Statuile delirului

1

SAVIAN MUR

STATUILE DELIRULUI

Savian Mur

2

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921 e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro Editor – Mihai Stan Coperta – După o idee a autorului Foto coperta 1 – Giuseppe Arcimboldo, L’Amiral Procesare text – Mariana Briceag Tehnoredactare – Ioan Alexandru Muscalu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUR, SAVIAN Statuile delirului / Savian Mur. – Târgovişte : Bibliotheca, 2015 ISBN 978-973-712-943-7

821.135.1.09

Statuile delirului

3

Savian Mur

STATUILE DELIRULUI

Editura Bibliotheca Târgovişte, 2015

Savian Mur

4

Mamei mele

Colecţia Eseu coordonată de Mihai Stan

Copyright © 2015 Editura Bibliotheca

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Bibliotheca & Savian Mur

Statuile delirului

5

Biblia

Fiinţa bizară

Nu poţi emite pretenţii asupra unui studiu minimal,

privind natura umană, fără a lua în considerare acest blestem, abătut asupra verticalei bipede, încă din zorii apariţiei: setea de afirmare, psihoza evidenţierii, schizofrenia gloriei. Cu adevărat, rădăcinile pierzaniei au găsit cel mai fertil sol. Exotica lor invazie! Orb, mut, sifilitic, debil mintal, cântărind 200 de kilograme, alcoolic, drogat, puşcăriaş, paranoic – ce mai contează?

Frenezia dominării, debilitate strict umană, făcând harcea-parcea instinctul de conservare; mai multă mântuire aduce o târfă, pe centură, decât halucinatul ce tânjeşte să staţioneze pe soclul nemuririi, luându-l pe însuşi Dumnezeu de martor, că ideile sale sunt de sorginte divină... Să fie vieţuitoarea cea care nu are minte? Nu cumva, omul? Când spiritul. incendiat de flacăra megalomaniei. se exteriorizează... Marii descreieraţii ai secolelor au făcut din aberaţie un principiu, din crimă. un ideal, izbăvirea propusă, cinic, nutrindu-se

Savian Mur

6

din sângele victimei. Un Torquemada este un palid exemplu. Istoria nu consemnează niciun papă-lapte, rostind. cu blândeţe. nesfârşite cuvinte de pace. Pentru teroarea instituţionalizată ai nevoie de talentul unui Hitler, de ferocitatea unui Stalin, iar în ceea ce priveşte aptitudinea pentru exterminare... O minte rece, normală, îl face pe posesor să caşte de plictiseală; asemenea unui animal, se duce, seara, la culcare. Ea nu crede în nimic, simţindu-se utilă doar în splendida acţiune demolatoare: idol, doctrină, zeu, eternitate, progres – desfătându-se, întru întremare, cu nesfârşitele exerciţii de declinare a vidului, în cadrul unor propoziţii nule, dând o bună aproximare nimicniciei zilei. Fără apariţia omului, şi-ar mai fi putut satisface Natura pofta de a delira? Negăsind, la o inventariere minuţioasă, măcar o singură fiinţă aptă pentru exaltare, extaz, aiurare, halucinaţie, rătăcire, tulburare, întunecare, sminteală, demenţă, grandomanie, infatuare, vanitate, isterie, ţicneală, mânie, obsesie, alienaţie, fanatism, mitologie, idolatrie, ficţiune, entuziasm, fervoare, certitudine, sfinţenie, profeţie, cuvântul de duh, mântuire, metafizică, eveniment, tiranie, corupţie, mărturie, credinţă, religie, misticism, predicare, erezie, reformă, idealizare, minciună, absolutizare, zeificare, sistematizare, proslăvire, s-a dat de ceasul morţii să-şi aducă la îndeplinire funebrul capriciu. Cum proiectarea imensului zăcământ de nebunie eşuase în cumintea plantă, în seriosul animal, găsirea unei soluţii mulţumitoare, ieşirea din jenanta situaţie o aduseseră la exasperare: milioane şi milioane de ani se scurseseră, fără niciun rezultat. Tenace, încăpăţânată, a reuşit – un animal prevăzut cu o minte,

Statuile delirului

7

acesta era secretul… Rezultatele au început să apară destul de repede, comportamentul deviant bipedian ieşind la încălzire, pe coclaurile preistoriei. Primii halucinaţi au intrat în pâinea iluziei, într-o frenezie greu de anticipat, aducând bunul-simţ la cota de avarie, zăvorând normalul în fundul grotei, abia despuţite. Este momentul precis când sus, în cer, flacăra nălucirii detectase ceva... un zeu plăpând, tuşind încurcat... Sus se mişcă ceva! – sticleau ochii lor, devastaţi de febră, mugeau maxilarele dezlănţuite... Şi, odată cu ei, cirezile de gură-cască, ameţiţi de nebănuitele promisiuni, zeul acela dovedindu-se a fi, curând, dat naibii... Balele idolatriei luaseră un contur precis, pe ruta pământ-cer, şi invers, circulaţia delirului neîntâmpinând nici urmă de obstacol, drumul fiind ca-n palmă. A fost, de asemenea, momentul precis în care crima şi-a intrat în rol, cine te punea să conteşti singurul adevăr, ce aparţinea, în totalitate, mortăciunii cereşti? Oare cine te credeai, dihanie? Templul acela, fioros şi magic, ce i se ridicase, nu-ţi spunea nimic, nimic, nimic? Nu-ţi chiorăiau maţele de spaimă, când te apropiai de sfintele ziduri? Nici aceia care îl înălţaseră, ceilalţi, cuminţi, dinăuntru? O soluţie se impunea, grabnic: exterminarea. De ce numai muştele?...

Savian Mur

8

Dehăitarea Cel ce manifestă dispreţ pentru fiinţă şi consideraţie

doar pentru om nu a înţeles nimic. Este fie un profitor abject, fie un intoxicat cu pălăvrăgeală creştină, ce nu mai conteneşte, de vreo 2000 de ani. Pare mai comod să tragi un picior în burtă unei pisici moarte de foame, decât să te pui rău cu vecinul, care făcuse şi el acelaşi lucru, deşi îl deteşti. Să te ridici, azi, împotriva omului, demascându-i hidoşenia, violenţa, lăcomia, lipsa elementară de milă, vasta-i cruzime, îmbracă formele bolii: capul... Ceva îţi filează, eşti dus, un tratament se impune, Doamne fereşte de mai rău, s-ar putea ca mâine-poimâine să muşti pe cineva de beregată... Ce, te-oi fi crezând vreun Diogene, al cărui delir a făcut carieră?... Nu, nu era vorba de niciun delir, Diogene a pătruns adânc în natura umană, a demascat-o! Dezgustul faţă de om a fost tema centrală a gândirii acestui cerşetor sublim. Era adevărat, omul merita să te preocupe, însă numai în acest sens.

Este mult mai comod să faci parte din haita umană, decât să te dehăitezi, îşi calculează profitorul: exact ceea ce nu admitea Diogene. Eşti om, zice creştinismul, eşti după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu eşti o javră de animal – lup, şarpe, nici vacă, oaie, capră, nu te poţi coborî la starea dobitocului, vai de el... Dumnezeu a urât

Statuile delirului

9

profund fiinţa necuvântătoare, a dat-o în mâna celui cu care se asemăna – în cine să-şi găsească plăcerea, în putoarea hienei, în mizeria porcului, în grotescul şobolanului, în obscenitatea maimuţei, în invazia ploşnitelor şi agitaţia viermilor, devastând o bucată de carne putrezită? În bălărie, în ciupercă?... Învăţătură, morală, dogmă, doctrină: cine să mai iasă, din hăţişul lor? Şi cum să redevii normal, evitându-le? Dumneata? Prizonier, în jungla convenţiei... Doar un antidelir puternic te-ar mai deparazita de haită; fiinţarea sub forma de om presupune, tocmai, singularul detaşării, debabuinizarea, aducerea relaţiei de asociere la o formă binecuvântată – cea minerală... Abia atunci redevii fiinţă (chiar cerşetor, ca Diogene).

Savian Mur

10

Ziua, tenace prostituată Priveşte un copac. Spre deosebire de el, te poţi mişca.

Pare că libertatea, roi de fluturi, se destrăbălează la picioarele tale. Însă toate deplasările, urcuşurile şi coborâşurile sufletului tău dau, la sfârşitul zilei, un rezultat nul, ca într-o sumă algebrică. Profit existenţial? Zero... Ai mai întors o filă a inexistenţei: ceea ce a scârţâit, tot timpul, încă de când te-ai luat la cunoştinţă, cu stupoare şi oroare, a scârţâit, din belşug, şi azi. O axă a mâhnirii, paralelă cu acel copac, s-a mai înălţat, puţin, către un cer părăsit... Acel rău fiinţial ţi-a mai oferit, cu rafinată generozitate, un articol din extravagantul meniu. Drumul ce duce la fiinţa ta este unul înfundat. De unde să ceri un pic de ajutor? Încrezător, ridici ochii, încă o dată, spre cer: nemărginire hidoasă, prielnică vertijului, Dumnezeu nemaiterminând de făcut inventarul eternităţii. Îi cobori, apoi, către tine, lăsându-i să se relaxeze, eventual, în zona burţii. În sfârşit, din nou către cer... Ţi-ai antrenat, mulţumitor, exasperarea, verificând, cu rece docilitate, unităţile sale de măsură: amărăciunea, deziluzia, frica, obsesia, urâtul, încordarea, întristarea, teama, dezolarea, insecuritatea, boala... De la piatră la bacterie, de la bălărie la orhidee, de la cârtiţă la veveriţă, de la panteră la om, un singur punct fix: eşecul. La ce să mai

Statuile delirului

11

nădăjduiască biata fiinţă? E drept, excepţionalele rezultate la care a ajuns insul, în domeniul autocompătimirii, merită reţinute. Ai fost născut, e de-ajuns, o prăpastie ospitalieră te aşteaptă, cu răbdarea stâncii de granit, aceasta-i regula jocului. Exişti, aşadar răul a fost deja făcut... Nu-ţi mai rămâne decât să guşti, cu delicateţe, din mierea dezastrului, înfigând, cu lehamite, lingura în borcanul dimineţii, gemând, sub loviturile biciului zilei, utilizând crema asfinţitului, spre a-ţi mai îmblânzi rănile. Încă o zi destinată lăzii de gunoi! Oricum, dizolvarea în zerul existenţial n-a mai întâmpinat mari dificultăţi, vacuitatea clipei a fost asigurată, pregătirile pentru reîncălzirea supei zilei următoare, terminate. O singură întrebare încolţeşte, la orizont: cât vei mai suporta, cât vei mai ţine la tăvăleală? Cu certitudine, unicul progres ce-ţi este menit rămâne la cotele de neclintit ale negativului; să mori în patul tău, şi nu pe unul de spital, ori strivit pe şosea, ca o insectă, ori în şanţ – iată o realizare. Apoi, cine este acela care să nu fi visat la transformarea lăturilor sociale într-o purificatoare apă, în valurile căreia să-şi spele mizeriile sufletului? Să-şi lecuiască, la izvor, chisturile spiritului, revitalizându-şi eul ferfeniţit?

Savian Mur

12

Goarna funerară a miracolului Nimicnicia, semnul atribuit de către Natură fiinţei, cu

hidoasa lejeritate... Măcar omul are conştiinţa morţii, ştie că, într-o bună zi, jalnicul spectacol se va termina. Evident, nu se poate face referire, aici, decât la o minte lucidă, căci acela infestat, din tălpi până în creştet, cu microbii delirului, ca un hoit, doldora de viermi... Primele semne apar odată cu refuzul sănătoasei resemnări: mintea individului începe să patineze... O dorinţă cumplită îi săgetează măruntaiele: s-o rupă, imediat, cu gloata, să arate ăsteia cât de armăsar este, să piseze pe-ăla care mai cârâie, umilindu-l cu celebritatea numelui său... Sus, sus, sus, doar acolo se mai poate respira! Pentru ce-ai o minte, să rămâi în jegosul pluton, mirosind, veşnic, a prost, preluându-i, cu dezinvoltură, neajunsurile, lăsându-te pocnit de privirile porcine, în loc să dai odată drumul magistralelor combinaţii? Eu sunt un ales, este o chestiune de timp să auziţi de mine... Cine credeţi că vă va popula uriaşa voastră invidie, vă va ascuţi ura, vă va deregla somnul, vă va perfora stomacul, chiar din acest hăruit moment? Eu! Eu...

Ce pot fi altceva căutarea exasperantă a perfecţiunii, obţinerea primului loc, domeniul neavând nicio importanţă, decât un atentat la adresa tihnei, aşa cum

Statuile delirului

13

nesfârşita conversaţie este un atac direct împotriva detaşării? Când demonul atingerii absolutului ţi-a năclăit fiinţa... Să te consolezi o zi întreagă, umplând masa ţicnelii tale cu mormane de infiniţi dubioşi, ca o gospodină ce zămileşte la măcinici, dezonorând spiritul şi carnea cu un talent incendiar, distrugându-ţi splendida înzestrare de a sta pe loc, dulcea contemplare a zădărniciei – sublima comportare a animalului!, maltratând ţigările şi ceştile de cafea, în loc să respiri aerul curat al solitudinii, mângâind începutul de zi, pisoi dolofan, încheind fermoarul nopţii, abia mijite, cu mişcări de pasăre mică, pregătindu-se de culcare... Morbul freneziei ascute instinctele către limite inimaginabile, dilatând neuronul până la punctul de pulverizare: surescitarea a încheiat primul capitol, megalomania fixându-şi cortul pe vârful muntelui. Cohorta iluziilor îl îmbracă pe cerşetor în hainele prinţului, deturnând, halucinant, candidatul la sfinţenie de la firescul orei, aducându-l în miraculoasa stare permeabilă savurării miresmei unui ciorap murdar, de care tocmai se dispensase Dumnezeu, căzut, cu precizie, lângă el... Sticla alcoolicului, metafizică lichidă, prafurile drogatului, dând la manivelă un drac în extaz, dogma religiei, umplând cerul de ruşine... Demenţa înfloritoare a ştiinţei, corupând zeii armoniei, degradându-i până la rangul de plutonier, veştejind primăvara cu arsurile raţionamentului... Răgetele nimfomanei, punând în dificultate o căţea, abia începută de haită...

Trebuie să existe o cale, oare degeaba s-a făcut vorbire despre glorie, faimă veşnică, cinstire eternă, recunoştinţă pe veci? Miracolul... Extazul... S-ar zice că altul le-a trăit!

Savian Mur

14

Da, da, da, trebuie că există, fie şi pe sub pământ... Nu, nu, nu! Nu poţi rămâne aşa, prostănac de elită...

Pradă sfâşierii lăuntrice, urlând de neputinţă, iată individul în faţa unui zid imposibil de escaladat. În loc să se împace cu evidenţa, mintea descreieratului intră în ebuliţie. Deşi muzica anilor scurşi a reverberat dintr-un contrabas spart, cu toate că anticulorile orelor i-au mai oblojit tribulaţiile sufletului, cine să renunţe, un mamifer izgonit de la minima normalitate de această bizară stare, delirul, asigurând o fustuoasă devorare a intimităţii sale, consolidându-i, cu dibăcie, groapa umilitorului sfârşit? Vizionar catastrofic, şobolan eretic, sapă, cu ardoare, cu puternicii dinţi ai ignoranţei, alunecarea din piscul rătăcirii, în hăul pierzaniei, reconfortându-l, se pare. De-ar fi vorba numai de el, însă lungul şir de victime, aliniat în spatele monstrului...

Statuile delirului

15

Omul despuiat „Se spunea pentru avva Theodor şi avva Lukie cel de

la Ennat, că au făcut cincizeci de ani, batjocorindu-şi gândurile lor şi zicând: după iarna aceasta, ne vom duce de aici. Şi iarăşi când venea vara, ziceau: după vara asta, ne vom duce de aici. Şi aşa au făcut în toată vremea, pururea pomeniţii părinţi” (Patericul).

Batjocorindu-şi gândurile lor... Ce l-ar mai fi calmat pe agitatul întru dobândirea gloriei această simplă lecţie de autobatjocură, pe idolatrul înfierbântat, deposedându-l, cu fermitate, de infamia convertirii, protejându-l, strălucitor, împotriva viciului de a adera pe loc la ce i se oferă, cu convingerea celui care, dacă gândeşte doar ce i se dă, se şi crede gânditor, lecţie a cărei corectă însuşire l-ar fi transformat într-un torţionar al propriilor gânduri... Haita silogismelor ar fi fost trimisă la ghilotină; din sângele stricat, scurs, ar fi putut prepara o minunată doctorie, să-şi trateze buboiul spart al unei viitoare sminteli... Suprimarea gândurilor, indispensabilă profilaxie, scoaterea din circulaţie a acestei vampe de lux, utopia, punând în loc peisajul indiferenţei, bordat cu rămăşiţele zeului decedat... Narke – câtă forţă degajă acest cuvânt grecesc! Cotropit de ploşniţele atâtor adevăruri, înfipte, dureros,

Savian Mur

16

în carnea generoasei tale credulităţi, iată-te, în sfârşit, deparazitat, apt pentru marea delăsare, în a cărei apă blândă se bălăcesc nişte îngeri. Începi să miroşi a fiinţă, fosta dezgustătoare făptură, acel om pervertit, dispărând, după gardul orizontului, schelălăind, oribil. Contempli vecinătăţile, colorate amical: pustiu, pustiu, pustiu – şi ce bine e! Blajin, îţi mângâi fruntea: nicio ameninţare! Asculţi timpul – ce partener devotat... Din scaunul cu rotile, minune: demnă, ziua începe să păşească, zâmbindu-ţi, curat, ba, alergând uşor, invitându-te la joacă. Un bonom te muşcă de jugulară, cu delicateţea unui pui de felină; pentru ce te-ai ascuns, zănaticule? Şi de ce nu-mi răspundeai? A trecut măcar o singură zi, fără să te fi strigat? Gemeai ca un dement, treceai pe lângă mine atât de important încât, dacă aş fi avut gheare, te-aş fi sfâşiat. Beteagule! Îţi dibuiam, de pe margine, fabulosul apetit pentru catastrofă, îţi sticleau ochii de atâta intensitate. Dimineaţă de dimineaţă, dimineaţă de dimineaţă... Deşi erai zob, nu-ţi păsa. ...Să ţi-o ia altul înainte, otrăvindu-ţi clipele, punându-ţi în primejdie metabolismul, umplându-ţi nopţile de cearcăne?... Cum să poţi înghiţi aşa ceva?

O minte neacomodată cu lăsarea unei idei să dospească, în superba stare de neutralitate, candidează, cu şanse mari, pentru punerea pe picioare a unui viitor delir. Biata idee, trezită, brutal, din somnul preţios, înşfăcată de guler şi pusă la treabă, tăvălită, isteric, în mocirla devenirii, spre a da chip demonic unui eveniment, paşnic, în aparenţă... Istoria urma să se ocupe de rest. Să fi consemnat ea, măcar, un dictator, unul singur, care, într-un final, să-şi batjocorească toate

Statuile delirului

17

convingerile, să-şi sugrume ideile, scuipând, revoltat, pe cadavrele viselor, croind drum drept, către cimitir, obsesiilor, ideologiei urii, îngropând, cu rafinat dispreţ, fervoarea dominării sub tone de moloz, aprinzând, spăşit, o lumânare la mormântul victimei, curăţindu-şi astfel sufletul de lepra egolatriei?

Savian Mur

18

Nemuritorul, decedat ...Incapabil să mai animalizeze, cum strălucitor o

făcuse, odinioară, în acele promiţătoare timpuri preistorice, ducându-şi ziua, liniştit, în ţarcul blândei existenţe brute, pe când trupul, demn, încă se mai sforţa întru refuzarea verticalei, eşuat, într-o lume ostilă, proiectare a lăcomiei, a invidiei, a urii sale de nestăvilit, a confuziei de a spera într-un viitor ce să-i aducă fericirea – himeră dezgustătoare! Febra minţii urcă, devastator – acel drum, al celebrităţii eterne, trebuie să fie prin apropiere... Tocmai, nu este, nici nu există, de fapt, din simplul motiv că nu are ce exista. Mai trebuie oare explicat faptul că acel grăunte de „fericire”, pentru care ai trudit o puzderie de ani, este rapid îngropat sub un munte de nefericiri precise? Nevoia funebră de eveniment, de a ieşi în evidenţă cu ceva – bun, rău – spre a arăta altuia de ce eşti tu în stare, luând, ăstuia, piuitul, umilindu-l, de s-ar putea şi pe lumea cealaltă, terminându-l, distrugându-l – fundamentala trăsătură a unui mamifer singular...

O, de s-ar putea să nu te întâlneşti niciodată cu moartea, să ai un trup nemuritor... Pe cine să mai mire căutările în vederea obţinerii nemuririi? Vechile manuale taoiste depun mărturie: cercetările, urmărind nemurirea trupească, transformarea corpului fizic, într-un vehicul

Statuile delirului

19

etern pentru suflet, intraseră, viguros, în sfera obsesivului... Pilula magică... Elixirul... Omul veşnic... Un fascinant rezultat urma să fie obţinut: a fost atinsă, fără pic de dubiu, nemurirea, din păcate alta, cea a delirului chinezesc al acelor bezmetice vremuri... Biata victimă! S-a plecat de la simpla observaţie că în timp ce trupul, din carne, oase, sfârşea lamentabil, în hoit, nu acelaşi lucru se putea spune, de exemplu, despre aur, jad, mercur, materiale eterne. Oare transformând boţul de carne umană, înlocuindu-l, cu multă migală, prin aceste extraordinare materiale... Ce oase puternice... nepieritoare... fine.... Cum trebuia să procedeze candidatul la nemurire? Simplu, să-şi modifice meniul, îngurgitând, cu spaimă şi speranţă, jad, foiţe de aur, mercur: cantităţi mici, introduse în dieta curajosului, pe care corpul le va absorbi... De unde! Intoxicare cu metale, moarte în chinuri – aceasta s-a obţinut.

Nu s-a renunţat, s-a ales altă cale, cum ar fi cea magică... Oala şamanului, a taoistului... La foc mic, erau preparate părţile vitale ale unor păsări, animale, insecte – cocori, turturele, broaşte ţestoase de mare, greieri, lilieci, fluturi, vinovate, bietele, de faptul că, aşa cum se credea, trăiau foarte mult. Apoi ierburi, ciuperci... (Să se fi ştiut, încă de pe atunci, că Natura fusese de o nepăsare extremă în ceea ce priveşte ciupercile? Din cinci ciuperci, patru erau otrăvitoare, cel puţin aceasta este proporţia, azi. Nu cumva Dumnezeu şi-a luat, prin aceasta, firave măsuri de precauţie? Oare unde nădăjduia să ajungă apucatul de pe două picioare, moartea, ce îi fusese hărăzită, nu îi spunea chiar nimic, nu se lecuise, deloc, de uriaşul morman de zile scurse?)

Savian Mur

20

Să fi existat măcar un împărat chinez nevizitat de ampla ţicneală a nemuririi, care să nu se fi prosternat în faţa acestei idolatrii, căruia acele miraculoase Insule ale Preafericiţilor să nu-i fi spus nimic, lăsându-l pasiv? Acum vreo 2200 de ani, Ch’in Shih Huang Ti, Primul Împărat Galben Ch’in, cel ce adusese Chinei tirania şi devastarea culturală, a trimis o flotă, în larg; pe undeva, pe-acolo, se spunea că ar exista trei insule magice, populate cu fiinţe nepieritoare... Mii de fecioare şi de tineri, aleşi cu mare atenţie, au plecat în misterioasa călătorie, să scoto-cească, la centimetru pătrat, teribilele insule, după acele fiinţe ce doseau secretul nemuririi... Iar de nu, de nu le-ar fi întâlnit, era bună şi ceva iarbă magică, chiar nişte bălării − de ce n-ar fi fost şi ele deosebite? Decât să se întoarcă aşa, cu mâna goală... Nu s-au mai întors niciodată. Se zice că împăratul scruta ore întregi largul mării, doar-doar se va ivi ceva. Ce-o fi fost în sufletul acestui om crud? Să facă ce, acele tinere şi acei tineri, să se înmulţească?... Exclus. Ce haz ar fi avut în mintea halucinatorie a unuia ce era încredinţat că numai divinei sale persoane i se cuvenea totul, şi nu oricum, aidoma unui muritor de rând, ci, pe vecie! Pentru ca logica să fie avariată grosolan de mintea în flăcări, ca o simplă idee, un pipernicit de gând, nelăsat să-şi doarmă binemeritatul somn, sub maldărele de praf ale uitării, să fie scuturat, igienizat, îmbrăcat, cu graţie, în hainele posibilului, spre a răspândi, cu discreţie, parfumul realizabilului, musai să-şi găsească un loc prielnic germinării sub o ţeastă agreată de zănatica Istorie: tiran, satrap, dictator, despot, împărat dezlănţuit, rege dement, preşedinte iresponsabil. Probabil că acel sângeros împărat chinez îşi făcuse un plan de soiul

Statuile delirului

21

acesta: între fecioarele trimise şi fiinţele nepieritoare, ce se călcau pe picioare, în cele trei insule, trebuia să se întâmple ceva... La întoarcere, Chao Cheng (numele său iniţial, ulterior, folosind un titlu care devenise cel al unui zeu) şi acele tinere... Nemuritorii copii, ce se vor naşte, cu duiumul! El, prin preajmă... Desigur că i se transmisese nemurirea, în urma divinelor contacte! Adevărul eternităţii se va naşte acolo, în China, sub ochii săi cereşti, din sângele său unic... Nu, nu, timpul încă nu s-a inventat, abia de-acum încolo va începe să palpite, anunţând unica eră ce va împodobi, până la refuz, paginile Istoriei. Da, da, mântuirea s-a scurs direct din măruntaiele sale eterne...

Costurile unei iluzii, emanate de un cap încoronat, sunt uriaşe. Frustrarea, boala, mirajul, megalomania – achitate cu urletele de groază ale victimei... Dilatarea eului, dând drumul la sânge... De la un anumit nivel, fecundarea instinctului criminal nu este oprită de nicio piedică. În loc să te bucuri de cineva, care să te apere, te bucuri, mai devreme sau mai târziu, de moarte. ...Se ridică, totuşi, o întrebare: de ce să mai fi trimis împăratul, în Insulele Preafericiţilor, şi tineri? Cu ei ce să facă, la întoarcere?... Cât l-a mai preţuit marele consumator de carne de porc şi dezvirginator de talie mondială, Mao, pe acest dezaxat împărat! Şi l-a luat ca model... Putea să îl lase indiferent râvna cu care fuseseră desfiinţate, în China, posibilităţile alternative de conducere, de filozofare, de comportament? Cum fusese posibil să mai gândească şi altcineva, înaintea sa, a împăratului? Inimaginabilul tupeu, cine se credea, oare? Nu era de la sine înţeles că numai el, împăratul, gândea? Că doar tertecuţa sa avea toate drepturile rezervate? Ce ieşea din

Savian Mur

22

ea, acela era, desigur, un gând. Inatacabil! O idee, un adevăr, o axiomă: tu, javră supusă, să-ţi permiţi neînchipuita insolenţă s-o conteşti? Păi care este ordinea, cine este sus? Cerul, cumva? Atunci?... Deoarece cărţile vechi îi stăteau sfidător pe luminatul său cap, a dat un simplu ordin: distrugerea. Cui folosea întunericul, dospind nepăsător, dintre coperţi? Se relatează că toate cărţile de istorie, cele clasice, scrierile înţelepţilor şi altele au fost predate guvernului şi arse. Desigur, au fost păstrate şi ceva cărţi „folositoare”: cele divinatorii, medicale (lucrarea Împăratului Galben) şi cele despre agricultură... Bietul cărturar, prins c-ar ascunde ceva, era condamnat la moarte. Gândirea cu sens unic îşi începuse deja călătoria... De ce n-ar fi venerat-o alde Mao?... Încă de pe atunci mugurii nebuniei au început să încolţească. Trei sute de învăţaţi, cei mai mulţi confucianişti, au fost prinşi şi îngropaţi direct. Distrugerea culturală adusă de împăratul smintit etern a fost comparată cu cea adusă de nimicirea Marii Biblioteci din Alexandria. Fără îndoială, acest istoric scormonitor în lada de gunoi a eternităţii a găsit câte ceva, cu tot falimentul său, în încrâncenarea de a pune pe picioare o iluzie a realităţii...

Câtva, însă, tot au dibuit conducătorii din vechime ai Chinei. Au trăit mult destui… Cei Trei Auguşti, Cei Cinci Împăraţi Auguşti... Un milimetru din lungimea acelui fir, cu care ar fi putut fi înconjurată eternitatea, a fost, cu certitudine, consumat, izbăvindu-i de o parte consistentă a remuşcărilor pământeşti, transformând într-un lac marea suspinelor... Slobode la gură, legendele nu puteau ocoli acest subiect gras, posibilitatea de a trăi două-trei sute de ani; trăsătură a Epocii de Aur chineze, a intrat,

Statuile delirului

23

treptat, în anonimat. Propaganda comunistă a încercat, cu destul umor, e drept, să apuce acel fir abandonat, acreditând ideea că datorită puterilor regenerative ale cuvintelor lui Marx, Lenin, Mao, s-a reuşit depăşirea cu mult a sutei de ani... Autodisciplina, regimul sănătos aveau, de bună seamă, un rol deosebit. Regimul sănătos... Se pare că acel pumn de orez, îngurgitat, nu numai că aluneca mai bine, tăvălit în sosul acelor cuvinte, ci avea o savoare specială... În fond, ce mare efort era pentru ziarist să se deplaseze în satul unde murise, recent, bătrânul, ce făcuse, de câţiva ani, suta, să-i ia datele, precis, declaraţiile familiei, ale vecinilor, cum că vorbele lui Mao puseseră în trupul său bazele armoniei, purificându-i sufletul, înnobilându-i spiritul întru o deplină eternizare a nuanţelor de roşu?... „Marx”, „Lenin”, „Mao”... „Marx”, „Lenin”, „Mao”... „Marx”, „Lenin”, „Mao”... Oasele – întărindu-se, întărindu-se, întărindu-se... Ce-i mai rămânea ziaristului de făcut decât să trimită articolul la ziar, el însuşi brusc fortificat? O eternitate, pe lumea cealaltă, în compania celor trei şi a clasicului pumn de orez!

Savian Mur

24

Maestrul nesupunerii Probabil că tot la nemurire s-a gândit şi un monstru

marocan, genitorul a peste o mie de copii. Oricum, Moulay Ishmael este trecut în Guiness Book of Records. Acest debil precursor al lui Hitler ar fi omorât, se spune, cu propria mână, zece mii de oameni. (Când sărea în şa, scotea sabia şi decapita sclavul care ţinea frâul.) ...De ce să mai trăiască şi altul? Copilaşul lui ce-avea? Demenţa macabrului personaj a fost la vedere, acest spermatozoid nu a avut nimic de ascuns, s-a exteriorizat la propriu, fiind autorul unei funebre filozofii, scrise direct cu trupul... Un delir concretizat, ca într-un joc de groază: de-o parte morţii, de alta propriii copii... Recursul la sfânt, pentru a te putea trata de faptele unui vier criminal, este automat: cât de fascinant apare la acesta dezgustul de a-şi lăsa în urmă o progenitură! Apropierea fierbinte de Dumnezeu, consumarea îndârjită a acestei mistuitoare suferinţe, viciul sfinţeniei, înseamnă, tocmai, depărtarea de vechiul sine, balast compromiţător, anularea triumfală, trădarea totală a fostului ins confuz, cârtitor, aflat la cheremul dorinţei, patimii, urii, lăcomiei, invidiei. Ce poate să-ţi aducă o familie? Oribila societate? Acel echilibru umilitor, la care a ajuns şi animalul domestic? Cât timp spiritul îţi rămâne blocat în mirajul faptei, iar sufletul refuză ucenicia

Statuile delirului

25

pasivităţii... Ţi se iartă totul când calci direct pe cer, ca pe o iarbă fragedă, căci pe cine să mai deranjezi? Unica linişte, strălucita liniştire îşi au sălaşul acolo, pe uliţa cerului, în preajma unicului locatar, Dumnezeu, pentru ce să-ţi desăvârşeşti promiscuitatea pământească, în numele cui să-ţi compromiţi fiinţa, tăvălind-o, încă o dată, în pestilenţiala băltoacă a comunităţii, prelungind-o, infam, într-un urmaş, un presupus copil? Ăsta ce să facă, ce să-ţi facă? Fandoseli în ţarcul familial, isteriile vârstei, neajunsurile, conflictele, certurile interminabile... Într-adevăr, nimeni nu putea să-ţi insulte, cu atâta spor, bruma de personalitate, ce-ţi mai rămăsese!

Un precursor magistral al sfântului creştin, în ceea ce priveşte zămislirea, a fost Diogene, cu exemplul său edificator: el se masturba în piaţa publică... Butoiul, lampa, cerşetoria, adică gesturile directe nu veneau decât în sprijinul detalierii convingerii sale: omul nu însemna chiar nimic, atitudinea acestuia îl revolta, lăcomia îl scârbea, bufoneria, cu care se suise pe soclu, îl oripila. Vasta-i ipocrizie, punând în dificultate morala, educaţia! Cetatea? Un infern... Brută, cu reflexele neameninţate... Triumful cetăţeanului îl cătrănea: unde să mai încapă marele singuratic? Bietul suflet... Îi mai rămăsese măcar un petic, permeabil transfuziei necesarei tihne, ocrotitoarei detaşări? Atunci, cum să consimtă Diogene la naşterea unui copil al său, cui să-l livreze, acestei haite umane? Un gest de moralitate sinceră îi poruncea să se abţină, ba, mai mult, să pună şi pe altul în gardă, prin acea risipire publică, abjecţie greu de imaginat la un spirit atât de puternic, atac total la pudoarea zilei, aruncare directă a demersului filozofic la closet... Originalul mesaj

Savian Mur

26

transmis de acest specialist în depistarea, în anihilarea la vedere a exaltării umane, dar, mai ales, în definirea frustă, naturală a omului a străbătut secolele. Porecla de „câine” i se potrivea de minune: pentru un necunoscător, avea apucăturile acestuia... Însă lecţia de iubire, credincioşie, devotament, demnitate, dată de un câine, persistă. Să fi însemnat altceva Diogene, dacă nu un strigăt în acest sens – modelul trebuia căutat în altă parte? Poate de aceea un poet l-a numit „câine ceresc”... Cum să nu îi producă o silă oceanică unul ca Platon, mai mare cu 14 ani, ce înfiinţase, plin de el, o şcoală, „Academia”, la Atena – nu, nicidecum pentru că îl făcuse „un Socrate nebun”... Şi ce să preţuiască la acest om nerecunăscător? Cât şi-a mai invidiat Platon maestrul, cât i-a mai şicanat pe toţi discipolii lui Socrate... Scârbit, Socrate a spus că a avut un vis: Platon se transformase în cioară, se aşezase pe capul său, zgâriindu-i chelia, croncănind, uitându-se împrejur. „Mi se pare că tu ai să spui, Platon, multe minciuni despre mine.” „De ultima haină, aceea a iubirii de faimă, ne dezbrăcăm la moarte, adică, în testamente, în convoaiele funebre, în morminte” – ar fi răspuns Platon. Putea oare Socrate să îi înghită această monstruozitate sufletească, iubirea de faimă? El, care nu scrisese absolut nimic... E drept că elevul, Platon, îl făcuse pe maestrul dialecticii, în Dialoguri, personaj central, însă atâta fiere faţă de acela care crezuse în idealul binelui, al frumosului, al dreptăţii... Cetatea... Şi ce-a primit, la 71 de ani? Cucuta... Acuzaţia? Impietate la adresa zeilor, coruperea tineretului...

Hegesandros din Delfi, referindu-se la uriaşa răutate a lui Platon, scrie în Amintiri: „După moartea lui Socrate,

Statuile delirului

27

când prietenii erau foarte descurajaţi, într-o reuniune, Platon se afla de faţă şi, luând cupa, a început a-i îndemna să nu fie cuprinşi de frică, devreme ce este bine să se bucure în linişte, şi a închinat cupa lui Apollodoros. Apollodoros, după ce bău, zise: «Aş fi băut mai bine cupa cu otravă întinsă de Socrate decât cea cu vin închinată de tine»”. Se mai relatează, aici, despre cei „furaţi” de Platon, în ale sale Dialoguri... Cine oare vorbise mai întâi despre sufletul plăsmuit nemuritor, de către el, care după dezlegare se desparte de trup, nu cumva Homer, cu mai bine de patru secole înainte? Bătrân şi orb, rătăcea din oraş în oraş, recitându-şi versurile... Apoi, legile compuse de Platon, Politica... Dintre cei trei legiuitori atenieni, Dracon, Platon şi Solon, au fost respectate doar legile celor doi, de ale sale râzându-se... Se pare că a scris Legile doar pentru nişte fiinţe plăsmuite de el, de aceea i-a şi căutat pe cei care să le folosească... În sfârşit, sfidarea cititorului, la care s-a dedat Platon, prin acele necuviincioase discuţii despre dragoste... Se reţine şi faptul că cei mai mulţi dintre discipolii săi au fost tiranici şi calomniatori.

În ciuda opulentului dispreţ, cât l-o mai fi căutat Diogene pe Platon, cu lampa aceea grozavă, prin Atena... A avut timp destul să-şi consolideze dezgustul, în cei 25 de ani cât a mai trăit, liber şi neviciat, de la moartea lui Platon. Nu l-a găsit, oricât a scotocit – şi ce era să facă blânda lampă, să-i lumineze acele bazaconii? „Nu e putinţă nici să ne ascundem de zei nici să-i constrângem”. „Zeul este creator şi omul imitator”. „Vorbeşte ca şi cum ar trebui să dai socoteală.” (Cui, locuinţei sale, acel butoi, traistei, mica sa avuţie?) „Nu căuta să-ţi sporeşti averea,

Savian Mur

28

ci să-ţi reduci dorinţa”. „Cel mai bine este să fii sănătos, al doilea să fii frumos; al treilea să fii bogat în mod cinstit.” (Durabilă ipocrizie...) ...Nimic, n-a dat de absolut nimic, unicul rezultat fiind maltratarea lămpii: dus şi Platon, dus şi secolul lui Pericle...

Diogene a murit în jurul vârstei de 90 ani – câte butoaie să fi schimbat?... Iar dacă inerenta mizerie fizică l-a însoţit, fidelă, de-a lungul acestor ani, oboseala faţă de om i-a rămas curată. Spaima zilei de mâine, apăsarea eternităţii? Nimic din toate acestea: ce-a avut şi ce-a pierdut... O meserie care să-l subjuge, legitimându-l în ochii celor din jur? Nu-i păsa. Ce, pasărea de pe câmp avea vreuna, îşi pierduse cumva libertatea? Şi ce nevoie avea el să fie legitimat de grupul fantomelor? Nu, el nu îşi ucisese pasărea interioară, cântecul ei îi spăla sufletul îmbâcsit de isteria umană, astfel că la orice oră era apt pentru zbor... Paradoxal, scandalul exterior, exerciţiul supunerii, vizibil, la tot pasul, serveau drept combustibil... Nu simţea în gură, ca altul, un gust de salivă străină... El a fost acela ce a respectat adevărata filozofie, a cărei armă a fost verbul direct, acuzator, demascator al exaltării minţii şi al derapajului spiritului. Morală, metafizică, învăţătură, doctrină, convenţie, binele comun, divinitate, Cetate? Tot atâţia factori perturbatori, călcarea logicii cu bocancii utopiei, interminabilă prostituare a cuvântului, fardarea stridentă a acestui mort, speranţa, contribuind, grandios, la opera de agitare a mamiferului biped, desăvârşindu-i banalitatea, încununându-i rătăcirea, dotându-l cu acea privire stranie, ce ar pune în dificultate un tigru înfometat, cu o greu de imitat căutătură, năvălind, triumfal, în curtea psihozei... Omul, omul... Conflict

Statuile delirului

29

perpetuu cu sine, cu altul, cu ce este în jur! Nimic nu merge, nimic nu îi aduce liniştirea. Consumator disciplinat al roadelor amare, strânse, cu sârg, de pe câmpul freneziei sale, pentru ca spectacolul autoumilirii să fie total... Terci, prăjitură – totuna... Însuşi pomul din curtea copilăriei, lângă care, iată, a îmbătrânit, îi stă pe cap şi nu se lasă până ce nu îl schilodeşte, însuşi firul de iarbă îl calcă pe nervi, cum să-l lase aşa şi să nu-l reteze, chiar o piatră îi creează probleme, gândindu-se cum s-o sfărâme... Delirul acestei minţi, încredinţarea funebră că, totuşi, ar exista ceva, pe lumea aceasta, deposedând omul de reconfortanta libertate primară, viciindu-l, înfundându-l, grotesc, întunecându-l... Şi pentru ce toate acestea?... Bipedul, şarlatan prin bâlciurile vremii, animal neconsolat de beneficiile curatei lâncezeli, căruia exerciţiul simplu al contemplării i-ar fi adus foloase fabuloase, preferând, incredibil, în locul relaxării, perpetuarea condiţiei de veşnic neadaptat: iadul expresiilor feţei sale o dovedeşte cu prisosinţă, zvârcolirile trupului nu mai au nevoie de comentariu.

O luptă în sprijinul redobândirii inocenţei pierdute, iată care a fost tema lui Diogene; fastul Atenei nu-l putea deruta, nici strălucitul demers intelectual, nici minunata înflorire a artelor. De la nivelul butoiului infect, lampa sa mândră veghea – clasifica, diagnostica, eticheta... Veghează, punând pecetea lucidităţii pe cele 24 de secole, scurse de atunci... Tot de atunci, bogatul şi-a păstrat locul, permutându-şi obsesiile de sporire a bogăţiei, de s-ar fi putut de la o oră la alta, sfidând, umilind, batjocorind, distrugând, făcând jocul acelui timp, nuanţând, după felul în care i-a permis vanitatea, delirul

Savian Mur

30

propriei imbecilităţi... Săracul? Ducă-se dracului, are atâtea de cucerit – aerul din jur, lenea, patul: ce vină să am eu că sunt bogat? Cetatea, oraşul, metropola? Reuşite aproximări ale unui infern tot mai performant! Politica, religia, perfidul lor efect? Idealizarea naivităţii, privilegiul de a te împroprietări în cer, grosolană încălcare a fidelităţii faţă de tine, idioţenia răzvrătirii, bălăceală în cloaca promisiunilor, delict al supunerii, pecete pe prostie, propăşire în neant... Societatea? Un spital, unde gemi fără să te audă nimeni, locul optim balansării între groază şi apatie, despot, pregătindu-se pentru interzicerea odihnei şi scoaterea unei legi a chinului... Oriîncotro te uiţi, aceeaşi constatare: târnăcopul agitaţiei a ras din temelii binecuvântatul loc al pasivităţii, comun animalului, plantei, minunata indiferenţă a fost ştearsă de apele murdare ale cupidităţii, ultimul strop de omenie fiind luat la vale, aducând făptura umană la standardele fiarei... Există fiinţă care să îşi pedepsească, cu atâta metodă, propria carne? Să-ţi obligi sângele să se prostitueze, funebru, prin măruntaie, neavând pic de milă faţă de imensul travaliu!

Statuile delirului

31

Trupul izbăvitor Ce şi-ar mai dori omul să scape de această povară

sâcâitoare – prea mult animal... Parazit vrednic, cerând, cu impertinenţă, drepturile pentru somn, prefigurând, cu neverosimil cinism, viitoarea pulbere... Simplu mamifer, bipedul continuă să dea din coadă, deşi nu se observă, întru deplina satisfacere a stupidului său orgoliu: din exterior, la vedere, ca odinioară, aceasta s-a mutat în interior... Animalul cu coada interioară? Da, el este, omul... Cu toată sforţarea minţii, de a-l scoate din animalier, de a-l depersonaliza, ordona, sistematiza, robotiza, abstractiza – carnea, batjocoritoare, a tras-o, fin, de ureche: zăludo, nu te mai fandosi, leapădă-te de zdrenţele dominării, oare ai uitat că eşti, definitiv, la mâna mea, că eu fac jocurile, nicidecum o ameţită, ca tine? Cine crezi că-ţi va da marşul?... Puţin respect, aroganto! Tu poţi lipsi, jigodie, nu te-a chemat nimeni, însă fără mine, ce te-ai face? Pe unde ai scoate cămaşa? Fără sângele acesta cald, bou – înhămat la un jug veşnic?

