalul localnic, Contabilitatea, Departamentul commercial,

Departamentul consular, Serviciul militar, naval, aerian și alte servicii specializate.

a) Şeful misiunii este coordonatorul Secț iei politice a misiunii diplomatice Convenț ia de

la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice prevede că şeful misiunii diplomatice

este „diplomatul însărcinat de statul acreditant pentru a acț iona în această calitate”. Şefii

misiunilor diplomatice aparț in unor ranguri sau clase diferite. Ei sunt numiți ș i acreditaț i de statul căruia îi aparț ine misiunea diplomatică (statul acreditant) în statul de reşedință

(statul acreditar) potrivit unei proceduri speciale. Şeful misiunii este răspunzător pentru

toate problemele legate de misiune. El poate să delege diferite funcții personalului misiunii, dar

este singurul responsabil, atât față de propriul guvern, cât și față de guvernul pe lângă care este

acreditat, pentru conducerea misiunii. Şeful misiunii acordă atenție deosebită următoarelor

aspecte:– îndeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;

– transmiterea către guvernul țării gazdă a opiniilor propriului guvern asupra problemelor

importante de interes comun sau implicând o politică comună; în asemenea cazuri acționează

drept canal de comunicație între cele două guverne;

– elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra evenimentelor politice și economice

s.a. semnificative din țara de reşedință;

– informarea guvernului și a altor instituții și organisme din țara de reşedință asupra unor

aspecte ale politicii interne și externe ale țării sale;

– cunoaşterea și stabilirea de relații cu persoane cu influență în statul în care este acreditat;

– frecventarea unui cerc de relații cât mai larg și cât mai variat posibil, pentru a putea

îndeplini sarcinile prezentate mai sus.b) Cancelaria. În statele care au adoptat acest sistem, şeful cancelariei este în mod

obișnuit responsabil pentru două funcții importante: a) coordonarea activității misiunii

b) supravegherea administrării misiunii.În alte state, aceste sarcini revin adjunctului şefului de misiune (primului colaborator), sau

sunt încredințate altor membri ai personalului diplomatic al misiunii. Şeful cancelariei asigură,

totodată, rezolvarea cu promptitudine a corespondenței. Una dintre cele mai importante sarcini

ale şefului Cancelariei este întocmirea unor fise documentare conț inând toate informațiile

locale pe care orice nou sef de misiune sau membru al personalului ar trebui să le cunoască la sosirea la post.

c) Sec ț ia economic. Se ocupă, în mod deosebit, de dezvoltarea relațiilor economice și

a celor comerciale dintre cele două țări. Sarcina diplomatului responsabil cu activitatea

economică a misiunii diplomatice este aceea de a susține prin toate mijloacele posibile

interesele economice ale propriului stat; de a-i sprijini pe oamenii de afaceri aflați pe teritoriul

statului acreditar, de a răspunde cu promptitudine la toate întrebările specifice și, în general, de a

furniza toate informațiile de bază care să permită țării sale să elaboreze o strategie și o politică

economică și comercială adecvate, iar oamenii de afaceri să poată evalua avantajele pieții locale.

d) Sec ț ia cultură-presă . Diplomaț ia culturală a devenit astăzi unul dintre mijloacele

cele

mai eficiente de cunoaştere și apropiere a statelor fapt pentru care diplomații responsabili

cu problemele de cultură și presă trebuie să cunoască bine situația din țara de reşedință în

aceste domenii, pentru a putea să fie în măsură să identifice canale de comunicare eficiente.

De asemenea, diplomații cu sarcini culturale și de presă trebuie să fie experți în domeniile lor de

activitate din propria țară. Diplomatul responsabil cu activitatea culturală este principalul

coordonator al acțiunilor culturale majore desfăşurate de misiunea diplomatică în statul acreditar

(expoziții tematice – din domeniul istoriei, literaturii, artei s.a).

e) Sec ț ia consular. Conform prevederilor art. 3 din Convenț ia de la Viena din 1961

privind relaț iile diplomatice, „nici o dispoziție a prezentei Convenții nu poate fi

interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcț iilor consulare.” Zona de

competență teritorială a Secț iei consulare nu coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al

statului acreditar, datorită faptului că în anumite zone statul acreditant are înființate, cu

acordul autorităț ilor competente, consulate generale, consulate, viceconsulate sau agenții consulare. De asemenea, este posibil ca pe teritoriul statului acreditar să funcționeze unul sau

mai multe consulate onorifice ale statului acreditant.

Diplomaților încadrați la secția consulară îndeplinesc două mari categorii de funcții:a) ale misiunii diplomatice – de reprezentare și ocrotire a intereselor statului și conaționalilor săi,

de promovare a relațiilor prieteneşti și de cooperare între statul trimițător și statul de reşedință și

de informare prin mijloace licite cu privire la evoluția vieții politice, economice, comerciale,

culturale și ştiințifice din statul acreditar;

b) funcții specifice – privind reprezentarea, protecția și asistența acordată conaționalilor aflați pe

teritoriul statului de reşedință și în unele domenii cu caracter civil sau comercial.

f) Birourile ataşa ț ilor militari. În funcț ie de importanța misiunilor diplomatice

acestea se pot subdivide în birou militar propriu-zis, birou naval ș i al aerului. Birourile

militare sunt conduse de un ataşat militar, care face parte din cadrele Ministerului apărării statului acreditant, dar care, indiferent de gradul său, este subordonat ierarhic şefului misiunii

diplomatice. Această subordonare ierarhică nu împiedică pe ataşații militari să comunice direct

cu ministerele în privința problemelor strict militare și în special acelora care se referă la secrete

militare.

Ataşaț ii militari îndeplinesc funcț ii:

a) de observare ș i informare asupra situației militare din țara de reşedință;

b) de cooperare cu autorităț ile militare ale țării de reşedință, în cadrul acordurilor

stabilite între cele două state;

c) de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale care au loc în țara de

reşedință (asistă la defilări cu ocazia sărbătorilor naționale, participă la exerciții și manevre

militare la care sunt invitați etc.);

d) de consilier tehnic al şefului misiunii diplomatice, în domeniile de specialitate

tehnico-militară, a căror cunoaştere este necesară pentru o justă apreciere a situațiilor care fac

obiectul analizelor politico-diplomatice.

g) Birourile ataşaț ilor de afaceri interne constituie modalitatea de realizare a

activității de reprezentare externă a Ministerului Internelor ș i Reformei Administrative.

Biroul ataşatului de afaceri interne constituit în cadrul unei misiuni diplomatice a României în

străinătate cuprinde ansamblul personalului și mijloacelor afectate postului de ataşat de afaceri

interne în statul acreditar.

• FUNCTIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE- ENUMERARE, PREZENTARE.

• Funcția de reprezentare

• Funcția de negociere

• Funcția de observare și informare

• Funcția de realizare a cooperării internaționale

• Funcția de protejare a intereselor statului acreditant și a cetățenilor acestuia

Preciz ări preliminare

Potrivit alin.1 al art.3 al Convenției de la Viena, din anul 1961, funcțiile misiunilor

diplomatice constau, în special, în:- a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;

- a ocroti în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi, în

limitele admise de dreptul internațional;

- a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

- a informa prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția evenimentelor

din statul acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant;

- promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice,

culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar.

În alineatul 2 al aceluiași articol se face precizarea potrivit căreia nici o dispoziție a

Convenției nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor

consulare.

Enumerarea funcțiilor misiunii diplomatice făcută în cuprinsul art.3 nu este una

exhaustivă; consimțământul pe care un stat îl dă pentru înființarea misiunii diplomatice

presupune permisiunea de a îndeplini cel puțin funcțiile enumerat de Convenție.

• Func ţia de reprezentare

Funcția de a reprezenta statul acreditant în statul acreditar este cea mai veche funcție a

misiunilor diplomatice, şeful misiunii fiind cel care reprezintă statul său în plenitudinea relațiilor

sale diplomatice, prin modalități foarte variate de participare la viața publică a statului acreditar.

Formele prin care se realizează funcția de reprezentare sunt multiple:

- participarea la viața publică a statului acreditar;

- negocierea în numele statului acreditant;- promovarea politicii statului acreditant etc.

• Func ţia de negociere

Funcția de a duce tratative cu guvernul statului acreditar, denumită și funcția de

negociere, reprezintă aspectul esențial al activității misiunii diplomatice în apărarea intereselor

statului acreditar; în rezolvarea diferendelor dintre state. Negocierea este cel mai la îndemână și cel mai eficient mijloc diplomatic de soluționare a diferendelor; negocierile pot fi oficioase (doar

contacte de cunoaștere a intențiilor părților, fără a le angaja) sau oficiale (constituie un început

de angajare), directe (între şeful misiunii și şeful statului) sau indirecte (între şeful misiunii și ministerul afacerilor externe ori alte autorități ale statului acreditar).

Potrivit dreptului tratatelor, şeful misiunii diplomatice poate negocia și autentifica textul

unui tratat fără a fi nevoit să prezinte deplinele puteri. Funcția de negociere nu se limitează doar

la soluționarea diferendelor și încheierea unor acorduri internaționale, ci ea presupune o

activitate intensă a şefului misiunii pentru explicarea politicii guvernului pe care îl reprezintă,

pentru consultări în legătură cu diferitele aspecte ale vieții internaționale etc.

• Func ţia de observare ș i informare

Funcția de informare prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția

evenimentelor din statul acreditar și de a raporta cu privire la acestea statului acreditant

presupune urmărirea și studierea aspectelor vieții politice, sociale, culturale etc. din statul

acreditar, efectele evenimentelor internaționale în acest stat, precum și derularea relațiilor dintre

cele două state.

Funcția de informare nu se realizează numai într-un singur sens, înspre statul acreditant, ci

și înspre statul acreditar, pentru o cât mai bună cunoaștere de către acesta a realităților din statul

reprezentat.

• Func ţia de realizare a cooperării interna ț ionale

Funcția de promovare a relațiilor de prietenie și de dezvoltare a relațiilor economice,

culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar, denumită și funcția de cooperare,

poate fi definită ca scop al întregii activități a misiunii diplomatice. Misiunea diplomatică are

rolul de a cultiva, promova, extinde și diversifica relațiile dintre statul acreditant și statul

acreditar, pe diferite planuri: politic, economic, cultural, juridic etc.• Func ţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor

acestuia

Funcția de ocrotire în statul acreditar a intereselor statului acreditant și ale cetățenilor săi,

în limitele admise de dreptul internațional este o funcție tradițională a misiunilor diplomatice,

realizată prin cereri de informare și asistență, prin proteste și prin invocarea răspunderii

internaționale, ori chiar prin îndeplinirea unor funcții consulare.

Principala instituție creată în realizarea acestei funcții este protecția diplomatică,

respectiv dreptul statului acreditant de a proteja proprii cetățeni și dreptul acestora, când se află

în străinătate, de a cere protecție, dar în limitele impuse de dreptul internațional, adică fără ca

aceste acte să constituie amenințări la adresa statului acreditar și fără folosirea forței sau a

amestecului în treburile interne. Aceasta se fundamentează printr-o regulă generală a dreptului

internațional, potrivit căreia, statul are dreptul de a apăra interesele cetățenilor săi aflați pe

teritoriul altor state, prin mijloace diplomatice și juridice adecvate raporturilor internaționale.

• MISIUNILE PERMANENTE SI MISIUNILE TEMPORARE- DEFINIRE, ANALIZA COMPARATIVA.Misiunea diplomatic ă permanentă este organul specializat al statului sau al unei

entităț i cu personalitate internaț ională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau

altă entitate cu personalitate internațională, cu consimțământul acestora, cu scopul de a

asigura realizarea ș i menținerea relaț iilor diplomatice. Statul care trimite misiunea

diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care primeşte se numeşte stat acreditar.

Practica statelor și a organizațiilor a dus în timp la apariția mai multor categorii de

misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomaț iei bilaterale (mai ales), cât ș i în

cadrul diplomației multilaterale. Misiunile diplomatice pot fi clasificate în mai multe

categorii, astfel:• misiunea diplomatică permanentă şi misiunea diplomatică temporară – prima categorie

nu are existența fixata în timp, cea de-a doua ființând pentru o anumită perioadă;

*Analiz ă comparativă: • Doctrina de drept diplomatic – DUMITRU MAZILU este de acord că misiunea

diplomatică este ori „temporară”, ori „permanentă”.• Statul poate trimite în străinătate şi poate primi din străinătate, conform consimţământului

propriu şi al statului străin, misiuni diplomatice „temporare”, discontinue, mai precis pentru o perioadă limitată, şi misiuni diplomatice „permanente”, continue, pentru o perioadă neprecizată.

• misiunile corespund fie relaţiilor diplomatice privind împrejurări anumite şi sunt constituite înlegătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relaţiilor stabilite între state pentru îndeplinirea de funcţii diplomatice generale, fără limită de timp, aşadar „permanente”.

• Misiunea diplomatică „temporară” are caracter ad hoc, este adecvată exclusiv atingerii unui obiectiv distinct, special. De acest fel este şi misiunea diplomatică la nivel înalt.*

• PERSONALUL ŞI STRUCTURA MISIUNII DIPLOMATICE- ENUMERARE, PREZENTARE.

Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică membrii

misiunii diplomatice în trei categorii:- şeful misiunii,- membrii personalului misiunii,- personalul privat al misiunii.

Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificați în trei categorii:

- membrii personalului diplomatic,

- membrii personalului administrativ și tehnic,

- membrii personalului de serviciu.

Convenția de la Viena defineşte astfel categoriile menționate (art.1):

• şeful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de către statul său să acționeze în

această calitate;

• membrii misiunii diplomatice sunt şeful misiunii și membrii personalului misiunii

diplomatice;• membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului diplomatic, cărora li

se adaugă personalul administrativ și de deservire;

• membrii personalului diplomatic sunt membrii personalului misiunii diplomatice care au rang diplomatic;

• agentul diplomatic este şeful misiunii diplomatice sau un membru al personalului diplomatic al misiunii;

• un membru al personalului administrativ și tehnic este un membru al misiunii diplomatice

angajat în serviciul administrativ sau tehnic al misiunii diplomatice;• un membru al personalului de deservire este un membru al misiunii diplomatice din

departamentul de servicii interne al misiunii diplomatice,

• un funcționar particular este o persoană care se află în serviciul particular al unui membru

al

misiunii diplomatice și care nu este angajat al statului trimițător.

La categoriile menționate este necesar să adăugăm și categoria membrilor de familie a

membrilor misiunii, cărora statul acreditar le acordă un statut special.

Corpul diplomatic. Este format din totalitatea agenț ilor diplomatici, împreună cu

membrii familiei lor aflaț i pe teritoriul statului de reședință, dar în sens restrâns din corpul

diplomatic fac parte numai șefii reprezentanțelor diplomatice.

Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime în post pe

teritoriul statului acreditar, diplomat care aparține clasei întâi de reprezentare. În țările catolice,

nunțiul papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic, indiferent dacă îndeplinește

sau nu condiția referitoare la vechime.

Numirea membrilor misiunii diplomatice. Fiecare stat are dreptul de a-și alege

agenții diplomatici şi pe ceilalț i membri ai misiunii diplomatice. Desemnarea și numirea lor

se face de statul acreditant potrivit normelor aparținând dreptului intern, în temeiul

atributului de suveranitate. Şeful de misiune este responsabil de toate problemele legate de

misiunea sa. El poate și chiar însărcinează cu diferite funcții personalul, dar este singur

răspunzător față de ambele guverne (al statului acreditant și al celui acreditar) de modul în care

își conduce misiunea.

• IMUNIT ĂŢILE DIPLOMATICE- DELIMITARE CONCEPTUALA, ENUMERARE, PREZENTARE.

Convenția de la Viena din 1961 stabilește o sumă de reguli care acordă un statut juridic

specific atât misiunii diplomatice, cât și personalului misiunii, cu precizarea că în practica

statelor sunt aplicabile și alte reguli, în funcție de particularitățile concrete ale acestora.

Imunităț ile diplomatice reprezintă tratamentul pe care statul acreditar îl acordă

misiunilor diplomatice ș i personalului acestora, exprimat prin exceptarea de la jurisdicția

penală ș i civilă a acestui stat. Sunt prevăzute și enumerate în conținutul articolelor 29-39 din

Convenția de la Viena. Aceste imunitățile și privilegiile recunoscute membrilor misiunilor

diplomatice, care au ca obiect să permită exercitarea funcțiilor lor fără ca autoritățile locale să

poată să le aducă îngrădiri. Articolul 41 din Convenția de la Viena prevede în contrapartidă,

obligații față de statul acreditar.

Membrii misiunilor diplomatice au datoria de a respecta legile ș i reglementările

statului acreditar ș i de a nu se amesteca în treburile sale interne, iar localurile misiunilor

nu trebuie utilizate în scopuri incompatibile cu regulile și obligaț iile activității diplomatice.

De asemenea, în conformitate cu conținutul articolului 42 al Convenției, agenții diplomatici nu

trebuie să exercite profesii sau alte activități remunerate în vederea obținerii unui câstig personal

pe teritoriul statului acreditar.

De asemenea, statul acreditar are obligații precise stabilite de Convenția de la Viena

prin articolele 25-27. Potrivit acestor reglementări el trebuie să acorde misiunii toate

facilităț ile pentru îndeplinirea funcț iunilor sale. El trebuie, în mod special, să asigure

membrilor misiunii toată libertatea de deplasare și de circulație. O rezervă există totusi

pentru zonele unde accesul este reglementat sau interzis din raț iuni de securitate naț ională.

Articolul 47 al Convenției prevede interdicț ia unor măsuri discriminatorii între state. El

admite totusi ca nediscriminatoriu dreptul statului acreditar de a aplica restrictiv o dispoziție

determinată, pentru că ea este în acelasi mod aplicată misiunii sale de statul acreditant, ca și practica urmată de unele state de a se face beneficiarele, prim cutumă sau pe cale de acord, ale

unui tratament reciproc mai favorabil decât îl cer dispozițiile Convenției. În fine, statul acreditar

trebuie să asigure securitatea localurilor misiunii, să evite ca linistea acesteia să fie tulburată sau să-i fie afectată demnitatea (art. 22).

Regulile privind privilegiile și imunitățile sunt precizate în mod detaliat de către

Convenția de la Viena, făcându-se, o distincție între diversele categorii de personal al misiunilor

diplomatice (diplomați, personal tehnico-administrativ și de serviciu). În conformitate cu art. 17

din convenție aceste imunități sunt recunoscute diplomaților și familiilor lor, dar și personalului

administrativ și de serviciu. Personalul organizațiilor internaționale beneficiază, de asemenea, de

imunități acordate prin convențiile aplicabile acestor organizații. (O.N.U., Consiliul Europei,

Comunitățile europene etc.).

Articolele 29-41 din Convenție fac referire la Dispozițiile privind imunitățile diplomatice.

Imunităț ile diplomatice sunt concretizate în trei categorii:

a) Imunitatea de jurisdicție;

b) Inviolabilităț ile;

c) Exceptarea de la obligaț ia de a depune ca martor

Imunitatea de jurisdicţie, adică scoaterea de sub acț iunea legii penale sau civile a

statului acreditar a misiunii diplomatice, personalului misiunii și a membrilor lor de

familie. Misiunea diplomatică se bucură de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă,

pentru că nu se poate pune problema răspunderii penale a unei persoane morale (juridice).

Agenții diplomatici se bucură de imunitate absolută de jurisdicție penală și de imunitate de

jurisdicție civilă, cu excepția acțiunilor imobiliare când proprietatea este cu titlu privat, acțiunilor

referitoare la succesiune, acțiunilor privind activitatea profesională sau comercială privată a

agentului și față de nici o cerere reconvențională direct legată de cererea principală când agentul

diplomatic însuși înaintează o acțiune civilă (pentru a asigura egalitatea părților în proces). De

asemenea, agenții diplomatici se bucură de imunitate de executare, dar la care se poate renunța

expres. Imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest

agent de jurisdicția statului acreditant. Prin urmare, agentul diplomatic nu este scos de sub

jurisdicție totală, ci numai de sub jurisdicția statului acreditar. Totusi, statul acreditant poate

renunța la imunitatea de jurisdicție a agenților diplomatici, dar ea trebuie să fie expresă.

Renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu determină

automat și înlăturarea imunității privind executarea hotărârilor, pentru aceasta fiind necesară o

renunțare deosebită.

Inviolabilităţile, care înseamnă imunitatea față de constrângerea prevăzută de lege.

Este vorba despre:

– inviolabilitatea misiunii, respectiv obligația statului acreditar de a nu permite

funcționarilor săi să pătrundă și să îndeplinească acte de autoritate în localurile misiunii, mijloace

de transport și terenuri ale acesteia, mai puțin în cazuri excepționale, cum ar fi legitima apărare.

