RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ · „Funcţie publică reprezintă ansamblul...

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE, ECONOMICE SI

ADMINISTRATIVE, CRAIOVA

RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN

ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

SINTEZA CURSULUI

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI

FUNCȚIONARUL PUBLIC, RĂSUNDEREA PENALĂ ȘI DREPTUL

PENAL

Secțiunea I

FUNCȚIA PUBLICĂ ȘI FUNCȚIONARUL PUBLIC

Expresia „funcţie publică” îşi are sediul în dispoziţia art. 2 alin. 1 din

Legea nr. 188(r2)/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în care se prevede:

„Funcţie publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în

temeiul legi, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către

administraţia publici centrală, administraţia publică locală şi autorităţile

administrative autonome". Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 2 teza a ll-a din aceeaşi

lege, „Persoana care a fost eliberată din funcţia publică şi se află în corpul de

rezervă al funcţionarilor publici îşi păstrează calitatea de funcţionar public".

Odată cu înfiinţarea autorităţii/instituţiei publice se înființează și funția

publică, dar aceasta din urmă se poate înfiinţa şi ulterior, iar ocuparea ei se poate

face de

către persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 54 din statut:

are cetăţenia română şl domiciliul în România;

cunoaşte limba română, scris şi vorbit;

are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;

are capacitate deplină de exerciţiu;

are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candi-i

dează, atestată pe bază de examen medical de specialitate;

îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei Infracţiuni contra

umanităţii,contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi

de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de

fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenție care ar face-o incompatibilă

cu exercitarea funcției publice;

nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul

individual da muncă pentru motive disciplinare în ultimii 7 ani;

nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin

lege.

Potrivit art. 56 din statut, ocuparea funcţiilor publice se face prin:

promovare;

transfer;

redistribuire;

recrutare;

alte modalităţi prevăzute expres de lege.

Noțiunea de „funcţie publică” este definită şi de dispoziţia art. 4 lit. b) din

Legea nr. 7(r1)/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici,

funcţia publică reprezentând „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor

stabilite de autoritatea sau instituţia publică, în temeiul legii, în scopul

realizării competenţelor sale”.

Potrivit art. 7 din statut, funcţiile publice se clasifică după cum urmează:

funcţii publice generale şi funcţii publice specifice,

funcţii publice din clasa I, funcţii publice din clasa a ll-a, funcţii publice din

clasa a III-a;

funcţii publice de stat, funcţii publice teritoriale şi funcţii publice locale.

La rândul lor, funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi res-

ponsabilităţilor cu caracter general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor

publice, în vederea realizării competenţelor lor generale, iar funcţiile publice

specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific

unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării competenţelor lor

specifice, sau care necesită competenţe şi responsabilităţi specifice. Potrivit

statutului, echivalarea funcţiilor publice specifice cu funcţiile publice generale, în

condiţiile legii, se face prin statutele speciale prevăzute la art. 5 alin. (1) din

cuprinsul acestuia sau, la propunerea autorităţilor şi instituţiilor publice, de Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici.

De asemenea, funcţiile publice se împart, în raport de nivelul studiilor

necesare, în trei clase, respectiv clasa I (pentru a căror ocupare se cer studii

universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă

durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă), clasa a ll-a (pentru a căror

ocupare se cer studii superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă) şi clasa a

lll-a (pentru ocuparea cărora se cer studii liceale, respectiv studii medii liceale,

finalizate cu diplomă de bacalaureat).

Statutul funcţionarilor publici se ocupă şi de clasificarea funcţiilor publice în

raport de nivelul atribuţiilor titularului funcţiei în:

funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;

funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de

conducere;

funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.

|

Acelaşi statut prevede că funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din

clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai funcţii publice de execuţie.

Potrivit Anexei la Statutul funcţionarilor publici, categoria funcţiilor public

cuprinde:

I. Funcţii publice generale

A. Funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici:

1. secretar general al Guvernului;

2. secretar general adjunct al Guvernului;

3. secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale;

4. secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale admi

nistraţiei publice centrale;

5. prefect;

6. subprefect;

7. inspector guvernamental.

B. Funcţii publice de conducere:

1. director general din cadrul autorităţilor administrative autonome, al ministere

lor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

2. director general adjunct din cadrul autorităţilor administrative autonome, din

aparatul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale;

3. secretar al judeţului şi al municipiului Bucureşti;

4. director din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul ministe

relor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, direc-

tor executiv în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale altor

organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul auto-

rităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora;

5. director adjunct din cadrul autorităţilor administrative autonome, din aparatul

ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale, director executiv adjunct în cadrul serviciilor publice deconcentrate ale

ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,

precum şi în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale şi al instituţiilor

publice subordonate acestora;

6. secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi

comunei;

7. şef serviciu;

8. şef birou.

C. Funcţii publice de execuţie:

1. consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector;

2. referent de specialitate;

3. referent.

II. Funcţii publice specifice

A. Funcţii publice de conducere:

1. arhitect-şef.

B. Funcţii publice de execuţie:

1. inspector de concurenţă;

2. inspector vamal;

3. inspector de muncă;

4. controlor delegat;

5. expert în tehnologia informaţiilor şi a telecomunicaţiilor;

6. comisar.

C. Alte funcţii publice specifice:

1. manager public.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 188(r2)/1999, principiile care stau la baza

exercitării funcţiei publice sunt:

legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;

transparenţă;

eficienţă şi eficacitate;

responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;

orientare către cetăţean;

stabilitate în exercitarea funcţiei publice;

subordonare ierarhică.

Statutul funcţionarilor publici [Legea nr. 188(r2)/1999] reglementează

regimul general al raportunlor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau

administraţia publică

locală, prin autorităţile administrative autonome ori prin autorităţile şi instituţiile,

publice ale administraţiei publice centrale şi locale, denumite în continuare

raporturi de serviciu (art. 1 din Legea nr. 188(r2)/1999, al cărei scop îl constituie

asigurarea

în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public stabil, profesionist,

transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor şi al autorităţilor şi

instituțiilor

publice din administraţia publică centrală şi locală).

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188(r2)/1999, funcţionarul public

este persoana numită, in condiţiile legii, într-o funcţie publică. Ca atare,

funcţionarii publici nu îşi desfăşoară activitatea în temeiul unul contract individual

de muncă, ei aflândudu-se in raporturi de serviciu rezultate din actul administrativ

de numire în funcţie.

Funcţionarul public este purtător al puterii publice pe care o exercită în

limitele funcţiei sale. De altfel, raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe

baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii, iar exercitarea

raporturilor se realizează pe o perioadă nedeterminată.

În conformitate cu art. 2 alin. 1 lit m din Legea nr.554/2004 a

contenciosului administrativ, serviciul public este definit ca fiind ,,activitatea

organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii

unui interes legitim public”.

În conformitate cu art. 175 din Codul penal ,,funcţionar public, în

sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau

fără o remuneraţie:

a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul

realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice

natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii

autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital

integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate

al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale,

persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de

autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu

privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”.

Datorită complexităţii cerinţelor sociale, a diverselor colectivităţi publice

(centrale şi locale), există o mare varietate de servicii publice, cu menţiunea că nu

toate activităţile desfăşurate şi asumate de administraţia naţională sau locală sunt

servicii publice.

Serviciul public poate fi organizat la nivel national, pentru întreaga

țară(serviciul public al transportului aerian, feroviar, etc), fie la nivel

local(transportul comun local, etc) și poate purta denumiri diferite(institute, agenții,

secretariate, regii autonome, etc).

Organizațiile care prestează servicii publice se pot grupa în trei categorii :

organe ale administrației publice, instituții publice și regii autonome de interes

public.

Secțiunea II

RĂSPUNDEREA PENALĂ. NOȚIUNE ȘI PARTICULARITĂȚI

Răspunderea penală constituie însuşi raportul juridic de constrângere

născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o parte, şi infractor, pe de

altă parte, raport ce este unul complex, al cărui conţinut îl formează dreptul statului

ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica

sancţiunea prevăzută pentru fapta comisă şi de a-l constrânge să o execute, precum,

şi obligaţia infractorului de a răspunde penal pentru fapta sa, în vederea restabilirii

ordinii de drept şi instaurării autorităţii legii. Astfel, ea scoate în relief reacţia

imediată a societăţii faţă de cel ce săvârşeşte infracţiunea şi reprezintă rezultatul,

consecinţa infracţiunii.

Temeiul răspunderii penale constă, pe de o parte, în existenţa unei

dispoziţii incriminatoare, iar, pe de altă parte, în săvârşirea unei infracţiuni.

Astfel, răspunderea penală constituie, alături de infracţiune şi pedeapsă,

una dintre instituţiile fundamentale ale dreptului penal, în sensul că cele trei

instituţii sunt interdependente, infracţiunea ca fapt interzis de legea penală nu poate

fi concepută fără consecinţa inevitabilă a răspunderii penale, iar aceasta, la rândul

său, este lipsită de obiect fără sancţiunea penală, fără pedeapsă şi, invers, pedeapsa

nu poate fi concepută fără existenţa răspunderii penale, iar aceasta nu poate avea ca

temei juridic decât infracţiunea.

Particularitățile răspunderii penale:

1. subiecții răspunderii penale sunt statul și infractorul. Statul constituie

subiect activ al răspunderii juridice , în general, fiind reprezentat de către organele

de specialitate și este totdeauna subiect activ al răspunderii penale. Astfel, statul

este unicul titular al dreptului la acțiunea penală.

Subiectul pasiv al răspunderii penale este întotdeauna subiectul activ al

infracțiunii, adică persoana fizică sau juridică vinovată de săvârșirea unei

infracțiuni sau de participarea în calitate de autor, coautor, instigator la săvârșirea

unei infracțiuni.

Persoana fizică poate fi subiect pasiv al răspunderii penale dacă sunt

întrunite condițiile cerute de lege: vârsta, responsabilitatea, libertatea de voință și

de acțiune.

2.pentru a exista răspundere penală trebuie să fie comisă o infracțiune,

adică o faptă prevăzută de legea penală care este nejustificată, săvârșită cu

vinovăție și care să fie imputabilă persoanei care a comis-o.

3. conținutul raportului juridic de răspundere penală este alcătuit din

drepturi și obligații corelative ale subiecților în sensul că statul în calitate de

subiect activ care exercită constrângerea juridică pentru aplicarea și realizarea

sancțiunii penale, are dreptul de a cere tragerea la răspunderea penală a

infractorului, dar și obligația de a-l sancționa pe infractor dacă sunt îndeplinite

condițiile generale și speciale privind răspunderea penală, iar infractorul are

obligația de a răspunde penal și de a executa pedeapsa aplicată.

Pe lângă aceste condiții, în cazul anumitor infracțiuni este necesar a fi

îndeplinite anumite cerințe speciale, cum ar fi anumite calități speciale pe care

subiectul activ al comiterii infracțiunii trebuie să le întruneească. De exemplu, în

cazul infracțiunilor de corupție sau de serviciu se cere ca subiectul activ să fie

funcționar public.

Secțiunea a-III-a

INFRACȚIUNEA. DEFINIȚIE. TRĂSĂTURI. CLASIFICARE.

În literatura de specialitate, infracțiunea este privită ca o faptă a omului,

un act de conduită ilicit al acestuia, având un grad mai ridicat de pericol social față

de alte activități ilicite, determinat de urmările sale și reflectat prin sancțiuni

specifice.

Sub aspect material, este privită ca o faptă prin care este încălcată o regulă

de conduită cu caracter imperativ, interzisă de norma de drept penal.

Potrivit art. 15 din Codul penal, ,,infracţiunea este fapta prevăzută de

legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a

săvârşit-o. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Din definiție rezultă și trăsăturile infracțiunii :

- fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală

- fapta trebuie să săvârşită cu vinovăţie

- să fie nejustificată

- să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Pentru ca o faptă să constituie infracţiune, trebuie întrunite cumulativ toate

cele patru trăsături esenţiale, lipsa oricăreia dintre acestea duce la inexistenţa

infracţiunii şi la excluderea răspunderii penale.

Fapta să fie prevăzută de legea penală constituie prima trăsătură şi este

impusă de dispoziţia art. 1 alin. 1 C. pen „Legea penală prevede faptele care

constituie infracţiuni" (principiul legalităţii incriminării).

Prin această trăsătură se delimitează ilicitul penal de celelalte forme de

ilicit (civil, administrativ, contravenţional ori de altă natură).

Se precizează în literatura de specialitate că această trăsătură trebuie si

existe atât la infracţiunea consumată, cât şi la infracţiunea rămasă în faza tentavei

pedepsibile; nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune, dar

orice infracţiunea este o faptă prevăzută de legea penală; legea penală prevede un

model abstract de comportament, iar fapta concretă trebuie comparată cu acest

model abstract şi, numai dacă este corespunzătoare acestui model, putem spune că

acea faptă constituie o anumită infracţiune; tipicitatea, ca trăsătură a infracţiunii,

desemnează necesitatea concordanţei între fapta concretă săvârşită de o persoană şi

modelul legal de infracţiune descris In norma de incriminare, atât din punct de

vedere subiectiv, cât şi obiectiv. În măsura în care fapta concretă nu are toate

elementele infracţiunii tip, descrisă în norma de incriminare, fapta respectivă nu

constituie infracţiune, lipsindu-i elementele constitutive.

Articolul 16 alin. 1 C. pen. prevede că fapta constituie infracţiune numai

dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală.

Vinovăţia exprimă o anumită atitudine psihică a făptuitorului faţă de faptă

și urmările sale. Dacă fapta nu este comisă cu vinovăţie, ea nu este imputabilă celui

care a săvârşit-o. Cu alte cuvinte, fapta trebuie să fie imputabilă autorului nu numai

fizic, dar şi psihic.

După cum se cunoaşte , vinovăţia se referă la latura subiectivă a

infracţiunii. Această latură are în componenţa sa doi factori: factorul de conştiinţă

şi factorul de voinţă. În conştiinţă apare ideea de a se comite o anumită faptă, aici

apare şi reprezentarea urmărilor faptei şi tot aici se deliberează şi se ia hotărârea

săvârșirii faptei. Odată ce toate acestea au fost terminate, se trece la manifestarea

de voință executându-se fizic ceea ce în conştiinţă s-a hotărât.

Vinovăţia presupune - aşa cum s-a arătat - un act de conştiinţă şi un act

devoinţă, conştiinţa fiind aceea care creează cauzalitatea psihică, iar voinţa

declanşează cauzalitatea fizică a faptei.

Vinovăția a fost definită în doctrina penală ca fiind atitudinea psihică a

persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social,

a avut în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmăritor socialmente

periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a

avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.

Fapta să fie nejustificată reprezintă o caracteristică nouă, ce exprimă

contradicţia faptei cu întreaga ordine juridică, rezultând din inexistenţa unul fapt

justificativ (omorul, ca faptă prevăzută de legea penală, nu constituie infracţiune

dacă este comis în legitimă apărare); o acţiune sau inacţiune justificată prin

exercitarea unui drept ori permisă de o altă normă juridică nu poate fi considerată

infracţiune, deoarece fapta săvârşită în astfel de împrejurări înlătură

antijuridicitatea faptei şi exprimă neconcordanţa faptei concrete cu cerinţele ordinii

de drept, în ansamblul ei; tipicitatea exprimă concordanţa faptei concrete cu regula

de conduită înscrisă în norma de incriminare, pe când antijuridicitatea - aşa cum

am arătat-semnifică neconcordanţa faptei concrete cu cerinţele ordinii juridice;

situaţiile care înlătură antijuridicitatea faptei sunt denumite cauze justificative.

Observăm din dispoziţiile noii reglementări penale în art. 15 alin. 1 C.

pen. că legiuitorul a reţinut ca trăsături esenţiale - între altele - atât tipicitatea

(respectiv fapta să fie prevăzută de legea penală), cât şi antijuridicitatea (respectiv

fapta concretă să nu fie susceptibilă, să nu îi fie aplicabilă una dintre cauzele

justificative), împrejurare ce ne conduce la concluzia că tipicitatea şi

antijuridicitatea nu se confundă, aceasta din urmă constituind o cerinţă negativă

exprimată prin aceea ca, în cazul concret, pentru fapta săvârşită să nu opereze, să

nu poată fi invocată vreuna dintre cauzele justificative.

Potrivit art. 19-22 C. pen., cauzele justificative sunt legitima apărare,

starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi

consimţământul persoanei vătămate, iar în conformitate cu art. 18 C. pen., nu

constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre

cauzele justificative prevăzute de lege. Efectul cauzelor justificative se extinde şi

asupra participanţilor

Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o. În literatura de

specialitate s-a subliniat că „o faptă este imputabilă atunci când i se poate reproşa

celui care a săvârşit-o atât din punct de vedere obiectiv (imputabilitate obiectivă),

cât şi subiectiv (imputabilitate subiectivă)”, atrăgându-se atenţia că noțiunea de

imputabilitate nu se confundă cu cea de responsabilitate sau cu cea a vinovăţie,

deoarece imputabilitatea este o condiţie a vinovăţiei (culpabilităţii), implicând

capacitatea de a voi şi de a înţelege, iar vinovăţia este o condiţie a responsabilităţii

(răspunderii) penale. Nu poate fi imputabilă decât o faptă comisă cu vinovăţie. Se

observă, aşadar, o repetare a trăsăturilor infracţiunii, deoarece virnovăţia a fost deja

enumerată în rândul acestora, cu atât mai mult cu cât liantul între elementul

material şi urmarea imediată - între cauză şi efect - cerut de lege pentru existenţa

infracţiunii este legătura de cauzalitate, care se impune sau nu a se dovedi în

cazurile existente, şi constituie element al laturii obiective în conţinutul constitutiv

al infracţiunii.

Clasificarea infracțiunilor

În raport de modul de săvârşire a faptei, de forma de vinovăţie, de subiect

infracţiunii, de modul de punere în mişcare şl de exercitare a acţiunii penale, de

numărul de subiecţi, de înfăptuirea integrală sau nu a elementului material, de

momentul săvârşirii, de desfăşurarea activităţii infracţionale etc., în literatura de

specialitate se cunosc mai multe categorii de infracţiuni care vor fi prezentate mai

jos, dar fără a le sistematiza pe criteriile amintite:

a) infracţiunea de comisiune (de acţiune) este acea faptă prevăzută de

legea penală prin care subiectul săvârşeşte ceea ce legea opreşte, interzice (de

exemplu, a ucide, a fura etc.); ea constă în nesocotirea obligaţiei de a se abţine de

la o acţiune interzisă de lege, în comiterea unui act pe care legea îl interzice;

infracţiunea de comisiune (de acţiune) se poate săvârşi atât prin acţiune (de

exemplu, infracţiunea de lovire sau alte violenţe - art. 193 C. pen.), cât şi prin

inacţiune (de exemplu, infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în

dificultate - art. 203 C. pen.);

b) infracţiunea de omisiune (omisivă) constă în nesăvârşirea (omiterea)

unui act pe care legea îl ordonă (de exemplu, nedenunţarea - art. 266 C. pen.;

omisiunea sesizării - art. 267 C. pen. etc.).

Nu trebuie să se confunde noţiunile „acţiune"’ şi „inacţiune" cu aceea de

„infracţiune de comisiune (de acţiune)” ori de „infracţiune de omisiune (de

inacţiune)”.

Potrivit art. 17 C. pen., infracţiunea comisivă care presupune producerea

unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:

-există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;

- autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru

valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului;

c) infracţiunea continuă este o formă a unităţii naturale de infracţiune

caracterizată prin aceea că elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune

susceptibilă de a fi prelungită în timp, prin voinţa autorului, şi după momentul

consumării, până la încetarea activităţii infracţionale, datorată fie voinţei autorului,

fie unor cauze exterioare; se caracterizează prin aceea că acţiunea sau inacţiunea ce

constituie elementul material este susceptibilă de a fi prelungită în timp şi, odată

ajunsă la momentul consumativ, se prelungeşte până la apariţia unei acţiuni în sens

contrar [de exemplu, ari. 228 alin. (3) C. pen. privind furtul de energie electrică].

Prin „unitate de infracţiuni se înţelege situaţia când o activitate

infracţională, formată dintr-o acţiune sau inacţiune ori din mai multe acţiuni sau

inacţiuni, potrivit stării de fapt ori potrivit legii, constituie o singură infracţiune

(infracţiune unică), pentru care se aplică o singură pedeapsă.

Unitatea poate rezulta din unitatea acţiunii sau inacţiunii, împrejurare în

care vom avea unitate naturală de infracţiune, sau, dimpotrivă, ea poate rezulta din

voinţa legiuitorului, caz în care va exista unitate legală de infracţiune.

În literatura de specialitate se fac următoarele sublinieri: „unitatea

naturală" de infracţiune rezultă din unitatea acţiunii sau inacţiunii care reprezintă

elementul material prin care se înfăptuieşte infracţiunea; în cazul acestei unităţi

există o concordanţă intre unitatea juridică şi unitatea de fapt sau reală şi se face

distincţie între trei tipuri de unitate infracţională, şi anume: infracţiunea simplă,

infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.

Unitatea legală este o creaţie a legiuitorului, pe baza unei pluralităţi de

fapte; în cazul acestei unităţi nu există o concordanţă între unitatea juridică şi

unitatea de fapt sau reală şi se face distincţie între patru tipuri de unitate

infracţională: infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea

progresivă şi infracţiunea de obicei;

d) infracţiunea simplă este infracţiunea al cărei element material

constă într-o activitate unică sau într-un fapt simplu, adică o acţiune sau inacţiune

momentană care produce rezultatul tipic al infracţiunii (de exemplu, uciderea unei

persoane prin descărcarea unul foc de armă sau uciderea prin repetate lovituri);

e) infracţiunea deviată se poate săvârşi în două situaţii distincte, fie în

caz de deviere a loviturii, din cauza greşelii autorului, asupra unul alt obiect sau

altei persoane (aberratio ictus), fie în caz de săvârşire a faptei, din cauza erorii

făptuitorului asupra altei persoane sau asupra altui obiect (error in persona sau

error in re) ;

f) infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite

intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect

pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi

infracțiuni;

g) infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element

constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care

constituie ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.

h) infracţiunea progresivă este atunci când latura obiectivă, după ce a

atins momentul consumativ, se amplifică progresiv fără intervenţia autorului, fie

prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare,

corespunzătoare unei infracţiuni mai grave

i) infracţiunea de obicei (de obişnuinţă) este acea infracţiune ce se

săvârşește prin repetarea faptei incriminate de un număr de ori suficient de mare

pentru ca din această repetare să rezulte că făptuitorul desfăşoară activitatea

infracţională respectivă din obişnuinţă sau ca îndeletnicire; elementul material se

realizează printarea faptei de un număr de ori (cel puţin 3) suficient ca din această

repetare să rezulte obişnuinţa.

j) infracţiunea calificată este acea infracţiune în al cărei conţinut intră

ca element constitutiv o circumstanţă agravantă care o deosebeşte de infracţiunea

simplă (de exemplu, furt calificat, omor calificat etc.);

k) infracţiunea consumată se caracterizează prin aceea că înfăptuirea

integrală a acţiunii sau inacţiunii tipice a dus la apariţia rezultatului pretins de

norma de incriminare;

l) infracţiunea de audienţă este comisă în timpul şedinţei de judecată, prin

ea se încalcă liniştea şi disciplina de şedinţă;

Secțiunea a-IV-a

FORMELE VINOVĂȚIEI.

Vinovăţia ca trăsătură esenţială a Infracţiunii se prezintă în legislaţia

penală actuală (art. 16 C. pen.) sub trei forme: intenţia, culpa şi intenţia depăşită

(praeterintenţia).

1. Intenţia

Intenţia reprezintă forma principală, fundamentală, generală şi originară a

vinovăţiei. Majoritatea infracţiunilor se săvârşesc, de regulă, cu intenţie şi

numai într-o proporţie mai mică se comit din culpă ori cu intenţie depăşită

(praeterintenţie).

Intenţia se prezintă sub două modalităţi: directă (dol direct) şi indirectă

(dol eventual). Potrivit art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen., fapta este săvârşită cu

intenţie directă când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea

lui prin săvâşirea acelei fapte. În conformitate cu art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen.,

fapta este săvârşită cu intenţie indirectă când făptuitorul prevede rezultatul faptei

sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

Faptele prevăzute de legea penală română se comit, de regulă, cu intenţie.

Această regulă explică de ce în Partea specială a Codului penal nu se fac decât în

mod excepţional referiri la forma de vinovăţie a intenţiei. Normele de incriminare

conţin referiri la intenţie numai acolo unde acesta este calificată fie prin scop, fie

prin mobilul cu care fapta s-a săvârşit, situaţii în care scopul ori mobilul

completează latura subiectivă a infracţiunii respective.

În cazul intenţiei indirecte, este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut

rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, să fi acceptat posibilitatea producerii

lui. Această modalitate este posibilă numai în cazul acţiunilor sau inacţiunilor care,

prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar fi susceptibile de a

produce, eventual mai multe rezultate. În aceste cazuri, făptuitorul care urmăreşte

să fie produs doa unul dintre rezultate, dar prevede ca fiind posibilă şi producerea

celorlalte rezultate efectuând acţiunea sau inacţiunea respectivă, implicit va accepta

riscul eventualei produceri a rezultatelor neurmărite.

Doctrina apreciază şi practica confirmă că, pentru a stabili dacă o faptă a fost

săvârşită cu intenţie indirectă, sunt necesare trei condiţii:

a) agentul a prevăzut ca fiind posibil şi un alt rezultat decât cel urmărit de el;

b) agentul a săvârşit fapta, acceptând producerea eventuală a rezultatului

urmărit;

c) rezultatul prevăzut ca posibil s-a produs efectiv.

2.Culpa

Culpa nu constituie o formă atenuată a intenţiei, ci reprezintă o

manifestare specifică de legătură psihică a autorului cu fapta. Ca formă a

vinovăţiei, ea este prevăzută în art. 16 alin. (4) C. pen.

Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: culpa

cu prevedere (uşurinţa, temeritatea) şi culpa simplă (greşeala).

Culpa cu prevedere (uşurinţa, temeritatea) se caracterizează prin aceea că

făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el

nu se va produce.