... Mintea şi carnea, jucători vicleni; omul, la discreţia acestor doi impostori virili. Sufletul? Minge de ping-pong...

Odată cu înaintarea în vârstă, mintea dă semne de cuminţenie – se potoleşte, rafinându-şi vechile inflamări. (Excepţie face marele delir...) A alergat după himere...

Savian Mur

32

Măcar cel ce s-a spetit, zilnic, cu munca, îmbrobodindu-şi, indirect, gândurile, interzisul metafizicii, s-a acomodat... Perversă, religia i-a zâmbit, cu toată albeaţa danturii, sugerându-i că dincolo va fi lumina, aureolându-i sclavia, asigurându-i, la modul acesta dezgustător, virtutea... Rămâne, aşadar, în discuţie cel ce îşi dă seama... Chinuitul... Dizolvatul în neant... Ofensatul de marea mizerie ce i s-a întâmplat, aceea de a fi fost născut... Cel care a realizat, până la incandescenţă, că, într-o zi, va muri, nemaiputându-şi reveni... Din pământul obosit, triumfătoare, mijesc plantele renunţării, apoi, primii boboci ai resemnării: a trage pe dreapta nu e o umilinţă, ci o necesitate spirituală. Priveşte, orb, ascultă, surd, vorbeşte, mut. Succes, insucces, credinţă, lipsă de credinţă, fericire, nefericire, necaz, bucurie, teamă, linişte – cui să-i mai pese?

În tot acest timp, ce face carnea, pe unde mai umblă sângele? Pregătiri minuţioase, pentru marea debarcare... Agitat, câinele bolii începe să latre, apoi să urle. Delirul celular îşi etalează măiestria. Boala, modificare organică sau funcţională a echilibrului normal al organismului – cât de nevătămătoare pare definiţia... Liniştitoare... Cumsecade... Şi ce ravagii aduce acolo unde, cu un tupeu de târfă pe centură, se instalează... Încolţită, ruşinos, minţii nu-i mai rămâne de făcut decât nişte palide gesturi tehnice, de la nivelul acelor cârje... Calm, delirul termină şi ultimile finisări, pentru ca moartea să-şi anunţe, în sfârşitul, triumful.

Statuile delirului

33

Singurătatea sufletului caritabil E posibil ca omul să trăiască o singurătate pură,

necontaminată de nimeni şi de nimic? Să se trăiască pe sine, sută la sută? În primul rând, ar avea nevoie de o izolare fizică, în sensul că nici măcar o muscă să nu-i treacă pragul, de o minte teribil de distructivă, care să pulverizeze şi ultimul rest de amintire, din trecut. Apoi, ar trebui să-şi facă suficiente provizii, o simplă ieşire, după un pachet de ţigări, putându-i compromite eforturile făcute pentru dobândirea mult râvnitei însingurări. În fine, realizate toate acestea, iată-l faţă în faţă cu propria persoană. Cât va rezista? Se va împlini, se va desăvârşi, ori se va autodistruge, lent? Dacă persoana respectivă era un monstru, înainte de începerea acestei experienţe, pesemne că ar fi rezistat destul de mult, căci hrana sa, exercitarea răului, ar fi direcţionat-o asupra propriei persoane, din inerţie: un demon găsindu-şi plăcerea în atingerea perfecţiunii, chiar pe pielea sa, ar aştepta cu înfrigurare şi ziua de mâine... Iar dacă nu, dacă era un om obişnuit, cu perspectiva singurătăţii veşnice, în faţă, atunci, nu după multe zile şi nopţi, ar fi explodat de indignare, luând-o la sănătoasa... Cum ar fi putut altfel scăpa de proaspăta nenorocire, abătută asupra sa? Uite, neantul uzual pare suportabil, însă falsificat... Mai bine

Savian Mur

34

umbră, decât hoitul, cu perspective multiple, al singurătăţii totale... Nici dezvăţat de tine, nici de altul – ce poate fi rău, aici? ...Şi dacă fusul zădărniciei îţi deapănă zilele, ce?

Mai rămâne de analizat idiotul – ei, cum va răspunde experienţei acest exemplar, ce soi de grimase îi vor încolţi pe faţă, cu ce noutate va veni? Cu nimic, el era, oricum, singur, însă o singurătate lipsită de substanţă, alterată. Nu există nicio îndoială, se va îndârji să umple golul orelor cu lăturile propriei fiziologii...

Cine vorbeşte de marea singurătate ar trebui să o facă mai precaut. În fapt, nu rămâi niciodată singur. Nu, nu e posibil ca omul să trăiască o singurătate pură, să se trăiască, exclusiv, pe sine. Există trepte de singurătate, cu cea mai abisală putându-se acomoda doar un tip de fiară umană, sătulă de răul făcut. Însă tentaţia solitudinii rămâne, spiritul căutând-o, îngrijind-o cu migala grădinarului, îmbunătăţind-o, perfecţionând-o... Marea singurătate înseamnă creaţie: unde să te mai ascunzi de impostura vremurilor, de execrabilitatea zilei? În fond, fiecare secol a venit cu un nou sortiment de minciună, deceniile, vrednice, ocupându-se de detalii. Dogme, idealuri, religii – o apă şi-un pământ... Sărac, bogat, târfă, virgină, bandit, erou, criminal, sfânt – nicio noutate... Filozofie, cârciumă, instituţie, balamuc... În fine, ştiinţa: doliul cunoaşterii... Ce vaccin să mai foloseşti, când fotoliul moalei detaşări te aşteaptă, răbdător? Priveşte, circular: un veşnic scandal – doar tu mai lipseai... Nu-ţi mai rămân de făcut decât, cel mult, nişte gesturi tehnice. Să mergi la serviciu, să faci cumpărături, să-ţi achiţi dările şi aşa mai departe. Suflet? Zero! Măsuri de precauţie? Tone... În rest? La margine, cât mai la margine... Să-şi

Statuile delirului

35

spargă altcineva capul, e loc destul: hrăpăreţul, profitorul, lacomul, istericul, ţoapa, descreieratul, idolatrul, eroul, predicatorul, tiranul, fanaticul, idealistul, utopistul, nostalgicul, formatorul de opinie, târfa politică, religioasă, vizionarul... Apărarea neuronului e o datorie vitală!

... Cât de sigur pare acest drum al singurătăţii autoimpuse, acest drumeag lăturalnic, extrem de rar circulat, invidiat de însuşi Dumnezeu! Totuşi, ce poate reprezenta acesta, dacă nu o cale a agoniei? Şi ce semnificaţie poate avea pentru un suflet, pierdut în ceaţa propriilor lacrimi, ce nu s-a putut niciodată acomoda cu hidoşenia egoismului, cu uscăciunea sentimentală, ce a mustit, prin toţi porii, de mila pentru fiinţa ameninţată, bolnavă, neapărată, părăsită, de ura faţă de agresor? În lipsa sentimentului caritabil, nu eşti decât o fantomă, un rebut existenţial, murind, cu fiecare zi ce trece. Cu timpul, deznădejdea, teama, disperarea îţi vor şopti, la ureche, cu tandreţe, dulcele refren al acestei agonii! Când ai auzit un geamăt, ţi-ai astupat urechile, o implorare, nu ţi-a păsat, un strigăt cumplit de ajutor, ţi-ai întors capul, când ai văzut o violenţă, nu ţi-ai pus nici măcar o întrebare – eventual, ţi-ai pus mâna la ochi. Te-ai întrebat ce se întâmplă într-un abator? Într-un spital mizerabil? Cum de-a ajuns acea fiinţă un hoit? Nu, ai trecut, senin, mai departe, strâmbându-te de greaua duhoare.

Probabil că din aceeaşi categorie vânoasă, a sufletului uscat, a spiritului dotat pentru legiferarea veşnică a nefericirii, la orice oră a zilei sau a nopţii, fac parte şi scriitorul, filozoful ce au dezvoltat, în opera lor, o viziune sumbră a existenţei, valorizând, cu talent, această funebră găselniţă, că nu mai e nimic de făcut...

Savian Mur

36

deşertăciunea... zădărnicia... adierile neantului... seriozitatea cimitirului... inutilitatea implicării individului... nerozia finalizării unei acţiuni... câmpul, plin de oase, al speranţei... Uite că ar mai fi de făcut câte ceva pe ici, pe colo, de reparat, de îndreptat, de corectat, de remediat, de ameliorat... Oare propria dumitale agonie nu ţi-a revelat nimic? Întristările, deprimările, disperările?

O singurătate, ce a întors spatele gestului caritabil, e stearpă. De la nivelul acesteia se poate perora, la nesfârşit, pe bătătoritele teme, cum ar fi: vacuitatea existenţială, sensul tragic al spiritualităţii, impostura cunoaşterii – ce să cunoşti, nefiind vizitat de milă, de acest fin motor al acţiunii caritabile, justificare a adevăratului om?

Statuile delirului

37

Supremaţia Milei Speranţele puse de om, ori de câte ori a invocat cerul!

Nimic... mai nimic... Cel mult, un „bine” abstract, cu care ce să facă? Lapte, adus la starea de zer, promisiuni, garnisite cu maldăre de frişcă, nici asta, măcar, dovedindu-se a fi spumă de mare, bogăţie, cunoscută şi de o invazie de bălării, celebritate, intimă însuşi cerşetorului, horă de miracole nule, exuberanţă a unui trup lipsit de glande, ambrozie a dezacordului cu tine însuţi... Bietul ins, botezat creştin: rugăciuni, post, abstinenţă, pioşenie îndârjită, iar cerul, şovăielnic... Dumnezeu, Isus, Maica Domnului: cum să fie posibil aşa ceva? Dacă la acest nivel se umblă cu cioara vopsită, atunci aici, pe pământ, în cine, în ce să-ţi mai pui încrederea? ...Poate o fi ascuns pe undeva, în vreo văgăună de munte, în cer, căci a dispărut fără urmă „binele” acesta.

Abia a aşteptat viitorul ticălos să vadă zăvorul pus pe poarta cerului, sufletul său negru sesizând, de la început, că ceva scârţâie, acolo, că nimic bun nu se va lipi de el... Cine ar mai avea acum îndrăzneala să îl tragă de mânecă, după amarnica batjocură suferită, în aşteptarea acelui gest divin? Iată-l înviorat, decis să refacă, grabnic, terenul pierdut! Abjecţia, răutatea, cruzimea, barbaria îşi

Savian Mur

38

intră în rol, bruta nemaiavând a da socoteală în faţa conştiinţei, luminate, puternic, de acea revelaţie: Dumnezeu doarme, poate chiar sforăie, abundent, iar dacă se trezeşte, cumva, şi-l ia la ochi, îl lasă rece. De lege, eventual, să se mai ferească, de puşcărie – cu cerul a căzut la pace... Însă şi aici stă bine, marele său talent de javră scoţându-l, de atâtea ori, din încurcătură. Acest tip de ticălos pare, totuşi, un găinar pe lângă acel demon a cărui minte pluteşte în aburii delirului: dacă cerul a rămas surd la rugăminţile gloatei, dacă acel „bine”, atâta promis, s-a rătăcit, probabil, pe undeva, şi nu a mai ajuns pe pământ, el însuşi aşteptându-l, nu cu gura căscată, ci, într-o stare tot mai greu de digerat, nu-i nimic: îl va aduce el. Da, da, însuşi Dumnezeu are cunoştinţă de aceasta, din moment ce l-a delegat să aducă acel belşug promis, pe el, da, pe el, trebuie doar puţină răbdare şi, mai ales, încredere totală, în tot ce va spune şi va înfăptui...

Sătul până în gât de acel „bine” ceresc, milosul şi-a văzut de treaba lui precisă, de zi cu zi. Mila, autodistrugere înălţătoare... nebunie nevindecabilă... sfârtecare ziditoare... patimă alinătoare... viciu exemplar... degenerare prosperă... linişte torturantă... blestem reconfortant... teamă izbăvitoare... chin divin... umilire odihnitoare... năpăstuire dulce... vitalitate înăbuşitoare... suferinţă nepieritoare... Unde s-a ivit un caz, a intervenit, salvând, alinând, hrănind, adăpostind, îngrijind, încurajând, sprijinind, compasionând, mângâind, dezmierdând, iubind... Nu, el nu a vrut să facă un bine, spre a face pe plac lui Isus, nu, el a simţit că, dacă nu ar fi intervenit, mila i-ar fi pus, imediat, un început de devastare în suflet, ţipându-i în urechi: ticălos abject, vrei

Statuile delirului

39

să fugi... Aleargă, atunci, prinde haita din urmă, îngroaşe-i rândurile! Eşti ca unul din monştrii ăştia, care doar cer, fără a da absolut nimic; de ce crezi că se închină, seara? Păi să nu le dai, Doamne, toată groaza celui pe lângă care au trecut, nepăsători?

El, milosul, nu poate da bună-ziua decât unui milos, cu care se înţelege din priviri. Are cui îşi descărca sufletul, căci, în sfârşit, este ascultat, cui comunica o realizare proaspătă, deoarece a găsit persoana care s-o aprecieze, pe cine respecta, umilinţele îndurate şi de unul, şi de celălalt fiind simetrice, aprecia, ca pe unul care, pierzându-şi liniştea, tocmai şi-a redobândit-o... Dar, mai ales, întrevede un mic viitor... Desigur că un astfel de om nu va trăda, nu se va trăda, el fiind imun la cea mai simplă încercare de deturnare: omul nevizitat de eterna Milă se află expus, veşnic, în bătaia vântului... Iar dacă nu a cunoscut niciodată acest grandios sentiment, măcar să se abţină de la comiterea răului! Se pare că are, totuşi, o minte...

Savian Mur

40

Nero – în timpul liber, împărat Nero, care în anul 54, la vârsta de 17 ani, devenise

împărat, a fost un băiat „de statură aproape mijlocie, corpul plin de pete şi respingător, părul blond, faţa mai degrabă frumoasă decât plăcută, ochii albaştri şi miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, picioarele foarte subţiri, în sfârşit, o sănătate excelentă” (Suetoniu). Pasiunea pentru arte era cu totul remarcabilă – picta, desena, scria versuri, cânta din harpă... Seneca, dascălul său, îl formase în spiritul umanitar, cărţile de filozofie, de literatură nelipsind din preajma tânărului. Numai că... Monstruoasa Agrippina, mama sa, se opunea din răsputeri acestor înclinaţii artistice ale fiului, căutând să pună distanţă între el şi arte, fiind preocupată să atragă, prin evidentele sale farmece feminine, pe acei puternici bărbaţi, ce puteau consolida, garanta poziţia fiului, ca viitor împărat. Harpă îi trebuia unui împărat? Sunetele instrumentului o scoteau din minţi. Versuri?... E adevărat, s-a bucurat mult când Nero, ajuns, între timp, un superb adolescent, a ţinut discursuri în latină şi greacă. Din păcate, partea diabolică a fiinţei sale o măcina teribil, căci „putea da domnia fiului său, dar nu putea răbda să domnească el”, fiind „aspră şi ameninţătoare din fire” (Tacit). „Aspră şi ameninţătoare” – ce cuvinte blânde,

Statuile delirului

41

pentru demonul feminin... Până la otrăvirea lui Claudiu, sinistrul personaj deja lichidase toate persoanele din jurul împăratului, care se opuneau murdarelor planuri. O fire artistică, fiul, contra uneia criminale, mama...

Primii cinci ani de domnie ai lui Nero au fost reuşiţi, influenţa înţelepţilor dascăli, Seneca şi Burrus, atârnând greu; prin lecţiile desăvârşite, Seneca îl ajutase pe tânăr să întrevadă drumul virtuţii, iar Burrus, graţie aptitudinilor şi cunoştinţelor militare, cel al austerităţii. În cine putea lovi Agrippina, care avea tupeul să conducă ea, direct, dacă nu în aceşti doi maeştri? Ameninţările nu mai conteneau. Abjecţia sa rafinată ieşi încă o dată la iveală, dacă mai era nevoie: merse până acolo încât strigă în public că fiul ei vitreg, Britannicus, ce intrase, bietul, în anii de adolescenţă, trebuia să îmbrace purpura imperială... Instinctul criminal neronian se dezlănţuie, pentru prima dată. Blondul cu ochii albaştri ascundea, în interior, un călău... „Artistul”... A fost de ajuns un simplu zvon, că domnia îi era în pericol, pentru ca să pună, imediat, la cale otrăvirea sărmanului copil. Vreo remuşcare, în zilele următoare? Nici vorbă, probabil că harpa nu-l ascultase niciodată mai bine... Ce sunete pline, imediat după prima crimă... Lungul şir de odioase crime începe să prindă contur. Este chiar momentul în care debutează delirul viitorului monstru, delirul artistic – Nero se credea, se visa un uriaş artist –, pe fondul căruia aceste crime par a fi făcute cu o lejeritate incredibilă, cu un cinism dus la desăvârşire. Demonica sa transformare, la care propria mamă participase, din plin, se realiza fără nicio speranţă de revenire... Fapt e că în jurul împăratului apăruseră elemente „artistice şi preţioase”, tineret

Savian Mur

42

decadent... Terpnus, profesorul său de dans, scriitorul Petroniu, „arbitrul eleganţei”, Otho (mai târziu şi împărat), ambiţios şi fermecător, alţi „preţioşi şi liberi cugetători...” „Nero, îmbrăcat în haine de sclav spre a nu fi recunoscut, colinda uliţele, lupanarele şi cârciumile Romei, însoţit de tineri care furau mărfurile puse la vânzare şi băteau până la sânge pe trecătorii întâlniţi în cale, fără să fie recunoscuţi de aceştia, aşa încât chiar Nero primi lovituri, ale căror semne i se vedeau pe faţă” (Tacit).

Un al doilea demon feminin avea să lase urme adânci în existenţa bizarului împărat Nero: Poppaea, soţia lui Otho... O femeie, este adevărat, de o frumuseţe exterioară cum rar se putea vedea, figură proeminentă a anturajului neronian, cultivată, elegantă, distingându-se, cert, prin gustul artistic. Din păcate, frivolitatea, depravarea îi erau la fel de familiare... „Înfăţişarea ei arăta cuminţenie, faptele însă dezmăţ.” Ea „avea totul afară de un suflet cinstit” (Tacit). Părul – focul ambrei, era unul potolit, căci dogoarea nebuniei sale... Baia zilnică, făcută în laptele a cinci sute de măgăriţe, special mulse, o ajuta să-şi menţină frăgezimea pielii... Fără să clipească, Nero a smuls-o, pur şi simplu, din braţele partenerului de dezmăţ, pe care l-a azvârlit tocmai în Lusitania (Portugalia), ca guvernator... După un an, Nero se hotărăşte să-şi ucidă mama... Uneltirile metresei îşi făcuseră, pe deplin, efectul... Ordinul său a fost executat. Nepăsător, excelent dispus, apare tot mai des în public, conducând carele de curse şi cântând pe scenă... Îngroziţi, Seneca, Burrus nu-l mai puteau împiedica, strădania lor fiind călcată în picioare de proaspătul delirant. Boala era abia la început. „Cei mai netrebnici din

Statuile delirului

43

jurul lui răsăriseră ca ciupercile, mai mulţi ca la orice curte regală...” (Tacit). Această pleavă nu scăpa nici cel mai mic prilej de a-l gudura, şoptindu-i la urechea împărătească evidenţa că înşişi zeii olimpici practicaseră cele mai frumoase îndeletniciri din lume – poezia, muzica, cursele de care. O minte normală i-ar fi trimis la plimbare, oare treburile imperiului nu erau cu mult mai importante? Însă nu, uriaşa provocare, de a fi devenit cel mai mare cântăreţ şi poet, din trecut, prezent şi viitor, îi punea demenţa la grea încercare. Împărat–era! Plus... Ei? Merita o aşa glorie, ce n-a cunoscut-o, n-o cunoaşte şi n-o va cunoaşte nimeni? Istoria va demara, în sfârşit, cu uriaşa-i personalitate! Lumea va fi împânzită de statuile acestui unic geniu, artele, subjugate, îi vor cădea la picioare, de-a pururi. Admiraţia pentru acest magistral talent nu va seca niciodată!

S-a urcat pe scenă ca un simplu concurent, nicidecum ca împărat, spre a demonstra că el este cel mai bun... Putea fi concurat de te miri cine, cu harpa, vocea şi propria producţie poetică. Evident, toate concursurile au dat acelaşi câştigător... Cel mai important premiu era acordat, în urale, împăratului... Aristocraţia romană începuse să-l deteste tot mai profund. În schimb, artiştii de mâna a doua, ce dădeau buzna la spectacole, flămânzi, erau în extaz... Pictori, sculptori, scriitori, cântăreţi, actori, instrumentişti... După ce înfiinţase „jocurile tinereţii”, Nero puse pe picioare altele, organizate după modelul grecesc, denumite Neroniana. Premiile cele mai mari aveau acelaşi destinatar. Pe lângă întrecerile artistice, au fost introduse şi concursuri atletice. „Totuşi, treptat-treptat, vechile datini ale strămoşilor sunt nimicite

Savian Mur

44

din temelie din pricina înrâuririi neîngrădite a străinilor, astfel încât azi am ajuns să vedem în Roma tot ce este venal sau poate strica aiurea; şi, în felul acesta tineretul ţării noastre este corupt de moda luată de la străini, pierzându-şi vremea prin gimnazii şi prin adoptarea unei atitudini prea nepăsătoare, şi prea ruşinoase patimi trupeşti, tinerii erau îndemnaţi de împăratul însuşi şi de senat, care nu numai că au lăsat fără nicio oprelişte să se reverse toate năravurile şi viciile, dar şi-au pus şi puterea în joc în acest scop, silind pe fruntaşii statului roman să se înjosească pe scenă sub cuvânt că rostesc discursuri sau fac poezie” (Tacit). (Cert, Nero a avut destulă fantezie, pe când lingăii lui Ceauşescu... La două milenii distanţă, depravarea umană rămăsese staţionară. Cu adevărat, progresul omului, în plan moral, trebuie menţionat...) Însă cea mai ruşinoasă trădare a venit din partea filozofului, scriitorului, omului de stat Lucius Annaeus Seneca, a lui Burrus, profesorii împăratului. Nevoiţi să stea, în timpul spectacolelor, lângă acesta, şi-au agitat togile şi au bătut din palme, „ca prin aceasta să stimuleze şi pe ceilalţi” (Dio Cassius). (În România, lichelele universitare au făcut un pas înainte, punând toga pe capul unui ajutor de cizmar.)

... În sinea sa, Nero tânjea după o asistenţă tot mai numeroasă, la spectacolele sale. Grădinile imperiale, unde se produsese, i se păreau, acum, de neconceput. Un asemenea artist, să se compromită în halul acesta! Un artist local... Vai de capul său! Un amărât. Pradă unei furii greu de digerat, anunţă începerea unui fel de turnee, în oraşele greceşti... Era limpede că publicul de aici, mult mai educat, nu putea vedea, în împărat, un simplu bufon,

Statuile delirului

45

pe scenă... Nu era oare Grecia ţara artelor? Începu să repete ore întregi, într-o stare de frenezie greu de descris. Se culca pe spate cu o greutate de plumb pe piept, ca să facă exerciţii de respiraţie. Apoi, consuma apreciabile cantităţi de ceapă şi ulei, pentru întreţinerea vocii. Ţinea un sever regim alimentar, înainte de spectacole. La toate concursurile publice a cerut, cu vehemenţă, să nu fie în niciun fel favorizat, dimpotrivă, să fie considerat egal cu ceilalţi muzicieni. O simplă coroană, acordată de juriu, după ore întregi de cântat, îi producea o mare bucurie... „Aşa de mult se supunea legilor concursului încât nu îndrăznea niciodată să scuipe şi-şi ştergea singur sudoarea de pe frunte cu braţul. Ba chiar într-o tragedie, când i-a scăpat sceptrul din mână, l-a ridicat repede, tremurând de teama de a nu fi exclus de la concurs pentru această greşeală şi nu şi-a recăpătat calmul decât atunci când un actor l-a asigurat, jurându-i, că nu i-a observat acest amănunt, în zgomotele de picioare şi aclamaţiile publicului” (Suetoniu). Când juriul îi acorda premiul de onoare, năvălea pe scenă cu lacrimi de bucurie, anunţându-şi victoria... Deosebita sa forţă fizică îi permitea să stea până la opt ore pe scenă; repertoriul bogat, memoria foarte bună îl ajutau... Scria ore întregi poezii...

Crimele tiranului se împleteau cu spectacolele artistului... Vai de cel ce se apropia de tron... În fine, el „socotea că bogăţiile şi banii nu sunt făcuţi decât pentru a fi risipiţi, că cei ce calculează şi cheltuiesc cu socoteală sunt nişte avari şi nişte cărpănoşi, iar cei ce fac risipă şi se ruinează sunt cu adevărat străluciţi şi măreţi...” „Nu îmbrăca niciodată o haină de două ori. Juca zaruri pe patru sute de mii de sesterţi punctul. Pescuia cu o plasă

Savian Mur

46

aurită, împletită cu fire de purură stacojie. Se spune că niciodată n-a făcut o călătorie cu mai puţin de o mie de care cu catârii potcoviţi cu potcoave de argint” (Suetoniu).

În noaptea de 19 iulie 64 a izbucnit dezastruosul incendiu, ale cărui flăcări au consumat două treimi din Roma. Zile şi nopţi, cu o dăruire extraordinară, Nero a condus operaţiile de stingere şi de salvare a bunurilor. Însă, imediat, avea să se întâmple ceva straniu... Delirul neronian începe şi el să ardă... Într-o seară, împăratul s-a urcat pe un acoperiş, în costum de citared şi cu harpa în mână… Cu vocea sa teribil de puternică, a început să declame versuri închinate incendierii Troiei... De bună seamă că flăcările ce năvăliseră asupra Romei îl inspiraseră... Sinistraţii din împrejurimi au rămas înmărmuriţi – nu cumva însuşi Nero pusese focul, spre a avea în faţă spectacolul homericului incendiu?... Nebunia sa polivalentă era în stare să creeze un asemenea decor înspăimântător... (Pentru un istoric de azi, o asemenea învinuire a împăratului apare ca absurdă.) Imediat, Nero a ordonat o necruţătoare anchetă, acceptând pe loc versiunea că cei vinovaţi erau creştinii din Roma – ei ar fi pus focul în mai multe părţi ale oraşului... Aceştia nu participaseră la potolirea incendiului, crezând că e un semnal ceresc pentru a doua venire pe pământ a lui Cristos... Superstiţios, Nero credea că practicile magice ale sectei creştine atrăseseră flăcările asupra Romei, aşa că ordonă o sângeroasă urmărire a membrilor acesteia. „Şi în vreme ce mergeau la moarte, creştinii mai erau şi batjocoriţi în fel şi chip: de pildă, erau îmbrăcaţi în piei de fiare şi apoi daţi câinilor ca să-i rupă sfâşiindu-i, ori erau răstigniţi pe cruce şi hărăziţi arderii pe rug, iar când se

Statuile delirului

47

lăsa amurgul erau arşi de vii în chip de torţe pentru a se lumina noaptea” (Tacit). Fără să clipească, şi-a dat acordul ca toţi cei 400 de robi ai bogătaşului Pedanius Secundus, ce fusese asasinat în casă de unul din sclavii săi, să fie executaţi ca vinovaţi, cu toate că erau inocenţi.

Spre a-şi menţine popularitatea, Nero a oferit parcurile sale pentru spectacole. Mergea la jocurile de circ „îmbrăcat ca vizitiu, stând de-a valma cu plebea sau într-un faeton”. Începu construirea unui nou palat imperial, Domus Aurea, în mijlocul Romei, expropriind mult teren, ce cuprindea grădini, holde cu grâu şi vii, păşuni şi parcuri fanteziste. Cei mai importanţi arhitecţi, decoratori, pictori, sculptori şi mozaicari din imperiu fură aduşi la Roma. Comorile artistice ale Greciei au fost, în continuare, jefuite, spre a împodobi noul palat, ca pe un muzeu.

La un an de la arderea Romei, a fost descoperit complotul lui Piso, membru al înaltei aristrocaţii romane, „în care intraseră pe întrecute numeroşi senatori, cavaleri, ostaşi şi chiar femei, atât datorită urii împotriva lui Nero, cât şi din dragoste faţă de Piso”(Tacit). Nero nu-şi iartă nici măcar marele său dascăl, Seneca. Fu trimisă, rapid, o gardă, la vila filozofului, care, calm, a spus: „Ce se poate aştepta de la un om ce şi-a ucis mama şi fratele (Britannicus), decât să-şi omoare şi pe fostul lui învăţător”. A sfârşit într-o etuvă supraîncălzită cu vapori, unde şi-a retezat venele de la mâini. Cel ce afirmase: „Dacă vrei să fii fericit, roagă-i pe zei să nu ţi se realizeze nimic din cele dorite”...

La doi ani de la arderea Romei, spre a-l pune la adăpost de ridicolul reapariţiei pe scenă, senatul făcu imprudenţa de a-i oferi lui Nero premiul de onoare pentru

Savian Mur

48

cânt şi declamaţie – cu anticipaţie... Gestul îl turbă pe împărat: „Sunt gata să apar în faţa juriului competent în arta muzicală şi nu am nevoie de protecţia senatului.” S-a suit, rapid, pe scenă, cântând imn după imn, spre deliciul mulţimii... „Ai fi putut crede că într-adevăr plebea se bucură. Şi poate chiar se bucura pentru că prăbuşirea statului o lăsa nepăsătoare” (Tacit). Concursul, se relatează, s-a prelungit până târziu în noapte, iar în sală a adormit un singur om, iertat de Nero – Vespasian, viitorul împărat. De altfel, ieşirea din teatru era interzisă, cât timp se producea Nero. Multe femei ar fi născut, în timpul cât el cânta; se sărea peste ziduri, pentru anumite necesităţi...

Începu, după minuţioase pregătiri, marele turneu în Grecia. Cântăreţul râvnea după veşnica consacrare. Deopotrivă, poetul, actorul, alergătorul cu carul... Concursurile pythice, isthmice, nemeene, olympice... A obţinut 1800 de premii, neabătându-se de la regulile concursului respectiv. Era însoţit de o armată de funcţionari, actori, cântăreţi, sclavi şi ostaşi, mulţi având o misiune secretă, de a regiza aplauzele, în teatru... Un an şi jumătate a stat în Grecia. Obligaţiile de împărat? Cui îi mai păsa! Ar fi dorit mult să participe şi la întreceri ca trânta şi bătaia cu pumnul... Merse până acolo încât porunci ca portretele şi statuile celor ce ieşiseră învingători, înaintea sa, la concursuri, să fie aruncate în latrine. În lume exista doar un singur mare artist, împăratul Nero... El, Lucius Domitius Ahenobarbus...

Deoarece situaţia se deteriorase, la Roma, renunţă la alte etape ale turneului, în Armenia şi Egipt. Debarcă în Neapolis, pătrunzând în oraş printr-o spărtură în zidul cetăţii, într-un car tras de cai albi ca laptele.

Statuile delirului

49

Aceasta era o veche practică elenică, legată de cel victorios în artă... Îşi făcu intrarea, la fel, în Roma: împăratul „purta pe cap coroana olimpică, în mâna dreaptă pe cea pithică, iar celelalte coroane erau duse cu pompă, înaintea lui, cu inscripţii care arătau locul victoriei şi pe adversarii învinşi, subiectele cântecelor şi pieselor cu care a învins” (Suetoniu).

Fără să-i pese de ameninţările de care fusese prevenit, fu acaparat de statuile şi monedele ce-l reprezentau în costum de citared şi de proiectarea de noi călătorii artistice... Uriaşa risipă neroniană dusese la dezastru: starea financiară era falimentară. Cu toată jefuirea templelor şi a altor instituţii publice, tezaurul statului se golise. Erau confiscate abuziv marile proprietăţi private. Şase latifundiari din Africa au fost executaţi de Nero, pentru a pune mâna pe uriaşele domenii agricole. Din Roma, haosul a trecut în provincii. Adversarii împăratului nu îi reproşau atât crimele, cât depravarea sa artistică, punând în grea dificultate demnitatea imperială, credibilitatea... Marea ameninţare se numea Galba, un capabil militar de 73 de ani, guvernatorul provinciei hispane de est şi centru, căruia i se asociase aproape întregul Occident. Netulburat, Nero îşi continua, la Roma, spectacolele... banchetele... Chiar invită, la palat, câţiva senatori, cărora le vorbi, pe larg, cu un entuziasm greu de potolit, despre funcţionarea orgii hidraulice... Prin stăruinţa sa, aceasta fusese perfecţionată...

Roma era ameninţată de foamete, Galba devenea din ce în ce mai primejdios, iar originalul delir neronian mai cunoscu un acces teribil, căci dementul împărat declară, cu o hotărâre greu de imaginat, că va ieşi înaintea

Savian Mur

50

răsculaţilor fără nicio armă, va plânge, crunt, cu lacrimi de artist... Impresionaţi profund, desigur, aceştia vor trece, pe loc, de partea sa! Întocmise şi un program, a doua zi urma să le cânte din gură şi harpă... Pregăti carele pentru transportul instrumentelor muzicale. Formă un cor straniu, cu actriţe îmbrăcate ca amazoane... Cât de fericit va fi soldatul lui Galba, ce se va mai emoţiona de marea artă neroniană! Cum va mai îngenunchea, ruşinat... Spăşit, îi va cere iertare, în hohote de admiraţie... Însă, în seara zilei de 8 iunie, la cină, primi vestea proclamării ca împărat a lui Galba; era anul 68. Dădu buzna spre o cutiuţă de aur, în care-şi păstra otrava, dar şi aceasta fusese furată, din palat. Nu reuşi să îşi curme zilele nici noaptea ce urmă, căci nici măcar unul din sclavii ce mai rămăseseră pe lângă el nu voi să înfigă pumnalul în gâtul său taurin. „Am ajuns să nu mai am nici prieteni şi nici duşmani!” – ar fi strigat. Un singur om îi mai rămăsese credincios, un libert, care l-a ascuns undeva, la patru mile de Roma, într-o vilă. Fu dosit într-o cămăruţă, cu pământ pe jos, primind ca hrană pâine neagră şi apă caldă. Nici măcar în pragul morţii nu scăpase de mistuitorul delir, nici măcar situaţia dramatică, în care se afla, nu-l trezise la realitate, din moment ce repeta, în transă: „Ce mare artist se duce odată cu mine!”

Între timp, senatul îl declarase duşman public. Odată prins, trebuia să moară după vechiul sistem roman de execuţie: atârnat nud cu gâtul într-o furcă şi biciuit până ce-şi va da sufletul. Deşi îşi pregătise două pumnale, laşitatea îl împiedică să le folosească, înfigându-le în beregată sau tăindu-şi venele de la mâini, aşa cum muriseră cei condamnaţi de el. Nişte soldaţi găsiră

Statuile delirului

51

ascunzătoarea. Furibund, începu să recite versuri din poemele homerice adecvate momentului... „O, Iupiter, ce artist de seamă pierde lumea!” Ajutat de un libert, îşi înfipse un pumnal în beregată. Un ofiţer a năvălit în încăpere, utilizând gladiul spre a termina ceea ce Nero nu realizase definitiv.

„Funeraliile lui au costat două sute de mii de sesterţi. „(Împăratul jucase zaruri pe patru sute de mii de sesterţi punctul...) „A fost acoperit cu o cuvertură de stofă albă, ţesută cu fire de aur... Doicile lui, Agloge şi Alexandra, cu Acte, concubina lui, îi duseseră rămăşiţele pământeşti în cavoul familiei Domiţiilor de pe Câmpul lui Marte, într-o cutie de marmură” (Suetoniu). Iubitorii de muzică, ce-l simpatizaseră, i-au împodobit mormântul cu flori, ani de-a rândul, şi i-au păstrat portretul în casă. …Episcopii Romei credeau că ciorile de pe acoperişul mausoleului Ahenobarbilor erau pur şi simplu demoni, în slujba acestui Anticrist – Nero. La sfârşitul secolului al XI-lea, papa Pascal al II-lea a ordonat distrugerea mausoleului, împreună cu mormântul lui Nero, cenuşa acestuia fiind împrăştiată. Un mileniu a dospit ura creştină...

Savian Mur

52

Barbarul Pentru Dacia Nero a fost, fără urmă de îndoială, un

înger... (Însăşi înfăţişarea sa – blond cu ochii albaştri...) Câtă fericire, pasivă, e drept, pe timpul domniei neroniene, Dacia nefiind atinsă nici măcar cu un deget. Vastul delir împărătesc s-a dovedit a fi de un ajutor nepreţuit mândrului ţinut dacic, prosperului teritoriu! Într-adevăr, pe durata războaielor din timpul domniei sale, Istoria consemnează sec: Nero n-a părăsit niciodată Roma. A continuat politica defensivă a înaintaşilor, fără să înceapă noi anexiuni teritoriale. A fost omul păcii...

Nebunia artistică, o supapă pentru Istorie... viciul muzicii, aducător de pace... întrecerea artistică, generatoare de linişte... delicateţea versului, înfruntând urgia armei... recitalul de pe scenă, anulând infernul de pe câmpul de luptă... magia premiului literar, anihilând ambiţia militară... chinul creaţiei poetice, trimiţându-l la culcare pe soldat... generalul interpretării muzicale, degradând hiena militară... ore în şir de stat pe scenă, pulverizând febrila activitate din jurul unei hărţi militare... festivităţile artistice, concursurile atletice, săpând tranşeele armoniei... exerciţii de respiraţie, demascând urgia celor militare... ceapă şi ulei, pentru întreţinerea vocii, nicidecum pentru darea ordinului de atac... sever

Statuile delirului

53

regim alimentar, în locul funebrei îmbuibări cu noi teritorii... spectacole, spectacole, spectacole, golind câmpurile de luptă... aplauze, aplauze, aplauze, amuţind macabrul sunet al armei... un juriu competent, împrăştiind haita militară – strategie, tactică... Câte speranţe şi-a pus Nero, ce a ieşit: pare că el uitase, definitiv, că era şi împărat. Aiuritoarele sale manifestări, ferocitatea cu care a pedepsit pe cei ce îi primejdiau tronul, lăcomia, risipa, crimele teribile n-au făcut altceva decât să desăvârşească acea colecţie de duşmani, transformată într-un colier ucigător... Pumnalul infirmităţilor sale tribale i-a ferfeniţit gâtul, delirul primindu-şi răsplata. Cel care, înaintea turneului din Grecia, o lovise pe împărăteasa gravidă cu piciorul, în burtă, după câteva zile aceasta avortând, apoi, murind, care avea să joace, în pomenitul turneu, roluri de femeie pe scenă, punându-şi o mască, ce se asemăna cu figura defunctei Poppaea, fiara cu părul auriu, ce a fost divinizată şi căreia i s-a ridicat un templu, artistul bolnav, Nero, împăratul crud, considerat de Istorie, totuşi, omul păcii...

Oare ce demon scurmă prin măruntaiele Istoriei, anulându-i, brusc, binecuvântata relaxare, punând un nou început de boală, peste organismul său încercat? Magistrala relaxare neroniană – căci, în morbidul laborator imperial, se pregătea, pentru biata Dacie, un monstru... Un militar desăvârşit... Marcus Ulpius Traianus (98-117)…Traian... Cel mai bun împărat... Glorioasa domnie... Cât de paşnică fusese Istoria, cu acel sublim smintit, Nero, şi cât de haină, aducând la rampă acest militar încrâncenat... „Liniştit, măsurat şi modest, el era soldat ca şi tatăl său, un soldat ajuns general şi atâta tot”

Savian Mur

54

(V. Pârvan). Cine s-ar fi gândit că această namilă avea să ajungă împărat? Nici chiar el, în cele mai nebuneşti vise... Mândru nevoie mare de a purta dunga lată de purpură, tivită pe marginea hainei, a rămas zece ani în postul de ajutor de comandant, deşi legile romane îl obligau să servească în armată, în această funcţie, doar un an... Premoniţie, deprimare? Premeditare? Să fi râvnit, flăcăul vânjos, în secret, la rangul de împărat? Cei zece ani i-a petrecut mai mult în Siria, sub comanda tatălui său. Arşiţa deşerturilor siriene – să-i fi pricinuit dereglări?... Oricum, nu-i păsa. Acest cap pătrat nu crâcnea: avea o deosebită rezistenţă fizică, un corp atletic. Mergea mereu pe jos, alături de simplii soldaţi. Vigoarea şi-a păstrat-o chiar când a înaintat în vârstă, întrecându-se cu cei tineri în traversarea Eufratului înot. De la dogoarea orientală trece în armata de la Rin, la răcoarea codrilor Germaniei, militarul rămânând militar... Vine apoi la Roma, ocupând mai multe funcţii civile, de unde pleacă în Spania. Docil, docil, docil...Domitianus îl răsplăteşte cu scaunul de consul, după care cu misiunea de guvernator al provinciei Germania Superioară. În sfârşit, în anul 97 primeşte vestea succesiunii la tron... (Nero sfârşise în anul 68). „Traian era un om cu totul deosebit, mai ales prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos (începuse să domnească la vârsta de 42 ani) şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi, iar cu sufletul era la înălţime, deoarece nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrâneţe. Nu invidia, nici nu nedreptăţea pe nimeni, ci dimpotrivă, îi onora pe toţi cei buni şi-i înălţa în demnităţi, de aceea nici nu se temea şi nici nu ura pe nimeni. Nu-şi pleca urechea la intrigi şi

Statuile delirului

55

nici nu cădea pradă mâniei. Se feri de a acapara bunurile altora şi a face omoruri nedrepte” (Dio Cassius). ...După ce Dacia a fost violată, jefuită, făcută zob de acest călău ce „nu nedreptăţea pe nimeni”, „nici nu ura pe nimeni”, şi-ar mai fi menţinut Dio Cassius, ca şi alţi istorici, aceste cuvinte despre oribilul Traian, căruia marele Decebal nu-i pricinuise absolut nimic? Pe mâinile cui încape Istoria – împărat, istoric... Minciuna uriaşă, servită elevului, la şcoală... Profesorul, minţind, şi el, implicit, cu o voce perfect sigură... Au trecut milenii şi adevărul este, în continuare, sugrumat... Să nu fi avut acest militar înfiorător nici pic de voce, să nu-l fi atras femeia?... Măcar Nero şi-a jucat cartea până la capăt, alegându-se praful şi pulberea (nici aceasta, cel puţin, cu delicata grijă creştină...) de el. Să te ferească sfântul, ori zeul, de un cap de măgar încăpăţânat, fie el de militar, cu o singură idee sinistră în dovleacul de pe umeri – iubirea atroce de războaie... Oare în ce consta nobleţea acestui Traian, cu mintea debilă, la ce bun acele virtuţi? De câte nonvirtuţi urma să fie capabil cel ce „nu cădea pradă mâniei”! Într-adevăr, cel căruia înaltul for i-a acordat titlul de Optimus Princeps avea o gândire aleasă – în fond, cea a unui golan al Istoriei. Căci oare ce a însemnat acest „cel mai bun dintre împăraţi” – pentru Dacia? Un violator, un tâlhar de cea mai joasă speţă, un demon... Un ucigaş abject... Şi ce putea scrie un grec, mare bogătaş, istoricul Dio Cassius, despre Traian?... Măcar Pliniu cel Tânăr, scriind Panegiricul lui Traian, a fost direct... Dacă delirul îi impunea lui Nero să stea ore şi ore pe scenă, oprindu-l să se dedea jafului, într-un teritoriu străin, lucru ce-l scârbea, acest Traian a rămas inflexibil, consumându-şi delirul militar cu o râvnă

Savian Mur

56

greu de explicat... Acest prăduitor feroce, care a redresat vistieria cu captura din războaie, nu s-a lăsat până în ultima clipă... Avea un singur ţel, de la care gândirea sa fixă nu s-a abătut absolut deloc, să supună prin jaf şi cruzime teritoriu după teritoriu, transformându-le în provincii imperiale, organizate direct de el, Optimus Princeps, instaurarea unei discipline de fier, în armată. Rezultatul acestor atrocităţi? Uriaşa bunăstare materială a clasei conducătoare, marile construcţii din Roma, din provincii... Fastul arhitectonic al Romei, din alte centre urbane, risipa de colonade, porticuri, mozaicuri, picturi, la clădirile publice: Traian băgase mâna până la fund în buzunarul lui Decebal... Vilele apăruseră ca ciupercile în jurul Romei, pe ţărmurile Peninsulei Italice... Petrecerile bogătaşilor, ale noilor parveniţi, nu mai conteneau, într-un lux orbitor. Degeaba era o atmosferă sobră la curte, fără lux, liniştită, pe placul filozofilor, care, între timp, se împăcaseră cu tronul… (Chiar Nero a avut mai mult bun-simţ decât acest ipocrit de Traian, ce făcea pe cinstitul...) Ei, foştii mari duşmani ai monarhiei, alungaţi şi persecutaţi în secolul I... Traian era asemuit cu zeul Hercule...