De precizat că această inviolabilitate operează chiar și în timp de conflict armat; localurile

misiunii, mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și mijloacele de transport

ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii;

– inviolabilitatea arhivelor, care operează asupra tuturor documentelor diplomatice,

inclusiv corespondența, indiferent de locul unde se află, fiind absolută;

– inviolabilitatea diplomatului, concretizată în exceptarea acestuia de la orice formă de

reținere sau detenție; statul acreditar trebuie să-1 trateze cu respectul care i se cuvine și să ia toate

măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale;

– inviolabilitatea reședinței diplomatului, care este aceeași cu inviolabilitatea localurilor

misiunii.Inviolabilitatea care îi este recunoscută unui diplomat are ca obiect săi permită să se

bucure, pe teritoriul unde îș i exercită misiunea, în orice moment ș i oriunde s-ar afla, de

libertate fără restricț ie ș i de intangibilitate personală în toate ocaziile, iar inviolabilitatea

personală este garanția esenț ială a agenț ilor diplomatici, acesta înainte de toate fiind

exceptat de la orice măsură de arestare sau de detenț ie. Articolul 29 al Convenției de la Viena

garantează agenților diplomatici respectul statului acreditar, care este dator să ia toate măsurile

adecvate pentru a împiedica orice atingere ce ar putea fi adusă persoanei, libertății sau demnității lor.

Inviolabilitatea are ca scop să permită diplomatului de a-și exercita, fără nici un

impediment, sarcina sa de reprezentant al unei țări străine. Ea acoperă, deci, toate actele pe

care le îndeplinește pentru reprezentarea statului trimițător și promovarea intereselor acestuia.

Acest privilegiu începe în ziua în care diplomatul a intrat pe teritoriul țării unde a fost acreditat,

dacă misiunea sa a fost anunțată. El durează pe tot timpul misiunii sale, până când va părăsi

teritoriul statului de reşedinţă. Inviolabilitatea persistă și în situația ruperii relațiilor diplomatice

și chiar a stării de război. Dacă diplomatul înlocuit se stabilește în țara în care și-a exercitat

funcțiile, el nu poate continua să beneficieze de inviolabilitate după ce și-a încheiat misiunea.

Inviolabilitatea acoperă toate persoanele care fac parte din personalul oficial sau

neoficial al misiunii, sub rezerva articolului 39 paragraful 2 al Convenției de la Viena.

Convenția de la Viena distinge anumite categorii de personal. Şeful misiunii și personalul său

diplomatic, înțelegând și membrii de familie ai agenților diplomatici (art. 37-1), beneficiază de

toate imunitățile enumerate în articolele 29-36 ale Convenției. Numele acestor persoane

figurează pe lista diplomatică care este stabilită în fiecare Capitală, de Serviciul de Protocol pe

baza indicațiilor furnizate de fiecare misiune. Imunități sunt, de asemenea, recunoscute și altor

membri ai misiunii, fie că este vorba de personalul administrativ și tehnic (art. 37-2 și 38-1), de

personalul de serviciu care nu are naționalitatea statului de reşedinţă (art.27-3si 38-2) sau de

personalul de serviciu particular al misiunii (art. 37-4 și 38-2). Aceste imunități se extind asupra

bunurilor personale ale diplomaților, reședinței, vehiculelor și documentelor acestora,

corespondența lor trebuie să fie liberă și inviolabilă. Statele acordă, în general, automobilelor

diplomaților plăci speciale care permit poliției să-i deosebească de ceilalți posesori de

automobile. Articolul 27 al Convenției de la Viena garantează comunicarea liberă a misiunilor

prin toate mijloacele adecvate. Ea condiționează totusi instalarea de posturi emițătoare de radio

de asentimentul statului acreditar.

Art. 40 al Convenției de la Viena admite ca un agent diplomatic să beneficieze de

inviolabilitate când traversează o țară terță pentru a se prezenta sau pentru a se reîntoarce de la

post – este un act de curtoazie din partea statelor al căror teritoriu este traversat. Inviolabilitatea

agentului diplomatic îl protejează pe acesta în toate circumstanțele. Ea este de ordin public și diplomatul nu poate renunța la ea. Chiar dacă ar comite acte de natură să lezeze demnitatea

şefului de stat pe lângă care este acreditat, el nu poate fi supus de acest stat la măsuri care ar aduce atingere persoanei sale. Acesta din urmă nu este, de altfel, lipsit de mijloace de apărare. El poate cere rechemarea diplomatului sau chiar să-i impună plecarea. Inviolabilitatea protejează pe diplomat împotriva atacurilor oricărei persoane, indiferent de unde ar proveni ele. Dacă un

membru al autorităților publice ale statului de reşedinţă, acționând în calitate oficială, a ofensat

un agent diplomatic, guvernul statului acreditar este obligat să acorde reparații statului ofensat.

Dacă sediul misiunii diplomatice sau drapelul care este arborat fac obiectul unui atentat, guvernul

statului acreditar trebuie, dacă nu și-a îndeplinit îndatoririle de protecție, să prezinte scuze și, de

la caz la caz, să acorde reparațiile adecvate. Dacă autorul infracțiunii este o persoană particulară,

statul trebuie să dispună urmărirea penală și judecarea acestuia.

Reședința diplomatului nu poate constitui obiectul investigaț iilor poliției, justiț iei

sau oricărui alt organ administrativ, care nu au dreptul să pătrundă în imobil fără

autorizaț ia expresă, după caz, a diplomatului sau a şefului misiunii. Articolul 22 al

Convenției de la Viena garantează, de asemenea, inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice.

Se prevede în sarcina statului acreditar obligația specială de a lua măsurile pentru a asigura

protecția acestora. Se garantează nu numai localurile, ci și mobilierul acestora, precum și

mijloacele de transport ale misiunii împotriva oricăror măsuri ale autorităților statului de

reşedinţă.Articolul 12 permite misiunii să deschidă birouri în afara sediului numai pe baza

consimțământului expres al statului acreditar. Articolul 20 permite arborarea drapelului și emblemei statului acreditant pe localurile misiunii, reședinței și pe mijloacele de transport ale

şefului misiunii. Articolul 21 prevede obligația pentru statul acreditar de a facilita statului

acreditant achiziționarea sau închirierea de localuri necesare deschiderii misiunii și pentru

locuințele membrilor săi. Arhivele diplomatice se bucură, de asemenea, de aceeași inviolabilitate

ca și sediul misiunii și reședința, chiar în cazul ruperii relațiilor diplomatice. De asemenea,

corespondența diplomatică, este declarată inviolabilă.

Dreptul la libera circulaț ie a valizelor diplomatice este recunoscut fără rezerve.

Imunităț ile curierilor sunt recunoscute și sunt precizate în documentele pe care aceștia

trebuie să le dețină, precum și dreptul statelor ș i misiunilor diplomatice de a recurge la

curieri ad-hoc. Statele au dreptul de a încredința curierul diplomatic comandanților de aeronave

civile și de a prelua, direct și liber, de la aceștia, valiza diplomatică. Valizele nu pot conține decât

documente diplomatice și obiecte destinate uzului oficial.

Imunitatea de jurisdicțieConvenț ia de la Viena, în articolul 31, definește imunitatea civilă ș i penală a

agenților diplomatici. Diplomaț ii nu pot fi chemaț i în justiție decât de guvernul sau de

tribunalele țării lor. Aceasta este o garanție indispensabilă pentru ca diplomații să poată

promova în deplină libertate și independență interesele statului acreditant.

Această imunitate are ca scop să retragă întreaga competență de la magistrații locali

pentru a o transfera, dacă este cazul, la cei ai statului trimițător. Convenția de la Viena, în

articolul 38, limitează imunitățile de jurisdicție ale membrilor personalului care au naționalitatea

statului acreditar numai la actele oficiale îndeplinite în exercitarea funcțiilor lor. Diplomatul are

dreptul și nu poate renunța la imunitatea de jurisdicție penală, întrucât nu are dreptul de a lăsa să

se aducă atingere independenței statului pe care-l reprezintă. Acest gen de imunitate este acordată

agentului diplomatic în interesul guvernului țării sale, numai acesta din urmă poate să renunțe la

ea.

Un agent diplomatic trebuie să respecte legislaț ia țării unde este acreditat, dar nu

poate fi tras la răspundere decât de autorităț ile din propria țară. Această imunitate de

jurisdicție funcționează chiar dacă agentul diplomatic este vinovat de o infracțiune contra statului

pe lângă care este acreditat. Guvernul statului acreditar poate, doar să solicite pe cale diplomatică aplicarea pedepsei prevăzute de lege.

Atât timp cât agentul diplomatic străin se află pe teritoriul statului pe lângă care este

acreditat, imunitatea de jurisdicție penală este totală. Imunitatea de jurisdicție față de

tribunalele statului acreditar nu înseamnă că diplomatul străin este absolvit de răspundere pentru

infracțiunile pe care le-ar putea comite, dar acest stat nu-l poate aresta și nici judeca prin

tribunalele proprii. Dacă infracțiunile comise de agentul diplomatic sunt de mică importanță, este

la latitudinea guvernului statului acreditar să facă plângere pe cale diplomatică.

Exceptarea de la obliga ț ia de a depune ca martor în fa ț a instan ț elor de judecată ș i în procedurile administrative. Imunitatea este absolută, dar diplomatul poate depune ca martor dacă acceptă expres. Un agent diplomatic nu poate fi obligat să compară ca martor

în fața unei instanțe a statului acreditar. I se poate cere să-ș i trimită mărturia în scris, dar

dacă refuză, nu există mijloc de a-l constrânge în acest sens. Organul de anchetă trebuie să

se deplaseze la sediul misiunii diplomatice pentru a primi mărturiile. Imunitatea de

jurisdicț ie penală se aplică și personalului administrativ și tehnic al misiunii ș i membrilor

lui de familie. Convenția de la Viena (art. 32) prevede că statul acreditant poate renunța la

imunitatea de jurisdicție a membrilor familiilor agenților diplomatici, a membrilor personalului

administrativ și tehnic al misiunilor, precum și a familiilor lor, a membrilor personalului de

serviciu, însă, Convenția precizează că această renunțare trebuie să fie întotdeauna expresă .

Personalul de serviciu beneficiază de imunități numai pentru actele îndeplinite în

exercitarea funcțiilor sale. În art. 37 al Convenției de la Viena se precizează că personalul de

serviciu particular al membrilor misiunii care nu sunt resortisanți ai statului acreditar, sunt scutiți de impozite și taxe pe salarii, dar nu beneficiază de privilegii și imunități decât în măsura admisă

de acesta din urmă. Totuși, se prevede că acest stat va trebui să-și exercite jurisdicția sa de

asemenea manieră, încât să nu împiedice în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor misiunii. Dacă

misiunea are un agent diplomatic de naționalitatea statului acreditar sau dacă acesta locuiește

permanent în statul respectiv, el nu beneficiază decât de imunitatea de jurisdicție și de

inviolabilitate pentru actele îndeplinite în exercitarea funcțiunilor sale. Pentru ceilalți membri ai

personalului misiunilor și personalul de serviciu particular care se găsesc în aceleași raporturi

față de statul acreditar, ei nu beneficiază decât de privilegiile și imunitățile care le sunt

recunoscute de statul respectiv. Însă se precizează că acesta nu va exercita asupra lor jurisdicția

sa, decât de o asemenea manieră încât să nu împiedice în mod excesiv îndeplinirea funcțiilor

misiunii. În cazul unui accident de automobil, indiferent dacă diplomatul este conducător sau proprietar al unui autovehicul în urma căruia s-ar putea angaja responsabilitatea civilă, trebuie avute în vedere următoarele:

– să invoce imunitățile sale diplomatice la care el nu poate renunța fără autorizarea

expresă a statului acreditant;

– în timpul anchetei el nu trebuie să împiedice mersul justiției, punând la dispoziție

informațiile cerute în legătură cu circumstanțele accidentului;

– imunitatea de jurisdicție nu permite eludarea plății despăgubirilor datorate victimelor

accidentului.

Imunitatea de jurisdicție în materie civilă este recunoscută diplomaților străini. Articolul

31 al Convenției de la Viena prevede că agenții diplomatici beneficiază de imunitatea de

jurisdicție în materie civilă și administrativă, cu excepția cazurilor când este vorba despre:

1) o acțiune reală care se referă la un imobil particular situat pe teritoriul statului

acreditar, dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;

2) o acțiune privind o succesiune în care agentul diplomatic figurează cu titlu particular și nu în numele statului acreditant;

3) o acțiune privind o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul

diplomatic în statul acreditar și în afara funcțiilor sale oficiale.

În aceste cazuri pot fi luate unele măsuri de executare față de diplomat, cu condiția să nu

se aducă atingere inviolabilității persoanei sau locuinței sale. Diplomatul care devine reclamant

în fața unei instanțe locale nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicție în ceea ce priveste orice

cerere reconvențională legată direct de acțiunea principală. Totusi, renunțarea la imunitatea de

jurisdicție pentru o acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunțarea

la măsurile de executare a hotărârii, care nu poate fi aplicată nici asupra persoanei, nici asupra

bunurilor sale, o renunțare distinctă din partea sa fiind necesară.

• PRIVILEGIILE DIPLOMATICE- DELIMITARE CONCEPTUAL Ă, ENUMERARE, PREZENTARE.Privilegiile diplomatice reprezintă tot un tratament acordat de statul acreditar

misiunii diplomatice ș i personalului acesteia, prin care li se fac unele înlesniri excepț ionale.

• Libertatea de comunicare. Misiunea diplomatică are dreptul să comunice liber cu

guvernul său, cu celelalte misiuni ș i consulate ale statului acreditant, putând să folosească

toate mijloacele de comunicație potrivite. Aceasta presupune obligația statului acreditar de a

oferi facilități pentru corespondență și de a respecta secretul corespondenței. Pentru comunicare,

misiunea diplomatică poate utiliza numai mijloace legale, fie publice (postă, telefon, fax etc.), fie

specifice, precum curierul diplomatic și valiza diplomatică, toate acestea beneficiind de

inviolabilitate. În ultimii ani, în cadrul ONU s-au manifestat preocupări pentru codificarea

statutului curierului diplomatic și al valizei diplomatice. Astfel, în anul 1991, Adunarea Generală

a hotărât să includă pe ordinea de zi a celei de-a 47-a sesiuni, Proiectul de articole asupra

statutului curierului diplomatic și valizei diplomatice neînsoțite de un curier diplomatic, precum

si protocoalele adiționale facultative la acest statut, proiect adoptat de Comisia de Drept

Internațional la sesiunea sa din anul 1989.

Mijloacele de radio-emisie pot fi utilizate numai cu autorizația statului acreditar. Coletele

care compun valiza diplomatică trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor și nu pot cuprinde decât documente diplomatice sau obiecte de uz oficial. De asemenea, curierul

diplomatic trebuie să poarte un document oficial care să-i ateste calitatea și să precizeze numărul

de colete care constituie valiza diplomatică, el bucurându-se de inviolabilitatea persoanei sale,

neputând fi arestat sau reținut. Se pot folosi și curieri diplomatici ad-hoc. De asemenea, valiza

diplomatică poate fi încredințată comandantului unei aeronave comerciale, acesta trebuind să

poarte un document oficial care să indice numărul coletelor care alcătuiesc valiza diplomatică, dar el nu are calitatea de curier diplomatic.

• Libertatea de mi şcare. Este dreptul agentului diplomatic de a circula liber pe teritoriul

statului acreditar, cu posibilitatea acestuia de a declara anumite zone interzise, din motive de securitate a agentului diplomatic sau a statului acreditar;

• Privilegii de ordin fiscal. Reprezintă dreptul misiunii ș i a diplomaț ilor de a fi scutiți de

taxe şi impozite, cu excepț ia impozitelor indirecte sau a celor aplicabile bunurilor imobile

particulare, veniturilor particulare și taxelor corespunzătoare dreptului de succesiune;

• Privilegii de ordin vamal. Constau în scutirea de taxele vamale care se percep cu ocazia

importurilor de bunuri ș i vizează bunurile destinate uzului oficial ș i chiar personal al

misiunii, al diplomaților și membrilor familiilor acestora. Este inclusă în acest privilegiu și scutirea de la controlul bagajelor, cu excepția cazului când există motive serioase să se creadă că

acestea conțin obiecte care nu beneficiază de scutiri vamale sau al căror import sau export este

interzis.

Într-un asemenea caz, controlul se va face numai în prezența agentului diplomatic sau a

reprezentantului său autorizat.

• Scutirea de impozite. Convenț ia de la Viena stabilește o serie de reguli codificând

practica

existentă în această materie. Articolul 23 scutește de impozite localurile misiunii ai căror

proprietari sau locatari sunt reprezentanții statului acreditant sau şeful misiunii, cu

excepția impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate.

Această scutire nu se aplică atunci când, potrivit legislației statului acreditar, acestea cad în

sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu şeful misiunii.

Articolul 34 scutește agentul diplomatic de orice impozite și taxe, personale sau reale,

naționale, regionale și locale, în afară de: impozitele indirecte care prin natura lor sunt în mod

normal încorporate în prețul mărfurilor și al serviciilor; impozitele și taxele asupra bunurilor

imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, cu excepția cazului în care agentul

diplomatic le posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii; impozitele

și taxele pe veniturile particulare, care-și au sursa în statul acreditar și impozitele pe capital

prelevate asupra investițiilor; impozitele și taxele percepute ca remunerație pentru servicii

particulare prestate; drepturile de înregistrare, grefă, ipotecă și de timbru în ceea ce privește

bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor articolului 23 (localuri ale misiunilor). Membrii

familiilor diplomaților, personalul administrativ și tehnic și personalul de serviciu beneficiază de

aceleași privilegii fiscale ca și diplomații.În materie de succesiuni, articolul 39 precizează la paragraful 4 că, în caz de deces al unui

membru al misiunii sau al unui membru al familiei sale, care nu este cetățean al statului acreditar

sau nu are reședința permanentă în acesta, statul acreditar va permite recuperarea bunurilor

mobile ale defunctului, cu excepția celor care au fost achiziționate în țară și care fac obiectul

unei interdicții de export. Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a căror

prezență în statul acreditar nu se datora decât funcției defunctului.

În materie vamală, articolul 36 acordă scutirea de taxe vamale și alte drepturi conexe, în

conformitate cu dispozițiile legislative și reglementările statului acreditar, asupra obiectelor

destinate uzului oficial și obiectelor destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al

membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.• Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului s ău personal . Dacă acesta din

urmă

trebuie să fie examinat deoarece există suspiciuni că ar putea să conțină obiecte care nu

beneficiază de scutire de taxe vamale, deschiderea acestuia nu se poate face decât în prezența

agentului diplomatic sau a unui reprezentant autorizat.

În termenii articolului 36, familiile agenților diplomatici beneficiază integral de scutirile

de taxe vamale, în timp ce personalului administrativ și tehnic i se acordă aceste exonerări numai

pentru obiectele importate cu ocazia primei lor instalări. Articolul 35 al Convenției de la Viena

interzice obligarea agenților diplomatici la orice prestație personală, serviciu public de orice

natură ar fi el și la orice sarcină militară (rechiziționări, contribuții și încartiruiri).

• Dreptul de a arbora drapelul na ț ional ș i stema na ț ional ă , pe localul misiunii

diplomatice,

la reședința şefului misiunii ș i pe mijloacele de transport ale acestuia.

• Facilit ă ț i de şedere - sunt concretizate în dreptul agentului diplomatic de a fi scutit

de la

obligaț iile de a obține permis de şedere pe teritoriul statului acreditar și de a anunța

organele de poliț ie locale despre prezența sa.

• Scutirea de presta ţii personale , precum serviciul militar, rechiziț ii militare etc.

Scutirea

de la obligațiile privind asigurările sociale, pentru cazuri de accident, boală, deces etc., ceea

ce nu exclude posibilitatea diplomatului de a participa voluntar la asemenea sisteme de protecție.

• FACILIT ĂŢILE DIPLOMATICE- DELIMITARE CONCEPTUALĂ, ENUMERARE, PREZENTARE.

Sunt posibilități ale misiunii diplomatice ș i ale personalului diplomatic de a li se

înlesni de către statul acreditar desfășurarea activităților lor specifice. Printre acestea,

menționăm obligaț ia statului acreditar de a înlesni obț inerea de localuri pentru misiunea

diplomatică, de a acorda ajutor la obținerea de locuințe pentru membrii misiunii, de a pune

la dispoziț ia acestora mijloacele de transport necesare părăsirii teritoriului statului

acreditar. Persoanele care beneficiază de imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice încep

să se bucure de acestea la intrarea pe teritoriul statului acreditar pentru a-și lua în primire postul,

sau, dacă se află deja pe acest teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată ministerului afacerilor externe.

Privilegiile şi imunităț ile încetează după încetarea funcțiilor diplomatice ale

persoanei, respectiv în momentul în care persoana părăsește teritoriul statului acreditar

sau la expirarea unui termen raț ional care i-a fost dat în acest scop, chiar ș i în timp de

conflict armat. Totusi, imunitatea de jurisdicție continuă în ceea ce priveste actele îndeplinite de

către această persoană în exercitarea funcțiilor sale ca membru al misiunii. În caz de deces al unui

membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să se bucure de privilegiile și imunitățile

respective până la părăsirea statului acreditar, într-un termen potrivit care să le permită aceasta.

Trebuie precizat că toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii și imunități sunt obligate

să respecte legile și regulamentele statului acreditar și să nu se amestece în treburile interne ale

acestui stat. De asemenea, localurile misiunii nu vor fi utilizate în alte scopuri, incompatibile cu

funcțiile misiunii.

• INVIOLABILITATEA MISIUNII DIPLOMATICE SI INVIOLABILITATEA SEDIULUI MISIUNII DIPLOMATICE.