Din analiza conţinutului formei de vinovăţie a intenţiei şi al culpei cu

prevedere putem extrage existenţa unor asemănări, dar şi a unor deosebiri. Astfel,

culpa cu prevedere se aseamănă cu intenţia (atât directă, cât şi indirectă) prin aceea

că, în ambele forme de vinovăţie, agentul prevede rezultatul faptei. Deosebirile

constau în aceea că, în cazul culpei cu prevedere (uşurinţa), agentul nu acceptă

producerea rezultatului, excluzându-1, fiind convins că el nu se va produce (având

la „bază" o concluzie greşită cu privire la producerea rezultatului), pe când, în

cazul intenţiei indirecte, agentul, deşi nu urmăreşte producerea rezultatului pe care

l-a prevăzut, acceptă totuşi posibilitatea producerii lui. Am mai putea spune că

fapta se comite cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere, întrucât agentul

(făptuitorul) a apreciat greşit, superficial posibilităţile de preîntâmpinare a

rezultatului.

Culpa simplă (fără prevedere, neglijenţa, greşeala) se caracterizează prin

aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl

prevadă. Această formă de vinovăţie este singura în care făptuitorul nu prevede

rezultatul faptei sale.

Aprecierea vinovăţiei sub această modalitate a culpei se face după

observarea criteriilor prevăzute de lege, şi anume dacă făptuitorul trebuia să

prevadă rezultatul şi dacă putea să îl prevadă. Obligaţia de prevedere a rezultatului

se deduce de cele mai mulle ori din actele normative care reglementează

exercitarea anumitor activităţi.

Ca şi în cazul intenţiei, şi în cel al culpei, în afară de cele două modalităţi

normative, în teoria dreptului penal se menţionează şi alte modalităţi a căror

cunoaștere serveşte la o mai exactă caracterizare a vinovăţiei, cât şi la operaţiunea

de individualizare judiciară. În acest sens, amintim: imprudenţa sau nesocotinţa

(comportare nechibzuită); nebăgarea de seamă (neatenţia); neglijenţa (comportarea

fără grija necesară); nepriceperea (lipsa cunoştinţelor necesare); nedibăcia (lipsa

atitudiniior sau deprinderilor necesare); culpa in agencio (când culpa s-a manifestat

cadrul unei acţiuni); culpa in omitendo (când culpa s-a manifestat în cadrul unei

omisiuni); culpa directă; culpa indirectă; culpa gravă; culpa uşoară; culpa foarte

uşoară.

3. Intenția depășită sau praterintenția

Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă mixtă de vinovăţie, și

cuprinde la un loc (reunite) intenţia şi culpa şi se caracterizează prin aceea că

făptuitorul prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă

cele produse în realitate sunt mult mai grave decât cele pe care le-a prevăzut, dar a

socotit fără temei că nu se vor produce, sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să

le prevadă.

Caracteristic acestei forme de vinovăţie este faptul că acţiunea iniţială este

săvârşită cu intenţie, iar rezultatul mai amplu, care depăşeşte intenţia autorului şi

conduce la o infracţiune mai gravă, este produs din culpă (în oricare dintre

modalităţi).

Potrivit art. 16 alin. (5) C. pen., există intenţie depăşită când fapta

constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav,

care se datorează culpei făptuitorului.

Secțiunea a-V-a

CONȚINUTUL ȘI ELEMENTELE INFRACȚIUNII

1.Conținutul infracțiunii

Definim conţinutul infracţiunii ca fiind totalitatea condiţiilor cerute de

lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune.

Raportând termenul de conţinut la noţiunea de infracțiune va trebui să

înţelegem prin conţinut totalitatea elementelor care compun infracţiunea.

Conţinutul infracţiunii este identic cu conţinutul incriminării, el este dat de

conţinutul noţiunilor diferitelor infracţiuni şi îndeplineşte, în procesul adoptării,

interpretării şi aplicării legii, funcţia generală de determinare, cunoaştere şi

identificare a oricărei infracţiuni, constituind singura bază de caracterizare juridică

legală a unei fapte, fie în etapa calificării ei juridice (în cursul procesului legislativ,

fie în etapa încadrării juridice a unei fapte concrete realizate de organele judiciare).

Potrivit doctrinei, conţinutul infracţiunii se găseşte sub două aspecte:

a) conţinutul legal, fiind cel descris prin norma de incriminare;

b) conţinutul concret, cel al faptei concrete, determinate, săvârşite de

autor.

În literatura de specialitate se mai face distincţie între:

a) conţinutul juridic, care cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege

pentru existenţa unei anumite infracţiuni. El este conţinutul propriu-zis al

infracţiunii, aşa cum apare în norma incriminatoare.

Conţinutul juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv

atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţii cu privire la

actul de conduită interzis. Conţinutul juridic al infracţiunii poate cuprinde, pe lângă

conţinutul constitutiv, şi condiţii privitoare la celelalte elemente.

Existenţa oricărei infracţiuni implică o faptă prevăzută de legea penală şi

că fapta incriminată nu este suficientă pentru existenţa infracţiunii, fiind necesar a

fi îndeplinite şi alte condiţii stabilite prin diferite dispoziţii ale legii (unele care

caracterizează fapta sau altele care se referă la gravitatea acesteia).

De aceea, fapta împreună cu toate condiţiile care, potrivit legii, îi atribuie

caracter penal constituie conţinutul juridic al infracţiunii.

Analizând conţinutul juridic, constatăm că fapta este elementul

(component principal, iar condiţiile se situează unele în afara faptei (însoţind sau

preexistând săvârşirea ei), altele fiind parte intrinsecă a acesteia, îmbinarea dintre

faptă și ansamblul condiţiilor dând structura infracţiunii.

Substanţial, conţinutul juridic are aceeaşi alcătuire cu structura

infracţiunii. Ca atare, principalele elemente ale conţinutului juridic şi deci ale

structurii infracţiunii sunt, în general, situaţia-premisă şi conţinutul constitutiv.

Precizăm că la foarte multe infracţiuni situaţia-premisă nu există

(lipseşte), motiv pentru care conţinutul juridic se identifică cu conţinutul

constitutiv;

b) conţinutul constitutiv este o parte a conţinutului juridic şi cuprinde

totalitatea condiţiilor privitoare la actul de conduită pe care trebuie să îl realizeze

făptuitorul. Acest conţinut fiind dat întotdeauna de norma de incriminare, nu poate

lipsi din conţinutul juridic;

c) conţinutul generic cuprinde „un ansamblu de condiţii obiective şi

subiective comune conţinuturilor infracţiunilor.

Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii presupune cunoaşterea

structurii acestuia, a elementelor componente şi a raporturilor dintre ele.

Structura conţinutului infracţiunii

Se consideră în literatura de specialitate că în conţinutul infracţiunii sunt

prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente care privesc fapta, făptuitorul

(subiectul infracţiunii), valoarea socială căreia i se aduce atingere (obiectul

infracțiunii), precum şi împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta.

Cunoaşterea structurii conţinutului infracţiunii este importantă atât pentru

stabilirea elementelor componente ale conţinutului, cât şi pentru cunoaşterea

diferitelor elemente sau condiţii pentru existenţa infracţiunii.

Elementele de structură (condiţiile de existenţă) se referă la anumite

jaloane (coordonate) fără de care nu se poate concepe existenţa infracţiunii. De

aceea, coordonatele care atrag în jurul lor condiţiile de existenţă ale infracţiunii

sunt:

- actul de conduită al unei persoane;

- valoarea socială şi relaţiile corespunzătoare acestei valori, împotriva cărora se

îndreaptă acţiunea /inacţiunea descrisă în norma de incriminare (obiectul

infracţiunii)

- subiecţii infracţiunii (atât cel ce săvârşeşte infracţiunea, cât şi cel ce este

vătămat prin aceasta);

- locul, timpul şi modul de săvârşire a infracţiunii.

2. Elementele infracțiunii

A. Obiectul infracțiunii

Infracţiunea ca faptă a omului are ca trăsătură esenţială caracterul

socialmente periculos al actului de conduită, caracter determinat de faptul că acest

act este îndreptat împotriva anumitor valori sociale, vătămând sau punând în

pericol aceste valori, implicit relaţiile sociale legate de ele.

Se consideră în doctrină că obiectul infracţiunii este dat de valoarea

socială, relaţia socială formată în jurul şi datorită acestei valori periclitate ori

vătămatei prin infracţiune. De altfel, literatura de specialitate apreciază că obiectul

infracțiunii poate fi definit ca„valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi

datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie infracţiune

şi cara sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acesteia".

a) Obiectul juridic. Prin obiect juridic al infracţiunii se înţelege

„obiectul propriu, al acesteia, adică valorile şi relaţiile sociale ameninţate sau

vătămate efectiv prin sâvârşirea faptei şi ocrotite prin incriminarea acestora. Toate

infracţiunile au obiect juridic.

b) Obiectul juridic generic (de grup) este comun tuturor infracţiunilor

din același grup (titlu), fiind format din „grupul, mănunchiul de valori sociale de

aceeaşi natură apărate prin normele penale". El serveşte legiuitorului la clasificarea

infracţiunii din Partea specială a Codului penal (de exemplu, infracţiuni contra

patrimoniu infracţiuni contra persoanei etc.).

Obiectul juridic generic are în componenţa sa (din el face parte) obiectul

juridic special, întrucât orice infracţiune aduce mai întâi atingere obiectului juridic

special şi, implicit, obiectului juridic generic (de exemplu, infracţiunile contra

persoanei oricare ar fi obiectul lor specific, au ca obiect juridic comun relaţiile

sociale privind persoana).

c) Obiectul juridic specific(special) este constituit din „valoarea

socială concretă căreia i se aduce atingere prin infracţiune”. El serveşte la

determinarea individualităţii unei infracțiuni în cadrul unui grup. Obiectul juridic

specific reprezintă o parte din obiectul juridic generic.

d) Obiectul material este format din „bunul, lucrul sau valoarea împotriva

cărora se îndreaptă acțiunea/inacţiunea incriminată şi asupra cărora se răsfrâng

urmările provocate, aducându-se atingere relaţiilor sociale ocrotite de norma de

drept penal". Nu toate infracțiunile au obiect material. El nu trebuie confundat cu

produsul infracţiunii,cu obiectele, instrumentele ori mijloacele care au servit la

săvârşirea infracţiunii.

e) Obiectul juridic complex există atunci când prin infracţiune sunt lezate,

deodată, două sau mai multe valori sociale (de exemplu, infracţiunea de tâlhărie

prevăzută în art. 233 C. pen.).

f) Obiectul juridic principal şi secundar. Această clasificare este specifica

infracţiunilor complexe. Prin obiect juridic secundar (adiacent) se înţelege valoarea

socială şi relaţiile sociale secundare cărora li se aduce atingere.

B. Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii este „persoana fizică sau juridică ce

săvârșește o infracţiune direct şi nemijlocit, fie în calitate de autor, fie în calitate de

coautor sau instigator”.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 C. pen.:

a) autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă

prevăzută legea penală;

b) coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă

prevăzută de legea penală.

În sistemul nostru de drept penal actual, subiect activ poale fi o persoană

fizică sau o persoană juridică ce trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale

și speciale.

Condiţii generale. Acestea se pot extrage din dispoziţiile Părţii generale a

Codului penal, referitoare la vârstă, responsabilitate şi libertate de voinţă şi acţiune.

a) Vârsta constituie una dintre condiţiile generale. Codul penal prevede

că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (deci nu poate fi

subiect activ al infracţiunii).

Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani va răspunde penal (va fi subiect

act numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care a

împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii, fiind subiect activ al

infracţiunii.

Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înţelege capacitatea

minoruiui de a-şi da seama de caracterul socialmente periculos al faptei şi de a-şi

manifesta conştient voinţa raportată la fapta săvârşită. Dovada discernământului,

atunci când aceasta se impune, trebuie făcută in fiecare caz în parte de către organe

judiciare, el stabilindu-se cu ajutorul expertizei medico-legale.

b) Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru

subiectul activ al infracţiunii. Ea nu este definită în Codul penal, însă se poate

extrage, deduce din dispoziţiile art. 28 C. pen., în care se prevede că nu este

imputabilă fapta prevăzută, de legea penală săvârşită de persoana care, în

momentul comiterii acesteia, nu putea să îşi dea seama de acţiunile sau inacţiunile

sale ori nu putea să le controleze fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.

Doctrina defineşte „responsabilitatea” ca fiind „aptitudinea persoanei de a-

şi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni), de rezonanţa (semnificaţia)

socială a acestora, precum şi de a-și putea determina şi dirija în mod conştient

voinţa în raport cu aceste fapte.

Responsabilitatea presupune existenţa unui factor intelectiv (discernământ

cât şi a unui factor volitiv (de voinţă), care constă în puterea persoanei fizice

respective de a fi stăpână pe faptele sale.

Responsabilitatea fiind o calitate generală a oamenilor, se prezumă, se

presupune că există la orice persoană fizică. Prezumţia este relativă, putând fi

răsturnată.

Iresponsabilitatea fiind o excepţie, trebuie să fie dovedită.

Responsabilitatea trebuie să existe la subiectul activ în momentul săvârşirii faptei.

c) Libertatea de voinţă şi de acţiune. Această condiţie presupune că

subiectul activ al infracţiunii a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut

libertatea de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale voinţe. Fapta nu poate fi

imputabilă subiectului activ al infracţiunii în măsura în care el a acţionat sub

imperiul constrângerii fizice sau al constrângerii morale.

Condiţii speciale. Pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ, sunt

prezentate şi alte condiţii speciale pentru anumite Infracţiuni.

Aceste condiţii speciale se referă la anumite calităţi (de exemplu, străin

pentru infracţiunea de spionaj; funcţionar public pentru infracţiunea de abuz în

serviciu, neglijenţă în serviciu etc.). în asemenea situaţii, subiectul activ poartă

denumirea de subiect activ calificai sau circumstanţial

Subiectul pasiv al infracţiunii este persoana vătămată, adică aceea care

suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea imediată ori starea de

pericol creată prin săvârşirea infracţiunii.

Subiect pasiv poate fi atât persoana fizică (titulara unor drepturi ori a unor

interese legitime), cât şi persoana juridică vătămată prin conduita ilicită a

subiectului activ al infracţiunii.

Putem avea un singur subiect pasiv sau o pluralitate de subiecţi pasivi, caz

in care infracţiunile respective poartă denumirea de infracţiuni cu subiect pasiv

multiplu [art. 192 alin. (3) C. pen. - uciderea din culpă prin care s-a cauzat moartea

a două sau mai multor persoane; art. 196 alin. (4) C. pen. - vătămarea corporală din

culpă produsă faţă de două sau mai multe persoane etc.].

Pentru existenţa subiectului pasiv al infracţiunii se cer (ca şi la subiectul

activ) să fie întrunite anumite condiţii generale, cât şi speciale:

A. Condiţii generale. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie

titularul valorii sociale ocrotite penal. Este posibil ca persoana păgubită prin

infracţiune să fie alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de exemplu, la

infracţiunea de omor, subiect pasiv ai infracţiunii este victima, iar persoana

păgubită este cea aflată în întreţinerea victimei).

B. Condiţiile speciale se găsesc numai în conţinutul anumitor

infracţiuni. Întrunirea lor face posibilă existenţa infracţiunii (de exemplu, la

infracţiunea de ultraj, prevăzută în art. 257 C. pen., subiect pasiv trebuie să fie un

funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de

stat).

Potrivii art. 135 C. pen., condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice:

a) persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice,

răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate

sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

b) instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în

exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

c) răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea

penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.

3.Conţinutul juridic al infracţiunii

Principalele componente ale conţinutului juridic şi deci ale structurii

infracţiunii sunt, în principiu: situaţia-premisă şi conţinutul constitutiv. Există

unele infracţiuni la care situaţia-premisă lipseşte, caz în care conţinutul juridic este

identic cu conţinutul constitutiv.

Situaţia-premisă. Este o condiţie prealabilă pentru existenţa infracţiunii

şi constă în „preexistenţa unei realităţi (situaţie, stare, calitate, raport etc.) pe care

trebuie să se grefeze săvârşirea faptei prevăzute de legea penală (de exemplu,

femeia gravidă în cazul infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii - art. 201 C.

pen. etc.). În ipoteza în care situaţia-premisă lipseşte, iar existenţa infracţiunii este

condiţionată de prazența sa, fapta respectivă nu va putea constitui infracţiune.

Conţinutul constitutiv.

Sfera de cuprindere a conţinutului constitutiv este mai restrânsă decât cea

a conţinutului juridic (în acesta din urmă intră condiţiile privitoare la obiectul

infracțiunii, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii), pe

când în conţinutul constitutiv intră, pe de o parte, condiţiile privitoare la actul de

conduită interzis având drept componentă esenţială acţiunea/inacţiunea suspectului,

acţiunea interzisă (prohibită) prin norma de incriminare, iar, pe de altă parte,

condiţiile privitoare la atitudinea psihică a suspectului; acţiunea/inacţiunea

suspectului este cercetată în literatura de specialitate din punct de vedere obiectiv

(latura obiectivă),dar și subiectiv (latura subiectivă). Conţinutul constitutiv al

infracţiunii este unul dintre elementele infracţiunii, el reprezintă doar o parte a

conţinutului juridic.

Definim conţinutul constitutiv ca fiind „totalitatea condiţiilor privitoare la actul

de conduită pe care trebuie să îl realizeze făptuitorul”.

Latura obiectivă. Prin latura obiectivă a infracţiunii înţelegem „totalitatea

condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru

existenţa infracţiunii", altfel spus, latura obiectivă este specifică fiecărei infracţiun

fiind diferită de la o infracţiune la alta, şi are ca părţi componente: elementul

material (însoţit uneori de anumite cerinţe esenţiale), urmarea imediată şi legătura

de cauzalitate.

a) Elementul material al laturii obiective constă în „actul interzis prin

norma de incriminare", altfel spus, „este acea activitate fizică prin care se

săvârşeşte infracţiunea”.

Elementul material este desemnat în norma de incriminare printr-un

cuvânt si printr-o expresie, aşa-numilul verbum regens, care indică „acţiunea” sau

„inacţiunea interzisă” (de exemplu, la infracţiunea prevăzută în art. 193 C. pen.,

verbum regerns este dat de sintagma „lovire sau alte violenţe”; la infracţiunea

prevăzută în art. 223C. pen., verbum regens este desemnat prin sintagma

„luare”; la infracţiunea prevăzută în art. 253 C. pen., elementul material este

desemnat prin termenul „distrugere”).

Elementul material se poate realiza fie printr-o acţiune (comisiune), fie

printr-o inacţiune (omisiune).

„Acţiunea este „comportarea activă a făptuitorului, de natură să aducă

atingea valorilor sociale protejate de Codul penal”, sau ea reprezintă „o intervenţie

activă a infractorului, o activitate periculoasă prohibită de legea penală”. Acţiunea

se poate realiza prin acte materiale ca lovire, luare, ucidere etc., prin cuvinte în

cazul infracţiunii de ameninţare, etc., sau prin scris. Unele acţiuni se consumă

instantaneu, altele pot avea o desfăşurare în timp mai îndelungată in raport de

modalitatea sub care se realizează elementul material (de exemplu, infracţiunea de

delapidare).

Inacţiunea se caracterizează printr-o „atitudine pasivă din partea

făptuitorului, în sensul că, deşi legea îl obligă să desfăşoare o anumită activitate, el

se abţine să o îndeplinească”. Dacă nu există o astfel de obligaţie legală, inacţiunea

făptuitorului nu constituie element material al infracţiunii.

La Infracţiunile complexe, elementul material are un caracter complex. La

unele infracţiuni, elementul material poate consta într-un singur act, la altele în mai

multe.

Elementul material se poate realiza atât printr-o acţiune (îndeplinirea în

mod defectuos a unui act), cât şi printr-o inacţiune (neîndeplinirea cu ştiinţă a unui

asemenea act), prin „acţiune” înţelegându-se orice operaţiune care trebuie efectuată

de funcţionarul public, conform fişei postului sau dispoziţiilor trasate de şefii

ierarhici, în condiţiile legii.

b) Cerinţe esenţiale. Pentru existenţa infracţiunii, este necesar uneori

ca elementul material să fie întregit, susţinut de anumite cerinţe esenţiale,

prevăzute în lege şi ataşate acestuia (elementului material).

În general, cerinţele esenţiale se pot referi la locul săvârşirii infracţiunii

(de exemplu, pe drum public), la timpul săvârşirii infracţiunii (de exemplu, la

infracţiunea prevăzută de art. 321 C. pen. - falsul intelectual), la săvârşirea faptei

într-un anumit mod sau cu anumite mijloace (de exemplu, infracţiunea prevăzută

de art. 207 C. pen. - şantajul; art. 226 C. pen. - violarea vieţii private; art. 287 C.

pen. - neres- pectarea hotărârilor judecătoreşti etc.). Cerinţele esenţiale au, în

înţelesul legii, valoarea unor elemente constitutive ale infracţiunii.

c) Urmarea imediată. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii prevăzute

in norma de incriminare se produce şi o urmare periculoasă, respectiv o vătămare,

o periclitare a uneia dintre valorile sociale protejate de lege.

Dispoziţia art. 16 alin. (3) şi (4) C. pen. se referă la un „rezultat” pe care

făptuitorul îl prevede sau nu îl prevede. Ca atare, urmarea imediată a faptei

săvârşite de autor constă într-un rezultat. Acesta poate consta însă într-o stare (de

pericol) sau o leziune (vătămare).

Urmarea imediată (rezultatul) este un element necesar, indispensabil al

conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe când consecinţele subsecvente (mai

îndepărtate) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii

(de exemplu, art. 183 C. pen. care se referă la consecinţe deosebit de grave etc.).

d) Legătura de cauzalitate. La infracţiunile ce au în conţinutul lor

prevăzută o urmare sau mai multe urmări, este necesară stabilirea legăturii de

cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată. Legătura de cauzalitate

dintre acţiunea/inacţiunea infracţională şi urmarea imediată constituie cea de-a treia

componentă a laturii obiective a infracţiunii.

Stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate nu este necesară în cazul

infracţiunilor de pericol (formale), deoarece ea rezultă din însăşi săvârşirea faptei

(ex re), fiind însă absolut necesar a se demonstra în cazul infracţiunilor de rezultat

(materiale).

Latura subiectivă. Pentru existenţa unei răspunderi penale nu se cere

numai un motiv obiectiv (latură obiectivă), ci şi unul subiectiv, constituit din

procese psihice specifice vinovăţiei, deduse din latura obiectivă.

Pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune, autorul trebuie să

acţioneze cu vinovăţie, adică să aibă o anumită poziţie psihică în timpul comiterii

ei.

Spre deosebire de latura obiectivă a infracţiunii, care - aşa cum am văzut -

se materializează într-un act exterior de execuţie, latura subiectivă reprezintă

poziția psihică a făptuitorului infracţiunii în raport cu activitatea materială

desfăşurată de el.

Latura subiectivă, în esenţă, „cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la

atitudinea psihică a făptuitorului faţă de obiectivitatea propriului său act de

conduită".

Apreciem că prin latură subiectivă putem înţelege „atitudinea făptuitorului

faţă de fapta concretă săvârşită şi faţă de urmările socialmente periculoase ale

acesteia".

Structura laturii subiective. Componenta esenţială a laturii subiective o

constituie elementul subiectiv (vinovăţia), alături de care se mai pot găsi, uneori, şi

anumite cerinţe esenţiale (mobil, scop).

a) Elementul subiectiv (vinovăţia, ca element al laturii subiective). În

doctrina penală se face deosebire intre vinovăţie, ca trăsătură esenţială a

infracţiunii (aşa cum este prevăzută în art. 16 C. pen.), şi vinovăţie, ca element al

conţinutului unei anumite infracţiuni.

Vinovăţia este exprimată in formele şi modalităţile prevăzute in art. 16 C.

pen. (intenţia, culpă şi intenţie depăşită).

Ca element al laturii subiective, vinovăţia va exista numai atunci când

elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută prin

norma de incriminare (prin textul de lege).

Demarcaţia între cele două modalităţi prezintă un interes deosebit - mai

ales din punct de vedere practic -, întrucât existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţială

a infracţiunii nu presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al laturii

subiective, putând să avem într-un caz concret vinovăţie ca trăsătură esenţială a

infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii (de

exemplu, cu ocazia săvârşirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca

trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă

legiuitorul incriminează acea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie), după cum

putem avea şi situaţia inversă, respectiv vinovăţie ca element al laturii subiective,

fără a exista vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii.

b) Mobilul şi scopul săvârşirii. Pe lângă elementul subiectiv

(vinovăţia), în conţinutul unor infracţiuni sunt prevăzute şi anumite cerinţe

esenţiale (condiţii), care se referă la mobilul şi scopul cu care se săvârşesc faptele.

Mobilul este definit de doctrină ca fiind „motivul, impulsul interior al

făptuitorului care determină săvârşirea infracţiunii”. S-a susţinut în mod corect in

doctrină că existenţa mobilului în săvârşirea oricărei infracţiuni constituie un

indiciu de normalitate psihică a făptuitorului, ceea ce conduce la concluzia că lipsa

unui mobil în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală este un indiciu care

trebuie să conducă la o examinare medico-legală a acestuia, în vederea stabilirii

existenţei sau inexistenţei discernământului.

Scopul este „reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în

urma săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de făptuitori.

Ca şi mobilul, scopul nu este prevăzut ca element în conţinutul infracţiunii

decât în mod excepţional. În anumite situaţii (de exemplu, în cazul infracţiunii de

furt pre văzute de art. 228 C. pen.), în norma incriminatoare se prevede existenta

condiţia scop, care devine obligatorie în a fi stabilită de către organele judiciare.

La majoritatea infracţiunilor comise, termenul „scop” desemnează o

finalitatea se situează în afara infracţiunii, un obiectiv către care tinde făptuitorul.

În acest fel cerinţa esenţială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit

realizarea scopului cerut de lege, indiferent dacă al a fost atins sau nu prin

săvârşirea faptei.

Prin urmare, scopul - în acest caz - este o cerinţă esenţială, ataşată

elementului subiectiv, având astfel forma intenţiei calificate prin scop [de exemplu,

infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen.]. În toate acesl

situaţii, este suficient să se constate că scopul a fost prevăzut de norma

incriminatoare, chiar dacă el nu a fost atins.