În tot imperiul se vorbea despre marile bogăţii ale Daciei; aur, fertilitatea ogoarelor... În anul 101, a fost săpat, pe malul drept al Dunării, un canal de navigaţie, lung de peste 3 kilometri, pentru a permite trecerea flotei romane de război. Decebal nu a împiedicat această trecere a Dunării, lăsând duşmanul să înainteze, în adâncul ţării, spre a-l ataca, în locurile strâmte şi accidentate. În teribila luptă de la Tapae, pierderile romane au fost cumplite. Se spune că împăratul şi-a rupt hainele, spre a bandaja rănile soldaţilor săi... Decebal se

Statuile delirului

57

retrage, ostaşii romani pârjolesc satele. Apar cetăţile dacice, pe ale căror ziduri erau înfipte, în pari, cranii de prizonieri romani, din timpul lui Domitianus. Este capturată sora lui Decebal. Împreună cu alte captive dace, avea să fie trimisă la Roma, pentru a împodobi cortegiul triumfal. Împăratul Traian avea o educaţie aleasă... În anul 102, Traian şi Decebal erau sleiţi de lupte şi amândoi doreau pacea. O pace subţire, căci Traian eşuase în a cuceri Dacia, avusese enorme pierderi şi, ce era jenant pentru sinistra lăcomie romană, obţinuse puţină pradă. ...Cu regatul ciuntit, cu garnizoane romane lăsate în multe centre dacice, Decebal caută ajutor, dar strigătul său de alarmă nu a fost auzit nici la Rin, nici la Dunăre, nici la Eufrat. Dorea un front comun în faţa barbariei romane... Viteazul Decebal a fost primul care nu a respectat pacea. Atacă nişte vecini, aliaţi cu duşmanul, capturează pe generalul Longinus, care avea să se sinucidă.

Între timp, cu meticulozitatea sa morbidă, Traian inaugurează marele pod de la Drobeta (T. Severin), construit de Appolodor din Damasc, în anii 103 – 105, lung de 1135 metri. Legiunile şi trupele auxiliare romane, în cap cu funestul Traian, trec podul... Capitala Sarmizegetusa, cu sanctuarele sale, nu mai poate fi apărată. Decebal se hotărăşte pentru o luptă decisivă, pe care o pierde. Fuge, în mijlocul unui pâlc de luptători daci, toţi călări. Sunt surprinşi, într-o pădure. Decebal se sinucide cu sabia sa curbă. Monstrul roman câştigase... Este descoperit uriaşul tezaur: fabuloase comori, tăinuite de viteazul Decebal în albiile unor râuri ardelene.

Capul lui Decebal este mai întâi prezentat armatei, la cartierul împăratului, de unde a fost dus la Roma, să-l

Savian Mur

58

vadă plebea, expus pe scările Gemonei... Au fost capturaţi şi doi copii ai lui Decebal, mulţi fruntaşi nobili. Cortegiul triumfal al împăratului urma să-i conţină, străzile Romei îi aşteptau...

Deşi al doilea război se încheiase în pragul toamnei anului 108, Traian a rămas în Dacia până anul următor. A împărţit pământ veteranilor, a creat aşezări coloniştilor civili. Marele jaf era la început... Cele mai fertile regiuni ale Daciei au fost confiscate. Coloniştii le-au invadat „ca în California modernă” (Vasile Pârvan). Au invadat Dacia seminţii din „toate părţile lumii romane”, în marea parte romanizate... Câte muşte n-au tras la borcanul cu miere dacic: solul şi subsolul – pământul ca untul, aurul... Procesul romanizării lor a continuat în noua patrie... Limba comună a fost latina. Cum să plece câinele roman de la măcelăria dacică? Un oraş, un sat de colonişti avea să se altoiască peste un oraş, un sat vechi dacic, aici existând o numeroasă populaţie autohtonă.

Tezaurele şi prada aduse din Dacia şi-au început indecenta metamorfozare: marile construcţii traianee din Roma, Italia şi provincii au demarat. Perfida monumentalitate romană, abjecta grandoare ce urma să străbată secolele! Piatră amestecată cu sânge... Dacia era reclădită, în afara hotarelor sale... Ce bucurie îţi pot aduce nişte veşminte, pe care le porţi cu o fudulie greţoasă, furate de la altul? L-ai dezbrăcat, l-ai omorât... Iată efectul acelei gândiri ale unui malac dezaxat… Uriaşul împărat-bandit… În ce să fi constat nobleţea acestui ins tribal, atâta clamată? Lamentabila pieire de care a avut parte, însă meritată din plin... Gloria scârboasă, pe care o tot întindea ca pe o pătură, ia venit

Statuile delirului

59

de hac... Oribilul fiu al războiului! Forul lui Traian, compus din forul propriu-zis, Bazilica Ulpia, Columna lui Traian, Bibliotecile, reprezintă cea mai cinică utilizare a unei părţi din uriaşa pradă obţinută în Dacia, în special Columna, inaugurată în anul 113. Biata Dacie, încă o dată batjocorită pe verticală, în marmură... Megalomania imperială a fost descrisă prin acel fus al Columnei, compus din 17 enorme blocuri cilindrice, având diametrul de 3-3,70 metri. Dezgustătoarea minciună romană, detaliată, cu ajutorul marmurei, avea să străbată vreo două milenii: dacii sunt puşi numai în situaţii de luptă defavorabile... Învinşi, pretutindeni, ucişi, fugăriţi... Decebal, prezentat ca un barbar, cu barbă şi capul gol... sinucigându-se... înconjurat de romani călare, hiene bipede, cu acele demonice coifuri... El, uluitorul rege, deposedat şi de ultima gură de aer, de acei barbari.

Delirul militar al lui Traian cunoaşte ultimul episod către bătrâneţe. Incapabil de alte preocupări, fie acestea intelectuale, se năpusteşte în Orient – Parţia îl obseda. Încă din timpul când servise ca tânăr ofiţer în legiunile din Siria, imaginea Orientului bogat nu-i dădea pace. Se spune că adesea rostea: „Mă voi ţine de acest jurământ, aşa cum voi face din Dacia o provincie romană şi după cum voi trece Dunărea şi Eufratul pe poduri”. Imperiul roman îşi măreşte cu o şesime teritoriul, prin cuceririle din Parţia. Însă, măcinat de boală, Traian realizează şubrezenia situaţiei din teritoriile cucerite. Oboseala se accentuase în armată, lipsurile, molimele... (De altfel, noul împărat, Hadrianus, a părăsit din primele zile ale domniei aceste cuceriri... Istoria îi trăgea una peste bot funebrului Traian!)

Savian Mur

60

Să-şi fi presimţit împăratul moartea? Oricum, cu doi ani înainte de a muri, în anul 115, haplea acesta mergea pe jos în fruntea coloanelor sale, conducând, direct, operaţiile militare... Mesopotamia, Asiria, alte regiuni din Parţia au fost, în mare parte, ocupate. Apoi, în iarna ce a urmat, s-a preocupat de construirea unei flote de război, cu care să coboare pe Tigru şi Eufrat, până în Golful Persic... A ajuns pe malurile Golfului Persic, în locul unde se deschidea drumul oceanic spre Indii. Însă nu a mai avut curajul de a porni pe urmele lui Alexandru cel Mare... „Dacă aş fi încă tânăr, m-aş încumeta (...)” (Dio Cassius). Iată, aşadar, misterul delirului acestui ins: Alexandru cel Mare îi stătea pe cap... Să înduri, timp de 4 ani, cu sănătatea pe drojdie, frigul din Podişul Armeniei şi climatul torid din stepa Mesopotamiei − s-ar fi înhămat, o minte lucidă, la aşa ceva? Şi la ce rezultat a ajuns? Pretutindeni, cetăţenii romani şi greci erau masacraţi. Mişcarea de eliberare – tot mai puternică: multe garnizoane romane au fost alungate sau masacrate. ...Într-un târziu, împăratul realizează grozăvia acţiunii sale, în Orient. Agravarea bolii l-a pus în faţa faptului împlinit: părăseşte, în grabă, conducerea războiului, spre a se înapoia la Roma. Călătoria de întoarcere i-a făcut şi mai mult rău. A murit subit, într-un orăşel, undeva, prin Asia Mică. „Traian s-a îmbolnăvit, după cum presupunea el însuşi, din otrăvire, dar după cum spun unii, din cauza opririi sângelui, ce i se scurgea în fiecare an pe jos, căci fusese lovit de apoplexie, aşa încât o parte a corpului i-a paralizat, iar trupul întreg i-a fost atacat de hidropizie. Ajungând la Selinus în Cilicia, care a fost numit Traianopolis, şi-a dat deodată sufletul, după ce domnise

Statuile delirului

61

19 ani, 6 luni şi 15 zile” (Dio Cassius). Să-ţi curgă sângele, pe jos, şi să nu te laşi, băgând groaza în acele teritorii din Orient, aducând moartea, suferinţa, dezastrul, furând bogăţiile... „Cel mai bun împărat...” Hemoragiile anale i-au stăvilit, odată pentru totdeauna, delirul. Pentru teritoriile cucerite, acest sânge a fost providenţial... Ca şi cum acesta, nemaisuportând megalomanicele gânduri ale împăratului, ifosele, colosala isterie a unei minţi total mediocre, din care a izvorât, bogat, acel delir de neoprit, s-a răzbunat, a evadat... A murit ca un pui de găină, departe, singur... Decebal murise ca un bărbat, ca un erou... În ce a constat măreţia acestui personaj odios? Călăul rămâne călău. ...Se spune că succesorilor acestuia pe tronul Romei li se adresa urarea de a fi „mai fericiţi decât August şi mai buni decât Traian”. Mai buni... – în ce? Cât de cinică şi crudă poate fi Istoria! Uite că cei ce i-au urmat nu au mai fost interesaţi de război, marea iubire a lui Traian, lugubrul său vis, criminala sa meserie, oripilaţi, poate, de acest demonic delir al grozavului Traian... Nici Hadrianus, nici Pius, nici Antoninus, nici Marc Aureliu; nici măcar hiena de Commodus... Astfel, Hadrianus, iubitor de filozofie, discuta diverse probleme cu Epictet şi Heliodor... Avea o adevărată cultură enciclopedică. Acest „împărat savant” vorbea cu predilecţie limba lui Pericle. Memora capitole întregi după lectura unor cărţi... Se spune că în acelaşi moment scria, dicta, asculta şi vorbea cu prietenii. Pasiunea sa pentru călătorii, în tot imperiul, a rămas proverbială. A domnit 21 de ani, iar cam jumătate i-a petrecut călătorind de plăcere sau pentru trebuinţele imperiului. Cum să agreeze războiul acest mare iubitor de poezie şi literatură,

Savian Mur

62

posedând solide cunoştinţe de medicină, aritmetică, geometrie, arhitectură, care picta, sculpta, declama, cânta frumos? Nici n-a stat pe gânduri să părăsească, imediat, sistemul ofensiv al lui Traian, înlocuindu-l cu unul defensiv. „Suit pe tron, îndată a căutat să restabilească sistemul de odinioară, străduindu-se să păstreze pacea pe tot cuprinsul imperiului (Spartianus). Se zice că, la un moment dat, ar fi vrut să părăsească Dacia... Însă prietenii şi consilierii i-au argumentat că, odată părăsită bogata Dacie, o mulţime de colonişti romani ar fi rămas pradă barbarilor... De altfel, pe timpul lui Traian, se remarcase în luptele din Dacia, primind în dar de la împărat o piatră preţioasă...”

În ceea ce priveşte pe succesorul lui Hadrianus, Antoninus Pius, n-a părăsit niciodată Italia, în cei 23 de ani de domnie, fiind lipsit de imboldul călătoriilor şi al războaielor. ... Teribila năpastă abătută asupra Daciei! Să nu fi fost acel mizerabil de Traian...

Statuile delirului

63

O diplomă de absent Poate oare încolţi sămânţa delirului într-un spirit

acomodat cu voluptăţile îndoielii, cu farmecele ezitării şi confortul dubiului, cu bunăstarea neîncrederii şi tihna indeciziei, într-un ins ce şi-a făcut din propria nimicnicie un program de lucru, iar din vasta pierzanie a omului, o dogmă? Arhitect al templului ridicat pe un morman de decepţii, şi-a depozitat entuziasmele sub încăpătoarele bolţi, spre a râncezi, aici, în voie, transmiţând cerului o rafinată miasmă, întru întâmpinarea robustei divinităţi a sterilităţii; desigur, dibăcia dezgustului de sine, de altul, de însăşi o piatră, a atins perfecţiunea... Ce rost să aibă atâta zbucium, ce să aducă bun mania afirmării, obsesia remarcării, cu orice preţ, ideea fixă a perfecţionării, ţicneala ajungerii în frunte, nevindecabila maladie a celebrităţii, psihoza palpării absolutului? ...Măreţia puterii? Gloria? Divinizarea? Drumuri înfundate, cotropite de bălăriile ridicolului... Doar în acest spirit, acreditat de universităţile disperării, şi uns, din belşug, cu grăsimea lehamitei, se ciomăgesc, minuţios, două bande aprige de verbe, înarmate până în dinţi: a dori, a năzui, a cuceri, a subjuga, a câştiga, a zdrobi, a ucide, a chinui, a performa, a teroriza, a submina, a tiraniza, a se impune, a obliga, a impresiona, a silui, a sili, a păcăli, a seduce, a îngrozi, a

Savian Mur

64

perverti, apoi, de cealaltă parte, a se abţine, a se stăpâni, a se înfrâna, a renunţa, a se opri, a se domoli, a se calma, a se controla, a abandona, a ceda, a se lipsi, a refuza, a respinge, a staţiona, a zăbovi, a tergiversa, a amâna, a temporiza, a poposi, a tărăgăna. Iar la sfârşitul bătăliei, plimbându-se, relaxat, printre cadavre, dumnealui, autorul, regizorul, spectatorul, criticul... Bărbatul superior aici trebuie căutat, pe un astfel de câmp, obosit de atâta sânge neuronal vărsat, împrejmuit cu gardul suplei încredinţări: într-adevăr, ceea ce trebuia făcut a fost făcut, din trupul hidos al posibilei fapte rămânând doar cenuşa. Răsadurile neimplicării fiind puse în aceste brazde proaspăt îmbogăţite, ce-i mai rămâne decât să fluiere, cu mâinile la spate şi fruntea tolănită pe norii alburii, ai seninătăţii? El nu cere nimănui nici să-l aprecieze, nici să-l urmeze, darămite să-l mai şi înţeleagă – rigorile, standardele societăţii umplându-l de oroare... Nedorind promovarea, ce să îl atragă la o masă de instincte? Progres, regres? Apă de ploaie... S-ar mândri, dacă ar veni, din partea comunităţii, această mică recunoaştere: totuşi atâtea a făcut, nefăcând! El şi sinele său, doi dezertori eminenţi! ...Desfrâului existenţial, un vertiginos adio, delirului, un coşciug după ultima modă, coliva dorinţei umplându-i gura de arome... Atlet al abandonului, inventator de mistere sterpe, îşi duce ziua, la groapă, cu meticulozitate. Acest nonideal îi întăreşte oasele, sunetul ultimei lopeţi de pământ umplând de promisiuni următoarea zi...

Statuile delirului

65

Arta de a putrezi la domiciliu Ajunge să deschizi televizorul, la indiferent ce oră din

zi sau noapte, pentru ca această minunată creatură, omul, să îţi populeze, viguros, camera cu obiectele smintelii sale: unde să mai găseşti un ungher, din care să nu-ţi rânjească dihania bipedă? Redevii contemporan cu semenul tău, până la nivelul fiziologiei; ai nevoie de maţe rezistente să îi procesezi delirul, nicidecum de bunăvoinţa raţionamentului, de un suflet bazaltos, impermeabil înduioşării elementare, de un spirit repudiat de însăşi metafizica unei cocini. Crima caldă, sângele picurând direct pe covorul tău, politicianul acela, arhicunoscut, realimentându-ţi regretul că nu dispui de un ocean de scuipaţi, cu care să îl binecuvântezi, nimfomana, ieşită la pensie, propunându-se ca model de conduită socială, neobosind cu explicaţiile pe tema virtuţilor virginităţii, frumuseţea aceea de câine, otrăvit, golindu-ţi camera de aer, accidentul teribil, carnea sfârâind pe grătarul de la bucătărie, umplându-ţi casa de duhoare, ţapul dement, predicând de la amvon apropierea mântuirii, doar un metru mai rămânând de parcurs, numai să întinzi mâna, spre a pipăi uşa raiului, magistral zugrăvit, vaca milionară, care, în loc să-şi ocupe, locul în grajd, are emisiune, gânditorul de bulevard, cu gust rafinat pentru reverie,

Savian Mur

66

catastrofă şi alcool, restanţier, de ani buni, la achitarea impozitelor, lucid formator de opinii, târfe, pe centură, aducând noi dovezi la dosarul purităţii unei căţele, muntele de gunoaie, de la Hollywood, savant aranjate, spre a acoperi şi ultimul milimetru pătrat, încă disponibil artei, din ale cărui piscuri poţi experimenta, direct, prăbuşirea în noroiul abjecţiei dolarului, chipul schimonosit de grimasele urii stratificate, violenţei prost disimulate, poftei scârnave, lăcomiei turbate...

Contagierea sufletului, spiritului, cărnii se rezumă la un simplu gest tehnic − apeşi pe o tastă. Progresul tehnologic îţi livrează veninul direct în încăpere. Depinde strict de tine ce doză poţi asimila. Oricum, alienarea are viitorul asigurat.

Ai nevoie de inepuizabile resurse de sminteală pentru a-ţi aduce, zilnic, starea aceasta de halucinaţie îndârjită, delirul, ce-ţi asediază fiinţa cu prospeţime, la nişte parametri convenabili, de o minte incapabilă să se acomodeze cu acalmia raţionamentului, chiar unul făcut în doi peri, cu apatia abţinerii. Pentru sclavul verbului agitaţiei, normalitatea e totuna cu o boală în derulare, iar firescul unui gest, întâlnit şi la animal, cum ar fi o siestă prelungită, o declaraţie de război; introdus în apa rece a singurătăţii, capul său ar începe să sfârâie, or, pur şi simplu, ar exploda... Instinctul dominării îi sfâşie carnea: el are nevoie de mulţime, de gloată, ca de aer: cine să-l ovaţioneze, să-l preamărească? Şi cine să-l linguşească, să-l glorifice, atârnându-i medalie după medalie, de gâtul înalt, permisiv? Apoi, manualul de istorie − se cam prăfuise, în ultimul timp... Abia acum se va scrie negru pe alb, precizându-se, dacă mai era nevoie, de unde vine

Statuile delirului

67

lumina, cine este fără pereche, nec pluribus impar – deviza lui Ludovic al XIV–lea, Regele-Soare... Nu-şi alesese acesta ca emblemă un soare, ce răspândea cuvintele de mai sus deasupra globului pământesc? „Voi ajunge să strălucesc şi deasupra altor lumi”... Şi a reuşit, în cei 72 de ani în care a domnit, printr-o dură politică de anexiune, în urma unor devastatoare războaie. „Statul sunt eu!”, declara cel ce fusese suit pe tron la 5 ani şi care considera că ultimul argument al unui rege este tunul... Oricum, umorul nu îi lipsea: „Mai lesne împac Europa decât două femei”.

În ochii exaltatului, însingurarea, solitudinea, detaşarea, distanţarea nu şi-au pierdut niciodată calitatea de duşmani perfizi, din moment ce vacarmul constituie un model demn de urmat. Apa tulbure? Locul ideal de limpezire a virilelor sale convingeri, fremătând, ca viermii pe cadavru, în jurul ideii fixe... Unde să-şi găsească tihna sufletul său devastat, trupul contorsionat, de parcă ar avea în vene zeamă de lămâie, în stomac un arici, proaspăt înghiţit? Vede o pajişte – deci, maldăre de gunoi, un loc liniştit – aşadar, o mică încăpere a iadului, îi dă cineva bună-ziua şi tace, negăsind o înjurătură mulţumitoare, să-i piară cheful ăluia, pe veci, de a-şi mai ridica mizerabila privire la el, un ilustru... Drept cine se crede şi javra asta? Ratatule!

Însuşi ultimul avorton îşi dă aere, în intimitate, de satrap: el are deja formată echipa de sclavi virtuali. Izbânzile sale sunt aşa de mari, încât, înainte de culcare, îşi pipăie extaziat conturul, ca şi când ar mângâia o uniformă de mareşal... De mania exercitării autorităţii, a zdrobitoarei manifestări a sa, a suferit, profund, şi acea

Savian Mur

68

isterică primordială, Eva: ce s-ar mai fi răţoit ea la Dumnezeu, cu ce încântare l-ar fi trimis la plimbare... Uite că şi ea ştia, cunoştea, îşi dădea seama, compara, analiza... Să te mai surprindă, atunci, o prostituată, ajunsă în parlament, un octogenar, luptându-se pentru şefia unui partid, cu vigoarea unuia ce s-a hrănit cu măduvă de leu? Boala este atât de veche! Câtă emulaţie la cerşetorii din faţa unui magazin... Şi cu câtă poftă ar zdrobi ţeasta celui ce dă un bănuţ!

Istoria stă cu toate secolele pe un zăcământ uriaş: insaţiabila dorinţă de putere a oribilei gângănii bipede. Acest animal raţional pare perfect iraţional. Sinistru, el a creat religia, deşi nu poate păcăli pe nimeni, nici măcar pe o muscă beţivă. Delirul său trebuia să aibă un cap de pod: „Dumnezeu”. În numele acestuia putea obţine rezultate sublime şi macabre... Şi a obţinut! Loc deşertic, loc paradiziac? Ce mai contează! Călău, victimă? Nicio noutate, doar ţine de regula jocului... Incapabil să-şi evalueze evidenta nimicnicie, să stea mai mult timp în preajma unei simple făpturi, spre a învăţa odată pentru totdeauna, de la aceasta, lecţia de modestie, evidenţa că sunt în aceeaşi barcă – omul o ignoră, o ţine la distanţă, dacă nu o omoară... Cu scăfârlia proptită de cer, îi dă înainte cu aberaţia, plăsmuind, cu fruntea încinsă, noi şi noi himere, iar când cerul, scârbit, îi închide obloanele în nas, dă fuga, pe pământ, închinându-se, furibund, unor felurite mortăciuni: progres, idol, drog, informatizare, politică, sectă, sex... Un singur rezultat dăinuie, de milenii, caracterizând, amplu, mamiferul dominant: isteria, delirul – de aşa ceva omul nu a reuşit să se scuture... Că a mai existat pe ici, pe colo, câte un înţelept, maestru al

Statuile delirului

69

abstinenţei... Numai intensitatea a diferit, la urma urmei nu găseşti, pe toate drumurile, un Nietzsche, un Nero, un Torquemada, un Hitler, un Stalin... Apoi, să umbli cu limba scoasă după miracole, cu îndârjirea sfântului, să-l proclami, grotesc, când nu există niciunul... „S-a întâmplat un miracol în acel loc, ori în acel secol, ori...” Nu, nu s-a întâmplat. Pe cine să mai duci de nas, când de chinul existenţial pare conştientă însăşi o piatră? ... Ajunge să fii o fiinţă, spre a te simţi în dificultate. Ajunge să fii om, spre a te simţi în mare dificultate – conştientizezi...

„A venit unul din bătrâni la avva Ahila şi l-a văzut pe el scuipând sânge din gura lui şi l-a întrebat: ce este aceasta părinte? Răspuns-a bătrânul: este cuvântul fratelui meu care m-a mâhnit şi m-a silit să nu-l vestesc lui şi m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi m-am liniştit şi mâhnirea am uitat-o” (Patericul).

...Şi s-a făcut lehamitea de viesparul uman ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi nu m-am liniştit şi mâhnirea n-am uitat-o.

Savian Mur

70

Supraomul expirat Omul „a ales cunoştinţa şi, prin urmare, drama” –

spune Cioran. „Aventura umană a început printr-o incapacitate de a fi modest. Dumnezeu i-a cerut să fie umil, să stea liniştit în colţul său, să nu se ocupe de nimic. Omul însă e un băgăcios şi un nepoftit, acesta este principiul lui demonic, iar dacă nu acceptăm acest principiu, nu înţelegem Istoria. Omul a fost corupt de la bun început.” ... Cât de mult s-a văzut la Nietzsche această incapacitate de a fi modest! Iar consecinţele au fost pe măsură – măcar de-ar fi fost vorba, strict, de debila sa persoană... „Eu nu sunt om, sunt dinamită”. „De ce sunt atât de înţelept”, „De ce sunt eu atât de inteligent”, „De ce scriu cărţi atât de bune”, „De ce sunt eu un destin” – la prima lectură ai zice că e vorba de o autoironie, de genul „sunt cel mai frumos din cartier”, sau „mama m-a făcut deştept şi cu piese de schimb”, ori de nişte figuri de stil... Nicidecum, acestui german nu-i ardea, sub nicio formă, de glume. Nu era el, Friedrich Nietzsche, născut în 1844, la Röcken, în Saxonia, un „supraom”?... Cine a inventat, de altfel, conceptul? „Cel care ştie să respire aerul care adie din scrierile mele, ştie să e un aer al înălţimilor, un aer tare. Trebuie să fii făcut anume pentru el, altminteri nu e mică primejdia că vei răci trăind în el. Aici gheţurile sunt aproape, singurătatea e

Statuile delirului

71

uriaşă, monstruoasă – dar cât de liniştite se întind aici lucrurile la soare! cât de liber se respiră! cât de multe simţi ca fiind sub tine!” „Un mare vânt suflă printre arbori şi de pretutindeni cad fructele – adevărurile. E aici risipa unei toamne prea îmbelşugate: te împiedici de adevăruri, pe unele le striveşti ucigându-le – sunt prea multe... Însă cele pe care le ridici în mâini nu mai sunt deloc îndoielnice, toate sunt certitudini, hotărâri. Eu am primul măsura pentru «adevăruri» în mâna mea, eu pot hotărî acum. Ca şi cum ar fi ajuns să capete fiinţă în mine o a doua conştiinţă, ca şi cum în mine «voinţa» ar fi ajuns o lumină asupra drumului înclinat, peste care se coborâse pieziş până atunci... S-a terminat cu orice «impuls întunecat», tocmai omul cel bun era cel mai puţin ştiutor în ce priveşte drumul cel drept... Şi cu toată seriozitatea vorbind, nimeni n-a ştiut înaintea mea drumul cel drept, drumul care să urce: de-abia începând cu mine există iarăşi speranţe, misiuni, drumuri, care să poată fi prescrise, ale culturii – eu sunt vestitorul lor plin de voioşie... Şi tocmai din cauza aceasta sunt şi eu un destin”. „A fi inventat conceptul «lumea de dincolo», «lumea adevărată», pentru a devaloriza singura lume care există − pentru a nu mai rămâne în picioare niciun ţel, nicio raţiune, nicio misiune pentru realitatea noastră pământească! Să fi inventat termenul «suflet», «spirit», în cele din urmă chiar şi cel de «suflet nemuritor», pentru a dispreţui trupul, pentru a-l îmbolnăvi, a-l face «sfânt» (...)”. „În locul sănătăţii «mântuirea sufletului» − ceea ce vrea să zică o nebunie circulară între spasmele de penitenţă şi istoria mântuirii! Să fi inventat termenul de «păcat» împreună cu instrumentul de tortură corespunzător, conceptul de «liberă voinţă» pentru a arunca în confuzie instinctele, pentru a face o a doua natură

Savian Mur

72

din neîncrederea faţă de instincte! Din conceptul de «altruist», de «cel-care-se-neagă-pe-sine-însuşi», semnul cel mai sigur al decadenţei, al celui fascinat de ceea ce este naiv, al celui care nu-şi mai poate găsi propriul folos, al celui care se distruge pe sine însuşi, să fi făcut semne ale valorii, ale «datoriei», ale «sfinţeniei», ale «divinului» în om! În sfârşit – acesta e lucrul cel mai înfiorător – în conceptul de om bun, a fi luat partea a tot ceea ce e slab, bolnav, neizbutit, al celui care suferă pentru sine, a tot ceea ce trebuie să se prăbuşească şi să piară – a fi răstignit legea selecţiei (...)”. „Eu vă învăţ ce e supraomul. Omul este ceva care trebuie depăşit”.

... Cui să îi mai dea socoteală un „supraom”, cine să fie acel neruşinat, care să îndrăznească să ridice privirea până la umerii săi, de granit? El doar afirmă – ce mai este nevoie să se coboare, explicând? Vorbele sale sunt axiome. Lamentările? Excluse... Eventualele înduioşiri? Simple capricii... Decăderea în omenesc? O catastrofă... „De ce sunt atât de înţelept”, „De ce sunt eu un destin”... Şi chiar de-ai scris cărţi „atât de bune”, linişteşte-te, nu eşti singurul, însă un Shakespeare, un Dostoievski, un Cioran, un Montaigne, un Marc Aureliu nu s-au considerat niciun moment a fi ceva de genul „supraomului”. Au scris pur şi simplu despre condiţia umană, sondând tenebrele sufletului, disperarea existenţială, lupta interioară îndârjită, spre a ieşi, cât de cât, la lumina detaşării, demascând trufia acestei fiinţe de neoprit, demonia acţiunii sale, denunţând, mai degrabă, omul, decât ridicându-l pe un soclu interminabil... El, el şi numai el...

Cine să înghită aşa ceva, ce spirit echilibrat? ...Şi în ce să rezide înţelepciunea numitului „supraom”, în

Statuile delirului

73

dărâmarea conceptului de „om bun”, dispus să sară în ajutor, propus de creştinism şi înlocuirea cu... Ei, cu ce? Cu „supraomul”, performând doar pe hârtie, stranie anomalie, mortăciune sublimă... Apoi, nu trebuia să vină musai creştinismul să spună ce e „bun” şi ce e „rău” – omul bun, cel rău au existat şi înainte de Isus... Eşti om bun nu pentru că aşa zice creştinismul, nu, eşti om bun când aceasta se observă şi de la nivelul unei pietre, după cum exact de la acelaşi nivel ar putea fi depistat, imediat, barosul monstrului... (Pare demonstrat faptul că un copac simte dacă un om e bun sau rău, atunci când se apropie de el – cel care are în mâini diabolicul topor, dându-i fiori... Ce cumplite dureri va fi simţind... spaima prăbuşirii...) De fapt, poliţia, justiţia se ocupă direct de cel rău, că vrea sau nu Dumnezeu... „Să nu ucizi” – legii nu-i pasă de poruncă... Nici poliţistului, procurorului, judecătorului... „În sfârşit – acesta e lucrul cel mai înfiorător – în conceptul de om bun”, se înfierbântă Nietzsche, „a fi luat partea a tot ceea ce e slab, bolnav, neizbutit, al celui care suferă pentru sine, a tot ceea ce trebuie să se prăbuşească şi să piară – a fi răstignit legea selecţiei (...)” Ce suflet îngheţat ai, Friedrich Nietzsche! La aşa suflet, aşa spirit... Nici pic de milă faţă de cel „slab, bolnav, neizbutit”. În loc să-ţi fi întors faţa către bietul nenorocit, dându-i o mână de ajutor, dumneata îl înfunzi şi mai rău, dându-i un brânci, în prăpastie; oare nu trebuie, aşa cum ai scris în Ecce homo, „să se prăbuşească şi să piară?” Măcar Isus i-a oferit un sprijin moral... „Cel care ştie să respire aerul care adie din scrierile mele, ştie că e un aer al înălţimilor, un aer tare. Trebuie să fii făcut anume pentru el, altminteri nu e mică

Savian Mur

74

primejdia că vei răci trăind în el”. Până la urmă era bună şi o răceală, însă delirul dumitale a dus la ceva deosebit de grav – ideologia nazistă trăgând, din răsputeri, acest aer tare, al demenţei, pe înfometatele-i nări...

Acestea să fie calităţile „supraomului”, zdrobirea celui neajutorat, celui născut cu deficienţe? Ce vină a avut sărmanul? Menţinerea celui dotat fizic, intelectual, pentru a nu răstigni legea selecţiei... De unde să fi pornit ura aceasta la Nietzsche, el însuşi un mare bolnav? Ai putea înţelege, cât de cât, o brută, plesnind de sănătate, o lume croită după calapodul acesteia, ţi-ai putea explica-o, cu dezgust şi oroare, însă pe unul şubred... În 1867 îşi începe serviciul militar. În timpul exerciţiilor militare, cade de pe cal. Se îmbolnăveşte. Este eliberat din serviciul militar. În 1869 (februarie) este numit în funcţia de profesor stagiar de filologie clasică la Basel, devenind profesor titular în 1870. În august, se înrolează voluntar ca sanitar în războiul germano-francez. Se îmbolnăveşte grav. În octombrie se întoarce la Basel; în continuare, sănătate şubredă. 1876 – situaţia sănătăţii precară. Începând din octombrie Universitatea îi acordă un concediu de un an. 1878 – îşi reduce activitatea didactică; şederi la cură. 1879 – înrăutăţirea sănătăţii. Solicită eliberarea din funcţia deţinută în cadrul Universităţii; obţine o pensie. În 1888 încep delirurile halucinatorii; în ultimii 11 ani, tot mai rău. Însă marele delir, cel exterior, ce străbate, cu o frenezie funebră marea parte a operei sale, este cel ce a influenţat gândirea occidentală a secolului al XX-lea, lăsând urme adânci în epocă... Se năpusteşte asupra creştinismului, care instituise o „morală de sclav”, asupra socialismului, nihilismului, cu o stranie vigoare, propunând, megalomanic,

Statuile delirului

75

propria filozofie, voinţa de putere, născută din creşterea continuă a forţelor vitale ale omului, al cărei rezultat direct era uriaşa realizare, „supraomul”... Apologia forţei, de care trupul său debil nu a fost în stare, iar mintea, căutând să compenseze... De fapt, toată strădania lui Nietzsche a fost o tentativă de vindecare a mizerabilei sale stări de sănătate, laolaltă cu mascarea acesteia, în societate – şi nu numai... O vindecare exterioară, aşadar, lovită de nulitate, căci devastarea interioară, de care suferea, teribil, îl lămurise... Iar aceasta nu o putea face decât printr-o reconstrucţie a lumii exterioare, în care să-şi proiecteze toată nebunia vitalităţii, la care râvnea, şi pe care o pierduse, realizând, cât de cât, un echilibru... Vai de acela ce stătea în drumul „supraomului”! A scăpat cineva, nebeştelit? „Cine, înainte de mine, a mai coborât în hăurile din care se ridică sufletul otrăvit al acestui fel de ideal – defăimarea lumii!-?”. „Când, odată, doctorul Heinrich von Stein mi s-a plâns, cu toată sinceritatea, că nu înţelege niciun cuvânt din Zarathustra al meu, i-am spus că totul e în regulă: a înţelege şase propoziţiuni din cartea aceasta, adică a le trăi, înalţă pe cineva pe o treaptă mai sus, în condiţia de muritor, decât cea pe care ar putea-o atinge omul «modern»”. Oare când eşti devorat de insomnie, cum a fost Nietzsche, la ce culmi ale vitalităţii să mai râvneşti?... Câtă decenţă a avut Cioran! „... Şi atunci ai venit tu, Insomnie, să-mi zgudui carnea şi orgoliul, tu, care schimbi bruta juvenilă, îi nuanţezi instinctele, îi aţâţi visele, tu care, într-o singură noapte, dăruieşti mai multă ştiinţă decât zilele încheiate în odihnă, şi te dezvălui unor pleoape îndurerate ca întâmplare mai importantă decât maladiile fără nume sau dezastrele timpului! M-ai făcut să aud

Savian Mur

76

sforăitul sănătăţii, pe oamenii cufundaţi în uitarea sonoră, în timp ce singurătatea-mi îngloba întunericul din preajmă şi devenea mai vastă decât el. Totul dormea, totul dormea pentru totdeauna. Zorile au murit. Veghea-voi până la sfârşitul veacurilor: voi fi aşteptat ca să dau seamă de spaţiul alb al viselor mele... Fiecare noapte era asemenea celorlalte, fiecare noapte era veşnică.” Dimpotrivă, ajuns la starea de subom, de fleşcăială carnală, de calamitate neuronală, pe veci secătuit, cu sentimentele triumfând în răceala mineralului, oare nu mai eşti în stare nici de această banală percepere, că nimic nu te mai poate scoate din prăpastie, nici măcar salvatoarea moarte, nemaiavând încredere, deloc, în tămăduirea finală, adusă, la patul tău, de acest admirabil partener?... „Simt o spaimă îngrozitoare că, într-o zi, aş putea fi considerat sfânt; se va ghici de ce dau la iveală înainte cartea aceasta, ea trebuie să împiedice să se facă o nelegiuire cu mine... Eu nu vreau să fiu sfânt, mai degrabă un saltimbanc... Poate că şi sunt un saltimbanc... Şi totuşi, sau poate mai degrabă nu totuşi – căci nu există nimic mai mincinos până acum decât sfinţii – din mine vorbeşte adevărul. – Însă adevărul meu este înfricoşător – căci până acum minciuna a fost socotită adevăr”. „Doreşte cineva o formulă pentru un asemenea destin care să capete formă de om? – Ea se află în Zarathustra al meu.

− şi cine vrea să fie creator în bine şi în rău, acela trebuie să fie întâi un distrugător şi trebuie să sfarme valori.

Şi astfel cel mai profund rău aparţine celui mai profund bine; acesta însă este cel mai creator.

Eu sunt de departe cel mai înfricoşător om care a existat până acum; aceasta nu exclude şi faptul că eu voi

Statuile delirului

77

fi şi cel mai binefăcător. Cunosc plăcerea distrugerii într-un grad care este măsurat după forţa mea de distrugere, − în amândouă eu ascult de natura mea dionisiacă ce nu ştie să distrugă facerea lui Nu de rostirea lui Da. Eu sunt primul imoralist; prin aceasta, eu sunt distrugătorul prin excelenţă. −”

Potrivit concepţiei lui Freud, delirul este o tentativă de vindecare, de reconstrucţie a lumii exterioare prin restituirea libidoului la obiecte, privilegiată în paranoia şi devenită posibilă datorită mecanismului proiecţiei, care permite ca ceea ce a fost abolit în interior să-i vină subiectului din afară... Se pare că tot delirul nietzschean a plecat de la o incorectă evaluare a acestei fiinţe – omul, mai precis de la o dezgustătoare supraevaluare a posibilităţilor făpturii bipede. S-a lovit, însă, de timpuriu, de un obstacol major: puternica fragilitate a fiinţei sale, o minte torpilatoare, într-un corp debil... Deşi aceasta, ingrata-i fiinţă, dădea elocvente semne de neputinţă, proprietarul scotea, furios, biciul, ameninţând-o, lovind-o, cu sadismul unui ţigan, repezindu-se asupra bietei mârţoage. Dezlănţuit, îi cerea să ridice o piatră de 200 de kilograme, când ea, sărmana, se coţopenea cu 20... Să alerge suta de metri în 15 secunde, când vlăguita abia se târa... (S-o mai suie şi pe un cal.) Să adoarmă pe loc şi să-l trezească, dimineaţa, proaspăt ca un prunc... Dar, mai ales, cum de permitea obsesiilor să tabere asupra lui – haită de hiene înfometate? Disperării de nestăvilit, luând forme înfricoşătoare? Până şi spiritul... Se lăsa până ce nu-l mânjea, din tălpi până în creştet, cu bale? O minte normală s-ar fi acomodat cu situaţia, şi-ar fi înţeles lutul, l-ar fi protejat, l-ar fi mângâiat fratern: lasă, o scoatem noi la

Savian Mur

78

capăt... În fond, cui să-i ceri ceva, unui pumn de carne? Aici s-a produs ruptura, progresiva megalomanie a micuţului Friedrich din Röcken neacomodându-se cu evidenta stare de fapt, cu ruşinoasa, fortifianta abdicare. În schimb, o singură salvare se creiona pentru acest frenetic: abandonarea oribilului trup, evadarea, începerea grabnică a reconstrucţiei unui nou sine, un nou om, impozant, un „supraom”, cu care să-şi spele obrazul, să-l vindece de cel abandonat, cu sublimă oroare, să-l substituie, magistral... Condiţiile declanşării delirului erau, astfel, îndeplinite. Numai un spirit dominat de recea luciditate l-ar fi putut evita, întorcând, cu silă, spatele funebrei tentaţii. „Omul în chip ideal lucid”, observă Cioran, „deci în chip ideal normal, nu ar trebui să recurgă la nimic altceva în afara nimicului care este în el... Mi-l închipui spunând: «Rupt de scop, de toate scopurile, nu păstrez din dorinţele şi din amărăciunile mele decât formulele lor. (...) Spectacolul omului – ce lucru scârbavnic! (...)”. „Când omul îşi pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual; iar dacă îşi transformă ideea în zeu, consecinţele sunt incalculabile”. „Într-un spirit arzător regăseşti un animal de pradă deghizat; niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unui profet...” „Omul s-a aventurat în afara drumurilor ursite, în afara instinctelor, şi a sfârşit într-o fundătură. A ars etapele... pentru a-şi ajunge din urmă sfârşitul; animal fără viitor, s-a împotmolit în propriu-i ideal, s-a pierdut în propriu-i joc. Pentru că a vrut să se depăşească neîncetat, a încremenit în nemişcare; nu-i mai rămâne decât să-şi recapituleze nebuniile, să şi le ispăşească şi să mai facă vreo câteva...”.

Statuile delirului

79

Nu mai puţin adevărat, Nietzsche a achitat nota de plată a acestui delir, lăsându-şi temperamentul – armăsar sălbatic – să calce în copite tot ce întâlnea în cale... În loc ca boala ce l-a măcinat să-i crească sensibilitatea sufletească, dimpotrivă... Magia faptei, la care a râvnit, mereu, spiritul său tulbure, şi-a făcut, până la urmă, efectul – direct asupra trupului său... Ce să aducă bun o gândire violentă? În loc să înfrunte, să critice, aceasta incită. Oare eficacitatea unei gândiri nu se realizează prin ceea ce ea combate prin acţiunea ce îi urmează? „În faţa gânditorilor lipsiţi de patetism, caracter şi intensitate, şi care se mulează după formele timpului lor”, afirmă Cioran, „se înalţă alţii, despre care simţi că oricând ar fi fost egali cu ei înşişi, nepăsători faţă de epocă, luându-şi gândurile din rezerva proprie, din eternitatea specifică a tarelor lor. Ei nu iau din mediul lor decât aparenţele, câteva particularităţi de stil, câteva aspecte caracteristice pentru o evoluţie. Iubindu-şi fatalitatea, îţi evocă ţâşniri, fulguraţii tragice şi solitare, foarte apropiate de apocalips şi de psihiatrie. Chiar dacă s-ar fi ivit în perioada cea mai insipidă, un Kirkegaard, un Nietzsche ar fi stat sub semnul unei inspiraţii la fel de fremătătoare şi incendiare. Au pierit în propriile lor flăcări; cu câteva secole în urmă, ar fi pierit pe rug; puşi faţă-n faţă cu adevărurile generale, erau predestinaţi ereziei. Ce contează dacă eşti ars de propriul tău foc sau de cel pe care ţi-l pregătesc ceilalţi: adevărurile temperamentului trebuie plătite într-un fel sau altul. Viscerele, sângele, bolile şi viciile se întâlnesc spre a le zămisli”.

Savian Mur

80

Homo novus, făcătură Câtă uşurare ar fi cunoscut Istoria, dacă cel ahtiat

după apariţia „omului nou” şi-ar fi lăsat ideile să intre în putrefacţie. Ideologie, doctrină, dogmă, religie, revoluţie – ce spectacol murdar: pe scenă, nici urmă de „om nou”. Fiinţa bipedă dotată cu o gândire este un animal suficient de viclean, ca să fie dus de nas. Noii zori promişi, cu vocea pe crestele unei demenţiale exaltări, de comunism, mântuirea, postulată, fără echivoc, de religie: nimic, nimic, nimic... În schimb, repercusiuni, din belşug, cel ce se opunea, nu ţinea drept drumul cel izbăvitor... Inchiziţie... Lagăr... În fond, nu era vorba decât de acelaşi joc; de-o parte, profitorul, de cealaltă abuzatul. Scârbită, Istoriei nu-i rămânea decât să consemneze evenimentul. ...Apoi, nu te poţi uita la unul ce se declară „mântuit” decât cu milă, nefiind nici criminal, nici sfânt, nici aflat în ghearele morţii (boală, viciu) – pentru aceştia izbăvirea având un sens, o urgenţă: ca şi pe bogătaş, îţi vine să-l iei la ciomege, acea milă ce-o simţi şi faţă de unul cu mintea slabă transformându-se în oroare. Căci, unui suflet negrosier, unei minţi neabuzate de obraznica ispită a mântuirii nu le mai rămâne decât să aducă într-un echilibru minimal ziua respectivă, sforţându-se, din greu, să metabolizeze prosperele suferinţe, făcându-le loc pe

Statuile delirului

81

raftul înţesat... Cum? Vai de capul lor! Depinde în ce toane se află mila, de câte ore mai sunt până ce va veni somnul, dacă va mai veni... De câte săptămâni, până ce...

