Rose Burghley Văpaia

8/10/2019 Rose Burghley Văpaia

http://slidepdf.com/reader/full/rose-burghley-vapaia 1/83

ROSE BURGHLEY

VĂPAIA



Titlu original: THE AFTERGLOW

Traducător: Mihnea Columbeanu

Lui Lacey îi plăcea slujba ei ca profesoară de engleză la un liceu de feteexclusivist din Elveţia – dar nu avea în nici un caz intenţia să urmeze exemplul tinerelorei eleve, îndrăgostindu-se de medicul şcolii, Roger Soames. Nici măcar nu-l prea plăcea pe doctorul Soames – era grosolan şi dictatorial, aşa că n-avea decât să se bucure decurtea pe care i-o făceau elevele. Lacey şi -a îndreptat sentimentele în altă direcţie, şi

anume spre doctorul Ludwig Heist. Dar nici într-acolo n-o aştepta nici o speranţă, dupăcum şi -a dat ea în curând seama. Doctorul Heist putea fi interesat de câte o elevă fermecătoare, sau de sofisticata Gerda Reisenfeld, dar în nici un caz nu avea de gând s-o remarce pe Lacey!

Toate personajele din această carte există numai în imaginaţia autoarei, şi nu

au nici cea mai mică legătură cu unele persoane care ar putea să poarte aceleaşi nume.Ele nu sunt inspirate nici măcar apr oximativ de unele persoane reale, cunoscute saunecunoscute de autoare, şi toate incidentele descrise sunt absolut imaginare.



Capitolul 1

Lacey nu putu să nu audă declaraţia medicului, când acesta ieşi din cabinetul deconsultaţii.

– Prea mult soare, decretă el ferm. Şi, posibil, şi puţin surmenaj. Cât mai e pânăla vacanţa de la jumătatea anului?

Jumătatea anului? Abia se întorseseră din lunga vacanţă de vară! Şi, cu toate că în toiul verii efectele soarelui, pe acele pante de la poalele munţilor scăldate în luminalui reflectată din lac, puteau fi foarte vătămătoare – mai ales pentru pielea delicată şisensibil a fetelor – ar fi fost foarte improbabil să-i dăuneze unei tinere rezistente lasoare ca Fleur Berringer, care se lăuda că se născuse şi crescuse în Bahamas, şi a căreifamilie locuia tot acolo.

Se întosese la Ecole d'Unité arătând ca o veritabilă Fiică a Soarelui, cu pieleaaceea aurie ca mierea şi ochii topiţi, închişi la culoare ca panselele violete. Şi vorbeadespre surfing şi temperaturi toride care nu aveau absolut nimic în comun cu căldura

blândă de pe munte în acel anotimp, când toate pădurile din jur deveneau roşii-ruginiişi dulce-chihlimbarii, în pragul toamnei, şi începea să se anunţe iarna.

Şi atunci, fără îndoială, dacă doctorul Roger Soames avea să rămână în actualalui funcţie de înlocuitor al doctorului Felix Dupont, care era plecat din Ardena, nouaerupţie de nemulţumiri provocate de scăderea temperaturii urma să-i solicite prezenţala şcoală, iar fetele ca Fleur, Carla Minetti. Rose Bligh şi o serie de alte eleve care-lgăseau irezistibil de atrăgător aveau să se culcuşească în paturi, cu faţa întoarsă spreperete, tânguindu-se că aveau nevoie de înţelegere şi compasiune.

Mai bine zis, de înţelegea şi compasiunea doctorului Soames, care avea ochi

albaştri şi păr blond, fiind practic imaginea preconcepută a tuturor cu privire la felulcum ar trebui să arate un englez tipic, abia trecut de treizeci de ani... inclusiv zâmbetulblajin-hazliu şi nota de umor din glas.

Iar când, apăsând cu degetul mare, bronzat şi armonios format, vena undepulsul palpita ca al unei păsărici, întreba cu glasul acela plin de umor, pe cel mai blândton:

– Ei, ce e cu tine? Ia spune-mi!......Impresionabilele fete de şaptesprezece până la douăzeci de ani contractau o

nouă boală, localizată în regiunea inimii.

Lacey, care se simţea destul de ofuscată şi nemulţumită pentru că uncompatriot de-ai ei se lăsa tras aşa pe sfoară, o auzise pe supraveghetoare – oscoţiancă matură, cu simţul umorului dar şi cu mare nevoie să-şi păstreze actualafuncţie bine plătită – încercând, fără a-l contrazice pe medic, să-i atragă atenţia cublândeţe că uneori fetele se prefăceau mai grav bolnave decât erau în realitate. Bachiar, uneori, îşi imaginau că ar fi fost bolnave, când de fapt nu aveau nimic.

– Ştiţi cum este, domnule doctor, spuse ea desfăcându-şi mâinile, într-un gestpe care-l asimilase după anii de zile petrecuţi pe continent. Sunt la o vârstă dificilă şi, debună seamă, unele dintre ele ar trebui să fie deja măritate... iar dacă părinţii lor ar aveapuţină minte, le-ar mărita, în loc de a plăti ca să le trimită la o şcoală ca asta. Aici nusunt destule activităţi ca să le ţină ocupate.



– Vreţi să spuneţi că aici nu se joacă hockey sau lacrosse? – Numai tenis şi inevitabila plajă, când nu e altceva de făcut. Unele dintre cele

mai energice călăresc, iar câteva sunt membre ale clubului local de navigaţie. Iar întimpul iernii, au loc sporturi hibernale. Din fericire, nu peste mult vom urca mai sus pemunte, la cabanele noastre de iarnă.

– Şi consideraţi că fetele sunt în general mai sănătoase iarna?

– Da, aşa cred. – Hm, mă rog... Doctorul Soames îi zâmbi, făcând să i se topească inima ei dură de scoţiancă, – Fetele, tot fete! Din fericire, problema lor nu mă priveşte pe mine. Dar vă

înţeleg, o dată ce v-o însuşiţi. Va trebui să fiţi atentă cu micuţa Rose Bligh. E foartedelicată. O prichinduţă destul de fragilă.

– Tatăl ei e fabricant de veselă, pare-mi-se. Oricum, porţelanuri, sau cam aşaceva... Porţelan fin englezesc!

– Şi fiţi atentă la temperatura domnişoarei Berringer! S-ar putea să aibă bufeuri.

– Nu mă mir. Zâmbetul domnişoarei Mackintosh nu mai era chiar atât de blând. – Îşi pune în pat o sticlă cu apă fierbinte, când noi, celelalte, ne gândim să

dormim cu ferestrele deschise. Tatăl ei e american, exportator de carne de vităconservată, adăugă ea, fără nici o legătură cu subiectul.

Roger Soames zâmbi din nou, iar domnişoara Mackintosh o zări pe Lacey, careaştepta într-o uşă din capătul opus al coridorului, dorindu-şi să-l lămurească pedoctorul Soames în legătură cu unele dintre cele ce se petreceau la Ecole d'Unité. Ochemă ca să-l conducă pe medic în curtea din spate, unde-şi lăsase parcată maşina.

– Sunt sigură că n-o să te deranjeze, nu-i aşa, domnişoară Cavendish, spuse ea.Eu trebuie să mă întorc la pacientele mele, şi înţeleg că dumneata n -ai nici o treabăacum.

Lacey recunoscu că aşa era. Îl lăsă pe doctor să-şi potrivească pasul după al ei şicoborâră împreună scara principală spre holul răcoros, cu ecouri, care-i impresiona atâtde mult pe părinţi când soseau pentru prima dată în şcoală, împreună cu fiicele loradolescente.

– Ştiţi, nu e nevoie să mă conduceţi, murmură doctorul Soames, privind-o peLacey cu o lucire uşor enigmatică în ochi. Vin aici destul de des ca să -mi găsesc singur

drumul. – Supraveghetoarea mi-a cerut s-o fac, şi nu am nici o obiecţie, răspunse Lacey,

cu un aer destul de înţepat. Roger Soames zâmbi. Când zâmbea, ochii lui albaştri arătau ca două lacuri în

care se oglindea soarele; şi, cu toate că avea părul blond – sau, mai bine zis, castaniudeschis – genele care-i umbreau ochii erau negre şi dese.

– Nu cred că ne-am cunoscut, remarcă el. Predaţi aici? – Engleza, răspunse Lacey. – Ceea ce înseamnă că sunteţi englezoaică. – Desigur.Lacey îl privi cu ochi surprinşi... Erau de o culoare incertă, căprui-cenuşie, cu



luminiţe aurii, şi le ţinea companie un păr auriu-roşcat – un auriu-roşcat foarte frumos.Privind-o cu admiraţie – de sus în jos, căci Lacey avea numai un metru şi cincizeci şicinci, faţă de înălţimea lui de peste un metru optzeci – Roger Soames îi observă formadelicată a gâtului pe lângă care părul strălucitor i se unduia încet, şi tonalitateacurioasă, lăptos-mată, a pielii. De fapt, nu avea o înfăţişare tipic englezească, darreieşea foarte repede că părerile contrare o nemulţumeau.

– În acest loc sunt atât de multe tinere adunate din toate colţurile lumii, încât edificil să-ţi dai seama, îi explică el. Sunt necesare unele explicaţii.

– Îmi displace când cineva crede că nu sunt englezoaică, răspunse Lacey pe unton cam băţos.

– Atunci, îmi prezint scuzele pentru că v-am confundat cu un gen latin pur. – Vă bateţi joc de mine! Capul lui Lacey se întoarse înainte, cu părul înfoindu-i-se în jurul gâtului. Îi

amintea lui Roger de o floare elegantă – nu deosebit de flamboiantă, dar care totuşi îlintriga – cu tulpină suplă, efectul fiind accentuat oarecum de rochia albă cu cordon

verde pe care o purta. – Vă dau cuvântul meu că nu mi-aş permite! Lacey roşi. – Nu sunt chiar atât de redutabilă pe cât cred că par – ptiţi, profesoară de

engleză, jucând hockey, într-o şcoală continentală ca asta! Nu sunt deloc aşa... – Sunt convins că nu sunteţi. Lacey roşi din nou. – Mă rog, are vreo importanţă ce credeţi dumneavoastră despre mine? replică

ea, cu o logică neaşteptată. Dar adevăratul motiv pentru care mă bucur să vă conduc

este acela că voiam să vă previn în legătură cu aceste fete... – Pacientele mele, vreţi să spuneţi? – Da. Înţelegeţi, ştii că domnişoara Mackintosh bănuieşte ceva dar, fiind

răspunzătoare de sănătatea şi siguranţa fetelor, nu îndrăzneşte să spună prea mult, nicimăcar să facă vreo aluzie. Dar eu sunt doar o profesoară de engleză, nu mă aflu aici deprea multă vreme şi, cu excepţia lacului şi a peisajelor minunate...

Făcu un gest cu mâna, arătând în jur pădurile dese, lucind în soare, zăpezile depe culmile îndepărtate, suprafaţa de un albastru închis scânteietor a lacului. Pe valuri,săltau bărci, iar unii dintre copaci se înghesuiau până pe maluri, aplecându-se deasupra

apei. În toată viaţa ei, Lacey nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos, şi dacă eracapabilă să se entuziasmeze în legătură cu ceva, acela era peisajul.

– Excepţia făcând Ardena şi tot ceea ce o înconjoară – vorbesc din punct devedere artistic – nu am nici un motiv să admir fără rezerve această şcoală şi în nici uncaz nu aprob felul cum este condusă. Fetele se bucură de o mult prea mare libertate,au prea mulţi bani de cheltuială, au prea multe din toate – mai puţin disciplină şi bun-simţ. Dar, din moment ce în cea mai mare parte a timpului se plictisesc, le place să-şigăsească propriile lor modalităţi de a se distra. Iar una dintre ele este aceea de a facepe bolnavul închipuit, cerându-i supraveghetoarei să-l cheme pe noul doctor englez!Fostul doctor – cel pe care l-aţi înlocuit dumneavoastră temporar – e gras şi chel, şi nuare nimic romantic. Aţi fi surprins să vedeţi cum se însănătoşeşte toată lumea când e



prezent la reşedinţa lui din sat. Dar, în momentul când aţi sosit dumneavoastră... Se întrerupse, dându-şi seama cât de mult dăduse de gol prin cuvântul

"romantic". Aproape cu siguranţă, Roger Soames se afla acum în situaţia de a conchidecă şi ea îl găsea romantic, câtă vreme Lacey se gândea la el doar ca la un englez de acărui bunăvoinţă fetele abuzau foarte uşor, ceea ce însemna că avea o perspicacitatemedicală redusă şi, prin urmare, nu era un medic deosebit de bun. Un bun medic ar fi

trebuit, desigur, să poată face deosebirea între o pacientă care aveareală nevoie deserviciile lui şi una care – oricât de atrăgătoare şi frumos machiată (pentru căregulamentul şcolii o permitea), îmbrăcată într-o cămaşă de noapte transparentă – nuavea nevoie de el şi probabil se prăpădea de râs în sinea ei pentru că-l trăgea atât deuşor pe sfoară.

– Da? – Da...?Roger Soames o aştepta să continue. – În momentul când am sosit eu, domnişoară... ăă...?

– Cavendish.Lacey roşi, muşcându-şi buza, la vederea sprâncenelor lui arcuite. – Lacey Cavendish, se prezentă ea cu tot numele. – Ei bine, domnişoară Lucy Cavendish, poate veţi fi atât de bună să-mi spuneţi şi

mie ce anume s-a întâmplat în momentul când am sosit eu... – Mă numesc Lacey, nu "Lucy", îl corectă ea, fiind obişnuită cu acea greşeală de

nume.Roger zâmbi. – Destul de neobişnuit.

– Şi nu s-a întâmplat nimic ca rezultat al preluării sarcinilor de cătredumneavoastră. Atâta numai că... numai că... sunteţi tânăr!

– Cu toţii suntem tineri, la un moment dat, în viaţa noastră, remarcă el sec. – Iar dumneavoastră sunteţi englez, prin urmare o noutate pentru unele dintre

ele. – Înţeleg, răspunse încet Roger. – Şi mai sunteţi şi medic. Nu ştiu de ce, recunoscu ea, ţuguindu-şi buzele cu o

expresie cam înţepată, ca şi cum ar fi fost la rândul ei o domnişoară bătrânăconfirmată, dar pentru multe fete tinere şi lipsite de experienţă medicul este un

personaj fascinant. – Numai pentru fetele tinere şi lipsite de experienţă? întrebă el, privind-o cu o

lucire ciudată în ochii lui albaştri ca marea. – D-da, desigur...Lacey ridică repede privirea spre el, apoi se uită în altă parte. – Evident, femeile mai bătrâne... mai mature... n-ar trăda în nici un caz ceea ce

simt. – Şi să înţeleg că vă includeţi printre acele femei mai mature? Lacey îşi dădu seama că o ironiza intenţionat. Iar doctorul Roger Soames refuza

categoric să creadă că ea îi lansa un avertisment veritabil. Ştia cum erau fetele de laEcole d'Unité! Iar el nu ştia!



– Ascultaţi aici, domnişoară Cavendish. Roger Soames se opri dintr-o dată, iar Lacey se opri şi ea, la fel de brusc.

Stăteau faţă-n faţă pe aleea însorită. – E foarte posibil, presupun, să vă închipuiţi că-mi faceţi un serviciu. Vă

mulţumesc, dar aş dori să vă reamintesc că nu sunt tocmai un student la medicină lipsitde experienţă. Întâmplător, sunt perfect calificat, şi ar fi nevoie de mai mult decât o

turmă de tinere fără nimic în cap care caută să-şi alunge plictiseala ca să mă inducă îneroare cu privire la starea lor de sănătate. Fără îndoială, veţi fi uimită, din moment ce eclar că mă credeţi incompetent, dar de fapt nu mi-e deloc greu să decid dacă o pacientă încearcă să mă tragă pe sfoară sau nu. Ocazional, am de-aface şi cu asemenea cazuri, însă se întâlnesc mai frecvent la bărbaţi decât la femei. Şi atunci când le întâlnesc – fiela un bărbat, fie la o femeie – ştiu cum să procedez cu acel pacient! Şi-acum, dacă măconduceţi în locul unde mi-am lăsat maşina, vă voi degreva bucuros de orice sarcini, casă vă puteţi întoarce la lecţiile dumneavoastră de engleză!

Lacey fu atât de descumpănită, încât nu făcu decât să dea din cap, ca răspuns la

salutul pe care i-l adresă Roger Soames când se aşeză la volan. Îl suspectase că era naiv.Iar acum îl considera de-a dreptul antipatic şi, una peste alta, destul de grosolan.



Capitolul 2

Lacey nu avea cursuri de engleză în ziua aceea, dar întrucât duceau lipsă depersonal, o înlocui pe Mademoiselle, spre sfârşitul după-amiezii, la o oră de franceză începători. Iar după aceea o ajută pe supraveghetoare, care de vreo săptămânăaproape cădea de pe picioare de atâta alergătură.

Domnişoara Mackintosh avea două picioare scoţiene foarte solide, dar obosisesă tot gonească în sus şi-n jos pe scări cu sucuri de portocale şi mixturi de răcorire asângelui pentru tinerele care-şi petreceau zilnic cea mai mare parte a timpului – cândnu erau obligate să se concentreze la lecţii – zăcând fie pe terasă, fie pe malul laculuisau pe panta verde a colinei care invita sărutările soarelui.

Ardena, pe vreme frumoasă, era o adevărată capcană pentru soare. Mirosea aflori şi a praf încins, şi scânteia strălucitor în lumina reflectată de lac. Noaptea, stelele îşipriveau licăririle oglindite în apă, iar când răsărea luna, zăpezile şopotitoare de peculmile din jurul lacului, care rareori se topeau complet, arătau ca o glazură diamantină

pe un tort aniversar deosebit de opulent şi gustos. Lacey lucra la Ecole d'Unité de şase luni şi abia aştepta iarna, când toată şcoala

urma să se mute en masse la cabanele de pe munte. Îi plăcuse vara la Ardena – şi, întrucât nu mai avea în Anglia o casă unde să se întoarcă, rămăsese la şcoală împreunăcu câteva colege, pe tot parcursul vacanţei, făcând plajă la fel ca majoritatea lor, darpielea ei mată şi curioasă refuza să se bronzeze uşor, şi nu reuşise decât sădobândească un strat de culoare aurie ca mierea, pe braţele şi picioarele lungi,armonios formate. Îşi apărase faţa şi umerii – ştiind ce li se putea întâmpla – cu opălărie cu boruri largi, pe care nu şi-o scotea decât când făcea baie în lac.

Prin urmare, ştia prea bine că doamnele Berringer, Bligh, Minetti şi o anumităfrumuseţe misterioasă dintr-o insulă însorită a Pacificului de sud, pe nume Aloa Takara,nu puteau suferi de insolaţie în acea perioadă de toamnă timpurie, mai ales după ce sebronzaseră precum ciocolata cât fusese vara de lungă.

Dar Aloa a fost prima care a avut nevoie de îngrijirile doctorului Soames, iarapoi, asemenea unor coceni de porumb doborâţi de vânt, Rose Bligh, Fleur Berringer şiCarla Minetti i-au urmat exemplul. Toate se plângeau de temperatură, dureri destomac şi inflamaţii grave ale pielii. Dacă Lacey nu le-ar fi prins dând iama-n cămară într-o noapte, auzindu-le chicotelile înăbuşite în timp ce urcau înapoi la etaj încărcate

cu fructe, cârnaţi reci, cea mai mare parte dintr-un tort de ciocolată şi o sticlă cucocktail de ceapă, încă ar mai fi tins să creadă că erau cu adevărat bolnave. Iar dacă n-ar fi intrat efectiv în infirmerie tocmai în momentul când una dintre ele ungea umeriialteia cu un lichid roşu dintr-o sticlă, n-ar fi bănuit în veci că erau capabile de asemeneaşmecherii.

Nici chiar când se plictiseau, după ce distraţciile vacanţei de vară luaseră sfârşit,iar una dintre ele, cel puţin, îşi desfăcuse logodna. Şi cu toate că doctorul Roger Soamesarăta destul de bine, Lacey pur şi simplu nu putea înţelege de ce prezenţa lui la căpătâiul patului putea să pară o recompensă pentru cineva... o recopmensă pentru căfuseseră trimise la şcoală când ar fi putut face lucruri mult mai interesante.

Domnişoara Mackintosh, care avea vederi largi, precum şi un excelent simţ al



umorului, pref era să le scuze. – Ei, mă rog, îi spuse ea lui Lacey, care găsise de datoria ei să raporteze ceea ce

văzuse şi auzise, dacă fătucile simt nevoia să se ţină de scamatorii, lasă-le-n pace. Laurma urmei, deşi nu sunt soră medicală calificată, intră în atribuţiile mele să mă ocupde ele când zac în pat, şi dacă n-ar avea dreptul să lenevească în pat, pentru mine ar fitotuna. Altfel ar sta lucrurile dacă am avea de-a gace cu o epidemie... şi, crede-mă,

cunosc diferenţa dintre o epidemie adevărată şi una falsă! încheie ea, zâmbind. Lacey, care fusese crescută foarte corect şi era uşor şocată de poznele mărunte,

o privi cu gura căscată de uimire. – Vreţi să spuneţi că nu le veţi raporta? întrebă ea. Domnişoara Mackintosh clătină cu bunăvoinţă din cap. – În nici un caz. La urma urmei, cum însuşi doctorul Soames a observat, fetele -s

tot fete.Aceasta se întâmpla după cea de-a treia vizită a medicului, când lui Lacey i se

ceruse să-l conducă la maşină.

– Şi ce e rău dacă mai lenevesc şi ele puţin? Niciodată nu mi-a plăcut să le striccheful, chiar dacă asta înseamnă să le car tot felul de lucruri şi să închid ochii. Crezi cănu ştiam că erupţia aia de pe piele nu era adevărată?

Lacey o privi cu ochii mari. – Şi doctorul Soames...? – Sigur că ştie şi el. Dar micuţa Rose Bligh are un suflet fermecător, iar el

consideră că are nevoie de afecţiune. Şi Fleur Berringer îl amuză. Găseşte că ea arenevoie de disciplină. Bănuiesc că nu peste mult va discuta cu Madame despre ea.

Madame era directoarea, iar Lacey făcu ochii şi mai mari.

– Despre ce? întrebă ea. Cu siguranţă, nu e de datoria lui să asigure disciplinatuturor elevelor de-aici!

– În nici un caz. Însă poate face propuneri, şi cred că va sugera că Fleur e preamare pentru Ecole d'Unité. În fond, are aproape douăzeci de ani.

– De ce n-o retrag părinţii ei? – Are doar tată, iar el e foarte ocupat, mare om de afaceri. Mama ei, fratele şi

sora, i-au murit anul trecut, într-un accident de maşină. – O, ce rău îmi pare! exclamă Lacey.

* * *

În seara aceea, după cină, Lacey îşi văzu cu conştiinciozitate de îndatoririle ei...iar personalul şi fetele mai mare luau cu toate cina foarte târziu. Cele mai mici au fosttrimise la culcare după câte un pahar cu lapte şi o salată de fructe. Rose Bligh era ofrumuseţe micuţă şi atât de delicioasă, încât era foarte probabil să fie geloasă fără a-şida seama, şi cu toate că Fleur Berringer nu era tocmai o frumuseţe, avea totuşi multmai multă vitalitate şi era absolut fascinantă, dacă te puteau fascina energia fărămargini şi o pereche de ochi căprui răpitori, cu gene negre.

Se îmbrăca, apoi, ca şi cum ar fi terminat şcoala de mult, şi purta numai hainefabulos de scumpe. Avea pantofi de comandă de la Paris, tweed-uri din Scoţia şi farduri



temperament şi înfăţişare – şi cu un cont în bancă foarte satisfăcător – îi răspunsese penegândite "nu". Aşa că primul ei peţitor plecase în colţul lui îndepărtat de lume, cu oopinie foarte deformată despre fetele englezoaice.

Conchisese că erau încrezute, poate nu prea umane şi deloc recunoscătoare. Deasemenea, mai trăsese concluzia că erau uluitor de corecte – lucru la care nu seaşteptase – şi era nemulţumit fiindcă avusese nevoie de câtva timp ca s-o uite pe fata

zveltă şi cu păr strălucitor care mergea de parcă ar fi păşit pe aer şi avea toate mişcărilepline de graţie.

Îi trimisese o cutie aurie cu ciocolată de la Paris, cu un mesaj anexat: Îmi amintreşti de auroră, dar eşti rece ca zorii. Într -o zi, un bărbat norocos va

deştepta arşiţa amiezei. Lacey fusese jenată de acel cadou şi mai ales de prezicerea care-l însoţea.