Mai există însă şi alte infracţiuni în al căror conţinut juridic termenul scop

asta folosit:

- cu înțelesul de „destinaţie” (de exemplu, în cazul infracţiunii

prevăzute de art. 395 C. pen. - trădarea prin transmiterea de informaţii secrete de

stat - sau în cazul infracţiunii prevăzute de art. 314 C. pen. - deţinerea de

instrumente în vederea falsificării de valori);

- cu înţelesul de „rezultat” [de exemplu, în cazul infracţiunii

prevăzute de art. 194 alin. (2) C. pen.-vătămarea corporală.

În aceste două situaţii, condiţia (cerinţa)-scop nu este ataşată laturii

subiective, ci laturii obiective a infracţiunii şi trebuie privită ca atare.

Există şi cazuri în care urmărirea unul anumit scop constituie element

circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni (de exemplu, în cazul

infracţiunilor prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. - omorul săvârşit pentru a

se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea de la răspundere penală sau

de la executarea unei pedepse sau de art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. - omorul

săvârşit pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea altei infracţiuni].

Cunoaşterea scopului şi a mobilului urmărit sau realizat de făptuitor

prezintă importanţă în cazul individualizării judiciare, întrucât se creează

posibilitatea pentru organele în drept să aplice sancţiunile în raport şi de aceste

cerinţe esenţiale ataşate laturii subiective.

Secțiunea a-VI-a

ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL FAPTEI

Caracterul penal al faptei sau infracţional al unei fapte este o însuşire

sintetică a acesteia rezultând din întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii.

Stabilirea caracterului infracţional al faptei fiind în esenţă expresia voinţei

legiuitorului, acesta poate să înlăture, în anumite situaţii, acest caracter şi să

prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte prevăzute de legea penală, dacă

sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie infracţiuni şi nu pot servi drept

temei pentru răspunderea penală.

Înlăturarea caracterului penal al faptei are loc, în sistemul dreptului nostru

penal, pe următoarele căi: prin lipsa prevederii în legea penală a faptei, prin cauze

justificative şi prin cauze de neimputabilitate.

Sfera acestor cauze poate varia şi după natura reală sau personală a

fiecărei cauze.

Cauzele reale produc efecte faţă de toate persoanele care au participat la

săvârşirea faptei; cu privire la toate aceste persoane caracterul penal al faptei este

înlăturat.

Dimpotrivă, cauzele personale nu produc efecte decât asupra persoanei

care s-a găsit sub influenţa acelei realităţi obiective care formează conţinutul acelei

stări de excludere a caracterului penal al faptei (cu excepţia cazului fortuit care

produce efecte in rem).

I. CAUZELE JUSTIFICATIVE

1. Legitima apărare

1.1. Noţiune şi caracterizare

Legiuitorul reglementează, în art. 19, Cod penal, legitima apărare, în sensul că

este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârşită în legitimă apărare. În alin.

2 se prevede că este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a

înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa,

a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporţională

cu gravitatea atacului.

Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. 2, acela care comite fapta

pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă

sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau

alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.

1.2. Condiţiile legitimei apărări

Din examinarea prevederilor art. 19, Cod penal, se desprinde faptul că, pentru a

exista legitima apărare, se cer întrunite şi dovedite două categorii de condiţii: unele

privitoare la acţiunea de atac şi altele privitoare la acţiunea de apărare.

a) Condiţii privind atacul

Potrivit art. 19, Cod penal, pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare,

acesta trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiţii:

˗ să fie un atac material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, adică prin

acţiuni sau inacţiuni care presupun acte de violenţă fizică, exercitate nemijlocit de

agresor ori prin folosirea unor arme, instrumente contondente, otrăvuri, materiale

explozibile, animale etc., de natură să primejduiască fizic valoarea contra căreia

este îndreptat;

- să fie un atac direct, adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol nemijlocit

pentru persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru interesul obştesc

(public). Cerinţa este realizată ori de câte ori atacul implică un contact fizic,

nemijlocit cu victima ori cu interesul public periclitat, însă această condiţie a

atacului nu este exclusă în situaţia în care nu a existat un contact fizic. Atacul nu

este considerat ca fiind direct atunci când între agresor şi victimă se interpune un

obstacol (o poartă închisă, un gard, un zid), care face ca atacul să nu creeze un

pericol pentru acea valoare;

- să fie un atac imediat, în sensul ca atacul să fie în curs de desfăşurare

(pericol actual, iminent) ori producerea lui să fie iminentă (pe punctul de a se ivi);

-să fie un atac injust, adică lipsit de orice temei legal care să-l justifice. Atacul

este just şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când legea prevede

sau permite efectuarea acţiunii care constituie formal un atac (de exemplu, acţiunea

de a executa pedeapsa cu moartea, ori de a-l imobiliza pe inculpatul privitor la care

s-a dispus arestarea preventivă, aplicarea unor lovituri în cadrul unei întreceri

sportive de lupte etc.). Nu este necesar ca atacul să constea întotdeauna într-o faptă

prevăzută de legea penală şi nici ca acesta să fie săvârşit cu intenţie, putându-se

reţine existenţa legitimei apărări şi în situaţia unui atac injust comis din culpă;

-atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau

împotriva altei persoane ori împotriva unui interes general dacă apărarea este

proporţională cu atacul.

Atacul trebuie să fie îndreptat împotriva uneia dintre valorile sociale

special ocrotite prin reglementarea legitimei apărări. Este vorba de valori legate de

persoana omului: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea, demnitatea

acestuia.

b) Condiţii privind apărarea

Pentru a constitui însă o legitimă apărare fapta săvârşită în stare de legitimă

apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

-să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului. Apărarea este legitimă numai în

intervalul de timp în care atacul a devenit iminent şi momentul în care s-a

consumat şi să fie aptă, prin natura ei, să înlăture atacul, apărarea nu trebuie să fie

prematură şi nici tardivă. Apărarea trebuie să aibă caracter idoneu, adică să fie aptă

a conduce la respingerea atacului;

-să fie proporţională cu gravitatea atacului. Fapta săvârşită în apărare trebuie să

fie de o gravitate aproximativ egală cu gravitatea atacului, adică să corespundă

nevoii de apărare pe care o creează atacul. Nu este vorba de o identitate, ci de o

aproximativă proporţionalitate.

Această condiţie, a unei proporţii între apărare şi gravitatea atacului, nu este

enumerată şi nici nu rezultă expres din textul art. 19, Cod penal. Aprecierea

proporţionalităţii se realizează în funcţie de împrejurările concrete în care a avut

loc atacul şi apărarea, de valorile ce au fost sau ar fi putut fi afectate.

-apărarea trebuie să fie precedată de atac. Această condiţie are în vedere

desfăşurarea apărării după începutul atacului, când acesta devine actual.

1.3. Condiţiile legitimei apărării prezumate

a) Condiţiile privind atacul

Atacul trebuie să constea într-o acţiune de pătrundere efectivă sau o

încercare de pătrundere fără drept intr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc

împrejmuit ţinând de acestea, săvârşită prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte

asemenea mijloace ori în timpul nopţii, realizată de o persoană responsabilă. În

consecinţă, pentru a se reţine legitima apărare prezumată, pătrunderea efectivă sau

încercarea de pătrundere fără drept intr-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc

împrejmuit ţinând de acestea trebuie să se facă fie în timpul zilei, însă numai prin

violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, fie în timpul nopţii,

indiferent de mijloacele folosite.

Condiţiile privind apărarea:

-apărarea prin care se respinge pătrunderea sau încercarea de pătrundere să

constituie o faptă prevăzută de legea penală poate fi săvârşită de orice persoană,

fizică şi juridică care urmăreşte oprirea pătrunderii;

- apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului;

- apărarea să fie proporţională cu atacul.

1.4. Efectele stării de legitimă apărare

Legitima apărare înlătură caracterul penal al faptei săvârşite în legitimă

apărare, care este justificată, produce efecte in rem, care se răsfrâng asupra tuturor

participanţilor. Conform art. 1360, alin 1 Cod civil nu datorează despăgubire cel

care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.

2. Starea de necesitate


Sediul materiei este art. 20 din Codul Penal. Potrivit art. 1, este justificată

fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate.

Alin. 2 al aceluiași articol prevede că este în stare de necesitate persoana

care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol imediat şi care nu putea fi

înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau

un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările

faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care

pericolul nu era înlăturat.

Starea de necesitate constituie acea stare în care se găseşte o persoană care

este nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la

un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală

sau sănătatea sa ori a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes

general.

Starea de necesitate apare ca o realitate în anumite situaţii, provocate de

acţiuni umane ori de împrejurări fortuite, când sunt puse în pericol valorile la care

se referă textul art. 20, iar salvarea acestor valori este imposibilă fără săvârşirea

unei fapte prevăzute de legea penală (asemenea situaţii pot fi create de intemperii

naturale – inundaţii, incendii, uragane, alunecări de teren, cutremure etc. – ori de

acţiuni umane, cum este cazul şoferului care conduce cu viteză cu mult peste limita

legală şi având permisul suspendat, pentru a salva o persoană grav accidentată).

2.2. Condiţiile stării de necesitate

Condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării de necesitate se referă,

unele la pericol, altele la fapta săvârşită pentru salvarea de la pericol (la acţiunea de

salvare).

a) Condiţii privind pericolul

Starea de necesitate trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv:

-să fie un pericol iminent sau actual adică pe punctul de a produce răul cu

care ameninţă vreuna dintre valorile ocrotite şi să fi ajuns pe punctul de a trece de

la ameninţarea cu răul, la producerea efectivă a acestuia;

-pericolul iminent trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau

sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general. Legea

prevede, aşadar, că pericolul trebuie să se refere la viaţa, integritatea corporală sau

sănătatea persoanei, apreciind că numai ameninţarea acestor valori importante

creează o stare de necesitate;

-pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale

decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Caracterul inevitabil al

pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit

şi în care persoana a fost silită să acţioneze, de particularităţile psihofizice ale

persoanei aflate sub ameninţarea pericolului etc. Din natura caracterului inevitabil

al pericolului decurge condiţia că acţiunea de salvare trebuie să fie singura

modalitate prin care acesta putea fi înlăturat.

Condiţii privind acţiunea de salvare

Pentru a fi considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate, fapta

prevăzută de legea penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

-să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor sus-menţionate, şi

anume să fie de extremă necesitate în acest scop, în sensul că trebuie să fie singura

cale de salvare a acelor valori în situaţia de fapt dată. Actele de salvare să fie apte

să înlăture pericolul;

-prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să nu se cauzeze urmări

vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

Aşadar, se cere ca acţiunea de înlăturare a pericolului să se menţină în limitele

necesităţii, adică să nu fie o acţiune exagerată în raport cu gravitatea pericolului;

-fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea

obligaţia de a înfrunta pericolul. În situaţiile în care, datorită funcţiei sau profesiei

sale (militar în misiune de luptă, medic, pompier etc.), o persoană este obligată să

înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei sale, ea nu poate invoca starea de

necesitate pentru a se apăra de răspundere pentru fapta prevăzută de legea penală

pe care ar săvârşi-o în această stare, ea sau o altă persoană pentru ea. Aceste

persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le

săvârşesc în exerciţiul funcţiei sau al profesiei lor.

2.3. Efectele stării de necesitate

Dovedirea stării de necesitate are ca efect înlăturarea caracterului penal al

faptei săvârşite în vederea salvării de la pericol. Ea produce efecte in rem. De

regulă, starea de necesitate nu conduce şi la înlăturarea răspunderii civile.

Atât pericolul, cât şl acţiunea de salvare trebuie să îndeplinească anumite

con¬diţii, In general aceleaşi condiţii existente şi în reglementarea anterioară.

Concluzionând, putem spune că, pentru reţinerea stării de necesitate, sunt

necesare anumite condiţii:

Condiţii privitoare la pericol.

a) să fie iminent, să fi devenit Imediat ameninţător, fiind pe cale să se

producă;

b) să privească valorile sociale prevăzute expres în ari. 20 C. pen.;

c) să fie inevitabil, adică acel pericol nu putea fi înlăturat altfel, decât prin

săvâr-şirea faptei prevăzute de legea penală.

Condiţiile acţiunii de salvare:

a) prin acţiunea de salvare să se comită o faptă prevăzută de legea

penală;

b) acţiunea de salvare să fi constituit singurul mijloc de îndepărtare a

pericolului;

c) prin săvârşirea acţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai

grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat;

d) fapta prevăzută de legea penală comisă pentru înlăturarea

pericolului să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea

obligaţia de a înfrunta pericolul.

3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Sediul materiei este art. 21, Cod penal. Este justificată fapta prevăzută de

legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în

îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor

prevăzute de aceasta. Este, de asemenea, justificată fapta prevăzută de legea penală

constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma

prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.

Legiuitorul, în art. 21, Cod penal, reglementează trei noi cauze justificative:

- Exercitarea unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii). Exercitarea

unui drept recunoscut de lege (autorizarea legii) poate fi invocat atât de o persoană

fizică, cât şi de o persoană juridică. În Codul penal există numeroase cazuri în care

legea prevede în mod explicit că faptele vor constitui infracţiune numai dacă au

fost comise ilegal sau fără drept. Exercitarea dreptului trebuie efectuată conform

legii; de exemplu, se va reţine drept cauză justificativă in cazul unei acuzaţii cu

privire la săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, exercitarea dreptului de

retenţie, în situaţia în care detentorul refuză să restituie bunul deţinut în baza unui

titlu.

- Îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege cu respectarea condiţiilor şi

limitelor prevăzute de aceasta (ordinul legii). Îndeplinire unei obligaţii impuse de

lege cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta (ordinul legii) poate

fi invocată atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană juridică. Activităţile

întreprinse trebuie să fie prevăzute de lege si să aibă la bază un scop legitim; de

exemplu, în cazul doctorilor chirurgi care fac operaţii, acestea ar putea fi apreciate

ca fiind vătămări corporale dacă nu le fac cu respectarea condiţiilor şi limitelor

prevăzute de procedurile medicale.

- Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma

prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală (comanda autorităţii

legitime). Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma

prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală, (comanda autorităţii

legitime) poate fi invocată atât de o persoană fizică, cât şi de o persoană juridică.

Îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de

lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală, presupune executarea unei obligaţii

impuse de o autoritate printr-un act care are o aparenţă de legalitate, dar în realitate

este nelegal, constituie o cauză justificativă pentru făptuitor; de exemplu,

investigatorul sub acoperire care desfăşoară o activitate de supraveghere a unor

traficanţi de droguri, autorizată de un procuror dintr-un parchet necompetent, ori cu

încălcarea dispoziţiilor strict şi limitativ prevăzute de art. 148 din Codul de

procedură penală

4.Consimţământul persoanei vătămate

Noţiune şi caracterizare

Art. 22 din Codul penal prevede la alin. 1 că este justificată fapta

prevăzută de legea penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă

aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.

Conform alin. 2, consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul

infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul justificativ

al acestuia.

Textul consacră libertatea persoanei ca, în anumite condiţii, să consimtă a

i se aduce atingere sau să i se pună în pericol o valoare strâns legată de persoana sa

şi asupra căreia are dreptul să dispună. În viaţa obişnuită sunt multiple cazurile

când o persoană este solicitată să-şi dea consimţământul la o acţiune care se

desfăşoară împotriva sa, pentru a se evita tragerea la răspundere a făptuitorului

pentru o infracţiune. Aşa, de pildă, acela care merge la medicul stomatolog pentru

efectuarea unei operaţii dentare sau extracţia unui dinte, dacă nu ar exista

consimţământul celui care cere aceste operaţii stomatologice, fapta medicului ar

putea constitui infracţiunea de loviri sau alte violenţe sau vătămare corporală. La

fel şi în cazul chirurgilor, maseurilor, frizerilor etc., toţi aceşti profesionişti dacă ar

fi traşi la răspundere pentru faptele comise clientului sau pacientului, vor invoca pe

drept cuvânt consimţământul acestora pentru actele întreprinse asupra lor, acte care

dacă nu ar fi consimţite, puteau constitui infracţiuni.

4.2. Condiţii cu privire la consimţământ

- să existe un consimţământ valabil exprimat al persoanei vătămate, respectiv

consimţământul să fie serios, liber, determinat, neechivoc să provină de la o

persoană capabilă de a-şi da seama de urmările sale faptei sale;

- consimţământul să privească valori sociale al căror titular este persoana

vătămată şi de care aceasta poate dispune în mod legal;

- consimţământul să fie anterior primului act de executare al faptei tipice.

De asemenea, consimţământul nu va produce efecte în cazul infracţiunilor

contra vieţii, atunci când legea îi exclude efectul justificativ al acestuia (art. 22

alin. 2, Cod penal). Existenţa consimţământului victimei cu privire la valoarea

socială lezată poate avea şi natură juridică de cauză de atenuare a răspunderii

penale.

4.3. Efectele consimțământului persoanei vătămate

Consimțământul persoanei vătămate produce efecte in rem și înlătură, în

principiu, răspunderea civilă delictuală.

II. CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE

1. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

1.1. Reglementare legală

Codul penal reglementează, în art. 24, constrângerea fizică, în sensul că nu

este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită din cauza unei

constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista

Constrângerea morală (art. 25, Cod penal) este situaţia în care subiectul

este supus unor presiuni asupra psihicului, prin ameninţare cu un pericol grav,

pentru el sau pentru altul, şi care nu putea fi înlăturat în alt mod şi, sub stăpânirea

temerii, este constrâns să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Constrângerea fizică şi constrângerea morală constituie, fiecare în parte,

cauze care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece răpesc persoanei constrânse

libertatea de voinţă şi de acţiune şi înlătură, în acest fel, vinovăţia acesteia în

săvârşirea faptei. Prin aceasta, constrângerea fizică şi constrângerea morală se

aseamănă cu legitima apărare şi cu starea de necesitate. În acelaşi timp, însă,

constrângerea, indiferent de forma ei, se deosebeşte de legitima apărare şi de starea

de necesitate, pe lângă anumite trăsături care le particularizează, prin împrejurarea

că în timp ce la legitima apărare şi la starea de necesitate constrângerea decurge

dintr-o stare, la constrângerea fizică şi constrângerea morală aceeaşi constrângere

decurge dintr-o acţiune.

1.2. Condiţiile constrângerii fizice şi constrângerii morale

Constrângerea fizică şi constrângerea morală pot avea valoarea de cauze

de neimputabilitate dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege. Aceste condiţii,

prevăzute în dispoziţiile din art. 24, Cod penal, sunt următoarele:

a) Condiţiile constrângerii fizice

– să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane;

– persoana supusă constrângerii fizice să nu poată opune rezistenţă eficace

forţei coercitive;

– fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie o faptă prevăzută

de legea penală, fiindcă numai o astfel de faptă ar putea avea caracter penal care să

fie înlăturat prin influenţa constrângerii.

b) Condiţiile constrângerii morale

Potrivit dispoziţiei din art. 25 nu este imputabilă fapta prevăzută de legea

penală săvârşită din cauza unei constrângeri morale, efectuată prin ameninţarea cu

un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat

în alt mod. Din examinarea acestei dispoziţii rezultă că, pentru existenţa

constrângerii morale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

– să existe o acţiune de constrângere săvârşită de o persoană asupra

psihicului unei alte persoane;

– prin ameninţare să se creeze un pericol grav pentru persoana ameninţată

sau pentru o altă persoană;

– pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie de aşa natură încât să nu

poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

1.3. Efectele constrângerii fizice și constrângerii morale

Este înlăturată în principiu şi răspunderea civilă, cu excepţia cazurilor în

care se constată existenţa unei erori de fapt imputabile făptuitorului.

2. Excesul neimputabil


Codul penal prevede, în art. 26, excesul neimputabil. În alin. 1 se prevede

că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată

în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele

unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.

Potrivit dispoziţiei din art. 26, alin. 1, Cod penal, este considerat exces

neimputabil situaţia în care o persoana care, din cauza tulburării sau temerii, a

depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu

împrejurările în care s-a produs atacul. Din analiza dispoziţiei legale rezultă că,

pentru ca excesul de apărare să fie neimputabil, este necesar ca fapta să fie

săvârşită în stare de legitimă apărare, adică sub presiunea unui atac material, direct,

imediat şi injust, care a pus în pericol grav persoana sau interesul general.

2.2. Condiţiile excesului neimputabil

Excesul neimputabil presupune existenţa tuturor condiţiilor cerute pentru

existenţa legitimei apărări, ea referindu-se doar la împrejurarea că riposta a depăşit

gravitatea atacului, din cauza tulburării sau temerii de care era stăpânită victima

atacului.

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana

aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că

pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă

pericolul nu era înlăturat.

Este posibil ca urmarea produsă să nu fie mai gravă decât aceea care s-ar

fi produs dacă nu se acţiona salvator, însă este mai gravă decât ar fi fost necesar

pentru înlăturarea pericolului (de exemplu, comandantul vasului care aruncă peste

bord, pentru a evita naufragiul, lucruri mai numeroase decât ar fi fost necesare

pentru înlăturarea pericolului).

Dacă cel în cauză nu şi-a dat seama de excesul de acţiune salvatoare va

beneficia de exces neimputabil. În evaluarea depăşirii necesităţii se va avea în

vedere împrejurările în care s-au produs faptele şi starea psihică a celui care

acţionează salvator.

3. Minoritatea făptuitorului


Codul penal prevede, în art. 27, minoritatea făptuitorului. În articol se

arată că nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor,

care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde

penal. Minoritatea este starea în care se găseşte făptuitorul minor care în momentul

săvârşirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii penale.

Capacitatea psihofizică a persoanei de a-si da seama de semnificaţia socială a

acţiunilor sau inacţiunilor sale şi de a le dirija în mod voit nu există din momentul

naşterii, ci se formează odată cu dezvoltarea acesteia.

3.2. Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al

faptei

Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei în următoarele

situații:

să se constate că făptuitorul era un minor care, la data săvârşirii faptei, nu

îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal, adică nu împlinise

vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii faptei;

minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei. În cazul

infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, dacă după începerea

executării minorul a împlinit 16 ani, el va răspunde penal pentru actele

efectuate după împlinirea acestei vârste, iar dacă a împlinit 14 ani după

începerea executării, răspunderea sa penală depinde de existenţa

discernământului.

3.3. Efectele minorității făptuitorului

Minoritatea făptuitorului este o cauză de neimputabilitate şi deci nu

produce efecte decât faţă de minorul aflat în această stare. De asemenea, ea nu

înlătură răspunderea civilă a persoanelor care aveau în îngrijirea sau paza lor pe

minor, dacă se reţine o culpă în sarcina acestora.

4. Iresponsabilitatea


Art. 28 din Codul penal reglementează iresponsabilitatea.

Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane

care nu-şi poate da seama de caracterul, sensul şi valoarea socială, morală şi

juridică a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora, sau care nu-şi poate

determina şi dirija în mod normal voinţa, în raport cu faptele ei. Cauzele care

determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de subdezvoltare psihică

datorită diferitelor anomalii (idioţie, cretinism, infantilism, debilitate mintală etc.),

boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze etc.), tulburări psihice provocate de

intoxicaţii prin alcool, substanţe stupefiante, narcotice etc., fenomene fiziologice

(somn natural, somn hipnotic, leşin etc.).

În raport cu aceste cauze şi cu efectele lor, starea de incapacitate psihică

poate fi permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă), cunoscând intervale

de luciditate; poate fi înnăscută (congenitală) sau survenită. Oricare ar fi cauzele şi

durata iresponsabilităţii, pentru ca aceasta să fie cauză de neimputabilitate trebuie

să fie totală, adică să constea în lipsa completă a capacităţii psihice. În ipoteza în

care lipsa capacităţii este numai parţială, există aşa-numita responsabilitate

atenuată, denumită şi responsabilitate limitată și poate constitui o circumstanţă

atenuantă.

4.2. Condiţiile iresponsabilităţii în dreptul penal

Condițiile iresponsabilității în dreptul penal sunt:

persoana care a săvârşit fapta să fie în stare de iresponsabilitate, adică să

fie lipsită de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale

sau de capacitatea de a fi stăpână pe ele;

starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii

faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a efectua

actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei;

starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei

mintale sau altor cauze, care determină stări anormale, de incapacitate

psihică;

fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate trebuie să fie o faptă prevăzută

de legea penală, fiindcă numai în cazul acestor fapte intervine înlăturarea

caracterului penal al faptei săvârşite.

4.3. Efectele iresponsabilității

Iresponsabilitatea legal constatată are ca efect înlăturarea caracterului

penal al faptei săvârşite sub imperiul ei. Este o cauză personală care produce acest

efect numai faţă de persoana care a săvârşit fapta în această stare. Starea de

iresponsabilitate nu înlătură răspunderea civilă a făptuitorului.

5. Intoxicaţia


Art. 29 din Codul penal reglementează o altă cauză de neimputabilitate şi

anume intoxicaţia. Intoxicaţia este starea psihofizică anormală în care se găseşte o

persoană, datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra

facultăţilor sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice consumate de

acea persoană ori introduse în corpul său.

5.2. Felurile stării de intoxicaţie

Există mai multe feluri de intoxicație și anume:

După atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie, se face

distincţie, în principal, între intoxicaţia accidentală şi beţia voluntară.

Intoxicaţia accidentală, denumită şi beţie fortuită, este acea stare de

intoxicaţie provocată independent de voinţa persoanei în cauză.

Intoxicaţia voluntară, în opoziţie cu cea accidentală, este provocată cu

ştirea celui în cauză, care consumă băuturi sau substanţe ebriante cunoscând efectul

pe care acestea îl produc indiferent dacă a avut sau nu a avut intenţia să se îmbete.

Intoxicaţia voluntară poate fi, la rândul său, simplă, atunci când este produsă fără

ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, şi preordinată, când persoana şi-a

provocat anume starea de intoxicaţie în vederea săvârşirii unei infracţiuni (pentru a

căpăta curaj în săvârşirea faptei, pentru a invoca starea de intoxicaţie ca scuză

pentru comiterea acesteia).

De asemenea, intoxicaţia voluntară poate fi ocazională, atunci când o

persoană neobişnuită cu băuturile alcoolice, de exemplu, consumă ocazional astfel

de băuturi la petreceri sau reuniuni familiale, sau cronică, atunci când apare ca o

stare permanentă a persoanelor căzute în patima beţiei, aflate într-o stare de

deviaţie psihică permanentă care poate duce la forme psihopatice.

După gradul de intoxicaţie, intoxicaţia poate fi completă sau incompletă.