Omului normal, cu gândurile nepervertite de fantasma utopiei, nu i-a rămas altceva decât să rabde, să evite barbaria abătută asupra sa, păstrându-şi demnitatea, necolaborând, neparticipând, devenind un privilegiat al eschivării. Cum să adere la trâmbiţata spiritualitate a „omului nou”, când realitatea imediată venea să demonstreze altceva, aducând hidoşeniei umane inimaginabile forme, dezgustului de a fi contemporan cu nişte călăi, rafinate manifestări? Oare omenia „omului vechi” era alta decât cea a „omului nou”? Modestia, cinstea, demnitatea, cumsecădenia, altruismul, bunătatea, generozitatea, mila, caritatea? Ce mană cerească a fost pentru fanatism punerea în circulaţie a devastatorului concept de „om nou”! Vechile idei, propagând intoleranţa, intransigenţa ideologică, ura turbată faţă de om, au început să dea din coadă. Răul are atâta forţă de regenerare! Cine să-i întreacă puterea de a adora? Colosala energie, minuţioasa creativitate, funesta inspiraţie? Greu de rezistat în faţa acestui obiect de cult, uşor de depozitat binele în transcendenţă... Raţiunea este făcută cârpă de şters pe jos, bunul-simţ, înfundat în closet, ura îmbracă hainele de defilare...

Un spirit corect ar fi trebuit să se ocupe de acel om care nu se manifestă – punându-se în capul listei, evident, pe sine –, nu propune nimic, pentru care „afirmarea”, „genialitatea”, „absolutul”, „raiul”, „izbăvirea” nu-şi pot afla locul decât în zona abstractului. Pe cale de consecinţă, îi este imposibil că precizeze conturul „omului nou” al epocii lui Alexandru, al creştinismului, al Renaşterii, al revoluţiei

Savian Mur

82

franceze, ruse şi nici vreo legătură ce merită a fi reţinută, cu Socrate, Isus, Rousseau, Dostoievski... Indiferenţa sa, în faţa Istoriei, pasivitatea, apatia provin dintr-o repulsie imposibil de reprimat. Binecuvântat fie acel sat, risipit prin munţi, preamărită acea distanţă dintre două case... Mai bine soldat al existenţei brute, decât mareşal tuberculos al speranţei: duhoarea lenevirii e totuşi respirabilă, somnul de animal, întăritor, în timp ce toxicitatea freneziei... Rămâne pe loc, acelaşi „vechi”, mai ales în convingerea sa de neclintit că nu poţi construi, alături de „omul nou”, decât evitându-l... Mai precis, detaşându-se aprig de orice propunere de acţiune din partea cuiva – om, comunitate, societate, stat, sfânt, zeu, Dumnezeul Vechiul Testament, căci de aici nu poate ieşi nimic, dimpotrivă... Preferă pajiştile îndoielii, decât Sahara delirului, siguranţa, nicidecum demenţa: o minte încinsă degeaba caută răcoarea prin pivniţele răsfăţului, presupusa glorie neputându-l feri pe posesor de invazia finală a batalioanelor de viermi...Cum să se alăture descompusei haite, preluându-i nebunia, lăcomia, contaminându-şi singurătatea cu băloasele-i rânjete? Doar de haita dimineţilor nule s-ar lăsa lătrat, de care e mândru, negăsind altceva la îndemână, cu care să populeze neantul... Domnia-sa şi resemnarea – ce stabilitate! Zilele ce-au mai rămas, moartea? Delicatese... Acest om are o minte şi vrea să şi-o folosească, dărâmând, cu voluptate, zidul ispitelor, scuipând, cu dispreţ, peste cadavrul poftelor, având de construit ceva, o curte fiinţei sale, timpul său inspirându-l, un gard suplu. El să stea în preajma unui autoprigonit, ce a făcut din propria hăituială un mod de a exista şi care, odată rămas singur, nu-şi poate oferi absolut nimic? Respins din toate părţile, fără acces la templul

Statuile delirului

83

liniştii, neavând habar că ar exista şi aşa ceva, incapabil să proceseze un sunet al armoniei, să perceapă avantajele contemplării, iată-l pregătit, pe deplin, să dea buzna în oazele delirului: propune, recomandă, preconizează, plănuieşte, plăsmuieşte, sugerează, oferă, cuvântează, conferenţiază, predică, polemizează, simpatizează, urăşte, denunţă, informează, aderă, susţine, se alătură, se raliază, candidează, se solidarizează. Înscrierea pe orbita înstrăinării de sine a fost perfect realizată, un viitor sumbru făcându-i semne amicale... În sfârşit, a atins norma unui animal de pradă, fiind aşa de mândru de instinctele sale! Balerina veştejirii sufleteşti îl invită, lasciv, la dans...

Oare nu a fost Socrate decât un simplu iubitor de idei – un fel de ţicneală stilată –, adică un doxoman, tot aşa cum iubitorul de mâncăruri era un opsoman, iar cel de vin, un oinoman? Nu, nici vorbă ca tenacele Diogene să fi căutat, prin Atena, un „om nou”, cu lampa aceea, nici măcar pe unul ca Platon, în capul căruia ar fi azvârlit cu drag lăturile grozavului butoi... El căuta o fiinţă umană care să nu-şi fi pierdut culcuşul în Natură, să nu-l fi rătăcit, neavând unde să se mai întoarcă, la ce, trădând aspra simplitate a acesteia, aşadar propria identitate, spre a obţine un straniu rezultat: împotmolirea în infernul oraşului, agonia ruşinoasă. „Omul nou”, omul care s-a pierdut pe sine... Nu-i mai rămâne decât să-şi savureze prostia, degringolada spirituală, carnală...

Secole mai târziu, Isus vorbea despre un om simplu, smerit, în stare să renunţe chiar la sine, pentru a-şi ajuta aproapele. Ce a făcut creştinismul cu această iubire a nazarineanului, e altceva...

Savian Mur

84

Lângă cimitirul întâmplării Natura, femeie de moravuri uşoare – pentru ce mi-ar

face o impresie bună? De-ar fi numai atât... Creaţia unei târfe, începând un nou client... talentul de a propăşi, în obscenitate... eternitatea geamătului vlăguit... bogatele miasme ale aerului... Cât de impresionant este gestul Naturii! Pilduitor... Triumful zămislirii, victoria libertăţii, neştirbita generozitate, unde să fie secretul?... O sămânţă, ajunsă într-un sol bun, se dezvoltă, nu, moare; dacă nişte căţei înţărcaţi au hrană, o duc, nu... Iată marele secret... Magistrala izbândă... Esenţială nu este curgerea sevei, a sângelui, esenţial este acel ultim strop de apă sau de mâncare, dincolo de care moartea îşi începe încălzirea... Poate fi pusă la îndoială eternitatea acesteia? Despre ce victorie poate fi vorba, în preajma unor rădăcini uscate, a unei burţi goale? Arta Naturii de a divaga se pierde în dantelăriile morbidului: ultimele ore ale unui căţelandru, în mijlocul gerului, pe câmp, sub lună plină... Prin absenţă, nicidecum prin prezenţă a obţinut aceasta o victorie funebră.

Fără aportul întâmplării, despre ce gest creator al Naturii se poate vorbi? Câtă creaţie există la un stejar, tot atâta există la o bălărie; câtă – la o hienă, tot atâta – la o căprioară. Se poate deduce uşor că Natura s-a întrecut

Statuile delirului

85

pe sine... Metoda sa este genială şi abominabilă. Pare evident că n-o interesează ce iese, ce ia formă, nici locul, nici timpul, ci doar un singur aspect: să apară o nouă fiinţă... În rest, Dumnezeu cu mila, descurcă-se... De unde să-i survină, atunci, farmecul, genialitatea, eternitatea? Nu au toate acestea un sfârşit precis, rece, într-un hoit ospitalier? Apoi, dacă se poate vorbi de drama unei simple pietre, mutilată, până la nivelul nisipului, atunci, cu ce sfâşieri să te gândeşti la agonia unui copil, căutând, înnebunit, puţină mâncare?

A asocia gestul creaţiei Naturii, dezgustător, revoltător, iresponsabil, cu al cărei efect se poate acomoda doar un anumit gen de idiot, chiar cu performanţă universitară, însă cu sufletul veştejit, cu gestul creaţiei „artistice”, frizează exaltarea... Delirul variaţiei formei: de la hidoşenia carnală, la făcătura ideală...

Nu, niciodată nu a creat Natura, din simplul motiv că nu avea cine... Că a ieşit o fiinţă – bună, rea – n-a fost meritul nimănui, nici vina. Singura ce trebuia să dea socoteală a fost mizerabila întâmplare. Hazardul asocierii... Aşadar, nici vorbă că Natura ar fi avut pe cap o îndatorire, povara creaţiei, aceasta făcându-se de la sine. Ce brânză de pupăză a ieşit, este o altă discuţie. Însă a veni tu, ca artist, şi a te extazia, indecent, în faţa scârboşeniilor unei târfe, ieşind, în plus, pe piaţă, cu noi forme şi expresii de care, iată, biata Natură nu fu capabilă, mijloacele rudimentare ale săracei abuzate... Nu, nu te sfii, oare nu te-a invitat ea la o colaborare strânsă, întru divina obţinere a desăvârşirii, ce mai aştepţi? Uite, ducă-se pe pustii amintirea secolelor scurse, ceasul acesta contează, atingerea sublimului,

Savian Mur

86

circumscrierea absolutului, să ne bucurăm, împreună... Dumneata nu trebuie să comiţi decât gestul noutăţii, îngroapă, definitiv, schiloada tradiţie, brutala dogmă, dubiosul sfânt – ţi-au rezolvat Dumnezeu, Platon sau Kant vreo problemă? N-ai răguşit de vocea imitaţiei, cu care ai zbierat, până acum?... Vino, hai, vino să-ţi arăt ceva! Aşa... Vezi firul acesta de pir, proaspăt ieşit, pe lângă nenorocitul de bolovan? Cât de autonom pare... Ţi-am dat, deja, ideea, mai rămâne de făcut restul, de ce eşti scriitor?

Statuile delirului

87

Marc Aureliu – soclul gol ...Slab la trup, încât nu putea suporta frigul, mânca

numai noaptea şi foarte puţin, iar pentru a rezista infirmităţii şi anemiei, ziua lua ca întăritor un medicament, teriac, care-i întărea pieptul şi stomacul. De mic copil a fost serios, fiind încredinţat unor profesori greci sau romani de seamă: literatură, artă dramatică, muzică, pictură, geometrie, retorică, drept, gramatică latină şi greacă, dar, mai ales, filozofie... Sensibil, milos, blând, dotat cu o excepţională precocitate mintală, a fost atras cel mai mult de filozofia stoică. Încă de la 12 ani a luat ţinuta exterioară şi interioară de filozof, stând întins pe pământ, în timpul studiului, îmbrăcat cu o mantie grecească, mama sa convingându-l greu să treacă pe un pat pe care erau aşternute piei... Marc Aureliu... A urmat cursurile filozofilor stoici şi după ce a ajuns împărat, nerenunţând nici în războaie, când ducea în lada de campanie operele acestora. Era convins că sufletul reprezenta o esenţă divină – pură şi că trebuia eliberat de patimile corpului, spre a ajunge la o desăvârşire spirituală, iar de aici excesivul său patos în asceză, în ciuda şubredei sănătăţi: dureri de piept, expectoraţii cu sânge, ameţeli. Nu-i păsa, crezând că poate remedia durerile trupeşti cu unele medicamente, aşa că nu le lua în

Savian Mur

88

seamă. Cu toate că era decepţionat de semenul său, de existenţă, doar resemnarea şi credinţa neabătută într-un spirit divin îi mai rămân, austera morală stoică ducând, conform doctrinei stoice, la realizarea râvnitei armonii pe pământ. Determinismul hotăra... La palat, totul i se părea monoton, fals, loc de manifestare a ispitei, stricăciunii, patimii, aducător de perdiţie, mediu neprielnic sufletul său, ce-şi găsea liniştea izolându-se faţă de lume, la ţară, pe malul mării; nopţile sale de zbucium, în taberele militare de pe malul Dunării... Greu ar fi făcut faţă marele împărat în lipsa practicării publice a virtuţilor stoice, „... nenorocirilor unui adevărat sfârşit de lume: ciuma endemică şi alte molime, ani răi şi foamete, războaie la toate graniţele, răscoale ori tulburări prin provincii, cumplite năvăliri barbare pe tot hotarul nordic al imperiului, revolta şi înalta trădare a celor mai buni generali şi, ca o încoronare a toate, răspândirea biruitoare a creştinismului, distrugător al statului şi societăţii antice” (V. Pârvan). „Omul plin de bunătate şi umanitate nu-i iubea însă pe părtaşii noii credinţe. Fanatismul, violenţa şi zgomotul practicate de mulţi creştini nu se împăcau cu sufletul ordonat şi calm al unui filozof stoic. Antipatia lui faţă de părtaşii lui Christos creştea şi din cauză că aceştia se declarau împotriva tronului, detestau filozofia şi întreaga cultură păgână. În ochii lui erau «răi cetăţeni», înclinaţi numai spre răsturnarea vechii orânduieli conservatoare a societăţii romane.” „Filozoful încoronat la Roma şi-a îndeplinit cu sârguinţă îndatoririle faţă de stat, fiindcă stoicismul îi cerea a fi omul datoriei, muncitor şi tolerant. Cugetările sale ne arată însă că le îndeplinea pe toate acestea fără entuziasm” (D. Tudor).

Statuile delirului

89

Fără entuziasm... Ceva se petrecea, ceva îl rodea, interior, pe împărat, şi-aşa cu trupul, cu sănătatea pe drojdie. Să fi fost doar fiul său, Commodus?... Pare că un demon al cărnii, al propriei cărni, s-a răzbunat pe proprietar, la modul cel mai abject, pe vizionarul împărat, făcând ţăndări planurile sale, convingerile spirituale, zdruncinându-l, din temelie, arătându-i, direct, imensa hidoşenie a omului, inimaginabila declasare la care poate ajunge o fiinţă umană, delirul instinctelor, depravarea cărnii, iar când unui monstru i se dă şi puterea... Căci o fărâmă din acel trup chinuit al împăratului, burduşit cu medicamente, necunoscând desfătarea şi eficienţa exerciţiului fizic, neodihnit, nealimentat, avea să contribuie la crearea unei fiinţe demonice, ca şi când s-ar fi revanşat... teroarea la care fusese supus... umilinţa... Marc Aureliu a avut din căsătoria cu Faustina cea Tânără 10 sau 11 fete şi doi băieţi. Primul băiat a murit în fragedă vârstă. A rămas Commodus...

Din prima copilărie a fost josnic, necinstit, crud, stăpânit de pofte, cu gură murdară şi infamă. Făcea sărituri, cânta, fluiera, se arăta ca un bufon şi un gladiator perfect. Dacă la vârsta de 12 ani tatăl său îşi luase în serios rolul de filozof, tot la 12 ani fiul a vrut să-şi arunce băieşul în cuptor, fiindcă îi pregătise apa prea fierbinte... Plăcerea sa, ajuns matur, era de a vedea sângele curând în arenă, sau din trupul unuia, condamnat de el la moarte. Cât s-a mai chinuit Marc Aureliu să schimbe firea ciudatului fiu, urmaşul de drept la tron, pe care, la 17 ani, în anul 177, îl declarase coîmpărat... Dragostea paternă încă mai avea răbdare cu acest nemernic, leneş, răzbunător, devastat de vicii. Cei mai străluciţi profesori

Savian Mur

90

nu au ajuns la niciun rezultat cu o brută care, desigur, cunoştea pasiunea pentru studiu a tatălui, însă faţă de ceea ce izbutise, cu chin şi talent, marele său părinte, beţivul cu limbaj vulgar făcea (dinadins?) pe dos. Nu, nu s-a dat la o parte, cedând locul unuia priceput, la conducerea imperiului, dimpotrivă... Astfel, îşi presăra părul lung şi barba bogată cu pudră de aur, spre a deveni, în mintea-i dusă, mai strălucitor... Oare nu arăta ca un zeu? Gestul intelectual fusese brutal înlocuit cu gesturi de ţoapă... Bietul tată! Deoarece îi era teamă ca nu cumva bărbierul să-i reteze gâtul cu briciul, îşi scurta părul folosindu-se de flăcări... Când intra în amfiteatru, acest derbedeu lua o hlamidă toată de purură şi presărată cu aur, după portul elen; purta o coroană făcută din pietre indiene şi aur... Alungase din jurul său pe toţi pedagogii oneşti şi se înconjurase de ticăloşi, instalând în palat taverne, localuri de perdiţie, jocuri de noroc, un lupanar cu prostituate culese de pe stradă.

La 19 ani, Commodus devenise stăpânul vastului imperiu roman. În anul 180, la 59 de ani, tatăl său murea, ciuma doborându-i trupul vlăguit. Spusese prietenilor că nu regretă că moare, ci că lasă ca urmaş un fiu „josnic şi sângeros”. Ce-o fi fost în sufletul nobilului om... Din câţi copii avusese, acest monstru îl sfidase, cu tenacitate, până şi în ultimele zile, ceea ce l-a determinat să-şi dorească moartea cât mai repede, abţinându-se de la mâncare – atât cât mânca – şi băutură, agravându-şi boala. Filozofia „porticului”, căreia i se dedicase, cu o uriaşă pasiune, părea, acum, o cacealma... Esenţa divină... puritatea sufletului... aspiraţia către perfecţiune... demnitatea... armonia... Ce mai reprezentau toate

Statuile delirului

91

acestea, când cel de lângă el, carnea sa, le călca, brutal, în picioare, sistematic, cu o înverşunare demonică? Cruda realitate a zilei trebuia admisă de însuşi Marc Aureliu... Uite ce face omul, iată-l – şi-o fi zis, devastat, acest remarcabil spirit. Cât de greu e să construieşti şi ce uşor să fie distrusă munca ta, doar să fie născut cel ce urmează să o facă – şi a fost! De ce să fie născut, de ce să o facă, oare este posibil aşa ceva? Răul se poate afla atât de aproape de tine? Da, se poate, Commodus era o dovadă. Utopia aspiraţiei umane către perfecţiune, aşa de dragă marelui stoic, era perfect realizată. Delirul perfecţiunii primise o măciucă eficace de la dementul Commodus, printr-un contradelir nimicitor, realizat tot printr-un delir: absolutul şi cocina… Ca şi cum fiul s-ar fi străduit, din răsputeri, să-şi elibereze tatăl de obsesia de a fi util... Să fi fost acest gunoi al Istoriei vizitat, încă de mic, de îndoială? Să nu fi crezut în nimic, sforţările întru puritate, desăvârşire spirituală, asceză ale tatălui părându-i-se ridicole? Abjecţia, ce îi era aşa de dragă, făcându-i ochi dulci, ca o târfă, îi era mult mai la îndemână... Neputând, probabil, suporta marea singurătate a tatălui, cu care acesta se hrănea, şi-a înteţit viciile, făcând totul ca jocul său demenţial să nu cunoască oprelişti, substituind, grotesc, desfrâul spiritual al tatălui – nu-l percepea, oare, aşa? – cu cel carnal. Dialogul spiritual a fost înlocuit cu parul terorii, explicaţia cu pumnalul, puritatea, cu sângele victimei, vocaţia armoniei, cu cea a grotei. Zorii descompunerii unei filozofii şi a unui imperiu mijiseră... Ochii trişti ai împăratului Marc Aureliu... Cei în care nu a locuit nimeni, ai fiului, două găuri, într-un craniu... Apoi, timpul, răcind febra minţii, potolind

Savian Mur

92

entuziasmele, îngropând iluziile, punând pecetea uitării peste cruzime, suferinţă, fixând o delicată statuie a exaltării, pe soclu...

E cât se poate de posibil ca împăratul filozof să tot mai fi sperat în revenirea fiului scelerat. Credea, poate, că se va îndrepta, promovându-l, încă de la vârsta de 17 ani, ca împărat, că-l va responsabiliza. În zadar... Peste doi ani, în tabăra de la Vindobona... ciuma... Demonul rămăsese, în sfârşit, liber... Într-adevăr, venise vremea pentru Lucius Aelius Aurelius Commodus, era rost de intrat în Istorie... Şi au intrat, acea piele de leu şi acea măciucă, atât de dragi, descriindu-i, amplu, elanurile. Avea, la palat, trei sute de concubine alese dintre prostituate şi matroane decăzute; tot aici, trei sute de tineri desfrânaţi... Băile, ospeţele nu conteneau. Parcă speriat de puţina hrană de care se folosea tatăl său, mânca zdravăn... Transformase aceasta într-o mare pasiune, se îndopa în baie (făcea baie de câte şapte – opt ori pe zi...) Nu, nici vorbă să-i pese, îşi urma instinctele, cu ură şi adoraţie. Patima pentru lupta cu fiarele sălbatice, cu cei mai mari gladiatori, alergările de care l-au adus până acolo încât şi-a părăsit numele, zicându-şi Hercules, fiul lui Zeus, renunţând la toga de cetăţean roman sau la armura de imperator, îmbrăcând acea piele de leu şi purtând o măciucă pe umăr: cruzimea devenise o instituţie. Uneori, se îmbrăca bizar, folosind o combinaţie de veşminte bărbăteşti şi femeieşti, ţesute din fire de aur. Instruit de arcaşi parţi şi de suliţaşi mauri, era neîntrecut în loviturile date cu săgeata şi cu lancea: omora, fără greş, zeci de fiare sălbatice aduse din India, Etiopia şi Africa. Superbele animale, umilite de o călătorie istovitoare, ucise de mâna

Statuile delirului

93

criminală a acestui dement; nu el murise în fragedă vârstă, ca frăţiorul mai mare... Într-o zi a săgetat o sută de urşi. Prin ce crize a trecut această fiară bipedă, împărat roman! A coborât în arenă, în costum de gladiator. Lupta cu acei gladiatori i-a adus binemeritatul dezgust: ăsta era împăratul?... La un moment dat n-a mai vrut să locuiască în palatul imperial, mutându-se în cazarma gladiatorilor, luându-şi numele unui gladiator vestit... Treburile statului, buna funcţionare a imperiului, imensa responsabilitate? Prostii... Dezordine, indisciplină, bande de hoţi... În cei doisprezece ani de domnie, împăratul nu a părăsit niciodată Roma, declarându-se pentru o politică defensivă – altfel cum ar fi făcut faţă dezmăţului?... Noroc cu bravii săi generali, căci imperiul ajunsese pe marginea prăpastiei. Ultima conspiraţie împotriva sa, cea din anul 192, a reuşit. A fost, mai întâi, otrăvit, apoi, sugrumat. I-au fost dărâmate statuile şi numele i-a fost şters de pe inscripţiile Romei.

... Ce să fi declanşat, totuşi, strania comportare a sinistrului personaj? Toate reacţiile au fost îndreptate, conştient sau nu, împotriva ilustrului său tată. Excepţionalele calităţi ale tatălui au scos din sărite fiul... Personalitatea sa puternică l-a zdrobit, de mic, aţâţându-i ura... Nu, nici vorbă ca fiul să se fi îndoit de faptele tatălui, ori aşa, în general, de existenţă... Cruzimea nu-i îngăduia reflecţii la acest nivel, nici marea pasiune pentru desfrâu... În timp ce un copil era pasionat de gramatica latină şi greacă, de literatură – dascălului său de elocinţă latină, Fronto, ridicându-i chiar o statuie, în senat −, un alt copil era crud, stăpânit de pofte, iubind bufoneriile şi luptele gladiatorilor, urând străluciţii profesori ce se chinuiau să-l

Savian Mur

94

înveţe ceva... Cum ar fi putut să-l pedepsească pe acel sfrijit ce-i stătea pe cap, neslăbindu-l, pe acel slăbănog ce nu mânca mai nimic, care, pe deasupra, era şi împărat? Cum putea şi el să se remarce? Terenul fiind ocupat, cu atâta fermitate, lui îi mai rămânea ceva? Nimic... Cu toate acestea, îi mai rămăsese ceva... Ce? Să-şi umilească tatăl, să sufere şi acesta, prea acaparase atâta... (El să-şi dea seama că, în fond, nimeni nu-l putea umili pe Marc Aureliu?...) Un corp atletic, la care trebuia să lucreze pe brânci, desigur că l-ar fi pus în dificultate... Forţă, multă forţă fizică, să tresară de admiraţie cel ce te zăreşte, să crape de ciudă... Mâncare multă şi bună, să acopere bine respingătorul schelet, muşchi sculptaţi cu măiestrie, să crape de ciudă însuşi un senator... Literatură, artă dramatică, muzică, pictură, filozofie? Hoituri, împrăştind duhoare! Săgeata, suliţa, măciuca, fluierăturile, bufoneriile – cât de sănătos! Serios şi grav, ascet, ascultând de sfaturile celor pricepuţi, milos, blând, ordonat, studios, pasionat de muncă, netratând nimic cu uşurinţă, nici când vorbea, nici când scria, luând ţinuta exterioară şi interioară de filozof, de la etatea de 12 ani, studiind întins pe pământ, îmbrăcat cu o mantie grecească? Ce orori.... Plăcerile trupului, ultima depravare sexuală, beţia cruntă, lenea vastă, alungarea tuturor pedagogilor cinstiţi, aduşi de tatăl său şi înlocuirea lor cu nişte infami, purtarea costumului de vizitiu, de gladiator, plin de cruzime, criminal odios – însăşi sora sa, Lucilla şi împărăteasa Crispina au fost ucise, după ce mai întâi fuseseră exilate, deoarece conspiraseră împotriva arogantului Commodus... Tatăl acestuia, în schimb, o iertase pe împărăteasa Faustina cea Tânără, care îl încurajase pe un priceput

Statuile delirului

95

comandat de oşti, din Orient, să se răzvătească, în speranţa că acesta va lua domnia şi se va căsători cu ea... În vreme ce Marc Aureliu, din respect pentru filozofia greacă, a creat, la Atena, patru catedre de filozofie, destinate studiului platonicianismului, stoicismului, peripatetismului şi epicurianismului, plătite din bugetul statului, descreieratul său fiu a ordonat schimbarea numelui lunilor anului, cu denumiri ce făceau trimitere directă la calităţile sale de atlet biruitor... A vrut chiar să schimbe numele Romei în „Commodiana”... Puţina minte din capul său atletic şi-a folosit-o şi în alte moduri... A înlocuit capul statuii colosale a zeului Soare, cu chipul său de gladiator. Pe soclurile ei a fost săpată inscripţia: „Învingătorul a o mie de gladiatori”. Cum să fie deplasată pretenţia de a fi divinizat?...

„Datorez zeilor”, scrie Marc Aureliu, „că mi-am păstrat nevinovăţia adolescenţei mele, că nu mi-am risipit puterea bărbătească înainte de vreme, că am rămas cast până la o vârstă mai matură; că m-am aflat sub călăuzirea unui domnitor şi tată care a înăbuşit în mine orice germen de orgoliu şi m-a convins că chiar la curte se poate trăi fără gardă personală, fără veşminte luxoase, fără făclii şi columne comemorative şi fără fast (...)”.

„Şi-a dat sufletul în timpul nopţii, după ce-şi acoperise capul ca să doarmă” (Dio Cassius). Istoria, adaugă el, „a trecut de la o domnie de aur la una de fier şi ruginită”.

Marc Aureliu, împăratul filozofit... Plăpând... bolnăvicios... nu suporta frigul... mânca numai noaptea şi foarte puţin... anemic... lua ca întăritor un medicament, teriac... la doisprezece ani ducea un regim de ascet... se culca pe pământul gol... înclinat spre singurătate... nu avea niciun

Savian Mur

96

sentiment al plăcerilor, natural vârstei de copil... lipsit aproape cu totul de afecte... patos excesiv în asceză... dureri de piept... expectoraţii cu sânge... ameţeli... stăpânit de dorinţa de a şti, de a se perfecţiona ca fiinţă morală... stoic înnăscut, punând în practică, neabătut, doctrinele stoicismului. „Lasă cărţile, distracţiunea, nu ai timp. Priveşte-te ca unul care este pe punctul de a muri, dispreţuieşte carnea aceasta: sânge, oase, o ţesătură şubredă împletită din nervi, ţesuturi şi vine. Consideră şi suflarea aceasta vitală însăşi, ce este ea? Doar vânt, şi nici barem mereu acelaşi, ci în fiecare clipă respirată şi iarăşi inspirată. A treia parte este raţiunea poruncitoare; cu privire la ea trebuie să fii cu luare-aminte. Eşti în vârstă, nu mai îngădui că ea să fie o sclavă, ca nici să nu mai fie târâtă de către instinctul brutal, şi nici să nu se mai revolte contra soartei prezente, sau să se frământe din pricina celei viitoare”.

Să nu se mai revolte contra soartei prezente... Eşti sclav? Ei bine, rămâi aşa... Ticălos, criminal? Staţionează, violenţa are şi ea drepturile sale. Virtuos? Continuă... Imperiul roman? O eternitate, o eternitate să strălucească, şi încă una, şi încă una... O eternitate de eternităţi! De ce, pentru ce s-ar revolta cutare, cutare, cutare?... Oare nu ştii că Providenţa veghează? Cine să fie nebunul acela, acel uriaş descreierat, care să se aţină cu un băţ, în faţa fluviului, ori puiul de găină ce şi-ar sufleca mânecile, să se ia la trântă cu o vulpe? „Toate-s pline de urmele Providenţei divine. Chiar întâmplările fortuite nu sunt ceva nefiresc, ci atârnă de conclucrarea şi înlănţuirea cauzelor îndrumate de către Providenţă. Toate faptele îşi au originea de la Providenţă”. Aşadar, tot ceea

Statuile delirului

97

ce se întâmplă, se întâmplă aşa cum trebuie să fie... Doar un smintit se mai poate ridica împotriva acestei ordini prestabilite... Însuşi răul este necesar, are şi el un rost, Providenţa nu s-ar fi încurcat, altfel, cu acesta, căci, zice Marc Aureliu, în Către sine însuşi: „Mai primeşte acum, dacă binevoieşti, şi un al zecelea dar al muzelor. Este ideea că este o nebunie să pretinzi ca oamenii răi să nu păcătuiască: căci ar însemna să ceri ceva peste fire. Însă a recunoaşte că ei se poartă cu alţii aşa cum le e caracterul şi a pretinde, în acelaşi timp, să se poarte bine cu tine, ar fi ceva absurd şi tiranic.”

Certa utopie a stoicismului, de care mustea spiritul împăratului filozofit, punându-i în şi mai mare dificultate trupul slăbănogit, că asupra aparentului haos al zilei, puzderiei de evenimente, ce nu par a avea vreo legătură între ele, veghează un spirit divin, ce va asigura, odată şi odată, armonia deplină, pe acest pământ, avea să contribuie decisiv la construcţia caracterului duplicitar al acestui personaj: una făptuia, ca şi împărat, şi alta scria în acea povăţuitoare carte, unica, de altfel, pe care a conceput-o. Deoarece tot ce se întâmpla pe pământ, în aer, în apă, se întâmpla aşa cum trebuia – bine, fabulos, rău, catastrofal −, căci ochiul Providenţei monitoriza tot, ce-ţi rămânea ţie, un simplu muritor, decât să nu superi deloc zeii, ci să îi onorezi, să le aduci sacrificii, căci nu lucrau, oare, bravii de ei, de zor, la instaurarea divinului, pe pământ? Lumea aceasta nu a fost creată la întâmplare... Fericirea generalizată se va instala, cândva... Cândva? Nu cumva, cât mai curând? A făcut, deja, o droaie de semne... De aceea, nu te abate de la calea spre virtute, nu te lăsa amăgit, nu-ţi părăsi fascinantul drum! Dumneata ai o

Savian Mur

98

raţiune, pe care grijuliii zei ţi-au dăruit-o, hai, ce mai aştepţi? Dă drumul zborului...

La fel de grijuliu, Marc Aureliu vine cu nouă porunci, referitoare la relaţiile unui om cu aproapele... „Toţi suntem aici unii spre binele altora şi într-o privinţă stau în fruntea lor, precum berbecul conduce oile şi taurul vacile”. „...fiinţele inferioare sunt subordonate celor superioare”. ...Nu, nici vorbă de aşa ceva! Cum să fi fost romanul – o fiinţă superioară – spre binele barbarului – o fiinţă inferioară? Romanii aceia superbarbari, ce au violat şi au jefuit Dacia, începând cu acel nemernic de Traian, continuând şi sub ochii tăi dubioşi, împăratule plin de omenie... Era spre binele dacilor jaful pe care l-ai aprobat, hămesit, Marc Aureliu? Nici tu nu te mai săturai, tu, care-ţi dădeai seama? Posedai un spirit, însă... Chiar aşa de evident ai avut orbul găinilor, împărate? Dacă Dacia ar fi cucerit Roma, mai credeai, mai erai convins că şi acest eveniment făcea parte din scenariul Providenţei, că aşa trebuia să se întâmple, că acolo, sus, veghea acel spirit divin, că... Nu, nu, nicidecum, te-ai văzut cu sacii imperiului în căruţă şi, de la acest nivel, ai început să filozofezi, în singurătatea aceea stranie, pe care ţi-o autoimpuneai, în asceza bizară la care, cu o violenţă certă, recurgeai, maltratându-ţi sănătatea, jupuind pielea liniştii de pe conturul tău jalnic, cu acea bucurie morbidă... Bietul trup, ce stăpân barbar... Probabil că simţeai că ceva pute, ceva fundamental, şi, în loc să cazi pradă remuşcărilor, că nu erai, în fond, decât un abject continuator al acelui hidos imperiu roman, cel al răului şi al demenţei, îţi fabricai, voit, un rău fizic, care să alunge, brutal, celălalt chin, cel care conta, cu adevărat, al

Statuile delirului

99

gândurilor... Mintea, duşmanul interior, singurul de care te temeai... Ai realizat, măcar o clipă, cum ar fi arătat un Către sine însuşi, scris de Decebal? Mai precis un Către mine însumi, bărbat adevărat al Istoriei, apărând brava Dacie, până în ultima clipă, ca o căprioară, puii, atacaţi de haită? N-ai ieşit niciodată din haita romană, Marc Aureliu, cu toate sforţările rândurilor scrise! Ai încercat să te revirginizezi, dar te-ai înfundat şi mai rău... O durere de burtă, de piept, foamea impusă îţi veneau în ajutor. Asceza ta era una ruşinoasă, păcătoasă, măcar monstrul de Commodus s-a îndopat, din plin...

Toată filozofia ta, Marc Aureliu, are sens unic, de la călău spre victimă. Vrei egalitate, o postulezi fără să clipeşti... „Toţi suntem aici unii spre binele altora...” Aiurea... Nu era mai bine, nu era uman să cugeţi aşa: suntem aici unii spre răul altora? Fiinţele „superioare” sunt spre răul celor „inferioare”. Nu, Marc Aureliu, nu te mai albi, faptele-ţi murdare sunt clasate, ai insultat, profund, nu numai inteligenţa, ci şi acel berbec mândru, acel taur cinstit, intrând în coliziune, puternic, cu bunul-simţ elementar, de care ai fost străin, în ciuda lamentărilor filozofice.

Prin anul 168, în fruntea armatei, îi fugăreai pe barbarii ce atacaseră Dacia... Cum să-ţi ia altcineva prada? „Fereşte-te să nu devii un împărat tiranic. Să nu iei o asemenea aparenţă, căci aceasta are loc aşa de lesne! Aşadar, păstrează-te simplu, bun, serios, fără strălucire, iubitor de dreptate, cinstitor de zei, binevoitor, amabil, statornic în împlinirea datoriilor tale. Luptă, cu scopul să rămâi omul pe care filosofia voia să-l formeze din tine.” Ipocrizie, ipocrizie, ipocrizie... Ţi-ai pus aceşti zei

Savian Mur

100

la treabă la modul cel mai barbar cu putinţă, spre a le obţine sprijinul, sufletul tău sterp, lipsit de orice urmă de milă, neputând fi deturnat de la oribilele superstiţii ce te posedau, jertfind imense turme de animale. Ucigaş mizerabil! Bolnav incurabil! „Un glumeţ al timpului pusese în gura boilor, următoarele jalnice cuvinte: «Împărate, dacă te vei întoarce învingător, nu va mai rămâne viu niciunul dintre noi»” (E. Bezdechi). Poate şi fiul tău, Commodus, văzând incredibilele masacre, şi-a făcut o idee despre filozof... Dacă însuşi „blândul” său tată, un sfrijit, era de o asemenea cruzime, el, un atlet, de ce s-ar fi abătut de la sângerosul demers al tatălui? Acesta era „sufletul raţional”, scos în faţă, de stoicism? Aceasta însemna perfecţiunea internă, generatoare de fapte bune? Să jefuieşti teritorii, furându-le, cu meticulozitate, bogăţiile, să ucizi... „Retrage-te în tine însuţi. Raţiunea conducătoare dinăuntru este de aşa natură, că îşi găseşte în fapte drepte seninătatea şi mulţumirea de sine.” Dacă acel blestemat de Commodus ar fi citit aceste rânduri, probabil că ar fi zâmbit... Dar ce nevoie mai era să le citească, oare nu cunoştea el ce putea pielea tatălui?... „Cum te-ai purtat până astăzi faţă de zei, de părinţi, fraţi şi surori, soţie, copii, dascăli, educatori, prieteni, rude şi faţă de cei ce se află sub acelaşi acoperământ? Poţi oare să zici: «Nedreptăţit-a pe nimeni prin fapte sau vorbe de ocară»”? Ştia el, Commodus, prea bine cum... Cât despre mama sa, împărăteasa Faustina cea Tânără, ajunsă o stricată... Ce calvar va fi îndurat, lângă acel trup schimonosit de bărbat, al împăratului... (Nu avea niciun sentiment al plăcerilor... lipsit aproape cu totul de afecte... patos excesiv în asceză...) „... această fiică al lui

Statuile delirului

101

Antoninus Pius, aşteptând zi de zi să moară bărbatul său, care era grav bolnav, se temea ca nu cumva trecându-se domnia altuia (Commodus fiind prea tânăr şi slab de caracter), ea să nu ajungă o simplă particulară. De aceea, înduplecă în secret pe Cassius să se pregătească pentru cazul că s-ar întâmpla ceva lui Marcus Aurelius, să se căsătorească cu ea şi să ia domnia” (Dio Cassius). Fără să-i pese de ce se şoptea în stânga, în dreapta, împăratul îi dădea înainte cu virtutea, draga sa obsesie. „Orişicând faci un lucru, întreabă-te singur, cu ce mă aleg eu din aceasta? Îmi va părea rău? Peste puţin fi-voi mort şi toate s-au sfârşit. Dar ce pot cere mai mult, dacă felul meu prezent de a lucra este acela al unei fiinţe raţionale şi sociabile, care este guvernată de către aceleaşi legi ca şi divinitatea?” ...Ce dacă acel malefic de Commodus, viitorul împărat, ar fi fost rodul dragostei frumoasei Faustina cu un gladiator, cum se bârfea? Se spune că toată lumea ar fi ştiut numele a patru amanţi ai Faustinei, că bufonii curţii ar fi spus lui Marc Aureliu aceste nume... Şi cum a procedat împăratul? A înaintat în onoruri pe cei patru, făcându-se că nu vede nimic...

„Marcus însuşi era, ce-i dreptul, destul de tare, pentru a îndura orice asprime, destul de devotat filozofiei, pentru a împlini orice renunţare: doctrina virtuţii pentru virtute, lui, nu-i era prea sus. Crizele sale sufleteşti se isprăveau totdeauna cu biruirea slăbiciunii omeneşti, care încercase o clipă a-l abate de la calea virtuţii, iar practica stoicismului său fu încă şi mai consecventă decât teoria” – scrie V. Pârvan, uitând că tălpile fine ale lui Marc Aureliu se aflau pe grumazul Daciei... Însă delirul realizării virtuţii pentru virtute, ce a constituit marca inconfundabilă

Savian Mur

102

a acestui împărat, nu poate trece neobservat! Imperium Romanum ajunsese la cea mai înaltă dezvoltare; centrul său, Marea Mediterană, devenise Mare Nostrum... Cine să mai cârtească? Iar sclavul, el la ce virtute să mai râvnească? Zeii ţineau cu altul... Marc Aureliu era încântat de ei, nu ştia cum să le mai mulţumească, atribuind bunătăţii lor, printre altele, faptul că „mi s-au arătat în vis diferite leacuri îndeosebi contra scuipatului de sânge şi contra ameţelei, anume la Cauta, ca printr-un oracol”. Cum a putut acest spirit cultivat, ce realiza, la propriu, neplăcerile aduse de boală, cunoscând durerea, suferinţa, să facă rău altei fiinţe? În ce chinuri groaznice scuipa sânge acel animal lovit, înjunghiat de moarte? Ochii aceia îngroziţi, călăii ce masacrau în stânga şi în dreapta – nu-ţi spuneau absolut nimic, Marc Aureliu? Nu ai fost tulburat? Ai încurajat, în cunoştinţă de cauză, macabrul spectacol, până ce moartea te-a doborât, fără să tresari, să-ţi pese, desăvârşindu-te pe calea virtuţii tale demonice... Te-ai minţit, ai minţit, ai indus în eroare, tu, împăratul slăvit, filozofitul cu sufletul mort... Ai iertat atâtea bestii umane din jurul tău, numai un suflet nevinovat, pur − nu. Raţiune... raţiune... raţiune... Virtute... virtute... virtute... Armonie... armonie... armonie... Un om uscat, aceasta ai propus. Cât l-oi mai fi urât pe Isus, cel care, spre deosebire de tine, a cunoscut Mila... Omul searbăd intra în coliziune cu cel iubitor, simţitor la suferinţa aproapelui, filozofia raţiunii, cu cea a iubirii. Cum ar fi putut răbda Marc Aureliu să-şi vadă zeii maziliţi – şi de cine, de unul cu mâinile goale... Dumnezeul unic, la care să se închine şi el, şi sclavul, şi cel dintr-o rasă inferioară – era posibil aşa ceva? Cu câtă osârdie i-a mai

Statuile delirului

103

vânat pe acei creştini, cum însuşi Nero o făcuse! Isus venise cu altceva, cu respectarea demnităţii unei fiinţe, cel bogat era pus la colţ, statul-asupritor, la fel. Dominaţia romană trebuia abolită, şi nu numai aceasta, dominaţia în sine... Cultivarea smereniei, renunţării, adevăratele valori... Fără sentimentul dominant al Milei, omul nu înseamnă nimic, nu va însemna. Modestia... respectul... Delirul acestui Marc Aureliu a rămas în Istorie, unui spirit corect nemairămânându-i altceva de făcut decât să tragă concluziile.

Savian Mur

104

Pomul cunoaşterii delirului Omul, unicul animal căzut pradă acestei

inconfundabile stări, delirul... Pentru viitor, se anunţă o recoltă bogată. De la Adam încoace – delir: a fost de-ajuns ca Eva aceea să-şi înfigă dinţii în acel oribil fruct, ca spectacolul să înceapă. Ce e Istoria, altceva, dacă nu o dare de seamă, un proces-verbal, consacrat acestei infirmităţi fundamentale a omului? Evident, se poate vorbi de o scară a delirului, a intensităţii sale. În vârf, salvatorul, alesul, mântuitorul, zeul, Dumnezeul. Apoi, marii înfierbântaţi: misticul, sfântul, profetul, predicatorul, geniul, supraomul... Mai jos, către bază, turma adulatorilor, purtători ai microbului unui delir pasiv. Ei îngurgitează fumul emis de ţigara devorată de crizat... Utopia are spaţii de depozitare cu nemiluita! ...Câtă bună-cuviinţă la o vieţuitoare, ce somn curat, la însuşi un tigru: cum să nu fie exaltatul invidios pe un somn odihnitor, pe un stomac bun, pe un metabolism loial, pe o splendidă lipsă de iniţiativă! De aici să plece ura lui, cu neputinţă de ţinut în frâu, faţă de fiinţa sănătoasă, faţă de fiinţa normală?

