1.1 Geomorfologia

Judeţul Dâmboviţa este poziţionat în porţiunea central – sudică a teritoriului ţării. Poziţionat la Sud de «axa

longitudinală» a Carpaţilor Meridionali, teritoriul (având extinderea principală pe direcţia N – S) include, succesiv,

începând de la extremitatea sa nordică spre Sud, toate tipurile de unităţi geomorfologice (treapta morfologică

montană, căreia îi suprafeţe restrânse, respectiv cea a dealurilor subcarpatice, subunitatea colinară – de tranziţie şi

treapta morfologică de câmpie, acestora revenindu-le procente mult mai mari din teritoriul judeţului).

Sectorul montan al teritoriului judeţului Dâmboviţa, care corespunde, în general, porţiunii superioare a

bazinului hidrologic al Ialomiţei (exceptând principalii săi afluenţi estici), este reprezentat prin ramurile central –

sudice ale culmilor aparţinând grupei masivului Bucegi, (porţiunea centrală şi cea sudică a versantului vestic al

munţilor Bucegi şi versanţii estic, respectiv sudic ai munţilor Leaota). În acest areal – caracterizat la extremitatea sa

nordică prin altitudini de + 2300...+ 2400 m şi care se diminuează treptat până la cote de + 1000…+ 1200 m (în

sectorul Vârful Măgurii – Moroeni – Coama Muscelului) – sunt localizate obârşiile Ialomiţei şi Ialomicioarei de

Moroeni, afluentul stânga cel mai important din sectorul montan al râului principal. Aşadar, în arealul montan al

judeţului, «cumpăna apelor» care face delimitarea dintre bazinul hidrografic al Ialomiţei (stricto sensu, de ord. II, din

care sunt excluşi principalii afluenţi estici) şi bazinele învecinate (Prahova spre Est, Dâmboviţa spre Vest)

corespunde, totodată, limitei administrative a judeţului Dâmboviţa.

Altitudinea crestelor care delimitează platoul montan de obârşie a Ialomiţei şi Ialomicioarei de Runcu se

diminuează treptat dinspre Nord spre Sud (de la cote mai mari de + 2300...+ 2400 m până la cote de + 1000…+

1200 m în apropiere de Moroeni – perimetrul vestic Raciu-Vârful Măgurii şi cel estic – Coama Muscelului).

Pe cursurile Ialomiţei, respectiv Brăteiului (afluent dreapta din sectorul montan al râului) au fost realizate (la

altitudini de minimum + 1200 m) mai multe acumulări (Bolboci, Scropoasa, Brătei). Cursul Ialomoţei a erodat în

profunzime sectorul piemontan sudic situat la tranziţia dintre Leaota şi Bucegi, astfel încât la confluenţa Ialomiţei cu

Ialomicioara (de Moroeni), localizată la extremitatea sudică a treptei morfologice montane, aproximativ pe

aliniamentul tranziţiei spre treapta dealurilor subcarpatice (în intravilanul localităţii Moroeni), altitudinea terenului în

platoul de luncă a râului coboară până la valori de cotă cuprinse între + 600 şi + 650 m.

Tranziţia de la unitatea morfologică montană la cea a dealurilor subcarpatice corespunde unui aliniamentul

aferent care străbate sectoarele nordice de intravilan ale localităţilor Muscel, Pucheni – Moroeni, Ferestre – Runcu,

Brebu, Meişoare – Pucheni, având, aproximativ, orientare ENE – WSW.

Dealurile subcarpatice traversează teritoriul judeţului Dâmboviţa sub forma unei benzi cu lăţime de cca. 30

km orientată, de asemenea, dinspre NE spre SW. Limita sudică a dealurilor subcarpatice, relativ sinuoasă, dar

urmând direcţia generală de dezvoltare a treptelor morfologice, corespunde aliniamentului care străbate

intravilanele localităţilor Moreni, Gura Ocniţei, Răzvad, NE-Târgovişte (Valea Voievozilor), Aninoasa, Doiceşti, E-

Drăgăneşti-Ungureni, Gheboieni, Izvoarele, Manga, Gemenea-Brătuleşti, Capu Coastei (Malu cu Flori), Merişoare

(Pucheni).

Sectorul dealurilor subcarpatice este delimitat spre Vest de culoarul Dâmboviţei, iar în porţiunea centrală

este străbătut de culoarul Ialomiţei (acest curs având, începând de la izvoare şi până la ieşirea din treapta

dealurilor – perimetrul Doiceşti – o direcţie de curgere aproximativ NS – cu abateri nesemnificative de la această

direcţie). Poziţionat aproximativ în centrul treptei montane şi a celei aferente dealurilor subcarpatice, cursul

Ialomiţei delimitează în acest areal nordic al judeţului, două sectoare aproximativ simetrice ale teritoriului judeţului.

În cadrul sectorului subcarpatic aparţinând teritoriului judeţului Dâmboviţa se delimitează trei fâşii paralele,

dezvoltate pe aceiaşi direcţie cu întreaga structură (dinspre NE spre SW).

1

Sectorul (fâşia) nord-vestic(ă) a(l) acestei unităţi morfologice de dealuri subcarpatice, adiacent(ă) treptei

morfologice montane corespunde dealurilor piemontane înalte, culmile dealurilor respective depăşind, de regulă,

altitudinea de 800 m. În luncile principalelor văi (Ialomiţa, Ialomicioara de Runcu, Râul Alb), altitudinea coboară la

valori de + 500…+ 550 m. Altitudinile mai mari ale dealurilor subcarpatice din acest sector îşi au explicaţia în

caracteristicile geologo-structurale ale arealului respectiv (în care domină formaţiuni ale flişului cretacic şi

paleogen, iar în structura sinclinală Bezdead – Buciumeni – N-Fieni, cele ale molasei miocene).

Sectorul central al unităţii dealurilor subcarpatice această zonă are caracter depresionar (de «depresiune

subcarpatică») şi se remarcă prin relieful său relativ mai domol, fără pante accentuate ale versanţilor dealurilor.

Cele mai înalte culmi ating altitudini de cca. + 600 m. În luncile principalelor văi (Ialomiţa, Cricovul Dulce),

altitudinea coboară la valori de + 350…+ 400 m. Se impune observaţia că zona «depresiunii subcarpatice»

corespunde, în cea mai mare parte, arealului de dezvoltare a sinclinalului Drăgăneasa – Moşia Mică – Glodeni – N-

Brăneşti din cadrul unităţii externe (de Tarcău) a flişului carpatic, «umplut» cu formaţiuni de molasă Pliocenă, mai

puţin rezistente la eroziune decât cele de fliş (dinspre Nord) sau decât cele de molasă Miocenă (dinspre Sud),

generând un relief mai domol, cu pante reduse şi culmi rotunjite.

Sectorul sud-estic al unităţii dealurilor subcarpatice corespunde zonei «dealurilor marginale» (adiacente

treptei morfologice colinare, de tranziţie spre unitatea câmpiei) se caracterizează printr-un relief relativ accidentat,

dar altitudini mai reduse decât ale dealurilor nordice, adiacente arealului montan. Cele mai înalte culmi ating

altitudini de cca. + 550…+ 650 m. În luncile principalelor văi (Ialomiţa şi Cricovul Dulce), altitudinea coboară la

valori de + 320…+ 360 m. Structural, sectorul corespunde aliniamentelor anticlinale care delimitează spre Sud şi

Sud-Est sinclinalul Drăgăneasa – Moşia Mică – Glodeni – N-Brăneşti, având în «sâmburii» lor formaţiuni cu

rezistenţă mecanică moderată, de molasă miocenă.

Trebuie remarcat faptul că sectorul nord-vestic are cea mai mare lăţime, ocupând cea mai mare parte a

arealului aferent treptei morfologice a dealurilor subcarpatice, iar lăţimea cea mai redusă revine sectorului sudic

(zonei «dealurilor marginale»).

În sectorul nord-estic, al «dealurilor înalte piemontane» teritoriul estic (poziţionat la Est de culoarul

Ialomiţei) aparţine aproape în totalitate bazinului hidrografic de ord. II (s.s.) al Ialomiţei, fiind străbătut de tributari pe

care Ialomiţa îi captează în sectorul respectiv (pârâul Bizdidel, Valea Lupului). Teritoriul vestic (poziţionat în

interfluviul Ialomiţa – Dâmboviţa) aferent sectorului «dealurilor înalte piemontane» este, în proporţii apropiate, areal

din componenţa bazinului hidrografic al Ialomiţei (s.s.) – în principal prin intermediul celui mai important afluent

dreapta din acest sector al Ialomiţei, Ialomicioara de Runcu, respectiv areal din componenţa bazinului hidrografic al

Dâmboviţei, prin intermediul afluentului său stânga – Râul Alb. Teritoriul restrâns cuprins între culoarul Dâmboviţei

şi limita vestică a teritoriului judeţului aparţine, de asemenea, bazinului hidrografic al Dâmboviţei.