Inviolabilit ăţile , care înseamnă imunitatea față de constrângerea prevăzută de lege.

Este vorba despre:

– inviolabilitatea misiunii, respectiv obligația statului acreditar de a nu permite

funcționarilor săi să pătrundă și să îndeplinească acte de autoritate în localurile misiunii, mijloace

de transport și terenuri ale acesteia, mai puțin în cazuri excepționale, cum ar fi legitima apărare.

De precizat că această inviolabilitate operează chiar și în timp de conflict armat; localurile

misiunii, mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și mijloacele de transport

ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii;

– inviolabilitatea arhivelor, care operează asupra tuturor documentelor diplomatice,

inclusiv corespondența, indiferent de locul unde se află, fiind absolută;

– inviolabilitatea diplomatului, concretizată în exceptarea acestuia de la orice formă de

reținere sau detenție; statul acreditar trebuie să-1 trateze cu respectul care i se cuvine și să ia toate

măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale;

– inviolabilitatea re ș edin ț ei diplomatului , care este aceeași cu inviolabilitatea

localurilor misiunii.

Inviolabilitatea care îi este recunoscută unui diplomat are ca obiect săi permită să se

bucure, pe teritoriul unde îș i exercită misiunea, în orice moment ș i oriunde s-ar afla, de

libertate fără restricț ie ș i de intangibilitate personală în toate ocaziile, iar inviolabilitatea

personală este garanția esenț ială a agenț ilor diplomatici, acesta înainte de toate fiind

exceptat de la orice măsură de arestare sau de detenț ie. Articolul 29 al Convenției de la Viena

garantează agenților diplomatici respectul statului acreditar, care este dator să ia toate măsurile

adecvate pentru a împiedica orice atingere ce ar putea fi adusă persoanei, libertății sau demnității lor.

Inviolabilitatea are ca scop să permită diplomatului de a-și exercita, fără nici un

impediment, sarcina sa de reprezentant al unei țări străine. Ea acoperă, deci, toate actele pe

care le îndeplinește pentru reprezentarea statului trimițător și promovarea intereselor acestuia.

Acest privilegiu începe în ziua în care diplomatul a intrat pe teritoriul țării unde a fost acreditat,

dacă misiunea sa a fost anunțată. El durează pe tot timpul misiunii sale, până când va părăsi

teritoriul statului de reşedinţă. Inviolabilitatea persistă și în situația ruperii relațiilor diplomatice

și chiar a stării de război. Dacă diplomatul înlocuit se stabilește în țara în care și-a exercitat

funcțiile, el nu poate continua să beneficieze de inviolabilitate după ce și-a încheiat misiunea.

Inviolabilitatea acoperă toate persoanele care fac parte din personalul oficial sau

neoficial al misiunii, sub rezerva articolului 39 paragraful 2 al Convenției de la Viena.

Convenția de la Viena distinge anumite categorii de personal. Şeful misiunii și personalul său

diplomatic, înțelegând și membrii de familie ai agenților diplomatici (art. 37-1), beneficiază de

toate imunitățile enumerate în articolele 29-36 ale Convenției. Numele acestor persoane

figurează pe lista diplomatică care este stabilită în fiecare Capitală, de Serviciul de Protocol pe

baza indicațiilor furnizate de fiecare misiune. Imunități sunt, de asemenea, recunoscute și altor

membri ai misiunii, fie că este vorba de personalul administrativ și tehnic (art. 37-2 și 38-1), de

personalul de serviciu care nu are naționalitatea statului de reşedinţă (art.27-3si 38-2) sau de

personalul de serviciu particular al misiunii (art. 37-4 și 38-2). Aceste imunități se extind asupra

bunurilor personale ale diplomaților, reședinței, vehiculelor și documentelor acestora,

corespondența lor trebuie să fie liberă și inviolabilă. Statele acordă, în general, automobilelor

diplomaților plăci speciale care permit poliției să-i deosebească de ceilalți posesori de

automobile. Articolul 27 al Convenției de la Viena garantează comunicarea liberă a misiunilor

prin toate mijloacele adecvate. Ea condiționează totusi instalarea de posturi emițătoare de radio

de asentimentul statului acreditar.

Art. 40 al Convenției de la Viena admite ca un agent diplomatic să beneficieze de

inviolabilitate când traversează o țară terță pentru a se prezenta sau pentru a se reîntoarce de la

post – este un act de curtoazie din partea statelor al căror teritoriu este traversat. Inviolabilitatea

agentului diplomatic îl protejează pe acesta în toate circumstanțele. Ea este de ordin public și diplomatul nu poate renunța la ea. Chiar dacă ar comite acte de natură să lezeze demnitatea

şefului de stat pe lângă care este acreditat, el nu poate fi supus de acest stat la măsuri care ar aduce atingere persoanei sale. Acesta din urmă nu este, de altfel, lipsit de mijloace de apărare. El poate cere rechemarea diplomatului sau chiar să-i impună plecarea. Inviolabilitatea protejează pe diplomat împotriva atacurilor oricărei persoane, indiferent de unde ar proveni ele. Dacă un

membru al autorităților publice ale statului de reşedinţă, acționând în calitate oficială, a ofensat

un agent diplomatic, guvernul statului acreditar este obligat să acorde reparații statului ofensat.

Dacă sediul misiunii diplomatice sau drapelul care este arborat fac obiectul unui atentat, guvernul

statului acreditar trebuie, dacă nu și-a îndeplinit îndatoririle de protecție, să prezinte scuze și, de

la caz la caz, să acorde reparațiile adecvate. Dacă autorul infracțiunii este o persoană particulară,

statul trebuie să dispună urmărirea penală și judecarea acestuia.

Reşedința diplomatului nu poate constitui obiectul investigațiilor poliț iei, justiției

sau oricărui alt organ administrativ, care nu au dreptul să pătrundă în imobil fără

autorizaț ia expresă, după caz, a diplomatului sau a şefului misiunii. Articolul 22 al

Convenției de la Viena garantează, de asemenea, inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice.

Se prevede în sarcina statului acreditar obligația specială de a lua măsurile pentru a asigura

protecția acestora. Se garantează nu numai localurile, ci și mobilierul acestora, precum și mijloacele de transport ale misiunii împotriva oricăror măsuri ale autorităților statului de

reşedinţă.Articolul 12 permite misiunii să deschidă birouri în afara sediului numai pe baza

consimțământului expres al statului acreditar. Articolul 20 permite arborarea drapelului și

emblemei statului acreditant pe localurile misiunii, reședinței și pe mijloacele de transport ale

şefului misiunii. Articolul 21 prevede obligația pentru statul acreditar de a facilita statului

acreditant achiziționarea sau închirierea de localuri necesare deschiderii misiunii și pentru

locuințele membrilor săi. Arhivele diplomatice se bucură, de asemenea, de aceeași inviolabilitate

ca și sediul misiunii și reședința, chiar în cazul ruperii relațiilor diplomatice. De asemenea,

corespondența diplomatică, este declarată inviolabilă.

Dreptul la libera circulaț ie a valizelor diplomatice este recunoscut fără rezerve.

Imunităț ile curierilor sunt recunoscute și sunt precizate în documentele pe care aceștia

trebuie să le dețină, precum și dreptul statelor ș i misiunilor diplomatice de a recurge la

curieri ad-hoc. Statele au dreptul de a încredința curierul diplomatic comandanților de aeronave

civile și de a prelua, direct și liber, de la aceștia, valiza diplomatică. Valizele nu pot conține decât

documente diplomatice și obiecte destinate uzului oficial.

• INVIOLABILITATEA ARHIVEI MISIUNII DIPLOMATICE SI INVIOLABILITATEA CORESPONDEN ŢEI DIPLOMATICE Inviolabilitatea arhivelor, care operează asupra tuturor documentelor diplomatice,

inclusiv corespondența, indiferent de locul unde se află, fiind absolută;

Articolul 12 permite misiunii să deschidă birouri în afara sediului numai pe baza

consimțământului expres al statului acreditar. Articolul 20 permite arborarea drapelului și emblemei statului acreditant pe localurile misiunii, reședinței și pe mijloacele de transport ale

şefului misiunii. Articolul 21 prevede obligația pentru statul acreditar de a facilita statului

acreditant achiziționarea sau închirierea de localuri necesare deschiderii misiunii și pentru

locuințele membrilor săi. Arhivele diplomatice se bucură, de asemenea, de aceeași

inviolabilitate ca ș i sediul misiunii și reședința, chiar în cazul ruperii relaț iilor diplomatice.

De asemenea, coresponden ț a diplomatică , este declarată inviolabilă.

• DIPLOMA ŢIA AD-HOC- DEFINIRE, FUNCTII, CARACTERISTICI. Evoluţia relaţiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariţia unor noi raporturi, nu

numai între state, ci şi între acestea şi organizaţiile internaţionale, realizându-se nu numai prin misiuni permanente, ci şi prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale). Ca urmare a creării acestui nou tip de relaţii, diplomaţia cunoaşte la ora actuală mai multe forme de manifestare:

• diplomaţia permanentă, care poate fi bilaterală sau multilaterală se realizează prin intermediul organizaţiilor internaţionale;

• diplomaţia ad-hoc (temporară) , realizată prin misiunile speciale; Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară îndeplinirea anumitor condiţii care, deocamdată, scapă reglementărilor de drept internaţional.

Totuşi, din practica statelor rezultă că cel puțin următoarele condi ț ii trebuie îndeplinite:

• entitatea care stabileşte relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept

internaț ional,

deoarece principalele subiecte sunt statele;

• când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoaşterea lor reciprocă,

deoarece relațiile diplomatice nu se pot stabili în lipsa acestuia, nici chiar atunci când este doar o

recunoaştere de facto. Uneori, prin actul recunoaşterii se exprimă și intenția de a stabili relații diplomatice. Cu toate acestea, actul recunoaşterii nu implică și existența obligatorie a relațiilor

diplomatice între cele două state;

• stabilirea relațiilor diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc, prin

exprimarea liberă a consimțământului părților, acord care poate lua forma unui tratat solemn sau

a unui schimb de note între ministerele afacerilor externe, ori o altă formă potrivit practicii diferite a statelor.

Deși relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate ca stare de normalitate,

există posibilitatea încetării acestora, aceasta putând fi:

• totală – ceea ce presupune ruperea relațiilor diplomatice;

• temporară – ceea ce presupune suspendarea relațiilor diplomatice.

Ruperea relațiilor diplomatice poate avea loc din motive diverse, cel mai adesea aplicată

ca măsură de constrângere fără folosirea forței, sau ca rezultat al stării conflictuale armate.

Această modalitate de încetare a relațiilor diplomatice reprezintă un act unilateral al statelor, care

se poate manifesta:

• expres (declarație oficială, motivată sau nu) sau

• tacit, caz în care deseori sunt ascunse adevăratele intenții.Suspendarea relațiilor diplomatice este rezultatul unor împrejurări temporare care fac

imposibilă menținerea lor pentru perioade determinate, cum ar fi, de exemplu, ocuparea

teritoriului statului (debelatio).

Dreptul internațional public actual oferă posibilitatea uzitării instituției puterii

protectoare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr. 22AM, din 13 februarie 1946

ceea ce înseamnă reprezentarea intereselor unui stat chiar în timp de conflict armat.

• *MISIUNILE SPECIALE DEFINIRE, FUNCTII, CARACTERISTICI. *Misiuni diplomatice cu caracter temporar (denumite si misiuni ad-hoc), sunt trimise

intr-un stat strain pentru a indeplini o anumita insarcinare precisa (de exemplu participarea la anumite solemnitati, la negocierea unor tratate etc.).

Misiunile cu caracter temporar (misiuni speciale) care pot avea ca obiect:• negocieri politice sau pentru incheierea unui tratat in probleme economice si altele;• participarea la actiuni cu caracter ceremonial;• marcarea unui eveniment;• delegatii la conferinte, reuniuni si organizatii internationale.

*Categorii de misiuni specialeÎn această categorie intră de fapt orice agent al statului care nu face parte dintr-o

misiune permanentă, termenul de diplomaţie ad-hoc acoperind o sferă foarte largă de cazuri, care vor fi enunţate şi prezentate succint, fără a avea pretenţia că prin aceasta se epuizează toate situaţiile apărute în practică.

a. Participarea la ceremonii şi alte acţiuni protocolare a constituit cea mai frecventă formă în care s-a concretizat diplomaţia ad-hoc în trecut, continuând cu succes în prezent şi nu există indicii că pe viitor va scade în importanţă.

Acest tip de diplomaţie ad-hoc este folosit atunci când un şef de stat împuterniceşte un trimis al său, indiferent dacă este ambasador sau înalt demnitar, să-l reprezinte la o ceremonie specială care are loc într-un alt stat. Din categoria ceremoniilor speciale amintim căsătorie, încoronare, sau funeralii ale suveranilor, sau moştenitorilor acestora. Datorită scopului său, o astfel de misiune are caracterulde curtoazie.

b. Participarea la congrese şi conferinţe internaţionale. Acestă forma de diplomaţie nu exclude implicarea membrilor unei misiuni diplomatice, dimpotrivă, de multe ori, la reuniunile internaţionale care au loc în capitala statului acreditar sunt împuterniciţi să participe diplomaţii din misiunea diplomatică acreditată în statul respectiv, fiind totodată o soluţie mai puţin costisitoare pentru statul trimiţător care dore;te să participe la activităţile care se organizează pe teritoriul celuilalt stat.

Există însă numeroase situaţii care, datorită caracterului aplicat, foarte ethnic al conferinţei sau congresului respectiv, să impună participarea unor experţi din statul direct interesat să participe la acestea, fie pentru a-şi negocia termenii de colaborare cu celelalte state fie pentru a se informa asupra evoluţiilor unor problem specifice pe plan internaţional precum şi asupra opiniilor şi poziţiilor exprimate de celelalte state cu acest prilej.

Un caz aparte îl reprezintă arhitectura juridică comunitară construită pe logica apropierii tot mai strânse dintre modurile de funcţionare ale mecanismelor instituţionale din statele membre Uniunii Europene, necesitând prezenţa în cadrul dezbaterilor a diferitelor comisii de specialitate ale instituţiilor europene a unor specialişti din capitalele statelor membre.

c. Transmiterea de mesaje în numele şefilor de state către omologii acestora . În ultima perioadă acest mjloc de realizare a diplomaţiei ad-hoc s-a făcut tot mai des prin reprezentanţi personali ai şefilor de stat. Acestă formă modernă de adaptarea a instituţiei mesagerului de altă dată se desfăşoară în raport cu un alt şef de stat care este destinatarul mesajului de transmis.

d. Crearea unui canal de comunicare confidenţial între două state se face prin instituţia emisarului secret, sau trimisului secret care constă în punerea în legătură a unei

persoane desemnate de şeful statului pe care aceasta îl reprezintă cu o altă persoană dintr-un alt stat prin care se transmit mesaje speciale şi confidenţiale într-un flux continuu.

Aceasta este forma cea mai veche de diplomaţie şi care subzistă neafectată şi în zilele noastre. Specificul care se degajă din acest caz este faptul că niciuna dintre persoanele desemnate ca emisari secreţi nu are dreptul să-şi dezvăluie prezenţa sau caracterul funcţiei sale, conform acordului între state potrivit cu situaţia respectivă.

e. Participarea la un eveniment interna ţional prin mandatarea unor persoane care se numesc generi observatori. Înţelegem prin eveniment internaţional o conferinţă, un congres, alegeri parlamentare sau prezidenţiale într-un stat etc., în desfăşurarea căruia observatorii nu au dreptul să intervină, singura obligaţie care le revine fiind aceea de a informa statul trimiţător sau organul internaţional care i-a însărcinat cu această misiune asupra anumitor aspecte concrete precizate laemiterea mandatului de participare.

Prin natura sa, rolul observatorului are un caracter diplomatic, este temporar şi limitat la durata evenimentului internaţional pentru care a fost mandatat să participe.

f. Înfiinţarea birourilor temporare şi permanente, cel mai des întâlnit caz fiind cel al birourilor comerciale. Nu trebuie să se confunde această formă de manifestare a diplomaţiei ad-hoc cu biroul ataşatului comercial din cadrul unei misiuni diplomatice, care are caracter permanent şi un alt statut (al misiunii diplomatice).

• **DELEGA ŢII LA CONFERINŢE SAU ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE- DEFINIRE, FUNCTII, CARACTERISTICI.

Reprezentanţele diplomatice sau delegaţiile permanenteAceastă categorie de misiuni diplomatice sunt caracteristice diplomaţiei

multilaterale, fiind acreditate de state pe lângă organizaţiile internaţionale.Faţă de funcţiile clasice ale unei misiuni diplomatice tradiţionale, reprezentanţele

diplomatice îndeplinesc funcţii specifice care pot fi deduse prin analogie.Astfel, în privinţa noţinii subiectului de drept pe lângă care fiinţează o reprezentanţă

diplomatică există o particularitate, aceea că organizaţia internaţională reprezintă un subiect de drept derivat, având personalitate juridică limitată, de cele mai multe ori specializată pe un anumit domeniu sau mai multe de activitate şi, pe cale de consecinţă, o capacitate juridică internaţională restrânsă.

Pornind de la această logică, organizaţia internaţională poate avea drepturi şi îşi poate asuma obligaţii în limitele competenţelor atribuite ei prin actul constitutiv de statele fondatoare, la care, de cele mai multe ori pot adera şi alte ţări. Se poate specula faptul că, nu întâmplător a fost aleasă denumirea de reprezentanţe permanente care în trecut definea acele misiuni ale unui stat în capitalele statelor care recunosc doar de facto statul trimiţător. În aceeaşi logică pot fi incluse denumirile de misiune permanentă, delegaţie sau birou permanent, folosită frecvent pentru reprezentanţele diplomatice ale mişcărilor de eliberare naţională din Africa şi Asia.

În cele menţionate se poate concluziona că relaţiile diplomatice definesc relaţiile dintre două state, care au personalitate juridică internaţională deplină şi au capacitate deplină de a avea drepturi şi a-şi asuma obligaţii, neîngrădite de factori externi, în virtutea principiilor de drept internaţional.

Aşadar, diferenţa între o ambasadă şi o reprezentanţă permanentă nu este doar în raport cu denumirea ei, ci şi cu funcţiile pe care le îndeplineşte fiecare, spre deosebire de ambasadă, nunţiatură sau înalt comisariat care realizează aceleaşi funcţii diplomatice.

Pornind de la aceste observaţii putem înţelege şi raţionamentul pentru care există diferenţieri faţă de înfiinţarea şi menţinerea unei misiuni diplomatice clasice.

În ceea ce priveşte organul care emite scrisorile de acreditare, acesta este de cele mai multe ori ministerul afacerilor externe în timp ce pentru ambasadori şi miniştri pleniporenţiari este preşedintele statului. Diferenţierea există şi în ceea ce priveşte organul care primeşte acreditarea, în sensul că şeful misiunii diplomatice tradiţionale este acreditat pe lângă şeful statului primitor, în timp ce în cazul reprezentantului permanent nu există o practică uniformă, deoarece procedura depinde de modul în care este reglementată în actul constitutiv sau cutuma fiecărei organizaţii internaţionale în parte, întrucât nu există o normă expresă referitoare la dreptul de legaţie activă sau pasivă pentru organizaţia internaţională. Cu titlu de exemplu, la ONU, organul care primeşte scrisori de acreditare ale reprezentantului permanent este Secretarul general, iar la instituţiile sale specializate, directorul general, cărora le revine această competenţă.

În ceea ce priveşte forma în care trebuie să se efectueze acreditarea, ceremonialul solemn care se practică în stabilirea unei misiuni diplomatice tradiţionale este înlocuit cu unul substanţial simplificat.

Funcţiile unei reprezentanţe permanente se vor raporta la activitatea organizaţiilor internaţionale şi nu la cea a unui stat, motiv pentru care sunt mult mai specializate, în concordanţă cu specificul organizaţiei. În acest context, trebuie menţionat că reprezentanţa permanentă pe lângă o organizaţie internaţională îşi are sediul pe teritoriul unui alt stat suveran, care găzduieşte o organizaţie şi care nu constituie obiectul preponderent al activităţii reprezentanţei permanente, misiunea permanentă din statul gazdă rămânând net distinctă de aceea pe lângă care esteacreditată.

În ceea ce priveşte raportul invers de reprezentare, misiunea unei organizaţii internaţionale într-un stat poate fi acreditat atât într-un stat membru, cât şi într-un stat nemembru al acelei organizaţii.

Atât misiunile diplomatice cât şi reprezentanţele permanente îşi au sediul în capitala statului gazdă. Această cutumă îşi are explicaţia în faptul că şeful unei misiuni diplomatice tradiţionale este acreditat pe lângă şeful statului primitor sau ministrul de externe al acestuia (cazul însărcinatului cu afaceri ad interim) şi, în consecinţă, birourile misiunii este firesc să se afle în localitatea în care se concentrează instituţiile guvernamentale şi care este capitala ţării respective. Un alt argument în favoarea plasării misiunii diplomatice în capitala statului acreditar îl constituie angajamentul pe care statul primitor şi-l ia faţă de statul trimiţător, prin permisiunea pe care o dă pentru înfiinţarea misiunii diplomatice pe teritoriul său, de a asigura un anumit grad de protecţie misiunii şi personalului său, lucru dificil de realizat în cazul în care birourile misiunii diplomatice sunt dispersate pe teritoriul său şi nu în capitală. Inconvenientele create de plasarea misiunii în afara capitalei statului primitor apar nu doar în ceea ce-l priveşte pe acesta ci şi în ceea ce priveşte corpul diplomatic, ca un tot.