Budistul serios a înţeles primejdia căderii în capcana dorinţei, ispitei, iluziei, sclavia din teritoriul fantasmelor, prin exerciţiile riguroase luându-şi

Statuile delirului

105

energice măsuri, el antidelirează. Locuitorul Indiei antice îşi trata posibilul virus al delirului cu pastilele zilnice ale unei binefăcătoare contemplaţii. Oricum, de-a lungul mileniilor, plictisitul a făcut o strălucitoare carieră, necompromiţându-se cu lăturile freneziei şi cu abjecţia acceptării. De ce să înfăptuiască, să acţioneze, din moment ce, la final, nu se întrevede nimic? Oare n-a mai fost jucată respectiva piesă, cortina morţii punând, ţeapăn, lucrurile la punct? Să nu fie abţinerea mult mai sănătoasă, mai întăritoare? Se uită în jur şi vede doar culorile tihnei, lipsa agitaţiei, semnele normalităţii: animalul îşi vede, liniştit, de treabă, pasărea, copacul. (Scârba, din pupilele misticoide ale pisicii mele, dispreţul total, la cea mai mică agitaţie a mea.) Doar smintitul biped îi dă înainte, fără să-şi pună vreo întrebare sau să tresară, schilodind, degradând, spurcând, siluind, maltratând, torturând, ucigând... Are el habar încotro se îndreaptă? Nu, nici măcar nu-şi pune problema, domnia-sa are o ocupaţie importantă, de la care, desigur, îi va veni râvnita izbăvire, domnia-sa delirează: habar n-are ce e cu această izbăvire, să-i descrie, fie şi primitiv, anatomia, însă aşa a auzit, aşa i s-a pus, c-ar fi bine... Ce, strămoşul lui nu s-a opintit? Înainte, tot înainte! Dacă îi spune un oarecare că a ajuns la un metru de izbăvire, îşi face imediat socotelile: da, mai are şi el câţiva metri, îi va lichida, cât de curând. Întreabă un drogat de viitor – el îţi cere o nouă doză. Fapta, drogul omului. Cura de dezintoxicare se impune de la sine. Dezintoxicarea de sine... Este ceea ce a înţeles, încă de acum 2500 de ani, Buddha. Însă de ce să urmezi tratamentul acestuia, când porţia

Savian Mur

106

de isterie te aşteaptă, devotată, pe tava zilei? A nefăptui – iată verbul în jurul căruia ar trebui să coaguleze viitorul! Nefăptuieşte! – e singurul sfat de bun-simţ, pe care omul ar trebui să-l accepte, spăşit, până ce nu e prea târziu, de la animal, plantă, piatră. Nu te depărta de tine – un copac nu-ţi spune absolut nimic?

Statuile delirului

107

Shakespeare – între stupoare şi admiraţie

Când Hamlet se întreabă, ca simplă fiinţă, cum ar fi

mai bine: să mai trăiască, să nu mai trăiască – „A fi sau a nu fi, aceasta e-ntrebarea” –, el se adresează cugetului său, minţii, nicidecum simţirii, sufletului. Iar aceste uriaş inconvenient, ce domină fiinţa umană, mintea, abia aşteaptă să-i formulezi un crâmpei de întrebare, pentru ca, imediat, frecându-şi palmele de satisfacţie, să se năpustească, brutal, asupra posesorului, împroşcându-l, bogat, cu balele unui dârz delir, administrându-l, uneori, pe îndelete – alteori, artistic, cu „logica” aceea perfectă, pentru ca efectul să fie total… Prima variantă, adică să continue să trăiască, i se pare acceptabilă lui Hamlet – cu o singură condiţie – să doarmă… să doarmă mai tot timpul…

„Iar printr-un somn să-nchei Dureri şi mii de lovituri fireşti Căzute din strămoşi”.

Doar aşa firescul chin al fiinţării ar mai putea fi întrerupt, şuvoiul înjositoarelor amintiri, subţiat, secat; din păcate, în dulcele său stil parşiv, cu acel glas inocent, mintea îi şopteşte, cristalin, că un mic nor negru dă

Savian Mur

108

târcoale, pe cer, cu aripi de uliu înfometat, exact deasupra pernei: visele… Tovarăşi plini de sârg, se vor lăsa ei până ce nu îţi vor răscoli măruntaiele, înghesuindu-ţi clipele de trezie într-un primitor colţ al infernului, spre a putea savura, în clocita tihnă, vechile trăiri, gustul lor, de terci putrezit, inconfundabila duhoare răspândită, generos, de stârvul acelor ani? Mai poţi spera la pacea bătrâneţii, carnală şandrama?

„Tirani nedrepţi, trufia îndrăzneaţă, Purtări de azi pe mâine-n judecăţi, Obrăznicia scribilor slujbaşi, Izbânda lângă merit a prostiei Şi dragostea lovită de dispreţ”.

„Decât să înduri aşa ceva, n-ar fi mai bună o moarte rapidă? „A fi sau a nu fi…” Astfel, ce l-ar împiedica pe om să… Când „singur ar putea să-şi dea odihna”, bunăoară, folosindu-se de „un vârf de-oţel”?... Aceasta, a doua variantă, să fie răspunsul la hamletiana întrebare, zămislind, cu măiestrie, acea aurită linişte eternă? Nu, nu, nu, se îmbujorează, feciorelnic, mintea. Nu… nu… dragul meu Hamlet… nu! Degeaba te foieşti, întru detaşare, ori faci domoale mişcări – pasăre, fâlfâind în jurul cuibului, pregătită să-l umple, pentru o veşnicie… Şi să-ţi explic de ce, oare nu sunt eu raţiunea, mai precis domnia-sa, raţiunea? Puţină răbdare… Bun, aşa-i că ne aflăm, amândoi, pe terenul meu? Oi fi dumneata proprietarul, nu zic nu, ferească-mă Dumnezeu, însă cine este cea care se ocupă de toate mărunţişurile? Cine greblează, frumos, apoi, sapă? Cu răbdare, pune sămânţa… udă… iarăşi udă… păzeşte… Apari şi dumneata la sfârşit, fantomă distinsă, înstăpânindu-te, mizerabil, pe recoltă… Cine să-ţi

Statuile delirului

109

digere aerele de superioritate, schimonoseala feţei, contorsionările revoltătoare ale trupului? Atâta ordinar tupeu… Nule! Nule, toate manevrele tale, atinse de binefacerile scrumului – până şi cifra 0 are demnitatea sa… Asta ţi-o spune un cunoscător; greaţa ce-o resimt, din plin, mă reţine de la un gest necugetat – uite cu ce stârpitură mă luam eu de brăcinar… o roabă de carne şi oase… Mă consolez, totuşi, cu ideea de cadou pe care aş fi dorit să ţi-l fac – nişte cârje, de o calitate superioară… Acum, destul, trec direct la ordinea de zi şi îţi comunic: ai cumva habar de ce-ar putea fi, pe dincolo, să se fi întors cineva, de pe-acolo, fără ca eu s-o ştiu?... Decât să agonizezi, o veşnicie, pe întunecatul tărâm, nu e oare preferabilă suprafaţa, acest pământ, unde, în reci sudori, poţi geme, nestingherit?...

„Şi-aşa întârziem sub vechi dureri De teama celor încă neştiute”.

Înflăcăratul Hamlet cade în aceeaşi capcană şi când îşi pune această neinspirată întrebare: „A fi sau a nu fi” – în legătură cu Ophelia! Cu câte costuri, ce cantitate de suferinţă va isca, în jurul său, aceeaşi pacoste de minte, reîncărcată cu un devastator cinism, ce atât a aşteptat, să i se facă un mic semn… Dacă aceasta, mintea, ar fi avut un minimum de bun-simţ, i-ar fi spus, răspicat, lui Hamlet: my lord, nu mie trebuia să-mi adresezi întrebarea, ci sufletului… Dacă inima îţi spune că o iubeşti, ce mai aştepţi? Când simţirea dumitale se deschide, ca o floare, în preajma Opheliei… Însă ce face înfierbântatul prinţ? Cu o tenacitate incredibilă, dă drumul unui dezgustător atac la adresa fetei, ce aştepta, supusă, acea privire blândă… De unde… Îi găseşte un aiuritor cusur: este prea

Savian Mur

110

frumoasă… Ei, de-aici pleacă pentru un bărbat necazul, de la această josnică armă, de care dispune o femeie, puterea distrugătoare a frumuseţii sale. „E-aşa cum spun; fiindcă puterea frumuseţii mai curând va preschimba cinstea într-o desfrânată decât va putea cinstea să facă frumuseţea a-i semăna; asta era altădată un paradox, dar timpurile noastre l-au dovedit adevărat. Odinioară te-am iubit” ...Odinioară te-am iubit: răul pricinuit fragilului suflet, de această pramatie rudimentară, mintea, fusese deja exprimat, făcând pe loc două victime. Căci răul, nepuind, s-ar compromite… Însă ea, parazitul interior, această minte a tânărului, nu pare mulţumită doar cu proaspăta dezvăluire – oare drept cine se credea el, înfumuratul stăpân, ce o găzduia? Un virtuos, de la care Danemarca aştepta atâtea? Unul, în faţa căruia Istoria să roşească, abundent, de ruşine? Nici vorbă, „fiindcă virtutea nu poate altoi putredul nostru trunchi încât miasma lui să nu mai duhnească”. Durerosul delir, la care îşi supune victima – un Hamlet incendiat – pare de neoprit: „Du-te la mânăstire; de ce vrei să prăseşti doar păcătoşi? Şi eu, ca toată lumea, sunt cinstit; dar pot cu-atâtea vini să mă găsesc, că ar fi fost mai bine ca mamă-mea să nu mă fi născut. Sunt mândru, ambiţios, răzbunător; şi am jigniri în guşa mea mai multe decât gândire ca să torn în ele, închipuire ca să le rostesc sau timp să pot a le preface-n fapte”. Apoi, bomboana de pe colivă; de va trebui să se mărite, atunci să se mărite cu un „nătărău”, un bărbat înţelept fiind exclus, căci acesta ştie ce monstru va face soţia din el… În concluzie, cum ar putea să suporte el, Hamlet, toate acestea, tot acest mizerabil joc? – „de-aceea sunt nebun” – îi şopteşte, cu o tandreţe reţinută, aceeaşi

Statuile delirului

111

infernală minte, clocotind de zor, punându-i exact diagnosticul atât de dorit de către răscolitul personaj…

„A fi sau a nu fi, aceasta e-ntrebarea” – iată o formulare sucită. Venind din gura lui Hamlet, de-a binelea smintită… Da, întrebarea poate fi pusă, lejer – cum ar fi unui motor de maşină, însă niciodată unei fiinţe. Evident, formal, poţi face o asociere de cuvinte, chiar de genul celei de mai sus – şi un beţiv o face, şi un copil –, însă când pui o întrebare la modul existenţial… Oare la ce soi de răspuns te-ai aştepta, dacă ai pune jignitoarea, prosteasca, deliranta întrebare unei păsări, unui copac, unei cârtiţe, unei balene? Cum să nu vrea să mai trăiască, adică să fie – până acum, ce altceva a făcut? Un câine mort de foame are o singură dorinţă: să găsească puţină mâncare. Aflat pe un pod înalt, niciodată nu se va arunca în cap, chiar de-ar fi ghiftuit. Un copac, ce dă să se usuce, caută, cu disperatele rădăcini, puţină apă… Un cireş înflorit, uscându-se, brusc, luându-şi, aşadar, zilele, de atâta prosperitate – unde s-a pomenit aşa ceva? Doar mintea omului umblă după prostii, iar a lui Hamlet, ghidonată de neacomodatul Shakespeare… Niciodată, nu, niciodată câinele aflat pe podul acela înalt nu-l va „înţelege” pe omul de lângă el, ce tocmai s-a aruncat în gol, negăsind niciun sens existenţei… Ceva îngrozitor s-a petrecut în interiorul bietului ins: nemiloasă, mintea sa a distrus şi ultima părticică de suflet, de simţire, de caritate; arogantă, dusă… Căci, dacă ar fi avut la el, din întâmplare, un colţ de pâine, şi l-ar fi dat câinelui acela, numai piele şi oase, la intrarea pe pod, ori l-ar fi mângâiat, fraternal, îndelung… Dacă chiar în acele momente o voce interioară, timidă – apoi, tot mai insistentă, l-ar fi implorat:

Savian Mur

112

nu, nu face gestul acesta sinucigaş, mai aşteaptă, nu te repezi, uite, câinele, de lângă tine, o fiinţă, ca şi tine, ţi-a făcut semne amicale, vrând, parcă, a-ţi sugera că nu eşti deloc singur, el are nevoie de mila ta, ajută-l… La rându-i, te va ajuta, dacă nu a şi făcut-o… Care fiinţă umană ţi-a arătat atâta respect, în ultimul timp, aşa cum a făcut-o săracul animal? …Nu mai ai pentru ce să trăieşti? Ba ai, egoist funebru! Monstrule! Aruncă-ţi gândurile murdare la gunoi, aceşti şobolani bolnavi te-au nenorocit! N-o să poţi, vei spune. Ba da, vei putea, uite, ia-ţi adio de la „om”, uriaşa pacoste ce s-a înstăpânit pe capul dumitale, dezomează-te – mâine, un pic, poimâine, ceva mai mult – în ritmul în care îţi vei lua adio de la „societate”, căci nu ai rezolvat nimic cu aceste două robuste hidoşenii, marş în Natură, fiindcă ţi-ai pierdut bunul cel mai de preţ: fiinţa. De la om, de la societate ce-ai învăţat, ce ţi-a fost inoculat, până în vârful degetelor, dacă nu umilinţa de a fi, de a trăi, de a exista? Cât timp să te mai laşi înjosit de aceste scârbavnice fantome, oribile tenii? Da, a sosit ceasul crucial al renegării actualului eu, ce nu face altceva decât să reverbereze în negru: teamă, frică, angoasă, spaima de ziua de mâine, a revigorării unui timp fleşcăit de infernala insomnie. Să nu mai ai instinct nici pentru golirea unei căni pline cu apă… Părăseşte acest duşman lugubru, regăseşte-ţi prietenul zâmbitor din copilărie – tu… Cel nealterat, nedenaturat, nepervertit, nealienat, fiinţa aceea, nepăsătoare, ce se bucura şi cu unghiile, şi cu părul că, după câteva zile mohorâte, a reapărut soarele… De aceea, apucă zdravăn crâmpeiul de sentiment, ce încă nu a fost înăbuşit, total, acel fir luminos, chinuindu-se, cumplit, să evadeze din molozul

Statuile delirului

113

carnal, dezvoltă-l! Mergi pe mâna sufletului, a inimii, fă ceva util, plăcut milei tale.

…„Omul”? O amintire urâtă. Omul? Da, a început să aibă puls!

…Nu poţi citi Hamlet, altfel decât trecând, pagină după pagină, de la mânie, revoltă, la admiraţie – şi invers, refăcând acel straniu cerc shakesperean, în interiorul căruia raţionamentele personajelor nu încetează să-şi care la pumni şi la picioare – cele ale lui Hamlet cotonogindu-se singure… – până ce, epuizat de acel măcel neverosimil, din final, ceva ţigănesc, grotesc –, răsufli, uşurat. Totul e bine când bine că se termină... Dezgustat, dezorientat, arunci, violent, cartea de podea, pentru ca, imediat, s-o recuperezi, dezmierdând-o… E, totuşi, Shakespeare… Un demon şi un înger i-au vegheat pana maestrului… demonul minţii… îngerul talentului… invers? Căci efectul final, luat la temperatura ultimei pagini, nu poate fi decât unul bizar: un uriaş talent poetic, invadat de bălăriile delirului; un bufon îşi face culcuşul între pagini… (Shakespare a jucat el însuşi pe scenă, a fost actor…). Şi dacă mintea personajului Hamlet, aflată tot timpul în stare de incandescenţă, nu se lasă până ce nu îi coboară simţirea în recele noroi, la autorul piesei sensul este invers… Căci sumbra tragedie, despuiată de învelişul artistic pare scrisă pentru nişte maimuţe: citind-o, un elev mediocru ar rămâne exact cu această senzaţie – mare mirare să ajungă până la final… Îi suporţi multe lui Hamlet, poate chiar îl admiri, însă când îl ucide pe acel mizerabil de Polonius, tatăl Opheliei, ascuns după o ridicolă perdea, umplându-se, brusc, de râia abjecţiei…

Savian Mur

114

Între stupoare şi admiraţie, hai, mai dai o pagină, tot aşteptând ca sufletul derutatului Hamlet să iasă, odată şi odată, din menghina josnicei minţi, din psihoza ideii fixe. Fostului îndrăgostit îi dispare orice sentiment de milă, dacă nu de minimală omenie, când realizează că îl ucisese pe tatăl celei venerate, cândva… Ridicând perdeaua aceea şi văzând pe cine ucisese, cu sabia, în loc să regrete – aberează:

„Cu bine, biet nătâng nesocotit! Primeşte-ţi soarta că te-am luat drept altul; Aflaşi târziu că-i rău să fii prea harnic”.

Şi cum Shakespeare îşi propusese una şi bună, să scrie o tragedie, începe să-şi persecute, aiuritor, personajele: ori tragedie, ori nimic… Mutilarea lui Hamlet a continuat, cu acelaşi remarcabil talent poetic, insultând, în subteran, cititorul, agresându-i simţirea, punând la grea încercare bunul-simţ… Ce efect să aibă asupra sa descrierea poetică a unui anunţat cadavru? Mai rămăsese Ophelia neatinsă, dar se năpusteşte şi asupra bietei fete, singurul personaj credibil, sănătos, la minte şi la suflet, în haita aceea de smintiţi, care mai de care, de la curte – rege, regină, curteni, un Hamlet, în cădere liberă, rupând orice echilibru, ornamentând, cu graţie psihotică, marele delir final…

Da, singurul personaj credibil, pentru care merita să te osteneşti cu lectura, măcar din raţiuni de igienă psihică, ce putea proiecta, prin simpla sa prezenţă, în planul al doilea, dacă nu, direct la grajduri, acel balamuc înfiorător de la curte… Singura care ştia ce are de făcut, părând a dispune de toate şansele s-o rupă cu ospiciul, cu lepra umană, ce înflorea, ecuatorial, la cel mai înalt nivel – şi ce

Statuile delirului

115

face marele Will? Marele Will mai face o boacănă (evident, pardonabilă, fiind shakespeareană…), fără să clipească, măcar: poetic… cu acel indubitabil geniu… Ophelia îşi pierde minţile, o ia razna, la propriu, spre disperarea şi celui mai nevropat cititor, ce, în chinuri, a parcurs Hamlet… Ea, pura, cerebrala… Unica justificare umanistă a celebrei opere a fost făcută harcea-parcea de un autor puternic molipsit de acel delir al paginilor, un autor întors, neverosimil, chiar asupra sa, proaspăt duşman… Şi nu a ajuns această prostie, căci Will, fierbând, îşi suflecă mânecile şi o mai şi îneacă pe Ophelia… Nebunie? Cinism? Will, Will… Dispreţ? Poetic, poetic, poetic… De ce să sufere marea literatură? …Şi cui să-i fie asociat epitetul „umilitor”, cititorului?

„REGINA: Durerile vin una după alta Şi-şi calcă-n urme. – Ophelia s-a-necat. LAERTES: Cum s-a-necat?! Dar unde? REGINA: E-o salcie ce creşte peste-o apă, În care-i vezi doar partea albă-a frunzei: S-a dus acolo,-ncinsă cu ghirlande De flori uscate, – urzici, păstiţe roşii. Tulpini cu nume de ruşine, căror Copile le spun degete – de mort; Şi vrând să-agaţe veşteda-i cunună De-un ram pletos, o aşchie-a plesnit, Iar ea căzu în apa plângătoare Cu flori cu tot. Veşmântu-i mai pluti Un timp, ţinând-o-not ca pe-o sirenă: Cânta frânturi de cântece străvechi, Ca şi cum moartea nu-şi putea-nţelege, Ca o crăiasă-a valurilor limpezi

Savian Mur

116

Trăind în lumea ei; veşmântu-i, însă, Îngreunat de apă, – a rupt-o, biata, De viersu-i dulce afundând-o-n moartea Nămolului”.

Tocmai ea, târfa ticăloasă, regina, trebuia să aducă vestea, altcineva nu se mai găsea… În plus, partea poetică a relatării, întinderea, ce pică precum nuca în perete… ghirlandele… păstiţele roşii… „crăiasă-a valurilor limpezi”… A naibii de tot regina asta, rea de muscă, fire criminală, poetă… În loc să fiarbă carnea pe ea, pe scârnava de femeie, pe odioasa de mamă, pe nelegiuita de regină, măria-sa compune versuri… Drept ce-l ia pe spectator, pe cititor, muncitul autor englez, un prostănac, un bolovan, lipsit, total, de organul sensibilităţii? Dacă unul dintre grăjdari ar fi spus aceste vorbe meşteşugite – şi tot ar fi părut credibil, însă puse în gura unei bolnave… Sărmana Ophelia, ce nenorocire… Măcar dacă tot ucizi – fie şi într-o scandaloasă manieră shakespereană – un personaj, fă-o cu cât mai puţine costuri… Că geniul scriitoricesc frizează, uneori, nu ridicolul, ci frustra idioţenie, o argumentează, bogat, şi această tragedie, ieşită de sub pana delirantului autor, din acele timpuri străvechi. Toată această furibundă construcţie literară pare făcută aidoma unei impunătoare vile, ridicate la câţiva metri de mare!

…Credeam că vestea morţii Opheliei îl va trezi, în sfârşit, pe rătăcitul de Hamlet, că sufletul său captiv, terifiant de ofilit, va face primul semn – fir de iarbă, croindu-şi verticala. De unde… În loc s-o rupă, definitiv, cu acea haită îndrăcită, el, ce părea să realizeze nimicnicia fiinţei umane, pe acest pământ: „La ce treaptă

Statuile delirului

117

josnică ne întoarcem noi oamenii, Horatio! De ce nu se poate urmări cu închipuirea nobila ţărână a lui Alexandru până va ajunge să astupe o vrană de poloboc?”, în loc să-ţi securizeze, în ultimul moment, bunul său cel mai de preţ, iubirea, ce o simţise, la început, pentru Ophelia, îşi caută, lugubru, propriul nămol… El sare în mormânt şi se încaieră cu fratele Opheliei. Când cei de pe margine îi despart, iar ei ies din mormânt, regina îl întreabă: „O, fiul meu, ce lucru te aprinde?” – Hamlet dă un răspuns stupefiant, anulând, pe loc, orice urmă de omenie interioară:

„Iubita mea Ophelia! Mii de fraţi, Şi tot nu pot, cu dragostea lor toată, Pe-a mea să-ajungă”.

Ipocrizie vastă? Criză delirică? De unde, care „iubita mea Ophelia”, Hamlet? Cea pe care, îngrozitor, o trimiteai la mânăstire? Tatăl ei, oare cum a murit? Să fi uitat, deja? …Niciun regret, în groapă, nimic, un simplu „iartă-mă”, de ochii lumii… Tu aveai ce-aveai cu fratele moartei, cu Laertes… Zdruncinatule!

…Ce-am simţit, la sfârşitul lecturii? Între milă şi admiraţie, faţă de statura acestui artist, un inconfundabil sentiment: umilirea, jignirea, ce mi-au fost, progresiv, administrate… stupoarea – de-a fi fost păcălit de un mare scriitor, cu metodă. Ca şi cum un geniu al matematicii ar fi făcut, la ultima parte a demonstraţiei uluitoarei descoperiri, o eroare de calcul, de care-ar fi râs şi-o curcă… Dar, ducă-se dracului descoperirea aceea, aici este vorba de simţirea unei fiinţe umane, grav avariate de spiritul injuriat… (Odată, nu cu mult timp înaintea morţii sale neaşteptate, într-o emisiune, marele actor Ştefan

Savian Mur

118

Iordache, ce-l jucase, de atâtea ori, pe Hamlet, a spus ceva de genul: „N-am înţeles niciodată nimic din monologul acela al lui Hamlet – dacă cineva a înţeles, totuşi, ceva, să-mi spună şi mie…”).

O senzaţie asemănătoare am avut, cândva, pe gârlă… Căţeaua pe care o hrăneam avea o droaie de căţei, măricei. Câteva zile, din păcate, nu m-am putut duce, lângă malul acela al Ialomiţei, ferit. Când am revenit, cu mâncare, din belşug, n-am mai găsit-o. După ce-am hrănit căţeii, am căutat-o. Într-un târziu, obosit, îngrijorat, am văzut ceva, departe, în mijlocul apei. Un crâmpei de copac, plutind? Deodată, mă trezesc urlând: Borţi! Era ea… Trecea, mândră nevoie mare, gârla… În gură avea ceva mare, căruia nici vorbă să-i de-a drumul. Un os… lustruit… curat… Plină de importanţă, cu ochii sticlind, a luat-o spre căţei. Şi mai mândră, a depus osul enorm, lângă ei… Le adusese mâncarea… Vezi, Doamne, ce-ai făcut? – mi-am îndreptat privirile, către cer. Îţi place? Apoi, scârbit, am început să-mi dezmierd şi să-mi hrănesc căţeaua.

Statuile delirului

119

Fantomele exaltării Sunt foarte activ, în cadrul pasivităţii mele. De

dimineaţa până spre seară, pasc iarba existenţială, pir suculent, cu avântul unei prăbuşiri. În jur, de-a lungul şi de-a latul câmpiei sociale, animaţie... Boi graşi, mugindu-şi importanţa, reduşi, a căror unică iluminare se risipeşte în sclipirea aurului râvnit, lepre distinse, nedezlipindu-se nici măcar în somn de costum şi cravată, brute, ascunzând cruzimea în ungherele unei politeţi desăvârşite, vizionari palizi, roşi de invidie, idolatri implacabili, mânjind cu balele urii presupusul adversar, masticatori incurabili, intrând în măcelărie ca în templu, alcoolici plini de zel, pentru care un ficat încă nepietrificat semnifică poezia, refuzând răceala coşciugului, bătrâni, stabilind, cu exactitate, o ierarhie a duhorilor, dezgustaţi, având faţa cotropită de grimase, întunecaţi, pipăind cu jarul privirii lacătul ruginit, de pe uşa cerului, metafizicieni eretici, specializaţi în arta castrării absolutului, degeneraţi, storcându-şi glanda cu frenezia iepurelui, reformatori, merituoşi posesori de neuron crăpat, utopişti ireductibili, nerăspunzând la injecţie, mântuiţi pe hârtie de bună calitate, surâzând, tâmp, din ochii invadaţi de lacrimile recunoştinţei, idealişti, în stare de veşnică ebrietate, viermi preocupaţi, târându-se, cu solemnitate, dincolo de

Savian Mur

120

poarta primăriei, sediului de partid, bisericii, puşcăriei, balamucului, creduli magistrali, punând în dificultate un câine de pe stradă, bine fardaţi de Lenin, direct din coşciug, bădărani de elită, profeţi, uşor încadrabili în paragrafele psihiatrului, colecţionari de aberaţii, dezlănţuiţi inofensivi, garantând iminenta sosire a unor timpuri sublime şi seci, larve intelectuale, frumoşi goi, puturoşi de talie internaţională, idioţi geniali, artişti, cu talentul mâncat de sifilis, isterici nedovediţi de tratamentul medical, donatori de spermă, laolaltă cu reţete de fericire, singuratici morbizi, veleitari, ce au uitat câte doctorate au, numărându-le din trei în trei, decăzuţi iluştri, paranoici înfloritori, eroi funebri, târfe multiple, de ambele genuri, tămăduitori, umplând seringa cu vorbe, scroafe, tăvălindu-se în parfum, bestii serioase, mahalagioaice, stăpânind, la perfecţie, gramatica, impostori disciplinaţi, curve, cu priviri virgine, corupţi loiali, penali virtuoşi, exuberanţi perfizi, hirsuţi senini, entuziaşti, mergând zilnic la cimitir, misterioşi, jucându-se cu copiii, gospodine, făcând salată de bârfe, hiene celebre, porci, cu râtul stilizat, viespi, predicând armonia, idoli, bâzâiţi de muşte grase, iluzionişti religioşi, cu factura neachitată, ipocriţi profesionişti, trântori dezinvolţi, mutilând coloane întregi de ziar, căpiaţi zeloşi, căcănari respectabili, izbăviţi devastaţi, binefăcători, plini de acreală, îngâmfaţi, cu buzunarele mucegăite, maeştri agitaţi, plagiatori, plini de originalitate, bogătaşi, proiectând ortografia şi ortoepia direct pe centură, titraţi, cu diplomă din hârtie igienică, şarlatani, confundând imnul naţional cu o manea, violatori, cu pretenţii de educatori, hingheri pocăiţi, neguroşi, sticlindu-le faţa de unsoarea

Statuile delirului

121

zgârceniei, meşteri salahori, homosexuali caşti, escroci credincioşi, avari generoşi, prostituate luminate, anacronici moderni, romantici, în timpul liber cămătari, scorpii multidimensionale, pacificatori agresivi, înţelepţi, împrumutându-se de azi pe mâine, vagabonzi ai verbului, nemângâiaţi, râzând, întruna, dantura permiţându-le, smintiţi de răsunet, încrezători, cărora moartea nu le spune absolut nimic...

Sărăcăcioasă masa acestui delir de aprozar... Totuşi, sunt invitat: o, bine e să fii cetăţean!

Savian Mur

122

Ceva îmi ocupă tot timpul – fiinţez Câţi ani să fi trecut de când, dezgustat, mi-am luat la

revedere de la mine, de când am divorţat, cu acte în regulă, de fiinţa mea? Îmi tot acordasem răgazuri, înainte, milos cum sunt, din fire, nu mi-am sărit la beregată, ca un golan, cu toate că se impunea. Hai, treacă de la mine, să mai vedem ce-o fi şi la anul, cine ştie de unde sare iepurele... Uite, dacă n-ar fi existat niciun miracol, de ce să tot fie trecut în dicţionar acest cuvânt? De ce-ar mai fi fost scornit? Degeaba... Aceleaşi umilinţe, impuse de nişte organe, refractare oricărei negocieri, unei minime colaborări, un sânge, lucrând, cu o râvnă aiuritoare, parcă pentru altcineva, un alt trup... Apoi, harnicele devieri ale sufletului, strălucitele performanţe abisale: îndoieli, incertitudini, scârbă, silă, repulsie, angoase, îngrijorări, obsesii, teamă, frică, spaimă, groază, durere, suferinţă, chin, întristări, mâhniri, amărăciuni, dezolări, descurajări, deprimări... Nu mai puţin, megalomaniile spiritului: infatuare, fudulie, înfumurare, orgoliu, trufie, vanitate, semeţie, mândrie, aroganţă, celebritate, glorie... În sfârşit, promiţătoarele holde ale resemnării: zădărnicie, deşertăciune; un liman – mila. Totul, pe un fond tulbure, dubios, obraznic, parşiv, laş, trădător, unul impus, cârdăşie tăcută a unor strămoşi zbanghii, izmeneală

Statuile delirului

123

genetică... În cine să-ţi pui o bază, pe cine să contezi, pe ce? Să nu poţi simpatiza nici măcar cu o râmă, simpla prezenţă a unei maimuţe prăbuşindu-te, pe loc, în hăul carnal... Cum să-ţi acreditezi „bagajul genetic”, fără a lăsa oroarea să-ţi dea o mână de ajutor, stupoarea de a te simţi, un brânci amical? Fiorii din plin resimţiţi, la simpla permutare a celor două cuvinte... Cui să te reclami, la care tribunal să te dai în judecată, băgându-ţi strămoşii la subminarea directă a fiinţei tale, la funebră complicitate?... Despre ce tihnă interioară mai poate fi vorba, aici? (De la acest nivel, ce semnificaţie mai poate avea cuvântul „celebru”? Poate fi o fantomă „celebră”? Numai un scelerat poate consimţi la propria „celebritate”. Nero, Nietzsche, Traian... Din respect pentru suferinţa cărnii, faţă de teroarea de a fiinţa, premiul Nobel, bunăoară, ar trebui, dacă nu desfiinţat, cel mult acordat post-mortem.)

Saturat de mine, ca de-o mâncare monotonă, sastisit, ca de vederea unei târfe, pe centură, sătul, ca de istericalele unei mahalagioaice, scârbit de privirea mea, de parcă aş fi dat peste un şobolan gras, îngreţoşat de carnea mea, ca de opulenta duhoare a unui hoit consistent, ofticat de acest suflet mămăligos, cătrănit de un spirit curvos, distrus de neputinţe, roşu măr, scuipând sângele abandonului, precum înfloritorul tuberculos, violat de milă – toamnă strivită de cizma gerului rusesc, înjosit de dimineţi iresponsabile, bou castrat, lângă o viţea în călduri, terifiat de memorie, precisă calamitate, siluit de o minte grandomană... Pentru ce să nu fi renunţat, în hohote, la mine? Cum să nu mă fi lepădat de o asemenea povară infernală? ...Cine-ar fi bolovanul acela, care să

Savian Mur

124

mai bage în plug cu o hidoşenie, naivul, care încă nu s-a vindecat de cer, luându-l martor pe însuşi Dumnezeu, spre a-şi inventaria deziluziile, decantându-se până la măduvă? Mironositul, holbându-se, obscen, la o icoană, prostituându-şi mâna cu tot soiul de cruci, ori pupând, cu zgomot, mâna dubioasă a unui popă vieros?

... Rămas bun, aşadar, penibilei grămezi de carne, zgârciuri, oase, păr, camuflate, indecent, sub o piele vulgară, complice! Purtaţi-vă de grijă singure, din inerţie, eventual, noaptea cum de vă descurcaţi? Scutiţi-mă pe mine, v-am ţinut în spinare destul, v-am fost manta de vreme rea o groază, să vă mai urce şi altcineva porumbu-n pod. Rămâi cu bine, suflete gângav, devorează-te singur, poftă bună, la uşa mea n-ai ce mai căuta, dormi în gară, sub pod... În butoi... Dacă te mai prind că-mi dai târcoale, îţi rup picioarele, sifiliticule!

...Şi uite-aşa pusei şi eu, cum mai zisei, de-un pui de viitor, cum ai pune să fiarbă ceva la foc moale, să bagi în maţele scandalagii, domolindu-le; fasolea, într-o ulcică de pământ, face minuni – ştirb să fii, ce voluptate! Domol, trece ziua. Un pas înainte, o groază înapoi, oare ce mi-aş mai putea dori? Înapoi, înapoi, către neabuzatul sine, cel fără de pretenţii, stors de zeama amară a dorinţei, cel copil... Să mai vii când te-oi mai chema eu, omule!

Statuile delirului

125

PE ALEILE ANTIDELIRULUI

Savian Mur

126

Statuile delirului

127

Maratonul anonimatului De astă-primăvară, nişte vaci blânde pasc iarbă într-o

grădină, din spatele mânăstirii Viforâta, de lângă Târgovişte – ce aparţine acesteia. Sunt împilate sever, adică un lanţ e ataşat de capul bietei vite şi de unul din picioarele din faţă. Sau o funie… Să paşti, o zi întreagă, fără să poţi ridica, puţin, capul, chiar când te odihneşti, să fii tot pedepsită! Culmea, mica grădină e împrejmuită cu un gard serios. O măicuţă tânără, zdravănă, crăpând de sănătate, le păzeşte. De ce? De cine? A venit vara, cu teribilele călduri, şi lanţurile bolnave au rămas neclintite. E pe trecute, iar îngereştile făpturi, cu ugere dolofane, tot cu capul în pământ, ca şi cum ar fi porci.

La câţiva paşi – impunătoarea biserică, unde măicuţele, aflate în număr mare şi de vârste diferite, se roagă. (Pe câteva le rugasem, insistent, cu timp în urmă, să ajute nişte căţei aruncaţi: stupizenia de pe feţele lor, pe care lipsa de suflet le făcuse, brusc, de o urâţenie agresivă, convingerea, din privirile înţepenite, că eu eram un aiurit, că ceva îmi fila, puternic, încrederea, ce nu le-o puteai smulge nici măcar cu tancul, din legumicolele capete, că profanam locul şi tâlhăream liniştea acelei zile, cu insolenţa mea aprigă, că Dumnezeul lor frumos şi bun nu ar fi permis aşa ceva, îmi produc, şi acum, stări de indignare insuportabilă. Auzi la

Savian Mur

128

descreieratul ăsta, nişte animale nefolositoare, în sfânta mânăstire!). De câte ori nu mi-a venit să sar gardul, pe lângă care trec cu bicicleta, spre dealurile mele, şi, cu mişcări de hoţ violent, să-i leg nesimţitei, cu obrajii dolofani, mâna de gleznă! Mâna aceea cu care se închină, aşa dibaci, cărând la cruci enorme. Şi nu numai ăsteia... O, să nu te rogi niciodată pentru mine, nici tu, nici alta… Făţarnicelor! Murdăriţi locul acesta superb, de sub dealuri! Dubioaselor… Văd că frecventaţi şi cabina telefonică, instalată, de curând, în faţa mânăstirii… Nu cumva vorbiţi cu Dumnezeu? …Şi pentru ca totul să pună capac, într-o zi m-am nimerit exact când o altă măicuţă, cu mers ţanţoş, de parcă ar fi fost de la poliţie, dirija, cu o plăcere prost disimulată, trei draci de hingheri, trei şauri nenorociţi, a căror simplă vedere îţi răscolea maţele, pe domeniul mânăstirii. M-am rugat, fierbinte, ca toţi câinii să dispară şi, de s-ar fi putut, cele patru lepădături să cadă, violent, într-o groapă, să-şi rupă picioarele. (Nu cumva, măicuţa acea visase urât? Eu nu am văzut niciun câine, pe-acolo…). Toată ziua m-am gândit, cu dureri în piept, la spurcăciunea unor femei. Blajine, dealurile mi-au venit în ajutor… Cum te poţi compromite cu astfel de gânduri veninoase? Noi nu îţi permitem să te împrăştii pe toate prostiile – accentuă o văgăună, din apropiere. Ai venit la nişte prieteni, onorează-i… Spre seară, m-am liniştit, total, imaginându-mi acea binecuvântată Biserică a Animalelor, din Paris, la care vin şi omul, şi animalul, unde oficiată un Om.

Vânătorile groteşti, mizerabila comportare, de după

război, înhăitarea cu leprele comuniste, cocoţate sus, la conducere, gen Dej, Pauker, Groza, criminala sa

Statuile delirului

129

complicitate l-au transformat pe acest fals bonom într-un mare scriitor hidos. Sadoveanu… Incredibila inducere în eroare a românului: dacă şi Sadoveanu e cu ăştia, înseamnă că e ceva de capul lor, e bine… Se putea amesteca acest om – bunătatea întruchipată, acest uriaş talent literar – cu nişte derbedei? Autorul „Baltagului”? Se putea… Să-l dai în primire pe acel ţăran avut, vinovat doar pentru faptul că era harnic, era gospodar… Odioasa dedublare a acestui solitar, de pe o insulă a cruzimii! Ce să mai înveţe elevul român de la un suflet sterp, de la un spirit grav perturbat de nebunia puterii?

Când ura băloasă rămâne borţoasă cu o idee, o

creatură bucălată ia naştere, mica brută a fanatismului, crescând ca o plantă ecuatorială. În urma unei stranii convingeri, sub umbrela ideologiei, protecţiei religiei, se poate ucide, pe îndelete. E rost, aici, de obţinut titlul de erou. Stalin credea în ceva, Hitler credea în ceva, Pol Pot, la fel. În schimb, un torţionar dintr-o închisoare comunistă, din România, neavând habar de comunism, putea să-şi satisfacă, în voie, pornirile criminale, setea de parvenire, sub îngrozitoarea protecţie a acestuia. În ambele cazuri, rezultatul era acelaşi: crima se exercita. La începutul luării puterii de către comunismul chinez, un director al unei închisori a ucis el însuşi 1300 de „duşmani”. Nici acela aruncat, direct, într-o groapă, care era, apoi, astupată, nu perturba demenţa acestui megacriminal.

Dacă unui porc îi asiguri un loc de râmat, ceva noroi,

în care să se tăvălească, troaca, va fi mulţumit. Însă punându-i belciug în rât şi suprimându-i tăvăleala, desigur

Savian Mur

130

că l-ai chinui. E ceea ce n-a înţeles, bunăoară, comunismul. În ce să se mai tăvălească omul, în asfaltul ideologiei? …Cum mai dă de bănuit acel Dumnezeu, care, atât de stăruitor, îţi presară mălaiul raiului, în cale, că nici nu mai poţi păşi. Doar să crezi, atâta, în rest – lapte şi miere, sută la sută… Că mai faci câte o prostioară – îţi însuşeşti, peste noapte, averea altuia, că mai bagi la ocnă pe câte unul, cu un simplu denunţ, că bagi frica în tot satul, în tot cartierul – bun e Domnul, care, în aleasa-i mărinimie, te va ierta, pe loc, oare nu-l iubeşti? …E cât se poate de probabil ca un beţiv, căruia îi dai, măcar, o ceaşcă de rachiu, cu eforturi supranaturale s-o lugumească, în loc să-i piteşti sticla, să-ţi fie recunoscător. Ce te face să crezi că, treaz fiind, nea Caisă va fi şi cumsecade?

Omul rău, ticălosul, nu poate aprecia bunătatea lui

Isus, iertarea, deoarece răutatea, ce-l domină, nu-i permite. În sinea sa, îşi bate joc de ea. El se simte bine doar făcând răul, perfecţionându-l, prin antrenamente sadice, de aceea, la răutatea sa neagră ar trebui să i se răspundă cu o răutate mai mare, s-o simtă până la os – eventual, până în fundul gropii –, poate că aşa efortul răutăţii sale ar fi împuţinat. Vorba bună e înţeleasă numai de omul bun, fapta bună e săvârşită de omul brav, pentru cel rău acea vorbă bună fiind un fel de otravă – ca şi cum ai dori să vindeci un alcoolic cu lapte… Dacă, de la primele semne de agresivitate, un lider politic sau religios ar fi fost aspru pedepsit, de câţi viitori monştri s-ar fi dispensat Istoria? Bunătatea nu poate fi apărată decât împrejmuind răul cu sârmă ghimpată.

Statuile delirului

131

Scârba atroce de propria persoană să fie o inepuizabilă sursă a practicării răului? Când nu îţi eşti util, când groaza de a rămâne singur cu tine îţi taie respiraţia, încotro s-o iei? Nu cumva altul e de vină de starea aceasta? Parcă era ceva de capul tău, în copilărie, apoi, totul s-a rupt… Da, cum să nu, eu am fost curat, voi, ăştia, m-aţi distrus. Din cauza voastră am ajuns la fundul sacului… Omul demonic are o luciditate răsturnată, ce se hrăneşte din suferinţa pricinuită altuia. Izolat după gratii, inspiraţia sa e puternic avariată, ca la un bufon fără spectatori. Un guvern demonic, un partid demonic, un şef de stat demonic, înfruptându-se din meniul izolării – ce spectacol cu casa închisă! Puterea are, în compoziţia sa, ceva de circ: o revoluţie îl transformă pe fostul tiran în bufon… Moartea, în schimb, este lipsită de nuanţe: stăpânul şi sclavul, bogatul şi săracul au aceeaşi ocupaţie – putrezesc.

…Gloria? Gloria aceasta nu îţi indică altceva decât

locul exact şi data precisă de unde vei începe maratonul anonimatului. Se găseşte întotdeauna cineva care să ţi-o ia înainte, fie că a trăit cu secole în urmă, cu milenii, chiar, fie că ţi-e contemporan ori că se va naşte peste 500 de ani… Precaut, Dumnezeu a pus capăt la această gâlceavă.

Produs al abisului uman, demenţa, zăcând,

confortabil, pe fundul unui sertar, pare un joc de copii. Însă ieşită la lumină, ca un bandit, din ascunzătoare, preluată, vârtos, de acei oameni „de bine”, amplificată, dezgustător, în mass-media, dată, graţios, cu alifia obţinută din alăturarea grasă a unor formulări uzate, cum

Savian Mur

132

ar fi „idealul naţional”, „tranziţie”, „tradiţia religioasă”, „datina strămoşească”, „istoria sacră”, pudrată, şic, cu procentele zdrobitoare ale ultimelor sondaje… Demenţa este o instituţie. Statul – ce gazdă primitoare.