În sectorul «depresiunii subcarpatice» şi în cel al «dealurilor marginale», jumătatea estică a sectorului

subcarpatic situat pe teritoriul judeţului Dâmboviţa (localizată la Est de culoarul Ialomiţei) constituie, în cea mai

mare parte, porţiunea amonte a bazinului hidrografic al Cricovului Dulce, afluent important al Ialomiţei, care,

amonte de confluenţa (la extremitatea estică a teritoriului judeţului, în treapta morfologică colinară cu tranziţie la

cea de câmpie) cu principalul râu din zonă, captează mai mulţi tributari importanţi (Proviţa, Pârâul Neagra).

Teritoriul vestic (localizat în interfluviul Ialomiţa – Dâmboviţa) al sectoarelor sus-menţionate (al «depresiunii

subcarpatice» şi al «dealurilor marginale») aparţine în cea mai mare parte bazinului hidrografic al Ialomiţei (prin

intermediul afluenţilor dreapta Vulcana, Glodul, Valea Rudei ş.a.) şi într-o măsură mult mai mică bazinului

hidrografic al Dâmboviţei. Teritoriul situat între culoarul Dâmboviţei şi limita vestică a judeţului aparţinând

sectoarelor sus-menţionate aparţin bazinului hidrografic al Dâmboviţei.

2

Începând cu aliniamentul care delimitează, spre Sud, unitatea morfologică a dealurilor subcarpatice relativ

sinuoasă, dar urmând aproximativ traseul care străbate intravilanele localităţilor Moreni, Gura Ocniţei, Răzvad,

NE-Târgovişte (Valea Voievozilor), Aninoasa, Doiceşti, E-Drăgăneşti-Ungureni, Gheboieni, Izvoarele, Manga,

Gemenea-Brătuleşti, Capu Coastei (Malu cu Flori), Merişoare (Pucheni) se face trecerea la treapta morfologică

colinară (de tranziţie).

O particularitate specială (reprezentând o entitate geomorfologică specifică) o prezintă arealul cuprins între

limita vestică a culoarului de luncă şi terase ale Dâmboviţei (aliniamentul care străbate intravilanele localităţilor

Malul cu Flori – Onceşti – Cândeşti – Priboiu – Măneşti – W-Decindeni – Mislea – Cobia) şi limita vestică a

judeţului. Cunoscut sub denumirea «Platforma Cândeştilor», această subunitate morfologică (care se extinde spre

Vest şi pe o parte a teritoriului judeţului Argeş) se prezintă sub forma unui platou cu altitudine ridicată şi pantă lină

descendentă dinspre Nord spre Sud (în porţiunea sa nordică, platoul fiind caracterizat prin altitudini specifice treptei

dealurilor, superioare cotei + 700 m, iar în porţiunea sudică, prin altitudini de maximum + 400…+ 420 m, valori care

caracterizează sectorul colinar). Platforma Cândeştilor este intens fragmentată (sub forma unei succesiuni de culmi

deluroase) de reţeaua hidrografică care îl străbate, în care se remarcă cu precădere cursul (orientat N – S) al văii

Potopu (care străbate – median – întreaga platformă.

Delimitat la Vest de «Platforma Cândeştilor», la Nord de aliniamentul meridional al treptei dealurilor

subcarpatice, la Est de cursul Ialomiţei, iar spre Sud, de un aliniament care poate fi urmărit pe traseul N-Găeşti –

Produleşti – Cornăţelu – Dobra, se dezvoltă o unitate morfologică cu caracter colinar, specifică arealului limitrof

dealurilor subcarpatice : câmpia piemontană cunoscută sub denumirea de «Câmpia Înaltă a Târgoviştei». Spre

extremitatea sa nordică, această unitate morfologică are altitudini specifice zonei colinare : + 300…+ 350 m.

Cotele descresc treptat spre limita sudică (aliniamentul N-Găeşti – Produleşti – Cornăţelu – Dobra), unde

altitudinea acestei câmpii coboară la valori specifice sectoarelor propriu-zise de câmp : + 170…+ 180 m. Arealul

aferent acestei unităţi morfologice este traversat în porţiunea sa vestică de cursul Dâmboviţei, iar spre Est este

limitat de cel al Ialomiţei. Culoarele de luncă ale acestor râuri coboară, în medie, cu 10…15 m sub altitudinea

medie a câmpiei în sectorul nordic al «Câmpiei Înalte a Târgoviştei», respectiv cu 5…10 m în sectorul sudic. Pe

arealul acestei unităţi morfologice sunt amplu dezvoltate platouri de terasă inferioară, respectiv superioară ale celor

două cursuri principale (cu înălţimi relative de cca. 10 m).

Porţiuni importante ale cursurilor Dâmboviţei, Ialomiţei şi Ilfovului (a cărui obârşie este în perimetrul

Priseaca, la Vest de Târgovişte şi al cărui curs se menţine, în acest sector, în porţiunea mediană a interfluviului

Dâmboviţa – Ialomiţa) sunt amenajate, în arealul aferent «Câmpiei Înalte a Târgoviştei», sub formă de acumulări,

unele, de mari dimensiuni : Văcăreşti, Urdeşti, Bunget, Brăteşti, Nucet, etc..

Porţiunea vestică de culoar al Dâmboviţei aferentă entităţii morfologice reprezentând «Câmpia Înaltă a

Târgoviştei», (arealul cuprins între cursul râului şi «Platforma Cândeştilor») este un larg sector de luncă – terasă

joasă al acestui curs. Se conturează ca subdiviziune morfologică distinctă în perimetrul Gemenea, dar pe tronsonul

de curs Gemenea – Căprioru-Măneşti (cu lungime de cca. 15 km) se menţine la o lăţime de maximum 1 km.

Începând din perimetrul Tătărani – Măneşti, lăţimea acestui platou aluvionar (porţiunea vestică de culoar al

Dâmboviţei) se lărgeşte continuu, astfel încât în dreptul extremităţii sudice a «Platformei Cândeştilor» (perimetrul

Raciu – Cobia) depăşeşte lăţimea de 10 km. Acest larg areal vestic al «Câmpiei Înalte a Târgoviştei» (cu formă

aproximativ triunghiulară) este fragmentat de numeroase cursuri având direcţie NNW – SSE (cvasi-paralele cu

Dâmboviţa), în special începând din perimetrul Drăgăeşti Pământeni – Decindeni spre Sud. Toate aceste cursuri

cvasi-paralele străbat longitudinal porţiunea vestică a platoului aluvionar al Dâmboviţei (dintre care mai importante

sunt : Şuţa, Cupariul şi Cobia) devin, imediat la Sud de limita meridională a «Câmpiei Înalte a Târgoviştei» (după

3

ce pătrund în unitatea morfologică de «Câmpia Joasă Titu»), tributari ai Pârâului Potopu, generându-se, din aceste

acumulări succesive, cursul Sabarului.

Conform acestei precizări, cvasi-totalitatea teritoriului aparţinând administrativ judeţului Dâmboviţa, cuprins

între cursurile râurilor Dâmboviţa şi Sabar (incluzând sectorul de «Platformă a Cândeştilor» din cadrul acestui judeţ

şi porţiunea de «Câmpiei Înalte a Târgoviştei» situată la Vest de cursul Dâmboviţei), aparţine sub-bazinului

hidrografic al Sabarului (constituind sectorul superior al acestui bazin).

Restul arealului «Câmpiei Înalte a Târgoviştei» (porţiunea situată la Est de cursul Dâmboviţei) este

poziţionat în interfluviul Dâmboviţa – Ialomiţa. Acesta aparţine în proporţie mai mare bazinului hidrografic al

Dâmboviţei şi în proporţie mai redusă bazinului Ialomiţean (cu precizarea că o parte importantă din acest interfluviu

– porţiunea mediană a sa – se constituie, începând din sectorul Priseaca spre aval, în sub-bazin al pârâului Ilfov,

componentă a bazinului Dâmboviţean ).

La Est de cursul Ialomiţei se identifică (până aproximativ la limita estică a judeţului) o altă unitate

morfologică, «Câmpul Cricovului». Se caracterizează, în general, prin altitudini similare cu ale «Câmpiei Înalte a

Târgoviştei» (de cca. + 300 m la extremitatea nordică şi mai mici de + 200 m la limita ei sudică – aliniamentul Finta

– Păstârnacu). Specificitatea acestui câmp o constituie prezenţa, pe suprafaţa sa, a unor sectoare ridicate cu

aspect colinar (ex. : Dealul Creţuleşti – la Est de Bucşani – care se ridică până la altitudinea de cca. + 400 m).

Ultima unitate geomorfologică evidenţiată pe teritoriul judeţului Dâmboviţa o reprezintă «Câmpia Joasă

Titu». Cunoscută zonă de subsidenţă, acest sector (poziţionat între aliniamentul N-Găeşti – Produleşti – Sălcioara

– Cornăţelu – Dobra – Finta – Păstârnacu) şi extremitatea sudică a judeţului se caracterizează prin altitudine mult

mai coborâtă decât a sectoarelor de câmpie învecinate. Cotele terenului au valori cuprinse între cca. + 150…+180

m la limita dinspre «Câmpiei Înalte a Târgoviştei» şi «Câmpul Cricovului», respectiv + 110…+ 130 m la limita

sudică a judeţului.

O caracteristică rar întâlnită în alte sectoare este caracterul plan, de câmpie de divagare, a acestei zone,

lipsite de formele secundare de relief specifice cursurilor care o traversează (platouri de luncă, terase etc,).