Împărţise ciocolata cu fetele din clasa a treia, printre care şi fiica bărbatului ce i-otrimisese.

Uneori, însă, Lacey se gândea iar la acea previziune uşor romantică. Într-o zi, un

bărbat norocos va deştepta arşiţa amiezei. Până acum, însă, nu întâlnise nici unul caresă poată, cu o vorbă sau o privire, măcar să-i aţâţe sângele, şi începea să se întrebedacă nu cumva era ceva în neregulă cu sângele ei şi dacă n -o fi fost într-adevăr rece cazorii zilei.

Doctorul Roger Soames reprezenta un gen de bărbat pentru care avea puţintimp, pentru că era prea sigur de sine. Iar formula lui de despărţire nu fusese deosebitde cavalerească.

Vă puteţi întoarce la lecţiile dumneavoastră de engleză! Nu încercase decât să-l avertizeze, fără a le da efectiv de gol pe fetele care

căutaseră să-l agaţe. Era – sau ar fi trebuit să fie – un om ocupat. Doctorul Dupont avea un cabinet

mare şi niciodată nu privise îngăduitor bolnavii închipiţi. Cu o ocazie, când în şcoalamedie se răspândise o infecţie misterioasă care avusese un efect foarte prost asuprastării de spirit a elevelor, doctorul Dupont îi propusese supraveghetoarei să le deafetelor de lucru pentru a avea o ocupaţie, şi toate îşi reveniseră cu o promptitudineremarcabilă.

Doctorul Dupont le-ar fi muştruluit necruţător pe Fleur, Rose şi Carla. Dar, după câte se părea, nu şi doctorul Soames.

Lacey trăsese încă de la bun început concluzia că omul era destul de arogant şi, în loc de a-i fi recunoscător, păruse nemulţumit. O privise ca şi cum ar fi considerat-o opersoană vrednică de dispreţ, o turnătoare. Sau, poate, o găsea doar arţăgoasă.

Lacey se întreba de ce se deranjase să intervină şi, după un răstimp de auto-analiză, conchise că o făcuse fiindcă avea o fire în esenţă cinstită. Fusese crescută înspiritul cinstei, în tot ceea ce-i privea pe alţii, şi dacă asta făcea din ea o pârâcioasă... eibine, n-avea încotro.

Totuşi, se simţea destul de deprimată.

* * *



În seara aceea, după cină, Lacey ieşi să facă o plimbare înainte de căderea întunericului, iar când nu mai fu lumină coborî pe malul lacului, privind luminile ca niştelicuriri care se reflectau în apă de la numeroasele clădiri construite în ultimii ani peţărmurile lacului, în grădini strălucitoare, cu debarcadere şi pontoane întinse deasupraapei translucide.

Era o lume a bogăţiei, opulenţei şi traiului uşor. De jur împrejurul ei se

desfăşurau dineuri şi petreceri de tot felul, iar aerul era plin cu acorduri muzicale carepluteau spre ea dinspre ambarcaţiunile cu plutire lină şi terasele graţioase pe care sedeschideau ferestre luminate. Lacey le privea, gândindu-se cât de atrăgător arătauferestrele acelea care străluceau luminos printre copaci.

Lacul era încercuit de locuri care atrăgeau turiştii la fel cum atrage lumânareafluturii de noapte, şi de care mulţi localnici erau şi ei ataşaţi strâns.

Lacey se pregăti să coboare de pe promenada lată, mărginită cu copaci, care înconjura lacul, pentru a traversa drumul spre poarta şcolii. Câte o maşină trecea înviteză pe alături, împiedicând-o să traverseze până când drumul fu liber. Erau maşini

uluitor de luxoase şi elegante, purtând doar foarte rar numere de înmatricularebritanice.

Tocmai pusese un picior pe carosabil, când o maşină crem lungă, cu numărenglezesc, păru să cotească puţin spre ea, aproape atingând-o, înainte ca Lacey să aibătimp să se retragă în grabă pe trotuar.

I se păru că vedea în maşină un bărbat şi o fată, iar bărbatul purta un sacou deseară şi avea un profil desenat precis şi un păr destul de deschis la culoare. Întorsesecapul spre ea, în clipa când Lacey coborâse de pe trotuar, şi cu toate că lumina erafoarte slabă şi nu-l zărise decât o clipă, Lacey îl văzuse clar încruntându-se.

Era doctorul Roger Soames, şi aproape că-l putu auzi spunându-i însoţitoarei lui – care şi ea avea păr de culoare deschisă, şi cercei cu pietre scânteietoare – că o muiereproastă fusese cât pe ce să se arunce sub roţile maşinii.

Dacă avea chef să se sinucidă, de ce trebuia neapărat să-l implice pe el?



Capitolul 3

A doua zi, suferindelor li s-a permis să se dea jos din pat, iar în ziua următoareEcole d'Unité a revenit la normal, fără să mai fie vizitată de înlocuitorul doctoruluiDupont.

Lacey avea dreptul la o zi liberă pe săptămână şi şi-o petrecea aproape

întotdeauna în aer liber. În ziua când şcoala a revenit la programul normal, iardomnişoara Mackintosh a încetat să mai ducă tăvi la infirmerie, gândindu-se curecunoştinţă să se odihnească vreo oră în timpul după-amiezii, profesoara de engleză aluat de la bucătăreasă câteva sandvişuri şi un termos cu cafea şi a pornit pe munte.

Era o zi superbă, cu vreme frumoasă... o zi de toamnă târzie. Copacii străluceauca arama, spuziţi cu lucirile de cais ale nectarinelor şi mandarinelor coapte, iar înlocurile unde pădurile de conifere verzi închise se profilau pe albastrul viu al ceruluidomneau liniştea şi umba, şi un sentiment de pace înmiresmată.

Lui Lacey îi plăcea să se plimbe pe ace de bra, să se culce pe ele şi să -şi desfete

ochii cu sclipirea îndepărtată a lacului văzut printre ramuri de conifere. După ce urcadestul de sus, vederea era superbă, şi până şi clădirile moderne despre care-şi spuneauneori că distrugeau frumuseţea malului păreau îndulcite şi atenuate de ceaţa subţire.

Uitându-se prin coroanele copacilor de deasupra ei, se gândea cât de minunatar fi fost să poată escalada versantul până pe creastă. Multe dintre fete încercau şiurcau în grupuri, însoţite de ghizi, dar Lacey, din diverse motive, nu putuse niciodată sămeargă cu ele. Nu era o profesoară vârstnică şi trebuia întotdeauna să aibă grijă deelevele din cursul inferior, iar domnişoara Mackintosh avea nevoie de ajutor.

Presupunea că adevărata ei funcţie în şcoală – pentru care primea un salariu pe

măsură – era aceea de om la toate. Dar îşi făgăduia ca într-o zi să se urce până în vârfulmuntelui şi să se uite la Ardena de la câteva sute de metri deasupra locului unde stăteaacum, rezemată de trunchiul drept al unui copac, cu genunchii strânşi în braţe. Şi n-avea să aştepte până se mutau la cabanele aflate mult mai aproape de culme, pentrucă atunci ar fi avut sentimentul că trişa... Şi, conform principiilor ei de viaţă, Lacey nutrebuia niciodată, în nici o împrejurare, să trişeze sau să se amăgească.

Ceea ce însemna că de multe ori trebuia să se consulte cu sine însăşi şi, uneori,avea de rezolvat probleme dificile; alteori, rezultatele erau dezmăgitoare.

După ce-şi mâncă gustarea şi-şi îngădui să fumeze ţigara rară care o împiedica

să se simtă ca o puritană, ridică privirea spre lumea verde şi ispititoare de deasupra ei,şi hotărî că nici un moment nu era vreodată mai bun decât cel prezent şi putea facechiar atunci acel efort.

Purta o fustă scurtă de tweed şi un pulovăr albastru, tricotat de mână, şi cutoate că pantofii nu-i erau tocmai potriviţi, aveau totuşi tocuri plate şi erau f oartecomozi, aşa că ascensiunea nu putea fi prea dificilă. Cât despre energie, era odihnită ţi înviorată, aşa că-şi agăţă pe un umăr taşca de prelată şi porni pe cărarea care la începutşerpuia cu perfectă regularitate şi nu era greu de urmat nici chiar când ascensiuneadevenea mai dificilă.

N-ar fi încercat acea expediţie în toiul verii, când lumina impunea să poarteochelari de soare; acum, însă, sufla o adiere blândă de toamnă, se auzea încontinuu



şipotul apei reci, în timp ce zăpezile de deasupra se topeau, şiroind e pantă în pâraielimpezi care alergau zglobii până la poale. Atmosfera era limpede, cu excepţia ceţii dinvale, care se înălţa ca nişte fuioare de vată şi se evapora imediat ce ajungea la nivelulpajiştilor alpine.

Lui Lacey îi plăcea să se plimbe şi n-o deranja deloc faptul că era singură. Porneaadesea în plimbări îndelungate, şi într-un sens prefera singurătatea, pentru că-i dădea

posibilitatea să gândească, stăruind asupra anumitor aspecte ale viitorului ei careuneori prezentau probleme.

După o jumătate de oră, ajunse pe un platon înalt de unde putea privi în vale,cu senzaţia că se detaşase deja de pământ. Cărarea continua să urce abrupt, iar drumulprincipal trecea prin apropiere, dar după scurt timp se pierdea, rămânând doar opotecă accidentată care ducea la câteva cabane ce păreau să fi fost construite destul derecent, cocoţate fiecare pe câte o culme aparte, astfel încât Lacey avea o uşuarăsenzaţie de ameţeală când se uita la ele.

Ajunse la prima dintre aceste cabane după încă o jumătate de oră de urcat, apoi

îşi continuă drumul spre a doua, care părea mult mai mare. Prima cabană avea anexatenişte acareturi, dar a doua fusese construită vizibil după gustul individual al cuiva.

Lacey se opri cu capul dat pe spate, privind-o, dorindu-şi să fie mai aproape şilocatarul să-i ofere un ceai – sau, cel puţin, un pahar cu apă; şi atunci, fiind foarteneatentă la marna alunecoasă care acoperea panta abruptă – iar înclinaţia acesteia înacel loc anume era aproape perpendiculară – picioarele î i zburară de sub trup, făcând-osă descrie un fel de tumbă pe spate şi să pornească de-a rostogolul în josul cărării pecare cu un minut în urmă o urcase cu atâta hotărâre şi fără a -şi da seama că făcea câtde cât un efort.

În timp ce se rostogolea ca un bolovan pe cărare, auzi corul melodios alpâraielor şi vuietul unei mici cascade de la poala unui versant periculos. Apoizgomnotul deveni asurzitor, când Lacey se lovi cu capul de un trunchi de copac, şirămase cu senzaţia că rătăcea pe nişte coridoare tăcute, fără a avea habar de nimic dincele ce se petreceau în jurul ei. Numai când nişte mâini o atinseră şi cineva o ridică,Lacey clipi din ochi ameţită spre silueta tulbure care se apleca asupra ei.

După o vreme, vederea i se limpezi şi putu distinge chipul destul de clar. Întretimp, fusese nevoită să se deprindă cu glasul care o întreba, la nesfârşit, dacă erarănită.

– Fräulein! Era un glas bărbătesc şi, cu excepţia insistenţei necruţătoare cu care îi vorbea

când Lacey n-ar fi vrut decât să fie lăsată în pace, era deosebit de plăcut. Avea untimbru profund şi părea foarte masculin... un glas uşor baritonal, care i se adresă mai întâi în germană, apoi în franceză, şi în sfârşit în engleză:

– V-aţi lovit, Fräulein? Mademoiselle, vă rog să-mi spuneţi unde v-aţi lovit! Mă întreb, Miss, dacă nu aveţi o uşoară comoţie... Mă auziţi?

– O, da, răspunse ea, făcând un mare efort să se ridice în capul oaselor. Sigur căvă aud!

O sprijini cu un braţ. Avea un rucsac în spate şi purta un şort kaki şi o cămaşă deaceeaşi culoare, descheiată la gât.



Din zâmbetul lui reţinut reieşea clar că vorbea serios. Până la urmă, cu ajutorul lui, Lacey reuşi să urce cărarea, iar după câţiva paşi

ameţeala îi trecu. Când ajunseră la cabană, însă, sub lumina soarelui şi strălucireaorbitoare a piscurilor înzăpezite, capul o durea atât de rău, încât se simţea năucită dinnou, iar necunoscutul, ca şi cum şi-ar fi dat seama, o ridică în braţe şi o duse pe cărareadin grădină, până la treptele cabanei.

Lacey nu era prea conştientă cum ajunsese la cabană, dar ştia vag că fusesepurtată până într-o cameră răcoroasă, unde braţele care ţineau cu atâta uşurinţă oculcară pe o canapea ce părea extrem de confortabilă, potrivindu-i perne sub cap.Glasul calm şi înţelegător al necunoscutului îi spuse că avea să-i dea ceva care să-iuşureze durerea de cap.

După aceea, Johnny nu prea ştiu cum de omul ghicise că avea o durere de capatât de sfâşietoare, căci nu-şi amintea să-i fi spus. Apoi, în timp ce Lacey aştepta să-şirevină, prea răvăşită ca să se ai gândească la altceva, îi aduse două tablete şi -i dădu unpahar cu apă ca să le înghită.

În sfârşit, îi spuse încet: – După ce le înghiţiţi, staţi aici liniştită şi odihniţi-vă. N-am să mă duc departe.Lacey se rezemă de perne şi, privindu-l cum trăgea draperiile, încercă să-şi pună

gândurile într-o ordine suficientă pentru a-i adresa una sau două întrebări pertinente. – Cine sunteţi? încercă ea să spună. Aţi fost atât de amabil cu mine... Imediat, ceaţa care o despărţea de el – cauzată în mare măsură de durerea de

cap – păru să se îndesească, iar Lacey făcu un efort disperat să nu piardă completcontactul.

– Trebuie să mă întorc la şcoală...

Îşi auzi propria voce, subţiată, încercând să insiste: – Cum am să mai ajung înapoi la şcoală...? – Nu vă faceţi griji, răsdunse el. Vă voi duce eu înapoi la şcoală, când vă veţi

reveni suficient ca să vă puteţi deplasa.

* * *

Peste câteva ore, Lacey deschise ochii şi îl văzu stând lângă fereastră, în luminasoarelui la asfinţit care scălda toată valea. Draperiile fuseseră deschise din nou, iar

fereastra uriaşă încadra o porţiune întinsă de cer trandafiriu, de o culoare atât deintensă încât părea să fi luat foc.

Lacey, al cărei cap se limpezise din nou, în timp ce durerea părea să fi dispărut,se ridică în şezut – cu o mişcare neinspirată, care făcu să-i revină puţin durerea, şiimediat omul în kaki de lângă fereastră se întoarse spre ea.

– Vă simţiţi mai bine? Păşind fără zgomot pe mocheta de culoare deschisă, se opri uitându-se la ea cu

blândeţe. – Aţi dormit buştean câteva ore, şi cred că v-a făcut bine, dar nu sunt foarte

sigur în privinţa capului. Aveţi un cucui cât un ou şi vor trece vreo două zile până să seretragă.



Uşurel, Lacey îşi pipăi cucuiul, a cărui mărime o alarmă considerabil, dar străinulo linişti cu un mic zâmbet:

– Va ceda foarte curând. Din câte am putut constata, nu aţi suferit nici ofractură şi sunteţi mai mult sau mai puţin intactă, aşa că nu aveţi de ce să vă faceţi griji.

– Trebuie doar să mă duc la şcoală, îi reaminti ea cu voce răguşită. Trebuie! – Vorbiţi despre Ecole d'Unité?

– Da. – Înţeleg că nu sunteţi una dintre eleve, nu? – Nu, predau acolo. – Atunci, întrucât o cunosc pe directoare, voi lua legătura cu ea. Am să-i explic

că ar fi imprudent să coborâţi muntele în seara asta, dar voi avea eu grijă ca mâine săajungeţi la ea cu bine. La noapte, puteţi dormi aici, într-una dintre celelalte camere alemele, iar femeia care vine din sat ca să vadă de casă va rămâne şi ea aici şi se va ocupade dumneavoastră, dacă aveţi nevoie de ceva. Eu în noaptea asta am să mă duc la han,dar mâine dimineaţă voi veni să iau micul dejun cu dumneavoastră. Sper ca până atunci

să vă reveniţi complet. Lacey, însă, nu putea accepta aceste aranjamente. – Cu excepţia faptului că nu vă pot da afară din propria dumneavoastră casă

pentru o noapte, trebuie neapărat să mă duc înapoi, insistă ea. Directoarea mă vaaştepta ca să...

– V-am spus că am să vorbesc eu cu directoarea. – C-cum...? – La telefon, desigur.Zâmbetul lui era plin de umor sincer.

– Doar nu vă imaginaţi că nu avem telefon, aici, sus. Ochii căprui ai lui Lacey se măriră. – Nici nu m-am gândit că s-ar putea să aveţi. – Ei bine, am... plus toate amenajările obişnuite, aşa că nu trebuie să vă temeţi

că ar fi condiţii prea primitive. În timp ce vorbea, aruncă o privire în jur, spre camera spaţioasă şi excepţional

de plăcută, mobilată într-un stil care indica foarte clar că era un om cu dare de mână.Lacey, căreia i se limpezise mintea, putu aprecia just luxul canapelei pe care stăteaculcată, şi îndeosebi dalele de teracotă bleu ale sobei cu lemne recent instalate i se

părură deosebit de atrăgătoare. În rest, camera conţinea fotolii adânci, un birou delemn lustruit, o mică masă de sufragerie din lemn de trandafir, într-un alcov, cărţi,tablouri, chiar şi un mic pian... toate, alese de un om cu gust, discernământ şi interesedestul de diversificate. Acestea din urmă erau indicate de către selecţia de cărţi – şi, ladistanţă de câţiva paşi, în lumina stranie, aproape ca de pe altă lume, care umpleacamera, Lacey putu recunoaşte serii celebre de memorii şi alte volume englezeşti,precum şi diverse romane franţuzeşti – iar tablourile, care păreau originale, judecânddupă calitate, trebuia să valoreze o avere.

– E o cameră foarte frumoasă, spuse ea. Apoi, în timp ce bărbatul îi zâmbea întrebător, îndrăzni să-şi coboare un picior de pe canapea şi făcu efortul să se ridice.

Imediat, camera păru să se învârtească în jurul ei, iar Lacey simţi un val de



slăbiciune. Întinse o mână ca să se agaţe de ceva şi se pomeni ţinându-se de braţul lui. – Vedeţi? comentă el, pe tonul acela al său de o blândeţe ciudată, ajutând-o să

se aşeze la loc pe canapea şi potrivindu-i iar pernele sub cap. Aţi suferit o foarte, foarteuşoară comoţie, prin contactul cu un trunchi de copac, şi nu sunteţi în măsură săsuportaţi un drum cu maşina în seara asta. Maşina mea este în garaj, şi v-aş putea ducepână jos, dar n-am s-o fac.

Tonul lui era surprinzător de hotărât. Lacey râse fără vlagă. – Pe lângă telefon, mai aveţi şi maşină, remarcă ea. Nu ştiam că drumul ajunge

până la cabana asta. – Există un drum prin spate – destul de accidentat – pe unde se poate ajunge.

Tocmai fiindcă drumul e atât de dificil, n-ar risca să vă duc astă-seară pe-acolo.Lacey rămase privindu-l. Apoi îl întrebă, îngândurată: – De unde ştiţi că am... sau am avut... o uşoară comoţie? Dacă stau să mă

gândesc, adăugă ea şi mai gânditoare, în timp ce-l privea fix cu ochii ei căprui-cenuşii,

de unde ştiţi că n-aş putea să suport în seara asta hurducăturile de pe drumuldumneavoastră accidentat? În altă ordine de idei, cum ştiţi că n-am suferit nici ofractură? Pe moment, am senzaţia că mi s-au rupt toate oasele!

– V-am examinat în timp ce dormeaţi. Ochii lui Lacey se deschiseră larg. – M-aţi examinat...?!? – Iar răspunsul la celelalte întrebări ale dumneavoastră este că ştiu, şi atâta tot! Lacey rămase tăcută, privindu-l. Lumina de pe cer scădea, conturul siluetei

necunoscutului se distingea tot mai slab, dar Lacey avea senzaţia foarte clară că stătea

mult mai aproape de canapea decât în realitate.O auziră pe femeia cu ziua venind din sat. – Vă pot întreba cine sunteţi? se interesă Lacey, cu oarecare sfială. – Mă numesc Heist. – Iar eu, Cavendish... Lacey Cavendish. – Lacey?Pentru a doua oară în mai puţin de o săptămână, sprâncenele unui bărbat se

înălţară la auzul numelui ei. Apoi domnul Heist spuse încet, pe un ton admirativ... multmai admirativ decât al doctorului Roger Soames:

– Este un nume fermecător. – Vă mulţumesc, răspunse simplu Lacey.



În lumina asfinţitului din ajun, i se păruse brunet... Era un bărbat zvelt, darprobabil foarte puternic, cu cei mai frumoşi ochi pe care-i văzuse în viaţa ei, de uncăprui- închis lichid. În dimineaţa aceasta, ochii îi erau la fel de frumoşi, dar avea oexpresie mai reţinută. Lacey remarcă înseosebi cât de meticulos bărbierit era, emanândun miros de after-shave în salonul cabanei. Sprâncenele închise la culoare i se ridicarăla vederea ei, după care o întrebă neaşteptat de laconic:

– V-aţi revenit? Bun! Mergem?Afară, în lumina puternică a soarelui care scălda toată coasta muntelui, deşi

durile – ca întotdeauna – erau cufundate într-o umbră sinistru de adâncă, aşteptamaşina lui.

Era genul de maşină care te face să holbezi larg ochii, iar faptul că avea un şofer în uniformă o făcu pe Lacey să se mire şi mai mult. Un perete de sticlă despărţealocurile din faţă de compartimentul pentru pasageri, iar bărbatul numit Heist, după ce-idădu câteva instrucţiuni precise omului de la volan, se urcă în spate şi se asigură căgeamul despărţitor era bine închis. Apoi se întoarse spre Lacey, aşezându -se lângă ea

pe canapeaua tapiţată cu piele, şi-i zâmbi. – Staţi bine, da? se interesă el. – Foarte bine, vă mulţumesc, răspunse Lacey. – Frau Bader mi-a spus că nu v-aţi mâncat micul dejun, dar în rest am impresia

că v-aţi restabilit, mai mult sau mai puţin. – Mă simt din nou pefrect, vă mulţumesc, murmură Lacey cu răsuflarea tăiată. Herr Heist se aşeză în colţul lui şi-şi aprinse o ţigară. – Nu vă deranjează dacă fumez? – În nici un caz.

– Aseară, mi-aţi spus că nu fumaţi foarte mult, şi întrucât n-aţi mâncat aproapenimic la micul dejun, cred că e mai bine ca acum să nu fumaţi şi dumneavoastră.

– A, dar nici nu-mi prea plac ţigările, mărturisi Lacey. Herr Heist îşi studie jarul ţigării. În lumina puternică a zilei, Lacey putu observa,

în timp ce scutura scrumul, că avea mâini foarte fine şi elegante. Ridică repede privireaspre profilul lui, care era de asemenea fin şi armonios.

Încercase să afle de la Frau Bader ce fel de om era şi, mai ales, cu ce se ocupa.Cabana şi conţinutul ei dovedeau că avea mijloace, dar Frau Bader refuzase să-idezvăluie orice despre el. Ridicase din umeri într-un stil menit să indice să nu prea

înţelegea întrebările discrete care-i erau adresate – deşi vorbea engleza remarcabil debine pentru o femeie de la munte, iar în cea mai mare parte a timpului Lacey i seadresa în germana ei natală. Prin urmare, lui Lacey îi deveni clar că fie Herr Heist îşiinstruise în mod special menajera să nu vorbească despre el, fie aceasta era genul defemeie care în nici un caz n-ar fi spus nimic.

Când îşi luă rămas-bun de la Lacey, Frau Bader îi strânse mâna cu o căldurăpoliticoasă, ca şi cum n-ar fi regretat deloc că o vedea plecând. Iar mulţumirilerecunoscătoare ale lui Lacey pentru cămaşa de noapte împrumutată n-o făcuseră decâtsă ridice uşor din sprâncenele încărunţite.