Consternare – iată ce simt când aud sau văd scris

„noul zeu” – iar idolatria presupusă mă duce la paroxism. „Modelul”, „idolul”, „miliardarul”, „oligarhul”, „magnatul”… Anii Istoriei – progres, regres? Nu, ani inutili. Aceeaşi stare de repetenţie! Iar sus, un Dumnezeu corigent… Să fi fost născut înaintea înfiinţării religiei de care aparţii, acum, cea care-ţi livrează zeul la domiciliu – ce relaxare.

Un spirit devastator, o patimă de sfânt şi o privire

devorată de temperatură: cum ar putea avea un potolit metabolism pentru aşa ceva? Recea detaşare a înţeleptului! Cu sângele în incendiu te pricopseşti de la naştere, pentru adoraţie ai nevoie de vene. În privinţa consecinţelor, similar… Sforţarea de milenii a omului, în construirea unui abis, în care să şi cadă, se bucură de un succes constant.

…Să aderi la o religie bâlbâită, cu o doctrină variabilă

şi un cult benevol – mai lasă şi zeul, mai laşi şi tu; să stai la taclale cu el, despre vreme, despre alte mărunţişuri şi cam atât. Să aderi, ca un pensionar, la jocul de table sau de şah, din parc: e puţin lucru să mai faci praf încă o zi, având un moral bun pentru traversarea nopţii?

Omul, animalul suferind de grandomanie; dintr-un

exces al acestei boli să fi luat fiinţă zeul, întruchiparea

Statuile delirului

133

oribilului delir? Până şi la un câine se poate observa efectul indus de stăpân: aerele pe care şi le dă o potaie de rasă. O construcţie megalomanică are la bază un impuls bolnav. Catedrală, palat, castel, templu – cărămidă îmbrăcată în balele fanatismului. Cultul scabros, închinat zeului, iresponsabilul cult al personalităţii: copii ai aceluiaşi delir, crescând ca o ciupercă otrăvitoare, seminţe aruncate în ţarina crimei.

Ca două târfe, în secetă de clienţi, ce dau nas în nas,

pe centură – aşa se înghit popa cu politicianul. Un respect comun, totuşi, există, unul având nevoie de celălalt, de atâta amar de vreme… Nu e chiar simplu să prosteşti lumea, nici să-ţi facă aceasta avere!

În ciuda bunului-simţ şi a evidenţei, religia o ţine pe a

ei, tot aşa cum hoţul de găini, prins cu sacul plin, o ţine pe-a lui, spunând că nu ştie cine le-a pus acolo… Dacă ar fi fost prins un preot, de bună seamă că era, imediat, crezut.

Savian Mur

134

O cură de prizare a scheletului Pământ, soare, apă, aer: cum să nu exulte marea

prostituţie? Însăşi bacteria a ieşit pe una din uşile harnicului bordel: ce vânzoleală, pe scara lui Darwin! O religie, necomplexată de un adevăr atât de evident şi unei insecte, doldora de ouă, nu ar fi trebuit să omită din vocabularul său unele cuvinte de bază, ca „prostituare”. Dumnezeu, cel din Vechiul Testament, ar fi putut să se abţină pe această sensibilă temă – oricum, ar fi avut mai puţin de lucru… Ajunge să priveşti la viermuiala de pe un hoit, în formare, pentru a pune, imediat, în discuţie gusturile acestui Dumnezeu… Ori să te gândeşti, înfiorat, la colţii unui leu…

Privit de la depărtare, omul pare un animal

cumsecade, chiar distins. Din păcate, după milenii de evoluţie fizică, interiorul său a rămas de neclintit – constant în isterie. Sănătos, animalul nu s-a irosit – neavând, de fapt, ce irosi, iar planta, de o disciplină desăvârşită, la fel. Cine să mai ajungă la înţelepciunea unui copac, care oraş, la cuminţenia unei păduri? Numai omul, deţinător de raţiune, şi-a căutat prosperitatea în inepuizabila irosire, înscriindu-se, cu o voluptate greu de înţeles, pe impecabilul drum al pierzaniei. Nereuşind să înlăture această eternă povară de pe capul său – timpul,

Statuile delirului

135

să scape de duhorile acestei desfrânate – ziua, şi-l populează cu himere, talentul său fiind remarcabil: suficientă – priveliştea stranie a rafturilor unei biblioteci, pipăirea unui dicţionar, gras şobolan, e destul să contempli drumurile bătătorite de sfinţi, să intri într-o cârciumă ori într-o casă de toleranţă…

„Om”, un pumn de ţărână isterică… Ce fals sună acest

cuvânt, cât de junglos! Înspăimântător – pentru animal, pentru copac. Tigrul atacă extrem de rar omul, atunci când este rănit şi înfometat – nemaiputând prinde un alt animal. Altfel, nu se compromite… Demnitatea sa pare de netăgăduit. Însă omul l-a omorât din cu totul alte motive. Să ucizi splendidul animal pentru a face o supă din penisul său, spre a obţine performanţe sexuale, aşa cum glăsuieşte, din păcate, medicina tradiţională chineză, ce mai poate însemna? Cine are suflet, în acest caz? Nebunia şi ferocitatea câte unui macabru animal, omul…

Se spune că pe vremea romanilor exista un obicei: o

biată păsărică era prinsă şi înţepată cu un fel de sârmă, înroşită în foc, direct în ochi, căci s-a observat că săraca făptură avea să cânte încontinuu, până ce murea. Să cânte?...

Dacă veveriţa ar găsi un loc, pe piedestal, omului,

atunci ar fi în regulă. Sau un miel… În ideea de a-l face după chipul său, Dumnezeu n-a reuşit altceva decât să-l compromită. Nu era normal să-i amintească, la tot pasul, de evidenta animalitate? Prin durerile facerii trec şi femeia, şi căţeaua, şi pisica, şi vaca, şi iapa… Omul se

Savian Mur

136

spală, pisica se spală… Omul se hrăneşte, pasărea se hrăneşte… Omul doarme, hiena doarme… Să fie oare mintea cea care face diferenţa? Şi, încotro să se încline balanţa? ...Să fie adevărat că tu, un om, nu te droghezi? Atunci mintea dumitale, de care eşti aşa de mândru, cu ce se ocupă? Visul, speranţa, lăcomia, invidia, ura, cruzimea – ce prafuri performante… Inocenţa fiinţei nedotate cu acest pui de monstru – mintea!

Gestul divin al indianului, de a venera vaca! Sfinţenia

pisicii, în magistralul Egipt! Acea vieţuitoare, care l-ar invidia pe om, nu „ştie” ce pierde. Atâta putere pare să aibă drăcovenia instalată, ţanţoş, pe două picioare urâte, atâta mândrie greţoasă ţâşneşte din cei doi ochi! Băloasa fericire, ce i se scurge pe la colţurile gurii lacome, nelipsindu-i mâncarea, apa, adăpostul, căldura, hainele… E suficientă cocoţarea pe spinarea unui elefant, pentru ca omul să-şi etaleze splendida sa nulitate.

…Ce este, la urma urmei, omul? Omul e fiinţa pusă pe

rele – calificarea sa de bază. Găseşte el, rapid, ceva să distrugă, să violenteze, să-şi însuşească, să zdrobească, aşa cum o face cu un biet gândac, atât de natural încât lasă impresia că zâmbeşte ori că discută, mut, cu Dumnezeu… Însuşi gestul dăruirii unei flori e mizerabil – săraca de ea… Un suflet milos s-ar dărui, mai degrabă, pe sine unei haite de vânători, decât să comită murdarul gest. Cum poţi fi înduioşat de primirea unui buchet, de acea dramă vegetală? Ştii bine că, în câteva zile…

Statuile delirului

137

Demenţa bolnavului psihic pare normalitatea întruchipată, în comparaţie cu cea a omului de ştiinţă, a cărui minte demonică desăvârşeşte o armă distrugătoare. În timp ce neajutoratul acela trăieşte în insulta şi moare în batjocura celor din jur, marea sa vină fiind aceea că e bolnav, chipul savantului criminal, realul bolnav, apare în manual. Acest monstru este un erou… Care vieţuitoare îşi mai măreşte ucigaşul? O olimpiadă internaţională de fizică, de chimie ar trebui privită nu cu suspiciune, ci cu maximă vigilenţă! Măsurile drastice de supraveghere, pe termen îndelungat, a unui tânăr supradotat îşi fac simţită lipsa tot mai mult.

Unui grandoman i s-ar putea recomanda, în scop

terapeutic, o plimbare zilnică, la cimitir. Ce bună ar fi o lege, care să-l ducă, acolo, cu forţa! Îmbogăţitul peste noapte, sconcsul politic, religios, ziaristul, cu ifose de geniu, vedeta… În liniştea mormântului, ar putea demara o cură de prizare a scheletului, întru acomodarea cu viitoarea formă… Un guvern, ţinând, săptămânal, câte o şedinţă, printre cruci… Un preşedinte, dând o mână de ajutor groparului… Un formator de opinii, curăţind, cu migală, aleile… Preotul, cărând apă cu găleata…

Singurul bufon, care nu-mi produce oroare, este acela

angajat la un circ; vesel, nevoie mare, mănâncă, de fapt, o pâine amară… În schimb, bufonul politic şi măscăriciul religios îmi aduc repulsia la cote alarmante: cum, când să mai scapi de milenarii jecmănitori? Ei îţi bagă mâna în buzunarul naivităţii tale până la cot şi te asigură, cu acea

Savian Mur

138

voce, tremurând de sinceritate, că îţi fac un bine imens, că fără ei… prăbuşirea în mizerie… iadul…

…Un pământ cuminţit, curăţat, cu grijă, de această

buruiană rea, omul. Câtă căutare vor avea câţiva metri pătraţi, siguri… Între un om, zăbovindu-se cu oarecare lucrare la o casă, şi-o păsărică, meşterind la cuibul său, ai zice că nu e nicio deosebire: câtă sârguinţă! Numai că păsărica nu-şi face zece cuiburi… Pustnicul, cu chilia sa, a înţeles-o. Singuraticul, cu detaşarea sa, a încuviinţat-o.

Nu pare un om rău acela cu care nu ai avut de-a face

niciodată… Pe la 7-8 ani, Cioran era înnebunit după un joc – fotbal

cu cranii… Era prieten cu groparul, şi, când acesta îngropa pe cineva, abia aştepta să-i dea un craniu. Iată că acela care a scris, cu atâta magie, despre inutilitatea omului, a faptelor sale, avea să descopere, instinctiv, acest joc premonitoriu… A fost, poate, pentru prima – şi ultima oară –, când omul i-a fost util lui Cioran, craniul, pe post de minge…

Starea de incomoditate, atât de fidelă fiinţei. Omul a

dus-o până la standardele impuse de un infern serios, condimentând, cu mult rafinament, terciul zilei: ce savoare funebră… Aleasă mărinimia Domnului, că n-a pricopsit-o pe anonima vietate, aşa cum l-a pricopsit pe om: mintea… Însăşi o cârtiţă a beneficiat.

Excelenţei-sale, omul, ar trebui să i se acorde, anual,

un premiu, gen Nobel, pentru faimoasele rezultate

Statuile delirului

139

obţinute în magistrala operă privind desăvârşirea imitaţiei! Omul-papagal are un viitor strălucit. Tu, un discurs al altuia.

Superioritatea pe care o manifestă omul, cu o

aroganţă greu digerabilă, în faţa unei vieţuitoare nu are niciun temei. Cruzimea, descalificându-l, pe veci – în care iad s-ar mai putea reabilita? Iar când se mai apucă să o şi căineze, neînchipuindu-şi niciun moment că lucrurile pot sta şi invers… Un animal înfiorător a ieşit din mâinile tale dumnezeieşti, Doamne… După chipul şi asemănarea unui Dumnezeu aşa cum a fost el ticluit, în acel Vechi Testament. Eşti aici, pe pământ, te afli aici – rod amar al aceluiaşi pământ –, inclusiv tu, îngâmfatule, doar pentru a accepta umilinţa, durerea, moartea. Atât s-a putut… De ce crezi că ai fi tu mai cu moţ, arogantule biped? Mai tânjeşti şi după mântuire – iar aceasta, o simplă vorbă, aruncată în vânt. Religia cu ce să se scoată?

Bunătatea nu se experimentează doar la nivel uman, ci

la nivel de fiinţă! Mai mult, la nivel de munte, de râu, de aer. Eşti foarte bun cu familia ta, eşti dat ca exemplu, în cartier, apoi te duci să te relaxezi, luând cu tine şi puşca de vânătoare… Când beneficiul de a fiinţa, ca om, nu mai are nicio însemnătate, făcându-te să te bâlbâi în faţa unui miel, să roşeşti de forţa ta, lângă o floare, să te apuce groaza de forma grea ce-o ai, în faţa unui gândăcel roşu, făcându-şi siesta, pe trotuar, şi de-a dreptul oroarea, în preajma unei fiinţe microscopice, abia atunci mai poţi ridica ochii din pământ. Să închini toate meritele ce le-ai avut, ca om, unei căţele fătate, într-o pustietate, cu zăpada dincolo de

Savian Mur

140

genunchi, alungată de haita umană, să protestezi faţă de chilipirul de-a fi fost înzestrat cu o minte, răbdând, măcar o iarnă, de frig, numai pentru a îndrăzni s-o mai priveşti în ochi, să te mai priveşti în ochi…

A revenit sarcina acestui mamifer, omul, să ducă

mizeria animală pe cele mai înalte culmi. Ajunge să priveşti un beţiv, în comă alcoolică, un drogat, în sevraj. Dacă beţia repetată e un viciu, atunci beţia puterii e cel mai blestemat viciu. Însuşi Dumnezeu, ameninţat… Demonica natură a setei de dominare: lepra puterii l-a metamorfozat pe dulcele înger într-un chipeş demon. …Demonică? Nu cumva, curat omenească? Istoria n-a încetat să scoată, pe banda rulantă a secolelor, neobosiţi criminali. Spune-i unui tigru că a fost ales şef unic, pe o mare întindere de pământ – ar căsca de plictiseală. Şopteşte-i, însă, la ureche unei căzături… Acel dictator, acel tiran – cum l-ar mai urechea pe însuşi Dumnezeu, de l-ar întâlni, pe cărare: cum de-şi permite ăsta atâta putere?... Chiar nu vrea în ruptul capului să cedeze un piculeţ, o fărâmă, să facă şi dumnealui, acolo, un gest – ce se petrece în cer, de ce nu ia nimeni nişte măsuri?...

Statuile delirului

141

Păscând iarba crudă a pasivităţii Acea bravă populaţie siberiană, minunaţii tunguşi, de

la care a plecat şamanismul, formidabila credinţă a şamanului – că doar importantul său contact cu lumea spirituală îl putea civiliza pe om. Necesara, pilduitoare sa activitate! Aşadar, nu omul putea civiliza mediul înconjurător, şamanul nu avea nicio încredere în el, nicio bază, îl cunoştea prea bine… se lămurise de răutatea şi aviditatea celui de pe două picioare. Pe cine să mai aştepte, în vederea unei schimbări radicale a mizerabilei atitudini? Dacă nu omul, cine, atunci? Cineva la care nu te-ai fi aşteptat: o fiinţă, din preajma sa – un animal, un copac; apoi, de ce nu, pământul, apa, piatra… Spiritul acestora era foarte bine intenţionat! Oare animalul, pasărea, copacul, o vietate din apă – de cine se temeau cel mai mult? Cine le producea stări de groază, din calea cui se fereau, din calea unei pietre, unei ascunzători sigure, unui munte? Nu era normal să cadă la pace cu ruda lor vicleană şi neasemuit de hrăpăreaţă? Ruda?... Nu aveau un respect fără margini pentru şaman? Cine avea divina răbdare să asculte lamentările unui pui, temerile unui pârâu, dorinţele unui copac, vaietele unei păduri?

Savian Mur

142

După cum spun miturile, primul conducător al Chinei, de acum 5000 de ani, a fost un şaman, Fu Hsi, care era jumătate om, jumătate animal. Ce demonstra aceasta? Faptul că nu era suficient să ai forma unui om, pentru a fi respectat, a deveni un înţelept, un adevărat conducător, pentru a te bucura de o adevărată autoritate, nicidecum cea a parului fricii… Prin aspectul său iscusit, Fu Hsi transmitea omului un mesaj clar, că prea multă nenorocire adusese în jur. Îngâmfarea indecentă, abjecta încredinţare că doar lui i se cuvenea totul, fiind un om şi nu un nenorocit de animal, insuportabilele grimase de superioritate, privirile acelea demonice, cruzimea – Fu Hsi le ştia, le simţea, în amănunţime. Şi cum ar fi putut protesta împotriva teroarei induse de creatura bipedă, cum ar fi putut înlătura aberanta situaţie – într-un mod atât de original, de eficace? Dezgustul faţă de oribila ei lăcomie, cum şi l-ar fi putut stinge? În fond, pentru ce nu şi-ar fi împărţit propria fiinţă, la modul direct, cu un animal, purificând-o, gustând din inocenţa acestuia, ameliorând-o? Oripilat, de prea marea putere a omului, înduioşat, de fragilitatea animalului, cum ar fi putut echilibra situaţia? Dar, mai ales, cum ar fi diminuat bănuielile hăituitului animal, cum i-ar fi calmat temerile, asigurându-l de profundul respect? Uite, era şi el, bietul, la fel de important, era loc destul, pe lângă om… Nu era un dobitoc, simţea, se bucura, se întrista, suferea, profund, îşi apăra, cu mare demnitate, puii, îi hrănea, îi educa, îi iubea, doar că nu se pricepea aşa de bine să comunice cu omul, probabil din oroare faţă de bălmăjeală… Atâta jaf de vorbe, atâta destrăbălare şi pierdere de timp, maltratând gura aceea, sunetele acelea ciudate,

Statuile delirului

143

scârboase, interminabile, îngrozitoare, adesea, punând pe fugă şi o haită de hiene… O, ce bine că exista Fu Hsi, avea cui să spună şi el o vorbă!

Nua Kua, urmaşul lui Fu Hsi, avea cap de femeie şi corp de şarpe, iar cel de-al treilea „conducător” al Chinei, de la începuturi, Shen-nung, avea cap de bou.

…De-ar fi arătat Eva aceea ca Nua Kua – minunatul ei corp de şarpe! Ce ar mai fi făcut, atunci, s-ar fi autoispitit? Deplorabila poveste biblică, grosierul autor, ce-a inspirat-o… Insensibilul… Iresponsabilul… Dar aceia ce-au ostenit în ale Vechiului Testament, mai ales la început? Animalul, pasărea, peştele, umila vieţuitoare? De groază să aibă parte, de cruzimea omului… (O, magistralul şaman…). Peste tot, ăsta! Mamiferul dominant, stăpânul… Să aibă un pic de milă, de respect, de bunătate, de minimă responsabilitate (avea şi el copii), doară era după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu? Aş… Perversa şmecherie biblică: omul fiind ca Dumnezeu, fie şi unul de mântuială, bine pus pe pagină, de ce, pentru ce nu şi-ar satisface poftele, setea de putere, macabra violenţă, cine ar îndrăzni să-l oprească, cine să aibă incredibilul tupeu să sară la beregata lui Dumnezeu? Nu, nu, nimeni altcineva, numai el, el, el, măria-sa omul, suprema valoare, măreaţa făptuire din acel lut… Dincolo de bizarul animal de pe două picioare, teroarea… Aşa că de ce să nu îl bage pe şarpe la subminarea omului, acel meşter în scornit poveşti? Era aşa de simplu – cum s-ar fi putut apăra superba târâtoare de o asemenea mojicie? Îngrozitoarea decimare la care a fost supusă… Nişte simple rânduri, scrise iresponsabil – şi ce a urmat, peste secole… Nişte cuvinte, pline de otravă… Să îl faci răspunzător de răutatea naturală a omului pe un atât

Savian Mur

144

de disciplinat animal, care, pe deasupra, mai e şi surd… Şi el, zice-se, ieşit din acele dumnezeieşti mâini… Lutul acela… O strălucitoare lecţie de cinism, bâlbâita scorneală cu acel bolovan de Adam şi isterica femelă! Evident, în locul şarpelui putea fi ales şi alt obiect din recuzita Paradisului, cu o singură condiţie: să nu fi cârtit… Băloasa ură biblică împotriva animalului, ce avea să însângereze secolele… Câtă vreme continuă tipărirea furioasă a Vechiului Testament, cu debila, iresponsabila poveste, cu acele macabre incitări la omor, ale lui Dumnezeu, făcute în faţa unui Noe năuc, purtarea de călău a omului se relegitimează – de cine! – cu toată vigoarea. „S-apuce groaza şi frica de voi pe orice animal de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre”.

…Savoarea, credibilitatea acelor mituri chinezeşti, bunul-simţ: un cap de bou era un „conducător”… Oare câte personaje, nu numai din Istorie, ar fi necesitat un minunat cap de bou, în locul celui de demon! Seriozitatea, umilinţa, simplitatea, puterea de muncă, gingăşia, blândeţea unui bou! Căci dincolo, fiara umană… îngrozitoarea alcătuire a acelui cap… Un Hitler cu cap de bou, un Lenin, un Stalin – o, Doamne… De plictiseală, profesorul de istorie ar fi predat agricultura… Acei preşedinţi de state, îndrăciţi, acei şefi de guverne, bolnavi, haita, ce-i anturează, cu sângele contaminat de sifilisul înavuţirii peste noapte… Un cap de bou să aibă comandantul unei armate, să-şi înveţe subalternii cum să pască iarba crudă a pasivităţii!

Mărimea numărului membrilor unei familii aduce,

implicit, o bogăţie în diversificarea necazurilor acesteia.

Statuile delirului

145

Boala, căpiala, zâzania, pizma, ura – e rost de făcut treabă. Acolo unde se puieşte, în draci, cum să mai încapă tihna? Ce să facă o minte lucidă, într-o asemenea hărmălaie, decât să-şi ia, urgent, tălpăşiţa, să se izoleze, să uite?... O poamă de pe jos, în linişte – cât de dulce… Un aer neîmbâcsit, o privelişte curată, redând ochilor demnitatea, auzului, siguranţa. În urmă, comunitatea – viespar suculent, înainte, viitorul: nealterat, neinfluenţat, neviolent. Binecuvântată acea localitate, ce numără un singur locuitor! Căci în care alt loc ai putea respira numai aerul tău? Şi unde se poate materializa doar gândul tău? Desigur, ai putea veni în vizită, la fosta dresă, la fostul calvar – doar spre a-l saluta, cu toată sinceritatea…

A fost de ajuns să crească populaţia, în acele vremuri de demult, în China, pentru ca generosul şaman să intre, încet-încet, la apă… Cine să-l mai asculte, de unde cuvenitul respect? Neverosimilele vremuri din timpul celor Trei Auguşti, extraordinarele creaturi Fu Hsi, Nua Kua şi Shen-nung apuseseră. Mai era timp, cu atâta duhoare umană, în jur, de ascultat spiritul unei fiinţe? Păsurile…Cine s-o mai încurajeze, săraca de ea, s-o mai susţină, s-o apere? Dinspre om sufla un vânt rău. Animalul? Pasărea? Râul? Copacul? Muntele? Piatra? Să aştepte… Ce atâta dădăceală? Auzi, să asculţi destăinuirile unui melc, să-ţi dea chiar lacrimile, când mult mai simplu era să îl striveşti, pe loc, şi să scuipi în urmă… Puhoiul biped devenea tot mai nervos! Lacom… arogant… intolerant… viclean… crud… sadic… De s-ar fi ales praful în urma lui, nu conta: numai el, el, el! Turma umană îşi exercita, din plin, calităţile. Ce dacă se urla de spaimă, de durere? Ce dacă vieţuitoarea era ucisă fără

Savian Mur

146

niciun menajament, fără nicio explicaţie, fără pic de milă ori puţină remuşcare? Grele vremuri aveau să vină pentru necuvântătoare, în lipsa şamanului.

Împăraţii care au urmat – cei cinci Împăraţi Auguşti, cu toată aplicarea lor spre şamanism, făceau tot mai greu faţă situaţiei. Cum să-l îmbuneze pe acest straniu animal, din ce în ce mai inventiv, în administrarea răului? O nouă zi aducea noi sortimente de cruzime… Cumplitele ofrande, ticăloasele porniri bipediene: tot asupra umilei făpturi urma să se răsfrângă demonismul omului, de peste an. În loc să o asculte, cu respect, ca odinioară, bravul şaman, s-a trecut, fără să se clipească, la oribilele jertfe, spre a linişti – zice-se – forţele Naturii, deranjate de nesătula fiinţă, dotată cu o minte. El, împăratul, „Conducătorul Singuratic”, aducea aceste jertfe sinistre, după ce, în prealabil, recursese la o strictă recluziune religioasă, postind, timp de trei zile, fiind complet izolat. Să posteşti ca să omori, să mai ai şi pretenţii de şaman… Ce să mai discuţi cu un apucat, omul, pe cine să implori? Să fugi… să te ascunzi… să dispari… Unde, unde se putea piti o pădure?

Latinescul „sacrum”, de la care provine „sacru”, are

semnificaţia de „lucru sfânt”, „sfinţenie”. „Sacrificiu”, „sacrum facere”, adică a face un lucru sfânt… Sacrificiul, pe care l făcea omul, se referea la o ceremonie religioasă, închinată zeului, care, nespus de înduioşat, garanta, în acea lume antică, fecunditatea, rodnicia, bunăstarea materială, bunul mers al societăţii, oricât de primitivă ar fi fost aceasta. …Zeul nu putea fi venerat decât practicând un sadism ordinar, căci numita ceremonie religioasă

Statuile delirului

147

conţinea, în fapt, o barbarie. Gemetele, urletele, implorările, groaza victimei se transformau, halucinant, în om, în sentimente profunde, de o curăţenie sufletească desăvârşită, momentul spiritual de comuniune cu zeul fiind, astfel, asigurat. Cu zeul, cu o hidoşenie, adică, o urâciune, o pocitanie sulemenită, infama creaţie istericoasă, paranoică, megalomanică a aceluiaşi om, nesăbuitul animal – cum ar putea fi descrisă, cu alte cuvinte, această „entitate supranaturală”, din moment ce cruzimea sa o întrecea pe cea a supusului? …Să ucizi fiinţe nevinovate, chiar oameni, făcând hatârul zeului, punându-te bine cu acesta – poate aşa îţi va da o notă bună –, să urci pe scara purităţii, omeniei… Care altă vieţuitoare ar mai fi putut concepe un asemenea spectacol morbid? Să obţii momente de maximă concentrare spirituală, ucigând! Un zeu, demn de sonoritatea cuvântului, un zeu bun, milos, cum ar fi putut permite? Numai un zeu ticălos putea privi, zâmbind, la macabra reprezentaţie, numai un demon.

Simpla citire a cuvântului „sacru” îţi dă fiori. Simpla rostire! Te revoltă, te zdruncină, interior, de mila bietei făpturi ucise, a bietului animal ucis mârşav de alt animal, în numele altui animal. Te amuţeşte, pe o targă… Cum să nu te mâhnească plăcerea cu care scrie despre „sacru” Mircea Eliade, convingerea că întreprinde ceva minunat, răsunător, glorios? „În cele mai arhaice faze ale culturii a trăi ca fiinţă omenească era în sine un act religios, deoarece faptul de a mânca, activitatea sexuală, munca aveau o valoare sacramentală”. Valoare sacramentală…În ce rezidă valoarea unui ritual religios dezgustător? Funebru? În tot Sacrul şi Profanul, nicio urmă de regret, de

Savian Mur

148

milă faţă de sacrificat, ca şi cum animalul ar fi fost din pâslă ori ceva care să sugereze aceasta. Doar galopul unor explicaţii furibunde, a căror lipsă elementară de omenie nu e revoltătoare, ci acuzatoare. Nimic în favoarea victimei odiosului sacrificiu, totul în favoarea criminalului zeu, prin mâna criminală a omului!, voluptatea prost mascată, cu care-l tămâiază, constituind vectorul director al numitului scriitor. Doar omul, omul şi omul! Zeul, zeul şi iarăşi zeul! Cuvinte, aruncate cu nemiluita, în interiorul acestui cerc infernal! Atâta uscăciune sufletească, atâta deraiere spirituală, sub ieftina mască a stilului pretenţios, rece, din belşug, ce trebuie să-l adopte „savantul”! „Prima grijă a canibalului pare să fie de natură metafizică, pentru că el nu trebuie să uite ceea ce s-a petrecut in illo tempore. Volhardt şi Jensen au arătat foarte bine acest lucru: uciderea şi devorarea scroafelor cu prilejul sărbătorilor, consumarea primilor tuberculi din recoltă înseamnă, de fapt, ospăţul din trupul divin, acelaşi cu ospăţul canibalilor”. Prima grijă a criminalului pare să fie de natură metafizică?...

Statuile delirului

149

Exilat în fiinţă Omul e făcut din necaz. Coca, inaptitudinea acesteia pentru verticală: o bună

definiţie dată omului. Nu se poate vorbi despre ratare, ci despre o a doua ratare, căci cu prima, oricum, te naşti. De o ratare la marea ratare…

Suferinţa, pâinea făpturii. Ajunge să trăieşti o sută de

ani, spre a te bucura de un succes cenuşiu. Dar de ce neapărat o sută?

Ziua în care ai fost născut: certificatul de naştere al

propriei suferinţe. S-o şi sărbătoreşti, în fiecare am, să primeşti cadouri: bezmetică fiinţă, omul. S-o sărbătorească un animal: ce-a avut şi ce-a pierdut? O pasăre, un copac… Muntele…

Fiinţa este un caz patologic. Omul l-a detaliat în

profunzime, ducându-l dincolo de limitele închipuirii, balansând, cu graţie, între dezgust şi oroare, psihanaliza nemaiprididind cu explicaţia… El croieşte mai uşor o autostradă decât un drum al său – uneori, unind dimineaţa cu seara… E de-ajuns ca un organ să-i facă

Savian Mur

150

fiţe… Chiar sănătos tun de-ar fi, are grijă Dumnezeu să-i arate cu degetul isprava: doar de poteca asta ai fost în stare?

Durerea se simte. Extazul, la fel, se trăieşte. A reflecta

la fericire e o ipocrizie. Ce poţi afirma despre beţie, neîmbătându-te nici măcar o dată, fie şi ca un rus? Să scrii despre fericirea altuia, ce degradare. Romeo şi Julieta – ce putea ieşi dintr-o iubire hormonală? Măcar ţiganca, măritându-se, la 13 ani, e în regulă.

Simt că nu mă mai pot ocupa de un subiect, la modul

serios, decât batjocorindu-l. Cum să mai scriu? Deşi pare c-ar avea actele în regulă, dacă ar fi luată la bani mărunţi, existenţa n-ar găsi nimic, oricât s-ar scotoci prin buzunare. Un derbedeu, plin de draci, un îngălat; să nu-l mai ai la vedere, să-şi găsească alt loc, împuţitul! Numai că nu poţi scăpa de el, vrea drepturi, vrea să fie luat în seamă oficial, doreşte şi o medalie. Este luat, căzătura. Uite de la cine doreşti să ai pretenţii…

Cine trage cu dinţii să fie fericit, degeaba, nu va fi

vizitat. Fericirea vine doar când vrea, de câte ori pofteşte şi staţionează cât vrea. Trebuie să fii acasă, în acele momente, nelocuit de fiinţă. Când aceasta dă buzna pe uşă, ca un bărzăune, trezindu-te, totul s-a risipit. Trupul nu-ţi poate pluti în aer – maţele au treaba lor delicată, sângele, vaste drumuri de făcut: cine ţi-a permis să-ţi faci iluzii? Treci la coteţ, amărâtule!

Statuile delirului

151

Fiinţa, rană deschisă, ce dă să se închidă. Zadarnic, căci apocalipticile muşte ale zilei chiar atunci se reped. Exilat în fiinţă… Împuşcăriat în om… Cum să te mai întorci din exil? Unde să te stabileşti? „S-a întors din exil…”

De ce mai ai nevoie de un ceas, din moment ce

nefericirea îţi arată, când doreşti, ora exactă? …Să dai numai peste gemete, tălpile nemaiputându-şi opri bocetul. Să faci imposibil somnul lui Dumnezeu!

Imortalizarea disperării, într-un portret: atât pictorul,

cât şi cel pictat nu au ce să-şi reproşeze, peste ani: disperarea a avut, are şi va avea căutare.

Locul copilăriei ar trebui părăsit, pentru a nu-l altera.

Cine regretă părăsirea acestuia nu ştie ce spune, iar dacă mai e şi poet… Apropierea viciază. Cât de mult poate fi iubit un mort!

Omul este propria ladă de gunoi, neştiind unde să şi-l

depoziteze. Fiindcă lumea aceasta nu îi convine, a căutat să-şi facă alta – lucru sortit eşecului, căci niciodată nu a ştiut ce doreşte. E drept că a ieşit un surogat fabulos, artistul dându-i o savoare inconfundabilă (muzicianul detaşându-se, clar – sunetul, brav, rupându-te de tine, măcar cât durează audiţia), preotul tămâindu-l, cu aleasă conştiinciozitate…

Autoportret. Eu, propria mea pacoste. (Schiţă, de

asemenea, pentru portretul-robot al fiinţei).

Savian Mur

152

Momentele acelea de furie, când simţi că poţi ascuţi brici un cuţit, cu osul frunţii, sau că-ţi poţi atârna trupul într-un cârlig, zâmbind…

Creasta unui munte, fundul unei văgăuni – locuri unde

omul, dacă le-ar frecventa, mai des, ar progresa în înţelegerea propriei zădărnicii. Gloria omului nu poate fi mai presus de cea a unui fag, umilind o râpă adâncă.

Vârful său, ajuns la lumină, oare ce dovedeşte? Nepuind, femela stearpă îi trage o labă peste bot

Suferinţei: în cine să se mai desfrâneze asta? Ce plină de calităţi e femeia stearpă!

Fleşcăiala omului începe cu prima dorinţă. Dacă

tăcerea are forma binecuvântată a unei pisici, atunci desigur că vacarmul are conturul omului. Trudind în interesul său meschin, în pofida vieţuitoarei, pe care o transformă, fără urmă de remuşcare – având şi girul dumnezeiesc, la îndemână – într-o victimă, omul nu a creat decât o filozofie insalubră, după chipul şi violenţa sa. Un orgoliu demonic îi întunecă raţiunea, o lăcomie sinistră îi bulversează sentimentele, o isterie tânără îi tulbură liniştea, o megalomanie insuportabilă îi devastează spiritul, făcând din el un monstru rafinat. Cum să nu facă ghiftuita creatură pe poetul, pe muzicianul, pe pictorul, pe sculptorul… Să compui, pe tema iubirii, cu burta plină de friptură, să te opinteşti, întru mântuire, lângă ceaşca de cafea aburindă, să dai sfaturi, pe larga temă a moralităţii, după ce ai anunţat hingherii…

Statuile delirului

153

În om stă trează o pisică a curiozităţii, însă preţioasa felină nu a trecut dincolo de pragul simţurilor, preferând moţăiala în locul funestei sărituri în ţinutul barbarei cunoaşteri. Mintea sa e neagră-n cerul gurii: cât suflet rău.

Fără o doză minimă de scepticism, măcar în

comportament, un mare om de ştiinţă pare de o vulgaritate impecabilă. În acest sens, onestitatea unei prostituate ar putea primi un echivalent al premiului Nobel… Iar când şi-l ia pe însuşi Dumnezeu coechipier… Ce treabă minunată au făcut, şi cum Dumnezeu este veşnic, atunci însăşi persoana sa, ce a trebăluit cu mintea-i divină… Pentru a deveni alcoolic ori savant ai nevoie de disciplină, de har… Însă doar raza de periclitare a beţivului e neglijabilă. Un ficat putrezit aduce un imens profit pasiv. O minte învăluită, permanent, în aburii alcoolului se poate dovedi, la o simplă analiză, performantă: ajunge să-ţi închipui un Einstein alcoolic, cu mâna sa odioasă perfect acomodată cu conturul sticlei, ori un genial creator de arme, decedat încă din studenţie…

Găina râcâie cu ghearele, omul, cu ochii. Fără

detergentul Milei şi apa limpedei lucidităţi, haina acestei lumi n-ar mai scăpa de îmbâcseala abjecţiei cotidiene. Şi, în timp ce un nevinovat muşuroi, plin cu furnici, trebăluind, într-o seriozitate şi o disciplină greu de descris, poate fi zdrobit, pe loc, cine ar îndrăzni să se atingă de un mic muşuroi uman? Omul trebuie lăsat în pace, ştie el ce face, mintea sa strălucitoare îi va arăta drumul cel drept… Şi când ucide mândrii cai ai unui sat, cu ranga, ca pe

Savian Mur

154

vremea colectivizării, şi când bagă la închisoare pe alţii, deoarece, spre deosebire de el, n-a tăiat frunze la câini, cât a fost ziua de mare, ci a muncit, onest, să-şi facă o situaţie bună, care să-i permită să trăiască civilizat şi să-şi educe copiii, corespunzător – ei, nu ar fi bună acea casă chiar pentru el? Cum de şi-a permis acel „exploatator” o aşa extravaganţă? Doar de acolo, din puşcăria aceea, îşi va da seama în câte lipsuri a dus-o, înainte… Da, da, puternica sa minte îi va arăta drumul biruitor, curăţat de duşmani. Onestitatea, omenia vor triumfa, de-a pururi…

În timp ce omul o drege, până la urmă, cum rămâne

cu simpla vieţuitoare? Păcatul pământului, de-a se lăsa locuit de om: ce poţi simţi, când treci pe lângă un abator? Închipuieşte-ţi o echipă de tigri, lucrând la un abator, unde sunt aduşi oameni, spre a realiza grozăvia… Iar dacă nu poţi face un asemenea îngrozitor exerciţiu de imaginaţie, dacă izgoneşti aceste gânduri sinistre, nu eşti altceva decât un membru, fie el pasiv, al unei haite umane, ce se va înfrupta, cu mare poftă, din urletele şi groaza din interiorul acelui blestemat de abator.

În comparaţie cu insolenţa omului, cea a unui şobolan

pare puritatea întruchipată. Insolenţa? Sentimentul uman, nevalidat de o altă vieţuitoare, capătă dimensiunea funebrului. Ce poate povesti un miel, despre bunătatea umană? O pădure decimată, despre blândeţea umană? Cuiburile acelea cu puişori, la pământ… O căţea, căreia i se iau copiii, spre a fi aruncaţi, despre generozitatea umană? Adevărata recomandare a unui om o astfel de umilă fiinţă o face, nu tămâierile, pe care un ticălos le

Statuile delirului

155

închină, cu acea solemnitate îngheţată, altui ticălos, nici asigurările preotului din cartier, că eşti pe drumul cel bun… mântuirea… Nu, nu eşti, nu-ţi fă nicio iluzie, vorbele unui om… sutana aceea, vocea plină, de biserică, nu pot păcăli! Felul în care se uită la tine un câine amărât, pe care tocmai l-ai săturat, îţi poate da acea recomandare, nicidecum dihania care-l dă pe mâna hingherului şi care este cunoscută, în cartier, ca un exemplu de om… Dumnealui n-a păcălit pe nimeni… Dă, primul, bună ziua… merge, regulat, la biserică… E un om de bază…

A refuza confortul, avantajele societăţii, a te limita la strictul necesar devine o chestiune de reală onoare. Ce să faci cu banii, n-ai în ce investi? Dumnezeule… Cum mai poţi scăpa de acuzele ce ţi le aduce o păsărică, îngheţată de frig? Cum s-a mai rugat, pe lângă fereastră, de câteva bobiţe…

Sosi-va vremea, oare, când dreptul de a fi om ţi-l va iscăli o pădure? Când actul de identitate îţi va fi parafat de un melc?

Cioran: „Neantul se afla chiar în mine, nu era nevoie

să-l descopăr. Presentimentul lui îl avusesem încă din copilărie, datorită plictisului, această cheie a tuturor descoperirilor abisale”. …Mila se afla chiar în mine, nu era nevoie s-o descopăr. Resentimentul acesteia îl avusesem încă din copilăria cea mai animalică, până să primesc nefasta vizită a conştiinţei: mă uitam în jur şi mă chirceam de milă, violenţa mă amuţea. Eram leoarcă de lacrimi, înăuntru. Agresivitatea, această cheie a descoperirii Suferinţei şi, mai târziu, a unui Dumnezeu

Savian Mur

156

întors cu spatele! Senzaţia de vid, senzaţia că eşti situat în afara timpului? Nici vorbă, groaza victimei, sângele ţâşnind, gros, închegând o baltă, mă striveau de stânca blestematului de timp – atâta nepăsare… Gustul demonicului tăiş îl simţeam, rece, pe limbă. Eşti tot atât, în timp, cât acel sânge, udând pământul. …Să fii, zilnic, pe culmile disperării, Mila neslăbindu-te!

Statuile delirului

157

Un verb binecuvântat Cele câteva cuvinte, cioplite din lemnul gol pe dinăuntru,

al propriului trup, icnite de un ţăran, uscat de bătrâneţe, pe marginea unui pat tare, iarna, la căderea nopţii… Flecăreala strălucitoare, dintr-un eseu filozofic, pe tema morţii… Nu, marşul final nu ţi-l dă Dumnezeu, ci propriile organe. Ceva banal, dintr-o parte a trupului, ce nu te deranjase zeci de ani, dintr-odată… Mintea – îngrozită, privind, neputincios, de pe margine… Ea, care fluierase, cu detaşarea unui şef…

Moartea este un etalon de corectitudine. Oare când şi-a

încălcat promisiunile? Însuşi Dumnezeu ar trebui să crape de invidie. În preajma unui cadavru, lecţia de profunzime se încheagă de la sine. Până şi bufonul, conducând mortul la groapă, e de nerecunoscut.

…Muri, uşor. Avu parte de soare, de un popă harnic –

ce-a mai răguşit, săracul –, costum de haine bun, pantofi noi – cum mai luceau! –, coşciugul, frumos, încăpător, din lemn sănătos, lume-n urmă, berechet, tâmpita de fi-sa nu se certă cu nimeni… Ce să mai zic de mâncarea de la pomană, gustoasă rău, oleacă grasă, însă a dres-o vinul acela negru, curat – te-ai fi gândit la norocul ăsta, pe

Savian Mur

158

capul mortului? Îi râdea mustaţa ori mi se păru mie? …A ieşit bine, încuviinţă cealaltă vecină.

Mort din cauza băuturii – iată o puternică

personalitate. Nimic nu l-a bruiat. Atâta credinţă merită dată ca exemplu.

Tăcuse, tăcuse, tăcuse. Fusese capul unei familii

oneste. A fost, apoi, înmormântat: un personaj controversat al cartierului.

Socrate, înainte de a muri: „Niciodată să nu vorbeşti

incorect, nu numai că insulţi gramatica, dar faci să sufere şi sufletele”. …Exact invers de cum a procedat bunica mea, superbă analfabetă – ce o fi avut cu acel Socrate?

Moartea dă întreaga măsură filozofiei: vorbe, vorbe,

vorbe… Religia e mai stilată – mai o lumânare, mai o tămâie, nişte vocalize… Să scrii poeme, despre cruzimea morţii, şi să-ţi câştigi existenţa lustruind la coşciuge… Măcar sinucigaşul merge până la capăt, în morbida sa răfuială cu existenţa: ţipătul eliberator aparţine doar morţii.

Singura veste bună pentru cel respins, brutal, de

metafizică, masticatorul, e aceea că i s-a făcut foame… Afinitatea lui cu un porc flămând e în afara dubiului – să hălpăi lăturile, ce realizare! Nu e mai puţin adevărat că un bătrân, căruia i se face o foame teribilă, crapă de fericire. Încă mai merge… Ea? E departe, departe… Ultimul sens al existenţei se află în farfuria plină.

Statuile delirului

159

Nu acorda atenţie niciunui lucru! Iată ce sfat util îţi dă, zi de zi, moartea. Atunci de ce o dispreţuieşti, cu o asemenea încântare?

Pentru ce se mai zbate omul, când decizia a fost,

deja, luată? Să fie adevărat că el posedă o minte? Nu cumva copacul este acela ce, într-adevăr, gândeşte? Îngălbeneşte, înfrunzeşte – nu îi pasă. Pe de altă parte, rişti să treci total neobservat, dacă ai de gând să te sinucizi, fiind un nimeni în societate. Pentru ca sinuciderea ta să valoreze, totuşi, ceva, ar trebui să fii foarte cunoscut. Ce pretenţii să ai, dacă nici cartierul nu te ştie? Ierarhia socială se păstrează şi-n cadrul sinuciderii, exact ca la cimitir: opulenţa mormântului, megalomania crucii comunică destul. Aşa că dă din coate, caţără-te cât mai sus, dacă doreşti să rămâi în centrul atenţiei şi după, trupul ţeapăn – sau ce-a mai rămas din el – aducându-ţi ultimul beneficiu.