Reţeaua hidrografic care străbate «Câmpia Joasă Titu» este reprezentată prin foarte multe cursuri

principale, canale secundare de legătură, vechi albii părăsite ş.a.m.d..

Porţiunea sud-vestică este traversată dinspre NW spre SE de cursul Argeşului (care străbate, pe teritoriul

judeţului Dâmboviţa, numai această unitate morfologică şi este, parţial amenajat sub forma unor acumulări :

Zăvoiul Orbului ş.a.), iar extremitatea sud-vestică, de cursul Neajlovului şi de cele ale principalilor săi afluenţi şi de

cursul Dâmbovnicului.

Porţiunea centrală a «Câmpiei Joase Titu» este traversată dinspre NNW spre SSE de cursul Dâmboviţei,

care pătrunde dinspre Nord în această entitate morfologică în perimetrul localităţii Sălcioara (cu precizarea că, în

apropiere de limita sudică a judeţului Dâmboviţa, în perimetrul Brezoaele, din râul Dâmboviţa se desprinde cursul

Ciorogârlei).

Între cursul Argeşului şi al Ciorogârlei este poziţionat cursul Sabarului (care are, drept origine, mai multe

pâraie, unele provenind din porţiunea estică a «Platformei Cândeştilor», altele drenând spre exterior această

platformă, iar altele, formându-se în porţiunea de culoar de luncă şi terasă al Dâmboviţei poziţionată la Vest de

respectivul râu.

La Est de cursul Dâmboviţei şi în imediata sa apropiere, «Câmpia Joasă Titu» este traversată (de

asemenea, dinspre NNW spre SSE) de cursul Ilfovului, iar în porţiunea estică, această unitate morfologică este

traversată, pe aceeaşi direcţie, de cursul Colentinei (amenajat, începând de la Sabieşti spre aval, sub forma unei

succesiuni de acumulări).

4

La extremitatea estică a acestei unităţi morfologice (perimetrul Coşasca – Bujoreanca) este poziţionat

cursul Ialomiţei.

Conform precizărilor de mai sus, teritoriul comunei Sălcioara este poziţionat în sectorul de tranziţie de la

«Câmpia Înalte a Târgoviştei» (caracterizată în acest perimetru sudic prin altitudini reduse, specifice câmpiei,

cuprinse în general între + 180 şi + 200 m) spre Câmpia Joasă (de subsidenţă) Titu, respectiv în perimetrul în care

râul Dâmboviţa pătrunde în câmpia de subsidenţă.

Cea mai mare parte din teritoriul comunei Sălcioara este poziţionată la Nord de tranziţia de la Câmpia

Târgovişte spre Câmpia Titu, în platoul de luncă a Dâmboviţei (a cărui cotă este inferioară cu cca. 8…12 m

altitudinii sus-menţionate a platoului «Câmpiei Înalte a Târgoviştei»). Cele mai multe dintre satele comunei (Movila,

Băneşti, Cuza Vodă, Sălcioara) au intravilanele dezvoltate preponderent sau în întregime în platoul de luncă a

râului. Sunt şi sate având intravilanele poziţionate pe platourile de «câmp înalt» sau la tranziţia de la câmpul înalt

spre luncă (Mircea Vodă, Ghineşti). Satele situate la extremitatea sudică a teritoriului comunei (Podu Rizi, Moara

Nouă) sunt localizate la Sud de tranziţia dinspre Câmpia Târgovişte spre Câmpia Titu (deci în platoul câmpiei de

subsidenţă).

1.2 Geologia

Larga diversitate geomorfologică a teritoriului judeţului Dâmboviţa este strâns corelată cu aspectele

geologo – structurale ale acestui areal.

În sectorul montan şi, parţial, în arealul de poziţionare a dealurilor subcarpatice (în jumătatea peri-montană

a acestui areal, reprezentând sectorul «dealurilor înalte piemontane») se dezvoltă formaţiunile specifice orogenului

carpatic din sectorul Carpaţilor Orientali şi de Curbură, cu reprezentarea zonei centrale, «cristalino-mezozoice» a

macro-structurilor montane în cadrul masivului Leaota şi, parţial, în teritoriul corespunzând platoului montan al

Bucegilor (perimetrul de izvorâre a Ialomiţei, Răteiului şi Brăteiului), precum şi formaţiunile reprezentative ale

unităţilor flişului carpatic – începând cu cele interne – mediane, (predominant constituite din formaţiuni cretacice,

având drept areal de dezvoltare ramificaţiilor sudice ale Masivului Bucegi – sectorul Păduchiosu, cu extindere

sudică în zona dealurilor «înalte» adiacente, din perimetrul Runcu – Dealu Mare – Pietroşiţa) şi continuând cu cele

externe, în care predominant este flişul paleogen (şi care alcătuiesc «structura» dealurilor cu altitudine mai redusă,

dezvoltate spre Sud până la aliniamentul S-Vulcana-Băi – Pucioasa – S-Vişineşti).

Urmează spre Sud – Sud-Est un sector de largă dezvoltare a formaţiunilor specifice avant-fosei carpatice

(formaţiunile reprezentative fiind cele ale «molasei» neogene).

Dacă în zona internă (adiacentă flişului carpatic) a unităţii de tranziţie reprezentată prin avant-fosă

predomină arealele de aflorare ale molasei Miocene antesarmaţiene (formaţiunile molasei sarmato-pliocene

ocupând exclusiv sectoarele peri-axiale ale structurilor sinclinale), iar fundamentul geologic este constituit, în

continuare, din formaţiunile (afundate sub molasă) ale flişului, începând din sectorul epi-platformic al avant-fosei

(respectiv de la aliniamentul Vulcana-Pandele – Glodeni – Ocniţa – Iedera) sunt identificate areale de aflorare

exclusiv ale «neo-molasei» sarmato-pliocene şi se face tranziţia de la fundamentul geologic de orogen, la cel de

platformă.

În continuare, spre Sud, până la extremitatea sudică a judeţului, este identificată structura propriu-zisă de

platformă, cu caracteristicile specifice acesteia.

Fundamentul metamorfic al unităţii cristalino-mezozoice este reprezentat, în masivul Leaota, prin

şisturile cristaline cu grad avansat de metamorfism ale Seriei de Cumpăna (atribuită, ca vârstă, Ante-

5

Proterozoicului superior) şi prin Seria de Leaota, epi-metamorfică, atribuită intervalului comprehensiv Proterozoic

superior – Paleozoic.

La extremitatea versantul estic al masivului Leaota (reprezentând «flancul» vestic al culoarului ialomiţean),

fundamentul cristalin al seriei de Leaota este acoperit de «petice» discontinue de depozite Jurasice şi eo-

Cretacice. Formaţiunile Jurasice se prezintă sub forma unor klippe de olistolite încorporate în masa

conglomeratelor albiene dezvoltate în sectorul superior al masivului Bucegi. Jurasicul mediu s-a dezvoltat în facies

predominant detritic, subordonat calcaros, iar Jurasicul superior s-a dezvoltat în facies eminamente calcaros.

La Est şi la Sud de arealul de dezvoltare a cristalinului Seriei de Leaota (parţial acoperită, în apropierea

cursului Ialomiţei, de cuvertura sus-menţionată de depozite mezozoice) se dezvoltă, sub forma unei largi «fâşii»,

formaţiunile de fliş ale orogenului carpatic, în cadrul cărora au fost delimitate cinci unităţi (pânze de şariaj), fiecare

contact dintre două pânze succesive constituind o discontinuitate tectonică importantă, manifestată prin

«acoperirea» (parţială) a unităţii exterioare de către cea interioară învecinată. În ansamblu, macro-unitatea flişului

carpatic se prezintă sub forma unei «benzi» cu lăţime de cca. 30 km, care traversează integral teritoriul judeţului

(orientată aproximativ NE – SW în teritoriul poziţionat la Est de culoarul ialomiţean, apoi aproximativ ENE – WSW

în porţiunea vestica a judeţului).