– Mare lucru, spuse ea. A fost o nimica toată, Fräulein. Nu mai adăugă: "Când urcaţi pe munte din nou, Fräulein, sper să mai treceţi şi



pe la mine", cum ar fi spus majoritatea soţiilor ospitaliere de hangii. Dădea clar de înţeles că nu ardea de nerăbdare s-o revadă pe profesoara de engleză.

– Cred că vă întrebaţi ce s-a întâmplat când i-am dat telefon lui MadameBeauregard, aseară, remarcă dintr-o dată Heist, în timp ce şoferul cotea pe oserpentină, cu un aplomb care dovedea că era foarte familiarizat cu asemeneadrumuri.

Lacey întoarse capul spre el. – Ce-a spus? – A, nimic, desigur... decât că se bucura că i-am telefonat. – N-a fost... supărată? – Supărată? Sprâncenele frumos marcate ale lui Herr Heist se înălţară. – Pe mine, vreau să spun, pentru că am făcut prostia de a încerca o ascensiune

de una singură. În fond, nu aveam nici un drept s-o fac, pentru că nu avem voie săfacem asemenea lucruri de unele singure. Regulamentul spune clar că numai când

suntem perechi – sau, şi mai bine, grupuri – trebuie să urcăm pe munte. Şi e valabil şipentru personal, nu numai pentru eleve.

Herr Heist părea uşor plictisit de informaţiile pe care i le dădea Lacey. De fapt,avea un aer pe de-a-ntregul preocupat... iar Lacey, care fusese foarte impresionată deel în seara trecută, dintr-un motiv pe care nu-l prea înţelegea – decât dacă nu cumvalovitura pe care o primise în cap în accentuase perspicacitatea, astfel încât i se părea căHerr Heist cel cu vorba liniştită, ochii înţelegători şi ocazionalul zâmbet blând pe buzelegurii sale puternice, un bărbat cu totul deosebit de oricare altul pe care-l maicunoscuse, ceea ce făcea ca întâlnirea cu el să fie atât de remarcabilă, avea în acea

dimineaţă un curios sentiment de dezamăgire, fiind plictisit de compania ei. Şi, în oricecaz, avea pe cap probleme mult mai presante.

Lacey oftă dintr-o dată... oftă fără să-şi dea seama ce făcea, fiindcă era odimineaţă atât, atât de frumoasă. Pentru prima dată în viaţa ei, mergea cu o maşinăscumpă, cu şofer, care avea capotă prelungă crem şi accesorii strălucitoare, şi nu scoteaaproape nici un sunet în timp ce gonea în jos pe serpentine. În vale, lacul strălucea, iarclădirile albe de pe mal se desenau clar în atmosfera nespus de limpede. Dacă viaţa era într-adevăr o aventură, totul trebuia să scânteieze, iar în loc de a se întoarce la vecheaei meserie, Lacey s-ar fi îndreptat spre următorul episod al acestei neaşteptate

întreruperi a programului ei... Iar episodul următor ar fi dus la următorul, şi de-acolo laurmătorul... Şi la următorul!

În schimb, Lacey ştia foarte bine că n-avea să mai urmeze nici un episod. Aşa că oftă. Imediat, însoţitorul ei se întoarse spre ea, cu o expresie complet schimbată. – S-a întâmplat ceva? întrebă el. Poate că nu vă simţiţi atât de vine, în fond? Vă

doare capul?Şi, în pofida mişcărilor maşinii, degetele lui armonios formate îi palpară cucuiul,

fără s-o facă decât să se strâmb abia observat. – Nu, n-am nimic, îl asigură Lacey. Doar o uşoară jenă. – O să mai fie sensibil câteva zile.



Herr Heist o privea neliniştit. – Poate-ar fi mai bine să insist să staţi în pat cel puţin încă o zi, după experienţa

prin care aţi trecut, şi să vă odihniţi. – Nu, nu! exclamă ea îngrozită. Nu are absolut nici un rost. Herr Heist se încruntă, şi deodată îi zâmbi cu o delicateţe extraordinară, într-un

fel care-i îmblânzi ca prin miracol expresia ochilor, spunându-i:

– Spuneţi asta fiindcă vă temeţi să-i mărturisiţi adevărul lui MadameBeauregard. Dar, credeţi-mă, o voi face eu. Nu e nevoie ca dumneavoastră să faceţinimic, nici măcar să vă prezentaţi scuzele. Madame Beauregard va înţelege perfect.

– Oare? întrebă Lacey, privindu-l surprinsă. S-ar putea să vă înţeleagă pedumneavoastră, dar pe mine nu mă va înţelege. O să se supere pe mine.

Herr Heist clătină din cap. – Vă promit eu că nu se va supăra. Poarta şcolii se apropia, iar maşina intră cu viteză şi se înscrise lin pe alee. Lacey

îl lăsă pe şoferul lui Herr Heist, un tânăr extrem de meticulos şi destul de chipeş, s-o

ajute să coboare, iar Heist însuşi o conduse pe trepte. Îi făcu loc, lăsând -o să intre înaintea lui în holul răcoros, pardosit cu marmură, de la intrare, după care, dându-şiseama că Lacey devenise dintr-o dată un sac de nervi, îi propuse să-l lase să discute cudirectoarea înainte de a-i da prezenta ea explicaţiile şi scuzele ei. De asemenea, maisuferă să se ducă direct în camera ei şi să aştepte acolo până când era chemată însanctuarul lui Madame Beauregard. Dar o asigură, cu un zâmbet uşor amuzat în colţulgurii, că nu avea nici un motiv de teamă şi nici măcar nu credea că urma să fie chemată.

– Cred că puteţi să vă dezbrăcaţi şi să vă culcaţi, adăugă el. Poate că, mai târziu,se va trimite după dumneavoastră... mâine, cel mai probabil, aş spune. Azi nu e cazul să

vă consideraţi vinovată de nimic. Nu-i spuse că aveau să se mai vadă – nici măcar că spera s-o revadă – şi se

răsuci pe călcâie, plecând de lângă ea, când zvelta servitoare elveţiană care ledeschidea în mod normal uşa vizitatorilor reveni după ce-i transmisese directoareimesajul, anunţând că Madame Beauregard îl primea imediat.

Lacey urcă le etaj, spre camera ei, cam dezumflată. Avea o cameră foarte mică,la ultimul nivel al clădirii, dar cel puţin era a ei, şi după ce intra n-o mei deranja nimeni,decât dacă vreo persoană cu rang superior ţinea neapărat să discute cu ea.

Pentru prima dată în ziua aceea, îşi dădu seama că o durea capul, şi toate

oasele din trup păreau să sufere în ton cu el. Probabil aşa ceva era firesc, după ocăzătură ca aceea din ajun. Dar, odihnindu-se atât de bine peste noapte, şi dupăsenzaţia minunată din timpul drumului cu maşina, i se părea cam ciudat că, însingurătatea camerei ei de la şcoală, dintr-o dată devenea conştientă de toate loviturileşi în acelaşi timp îi era şi puţin greaţă.

Se temea serios că, dacă Madame Beauregard trimitea după ea, n-avea să fiedestul de lucidă ca să se poată apăra de criticile usturătoare ale directoarei. Dar dacăMadame hotăra să se lipsească de serviciile ei pentru că stârnise agitaţie – ca să nu maimenţioneze şi complicaţiile cauzate de absenţa ei – nu-i rămânea decât să accepte şisă-şi prezinte scuzele.

După ce aşteptă cam o jumătate de oră fără ca nimeni să se apropie de camera



ei, Lacey se dezbrăcă şi se vârî în pat. Cel puţin, era un refugiu... un soi de refugiu. Darse tot gândea la patul pe care-l ocupase în noaptea dinainte, şi la bărbatul zvelt încostum închis care fusese atât de bun cu ea şi apoi plecase fără o vorbă de rămas-bun.

Dormita incomod de vreo oră, când îşi dădu seama că lângă patul ei apărusecineva. Era domnişoara Mackintosh, care-i zâmbea cu o expresie teribil de amuzată.

– Ei, cum te simţi? întrebă ea, cu accentul ei scoţian apăsat. Îmi dau seama că

nu eşti în apele tale, şi nu mă mir. Am auzit că ieri te -ai urcat pe munte şi ai păţit unaccident. Mare noroc că nu ţi-ai rupt nici un os.

Lacey încercă să se ridice în capul oaselor şi se strâmbă. – Nu-s sigură că nu mi-am rupt chiar nici unul, recunoscu ea, cu o voce chinuită. – Ba nu, ascultă-mă pe mine şi pe doctorul Heist, dacă-ţi spunem că eşti

întreagă, o asigură veselă domnişoara Mackintosh. Dar trebuie să zaci toată ziua la pat,iar mâine, dacă încă nu ţi-ai revenit, vom trimite după doctorul Soames. Poate-o să-ţiprescrie el o sticlă de poţiune...

– Aţi spus... doctorul Heist? întrebă Lacey, deloc surprinsă în fond, deşi se

simţea cam ofensată, dintr-un motiv care în acel moment nu-i era deosebit de clar. – Mda, sigur că-i doctorul Heist. Mă mir că nu ţi-a spus-o chiar el... Doctorul

Ludwig Heist, principalul medic din Ardena şi un foarte bun doctor consultant. Conduceun fel de sanatoriu privat, la celălalt capăt al lacului. Ei, dacă eu îmi petreceam noaptea în cabana lui, ştiu c-aş fi avut cu ce să mă laud pe urmă!

– De ce? întrebă Lacey, ca şi cum oricum n-ar fi avut nici o importanţă. – De ce? repetă domnişoara Mackintosh, părând surprinsă. Fiindcă, pe de o

parte, pariez c-a fosyt foarte confortabil, iar pe de altă parte e cel mai râvnit burlac dinpartea locului. Surorilor de la spital li se scurg ochii după el când îi vine rândul la vizită

prin saloane, iar dacă-i dă atenţie vreuneia dintre ele, indiferent din ce motiv, fata îşi însemnează ziua cu roşu în calendar. Se spune că în mod normal nu acordă prea mareatenţie nimănui – numai pacienţilor. Dar cucoanele din district se dau în vânt să-ltreacă pe listele lor de invitaţi la cină, chiar dacă el nu primeşte. E un soi de pană lapălărie, dacă acceptă o invitaţie să bea un Martini sec sau s-o însoţească la un dineu pesoţia câte unui om de afaceri local.

– Poate că nu-i place Martini sec, şi nu-l prea interesează nevestele afaceriştilorlocali, comentă Lacey pe un ton atât de pizmaş, încât sprâncenele supraveghetoarei se înălţară şi mai sus. Ceea ce explică totuşi de ce nu acceptă prea multe invitaţii.

– O, dar n-am spus că nu acceptă invitaţiile, replică supraveghetoarea,aşezându-se la picioarele patului, pregătită să dezvolte subiectul. Le acceptă... dar nu întotdeauna când şi unde te-ai aştepta s-o facă. Aş spune că e foarte cuzurgiu. Şi,desigur, un om în poziţia lui îşi poate permite să facă nazuri. Un medic bogat şi celibatar... Până şi Madame Beauregard îi mănâncă din palmă. A spus imediat cătrebuie să stai în pat şi să faci tot ce-a recomandat el.

– Şi a... a dat vreo instrucţiune deosebită pentru mine? întrebă cu voce slabăLacey.

Domnişoara Mackintosh făcu o mutră expansivă şi în acelaşi timp curioasă. – Mda, a dat. Trebuie să iei un sedativ o dată la patru ore şi nişte tablete, ca să

fii sigură că dormi bine la noapte. Părea convins că ai fost destul de zguduită.



O birui curiozitatea. – Dar cum e în cabana lui, şi ce fel de om e, de fapt? S-a purtat frumos cu tine?

Foarte amabil? Opinia generală e că nu se prea înnebuneşte după femei, dar întotdeauna trebuie să existe şi excepţii. Cred că într-o bună zi se va însura... cu ofemeie foarte norocoasă!

Nimeni n-ar fi ghicit vreodată că domnişoara Mackintosh, la cei cincizeci de ani

trecuţi ai ei, tindea să privească măritişul cu invidie. – Ia spune-mi, cum te-a tratat? Menajera lui a făcut ceva tapaj pentru tine? Se

spune că-l ruinează de-a dreptul. – Nu are menajeră internă, ci o femeie din sat, care m-a îngrijit extrem de

competent, răspunse Lacey, ca şi cum ar fi recitat o lecţie; îşi trase cearşaful şi mai sus,acoperindu-şi parţial faţa. Acum aş vrea să dorm, dacă nu vă supăraţi, domnişoarăsupraveghetoare, mormăi ea, iar domnişoara Mackintosh se arătă uşor lezată.

– Hm, foarte bine, răspunse. Dar când te simţi mai bine, trebuie să-mi spuitoate detaliile.

Lacey ptia că, imediat ce vâjâitul dureros din capul ei înceta şi nu-şi mai simţeaoasele atât de fragile, domnişoara Mackintosh avea să insiste cu străşnicie să afle toateamănuntele.



Capitolul 5

A doua zi, deşi încă se mai simţea înţepenită şi "cam bumbăcită", cum pe bunădreptate spunea domnişoara Mackintosh, se dădu jos din pat şi coborî să -i prezintescuzele ei lui Madame Beauregard. Spre uluirea ei, directoarea o primi zâmbitoare şi olăsă să plece fără a fi dojenit-o cu un singur cuvânt. Îi spuse doar că trebuia să fie mai

atentă pe viitor şi comentă ce binecuvântare era pentru toţi că doctorul Heist avea ocabană de vacanţă chiar lângă locul pe care-l alesese profesoara de engleză ca să facăun salt mortal înapoi. Dacă nu intervenea el, accidentul ar fi putut avea consecinţegrave.

Lacey era întru totul de acord cu ea, dar întâmplarea prin care trecuse îischimbase mentalitatea într-un mod uluitor. Se simţea deprimată, tinzând să priveascăviitorul nu cu speranţă, ci ca pe o ameninţare; iar în ceea ce privea prezentul, nu găseanimic lăudabil.

Fetele de la Ecole d'Unité aveau o viaţă foarte plăcută şi li se ofereau tot felul

de distracţii. Erau duse la teatru de diverse profesoare şi, ocazional, li se permitea săparticipe la dansul şi ceremonii publice. Elevele din cursul superior, îndeosebi, erau încurajate să beneficieze de ocaziile sociale, iar părinţii lor furnizau elementeleesenţiale pentru aceste petreceri.

Fleur Berringer avea atât de multe haine neşcolăreşti, încât toată lumea oinvidia, iar Rose Bligh o urma îndeaproape. Toate fetele aveau părul spălat lacoafor şimajoritatea aveau unghiile manichiurizatre şi lăcuite tot timpul, şi urmau tratamentecosmetice.

La o săptămână după accident, când Lacey se simţea mai întremată, i se dădu

de înţeles că-i venise rândul să le escorteze pe domnişoara Berringer, domnişoara Blighşi încă o fată, destul de nouă în şcoală, la un concert de Mizart, în Kursaal -ul local. Întimpul verii, concertele aveau loc în grădinile Kursaal-ului, dar cum luna noiembrie seapropia, fuseseră mutate înăntru; şi, întrucât localnicii se omorau după activităţilesimandicoase, acesta era un pretext excelent ca să se îmbrace elegant.

Fleur şi Rose, care-i reveniseră din indispoziţiile lor sincronizate, îşi petrecurăcea mai mare parte a după-amiezii pregătindu-se pentru seară. Rose îşi scoase dindulap o rochie albastră irizată, cu poale foarte scurte şi aproape fără spate, iar Fleur luăde pe umeraş o rochie de lamé auriu şi o întinse la picioarele patului. Ambele fete îşi

acoperiră obrajii cu împachetări pentru faţă, pe toată durata după-amiezii, şi seodihniră în camere întunecoase, cu tampoane de vată pe ochi. Accentul pus în şcoalăpe atracţia personală şi îngrijirea trupului le dădu ambelor posibilitatea să lipsească (a)de la o lecţie de pian şi (b) de la o lecţie de franceză avansaţi, în scopul de a realiza câtmai bine acest obiectiv nobil.

Când sosi momentul să pornească, Madame Beauregard, care le zări în timp cetrecea prin hol spre sanctuarul ei privat, unde-şi propunea să-şi petreacă seara pe ocanapea Empire, uitându-se la televizor, se simţi atât de mândră de ele încât se opri săle felicite pentru felul cum arătau. Lacey, care le însoţea, şi nu era îmbrăcată nici pedeparte la fel de spectaculos, se simţea ca o mătuşă îmbrăcată vetust, pe post de acincea roată la căruţă.



Luară un taxi până la sala de concert şi, în maşină, fetele îşi retuşară fardul.Lacey le privea cu un soi de amuzament îngăduitor, deşi se întreba ce-ar fi spus părinţiiei dacă le-ar fi văzut în acel moment... şi dacă ar fi aprobat din toată inima ceea cefăceau.

Fleur arăta de cel puţin douăzeci şi cinci de ani şi era uluitor de frumoasă, întimp ce Rose semăna mai degrabă cu zâna de pe pomul de Crăciun, în rochia ei sumară

şi scânteietoare. Miroseau a parfum Dior şi scăpărau de pietre scumpe. Amestecul dedoamne elveţiene şi italiene din publicul acelei seri nu avea – nu putea – săstrălucească mai orbitor.

Când ajunseră la Kursaal, primul om pe care-l întâlniră fu doctorul Soames.Escorta o fată fermecătoare, cu fizionomie germanică şi păr blond... aceeaşi fată blondăpe care Lacey o văzuse aşezată lângă el în maşină, în seara când acea maşină trecusepericulos de aproape de ea, după ce coborâse de pe trotuar.

Doctorul Soames, într-un costum de seară absolut desăvârşit şi aproape agresivenglezesc, îşi aminti incidentul imediat ce o văzu pe Lacey. Se opri să schimbe câteva

cuvinte cu ea, în timp ce însoţitoarea lui îşi continua drumul. – A, domnişoara Lacey Cavendish! exclamă el. Ochii lui albaştri o priveau ironic, deşi în acelaşi timp o admirau vag pentru felul

cum arăta în rochia veche de două anotimpuri, din şifon negru simplu, ornamentată cucâteva strasuri care-i scoteau în evidenţă părul remarcabil de frumos, auriu-roşcatstrălucitor, şi gâtul suplu.

– Vedeţi, am ţinut minte că nu e "Lucy"! Fleur şi Rose se întoarseră imediat şi veniră amândouă spre ei. Blonda întoarse

şi ea capul, protestând:

– Roger! Suntem deja în întârziere...Doctorul Soames, însă, continuă să-i zâmbească sarcastic lui Lacey: – Aveţi obiceiul să hoinăriţi noaptea pe malul lacului cu ochii pe jumătate

închişi? întrebă el. Dacă da, veţi avea nevoie de serviciile mele într-o zi. În seara aceeaera cât pe ce să dau peste dumneavoastră cu maşina!

– Dar n-aţi oprit! îl acuză ea. – Într-adevăr. Ochii lui Roger se îngustară. – V-aţi fi aşteptat să opresc?

Lacey răspunse sec: – Nu când eraţi în compania prietenei dumneavoastră aci de faţă. Fleur îi întrerupse, cu accentul ei cald şi senzual, din sudul Statelor Unite: – N-aţi mai venit pe la mine, domnule doctor Soames, şi a durat patru zile până

mi-a trecut erupţia aceea oribilă. Roger se încruntă. – V-aţi fi aşteptat să opresc o întrebă el din nou pe Lacey. Tânăra lui prietenă germană îl luă de braţ, încercând să-l tragă de-acolo, cu un

gest destul de grosolan. – Rogaire, te rog! Vino, Rogaire! şuieră ea încet. Nu-mi place să-mi ocup locul

când s-a umplut toată sala!



Rose Bligh îşi întoarse spre el încântătorii ochi albaştri, mulţumindu-se doar să-izâmbească.

Lacey le trase pe fete de acolo. – Veniţi, fetelor! le chemă ea hotrâtă. Fleur, cred că la tine sunt biletele, şi fără

ele nu putem intra. Dă-mi-le mie, te rog!Fleur făcu o mutră bosumflată şi nemulţumită.

– De ce-a trebuit să ne trageţi din loc când voiam să-i mai spun ceva doctoruluiSoames? întrebă ea.

– Domnul doctor Soames era însoţit de o prietenă şi nu voia să fie reţinut,replică Lacey.

– Nu-i adevărat! Fleur se uita înapoi, peste umăr, iar ochii ei negri şi dogoritori erau intrigaţi şi

nemulţumiţi. – Nu s-a mişcat din loc şi se uită după noi... după dumneavoastră! se corectă ea,

cu vizibilă uimire, căci ar fi preferat ca doctorul Soames să se uite după o fată

strălucitoare ca ea sau măcar ca buna ei prietenă Rose. Şi ce-a vrut să spună, când v-a întrebat dacă vă aşteptaţi să oprească? Nu i-aţi răspuns!

– N-are nici o legătură cu tine, ripostă scurt Lacey. Şi, după ce luă biletele şi porniră spre locuri, nu-i mai dădu lui Fleur posibilitatea

să-i pună nici o întrebare. În prima parte a concertului, ochii lui Fleur se întoarceau în toate părţile, până

când se opriră asupra doctorului Soames şi a îsoţitoarei lui. Pe lângă că era o tânărăfoarte soignée, ochii lui Fleur erau deosebit de expresivi şi, după ce-l contemplară unscurt răstimp pe Roger Soames, se umplură încet cu dispreţ, pentru că fata de lângă el

nu era, după părerea ei, genul de femeie cu care ar fi trebuit să se afişeze în public. Nu făcea parte din familiile distinse din Ardena şi, prin urmare, după părerea

tinerei americane, nu merita să fie cultivată. Era elegantă, dar hainele ei puteau ficumpărate de gata, la fel ca ale domnişoarei Cavendish – spre care întoarse capulimediat, convingându-se că şi ea se îmbrăca tot cu haine de la magazin.

Fermecătoarea buză de jos a lui Fleur, plină şi trandafirie, se răsfrâse cu dispreţ.Era o snoabă a snoabelor şi se supărase pe Roger Soames pentru că acesta nu i seadresase direct. O nemulţumea şi fata de lângă el, fiindcă nu avea ce să caute acolo,precum şi Lacey Cavendish, pentru că nu era decât o biată profesoară de engleză care

nu-şi avea locul în toată combinaţia. De cealaltă parte a lui Lacey, Rose stătea cu ochi visători, părând să savureze

concertul. Părul auriu i se legăna lucind slab în lumină, machiajul ei pretenţios atrăgeaprivirile, şi toată atitudinea ei cuviincioasă era complet înşelătoare.

În realitate, se plictisea îngrozitor, jinduind să facă ceva mai interesant decât săstea într-o sală de concert, auzind o muzică pe care ar fi putut s-o asculte şi lamagnetofon. Ochii ei albaştri codaţi, cu genele lor fine aurii, tot alunecau într-o partespre Fleur, simţind că şi ea se plictisea de moarte.

Numai domnişoara Cavendish – a cărei expresie, de fapt, trăda foarte puţin – sedistra, probabil, sincer.

Rose o studie în secret un timp, întrebându-se cum ar fi arătat dacă ar fi fost



îmbrăcată bine. Avea cea mai extraordinară culoare de păr, iar tenul ei era caporţelanul, încălzit de o roşeaţă uşoară. Rose, care o plăcea, se gândi ce păcat era cătrebuia să trăiască din salariu; şi cât de mult i s-ar fi schimbat viaţa dacă ar fi provenitdintr-o familie înstărită, la fel ca ea şi Fleur.

Atunci, ar fi fost posibil să le întreacă în strălucire pe amândouă. Chiar şi aşa,reuşea să arate destul de distinsă. Dar, probabil, asta se întâmpla fiindcă-i stătea bine în

negru – chiar şi un negru ieftin. Pentru fiecare pereche de ochi admirativi care se îndreptau spre feţele lui Fleur

şi Rose, cel puţin o altă pereche o fixa pe Lacey Cavendish... şi, în timp ce se uita în jur şiobserva privirile masculine captivate care se îndreptau spre ele, Rose observă pentruprima oară ochii unui bărbat brunet care stătea aşezat puţin mai sus, de cealaltă partea culoarului dintre scaune.