Din neputinţa de a privi moartea în faţă,

consemnându-i banalitatea, de a-i recunoaşte drepturile – a fost zămislită filozofia. Mereu pe alături, însă cu cât talent… Frazele acelea sublime, atinse de metastază! Cum să nu-ţi fie drag un gânditor, aşa de profund şi steril, un artist al bătutului apei în piuă? Hrăpăreaţă, obscenă, religia a confiscat, magistral, moartea, transformând-o într-o vacă neagră, cu ugerul dolofan… Câtă avere a făcut, bunăoară, creştinismul pe laptele scurs din cadavru! Faţă de filozof, preotul pare un găinar, e drept că unul stilat, ţinuta conferindu-i o neaşteptată calitate. Când mai începe să şi cânte, cu vocea aceea, roasă de carii, ce

Savian Mur

160

se tot opinteşte să se dea din alt secol, gudurându-l, indecent, pe Dumnezeu, tolănit undeva, la umbră… Nu e aşa uşor să vinzi o marfă, acum, să primeşti banii, pe loc, şi s-o livrezi la paştile cailor…

Numai un smintit poate face dizertaţii asupra morţii, cu

seriozitate. Să mai şi scrii, îndârjind verbul… (Cât de uşor poţi duce acest subiect în derizoriu, cum a făcut-o un Ionesco…). Un marş funerar, la moartea unui bătrân: ridicol, ridicol, ridicol. Este evident că mortul şi-ar fi dorit ceva săltăreţ, după cum nu este mai puţin adevărat că muzica funerară are farmecul său, însă ascultată în mijlocul unei euforii.

Niciodată nu e prea târziu pentru o moarte demnă.

Stejarul depune mărturie. …Cum tot mori, măcar să mori beat. Mort! De ce să

renunţi la plăcerea de a-i trage un ultim bocanc în gură acestei babe împuţite şi senile, moartea?

Momentele acelea, în care-ţi aştepţi izbăvirea ca pe

un zâmbet graţios, pe care ţi-l trimite, împreună cu un buchet de flori, o morgă.

A adormi – un verb binecuvântat. Seriosul are certe calităţi de tâmpit: la ce să-ţi faci un

ideal din seriozitate, când propria moarte îl atinge, fără pic de efort? Se mai şi fardează, zbanghia, se îmbracă în

Statuile delirului

161

haine bune, îşi pune în picioare pantofi curaţi… Seriozitatea adoră bătăile clopotului…

Misterul morţii pare să vină în urma evidenţei că nu-ţi

precizează data exactă, la care îţi va acorda o întâlnire… Când mă voi preda morţii – musai să capăt o iscălitură de primire.

Vitalitatea de şobolan a unui copil, mâinile de cocă ale

bătrânului: faţă de bătrâneţea severă, fiinţarea este de o obrăznicie insuportabilă. …Veselia şi detaşarea celor care participă la pomana mortului! Ăstuia din groapă i s-a întâmplat ceva!, lui, nouă nu ni se poate întâmpla nimic… Mâncarea aburindă, pe care o înghiţim, care are un gust al dracului de bun – este o dovadă. Are cineva, de-aici, tupeul să spună că ceapa n-ar fi sănătoasă? Mai aduceţi nişte ceapă, merge la varza asta mortală, cu carne grasă – şi sare, ce, şi asta s-a terminat? Dă-o încoace, s-o crăp cu pumnul!

O boală cumplită: cum poate apărea moartea – altfel

decât un miracol? E drept, negru… Ce poate însemna zâmbetul, de pe faţa bietului mort? O victorie, desigur.

Să te simţi contemplat de moarte… A exista – cui îi pasă? Credincios sau nu, iluminat sau

nu, scursură sau om respectat, criminal sau copil, existenţa îţi vine de hac, parul său delicat neslăbindu-te: în materie de productivitate, moartea nu are niciun rival.

Savian Mur

162

Boaba de porumb nu e moartă, pusă în pământ, primăvara, încolţeşte. Ce-o fi simţind, când e dusă la moară? Tărâţele durerii, făcute, din belşug, de moara fiinţării, curata făină a neliniştii. În urma coasei rămâne sânge vegetal. Cât tupeu poate să aibă cosaşul, de se mai şi închină?

O alcătuire exotică exală miasmele pericolului, căci

mă pune pe picior de război cu propria moarte: un deal, zdrobit de primăvară, mă pustieşte.

Seara, ca un pansament dulce. Dimineaţa, potaie

isterică, smulgându-l, printre hohotele batjocoritorului soare, lăsând puroiul la vedere. Cum să te mai vindeci de fiinţare?

Şi omul, ca şi peştele: marfă perisabilă. Pentru a reactiva aromele trecutului, e suficient să ieşi

la plimbare, pe acele străzi pustii ale oraşului natal, pe la periferie. Însă ai putea rata mireasma viitorului, neîntâlnind un convoi mortuar…

Durerea ţi-o relevă un organ bolnav, nicidecum ideea

de durere. Mila, nişte căţei, morţi de foame, abia mai plângând, cu mama ucisă, alături, peste care dai din întâmplare, într-un loc pustiu, nu ideea de Milă. Bestia sadică de vânător… Suferinţa – însuşi Dumnezeu, în acele momente paroxistice, când îţi ridici pumnii, ca doi bolovani, spre cer, şi nu ideea de Suferinţă. Dragostea ţi-o relevă acea fiinţă pe care, poate, o vei întâlni,

Statuile delirului

163

nicidecum ideea de dragoste. Romeo şi Julieta? Zaţ, pe fundul ceştii. Ura nu se găseşte în vrac, e punctuală. Când a pus ochii migdalaţi pe tine… Ce nu rezolvă timpul! Îţi trebuie răbdare, pentru a cunoaşte…

Când suferi de o boală, gustul ţi se schimbă: pâinea,

aproapele, Dumnezeu… O temperatură a corpului, de peste patruzeci de grade, ţi-i face egali şi pe prieteni, şi pe duşmani, topindu-le toate sentimentele, cu o precizie stranie. Moartea? Un joc euforic al unor bandiţi.

„Un arbore nu se ştie nefericit” (Pascal). Tocmai, se

ştie! Căci de ce copacii unei păduri nu au toţi aceeaşi înălţime, supoziţionând că ar avea aceeaşi vârstă? Ce îl face pe unul să se ridice mai sus decât celălalt, să aibă tulpina şi coroana mai bogate? Dar acel copac, mort de tânăr, de parcă s-ar fi sinucis?

Un cais înflorit, lângă un copac aproape uscat – sau

despre lipsa de suflet a primăverii. Moartea este cea mai umilitoare batjocură la adresa

unei fiinţe.

Savian Mur

164

Când clopotul singurătăţii tale bate Omul este acea fiinţă cu o dotare excepţională pentru

făcut hărmălaie. (În Polonia, a avut loc o nouă ediţie a unui concurs internaţional, pe o temă specifică omului: cine ţipă mai tare). Când, însă, acesta se exhibează în curtea religiei, filozofiei, pe maidanul politicii ori în closetul literaturii, grotescul prinde viteza aripilor unei muşte. De ce n-ar face indigestie o maimuţă, stând, mai mult timp, în preajma sa? Însăşi tăcerea unui pustnic pare o formă de scandal…

Când clopotul singurătăţii tale bate, reverberând pe

rana unui sfânt, cel al bisericii din cartier devine mut. E semn că sunt acasă numai atunci când strada, pe

care stau, pare ca şi evacuată. Strada?... În nicio casă nu am fost primit aşa de bine ca într-o pădure. Niciodată nu i-am depistat vreun rânjet.

Când vreau să asist la propria profanare, intru,

duminica, într-un parc. De fiecare dată, aceeaşi tentaţie, să-mi leg o tăbliţă de gât: „Nu călcaţi pe mine”.

…Oare putea-voi uita acea mătuşă? Ori de câte ori o

întâlnisem, în tinereţe, inventivitatea sa verbală era de nestăvilit, reuşind să creeze, cu stranie uşurinţă, o

Statuile delirului

165

fenomenală intimitate în prostie. După despărţire, mă ţineam cu mâinile de cap, ca după o beţie perfidă, pălăvrăgeala dumneaei având tăria spirtului. Uite că mi-a rămas simpatică.

O scroafă masculină, trecută de 60 de ani, tot guiţă, în

faţa singurului bloc, din cartierul periferic, în care locuiesc. În spate, curge Ialomiţa, însă, în faţă… Atâta linişte furată, de ani şi ani, de ani şi ani! Mai ales dimineaţa, când e somnul mai bun… Un copil vrea să doarmă mai mult, un student, în vacanţă, un bătrân? Treaba lor… Pe timp bun ori prost, vorbeşte clar, tare, oare ceea ce-i iese din troacă nu e de o importanţă incomensurabilă? Uneori, când e în pauză de inspiraţie, pune alarma, instalată pe maşină. Javra e de o politeţe copleşitoare, dă bună-ziua cu un stil desăvârşit, cine să se ia de el? Bineînţeles că pe aceasta mizează, acesta-i este perfidul joc… Săritor, sfătos, îndatoritor… Tenacitatea bărzăunelui e tare ca fierul – ce rău face? Doar stă şi el, pe-acolo, pe lângă acel garaj, plin de scule deştepte. …De ce orăcăi, mă, de ce scoli lumea din somn şi sperii copiii cu drăcovenia aia de alarmă, ce ai, ce-ţi filează? – i-ar fi zis un alt zbanghiu, la un pahar. …Ca să am linişte, boule, i-ar fi răspuns.

Volumul Eterna şi fascinanta Românie: o asociere de

cuvinte, de un asemenea tembelism, rar se poate citi. Cum ar suna, bunăoară, Eterna şi fascinanta Franţă? Până şi un şcolar francez s-ar feri, din instinct, de un asemenea pleonasm dichisit. Când zici „eterna Românie”, e ca şi cum ţi-ar fi frică de contrariu… Păi cum să nu rămână ţara ta eternă, oare nu se înţelege de la sine?

Savian Mur

166

Cum ai putea gândi altfel, despre ţara ta? Simţi? Şi dacă e eternă, oare nu e şi fascinantă? Când auzi imnul nu ţi se face pielea de găină? Nu-ţi duci mâna la inimă, să ţi-o protejezi? Atunci? …Eterna şi fascinanta prostie!

S-a descoperit că un câine poate depista cancerul la

om. Celulele bolnave au un alt miros decât cele sănătoase, pe care câinele îl simte. El poate arăta acea parte a corpului, bolnavul putând, astfel, lua măsuri. Să deţii această informaţie, să posezi un câine, pe care, la un moment dat, să-l abandonezi; după un timp, să afli că ai cancer avansat…

Nazismul şi comunismul au interzis nudismul. Însă în

fosta Germanie comunistă, lucrurile au mers mai greu, nudistul german câştigând, până la urmă. Evident, fundul gol era o formă de protest anticomunist. În România, autorităţile nu s-au întâlnit cu o situaţie similară. Nu mai era nevoie ca românul să se dezbrace, căci acesta rămăsese, deja, în posteriorul gol… Cu câtă delicateţe a înotat el prin adânca şi limpedea teroare a acelor ani! Ce puzderie de recorduri… Descoperirea unor stiluri noi, unele, greu de imaginat de o minte sănătoasă… Rezistenţa, în faţa aprigilor valuri ale umilinţei… Cea mai performantă şcoală de înot a funcţionat în România, vreme de o jumătate de secol. În ultimul timp, s-a cam prostit.

Naşterea unui copil e un bun prilej pentru o femeie de-a

se despărţi de sine. Apoi, nu se ştie niciodată: alde Hitler, alde Stalin au fost şi ei copii… De aceea, se impune să-ţi priveşti odrasla cu o mică reţinere – de ce ar dăuna o

Statuile delirului

167

minimă familiarizare cu puşcăria, cu bordelul, cu clinica, unde se face dezintoxicarea?

„Gustul pentru extraordinar este trăsătura

mediocrităţii” (Diderot). Să ştii aceasta şi să-ţi continui antrenamentele, cu mimica aceea inconfundabilă a unui hămesit, învârtindu-se pe lângă un grătar enorm cu mititei, doar-doar vei reuşi un record, care să apară în cartea aceea zbanghie. Chinurile unui milionar bătrân, ale unui popă răguşit, lamentările târfei: se apropie moartea şi nu au dovedit nimic. Guiţatul hodorogului, cu cravată elegantă, la microfon…

Ce te răscumpără, ca om? Detaşarea, chiar de tine.

Puterea de a spune un categoric „nu” dezgustătoarei fapte. Progresul tehnologic? O cursă. De altfel, nu există niciun „progres”, cuvântul nu se justifică, adevărata creaţie semnificând cu totul altceva: creaţia în plan moral, care s-a lipit de om ca apa de penele gâştei… De regres se poate vorbi, da, acesta fiind şi atributul fundamental al omului – Istoria o dovedeşte, din plin! Acea ideologie, ce-şi propune salvarea omului, trâmbiţând-o cu gura plină, nu face altceva decât să-l înfunde şi mai tare. De la ce să-l salveze, când mizerabilul joc, cel existenţial, e, deja, făcut? Să nu fie faptul de a exista sinonim cu penalitatea? Simpla călcare a ierbii constituie o infamie – bietele oase ale firului de iarbă. Iar cosirea acesteia, tunderea gazonului… Un găinar este superior întemeietorului unei astfel de ideologii, cel puţin el se conformează abjectei existenţe, nefardând-o, ca pe o vampă, ocupaţie dragă unei minţi puternic dereglate, încinse la dogoarea delirului

Savian Mur

168

păcătoasei afirmări. Un cult, inspirat de un zeu apatic, care să-şi facă din picoteală principala atracţie, ar putea da din coate, mâine-poimâine, şi nu fără succes. …Şi ce să mai aştepţi de la preot, de la politician? În faţa promisiunilor acestora, tăvălite, abundent, prin frişcă, te poţi simţi altfel îmbrăcat decât gol?

Omul se cheltuieşte cum poate, iată esenţa filozofiei

sale. El ştie că, într-o bună zi, va rămâne cu buzunarele fiinţei goale. Să fie freneticul unul care-şi dă seama prea mult? Prostul get-beget nu-şi pierde minţile, neavând ce. Atunci, de ce acestui produs milenar, prostia, nu i se face o binemeritată reclamă, în vederea igienei mentale? Dacă nu este întuneric, luna nu străluceşte. De nu ar exista prostul, cu ce s-ar mai scoate deşteptul? Câtă plictiseală într-un cartier, dacă ar locui, aici, numai proşti ori numai deştepţi.

Prostia se poate scana; admiraţia, niciodată. „Când

înţeleptul chibzuieşte, nebunul nu stă nici el degeaba…”. Tipic uman… Iată chintesenţa unei grupări – dacă nu o familie, atunci, o societate, în mod sigur!

O moldoveancă se pregăteşte să nască pentru a

douăzecea oară. A crezut că are, aşa, o umflătură rea – la 46 de ani… Nu, nu avea fibrom. Măsuri contraceptive? Dar ce vorbe, ce tâmpenii or mai fi şi astea? …Oroarea ce-o resimt, la ore bune după ce-am citit, în ziar, îmi umflă burta. Cum de nu am plesnit?

…Onorată instanţă, rog o mică reducere, cu toate că nu

am nimic de declarat în plus, în legătură cu partea

Statuile delirului

169

„abominabilă” – am încheiat citatul –, a crimei mele. Nu eu am cerut să fiu născut… De ce nu-mi audiaţi şi părinţii?

Pisica, pe lângă om, omul, pe lângă Dumnezeu… Bărbatul şi femeia, geneza chinului vertical. Adam şi

Eva? Autorii primului scâncet de copil, adică ai dezastrului crud, ce avea să urmeze. Uite ce delincvent a trăit 930 de ani! L-a tăvălit, pe săturate, Dumnezeu – cum să-şi fi făcut intrarea, mai promiţător, dumnezeiasca ranchiună?

Insecuritatea, moştenirea lăsată fiinţei, cu atâta

generozitate, de Natură. E drept că Dumnezeu şi-a achitat biletul de intrare la acest spectacol.

La trezire, dimineaţa, omul ar trebui să aprofundeze,

în urma unui efort sever, noţiunea de gard de sârmă ghimpată, pentru a-şi vedea, strict, de pătrăţica astfel delimitată. Întru folosul său şi al altuia…

Ce decentă este vieţuitoarea, cum o lasă pe ea rece o

sărbătoare! Prostituarea omului, animalul-bufon, în noaptea de revelion! Acel loc al unui mare oraş, înţesat de gândaci morbizi, isterizaţi, zbieretele, ce insultă urechea unui porc, şi umplu de greaţă pe un şobolan… Este momentul când infatuarea omului dă pe dinafară: el crede că i se cuvine orice. De n-ar veni moartea, să pună lucrurile la punct…

Să priveşti, un sfert de oră, un şobolan: ai frisona de

oroare. Dacă ar fi schimbate rolurile, şobolanul

Savian Mur

170

monitorizându-te, acelaşi sfert de oră, chiar mai puţin, dacă, în plus, elastica vietate ar fi o femelă gestantă, atunci, de scârbă, ar avorta, pe loc. Un bun specialist în deconspirarea omului, şobolanul!

Păcatul omului îşi face cuib în propria evaluare – şi

ultima scursură se supraevaluează. Unde este demnitatea acestei fiinţe? Care vieţuitoare mai are o părere aşa de bună despre sine? Măcar, demenţa îl mai disculpa pe cutare împărat roman. Decenţa unei oi! Modestia unui guguştiuc! De ce trebuie să vină moartea, de ce tocmai asta să împartă dreptatea, acordându-i nota corectă? …Da, însăşi ultima cârpă de şters pe jos a cartierului îşi păstrează, intactă, stima de sine, dacă nu chiar şi-o suplimentează. Oare cine a fost de vină pentru halul în care a ajuns? Şi cum să-şi arate dispreţul faţă de societate dacă nu bând, bând şi iar bând? Un program sever de băutură se impunea, ca un antidot.

Cine se simte viteaz să depune armele. Abia din acel

moment devine viteaz. Ce şansă a ratat alde Napoleon! Senzaţia pe care o am, când zăresc o unitate militară? O armă? Aceea pe care mi-o dă rostogolirea pe o pantă a unui bolovan. O armată…

Impresia, pe care o face omul, este aceea a unui

mamifer ţâfnos – el are întotdeauna dreptate şi cineva îi stă în cale, uneori, chiar Dumnezeu. Un animal, un copac, un râu? Câtă nesimţire! Convinge-l pe miel, că de Paşti omul e mai bun, pe porc, că de Crăciun… Pe berbec, pe curcan…

Statuile delirului

171

După o săritură cu coarda, de la nu ştiu ce înălţime, o tânără zbanghie a spus că s-a simţit extraordinar de liberă. Golirea de inhibiţii, de temeri, de spaime, survenită pe durata demenţialei sărituri, i-a indus, desigur, acea senzaţie unică de libertate. Poate că omul ar trebui să sară cât mai mult, pentru a năzui la o libertate desăvârşită, eventual să ţopăie, ca un cangur. Nu, nu poate exista o libertate prelungită – cel mult una patologică. Probabil că monstrul s-ar putea bucura de aşa ceva, sfântul… Pe o insulă paradiziacă de-ai fi, amintirea bruscă a unui măcel, fie acesta din timpul celui de-al doilea război mondial, a ţipetelor de spaimă, de foame, de sete, ale unor pisoi azvârliţi, a mieilor, atârnaţi, în cârlig, înainte de Paşti, ar dărâma totul. Cum se mai pricepe memoria să-i ardă la pari, în moalele capului, libertăţii! Memoria justiţiară… Cel care vorbeşte, cu gura plină, despre libertate, are multe probleme.

Despre stupiditate nu se poate vorbi decât în legătură

cu omul. Despre toate gradele de prostie, la fel. „Prost ca oaia”, „înalt ca o prăjină şi prost ca o găină” – vorbe scoase tot de un prost. (Calitatea prostului e aceea că nu-şi dă seama că e prost.)

O mojicie e suportabilă dacă nu durează. Poate că cel

care a făcut-o era într-o pasă proastă, poate că îşi va da seama şi, într-o bună zi, te va întâmpina, zâmbind. Cum să nu-l ierţi? Însă atunci când mojicia îşi arată faţa, plină de bubele sifilisului, ani şi ani la rând, trecând chiar de douăzeci – şi cu perspective minunate, pe viitor, doar se puieşte – cum să-i ripostezi? Mai poţi ierta răutatea acelor

Savian Mur

172

imbecili? Cunosc bine o familie care, de peste douăzeci de ani, se perfecţionează în arta de a produce zgomote. În fond, tema aşa de dragă şi de uşor accesibilă omului. N-ai să te întinzi, că auzi behăiturile lor, duci lingura la gură şi înghiţi, odată cu râsetele bolnave. Te pregăteşti pentru o lectură mai grea şi te duci în cel mai îndepărtat colţ al casei – hop şi ei, exact când te-ai încălzit. …Într-o zi, presiunea liniştii era aşa de mare că m-am speriat. Spre seară, au început să pocnească zarurile pe tablă, şi m-am calmat. Am ajuns şi la un rezultat important. Vara trecută, am avut un asemenea acces de furie – se exersa, de luni bune, trântitul uşii – încât, de i-aş fi dat curs, desigur că un criminal în serie ar fi părut un plagiator.

Datoria unui ticălos este să fie şi mai ticălos. Poate că,

aşa, îi va veni, mai repede, prăbuşirea.

Statuile delirului

173

Se făcea că Dumnezeu era student la informatică

Imagini de pe muntele Athos, unde rugăciunea

ortodoxă se face neîntrerupt, de mai bine de un mileniu, unde femeia nu are ce căuta, nici capra, nici pisica, nici… şi nici faţa bărbierită. La acel post de televiziune, fusese invitat un român, fost profesor de muzică, locatar al muntelui, acum, ce mânuia un laptop cu o dexteritate greu de bănuit la un călugăr. Barba impunătoare mi-a indus o senzaţie neaşteptată: spre sfârşitul emisiunii, se făcea că Dumnezeu era student la informatică.

Luni dimineaţa: timp bun de ieşit la pensie pentru

teolog. Omul are nevoie de Dumnezeu, însă şi Dumnezeu de

om – nu trebuie adus acesta pe drumul cel drept? Este greu de închipuit un Dumnezeu-şomer.

Pentru a simţi unul dintre strămoşii îndepărtaţi, nimic

mai simplu: intră într-un grajd sau stai nespălat, câteva săptămâni. Adam era detectabil de la mare distanţă… Eva… În materie de duhoare, omul a făcut progrese

Savian Mur

174

incontestabile. Însă interiorul i-a rămas la fel – scăldat în teribile gunoaie. Câte sforţări eşuate, să şi le depoziteze… Cu toată inexistenţa unui loc, el se străduieşte înainte.

De milenii întregi, femeia a încercat să-şi facă pielea

mai mătăsoasă, părul mai bogat şi mai strălucitor, cu ajutorul unor plante. O fi reuşit?...

Şeful e un subaltern – sieşi. Generalul? Un soldat al

deşertăciunii. Există doar victoria negativă. …Acum două nopţi, l-am visat pe preşedinte. M-a întrebat cât e ceasul.

Religia detestă gustul: ea nu ştie să gătească decât

mâncare de regim. Schisma condimentului. Acreala zâmbitoare de pe faţa unui mistic: o fi ceva ce

nu merge, înăuntru? Ceva zile, ceva nopţi, când Domnul n-a fost prea mulţumit?

La un examen, pentru absolvirea sfinţeniei, ar trebui

să fie în juriu doar Dumnezeu. În realitate, nu se întâmplă aşa. Se găseşte mereu câte un juriu, ce dă numai zece noului sfânt. Un sfânt nu poate fi mai sfânt, decât altul? …Privirea acuzatoare a unui sfânt; ochii, ţipând, ai oii, căreia mielul i-a fost ucis, alături. Pentru ce să mai continui? Zeu, Dumnezeu, sfânt, profet: cuvinte cu capul spart. De-ar avea sfântul mintea clară a matematicii! Matematicii, de i-ar fi milă…

Prin pieiri de religii îşi măsoară zeul nu numai vârsta,

cât, mai ales, sminteala. Şi cu credinţă, şi fără, omul

Statuile delirului

175

rămâne expus. Stau mărturie grimasele preotului. Diogene: „Înţeleptul este imaginea Zeilor, Zeii nu au nevoie de nimic, cu cât ai mai puţine nevoi, cu atât te apropii de ei”. Se mai putea respira, înainte de creştinism. Dumnezeu este Nimic, a spus Meister Eckhart, marele mistic. Să-ţi experimentezi nimicul cu Dumnezeu, iar ficatul, cu alcool.

Nu îl poţi observa pe om decât îndepărtându-te de el.

(Mai este, însă, nevoie? Ceea ce vezi…). Dumnezeu a făcut-o cel mai bine.

Pustnicul este un exhibiţionist al singurătăţii, misticul –

unul religios. Înclinaţiile nevrotice ale unui sihastru… Cum să şomeze psihanaliza? Chinurile acelui mistic, izvorâte din neagra neputinţă de a mai mângâia pe creştet un pui de extaz, cele ale beţivului, rămas fără bani de mâncare lichidă, fără familie şi fără prieteni: să fi intrat Dumnezeul misticului şi cel al alcoolului în concediu? Să fi ieşit la pensie?

Să fii un penisocrat, dar să manifeşti toleranţă zero în

ceea ce priveşte propria religie – aceasta să fie atitudinea unui reprezentant al Bisericii, homosexual? Să fii o vaginocrată, şi să nu fi dat niciodată de mâncare unei necăjite; unei căţele, în călduri, bineţe.

Bach – tristeţea inteligentă, fluidizată în delir religios.

Să pupi tălpile lui Dumnezeu, în hohote de plâns? Să-l tragi de ureche, ca pe-un elev, cu tema nefăcută? Să-l înveţi meserie, prin prostituarea sunetului?...

Savian Mur

176

Caniculă. Cer mistic. Îngerii se destrăbălează, cu maximă seriozitate. Scârbit, Dumnezeu se cară la umbră. Zăpuşeala îndoielii îl face să se încrunte – iar pe preot, să moţăie, vârtos.

„Şezând odată avva Arsenie la Canap, a venit de la

Roma o fecioară de bun neam, bogată foarte şi temătoare de Dumnezeu, ca să-l vadă pe el. Şi văzându-l a căzut la picioarele lui. Iar el a ridicat-o cu mânie şi a luat seamă la dânsa zicând: dacă faţa mea vrei s-o vezi, iat-o, vezi-o! Iar ea de ruşine n-a căutat la faţa lui. Şi i-a zis bătrânul: n-ai auzit de lucrurile mele? Acestea sunt de nevoie să le vezi. Cum ai îndrăznit să faci atâta cale pe mare? Nu ştii că eşti femeie şi nu ţi se cade să ieşi niciodată nicăieri? Sau ca să mergi la Roma şi să zici către celelalte femei, că ai văzut pe Arsenie şi să se facă marea drum de femei, care să vină la mine?” (Patericul) …Cum arată un bărbat frumos, o femeie frumoasă, ca în propria fotografie? Nu cumva e frumoasă numai fotografia?... În Noul Testament, nu se pomeneşte nimic despre înfăţişarea lui Isus. Ce nevoie era, când putea fi văzut perfect? Nu trebuia decât să citeşti… Să simţi, să înţelegi, să ţi se deschidă Mila… O persoană, de o urâţenie fizică explozivă, dublată de o bunătate rară – ce caldă frumuseţe.

O femeie tristă şi frumoasă – pleonasm! Pentru ca

gândul morţii să poată grădinări în mine… O femeie tristă este frumoasă, căci a înţeles. O frumuseţe fizică, neconfirmată de tristeţe, devine, dacă nu vulgară, atunci, sigur, naivă. Să spui despre împărăteasa Sissi că era tristă şi frumoasă – ori invers – este o prostie. Să mai spui că

Statuile delirului

177

de-aia te-ai îndrăgostit de ea, „definitiv”, parcă, dedicându-i şi un poem, aşa cum a făcut-o un scriitor român…

O contesă unguroaică, E. Báthory, a torturat şi apoi a

omorât vreo 600 de tinere femei, în secolul al XVII-lea. Le ademenea la castel, şi, împreună cu o complice, iubita ei, la tortura, bestial, după care, cu o lance, le ucidea, în acea cameră, sus. Contesa unguroaică, goală, se ungea cu sângele victimei. Îşi punea o rochie, şi, într-un delir hunic, rupea cu mâinile şi cu gura din carnea acelei nenorocite. Iarna era un bun prilej pentru a le scoate pe bietele fete afară, goale. Turna apă peste ele şi le lăsa să îngheţe. Fiind verişoara regelui, nu a fost condamnată la moarte. Dementa a fost închisă în castel. A murit la vreo doi ani. …Am suferit zile la rând de oroare, după vizionarea poveştii, pe Discovery. Nopţile… Cine vrea să se specializeze în monstrul uman, în monstru, aşadar, într-o anumită genă hunică, în particular, găseşte un preţios aliat în această macabră lesbiană. Iar acel găgăuţă de scriitor scoţian, un bolnav, de altă factură, de catifea, cu al său savarinos Dracula, se poate felicita: a scris un excepţional basm de adormit copiii, înainte de culcare…

Acel preşedinte de ţară, dictator-criminal-scriitor…

Istoria e doldora. Nu-mi pot închipui un astfel de monstru decât gândind cu sânge şi scriind cu o rangă. Aş începe o experienţă. Scopul? Efectele individuaţiei, pentru început, pe un grup restrâns, de oameni şi şobolani: să zicem zece oameni şi zece şobolani. Poate ar servi aceste rezultate celui care face studii asupra unui regim totalitar.

Savian Mur

178

(Cum ia fiinţă un dictator?) Unei ideologii criminale nu îi trebuie spaţiu, să se împută, ci timp. În certificatul de deces al unei religii este trecut numele zeului, ce a inspirat-o.

…Îl ura, strălucitor. O nouă religie îşi făcea cuibul,

între genele-i fixe. Autorul ce-ţi sugerează, discret, să te converteşti la

acel ceva, pe care, uite, îl iubeşte, nespus, dând pe dinafară de atâta duioşie… Când simte că te-a câştigat, abandonează, făţiş, discreţia, adresându-se, acum, unui adept. Cu ce viclenie îţi constipă gândirea!

Ospiciul ori extazul: marile tulburări ale spiritului. Ce

cap sănătos are copacul! În faţa unei biserici, apocaliptic de obeză: suspin după compania câtorva măgari. Însă de ce să stric liniştea superbelor animale?

…Zi de toamnă tânără, sărbătoare mare, în

Târgovişte. Mă brodesc pe lângă Turnul Chindiei, în drum spre şcoală. Agitaţie, înăuntru, tocmai fusese terminată ceremonia; brusc, blânda stradă e agresată de un puhoi de gândaci negri, plictisiţi în draci… Mă uit la o faţă: seminarist… Deodată, îi simt urcându-mi-se, vioi, pe corp, pe obraji, prin păr, năclăindu-mi fiinţa, cu o energie rea… Exasperat, pun mâna pe un „ciomag” şi, făcându-mi curaj, traversez, în chinuri, viermuiala, „pocnind” pe cei mai apropiaţi, direct în moalele capului – făceau nişte mutre! L-era foame rău gândacilor, despre asta discutau, cu evlavie, ai fi zis… Sfânta păpică! Înaintau, cu pumnii

Statuile delirului

179

strânşi, până la blid mai era al naibii de mers. Of, şi Dumnezeu acesta, cu drumurile astea! Am simţit că mâncarea aburindă, ce aştepta hoarda neagră, cu pantofii lustruiţi, era una deturnată, furată de la gura unui amărât, unui sărac, unui bolnav, că naivitatea, prostia, manipularea, pietoni serioşi, hlizindu-se la ei, de pe trotuare, dând Biserica pe primul loc, constant, în sondaje, le achitau, totodată, nota de plată… Uniforma neagră, agresivă culoare, şi vicleniile sale – iată ce se mai sărbătorise. Omul serios munceşte şi tu stai de prostii, benoclându-te la cer – vrui să trag pe unul de mânecă, să-l trezesc! Măcar n-ai minte, mi-am mai revenit, după care, absent, mi-am văzut de treabă.

Omul: lecţia de isterie.

Savian Mur

180

Sub incandescenţa vidului De ani buni, către sfârşitul anului şcolar, acelaşi mic

ritual: sufletul meu, terfelit, primeşte cetăţenie mongolă… Merg pe coridoarele şcolii ca pe marginea pustiului Gobi. Intru în clasă şi admir caii: cum mai pasc, în jurul meu! Pe catedră, mă aşteaptă un pahar rece, plin cu arak, lapte de iapă fermentat. Îl devorez şi, deodată regăsit, dictez titlul ultimei lecţii.

Profesorul îşi exhibează mintea, prostituata – trupul.

Nişte abuzaţi… Catedra şi bordelul îşi dau mâna. Pentru cerşetor, prostituată ori bugetarul cinstit,

concediul are importanţă egală… Nicolae Manolescu a dus-o ca un burghez, a avut

mereu apă curentă. Nu i-ar fi plăcut să trăiască într-o bojdeucă şi să se spele într-un butoi, ca acel Ion Creangă – zice, într-o emisiune, la televizor. Detestă revelionul, unul şi l-a petrecut cu Grigore Ureche… O carte e profitabil să fie citită măcar de trei ori, nu s-o citeşti o dată şi să dai fuga la simbolistică, trebuie să te pătrunzi până şi de efectul unei virgule. El, un megacititor, un megarecititor, crede că să citeşti numai o singură carte,

Statuile delirului

181

s-o reciteşti, s-o studiezi – şi doar atât – duce la fanatism, produce fanatism. (Evită să pronunţe „Biblia”…). N-a crezut deloc în „omul nou”, propus de creştinism şi de anumiţi intelectuali. …Odată, zice, a dibuit un magazin, unde se băgase brânză, a urcat, parcă, o scară şi, deodată, a zărit o mână, ieşită de sub un ziar. S-a interesat la cei care stăteau la coadă – ce se întâmplase? Cineva tocmai murise… Să rămâi la brânză, în continuare, conchide, fără să-ţi pese de mort… – iată cum se poate muta sufletul omului… (A omis să spună dacă s-a aşezat şi dânsul la coadă – nici gazda emisiunii nu a insistat…). La Sibiu, reparaţiile în casă le făceau nişte saşi. Românul nu ştie meserie, el ori stă degeaba, ori se bagă într-o muncă intelectuală subţire. Copil fiind, i se dă voie să-şi viziteze mama închisă, care vrea să-l atingă, prin sârmă, cu mâna. O gardiancă îi dă peste mână – urmează, apoi, o psihanalizare a acesteia. Azi, un poliţai ar fi aşteptat bacşiş… Îl detestă pe Freud, nu doreşte ca lada plină cu miasme a subconştientului său să se deschidă, vreodată… Nu crede în predestinare, omul predestinat nu-i spune nimic. Întâmplarea e cea care dă savoare existenţei unui om, încărcătură, şi, de aceea, domnia-sa o stimează. Doar la sfârşit se poate vorbi de ce destin ai avut parte… George Călinescu se considera genial, în tot ce făcea. Are o impresie penibilă despre omul politic român, de după 1989. O admiră pe mama dumnealui, care, la 91 de ani, e deosebit de vioaie, are mintea unei femei de 60 de ani, chiar mai tânără. Ceea ce citeşte, ceea ce vede la televizor notează într-un carneţel, asta o ţine mereu trează şi cu chef.

Savian Mur

182

…Din admiraţie pentru dânsa, mi-am notat şi eu cuvintele de mai sus, cu o poftă de care niciodată nu m-am crezut în stare. Profesionalismul unei nonagenare…

Multă pâine s-a mâncat în literatură pe spinarea

femeii. (Dacă întrebi un popă de un mort, la care a fost chemat…)

Cioran, autorul care mă vitaminizează. Ca şi repulsia,

admiraţia este un sentiment natural, ce se instalează fără pic de efort. Oricât te-ai împotrivi, nu-i pasă. Este evident că nu poţi admira ceva, pe cineva, la comandă, pentru că şi altcineva o face. Repulsia, admiraţia se simt direct, cu sângele… Opera lui Cioran, surmenată de „om”: niciun refugiu, în altă parte, din păcate, sau palide opriri. Iar când o face… Astfel, povesteşte cum a întâlnit, la marginea unei păduri, un porumbel „beteag”. „Trebuie să fi fost atins de vreo alică rătăcită. Nu putea merge decât ţopăind. Mişcările comice, de care părea că se amuză, dădeau agoniei sale un caracter vioi”. O, Doamne… Cine se mai poate amuza, în preajma morţii? Biata pasăre, cât va fi suferit, în ce spaime îşi va fi contorsionat delicata făptură… Cât vor fi vorbit ochişorii aceia teribili, ce îngereşti mişcările capului, cât vor fi implorat! „Mi-ar fi plăcut să-l iau cu mine, căci era frig şi seara se lăsa. Dar nu ştiam cui să-l încredinţez: nimeni nu l-ar fi vrut în Beauce, acest ţinut închis şi mohorât”. Ce scuze infantile… De unde neagra sentinţă că nu se găsea un suflet care să-l îngrijească? Pe cine cunoştea în Beauce? Şi ce dacă ţinutul era „mohorât”? „Aşa se face că l-am părăsit în voia bucuriei sale de a muri”. M-am frecat la

Statuile delirului

183

ochi şi am citit, răpus, de mai multe ori, această incredibilă stupiditate, spusă pe un fond de cinism greu disimulat. Oricât de maestru al stilului ai fi, când îl foloseşti, fără pic de suflet, degenerezi, lamentabil. Una e să scrii magistral despre moarte, ca un remediu, o eliberare de sumbra existenţă şi alta e să părăseşti, la modul cel mai laş, încercând scuze inepte, o făptură, având nevoie de ajutor. „Bucuria” de a muri nu survine într-o astfel de situaţie. E adevărat că despre moarte se poate scrie kilometric, având burta plină, fiind sănătos şi în deplină siguranţă, aşezat, comod, în căminul cald şi luminat, cu o cafea, din care iese aburul şi o ţigară fină, pe masă: subiectul este extrem de bătătorit. La fel de adevărat e că doar un scriitor confecţionat se dedă la aşa ceva. Însă despre moartea, ce dă târcoale, undeva, la marginea unei păduri, în frig, la lăsarea sinistrei seri, şi cu o parte a trupului ciopârţită… Aici e vorba de altceva, de prezenţa sau de lipsa omeniei… Iar Cioran s-a comportat grotesc, insultând şi profanând agonia păsării. Nu, nu l-a părăsit „în voia bucuriei sale de-a muri”, ci în beteaga sa bucurie de a se căra… Măcar de s-ar fi putut abţine de-a scrie despre acest episod… Nu venerezi un uriaş scriitor, doar pentru stil!

Limba maternă a fiinţei este Suferinţa. Omul are cel

mai bogat limbaj. …D-ale carnavalului, la televizor, într-o distribuţie de

ultimă oră: talent actoricesc fabulos – doar Caragiale, în aceeaşi notă, adică morbid. Acest debut de mileniu ar trebui să demareze, printre altele, cu dezintoxicarea

Savian Mur

184

elevului român de maneaua Caragiale Ion Luca, prin cure intensive de Cioran, Eliade… A sosit timpul ca băşcălia să fie suprimată, iar balcanismul pus cu botul pe labe, trecut la infracţiuni. Poliţia cu ce să se ocupe? Europa literară nu e şmecheră! Caragiale, cel mai sumbru scriitor român. Până şi Urmuz a avut mai multă luciditate.

Cioran: „În afară de muzică şi poezie, totul e minciună

sau vulgaritate”. Dar pictura? Nu cumva aceasta este muzica cea camuflată? Sculptura: poezia, ce se poate pipăi?... Dar verbul scârbit, cioranian?

Pentru a-ţi căuta identitatea, în societate, nimic mai

nimerit ca vizionarea unui spectacol de circ: bufonii ţi-o vor revela, cu vârf şi îndesat.

Un suflet grosier nu poate fi vizitat de rafinamentul

funebru al unei depresii. Doar catastrofa e desăvârşită – o capodoperă,

niciodată. Românul, suflet de ţambal. Parfumul boziilor, tămâind hoitul verilor. Un bordel în

aer liber, Natura. Doar omul şi-a fixat nişte taxe. Morala este nulă în faţa durerii, ameninţării, iminentei

morţi. Moralistul? Un tip bine hrănit, pentru care Suferinţa apare, cel mult, ca o ipoteză.

Statuile delirului

185

Omul, simbol al descreierării Naturii; după cum lesne se observă, aceasta e fermecătoare… Să mergi pe mâna sa, ca poet, ce suavă urâciune.

Faptul că mi s-a întâmplat o porcărie – porcărioară,

uneori –, aceea de a fiinţa, de ce m-aş înfunda, şi mai tare, alipindu-mă, scârbos, haitei, fie şi una de cartier? Măcar prin scris să mă dehăitez, să sar la beregata iluziei, fiara ce a supt laptele unei femele bolnave. Cum să nu mă inspire un osuar? Savoarea clocită a unei ţeste.

…Cu câtă uşurinţă se învrednicea de gloria

pustietăţilor, singura ce-l umplea de mândrie: cine-i putea birui armatele de păduri, deruta generalii, îmbrăcaţi în uniforma văgăunilor, tulbura înţelepciunea tăcerii aerului?

Pentru cel dotat să respire aerul banalităţii simt o

admiraţie crâncenă. Misterul unei probleme de matematică se risipeşte ca

un fum, odată cu rezolvarea sa. Pentru un neiniţiat, el persistă. Întreabă un nonagenar despre misterul existenţei… S-ar bucura, poate, să bea o ceaşcă de cafea cu tine – dacă ar avea voie. În caz afirmativ, după ultima înghiţitură, îţi va spune, senin, că s-a mai dus un mister, a mai rămas doar un pic de damf… Să fie „misterul cerului” întreţinut de imensa depărtare? Un astronom ar zâmbi, ironic. Taina unei iubiri se pierde printre icnete.

„Dacă porumbelul călător ar învăţa geografie, zborul

său inconştient, ce merge drept la ţintă, ar deveni deodată

Savian Mur

186

imposibil”. (Carl Gustav Carus) …Eşti îndopat, încă de mic, cu o puzderie de stupidităţi. Nu eşti slăbit o clipă: familia, vecinii, şcoala, universitatea, preotul, politicianul, societatea, televizorul, internetul, sfântul, Dumnezeu… Care mai de care să te înveţe, de fapt să te domine! Dintr-o frumuseţe de tânăr, iată-te devenit un curcan. Cum să mai zbori către fiinţa ta?, ce a fost, iremediabil, pângărită, compromisă? Unde să-ţi mai găseşti vitaminizanta interioritate, cuibul fiind distrus?

Să nu uiţi, Darie… Ba să uiţi! Să te uiţi! …O proză suplă, ca o nevroză, alimentându-se din

icnetul fiinţei; înflăcărarea, în creaţie, e apanajul naivului. Il faut garder la tête froide – altfel, te situezi alături cu drumul. Cenuşa proiecţiilor, făcute de minte, în timpul delirului, e plină de proteine: un sculptor n-ar mai prididi să lucreze cu un asemenea material, de încântare – abisalele ciorne… Un poet al poeziei – ce indecent.

Sub incandescenţa vidului: starea ce mă parazitează,

de îndată ce termin de recitit nişte texte dragi. Admiraţia topeşte… Şi ce pot însemna frisoanele, în urma unei banale răceli, faţă de zguduitorul frison, cauzat de admiraţie? Când ceva îmi place rău, trebuie să fiu atent cu mine… Nu am înţeles niciodată aplauzele ori zbieretele istericoase – din ce tenebre ies la suprafaţă? Oare ce înseamnă a rămâne mut de admiraţie? Îmi amintesc de acel tânăr, din Zorba grecul, ce făcuse o groaznică pasiune pentru acea femeie – singura soluţie, să scape de mizerabila tortură fiind sinuciderea…

Statuile delirului

187

Mierloiul nu cântă, ci împleteşte un fir de extaz. Uşurinţa, cu care o face, transformă instrumentul muzical în pâslă. Auzindu-l, regretul de a fiinţa, ca om – un fizic aşa de grosolan, o privire atât de vulgară – se reactivează, cu o violenţă nebănuită. Mica pasăre, nicidecum metafizica, îmi fixează ţarcul, ce mi-a fost hărăzit, pe cale naturală, făcându-l vreascuri delicate şi punându-mi sufletul pe un jar îngheţat.