Pornind de la această argumentaţie, codificarea dreptului diplomatic şi consular a consemnat, în textul Convenţiei de la Viena, obligaţia statului primitor de a-şi da acordul pentru situaţiile de excepţie în care statul trimiţător doreşte să îşi stabilească birourile misiunii în afara capitalei sale.

• **TRIMI ŞII ITINERANŢI- DEFINIRE, FUNCTII, CARACTERISTICI.

IMPROVIZATIE

• *REGULI, TEHNICI ŞI PROCEDURI ÎN ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ- DEFINIRE, PREZENTARE, EXEMPLE.

Regulile aplicabile în cadrul diplomatic multilaterala. Participarea la activit ăţile organizaţiei internaţionale

Diplomaţia multilaterală practicată în cadrul organizaţiei internaţionale se desfăşoară prin reprezentanţii statelor pe lângă o organizaţie internaţională, fie prin misiunea permanentă pe lângă o organizaţie internaţională, fie prin delegaţiile la reuniunile organizaţiei internaţionale sau ale organelor acestora, prin funcţionarii internaţionali, alţi agenţi internaţionali.

Ca şi în cazul statelor, care sunt subiecte primare ale dreptului internaţional public, organizaţiile internaţionale, ca subiecte derivate ale dreptului internaţional public au dreptul de legaţie pasivă, primind reprezentanţii statelor acreditaţi sau trimişi. Acest drept de legaţie nu se manifestă reciproc, iar activitatea desfăşurată de funcţionarii internaţionali ai unei organizaţii internaţionale de a trimite pe teritoriul altor state membre pentru a îndeplini anumite funcţii poate fi asimilată, prin analogie cu diplomaţia clasică, cu un drept de legaţie activă.

Statele pot fi reprezentate la sesiunile organizaţiilor internaţionale sau ale organelor acestora fie permanent, prin misiunile permanente ale acestora, fie temporar, prin delegaţiile învestite special şi punctual în acest sens.

Deşi trimiterea de reprezentanţi este atributul suveran al unui stat, aceasta trebuie să se desfăşoare într-un cadru instituţional, la crearea căruia au participat chiar statele însele sau le-au acceptat ca atare. În acest fel este limitată posibilitatea de alegere pe care statele le au de a trimite pe oricine, de un set de criterii pe care organizaţia internaţională le impune cu privire la calităţile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a participa la lucrările respectivei organizaţiiinternaţionale.

Reguli există şi în ceea ce priveşte nivelul de reprezentanţă coroborat cu tipul de activitate care îl desfăşoară organele organizaţiei internaţionale sau importanţa acestora din urmă.

În afară de regulile menţionate, care se aplică uniform şi nedescriminatoriu, mai pot exista reguli impuse de activitatea unui anumit organ al organizaţiei internaţionale, care pot fi supuse, de asemenea, unor reguli ce evidenţiază interesul internaţional, cum ar fi Consiliul de Securitate al O.N.U., în care deşi deciziile se iau în numele întregii organizaţii, membrii acestui Consiliu sunt aleşi exclusiv din delegaţiile guvernelor în cauză.

• CURTOAZIA INTERNA ŢIONALĂ, PROTOCOL SI ETICHETA DIPLOMATICA- DEFINIRE, PREZENTARE, EXEMPLE.

nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit iș nu angajează răspunderea juridică a statului, ci, de obicei, un comportament similar din partea statului afectat. Ea oferă criterii iș reguli care pot favoriza relațiile diplomatice. Regulile de curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect fa ă ț de personalitatea statelor, a reprezentanților acestora, a cetățenilor lor, ca reflectare a unor raporturi între puteri suverane, ele rezultând însa din acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele întâlnite în protocol, în ceremonialul diplomatic etc. Unele din

regulile de curtoazie au devenit treptat, fie pe cale cutumiară, fie pe cale convențională, norme de drept internațional (cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la imunitate i privilegii diplomatice).ș

• *NOTA VERBAL Ă- DEFINITIE, TRASATURI. Nota verbală este un document care emană fie de la ministrul afacerilor externe al

statului acreditar, fie de la misiunea diplomatică, fiind instrumentul cel mai des folosit în corespondenţa diplomatică. Acest tip de document nu este uzitat în corespondenţa altor instituţii guvernamentale fiind apanajul exclusiv al canalului diplomatic. O misiune diplomatică dacă doreşte să se informeze asupra unor probleme care sunt de competenţa unei instituţii guvernamentale sin statul acreditar, se va adresa printr-o notă verbală Ministerului Afacerilor Externe căreia îi solicit procurarea respectivelor informaţii. Acesta din urmă la rândul său, solicită prin canale specifice guvernate de legislaţia naţională a statului acreditar, instituţiei specializate datele respective, iar aceasta transmite răspunsul său tot la Ministerul Afacerilor Externe care, în final, se adresează misiunii diplomatice, printr-o notă verbală, de răspuns prin conţinutul căreia furnizează adresantului informaţiile solicitate.

În concluzie, canalul de comunicare uzual, folosit în activitatea misiunii diplomatice din statul acreditar este cel prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe a statului primitor.

În ceea ce priveşte modul în care este întocmită, Nota Verbală trebuie să aibă o formă impersonală, textul fiind redactat la persoana a treia, în care subiectul reprezintă o entitate, misiunea diplomatică sau guvernul statului acreditar. Există şi formule de curtoazie specifice, folosite la începutul şi sfârşitul textului unei note verbale. Astfel, orice Notă verbală începe cu o formă de genul: „Ambasada ………….. prezintă salutul său Ministerului Afacerilor Externe al …………… şi are onoarea să-i aducă la cunoştinţă ……….. (începe conţinutul propriu-zis al mesajului de comunicat)“. La finalul textului, se foloseşte tot o frază tip, anume: „Ambasada ………… foloseşte acest prilej pentru a reînnoi Ministerului Afacerilor Externe al ………….. asigurarea înaltei sale consideraţiuni.“.

Evident că frazele menţionate se adaptează funcţie de organul emitent şi cel de destinatar. Important de reţinut că la o Notă Verbală se răspunde tot cu o Notă Verbală. Notele verbale se fac pe hârtii cu antet, au în general 1–2 pag., cuprinsul lor fiind foarte concis şi la obiect.

Notele Verbale nu se semnează, acestea doar se apostilează de către emitent. Apostila constă în reunirea iniţialelor numelui şi prenumelui celui care o aplică, se pune cu stiloul sau pixul, şi este plasată după ultimul cuvânt al Notei verbale. Peste apostilă se pune întotdeauna ştampila ambasadei sau, după caz, a Ministerului Afacerilor Externe. Întotdeauna se redactează în dublu exemplar, unul care pleacă la destinatar, iar celălalt care rămâne emitentului care îl îndosariază în locul în care poate fi găsit cel mai uşor din punct de vedere logic, la problematica la care se referă.

Notele verbale au număr de înregistrare şi sunt datate. Nu au titlu şi nici adresare, destinatarul lor reieşind din textul notei verbale.

În cazul în care o Notă Verbală conţine un volum de informaţie mai mare, acesta de obicei este inclus în anexe, existenţa acestora fiind menţionată în textul Notei Verbale.

• CEREREA DE AGREEMENT, SCRISOAREA DE ACREDITARE, SCRISOAREA DE RECHEMARE-DEFINIRE, TRASATURI, PROCEDURI.

Numirea şefului de misiune. Agrementul

Fundamentul juridic al instituţiei agrementului derivă tot din principiul suveranităţii, potrivit căruia nu poate să se pretindă nici unui stat să accepte un agent diplomatic pe care nu îl consideră potrivit pentru această funcţie.

În acest context, se întâlnesc voinţa suverană a statului acreditant, care are deplina libertate de a-şi numi agenţii diplomatici în alte state şi a celui acreditar care nu este obligat să accepte o persoană neagreată. Din acest motiv, statul acreditant are obligaţia de a se interesa la autorităţile statului acreditar despre disponibilitatea acestuia din urmă de a primi o anumită persoană în calitate de şef de misiune.

Aceasta însă nu dă dreptul statului acreditar să solicite mai multe propuneri, din care ar urma ca el să-şi aleagă una, întrucât ne-am afla în ipostaza imixtiunii în treburile interne ale statului acreditant, activitate contrară principiului fundamental al dreptului internaţional public de neamestec în treburile intene ale unui stat.

Agrementul defineşte procedura prin care un stat se informează la un alt stat dacă persoana aleasă de el este persona grata pentru a ocupa postul de şef de misiune diplomatică pe care o are pe teritoriul acestuia din urmă.

Pe lângă fundamentul juridic al instituţiei agrementului, în practică mai sunt şi alte elemente care o fac indispensabilă. În primul rând, şeful de misiune are ca principală sarcină aceea de reprezentant al statului acreditant şi de a acţiona în vederea unei continue îmbunătăţiri a relaţiilor dintre cele două state, motiv pentru care nu se poate concepe logic că trimiterea unei persoane neagreate poate fi în concordanţă cu acest scop. De asemenea, prin natura sarcinilor pe care le are de îndeplinit, confidenţialitatea actelor pe care le manipulează face să fie exclusă de la bun început orice suspiciune cu privire la persoana viitorului şef de misiune.

Totodată, pentru a fi eficient în activitatea sa, persoana şef de misiune trebuie să se bucure de respect şi simpatie în statul acreditar, să dispună de garanţiile morale şi materiale care-i pot uşura îndeplinirea misiunii sale.

În concluzie, se poate afirma că instituţia agrementuluui are rolul de a preveni o situaţie nepotrivită care ar interveni între state în ipoteza în care persoana aleasă de statul trimiţător nu este agreată de statul primitor şi, totodată, să concilieze două drepturi suverane, cel de a numi cu cel de a refuza, care nepuse de acord pot împiedica naşterea raportului de misiune.

Procedura agrementului cuprinde atât comunicarea pe care un stat o face altui stat cu privire la internţia de a numi un şef de misiune în cadrul misiunii diplomatice pe care o are pe teritoriul acestuia din urmă şi, totodată, cât şi solicitarea de a i se face recunoscut în prealabil dacă persoana desemnată se bucură de asentimentul statului acreditar pentru o atare numire. În procedura agrementului este necesar să existe şi răspunsul statului acreditar la solicitarea celui acreditant.

Referitor la această procedură se impun câteva precizări. În primul rând procedura agrementului se aplică tuturor şefilor de misiune titulari, indiferent de rangul acestora sau clasa de precădere. În consecinţă, nu este aplicabilă însărcinatului cu afaceri ad interim în cazul în care acesta este un membru al misiunii pentru exercitarea misiunii sale temporare, având însă formă adoptată atunci când se pune problema trimiterii din statul acreditar a unei persoane care să exercite funcţiile de şef de misiune interimar.

Cererea agrementului va fi făcută fie de ultimul şef de misiune în momentul când părăseşte postul, fie de însărcinatul cu afaceri ad interim care îl înlocuieşte, fie de către ministrul afacerilor externe al statului care îl trimite. Indiferent de cine anume o va face, cererea va trebui să cuprindă anexat un CV al persoanei propuse în înalta funcţie şi, totodată, trebuie să fie făcută într-o formă confidenţială şi pe cât posibil într-o discreţie totală. Confidenţialitatea conferă statului acreditar libertatea de a se lua o decizie fără o constrângere

exterioară, întrucât o publicitate prematură ar putea fi considerată ca o încercare de a forţa decizia, punând statul primitor într-o poziţie delicată, dacă ar trebui să respingă această candidatură.

Nu există o regulă în ceea ce priveşte timpul de care dispune statul acreditar pentru a comunica decizia sa. De cele mai multe ori răspunsul este unul favorabil candidatului propus de statul acreditant şi este dat imediat, evidenţiindu-se astfel buna înţelegere dintre state şi, totodată, aplicându-se o regulă de curtoazie.

Există însă şi situaţii în care statul acreditar nu este de acord cu candidature respectivă, iar pentru a marca dezacordul faţă de aceasta, statul acreditar fie comunică cu întârziere fie din curtoazie şi pentru a nu pune într-o situaţie delicată statul trimiţător întârzie sine die să comunice răspunsul. În acest din urmă caz, statul trimiţător după expirarea unui timp rezonabil, undeva între o lună şi două luni, va înainta o nouă candidatură.

Răspunsul statului acreditar faţă de candidatura şefului de misiune propusă de statul acreditant va fi dat în scris în cazul exprimării acordului, tot printr-o notă verbală a ministerului de externe al statului primitor sau a şefului misiunii acestuia din urmă în statul care a propus candidatura.

Efetele acordării agrementului sunt în principal acelea că, odată primit un răspuns pozitiv, se creează premisele necesare declanşării procedurii acreditării, agrementul constituind doar o fază prealabilă şi obligatorie a acesteia.

În practică se obişnuieşte ca şefului de misiune pentru care s-a obţinut agrementul, dar pentru care nu s-a încheiat procedura de acreditare, să i se acorde din partea statului acreditant o calitate specială denumită agrée, iar pe baza acestor calităţi comunicate statului acreditar, persoana să fie înscrisă în Lista diplomatică a acestuia.

Un ultim comentariu cu privire la acest subiect este cel cu privire la posibilitatea retragerii agrementului. În cazul în care un stat se răzgândeşte, el, nu mai poate să nege consimţământul odată dat, invocând motive anterioare acordării acestuia, însă are la dispoziţie alte instrumente prin care să schimbe situaţia de fapt, fiind liber să-l considere pe acel şef de misiune persona non grata, întrucât această măsură poate fi luată atât în timpul misiunii, cât şi înainte de începerea acesteia.

Cererea de rechemare este un demers oficial, statul acreditar comunicând prin intemediul unei note verbale solicitarea de rechemare a agentului diplomatic. În notă sunt înscrise declaraţia de persona non grata faţă de agentul diplomatic respectiv, motivele cererii de rechemare precum şi termenul acordat pentru aceasta, presupunând deja un grad sporit de gravitate. Din modul în care este concepută cererea de rechemare presupune deja o anumită gravitate. Informarea se face, deregulă, prin intermediul misiunii diplomatice acreditate în statul care a trimis diplomatul devenit indezirabil.

De regulă, statul acreditant ia măsurile necesare încheierii misiunii agentului diplomatic pentru care s-a cerut rechemarea, evitând să facă publicitate în jurul acestui eveniment, acţionând ca şi când ar fi decis din proprie iniţiativă rechemarea.Acreditarea şefului de misiune titular

Primirea agrementului nu creează automat şi obligaţia pentru statul acreditant de a acredita persoana respectivă şi, aşa cum s-a menţionat, statul acreditant a obţinut doar consimţământul de a acredita acea perioadă, dar nu este ţinut să facă şi are posibilitatea de a se răzgândi, utilizând însă un alt procedeu, declararea candidatului ca persona non grata.

În ipoteza cea mai des întâlnită în practică, agrementul este pozitiv, nu există motive de răzgândire a statului acreditar şi se poate trece la perfectarea în mod formal a numirii şefului de misiune prin procedura acreditării, care este ulterioară agrementului.

Acreditarea este instituţia juridică a dreptului diplomatic prin care se definitivează calitatea de şef de misiune pentru o persoană care a obţinut agrementul. Prin această procedură se pun de acord în mod formal voinţele celor două state de a numi şi, respectiv, de a acepta numirea agenţilor diplomatici. Forma juridică de exprimare a acestei convergenţe de voinţe suverane o constituie declaraţiile unilaterale ale celor două state, a celui acreditant prin care numeşte şeful de misiune şi a celui acreditar care este de acord cu acestă numire.

Aceste declaraţii nu se prezintă şi nu formează elementele constitutive ale unui acord bilateral, ci sunt considerate declaraţii unilaterale distincte ale statelor, propunere şi acceptare, care au ca efect juridic perfectarea raportului de misiune diplomatică.

Declaraţia de voinţă prin care statul acreditant participă la procedura acreditării este cuprinsă formal într-un document intitulat scrisorile de acreditare.

Acest document ale statului acreditant exprimă acordul acestuia pentru numirea şefului de misiune, este întocmit după teminologia şi formulele proprii dreptului diplomatic într-o limbă de circulaţie diplomatică, adresate şefului statului primitor şi sunt semnate de şeful statului trimiţător şi cuprind în mod obligatoriu numele, titlurile, calitatea oficială a agentului diplomatic, obiectivul general al misiunii sale, precizarea că este abilitat să acţioneze în numele guvernului său, precum şisolicitarea de a i se acorda o primire binevoitoare.

Scrisorile de acreditare reprezintă instrumentul diplomatic prin care se constată calitatea oficială a şefului de misiune şi se face dovada că această persoană este abilitată de guvernul său să exercite funcţiile specifice acestui post.

Acelaşi conţinut şi importanţă juridică ca şi scrisorile de acreditare între două state îl au şi scrisorile de prezentare (în cazul Înaltului Comisar) sau bula papală eliberată de Sf. Scaun.

În cazul în care scrisorile de acreditare nu sunt redactate într-o limbă de circulaţie diplomatică, atunci şeful de misiune trebuie să prezinte o copie a scrisorilor în limba franceză sau în limba statului acreditar.

Scrisorile de acreditare trebuie să fie predate personal de către şeful de misiune organului statului acreditar căruia îi sunt adresate, respectiv şefului statului, dacă e vorba de ambasadori sau miniştri şi, respectiv, ministrului de externe dacă e vorba de însărcinaţi cu afaceri.

Prezentarea scrisorilor de acreditare este o etapă obligatorie pentru recunoaşterea calităţii de şef de misiune şi are loc în cadru solemn, a cărui organizare şi desfăşurare diferă de la o ţară la alta. Însă, oricât de diferite ar fi aceste cutume, ele prevăd nişte elemente comune fiind anumite reguli de protocol cum ar fi ţinuta de gală obligatorie, şeful de protocol vine să-l ia de acasă sau de la misiune pe noul şef de misiune pentru a-l duce la şeful statului, acordarea de onoruri, primirea într-o scurtă audienţă la şeful statului, în timpul căreia noul şef de misiune rosteşte o alocuţiune privind relaţiile bilaterale şi înmânează şefului statului acreditar scrisorile de acreditare.

Acceptarea acreditării este atestată prin însăşi primirea scrisorilor de acreditare, însă nimic nu opreşte ca şeful statului să reitereze în scris acreditarea, într-un document formal, analog, ca formă şi stil de adresare, cu scrisorile de acreditare.

Momentul prezentării scrisorilor de acreditare reprezintă momentul oficial în care şeful de misiune îşi intră în atribuţii, fiind învestit cu exerciţiul deplin al funcţiilor sale.

Între momentul sosirii în statul acreditar şi cel al prezentării scrisorilor de acreditare, deci momentul oficial al începerii misiunii sale diplomatice, practica generală a statelor a consemnat

că şeful de misiune nu-şi poate asuma official funcţia, însă privilegiile referitoare la inviolabilitate şi securitate devin active încă din momentul intrării pe teritoriul statului primitor.

• DREPTUL CONSULAR -APARI ŢIA ŞI OBIECTUL DE REGLEMENTARE. Din punct de vedere istoric, relaţiile şi activitatea consulară au apărut înainte de

activitatea diplomatică, pentru că, din momentul în care au început să se dezvolte relaţiile comerciale şi oamenii au început să călătorească în alte ţări, unii dintre ei stabilindu-şi chiar reşedinţe într-o altă ţară, au apărut probleme legate de statutul lor, de protecţia lor şi de promovarea intereselor lor în ţările în care trăiau.

Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public care reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora.

• DREPTUL CONSULAR - DEFINIREA, PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE DREPTULUI CONSULAR.Dreptul consular este acea parte a dreptului internaţional public care reprezintă

totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare dintre state, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă la statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora. Această definiţie descriptivă cuprinde, de fapt, trei mari caracteristici:

• normele generale care guvernează relațiile consulare în general;

• regulile și normele care privesc organizarea și funcționarea oficiilor consulare;

• normele referitoare la statutul juridic al oficiilor consulare și a personalului lor, respectiv,

imunitățile și privilegiile consulare.

Caracteristica principală a dreptului consular este aceea că el stabileşte mecanismele care funcţionează pentru a realiza un obiectiv foarte precis, acela de protejare a cetăţenilor şi a intereselor lor, precum şi a intereselor statului trimiţător.

Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice şi a celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune principală, promovarea

intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în ţările în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea parte a serviciului exterior al unei ţări care se ocupă, pe lângă aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea intereselor cetăţenilor din ţara respectivă în străinătate.

A doua deosebire importantă între dreptul consular şi cel diplomatic este aceea că, în materie de drept diplomatic, regulile fundamentale care reglementează activitatea oficiilor diplomatice sunt reguli de drept internaţional , în timp ce în cazul dreptului consular, o parte importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul trimiţător cât şi statul primitor.