Începând dinspre Nord – Vest (din arealul de aflorare a formaţiunilor unităţii cristalino-mezozoice) spre Sud

şi Sud – Est (spre unitatea structurală de tranziţie, reprezentată prin Avant-fosa carpatică) sunt interceptate,

succesiv :

Pânza de Ceahlău, (unitatea internă a flişului) a cărei «fâşie» de aflorare traversează teritoriul judeţului

Dâmboviţa pe o lăţime de minimum 12…14 km, constituită din formaţiuni sedimentare predominant şistoase şi

grezoase eo-cretacice, având grosimi de ordinul miilor de metri (local, acoperite de formaţiuni neo-cretacice) ;

Unitatea de Bobu (prima dintre pânzele mediane ale flişului), care are o «fâşie» de aflorare cu lăţime de

3…4 km. Prezintă caracteristici litologice şi structurale asemănătoare cu ale Pânzei de Ceahlău, dar diferenţe de

facies în special la nivelul Albianului ;

Unitatea de Teleajen (a flişului curbicortical), predominant grezoasă, subordonat şistoasă, a cărei

formaţiune caracteristică este succesiunea medio-cretacică Albian – Vraconiană, în care domină gresiile

curbicorticale. Pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, arealul iniţial de aflorare (o «fâşie» cu lăţime de minimum 4…5 km)

s-a restrâns la câteva perimetre cu extindere redusă, ca efect al evoluţiei tectonice ulterioare (neo-cretacice şi

paleogene) de constituire a Sinclinalului de Slănic, ale cărui formaţiuni, mai recente, cu grosimi considerabile flişul

curbicortical în aproape întreg arealul său de dezvoltare ;

Unitatea de Macla – Zagon (ultima dintre unităţile mediane de fliş) are un areal de aflorare care se

dezvoltă, de regulă, sub forma unei «fâşii» cu lăţime relativ redusă, de cca. 1 km, poziţionată între Pânza de

Teleajen şi pânza externă a flişului (Unitatea de Tarcău). Ca şi în cazul Unităţii de Teleajen (a flişului curbicortical),

aproape completă, pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, a formaţiunilor Unităţii de Teleajen (a flişului curbicortical)

evoluţia ulterioară (neo-cretacică şi paleogenă) a tectonicii zonei, prin care s-a constituit Sinclinalul de Slănic, a

ecranat cea mai mare parte a arealului de aflorare a formaţiunilor medio-cretacice ale Unităţii de Macla – Zagon,

prin acoperirea lor cu formaţiuni, mai recente, cu grosimi considerabile, specifice acestui sector al Sinclinalului de

Slănic. Caracteristica structurală a acestei unităţi de fliş care poate fi observat pe mici areale de aflorare

neacoperite de formaţiunile Sinclinalului de Slănic constă în structura sa «în solzi», iar formaţiunea reprezentativă :

flişul şistos – grezos de Macla cu gresii micafere masive, atribuit intervalului Albian sup. – Turonian.

Conform precizărilor de mai sus, pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, Sinclinalul de Slănic (entitate structurală

extinsă până în sectorul estic al judeţului Prahova) se prezintă ca o structură supraimpusă peste un edificiu tectonic

6

complex (subasment constituit din pânzele mediane de fliş), creat prin reactivarea proceselor sedimentologice

generată de mişcările pre-Senoniene, care continuă pe întreaga durată a Paleogenului şi se finalizează prin

punerea în loc a depozitelor molasei miocene ante-sarmaţiene (în arealul respectiv, Aquitanian – Burdigaliene şi

Helveţiene) care s-au menţinut în sectorul peri-axial al structurii sinclinale. În ansamblu, caracteristicile litologice ale

formaţiunilor flişului paleogen din flancurile Sinclinalului de Slănic sunt similare celor sincrone din componenţa

unităţii structurale externe (de Tarcău) a flişului carpatic. Acestora li se adaugă formaţiunile subiacente neo-

Cretacice de fliş (depozite Turonian – Senoniene predominant marnoase, subordonat grezo-conglomeratice,

depuse după reactivarea, prin mişcările pre-Senoniene, a proceselor depoziţionale), precum şi formaţiunile mai

recente, de molasă aquitanian-burdigaliană şi helveţiană, similare celor care caracterizează componenta inferioară

a molasei din teritoriul avant-fosei (în exteriorul sectorului de dezvoltare a flişului carpatic). Sinclinalul de Slănic se

dezvoltă, pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, sub forma unei fâşii orientate NNE – SSW, pe ale cărui flancuri se

găsesc depozite de fliş noe-cretacic şi Paleocen – Eocen, iar a cărui zonă axială este ocupată de formaţiuni mai

recente, de regulă de molasă miocenă ante-sarmaţiană, iar în unele sectoare cu poziţie axială mai ridicată (precum

perimetrul aferent interfluviului dintre Ialomiţa şi Ialomicioara de Runcu, extins parţial şi în exteriorul culoarelor celor

două cursuri), de fliş Oligocen sau Paleocen – Eocen. Aceste formaţiuni ale Sinclinalului de Slănic se suprapun

peste depozite de fliş aparţinând pânzelor mediane (în principal, Unitatea de Teleajen şi Unitatea de Macla –

Zagon, dar, pe mici suprafeţe, şi Unitatea de Bobu, în apropierea limitei vestice a teritoriului judeţului). Se

precizează că, dinspre Vest spre Est, Sinclinalul de Slănic «migrează» dinspre arealul pânzelor de fliş median-

interioare spre cele medio-externe.

Începând din apropierea cumpenei apelor aferente interfluviului Ialomiţa – Dâmboviţa, întreg edificiul

structural incluzând Sinclinalul de Slănic şi pânzele flişului (parţial ecranate de acest sinclinal) se afundă treptat

spre Vest sub depozite recente de neo-molasă sarmato-pliocenă. Procesul de afundare vestică a flişului în

apropierea culoarului Dâmboviţei afectează şi formaţiunile Pânzei de Ceahlău (internă), acoperite, treptat, de

formaţiuni mai recente de fliş grezo-calcaros şi şistos Paleocen-Eocen în facies de Şotrile

Unitatea de Tarcău (unitatea externă a flişului carpatic) are drept principală caracteristică, faptul că este

constituită exclusiv din formaţiuni Paleogene (fiind cea mai recentă dintre pânzele flişului, constituită după mişcările

tectonice de la finele Cretacicului). Ca şi unitatea internă (de Ceahlău) a flişului, cea externă (de Tarcău) are un

foarte larg areal de aflorare pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, aceste două unităţi fiind singurele neafectate de

complicaţiile structurale asociate formării sinclinalului de Slănic (care ecranează, parţial sau în totalitate, doar

unităţile mediane de fliş). Structural, Unitatea de Tarcău se caracterizează, începând din arealul oriental al

orogenului carpatic, prin dezvoltarea longitudinală a două macro-structuri «pozitive» (de tip «horst») : pintenul de

Homorâciu (spre limita internă, vestică sau nord-vestică a acestei unităţi de fliş), respectiv pintenul de Văleni (spre

limita externă, sudică sau sud-estică a acesteia). Teritoriul propriu-zis de dezvoltare a formaţiunilor Unităţii de

Tarcău (delimitat spre NW de şariajul Unităţii de Macla – Zagon peste Unitatea de Tarcău, iar spre SSE, de

discontinuitatea tectonică majoră care separă flişul de avant-fosă), se prezintă sub forma unei «benzi» cu orientare

ENE – WSW, a cărui lăţime este cuprinsă, de regulă, între 10 şi 12 km. Formaţiunile de fliş paleogen caracteristice

din componenţa Unităţii de Tarcău sunt, în principal, cele caracteristice intervalului comprehensiv (Paleocen) –

Eocen, dezvoltat fie în faciesul intern predominant şistos al Stratelor de Plopu, fie în faciesul extern marno-grezos

specific pintenului de Văleni, respectiv succesiunea Oligocenă, fie în faciesul marnos-grezos de Pucioasa –

Fusaru, specific Pintenului de Văleni şi Sinclinalului de Slănic, fie în faciesul grezos-şistos cu disodile şi menilite

(faciesul de Kliwa, cu cele cinci orizonturi caracteristice şi conţinând acumulări de hidrocarburi), specific pintenului

de Văleni.

7

Se precizează faptul că prezenţa, în cadrul arealului de dezvoltare a formaţiunilor de fliş paleogen ale

Pânzei de Tarcău, a unei largi structuri sinclinale (Drăgăneasa – Brăneşti), «umplute» cu depozite recente, de

molasă (preponderent neo-molasă sarmato-pliocenă) are drept consecinţă restrângerea considerabilă a arealului

propriu-zis de aflorare a formaţiunilor de fliş paleogen ale Pânzei de Tarcău, acoperite, pe cea mai mare parte a

sectorului respectiv, cu depozite de molasă preponderent sarmato-pliocenă. Pe de altă parte, larga dezvoltare a

molasei care ecranează flişul paleogen al pânzei de Tarcău pe cea mai mare parte a arealului de dezvoltare a

acesteia nu permite localizarea cu precizie a aliniamentului rezultat din intersectarea planului de şariaj al flişului

peste avant-fosă cu suprafaţa topografică. În urma utilizării unor metode complexe de investigaţie, s-a convenit că

traseul – relativ sinuos – al separaţiei dintre Unitatea externă (de Tarcău) a flişului şi teritoriul Avant-fosei

urmăreşte aliniamentul : Iedera de Sus – N-Ocniţa – Malu Mierii (Glodeni) – Lăculeţe – Făgeţelu (fapt confirmat şi

de identificarea unui accident tectonic major pe acest aliniament). Ulterior, limita externă a flişului traversează

culoarul dâmboviţean în sectorul Tătărani, dar devine mai dificil de localizat cu precizie. Afundarea vestică (spre

culoarul Dâmboviţei) a formaţiunilor flişului (care afectează şi Pânza de Tarcău), face dificil de urmărit continuitatea

spre Vest a formaţiunilor Unităţii de Tarcău şi menţinerea direcţiei generale de dezvoltare a lor, dar aceste

elemente au fost confirmate prin foraje executate pe malul vestic al Dâmboviţei.

Teritoriul Avant-fosei constituie o entitate structurală distinctă, de tranziţie de la orogenul carpatic la

sectorul de Platformă Moesică. Conform precizărilor de mai sus, limita dinspre flişul carpatic a avant-fosei

urmăreşte, în judeţul Dâmboviţa, traseul aproximativ: Iedera de Sus – N-Ocniţa – Malu Mierii (Glodeni) – Lăculeţe

– Făgeţelu – Tătărani.