Intoxicaţia completă se produce atunci când procesul de intoxicare conduce la

paralizarea aproape completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice, astfel încât

persoana aflată în stare de intoxicaţie completă este lipsită de capacitatea de a

înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpână pe ele.

Intoxicaţia incompletă este beţia la care procesul de intoxicaţie se află în

faze incipiente, în care starea de intoxicaţie se manifestă printr-o excitabilitate şi

impulsivitate. Intoxicaţia incompletă este susceptibilă, la rândul ei, de grade

diferite, putând îmbrăca forma unei beţii uşoare sau, dimpotrivă, a unei intoxicaţi

acute, apropiată de intoxicaţia completă (fiecare dintre aceste forme poate avea o

anumită influenţă asupra capacităţii de auto-control).

5.3. Condiţiile intoxicaţiei accidentale (fortuite)

Condițiile intoxicației accidentale (fortuite) sunt:

făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul săvârşirii

faptei, în stare de intoxicaţie produsă de alcool ori de alte substanţe;

starea de intoxicaţie să fi fost accidentală, adică provocată independent de

voinţa făptuitorului;

starea de intoxicaţie să fi fost completă, deci făptuitorul să fi fost lipsit de

posibilitatea de a-şi da seama de fapta sa;

fapta săvârşită în stare de intoxicaţie să fie o faptă prevăzută de legea

penală.

5.4. Efectele intoxicației

Starea de intoxicaţie accidentală are efect excluderea caracterul penal al faptei.

Intoxicaţia voluntară nu este cauză de neimputabilitate. Intoxicaţia preordinată

constituie o circumstanţă agravantă [art. 77, lit. f), Cod penal].

6. Eroarea de fapt

6.1. Reglementare leagă

Codul penal reglementează, în art. 30, eroarea ca fiind o cauză de

neimputabilitate, şi ca atare, atunci când făptuitorul nu cunoaşte, în momentul

săvârşirii acesteia, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde acest

caracter.

Dispoziţiile art. 30 alin. 1, alin. 2 şi alin. 3 din Codul penal privesc eroarea

asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, eroare care înlătură intenţia ca o

componentă a laturii subiective, dar şi culpa, când aceasta este invincibilă, în cazul

faptelor incriminate când sunt săvârşite din culpă. În art. 30, alin 4, Cod penal este

reglementată eroarea care poartă asupra unei dispoziţii legale extrapenale.

Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei reglementată în art. 30, alin. 5, Cod

penal, este cea care înlătură imputabilitatea. Ea poate fi o eroare de fapt (de

exemplu, autorul crede greşit că săvârşeşte fapta în legitimă apărare), eroare de

drept extrapenal (de exemplu, făptuitorul nu cunoaşte că un bun a căpătat printr-o

lege extrapenală un regim special şi nu poate fi deţinut decât în condiţiile legii

extrapenale) sau penal.

Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei înlătură imputabilitatea numai

când este invincibilă.

6.2. Eroare asupra tipicităţii

Condiţiile erorii asupra tipicității sunt:

- fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală și să fie nejustificată;

- făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei, existenţa unei

stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia.

Obiectul erorii trebuie să-l constituie o stare (adică modul în care se

prezintă o persoană, sub aspectul stării de sănătate, al statutului ei civil, al vârstei,

al atribuţiilor ei de serviciu etc.), un bun (apartenenţa juridică a acestuia, starea lui

materială, de uzură, valoarea lui de întrebuinţare, culturală sau ştiinţifică etc.), o

instituţie (aparţinând domeniului public sau privat, utilarea ei tehnică, atribuţiile

care formează obiectul ei de activitate etc.), o situaţie (adică poziţia pe care o

persoană, un bun sau o instituţie o are în cadrul relaţiilor sociale: situaţia de

cetăţean sau de străin a unei persoane, de rudă apropiată, de funcţionar, situaţia de

bun din avutul public, de bun provenit din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală etc.), o împrejurare (adică o realitate externă care caracterizează fapta

concretă: în timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, fără autorizare, săvârşită de

două sau mai multe persoane etc.) şi existenţa erorii la momentul săvârşirii faptei.

6.3. Efectele erorii de fapt

Efectele erorii de fapt sunt următoarele:

în cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie,

eroarea de fapt, dovedită, atunci când poartă asupra unei stări, situaţii sau

împrejurări prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracţiunii, are

drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei şi deci înlăturarea

răspunderii penale a făptuitorului;

în cazul faptelor incriminate şi în ipoteza săvârşirii lor din culpă, eroarea

de fapt nu înlătură caracterul penal al faptei decât dacă se constată că ea nu

provine din culpa făptuitorului;

eroarea asupra circumstanţelor; acest efect este prevăzut prin dispoziţia

din art. 30, alin. 3, Cod penal, care prevede că nu constituie circumstanţă

agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul

săvârşirii infracţiunii.

6.4. Eroarea asupra antijuridicităţii

Conform prevederilor art. 30, alin. 5, Cod penal, nu este imputabilă fapta

prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a necunoaşterii sau cunoaşterii

greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în

niciun fel evitată.

Codul penal acordă, însă, efect de cauză de neimputabilitate erorii de drept

penal invincibile. De exemplu, Guvernul emite în perioada de vară o ordonanţă de

urgență în care sunt incriminate anumite fapte, iar o persoana săvârşeşte o

infracţiune în ziua în care OUG a intrat în vigoare.

Eroare asupra tipicităţii produce efecte numai in personam.

7. Cazul fortuit


Art. 31, Cod penal, prevede cazul fortuit: nu este imputabilă fapta

prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu

putea fi prevăzută.

Cazul fortuit este un caz în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a

produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită acţiunii unei forţe a cărei

intervenţie nu a putut fi prevăzută (de exemplu, un accident de circulaţie soldat cu

vătămarea integrităţii corporale a două persoane şi moartea altei persoane ca

urmare a unei defecţiuni ascunse a sistemului de servo-direcţie la un autoturism

cumpărat din fabrică în aceeaşi zi, sau o persoana este surprinsă de o alunecare de

teren şi ucisă).

Imprevizibilitatea trebuie să aibă un caracter obiectiv şi general, în sensul

ca nimeni, în aceeaşi situaţie, să nu poată prevedea rezultatul socialmente

periculos. Acest caracter obiectiv şi general al imprevizibilităţii diferenţiază

această neprevedere, în situaţia cazului fortuit, de imprevizibilitatea care apare în

situaţia în care făptuitorul, deşi trebuia să prevadă rezultatul, nu-l prevede datorită

unor deficienţe şi limite personale.

7.2. Condiţiile cazului fortuit

Existenţa cazului fortuit presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat socialmente

periculos neprevăzut;

intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să nu fi

putut fi prevăzută;

fapta care a dus, din cauza intervenirii împrejurării fortuite, la un rezultat

socialmente periculos să fie, datorită acestui rezultat, o faptă prevăzută de

legea penală.

7.3. Efectele cazului fortuit

Constatarea legală a existenţei cazului fortuit are drept consecinţă înlăturarea

caracterului penal al faptei, deoarece exclude vinovăţia.

Secțiunea a-VII-a

ÎNLĂTURAREA RĂSPUNDERII PENALE

Dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Codul penal din 1969, «numit

„Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării", au fost

structurate şi sistematizate în actualul Cod penal sub o formă mai exactă, mai

firească şi mai uşor de operat, prevăzându-se trei titluri distincte, fiecare cu

emblematica sa, cu natura diferită a acestor cauze şi a temeiurilor care le

generează: Titlul VII, intitulat „Cauzele care înlătură răspunderea penală", Titlul

VIII, denumit Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei", şi Titlul IX

- „Cauzele care înlătură consecinţele condamnării".

Cauzele care înlătură răspunderea penală pot avea efecte in rem, cu privire

la infracţiunea săvârşită, situaţie în care efectele respective se răsfrâng asupra

tuturor participanţilor (amnistia, lipsa plângerii prealabile) sau numai asupra acelor

participanţi care se află în situaţia ce poate avea ca efect înlăturarea răspunderii

penale [de exemplu, împăcarea).

Cauzele care înlătură răspunderea penală, în principiu, nu au efecte asupra

răspunderii civile a suspectului sau inculpatului, aceştia răspunzând pentru paguba

produsă, cu excepţia situaţiei de împăcare pentru infracţiunea săvârşită, când se

stinge şi dreptul la acţiunea civilă în despăgubiri.

I. Amnistia (art. 152 C. pen.

Potrivit art. 152, amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea

săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei

pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată

anterior amnistiei nu se restituie. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de

siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.

Amnistia are ca obiect infracţiunile indicate în legea de amnistie şi

priveşte modalităţile de participaţie (autori, instigatori, complici care au luat parte

la săvârșirea infracţiunii prevăzute in actul de amnistiere).

Apreciem că amnistia nu se extinde asupra tăinuitorilor sau

favorizatorilor) eoarece aceste fapte sunt distinct prevăzute în Codul penal şi, dacă

ele nu sunt îcuprinse în actul de clemenţă, favorizatorii sau tălnuitorii nu

beneficiază de clemenţa legiuitorului.

Amnistia operează independent de cauzele de atenuare sau de agravare a

pedepsei, deoarece se cunoaşte faptul că aceste cauze reţinute în favoarea

suspectului sau inculpatului nu modifică natura infracţiunii respective şi, cum

obiectul amnistiei se referă la infracţiunea prevăzută prin actul de clemenţă, reiese

că astfel de cauze operează asupra pedepsei, şi nu asupra infracţiunii; prin aplicarea

actului de amnistie - care vizează numai infracţiuni -, nu se mai ajunge la

pedepsirea suspectului sau inculpatului.

Amnistia este obligatorie, ea operând ope legis, nu poate fi refuzată de

suspect sau inculpat.

Se apreciază că amnistia postcondamnatorie (improprie) se deosebeşte de

cea antecondamnatorie sau proprie doar prin faptul că intervine post iudicium

respectiv după ce hotărârea de condamnare a inculpatului a rămas definitivă; din

această cauză condamnatul nu mai are posibilitatea de a cere continuarea

procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia, ca şi în cazul intervenirii amnistiei

ante condamnatorii, vinovăţia sa fiind dovedită prin hotărârea de condamnare ce a

dobândit autoritate de lucru judecat; amnistia postcondamnatorie are în rest toate

celelalte caracteristici ale amnistiei, ea fiind manifestarea de voinţă exclusivă a

puterii legiuitoare, care, din raţiuni de politică penală, înlătură executarea pedepsei

pronunţate, precum şi consecinţele condamnării.

Potrivit art. 152 alin. (1) C. pen., amenda încasată anterior nu se restituie,

ceea ce înseamnă că prin amnistie nu se poate ajunge la situaţia existentă înainte de

condamnare. Amenda este neexecutată în ipoteza în care nu a fost achitată până la

data apariţiei actului de amnistie.

II.Prescripţia răspunderii penale (art. 153 C. pen.)

Prescripţia înlătură răspunderea penală.

Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul:

a) infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de

data la care au fost comise;

b) infracţiunilor prevăzute la art. 188 şi 189 şi al infracţiunilor intenţionate

urmate de moartea victimei.

Prescripţia nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracţiunilor mai

sus prevăzute pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripţie, generală sau

specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziţii.

Efectele prescripţiei răspunderii penale.

Pentru ca această cauză si operantă, nu se cere îndeplinirea niciunei

condiţii active, ci numai a unei conidiții pasive, constând în trecerea de la data

săvârşirii infracţiunii a unui anumit termen prevăzut de legea penală.

Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii

penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale

judiciare a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea

acestui drep şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei

sancţiuni penale.

Prescripţia înlătură doar răspunderea penală, fapta săvârşită păstrându-şi

în continuare caracterul infracţional, stingându-se doar dreptul statului de a aplica

infractorilor vreo pedeapsă ori măsură educativă.

Prescripţia răspunderii penale nu împiedică însă luarea de către procuror

sau de către instanţa de judecată a unor măsuri de siguranţă, dacă subzistă starea de

pericol social care justifică luarea unei asemenea măsuri.

Prescripţia răspunderii penale nu are efect asupra drepturilor persoanei

vătămate, întrucât prescripţia răspunderii penale nu coincide cu prescrierea acţiunii

civile, termenul de prescripţie a acţiunii civile curgând dn momentul în care

persoana vătămată a cunoscut cine este cel care i-a cauzat prejudiciul prin

infracţiunea săvârşită şi curgerea lui fiind suspendată pe perioada în care se

efectuează cercetări penale; totodată, împlinirea termenului de prescripţia trebuie

verificată de organul judiciar înaintea oricărei probleme privind fondul cauz şi,

evident, după sesizare, excepţia prescripţiei răspunderii penale invocată din oficij

sau de partea interesată fiind o excepţie dirimantă. Prescripţia răspunderii penale

poate fi invocată în orice fază a procesului penal, inclusiv în căile de atac; daci

termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit înainte de începerea

procesului penal, acesta nu mai poate începe, iar dacă s-a început, acesta încetează,

fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii. Pentru a produce efecte,

împlinirea termenului de prescripţie trebuie să fi avut loc înainte de îndeplinirea

oricărui act de procedură în cauză, deoarece efectuarea acestora are efect

întreruptiv de prescripţie. Împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale

are obligatoriu ca efect stingerea acţiunii penale, dar, pentru că o asemenea măsură

ar putea prejudicia interesele suspectului sau inculpatului care se consideră

nevinovat, legiuitorul i-a creat calea procesuală care îi permite să solicite

continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Dacă se dovedeşte că

suspectul sau inculpatul nu este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni se va dispune

clasarea cauzei sau va fi achitat, după caz. iar dacă, dimpotrivă, se va dovedi că

totuşi este vinovat de săvârşirea vreunei infracţiuni, va beneficia de efectele

prescripţiei.

Prescripţia răspunderii penale are efecte in rem, cu privire la faptă, astfel

că de sa beneficiază toţi participanţii, indiferent de calitatea în care au participat la

săvârşirea infracţiunii.

III. Lipsa plângerii preaiabile (art. 157 C. pen.)

Lipsa plângerii prealabile constituie a treia cauză - în raport cu modul de

prevedere în legea penală - care înlătură răspunderea penală.

În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este

condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată,

lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea

penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.

Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice

care au participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut

numai cu privire la una dintre acestea.

În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de

exerciţiu ori cu capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este

reprezentată de făptuitor, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.

Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a

fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea

plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.

IV. Retragerea plângerii prealabile

Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei

hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii

penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.

Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu

privire la care plângerea a fost retrasă.

Plângerea prealabilă poate fi retrasă de persoana vătămată. Retragerea

trebuie să fie explicită, totală şi necondiţionată, adică să privească atât latura

penală, cât şi pe cea civilă a procesului penal, şi are efecte irevocabile, iar în cazul

persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se face

numai de reprezentanţii lor legali.

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii

prealabile se face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu

capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor

prevăzute de lege.

În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este

condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost

pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte

numai dacă este însuşită de procuror.

V. Împăcarea

Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii

penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.

Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a

intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face

numai de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu

restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.

În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său

legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea

intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu

produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi

fapte.

În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei

juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.

Secțiunea a-VIII-a

CAUZELE DE NEPEDEPSIRE (DE IMPUNITATE)

I. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

Potrivit art. 34 C.Pen nu se pedepseşte autorul care, înainte de

descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoştinţat autorităţile de comiterea

acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuşi

consumarea infracţiunii.

Pentru ca desistarea să constituie cauză de nepedepsire este necesară

întrunirea următoarelor condiții:

Desistarea să aibă loc după ce s-au efectuat unul sau mai multe acte de

executare, dar înainte ca executarea acțiunii tipice să fi luat sfârșit ;

Să existe o manifestare dinc are să rezulte voința autorului de a renunța la

săvârșirea faptei ;

Renunțarea să se facă de bună voie, neconstrâns de nimeni ;

Renunțarea să fie definitivă

Referitor la împiedicarea producerii rezultatului, poate fi reținută această

cauză dacă sunt îndeplinite următoarele condiții :

Impiedicarea producerii rezultatului să aibă lc înainte de

descoperirea săvârșirii faptei ;

Acțiunea făptuitorului de a împiedica producerea rezultatului să fie

voluntară ;

Impiedicarea producerii rezultatului să fi fost eficientă.

Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării

producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru

această infracţiune.

II. Împiedicarea săvârșirii infracțiunii

Pentru a fi reținută această cauză trebuie îndeplinite cumulative următoarele

condiții:

- împiedicarea săvârșirii faptei să fie voluntară;

- să să se producă înainte de descoperirea faptei;

- să fie efectivă.

Secțiunea a-IX-a

ALTE INSTITUȚII INCIDENTE IN PRIVINȚA RASPUNDERII PENALE

1. Renunţarea la aplicarea pedepsei

Instanţa poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă sunt întrunite

următoarele condiţii:

a) infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi

întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a

fost comisă, motivul şi scopul urmărit;

b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii

infracţiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea

consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa

apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care

le-ar avea asupra persoanei acestuia.

Nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei dacă:

a) infractorul a mai suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor

prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a

împlinit termenul de reabilitare;

b) faţă de acelaşi infractor s-a mai dispus renunţarea la aplicarea pedepsei

în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat;

c) infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat

zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a

autorului sau a participanţilor;

d) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este

închisoarea mai mare de 5 ani.

În caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se poate

dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute în alin. (1) şi alin. (2).

2. Renunţarea la urmărirea penală (art. 318 C. proc. pen.)

În actualul Cod de procedură penală (art. 318) există instituţia renunţării la

urmărirea penală, renunţare care nu este altceva decât actul prin care procurorul în

raport de criteriile prevăzute imperativ în dispoziţiile procedurale, renunţă la

tragerea la răspundere penală a inculpatului, opţiune ce poate fi dispusă numai după

punerea în mişcare a acţiunii penale şi înainte de sesizarea judecătorului de cameră

prelimnară.

Această măsură se dispune de procuror în faza de cercetare penală, când se

apreciază asupra oportunităţii desfăşurării urmăririi penale.

Renunţarea la urmărirea penală nu poate fi decât condiţionată şi nu

constituie o soluţie obligatorie pe care procurorul trebuie să o dispună, dimpotrivă,

ea se dispune prin ordonanţă numai atunci când se constată că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute in art. 318 C. proc. pen. şi nu există un interes public în

realizarea urmăririi penale. În ipoteza în care cu rea-credinţă suspectul sau

inculpatul nu îşi îndeplinește obligaţiile stabilite, măsura renunţării la urmărirea

penală poate fl revocată, iar sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau

prezentarea motivelor, neîndeplinire a acestora revine suspectului sau

inculpatulului.

CAPITOLUL II

INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE

Aspecte generale

Aşa cum se arată în preambulul Convenţiei de la Strasbourg cu privire la

corupţie din 1999, „corupţia constituie o ameninţare la adresa principiilor statului

de drept, democraţiei şi drepturilor omului, subminează principiile bunei

administrări, echităţii şi justiţiei sociale, denaturează concurenţa, împiedică

dezvoltarea economică şi periclitează stabilitatea instituţiilor democratice şi

fundamentul moral al societăţii”.

Faptele de corupţie sunt incriminate şi prin legi speciale, un important sediu

al materiei rămânând, chiar şi după intrarea în vigoare a noului Cod penal, Legea

nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie .

Conform art. 1, Legea nr. 78/2000 se aplică următoarelor persoane:

- care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost

investite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;

- care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o

însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în

cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor

naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi

economici;

- care exercită atribuţii de control, potrivit legii;

- care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în

măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;

- care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă

asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot

influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni

de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în

asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate

acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;

-care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune

politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop

lucrativ sau fundaţie;

- alte persoane fizice decat cele prevăzute la lit. a) - f), în condiţiile

prevăzute de lege.

Principiile care guvernează conduita profesională a funcţionarilor publici

sunt următoarele:

supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii

publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;

prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii

publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât

interesul personal, în exercitarea funcţiei publice;

asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi

instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au

îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau similare;

profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au

obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate,

competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;

imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii

publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice

interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea funcţiei

publice;

integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le

este interzis să solicite sau să accepte, direct ori indirect, pentru ei sau

pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice pe

care o deţin, sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;

libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii

publici pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea

ordinii de drept şi a bunelor moravuri;

deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile

desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi

pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.

I. Luarea de mită (Art. 289 C. pen.)

Conc

ept

Varia

nta

tip:

Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau

pentrualtul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă

promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea,

urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de

serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se

pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a

ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea

căreia a săvârşit fapta.

Variantă asimilată:

Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute

în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu

neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale

sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar

când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Incriminarea luării de mită în Codul penal este una mai largă, legiuitorul

renunţând la formularea din reglementarea anterioară: „în scopul de a îndeplini, a

nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de

serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri” care este înlocuită

cu „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea

îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu

îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”. Au fost astfel înlăturate o mare

parte din dificultăţile ce apăreau în practică legate de distincţia dintre infracţiunea

de luare de mită şi cea de primire de foloase necuvenite (infracţiune pe care nu o

mai regăsim reglementată distinct în Codul penal, dar al cărei element material este

absorbit de infracţiunea analizată).

Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi

sancţionarea faptelor de corupţie:„Faptele de luare de mită sau trafic de influenţă

săvârşite de o persoană care:

a) exercită o funcţie de demnitate publică;

b) este judecător sau procuror;

c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de

sancţionare a contravenţiilor; este una dintre persoanele prevăzute la art. 293din

Codul penal se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul

penal, ale cărei limite se majorează cu o treime”.

2. Condiţii preexistente

A. Obiectul infracţiunii

a) obiectul juridic special

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se formează şi se

dezvoltă în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor, cu o

atitudine corectă, cinstită, de înaltă probitate profesională şi morală, astfel încât să

se asigure respectarea legii, a normelor de conduită profesională, precum şi

ocrotirea şi realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor.

b) obiectul material

Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. Aceasta întrucât banii,

valorile sau orice alte bunuri primite nu constituie obiectul spre care se îndreaptă în

mod nemijlocit activitatea infracţională, ci produs al acesteia.


a) subiectul activ

Subiect activ al infracţiunii de luare de mită poate să fie numai un

funcţionar public (subiect activ calificat), adică persoana care, cu titlu permanent

sau temporar, cu sau fără o remuneraţie:

a. exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul

realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti;

b. exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice

natură;

c. exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii

autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital

integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al

acesteia.

Este, de asemenea, asimilată funcţionarului public şi persoana care exercită

un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau

care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea

respectivului serviciu public.

Fapta este mai gravă, conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, dacă fapta este

săvârşită de o persoană care exercită o funcţie de demnitate publică (de exemplu,

Preşedintele României, Preşedintele Senatului, Preşedintele Camerei Deputaţilor,

miniştri, primarietc.), de un judecător sau procuror, de un organ de cercetare penală

sau cu atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor sau de o persoană

prevăzută la art. 293 C. pen.

Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca subiectul activ aibă calitatea

cerută de lege (aceea de funcţionar public sau de persoană asimilată funcţionarului

public), la data comiterii faptei.

Expertul care a primit o însărcinare retribuită de la birou de expertize, are

calitatea de funcţionar şi poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită3.

Similar în cazul lichidatorului judiciar al unei societăţi comerciale, numit prin

hotărâre judecătorească sau al medicului.

b) participaţia penală

Participaţia penală este posibilă în toate formele (coautorat, instigare,

complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este necesar ca toţi participanţii să

întrunească condiţiile prevăzute de lege, referitoare la calitatea specială de

funcţionar public sau de persoană asimilată funcţionarului public.

c) subiectul pasiv

Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate este autoritatea publică,

instituţia publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul

care ia mită. Subiect pasiv principal poate fi reprezentat, de asemenea, de instituţii,

persoane juridice, altele decât cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea

funcţionarul subiect activ al infracţiunii de luare de mită.

Subiect pasiv secundar al infracţiunii poate fi orice persoană fizică sau

juridică ce a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale.

C. condiţii de loc şi de timp

Pentru existenţa infracţiunii, legea nuprevede condiţii speciale de loc, fiind

însă necesar ca, la momentul comiterii faptei, subiectul activ să aibă calitatea de

funcţionar public sau de persoană asimilată funcţionarului public. Nu prezintă

importanţă (spre deosebire de reglementarea anterioară) dacă funcţionarul

săvârşeşte fapta la momentul primirii, acceptării mitei sau promisiunii de mită sau

la un moment ulterior, atâta timp cât fapta are legătură cu îndatoririle sale de

serviciu.

Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivă

Elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a:

- pretinde bani sau alte foloase necuvenite;

A pretinde presupune a cere, în mod direct sau prin aluzii, dacă din acestea

reiese cu claritate că făptuitorul pretinde primirea de bani sau de alte foloase. Nu

este necesar ca cererea să fie acceptată. În situaţia în care funcţionarul pretinde o

sumă de bani datorată în mod legal, executarea unei obligaţii legale izvorâte dintr-

un contract de care condiţionează îndeplinirea unui act ce face parte din atribuţiile

sale de serviciu, nu se va putea reţine infracţiunea de luare de mită (ci eventual cea

de abuz în serviciu), întrucât textul art. 289 face referire la bani sau alte foloase

care nu i se cuvin funcţionarului. Pretinderea trebuie să se refere la un obiect

determinat sau determinabil. În această variantă, iniţiativa de mituire aparţine

funcţionarului, el fiind cel care iniţiază, care „pretinde”. Considerăm că nu prezintă

importanţă, pentru existenţa infracţiunii, dacă pretinderea este directă sau doar

implicită, aluzivă, atâta timp cât ea a fost exteriorizată într-un mod ce poate fi

înţeles.

- primi bani sau alte foloase necuvenite;

Primirea presupune acceptarea, căpătarea de către funcţionar a unei sume

de bani sau a altor foloase. Considerăm că primirea poate să fie efectivă (primirea

unei sume de bani) sau simbolică (primirea cheilor de la un autoturism).

Considerăm că va constitui primire, în sensul art. 289, şi acceptarea cheilor unui

imobil, chiar dacă transferul de proprietate în cazul bunurilor imobile se

dobândeşte prin înscrierea în carte funciară, iar nu la momentul acordului de

voinţă. De altfel, şi acceptarea folosinţei imobilului poate întruni conţinutul

constitutiv al infracţiunii analizate. Se va putea reţine infracţiunea analizată şi dacă

o sumă de bani este primită cu titlu de împrumut. Primirea poate fi pentru sine sau

pentru altul, în mod direct sau prin persoane interpuse.