• Izvoarele dreptului consular- enumerare, prezentare a cel putin trei dintre izvoare. Acţiunea de definire a conceptului de izvor de drept se supune celor două mari orientări

din doctrina de specialitate: pozitivistă, pură (Anzilotti s.a.), potrivit căreia, acordul de voinţe constituie singura sursă a dreptului internaţional (care poate îmbrăca forma expresă – tratatul, ori forma tacită – cutuma) şi obiectivistă (Scelle, Ch. De Visscher, Bourquin) care face distincţie între surse creatoare şi sursele formale, ultimele necreând dreptul, ci limitându-se să le formuleze ori să le constate. Aceste precizări făcute în legătură cu izvoarele dreptului internaţional sunt valabile şi pentru dreptul consular, ca parte a întregului.

În sens material, sintagma „izvor de drept” desemnează condiţiile sociale, elemente extrajudiciare, care conduc la apariţia unei norme de drept, iar în sens formal, forma de exprimare a normelor juridice.

În cele ce urmează vom avea în vedere doar cel de-al doilea sens, cel formal. Relaţiile consulare, fiind parte a relaţiilor internaţionale, sunt dirijate de către normele de drept internaţional. Considerăm, asadar, categoriile de izvoare ale dreptului internaţional (care constituie genul) ca aparţinând şi dreptului consular (care reprezintă specia). Prin izvoare ale dreptului internaţional se înţeleg acele „mijloace juridice prin care se exprimă normele acestui drept”.

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (1945) a definit în art. 38 izvoarele dreptului internaţional într-o anumită ordine în care ar urma să fie aplicate de judecătorul internaţional:

„1. Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu dreptul internaţional, diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:

a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de statele în litigiu;

b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca reprezentând dreptul;

c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor cei mai calificaţi ai

diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex

aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta”.Constituie, deci, izvoare ale dreptului consular acele mijloace juridice de exprimare a

normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor în cadrul relaţiilor consulare. Izvoarele principale ale dreptului consular sunt cutuma şi tratatul. Izvoare auxiliare sunt doctrina şi jurisprudenţa. Diferenţa dintre izvoarele principale şi cele auxiliare constă în faptul, că numai primele au efect juridic obligatoriu, ultimele fiind utilizate doar în calitate de instrumente de

clarificare şi interpretare a normelor de drept consular. În doctrină a fost exprimată opinia potrivit căreia dreptul consular, ca parte a dreptului internaţional, are aceleasi izvoare, mai puţin rezoluţiile organizaţiilor internaţionale Cutuma a apărut şi a jucat rol de prim ordin ca izvor al dreptului internaţional.

Domenii importante ale dreptului internaţional s-au format, au existat şi s-au îmbogăţit pe cale cutumiară, cum sunt dreptul mării, dreptul diplomatic, dreptul consular etc. Considerată ca fiind cel mai vechi ea continuă şi în prezent să fie un izvor de norme generale care reglementează anumite aspecte ale relaţiilor consulare. Aşa cum rezultă din art. 38 alin. 1, pct. b al Statutului C. I. J. şi după cum s-a precizat în doctrină, cutuma este o „o dovadă a unei practici generale”, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie, adică a unei reguli de drept. În esenţă, cutuma implică un element material: o practică generalizată, uniformă şi concordantă, care se întinde pe o anumită perioadă de timp şi un element subiectiv, opinio juris: acceptarea de către state a valori juridice a acestei practici.

Aceste elemente diferenţiază cutuma de curtoazia internaţională, care nu are caracter obligatoriu, fiind lipsită de recunoaştere juridică şi, deci, neatrăgând răspunderea internaţională a statelor. Dar trebuie să precizăm că unele uzanţe s-au transformat în timp, în reguli cutumiare, cum fi cele din dreptul diplomatic şi consular privitoare la imunităţi şi privilegii, după cum unele norme privind ceremonialul diplomatic şi consular au devenit simple uzanţe.

Deşi dreptul consular a fost codificat, cutumei i-au rămas încă importante aspecte de rezolvat şi, ori de câte ori există o lacună în reglementarea pe care o cuprinde aceasta convenţie, se va face apel la soluţiile din dreptul cutumiar, după cum se precizează în Preambulul acesteia „regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care nu au fost prevăzute în mod expres în dispoziţiile prezentei Convenţii”.

Altfel spus, cutuma, cel mai vechi izvor de drept, în general, dar şi al dreptului consular, apărut în practica îndepărtată а statelor, reglementează astăzi numai anumite aspecte ale relaţiilor consulare, deoarece majoritatea normelor cutumiare au fost preluate de convenţiile multilaterale şi bilaterale prin care s-a codificat dreptul consular.

Cutuma, de fapt, are un spaţiu larg de aplicare guvernând:• relaţiile dintre statele care nu sunt părţi la Convenţia de la Viena din 1963;• relaţiile dintre statele care nu sunt legate prin acorduri bilaterale;• domeniile nereglementate convenţional;• relaţiile dintre statele care au denunţat Convenţia de la Viena din 1963 şi nu au

reglementări bilaterale în materie.Tratatul este definit de Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state, semnată

la Viena la 23 mai 1969, ca fiind un acord internaţional încheiat în scris între state sau alte subiecte de drept internaţional. Mai precis, în formularea articolului 2.1. din convenţia pe care am menţionat-o, tratatul reprezintă: „un acord internaţional scris între state şi reglementat de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument juridic unic sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa.”

El este considerat cel mai important izvor al dreptului internaţional contemporan „atât datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale”. Din punct de vedere formal, poate avea diferite denumiri: tratat, convenţie, pact, acord, cartă statut, protocol etc.

Tratatele, atât cele bilaterale cât şi cele multilaterale, constituie izvorul principal al dreptului consular. Pe lângă Convenţia de la Viena din 1963, privind relaţiile consulare, convenţie fundamentală, care cuprinde reglementările de bază în materie consulară, există şi o convenţie europeană cu privire la funcţiile consulare, încheiată în 1967, şi care a urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenţiei de la Viena la cutuma, la practica europeană. Convenţia europeană asupra funcţiilor consulare din 1967, spre deosebire de Convenţia de la Viena din 1963 este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părţi la această convenţie sunt numai statele europene, şi în al doilea rând pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar la funcţiile consulare şi nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activităţii consulare.

• CUTUMA SI TRATATELE- IZVOARE ALE DREPTULUI CONSULAR. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie (1945) a definit în art. 38 izvoarele

dreptului internaţional într-o anumită ordine în care ar urma să fie aplicate de judecătorul internaţional:

„1. Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în conformitate cu dreptul internaţional, diferendele ce-i vor fi supuse, va aplica:

a) convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de statele în litigiu;

b) cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptate ca reprezentând dreptul;

c) principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;d) hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor cei mai calificaţi ai

diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex

aequo et bono, dacă părţile sunt de acord cu aceasta”.Constituie, deci, izvoare ale dreptului consular acele mijloace juridice de exprimare a

normelor rezultate din acordul de voinţă al statelor în cadrul relaţiilor consulare. Izvoarele principale ale dreptului consular sunt cutuma şi tratatul. Izvoare auxiliare sunt doctrina şi jurisprudenţa. Diferenţa dintre izvoarele principale şi cele auxiliare constă în faptul, că numai primele au efect juridic obligatoriu, ultimele fiind utilizate doar în calitate de instrumente de clarificare şi interpretare a normelor de drept consular. În doctrină a fost exprimată opinia potrivit căreia dreptul consular, ca parte a dreptului internaţional, are aceleasi izvoare, mai puţin rezoluţiile organizaţiilor internaţionale Cutuma a apărut şi a jucat rol de prim ordin ca izvor al dreptului internaţional.

Domenii importante ale dreptului internaţional s-au format, au existat şi s-au îmbogăţit pe cale cutumiară, cum sunt dreptul mării, dreptul diplomatic, dreptul consular etc. Considerată ca fiind cel mai vechi ea continuă şi în prezent să fie un izvor de norme generale care reglementează anumite aspecte ale relaţiilor consulare. Aşa cum rezultă din art. 38 alin. 1, pct. b al Statutului C. I. J. şi după cum s-a precizat în doctrină, cutuma este o „o dovadă a unei practici generale”, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduită cu forţă juridică obligatorie, adică a unei reguli de drept. În esenţă, cutuma implică un element material: o practică generalizată, uniformă şi concordantă, care se întinde pe o anumită perioadă de timp şi un element subiectiv, opinio juris: acceptarea de către state a valori juridice a acestei practici.

Aceste elemente diferenţiază cutuma de curtoazia internaţională, care nu are caracter obligatoriu, fiind lipsită de recunoaştere juridică şi, deci, neatrăgând răspunderea internaţională a statelor. Dar trebuie să precizăm că unele uzanţe s-au transformat în timp, în reguli cutumiare, cum fi cele din dreptul diplomatic şi consular privitoare la imunităţi şi privilegii, după cum unele norme privind ceremonialul diplomatic şi consular au devenit simple uzanţe.

Deşi dreptul consular a fost codificat, cutumei i-au rămas încă importante aspecte de rezolvat şi, ori de câte ori există o lacună în reglementarea pe care o cuprinde aceasta convenţie, se va face apel la soluţiile din dreptul cutumiar, după cum se precizează în Preambulul acesteia „regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care nu au fost prevăzute în mod expres în dispoziţiile prezentei Convenţii”.

Altfel spus, cutuma, cel mai vechi izvor de drept, în general, dar şi al dreptului consular, apărut în practica îndepărtată а statelor, reglementează astăzi numai anumite aspecte ale relaţiilor consulare, deoarece majoritatea normelor cutumiare au fost preluate de convenţiile multilaterale şi bilaterale prin care s-a codificat dreptul consular.

Cutuma, de fapt, are un spaţiu larg de aplicare guvernând:• relaţiile dintre statele care nu sunt părţi la Convenţia de la Viena din 1963;• relaţiile dintre statele care nu sunt legate prin acorduri bilaterale;• domeniile nereglementate convenţional;• relaţiile dintre statele care au denunţat Convenţia de la Viena din 1963 şi nu au

reglementări bilaterale în materie.Tratatul este definit de Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state, semnată

la Viena la 23 mai 1969, ca fiind un acord internaţional încheiat în scris între state sau alte subiecte de drept internaţional. Mai precis, în formularea articolului 2.1. din convenţia pe care am menţionat-o, tratatul reprezintă: „un acord internaţional scris între state şi reglementat de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument juridic unic sau în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa.”

El este considerat cel mai important izvor al dreptului internaţional contemporan „atât datorită clarităţii cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate şi precise folosite, cât şi frecvenţei utilizării sale”. Din punct de vedere formal, poate avea diferite denumiri: tratat, convenţie, pact, acord, cartă statut, protocol etc.

Tratatele, atât cele bilaterale cât şi cele multilaterale, constituie izvorul principal al dreptului consular. Pe lângă Convenţia de la Viena din 1963, privind relaţiile consulare, convenţie fundamentală, care cuprinde reglementările de bază în materie consulară, există şi o convenţie europeană cu privire la funcţiile consulare, încheiată în 1967, şi care a urmărit să adapteze prevederile generale ale Convenţiei de la Viena la cutuma, la practica europeană. Convenţia europeană asupra funcţiilor consulare din 1967, spre deosebire de Convenţia de la Viena din 1963 este mai limitată, în primul rând pentru faptul că părţi la această convenţie sunt numai statele europene, şi în al doilea rând pentru faptul că obiectul său de reglementare este mai limitat, în sensul că el se referă doar la funcţiile consulare şi nu tratează problemele generale, în ansamblul lor, ale activităţii consulare.

• *LEGILE INTERNE SI JURISPRUDEN ŢA- IZVOARE ALE DREPTULUI CONSULAR.

Legile interne:

La izvoarele cunoscute ale dreptului internaţional, va trebui să adăugăm şi izvoarele dreptului intern şi, în primul rând, legislaţia naţională a celor două state între care există relaţii consulare.

Prevăzute şi reglementate de către dreptul internaţional, organele consulare nu pot fi constituite decât în baza normelor internaţionale privind relaţiile consulare.

Normele interne ale statului trimiţător şi cele ale statului de reşedinţă sunt aplicabile unor faze, momente, ale relaţiilor consulare (crearea acestor organe), dar numai în măsura în care normele internaţionale operează o trimitere la acestea ori nu le respinge.Jurisprudenţa:

Jurisprudenţa şi doctrina nu sunt izvoare de drept internaţional; ele pot constitui mijloace auxiliare, fără efecte juridice obligatorii, de clarificare a normelor neprecise ale dreptului sau, cum este cazul jurisprudenţei, de compliniere a lacunelor de reglementare,

• **LOCUL ŞI ROLUL LEGILOR INTERNE ÎN ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA OFICIILOR CONSULARE.

Stabilirea relațiilor consulare

Potrivit articolului 2 al Convenției de la Viena, stabilirea relațiilor consulare între state se

face pe baza consimțământului mutual al acestora. Acordul se realizează pe baza notificării de

către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular în cealaltă țară, notificare acceptată

de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relații consulare între cele

două țări.

Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două țări au decis să stabilească relații diplomatice între ele, în afară de situația în care în înțelegerea respectivă se specifică altfel,

acordul lor reciproc pentru stabilirea de relații diplomatice implică și consimțământul acestora

pentru relațiile consulare și nu este necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea de

relații consulare.

Întreruperea sau încetarea relațiilor diplomatice între două state nu atrage după sine în

mod obligatoriu și ruperea relațiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacă statele au decis să

rupă relațiile lor diplomatice, relațiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relații între două

state concepute să servească interesele cetățenilor acestor țări. Relațiile consulare pot ajunge să

înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiasi

acord, statele hotărăsc să nu mai întrețină asemenea relații.• IMUNITATEA DE JURISDIC ŢIE- DEFINIRE, CONŢINUT, CONSACRARE

JURIDICĂ.

În doctrină s-au dat mai multe definiții imunităților consulare. În opinia unui autor român,

imunitățile consulare sunt „acele drepturi acordate unui oficiu consular și membrilor acestuia de

către statul de reşedinţă, potrivit cărora acestia sunt exceptați de la jurisdicția autorităților

judiciare sau de la constrângerea exercitată de autoritățile administrative ale acestui stat”. Alt

autor consideră că imunitățile consulare sunt „drepturi acordate unui post consular și membrilor

acestuia de statul de reşedinţă, potrivit cărora acestia sunt exceptați de la jurisdicția locală”.

Convenția de la Viena din 1963 afirmă în art. 43, intitulat „Imunitatea de jurisdicție”, că:

„1. Funcționarii consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare și administrative ale statului de reşedinţă pentru actele săvârsite în exercitarea funcțiilor

consulare.2. Totusi, prevederile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de

acțiune civilă:

a) care rezultă din încheierea unui contract de către un funcționar consular sau un

angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa

de mandatar al statului trimițător;

b) intentată de un terț pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul

de reşedinţă de un vehicul, o navă sau de un avion.”

Având în vedere cele menționate mai sus, putem defini imunitatea de jurisdicție ca fiind

beneficiul acordat unor categorii de personal al oficiilor consulare în temeiul reglementărilor

internaționale și care constă în exceptarea acestora de la jurisdicția statului de reşedinţă.

Deși unii autori tratează inviolabilitatea ca făcând parte din conținutul imunității, în

privința oficiilor consulare, aşa cum rezultă din Convenție, se prevede doar inviolabilitatea

localurilor acestora - art. 31( și nu imunitatea lor).

Din interpretarea prevederilor art. 43 din Convenția de la Viena din 1963 rezultă că trei

sunt formele de imunitate de jurisdicție:

- imunitatea de jurisdicție penală;

- imunitatea de jurisdicție civilă;

- imunitatea de jurisdicție administrativă.

Imunitatea de jurisdicție penală. Funcționarii și angajații consulari nu pot fi chemați în

fața autorităților judiciare și administrative pentru „actele săvârsite în exercitarea funcțiilor

consulare”. În legătură cu expresia subliniată se cuvine să facem unele precizări, având în vedere

că, aşa cum a fost formulată în art. 43 din Convenție, ar putea crea confuzii. Astfel, pentru ca un

act să aibă caracterul de act îndeplinit în exercitarea funcțiilor consulare el trebuie să fie legitim

și legal, să rezulte exclusiv din exercitarea funcțiilor consulare; mai este necesar, apoi, ca actul să

fie calificat ca atare atât de statul trimițător, cât și de statul de reşedinţă.

Imunitatea de jurisdicție civilă. Convenția de la Viena din 1963 exclude din categoria

actelor îndeplinite în exercitarea funcțiilor consulare încheierea unui contract de către un

funcționar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau

implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimițător, în caz de acțiune civilă; de asemenea,

prevederile paragrafului 1 al art. 4 3 nu se vor aplica nici în cazul unei acțiuni civile introduse de

un terț pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o

navă sau aeronavă.

Așadar, instanțele civile ale statului de reşedinţă nu au competența de a judeca acțiunile

civile rezultate din contracte ce au fost încheiate de funcționarii consulari și de angajați consulari,

în mod expres sau implicit, în calitatea lor de mandatari ai statului trimițător.

Imunitatea de jurisdicție administrativă. Funcționarii consulari și angajații consulari se

bucură în statul de reşedinţă de imunitate de jurisdicție administrativă, aceasta însemnând că

autoritățile judiciare sau administrative ale acestui stat nu au competența de a constata și sancționa faptele de natură contravențională. Ei nu beneficiază da această imunitate într-un stat

terț (art.54). Imunitatea de jurisdicție nu este absolută în ce-i priveste pe funcționarii consulari și pe angajații consulari (precum în cazul diplomaților), ci are un caracter funcțional, ea existând

numai cu privire la actele săvârsite în exercitarea funcțiilor consulare.

Nu toți membrii postului consular beneficiază de imunitate de jurisdicție, ci, după cum

prevede art. 43, doar funcționarii consulari și angajații consulari. Rezultă că vor fi exclusi de la

imunitatea de jurisdicție membrii personalului de serviciu.

Făcând parte din ceea ce un autor numea „un complex de tratament favorabil”, imunitățile

consulare, în general, și imunitatea de jurisdicție, în special, alături de celelalte privilegii,

drepturi și diferite înlesniri, vin să contribuie la îndeplinirea în bune condițiuni de către consuli și ceilalți membri ai oficiilor consulare a atribuțiunilor ce le revin. Trebuie să menționăm, însă, că

statutul consular cuprinde, de asemenea, anumite obligații ce incumbă consulului și pe care

trebuie să le îndeplinească față de statul de reşedinţă (art.55 din Convenția din 1963).

• INVIOLABILITATEA MISIUNII CONSULARE SI INVIOLABILITATEA CORESPONDEN ŢEI- DEFINIRE, CONTINUT, CONSACRARE JURIDICA.

Inviolabilitățile consulare sunt totalitatea drepturilor acordate unui post consular și personalului acestuia de normele dreptului internațional, potrivit cărora statul de reşedinţă trebuie

să interzică autorităților sale de a dispune, în situații anume determinate, luarea măsurilor de

constrângere față de sediul postului consular sau față de personalul consular, care ar afecta

funcționalitatea postului sau libertatea personală a funcționarilor consulari sau care ar aduce

atingere drepturilor personale, necesare îndeplinirii oficiale a funcțiilor.

• Inviolabilitatea personală a funcționarului consular constă în faptul, că în cazurile când nu

beneficiază de imunitatea de jurisdicție, el nu poate fi pus în stare de arest sau detențiune

preventivă, doar decât în caz de crimă gravă și în urma unei hotărâri a autorității judiciare

competente (art. 41). Angajații consulari nu beneficiază de inviolabilitate, întrucât Convenția de

la Viena recunoaste inviolabilitatea doar funcționarului consular;

• Inviolabilitatea curierului consular este absolută. Conform prevederilor Convenției de la

Viena

(art. 35 p.5) el nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detențiune chiar în cazul săvârsirii

unei "crime grave", sau luării unei hotărâri definitive a autorității judiciare competente. Curierul

consular nu se bucură de imunitate de jurisdicție.

• **SCUTIREA DE TAXE ŞI IMPOZITE PERSONALE- DEFINIRE, CONTINUT, CONSACRARE JURIDICA.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963 determină beneficiarii

privilegiilor și imunităților consulare. Postul consular este principalul beneficiar al imunităților și privilegiilor consulare, indiferent de rangul acestuia: consulat general, consulat, viceconsulat,

agenție consulară.

• NO ŢIUNEA DE RELATII CONSULARE, STABILIREA SI INCETAREA RELATIILOR CONSULARE.

Relațiile consulare presupun o sferă foarte largă de atribuțiuni ce revin oficiilor consulare

și funcționarilor consulare, presupunând, practic, vocația generală de a se ocupa de orice

problemă care interesează statul trimițător și contribuind, în esență, la dezvoltarea multilaterală,

diversificată a relațiilor dintre statul trimițător și statul de reşedinţă (comercială, economică,

culturală, științifică etc.), potrivit practicii internaționale și în limitele admise de normele și principiile dreptului internațional și, nu în ultimul rând, la realizarea politicii externe a statului.

Relațiilor consulare se caracterizează prin aceea că ele se derulează, în principal, prin

instituții specializate: oficiile consulare sau serviciile consulare din cadrul misiunilor diplomatice.