Arealul Avant-fosei este constituit din două «aripi» distincte: sectorul intern al avant-fosei, pe teritoriul

căreia, subiacent molasei neogene (cu grosime depăşind, în general, 3000...4000 m), se regăsesc formaţiunile

afundate ale orogenului carpatic, similare celor din unităţile de fliş, respectiv zona externă a avant-fosei, pe teritoriul

căreia, sub molasa neogenă (reprezentată, în respectiva zonă, prin neo-molasă sarmato-pliocenă a cărei grosime

însumată este, de asemenea, de ordinul miilor de metri), este interceptat un fundament specific Platformei

Moesice. Succesiunea sedimentelor din platformă este constituită din depozite paleozoice şi mezozoice cu grosimi

de ordinul miilor de metri, în general homocline, în cadrul cărora semnificative sunt doar elementele de tectonică

fracturală, celei plicative revenindu-i o importanţă foarte redusă. Discontinuitatea structurală majoră care

marchează separaţia dintre cele două zone ale avant-fosei, cunoscută sub denumirea de «Falia Pericarpatică» şi

care, implicit, pune în contact elementele structurale specifice orogenului carpatic cu fundamentul care

caracterizează unităţile de platformă (moezică în sectorul valah şi de curbură, respectiv moldovenească în sectorul

estic al orogenului carpatic) urmăreşte un aliniament care, pe teritoriul judeţului Dâmboviţa dinspre SW spre NE

străbate intravilanele localităţilor Gura Foii – Sperieţeni – Gura Şuţii – Mircea Vodă – Gheboaia – N-Păstârnacu şi

se prelungeşte spre ENE, pe teritoriul judeţului Prahova, pe aliniamentul Măneşti – Tinosu (S Brazi) – Tomşani –

Mizil.

În sectorul intern al Avant-fosei, formaţiunile caracteristice sunt cele ale molasei miocene ante-sarmaţiene

(cu precizarea că, în cea mai mare parte a arealului de sector intern al avant-fosei cuprins în teritoriul judeţului

Dâmboviţa, succesiunea molasei este acoperită fie cu depozite recente, de neo-molasă sarmato-pliocenă, fie – pe

cea mai mare parte a suprafeţei – cu sedimente recente, romanian – cuaternare). Molasa miocenă ante-

sarmaţiană este reprezentată prin formaţiunea bazală, cu grosime de 200…250 m, atribuită intervalului Aquitanian

– Burdigalian, a Stratelor de Cornu (succesiune de gipsuri, şisturi argiloase, gresii glauconitice), care suportă

succesiunea de molasă Helveţiană, reprezentată prin cele trei formaţiuni caracteristice (alternanţa de argile roşii şi

8

tufuri a Stratelor de Valea Leurzii, orizontul grezos-marnos al Conglomeratelor de Brebu, care include nivelul bazal

de conglomerate şi alternanţa de gresii şi marne roşii şi cenuşii, respectiv orizontul superior, al gresiilor şi

depozitelor argilo-marnoase cenuşii sau roşcate, cu intercalaţii de tufuri, gipsuri, şisturi carbonatate), însumând,

local, peste 1000 m grosime, dar reducându-se, în alte perimetre, la cca. 50 m grosime. Succesiunea molasei

tortoniene este reprezentată prin cele patru orizonturi caracteristice (nivelul bazal al tufurilor şi marnelor cu

globigerine, brecia sării cu masivele de sare localizate pe aliniamentele de structuri diapirice localizate conform

precizărilor ulterioare, nivelul şisturilor argiloase cu radiolari şi cel terminal, al marnelor cu Spirialis), însumând

până la 1000 m grosime, dar subţiindu-se, local, la cca. 50…100 m.

Se precizează (conform hărţii geologice a României sc. 1:200.000 – IGR) că limita sud-estică de dezvoltare

a formaţiunilor flişului paleogen (subasmentul molasei miocene ante-sarmaţiene în sectorul intern al avant-fosei)

corespunde, aproximativ, aliniamentului precizat al faliei peri-carpatice (Gura Foii – Sperieţeni – Gura Şuţii –

Mircea Vodă – Gheboaia – N-Păstârnacu), iar extinderea spre platformă a molasei aquitanian – burdigaliene şi

helveţiene este localizat, în documentaţia sus-menţionată, la cca. 1…2 (izolat 5…6) km SE în raport cu limita de

extindere a flişului paleogen.

În sectorul extern al avant-fosei, formaţiunile specifice sunt cele ale neo-molasei sarmato-pliocene

(acoperite, pe cea mai mare parte a arealului, cu depozite recente, romanian - cuaternare).

Neomolasa Sarmato – Pliocenă este constituită din următoarele formaţiuni :

– Etajul Sarmaţian, în facies terigen – lacustru. Este reprezentat printr-un orizont inferior detritic

(alternanţă de marne, argile şi nisipuri) şi un orizont superior lacustru, de calcare lumachelice. Se

impune remarca că în numeroase sectoare din cadrul sinclinalelor Pânzei de Tarcău, precum şi în

unele porţiuni ale flancului intern al Avant-fosei, Sarmaţianul poate să lipsească complet sau să fie

foarte slab reprezentat, dar în alte sectoare (în special în flancul extern al Avant-fosei), depozitele

acestui etaj pot depăşi grosimea de 1000 m ;

– Etajul Meoţian, cu grosime medie de 500 m, constituit din nisipuri, marne, gresii şi calcare oolitice,

separat pe criterii paleontologice în 5 niveluri – reper ;

– Etajul Ponţian, cu grosimi de 300…400 m, constituit din marne, marne calcaroase, nisipuri şi calcare,

separat pe criterii paleontologice în 3 niveluri – reper ;

– Etajul Dacian, cu grosime variabilă (între 300 şi 1000 m), constituit din nisipuri, marne şi marne

nisipoase cu intercalaţii cărbunoase ;

– Etajul Levantin, cu grosimi medii de 600…700 m, constituit din argile, argile nisipoase şi nisipuri cu

intercalaţii cărbunoase.

În larga structură sinclinală Drăgăneasa – Brăneşti, începând dinspre flancuri spre zona axială, poate fi

urmărită, în aflorimente întreaga succesiune a depozitelor molasei Pliocene (începând cu cele meoţiene, având

areale de aflorare în lungul flancurilor adiacente celor doi pinteni şi până la cele mai recente, Levantine, din axul

structurii). Nu a fost identificată prezenţa formaţiunii Sarmaţiene.

Spre Vest, în apropierea culoarului Dâmboviţean, pe fondul afundării generale a structurilor orogenului

carpatic, formaţiunile ante-Pliocene ale celor doi pinteni sunt acoperite în întregime de neo-molasa Pliocenă, iar în

structura sinclinală dintre pinteni, neo-molasa Pliocenă este acoperită de formaţiuni Cuaternare (Pleistocen inf.).

Se precizează că formaţiunile sincrone de molasă, interceptate pe teritoriul de dezvoltare a flişului carpatic

(în sectoarele sinclinale sau de afundare vestică din bazinul hidrografic dâmboviţean), prezintă caracteristici

similare cu cele sus-menţionate.

9

Conform delimitărilor de mai sus, sectorul intern al avant-fosei reprezintă, pe teritoriul judeţului

Dâmboviţa, una dintre cele mai bine reprezentate macro-structuri, dezvoltată sub forma unei «fâşii» având cca. 25

km lăţime, orientată aproximativ ENE – WSW şi care traversează întreg teritoriul judeţului (în porţiunea centrală a

acestuia). O particularitate structurală definitorie a acestei subunităţi structurale o reprezintă dezvoltarea structurilor

anticlinale de tip diapir, în procesul de cutare a acestora un rol important revenind formaţiunilor miocene de sare. În

perimetrele mai interne ale sectorului intern al Avant-fosei (apropiate de contactul cu flişul carpatic), «sâmburele»

de sare străpunge întreaga succesiune a neo-molasei (Sarmato-) Pliocene, până în proximitatea suprafeţei

topografice, generând anticlinale diapire, relativ înguste, separate prin sinclinale largi. În perimetrele mai externe

ale sectorului intern al Avant-fosei (apropiate de Falia Pericarpatică), «sâmburele» de sare, mai puţin proeminent,

rămâne în profunzime, structurile generate fiind cunoscute sub denumirea de anticlinale cripto-diapire. De regulă,

structurilor anticlinale de tip diapir le sunt asociate importante acumulări de hidrocarburi.

Pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, prima (dinspre contactul cu flişul carpatic) şi cea mai evoluată structură

anticlinală diapiră se urmăreşte (dinspre Băicoi – Floreşti – Filipeştii de Pădure, jud. Prahova) pe aliniamentul

Moreni – Gorgota – Aninoasa (reprezentative fiind diapirele de sare Moreni şi Ochiuri – Gorgota), cu precizarea că

la Nord de acest aliniament (între cuta diapiră şi limita cu flişul carpatic) se remarcă dezvoltarea largii structuri

sinclinale Măgureni, umplută în zona axială, începând de la Ocniţa, prin Iedera de Jos, spre Satu Banului (jud.

Prahova) cu depozite Cuaternare (Pleistocene inf.)