Rose scoase o mică exclamaţie de încântare, apoi îi atinse lui Lacey braţul,impulsiv:

– Astă seară a venit aici un om pe care-l cunosc foarte bine, şopti ea

emoţionată. Îl cunosc de când eram mică. Stă acolo, pe partea cealaltă a culoarului. Fără să-şi dea seama ce făcea, Lacey urmări direcţia privirii lui Rose. Se pomeni întâlnind o pereche de ochi familiari, de culoare închisă... mult mai

familiari decât ar fi fost normal să fie, din moment ce-l cunoştea pe posesorul lor doarde foarte puţin timp. Dar avea acea impresie fiindcă se gândise încontinuu la ochii lui,de-atunci î ncoace; şi, printr-o coincidenţă extraordinară, se gândise la ei chiar şi în timpde asculta concertul... încercând să-şi amintească tonalitatea lor închisă, întrebându-sedacă erau negri sau căprui, dacă erau în esenţă blânzi, sau doar umani.

Ochi distanţi, când interesul îi pierise temporar... chiar puţin reci, când îl

preocupau alte probleme.Iar acum, dintr-o dată, descoperi că era în Kursaal, cu ea, ascultând sunetele

mirifice ale muzicii, alături de toţi ceilalţi. Dar, la fel ca doctorul Roger Soames, nu erasingur. Avea o însoţitoare pe care se vedea clar că o cunoştea foarte bine. Femeiastătea aplecată spre el, vorbindu-i încet şi privindu-l cu o undă de superioritate, deşi nusemăna deloc cu tânăra de lângă Roger Soames.

Avea un păr blond şi drept, împletit destul de sever în jurul unui cap elegant, şipărea trecută binişor de treizeci de ani... o femeie mai mult graţioasă decâtatrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie neagră şi purtând foarte puţine podoabe, deşi

cerceii-i arătau bine, precum şi brăţara care-i scânteia la încheietura mâinii. Iarzâmbetul acela superior se lăţi când bărbatul de alături întoarse capul spre ea.

– E unchiul Ludwig... Aşa-i spun de ani de zile, deşi nu mi-e cu adevărat rudă, îimărturisi Rose lui Lacey. Mama şi tatăl meu îl cunosc foarte bine, iar mama i-a fostcândva pacientă la sanatoriu. E un om extrem de bun şi delicat... Îl ador! conchise ea cuentuziasm. Şi, mai adăugă, cred că m-a văzut!

Lacey era destul de sigură că Herr Heist le văzuse pe toate trei, dar o împiedicăpe Rose să se uite din nou la el şi să-i atragă atenţia. Dacă doctorul Heist ar fi vrut sădea de înţeles că le recunoscuse, ar fi putut s-o facă, în loc de a întoarce deliberatcapul, spunându-i ceva însoţitoarei lui.

Rose şopti:



– La pauză! Probabil va vorbi cu noi la pauză! Mergem să bem ceva, da? Lacey fusese instruită să le cumpere pahare cu suc de fructe, şi ştia că, la pauză,

Fleur avea să insiste să-şi "întindă picioarele", cum spunea ea. Şi, o dată ce-l văzuse pedoctorul Heist, Rose urma să insiste şi ea... deşi în mod normal nu ţinea la fel de mult caFleur să se ridice de pe scaun. Lui Fleur îi plăcea să atragă atenţia, să întâlneascăoamenii cât mai mult posibil, dar Rose era mai puţin sociabilă.

Totuşi, când sosi pauza, Lacey ştiu că, dacă doctorul Heist nu ţinea cu totdinadinsul să le evite, Rose avea să se repeadă asupra lui.

Când intrară la bufet, acolo era o aglomeraţie îngrozitoare, şi la început se părucă numai un miracol ar fi putut-o ajuta pe Rose să-şi întâlnească adoratul prieten. Fatao puse pe Lacey să se ducă la bar de două ori pentru a le cumpăra suc de portocale, iarpe al doilea îl bău cât putu de încet – cât de încet îndrăznea, mai bine zis, dacă voiau săse întoarcă în sală la timp – în speranţa că doctorul Heist avea să-şi facă apariţia în oricemoment, manifestând o surpriză plăcută. Astfel că fu oarecum descumpănită când HerrHeist intră calm la bufet, fără însoţitoarea lui, şi le acostă.

Fiindcă nu lui Rose i se adresă mai întâi, ci lui Lacey. – Vă simţiţi mai bine? întrebă el, întinzându-i mâna şi privind-o atent; ochii lui –

care erau într-adevăr negri, îşi spuse ea – îi aminteau de o catifea neagră. A, da, văd căarătaţi într-adevăr foarte bine! N-a mai rămas nici o urmă a experienţei prin care aţitrecut.

Pentru a doua oară în noaptea aceea, ambele fete o priviră pe domnişoaraCavendish cu vizibilă mirare – şi nu puţină iritare, pentru că părea să fie seara ei larampă. Apoi, înainte ca Lacey să poată răspunde că se restabilise complet cu sănătatea,nerăbdătoarea Rose îl apucă pe doctor de braţ şi-l sili să se uite la ea.

Herr Heist zâmbi. – Da, te-am zărit înainte de a mă fi văzut tu pe mine. O bătu pe dosul mâinii. – Nu mai cunosc pe nimeni care să aibă un asemenea păr de zână ca al tău. Şi

eşti atât de incredibil de drăguţă, încât ar fi imposibil să te confund cu altcineva! Degetele lui bronzate îi atinseră obrazul. – Când vii să iei cina cu mine, Liebling? A trecut ceva timp de când nu m-ai mai

vizitat.Fleur, care era numai ochi, fu imediat intrigată şi-şi încercă strălucitorul zâmbet

asupra lui... un zâmbet despre care întotdeauna sperase că era uşor languros. – Prezintă-mă, Rose, ordonă ea, cu accentul ei american sudist deosebit de

pronunţat. Până şi domnişoara Cavendish pare să fie în avantaj faţă de mine, adăugă, încruntându-se ostil spre tânăra englezoaică.

Rose se conformă cererii, întrebându-se de unde-l cunoştea Lacey pe doctorulHeist, iar în ochii medicului se ivi o licărire strălucitoare ae amuzament, în timp ce-i întindea mâna lui Fleur, curtenitor.

– Trebuie să mă iertaţi, Fräulein, pentru că n-am insistat să-mi fiţi prezentatăimediat, se scuză el, cu mult şarm. Domnişoara Cavendish a suferit acum câteva zile unmic accident, şi eram preocpuat de sănătatea ei.

– A! exclamară ambele fete la unison – iar Lacey le simţi privirile întorcându-se



spre ea.Doctorul Heist nu făcu nici o încercare de a le lămuri mai mult, şi cum bufetul se

golea rapid, pentru că partea a doua a concertului urma să înceapă, fu nevoit săscurteze conversaţia. Zâmbind, îi spuse lui Rose:

– Ţine minte, am să te aştept într-o vizită, curând... Şi trebuie s-o aduci şi peprietena ta şi, dece nu, şi pe domnişoara Cavendish, dacă n-o să se plictisească.

Întoarse o privire întrebătoare spre Lacey. – Mă voi îngriji să primiţi toate trei invitaţii la următorul meu dineu. Sau, poate,

aţi prefera să veniţi la ceai? Englezilor nu le place foarte mult ceaiul de după -amiază? o întrebă el pe Lacey, cu dinţii albi lucindu-i. Mi se pare că au făcut din el un adevăratritual!

Rose, însă, spuse imediat că ea, personal, nu se omora după ceaiul de după-amiază.

– Mi-ar plăcea mult mai mult să ne invitaţi la cină. – Mult mai mult, sublinie Fleur.

Doctorul Heist le zâmbi enigmatic. – Dar dineurile mele au loc seara destul de târziu, explică el, şi s-ar putea ca ora

să nu fie potrivită pentru eleve. Ce părere aveţi, domnişoară Cavendish? Oare MadameBeauregard vă va permite să lipsiţi până atât de târziu?

– Sunt sigură că Madame Beauregard va face o excepţie pentru Rose şi Fleur,dacă o rugaţi dumneavoastră, domnule doctor Heist, răspunse cam rigid Lacey,amintindu-şi uşurinţa cu care Herr Heist îi obţinuse o scutire, după aventura de pemunte.

Zâmbetul lui deveni şi mai amuzat.

– Aşa credeţi? – Nu mă îndoiesc. – Dar dumneavoastră? Sunteţi majoră, nu-i aşa? În cazul dumneavoastră, nu va

fi nevoie să apelez la bunăvoinţa ei. Prietena lui, tânăra în negru, elegantă dar nu deosebit de atrăgătoare, îşi făcu

apariţia în uşă, iar doctorul Heist se întoarse spre ea, scuzându-se că o lăsase să-laştepte. Femeia păru surprinsă să-l vadă înconjurat de trei fete atât de frumoase, apoirăspunse cu cea mai melodioasă voce pe care o auzise Lacey în viaţa ei că n-o făcuse să-l aştepte şi, desigur, oricum nu avea nici o importanţă.

Îi zâmbi lui Lacey. De fapt, le zâmbi la toate trei. Avea cel mai relaxat zâmbet pecare-l văzuse Lacey vreodată, iar ochii ei de culoare cenuşie deschisă aveau o expresiede umor care trăda vizibil faptul că nu era deloc supărată pentru că aşteptase câtevaminute.

– Dar mă tem că orchestra tocmai îşi acordă instrumentele. – Da, da, răspunse doctorul Heist. Nu vom comite păcatul de neiertat,

ocupându-ne locurile după ce toţi ceilalţi s-au aşezat. Schiţă o plecăciune spre cele trei tinere... cu o undă de ironie când se înclină

către Rose şi Fleur. – Vă doresc o seară plăcută, micuţelor. Nu voi uita că am datoria să aranjez

următoarea întâlnire.



Şi, fără a le prezenta însoţitoarei lui, o luă pe aceasta de braţ şi dispărură îndirecţia scărilor cu covoare groase.

Lacey lăsă să treacă vreo câteva secunde înainte de a-i urma, împreună cufetele din grija ei. Rose şi Fleur tot şuşoteau, încercând să ghicească identitateaprietenei doctorului Heist, care nu li se prezentase. Lacey era destul de şocată decruzimea observaţiilor lor... de comentariile deloc îngăduitoare, care nu-i recunoşteau

nici o calitate. Rose era de părere că misterioasa "iubită", cum o numea ea, erasecretara doctorului Heist, şi că acesta o scotea în oraş ca răsplată pentru cine ştie ce.Fleur, care era puţin mai mare şi, prin urmare, mai perspicace şi mai puţin dispusă să selase înşelată de aparenţe, considera că-şi cumpăra hainele din magazine selecte şi eraprea elegantă şi încrezătoare pentru o secretară, dar n-o găsea în nici un caz ofrumuseţe.

Era surprinsă că un bărbat atât de distins ca Ludwig Heist – despre care auzise,dar nu-l mai întâlnise până acum – se afişa în public cu o femeie atât de neinteresantă,trecută de prima tinereţe, când uumătate dintre femeile fără obligaţii – şi cu obligaţii! –

din Ardena ar fi fost încântate să se bucure de compania lui. Îl considera "o ciosvârtă delicioasă, de o masculinitate dementă", dar nu credea

că avea farmecul dezinvolt din ochii albaştri ai doctorului Soames. Şi, în orice caz, nuera englez. Fleur, la acea vârstă anume, era hotărâtă să fie atrasă de englezi şi, dacă eraposibil, într-o bună zi să se mărite cu unul. Considera că bărbaţii ca Roger Soames erauinteresanţi fiindcă dădeau de gol atât de puţin şi erau capabili să fie cruzi.

Aceasta era definiţia pe care o dădea ea indiferenţei. Indiferenţei englezeşti, cusânge rege.

Rose susţinea că doctorul Heist avea putere asupra oamenilor... dar nu prea ştia

în ce fel şi-o manifesta. Ea însăşi fusese fascinată de el din ziua când o ceruse cu împrumut de la părinţii ei ca s-o ducă la un picnic. O fermecase cu îngheţate şi-icumpărase o fabuloasă cutie de ciocolată. Mai păstra şi acum panglica în care fusese înfăşurat pachetul.

Lacey le îndemnă să termine cu conversaţia şi să se grăbească, şi imediat ceajunseră lalocurile lor, începu să facă eforturi hotărâte de a uita întâlnirea de la bufet şia se concentra asupra muzicii. Urma să cânte o soprană binecunoscută, iar Laceyconsidera că ar fi fost foarte nepoliticos şi ingrat să nu-i acorde toată atenţia.

Acelaşi lucru era valabil şi pentru cele două fete. Îşi puteau continua conversaţia

începută la bufet – şi, cu siguranţă, aveau s-o facă! – în camera lor de la Ecole d'Unité.Pentru moment, însă, Lacey insista să nu uite de bunele maniere.

Dar, pe tot parcursul ariei pe care soprana o interpretă fermecător – fără a fiaplaudată în final, pentru că spectatorii elveţieni nu aplaudau niciodată – şi după aceea, în timp ce un pianist cânta Chopin, Lacey simţi o dorinţă aproape incontrolabilă de a întoarce capul din când în când, pentru a descoperi dacă o pereche de ochi, pe care-isimţea privind-o din cealaltă parte a culoarului, făceau într-adevăr acest lucru.

Era absolut sigură că se înşela, dar sezaţia era totuşi extraordinară.



Capitolul 6

În săptămâna următoare, vremea se schimbă, iar pe malurile lacului se lăsă cuadevărat iarna.

Până atunci, zilele fuseseră frumoase şi aurii, fiind o plăcere să se plimbe prinpădure şi chiar să navigheze şi să facă baie în lac, pentru cine era mai îndrăzneţ. Lacey

nu era o atletă şi se mulţumea cu plimbările prin pădure, aşa că fu o dezamăgire pentruea să afle că zilele aurii luaseră sfârşit şi, probabil, n-aveau să se mai întoarcă până înprimăvara următoare.

Când se lăsară ceţurile, învăluind şcoala pentru zile în şir şi acoperind piscurilecele mai înalte ca şi cum acestea ar fi încetat să mai existe, sosi momentul să priveascărealitatea în faţă. Temperaturile coborâseră dramatic, iar sistemul de încălzire centralăal Ecole d'Unité mergea din plin. Elevele îşi închiseră în dulapuri îmbrăcămintea de varăşi-şi scoaseră pulovărele groase şi hanoracele, pantalonii de schi şi cizmele cu tălpigroase.

Era foarte probabil ca, la risipirea ceţurilor, să nu fie zăpadă; dar la fel deprobabil era şi să fie. Cel puţin la altitudinile mai înalte ninsese considerabil, iar uneledintre crestele mai joase erau albe şi greu de recunoscut. Fetele din şcoală abiaaşteptau luna decembrie, când aveau să se mute în cabane, cu o mie de metri mai susde locul unde înfruntau acum rigorile toamne; dar nici uneia dintre ele nu-i plăceaperioada intermediară, când vecinătatea lacului făcea viaţa să pară umedă şi mohorâtă.

Avea loc obişnuia serie de răceli şi guturaiuri autumnale, iar doctorul Soamesera chemat adesea să ia temperatura şi pulsul. Lacey, care în ciuda constituţiei ei zvelteşi a înfăţişării uneori destul de eterice era destul de rezistenţă la aceste boli, rămase

sănătoasă, dar se întâlnea frecvent cu doctorul Soames pe coridoarele şcolii, iar o datăsau de două ori îl întâlni şi afară, când se întorcea de la cumpărături sau ducea elevelemai mici la dentist.

De fiecare dată când se pomenea faţă-n faţă cu ea, doctorul Soames zâmbea într-un stil destul de curios şi se oprea să schimbe câteva cuvinte. Lacey nu ştianiciodată despre ce anume să convserseze cu el şi întotdeauna vedea în zâmbetul lui ooarecare răceală critică, în urma căreia trecea mereu în defensivă faţă de doctorulSoames. Acesta auzise despre accidentul ei de pe munte şi o acuza că i se urâse cuviaţa.

– Fie vă prezentaţi ca ţintă pentru şoferi, fire vă daţi de-a dura pe povârnişuri,remarcă el vesel şi cu o totală lipsă de compasiune, care o irită şi mai mult. Nu vă placeElveţia? Sunteţi victima unei afecţiuni neîmpărtăşite? Sau ce aveţi?

Ochii lui albaştri o priveau sarcastic. – Ţin minte că, prima dată când am stat de vorbă, nu păreaţi prea mulţumită.

Aveaţi o atitudine foarte critică faţă de unele dintre cele mai favorizate ocupante aleacestui stabiliment atât de luxos, iar acum mă întreb dacă nu cumva era invidie pură. Leinvidiaţi pe toate elevele ale căror părinţi înstăriţi nu ezită să-i plătească taxe grase luiMadame Beauregard pentru a le asigura lustrul superficial de care consideră ei că aunevoie?

– În nici un caz!



Lacey părea foarte indignată, iar Roger observă că, atunci când se enerva,obrajii ei dobândeau o culoare cum nu se putea mai atrăgătoare.

– Ştiţi, sunteţi drăguţă, îi spuse el. Nu aveţi motive să le invidiaţi pe fetele cufarmece ca ale lui Fleur Berringer şi ale micuţei Rose Bligh.

În acel moment, Rose Bligh tocmai se apropia pe cărare, iar Roger Soames îizâmbi ca şi cum apariţia ei i-ar fi luminat întreaga zi. Merita, desigur, să-i zâmbească,

căci scurta ei de blană albă era din hermină veritabilă şi avea o glugă din care părulblond scăpa mângâindu-i obrajii ca nişte pene delicate de aur palid. Încântătorii ei ochialbaştri nu se luminară ca două felinare, cum ar fi făcut frumoşii ochi căprui ai lui FleurBerringer, dar îi răspunse cu un zâmbet cochet, iar în timp ce fata îşi continua drumulspre cămin, doctorul Soames fluieră încet.

– V-ar veni să credeţi? O elevă care arată ca o starletă de cinema, finanţată deun tătic generos şi bogat! Dar, deşi o admir pe domnişoara Bligh, nu cred că se comparăcu domnişoara Berringer. Domnişoara Berringer este Sophia Loren şi Gina Lollobrigidala un loc! Are focul rasei latine combinat cu siguranţa de sine îndrăzneaţă ale unei

tinere americane. Iar despre tatăl ei nu pot spune decât că e de-a dreptul vulgar debogat.

– Asta o face să pară în ochii dumneavoastră mai atrăgătoare decât e de fapt? Roger Soames îi zâmbi alene. – Eu sunt un om sărac, să ştiţi. Nici măcar nu mi-am putut deschide încă

propriul cabinet, şi nu mi-ar strica un socru bogat. Cu siguranţă, o face să pară chiarfantastic de atrăgătoare.

Lacey refuză să creadă că Roger Soames se aştepta să-l ia în serios, mai ales întrucât lucirea dispreţuitoare din ochii lui sugera destul de clară un amuzament nu

prea binevoitor. Din cine ştie ce motiv, cum bine ştia, doctorul Soames n-o simpatizaseprima dată când se întâlniseră, iar Lacey se îndoia foarte tare că l-ar fi putut cuceri,chiar dacă ar fi avut un tată bogat şi ar fi fost una dintre cele mai promiţătoare eleve aleşcolii. De asemenea, în pofida zâmbetului lui enervant şi a manierelor reci şiindiferente, bănuia că de fapt nu era indiferent deloc. În Ardena, unde devenisepopular într-un interval de timp foarte scurt, circulau diverse poveşti pe seama lui carereflectau faptul că lumea îi acorda mult credit. Era blând cu copiii, iar când aceştia îierau pacienţi le acorda cea mai mare atenţie. Era bun cu bătrânii şi nu precupeţea niciun efort pentru a le face viaţa mai suportabilă. Ca medic, era în general simpatizat şi

admirat, şi numai când părea incapabil să reziste zâmbetelor provocatoare aleadolescentelor precoce Lacey simţea că avea dreptul să-l dezaprobe.

Din această cauză, precum şi din motivul că o antipatiza vizibil, păreaimprobabil să ajungă vreodată să se înţeleagă bine cu el.

Şi totuşi, într-o după-amiază, spre surprinderea ei, doctorul Roger Soames oinvită să bea ceaiul împreună. Se aflau în Hotelul Meurice, unde Lacey aştepta întoarcerea unei eleve din cursul inferior care fusese luată la cumpărături de tatăl eivenit în vizită, şi urma să se întoarcă peste vreo oră. Neavând nimic de făcut, Laceystătea aşezată într-un salon. Răsfoia într-o doară nişte reviste, cochetând cu ideea de acomanda un ceai, căci era ora patru după-amiaza, iar afară vremea era foarte rece şiumedă, când doctorul Soames intră pe uşile batante ale salonului şi, la vederea ei,



înălţă o sprânceană. – Singurică-singurică? întreb el. Se aşeză pe un scaun de la măsuţa rotundă unde stătea Lacey, zâmbindu-i cam

strâmb. Lacey era îmbrăcată foarte îngrijit şi elegant, într-un taior de lână fină, iar părul îi era, ca întotdeauna, pieptănat cu multă artă, şi strălucea. Nu-i amintea de o narcisă,ci de altceva care avea legătură cu pădurea... poate pentru că taiorul ei era verde şi

până şi pantofii sobri din piele de căprioară aveau culoarea frunzişului în toiul verii. În salonul cald, plin de fotolii confortabile şi flori aranjate discret – flori de seră

– şi vizitatori eleganţi, cu portofelele bine căptuşite, Lacey îl ducea cu gândul la ofăptură rece şi singuratică, rătăcită acolo după ce coborâse din păturile învăluite înceaţă de deasupra oraşului. Pădurile unde ceaţa se agăţa de copaci ca nişte eşarfe deşifon sfâşiate, iar strălucirea glorioasă a toamnei dipsăruse complet.

Părul de o culoare autumnală al lui Lacey şi silueta ei zveltă, înveşmântată înverde, precum şi perfecţiunea mată a pielii ei palide, î l intrigau pe Roger Soames. Sescuză pentru că avea haiele cam umede – şi, întrucât nu purta niciodată pălărie, în

părul lui deschis şi atrăgător străluceau picături de ploaie – şi propuse să guste dintortul savuros care tocmai era adus pe un cărucior de ceai, comandând şi altcevaalături.

– Un ceai chinezesc? Întotdeauna am fost de părere că ceaiul chinezesc mergede minune în după-amiezele ploioase, chiar şi acasă, în Anglia, unde bem aproapenumai ceai indian. Aceasta este particularitate a britanicilor, refuzul lor de a acceptaceaiul chinezesc, sau măcar de a-l bea o dată sau de două ori pe săptămână. Pecontinent, oamenii au gusturi mai catolice.

– Mie îmi place ceaiul chinezesc.

Totuşi, Lacey nu era deloc sigură dacă ar fi fost bine sau nu să-i accepteinvitaţia.

– Aştept o elevă din clasa a treia, care îşi petrece după-amiaza cu tatăl ei. Apromise să-i cumpere tot ce-şi doreşte... şi, întrucât săptămâna viitoare pleacă în Peru,cred că fata îl va sili să se ţină de cuvânt.

– Drăguţ. Vreau să zic, e drăguţ să ai un tată bogat, preciză Roger. Mai ales dacăeşti fată.

Lacey îşi aminti că subiectul taţilor bogaţi îl cam obseda, aşa că nu spuse nimic. Îl văzui făcându-i semn unei ospătăriţe şi, în câteva minute, tortul fu adus la masa lor,

iar Roger comandă şi ceai chinezesc. De asemenea, se servi cu tarte cu cireşe şi cu oprăjitură cu migdale, kirsch şi frişcă, încercând s-o convingă şi pe Lacey să facă acelaşilucru.

Lacey se cutremură. – Nu trebuie să uit de siluetă. – Prostii.Roger îi aruncă o privire, cu admiraţie nedisimulată, lingându-şi frişca de pe

degete. – Aveţi o siluetă perfectă, şi-o ştiţi foarte bine. Sunt de părere că nu este nevoie

să faceţi prea mult pentru a v-o meţine impecabilă. – De unde ştiţi ce fac eu şi ce nu pentru a-mi păstra silueta>? Şi, de fapt, ce ştiţi



dumneavoastră despre mine? – Nu ştiu nimic. Ochii lui albaştri îi întâlniră pe ai ei, zâmbitori. – Ghicesc doar. – S-ar putea să ghiciţi greşit. N-aveţi de unde şti dacă nu trăiesc numai cu fructe

şi cereale.

– Nu dumneavoastră. Roger muşcă din tarta cu cireşe, cu o plăcere atât de vizibilă încât Lacey fu

fascinată. – În pofida aerului dumneavoastră înşelător de fragilitate, aş spune că sunteţi

foarte sănătoasă, iar sănătatea – sănătatea echilibrată – nu se menţine cu ajutorul uneidiete prea stricte. În plus, nu m-aţi putea fulgera cu ochii aceştia verzi aidumneavoastră aşa cum o faceţi, dacă aţi trăi numai cu fructe şi cereale.