Savian Mur

188

Copacul, un exemplar de sfinţenie Nimicul grandios, omul – el a întemeiat şi un imperiu…

Dezechilibrul său vine de la minte. Neposedând-o, animalul este normal. Copacul? Un bun exemplu de sfinţenie. Gândul? Morbiditatea în expansiune, infecţie fixă. Porcului, pentru că scurmă, i se pune belciug. De ce nu se aplică acelaşi tratament şi omului? E drept, Dumnezeu a mai încercat câte ceva, atunci, la început. A putut împiedica, însă, violarea acelui pom?... Cu trecerea anilor, nu a avut ce regreta: faptul de a poseda o minte a dăruit posesorului o autotortură strălucitoare, făcând din om animalul cel mai dotat în arta remuşcării. Doar plictisitul scapă. Totuşi, cât a investit, până a gustat primul fruct din grădina plictiselii.

Dotarea cu o minte nu-l absolvă pe om de animalitate.

Dimpotrivă, i-o nuanţează, piscurile macabrului neputând fi atinse în alt mod. Crima e o dovadă. Acel demon, ucigaş sinistru, despre care te întrebi: se va putea închipui un cimitir, unde să fie îngropat? Că te dispreţuieşte un semen – e-n regulă, fiind omenească asumarea dreptului de-a fi dispreţuit – oare cine te crezi? Să te dispreţuiască, însă, o floare, să se ofilească, de indignare, că te tot fâţâi, pe lângă ea… Un pisoi să te scuipe, de greaţă!

Statuile delirului

189

Inspiraţia mecenaţilor Renaşterii, să invite la curte gânditori şi măscărici… De fapt, ce-a rămas dintr-un gânditor, dacă nu un bufon serios? Demenţa Istoriei, moartea şi uitarea s-au ocupat, din belşug, de nivelare.

Ce ţi s-a mai înfierbântat capul, pentru a obţine un strop

de minte rece. Mai poţi aprecia gândirea cuiva, dacă acel cuvânt generat nu a cunoscut, pe deplin, bisturiul castrării? Cu câtă lejeritate găsesc adevărul ştiinţa şi religia! Cum îl mai afirmă, fără să clipească. Dumnezeu când e, când nu e. Doar omul, bietul de el, şi-l mai caută…

Dintr-un gând, putrezit în măruntaiele clipei, poate

răsări un frumos sentiment. Mintea femeii este coborâtă în ţâţe. Contribuţia

acesteia, în matematică? De măsură Lebesgue nulă… O căţea, care alăptează; deopotrivă, o vacă, o femeie,

o pisică, o măgăriţă, o iapă, o oaie: cuminţenia femelei. Crocodilul nu a suferit aproape nicio modificare, în

ultimele 80 de milioane de ani. Această maşină de ucis – nevinovată, evident – îşi schimbă dinţii de 45 de ori şi poate trăi până la 150 de ani. Astfel, un bătrân crocodil, care trăise într-un râu african, între 120 şi 150 de ani, ucisese 24 de oameni. Ascunsul animal se înrudeşte, cel mai mult, cu o pasăre, şi, până acum 7-8 milioane de ani, nu avea rival. A apărut – târziu – un alt „dinţos”, omul, o maşină de ucis mult mai rafinată, deşi acesta nu-şi schimbă dinţii de 45 de ori.

Savian Mur

190

Convingerea – în lipsa de convingere nu dă greş niciodată. Nefiind vizitat de acest demon al convingerii, animalul pare pur. Cum ar mai da faliment religia şi politica pe un grup de maimuţe… Să păcăleşti pe altul – şi asta să ţină, de milenii – e specific omenesc. Păcălitorul şi păcălitul – ce echipă sudată!

Doi filozofi, ce se bat cap în cap, pot avea, simultan,

dreptate. Nu şi în cazul matematicii! Adevărul filozofic este mai schimbător ca o zi de primăvară, iar în ceea ce priveşte religia, politica… De ce ultimul neavenit poate face o mare carieră?

La originea grandioasei recolte a nerealizării tale,

cineva este de vină: un părinte încrâncenat, o rudă lacomă, un profesor zdruncinat, o javră de prieten, strada împuţită, odioşii vecini, scroafa de Istorie, borfaşul de stat, târfa de societate, Dumnezeu, ce se încruntă, la vederea numelui, în acel caiet soios. Tu ai fost curat ca lacrima… De aici, aerul de ales, neomologat de infecta comunitate, ce-l afişezi, netulburat. Veninul proporţional… Cât de uşor poţi deveni un client al urii! Excelenta impresie despre tine te recomandă cu căldură…

Omul nu poate fi acuzat de o vinovăţie absolută.

Meritele aparţin şi altora: părinţi, bunici, străbunici şi aşa mai departe, partea de contribuţie a grotei rămânând inatacabilă. Genele dumitale sunt martorii cei mai fideli. Nu-ţi mai rămâne decât să te consolezi cu propriii copii: aportul adus nu poate fi pus la îndoială. De aceea, când te referi la soartă, fii un pic mai indulgent. Poate muri

Statuile delirului

191

cineva de băutură, fără ca destinul urmaşului să scape de mahmureală?

Nu te poţi pronunţa despre rău, fără să îl

experimentezi, nici despre bine. În lipsa unui stadiu de însuşire a acestora, uneori la nivel epidermic, nu îţi mai da cu părerea. Lecţia de istorie pare eşuată, profesorul silit să inventeze – ce? Cum ar putea fi înţeleasă, altfel decât predată unei clase de bătrâni?

Delirul urii caligrafiază pagini de istorie, cel al

misticului este absorbit de cer: gesturi ale căpielii. Când munceşti, cu un fanatism mut, savurosul demon

al meseriei, făcute la milimetru, nedându-ţi pace, cum să mai fii sceptic? Timpul îţi este ocupat de faptă, un fel de icoană. Este cazul germanului, un isteric cuminte, ce tânjeşte numai după nota zece la purtare. (Cât s-a mai chinuit Hitler să i-o dea…)

Beţia, cauzată de iluzie, e una, să te faci criţă, din

cauza alcoolului, e alta. Culmea, cel cuminte, aici, cel educat e beţivul – măcar ăsta se duce şi se culcă. Nu el duhneşte, nu el contaminează, ci „beţivul” – care lasă în urma lui o ideologie, vreun măgar de utopist, bând dimineaţa şi seara lapte, culcându-se, mulţumit, în urma descoperirilor din timpul zilei, aşezate, meticulos, pe hârtie. Virtuozitatea alcoolului!

Faţă de un ratat, duhnind, însă, de bunătate, nu pot

avea decât o comportare cordială.

Savian Mur

192

Ţicneala cunoaşterii l-a transformat pe om într-un mamifer morbid. Isteria sa, indusă de maladia iscodirii, face dintr-un pisoi, ce se joacă, un tigru flămând. Oboseala unei civilizaţii, toropeala spiritului: după calapodul omului, al monumentalei sale sminteli.

…Şi ce se va alege de lumea aceasta? – îţi spui, la

înmormântarea unui om bun. Soldaţii romani nu frecventau closetul, preferau să-şi

deşerte maţele împreună. Tronurile dichisite, aşezate unul lângă altul, pe care aceştia stăteau, timp îndelungat – relicve, ce pot fi observate, în Libia, azi, martori ai unei activităţi sociale, la care luau parte acei descreieraţi, îndeletnicire ce se moşteneşte, în sudul Italiei, unde bătrânii satului discută, ore îndelungate, stând pe vine. Ei, ce discutau? Ce discută? Despre esenţa acestei lumi, una deosebit de parfumată: violenţa soldatului şi neputinţa smochinită a bătrânului au ajuns la un numitor comun – nişte scremete. Ce bine ar fi fost dacă filozofia romană, care a bătut câmpii, imperial, ar fi folosit puturoasele discuţii, pe vine, ca material serios de documentare.

Un spirit, abuzat de instrumentele castrării, devine un

bun consumator de istorie. Bietul general… Despuiat de grandioasa uniformă,

apare, hâd, omul, în impunătoarea sa nimicnicie. Dacă doreşti să iei lecţii de luciditate, interesează-te

de un fost elev eminent al cartierului, de ani buni ratat şi

Statuile delirului

193

proeminent beţiv. Faţă de această rezervă, titularul, adică ajunsul, realizatul, pare un masticator matur.

Ce poţi dori altceva lăcomiei de putere, de avere,

decât suava îmbrăţişare a anacondei? Îmbrăcat în costumul scepticului şi cu cravata pasiunii,

la gât – propunere pentru o prezentare de modă. Reducerea conştiinţei metafizice, un gest de

autoconservare? Posteriorul unei analfabete dă credibilitate eseului filozofic.

Din resturi de trăire neperturbată se poate încropi,

noaptea, un somn bunicel. Vasul minţii e gol. Ce mai poate însemna specializarea într-o meserie,

faţă de reala specializare, atât de intimă omului, cea în decepţie? Un titlu academic are profunzimea unui joc naiv.

Prima zi a anului nu ar trebui întâmpinată cu acel

sinistru revelion, ci cu un bocet, lung, cât toată noaptea. Oare ce să-ţi mai dea curaj pentru chinul sectorizat de zilele noului an? Inspiraţie?

Lipitoarea, ruda foarte apropiată a râmei, suge, cu

atâta delicateţe, sângele din jurul unei răni, încât omul nu simte nimic. De altfel, gingaşul animal secretă o substanţă ce anihilează durerea. Totodată, reuşeşte să regularizeze circulaţia sângelui, în zonă, având grijă să elimine, la faţa

Savian Mur

194

locului, o substanţă antiseptică. Cum să nu tânjesc după o armată de lipitori, seara târziu, care să-mi sugă tot sângele negru, acumulat peste zi, băltindu-mi, bogat, pe carnea sufletului?

Spre deosebire de un elev bun, jigodiile unei şcoli sunt

teribil de bine cunoscute, par la modă. La fel, într-un cartier; lichelele clasice ale unui oraş, javrele celebre ale unei ţări! Răul se bucură de o faimă aparte.

Certele afinităţi ale militarului cu ciomagul; ale celui

american, cu unul mai fin, bâta… Într-un general dansează, graţios, o brută. Ador răpăitul mitralierei, executat, blând, de privighetoare. …Cineva îmi arată, insistent – în vis – un neamţ, explicându-mi, cu gesturi largi, că pute, ca un dihor.

Pisoiul făcându-ţi zob sobrietatea, călcându-ţi în

picioare mândria. Un preşedinte ar trebui să analizeze intrarea ţării în război cu un pisoi, pe ceafă.

Verbul „a abdica”, drag mie, ca măseaua-ciutii. Ce vrajă poate exista în decadenţa unui imperiu?

Poate oroare, laolaltă cu o bucurie latentă. Oare numai ultimii împăraţi romani să fi fost nişte monştri? Lagărul comunist, crima frustrării…

Istoria: extemporal la crimă.

Statuile delirului

195

La originea unui dezastru stă un frustrat, ce nu mai poate ieşi din criză. Dacă mai este şi şeful unui stat… El nu-şi poate ameliora boala decât distrugând: gloria molozului îl inspiră.

Ejectaţi de prin Europa, cu scârbă şi oroare, o câmpie

răbdătoare i-a primit pe huni – ce păcat de hârciogi. Cine-ar fi crezut că această sadică gloată, această superbarbară populaţie avea să se creştineze? Să producă, apoi, rafinaţi oameni de cultură? Să nu mai bea vinul crimei, direct din craniul victimei, ci licoarea civilizaţiei, dintr-un delicat pahar? Ce n-a reuşit ţiganul, în Europa, a izbutit acest colţişor de Asie.

România nu-şi mai poate permite să aibă ţigani la

conducere. Un pic de decenţă din partea ăstora, pentru mama care le-a dat să sugă; să stea cât mai departe de fotoliu!

Imnurile naţionale a două ţări, cântate unul după altul:

câtă armonie. …Deşi pe stradă erau destui oameni, nu am văzut

niciunul. La un moment dat, apăru un câine de-al cartierului. L-am salutat, cu tot respectul. Copacul bătrân, din apropiere, îşi scoase pălăria. Fă-ţi din ignorarea omului o icoană. Caută prietenia în altă parte.

Savian Mur

196

Tăcerea ţeapănă Obosit de mine, ca un vechi locatar de la grădina

zoologică. Obosit de om… Zăbrelele au forma celulei. Ţesutul – puşcărie caldă. Răgetele scoase de privirea mea! Nu există fiinţă aşa de calificată, pentru deziluzii, cum e omul. Tăria unora dintre mâhnirile mele ar putea fi comparată cu acea a unui adăpost antiaerian.

Însăşi libertatea te manevrează, prin lipsa de stabilitate. Cimpanzeul pare un om bolnav psihic. A fi sau a nu fi? – se ilumină un porc, lângă troaca

goală. Mai bine la marginea foamei, decât în centrul dorinţei. Sunt un înrăit jucător de table. Arunc zarurile

nimicniciei, de dimineaţa până seara. Să stai – e rău, să nu stai – la fel. Soluţia? Să stai

nestând.

Statuile delirului

197

Ce este altceva omul decât un demolator? Găseşte el ce: zeu, ideologie, aproapele, propria fiinţă.

Cea mai bună veste îşi trage seva din lipsa de veşti. Stările extreme sunt periculoase. Musafiri nepoftiţi,

lasă urme. Cel puţin euforia are bun-simţ – se cară, destul de repede, pe când puiul depresiei…

Să te muţi pe o altă stradă, în alt oraş, să-ţi părăseşti

ţara: problemele tale vor avea, de fiecare dată, o altă adresă.

„(…) fericirea de a fi în frumuseţe şi siguranţa de-a o

pierde în timp mă sfâşiau crunt” – însuşi Cioran a scris această aberaţie.

Ce reproşuri să îi aduc acestei primăveri duse, din

moment ce mi-a feliat existenţa cu aceeaşi exactitate rece?

În plasa sufletului meu se zbate o pasăre. Iarna: un hoit al aerului. Decembrie, ianuarie,

februarie: luni lipsite de talent. Mai: nici un stil. …După o secetă funebră, o ploaie abjectă, de parcă

vegetaţia leucemică ar fi dorit, doar, să se spele pe dinţi.

Savian Mur

198

Vară, la fel de tembelă; nu pot privi asfinţitul soarelui fără un puternic sentiment de trădare. Asta după ce, în timpul zilei, neamproştenia sa îmi dilată exasperarea.

Am relaţii cordiale cu marginile de prăpastie – aici

reuşesc să mai trăiesc, mulţumitor. Într-adevăr, pot intra în starea de graţie a contemplării uşor, dacă în faţa mea se cască un abis profund.

Viziunea mea despre existenţă coincide cu cea a unui

copac: mi se poate întâmpla orice. Un consumator disciplinat, un veşnic abonat la stiva

doldora de hoiturile existenţei, ornamentate, graţios, cu frişca zilei: omul… Poate el simţi gustul libertăţii fără contribuţia unor zăbrele masive, alcătuind un gard, în jurul său? O stare continuă de vacanţă, o reîntoarcere la starea adamică, de opulentă blegeală, l-ar duce, mai repede, la exasperare, decât zidurile unei închisori.

Am văzut pisoi fericiţi. În civilizaţia rurală, baliga avea un rol aparte. În cea

urbană, deodorantul a înlocuit-o. Omul pute – iată o constantă.

Filozofia morbidă a trupului… Ce reprezint eu pentru

organele mele? Un dubios, un zănatic, un dandy… Ele muncesc – şi boul, cu cheltuiala.

Siluit de fiinţă…

Statuile delirului

199

Caii de rasă ai disperării – cum te mai trezeşte un simplu nechezat.

Dacă doreşti să te îmbogăţeşti cu un curs de filozofie,

ieşi luni dimineaţa, în parc. Nu există uşă deschisă pentru om. Viitorul are forma

unui lacăt. Noapte abstractă, de iarnă timpurie; tăcere bolnavă,

stare de imponderabilitate. Mă pipăi – nimic. Să fie adevărat că mă mai exist? Dă-mi Doamne, o sănătoasă migrenă, să pot apuca zorile. (Să-mi tai un deget? Dacă nu va curge sânge?)

Nu, nicidecum eu îmi transform senzaţiile în problemă

– acestea rezolvă. Eu, fleşcăială carnală, doar mă abţin cu biciul neputinţei. La capitolul „Milă” nu am obţinut niciun rezultat. …Un suflet peste care au trecut şenilele tancului – cu de mai percep?

Obraznicul ce mai trăieşte, de parcă plafonul de nori

ar fi coborât prea jos, ce-mi va trage obloanele când va binevoi… Eu? Un cuvânt ireal.

Un discurs eruptiv, la adresa omului, este singurul lux

ce şi-l mai poate permite bătrâneţea severă. Aceasta, bătrâneţea, mai duce după ea, adesea în cârje, o decenţă, aşa cum şi-ar duce fostul copil la joacă.

Savian Mur

200

Tinereţea… Dacă doreşti să pipăi o fantomă, interesează-te de un veteran drogat, a cărui vârstă reală e în jurul a douăzeci de ani.

O cafeluţă, un păhărel, câteva fumuri, dintr-o ţigară.

Aşa începe şi copilul să meargă – făcând primii paşi. Inocenţa copilăriei unui viciu!

Lenea rusească, îndulcită de ceaiul cehovian; ftizia

vodcii, înroşind ziua. Pus lângă un scandinav, italianul pare beat. Blegeala se hrăneşte cu frig.

Să devii o plantă palidă de apartament, în loc de

sânge să-ţi curgă clorofilă galbenă… Televizorul, calculatorul, internetul îţi sunt de un ajutor nepreţuit.

Delirul tăcerii unui pustnic. Dacă muzica hormonală vindecă un impotent, atunci

ea şi-a atins ţinta. Dacă literatura hormonală aduce leacul unei târfe…

La câteva vorbe, ţiganul înjură. Civilizat, occidentalul

se abţine. Şi tot el şi-ar putea începe prima vizită, la un psihiatru.

„A sunat ora închiderii în grădinile Occidentului” (Cyril

Connally). A sunat ora deschiderii în grădinile plictiselii…

Statuile delirului

201

Izbăvirea masculului se pierde în trupul femelei. Dacă o femelă ar practica prostituţia, desigur că ar fi întrecută, în profesionalism, de femeie.

Vinurile scurse din strugurii lehamitei, desăvârşite prin

pivniţele mucegăitei renunţări: preţioase întăritoare, aduse spiritului fostului idealist.

Nu poţi întoarce spatele decepţiei, fără a nu crede în

nimic. Ajunge o mică spărtură, prin care să-şi facă loc, hoţeşte, un pui de speranţă, pentru ca liniştea dumitale să fie pândită de o ghilotină.

…Pe dealurile de lângă Târgovişte: când fără să

doresc, percep, în depărtare, oraşul, ca pe-o pedeapsă îngrămădită – acea abjectă colcăială –, îmi vine să fredonez: uite, de mine s-alese ceva.

Să nu-ţi conştientizezi propriul trup, zi de zi, neavând

nici măcar relaţii de bună vecinătate cu el, să nu dai bună-ziua unui organ, întrebându-l ce mai face, dar să ştii, precis, ce şi-a mai cumpărat de mâncare vecinul, ce bea, când îşi lichidează ultimul împrumut ori istoria amănunţită a unui imperiu – iată un mic detaliu al comportamentului uman. Atunci, de unde tupeul cu care omul îl ironizează pe animal, reducându-l, cu atâta morbidă plăcere, la zero? Cel puţin, acesta îşi respectă, cu severitate, somnul.

Un piton de patru metri şi un băieţel de trei ani sunt

prieteni nedespărţiţi. Copilul doarme pe confortabila

Savian Mur

202

reptilă – au camera lor. Imaginile de la televizor, pe care le „revăd”, adesea, îmi confirmă faptul că am doi prieteni, în Asia.

…Să nu vină acea zi, când omul nu îşi va dori altceva

decât o zdravănă muşcătură de câine! Dorul sfâşietor, după fiinţa exterminată, la ce poate duce?

Nu-ţi poţi alimenta îndoielile, fără o rigoare de general.

Ai nevoie de o inspiraţie necontenită, în credinţă, spre a-ţi susţine lipsa de credinţă. Scepticul nu este altceva decât un credincios eretic.

…Cum să fi uitat acea zi? Mă pregăteam, înfrigurat,

să mai scriu câte ceva despre lipsa de sens a existenţei, când o privighetoare mi-a spulberat, într-un minut, toată inspiraţia. M-o fi spionat? Prea se afla nepermis de aproape.

Ce ratare îmbelşugată, să tot scrii la romane poliţiste.

Să fii cititor de aşa ceva, să te mai cheme şi Mircea Eliade… (Poate am să aflu, într-o zi, că Cioran juca table.)

Existenţa răspunde unei logici funebre: cel slab este

căsăpit. Nu-ţi poţi stinge adoraţia faţă de Natură – decât reactivând biologia unui animal de pradă. „Natura în sărbătoare” – gândeşte-te la un pui de căprioară, încolţit de haită.

Statuile delirului

203

Nu poţi fi, întruna, plin de umor, fără a deveni suspect, ca o nimfomană. Când râde un ştirb, poate că e sincer.

…Bach, pândindu-l pe Dumnezeu: de la cine să

primească un răspuns, jos, pe pământ? Iar sus… sus… Uşi închise! Într-o bună zi, poate că una se va crăpa, sedusă, în sfârşit, de orgă.

Ar fi bine ca Dumnezeu să nu îi mai poruncească

omului, şi nici acesta. Doar când pisica mea îmi va porunci, atunci voi utiliza şi eu semnul exclamării. Intensitatea adulării unui câine, unei pisici, de către stăpân, se înscrie în parametrii firescului. Morbidul începe cu adularea unui zeu, unui lider politic, unei religii, indicând, cu precizie, gradul de infirmitate psihică la care s-a ajuns; viitorul torţionar face antrenamente ovaţionând.

Un şarpe cu clopoţei nu-şi foloseşte veninul împotriva

altuia. Liniştea moale dintr-o vizuină, populată de sute de exemplare! În schimb, un membru al unei turme de animale umane…

Ziua, ca un dihor. Noaptea, găină cu creierii devoraţi. O sută de zile, fără pic de nor – se poate închipui o

hrană mai suculentă pentru disperare? Un suflet, peste care au trecut şenilele tancului – cum

să mai percepi?

Savian Mur

204

Adevărata glorie i-o dă vieţuitoarei, omului, Suferinţa. Cancerul atârnă de viteazul trup cea mai strălucitoare medalie. Gloria sportivă, militară, gloria în ştiinţă, în artă? Surogate.

Trecut strălucitor, prezent strălucitor, viitor strălucitor –

pentru Suferinţă. Nu are oare aceasta inventivitatea apei? Fluviul, o lacrimă a lui Buddha…

Învaţă, învaţă, învaţă – recomandă Suferinţa, cu toată

modestia, făpturii. Acele cuvinte zdrobite, pe patul spitalului, din a căror

cenuşă se ridică, viguros, templul chinului. Înlesnirile, pe care ţi le aduce Natura, întru încheierea

unei partituri, pe care ai interpretat-o cu ură şi veneraţie. Deasupra cimitirului creşte o tăcere ţeapănă.

Statuile delirului

205

Minima decenţă Deoarece ploaia cade pe pământ, lui Dumnezeu i s-a

cam luat de pietrişul cerului. Cum să-l mai vadă cu ochi buni pe om? …Uite cine are parte de răcoare, pe zăduful ăsta, de verdeaţă…O, şi ce prune pârguite ţine în palmă! Trebuie să luăm măsuri cu omuleţul ăsta pofticios, prea i-am dat multe, pe pământul acela… Rămăserăm noi, pe-aici, cu mâna goală… Mai rămâne o speranţă, acolo, jos: deşertul – oare de ce, din vastele nisipuri, se ridică până la mine atâtea rugi fierbinţi? Ce atâta jaf de bunătăţi, pe lângă om? Ia uite cum a căpiat – în loc să se gândească la mine, să mă venereze, măgarul înfulecă. Măcar, or fi dulci?...

Sfârşit de mileniu. Dumnezeu încă nu s-a hotărât să-şi

spele ciorapii. Vina sa fundamentală? Aceea de a fi fost creat. Profetul? Un autor cu opera confiscată. Dacă, cert, diavolul este invenţia omului, de ce Dumnezeu se tot lasă aşteptat şi nu pune, odată, lucrurile la punct? Cum de permite manifestarea îngrozitoare a răului?

O biserică opulentă. Înăuntru, Dumnezeu se bâlbâie.

Se cântă… Orga… Luminile… Calitatea picturilor… Costumaţia, impecabilă… Ce spectacol! Ruşinat de atâta precizie, Dumnezeu dispare… Reprezentaţia continuă.

Savian Mur

206

Rece… rece… rece… Într-un târziu, e încuiată uşa. Dumnezeu, de negăsit…

Dumnezeu: instituţie cu răspundere limitată. Creştinismul este o religie a rugăciunii, budismul – a

meditaţiei. Astfel, prin rugăciune, creştinul cere ceva lui Dumnezeu. Budistul nu cere nimic – nici n-ar avea cui, noţiunea de „Dumnezeu” neexistând, nefiind definită, ca în Vechiul Testament; pentru el cerul şi o simplă pârloagă au cam acelaşi conţinut… Exteriorul este nul. Focalizarea se face în interiorul fiinţei sale, aici vrea să ajungă, la această imensă depărtare, prin îndârjit travaliu: mediaţia, adică izolarea minţii, marele duşman, odiosul instigator, prin care se înfăptuieşte păcatul – evident, un alt fel de păcat, nefiind vorba de acela cu care este familiarizat creştinul. Să afle, aşa, adevărul său, nu al altuia… Aşadar, budistul obţine.

Isus se considera un zeu – Buddha, un Maestru.

Oricum, Buddha l-ar fi picat pe Dumnezeu la disciplina „omul”, încă de la primele răspunsuri…

Dumnezeu are cu o piatră, ori cu un chinez, relaţii

identice. În vizită, în Grecia, papa cere scuze lui Dumnezeu (!)

pentru ororile comise de catolicism ortodoxismului. Nici după un secol, cea mai înaltă faţă bisericească, din Rusia, nu catadicseşte să îl ierte (!) pe Tolstoi. L-o fi citit? Dacă da, l-o fi înţeles? O afurisenie aşa de veninoasă,

Statuile delirului

207

încât nici 100 de ani scurşi nu i-au putut veni de hac… Un minunat exemplu de ură creştină, din clasa celor râncede.

Biserica ortodoxă, cea catolică, sectele: Isus, secţionat. O mânăstire, unde rugăciunea pentru animal, pentru

pasăre, pentru copac să nu se întrerupă. Omul? Se aranjează el… Pustnicul dă nobleţe cerului şi pământului de sub tălpi.

Nu prin rugăciune, deci prin pasivitate, se pune

pumnul în gură violenţei, ci printr-o contraviolenţă nimicitoare. Un Dumnezeu, cu parul în mână, este de un ajutor nepreţuit.

În Coran scrie că trebuie să-ţi respecţi ţara care îţi

hrăneşte familia, să-ţi iubeşti pământul care îţi hrăneşte familia. Cât de utile sunt aceste cuvinte Transilvaniei!

De-ar fi rezolvată, la primărie, problema locuinţei, aşa

cum o face, ireproşabil, creştinismul, de sute de ani, pe lumea cealaltă! Un iad, de talia ghetoului, un rai, de cinci stele… Înfumurarea unui preot, în faţa primarului…

Prăjitura, ce iese din bucătăria religiei, nu are niciun

gust, deşi preotul, spre slava sa, a presărat, cu migală, deasupra, în locul lui Dumnezeu, un strat gros de zahăr… Să primeşti o parohie, şi să visezi, noaptea, că Dumnezeu a demisionat…

Savian Mur

208

Să te cerţi, de ani buni de zile, cu Dumnezeu şi să te facă, doar în câteva minute, o japiţă…

Am văzut două măicuţe zvelte, mergând pe drumul ce

ducea la mânăstire, şi ţinându-se de mână… Felul în care erau încrucişate mâinile mi-a dat un fior… Chiar în acel moment, l-am simţit pe Dumnezeu, încruntându-se. Pare-se că o rugăciune, întru viciu, nu dă greş deloc. Cum îşi mai onorează promisiunea un Dumnezeu al viciului!

Suetoniu a spus despre Caligula că nu-şi săruta pe

gât soţia sau amantele, fără a le aminti că-i stătea în putere să le reteze capul… Cruzimea este fiica demenţei: ce mai spera să obţină de la femeia de lângă el, în momentele următoare? …Frica animalică de Dumnezeu, o condiţie a credinţei? Să dea aceasta rezultate maximale, eventual, un extaz? O salbă? Însăşi banala ridicare a ochilor către cer, pentru un dialog embrionar cu Dumnezeu, pentru o umilă întrebare, pusă acestuia, să intre, automat, sub incidenţa păcatului? Să-ţi arcuiască, violent, teribila frică necugetata privire verticală, către un pământ al negrei umilinţe, spinarea ta valorând ceva numai dacă este bine încovoiată? Nu poţi rămâne altfel decât cătrănit, auzind aceasta din gura unor mari credincioşi, ai unor stâlpi spirituali… Până şi somnul să ţi-l suprimi, chinuindu-ţi trupul, cu sălbăticie, căci, aţipind, cum te mai poţi împotrivi ispitei ce pătrunde, nestingherită, pe aripile visului? Un somn bun, sănătos? Mare păcat – cine să mai vegheze, atunci? Cum să-l superi, în aşa hal, pe Dumnezeu?

Statuile delirului

209

Nu, niciodată cruzimea unui zeu nu a dus la nimic bun şi nici nu va duce. Un zeu ameninţător, ce nu catadicseşte să-ţi arunce, măcar, o privire ţie un neisprăvit de muritor, e un zeu în pericol. Şi de ce să te temi de un zeu, de ce să trăieşti în aerul bolnav al ameninţării, când singura ta vină rezidă în banalul fapt că ai fost născut, că trebuie să te supui, fără crâcnire, unor tradiţii, unor reguli morbide, adesea, de care nimeni nu te-a întrebat – e drept că, la botez, de exemplu, nu avea pe cine –, viitorul fiindu-ţi arvunit la modul cel mai ipocrit, dacă nu cumva tembel! Crede, orbeşte! Fă ce ţi se cere! Nu întreba absolut nimic, păcătos hidos, de ce cârteşti? Uită-te într-o oglindă, neajutoratule, nu ţi-e bine? Cu mutra ta de bezmetic… Ciudatule! Ia uite pe cine ţineam în curte, pocâltitule, uite cine înfulecă la masă cu noi, înfigându-şi uitătura bolnavă în farfuria curată. La cine ţineam, pe cine alintam… Ne făleam şi noi cu tine la lume, c-o fi, c-o păţi, deveniseşi un fel de icoană a familiei – când colo, pe câmpii… Dus… ochii beliţi… Spurcatule! Şi-a lăsat jigodia şi barbă! Marş repede la icoana aia mare şi roagă-te, până oi crăpa, să te ierte! Tare, să te auzim şi noi, să ştim o treabă, cum să mai intrăm în neagra noapte – cu tine pe cap? Asta ne mai lipsea nouă, acum, să mai pună şi amărâtul ăsta întrebări, să stea, ore întregi, încruntat – pesemne, scrântit din carte –, că-n rest, le făcuserăm pe toate… Încailea nu pui hăluia mâna pe sticlă… ştiam şi noi o treabă, lumuliţa asta rea se lămurea. Tu să te tragi, mă, de şireturi cu Domnul? Stricatule! Tu să-i pui întrebări d-alea lui Dumnezeu, cu gura ta jegoasă? Tatălui, mă? Păi să nu punem noi mâna pe retevei, de-ţi mai filează, dacă-ţi mai vine ceva pe

Savian Mur

210

chelie? …Poate c-oi vrea la doctor, ştim şi noi?, să-ţi dea ăla o roabă de nasturi din ăia, să bagi pe gât până n-oi mai putea, să te saturi, holbatule, să te blegească – uite-aşa să te clatini pe cărare! Din moment ce Dumnezeu nu greşeşte niciodată, păcătos cretin, niciodată!, te învaţă numai lucruri bune, dulci ca mierea, care să te sature, doar auzindu-le, aşa de hăplos, cum eşti, ce rost are să delirezi? Nu, dumnealui a citit maldăre de cărţi, s-a umflat, ca o gogoaşă, cu filozofi scrântiţi… Cine-oi fi tu, urâţenie? Mai ştii cum te cheamă? Să ne sară ochii din cap de nu te-om lua cu pătura din bătătură! Că ce-o să mai păţească, ce-o să mai tragă cocoaşa dumitale, de-o mai coteşti, de mâine dimineaţă încolo…

Măreţia omului nu stă în îngroşarea gloatei, a numărului rezultat din recensământ, în însuşirea obiceiurilor, dubioase, adesea, de-a dreptul criminale, uneori, ale ăsteia, ci în detaşare. Măreţia sau minima decenţă? Dacă gloata îngurgitează miel de Paşti, dumneata ridică-te şi, cu vorbe potrivite, convinge-ţi familia, cunoscuţii, că sărbătoarea înseamnă altceva, nicidecum funebră ghiftuire. Dacă este cu adevărat sărbătoare, atunci şi mielul să se bucure! De la acest nivel, poţi discuta, amical, cu Dumnezeu, de pe poziţii egale. Chiar te asemeni la chip cu el… Poţi observa că Dumnezeu te ascultă şi că se bucură. Dumnezeu devine un partener, nicidecum un adversar, un dictator.

Scoate un elev la tablă, dimineaţa, învăţătorule, ţipă la el, ameninţă-l, apoi pune-l să spună lecţia… Isus stătea de vorbă, Buddha, la fel. Isus stă de vorbă. Buddha îţi arată. Din păcate, acel miel… Nu s-a putut face nimic, Isuse?

Statuile delirului

211

Cuprins Fiinţa bizară / 5 Dehăitarea / 8 Ziua, tenace prostituată / 10 Goarna funerară a miracolului / 12 Omul despuiat / 15 Nemuritorul, decedat / 18 Maestrul nesupunerii / 24 Trupul izbăvitor / 31 Singurătatea sufletului caritabil / 33 Supremaţia Milei / 37 Nero – în timpul liber, împărat / 40 Barbarul / 52 O diplomă de absent / 63 Arta de a putrezi la domiciliu / 65 Supraomul expirat / 70 Homo novus, făcătură / 80 Lângă cimitirul întâmplării / 84 Marc Aureliu – soclul gol / 87 Pomul cunoaşterii delirului / 104 Shakespeare – între stupoare şi admiraţie / 107 Fantomele exaltării / 119 Ceva îmi ocupă tot timpul – fiinţez / 122

Savian Mur

212

Pe aleile antidelirului

Maratonul anonimatului / 127 O cură de prizare a scheletului / 134 Păscând iarba crudă a pasivităţii / 141 Exilat în fiinţă / 149 Un verb binecuvântat / 157 Când clopotul singurătăţii tale bate / 164 Se făcea că Dumnezeu era student la informatică / 173 Sub incandescenţa vidului / 180 Copacul, un exemplar de sfinţenie / 188 Tăcerea ţeapănă / 196 Minima decenţă / 205

Statuile delirului

213

În colecţiile Istorie literarã şi Eseu

ale Editurii Bibliotheca au apărut:

• Şerban Cioculescu, Istoria literaturii române moderne - începuturile literaturii artistice

• Mircea Horia Simionescu, Literatură dus-întors • Tudor Cristea, Partea şi întregul (eseuri critice) • Henri Zalis, O istorie condensată a literaturii române (1880-2000) vol. I, II • Barbu Cioculescu, De la Mateiu citire... • Barbu Cioculescu, Mateiu I. Caragiale. Receptarea operei • Alexandru George, Consemnări în curs şi la fine • Alexandru George, În treacăt, văzând, reflectând • Sultana Craia, Zaharia Stancu sau Aventura memoriei • Sultana Craia, Vis şi reverie în literatura română • Ion Gavrilă, I.Al. Brătescu-Voineşti. Viaţa şi opera literară • Emil Vasilescu, Vladimir Streinu (monografie) • Mihai Gabriel Popescu, Pagini la istoria culturii dâmboviţene • Emil Vasilescu, Contraforturi I. Contribuţii de istorie literară şi bibliologie • Ştefania Rujan, Metafore obsedante şi imagini proiectate • George Anca, Literary Anthropology • Henri Zalis, Printre contemporani • Marin Neagu, Istoria literaturii române în date • George Coandă, Eminescu - istoric naţional • Victor Petrescu, Ipostaze ale literaturii române vechi • Henri Zalis, Aplecarea trestiei - pagini de jurnal • Florentin Popescu, Ctitorii brâncoveneşti • Tudor Cristea, De la clasici la contemporani. Cronici şi eseuri critice • Daniela-Olguţa Iordache, Moliere a fost deranjat • Agnes Erich, Istoria tiparului românesc de la începuturi până la apariţia

marilor edituri comerciale • Victor Petrescu, Pagini de istorie literară. Studii, articole, note • Mihai Cimpoi, Prometeu şi Pandora. Eseuri despre Ion Heliade Rădulescu • Florentin Popescu, Eu v-am citit pe toţi (vol. I, II, III, IV) • Barbu Cioculescu, Zădărnicii. Prin vuietul vremii • Anca Denisa Petrache, Sentimentul religios în literatura „Gândirii” • Mihai Cimpoi, Ion Heliade Rădulescu. Panhymniul Fiinţei • Mihai Gabriel Popescu, Scrieri istorico-literare • Henri Zalis, Contur Eugen Barbu. Prozatorul între hotarele adevărului • Heliana Munteanu, Eugen Ionescu şi Emil Cioran despre muzică • Emil Lungeanu, Lecturi pe întuneric • Sultana Craia, Presă şi societate la români

Savian Mur

214

• Dimitrie Vatamaniuc, George Anca, Vlad Şovărel, Gramatica sanscrită

în versiunea lui Mihai Eminescu (caietul I) • Alexandru Nicolescu, Nicolae Scurtescu (monografie) • Victor Davidoiu, Liviu Rebreanu - dramaturg • Victor Petrescu, Poeţii Văcăreşti - bibliografie • Victor Petrescu, Poeţii Văcăreşti - o reevaluare critică necesară • Gheorghe Buluţă, V. Petrescu, Centenar Dan Simonescu. Cartea şi biblioteca • Mihai Stan, Scriitori dâmboviţeni • Mihai Stan, Lecturi empatice • Alexandru George, Litere şi clipe • Victor Petrescu, Scriitori şi publicişti dâmboviţeni • Mihai Gabriel Popescu, Dinastia Ciorăneştilor • Victor Petrescu, I.C. Vissarion între uitare şi dăinuire • Vasile Boerescu, Din impresiunile unui călător prin ţară. 1859 (ediţie

îngrijită de Mircea Anghelescu) • Nicolae Scurtu, Cercetări literare. Scriitori dâmboviţeni, vol. I, II • George Coandă, Caragiale faţă cu... reacţiunea (istoriei) • Crisula Ştefănescu, Corespondenţa Alexandru Ciorănescu - George

Ciorănescu (scrisori din arhiva lui George Ciorănescu - 1946-1964) • Alexandru Ciorănescu, Eseuri europene (ediţie îngrijită de Mircea

Anghelescu) • Lilica-Voicu Brey, Alexandru Ciorănescu. Bibliografie 1930-2010 • Mihai Cimpoi, Grigore Alexandrescu: „însuflarea” fiinţării • Liviu Grăsoiu, Ferestre spre trecut • Mihai Cimpoi, Vasile Cârlova. Poetul „sufletului mâhnit” • Sultana Craia, Îngeri, demoni şi muieri • Henri Zalis, La gura vulcanului. Peisaj epistolar după erupţie • Valeriu Râpeanu, De la I.L.Caragiale la Radu Tudoran. Scriitori români • Sultana Craia, Feţele Oraşului • Tudor Cristea, Arta derivei • Victor Petrescu, Mihai Stan, Târgovişte. Călători străini. Cronicari Sec. XV-XIX • Mihai Cimpoi, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti. Prefacerea firii • Vladimir Streinu, Clasicii noştri • Liviu Grăsoiu, Poeţi şi poezie • Victor Petrescu, Mihai Stan, Târgoviştea în literatură. 1800-1918 • Nicoleta-Aurora Popescu, Personajul feminin în literatura secolului XX

în România şi Marea Britanie • Mihai Cimpoi, Ion Ghica. Amintirea ca existenţă • Niculae Ionel, Scriitori târgovişteni • Marin Neagu, Cronologia lumii literare româneşti • Margareta Bineaţă, Cărţi şi autori de azi • Florentin Popescu, Salonul portretelor în peniţă • Henri Zalis, Aspecte şi structuri neoromantice • Tudor Cristea, Revizuiri şi consemnări

Statuile delirului

215

• Ioan Adam, Afinităţi selective • Victor Petrescu, Literatura română vechi • Mihai Stan (coordonator), Victor Petrescu, George Coandă, Societatea

Scriitorilor Târgovişteni. Din istoria unei grupări literare • Vladimir Streinu, Radiografii politice, ediţie îngrijită Ileana Iordache-

Streinu • Florentin Popescu, Cafeneaua literară şi boema din România. De la

începuturi până în prezent • Mihai Stan, Lecturi empatice 2 • Vasile Bahnaru, Lingvistică şi civilizaţie • Dumitru Copilu-Copillin, Eminescu în perspectivă universală • Mihai Cimpoi, Esenţa temeiului. Istoria literaturii române premoderne la

Târgovişte. Eseuri monografice despre Poeţii Văcăreşti (Ienăchiţă, Alecu, Nicolae, Iancu), Ion Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Vasile Cârlova, Ion Ghica, Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti

• Elena Stan, George Bacovia în contextul simbolismului • Ana Dobre, Litere şi sensuri • Liviu Grăsoiu, Românul a rămas poet? • Ioan Adam, Duiliu Zamfirescu – Scrieri de tinereţe • Dorin N. Uritescu, Pentru o lectură adevărată şi o percepere corectă a temei • Vladimir Streinu, Studii şi articole despre Mihai Eminescu • ***, Simpozion naţional. Şcoala prozatorilor târgovişteni. Receptarea critică

a operei lui Mircea Horia Simionescu; Mircea Horia Simionescu şi scriitorii dâmboviţeni (evocări), volum îngrijit de Mihai Stan

• Mihai Cimpoi, Anatomia Fiinţei. Şcoala literară şi artistică de la Târgovişte • Florentin Popescu, Seniorii literaturii noastre. Dialoguri culturale, vol. I • Dumitru Copilu-Copillin, Eminescu în circuitul universal. Traducerea şi

ecoul operei în 77 de limbi din peste 250 de ţări • Victor Petrescu, Mihai Stan, Elena Văcărescu şi spiritualitatea

românească în Europa. Studii şi articole • Dorina Grăsoiu, Texte regăsite, texte regândite

Puteţi comanda aceste titluri la adresa Editurii Bibliotheca,

str. Nicolae Radian, KB 2/3, Târgovişte, cod 130062 sau prin

e-mail: biblioth@gmail.com. Pentru informaţii suplimentare,

inclusiv preţul, puteţi accesa site-ul www.bibliotheca.ro sau ne

puteţi contacta la 0245 212241.

Savian Mur

216

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921 e-mail: biblioth@gmail.com • www.bibliotheca.ro • Acreditată CNCS în anul 2012, pe domeniile CNATDCU: Filologie, Teologie, Istorie şi studii culturale, • Prezentă în lista B – edituri clasificate de CNCS pe domeniile: Istoria economiei, istoria ştiinţei şi a tehnologiei. Istorie socială, economică şi politică. Istorie militară. Ştiinţe juridice. Limba şi literatura română. Mituri, ritualuri, reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase. Etnografie cod depunere PN-II-ACRED-ED-2011-0095; PN-II-ACRED-ED-2011-0096; PN-II-ACRED-ED-2011-0097. • Atestată de Ministerul Culturii şi Cultelor cu avizul nr. 4363/27.05.1997 • Membru al Societăţii Editorilor din România – SER (Romanian Publishers Society – RPS) Tiparul BIBLIOPRINT Târgovişte Tel. 0765 464 304 • fax 0245 212 241 e-mail: biblioprint@yahoo.com