Primul aliniament de diapire are o structură tip «digitaţie», fiind dublat – la mică distanţă spre Sud – de un

alt aliniament de cute anticlinale diapire (mai puţin dezvoltate), urmând traseul Gura Ocniţei – Răzvad – S-Teiş,

care se prelungeşte – cu o mică decalare în releu – pe aliniamentul Dragomireşti – Ludeşti (jud. Argeş).

Al doilea aliniament major de cute diapire cuprinde anticlinale scurte, dispuse în releu, cu largă boltă de

sare care ridică, dar nu străpunge depozitele pliocene din coperiş. Pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, acest

aliniament este reprezentat de structurile Bucşani (anticlinal faliat axial), Brăteşti şi Şuţa Seacă (un bombament

slab evidenţiat, cu lamă de sare puţin proeminentă în nucleu).

Aliniamentul cel mai meridional de cute (cripto-) diapire (structuri mai lungi şi dispuse, de asemenea, în

releu) este reprezentat, pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, de structurile Gheboaia şi Brăteşti – Perişani.

Se precizează că întreg sectorul de dezvoltare a «aripii» interne a avant-fosei, poziţionat pe teritoriul

judeţului Dâmboviţa, constituie areal de aflorare a formaţiunilor post-Miocene, neo-molasa (Sarmato-) Pliocenă

acoperind integral molasa Miocenă ante-sarmaţiană, inclusiv în perimetrele «ridicate» din punct de vedere

structural (apex-urile structurilor anticlinale). Singura excepţie o constituie formaţiunea sării (atribuită Tortonianului),

care, în cazul celor două diapire «evoluate» (Moreni şi Gorgota, care au străpuns în întregime depozitele

acoperitoare) şi-a format areale de aflorare în axele celor două structuri.

În condiţiile în care, începând din culoarul ialomiţean, dar cu accentuare puternică spre culoarul

dâmboviţean, toate structurile de orogen carpatic şi de Avant-fosă suferă o afundare vestică, singurele sectoare de

Avant-fosă în care sunt identificate perimetre de aflorare a depozitelor pre-cuaternare sunt : zona adiacentă

contactului cu flişul extern şi arealul cutelor diapire «evoluate» Moreni şi Gorgota (precum şi o mare parte a

structurii sinclinale Măgureni, cuprinsă între aceste diapire «evoluate» şi contactul cu flişul extern). Nu sunt

identificate, în sectorul intern al avant-fosei aferent teritoriului judeţului Dâmboviţa, arele de aflorare ale neo-

molasei pre-Ponţiene. Formaţiunea Ponţiană aflorează pe suprafeţe restrânse (în «sâmburele» unei structuri

anticlinale asociate unui accident tectonic secundar din vecinătatea contactului cu flişul extern, structură identificată

pe aliniamentul Guşoiu – Doiceşti – Şotânga – NE Gheboieni şi în unele sectoare adiacente contactului dintre fliş şi

Avant-fosă). Şi zonele de aflorare a formaţiunii Daciene au suprafeţe restrânse (un perimetru asociat, de

10

asemenea, anticlinalului Guşoiu – Doiceşti – Şotânga – NE Gheboieni, care «bordează», spre exterior, perimetrul

de aflorare a Poníanului, mici suprafeţe la contactul cu flişul carpatic, pe flancurile şi la afundările axiale ale celor

două anticlinale «evoluate»). Este, totuşi, identificat şi un perimetru mai larg de aflorare a Dacianului, în apexul

unei structuri anticlinale paralele diapirului Filipeştii de Pădure – Moreni (şi învecinate acesteia la Nord, probabil o

«digitaţie» a structurii anticlinale «evoluate», dar cea mai mare parte a acestui areal este poziţionată în afara limitei

administrative a judeţului Dâmboviţa, la Est de aceasta).

Levantinul, spre deosebire de cele două etaje precedente, are largi areale de aflorare în sectorul cuprins

între limita cu flişul şi aliniamentul anticlinalele «evoluate» (precum şi, parţial, pe flancurile sudice ale acestora).

Practic, întreaga «bandă» delimitată conform localizării de mai sus, cu lăţime de 5…6 km, situată la Nord de

aliniamentul Moreni – Răzvad – Voforâta şi până la contactul cu flişul, începând din culoarul ialomiţean până la

limita estică a judeţului (exceptând arealele de aflorare restrânse ale Ponţianului şi Dacianului, precum şi

sectoarele unde Levantinul este acoperit de Pleistocenul inf. : în axul sinclinalului Măgureni şi, pe o suprafaţă

restrânsă, în proximitatea culoarului Dâmboiţean) constituie areale de aflorare a formaţiunii Levantine. Un

perimetru restrâns de aflorare a Levantinului este identificat şi la limita vestică a structurii anticlinale Guşoiu –

Doiceşti – Şotânga – NE Gheboieni.

Depozitele de molasă Pliocenă având zonele de aflorare (în sectorul intern de Avant-fosă din cuprinsul

teritoriului judeţului Dâmboviţa) prezintă caracteristici litologice similare celor sincrone din sinclinalul Drăgăneasa –

Brăneşti (descrise în cadrul Unităţii de Tarcău).

Însumate, arealele de aflorare aferente depozitelor ante-Cuaternare ocupă, în sectorul intern de Avant-fosă

din cuprinsul teritoriului judeţului Dâmboviţa, mai puţin de 20 %. Restul teritoriului acestei subunităţi structurale este

constituit din areale de aflorare a unor formaţiuni recente (Cuaternare).

O mare parte din suprafaţa acestei subunităţi structurale constituie areal de aflorare a formaţiunii

Pleistocen inf. – Villafranchian, formaţiunea predominant psefitică a „Pietrişurilor de Cândeşti”. Practic, întreg

sectorul vestic al sectorului intern de Avant-fosă de pe teritoriul judeţului Dâmboviţa (poziţionat la Vest de culoarul

dâmboviţean) constituie areal de aflorare a acestei formaţiuni (exceptând lunca râului şi terasele – cu dezvoltare

destul de amplă – ale râului, în special începând din perimetrul Dragomireşti spre aval. Acest principal perimetru de

aflorare a formaţiunii atribuite Villafranchianului are, în consecinţă, aspectul unei «benzi» cu lăţime ce cca. 10…12

km dezvoltate de la Nord spre Sud pe întreg sectorul aferent sectorului intern de Avant-fosă, adiacentă limitei

vestice a teritoriului judeţului. Acest areal de aflorare se extinde pe foarte largi suprafeţe spre Vest pe teritoriul

judeţului Argeş. Întreg acest areal de aflorare (cu aspect morfologic de platformă poziţionată la altitudine relativ

ridicată, în general cu cote de 400 …600 m, fragmentat de componentele reţelei hidrografice şi prezentând o pantă

domolă descendentă de la Nord spre Sud) este cunoscut sub denumirea de „Platforma Cândeşti”.

Conform precizărilor anterioare, arealul de aflorare a formaţiune Pleistocene inf. nu se limitează la sectorul

intern al avant-fosei carpatice, ci, ca o consecinţă a fenomenului de afundare generală spre Vest a structurilor în

interfluviul Ialomiţa – Dâmboviţa, se extinde, în sectorul culoarului dâmboviţean (la Vest de râu, dar, pe unele

suprafeţe mai mici, şi la Est de acesta) şi asupra macro-unităţii de fliş carpatic (exceptând teritoriul pânzei de

Ceahlău).

Importanţa specială a acestui platou constă în faptul că reprezintă una dintre cele mai extinse zone de

aflorare a formaţiunii Pietrişurilor de Cândeşti, care cantonează cea mai importantă resursă de apă subterană din

sectorul valah şi al zonei de curbură (împreună cu formaţiunea de Platformă Moesică asociată, psefito-psamitică

atribuită următorului nivel al Pleistocenului inf. (Saint – Prestian–ului).

11

Un sector aparte de aflorare a pietrişurilor de Cândeşti îl reprezintă aflorimentul identificat în porţiunea

axială a sinclinalului Drăgăneasa – Brăneşti. Caracterul special al acestui afloriment constă în faptul că este situat

într-o structură «închisă» de sinclinal având pe flancuri formaţiuni de molasă pliocenă. În aceste condiţii, acest

areal de aflorare nu se află în comunicare hidraulică cu restul hidrostructurii Pleistocen inf., singura comunicare

fiind indirectă, prin reţeaua hidrografică şi depozitele aluvionare asociate acesteia.

Din punct de vedere litologic, Pietrişurile de Cândeşti sunt descrise ca o alternanţă de pietrişuri şi nisipuri

cu intercalaţii argiloase. Depozitele psamitice sunt, de regulă, dominante ca grosime.

Grosimea totală a formaţiunii Villafranchiene este, în sectorul intern al Avant-fosei carpatice, extrem de

variabilă. Explicaţia constă, în principal, în faptul că subasmentul formaţiunii este puternic afectat de procese de

cutare asociate, în parte, procesului de diapirism, şi, în parte, fazei valahe (post-villafranchiene) de diastofism. În

consecinţă, alternanţa dintre aliniamentele de anticlinale diapire şi largi structuri coborâte, de tip sinclinal

(remarcată la limita superioară a Pliocenului) face ca în unele sectoare mai ridicate grosimea Pietrişurilor de

Cândeşti să fie de ordinul zecilor de metri, iar în sectoarele structural coborâte ale neo-molasei sarmato-pliocene,

grosimea acestei formaţiuni Villafranchiene să depăşească 200…250 m.