Lacey râse şi, pentru prima dată de când se cunoşteau, avu impresia că între eise lega o oarecare prietenie. Îl întrebă cu ce ocazie venise acolo şi dacă era plătit atât

de bine încât îşi putea permite să-şi ia gustările de după-amiază în hoteluri de lux, iarRoger îi alungă iluzia de prietenie dezinvoltă răspunzând imediat că venise ca s-o întâlnească pe Fleur Berringer, care stabilise chiar ea întâlnirea, dar se părea că nuputuse să ajungă la timp.

– A spus să ne întâlnim la ora trei, la Meurice, şi de la trei mă tot învârtesc pe-aici. Cel puţin, ar fi putut avea bunul simţ de a-mi da un telefon, sau de a-mi lăsa unmesaj la recepţie. Lucrul care-mi displace cel mai mult e să-mi pierd vremea, aşteptândtinere care nu mai apar.

– Atunci, de ce o faceţi?

Vocea lui Lacey era rece şi severă. – Ştiţi perfect de bine că fetelor din şcoală nu li se permite să stabilească

întâlniri individuale cu nimeni în afara incintei şcolii... fără aprobarea lui MadameBeauregard, mai exact. Cu siguranţă, ar face o criză dacă ar afla că Fleur şi-a dat întâlnire cu dumneavoastră fără ştireaei.

– De ce?Dinţii albi ai lui Roger străluciră scurt. – Nu sunt eu, pe moment, consultantul medical al tinerelor domnişoare, motiv

pentru care n-ar trebui să aibă nici o obiecţie faţă de întâlnirile noastre?

– Ştiţi foarte bine că acest aranjament ar încânta-o mult mai mult pe MadameBeauregard dacă nu aţi fi consultant medical.

– Touché! Roger îşi privi cu regret farfuria goală. – Ce-am să fac când ajung acasă şi nu voi mai găsi prăjituri ca acestea care se

fac aici, nu ştiu. Apoi îşi aprinse o ţigară şi-i zâmbi maliţios. – Mă credeţi sau nu, dar n-am consimţit la întâlnirea din după-amiaza asta. O

găsesc pe Fleur încântătoare, însă am o slujbă şi o reputaţie – după cum, mai mult saumai puţin, mi-aţi reamintit – şi găsesc puţin cam iritant să fiu chemat la Meurice ca săascult nişte aiureli copilăreşti mult mai potrivite pentru unele dintre prietenele ei.



Probabil nu e nimic important, şi ar fi penibil... – Vreţi să spuneţi că n-a dorit decât un pretext ca să vă vadă? – Da.Roger expiră un nor de fum aromat, lăsându-l să plutească peste masă până

când o învălui. Cuprinză în ceaţa parfumată, Lacey îşi dădu seama că ochii lui albaştri opriveau cu un interes nedisimulat.

– Pur şi simplu nu puteţi înţelege de ce ar vrea mă vadă, pentru un motiv carenu are nici o legătură cu sănătatea. Iar dacă nu s-ar simţi bine, desigur,supraveghetoarea de la şcoala dumneavoastră ar trimite după mine!

– Nu...Lacey îşi termină ultima bucată de tort dar, spre deosebire de doctor, care o

privea atât de intens, nu-şi linse degetele. Şi le şterse cu o batistă pe care o scoase dinpoşetă.

– Nu cred că ar fi bine să vă întâlniţi cu Fleur, declară ea în cele din urmă, sec.Cel puţin, nu în afara incintei şcolii.

– Dar doreşte să se mărite cu un englez, iar în şcoală nu există condiţii pentrucultivarea unei relaţii de acest gen.

Dintr-o dată, în ochii lui apăru o licărire amuzată, care o deconcertă temporarpe Lacey.

– Dumneavoastră ce faceţi când doriţi să vă întâlniţi cu prietenul? – Eu nu am nici un "prieten". – Vreţi să spuneţi că nu aveţi unul aici...? – Nu am nici unul, nicăieri. – Nu aveţi...!

Roger Soames îşi rezemă cotul pe masă şi bărbia în palmă, pregătindu-se să sedistreze.

– Atunci, ce faceţi în timpul liber? – Tot felul de lucruri. – Ca de pildă, plimbări pe malul lacului, sau escaladări ale munţilor, de una

singură? – N-am escaladat nici un munte de una singură. Lacey începea să se enerveze. – N-am făcut decât să mă urc până...

– Până la cabana doctorului Heist? Imediat, Lacey roşi, fără nici un motiv anume, iar doctorul Soames o ameninţă

cu degetul, având o expresie de amuzament sec. – Haideţi, haideţi! Nu se cade să-l alegeţi pe cel mai râvnit burlac din district, iar

apoi să vă urcaţi până la cabana lui şi să-l faceţi să vă salveze dintr-o situaţie dificilă! Înţeleg că v-aţi petrecut noaptea în cabană. Vai de mine şi de mine...! murmură el,clătinând din cap. Lumea o să comenteze, să ştiţi!

Obrajii lui Lacey se înroşiră şi mai aprins. Se simţea scandalizată. – Dacă încercaţi să-l implicaţi pe domnul doctor Heist în ceva neplăcut... – Nu încerc să-l implic pe doctorul Heist în nimic, şi nici pe dumneavoastră nu

încerc să vă implic.



Totuşi, doctorul Roger Soames o privea parcă sub imperiul unei revelaţii. – Doctorul Heist îmi este superior şi are o reputaţie foarte bună îndistrict, aşa că

e firesc să nu suflu o vorbă care să i-o afecteze... nici reputaţia lui, şi niei pe adumneavoastră, la o adică.

Deodată, se aplecă peste masă, atigându-i cu degetul capătul unei şuviţe depăr.

– E culoarea dumneavoastră naturală? Vreau să spun, n-aţi "contribuit" cunimic?

Uşile batante se deschiseră în spatele lor, iar Lacey simţi un uşor curent de aer,când în salonul public intrară două persoanre. Una dintre ele, deşi nu-şi dădu seamaimediat, era doctorul Heist, iar cealaltă era femeia blondă cu care îl văzuse la concertulde la Kursaal. Abia când îl văzu pe Roger Soames privind pe deasupra capului ei, cuinteres, se întoarse uşor şi descoperi că doctorul Heist ajunsese lângă cotul ei.

Ridicând privirea spre ochii lui, i se păru că erau puţin cam reci şi se întrebădacă nu cumva Herr Heist văzuse gestul familiar al lui Roger Soames, când se aplecase

peste masă şi-i atinsese părul. Judecând după expresia rezervată a mediculuiconsultant superior, văzuse şi nu găsea deloc că un salon de hotel era locul potrivit pentru asemenea atitudini intime.

Iar conştiinţa faptului că acel gest nu fusese deloc intim îi făcu faţa şi gâtul să se înroşească năvalnic, ca focul.

– Bună ziua, domnişoară Cavendish. Doctorul Heist se înclină în faţa ei. Însoţitoarea lui pornise spre o masă mai

îndepărtată şi îi zâmbea lui Lacey de acolo. Era îmbrăcată extrem de elegant, într-ohaină de blană neagră, cu pălărie, şi arăta mult mai atrăgător decât la concertul de la

Kursaal. – Ce după-amiază îngrozitoare! comentă Herr Heist. Probabil consideraţi că nu

merită să veniţi tocmai în Elveţia pentru a avea parte de o asemenea vreme. Dădu scurt din cap spre doctorul Roger Soames. – Nici dumneata, Soames. Va trebui să aveţi răbdare amândoi, până la prima

zăpadă. Şi astfel, după ce-i asociase printr-o singură frază aruncată într-o doară, porni

spre prietena lui şi se aşeză la masă, lângă care aştepta deja o ospătăriţă atentă.Prietena luă lista şi o consultă.

– Ceai chinezesc, comandă ea, şi o felie din tortul acela apetisant. Roger zâmbi. – Istoria se repetă, murmură el. Numai că doamna se comportă de parcă

întâlnirea lor nu ar avea nimic întâmplător. Şi parcă am auzit că Herr Heist plănuieşte săse însoare cu ea. Ei bine, presupun că trebuie să atragă şi ea vreun bărbat, dar pe minen-ar putea să mă atragă în nici un caz.



Capitolul 7

La două zile după această întâlnire, Lacey auzi că doctorul Heist îşi amintise depromisiunea sa de a le invita la cină pe ea, Rose Bligh şi Fleur Berringer. La şcoală sosi oinvitaţie, iar Madame Beauregard îi dădu se înţeles că avea să le fie însoţitoare decompanie celor două tinere domnişoare, în seara lor petrecută în oraş.

Deşi nu i se spusese clar, Lacey înţelese perfect că era inclusă în invitaţie numaifiindcă regulamentul şcolii îi interzicea oricărei eleve să se ducă la un dineu sau oricealtă petrecere neescortată – decât dacă lua masa cu un părinte sau o rudă apropiată,ori era invitată de o asemenea persoană undeva. În cazul doctorului Heist, aceasta eraun eminent medic local, dar nu se înrudea prin legături de sânge cu nici una dintre celedouă eleve... aşa că nu-i rămânea decât să le însoţească.

Madame Beauregard îi zâmbi şi-i spuse clar că era o onoare nemărginită, dar pecare nu trebuia s-o lase să i se urce la cap.

Lacey hotărî să-şi cumpere o rochie nouă pentru acea ocazie şi să se ducă la

coafor. În mod normal, se spăla singură pe cap, dar nu-şi putea petrece seara printrecele mai elegante femei din Ardena, învingând dezavantajul de a se simţi îngrozitor demodestă, decât dacă lua măsuri prealabile pentru a evita o asemenea experienţădeprimantă.

Nu că ar fi vrut să impresioneze pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe doctorulHeist, care probabil nici n-avea să observe cu ce era îmbrăcată. Dar mai exista şimândria, atât cea personală cât şi cea naţională... iar Lacey era, la urma urmei,britanică.

Nu voia să le vadă pe acele frumoase şi elegante femei elveţiene, scăpărând ca

licuricii în noapte graţie generoaselor cadouri de la bărbaţi şi poverilor masive debijuterii pe care le purtau asupra ilustrelor lor persoane, privind-o de sus şi şuşotind între ele că englezoaicele erau vetuste şi că totul făcea parte din declinul şi decădereaImperiului Britanic. Întrucât i se trimisese o invitaţie, avea să fie primită pe merit camusafiră, indiferent ce avea de spus Madame Beauregard în privinţa asta, şi erahotărâtă ca, în calitate de invitată, să se prezinte onorabil.

Cel puţin, aşa îşi spunea Lacey după ce hotărâse, destul de pripit, să viziteze unanumit magazin de confecţii celebru, aflat în cel mai select cartier din Ardena, pregătităsă renunţe la salariul pe o lună numai pentru a se asigura că nu era nimic în neregulă cu

înfăţişarea ei. Magazinul pe care-l vizită – lucru pe care-l făcuse nu o dată, cu Rose, Fleur şi

unele dintre celelalte fete – era genul de unitate care deserveşte straturile superioareale societăţii. Dacă doctorul Heist ar fi avut o soţie, aceasta şi-ar fi cumpărat cel puţin oparte din garderobă de la Madame Claire, aşa cum făceam soţiile celor mai distinşicetăţeni din Ardena.

Lacey nu era soţia unui cetăţean distins, nici măcar rudă apropiată, şi de obiceistătea şi aştepta pe un scaun aurit în timp ce elevele îşi alegeau hainele. Dar eracunoscută de Madame Claire, care o considera o tânără destul de neobişnuită şi destulde frapantă, cu părul ei aparte, şi fu intrigată imediat când Lacey intră în salonul eisingură şi spuse, cam cu sufletul la gură, că voia să-şi cumpere o rochie.



Madame simţi că plutea ceva romantic în aer şi fu gata să-i acorde tot ajutorulei. În fond, unele dintre fetele de la şcoală arătau de-a dreptul anost în comparaţie cuLacey, iar lui Madame Claire îi făcea mare plăcere s-o ajute să găsească ceea ce-şidorea.

Alungă gândul culorilor prea ţipătoare, pentru că ar fi riscat să distoneze cufrumosul roşu Tiziano al părului ei, şi-i spuse imediat că ea, una, ar fi ales negrul. Avea o

rochiţă neagră care ar fi fost absolut perfectă, dacă domnişoara Cavendish binevoia s-o încerce; iar când Lacey îi spuse că avea deja o rochiţă neagră, şi se gândise la ceva mairevoluţionar, Madame Claire clătină din cap.

– Cu coloraţia dumneavoastră, Mademoiselle, niciodată nu puteţi spune căaveţi prea multe rochii negre... sau albe, sau gris-perle, sau bleumarin, dacă ar fi pentrutimpul zilei. Dar pentru seară, pentru un mic dineu î n doi, negrul este singura soluţie pecare după aceea n-aţi regreta-o nicidecum!

– Nu pentru un mic dineu în doi am nevoie de rochie, simţi Lacey nevoia săclatrifice, ci pentru o petrecere acasă la domnul doctor Ludwig Heist.

– La domnul doctor Heist? Sprâncenele migălos pensate ale lui Madame Claire se ridicară tocmai până în

mijlocul frunţii, într-un amestec de surprindere şi interes. – Dar asta este cu totul altceva, Mademoiselle! Totuşi, e cu atât mai important

să vă îmbrăcaţi în negru. Astfel, nu veţi pune o notă discordantă faţă de rochiilecelorlalte doamne.

Ridică o piesă neagră îngustă de pe o vitrină interioară şi, în aceeaşi clipă, Laceyştiu că n-ar fi putut să-i reziste. Se deosebea de cealaltă rochie neagră a ei la fel de multca brânza de cretă... şi, încă înainte de a o proba, ştiu că avea să-i stea foarte bine.

Îi venea perfect. Rochia neagră era confecţionată din dantelă apretată... foartefrumoasă şi deloc ieftină. Descoperi acest lucru când văzu eticheta cu preţul. Avea undecolteu excepţional de atrăgător, care-i dezvăluia aproape total gâtul alb ca laptele şiumerii marmoreeni, iar în rest mai consta din foarte puţin, dar puţinul acela o făcea săarate ca şi cum silueta ei graţioasă ar fi fost acoperită, de sub umeri şi până la genunchi, în pânze negre de păianjeni, iar sub genunchi plănuia să poarte nişte colanţi foartescumpi pe care-i cumpărase deja şi o pereche de pantofi negri delicaţi cu cataramebătute în diamante, care erau cea mai extravagantă achiziţie a ei din ultimelesăptămâni.

Îi cumpărase ca să-i poarte cu cealaltă rochie neagră... pe care acum trebuia s-oexileze în fundul garderobei, cel puţin până când cea actuală îşi mai pierdea dinnoutate.

După ce se hotărî să cumpere rochia şi o plăti, Lacey privi cum era împachetată în hârtie de mătase şi pusă într-o cutie super-elegantă, pe care o luă cu ea în magazinulde alături, ca să-şi cumpere lenjerie intimă pentru nouacreaţie şi o eşarfă subţire deşifon negru, spuzită uşor cu raze de lună, în caz că la dineu era deosebit de rece, iar încălzirea centrală din casa doctorului Heist nu putea împiedica apariţia pielii-de-găină.

Apoi se duse la coafor, unde avea deja oră, şi se hotărî să-şi taie puţin dinvârfurile şuviţelor strălucitoare de păr, coafându-se într-un stil nou, adaptat dupăforma feţei ei. Când în sfârşit ieşi din mâinile lui Monsieur Jules, care în mod normal se



ocupa numai de coafurile elitei locale, dar fusese tentat de frumuseţea părului ei, ştiucă avea să atragă destule priviri o dată ce se întorcea la şcoală. Şi spera ca nimeni să nucomenteze – deşi domnişoara Mackintosh avea aproape cu siguranţă s-o facă! – şi canimeni să nu găsească exagerat de extravagantă rochia ei cea nouă, când i-o vedeau.

În total, cheltuise aproape tot salariul pe două luni şi, când primul val deentuziasm îi trecu, fu cam îngrijorată, căci de fapt nu-şi prea putea permite să facă aşa

ceva.Nu se îndoia că domnişoara Mackintosh avea s-o găsească nebună de legat.

* * *

În seara dineului, Lacey făcu o baie fierbinte, apoi se lăsă în voia plăcerii de a se îmbrăca elegant.

Avea destul timp... timp să se ocupe de detalii ca unghiile, sprâncenele – caretindeau să crească destul de stufoase, dacă nu le pensa – şi machiajul.

În mod normal, se farda foarte puţin, dar în seara aceea folosi discret rimel şipuţină culoare de pleoape pentru a-şi evidenţia strania limpezime de cristal a ochilorcenuşii-verzui, cu gene dese. Hotărî să-şi lase vârfurile genelor deschise la culoare,rimelându-le doar în apropierea rădăcinilor, lângă pleoapele albe şi catifelate. Apoi îşiaplică ruj – un ciclamen deschis delicat – şi parfum, depunându-şi câteva picături peloburile urechilor şi la încheieturile mâinilor, şi în sfârşit se privi în oglindă.

Nu putea fi sigură dacă şi alţi oameni ar fi fost de aceeaşi părere, dar găsea căarăta aproape senzaţional... atât de senzaţional, încât în prima clipă nici nu serecunoscu. Coafura era într-adevăr un succes, iar rochia neagră... ei bine, Madame

Claire avusese dreptate. Dacă voia să arate cum nu se putea mai bine, trebuia să se îmbrace în negru. Prin contrast cu rochia, pielea ei arăta aproape nefiresc de deschisă şiperfectă... cam ca alabastrul luminat pe dinăuntru de o văpaie caldă.

Se aştepta ca Fleur şi Rose să holbeze ochii la vederea ei, dar nu fusesepregătită pentru comentariul lui Fleur.

– Pisicii mei! exclamă fata, căscând nişte ochi cât toate zilele. Rochia astatrebuie să vă fi adus la sapă de lemn!

– A fost destul de scumpă, recunoscu Lacey, nemulţumită pentru că se simţea jenată.

Rose, care era pe departe cea mai binevoitoare dintre cele două fete, şi atât demulţumită de propria ei înfăţişare încât considera că o putea învrednici cu puţinăadmiraţie pe o simplă profesoară de engleză, îi zâmbi şi spuse cu entuziasm că îi stătea într-adevăr foarte bine. Ba chiar, nici n-ar fi putut să arate mai bine!

– Mulţumesc. Lacey nu era sigură că un asemenea comentariu avea darul s-o încurajeze, dar îl

acceptă cu bunăvoinţă, apoi propuse, întrucât erau deja în întârziere, să se grăbească şisă ia maşina închiriată care le aştepta.

Era o maşină neagră, foarte lungă, lucioasă şi impresionantă, închiriată de la ungaraj local care obişnuia să asigure transportul doamnelor seara la dineuri. Şoferul înuniformă le ajută să se instaleze şi le oferi pleduri, întrucât temperatura scăzuse



dramatic de la ora ceaiului şi până atunci, iar prin aer pluteau fulgi mari de zăpadă. Lacey se întrebă cum era vremea pe punte, strângându-şi pe trup blana

sintetică veche de trei ani. Îşi imagina o sălbăticie albă deasupra norilor tot maicoborâţi şi-şi spuse că, dacă mai continua să ningă mult aşa, până dimineaţă până şimalul lacului avea să fie alb.

Pe şoseaua lucitoare se vedeau obişnuitele maşini elegante care duceau

oamenii la activităţile serii, şi în ciuda vremii urâte luminile de pe malurile laculuistrăluceau puternic, ca întotdeauna. Se recunoşteau firmele cafenelelor şi numelesingurului teatru care, pe lângă Kursaal, stătea deschis toată iarna. Vitrinelemagazinelor erau luminate, dar pietonii se luptaucu rafalele de vânt îngheţat şi foartepuţini se opreau să privească produsele expuse.

Strada pe care locuia doctorul Heist era foarte liniştită şi extrem de curată. Casalui era puţin mai retrasă, înconjurată de o grădină foarte plăcută, pe care o străbătea oalee scurtă. Pe ferestrele casei şiroia lumina, iar uşa din faţă, când se deschise, lăsă săse reverse o aură portocalie, blândă şi caldă.

Lacey şi cele două eleve coborâră din maşina închiriată şi urară treptele, destulde intimidate. Pe alee mai staţionau şi alte maşini, dovedind că deja sosiseră destul demulţi oaspeţi. Lacey o văzu pe Rose privindu-le. Până şi Fleur părea impresionată.

– Va fi o ocazie nemaipomenită! exclamă ea, cu accentul ei american senzual şitărăgănat. Doctorul ăsta Heist al tău trebuie să fie cineva, prin partea locului.

– Să ştii că aşa e! confirmă Rose. Apoi, dându-şi seama că entuziasmul ei părea aproape copilăresc, rectifică: – Vreau să spun, e un medic extraordinar. A vindecat-o pe mama de o boală

foarte gravă, cu ani în urmă, când ea locuia aici.

Rose privi în lungul şirului de maşini şi alese una care o interesa. Dar nu făcudecât să zâmbească misterios, fără să spună nimic.

Când li se deschise uşa, căldura din casă le învălui primitor. Valetul doctoruluiHeist, un italian brunet şi spilcuit de pe celălalt mal al lacului, le ajută să-şi scoatămantourile, apoi le indică o cameră rezervată pentru doamne. Părea plină desporovăieli scăzute, şi pentru că dintre cele trei nou-venite numai Lacey era trecută dedouăzeci de ani, şi toate trei proveneau de la o instituţie dedicată îmbunătăţiriicalităţilor tineretului feminin – ceea ce implica lipsa de experienţă mondenă – tindeausă fie mai reţinute, nepărând sigure ce anume se aştepta de la ele, când văzură mica

armată de reprezentate sofisticate ale sexului frumos.Apoi Fleur, care niciodată nu rămânea prea mult timp sfioasă sau nesigură pe

sine, înaintă spre una dintre oglinzi şi începu să-şi retuşeze machiajul. Rose îi urmăexemplul, dar Lacey conchise că, dacă în acel stadiu al serii era ceva în neregulă cu înfăţişarea ei, era mai bine să lase problema neremediată pentru moment. Nu de alta,dar printre ocupantele camerei de toaletă femeiască se număra şi prietena doctoruluiHeist, care veni spre Lacey şi i se adresă prietenos:

– Dumneavoastră sunteţi domnişoara Cavendish, nu-i aşa? V-am întâlnit, cred,cu două ocazii, iar doctorul Heist mi-a vorbit despre dumneavoastră. Nu cumva predaţila Ecole d'Unité?

Lacey răspunse că aşa era.



Prietena doctorului Heist, îmbrăcată elegant dar sobru, ca de obicei, cu niştemagnifici cercei cu smaralde şi brăţări din aceeaşi garnitură care-i atenuau sobrietatea înfăţişării, zâmbi, ca şi cum şi-ar fi dat seama că se făcuse vinovată de o omisiune.

– Nu mă cunoaşteţi, nu-i aşa? Numele mei este Reisenfeld... Gerda Reisenfeld.Aş dori să fim prietene, domnişoară Cavendish.

Şi îi întinse mâna.

– Doctorul Heist pare să creadă că vă simţiţi cam singură, aici, în Ardena. – Nu zău? Lacey, însă, era atât de surprinsă încât nu putu spune mai mult de-atât... nici

măcar ca să răspundă ofertei de prietenie.Fräulein Reisenfeld se privi în oglindă, aranjându-şi un capăt al părului blond şi

lucitor care-i aureola capul. Apoi se uită amuzată la cele două eleve din grija lui Lacey. – Domnişoara Berringer şi domnişoara Bligh sunt două tinere foarte

atrăgătoare, observă ea. Când eram de vârsta lor, jucam deja rolul de amfitrioană pelângă tatăl meu. Dar, pe vremea aceea, în pofida a ceea ce se spune azi despre

dezvoltarea rapidă a tineretului în general, aveam un simţ de răspundere extrem debine dezvoltat, iar tinerele din liceu nu participau la asemenea petreceri. Totuşi,doctorul Heist pare să găsească amuzantă prezenţa lor aici. Nu sunt sigură că-i împărtăşesc părerea.

Şi, întrucât expresia ei devenise dintr-o dată extrem de serioasă şidezaprobatoare, Lacey deduse că singurul lucru care o nemulţumea în legătură cu Fleurşi Rose era excesul de atracţie feminină pe care-l emanau împreună... şi faptul cădoctorul Heist, bărbat fiind, nu rămâne complet indiferent.