Reprezentarea intereselor consulare ale unui stat poate fi încredințată numai posturilor (oficiilor)

consulare proprii acelui stat. Cu caracter de excepție ea poate fi exercitată de consulate ale unor

state terțe, pe baza unor înțelegeri tripartite, Convenția de la Viena din 1963 făcând referire la

această situație în art. 8: „După notificarea corespunzătoare către statul de reşedinţă și afară de

cazul când acesta nu se opune, un post consular al statului trimițător poate exercita funcții

consulare în statul de reşedinţă în numele unui stat terț”. Observăm că satisfacerea intereselor

consulare ale unui stat nu presupune neapărat și înființarea de oficii consulare.

Specific relațiilor consulare este și faptul că ele sunt destinate ca finalitate persoanelor

fizice și juridice ca subiecte de drept intern, acest lucru nealterând, însă, caracterul interstatal al

acestor raporturi, care cad sub incidența dreptului internațional. Necesitatea unei asemenea

activități rezultă din diferențele existente între sistemele juridice naționale și din interferențele

care apar între jurisdicția personală a unui stat și jurisdicția teritorială a altui stat. Având de-a

face cu două ordini juridice diferite, cărora le sunt supuse persoanele fizice și juridice, naționali

ai unui stat și rezidenți în alt stat, se pune problema realizării unei cooperări internaționale care

să echilibreze regimul acestora și să înlăture, pe cât posibil, concurența de competențe ale

autorităților celor două state, care în lipsa relațiilor consulare ar fi adesea conflictuală, cu

repercusiuni negative asupra drepturilor și libertăților persoanei.

Considerăm că ar veni în sprijinul mai bunei înțelegeri a noțiunii de relații consulare

analiza comparativă a acestora în raport cu relațiile diplomatice, evidente fiind interacțiunile care

există între activitatea diplomatică și cea consulară, funcțiile oficiilor consulare cunoscând

numeroase zone de interferență cu cele ale misiunilor diplomatice. Se consideră că asemănările

dintre cele două categorii de relații ar fi următoarele:

• ambele sunt relații interstatale, subiecții lor fiind state suverane, ceea ce evidențiază

caracterul lor internațional;

• atât relațiile diplomatice, cât și cele consulare se stabilesc sub condiția acordului mutual

din partea celor două state;

• competența realizării lor aparține, și într-un caz și în celălalt, unor organe specializate;

• misiunile diplomatice pot exercita și funcții consulare, iar funcționarul consular poate

îndeplini acte diplomatice, atunci când în statul de reşedinţă nu există misiune diplomatică

și numai cu consimțământul statului de reşedinţă.

Dar, relațiile consulare au și elemente specifice, iar ceea ce le deosebește în mod esențial

de relațiile diplomatice considerăm că ar fi următoarele aspecte:

• faptul că relațiile consulare urmăresc cu preponderență realizarea unui scop economic,

pe când cele diplomatice sunt relații de reprezentare politică generală;

• finalitatea activității diplomatice se produce în planul relațiilor internaționale, iar cea a

activității consulare în ordinea juridică internă a statelor părți ale relațiilor consulare;

• subordonarea oficiilor consulare misiunilor diplomatice ale statului cărora aparțin, în

statul de reşedinţă;

• reglementarea într-o măsură mai mare a relațiilor diplomatice de dreptul internațional;

• relațiile diplomatice se stabilesc între state și guverne care s-au recunoscut reciproc,

această condiție nefiind necesară pentru stabilirea relațiilor consulare;

• oficiile consulare se află în raporturi directe cu autoritățile locale ale statului de

reşedinţă, misiunile diplomatice fiind acreditate pe lângă organele centrale ale statului acreditar (şeful statului, ministrul afacerilor externe).

Putem concluziona că relațiile consulare reprezintă raporturi bilaterale ce se stabilesc între

state prin acord mutual, al căror conținut este asigurat de exercitarea funcțiilor consulare de

instituții specializate, oficii consulare sau servicii consulare din cadrul misiunilor diplomatice,

care au drept scop reprezentarea intereselor consulare ale celor două state.

Stabilirea relațiilor consulare

Potrivit articolului 2 al Convenției de la Viena, stabilirea relațiilor consulare între state se

face pe baza consimțământului mutual al acestora. Acordul se realizează pe baza notificării de

către un stat a interesului său de a deschide un oficiu consular în cealaltă țară, notificare acceptată

de celălalt stat, constituind astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relații consulare între cele

două țări.

Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două țări au decis să stabilească relații diplomatice între ele, în afară de situația în care în înțelegerea respectivă se specifică altfel,

acordul lor reciproc pentru stabilirea de relații diplomatice implică și consimțământul acestora

pentru relațiile consulare și nu este necesară încheierea unui acord special pentru stabilirea de

relații consulare.

Întreruperea sau încetarea relațiilor diplomatice între două state nu atrage după sine în

mod obligatoriu și ruperea relațiilor consulare. În numeroase cazuri, chiar dacă statele au decis să

rupă relațiile lor diplomatice, relațiile consulare au continuat, pentru că ele sunt relații între două

state concepute să servească interesele cetățenilor acestor țări. Relațiile consulare pot ajunge să

înceteze în momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiasi

acord, statele hotărăsc să nu mai întrețină asemenea relații.• OFICIILE CONSULARE- INFIIN ŢAREA OFICIILOR CONSULARE,

STATUTUL JURIDIC AL OFICIILOR CONSULARE

Convenția de la Viena din 1963 prevede că prin expresia „post consular” se înțelege

„orice consulat general, consulat, viceconsulat sau agenție consulară” – art.1 lit.a) și reglementează problematica stabilirii unui post consular în art. 4:

„1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu

consimțământul acestui stat.

2. Sediul postului consular, rangul și circumscripția sa sunt fixate de către statul trimițător

și supuse aprobării statului de reşedinţă.

3. Statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului

consular,rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de

reşedinţă.

4. Consimțământul statului de reşedinţă se cere de asemenea dacă un consulat general sau

un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate decât

aceea în care este stabilit el însuși.5. Consimțământul expres și prealabil al statului de reşedinţă se cere de asemenea pentru

deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat existent, în afara sediului acestuia.”

Dicționarul diplomatic menționează că expresia „post consular” din Convenția privind

relațiile consulare este tradus în limba română prin „oficiu consular”. Oficiul (postul) consular

este organul permanent și de factură complexă înființat pentru o perioadă de durată în vederea

întreținerii, realizării și dezvoltării relațiilor consulare. În doctrina de specialitate s-a reținut că

„instituția oficiului consular, înțeleasă ca organ a relațiilor consulare, ocupă o poziție centrală în

dreptul consular, reprezentând punctul de gravitate în jurul căruia se grupează și din care derivă

majoritatea aspectelor sistemului relațiilor consulare”, iar funcțiile consulare sunt cele care

„determină esența activității proprii și specifice a oficiului consular, iar îndeplinirea lor apare ca

manifestarea lui firească și obligatorie, oficiul consular oferind calea normală și deplină de

statornicie, întreținere și realizare a relațiilor consulare”.

Se consideră că oficiul consular, reprezentanță oficială a unui stat stabilită într-un oras sau

o regiune din altă țară pentru a asigura protecția intereselor consulare ale acestuia, este

independent în ceea ce privește existența sa de prezența efectivă a funcționarului consular, el

existând deja în momentul în care își începe misiunea sa individuală funcționarul consular

însărcinat cu conducerea oficiului după cum subzistă independent de încheierea misiunii acestuia

sau a înlocuirii persoanei lui etc. Înființarea oficiilor consulare se poate face numai după

stabilirea de relații consulare, ca regulă – art. 4, pct. 1 din Convenția din 1963: un post consular

nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimțământul acelui stat;

obținerea consimțământului presupune ca cele două state să relaționeze, să încheie un anumit

acord; dar înființarea unui post consular poate determina nașterea relațiilor consulare.

Trebuie precizat, însă, că stabilirea relațiilor consulare, nu naște, automat, și dreptul de a

înființa oficii consulare. Paragraful 1 al articolului 4 stabilește regula potrivit căreia

consimțământul statului de reşedinţă este indispensabil pentru crearea unui consulat (indiferent

de rangul acestuia: consulat general, consulat vice-consulat sau agenție consulară) pe teritoriul

său.

Această regulă decurge din puterea suverană pe care fiecare stat o exercită asupra

teritoriului său și vizează atât cazul în care consulatul este creat la momentul stabilirii relațiilor

consulare, cât și cazul în care consulatul este creat mai târziu. În primul caz, consimțământul

statului de reşedinţă pentru stabilirea unui consulat va fi dat în reguli generale în acordul privind

stabilirea relațiilor consulare, dar poate fi conținut de un acord ulterior care să privească doar

stabilirea consulatelor.Acordul privind stabilirea unui consulat presupune că cele două state interesate au

convenit asupra delimitării circumscripției consulare și asupra sediului consulatului. În practică,

acordul asupra sediului consulatului intervină, de cele mai multe ori, înaintea celui referitor la

delimitarea circumscripției consulare. Acordul privind sediul consulatului și circumscripția

consulare poate fi prevăzut expres, dar poate fi, de asemenea, convenit în mod tacit, prin

acordarea exequaturului pe patenta consulară în care sediul consulatului și circumscripția

consulară sunt fixate, aşa cum prevede articolul 11, presupunându-se că statul de reşedinţă și-a

dat consimțământul nu numai în ce privește persoana ce urmează a exercita funcția de sef de post

consular, ci și asupra sediului consulatului și circumscripției consulare. Sediul consulatului va fi

cel prevăzut în patenta consulară, iar circumscripția consulară va fi cea menționată în acest

document. Circumscripția consulară determină limitele teritoriale în care un consulat este

autorizat să-și exercite funcțiile în statul de reşedinţă. Conținutul acestui articol nu privește și condițiile în care acordul privind stabilirea unui consulat poate fi modificat. Se prevede doar că

„statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau

circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de reşedinţă”.

Considerăm, de asemenea, că prin această formulare s-a avut în vedere respectarea

suveranității statului de reşedinţă, protejarea intereselor acestuia; aceasta nu înseamnă, însă, că

statul de reşedinţă are dreptul de a modifica în mod unilateral circumscripția consulară sau sediul

oficiului consular; el poate cere, în circumstanțe excepționale, statului trimițător să-și schimbe

sediul consulatului sau circumscripția consulară. Enunțarea în cuprinsul paragrafului 3 al

articolului 4 a acestor dispoziții referitoare la eventualele modificări ulterioare ce se pot aduce

sediului oficiului consular ori circumscripției consulare, nu limitează în nici un fel dreptul

statului trimițător de a închide consulatul cu titlu temporar ori permanent, dacă această situație

corespunde intereselor sale.

Paragraful al patrulea face referire la situația în care un consulat deja stabilit dorește să

deschidă un vice-consulat sau o agenție consulară în limitele circumscripției sale. Este, de

asemenea, necesar să amintim existența indispensabilă a consimțământului statului de reşedinţă

și în această situație; paragraful al patrulea face referire, așadar, la stabilirea unui post consular

nou, vice-consulat sau agenție consulară, impunând respectarea regulii privitoare la existența

absolut necesară a consimțământului statului de reședință. Acordul statului de reşedinţă este cerut

și de regula prevăzută în paragraful al cincilea, referitoare la cazul în care se dorește deschiderea

unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja stabilit, dar în afara acestuia.

Consimțământul statului de reşedinţă trebuie să fie „expres și prealabil”. Circumscripția

consulară determină limitele teritoriale în care un consulat este autorizat să-și exercite funcțiile în

statul de reşedinţă. Conținutul acestui articol nu privește și condițiile în care acordul privind

stabilirea unui consulat poate fi modificat. Se prevede doar că „statul trimițător nu poate aduce

modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât

cu consimțământul statului de reşedinţă”. Considerăm, de asemenea, că prin această formulare s-

a avut în vedere respectarea suveranității statului de reşedinţă, protejarea intereselor acestuia;

aceasta nu înseamnă, însă, că statul de reşedinţă are dreptul de a modifica în mod unilateral

circumscripția consulară sau sediul oficiului consular; el poate cere, în circumstanțe

excepționale, statului trimițător să-și schimbe sediul consulatului sau circumscripția consulară.

Enunțarea în cuprinsul paragrafului 3 al articolului 4 a acestor dispoziții referitoare la

eventualele modificări ulterioare ce se pot aduce sediului oficiului consular ori circumscripției

consulare, nu limitează în nici un fel dreptul statului trimițător de a închide consulatul cu titlu

temporar ori permanent, dacă această situație corespunde intereselor sale. Paragraful al patrulea

face referire la situația în care un consulat deja stabilit dorește să deschidă un vice-consulat sau

o agenție consulară în limitele circumscripției sale. Unele legislații naționale autorizează consulii

generali sau consulii să numească vice-consulii sau agenții consulari. În virtutea acestei

autorizări, consulii generali și consulii ar putea stabili noile posturi consulare pe teritoriul statului

de reşedinţă.

Este, de asemenea, necesar să amintim existența indispensabilă a consimțământului

statului de reşedinţă și în această situație; paragraful al patrulea face referire, așadar, la stabilirea

unui post consular nou, viceconsulat sau agenție consulară, impunând respectarea regulii

privitoare la existența absolut necesară a consimțământului statului de reședință. Acordul statului

de reşedinţă este cerut și de regula prevăzută în paragraful al cincilea, referitoare la cazul în care

se dorește deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja stabilit, dar în afara

acestuia. Consimțământul statului de reşedinţă trebuie să fie „expres și prealabil”.

Faptul că oficiul consular este un organ de relații externe care mijlocește stabilirea,

menținerea și dezvoltarea relațiilor interstatale în anumite domenii precum și împrejurarea că

oficiul consular, deși aparține unui stat își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat, fac să

existe reguli speciale referitoare la modul în care este creat, organizat și funcționează, precum și asupra statutului său juridic. Oficiul consular este un organ de-sine-stătător cu o organizare

proprie, cu atribuții bine delimitate și statut special.

În ce privește competența stabilirii acestor reguli trebuie spus că înființarea, modul de

organizare și funcționare, structura internă a oficiului consular aparțin în mod exclusiv statului

trimițător și pe care-l reprezintă. În țara noastră înființarea, desființarea și schimbarea rangului

oficiilor consulare de carieră, de exemplu, se fac prin decret al Președintelui României, la

propunerea Guvernului, iar Decretul se publică în Monitorul Oficial al României (art. 2 alin 2 din Regulamentul consular al României).

Dar înființarea unui oficiu consular și exercitarea funcțiilor consulare presupun o

derogare de la principiul suveranității pe întreg teritoriul al unui stat, oficiul consular al statului

trimițător existând și activând în cadrul jurisdicției teritoriale a statului de reşedinţă, ceea ce face

necesar acordul de voință a statelor care se află în „raporturi de consulat.” Art. 4 alin.2 al

Convenției de la Viena din 1963 stabilește că statul trimițător este cel care fixează sediul postului

consular, rangul și circumscripția sa, dar statul de reşedinţă este cel care decide în ce privește

aprobarea lor, la fel cum statul trimițător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului

consular, rangului sau circumscripției sale consulare decât cu consimțământul statului de

reşedinţă – (alin.3).

Consimțământul statului de reşedinţă este, de asemenea, necesar dacă un consulat general

sau un consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenție consulară într-o altă localitate

decât aceea în care este stabilit el însuși, după cum este obligatoriu să existe consimțământul

expres și prealabil pentru deschiderea unui birou, făcând parte dintr-un consulat deja existent, în

afara sediului acestuia - (alin. 4-5). Normele dreptului cutumiar determină situații, din care reiese

că statul primitor are dreptul de a refuza cererea privind deschiderea de consulate străine pe teritoriul său, fără a fi obligat să motiveze decizia sa. Refuzul de a accepta cererea de deschidere

a unui post consular, fiind un drept al statului de reşedinţă, În temeiul suveranității sale, nu atrage

nici о răspundere internațională din partea acestuia. Desigur, un răspuns nejustificat poate avea

urmări negative în ceea ce privește evoluția relațiilor dintre cele două state.

Consimțământul pentru înființarea de oficii consulare poate fi cuprins într-o convenție

consulară, prin care se detaliază toate aspectele referitoare la postul consular; dar poate fi

prevăzut și într-o anexă la о convenție consulară, prin care se stabilesc circumscripția consulară,

rangul postului consular, categoria acestuia sau printr-un protocol adițional unei convenții consulare ori o notă a ministerului afacerilor externe al statului primitor. România și Croația, de

exemplu, au convenit în cuprinsul convenției consulare încheiate între cele două state, în art.2, că

„statul trimițător poate înființa un oficiu consular pe teritoriul statului de reședința, numai cu

consimțământul acestuia”, iar „sediul oficiului consular, rangul și circumscripția sa consulară

sunt stabilite de statul trimițător și sunt supuse aprobării statului de reşedinţă; statul trimițător

poate aduce modificări ulterioare sediului oficiului consular, rangului sau ori circumscripției

consulare numai cu consimțământul statului de reşedinţă”.

S-a stabilit în doctrină că ceea ce caracterizează consimțământul necesar înființării

oficiilor consulare sunt următoarele:

a) consimțământul statului de reşedinţă este general, în sensul că el este necesar pentru toate

posturile (oficiile) consulare, indiferent de categoria lor, de rangul lor, de gradul lor de

independență;

b) consimțământul statului de reşedinţă este continuu, deoarece el trebuie să fie solicitat pe toată

durata de funcționare a unui oficiu consular, chiar când acestuia i se aduc

modificări ulterioare;

c) consimțământul este cuprinzător, întrucât el trebuie să fie acordat pentru toate componentele

de bază ale unui oficiu consular;

d) consimțământul statului de reşedinţă nu este revocabil atâta timp cât funcționează regula rebus

sic stantibus (în împrejurări justificate, statul de reşedinţă poate cere închiderea unui oficiu consular;

e) statul trimițător, la rândul său, nu are dreptul discreționar de а solicita, unilateral, modificări

ale consimțământului inițial, dat de statul de reşedinţă, întrucât normele dreptului internațional

stabilesc principiul că nimeni nu poate abuza de un drept.

Sfera consimțământului exprimat în vederea înființării oficiului consular cuprinde:

- natura lui - adică caracterul de consulat de carieră (condus de un funcționar de carieră) sau de

consulat onorific (condus de un funcționar consular onorific) – această clasificare are la bază

vechea împărțire care se făcea între consulii aleși (consules electi) și consulii trimiși (consules

missi) distincție păstrată și în Convenția de la Viena 1963, cap. II și III;- rangul acestuia - oficiile consulare se împart în mai multe clase – consulate generale, consulate,

viceconsulate și agenții consulare, aceeași clasificare există și în practică;

- circumscripția consulară reprezintă parte din teritoriul statului de reşedinţă, atribuită prin

înțelegerea dintre două state în scopul exercitării funcțiilor consulare; în același sens este și definiția cuprinsă de Convenția din 1963 – art.1 lit. b); sediul consulatului va fi stabilit în

localitatea situată pe teritoriul statului de reşedinţă, unde oficiul consular a fost înființat și își desfășoară activitatea; alegerea unei localități (de obicei în oraș) se face în funcție de importanța

și interesul, din punct de vedere consular, pe care le prezintă acea localitate; prin definiție am

stabilit că circumscripția consulară constituie delimitarea teritoriului pe care oficiul consular are

competența de a-și desfășura activitatea de unde rezultă că aceasta are un caracter de

exclusivitate, atât în sensul ca oficiul consular este competent numai în limitele entității

teritoriale stabilite (deci nu este admis ca oficiul și funcționarii lui să desfășoare activități decât

în limitele acesteia), cât și în sensul că un alt oficiu din afara circumscripției nu este în drept să-și extindă competența și asupra acesteia.

În împrejurări speciale și în concordanță cu dispozițiile art. 6 (intitulat Exercitarea

funcțiilor consulare în afara circumscripției consulare) din Convenția de la Viena din 1963, statul

de reşedinţă poate admite funcționarului consular al statului trimițător să-și exercite atribuțiile și în afara circumscripției consulare. Este absolută nevoie și în acest caz de consimțământul statului

de reşedinţă:

„În împrejurări speciale, un funcționar consular poate, cu consimțământul statului de reşedinţă,

să-și exercite funcțiile în afara circumscripției sale consulare.”

• PERSONALUL OFICIILOR CONSULARE-CLASELE ŞEFILOR DE POST CONSULAR.În funcţie de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea scopurilor

activității consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii:

personalul consular, personalul tehnico-administrativ și personalul de serviciu.

Practica statelor, codificată prin Convenția de la Viena din 1963, distinge în cadrul

membrilor postului consular între: funcționarii consulari - persoanele care îndeplinesc funcțiile

consulare; angajații consulari - persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului funcții cu

caracter tehnico-administrativ; membrii personalului de serviciu - persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc (art.1, pct. g).

În ce privește expresia membrii personalului consular, Convenția stabilește că aceasta se

referă la funcționarii consulari, cu excepția şefului postului consular, angajații consulari și membrii personalului de serviciu (art.1 pct. h). Şeful de oficiu consular, persoana însărcinată să

acționeze în această calitate, desfășoară o activitate oficială și o activitate de reprezentare. El are

un anumit rang și face parte dintr-o clasă consulară. Numirea şefului de oficiu consular se face

potrivit unei proceduri speciale, eliberându-i-se o patentă consulară. În privința funcționarilor

consulari este de menționat că, la fel ca şeful de oficiu consular, ei sunt chemați să îndeplinească

funcții consulare (art.1 pct. d din Convenția din 1963), în sensul restrâns al cuvântului, adică să

efectueze acte consulare; ei nu au responsabilitatea conducerii oficiului consular.