- de a accepta promisiunea de aprimi bani sau alte foloase necuvenite.

Observăm că nu este necesar ca sumele de bani să fie primite efectiv sau ca

funcţionarul să beneficieze efectiv de alte foloase necuvenite, infracţiunea

subzistând şi dacă acesta doar pretinde sau acceptă promisiunea primirii unor astfel

de foloase.Nu prezintă importanţă valoarea efectivă a mitei, întrucât legea nu

distinge. Infracţiunea va subzista şi în situaţia în care funcţionarul nu ar fi putut

beneficia niciodată de foloasele pretinse, primite (de exemplu, banii primiţi se

dovedesc a fi falşi sau nu mai sunt în circulaţie) sau a căror promisiune o acceptă

(de exemplu, mituitorul nu a avut niciodată intenţia de a îndeplini promisiunea),

dacă funcţionarul nu a avut cunoştinţă de acest lucru.

Există posibilitatea ca funcţionarul public să ajungă în posesia sumei de

bani sau a altor foloase (de ex. o persoană îi pune pe masă o sumă de bani), iar

funcţionarul să nu refuze dar nici să îşi manifestă expres acceptul de a primi. Într-o

astfel de situaţie se poate reţine infracţiunea analizată, în forma primirii, care poate

să fie şi tacită, nu numai expresă, manifestată direct. Elementul material al

infracţiunii analizate poate consta, aşa cum reiese clar din conţinutul legal, şi din

acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase. Referitor la această situaţie sunt

necesare, credem, unele precizări. Articolul 254, alin. (1) din vechiul C. pen.

prevedea: „ Fapta funcţionarului public [...] ori acceptă promisiunea unor astfel de

foloase sau nu o respinge [...]”. Codul penal actual nu se mai referă la

nerespingerea promisiunii. În doctrină au fost exprimate unele puncte de vedere

diferite. Conform unei opinii, „nerespingerea promisiunii de mită este o acceptare

tacită, astfel încât nu trebuie să fie incriminată distinct pentru a se stabili obligaţia

funcţionarului public de a respinge o asemenea promisiune şi a-l sili să iasă din

apatie faţă de solicitările exterioare, asociindu-l astfel la opera de prevenire a

infracţiunilor şi de apărare a onoarei şi prestigiului funcţiei pe care o ocupă”. În

acelaşi timp, s-a afirmat că în latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, aşa

cum este ea prevăzută în C. pen., nu se mai regăseşte modalitatea de săvârşire a

faptei sub forma nerespingerii promisiunii unor astfel de foloase, deci (în opinia

autorilor indicaţi), săvârşirea faptei prin această modalitate apare ca fiind

dezincriminată. Considerăm că incriminarea din reglementarea anterioară era mai

completă şi că incriminarea distinctă a nerespingerii promisiunii de mită nu era în

niciun caz redundantă sau subînţeleasă. În acelaşi timp, nu considerăm că ar fi

vorba despre o dezincriminare a acestei modalităţi, întrucât, aşa cum reiese de

altfel şi din conţinutul Codului penal, funcţionarul public are îndatorirea de a

respinge, în mod activ, categoric, orice încercare de corupere a sa. Prin urmare,

credem şi noi că acceptarea tacită a promisiunii de mită poate fi realizată, în

anumite situaţii (pe care instanţa va trebui să le analizeze distinct, având în vedere

şi comportamentul ulterior al funcţionarului) şi prin nerespingerea promisiunii.

Reţinerea în practică a acestei modalităţi (cu privire la care existau unele

controverse şi dificultăţi şi înainte de intrarea în vigoare a Codului penal) va fi însă,

credem, foarte dificilă sub aspect probatoriu. Respingerea promisiunii de mită nu

trebuie neapărat să îmbrace o anumită formă. Credem că după ce o promisiune de

mită a fost făcută, nu există decât două acţiuni posibile logic: acceptarea sau

respingerea. Ignorarea promisiunii de mită de către funcţionar echivalează în fapt

tot cu o respingere. Lipsa incriminării nerespingerii promisiunii ar însemna o cale

de mijloc, ceea ce ne apare ca o imposibilitate logică.

Acţiunile enumerate mai sus trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea,

neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle

de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Va fi

întrunit conţinutul constitutiv al infracţiunii şi dacă funcţionarul pretinde banii sau

foloasele pentru altul sau dacă foloasele sunt pretinse sau primite în mod direct de

către funcţionar sau printr-o persoană interpusă. Este necesar ca acţiunea în

legătură cu care este acceptată mita sau promisiunea ei să fie de competenţa

funcţionarului, să intre în atribuţiile sale de serviciu (fie şi parţial, chiar şi limitat),

altfel nu se va reţine infracţiunea analizată ci infracţiunea de înşelăciune sau

eventual trafic de influenţă. Este, de asemenea, necesar ca suma de bani sau

foloasele de altă natură să fie pretinse sau primite în mod nelegal, să nu fie vorba

despre un drept al funcţionarului pe care acesta îl pretinde în mod legal într-o

funcţie etc.

A săvârşit infracţiunea de luare mită paznicul de la o societate care a

convenit cu alte persoane ca, în schimbul unei sume de bani, să le permită acestora

să sustragă o cantitate de porumb din cel pe care îl avea sub pază. Faptul că

paznicul i-a ajutat pe ceilalţi inculpaţi la săvârşirea furtului prin ajutorul pe care l-a

dat la încărcarea porumbului într-un mijloc de transport, nu-l absolvă de

infracţiunea de luare de mită reţinându-se un concurs de infracţiuni între

infracţiunea analizată şi infracţiunea de furt (în calitate de complice). Infracţiunea

se poate reţine în concurs şi cu traficul de influenţă.

Conform art. 289 C. pen., alin. (2), fapta prevăzută la alin. (1) săvârşită de

una din persoanele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. constituie infracţiune

numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui

act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act

contrar acestor îndatoriri. Aşadar, elementul material este restrâns în această

variantă, nemaiputând consta în îndeplinirea sau în urgentarea îndeplinirii unui act

ce intră în atribuţiile de serviciu. Aceasta întrucât persoanele prevăzute la art. 175,

alin. (2) îndeplinesc actele în schimbul unui onorariu şi pot percepe, în mod legal,

un cost suplimentar pentru îndeplinirea urgentă a anumitor acte (spre exemplu,

notarul public).

Infracţiunea se poate reţine în concurs cu alte infracţiuni, spre exemplu cu

cea de favorizare a infractorului. Fapta inculpatului care, în calitate de agent de

poliţie, sesizat cu o plângere penală sub aspectul infracţiunii de distrugere,

contactează pe făptuitor şi îi pretinde o anumită sumă de bani destinată

procurorului de caz, unui martor ale cărui declaraţii le va influenţa şi lui însuşi,

întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită şi trafic de

influenţă, în concurs ideal.

Infracţiunea de luare de mită nu este condiţionată de infracţiunea de dare de

mită. Astfel, infracţiunea analizată va subzista, de exemplu, şi în ipoteza în care

persoana care dă bani sau alte foloase se află în eroare cu privire la destinaţia

acestora, împrejurare, de asemenea, lipsită de importanţă.

b) urmarea imediată

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna

desfăşurare a activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează funcţionarul corupt.

Pentru existenţa infracţiunii nu este necesară producerea unei pagube în

patrimoniul unităţii unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul sau al unei alte

persoane.

c) legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată

rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar

să identifice şi să administreze alte probe.

B. Latura subiectivă

Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie (directă sau indirectă).

C. Mobilul şi scopul

Cu toate că mobilul este acela de a primi bani sau foloase necuvenite, în

cazul acestei infracţiuni legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un anumit

mobil ori scop. În cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui mobil sau scop,

se va ţine seama de acestea pentru individualizarea pedepsei.

Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

A.

For

me

a)

tenta

tiva

Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Observăm însă că

tentative este asimilată formei consumate, prin incriminarea pretinderii sau a

acceptării promisiunii primirii unor bani sau altor foloase necuvenite.

b) consumarea infracţiunii

Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul pretinde,

primeşte sau acceptă promisiunea primirii de bani sau alte foloase necuvenite. Prin

urmare, pentru reţinerea în formă consumată, nu este necesar să se creeze un

anumit prejudiciu, să fie primită o sumă de bani sau alte foloase sau ca acestea să

aibă o anumită valoare şi nici să se încheie înţelegerea dintre persoana care oferă şi

cea care cere. Infracţiunea se poate reţine şi în formă continuată.

B. Modalităţi

a) modalităţi normative

Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă

asimilată.

b) modalităţi faptice

Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice

(primirea unei sume de bani; primirea unor bilete de odihnă, bilete de avion,

concert spectacol; acceptarea unor materiale de construcţii; simularea unui contract

sau a unei datorii; acceptarea promisiunii unor astfel de foloase etc.).

C. Sancţiuni

Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip şi varianta asimilată, cu

închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie

publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit

fapta.

Conform alin. (3), banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse

confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin

echivalent. Alin. (3) îşi va găsi aplicarea atunci când făptuitorul a primit efectiv

bani, valori sau orice alte bunuri. Bunurile care au fost doar promise, nu şi primite

efectiv nu vor putea face obiectul confiscării.

5. Aspecte procesuale

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar urmărirea penală se

efectuează în mod obligatoriu de către procuror, conform art. 56 alin. (3) lit. b) C.

pr. pen. Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine tribunalului [potrivit art.

36 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.

II. Darea de mită (Art. 290 C. pen.)

Conc

ept

Varia

nta

tip:

Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate

în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Cauză care înlătură caracterul penal: Fapta prevăzută în alin. (1) nu

constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de

către cel care a luat mita.

Cauză de nepedepsire:Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai

înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat,

dacă acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunţul

prevăzut în alin. (3).

Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării,

iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Similar cu infracţiunea analizată anterior, acţiunea făptuitorului nu mai este

condiţionată de scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau întârzia îndeplinirea unui

act cu privire la îndatoririle de serviciu sau de a face un act contrar. Conform

Codului penal, este suficient ca acţiunea să fie în legătură cu îndeplinirea,

neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle

sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri,


A. Obiectul infracţiunii

a) obiectul juridic special


dezvoltă în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcţionarilor, cuo





Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material. Aceasta întrucât banii,

valorile sau orice alte bunuri primite nu constituie obiectul spre care se îndreaptă în

mod nemijlocit activitatea infracţională, ci mijlocul de săvârşire al acesteia.


a) subiectul activ

Subiect activ al infracţiunii de dare de mită poate să fie orice persoană cu

răspundere penală.



complicitate).

c) subiectul pasiv


instituţia publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul

care ia mită. Subiect pasiv principal pot, de asemenea, să fie şi instituţii, persoane

juridice, altele decât cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul

care ia mită.


juridică ce a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale.


Pentru existenţa infracţiunii, legea nuprevede condiţii speciale de loc sau de

timp.

Conţinutul

constitutiv


Elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a:

-promite bani sau alte foloase;

Promisiunea presupune angajamentul pe care şi-l ia mituitorul de a da bani

sau alte foloase funcţionarului public sau persoanei asimilate funcţionarului.

Promisiunea poate fi făcută personal, prin intermediul altor persoane, prin

înscrisuri sau mijloace de comunicare electronice. Este necesar, însă, ca

promisiunea să ajungă la cunoştinţa funcţionarului. Nu are relevanţă dacă

funcţionarul acceptă sau nu promisiunea.

-oferi bani sau alte foloase;

Oferirea reprezintă o promisiune concretă cu privire la un bun determinat

sau la o sumă de bani determinată, pentru a-l convinge pe funcţionar să

îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act

ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să facă un act contrar acestor îndatoriri.

-da bani sau alte foloase.

Darea presupune înmânarea, predarea efectivă a unei sume de bani sau a

altor foloase către funcţionar, direct sau indirect. Pentru existenţa infracţiunii nu

are relevanţă dacă a fost sau nu îndeplinit actul de către funcţionar, dar credem că

se impune ca banii sau bunurile să fi ajuns la funcţionar. Nu poate exista

infracţiunea analizată, dacă intermediarul şi-a însuşit banii sau bunurile şi nu a adus

la cunoştinţă funcţionarului înţelegerea sa cu mituitorul.

Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca banii sau foloasele să fie

necuvenite şi ca acestea să fie promise, oferite sau date ca o contraprestaţie pentru

un act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului sau în legătură cu

îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri. Dacă fapta nu are legătură cu

îndatoririle de serviciu ale funcţionarului, nu se va putea reţine infracţiunea

analizată. Nu prezintă importanţă momentul mituirii, fapta constituind dare de mită

atât atunci când promisiunea sau oferirea are loc anterior îndeplinirii actului de

către funcţionarul public, cât şi atunci când darea bunurilor sau foloaselor are loc

după îndeplinirea actului, indiferent dacă a existat sau nu o înţelegere anterioară

comiterii actului şi indiferent dacă actul este contrar sau conform cu îndatoririle de

serviciu ale funcţionarului.

Art. 290C. pen. prevede şi o cauză specială de neimputabilitate[alin. (2)], în

situaţia în care mituitorul a fost constrâns să dea mită. Constrângerea trebuie să

vină din partea funcţionarului şi să nu pornească de la o iniţiativă a celui ce dă

mita. Cauza de înlăturare a caracterului penal va opera indiferent de natura

constrângerii, dacă aceasta este morală sau psihică. Pentru a opera cauza care

înlătură caracterul penal este însă necesar să existe o constrângere reală, care să

exercite o influenţă semnificativă asupra psihicului celui care dă mită, astfel încât

acesta să aibă convingerea că nu există nicio altă soluţie. În situaţia în care, pentru

persoana care dă mită, actul solicitat nu era absolut necesar şi ar fi putut renunţa la

el, fără a avea consecinţe importante de natură patrimonială sau morală, cauza de

nepedepsire nu-şi va produce efecte. Aceeaşi soluţie va fi adoptată şi în situaţia în

care cel ce dă mită ar fi putut, cu relativă uşurinţă, să găsească o altă modalitate de

a-şi rezolva interesul său privind realizarea actului, fără să dea mită.



desfăşurare a activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează funcţionarul corupt.

Pentru existenţa infracţiunii nu este necesară producerea unei pagube în

patrimoniul unităţii unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul sau al unei alte

persoane.








Legea nu pretinde ca autorul faptei să fi urmărit un anumit mobil ori scop.

În cazul în care este evidenţiată existenţa vreunui mobil sau scop, se va ţine seama

de acestea la individualizarea pedepsei.


A.

For

me

a)

tenta

tiva

Actele preparatorii, deşi posibile nu sunt incriminate. Observăm însă că

tentative este asimilată formei consumate, prin incriminarea promisiunii unor bani

sau altor foloase necuvenite.


Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul promite,

oferă sau dă bani sau alte foloase necuvenite unui funcţionar public. Nu este

necesar să se creeze un anumit prejudiciu, să fie primită o sumă de bani sau alte

foloase sau ca acestea să aibă o anumită valoare şi nici să se încheie înţelegerea

dintre persoana care oferă şi cea care cere.

B. Modalităţi


Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip.


Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice.

C. Sancţiuni

Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Alin. (2) prevede o cauză care înlătură caracterul penal al faptei:

constrângerea mituitorului, prin orice mijloace, de către cel care a luat mita.

Alin. (3) prevede o cauză de nepedepsire pentru mituitorul care denunţă

fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la

aceasta.

Banii, valorile sau orice alte bunuri ce pot fi evaluate în bani se vor restitui

persoanei dacă aceasta a fost constrânsă să promită, ofere sau dea bani sau alte

foloase necuvenite, de către cel care a luat mita sau dacă mituitorul a denunţat fapta

mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta

[alin. (4)]. Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse

confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin

echivalent. Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date vor fi supuse

confiscării şi în situaţia în care mituitorul denunţă fapta, însă face acest lucru după

ce organul de urmărire penală a fost sesizat cu privire la faptă.





36 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.].

III. Traficul de influenţă

(Art. 291 C. pen.)

Conc

ept

Varia

nta

tip:

Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte

foloase,direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o

persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui

funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să

nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în

îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se

pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când

acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, „faptele de luare de mită sau trafic

de influenţă săvârşite de o persoană care:

a) exercită o funcţie de demnitate

publică;

b) este judecător sau procuror;

c) este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de

sancţionare a contravenţiilor;

d) este una dintre persoanele prevăzute la art. 293 din Codul penal se

sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau 291 din Codul penal, ale cărei

limite se majorează cu o treime”.

Codul penal prevede expres în ce poate consta promisiunea traficantului de

influenţă: să îl determine pe funcţionarul public să îndeplinească, să nu

îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în

îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplineasacă un act contrar acestor îndatoriri.

2. Condiţii

preexistente A.

Obiectul

infracţiunii

obiectul juridic special






obiectul material

Ca şi infracţiunileanalizate anterior, infracţiunea de trafic de influenţă este

lipsită de obiect material.


subiectul activ

Subiect activ al infracţiunii de trafic de influenţă poate să fie orice persoană

fizică ce răspunde penal. Conform art. 7 din Legea nr. 78/2000, dacă subiect activ

este o persoană care: exercită o funcţie sau demnitate publică; este judecător sau

procuror; este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de

sancţionare a contravenţiilor; este una din persoanele prevăzute la art. 293 C. pen.,

fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 291 C. pen., ale cărei limite se

majorează cu o treime.



complicitate).

c) subiectul pasiv


instituţia publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul.

Subiect pasiv principal pot, de asemenea, să fie şi instituţii, persoane juridice, altele

decât cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care ia mită.


juridică care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale, inclusiv

funcţionarul a cărei influenţă este traficată.



timp.



elementul material

Elementul material constă în acţiunea subiectului activ de a pretinde, primi

sau accepta promisiunea de bani sau alte foloase, pentru sine sau pentru altul,

direct sau indirect, dacă făptuitorul are influenţă sau lasă să se creadă că are

influenţă asupra unui funcţionar public şi promite că îl va determina pe acesta să

îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act

ce intră în îndatotirile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor

îndatoriri.

A „avea influenţă asupra unui funcţionar”, înseamnă a avea trecere, a se

bucura în mod real de încredererea acelui funcţionar, a fi în raporturi bune cu

acesta.

Elementul material poate consta şi într-o inacţiune, atunci când subiectul

activ nu neagă, nu dezminte afirmaţiile făcute de altă persoană cum că ar avea o

influenţă asupra unui funcţionar public şi primeşte sau acceptă promisiunea de bani

sau alte foloase pentru a-l influenţa pe funcţionarul respectiv.

Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca făptuitorul să aibă influenţă sau

să lase să se creadă că are influenţă pe lângă un funcţionar anume. Nu este necesar

ca făptuitorul să-l şi nominalizeze sau ca influenţa să fie reală, însă nu se va reţine

infracţiunea analizată dacă făptuitorul face referire la influenţa pe care o are în

general asupra funcţionarilor, fără a specifica cel puţin instituţia sau autoritatea

unde lucrează funcţionarul. Nu ae relevanţă dacă făptuitorul a precizat ori nu

numele funcţionarului asupra căruia are influenţă, fiind suficient să-l fi determinat

numai prin calitate.

Se va reţine infracţiunea analizată, iar nu infracţiunea de înşelăciune, în

situaţia în care subiectul activ nu avea de fapt niciun fel de influenţă asupra

funcţionarului sau funcţionarul respectiv nici nu exista (atunci cand făptuitorul

foloseşte un nume fictiv). Chiar dacă fapta descrisă anterior întruneşte conţinutul

constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, textul art. 291 C. pen. are caracter special

şi, prin urmare, va deroga de la incriminarea generală a faptei de înşelăciune

prevăzute la art. 244 C. pen. Considerăm însă, că în situaţia în care traficantul de

influenţă aflase că actul pentru care a fost rugat să intervină a fost deja realizat în

sensul dorit de persoana care apelează la el şi promite că va interveni pe lângă

funcţionar ca actul să fie făcut, fapta va constitui infracţiunea de înşelăciune, iar nu

de trafic de influenţă.

În situaţia în care făptuitorul promite, oferă sau dă o sumă de bani sau alte

foloase unui funcţionar public, în sensul prevăzut la art. 290 C. pen., se poate reţine

infracţiunea analizată în concurs cu darea de mită. Nu are importanţă pentru

existenţa infracţiunii dacă fapta se referă la un act ce intră în atribuţiile legale ale

funcţionarului sau la un act ilegal. Este suficient ca acest funcţionar să aibă

anumite atribuţii de natură să permită influenţarea şi rezolvarea favorabilă a

pretenţiilor solicitate de persoana interesată în efectuarea actului nelegal.

Nu va exista infracţiunea analizată fără pretinderea, primirea ori acceptarea

promisiunii de bani sau alte foloase.



desfăşurare a activităţii unităţii sau instituţiei în care lucrează funcţionarul. Pentru

existenţa infracţiunii nu este necesară producerea unei pagube în patrimoniul

unităţii unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul sau al unei alte persoane.




să identifice şi să administreze alte probe. Traficul de influenţă este o infracţiune

de pericol








A.

For

me

a)

tenta

tiva

Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa este

asimilată formei consumate, nefiind necesar pentru existenţa infracţiunii, ca

făptuitorul să reuşească efectiv să intervină, să influenţeze decizia funcţionarului

public.


Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul pretinde,

primeşte sau acceptă promisiunea de bani sau alte foloase. Infracţiunea se poate

comite şi în formă continuată. Pretinderea și primirea de mai multe ori, la diferite

intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluţii, a unor sume de bani, de către

persona care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l

determina să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, constând în

aprobarea unei cereri de angajare, constituie infracţiunea de trafic de influenţă în

forma continuată.

B. Modalităţi


Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip. Art. 7 din Legea

nr. 78/2000 prevede şi o modalitate agravată.


Infracţiunea poate fi săvârşită într-o multitudine de modalităţi faptice (de

ex. prin primirea unor sume de bani în schimbul asigurărilor pe care făptuitorul le

dă altor persoane că are relaţiile necesare pentru a le obţine acestor persoane

permise de conducere, fără susţinerea efectivă a examenului).

C. Sancţiuni

Infracţiunea se pedepseşte, în varianta tip,cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Fapta este mai gravă, limitele pedepsei majorându-se cu o treime, dacă

subiectul activ face parte din categoriile de persoane enumerate la art. 7 din Legea

nr. 78/2000.








IV. Cumpărarea de influenţă (Art. 292 C. pen.)

Conc

ept

Varia

nta

tip:

Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau

pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se

creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe

acesta săîndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie

îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească

un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi

interzicerea exercitării unor drepturi.

Cauză de nepedepsire:

Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul

de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat,

dacă au fost date după denunţul prevăzut în alin. (2).

Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse

confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin

echivalent.

2. Condiţii

preexistente A.

Obiectul

infracţiunii a)

obiectul juridic

special







Ca şi infracţiunileanalizate anterior, infracţiunea de cumpărare de influenţă

este lipsită de obiect material.

B. Subiecţii

infracţiunii a)

subiectul activ

Subiect activ al infracţiunii de cumpărare de influenţă poate să fie orice

persoană fizică ce răspunde penal.



complicitate).

c) subiectul pasiv


instituţia publică, autoritatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul.

Subiect pasiv principal pot, de asemenea, să fie şi instituţii, persoane juridice, altele

decât cele publice, în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul care ia mită.


juridică ce a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei penale, inclusiv

funcţionarul a cărei influenţă este traficată.



timp.

3. Conţinutul

constitutiv A.

Latura obiectivă

a) elementul material

Elementul material constă în promisiunea, oferirea sau dare de bani ori alte

foloase, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă

asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să

nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în

îndatoririle sale de serviciu sau

să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Observăm că diferenţa între

infracţiunea analizată şi darea de mită constă în aceea că influenţa care se cumpără

este a unui terţ, nu a funcţionarului public. Terţul a cărui influenţă este cumpărată

poate să fie şi un funcţionar public, dar nu unul în ale cărui îndatoriri de serviciu

intră actul cerut de cumpărător (în caz contrar, infracţiunea va constitui dare de

mită).

Fapta de a promite și de a da sume de bani unui consilier al

vicepreședintelui unei instituţii publice, care are influenţă sau lasă să se creadă că

are influenţă asupra funcţionarilor din cadrul instituţiei, pentru a-i determina să

facă sau să nu facă acte ce intră în atribuţiile lor de serviciu, privitoare la

monitorizarea modului în care sunt respectate clauzele unui contract de privatizare,

întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de cumpărare de influenţă.


Similar cu infracţiunile analizate anterior, urmarea imediată constă în

crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii unităţii sau

instituţiei în care lucrează funcţionarul. Pentru existenţa infracţiunii nu este

necesară producerea unui prejudiciu.












A.

For

me

a)

tenta

tiva

Actele preparatorii, deşi posibile nu sunt incriminate. Tentativa este

asimilată

formei consumate, nefiind necesar pentru existenţa infracţiunii, ca persoana a cărei

influenţă este cumpărată să reuşească efectiv să intervină, să influenţeze decizia

funcţionarului public.


Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul promite,

oferă sau dă bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect,

unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui

funcţionar.

B. Modalităţi





C. Sancţiuni

Infracţiunea se pedepseştecu închisoare de la 2 la 7 ani.



Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de

urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Banii, valorile sau orice alte

bunuri care au fost date după denunţ se restituie persoanei care le-a dat. Banii,

valorile sau orice alte bunuri date înainte de denunţ vor fi confiscate, chiar dacă

operează cauza de nepedesire.






CAPITOLUL III

INFRACȚIUNI DE SERVICIU

I.Delapidarea (Art. 295 C. pen.)

Conc

ept

Varia

nta

tip:

Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul

său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le

administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea

exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

(2) Tentativa se pedepseşte.

Art. 295 C. pen. nu prevede o variantă agravată, însă conform art. 309 C.

pen., dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art.

304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale

ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Condiţii

preexistente

A. Obiectul

infracţiunii a)

obiectul juridic

special

Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile sociale

ce se formează şi se dezvoltă în legătură cu privire la corecta gestionare sau

administrare a bunurilor de către un funcţionar, cu relaţiile de serviciu normale şi

corecte. Se poate vorbi, în cazul infracţiunii analizate, şi de un obiect juridic

secundar, reprezentat de patrimoniul persoanei juridice, afectat prin acţiunea

făptuitorului.


Obiectul material al infracţiunii analizate îl constituie banii, valorile sau

alte bunuri pe care făptuitorul le gestionează sau administrează şi pe care le

sustrage, în interesul său ori al altei persoane.