Exceptând arealul în care formaţiunea Pietrişurilor de Cândeşti aflorează, pe aproape întreg sectorul de

dezvoltare a formaţiunilor Cuaternare de pe teritoriul subunităţii interne a Avant-fosei de pe suprafaţa judeţului

Dâmboviţa arealele de aflorare revin unor formaţiuni aluvionare (terase şi lunci ale principalelor cursuri care

traversează acest teritoriu de Avant-fosă). Atât Ialomiţa, cât şi Dâmboviţa (râuri care traversează Avant-fosa), au la

traversarea acestei subunităţi structurale, culoare aluvionare (de terasă + luncă) cu lăţime de minimum 4…5 km.

Argeşul (curs poziţionat la extremitatea sud-vestică a acestui teritoriu) are o lăţime de minimum 8…10 km a

aluvionarelor de terasă + luncă dezvoltate la nord de curs. Ca o consecinţă, culoarele de luncă ale acestor cursuri

interferează (constituindu-se sectoare comune de terasă ale Argeşului şi Dâmboviţei sau ale Dâmboviţei şi

Ialomiţei), care, împreună cu luncile fiecăruia dintre aceste cursuri şi ale afluenţilor lor mai importanţi, acoperă –

practic – întreg arealul de dezvoltare a Cuaternarului pe teritoriul Avant-fosei interne de pe suprafaţa judeţului

Dâmboviţa.

Cele două nivele de terasă ale Ialomiţei, Dâmboviţei şi Argeşului sunt :

– terasa superioară, atribuită nivelului mediu al Pleistocenului superior, constituită din nisipuri şi

pietrişuri acoperite de depozite loessoide, grosimea însumată fiind cuprinsă între 10 şi 25 m. Se

dezvoltă pe lăţimi de maximum 3…4 km (spre «flancurile» culoarelor aluvionare) ;

– terasa inferioară, atribuită nivelului terminal al Pleistocenului superior, constituită, de asemenea, din

nisipuri şi pietrişuri acoperite de depozite loessoide, grosimea însumată fiind cuprinsă între 10 şi 25

m. Ating lăţimi mai mari decât terasele superioare, de până la 5…6 km (fiind adiacente, spre exterior,

aluvionarelor de luncă).

De regulă, când culoarele aluvionare intră în interferenţă, este delimitată doar terasa inferioară comună

celor două cursuri, cea superioară lipsind.

Aluvionarele de luncă ale celor trei cursuri au lăţimi foarte diferite. Lunca Argeşului depăşeşte, de regulă, 5

km lăţime pe fiecare mal, lunca Dâmboviţei însumează, pentru ambele maluri, cca. 3 km lăţime, iar lunca Ialomiţei

este de ordinul a câtorva sute de metri pe fiecare mal. Grosimea aluvionarelor de luncă (de şes aluvial) variază, de

regulă, între 10 şi 25 m, în componenţa lor intrând pietrişuri, nisipuri şi argile. Sunt atribuite Holocenului sup.

Pe un sector restrâns al cursului Ialomiţei (adiacent luncii de pe malul drept), respectiv aval de Hăbeni

(extinsă aval faţă de limita sudică de dezvoltare a Avant-fosei interne) se remarcă dezvoltarea, pe o lăţime de

12

ordinul sutelor de metri, a unui alt nivel de terasă (terasa joasă, constituită din aluviuni grosiere psefitice şi

psamitice, acoperite de un nivel loesoid. Însumează o grosime de 10…20 m şi este atribuit Holocenului inf.

O remarcă se impune cu privire la depozitele loessoide aparţinând câmpului. Ele aflorează pe o suprafaţă

relativ restrânsă, la limita estică a teritoriului judeţului Dâmboviţa (la Est de aliniamentul Gura Ocniţei – Bucşani –

N-Gheboaia). Sunt atribuite Pleisticenului mediu şi sunt constituite dintr-o succesiune de depozite predominant

prăfoase, subordonat argiloase sau fin nisipoase, însumând, de regulă, sub 20 m. Se consideră că această

formaţiune loessoidă a fost, în cele mai multe sectoare, erodată anterior depunerii aluvionarelor Pleistocen sup. –

Holocene, aluvionarele fiind, în respectivele perimetre, în contact direct cu formaţiunea subiacentă a Pietrişurilor de

Cândeşti, dar există şi sectoare unde erodarea formaţiunii Pleistocene med. este incompletă, situaţie în care cele

două grupe de depozite predominant psefito – psamitice (Pleistocen inf., respectiv Pleistocen sup. – Holocen) sunt

separate de o formaţiune prăfoasă – argiloasă.

Sectorul extern al avant-fosei reprezintă o subunitate structurală adiacentă, spre exterior, Faliei

Pericarpatice. În exteriorul acestei discontinuităţi structurale majore, fundamentul geologic este cel specific unităţii

adiacente de platformă (în cazul judeţului Dâmboviţa, Platformă Moesică).

Pe teritoriul sectorului extern al Avant-fosei se realizează „racordul” dintre formaţiunile fundamentului intens

tectonizat, reprezentat prin fliş Cretacic – Paleogen, specific sectorului intern al Avant-fosei, cu structura homoclină

a depozitelor Paleozoice şi Mezozoice din cuvertura sedimentară a Platformei. Se realizează, totodată „racordul”

dintre formaţiunile de molasă specifice sectorului intern al Avant-fosei (slab tectonizate), cu Neogenul din sectorul

de platformă, având, asemenea restului cuverturii sedimentare, caracter aproximativ homoclin.

În general, lăţimea acestei subunităţi structurale este mult mai redusă decât a subunităţii interne de avant-

fosă, în multe sectoare nedepăşind 10 km. Şi în cazul Judeţului Dâmboviţa, se apreciază că sectorul extern al

Avant-fosei nu se extinde până la o distanţă mai mare de 10 km spre Sud faţă de aliniamentul N-Postârnacu –

Gheboaia – Mircea Vodă – Guşa Şuţii – Sperieţeni – Gura Foii (aferent Faliei Pericarpatice).

Pe teritoriul acestei subunităţi tectonice se remarcă, de regulă, modificări considerabile de facies la nivelul

celor mai multe dintre etajele stratigrafice (faciesul formaţiunilor din platformă fiind net diferit de al formaţiunilor

sincrone de fliş sau de molasă), precum şi efilarea totală a unora dintre formaţiunile din avant-fosă, cărora, în

platformă, le corespund lacune stratigrafice. O astfel de situaţie priveşte depozitele paleogene ale flişului carpatic

(care nu-şi au corespondent în Platforma exondată pe durata Paleogenului), precum şi, similar, depozitele molasei

ante-Sarmaţiene (în Platformă nefiind identificate formaţiuni în intervalul Aquitanian – Helvetian).

Succesiunea geologică a formaţiunilor paleozoice, mezozoice şi neozoice, precum şi fundamentul cristalin

din sectorul extern al avant-fosei prezintă o cvasi-similitudine cu cele identificate în sectorul de platformă (precizate

în continuare).

O remarcă specială se impune cu privire la formaţiunile psefito-psamitice Pleistocenă inf. (Pietrişurile de

Cândeşti Villafranchiene din avant-fosă şi Stratele de Frateşti, Saint – Prestiene, din Platformă, formaţiuni

considerate a fi în legătură hidraulică şi continuitate a procesului depoziţional). În sectorul de platformă,

caracteristicile structurale şi stratigrafice fac ca formaţiunea Pleistocenă inf. să coboare constant spre avant-fosă,

limita ei superioară ajungând, la limita sectorului extern al avant-fosei, la adâncimi mai mari de 350 m (apropiate,

pe unele porţiuni ale separaţiei platformei de Avant-fosă, de 500 m). Dimpotrivă, în sectorul intern al avant-fosei,

formaţiunea Pleistocenă inf. este interceptată fie la suprafaţa terenului, fie la adâncimi de ordinul câtorva zeci de

metri (depăşind 100…150 m doar în proximitatea faliei peri-carpatice).

13

În acest caz, în cadrul subunităţii externe a avant-fosei, formaţiunea Pleistocen inf. este o entitate geologo-

structurală de tranziţie, supusă unei ridicări structurale foarte rapide (cu pantă accentuată) a depozitelor neogene şi

cuaternare pe măsura apropierii de subunitatea internă a Avant-fosei.

Modificări asemănătoare de poziţie structurală se constată şi în cazul unora dintre formaţiunile Pliocene.

Sectorul Platformei Moesice. Interceptat începând de la cca. 10 km depărtare spre SSE faţă de

aliniamentul N-Păstârnacu – Gheboaia – Mircea Vodă – Guşa Şuţii – Sperieţeni – Gura Foii (al Faliei

Pericarpatice), Platforma Moesică ocupă o suprafaţă foarte importantă a teritoriului judeţului Dâmboviţa (practic,

întreg sectorul sudic).

Din punct de vedere geologo-structural, această unitate este reprezentată printr-un fundament cristalin

situat, în acest areal, la adâncimi mari de 6000…7000 m, care nu a fost interceptat în foraje. Peste acesta se

aşează o succesiune de depozite sedimentare aproximativ homocline, Paleozoice, Mezozoice şi Neozoice,

separate prin numeroase lacune de sedimentare (numeroase şi lungi perioade de exondare a acestui sector de

platformă).