Altfel, de ce s-ar fi deranjat să le invite la dineu?

Lacey reuşi să le ia pe cele două fete din faţa oglinzii pe care o foloseau împreună şi, după ce i le prezentă formal domnişoarei Reisenfeld, conchise că sosisemomentul să-i ureze bun-găsit amfitrionului.

Când traversară spre salonul principal, îl găsiră pe Herr Heist în hol, iar Lacey fuaproape la fel de surprinsă să vadă cât de atrăgător arăta în ţinută de seară... o ţinutăde seară foarte formală, cu cravată albă şi ţinte bătute în diamante pe pieptarulcămăşii. Arăta complet în ton cu casa, care era elegantă într-un stil masculin auster şiplină cu obiecte de artă atent selecţionate, vaze chinezeşti şi covoare orientale groase.

Se vedea clar să fusese informat despre sosirea lor şi aştepta să le primească.

Rose, care-l cunoştea cel mai bine, îi întinse mâna fără sfială sau stângăcie, cerându -ipărerea despre rochia pe care o purta. Făcu o piruetă, învârtindu -se pe piciorul eisuplu, astfel încât poalele bleu ale rochiei i se înfoiară în jur, iar parfumul ei delicat darpătrunzător se răspândi în tot holul.

Ludwig Heist îşi încreţi nasul, cu o expresie de admiraţie în ochi. Fata era într -adevăr delicios de fermecătoare, arătând, de la vârfurile aurii ale pantofilor până lacreştetul strălucitor al capului, ca visul oricărui colecţionar pedant de objets d'art. Şi,cum doctorul Heist o cunoştea de când fusese o fetiţă cu capul ca aurul, era foarte uşorde înţeles că o primea cu atât mai bucuros în casă. În timp ce se întorcea în toatepărţile să fie inspectată, Rose îl lăsă s-o ia de mână... pe care Herr Heist uită să i-oelibereze un interval cam prelungit, după ce inspecţia se sfârşi.



– Eşti încântătoare ca întotdeauna, îi spuse el. Şi mă umpli de uimire, pentru căde fiecare dată când te văd eşti tot mai femeie! comentă el, atingându-i uşor şimângâietor obrazul cu vârful degetului arătător. Când am întâlnit-o prima oară pemama ta, semăna foarte mult cu tine acum, dar de-atunci au trecut cincisprezece ani,iar gândul acesta mă face să mă simt foarte bătrân!

– Aiurea!

Rose îl luă de braţ, agăţându-se un moment de acesta, în timp ce capul ei blond îi atingea umărul, iar ochii albaştri priveau spre ai lui aproape languros.

– Acum cincisprezece ani trebuie să fi fost foarte tânăr şi, în orice caz, un bărbat îmbătrâneşte mult mai încet decât o femeie. Uite, de pildă, un bărbat de treizeci de anişi o femeie tot de treizeci... ei bine, nu mai au nimic în comun! Femeia e bătrână – încomparaţie cu el! Pe când bărbatul nu este decât cu atât mai interesant!

Fräulein Reisenfeld apăru în spatele lor şi, auzind comentariul, remarcă sec: – Ce informaţie interesantă! Doctorul Heist îi zâmbi.

– Declaraţiile sentenţioase ale tinereţii! Nu trebuie să le dai atenţie, Gerda, îirecomandă el.

Totuşi, expresia domnişoarei Reisenfeld rămase la fel de crispată. Ludwig Heist îi întinse mâna lui Fleur, apoi prinse strâns degetele lui Lacey.

– Cât de mult mă bucur că vă revăd, domnişoară Cavendish, o salută el, fără caochii să-i trădeze nici cea mai vagă expresie. Nu mă îndoiesc că vă va face mare plăcere să auziţi că printre oaspeţii mei din seara aceasta se numără şi doctorul Soames.Dumneavoastră şi cu el vă cunoaşteţi destul de bine, pare-mi-se, şi întrucât amândoisunteţi englezi, cred că acest lucru nu este deloc surprinzător.

Înainte ca Lacey să poată răspunde, Fleur scoase un mic chiuit neinhibat deplăcere şi se repezi înaintea lor în salon. Doctorul Heist îi zâmbi lui Lacey răutăcios – şi, ise păru ei, compătimitor.

– Poate-ar fi trebuit să fiu mai atent când am lansat invitaţiile, remarcă el, înainte de a se întoarce să ureze bun-venit unui alt oaspete.

Frumosul salon principal al casei era plin când Lacey intră, iar tânăra se întrebăce fel de cină pregătise doctorul Heist şi dacă aveau să se aşeze cu toţii comod la masă.Mai târziu, avea să descopere că era o masă desebit de lungă, pe măsura sufragerieiimense şi elegante, iar numărul scaunelor tapiţate cu satin de damasc corespundea

perfect celui al persoanelor invitate, astfel încât nu rămânea nici unul care să steaneocupat şi singuratic, la perete.

Roger Soames îi făcu semn imediat ce o văzu intrând în cameră, şi cu toate că între timp Rose se agăţase de el strâns ca o lipitoare, acest lucru nu-l împiedică s-osalute în mod deosebit pe Lacey, zâmbindu-i ca şi cum i-ar fi aşteptat cu cea mai marenerăbdare apariţia.

– Doctorul Heist a spus că te voi însoţi la cină, spuse el, şi abia asştet. Reuşi să scape de Rose destul timp ca s-o ia pe Lacey de braţ şi s-o conducă într-

un colţ. Îi puse în mână un pahar şi se aşeză lângă ea, pe o canapea mică Empire. Înochi i se citea că, după părerea lui, rochia cea neagră părea să fie cea mai înţeleaptăachiziţie pe care o făcuse Rose în viaţa ei.



– Arăţi... încântător, îi spuse el, ca şi cum ar fi căutat cuvântul cel mai potrivit.Nu mai există aici nici o femeie care să-ţi poată face faţă.

– Ce aiureli! exclamă Lacey, deşi cuvintele lui îi stârniseră totuşi un neaşteptatfior de plăcere... cu atât mai mult cu cât doctorul Heist, întâmpinând-o, nu păruse delocimpresionat de înfăţişarea ei. Ştiţi perfect de bine că n-aş putea să concurez cu... toatecelelate, spuse ea, arătând spre elveţiencele superb îmbrăcate, printre care se vedeau

şi Fleur, cu ochii ei negri, şi capul auriu al lui Rose. – Asta-i cea mai mare prostie pe care ai spus-o vreodată! exclamă Roger; se

aplecă înainte până când bărbia lui îi atinse părul. Nu ştiu ce-ai făcut cu părul ăsta, dar esuperb, îi spuse el cu entuziasm. Iar cât despre parfum...

Îşi încreţi nasul la fel cum făcuse, cu puţin timp în urmă, domnul Gresham. – Asupra mea are un efect de-a dreptul zdrobitor. După ce-am să stau lângă

dumneata toată seara, va fi foarte greu să mă mai disloce cineva. Lacey râse, prefăcându-se doar amuzată de afirmaţiile lui exagerate, dar acest

lucru nu-l împiedică pe englez să-i deschidă mica poşetă de brocart, de unde-i scoase

batista de dantelă, pentru a-i inahla deliberat parfumul. – Minunat! declară el. În cealaltă parte a lui Lacey apăru doctorul Heist, care se aplecă politicos spre

ea. – Vă mai pot servi cu ceva de băut, domnişoară Cavendish? se interesă el, o

idee cam ţeapăn. Văd că paharul dumneavoastră este aproape gol. – Nu... Nu, vă mulţumesc, răspunse destul de grăbită Lacey – şi, privind în ochii

lui închişi la culoare, i se păru că vedea acolo o uşoară undă de dispreţ. Niciodată nubeau mai mult decât un pahar.

– Abstinentă, murmură Roger Soames. – Sunteţi absolut sigură? întrebă doctorul Heist, ridicând din sprâncene. – Cât se poate de sigură. La masă, restul musafirilor se aşezară să ia o cină de la care se aşteptau în mod

vizibilă să fie de prima calitate şi servită admirabil, iar Lacey, în timp ce ascultaconversaţiile în engleză, franceză şi germană care se desfăşurau împrejurul ei, privindexpresiile animate şi încercând în acelaşi timp să răspundă întrebărilor pe care i lepunea doctorul Roger Soames, observă îndeosbi calitatea excelentă a mâncăruriloraduse şi valoarea aparte a vinurilor ce le însoţeau, conchizând că doctorul Heist avea o

menajeră şefă formidabilă, precum şi o bucătăreasă de prima mână, ascunse undeva încasă. Iar când îl întrebă pe Roger despre aceste lucrurl, doctorul englez recunoscu căHerr Ludwig Heist, după părerea lui, era un amfitrion desăvârşit şi se ştia că manifesta omare pedanterie privind modul cum îi era gospodărită casa... Fără îndoială, acesta eraunul dintre motivele pentru care plănuia să se întoarse cu Fräulein Reisenfeld, care deşinu era o frumuseţe şi trebuia să fi trecut binişor de treizeci de ani, arăta cu siguranţăcapabilă să i se încredinţeze sarcina preluării rolului de stăpână a unei asemenea case.

Lacey aruncă o privire spre ea, în lungul mesei din lemn de trandafir – stăteaaşezată la stânga doctorului Heist, în timp ce la dreapta lui stătea o moştenitoare cambătrâioară – şi-şi spuse că, văzută printre vazele cu trandafiri galbeni şi albi, pe fondulpereţilor oliv, al covorului verzui şi al draperiilor de damasc care încadrau un magnific



ţi-o arăt... şi-i poţi spune mamei tale că încă se mai află în posesia mea, adăugă,ridicându-se cu un zâmbet aproape intim; Rose îi ţinea mâna pe mânecă, iar LudwigHeist i-o potrivi la braţul lui. Vino.

De lângă pian, Fräulein Reisenfeld îi privi cum ieşeau şi, deşi se întoarse sprepartitură, era clar că ceea ce făcea încetase s-o mai intereseze, o dată ce asistase laplecarea doctorului Heist cu eleva ce optsprezece ani care se agăţa de braţul lui într-un

mod atât de vizibil, ca şi cum ar fi fost în cei mai apropiaţi termeni cu el şi o ştiauamândoi.

Înainte ca doctorul Heist şi Rose să se întoarcă în salon, câţiva oaspeţi plecară.Afară începuse să ningă abundent, iar pe străzile din apropierea lacului paşii şi roţilemaşinilor nu scoteau nici un sunet, pe covorul de zăpadă. Doctorul Soames fusesenevoit să-şi ia rămas-bun la scurt timp după cină, încă înainte de a fi servite cafelele, dincauza unui apel urgent de la un bolnav, iar când sosi momentul pentru ca şi Lacey şicele două eleve din grija ei să plece, se constată că maşina închiriată de ele nu numaicănu se întorsese la timp pentru a le duce la şcoală, ci şi, înzăpezindu-se, nu mai putea

ajunge, şi toate celelalte maşini din garajul respectiv se luptau deja cu nămeţii, ducândoamenii acasă de la teatre, cluburi de noapte şi alte localuri de divertisment.

Lacey era copleşită, neputându-se gândi la nici o soluţie. Maşinile plecau unadupă alta din fundătura liniştită unde se afla casa doctorului Heist, iar Fleur reuşi să seurce într-una din ele, în timp ce Rose găsi un loc în alta. Aceasta însemna că Laceyrămăsese singura fără nici un mijloc de transport pentru a ajunge acasă şi începea să-şispună că nu-i mai rămânea decât să pornească pe jos, când doctorul Heist îi vorbi încetla ureche:

– Nu trebuie să vă faceţi griji, domnişoară Cavendish. Din fericire, domnişoara

Bligh şi domnişoara Berringer sunt amândouă în drum spre casă. Am făcut bine, nucredeţi, că le-am asigurat mijloacele de transport? Iar pe dumneavoastră am să vă ducchiar eu. Şoferul meu are liber în seara asta, dar voi conduce eu maşina.

Vorbea pe un ton atât de liniştit, încât Lacey ridică spre el o privire întrebătoare.De ce, îi trecu ei prin minte, nu se oferise să le ducă pe toate trei acasă, în loc de a legăsi fetelor alte maşini? Când îi văzu ochii, observă că expresia acestora era mairelaxată decât fusese toată seara, şi îi zâmbea cam enigmatic.

– Vă gândiţi că m-aş fi putut oferi să le duc pe Rose şi Fleur? Mă rog, cred că aşae... dar, cumva, nu mi-a venit ideea. Şi se spune că, dacă doi oameni îşi ţin companie,

trei sunt o mulţime. Ei bine, patru ar fi fost o mulţime şi mai mare, nu-i aşa? O ajută să-şi îmbrace blana sintetică. – Veniţi, domnişoară Cavendish... Domnişoară Lacey Cavendish! Ştiţi, continuă

el pe un ton de conversaţie, m-am gândit mult la numele dumneavoastră de când l-amauzit primaoară şi am ajuns la concluzia că vi se potriveşte. Vi se potriveşte chiar foartebine! Şi... îmi place!



Capitolul 8

Lacey fu uimită să vadă cât ninsese în timp ce doctorul Heist şi oaspeţii lui îşisavuraseră cina bine gătită şi cafeaua, conversând nepăsători.

Când ajunsese la el acasă, împreună cu Fleur şi Rose, pe jos fusese doar un stratsubţire de zăpadă. Acum, o tăcere stranie învăluia totul, pentru că zăpada era foarte

adâncă. Totuşi, în oraş porniseră deja buldozerele, iar maşinile puteau înainta cu oviteză rezonabilă.

Ninsoarea încetase pentru câtva timp, iar deasupra licăreau îngheţat câtevastele pe un cer albastru- închis ca de cerneală. În timp ce maşina mergea pe malullacului, stelele se oglindeau în suprafaţa apei, precum şi piscurile cu stratul lor proaspătde zăpadă, care acum se vedeau în toată splendoarea lor maiestuoasă, doar cu câtevafurioare ce ceaţă învăluind pantele mai joase.

Confortul din maşină era extrem de plăcut pentru Lacey într-o asemeneanoapte, dar maşina nu era aceeaşi cu care coborâse cândva muntele, în compania

doctorului Heist, după accidentul de lângă cabana lui. Era o maşină puţin mai mică, darfoarte elegantă şi uşorextravagantă, concepută pentru a fi folosită de un om dispus săaprecieze adecvat acest mijloc de transport, mai degrabă decât kilometrajul pe care-lputea parcurge fără nici un efort din partea lui.

Lacey deduse, în timp ce stătea lângă Ludwig Heist, că acestuia îi plăcea săconducă, atunci când avea posibilitatea să se relaxeze la volan şi nu se gândea laurmătorul pacient pe care urma să-l examineze în cabinet sau la domiciliu. Mâinile lui înmănuşate se rezemau destins dar competent pe volan şi, cu toate că ochii nu i sedezlipeau de drumul din faţa lui, nu dădea impresia că s-ar fi concentrat exclusiv asupra

şofatului, alungându-şi din minte orice alt gând. Când Lacey aruncă o privire laterală, prin întuneric, spre profilul lui atrăgător,

văzu că arăta îngândurat, dar nu închis în sine însuşi. Când se urcaseră în maşină, doctorul Heist îi dăduse o pătură pe care să şi-o

pună peste genunchi, iar Lacey stătea ghemuită comod dedesubt, cu mâinile strânse înpoală. Ştergătoarele de parbriz susurau încet, înlăturând fulgii care se mai depuneaudin când în când pe plexiglas, iar căldura din maşină şi tapiţeria de piele confortabilăaccentuau atmosfera de o stranie intimitate, mult mai relaxată decât ar fi fost înmaşina aceea impresionantă cu care coborâseră muntele.

– V-aţi simţit bine astă seară? se interesă încet doctorul Ludwig Heist, după untimp, în vreme ce-şi continuau drumul pe malul lacului.

Întrebarea lui o surprinse în chip ciudat pe Lacey. – Sigur că da, răspunse ea, parcă uşor descumpănită. M-am simţit foarte bine. – Nu păreţi prea convinsă. În glasul şi pe buzele lui se simţea o undă de zâmbet. – O, ba da – vă asigur că aşa a fost, domnule doctor. Am petrecut o seară

extrem de plăcută, accentuă Lacey. – Poate că nu vă plac dineurile? – Nu am prea multe ocazii să fiu invitată la dineuri, recunoscu ea cam abătută. – În Ardena, dăm mereu dineuri, prânzuri şi... supeuri. Este metoda noastră de



a menţine strânse legăturile cu prietenii. Nu aveţi mulţi prieteni în Ardena? – Nu prea mulţi. – Fräulein Reisenfeld doreşte foarte mult să vă împrieteniţi. Sper că-i veţi

răspunde cu aceeaşi bunăvoinţă. Din nou, Lacey fu surprinsă. – Fräulein Reisenfeld? Foarte frumos din partea ei...

Totuşi, sprâncenele i se îmbinară, a nedumerire. – Dar nu prea înţeleg de ce ar dori să se deranjeze pentru mine. – Nu?Lumina lămpilor de bord contură chipul lui Herr Heist, în timp ce arunca o prvire

spre Lacey. – Gerda mi-e prietenă foarte bună şi avem multe interese comune, îi explică el,

destul de enigmatic. Când pe mine mă interesează ceva în mod deosebit, Gerda îmiurmează exemplul aproape invariabil.

Urmă un moment de tăcere, apoi Lacey spuse, aranjându-şi pătura peste

genunchi. – Încercaţi să-mi spuneţi că, după ce mi-aţi venit în ajutor când m-am rostogolit

pe munte, am început să prezint un interes deosebit pentru dumneavoastră, domnuledoctor?

Dinţii albi ai lui Ludwig Heist luciră în penumbră, când zâmbi mai larg. – Ei, de ce nu? întrebă el pe un ton amuzat. În fond, când salvezi o viaţă, viaţa

aceea, conform unei străvechi superstiţii chineze, îi aparţine de drept celui care asalvat-o. Nimeni n-ar putea spune că, în după-amiaza aceea pe munte, v-am salvatviaţa, dar dacă accidentul dumneavoastră s-ar fi întâmplat în oricare alt loc, nu chiar

lângă cabana mea, s-ar fi putut să vă fie cam greu să vă reveniţi fără ajutor... şi mă îndoiesc foarte mult că v-aţi fi putut întoarce pe jos până la Ardena, după lovituraaceeala cap. Arătaţi extrem de ameţită, înţelegeţi, când v-am găsit.

Lacey îl privi serioasă. – Da, cred că aveţi dreptate, spuse ea, recunoscând apoi: eram foarte ameţită. Mâna doctorului Heist părăsi un moment volanul, pentru a o atinge uşor pe

genunchi. – Sărăcuţa de dumneavoastră, murmură el. Şi nici nu sunteţi foarte mare, nu-i

aşa? adăugă, pe un ton misterios.

Lacey îl privi din nou. Îşi aminti că-l crezuse incapabil să o ducă în braţe până lacabana lui, dacă ea nu s-ar fi putut ţine pe picioare... Nu fiindcă ar fi fost scund sau preaslab, ci din cauza constituţiei lui suple şi a eleganţei curioase pe care o emana chiar şicând era îmbrăcată în şort şi cămaşă kaki.

Acum, însă, cunoscându-l mai bine, era absolut convinsă că ar fi putut s-o ducă în braţe pe o distanţă considerabilă, dacă ar fi fost nevoie. Puterea lui avea o anumităcalitate ca tăria oţelului, în ciuda supleţei şi a eleganţei... Şi chiar când mâna i sedepunea uşor pe genunchi, simţea ceva din acea putere transmiţându-i-se, indiferentdacă Ludwig Heist însuşi o ştia sau nu.

Spuse cu aceeaşi voce serioasă, pe un ton de scuză: – Nu cred că v-am mulţumit vreodată cum se cuvine, domnule doctor Heist,



pentru toată osteneala pe care v-aţi dat-o în interesul meu, atunci pe munte. Aţi ieşitdin casă şi v-aţi petrecut noaptea la han, pentru că probabil ar if fost deplasat să înnoptăm amândoi sub acelaşi acoperiş.

– Credeţi că n-ar fi fost deplasat?Prin contrast cu tonul ei, glasul lui era nepăsător şi la fel de enigmatic ca înainte. – Aşa credeţi?

– Ar fi putut să fie puţin cam compromiţător. – Pentru dumneavoastră? – Şi pentru dumneavoastră. Pentru amândoi, cred. – Şi nu s-ar fi cuvenit să vă compromit, nu-i aşa? – Nici ca eu să vă compromit pe dumneavoastră. Ajunseseră într-o parte a malului unde era foarte linişte, iar traficul se redusese

simţitor... Chiar şi la ora aceea târzie, cu străzile pline de zăpadă, prin Ardena continuausă circule destul de multe maşini. Oamenii se întorceau prudenţi acasă de la petreceri şialte întruniri sociale, iar din când în când câte un chip privea dintr-o maşină în trecere,

iar posesorul acestuia îl recunoştea pe doctorul Heist şi-i făca cu mâna. Se zărea lucireaunei mâini albe şi îngrijite şi sclipirea unei brăţări, iar doi ochi curioşi o cercetau peLacey. Uneori, mai multe perechi de ochi curioşi.

Lacey stătea retrasă încolţul maşinii, sperând ca nici acum să nu-l compromităpe doctorul Heist.

Dar acel capăt al lacului, de unde în curând aveau să cotească spre şcoală, eraatât de pustiu, ca şi cum toţi cei din partea locului ar fi ajuns deja acasă, şi nu maiapărea nici o pereche de ochi care să-i observe. Doctorul Heist opri maşina într-un locde unde aveau o vedere minunată a lacului şi a culmilor de pe malul opus şi, în timp ce

Lacey încă se mai întreba de ce oprise şi de ce nu era mai nerăbdător să ajungă înapoi, în casa lui confortabilă, scoase din buzunar o tabacheră şi i-o oferi.

– Ştiu că nu fumaţi prea des, dar ocazional tot o faceţi, nu-i aşa...? Ochii lui î ntunecoşi o priveau gânditori. – Compania e mai plăcută, înţelegeţi. – Da, cred că aşa este, răspunse Lacey, acceptând ţigara. Chipul lui se apropie de al ei, în timp ce-i aprindea ţigara cu bricheta. – A fost ciudată întâlnirea noastră din ziua aceea, nu credeţi? întrebă el,

lăsându-se la loc în scaun.

– Foarte ciudată. – De-atunci, m-am gândit foarte des la dumneavoastră. Speram să nu vă simţiţi

prea înţepenită şi cu dureri, a doua zi după ce ne-am despărţit. Am lăsat o reţetă lasupraveghetoare pentru dumneavoastră şi sper că v-a ajutat.

– Într-adevăr, confirmă recunoscătoare Lacey. A făcut adevărate minunei. Doctorul Heist rămase privind-o în tăcere atât de mult timp, încât Lacey începu

să se simtă henată. În sfârşit, întoarse capul spre malul celălalt. – Spuneţi-mi îi ceru el scurt, cât de bine îl cunoaşteţi pe doctorul Soames? Lacey fu surprinsă imediat. – Foarte puţin, recunoscu ea. Ochii doctorului Heist se întoarseră din nou spre ea, cu sprâncenele negre



înălţându-li-se. – Chiar aşa? întrebă el. – Sigur că e chiar aşa, răspunse Lacey, pe un ton aproape ofensat. – E un compatriot de-ai dumneavoastră, îi reaminti doctorul Heist. – Şi ce importanţă are asta? – S-ar putea să doriţi să-l vedeţi mai des, fiindcă... mă rog, fiindcă sunteţi

compatrioţi. Fu rândul lui Lacey să fie amuzată, şi uşor neîncrezătoare. – Domnule doctor Heist, se interesă ea pe un ton binevoitor, dumneavoastră să

simpatizaţi propriii compatrioţi numai fiindcă vă sunt compatrioţi? Întunecimea intensă din ochii lui fu luminată de un zâmbet neaşteptat, curios

de uşurat. În lumina lămpilor de bord, Lacey îi putu vedea zâmbetul arcuindu-i buzelefrumoase, cu colţurile întoarse uşor, atractiv, în sus.

– Înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise el. Înţeleg foarte bine. – Ei?

Pe neaşteptate, doctorul Heist se încruntă din nou. – Atunci, dacă aşa este, de ce-i permiteţi să vă atingă pe faţă într-un local

public?Expresia lui era nemulţumită, iar în ochi i se citea o atitudine critică. – L-am văzut chiar eu făcând acest lucru deunăzi, în timp ce vă beaţi ceaiul cu

el, şi n-a părut să vă deranjeze. S-a aplecat peste masă şi s-a jucat cu o şuviţă din păruldumneavoastră.