Prin bani înţelegem biletele de bancă şi monedele româneşti sau străine

care au putere circulatorie. Va exista infracţiunea analizată şi în situaţia în care

banii nu aveau putere circulatorie, dar făptuitorul nu cunoştea această situaţie şi a

sustras o parte din ei sau pe toţi.

Prin valori se înţeleg înscrisurile de orice fel care încorporează un drept de

creanţă realizabil în bani (obligaţiile C.E.C., cecurile, biletele la ordin, cambiile,

timbre sau alte asemenea înscrisuri).

Prin bunuri se înţeleg: bunurile materiale, mijloacele băneşti sau orice alte

valori.Sunt bunuri (în sens general) lucrurile, corporale sau necorporale, care

constituie obiectul unui drept patrimonial. Obiect material al infracţiunii analizate

pot fi însă numai bunurile mobile care au o existenţă corporală.

Prin alte bunuri vom înţelege bunurile mobile corporale, altele decât banii

sau valorile asimilate acestora, care au valoare economică, o existenţă materială şi

se află în gestiunea sau administrarea făptuitorului.

Pot constitui obiect material al infracţiunii de delapidare: bunurile unor

persoane fizice aflate în gestionarea sau administrarea unei persoane juridice,

plusurile în gestiune, indiferent de sursa acestora, bunurile create prin fraudarea

altor persoane, bunul mobil care a ajuns din eroare în gestiunea sau administrarea

unităţii1 şi care se află în gestiunea sau administrarea făptuitorului.

Gestionarul este persoana care are ca atribuţii principale de serviciu

primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau

deţinerea, chiar temporară, a unei organizaţii publice, indiferent de modul de

dobândire şi de locul unde se aflau bunurile.


a) subiectul activ

Subiectul activ al infracţiunii de delapidare este dublu circumstanţiat,

putând fi numai persoana care, la data săvârşirii faptei, are calitatea de funcţionar

şi de administrator sau gestionar.

Conform art. 175 C. pen., funcţionar public este persoana care, cu titlu

permanent sau temporar, exercită o funcţie publică, exercită atribuţii şi

responsabilităţi stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii,

exercită atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al unei regii autonome,

al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau

majoritar de stat. Este, de asemenea, considerat funcţionar public persoana care

exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile

publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la

îndeplinirea respectivului serviciu public. Nu are relevanţă, pentru existenţa

infracţiunii, dacă funcţionarul este remunerat sau nu, pentru activitatea sa.

Dacă subiectul activ nu întruneşte condiţiile cerute de norma de

incriminare, nu se va reţine infracţiunea de delapidare ci, eventual, infracţiunea de

gestiune frauduloasă prevăzută la art. 242 C. pen. sau cea de abuz de încredere (art.

238 C. pen.). Fapta inculpatului, inspector de impozite şi taxe în cadrul unei

administraţii financiare, de a-şi însuşi sume de bani din încasările făcute în această

calitate, constituie infracţiunea de delapidare, şi nu infracţiunea de gestiune

frauduloasă. Aceasta, deoarece inculpatul are calitatea de funcţionar, iar în cadrul

atribuţiilor sale de serviciu îi revenea şi obligaţia de a gestiona sumele încasate.



complicitate). Pentru a se reţine coautoratul însă, este necesar ca toţi autorii să

întrunească condiţiile cerute de lege (calitatea de funcţionar public şi să gestioneze

sau administreze bunuri proprietate publică).

c) subiectul pasiv

Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate poate fi doar autoritatea

publică, instituţia publică sau alte persoane juridice care administrează sau

exploatează bunuri proprietate publică


Pentru existenţa infracţiunii legea nu prevede condiţii speciale de loc sau

de timp.



Elementul material poate consta în una din următoarele acţiuni: însuşirea,

folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri pe care funcţionarul public le

gestionează sau le administrează.

Însuşirea presupune scoaterea unui bun mobil din posesia sau detenţia

autorităţii, instituţiei publice sau persoanei juridice care exploatează bunul

respectiv. Instanţa a reţinut că fapta unui gestionar de a-şi însuşi unele materiale ce

i-au fost încredinţate în custodie, aparţinând unităţii în care este încadrat în muncă,

şi care au fost depozitate în magazia unde erau păstrate şi bunurile pe care le

gestiona, constituie infracţiunea de abuz de încredere, nu de delapidare.

Folosirea presupune utilizarea ilegală a bunului de către funcţionar. Nu are

importanţă, pentru existenţa infracţiunii, durata de timp cât bunul sau suma de bani

au fost utilizate în mod ilegitim şi nici dacă bunul a fost deteriorat prin utilizare sau

nu. Este necesar ca bunul sau suma de bani să fie readuse în gestiunea instituţiei

sau unităţii de unde au fost luate. Dacă făptuitorul îşi aproprie bunul sau suma de

bani şi nu le utilizează doar, se va reţine însuşirea. Prejudiciul adus subiectului

pasiv prin această acţiune constă în lipsirea de folosinţa sumei de bani, valorilor

sau altor bunuri.

Traficarea de bani, valori sau alte bunuri presupune scoaterea acestora din

patrimoniul instituţiei, unităţii sau persoanei juridice şi supunerea acestora unor

operaţiuni speculative.

Infracţiunea de delapidare se poate săvârşi şi în formă continuată, atunci

când o persoană a sustras, în mod repetat, sume de bani la diferite intervale de

timp, de la două casierii ale aceleiaşi unităţi, la care îndeplinea concomitent funcţia

de casier, dacă în raport cu metodele folosite se constată că toate aceste susutrageri

au fost comise cu o rezoluţie infracţională unică.


Urmarea imediată constă în crearea unei pagube pentru subiectul pasiv.

Paguba trebuie să fie reală, dar poate fi reprezentată şi de lipsa, de scoaterea

temporară a bunului din patrimoniul subiectului pasiv. Valoarea prejudiciului va fi

luată în considerare la individulizarea pedepsei.


Legătura de cauzalitate trebuie să existe între însuşire, folosire sau

traficare şi prejudiciul cauzat subiectului pasiv.

B.Latura subiectiva

Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Nu se va putea

reţine infracţiunea analizată dacă fapta este comisă din culpă ci, eventual,

infracţiunea de neglijenţă în serviciu.


Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă

vor putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.


A. Forme

a) tentativa

Actele pregătitoare nu sunt incriminate, însă tentativa se pedepseşte.


Infracţiunea se consumă atunci când sumele de bani, valorile sau alte

bunuri sunt însuşite, folosite sau traficate de funcţionarul public.

B. Modalităţi


Infracţiunea analizată are o singură variantă tip. O variantă agravată este

însă prevăzută la art. 309 C. pen.


Infracţiunea poate fi comisă printr-o multitudine de modalităţi faptice.

C. Sancţiuni

Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În cazul variantei agravate prevăzute la art. 309 C. pen., limitele speciale

ale pedepsei se majorează cu jumătate.

Se va aplica în mod obligatoriu şi pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.


Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se

efectuează în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a

conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare.

Competenţa de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin.

1 lit. a) C. pr. pen.].

II. Purtarea abuzivă (Art. 296 C. pen.)

Concept Varianta tip:

(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în

exercitarea atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni

sau cu amendă.

Ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1) se

sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite

speciale se majorează cu o treime.


A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special

Obiectul juridic al infracţiunii analizate este unul complex, fiind

reprezentat de relaţiile de serviciu normale, corecte şi pe de altă parte de protecţia

demnităţii fiinţei umane, a integrităţii fizice şi morale.


Infracţiunea poate avea obiect material numai în varianta agravată, acesta

fiind reprezentat de corpul persoanei lovite de funcţionar.

B. Subiecţii infracţiunii a) subiectul activ

Subiectul activ al infracţiunii este calificat, fiind o persoană care se află în

exercitarea atribuţiilor de serviciu. Nu prezintă importanţă, pentru existenţa

infracţiunii, dacă subiectul activ se află în serviciul unei persoane publice sau

private şi nici dacă este remunerat sau nu pentru activitatea pe care o desfăşoară.



complicitate). Pentru a se reţine coautoratul însă, este necesar ca toţi subiecţii activi

să îndeplinească condiţiile cerute de lege (să se afle în exercitarea atribuţiilor de

serviciu). În jurisprudenţă s-a reţinut că fapta de a exercita acte de violenţă asupra

unei persoane, săvârșită de către funcţionarii publici în exerciţiul atribuţiilor de

serviciu, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de purtare abuzivă

prevăzută în art. 296 alin. (2) C. pen., iar neintervenţia celorlalţi funcţionari publici

prezenţi pentru stoparea actelor de violenţă exercitate asupra persoanei constituie

complicitate la infracţiunea de purtare abuzivă, sub forma complicităţii prin

inacţiune.

c) subiectul pasiv

Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate poate fi o persoană juridică

publică sau privată, dar şi o persoană fizică (spre ex. o persoană care exercită o

profesie liberală), pentru care făptuitorul prestează o muncă, indiferent de natura

acesteia. Subiectul pasiv principal este persoana împotriva căreia s-au întrebuinţat

expresii jignitoare, care a fost ameninţată sau lovită.


Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde speciale de loc, însă este

necesar ca fapta să fie săvârşită în timpul când subiectul activ este în exercitarea

atribuţiilor de serviciu.

3. Conţinutul constitutiv A. Latura obiectivă


Elementul material al variantei tip prevăzute la alin. (1) constă în

întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în

exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Prin expresii jignitoare înţelegem orice atingere adusă onoarei sau

demnităţii unei persoane, prin utilizarea de insulte, folosirea de cuvinte care

exprimă o desconsiderare şi sunt de natură să atingă demnitatea unei persoane

(cuvintele de ocară sau umilitoare)1. Nu prezintă importanţă, pentru existenţa

infracţiunii, modul în care expresiile jignitoare sunt adresate persoanei, respectiv

dacă fapta se comite în mod direct sau prin mijloace de comunicare, inclusiv la

distanţă (telefon, fax, poştă, poştă electronică etc.). Fapta poate fi comisă şi prin

gesturi ale subiectului activ, dacă acestea pot fi percepute ca fiind jignitoare.

Elementul material al variantei agravate prevăzute la alin. (2) este

reprezentat de elementul material al infracţiunii de ameninţare, prevăzute la art.

206 C. pen. sau de cel al infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzute la art.

193 C. pen. Aşa cum s-a arătat în doctrină, sensul de „violenţă” este însă mai larg

aici decât la infracţiunea de lovire sau alte violenţe. Astfel, poate fi considerată

violenţă (şi prin urmare ca întrunind conţinutul constitutiv al infracţiunii analizate),

îmbrâncirea unei persoane, în aşa fel încât i-au căzut ochelarii şi s-au spart sau

ruperea unei petiţii şi aruncarea ei în faţa celui tratat abuziv. Lovirea persoanei

vătămate de către lucrători de poliţie aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu,

prin care i-au cauzat leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de

35-40 zile de îngrijiri medicale întruneşte conţinutul art. 296 alin. (2) raportat la art.

193 alin. (2) C. pen.

Infracţiunea se poate reţine în concurs cu alte infracţiuni, de exemplu, cu

infracţiunea de vătămare corporală (art. 194 C. pen.), infracţiune ce nu va fi

absorbită de purtarea abuzivă. Dacă subiectul activ nu se află în exercitarea

atribuţiilor de serviciu se poate reţine infracţiunea de ameninţare sau lovire şi alte

violenţe, după caz.


Urmarea imediată a infracţiunii constă în crearea unei stări de pericol

pentru normala desfăşurare a relaţiilor de serviciu şi la adresa demnităţii,

integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei abuzate.


Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, fiind vorba despre

o infracţiune de pericol, pentru care legea nu cere producerea unui rezultat.


În cazul variantei tip, infracţiunea se comite cu intenţie directă sau

indirectă.


Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă

vor putea fi luate în considerare la individualizarea pedepsei.


A. Forme a) tentativa

Atât actele preparatorii cât şi tentativa sunt posibile la infracţiunea

purtare

abuzivă, însă nu sunt incriminate.


Infracţiunea se consumă în momentul în care persoana este jignită (în

varianta tip), ameninţată sau lovită (în varianta agravată).

B. Modalităţi


Infracţiunea este prevăzută într-o variantă tip şi o variantă agravată.


Infracţiunea se poate comite printr-o multitudine de modalităţi faptice.

C. Sancţiuni

În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6

luni sau cu amendă.

În varianta agravată, infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa prevăzută

de lege pentru ameninţare (închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă), sau cu

pedeapsa prevăzută de lege pentru lovire sau alte violenţe (închisoare de la 3 luni la

2 ani sau cu amendă sau închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amendă, dacă gravitatea

faptei prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei

persoane este evaluată prin îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile), ale căror

limite special se majorează cu o treime.







III.Abuzul în serviciu (Art. 297 C. pen.)


Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu

îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o

pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice

sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi

interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

Variantă asimilată:

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în

exercitarea atribuţiilor deserviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei

persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă

politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie

HIV/SIDA.

Întrucât incriminarea are caracter general, ori de câte ori, găsim distinct

incriminate forme ale abuzului contra intereselor persoanei, vor prima acele

reglementările speciale. Aşadar, art. 297 C. pen. îşi va găsi aplicarea numai dacă nu

este întrunit conţinutul constitutiv al unei alte infracţiuni cu privire la serviciu.

Conform art. 308 C. pen., dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave,

limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate.

Condiţii preexistente


Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale cu privire la

îndeplinirea normală, cu respectarea legii, a îndatoririlor de serviciu ale

funcţionarilor publici. Obiectul juridic secundar este reprezentat de drepturile şi

interesele legitime ale cetăţenilor, prejudiciate prin neîndeplinirea corespunzătoare

a îndatoririlor de serviciu.


Infracţiunea analizată are obiect material numai în situaţia în care fapta se

îndreaptă asupra unui bun determinat (de ex. refuzul nejustificat al funcţionarului

public de a elibera un înscris, aplicarea abuzivă a unui sechestru pe anumite bunuri

etc.), în caz contrar, infracţiunea fiind lipsită de obiect material.


a) subiectul activ

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii analizate poate fi numai un

funcţionar public, în sensul prevăzut de art. 175 C. pen., care nu-şi exercită în mod

corespunzător atribuţiunile de serviciu. În varianta atenuată, subiect activ poate fi

una dintre persoanele prevăzute la art. 308 C. pen.


La infracţiunea analizată, participaţia penală este posibilă în toate formele

(coautorat, instigare, complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar

ca toţi făptuitorii să îndeplinească condiţiile cerute de lege.

c) subiectul pasiv

Subiect pasiv principal este instituţia publică sau persoana care exercită un

serviciu de interes public sau autoritatea în serviciul căreia se află făptuitorul.

Subiect pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale cărei drepturi şi interese

legitime sunt afectate prin comiterea faptei.


Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde condiţii

speciale de loc, însă este necesar ca fapta să se săvârşească în timpul în care

funcţionarul public se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Conţinutul constitutiv A. Latura obiectivă


Elementul material al variantei tip de la alin. (1) poate consta atât într-o

acţiune:

îndeplinirea unui act în mod defectuos, cât şi printr-o inacţiune: neîndeplinirea unui

act la care era obligat conform îndatoririlor de serviciu.

Prin act înţelegem orice operaţiune pe care funcţionarul public trebuie să o

îndeplinească, conform îndatoririlor de serviciu.

Pentru existenţa infracţiunii, în varianta prevăzută la alin. (1), este necesar

să se producă o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale

unei persoane fizice sau juridice.

Prin „vătămarea intereselor legale ale unei persoane", înţelegem orice

încălcare, lezare sau prejudiciere, morală, fizică sau materială adusă intereselor

legale ale persoanei (fizice sau juridice).

Elementul material al variantei asimilate prevăzute la alin. (2) constă în

îngrădirea unui drept al unei persoane sau crearea pentru aceasta a unei situaţii de

inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,

orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică

necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA. În ipoteza prevăzută de alin. (2), textul

incriminator nu prevede, pentru existenţa infracţiunii, cerinţa de a fi creată o

pagubă. Este suficient ca funcţionarul să adopte un comportament de discriminare a

unei persoane, în baza unor criterii de sex, religie, avere etc. Lista motivelor ce pot

constitui discriminare conform art. 297 alin. (2) C. pen. pare a fi mai cuprinzătoare

decât cea din art. 14 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Totuşi, temeiurile

ce pot duce la crearea unei situaţii de inferioritate, conform C. pen. sunt prevăzute

limitativ, pe când lista întocmită la art. 14 al Convenţiei nu este una limitativă.

Recunoaşterea unor diferenţe nu înseamnă în mod obligatoriu

discriminare. Art. 14 al Convenţiei europene a drepturilor omului nu interzice orice

diferenţă de tratament în exercitarea drepturilor recunoscute. Potrivit Curţii

Europene a Drepturilor Omului, „noţiunea de discriminare cuprinde în mod

obişnuit cazurile în care un individ sau un grup este, fără o justificare adecvată, mai

puţin bine tratat decât un altul, deşi Convenţia nu cere tratarea mai favorabilă”.

Curtea reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de

tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut şi lipsa unei

justificări obiective şi rezonabile. Nu va exista o inegalitate de tratament, decât

atunci când se face o distincţie între situaţii similare şi comparabile. Dreptul la

nediscriminare este încălcat şi atunci „când, fără o justificare obiectivă şi

rezonabilă, statele nu aplică un tratament diferit unor persoane aflate în situaţii

sensibil diferite” (discriminare indirectă).

Prin dizabilitate se înţelege un handicap (de orice natură) de care suferă

persoana vătămată. Îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor unui cetăţean

se poate realiza şi prin acte omisive, de ex., refuzul de a angaja o anumită persoană,

deşi postul este vacant şi sunt îndeplinite toate condiţiile legale.

Existenţa infracţiunii, în ambele variante, este condiţionată de legătura ce trebuie să

existe între acţiunea şi inacţiunea funcţionarului şi atribuţiile sale de serviciu. Nu

prezintă importanţă dacă funcţionarul exercită respectivele atribuţii permanent sau

temporar sau dacă este remunerat sau nu pentru activitatea sa.

Fapta primarului unei comune de a încheia acte adiţionale prin care s-a

diminuat cuantumul arendei stabilite prin contracte de arendare încheiate în baza

hotărârii consiliului local, prin care s-a produs o pagubă consiliului local şi s-a

obţinut un folos necuvenit pentru persoana juridică cocontractantă, întruneşte

elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, cu reţinerea dispoziţiilor

art. 13 din Legea nr. 78/20002 (conform căruia, în cazul infracţiunilor de abuz în

serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine

ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o

treime). Fapta inculpatului, care are calitatea de director al sucursalei unei bănci, de

a-și exercita în mod defectuos atribuţiile de serviciu privitoare la încheierea

contractelor de creditare și a actelor adiţionale la acestea, prezentând conducerii

băncii rapoarte de evaluare referitoare la garanţii imobiliare care conţin date

nereale, cu consecinţa acordării creditelor sau a majorării plafonului creditelor

anterior acordate, care au prejudiciat banca, întrunește elementele constitutive ale

infracţiunii de abuz iar nu elementele constitutive ale infracţiunii de înșelăciune.

Pentru a se reţine varianta agravată prevăzută la art. 308 C. pen., este

necesar ca fapta să producă consecinţe deosebit de grave. Conform art. 183 C. pen,

prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de

2.000.000 lei.


Urmarea imediată în cazul variantei tip constă în producerea unei pagube

sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice

sau juridice. Paguba presupune o pierdere de natură patrimonială pentru subiectul

pasiv principal sau pentru cel secundar. Considerăm, însă, că în cazul vătămării

drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane nu este necesar ca respectiva

vătămare să aibă un conţinut patrimonial (putând fi de exemplu o atingere de

natură morală), dacă fapta prezintă totuşi o anumită gravitate.

În varianta asimilată, urmarea imediată constă în crearea unei stări de

pericol pentru relaţiile normale de serviciu şi pentru dreptul persoanei de a nu fi

discriminată, de a nu-i fi creată o situaţie de inferioritate pe temei de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă

politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie

HIV/SIDA.


În varianta tip legătura de cauzalitate, respectiv legătura dintre faptă şi

urmarea produsă, trebuie să fie demonstrată atunci când s-a produs o pagubă.

În varianta asimilată, legătura de cauzalitate rezultă din săvârşirea faptei

(infracţiune de pericol, legea neprevăzând în acest caz producerea unui rezultat).


Din punct de vedere al formei de vinovăţie, infracţiunea analizată se

săvârşeşte în varianta tip cu intenţie directă sau indirectă.

În varianta asimilată de la alin. (2), considerăm că infracţiunea se poate

săvârşi numai cu intenţie directă, funcţionarul cunoscând că persoana are o anumită

origine etnică, naţionalitate, religie, orientare sexuală, apartenenţă politică etc. şi

intenţionând să îi îngrădească acesteia un drept sau să îi creeze o situaţie de

inferioritate.


Scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă va putea fi

luat în considerare la individualizarea pedepsei. Similar în ceea ce priveşte mobilul,

în cazul variantei prevăzute la alin. (1). În cazul variantei asimilate, mobilul este

determinant, el putând fi reprezentat de ura faţă de o anumită naţionalitate, clasă

socială, facţiune politică etc., astfel încât funcţionarul îngrădeşte exercitarea unui

drept al persoanei sau creează o situaţie de inferioritate.


A. Forme

Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate de lege.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce o pagubă,

o vătămare a intereselor sau drepturilor legitime ale unei persoane, este îngrădită

exercitarea unui drept sau creată o situaţie de inferioritate.

B. Modalităţi


Textul incriminator prevede o variantă tip şi o variantă asimilată. Art. 309

C. pen. prevede o variantă agravată.


Infracţiunea poate fi comisă printr-o multitudine de modalităţi faptice (de

exemplu prin prin transferarea ilegală a unor angajaţi în locuri de muncă unde nu

puteau fi încadraţi).

C. Sancţiuni

Infracţiunea în varianta tip de la alin. (1) şi varianta asimilată de la alin.

(2) se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Se va aplica de asemenea, în mod

obligatoriu, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa

o funcţie publică.

Dacă fapta a produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale

pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate (art. 309 C. pen.).







IV.Neglijenţa în serviciu (Art. 298 C. pen.)


Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de

serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin

aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime

ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare

de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Conform art. 309 C. pen., dacă fapta a produs consecinţe deosebit de

grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Existenţa infracţiunii nu este condiţionată de tulburarea însemnată a bunului mers a

organului, instituţiei sau unităţii sau o vătămare importantă a intereselor legale ale

unei persoane, fiind suficient să se producă o pagubă sau o vătămare a drepturilor

sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice.

Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special

Obiectul juridic principal îl constituie relaţiile sociale cu privire la îndeplinirea

corectă a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarul public. Obiectul juridic

secundar poate fi reprezentat de relaţiile cu privire la protejarea drepturilor şi

intereselor legitime ale persoanelor.

Prin „îndatorire de serviciu” se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar

public (sau funcţionar), potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv,

ori acele sarcini care sunt inerente naturii acelui serviciu.


Infracţiunea are obiect material numai în situaţia în care acţiunea sau

inacţiunea făptuitorului se resfrânge în mod nemijlocit asupra unui bun, indiferent

dacă acesta face parte din avutul public sau privat. Obiectul material poate fi

reprezentat de instalaţii, maşini, utilaje, animale sau chiar de corpul uman.


a) subiectul activ

Subiect activ al infracţiunii poate fi numai funcţionarul public, în sensul

prevăzut la art. 175 C. pen. sau o persoană prevăzută la art. 308 C. pen. (situaţie în

care se va reţine varianta atenuată).

Fiind o infracţiune comisă din culpă, participaţia penală este posibilă

numai în forma participaţiei improprii, când instigatorii şi complicii răspund penal

numai dacă au determinat, înlesnit sau ajutat cu intenţie pe autor la comiterea

neglijenţei în serviciu.

b) subiectul pasiv

Subiect pasiv al infracţiunii analizate poate fi instituţia sau persoana

publică sau care exercită un serviciu de interes public. Subiect pasiv secundar poate

fi orice persoană fizică sau juridică, dacă i s-a cauzat o pagubă sau a fost vătămat

un drept sau un interes legitim.


Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde

îndeplinirea unor condiţii speciale de loc. Este însă necesar ca funcţionarul public

să comită fapta în timpul cât se află în exercitarea îndatoririlor de serviciu.



Elementul material al infracţiunii poate consta în una din următoarele

acţiuni sau inacţiuni: încălcarea unei îndatoriri de serviciu, neîndeplinirea unei

îndatoriri la care funcţionarul era obligat şi îndeplinirea defectuoasă a unei

îndatoriri de serviciu.

Pentru existenţa infracţiunii, este necesară îndeplinirea cumulativă a două

condiţii: fapta să fie comisă în legătură cu îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu şi

ca prin comiterea faptei să se cauzeze o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau

intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Codulpenal nu mai prevede condiţia ca prin faptă să se cauzeze o tulburare

însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte

unităţi de interes public, este însă necesar ca tulburarea să fie una suficient de gravă

încât să constituie infracţiune.

Fapta notarului public, săvârșită din culpă, de a nu verifica dacă statul şi-a

exercitat dreptul de preemţiune cu privire la un imobil cuprins în lista

monumentelor istorice şi de autentifica în aceste condiţii un contract de vânzare-

cumpărare, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în

serviciu.

Încălcarea din culpă, de către funcţionarul public din sistemul

administraţiei penitenciare, a îndatoririlor de serviciu privind supravegherea

persoanelor private de libertate, prin îndeplinirea defectuoasă a acestor îndatoriri,

care a avut ca rezultat vătămarea corporală a unei persoane private de libertate de

către o altă persoană privată de libertate, întruneşte elementele constitutive ale

infracţiunii de neglijenţă în serviciu. Încălcarea din culpă, de către executorul

judecătoresc, a îndatoririlor de serviciu privind notificarea actelor judiciare și

extrajudiciare - încălcare constând în încheierea unui contract de mandat, cu

avocatul persoanei care a solicitat notificarea, pentru efectuarea notificărilor

privind convocarea adunării generale a asociaţilor unei societăţi în scopul majorării

capitalului social -, prin care s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor legale

ale unui asociat al societăţii, care, nefiind notificat în mod corespunzător, nu a avut

posibilitatea de a participa la luarea deciziei privind majorarea capitalului social al

societăţii, devenind asociat minoritar prin diminuarea părţilor sociale, întrunește

elementele constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

Fapta va fi mai gravă, conform art. 309 C. pen., dacă se produc consecinţe

deosebit de grave. Varianta agravată prevăzută la art. 309 C. pen. se va reţine şi în

situaţia în care subiect activ al infracţiunii este una dintre persoanele prevăzute la

art. 308 C. pen.