Clasele șefilor de post consular sunt stabilite de dispozițiile Convenției de la Viena din 1963:

consuli generali, consuli, viceconsuli, agenți consulari (art. 9 pct. 1) și determină categoriile de

oficii consulare pe care le conduc:

• consulul general, cel mai înalt funcționar al serviciului consular, exercită o supraveghere

generală asupra tuturor funcționarilor consulari și conduce un consulat general sau mai

multe circumscripții consulare;

• consulul conduce numai o circumscripție consulară și este subordonat consulului general;

• viceconsulul conduce un viceconsulat și este un funcționar consular subordonat

consulului general sau consulului;

• agentul consular conduce o agenție consulară și are atribuții mai restrânse fiind, de

regulă, subordonat consulului.

Până la momentul adoptării Convenției de la Viena din 1963, clasele consulilor nu fuseseră

codificate, spre deosebire de clasele agenților diplomatici care au fost stabilite prin Congresul de

la Viena, în 1815 și Aix-la-Chapelle, în 1818, înainte de Convenția de la Viena din 1961 privind

relațiile diplomatice. De-a lungul secolelor, de când instituția consulilor a apărut în cadrul

relațiilor internaționale, au fost folosite titulaturi foarte variate: comisari, rezidenți, agenți comerciali etc. De altfel, sintagma „agent comercial” a fost aleasă pentru a desemna agentul

consular în cadrul Convenției de la Havana din 1928 privind funcționarii consulari (art. 4,

paragraful 2).

Unele state foloseau titlul de viceconsul sau de agent consular pentru a desemna funcționarii

consulari onorifici. Enumerarea celor patru clase de șefi de post consular nu semnifică și faptul

că statele sunt obligate să utilizeze în practica lor toate cele patru clase. Singura obligație ar fi să

numească șefii de post consular într-una din clasele enumerate în art.9. Dacă această

reglementare (art.9 alin.1) determină clar ce denumiri pot purta șefii de post consular, în alin.2 se

lasă deplină liberate statelor pentru fixarea denumirii funcționarilor consulari care nu sunt șefi de

post consular. Statele pot stabili ce denumiri vor purta ceilalți funcționari consulari, în afara

şefului de post consular, prin reglementări de drept intern: legi, regulamente etc. Denumirile cel

mai frecvent întâlnite în practica statelor pentru a desemna ceilalți funcționari consulari sunt:

consul adjunct, atașat consular, cancelar, consul economic, secretar consular, interpret etc.

Doctrina menționează cancelarul - un secretar al consulului, care îl asistă în lucrările curente.

Totalitatea șefilor instituțiilor consulare dintr-o circumscripția consulară se numește corpul

consular. Referitor la șefii de post consular se pune și problema precăderii, pe care Convenția de

la Viena din 1963 o rezolvă în art. 16. Corpul consular este condus de un decan, care este

superior după clasă și primul după data primirii exequaturului; el îndeplinește funcția de

reprezentare a corpului consular în probleme de ordin protocolar.

Totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate persoanele care desfășoară activitatea la

consular - de conducere consulară, tehnico-administrativă și de serviciu reprezintă efectivul

oficiului consular. Convenția de la Viena din 1963 statuează cu privire la acesta că, în lipsa unui

acord explicit al statului asupra efectivului personalului postului consular, statul de reşedinţă

poare cere ca acest efectiv să fie menținut în limitele considerate de el ca fiind rezonabile și

normale, având în vedere circumstanțele și condițiile din circumscripția consulară și nevoile

postului consular în cauză – art.20. Așadar, dreptul statului trimițător de încadra oficiul consular

cu un număr de persoane pe care îl consideră necesar pentru a duce la îndeplinire atribuțiile care

îi revin, fie ele consulare, tehnico-administrative sau de întreținere a localului ori alte servicii

auxiliare, în funcție de volumul de muncă, nu trebuie exercitat în mod abuziv, ci potrivit unei

desfășurări normale a activității consulare, corelativ existând dreptul statului de reşedinţă de a

cere reducerea efectivului oficiului consular .

Trebuie precizat că s-au stabilit reguli – art.22 din Convenția de la Viena din 1963 – și în ce

privește naționalitatea funcționarilor consulari. Aceștia trebuie să aibă, în principiu,

naționalitatea statului trimițător, ei neputând fi aleși dintre cetățenii statului de reşedinţă decât cu

consimțământul expres al acelui stat, care poate oricând să-l retragă. Același drept există, în ce

privește statul de reşedinţă, referitor la cetățenii unui stat terț care nu au și cetățenia statului

trimițător.

În Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României sunt prevăzute și condițiile ce se cer

îndeplinite pentru ca о persoană să aibă calitatea de membru al Corpului Diplomatic și consular

al României. Art. 17 enumeră în alin(1) condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o

persoană să aibă calitatea de membru al Corpului diplomatic și consular al României:

a) are dreptul să ocupe o funcție publică, conform prevederilor Constituției și legilor în

vigoare;

b) se bucură de toate drepturile politice și civile prevăzute în Constituție și în legile în

vigoare;c) nu face parte din partide politice;

d) a urmat studii superioare de lungă durată la o instituție de învățământ superior din țară sau

din străinătate, absolvite cu diplomă de licență sau echivalentă, recunoscută de Ministerul

Educației și Cercetării;

e) cunoaște cel puțin o limbă străină;

f) are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act medical de specialitate, emis

de centrul medical care deservește Ministerul Afacerilor Externe;

g) a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de admitere în Corpul

diplomatic și consular al României, organizat potrivit regulamentului de organizare și desfășurare a concursului de admitere în Ministerul Afacerilor Externe;

h) nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Acest act normativ asigură o reglementare unificată, același statut juridic pentru funcționarii

diplomatici și consulari și asigură cadrul unei pregătiri de specialitate comune.

Dar, ordinea juridică internațională, practica internațională a statelor demonstrează că

statutul juridic al misiunii diplomatice este diferit de cel al reprezentanței consulare, ceea ce face

ca și activitatea funcționarilor diplomatici să presupună atribuții diferite de cele ale consulilor. În

plan internațional deja s-au conturat ca ramuri distincte ale dreptului internațional dreptul

diplomatic și dreptul consular, iar ceea ce în doctrină a fost numit „statut mixt” ar putea genera

confuzie. Iată de ce considerăm necesară reglementarea distinctă a celor două categorii într-o

viitoare modificare legislativă, oportună, din punctul nostru de vedere, care ar duce și la creșterea

eficacității pregătirii și desfășurării activității funcționarilor consulari.

Exigențele sporite impuse prin acest Statut unui segment profesional de elită impun nu

numai o înaltă competență profesională, ci și o conduită morală și un atașament corespunzător

față de valorile democratice. Diversitatea funcțiilor consulare pe care le îndeplinește un

funcționar consular scoate în evidență multilateralitatea cunoștințelor pe care trebuie să le posede

în diferite domenii, pe lângă cunoașterea până la detaliu a caracteristicilor statelor și popoarelor

în cadrul cărora exercită aceste funcții.Convenția din 1963 distinge între două categorii de funcționari consulari: funcționari

consulari de carieră și funcționari consulari onorifici - art. 1 pct.2. Distincția, relevantă mai ales

din punctul de vedere al beneficiului drepturilor, facilităților, privilegiilor și imunităților care este

acordat diferențiat pentru cele două categorii de funcționari consulari, este reluată de state în

cuprinsul convențiilor bilaterale: art. 12 din Convenția consulară dintre România și Republica

Polonă statuează: fiecare dintre cele două părți contractante poate numi și primi funcționari

consulari onorifici în cadrul relațiilor lor bilaterale, aplicând în privința acestor funcționari

dispozițiile cap. III din Convenția de la Viena asupra relațiilor consulare și, atunci când contextul

permite,dispozițiile prezentei convenții. Funcționarii consulari onorifici pot avea cetățenia

statului trimițător, a statului de reședința sau a unui stat terț.Convenția de la Viena din 1963 tratează separat statutul juridic, regulile privind

exercitarea funcțiilor consulare, drepturile, privilegiile și imunitățile funcționarilor consulari (În

anul 2005, prin H.G. nr.880 a fost înființat Institutul Diplomatic Român, ca instituție publică cu

personalitate juridică aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Externe, prin comasarea prin

fuziune a Academiei Diplomatice și a Institutului de Studii Internaționale Nicolae Titulescu, care

s-au desființat.) de carieră și ale celor onorifici, stabilind de la început regula:

• dispozițiile capitolului II al prezentei Convenții se aplică posturilor consulare

conduse de funcționari consulari de carieră;

• dispozițiile capitolului III se aplică posturilor consulare conduse de funcționari

consulari onorifici (art.1 pct.2). Structurat în cinci capitole, Regulamentul consular al României a rezervat tot prima parte

a reglementărilor funcționarilor consulari de carieră, pentru ca în capitolul III să se refere la

consulii onorifici.Interpretarea normelor juridice referitoare la cele două categorii ne conduce la concluzia

potrivit căreia încadrarea într-una dintre acestea are importanță mai ales din punctul de vedere al

beneficiului drepturilor, privilegiilor și imunităților ce le sunt acordate sau, după cum opinează

Ion M. Anghel într-o lucrare, “Consulii de carieră sunt funcționari publici ai statului trimițător

care n-au permisiunea de a se angaja în afaceri private de nici un fel și ca funcționari publici ei se

bucură de anumite privilegii și imunități prescrise. Consulii comercianți sunt aleși de stat dintre

proprii săi cetățeni, angajați în afaceri într-o țară străină sau din naționalii străini”.

R.G. Feltham caracterizează astfel cele două categorii:

- funcționarii consulari de carieră sunt cei care servesc guvernul propriu și sunt numiți de către

şeful statutului sau de către ministrul de externe;

- funcționarii consulari onorifici, nu sunt funcționari de carieră, iar pentru ei funcțiile consulare

nu constituie o ocupație permanentă.

Elementele definitorii desprinse din practica statelor referitoare la consulii onorifici sunt:

- consulul onorific poate avea cetățenia statului de reşedinţă sau cetățenia unui stat terț;

- poate fi o persoană privată;

- poate exercita activități cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă, în paralel cu activitatea

consulară;- poate fi o persoană privată.

Art. 7 al Regulamentului consular al României statuează că șefii oficiilor consulare

onorifice sunt numiți dintre persoanele cu poziții importante în statul de reşedinţă – oameni

politici reputați, personalități remarcabile în domeniile economiei, finanțelor, bancar, cultural,

științific, avocați de prestigiu cu independență financiară și comportament la nivelul funcției ce

li se încredințează, apropiați de România, care pot să contribuie la promovarea intereselor

românești, la dezvoltarea relațiilor de prietenie cu statul de reşedinţă și care doresc să îți asume

astfel de însărcinări.

Capitolul III al Convenției de la Viena din 1963 este dedicat în întregime regimului

aplicabil funcționarilor consulari onorifici și posturilor consulare conduse de ei Astfel, în art. 58

se precizează că posturilor consulare conduse de consuli onorifici li se aplică dispozițiile

articolelor 28 (înlesniri acordate postului consular), 29 (folosirea drapelului și a stemei

naționale), 30 (obținerea de localuri), 34 (libertatea de deplasare), 35(libertatea de comunicare),

36 (comunicarea cu cetățenii statului trimițător), 37 (informații în caz de deces, tutelă sau

curatela, de naufragiu sau accident aerian), 38 (comunicarea cu autoritățile statului de reşedinţă),

39 (drepturi și taxe consulare), paragraful 3 din 54 (obligațiile statelor terțe), paragrafele 2 și 3

din 55 (respectarea legilor și regulamentelor statului de reşedinţă). În articolele 59, 60, 61, 62, 63,

64, 65, 66, 67 se prevede protecția localurilor consulare, scutirea fiscală a localurilor consulare,

inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare, scutirea vamală, procedura penală și protecția funcționarului consular onorific, scutirea de înmatriculare a străinilor și de permise de

şedere, scutirea de prestații personale.

Convenția de la Viena din 1963 prevede în art. 68 că "fiecare stat este liber să hotărască

dacă va numi sau va primi funcționari consulari onorifici" de unde rezultă caracterul facultativ al

instituției funcționarilor consulari.

În unele state (spre exemplu în Germania) se consideră că există o legătură permanentă

între şeful de post consular onorific și instituția ca atare (postul consular onorific), din care reiese

că acordul pentru înființarea unui consulat onorific este strâns legat de acceptarea persoanei

concrete în calitate de consul onorific, relevant fiind și faptul că în caz de terminare a misiunii

consulului onorific (decedare, renunțare la serviciul său, retragerea patentei sau exequaturului

etc.) nu se admite geranța interimară, procedura de numire a unui nou consul onorific echivalând

cu procedura de înființare a unui nou consulat onorific, pe când în alte state (Spania, România) se

consideră că stabilirea posturilor consulare onorifice este independentă de procedura numirii și admiterii şefului de post consular și că la un post consular onorific, odată înființat, va putea fi

numit un alt sef de post consular, fără a relua întreaga procedură de înființare a postului consular

onorific, momentul principal care dirijează acceptul sau neacceptul menționat fiind legat de

determinarea statutului juridic al posturilor consulare conduse de consuli onorifici.

Articolul 58 (p.3) al Convenției de la Viena din 1963 dispune că "privilegiile și imunitățile prevăzute în prezenta convenție nu sunt acordate membrilor familiei unui funcționar

consular onorific sau unui angajat consular care este angajat într-un post consular condus de un

funcționar consular onorific".

În ce privește schimbul de valize consulare între două posturi consulare situate în țări

diferite și conduse de funcționari consulari onorifici este admis numai sub rezerva

consimțământului celor două state de reşedinţă.

Atitudinea reticentă a României față de instituția consulului onorific, mai ales după 1948,

a condus chiar la desființarea consulatelor onorifice străine din România și la desființarea celor

românești din străinătate pentru o anumită perioadă. În perioada de după 1990 s-a acordat o

importanță deosebită activității pe care o desfășoară consulii onorifici în domeniile de acțiune ce

țin de reprezentarea intereselor României în mediile politice, economice și culturale în care

activează, de stimularea dezvoltării relațiilor și facilitarea contactelor economice și comerciale

între companii românești și străine, precum și recomandarea de agenți economici din

circumscripția consulară și sprijinirea încheierii de contracte comerciale, de oferirea de

informații privind mediul de afaceri și oportunitățile din România, de promovarea fenomenului

cultural românesc etc.

Instrumente juridice de drept național și de drept internațional prevăd condițiile cerute

pentru înființarea de oficii consulare onorifice ale României. Temeiul juridic consistă în

reglementările Convenției de la Viena din 1963, dar și ale convențiilor bilaterale în domeniu,

precum și ale Regulamentului consular al României și H.G.nr. 100/2004, privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Externe, cu modificările și completările ulterioare.

Structurat în cinci capitole, Regulamentul consular al României a rezervat, la fel ca și Convenția

de la Viena din 1963, tot prima parte reglementărilor funcționarilor consulari de carieră, pentru

ca în capitolul III să se refere la consulii onorifici. Art. 24 pct.7 al Regulamentului consular al

României statuează că șefii oficiilor consulare onorifice sunt numiți dintre persoanele cu poziții importante în statul de reşedinţă - oameni politici reputați, personalități remarcabile în domeniile

economiei, finanțelor, bancar, cultural, științific, avocați de prestigiu cu independență financiară

și comportament la nivelul funcției ce li se încredințează, apropiați de România, care pot să

contribuie la promovarea intereselor românești, la dezvoltarea relațiilor de prietenie cu statul de

reşedinţă și care doresc să îți asume astfel de însărcinări. Ei pot fi cetățeni români cu domiciliul

permanent în statul de reşedinţă, cetățeni ai statului de reşedinţă sau cetățeni ai unui stat terț cu

domiciliul în statul de reşedinţă.

Șefii oficiilor consulare onorifice suportă din bugetul propriu toate cheltuielile privind

îndeplinirea atribuțiilor oficiale de reprezentare, potrivit pct.4 al art.24 din Regulamentul

consular al României. Potrivit acelorași reglementări, ei își desfășoară activitatea în localuri

consulare proprietatea lor sau închiriate pe cheltuială proprie. Ei nu sunt salarizați de statul român

și nu primesc indemnizații sau alte venituri. (art.24 pct.8) Consulii onorifici ai României

beneficiază de o serie de facilități, privilegii și imunități, în conformitate cu reglementările

Convenției de la Viena din 1963, privind relațiile consulare, ce pot fi restrânse sau lărgite prin

acorduri între statul român și statul de reşedinţă sau prin aplicarea principiului reciprocității: sprijin din partea autorităților statului de reşedinţă pentru obținerea localului oficiului consular

onorific; arborarea drapelului național al României la sediul oficiului consular onorific și pe

mijloacele de transport, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu; plasarea pe

clădirea în care funcționează oficiul consular onorific stema de stat a României și aplicarea

inscripției corespunzătoare cu denumirea și rangul oficiului consular, în limba română și în limba

statului de reşedinţă;

Libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul statului de reşedinţă, sub rezerva

legilor și a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din

motive de securitate națională; libertatea de comunicare a oficiului consular onorific pentru orice

scopuri oficiale îi permite acestuia să comunice cu guvernul, cu misiunile diplomatice și cu

celelalte oficii consulare ale României prin folosirea tuturor mijloacelor de comunicație, inclusiv

valiza diplomatică sau consulară; libertatea de a comunica cu cetățenii români aflați pe raza

circumscripției consulare; libertatea de a comunica cu autoritățile locale competente din

circumscripția consulară etc.

• OFICIILE CONSULARE-RANGUL, CATEGORIA SI CLASELE.

Rangul oficiilor consulare este determinat de rangul funcționarilor consulari care le

conduc. Dacă ținem cont că potrivit art. 9 al Convenției de la Viena din 1963 (intitulat Clasele

șefilor de post consular), șefii de post consular se împart în patru clase, și anume: consulii

generali, consulii, viceconsulii, agenții consulari:

„1. Șefii de post consular se împart în patru clase, și anume:

a) consuli generali;

b) consuli;c) viceconsuli;

d) agenți consulari.

2. Paragraful 1 al prezentului articol nu limitează cu nimic dreptul oricăreia din părțile

contractante de a fixa denumirea funcționarilor consulari care nu sunt sefi de post consular.”

Rezultă că oficiile consulare pot fi:• consulate generale• consulate• viceconsulate

• agenții consulare.

Această clasificare este dată și de de art.2 pct.3 din Hotărârea Guvernului României

nr.760/1999, pentru aprobarea Regulamentului consular, potrivit căruia oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:

• clasa I - consulatului general;• clasa II - consulatului;• clasa III - viceconsulatului;

• clasa IV - agenției consulare.

Între aceste categorii de consulate există anumite raporturi de egalitate sau de subordonare

pe baza diferențelor de rang; de regulă, consulatele generale și consulatele sunt oficii consulare

independente, iar viceconsulatele și agențiile consulare sunt subdiviziuni subordonate

consulatelor generale sau consulatelor.

Consulatul general se înființează, de obicei, într-o regiune importantă a statului de

reşedinţă, unde există o comunitate importantă de naționali și probleme consulare mai complexe;

consulatul are o sferă mai restrânsă de probleme consulare, putând fi înființat într-o anumită

localitate; viceconsulatele au o circumscripție consulară mai redusă, iar agențiile consulare

funcționează în centre secundare și au competențe mai restrânse: în sistemul elvețian, de

exemplu, nu înregistrează pe naționali, nu pot elibera vize sau reînnoi pașapoarte, nu prelungesc

livretele militare și nu pot face acte privind statutul personal al cetățenilor etc.

Articolul unic al Legii nr. 37/1991, privind înființarea, desființarea și schimbarea rangului

misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, prevede că acestea pot avea loc numai prin decret al

Președintelui României, la propunerea Guvernului; se reiterează obținerea consimțământului

prealabil al statului de reşedinţă. Astfel, Consulatul României la Sao Paulo - Brazilia, înființat

prin Decretul nr. 29/1994, s-a ridicat la rangul de consulat general prin Decretul nr.153/1994

publicat în Monitorul Oficial al României nr.191/1994. Consulatele se diferențiază și prin faptul

că sunt conduse de un consul de carieră sau un consul onorific în: consulate de carieră și consulate onorifice, încadrarea într-o categorie sau alta categoria influențând exercitarea

funcțiilor consulare, consulatele onorifice, de regulă, neputând acorda vize sau face autentificări

de acte.Hotărârea Guvernului României nr. 760/1999, pentru aprobarea Regulamentului consular,

reglementează oficiile consulare onorifice și stabilește atribuțiile și condițiile în care-și poate

exercita funcțiile consulul onorific în Capitolul III, iar Statutul consular al Republicii Moldova

stabilește în art. 81 că recunoaște instituția funcționarilor onorifici, pentru ca în art. 82 să

precizeze necesitatea obținerii prealabile a consimțământului statului de reşedinţă: în cadrul

Oficiului Consular onorific al Republicii Moldova, în cazul în care este recepționat acordul

prealabil al statului de reşedinţă, pentru efectuarea atribuțiilor consulare poate fi delegat un

funcționar consular din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Oficiile consulare sunt competente să-și exercite funcțiile ce-i sunt încredințate doar pe

teritoriul unei circumscripții consulare, cadrul spațial al activității consulare, pentru că înființarea

unui oficiu consular presupune în mod obligatoriu o competență care trebuie delimitată în spațiu.