Lacey îşi amintea foarte bine incidentul şi, în acelaşi timp, era nemulţumită deRoger Soames, care probabil avea obiceiul de a face asemenea lucruri când îi oferea

câte unei tinere drăguţe un ceai, sau îi dedica o parte din timpul lui liber. Acum, însă, îiera dificil să explice de ce nu obiectase mai puternic.

– N-a fost nimic, spuse ea... pe un ton oarecum defensiv. De fapt, continuă, nutocmai sincer, nu-mi amintesc preabine dacă a făcut aşa ceva.

– Dar tocmai aţi spus că n-a fost nimic. – Ei, e clar că n-a fost mare lucru, din moment ce nici măcar n-am observat.Imediat, sub privirea lui acuzatoare, Lacey deveni indignată. – Efectiv, nu a fost nimic mai mult decât faptul că Rose v-a luat de braţ în public,

dând foarte clar de înţeles că... ei bine, că vă simpatizează foarte mult. Ba chiar, o şi

spune.De astă dată, privirea ei devenise acuzatoare. Lacurile blânde gemene, cenuşii-

verzui, dintre genele ei cu vârfuri strălucitoare îl priveau cu nemulţumire temporarnedisimulată.

– De ce consideraţi că e în regulă ca Rose să se poarte aşa în public, şi să aveţiobiecţii numai fiindcă doctorul Soames – probabil involuntar – m-a atins pe obraz?

Un moment, doctorul Heist păru aproape descumpănit; apoi, spre completa eisurprindere, îşi aruncă pe spate capul cu păr închis la culoare şi izbucni în râs. Râdea caşi cum s-ar fi distrat copios, iar viaţa n-ar fi fost decât pură plăcere şi încântare.

– Drăgălaşa de Rose! exclamă el. E încântătoare, nu-i aşa? Sper din toată inimacă a ajuns cu bine înapoi la şcoală.



Apoi îşi strivi ţigara în scrumieră şi-şi aprinse imediat încă una. După care, îiatrase atenţia lui Lacey spre peisajul de basm al lacului.

– Nu-i aşa că e splendid? întrebă el, aproape cu fervoare. Ardena a statliteralmente sub un nor, săptămâni de-a rândul, dar în curând va ieşi din nou la lumină,cu adevărat frumoasă. Acolo, sus, continuă, arătând cu capul spre piscurile înalte carese ridicau deasupra lor, zăpada se va întări nu peste mult, iar atunci ne vom pune

schiurile şi vom descoperi cât de încântătoare poate fi viaţa. Îmi vei petrece weekend-urile la cabană – weekend-urile în care pot scăpa, mai bine zis – hotelul va fi deschis, iarEcole d'Unité se va muta in corpore. O să-ţi placă să locuieşti pe coasta muntelui,Lacey?

Lacey fu surprinsă de bruscheţea cu care trecuse la folosirea numelui ei debotez... apoi, dintr-o dată, se simţi nedumerită.

– Da, o să-mi placă foarte mult, răspunse ea. – Rămâne de văzut cât de mult o să-ţi placă, o avertiză Ludwig Heist. Dar sunt

destul de sigur că-ţi va plăcea. Oricum, continuă el pe un ton mai glumeţ, nu trebuie să

încerci prea des să aluneci în jos pe pantele muntelui. Neputându-se stăpâni, Lacey îi surâse. Parcă s-ar fi simţit datoare să-i

zâmbească. – Voi încerca, îi promise ea.Expresia doctorului Heist deveni serioasă. – Trebuie să te duc înapoi, îi spuse. Se aplecă prin faţa ei, ca să se asigure că fereastra de alături era bine închisă. – Nu trage curentul? – Nu. Aici, în maşină, e o căldură delicioasă. Mi-aş dori să nu trebuiască să... s-o

părăsesc. – Serios?Braţul lui rămăsese întins de-a lungul spătarului şi, când Lacey întoarse capul

spre el, involuntar îl atinse cu o şuviţă de păr pe faţă. Îl simţi devenind rigid un moment,iar expresia ochilor lui, aflaţi la doar câteva degete distanţă de ai ei, o nedumeri total.Imediat, avu senzaţia că sângele îi făcu un salt în vene, când Ludwig Heist vorbi sacadat, în timp ce ridica mâna şi-i atingea obrazul, cu o expresie aproape întrebătoare.

– Am avut obiecţii faţă de acest gest din partea lui Soames, recunoscu el, darnu-l pot învinui întru totul. Eşti foarte tânără, foarte frumoasă şi foarte englezoaică – în

pofida părului atât de ne-englezesc. Ştii asta, Lacey? Respiraţia lui Lacey se opri în gât, iar la baza acestuia începu să-i pulseze

nebuneşte o venă. – Dacă aşa spuneţi dumneavoastră, domnule doctor Heist... încercă ea s-o ia în

glumă. – Aşa spun eu. Degetele lui alunecară în jos, până când îi prinseră bărbia, iar lui Lacey abia

dacă-i veni să creadă... dar chipul lui întunecat, bine bărbierit, se apropia tot mai mult.Şi apoi, îi dădu drumul şi vorbi din nou, pe acelaşi ton crispat dinainte.

– Să-mi aminteşti că există un lucru pe care trebuie să-l fac într-o bună zi,micuţă Lacey, şopti el.



– Ce anume? – Să te sărut.



Capitolul 9

Zăpada durase câteva zile, după care începuse dezgheţul, însoţit de încă operioadă de vreme deprimant de urâtă, cu ceaţă şi ploaie, înainte de începutulninsorilor propriu-zise. Între timp, Crăciunul venise şi trecuse, multe dintre fetele de laEcole d'Unité se împrăştiaseră în patru vânturi pe perioada vacanţei de sărbători, iar

una sau două dintre ele nu se mai întorseseră în trimestrul al doilea.Apăruseră câteva eleve noi, iar Rose Bligh şi Fleur Berringer se înapoiaseră din

vacanţele petrecute în locuri exotice şi însorite, cu echipamente sport de iarnăextravagante despre care sperau să stârnească invidia colegelor.

În timpul vacanţei de Crăciun, Lacey rămase la şcoală, împreună cu domnişoaraMackintosh şi cu alte câteva membre ale personalului permanent. MadameBeauregard plecase la Paris, iar adjuncta ei organizase câteva serbări pentru persoanelemai puţin norocoase, care-şi petreceau sărbătorile de iarnă în şcoală.

Luară o cină de Crăciun în stil englezesc, cu curcan, budincă de prune şi diverse

alte delicatese, iar în seara primei zile de Crăciun se organiză un dans, unde fură invitaţişi oameni din afară, cum ar fi fost doctorul Roger Soames. În absenţa lui FleurBerringer, acesta îşi îndreptă toată atenţia asupra lui Lacey, care se simţea cam iritată,pentru că o ţinea sub un soi de asediu vizibil, refuzând să se lase pus la punct, şi chiar îitrimise un cadou scump de Crăciun, pe care Lacey refuză să-l primească, pentru că nuavea să-i ofere în schimb nimic altceva decât o ilustrată de sărbători.

Şi, întrucât toată lumea trimitea felicitări de Crăciun, aceasta nu însemnaabsolut nimic. Nici măcar că se gândise anume la el când alesese ilustrata.

Fräulein Reisenfeld îi trimise lui Lacey o felicitare neobişnuit de atrăgătoare,

adăugând un fel de post-scriptum cu urări de bine în care-şi exprima speranţa s-orevadă cât mai curând. Doctorul Ludwig Heist nu-i trimise lui Lacey o ilustrată, ci oinvitaţie la petrecerea din Ajunul Anului Nou, la care Fräulein Reisenfeld urma să joacerolul de gazdă, iar la sfârşitul invitaţiei îi scrise câtva rânduri de mână:

După cină, vom merge la un cabaret, unde vom dansa până vine Anul Nou. Întrucât nu suntem în timpul trimestrului şcolar, nu accept nici o scuză!

Lacey nu se gândi la nici o scuză, deşi ezita în mod ciudat să accepte invitaţia...

În acelaşi timp, din cine ştie ce motiv neobişnuit, nu suporta gândul de a o refuza pur şisimplu. Nu-l mai văzuse pe doctorul Heist din noaptea când o adusese acasă de laprimul şi cel dintâi dineu la care fusese invitată în casa lui – ba chiar, primul şi ultimulpână acum, căci noua petrecere urma să aibă loc în restaurantul unui hotel – şi defiecare dată când îşi amintea acel drum cu maşina îşi aducea aminte şi decomportamentul lui destul de ciudat, precum şi de acel lucru de neiertat pe care i-lspusese la sfârşit:

"Să-mi aminteşti că există un lucru pe care trebuie să-l fac într-o bună zi, micuţăLacey."

Iar când ea îl întrebase despre ce anume era vorba, Ludwig Heist îi răspunsese: "Să te sărut."



Lacey avea convingerea că doctorul Heist nu era genul de om care să facă fărădiscernământ asemenea promisiuni în dreapta şi-n stânga; Şi totuşi, nu putea înţelege de ce voia s-o sărute.

Stând să judece cu calm, îşi spunea că o făcuse pur şi simplu fiindcă se lăsasetemporar purtat de val – era destul de atrăgătoare în felul ei, ora fusese târzie, într-oparcare albă, unde prima zăpadă îi cuprindea într-un fel de ţară a minunilor – şi,

desigur, Ludwig Heist nu vorbise câtuşi de puţin serios. Data următoare când o vedea,avea să fie politicos şi fermecător ca de obicei, şi nimic mai mult.

Apoi, Lacey îşi aminti nota ciudată din glasul lui şi expresia cu care o privise.Iar când primi a doua invitaţie, se temu s-o acepte, pentrucă atunciar fi aflat

dacă doctorul Heist fusese serios cu prima ocazie... iar dacă nu-i ceruse cu adevărat să-iamintească de acel lucru e care trebuia să-l facă – într-o bună zi! – Lacey ştia perfect debine să urma să i se spulbere o iluzie, iar viaţa ei n-avea să mai fie niciodată la fel.

O aştepta o decepţie... o dezamăgire amarnică. Şi, din cine ştie ce motiv pe care încă nu reuşea să-l înţeleagă, se temea de efectele acelei deziluzii.

Cu toate acestea, deşi simţea că ar fi fost mai înţelept să refuze invitaţia – găsind din timp o scuză care să nu pară inventată – o acceptă oricum şi, în seara dinAjunul Anului Nou, se duse la balul de la Meurice.

Îşi cumpără pentru acea ocazie încă o rochie nouă, iar de astă dată lăsă în paceculoarea neahgră şi alese un fermecător şifon verde blând. I se înfoia în jor ca un frunzişproaspăt de primăvară şi, în contrast cu rochia, auriul-roşat al părului ei sugeraculoarea frunzelor toamna. Fräulein Reisenfeld îi spuse că arăta încântător, iar Lacey fusurprinsă, pentru că ochii elvenţiencei erau plini de admiraţie sinceră şi părea chiarbucuroasă că Lacey reuşise să se aranjeze atât de atrăgător.

La cină, care se ţinu în casa doctorului, ca şi după aceea, în sala de bal ahotelului, deşi erau prezente atât de multe femei ale căror rochii costaseră adevărateaveri şi ale căror bijuterii i-ar fi ispitit pe jumătate din hoţii de giuvaeruri din Europa,tânăra englezoaică, atât de puţin împodobită, ieşea în evidenţă ca o arătare unică... şi,cum nu era conştientă ea însăşi de acest efect, farmecul îi era accentuat de expresiauşor întrebătoare din ochii verzi-cenuşii, când oamenii îi zâmbeau, părând încântaţi decunoştinţă, îndeosebi bărbaţii tineri invitaţi la petrecerea doctorului Heist.

Doctorul Heist însuşi, dintr-un motiv pe care Lacey nu putea să-l înţeleagă,părea într-o dispoziţie serioasă. Sala de bal era împodobită cu flori, ghirlande şi cantităţi

nesfârşite de beteală, dar starea lui de spirit nu părea deloc sărbătorească. La cină, se comportă ca un amfitrion desăvârşit, dar destul de grav. După aceea,

la hotel, dansă cu fiecare dintre invitate pe rând – inclusiv Lacey, desigur. Iar apoi, maidansă de două ori cu Fräulein Reisenfeld, înainte de a dispărea brusc, şi numai apărudecât în ultimul moment, pentru a participa la ciocnirea paharelor de Anul Nou.

Ridică paharul spre Lacey, iar ochii săi întunecoşi îi siliră pe ai ei să-i susţinăprivirea.

– An nou fericit! îi ură el. Fie ca în următoarele douăsprezece luni să ţi se împlinească tot ce ţi-ai dorit vreodată.

Lacey, privindu-l în ochi şi primind toastul, simţi din nou acea senzaţie desufocare în gât. Inima îi bătea şi se zbuciuma ca un torent de munte care saltă peste



pietre şi bolovani, prăvălindu-se cu nepăsare în josul coastelor. O văzu pe Fräulein Reisenfeld ridicând paharul spre Ludwig Heist, iar expresia

ochilor ei cenuşii era destul de enigmatică, dar şi foarte intimă – sau, cel puţin, aşa i sepăru lui Lacey.

– Noroc, Ludwig! strigă ea prin sală, cu voce blândă. Numai de noroc să ai parteanul ăsta! Îl meriţi cu prisosinţă!

După aceea, Lacey ajunse să stea aşezată într-un colţ împreună cu ea şi, peneaşteptate, Fräulein Reisenfeld aduse vorba despre Rose Bligh.

– Nu-i aşa că-i fermecătoare, micuţa? comentă prietena doctorului. Şi atât dedrăguţă, încât mi se taie răsuflarea ori de câte ori o văd! Păcat că n-a putut veni şi ea înseara asta...

Îl căută pe Ludwig Heist cu privirea, în cealaltă parte a încăperii. – Ştiţi, doctorul Heist o cunoaşte de când era mică. – Da, ştiu, răspunse Lacey, întrebându-se de ce discutau despre Rose Bligh, din

moment ce nu se număra printre invitaţi.

Aproape melancolici, ochii lui Fräulein Reisenfeld continuau să-l privească pedoctor.

– Mama şi tatăl ei sunt şi ei nişte oameni foarte fermecători, dar tatăl este cucâţiva ani mai mare decât mama lui Rose. Sunt, cum cred că spuneţi dumneavoastră, calunile mai şi decembrie... Am reţinut bine? Ce păcat, pentru că par atât de fericiţi împreună!

Lacey o privi perplexă. – Dar mulţi oameni căsătoriţi sunt... fericiţi împreună, chiar dacă între ei e o

diferenţă mare de vârstă, îi aminti ea lui Fräulein Reisenfeld.

– A! Aşa credeţi? Fräulein îi aruncă o privire, părând uşurată pentru că Lacey îşi exprimase o

asemenea opinie, apoi se mai uită o dată prin cameră spre doctorul Heist şi în ochi i seivi aceeaşi expresie melancolică, părând chiar luminată de o uşoară lucire decompasiune... sau poate milă? se întrebă Lacey, în timp ce o privea îngândurată peGerda Reisenfeld.

– Pirn urmare, credeţi că lunile mai şi decembrie pot fi fericite împreună? o întrebă domnişoara Reisenfeld pe Lacey.

– Nu văd absolut nici un motiv pentru care ar trebui să nu fie.

– Ce credeţi, faptul că tatăl şi mama...? Apoi se întrerupse intenţionat, părând şocată pentru că spusese atât de multe. – Uneori, le permit gândurilor mele să mă trădeze, îi mărturisi ea tinerei

englezoaice, care stătea alături nedumerită, în timp ce orchestra cânta muzicăsăltăreaţă de dans, iar perechile se agitau neobosite pe ringul lustruit ca oglinda. Nu căaş vrea să mă amestec, înţelegeţi? continuă Gerda Reisenfeld, privind-o pe Laceyaproape rugător. Dar când ţii cu tot dinadinsul ca totul să iasă cât mai bine, şi din cauzaunor anumite mentalităţi există pericolul foarte real să nu iasă... În fine, când e vorbade un prieten atât de vechi şi bun, e absolut tulburător şi cum nu se poate maideranjant! Mai ales la început de an!

– Da, înţeleg, repetă Lacey, deşi avea senzaţia că cineva îi dăduse pe



neaşteptate o lovitură sub centură. De asemenea se mai simţea ca şi cum neaşteptatarevelaţie ar fi aşternut o umbră peste toate perspectivele ei proprii pentru noul an; şi, într-adevăr, era posibil ca în anul care începea să n-o aştepte nimic bun!

Era copleşită, fiindcă dintr-o dată tot viitorul ei devenise tulbure. – Sunteţi o persoană atât de înţelegătoare! se întoarse impulsiv spre ea Fräulein

Reisenfeld. Cumva, am simţit asta în clipa când ne-am cunoscut... şi cred că şi Ludwig a

simţit-o. Fetele de la şcoală au mare noroc că sunteţi acolo, ca să le învăţaţi engleza, iarRose este cu atât mai norocoasă, cu cât păreţi să-i fiţi prietenă. Mi-a spus că văsimpatizează foarte mult.

– Foarte frumos din partea ei, murmură mecanic Lacey. Fräulein Reisenfeld îi zâmbi, apoi o strânse de mână. – Continuaţi să-i fiţi prietenă. Fiţi prietenă bună cu toate elevele, dar mai ales cu

Rose. E atât de fermecătoare, că ţi se frânge inima, şi cine ştie ce-i rezervă viitorul? Întrucât cineva cunoscut şi, nu mă îndoiesc, admirat de noi amândouă este uneoriimposibil de încăpăţânat.

Lacey reuşi să ajungă în camera de toaletă a doamnelor şi, o dată acolo, hotărîsă profite de ocazie pentru a-şi reveni atât cât putea. Se simţea zguduită. Ba chiar, sesimţea zdrobită de-a dreptul, şi întrucât nu-i trecuse prin minte nici un moment căLudwig Heist era îndrăgostit serios de Rose, şocul era aproape fizic.

Remarcase, desigur, vizibilul ataşament al lui Rose faţă de doctor; şi i se părusecă acesta se purta deosebit de amabil cu ea... mult mai frumos, poate, decât cu oricinealtcineva. Chiar comentase faţă de el felul cum Rose i se agăţa de braţ şi, în general,părea să se învârtească în jurul lui ori ce câte ori avea ocazia... iar doctorul Heistzâmbise, părând amuzat. În nici un caz nu dăduse impresia că ar fi însemnat ceva

pentru el.Dar Fräulein Reisenfeld, despre care toată lumea credea că urma să se mărite

cu doctorul Ludwig Heist, se afla în poziţia de a şti mai bine. Era foarte posibil ca, însituaţia ei, să ştie mai bine decât oricine altcineva ce sentimente deosebite aveadoctorul pentru Roger. Şi părea să fie absolut sigură că sentimentele lui faţă de fatăerau cu totul speciale; dar îl descuraja diferenţa de vârstă... Mai şi decembrie, cumspusese ea. Ludwig Heist se compara pe sine cu luna decembrie, iar sfâş ietor defermecătoarea Rose era luna mai, fără nici o îndoială.

Dar ce putea să vadă un om ca Ludwig Heist, un bărbat atât de sofisticat şi

cunoscător într-ale vieţii, la Rose? La Rose care, în cel mai bun caz, era cam aeriană şi,cu doar o lună sau două în urmă, avusese temperatură numai şi numai pentru ca să fiechemat doctorul Roger Soames... care, de-atunci, devenise proprietatea lui FleurBerringer!

Sau, cel puţin, aşa părea să-şi imagineze tomnaticul fante american, care aveadestui bani în bancă pentru a hrăni toată naţiunea.

* * *

Într-un târziu, când Lacey reveni în sala de bal, orchestra cânta un vals modern;şi, întrucât nu avea chef de dans – dacă ar fi zărit-o cineva şi ar fi invitat-o – tânăra



profesoară de engleză ieşi grăbită pe veranda cu glaswand, unde lumina era scăzută şidiscretă, iar plantele din jardiniere creau o iluzie de vegetaţie tropicală şi formau unparavan util oricui dorea să stea un timp la adăpost de priviri indiscrete.

Nu se aştepta să-şi întâlnească amfitrionul făcând un efort oarecum zadarnic dea rămâne ascunse vederii, dar exact asta se întâmplă. Doctorul Heist stătea sub un ibisccolorat, ascuns parţial şi de un palmier enorm care-şi întindea crengile în apropiere,

fumând o ţigară şi privind melancolic prin geamuri spre curtea din faţă a hotelului, erauerau parcate multe maşini. În noaptea aceea nu ningea, iar curtea lucea de ploaie, ceeace poate explica aerul cam surprinzător de amărăciune care părea să-i cocoşeze puţinumerii în mor normal fermi.

Dar, pe de altă parte, îşi spuse Lacey, încercând să se retragă pe neobservate,aşa ceva era cam improbabil. Trebuia să existe un motiv mult mai simplu şi mai uşor deacceptat... sau, cel puţin, uşor de acceptat după discuţia pe care o avusese cu FräuleinReisenfeld.

Ludwig Heist ar fi dorit ca micuţa Rose, cu capul ei auriu, să facă parte dintre

invitaţii lui, nu să se afle cine ştie pe unde, în cealaltă parte a lumii. – Nu pleca, spuse el pe un ton cam tăios, când Lacey dădu să se retragă. Lacey nimerise în ascunzinşul lui fără să-şi dea seama că palmierul camufla pe

toată lumea, iar acum era jenată, căci se putea să pară că intenţionat căutase să -lderanjeze.

– Dacă tot vii aici ca să scapi de ceilalţi, de ce să-ţi abandonezi scopul, lăsându-te alungată de prezenţa mea?

Ludwig Heist întorsese capul şi o privea, în încântătoarea ei rochie verde, ca şicum ar fi fost bucuros de întrerupere... ceea ce era cam surprinzător, dacă într-adevăr

ofta cu gândul la Rose. Oamenii care doreau să mediteze la fiinţele iubite aflate departe la început de ani nu voiau să fie deranjaţi. Sau, cel puţin, aşa tindea să creadă Lacey.

Doctorul Heist, însă, zâmbi pe neaşteptate, întinzându-i o mână. – De ce nbu vii aici să stai jos? Sunt două scaune... nu foarte confortabile, dar

dacă te-a obosit dansul, îşi vor da măcar posibilitatea să-ţi mai odihneşti picioarele. Continuă să-i zâmbească, privindu-i picioarele suple, în pantofi verzi. – Ai nişte picioare foarte frumoase, dacă-mi permiţi să ţi-o spun. Absolut în ton

cu restul înfăţişării tale din seara asta. – Vă mulţumesc, domnule doctor Heist, replică Lacey cam rigid.

Nu prea înţelegea de ce vorbea pe un ton atât de înţepat, aproape nepoliticos.Poate fiindcă era încă sub influenţa unui anume şoc. Fräulein Reisenfeld o şocase, osurprinsese şi o nedumerise total.

Zâmbetul medicului deveni răutăcios. – Nu-ţi plac complimentele? Sau nu-mi permiţi să ţi le fac? – Cum să nu...? Lacey îl privi încurcată. – Sigur că-mi plac complimentele. Cred că tuturor femeilor le plac. – Nu sunt un prea bun cunoscător al sexului frumos.Doctorul Heist îşi scutură delicat scrumul ţigării în jardiniera palmierului. – Le înţeleg problemele de sănătate, dar mentalităţile lor mă depăşesc.



Lacey îşi lăsă capul pe spate, privindu-l de jos în sus, de pe scaunul mic deverandă, vopsit în alb, pe care stătea aşezată. Ludwig Heist se rezemase de un stâlp alverandei, aşa că Lacey trebuia să ridice mult privirea dacă voia să-i studieze chipul. Eraun chip care o interesase încă de când se cunoscuseră, dar în noaptea asta căută să-ipătrundă dincolo de faţada senină şi atrăgătoare, încercând să înţeleagă ceva din cegândea şi simţea. Însă, cu toate că în ochii lui se citea o undă de ironie, adâncurile lor

întunecate nu-i dezvăluiau absolut nici un indiciu. Gura lui Ludwig Heist stătea strânsă într-un uşor surâs, însă în rest era o gură foarte serioasă, iar Lacey avu impresia că întreaga lui stare de spirit era cât se putea de sobră. Complimentele pe care i le făcusenu erau vorbe aruncate în vânt. Vorbea absolut serios.

Ceea ce-i încălzi pe dată inima... deşi următoarele lui cuvinte risipiră valul decăldură.