Urmarea imediată constă în producerea unei pagube ori o vătămare a

drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane

juridice. În cazul variantei agravate de la art. 309, urmarea imediată constă în

producerea unor consecinţe deosebit de grave.


Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea faptei trebuie

să fie demonstrată.


Infracţiunea se poate săvârşi numai din culpă (uşurinţă sau neglijenţă).


Fiind vorba despre o infracţiune care se comite din culpă, nu poate fi

vorba despre un mobil sau un scop urmărit de făptuitor.



Actele preparatorii şi tentativa nu sunt posibile, fiind o infracţiune din

culpă. b) consumarea infracţiunii

Consumarea infracţiunii se produce în momentul în care se produce o

pagubă sau sunt vătămate drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice

sau juridice.

B. Modalităţi


Infracţiunea are o variantă tip, o variantă atenuată (prevăzută la art. 308 C.

pen.) şi o variantă agravată (prevăzută la art. 309 C. pen.).


Infracţiunea se poate comite printr-o multitudine de modalităţi faptice.

C. Sancţiuni

În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3

ani sau cu amendă.

În varianta atenuată de la art. 308 C. pen., limitele speciale ale pedepsei se

reduc cu o treime.

În varianta agravată de la art. 309 C. pen., limitele speciale ale pedepsei

prevăzute de lege se majorează cu jumătate.







V. Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (Art. 299 C. pen.)


Fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a

urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu

sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri

de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui

act de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea

exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori

activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Variantă atenuată:

Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un

funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de

superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută, se pedepseşte cu

închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării dreptuluide

a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea

căreia a săvârşit fapta.

Conform art. 308 C. pen., dispoziţiile art. 299 se aplică în mod

corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care

exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice

natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori

în cadrul oricărei persoane juridice.

2. Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special

Obiectul juridic al infracţiunii analizate este reprezentat de relaţiile ce iau

naştere şi se dezvoltă în legătură relaţiile corecte, fireşti de serviciu. Infracţiunea

are şi un obiect juridic secundar, reprezentat de libertatea sexuală a persoanei de la

care funcţionarul pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală.


Infracţiunea analizată este lipsită de obiect material.

B. Subiecţii infracţiunii a) subiectul activ

Subiect activ al infracţiunii analizate poate fi numai funcţionarul public

(persoanele la care se referă art. 175 C. pen.) sau una dintre persoanele la care se

referă art. 308 C.pen.



complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar ca toţi autorii să

îndeplinească condiţiile cerute de lege.

c) subiectul pasiv

Subiect pasiv al infracţiunii analizate poate fi instituţia sau persoana

publică sau care exercită un serviciu de interes public. Subiect pasiv secundar este

persoana de la care se pretind sau se obţin favoruri de natură sexuală.

C. condiţii de loc şi de timp.

Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde

îndeplinirea unor condiţii speciale de loc sau de timp.

3. Conţinutul constitutive



Infracţiunea analizată este o variantă de specie a infracţiunii de luare de

mită.

Elementul material poate consta în pretinderea sau obţinerea de favoruri

sexuale.

Pretinderea presupune a cere insistent, a solicita favoruri de natură

sexuală. Infracţiunea se va reţine în formă consumată şi dacă solicitarea

funcţionarului este refuzată de către persoana căreia îi sunt pretinse favorurile de

natură sexuală.

Obţinerea de favoruri de natură sexuală presupune dobândirea, primirea de

astfel de favoruri. Nu prezintă importanţă pentru existenţa infracţiunii, dacă

favorurile au fost obţinute ca urmare a solicitării funcţionarului sau dacă acesta a

acceptat oferta persoanei direct sau indirect interesate de efectele actului de

serviciu sau a persoanei faţă de care funcţionarul se află într-o situaţie de autoritate

sau superioritate.

Legea nu defineşte „favorurile de natură sexuală”, prin urmare

infracţiunea va subzista indiferent de natura favorului cerut, dacă acesta este de

natură sexuală. Considerăm însă că pentru ca infracţiunea să subziste este necesar

ca favorul să fie perceput ca fiind de natură sexuală atât de către funcţionarul

public sau persoana la care se referă art. 308 C. pen., cât şi de persoana de la care

sunt pretinse sau obţinute favorurile.

În varianta prevăzută la alin. (1) este necesar ca favorurile sexuale să fie

pretinse sau obţinute în schimbul îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării sau

întârzierii îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului.

În cazul variantei atenuate prevăzute la alin. (2), funcţionarul public care

pretinde sau obţine favoruri de natură sexuală se prevalează sau profită de o poziţie

de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia obţinută.

Prin urmare, influenţa pe care o are funcţionarului asupra subiectului pasiv

secundar, puterea de care se prevalează acesta pentru a învinge libertatea de voinţă

a subiectului pasiv secundar trebuie să decurgă din funcţie (de ex. un superior

ierarhic).


Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru normala

desfăşurare a relaţiilor de serviciu, prin afectarea bunului renume al persoanei

juridice în cadrul căreia făptuitorul îşi desfăşoară activitatea. În subsidiar, urmarea

imediată poate consta şi în afectarea libertăţii sexuale a subiectului pasiv secundar.


Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea săvârşirii faptei, întrucât

legea nu cere producerea unui anumit rezultat.


Considerăm că infracţiunea se comite cu intenţie directă calificată prin

scop, în ambele variante.


Mobilul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, însă scopul este

determinant. Scopul urmărit de făptuitor este, aşa cum arată şi denumirea

marginală a infracţiunii, acela de a obţine favoruri de natură sexuală.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

Forme

a)tentativa

Actele preparatorii şi tentativa sunt posibile dar nu sunt incriminate;

tentativa poate fi asimilată formei consumate, dacă elementul material constă în

pretinderea de favoruri de natură sexuală.


Infracţiunea se consumă în momentul când favorurile de natură sexuală

sunt pretinse sau obţinute în condiţiile prevăzute la art. 299.

B. Modalităţi


Infracţiunea are o variantă tip şi o variantă atenuată. Art. 308 prevede o

variantă atenuată pentruvariantele incriminate la art. 299.


Infracţiunea poate fi comisă printr-o multitudine de modalităţi faptice.

C. Sancţiuni

În varianta tip infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3

ani.

În varianta atenuată de la alin. (2), infracţiunea se pedepseşte cu

închisoarea de la 3 luni la 2 ani.

În cazul ambelor variante se va aplica, în mod obligatoriu, pedeapsa

complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau

de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Dacă subiectul activ face parte din categoriile de persoane prevăzute la art.

309 C.pen., limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.







CAPITOLUL IV

FALSURI ÎN ÎNSCRISURI

I. Falsul material în înscrisuri oficiale (Art. 320 C. pen.)


Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii

sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se

pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Variantă agravată:

Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi

interzicerea exercitării unor drepturi.

Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte

imprimate producătoare de consecinţe juridice.

Tentativa se pedepseşte.

Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care se bazează pe

încrederea publică în înscrisurile oficiale, relaţii care nu s-ar putea desfăşura

normal fără ca membrii societăţii să aibă încredere în documentele (înscrisurile)

care se emit de către autorităţi sau alte persoane juridice publice sau private.


Obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul oficial, care a fost

alterat (prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii).

Conform art. 178 alin. (2) C. pen., înscris oficial este orice înscris care

emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la

persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea persoane.

În categoria „înscrisurilor oficiale" pot intra şi înscrisuri care, chiar dacă

sunt emise de alte unităţi decât cele publice (de ex., certificate, autorizaţii, diplome

de studii emise de unităţi private), ori chiar de către persoane fizice (de ex., o

declaraţie de martor, o expertiză ş.a., predate şi înregistrate la o unitate publică)

sunt considerate de interes public.

Înscrisuri oficiale, în sensul legii penale, sunt atât originalul cât şi

duplicatul, triplicatul (certificate de organul public), precum şi copiile legalizate.

Conform alin. (3) al art. 320 C. pen., sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele,

tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.

În practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a falsifica un

abonament de călătorie pe CFR, emis pe numele lui, constituie infracţiunea

analizată.


a) subiectul activ

Subiect activ al infracţiunii, în varianta tip, prevăzută la alin. (1) poate fi

orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale de răspundere penală.

În varianta agravată de la alin. (2), subiect activ poate fi doar o persoană care are

calitatea de funcţionar public şi se află în exerciţiul atribuiţiilor de serviciu.


Participaţia penală este posibilă în toate formele sale (coautorat, instigare,

complicitate). Pentru a se reţine coautoratul, în cazul variantei agravate de la alin.

(2), este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de funcţionar public.

c) subiectul pasiv

Subiect pasiv principal al infracţiunii analizate poate fi persoana competentă să

emită înscrisul oficial. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau

juridică (publică sau privată) care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea infracţiunii

(de ex., unitatea de învăţământ care angajează o persoană pe un post superior

pregătirii sale, pe baza unei diplome false; Casa de pensii, care stabileşte o pensie

mai mare pentru o persoană, pe baza unei adeverinţe de vechime false ş.a.).


Pentru existenţa infracţiunii, legea nu pretinde condiţii speciale de loc sau de

timp.

Conţinutul constitutiv A. Latura obiectivă


Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea care se poate realiza

prin:

falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a

subscrierii, de natură să producă consecinţe juridice;

falsificarea unui înscris oficial prin alterarea, în orice mod a scrierii ori

a subscrierii, de natură să producă consecinţe juridice. Practica judiciară a statuat

că fapta aceluia care gestionează sumele de bani primite de la locatarii blocului

care îşi însuşeşte sumele de bani încasate de la locatari şi pe care nu le predă la

CEC, falsificând în acelaşi timp, copiile chitanţelor prin înscrierea unor sume mai

mici decât cele încasate, săvârşeşte infracţiunea analizată.

Falsul material privind înscrisurile oficiale este un mod ilicit de contrafacere sau de

modificare a unui înscris, făcându-l să aibă, aparent, însuşirile şi, deci, efectele

probatorii ale unui înscris oficial adevărat.

Scrierea reprezintă partea scrisă conţinută de act, situată deasupra semnăturii şi a

impresiunii de ştampilă, iar subscrierea reprezintă partea de sub scris, adică

semnătura, impresiunea de ştampilă şi alte menţiuni amplasate sub scris.

Prin acţiunea de „contrafacere a scrierii" se înţelege activitatea de plăsmuire,

confecţionare a unui înscris fictiv prin imitarea scrisului şi a subscrisului de pe un

document original, dându-i astfel aparenţa unui înscris oficial autentic.

Prin contrafacerea semnăturii, înţelegem executarea acesteia prin reproducere de pe

un document original sau prin semnătură fictivă, realizată în numele şi în locul

celei oficiale.

Prin „alterarea scrierii" de pe un înscris oficial se înţelege denaturarea materială

sau fizică a scrisului, prin diverse mijloace şi procedee de înlăturare,

modificare, schimbare, transformare sau adăugare de text, de natură a afecta

conţinutul scrierii oficiale existente înainte de săvârşirea falsului (de ex., în partea

finală a unei adeverinţe de vechime în muncă se modifică numărul de ani vechime

în câmpul muncii, pentru ca titularul adeverinţei să beneficieze de o vechime în

muncă mai mare decât cea trecută iniţial în adeverinţa eliberată de la locul său de

muncă).

În practica judiciară s-a decis că fapta unei persoane de a modifica atât conţinutul

unei declaraţii autentificate, cât şi încheierea de autentificare, nu constituie

infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, ci infracţiunea de fals

material în înscrisuri oficiale.

Pentru existenţa infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, se impune ca

fapta săvârşită să îndeplinească următoarele cerinţe:

falsul să se realizeze asupra unui înscris oficial (să emane de la

unităţi, organizaţii, instituţii, alte persoane juridice de drept public). Apreciem că

sunt înscrisuri oficiale şi înscrisurile care emană de la persoane juridice private,

întrucât şi acestea funcţionează în baza unor prevederi legale şi se impune ca şi

documentele emise de astfel de unităţi să fie protejate;

falsul să se realizeze prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii;

înscrisul falsificat să fie apt pentru a produce consecinţe juridice.

Rezultă că în situaţia în care este realizat în mod grosolan un fals, care nu ar înşela

vigilenţa obişnuită a funcţionarilor sau a oricăror persoane, nu constituie

infracţiunea de fals, întrucât în norma de încriminare se cere ca înscrisul falsificat

să fie apt pentru a produce consecinţe juridice;

săvârşirea falsului de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de

serviciu (pentru ca fapta să fie încadrată în forma agravantă prevăzută în alin. (2).


Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în actele

oficiale.


Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din

materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar să identifice

şi să administreze alte probe.


Infracţiunea analizată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.


Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde ca făptuitorul să

urmărească un anumit mobil sau scop. În cazul în care este evidenţiată existenţa

vreunui mobil sau scop, se va ţine seama de acestea pentru individualizarea

pedepsei.

4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.


Tentativa este posibilă şi se pedepseşte conform art. 320, alin. (4) C. pen. b)

consumarea infracţiunii

Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul a realizat falsul

atât de bine încât documentul falsificat este apt pentru a produce consecinţe

juridice.

Întrucât legea pretinde ca actul fals să fie apt pentru a produce consecinţe juridice,

este lipsit de relevanţă că falsificatorul, sau o altă persoană căreia i-a înmânat

falsificatorul actul, l-a prezentat sau nu la o unitate publică sau privată, ori unei

persoane fizice, în vederea producerii de consecinţe juridice.

B. Modalităţi


Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă agravată.

modalităţi faptice


C. Sancţiuni

În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

În varianta agravată de la alin. (2), infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la

unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.


Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală nu se efectuează

în mod obligatoriu de către procuror, acesta având doar obligaţia de a conduce şi

controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Competenţa

de judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C.

pr. pen.].

II. Falsul intellectual (Art. 321 C. pen.)


(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un

funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor

fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de

a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

(2) Tentativa se pedepseşte.

În linii mari este menţinută incriminarea din reglementarea anterioară. Limita

inferioară a pedepsei se majorează în C. pen.

Condiţii preexistente


Similar cu infracţiunea analizată anterior, obiectul juridic special îl constituie

relaţiile sociale care se bazează pe încrederea publică în înscrisurile oficiale, relaţii

care nu s-ar putea desfăşura normal fără ca membrii societăţii să aibă încredere în

documentele (înscrisurile) care se emit de către autorităţi sau alte persoane juridice

publice sau private.


Obiect material îl poate constitui numai înscrisul oficial care a fost falsificat, cu

ocazia întocmirii lui, de către funcţionarul care l-a realizat.


a) subiectul activ

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii este calificat. Astfel, acesta poate fi numai

un funcţionar public, ce se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, care este

competent să emită actul respectiv, care ştiind că împrejurările pe care le-a

menţionat în act nu sunt reale, ori omite, cu ştiinţă să însereze unele date sau

împrejurări ce ţin de natura actului.



complicitate). Pentru a se reţine coautoratul este însă necesar ca toţi făptuitorii să

aibă calitatea cerută de lege.

c) subiectul pasiv

Subiecţi pasiv principal al infracţiunii este instituţia în care îşi desfăşoară

activitatea funcţionarul. Subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau

juridică ce a suferit un prejudiciu prin săvârşirea faptei.


Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare pretinde ca falsul să fie realizat

în timpul întocmirii înscrisului.

Conţinutul constitutive



Infracţiunea de fals intelectual se poate realiza prin:

- acţiunea de falsificare a unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de

către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu;

acţiunea de atestare a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare

adevărului în actul oficial întocmit;

inacţiunea de omisiune cu ştiinţă de a fi înserate unele date sau

împrejurări, care se impuneau a fi atestate datorită naturii actului.

Prin „atestare” se înţelege consemnarea sau menţionarea unor fapte sau împrejurări

care au existat sau există şi care sunt evidenţiate cu prilejul întocmirii actului.

Atestarea este necorespunzătoare adevărului în situaţia în care faptele sau

împrejurările sunt prezentate în mod denaturat, şi pentru existenţa infracţiunii

analizate se impune ca denaturarea adevărului să se facă intenţionat.

Prin omisiune, funcţionarul nu alterează forma înscrisului, ci numai conţinutul

înscrisului care, nu corespunde realităţii, iar omisiunea, prin lacuna pe care o

conţine alterează actul, repercutându-se, în mod obligatoriu, asupra întregului act,

afectându-l pe titularul actului.

Pentru existenţa infracţiunii se impune să fie îndeplinite următoarele cerinţe:

falsul să fie realizat de către un funcţionar, aflat în exerciţiul atribuţiunilor

sale de serviciu;

atestarea mincinoasă sau omisiunea atestării să se realizeze cu intenţie de

către funcţionar;

atestarea mincinoasă sau omisiunea să se producă cu prilejul întocmirii

actului

oficial.

Comparând infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale cu cea de

fals intelectual constatăm că falsul material în înscrisuri oficiale este săvârşit după

întocmirea actului oficial şi eliberarea lui de la unitatea emitentă, în orice condiţii

de loc şi de timp, iar falsul intelectual nu poate fi săvârşit decât în timpul în care se

întocmeşte înscrisul, la locul unde s-a produs (de ex., un fals într-un act notarial).

În acelaşi sens, în practica judiciară s-a decis că actul de vânzare-cumpărare

întocmit şi autentificat de notarul public constituie „înscris oficial", iar notarul

public are calitatea de funcţionar. Ca urmare, autentificarea de către notarul public

a unui act de vânzare-cumpărare în care semnăturile nu aparţin vânzătorilor

constituie infracţiunea de fals intelectual.

Dacă o persoană (alta decât funcţionarul la care se face referire în art. 321

C. pen.), denaturează adevărul cu prilejul întocmirii unui înscris oficial de către un

funcţionar de bună credinţă şi se obţine un înscris oficial fals, funcţionarul nu va

răspunde penal, dar persoana respectivă va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii

de fals în declaraţii.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în

actele oficiale.











pedepsei.





Infracţiunea de fals intelectual se consumă în momentul în care funcţionarul a

predat spre aprobare şi expediere înscrisul falsificat cu prilejul întocmirii, în

exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări

necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a însera unele date

sau împrejurări.

B. Modalităţi





C. Sancţiuni

Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.




controla

nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare. Competenţa de

judecată în primă instanţă aparţine judecătoriei [potrivit art. 35 alin. 1 lit. a) C. pr.

pen.].

III. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (Art. 322 C. pen.)


(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile

prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl

încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe

juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.




Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale ce se bazează pe încrederea

publică în sinceritatea menţiunilor făcute în înscrisurile sub semnătură privată.

b) obiectul material.

Obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul sub semnătură privată al cărui

conţinut a fost denaturat în mod voit.

„Înscris sub semnătură privată" este acel înscris care emană de la o persoană fizică,

poartă semnătura acesteia, consfinţeşte stări, situaţii sau împrejurări producătoare

de efecte juridice (de ex., acte de vânzare-cumpărare încheiate de vânzător şi

cumpărător, testamente olografe, chitanţe „de mână", contracte de închiriere, scrise

de către proprietar, cambia, cecul, ordin de plată, declaraţia scrisă personal de către

învinuit, martor, persoană vătămată ş.a.).

Pentru ca înscrisul să fie considerat „înscris sub semnătură privată" trebuie să fie

semnat.

Înscrisurile sub semnătură privată autentificate, certificate de o autoritate, devin

înscrisuri oficiale. Copiile legalizate sunt, aşa cum am mai arătat, înscrisuri

oficiale, nu înscrisuri sub semnătură privată. Dacă un înscris sub semnătură privată

a devenit un înscris oficial, prin autentificare, nu mai poate fi considerat ca fiind

obiect material al infracţiunii analizate.


a) subiectul activ

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană cu răspundere

penală.



complicitate).

c) subiectul pasiv

Subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană care ar fi putut suferi un

prejudiciu, ale cărei drepturi şi interese legitime au fost puse în pericol prin

săvârşirea faptei.


Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde îndeplinirea unor

condiţii speciale de loc sau de timp.




Elementul material al infracţiunii analizate presupune existenţa cumulată a

următoarelor acţiuni:

- falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre

modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321;

- folosirea înscrisului falsificat sau încredinţarea altei persoane spre

folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Dacă făptuitorul falsifică actul şi îl foloseşte, realizează conţinutul unei singure

infracţiunii, aceea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi nu două infracţiuni

în concurs, adică fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals.

Infracţiunea analizată subzistă şi în situaţia în care falsificatorul încredinţează

documentul falsificat altei persoane, pentru a-l folosi, dar acea persoană nu îl

foloseşte.

În cazul în care persoana căreia i-a fost încredinţat înscrisul falsificat a cunoscut că

înscrisul este fals, şi îl foloseşte, va răspunde pentru infracţiunea de uz de fals.

Există infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată dacă falsificatorul

întocmeşte în fals, documentul, o dată cu redactarea lui, dar şi atunci când falsifică

documentul întocmit de o altă persoană fizică.

Pentru existenţa infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în legătură

cu un document întocmit în numele altei persoane, se impune ca falsificatorul să nu

fi avut consimţământul persoanei în numele căreia întocmeşte sau modifică actul.

În practica judecătorească s-a hotărât că fapta inculpatului de a fi întocmit, pentru o

altă persoană, o cerere de eliberare a unui certificat de urbanism şi de a fi semnat

cererea respectivă cu numele acelei persoane nu constituie infracţiunea de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, atâta vreme cât inculpatul a scris şi semnat actul

cu acordul autorului aparent al scrierii, iar conţinutul înscrisului reprezintă voinţa

acestuia.

În practica judiciară s-a reţinut că fapta de a întocmi actul constitutiv și statutul

unei fundaţii - înscrisuri sub semnătură privată - în cuprinsul cărora făptuitorul a

inclus menţiunea necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundaţiei

se compune dintr-un imobil, deși coproprietarul imobilului nu și-a dat acordul

pentru intrarea acestuia în activul patrimonial al fundaţiei, acte pe care făptuitorul

le-a autentificat și le-a folosit în faţa autorităţilor publice, în vederea producerii de

consecinţe juridice, constând în dobândirea personalităţii juridice a fundaţiei,

înregistrarea fiscală a acesteia și intabularea dreptului de proprietate asupra

imobilului, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri

sub semnătură privată.

Falsificarea de borderouri de achiziţie și de facturi fiscale, de către administratorul

unei societăţi comerciale, întrunește elementele constitutive ale infracţiunii de fals

în înscrisuri sub semnătură privată, iar nu ale infracţiunilor de fals material în

înscrisuri oficiale și uz de fals.


Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în actele sub

semnătură privată.


Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată rezultă din

materialitatea săvârşirii faptei, fără a mai fi necesar ca organul judiciar să identifice

şi să administreze alte probe. Nu va exista legătură cauzală dacă documentul

falsificat a ajuns la persoana care îl foloseşte prin intermediul altor persoane şi nu

predat de falsificator, întrucât norma de încriminare pretinde ca falsificatorul să

încredinţeze documentul fals în scopul folosirii.







pedepsei.





Infracţiunea analizată se consumă în momentul în care făptuitorul falsifică un

înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 320 sau 321

şi îl foloseşte sau îl încredinţează altei persoane pentru a-l folosi.

B. Modalităţi





C. Sancţiuni

Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.






pr. pen.].

IV. Uzul de fals (Art. 323 C. pen.)


(1) Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals,

în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3

luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial,

Variantă atenuată:

şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub



2. Condiţii preexistente A. Obiectul infracţiunii a) obiectul juridic special

Obiectul juridic special îl constituie încrederea publică referitoare la valabilitatea

înscrisurilor oficiale şi a celor sub semnătură privată.


Obiectul material al infracţiunii îl constituie înscrisul fals folosit, fie că este înscris

oficial ori sub semnătură privată.

Pentru ca aceste înscrisuri să poată produce consecinţe juridice, se impune ca ele să

aibă valoare probatorie şi să poată fi folosite în scopul producerii de consecinţe

juridice.

Un înscris are valoare probatorie atunci când este apt să servească la dovedirea

completă sau cel puţin într-o anumită măsură a unor drepturi sau obligaţii, sau chiar

a unor situaţii de fapt, generatoare de efecte juridice.


a) subiectul activ

Subiectul activ nemijlocit al infracţiunii poate fi orice persoană fizică cu

responsabilitate penală.

Dacă falsul în înscrisuri sub semnătură privată este folosit de către falsificator,

fapta nu va constitui concurs de infracţiuni între infracţiunea respectivă şi

infracţiunea de uz de fals, ci o singură infracţiune, cea de fals în declaraţii sub


Dacă înscrisul sub semnătură privată este falsificat şi încredinţat altei persoane

pentru a-l folosi, această persoană săvârşeşte infracţiunea de uz de fals, dacă a

cunoscut că înscrisul folosit a fost falsificat.

În cazul în care falsificatorul unui înscris oficial îl şi foloseşte, va săvârşi un

concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale şi

infracţiunea de uz de fals.



complicitate).

c) subiectul pasiv

Subiect pasiv al infracţiunii este persoana fizică sau juridică ale cărei interese

legitime au fost puse în pericol prin comiterea faptei.


Pentru existenţa infracţiunii, norma de încriminare nu pretinde îndeplinirea unor

condiţii speciale de loc sau de timp.




Elementul material constă în folosirea unui înscris oficial sau sub semnătură

privată, falsificat. Folosirea presupune orice mijloc de valorificare al înscrisului

respectiv (la instanţa de judecată, la organele de urmărire penală, la organele

administrative de la toate nivelurile, la casele de pensii sau de sănătate, pentru

obţinerea unor drepturi sau anularea unor datorii ş.a.). Se impune, însă ca folosirea

înscrisului să vizeze producerea de consecinţe juridice, indiferent de natura

acestora. Fără îndeplinirea acestei condiţii infracţiunea analizată nu va subzista.

Activitatea judiciară cunoaşte dese cazuri în care uzul de fals este asociat altor

fapte penale, cum ar fi: delapidarea, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, violarea

de domiciliu, când pătrunderea în locuinţă s-a efectuat prin folosirea de calităţi

mincinoase ş.a.