Dintre formaţiunile Paleozoice, au fost interceptate prin foraje, la cca. 4000 m adâncime, seriile Carbonifer

inf. şi mediu, prima: calcaroasă – dolomitică, cealaltă, grezoasă – argiloasă cu calcare şi dolomite. Ambele

însumează mai mult de 1400 m grosime.

La nivelul Jurasicului au fost interceptate două serii : Jurasicul mediu, grezos şi cel superior, calcaros –

dolomitic, însumând cca. 500 m.

La nivelul Cretacicului este reprezentat etajul inferior Neocomian, prin calcare pseudooolitice cu grosime

de cca. 330 m, apoi, la nivelul median al Cretacicului, Albianul marnos – marnocalcaros cu grosime de cca. 50 m şi

o succesiune, de asemenea, marnoasă – marnocalcaroasă a cărei depunere debutează în Vraconian şi continuă

pe întreg Cretacicul sup., atingând cca. 210 m grosime.

Urmează o lungă perioadă de exondare a platformei, ciclul de sedimentare reîncepând în Sarmaţian, când

au fost depuse formaţiuni foarte asemănătoare neo-molasei Sarmato-Pliocene şi, deasupra acestora, succesiunea

de formaţiuni Cuaternare.

Caracteristica structurală generală este de afundare a formaţiunilor dinspre sectorul dunărean spre Avant-

fosă (explicată, parţial, de tipul contactului structural dintre Avant-fosă şi Platformă).

Limitele formaţiunii bazale a Cuaternarului (Stratele de Frăteşti – Pleistocen inf.) urmează aceeaşi tendinţă

de afundare spre avant-fosă, dar cu pantă mult mai redusă decât formaţiunile din profunzime (a căror afundare

este de ordinul miilor de metri).

În extremitatea sudică a teritoriului judeţului Dâmboviţa, (pe aliniamentul Gulia – Poiana de Jos – Corbii

Mari – Fierbinţi) limita superioară este interceptată la adâncimi de aproximativ 230...250 m. Pe măsura apropierii

de subunitatea externă a Avant-fosei, formaţiunea suferă o afundare continuă, astfel încât în proximitatea

aliniamentului Ungureni – Bilciureşti – Sălcioara – Produleşti – Petreşti (Greci), (în imediata apropiere a Avant-fosei

externe), limita ei superioară să fie interceptată la adâncimi de 370...470 m.

În arealul sudic al Câmpiei Române, grosimea formaţiunii Pleistocen inf. a Stratelor de Frăteşti se modifică

considerabil pe măsura îndepărtării de sectorul dunărean. Dar începând de la distanţe mai mari de culoarul fluviului

(de ordinul a 60...80 km), grosimea se menţine relativ constantă pe măsura apropierii de subunitatea externă a

Avant-fosei. Această tendinţă se remarcă şi pe teritoriul judeţului Dâmboviţa, unde s-au determinat grosimi ale

formaţiunii Pleistocen inf. de cca. 180...200 m atât pe aliniamentul Ungureni – Bilciureşti – Sălcioara – Produleşti –

14

Petreşti (Greci), din proximitatea subunităţii externe a Avant-fosei, cât şi în lungul aliniamentului Gulia – Poiana de

Jos – Corbii Mari – Fierbinţi, care delimiteză spre Sud teritoriul judeţului Dâmboviţa.

Conform celor de mai sus, limita inferioară a Stratelor de Frăteşti este interceptată, la limita sudică a

judeţului (pe aliniamentul Gulia – Poiana de Jos – Corbii Mari – Fierbinţi), la o adâncime de cca. 420...440 m., iar în

proximitatea subunităţii externe a Avant-fosei, în vecinătatea aliniamentului Ungureni – Bilciureşti – Sălcioara –

Produleşti – Petreşti (Greci), la adâncimi depăşind, local, 600 m.

Formaţiunea Stratelor de Frăteşti, depusă în regim fluviatil are, drept principală caracteristică, divizarea în

trei orizonturi caracteristice, notate A, B şi C, de nisipuri cu elemente de pietriş, separate prin intercalaţii argiloase.

Cantonează cea mai importantă resursă de apă subterană în sectorul valah.

Succesiunea formaţiunilor cuaternare continuă cu succesiunea de marne şi argile cu nivele relativ subţiri

de intercalaţii nisipoase atribuită Pleistocenului mediu, cunoscută sub denumirea de Complex Marnos. Grosime

acesteia este, în apropierea sectorului dunărean, (porţiunea central-sudică a judeţului Giurgiu) de ordinul metrilor

sau cel mult al zecilor de metri, dar pe măsura apropierii de subunitatea externă a Avant-fosei suferă o continuă

îngroşare, astfel încât în sectorul de Platformă Moesică al judeţului Dâmboviţa atinge grosimi, în general, de cca.

120...160 m (izolat, putând atinge cca. 200 m grosime).

La nivelul inferior al Pleistocenului superior (Rissian) se depune ultima formaţiune cu extindere regională

aferentă teritoriului Platformei Moesice Această formaţiune, predominant psefitică (nisipuri fine sau fine – medii)

atinge (împreună cu intercalaţiile argiloase asociate), grosime de ordinul a 20...30 m de metri Este cunoscută, în

sectorul central – estic al Platformei, drept formaţiunea Nisipurilor de Mostiştea. Peste aceasta se depune, în unele

sectoare, la nivelul median al Pleistocenului superior, o altă formaţiune psefito – psamitică (separată de cea

atribuită nivelul inferior al Pleistocenului superior printr-o separaţie argiloasă). În alte sectoare ale Platformei,

începând cu nivelul median al Pleistocenului superior, se depun depozite deluvial – proluvial loessoide

(predominant prăfoase – argiloase) de câmp. Depunerea acestora se poate prelungi până la finele Pleistocenului.

Arealul de Platformă Moesică aferent teritoriului judeţului Dâmboviţa constituie, din punct de vedere

structural, o subunitate delimitată de restul Platformei, denumită „zona de subsidenţă Titu”. Aceasta a avut, pe

durata Pleisticenului mediu şi superior (prelungită, la SW de cursul Argeşului, şi pe durata Cuaternarului), o

continuă mişcare de afundare, în contrast cu arealele învecinate ale Platformei (care, pe durata Pleistocenului

mediu şi superior, precum şi în Holocen, au suferit o ridicare continuă). Procesul de subsidenţă a avut consecinţe

majore, începând cu grosimea considerabilă a sedimentelor cuaternare post-pleistocene inf. (depăşind, în multe

sectoare apropiate sectorului extern al avant-fosei, 500 m grosime) precum şi modificarea cursurilor Argeşului şi

Dâmboviţei şi lipsa teraselor în cazul principalelor cursuri şi al afluenţilor acestora. Întreaga zonă de Platformă a

judeţului Dâmboviţa are aspect de «câmpie de divagare», procesele depoziţionale derulându-se pe întregul acest

areal în regim mixt fluviatil matur şi lacustru.

În ansamblu, aceste depozite depuse în regim mixt ating grosimi de ordinul zecilor de metri şi sunt

constituite dintr-o succesiune de nisipuri, nisipuri argiloase şi argile.

Conform precizărilor de mai sus, localităţile aparţinătoare comunei Sălcioara sunt situate în proximitatea

aliniamentului care face separaţia între avant-fosă şi sectorul platformei, dar la Sud – Est de falia peri-carparică.

Aşadar, cvasi-totalitatea localităţilor comunei Sălcioara sunt situate în sectorul extern al avant-fosei sau în

proximitatea acestei entităţi geologo-structurale. În perimetrul localităţilor poziţionate în porţiunea sudică a

teritoriului comunei, în proximitatea contactului cu sectorul de platformă (precum Sălcioara, Podu Rizi, Moara

Nouă), până la adâncimea de cca. 400…450 m este străbătută succesiunea litologică pleistocenă med. + sup şi

cea holocenă acoperitoare (grosimea considerabilă a acestor formaţiuni fiind asociată, parţial, dezvoltării în

15

apropierea acestor localităţi – spre Sud – a „zonei de subsidenţă Titu”). Baza formaţiunii predominant psefito-

psamitice de Cândeşti – Frăteşti (Pleistocene inf., marcând totodată limita inferioară a Cuaternarului) este

localizată la cca. 600…650 m adâncime, iar a succesiunii Levantine subiacente, la mai mult de 1000 m adâncime.

În perimetrul localităţilor aparţinătoare comunei Sălcioara situate în sectorul nordic al teritoriului acesteia,

grosimea succesiunii cuaternare este mai redusă cu 150…200 m (pe fondul ridicării continue, dinspre platformă

spre sectorul intern al Avant-fosei, a acestor formaţiuni, conform precizărilor anterioare). Aşadar, în zona

localităţilor Movila – Mircea Vodă, formaţiunea psefito-psamitică Pleistocenă inf. a Stratelor de Cândeşti – Frăteşti

este interceptată la cca. 150…200 m adâncime, iar baza ei, la cca. 300…350 m adâncime. Ea suportă

succesiunea atribuită Pleistocenului med. + sup. şi depozitele Holocene.

16