Aceasta este mai întinsă sau mai restrânsă în funcție de rangul oficiului consular: desigur că un

consulat general va avea o sferă de competență asupra unei circumscripții consulare mai largi

decât celelalte categorii de posturi consulare. Practica arată că statele cuprind în dispozițiile

referitoare la acordul lor de voință exprimat prin convenții consulare (sau un alt document, aşa

cum am menționat mai sus) și definiția expresiei circumscripției consulară (vezi, de exemplu,

Convențiile consulare dintre România și Macedonia, Ucraina, Croația, Belarus, Republica

Polonă etc. - art.1 pct.2). Oficiile consulare, indiferent de rangul lor, stabilesc legături directe

doar cu autoritățile locale și nu cu guvernul și sunt subordonate în activitatea lor şefului misiunii

diplomatice din țara de reşedinţă.

• PATENTA CONSULAR Ă SI EXEQUATURUL CONSULAR- DEFINIRE, PREZENTARE.

Patenta consulară, documentul pe care îl primește o persoană numită ca sef de oficiu

consular de guvernul său sau de la un agent autorizat, o legitimează să acționeze în această

calitate la un post consular în străinătate. Obligativitatea emiterii patentei consulare este

consacrată în art. 11 pct. 1 al Convenției de la Viena: «Şeful de post consular primeste de la statul

trimițător un document, în formă de patentă sau de un act similar».

Reglementarea specificată nu limitează modalitatea de atestare a numirii unui sef de oficiu

consular la patenta consulară, ci prevede posibilitatea existenței unui „act similar”, care să ateste

această calitate. În practica statelor se folosesc denumiri precum lettre patente, commission

consulaire decret, licență etc. În conformitate cu Convenția de la Viena art. 11 alin.3 «dacă statul

de reşedinţă este de acord, statul trimițător poate înlocui patenta consulară sau actul similar

printr-o notificare», dar simplificarea procedurii de autorizare a şefului de oficiu consular rămâne

cu totul irelevantă în ceea ce priveste necesitatea acordării exequaturului sau autorizației

provizorii, precum și în ceea ce priveste dreptul statului de reşedinţă de a refuza acordarea

acestuia.

Patenta consulară (sau actul similar) reprezintă act de stat, ea relevă expresia voinței unui

titular de suveranitate. Atributul de suveranitate al unui stat îi conferă acestuia dreptul de a-și organiza relațiile externe, de a fi reprezentat în raport cu alte state. Potrivit sistemului

constituțional și formei de organizare a fiecărui stat, se stabileste cărui organ de stat îi revine

competența de a face actul de numire a unui sef de oficiu consular.

Din punct de vedere structural, patenta consulară trebuie să conțină următoarele elemente:

• numele și prenumele persoanei numite în calitatea de sef de oficiu consular;

• oficiul pe care această persoană îl va conduce și pentru care se face numirea;

• categoria funcționarilor căreia aparține persoana numită (de carieră sau onorific)

• sediul oficiului

• circumscripția consulară.

România și Croația, punând în practică reglementările Convenției de la Viena din 1963,

au stabilit în articolul 4 pct. 1 din Convenția consulară încheiată între ale, elementele pe care

trebuie să le conțină patenta consulară sau notificarea numirii ”Statul trimițător eliberează şefului

oficiului consular un document, sub forma de patentă, sau un act similar, întocmit pentru fiecare

numire, atestând calitatea sa și indicând, ca regulă generală, numele și prenumele său, categoria

și clasa sa, circumscripția consulară și sediul oficiului consular”. Reglementări similare conțin și celelalte convenții încheiate de România cu alte state.

Patenta consulară are caracterul de act strict personal (intuitu persoane), ea priveste o anumită persoană fizică care este chemată să conducă un anumit oficiu consular, este emisă

numai pentru persoana numită în această calitate și constituie un act dat pentru o durată

nedeterminată. Din acest caracter rezultă obligativitatea ca în cuprinsul patentei consulare să se

prevadă elementele de identificare strict necesare ce trebuie aduse la cunoștința statului de

reşedinţă îndrituit să admită sau nu persoana respectivă. Regulamentul consular al României

stabileste în art. 6 pct.2 că: „după obținerea acordului statului de reședința, ministrul afacerilor

externe semnează patenta consulară, prin care atestă numirea şefului oficiului consular de carieră,

rangul său, sediul oficiului consular și circumscripția consulară, purtând sigiliul de stat” – s.n.

Doctrina și practica au stabilit în privința conținutului patentei trei părți:• declarația solemnă și mențiunea despre scopul general al numirii, cuprinse în formula

clasică «în dorința de a promova și de a consolida relațiile de prietenie și comerț dintre

cele două state»;

• ordinul către cetățeni de al recunoaște pe acel funcționar consular în calitate de consul al

statului trimițător

• invitația către guvernul și autoritățile locale ale statului de reşedinţă de a-i permite

exercitarea funcțiilor și ai acorda prerogativele consulare.

Comunicarea patentei consulare se face pe cale diplomatică, Ministerul de Externe a

statului trimițător, dând dispoziție misiunii sale diplomatice din statul de reşedinţă să facă

notificarea respectivă acestuia din urmă. De exemplu, Convenția consulară dintre România și Croația prevede în alin. 2 al art. 4: statul trimițător transmite guvernului statului de reşedinţă, pe

cale diplomatică sau pe orice altă cale potrivită, patenta consulară sau actul similar. Patenta

consulară reprezintă, deci, propunerea pe care statul trimițător o face statului de reşedinţă în

cadrul raportului de numire consulară, cealaltă latură a acestui raport fiind autorizarea prin exequatur a şefului de oficiu consular.

Exequatur-ul, pe care-l definim ca fiind un act al guvernului care recunoaște

caracterul oficial al funcț ionarului consular și-i acordă privilegiile și imunitățile conferite

prin tratate, cutumă ș i reglementările naț ionale ș i-i permite să-și exercite funcțiile sale

oficiale, se eliberează în cazul admiterii persoanei numite prin patenta consulară în această

calitate. Obligativitatea obținerii lui este prevăzută în Convenția de la Viena din 1963 și în

convențiile consulare bilaterale. Convenția consulară dintre România și Croația, de exemplu,

face referire la acesta în art. 5. În convenția de la Viena din 1963 art.12 se prevede «Şeful de post

consular este admis să-și exercite funcțiile printr-o autorizație a statului de reşedinţă, denumit

exequatur oricare ar fi forma acestei autorizații.” Această reglementare definește exequaturul ca

o autorizație prin care şeful de oficiu este admis de către statul de reşedinţă la exercitarea

funcțiilor sale, dar trebuie precizat că nu există nici o obligație din punct de vedere a dreptului

internațional care să impună statului de reşedinţă acest lucru, fiecare stat fiind liber să hotărască

dacă acordă sau refuză eliberarea exequaturului, în virtutea suveranității sale. Mai trebuie

precizat că admiterea unui consul străin constituie, incontestabil, un atribut suveran al statului de

reşedinţă, iar libertatea de apreciere este dreptul său discreționar.

Statul de reşedinţă are un drept indiscutabil de a refuza un exequatur unui consul străin, fără a

fi ținut să explice motivele refuzului său (art. 11 pct.2 din Convenția de la Viena, art. 5 pct. 2 din

Convenția consulară dintre România și Croația). Exercitarea acestui drept de refuz este

excepțională deși refuzul nu poate fi considerat ca o violare a dreptului internațional, cu toate că

prin acest refuz se poate pune în pericol sau întârzia considerabil dezvoltarea comercială normală cu statul respectiv. Faptul că admiterea consulului este un drept al statului de reşedinţă are drept

consecință și că forma exequaturului să fie reglementată prin legea sau practica acestui statul,

Convenția de la Viena din 1963 lăsându-i această libertate atunci când folosește în art. 12

formula „oricare ar fi forma acestei autorizații”.

În practică, cel mai frecvente forme pe care le îmbracă exequaturul sunt următoarele:

• ordonanță a şefului de stat, semnată de el, contrasemnată de către ministrul afacerilor

externe și eliberată în original şefului de oficiu consular;

• ordonanță semnată în aceleași condiții, dar din care nu mai o copie certificată de către

ministerul afacerilor externe, este remisă şefului de oficiu consular;• transcriere a patentei consulare, care poate la rândul său să îmbrace mai multe forme;

• notificare pe calea diplomatică făcută statului trimițător.

Dreptul internațional nu prevede, însă, care este autoritatea competentă aparținând

statului de reşedinţă care să elibereze exequaturul, aceasta fiind stabilită de legislația internă a

fiecărui stat. În practică aceasta emană de la şeful statului sau de la şeful guvernului acelui stat.

Exequatur-ul eliberat şefului de oficiu își extinde efectele și asupra membrilor oficiului consular

care lucrează sub îndrumarea și responsabilitatea sa, nefiind necesar ca aceștia să prezinte patente

consulare și să obțină exequaturul. În cazul lor este suficientă notificarea numirii (art. 19 din

Convenția de la Viena). În afara cazurilor prevăzute în art.13 și 15 (care fac referire la admiterea

provizorie a șefilor de post consular, respectiv, exercitarea cu titlu temporar a funcțiilor şefului

de post consular), şeful de post consular nu poate intra în funcție înainte de a fi primit

exequaturul (Convenția de la Viena din 1963, art. 12 pct. 3).

Exequatur-ul poate fi retras în cazul în care consulul depășește atribuțiunile ce i-au

fost conferite, dar în practică se recurge rar la retragerea exequaturului, dându-se posibilitatea

statului trimițător să-și recheme consulul.

• FUNC ŢIILE CONSULARE- DEFINIRE, CARACTERIZARE, CLASIFICARE.

Funcțiile consulare reprezintă totalitatea activităților oficiilor consulare și ale

personalului acestora. Din punct de vedere al conținutului acestor funcț ii, ele pot fi

împărț ite în două categorii:

• funcții care sunt conferite de către statul trimițător oficiului consular respectiv;

• funcții care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul căruia își

desfășoară activitatea.

Aşa cum rezultă din enumerarea făcută de art. 5 din Convenția de la Viena, principale

funcții ale misiunilor consulare sunt:

- de a proteja în statul de reşedinţă interesele statului acreditat și altor persoane fizice și juridice ale acestuia;

- de a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, științifice și culturale între

cele două state, în vederea promovării unor relații de prietenie între ele;

- de a informa prin mijloace licite asupra condițiilor și evoluției vieții comerciale,

economice, culturale și științifice din statul acreditar și de a transmite aceste informații guvernului propriu;

- de a exercita controlul și inspecția asupra navelor maritime și fluviale, precum și asupra

aeronavelor și echipajelor lor, aparținând statului acreditat;

- de a exercita atribuții în materia intereselor cetățenilor statului acreditat (eliberarea de

pasapoarte și acordarea de vize, acordarea de asistență cetățenilor statului acreditant, care au

reşedinţă în circumscripția consulară respectivă);

- instrumentarea de acte notariale și de acte de stare civilă de reprezentare în justiție, în

materie succesorală. În doctrină s-a încercat clasificarea lor în funcție de mai multe criterii.

Ca regulă generală, conținutul acestor funcții consulare este negociat și inclus în

convențiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte importantă a acestor

convenții consulare se concentrează tocmai pe funcțiile asupra cărora cele două state își dau

acordul să fie îndeplinite de către oficiile consulare.Clasificare:

O clasificare, considerată a fi cea mai importantă, împarte funcț iile consulare pe

baza criteriului naturii lor intrinseci, a obiectului lor și cuprinde:

- funcții cu caracter politic;

- funcții economice;

- funcții privind relațiile culturale;

- funcții de protejare și asistență în favoarea conaț ionalului;

- funcții administrative în sensul strict al cuvântului;

- funcții de stare civilă;

- funcții notariale;

- funcții jurisdicț ionale;

- funcții în materie de marină comercială;

- funcții în materie de obligaț ii militare.

Clasificarea funcțiilor consulare se mai poate face luând în considerare criterii precum:

• surselor normale a dreptului internațional funcțiile consulare

• localul unde își produc efectele actele îndeplinite de funcționarii consular.

• beneficiarii funcțiilor consulare.

• modul în care se pun în miscare, se declanșează exercitarea lor.

• modul în care legislația statului de reşedinţă intervine în stabilirea unei funcții consulare

și în determinarea limitelor în care se poate exercita funcții consulare pe care consulul le

poate exercita.

• *ÎNLESNIRI, PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI ACORDATE OFICIILOR CONSULARE.

Imunităț ile ș i privilegiile consulare sunt acele drepturi, înlesniri și facilităț i acordate unui post consular și membrilor acestuia de către statul de reşedinţă în scopul

asigurării îndeplinirii eficiente a funcțiilor lor. Dumitru Mazilu menționează, citându-l pe

G.H. Hackwort, că pentru a-și putea îndeplini atribuțiile, consulii și ceilalți membri ai Oficiului

consular se bucură de facilități, privilegii și imunități, care „constituie statutul lor consular”.

Potrivit prevederilor Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 1963,

imunitățile și privilegiile consulare pot fi clasificate în trei grupuri de norme juridice și anume:

a) înlesniri, privilegii și imunități privind postul consular – art. 28-39;

b) facilități, privilegii și imunități privind funcționarii consulari de carieră și ceilalți membri ai postului consular – art. 40-57;

c) facilitățile, privilegiile și imunitățile aplicabile funcționarilor consulari onorifici și posturilor consulare conduse de ei – art. 58-68.

În literatura de specialitate este dată clasificarea și specificarea imunităților,

inviolabilităților, privilegiilor, drepturilor și facilităților consulare.

• FACILIT ĂŢI ŞI ÎNLESNIRI ACORDATE PERSONALULUI CONSULAR- DEFINIRE, ENUMERARE, CONTINUT.

Membrii personalului oficiilor consulare au un statut internațional special, fiind exceptați de la jurisdicția statelor în conformitate cu dispozițiile Convenției consulare din 1963. Deși beneficiază de un statut special recunoscut de state pentru a le facilita exercitarea funcțiilor lor, ei

trebuie să respecte permanent legile și ordinea de drept din statele respective. Generic, prin

sintagma „imunități consulare” trebuie să înțelegem, potrivit teoriei și practicii dreptului

internațional „tratamentul pe care dreptul internațional îl prevede, pentru a fi acordat, oficiilor

consulare ale statelor străine și personalului lor în scopul ca acestea să-și poată îndeplini funcțiile

ce le revin”.

Convenția de la Viena din 1963, privind codificarea relațiilor consulare, izvor de drept

internațional ce constituie dreptul comun în materia dreptului consular, a rezervat întreg Capitolul

II materiei înlesnirilor, privilegiilor și imunităților privind posturile consulare, funcționarii

consulari de carieră și alți membri ai unui post consular. Reglementarea acestor probleme s-a

realizat în două secțiuni distincte: prima este afectată înlesnirilor, privilegiilor și imunităților ce

se acordă postului consular (art. 28.39), cea de-a doua secțiune cuprinde prevederi referitoare la

facilitățile, privilegiile și imunitățile privind funcționarii consulari de carieră și ceilalți membri ai

postului consular (art. 40-57).

• *INSTITU ŢIA CONSULULUI ONORIFIC- DEFINIRE SI FUNCŢIILE CONSULILOR ONORIFICIPare paradoxal că, deşi instituţia consulilor onorifici este cunoscută din cele mai

îndepărtate vremuri şi se mai aplică şi astăzi în practica consulară a unui număr de state, nu există cu toate acestea, o definiţie acceptată unanim, termenul de consul onorific nefiind folosit în

acelaşi sens de către toate legislaţiile naţionale. Ca atare, unele legislaţii consideră a constitui criteriu decisiv faptul că funcţionarul cu acest titlu nu este remunerat pentru activitatea sa consulară. Alte state recunosc expres că consulii de carieră pot fi remuneraţi sau nu, stabilesc diferenţa esenţială între consulii de carieră şi cei onorifici pe baza împrejurării că unii sunt trimişi din străinătate, în vreme ce alţii sunt aleşi pe loc.

• *CONSULATELE ONORIFICE-STATUL JURIDIC AL ACESTORA; CONDI ŢIILE ÎNFIINŢĂRII CONSULATELOR ONORIFICE. Legislaţiile altor state au în vedere faptul ca consulii onorifici nu au cetăţenia

stalului trimiţator şi că sunt autorizaţi să execute, în afară de funcţiile lor oficiale, o ocupaţie lucrativă în statul de reşedinţă.

În practica statelor există o interferenţă între instituţia consulului de carieră şi aceea a consulului onorific, rezultată din împrejurarea că se permit e funcţionarilor consulari de carieră să exercite o ocupaţie privată cu caracter lucrativ în statul de reşedinţă.

În ceea ce priveşte condiţiile de înfiinţare şi funcţionare a consulatelor, precum şi atribuţiile funcţionarilor consulari, nu sunt de făcut precizări speciale. Este demn de remarcat că, ţinând seama de practica statelor care nu numesc sau nu acceptă primirea de funcţionari consulari onorifici a fost consacrată regula potrivit căreia statele sunt libere să decidă dacă vor numi sau primi funcţionari consulari onorifici.

• *FUNCTIILE OFICIILOR CONSULARE- ENUMERARE, PREZENTARE. Diferenţele substanţiale între consulii de carieră şi cei onorifici survin atunci când

este vorba de determinarea statutului juridic al consulatelor şi consulilor onorifici.Astfel, posturilor consulare conduse de un funcţionar onorific li se acordă înlesniri

pentru activitatea sa, dreptul de folosire a drapelului şi a stemei naţionale, de obţinerede localuri, libertatea de deplasare, libertatea de comunicare, comunicarea cu cetăţenii statului trimiţator, informaţii în caz de deces, tutelă sau curatelă, de naufragiu şi accident aerian, drepturi şi taxe consulare, obligaţiile statelor terţe şi respectarea legilor şi reglementelor statului de reşedinţă.

În plus, consulatele onorifice au drept la protecţie pentru localurile consulare (art. 59), scutiri fiscale pentru localurile consulare, inviolabilitatea arhivelor şi documentelor consulare şi scutiri vamale.

Funcţionarilor consulari li se aplică regulile recunoscute pentru cei de carieră cu privire la notificarea cazurilor de arestare, detenţie sau de urmărire, imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor lor, renunţarea la privilegii şi imunităţi începutul şi încetarea privilegiilor şi imunităţilor consulare. De asemenea, ei se mai bucură de un anumit tratament, atunci când o procedură penală este angajată împotriva lor, de protecţia care poate fi necesară în funcţie de poziţia sa oficială, scutirea de înmatriculare a străinilor şi de permis de şedere, scutirea fiscală cu privire la indemnizaţiile şi onorariile pe care le primesc de la statul trimiţator pentru exercitarea funcţiilor consulare şi de scutire deprestaţii personale.

Nu se acordă privilegii şi imunităţi membrilor familiei unui funcţionar consular onorific sau unui angajat consular care lucrează într-un post consular condus de un funcţionar consular onorific.

• ELIBERAREA PA ŞAPOARTELOR, VIZELOR ŞI A ALTOR DOCUMENTE DE CĂLĂTORIE- COMPETENTA CONSULATULUI, PROCEDURA.

Func ţiile consulare în materie de paşapoarte. Caracterizarea funcţiei.Eliberarea documentelor pentru călătorii în străinătate (paşaport), respectiv vize

pentru admiterea întrării-ieşirii şi a trecerii pe teritoriul unui stal este de competenţa unor organe specializate: organele ministerului de interne în ţară şi oficiile consulare în străinătate. Această funcţie consulară este de esenţa oficiilor consulare şi apare ca un atribut tradiţional, ca unu-dintre activităţile obişnuite ale acestora. Odată cu apariţia interesului statelor de a avea un control propriu şi riguros asupra intrării străinilor pe teritoriul lor. precum şi a deplasării propriilor lor cetăţeni în străinătate (tendinţă care a ieşit în evidenţă mai ales. după primul război mondial2') şi în special, în condiţiile creşterii fără precedent a frecvenţei trecerii frontierelor – ca urmare a dezvoltării mijloacelor de transport şi a extinderii relaţiilor de colaborare şi a turismului internaţional, activitatea oficiilor consulare în domeniul paşapoartelor şi vizelor a atins proporţii nemaipomenite; astfel .se face că activitatea de paşapoarte şi vize deţine ponderea importantă, ca volum, din întreaga activitate a celor mai multor oficii consulare şi acesta constituie. împreună cu alte considerente, mobilul principal al căutării unor facilităţi în materie de călătorie sub forma înţelegerilor de colaborare interstatală, iar astăzi asistăm la afirmarea unei tendinţe generale de creare a unui regim general de facilităţi care merge până la desfiinţarea formalităţilor de călătorie.

În doctrină se învederează că această funcţie referitoare la paşapoarte şi vize face parte din categoria funcţiilor administrative şi se constată că, în cel mai vechi drept consuetudinar, iar apoi în legislaţia internă a statelor, precum şi în numeroasele convenţii bilaterale, s-a recunoscut şi confirmat competenţa consulului de a elibera şi prelungi paşapoarte pentru cetăţenii statului său.