În practica judiciară s-a stabilit că fapta inculpatului de a depune la serviciul de

cadre al instituţiei în care funcţiona o adeverinţă falsificată, în scopul de a i se

recunoaşte ca vechime în muncă timpul pretins trecut în acestă adeverinţă,

constituie infracţiunea de uz de fals, chiar dacă rezultatul urmărit nu a putut fi

realizat, falsul fiind descoperit cu ocazia verificării conţinutului adeverinţei după

depunerea acesteia.

În doctrina penală s-a apreciat că nu va constitui infracţiune fapta unei persoane de

a supune unei expertize (chiar şi neoficiale) un înscris pentru a se constata dacă

este sau nu autentic.


Urmarea imediată constă în crearea unei stări de neîncredere publică în înscrisurile

autentice sau în cele sub semnătură privată.


Legătură cauzală între elementul material al laturii obiective sub care s-a acţionat

infracţional şi urmarea periculoasă creată rezultă din săvârşirea infracţiunii.


Infracţiunea analizată se săvârşeşte numai cu intenţie directă calificată prin scop.



urmărească un anumit mobil. În ceea ce priveşte scopul, acesta este esenţial, fiind

acela de a produce consecinţe juridice prin folosirea înscrisului autentic sau sub






Infracţiunea de uz de fals se consumă în momentul în care făptuitorul a folosit

înscrisul (oficial sau sub semnătură privată) pentru a produce consecinţe juridice.

Pentru existenţa infracţiunii nu are relevanţă dacă s-au produs sau nu consecinţele

juridice.

Practica judiciară1 a statuat că infracţiunea de uz de fals, fiind o infracţiune

instantanee, termenul de prescripţie al răspunderii penale începe să curgă din

momentul întrebuinţării actului falsificat. Fapta nu se poate săvârşi în formă

continuată.

B. Modalităţi


Infracţiunea analizată este incriminată într-o variantă tip şi o variantă atenuată,

ambele regăsindu-se în acelaşi alineat.



C. Sancţiuni

În varianta tip, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu

amendă.

În varianta atenuată, infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani

sau cu amendă.






pr. pen.].

CAPITOLUL V

INFRACȚIUNI CONTRA ORDINII ȘI LINIȘTII PUBLICE

Instigarea publică (art. 368 C. pen.)

Consideraţii preliminare. Infracţiunea de instigare publică este fapta

persoanei de a îndemna publicul, prin orice mijloace, verbal sau în scris, să comită

infracţiuni. Prezintă o gravitate ridicată prin faptul că publicul este instigat,

provocat, aţâţat să săvârşească infracţiuni, fără a fi definită natura, denumirea sau

structura acestora.

Obiectul juridic specific îl constituie relaţiile sociale privind convieţuirea

socială, a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare normală sunt condiţionate de

apărarea ordinii de drept împotriva oricăror infracţiuni.

Obiectul material al infracţiunii analizate lipseşte, deoarece acţiunile care

constituie elementul material nu au o incidenţă fizică, materială asupra realizării

elementului material. Nu trebuie confundat obiectul material cu mijloacele prin

care se înfăptuieşte infracţiunea.

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii poate fi orice persoană

fizică în modalitatea tip [alin. (1)] sau dimpotrivă, numai calificat, aşa cum este

cazul variantei agravate [alin. (2)], respectiv funcţionarul public, aşa cum este

descris în dispoziţiile art. 175 alin. (1) şi (2) C. pen.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele (aulorat, coautorat,

instigări şi complicitate), cu condiţia ca, în cazul coautoratului, să fie îndeplinite

dispoziţiile art. 46 alin. (2) C. pen., iar, la varianta agravată [alin. (2)], coautorii

trebuie să aib; calitatea cerută de lege autorului la data săvârşirii infracţiunii, aceea

de funcţionai public. Pentru înţelesul art. 175 C. pen. privind funcţionarul public,

trimitem la exp caţiile date anterior.

Cel care dă curs îndemnului autorului infracţiunii de instigare publică este

autor al infracţiunii săvârşite şi nu autor al infracţiunii de instigare publică.

Subiect pasiv al infracţiunii de instigare publică este statul, ca reprezentant

al valorilor sociale protejate prin incriminarea faptei. Nu există subiect pasiv

secundar

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. Aşa cum reiese din denumirea

infracţiunii şi cu atât mai mult din conţinutul incriminator, fapta analizată nu poate

fi comisă decât în public, astfel că locul săvârşirii constituie un element esenţial al

conţinutului infracţiunii de instigare publică.

Structura infracţiunii. Instigarea publică, prevăzută în art. 368 C. pen.,

nu prezintă o situaţie premisă, astfel că structura infracţiunii, deci conţinutul

juridic, este identică cu conţinutul constitutiv, care are în componenţa sa o latură

obiectivă şi o latură subiectivă.

Latura obiectivă este formală dintr-un element material, cerinţe esenţiale,

urmare imediată şi legătură de cauzalitate.

Elementul material se realizează printr-o acţiune de „îndemnare" a

publicului eă săvârşească infracţiuni.

Prin a „îndemna" se înţelege a incita publicul, a-i trezi interesul în

comiterea unor infracţiuni. Acţiunea de îndemn se poate înfăplui prin viu grai, prin

scris sau orice mijloace. Paleta îndemnului la comiterea de infracţiunii este

nelimitată, atâta timp cât în conţinutul incriminator legiuitorul a folosit expresia

„orice mijloace". în literatura de specialitate se susţine că prin „alte mijloace" se

poate înţelege efectuarea şi prezentarea de desene, ilustraţii, imprimate de orice fel,

înregistrări audio sau video etc.

Există opini potrivit căreia noţiunile de „instigare" şi „îndemn” nu sunt

identice, deoarece instigarea presupune mai mult decât un îndemn, ea implică un

îndemn care a reuşit să determine, adică să obţină adeziunea celui căruia s-a

adresat, adeziune care ia forma hotărârii de a săvârşi fapta la care a fost îndemnat.

Folosindu-se termenul îndemn înseamnă că, pentru existenţa infracţiunii, nu se cere

să fie vorba despre un îndemn care a reuşit să determine; de altfel, acest îndemn nu

se îndreaptă către o anumită persoană, ci el este adresat publicului.

La varianta agravată, fapta se caracterizează prin comiterea sa de către un

funcţionar public, în sensul dat de dispoziţiile art. 175 alin. (1) şi (2) C. pen.

Cerinţe esenţiale. Pentru realizarea elementului material sunt necesare

următoarele cerinţe esenţiale:

a) acţiunea de a îndemna trebuie să fie adresată publicului.

Prin termenul „public” se înţelege un număr nedelerminat de persoane, iar

rdamnul trebuie să fie adresat acestui public, nu unei sau unor anumite persoane;

dacă îndemnul se adresează unei persoane determinate, va exista infracţiunea de

nstgare la infracţiunea la care s-a instigat, ca formă a participaţiei, dacă sunt

întrunită şi dispoziţiile art, 47 C. pen.;

b) îndemnul să se refere explicit la săvârşirea de infracţiuni.

Urmarea imediată. Infracţiunea de instigare publică este o infracţiune de

pericol, astfel că şi urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru

relaţiile sociale protejate.

Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi săvârşirea infracţiunii {ex re).

Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se poate comite infracţiunea

analizată este intenţia sub cele două modalităţi, directă şi indirectă.

Forme, modalităţi, regim sancţionator şi aspecte procesuale. Tentativa nu

se sancţionează.

Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a săvârşit acţiunea de

îndemn. Nu prezintă interes pentru existenţa infracţiunii dacă publicul a dat sau nu

atenţie îndemnului şi nici dacă acesta a fost sau nu urmat de comiterea vreuneia

dintre faptele la care s-a îndemnat. Infracţiunea se poate săvârşi sub formă continuă

şi sub formă continuată în condiţiile art. 35 alin. (1) C. pen.

Modalităţile normative sunt prevăzute în dispoziţia incriminatoare.

Regimul sancţionator este prevăzut în textul art. 368 C. pen., iar acţiunea penală se

pune în mişcare din oficiu.

BIBLIOGRAFIE

Cărți, cursuri, monografii, tratate

Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa, 2007 Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Ed. Europolis, Constanţa, 2007 Alecu Gh., Instituţii de drept penal. Partea generală şi partea specială.

Conform Noului Cod penal, Ovidius University Press, Constanţa, 2010 Antolisei F., Manuale di diritto penale. Parte generale, Giuffre Editore, Milano, 2000 Antoniu G. şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2010 Antoniu G. şi colaboratorii, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011 Antoniu G. şi colaboratorii, Explicaţiile noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2015

Antoniu G., Bulai C., Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011

Antoniu G., Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990 Antoniu G., Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968 Antoniu G., Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002 Ayrault, L’ordre et formalite, Livre III, art. III, No. 12, Basarab M., Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 Basarab M., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997 Basarab M., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997 Basarab M., Drept penal. Partea generală, vol. I , Ed. Fundaţiei Chemarea,

Iaşi,1992 Basarab M., Paşca V., Mateuţ Gh., Butiuc C., Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007

Bărcănescu D., Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

Bică Gh., Griga I., Paraschiv G., Alecu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008 Biro L., Drept penal. Partea generală. Ed. Universităţii Babeş Bolyai, Cluj

Napoca, 1971

Blackstone, Comentaire sur les loix anglaises, T.V., Bruxelles, 1776 Boroi Al., Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010 Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a, Ed.

All Beck, Bucureşti, 2004

Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea Generală, ediţia a IV –a

revizuită conform noului Cod Penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004 Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., Drept Penal. Partea generală, Ed. Cartier, Chişinău, 2012 Bouzat P., Pinatel J., Traite de droit et de criminologie, Tome I, Librairie Dalloz, Paris, 1963 Brezeanu O., Minorul şi legea penală, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998 Brutaru V., Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 Brutaru V., Tratamentul penal al minorului, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012 Bulai C., Bulai B., Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2007 Bulai C., Drept penal român.Partea generală, vol. II, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992 Bulai C., Drept penal, Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1981 Bulai C., Filipaş A., Mitrache C., Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență, ed. a III-a revizită şi adăugită, Ed. Trei, Bucureşti, 2006 Bulai C., Manual de drept penal, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1997 Bulai C., Manual de drept penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 1997 Bulai C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997 Butoi I.T., Tratat universitar de psihologie juridică, Ed. Phobos, Bucureşti, 2003 Cobanu R., Munteanu M., Regimul juridic al măsurilor de siguranţă, Ed.

Roza Vânturilor, Bucureşti, 1999 Coca-Cozma M., Crăciunescu C.M., Lefterache L.V., Justiţia pentru minori, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003 Costin D.M., Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal roman, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2010

Cozma I., Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Ştiințifică, Bucureşti, 1997 Dărîngă Gr., Codul penal al Republicii Socialiste România - comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1972 Dincu A., Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993 Dobrinoiu V. şi colaboratorii, Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal roman, partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român.

Partea generală, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1963

Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. III, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român.Partea generală, vol. II, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1976 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,

vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970 Dongoroz V. şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969 Dongoroz V., Aplicarea legii penale. Curs de drept, aprofundat şi comparat,

Bucureşti, 1935

Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939 Dongoroz V., Drept penal, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000 Dongoroz V., Introducere la Explicaţiile teoretice ale Codului Penal Român, partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969 Dongoroz V., Introducere la Explicaţiile teoretice ale Codului Penal Român, partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969 Dongoroz V., Principalele transformări ale dreptului penal român, Studii juridice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1960 Dongoroz V., Tratat de drept penal, Ed. Academia Română, Bucureşti, 1939 Florin S., Daniel N., Drept penal Partea generală, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2014

Garraud R., Traite theorique et pratique du droit penal francais, 3eed., Ed.

Librairie de la Societe de Recueil Sirey, Paris, 1914 Giurgiu N., Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997 Griga I., Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 Grigoraş I., Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 Grotius H., De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii). Hotca M.A., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2009 Hotca M.A., Slăvoiu R., Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Ionaş Al., Măgureanu I., Noul Cod penal comentat, Ed. Romprint, Braşov,

2004 Ionaş Al., Măgureanu I., Noul Cod penal şi Codul penal anterior, prezentare comparativă, Ed. Romprint, Braşov, 2004 Ionescu O.R., Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2014 Ionescu O.R., Regimul juridic al actelor pregătitoare, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2012 Iorgovan A., Drept administrativ, Tratat elementar, Vol. I, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1994 Jousse, Justice criminelle, II Jurma A., Persoana juridică - subiect activ al răspunderii penale, Ed. C.H.

Beck, Bucureşti, 2010

Levasseur G., Chavanne A., Droit penal et procedure penale, 5 ed., Ed. Sirey, Paris, 1977 Merle R., A. Vitu, Traite de droit criminel, Ed. Cujas, Paris,1967

Mirişan V., Drept penal. Partea generală. Prezentare comparativă a dispoziţiilor Codului penal în vigoare şi ale noului Cod penal, Ed. Universul

Juridic, ediţia a III-a, Bucureşti, 2011 Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, conform noului cod penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, partea generală, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2010

Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014

Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004

Mitrache C., Mitrache Cr., Drept penal român. Partea generală, ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010 Neagu I., Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2005 Niculeanu C., Curs de drept penal. Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2003 Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996 Oancea I., Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971 Oancea I., Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994 Pannain R., Amnistia, Ed. ALL Educaţional, Bucureşti, 1990 Papadopol V., Codul penal comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972 Papadopol V., Pavel D., Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992 Paraschiv G., Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005 Pascu I. şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea generală, ediţia a II a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Pascu I. şi colaboratorii, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, vol.I,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012 Pascu I., Buneci P., Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul Penal în vigoare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013 Pascu I., Buneci P., Noul Cod Penal, Partea Generală şi Codul Penal, Partea Generală în vigoare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013 Pascu I., Buneci P., Noul Cod penal. Partea generală şi Codul penal. Partea generală în vigoare. Prezentare comparativă, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2010 Pascu I., Dobrinoiu V. şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Pascu I., Drăghici V., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2004

Pascu I., Drept penal, Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009 Pascu I., Drept penal. Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007 Pascu I., Uzlău A.S., Drept Penal. Partea generală, ediţia a 3-a, Ed.

Hamangiu, Bucureşti, 2013 Pastoret, Des loix penales, Part. III, art.2, T. II, Paris, 1790 Paşca V., Drept Penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011 Piperea Gh., Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăților comerciale, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998 Pop T., Comentare în Codul penal adnotat, Vol. I, Partea generală,

Bucureşti, Ed. Librăriei SOCEC&Co. SA, 1937 Popescu-Neveanu V.P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978 Popescu-Neveanu V.P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti,

1978 Popoviciu L.R., Răspunderea penală a minorilor, Ed. Prouniversitaria,

Bucureşti, 2012

Quintilian, Lib. V. Cap. 9 Ristea I., Drept penal. Partea generală, ediţia a II a revizuită şi adăugită cu prevederile noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011

Simionescu E.G, Dungan P., Funcționarul public și răspunderea penală în noul Cod penal și în legile speciale, Ed. Hamangiu, București, 2016 Stănoiu R.M., Criminologie, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995 Streteanu F., Niţu D., Drept penal, Partea generală, vol. I, Curs universitar,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014 Streteanu Fl., Chiriţă R., Răspunderea penală a persoanei juridice, ediţia a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007 Streteanu Fl., Instituţii şi infracţiuni în noul Cod penal, Proiect finanţat de

U.E., Bucureşti 2010

Tanoviceanu I., Curs de drept penal, vol. I, Atelierele grafice SOCEC&Co., Societate autonomă, Bucureşti, 1912

Tanovicianu I., Tratat de drept şi procedură penală, Vol. I, Bucureşti, 1912 Tănăsescu I., Tănăsescu C., Tănăsescu G., Drept penal general, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 Udroiu M., Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2014

Udroiu M., Drept Penal. Partea Generală. Partea Specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010

Vasiliu T., Antoniu G., Daneş Şt., Dărângă G., Lucinescu D., Papadopol V., Pavel D., Codul penal al R.S.R, Comentat şi adnotat. Partea generală, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1972 Vasiliu T., Antoniu G., Daneş Şt., Dărângă Gh., Lucinescu D., Papadopol V., Pavel D., Popescu D., Rămureanu V., Codul penal comentat, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 Zolyneak M., Drept penal. Partea general, Vol. III, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993 Zolyneak M., Michinici M.I., Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed.

Fundaţiei Chemarea Iaşi, 1999 Relaţiile consulare ale României, Culegere de tratate, convenţii şi acorduri,

Bucureşti, 1995

Studii și articole de specialitate

Boroi Al., Ungureanu G.Şt., Sistemul sancţionator al minorilor intr-o viziune europeană, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002 Lascu I., Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noului Cod penal, în Revista Dreptul, nr. 8/2010 Mărgărit G., Pedepsele accesorii în timpul liberării condiţionate, în Revista Română de Drept, nr. 6/1969 Mitrache C., Aspecte privind individualizarea administrativă a pedepsei, A.U.B nr. 2/1971 Boroi Al., Ungureanu G.Şt., Sistemul sancţionator al minorilor intr-o viziune europeană, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002 Lorincz A.L., Măgureanu Al.F., Punerea în executare a pedepsei amenzii, în

Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014

Butiuc C., Răspunderea penală a minorilor, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2002

Roşu C., Moca A.F., Reglementarea minorităţii şi a regimului sancţionator al acesteia în noul Cod penal în comparaţie cu actualul Cod penal, în

Revista Dreptul, nr. 5/2010 Hajdu D., Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea cererii de liberare condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 8/1977 Pavel D., Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea cererii de liberare condiţionată, în Revista Română de Drept, nr. 3/1977 Semenescu D., Semenescu B.M., Delincvenţa juvenilă între răspunderea penală şi garantarea drepturilor minorilor, în Revista de Drept Penal, nr.

2/2009

Ivan F., Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infractorilor minori, în Revista de Drept Penal, nr. 3/1995

Antoniu G., Reflecţii asupra instituţiei răspunderii penale, în Revista de Drept Penal, nr. 2/1994

Antoniu G., Consimţământul victimei, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2003 Antoniu G., Elementul material din norma de incriminare, în Revista de

Drept Penal, nr. 2/1999

Antoniu G., în Revista de Drept Penal, nr. 8/1969 Antoniu G., Unitatea de infracţiune. Contribuţii, în Revista de Drept Penal, nr. 3/1999 Salontai G., Salontai A., Unele aspecte privind drepturile minorilor infractori, în Revista Dreptul, nr. 2/2005 Alecu Gh., Alecu C., Unele reflecţii privind legea penalǎ românǎ şi limitele ei

de aplicare în viziunea noului Cod penal, la Conferinţa ştiinţifică naţională - cu participare internaţională: „Noua legislaţie penalǎ în discuţia membrilor asociaţiei

române de ştiinţe penale”, Iaşi, 28-29.10.2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012 Alecu Gh., The correlation between constitutional order, penal policy and

penal law, Revista de Drept Penal, Anul XVII, nr. 3, iulie-septembrie, Bucureşti, 2010

Cozma I., Comentarii cu privire la natura juridică, condițiile şi efectele condamnării, în Revista Română de Drept, nr. 2/1967 Pascu I., Minor. Contopirea închisorii cu măsura educativă, în Revista de

Drept Penal, nr. 3/2008 Pascu I., Răspunderea penală a infractorilor minori în Codul penal anterior. Elemente de drept comparat şi perspective legislative, în Revista Pro Lege, nr. 3-4/2006 Poenaru I., Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Poenaru I., Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în

Revista Română de Drept Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Ilie I.A., Din nou despre posibilitatea aplicării graţierii condiţionate în cazul liberării condiţionate, în Revista Română de Drept, nr. 1/1987 Popoviciu L.R., Mihuţ E.A., Consideraţii în legătură cu situaţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, în Revista Dreptul, nr.

12/2007

Basarab M., Basarab M.M., Reflecţii asupra unor măsuri educative, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2002

Basarab M., Probleme actuale ale dreptului penal, Revista de Drept Penal, serie nouă, anul I, 1994 Iordache M., Despre regimul sancţionator al minorilor infractori în lumina noului Cod penal, în Revista Dreptul, nr. 5/2005 Iordache M., Evoluţia sistemului sancţionator al minorului infractor, în

Revista Dreptul, nr. 6/2010

Rusu M.I., Probaţiune. Referatul de evaluare, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2009

Brezeanu O., Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în România, în Revista de Drept Penal, nr. 2/1995 Brezeanu O., Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în România, în Revista de Drept Penal, nr. 1/1996 Brezeanu O., Din istoria regimului sancţionator al minorului infractor în legislaţia periodică română (III), în Revista de Drept Penal, nr. 2/1996 Brezeanu O., Minorul delincvent în documentele ONU şi ale Consiliului

Europei, în Revista de Drept Penal, nr. 3/1996

Brezeanu O., Reeducarea minorului infractor, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2005

Brutaru V., Practica judiciară în materia tratamentului penal al minorului, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2009

Brutaru V., Tratamentul penal al minorului. Drept comparat, în Revista de Drept Penal, nr. 1/2009

Rămureanu V., Legea nr. 25/1967 privind amnistierea unor infracţiuni, graţierea şi reducerea unor pedepse, în Revista Română de Drept, nr. 1/1968

Jurisprudență Buletinul Intern, nr. 4/1965 al Tribunalului Suprem Colecţia de Decizii din 1974 a Tribunalului Suprem Culegere de decizii pe anul 1971 a Tribunalului Suprem Decizii mai importante ale Tribunalului Suprem, Caietul nr. 29/1985 C.E.D.O., Irlanda contra Regatului Unit, 18.01.1976 Cojocaru O., Notă la Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista Română de

Drept, nr. 12/1976

Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 2392/2000, în Revista de Drept Penal, nr. 4/2002

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 683/1990 Curtea Supremă de Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 826/2004, în Revista

Dreptul, nr. 2/2005

Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 881/02.04.1992, în Revista Dreptul, nr. 3/1993

Decizia‐cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea

Înalta Curte de Casație şi Justiție, Secţia penală, Decizia nr. 4457 din 21 iulie 2005, www.icj.ro Pohonţu I., Nota II la Decizia. penală nr. 2166/1959 a Tribunalului regional Bacău, în Legalitatea Populară, nr. 3/1960 Tribunalul Județean Arad, Decizia nr.65/1971, în Revista Română de Drept, nr. 7/1971 Tribunalul Județean Cluj, Decizia penală nr. 601/1973, în Revista Română de Drept, nr. 12/1973 Tribunalul județului Constanţa, Decizia. penală nr. 1208/1974, în Revista Română de Drept nr. 12/1976 Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 20/1975, în Revista Română de Drept, nr. 8/1976 Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, Decizia nr. 32/1984, în Revista Română de Drept, nr. 7/1985 Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4630/1971, în Culegere de decizii pe anul 1971 Tribunalul Suprem, Decizia nr.13/1977, în Revista Română de Drept, nr.

3/1978 Tribunalul Suprem, Secția militară., Decizia. nr. 19/1971, în Revista Română de Drept, nr. 5/1972 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 280/1974, în Colecţia de Decizii din 1974

Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 317/1981, în Revista Română de Drept, 1982 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr.1068/1982, în Revista Română de Drept, nr.5/1983 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 2610/1982, în Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 3774/1971, în Revista Română de Drept, nr. 4/1972 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 4/1965, în Buletinul Intern, nr. 4/1965 Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia. nr. 659/1985, în Decizii mai importante ale Tribunalului Suprem, Caietul nr. 29/1985 Tribunalul Suprem, Secția penală., Decizia. nr. 2516/1973, în Revista Română de Drept, nr. 2/1974

Reviste de specialitate Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - vol 3. nr. 1/2014 Analele Universității București nr. 2/1971 Conferinţa ştiinţifică naţională - cu participare internaţională: „Noua legislaţie penalǎ în discuţia membrilor asociaţiei române de ştiinţe penale”, Iaşi, 28-29.10.2011, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2012 Legalitatea Populară, nr. 3/1960 Revista de Drept Penal, Anul XVII, nr. 3, iulie-septembrie, Bucureşti, 2010 Revista de Drept Penal, nr. 1/1996 Revista de Drept Penal, nr. 1/2009 Revista de Drept Penal, nr. 2/1994 Revista de Drept Penal, nr. 2/1995 Revista de Drept Penal, nr. 2/1996 Revista de Drept Penal, nr. 2/1999 Revista de Drept Penal, nr. 2/2002 Revista de Drept Penal, nr. 2/2009 Revista de Drept Penal, nr. 3/1995 Revista de Drept Penal, nr. 3/1996 Revista de Drept Penal, nr. 3/1999 Revista de Drept Penal, nr. 3/2008 Revista de Drept Penal, nr. 4/2002 Revista de Drept Penal, nr. 4/2003 Revista de Drept Penal, nr. 4/2005 Revista de Drept Penal, nr. 8/1969 Revista de Drept Penal, serie nouă, anul I, 1994 Revista Dreptul, nr. 12/2007

Revista Dreptul, nr. 2/2005 Revista Dreptul, nr. 3/1993 Revista Dreptul, nr. 5/2005 Revista Dreptul, nr. 5/2010 Revista Dreptul, nr. 6/2010 Revista Dreptul, nr. 8/2010 Revista Pro Lege, nr. 3-4/2006 Revista Română de Drept Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Revista Română de Drept, nr. 1/1968 Revista Română de Drept, nr. 1/1987 Revista Română de Drept, nr. 12/1976 Revista Română de Drept, nr. 12/1986 Revista Română de Drept, nr. 2/1967 Revista Română de Drept, nr. 3/1977 Revista Română de Drept, nr. 6/1969 Revista Română de Drept, nr. 8/1977

Site-uri web http//www.edep.ro/ proiecte /2009/300 http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale -a-persoanei-juridice-in-lumina-noului-cod-penal-6944.html http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Organizare/Direc%C5%A 3iileMJ/Serviciideproba%C8%9Biune/tabid/2931/Default.aspx accesat la data de 27.05.2015 http://www.mpublic.ro/ncp.pdf

http://e-juridic.manager.ro/articole/conditiile-angajarii-raspunderii-penale

http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Organizare/Direc%C5%25A%203iileMJ/Serviciideproba%C8%9Biune/tabid/2931/Default.aspx

http://www.just.ro/MinisterulJusti%C8%9Biei/Organizare/Direc%C5%25A%203iileMJ/Serviciideproba%C8%9Biune/tabid/2931/Default.aspx

RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ · „Funcţie publică reprezintă ansamblul...

Documents

Transcript of RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ · „Funcţie publică reprezintă ansamblul...