– O tânără ca tine... reprezintă o enigmă de nepătruns. Nici măcar n-aş încercasă te înţeleg.

– Nu?

Imediat, pe Lacey o cuprinse nemulţumirea. – Vreţi să spuneţi că nu ar merita efortul?Ludwig Heist ridică din umeri. În noaptea aceea, purta un costum de seară

complet... cu frac şi cravată, în care arăta cum nu se putea mai distins. Imaginea luifăcea s-o doară inima mai ceva ca o măsea inflamată.

– S-ar putea să merite efortul, însă ar fi necesar un efort enorm. De cele maimulte ori eşti rezervată, iar când nu eşti... ei bine, atunci nu mai este aproape delocnecesar.

– Vreţi să spuneţi că există momente când sunt extrem de transparentă?

– Există momente când cu toţii suntem transparenţi. Părea hotărât să nu-i răspundă fără echivoc la nici o întrebare, iar Lacey îşi

muşcă buza cu putere, stăpânindu-se să-l mai întrebe ceva. Un lucru la care i-ar fi fostmai uşor de răspuns. În cele din urmă, însă, nu se mai putu abţinu.

– Cred că nu vi se pare deloc dificil s-o înţelegeţi pe o fată ca Rose Bligh, nu-iaşa?

– Rose?Expresia doctorului Heist păru să se lumineze, iar în ochi îi luci o undă de umor. – Dar bineînţeles că nu mi-e greu deloc s-o înţeleg pe Rose. E complet feminină,

absolut încântătoare, puţin cam crudă uneori – aşa cum sunt toate fiicele Evei! – şieminamente superficială. Rose nu are adâncimi întunecoase, nimic ascuns sau obscur.Cu o fată ca ea, ştii precis cum stai.

Splendid, îşi spuse Lacey. Ar fi trebuit să fie absolut fericit. Cel puţin, ştia căocupa un loc de seamă printre slăbiciunile ei. Singura dificultate era aceea de a încercasă se convingă că nu era prea bătrân ca să se însoare cu ea – şi că, dacă se căsătoreautotuşi, putea s-o facă fericită... aşa cum avea dreptul să fie orice fată încntătoare caRose.

Lacey începea să-şi dorească din toată inima să fi refuzat invitaţia pentrunoaptea aceea. Probabil nu voia să fie crud, dar o făcea să se simtă ca şi cum ar fi fost ociudăţenie... o ciudăţenie pe care odată voise s-o sărute!



Ceea ce-l făcea să pară şi mai ciudat – atât el, cât şi atitudinea lui. Câteva momente domni tăcerea, timp în care amândoi putură auzi muzica

îmbietoare de dans din sala de bal şi zgomotul ritmic al picioarelor. Apoi doctorul Heistspuse, pe un ton neaşteptat de rigid:

– Îmi pare rău că nu l-am putut convinge pe doctorul Soames să vină şi el astă-seară. Se pare că acceptase deja să se ducă la o altă petrecere... motiv pe care nu -l

găsesc deloc acceptabil pentru a lipsi de lângă tine, dar este singurul pe care-l pot oferi.Totuşi, vă asigur că i-am trimis o invitaţie, o dată cu cea pe care ţi-am trimis-o ţie.

Lacey nu mai putu să rabde. – Nu-mi pot imagina de ce m-aş aştepta să-l găsesc pe doctorul Soames printre

oaspeţii dumneavoastră! exclamă ea pe un ton atât de exasperat, încât Ludwig Heist oprivi surprins. Simplul fapt că doctorul Soames îmi este compatriot, cum spuneţidumneavoastră, nu înseamnă că trebuie să fie nelipsit de la tot ce fac eu, apărând la totpasul, oriunde mă duc.

Se ridică, simţindu-se atât de zguduită de propria ei indignare, încât vocea îi

tremura, iar doctorul Heist continua s-o privească mirat. Sânii ei mici, sub faldurile deşifon verde crud, se agitau, şi dintr-o dată Lacey îşi dădu seama că făcea eforturi să-şipăstreze calmul.

– Cred că s-a făcut foarte târziu, domnule doctor. Ar... ar trebui să mă duc,spuse ea.

– Încă nu e ora unu. – Totuşi, cred că ar fi mai bine să plec... – Ţi-am promis că teduc acasă şi, desigur, am s-o fac. Dar, întrucât aceasta e o

ocazie deosebită, nu crezi că ţi-ai mai putea amâna puţin plecarea?

Îşi înclină uşor capul, ascultând schimbarea melodiei din sala de bal. – Cântă un alt vals... Un vals vienez, de astă dată. O privi aproape rugător. – N-am putea să-l dansăm împreună? Lacey clătină din cap. Se pedepsea pe sine însăşi, dar îşi aplica propria pedeapsă

cu toată convingerea. – Îmi pare rău, domnule doctor, dar trebuie să plec, spuse ea pe un ton

inexorabil, ca şi cum nimic pe lume n-ar fi putut-o determina să se răzgândească. Nuvreau să vă iau de lângă musafiri, aşa că poate ar fi mai bine să sun după un taxi. Ştiu că

la recepţie e închis, însă ar putea portarul să-mi cheme unul.Un lung răstimp, doctorul Heist nu făcu decât s-o privească. Când văzu că era

hotărâtă, cu o expresie aproape severă, ridică din umeri. – Nu-ţi face griji, spuse el. Şoferul meu e afară, în parcare, şi-i voi spune să te

ducă acasă. Sunt sigur că vei înţelege că e puţin cam devreme ca să-mi părăsescoaspeţii. Ca gazdă, am anumite obligaţii, şi cu toate că mi-ar face mare plăcere să teduc cu maşina până acasă, mă tem că e o plăcere pe care trebuie s-o mai amân.

Şi, fără a-i lăsa timp să se răzgândească, sau măcar să-şi dea seama clar cât degrosolană şi lipsită de consideraţie putuse părea atitudinea ei, insistând să plece la aceaoră relativ timpurie a nopţii – sau, mai bine zis, a dimineţii – Ludwig Heist se răsuci pecălcâie şi o lăsă pe verandă, în timp ce pornea în căutarea şoferului.



După ce-l găsi pe şofer – care de fapt nu era în parcare, ci petrecea cot la cot cuangajaţii hotelului – şi-i dădu instrucţiunile necesare, medicul nu aşteptă s-o însoţeascăa maşină, ci o salută doar cu un gest nepăsător din vestibul, în timp ce Lacey se duceasă-şi caute haina. I se păru că expresia lui era foarte serioasă, când îi strigă prin holulpustiu, pardosit cu marmură:

– Îţi mulţumesc foarte mult că ai venit, domnişoară Cavendish. E mare păcat că

n-ai mai putut sta puţin, dar şoferul meu te va duce cu bine la şcoală. Din fericire, înnoaptea asta nu este zăpadă, aşa că e improbabil să aveţi dificultăţi. La revedere, şi annou fericit!

Lui Lacey i se păru că până şi şoferul o privea ciudat, în timp ce-i deschideaportiera maşinii şi-i dădea o pătură cu care să-şi acopere genunchii.



Capitolul 10

Cu următoarea ocazie când Lacey îl văzu pe doctorul Heist, ningea abundent, seaflau la două mii de metri altitudine, iar de la festivităţile de Anul Nou păruse să treacăo veşnicie... deşi, de fapt, doar cu câteva luni în urmă medicul o trimisese acasă cumaşina şi şoferul lui.

Lacey se obişnuise cu viaţa pe munte, locuind într-o cabană cu multe balcoane, împreună cu mai multe fete din şcoală. În celelalte cabane din apropiere locuiau alteeleve, toate la un loc formând un soi de comunitate prezidată de Madame Beauregard î nsăşi, care fusese cazată într-o cabană foarte nouă, laolaltă cu directoarea adjunctă.Celelalte cabane erau mari şi comode, amintindu-i lui Lacey de nişe păsări cafenii camnearătoase cocoţate la marginea satului, sub acoperişurile lor cu streşini extrem de întinse, care semănau cu aripile unor bufniţe bătrâne. După primele ninsori cu adevăratabundente, acele acoperişuri în pantă fuseseră acoperite cu plăpumi albe groase, iardacă plecai din sat pentru a schia pe pârtiile din jur, adeseori era imposibil să distingi o

casă anume, pentru că numai câteva crâmpeie de pereţi şi fuioare de fum ridicându -sedin coşuri indicau că acolo exista o aşezare omenească.

Satul, la o privire mai atentă, era foarte pitoresc, cu o singură stradă centrală,un oficiu poştal, câteva magazine, vreo două hoteluri şi o bisericuţă ascunsă în spateleunuia dintre acestea. Vara, trei sferturi din populaţia satului se ducea duminicadimineaţa la biserică, dar iarna lucrurile stăteau cu totul altfel.

Pa coasta muntelui, iarna era o perioadă tenebroasă. Mai bine zis, eratenebroasă pentru cei care locuiau şi lucrau acolo tot anul; dar, pentru sezonişti, pentruentuziaştii sporturilor hibernale şi pentru elevele de la Ecole d'Unité, era o vreme

veselă, multicoloră şi scânteietoare, din zori şi până-n asfinţit, o dată ce zăpada se întărea suficient pentru a le da posibilitatea de a-şi petrece cea mai mare parte atimpului în aer liber, iar în timpul zilei cerul era senin şi strălucea soarele.

Era prima iarnă a lui Lacey pe munte şi, cu toate că avu nevoie de câtva timp casă se acomodeze cu altitudinea şi pentru a învăţa să se ţină pe schiuri, ajunse foartecurând să aprecieze just sentimentul de însufleţire care domnea în jur şi plăcerea de aprivi strălucirea gălbuie a razelor de soare pe zăpada virgină, precum şi curioasele peteindigo pe care le aşterneau pădurile întunecoase pe zăpadă. Desişurile de brazi şiienuperi care se căţărau până în vârful muntelui, îmbrăcând la fel toate piscurile

înconjurătoare, o fascinau prin misterul lor; iar la sfârşitul zilei, când culmile deveneautrandafirii, în lumina de vată dulce a amurgului, şi zone întinse de pădure păreau să iafoc temporar, Lacey se uita până când lumina strălucitoare pălea şi nu mai rămâneadecât văpaia de după asfinţit, tăindu-i respiraţia cu splendoarea ei.

Văpaia aceea era cu adevărat magică. Întreaga vale largă, pe fundul căreiastătea ghemuită Ardena, alături de şirul lacurilor cuibărite la poalele munţilor, eraacoperită de o aură albăstrie ca a strugurilor negri, şi până şi pantele brăzdate deschiuri ale munţilor încetau să mai existe, înghiţite de ceaţa care le învăluia încet,lăsând să se mai vadă doar piscurile strălucitoare ca diamantele, profilate pe albastrultranslucid al cerului, şi minunata lumină galbenă ca lămâia care rămânea după apusulsoarelui.



În timp ce stăruia acea lumină gălbuie, apăreau primele stele, sclipind ca niştebroşe prinse pe o catifea turcoaz, iar dacă era lună nouă, în acest moment ea îşi făceaapariţia, urcând în imensitatea bolţii, deasupra piscurilor îngheţate. Dacă luna răsăreamai târziu, sau nu era lună deloc, atunci, când văpaia pălea, o negreală ca a blănii desobol se lăsa peste lumea munţilor, a torenţilor îngheţaţi şi a pădurilor întinse. Arămâne pe panta muntelui, la vreun kilometru distanţă de sat, după apusul soarelui,

era o experienţă înspăimântătoare pentru cei neacomodaţi cu acel stil de viaţă şi, deregulă, nimeni nu avea voie să părăsească incinta de iarnă a şcolii după apusul soareluidecât cu motive foarte întemeiate şi numai însoţit de o persoană care cunoştealocurile.

După o zi lungă în aer liber, cu câteva lecţii şi mese bine gătite, fetele sebucurau să se culce devreme, iar puţina viaţă de noapte care se desfăşura în sat nu leinteresa. Puteau să vadă luminile strălucind la ferestrele hotelurilor – dintre care unulde numea Hotel Splendide – şi să audă acordurile muzicii de dans care pluteau pestespaţiul dintre acestea şi cabane. Iar dacă aveau o imaginaţie deosebit de bogată, le era

simplu să-şi închipuie ambianţa de după cină din hoteluri, cu schiori bronzaţi, în hainesportive colorate vesel, distrându-se pe ringul de dans, pe când alte cupluri stăteauaşezate în verande închise, iar altele rezemau barul din salonul care era o combinaţiede club, sală de dans şi hol public.

Lacey văzuse interiorul uneia dintre acele încăperi şi nu se simţea foare atrasăde pereţii simpli din lemn de brad şi feţele de masă cadrilate care înconjurau ringul dedans. Până şi Hotelul Rosenhorn, care se mândrea că ar fi fost foarte modern, nu secompara cu nici unul dintre hotelurile din Ardena, unde pluşul şi oglinzile făceau ravagii în saloanele victoriene, iar în construcţiile mai noi domneau eleganţa şi calmul cubist.

Totuşi oamenii se înghesuiau spre satul Grünwald, la umbra zăpezilor eterne.Ambele hoteluri erau pline până la refuz începând din luna ianuarie, iar instructorul deschi de la Rosenhorn era solicitat încontinuu. Madame Beauregard încheiase cu el uncontract pentru ca elevele ei să poată schia pe pistele pentru începători, iar majoritateafetelor se descurcau pe schiuri la fel de firesc ca gâştele în apă. Câteva dintre eletindeau să pună la încercare răbdarea istructorului, iar Lacey se numărase la început şiea printre acestea, până când descoperise că şi ea avea aptitudini ca să se ţină dreaptăpe zăpada alunecoasă şi să alunece în jos ca şi cum ar fi avut aripi.

Dar ştia că nu putea spera în veci să se compare cu Fleur Berringer, care era

campioana şcolii. Numele ei figura în toate competiţiile care urmau să aibă loc oarecummai spre sfârşitul sezonului de schi, şi în toate cele intermediare, destinate să-i atragăpe vizitatorii care veneau între timp.

Rose Bligh era de asemenea o foarte bună schioare, precum şi Carla Minetti.Aceste trei fete de obicei schiau împreună şi, cum aveau mereu destui bani de buzunar, îşi petreceau o mare parte a timpului nededicat pârtiilor bând cafea şi mâncândprăjituri cu frşică, în singura cafenea cu care se putea lăuda satul Grünwald. Uneori,ajungeau până la barul Hotelului Rosenhorn, dar acest lucru era strict interzis, aşa că întotdeauna întâmpinau anumite riscuri de a fi văzute pe taburetele înalte, bând apătonică sau apă minerală de Vichy, oricât de inofensive ar fi fost aceste băuturi în sine.

Ori de câte ori Fleur îşi făcea apariţia în barul de la Rosenhorn, era imediat



înconjurată de un grup de clienţi ai hotelului bărbaţi, fără obligaţii. Hanoracele ei erau întotdeauna cele mai scumpe de pe piaţă şi purta culori vii, potrivite perfect cutipologia ei ţipătoare, sud-americană. De asemenea, arăta cu câţiva ani mai maturădecât cele nouăsprezece primăveri ale ei şi se bucura că era considerată astfel, dacăaceasta însemna să fie acceptată ca o persoană sofisticată.

Rose Bligh, pe de altă parte, era puţin cam nervoasă când era luată drept o

f emeie tânără şi emancipată, cu dare de mână. Se vedea clar că trăia pe picior mare – sau, dacă nu ea, părinţii ei; dar nu întotdeauna era la fel de evident că era emancipată.

Tindea să sporovăiască despre viaţa cotidiană din şcoală şi să menţionezepersoane ca Mademoiselle, profesoara de franceză, şi Miss Mackintosh,supraveghetoarea. Uneori, grupul de admiratori tindeau să pară cam surprinşi, când îşidădeau seama că nu era decât o elevă.

Fleur era nemulţumită de acest lucru. Prefera momentele când Lacey, care decele mai multe ori stătea şi ea ataşată de acel trio, putea fi convinsă să le însoţească laRosenhorn şi, în continuare, să bea apă tonică împreună cu ele. Orgoliul lui Fleur se

simţea mult mai în apele sale când era prezentă şi Lacey, nu numai fiindcă era suficientde adultă ca să preîntâmpine privirile suspicioase, ci şi pentru că nu le bătea la cap cufleacuri, aşa cum ar fi făcut cu siguranţă Mademoiselle sau domnişoara Mackintosh. Şinici nu era atât de strălucitoare încât să monopolizeze toată atenţia admiratorilor.

Lui Fleur îi plăcea să fie întotdeauna ea cea care făcea acest lucru. Se aflau la Grünwald de două săptămâni, când Fleur descoperi că Roger Soames

îşi rezervase un loc pentru weekend. Reţinuse o cameră la Rosenhorn. Pentru ea,acesta nu putea fi decât un motiv de bucurie.

Abia aştepta weekendul. Îşi coafase părul la hotel, cu ajutorul coafezei germane

blonde, şi căuta ceva cât mai seducător de îmbrăcat, dacă doctorul Soames o invita săia cina la hotel. Din cine ştie ce motiv, acest lucru i se părea foarte probabil, iar Lacey se îndoia că Madame Beauregard i-ar fi permis să accepte o întâlnire la cină, acum când semutaseră sus, spre crestele munţilor.

Directoarea răspundea de situaţia elevelor ei şi prefera să creadă că toate er au în siguranţă, sub cheie, imediat de se lăsa noaptea. Pe de o parte, până la hotel era odistanţă de o jumătate de milă, iar pe de altă parte Madame Beauregard nu aproba caelevele – chiar şi cele mai mari dintre ele – să întâlnească persoane diferite de părinţiilor, sau neaprobate de acestea, pentru a-şi petrece serile în societate.

Şi, întrucât doctorul Soames era medicul şcolii deocamdată, acesta era un motiv în plus pentru care, aproape cu siguranţă, nu avea să le aprobe întâlnirea.

Dar Roger veni, şi nu o invită pe Fleur să ia cina cu el. N -o invită decât sămănânce cât de multe prăjituri cu frişcă putea şi să bea tot atâtea ceşti de ciocolatăfierbinte cu frişcă plutind deasupra în cocoloaşe mari, în cafeneaua din sau, când o întâlni acolo, duminică dimineaţa. După aceea, părură să nu se mai vadă aproapedeloc.

Roger Soames era un schior înveterat, şi-şi petrecea cea mai mare parte atimpului pe pârtii. Se întoarse în Ardena luni dimineaţa, iar Fleur rămase cu o expresiede nemulţumire prost disimulată pe faţă şi o anumită ostilitate bosumflată în ochi.

– Data viitoare, îi spuse ea lui Lacey. Data viitoare am să ies cu el, şi va trebui să



în prezenţa lui – şi în maşina lui; şi, timp ce cel puţin douăzeci şi patru de ore dupănoaptea aceea, trăise într-o stare de extaz, datorită unui anumit mod în care o privise şianumitor cuvinte pe care i le adresase.

Acum, când era pe deplin conştientă cum s-ar fi făcut de râs dacă era puţin maitransparentă în seara aceea în maşină, ştia că nu trebuia să-şi permită niciodată luxulde a se lăsa iar luată pe nepregătite în prezenţa lui. Nu trebuia să creadă nici un

moment că Ludwig Heist era serios când – şi dacă – îi spunea ceva ce nu era decâtrezultatul unei seri plăcute şi, poate, al unei raze de lună pe zăpadă.

În fond, Lacey era o fată rezonabil de atrăgătoare, iar fetele rezonabil deatrăgătoare inspirau într-adevăr un soi de omagiu trecător în anumite condiţiiambientale şi climaterice corespunzătoare, bărbaţii fiind extrem de predispuşi către aşaceva.

Cu cinism, Lacey îşi impunea să nu uite acest lucru. Prin urmare, când îl întâlni pe doctorul Heist la poştă, în dimineaţa de după

seara sosirii lui la cabană, adoptă încă de la bun început o atitudine formală şi uşor

îngheţată. Trecând peste faptul că apariţia lui o descumpănea pentru un timp, iarimaginea lui în costum de schi îi conferea un aer mult mai dezinvolt şi mai abordabildecât costumele de comandă şi sacourile de seară, făcându-i inima să tresară aproapecu speranţă, ca şi cum ar fi fost în sfârşit oarecum pe picior de egalitate, sau pe unteren neutru, masca de gheaţă care-i acoperi faţa în momentul când ochii lui apărură lalumină fu remarcabilă.

O numi chiar "Lacey", fără să ezite o clipă, şi insistă să-l însoţească în cafeneauade alături, la o ciocolată fierbinte specială. Lacey răspunse cu o voce înţepată că nuavea timp, dar doctorul Heist nufăcu decât să-i zâmbească, replicând că n-o credea.

– Tocmai porneai spre pârtie, nu-i aşa? o acuză el. Şi, cum Lacey îşi rezemase schiurile şi beţele într-un colţ al oficiului poştal cu

pereţi de lemn, ca să aibă mâinile libere în timp ce cumpăra timbre, fiind gata săsavureze o zi liberă pe care plănuia să şi-o dedice perfecţionării performanţelor ei peschiuri, nu prea putu să nege că tocmai asta făcea.

– Ei, atunci de ce spui că n-ai timp să vii cu mine alături? Ochii lui întunecoşi – şi ceva din plăcerea nedisimulată care apăruse în ei pentru

câteva momente – părură s-o cutreiere necruţător din creştet până-n tălpi, înainte de ao sili să-i susţină privirea.

– Sau poate, continuă el sec, nu-ţi place ciocolata? Dacă aşa este, mai au şicafea, sau lapte fierbinte, ori vin fiert. Ai gustat vinul fiert la întoarcerea în sat, după ocoborâre în vale?

– Nu, recunoscu Lacey, nu l-am încercat. – Atunci, va trebui s-o faci la un moment dat. Dar, adăugă el uitându-se la ceas,

la ora asta e cam devreme pentru aşa ceva. Mai bine să luăm o cafea. Lacey îşi dădu seama că nu-i prea putea refuza în faţă invitaţia, iar doctorul

Heist îi luă schiurile, ducându-i-le în cafeneaua de alături. I le rezemă într-un colţ şialese o masă. Întrucât era destul de devreme, erau aproape singuri în tot localul. Li seaduseră cafelele şi o farfurie cu pateuri, dar pe acestea Lacey le refuză, întrucât unadintre principalele ei probleme era menţinerea siluetei – care, de fapt, nici nu era o



problemă – şi fu surprinsă când Ludwig Heist consumă două, înainte ca ea să-şi fi băutmăcar jumătate din prima ceaşcă de cafea.

Când îi văzu ochii mărindu-se, Ludwig Heist îi zâmbi aproape băieţeşte. – Am poftă de mâncare, comentă el. Când sunt aici sus, în munţi, aproape că nu

mă mai opresc din mâncat. Înţelegi, din cauza aerului...Lacey îi dădu dreptate, confirmând că aerul era într-adevăr minunat.

Ochii lui îi studiară din nou siluetă zveltă, iar Lacey deduse că îi plăceauhanoracul ei bleumarin şi pantalonii de schi albaştri. Deşi nu scosese o vorbă, o anumitălucire din întunecimea ochilor lui îi spusese acest lucru. Îi văzu albeaţa dinţilor – iar aici,sus în munţi, arăta deja remarcabil de bronzat – când Ludwig Heist îi zâmbi.

– Cât te bine te descurci pe pârtie? întrebă el. Ai apucat să exersezi mult? – Destul de mult, recunoscu Lacey. Dar vremea a fost cam amestecată. Acum

ninge, remarcă ea, observând fulgii mari care se lipeau de vitrina cafenelei. – Într-adevăr. Doctorul Heist le aruncă şi el o privire.

– Dar buletinele meteo sunt favorabile şi nu cred că noua zăpadă va dura. Eşti însiguranţă, singură pe pârtie, sau preferi pârtiile pentru începători?

Lacey se simţi indignată. – Am terminat cu pârtiile pentru începători acum două săptămâni, îi spuse ea. Era deosebit de ofensată pentru că Roger, având mult mai multe posibilităţi, era

o schioare aproape la fel de bună ca Fleur, iar faptul că doctorul Heist trebuia să fieconştient de acest lucru şi, în acelaşi timp, îşi imagina că Lacey încă se mai chinuia pepârtiile începătorilor părea oarecum s-o izoleze, înscriind-o într-o categorie care-i făceape oameni să zâmbească, pentru că era o novice stângace, iar bobocii stângaci erau

caraghioşi şi neatrăgători la vedere, atât în schi cât şi în oricare altă disciplină sportivă. – Nu zău? Doctorul Heist se servi cu două cuburi de zahăr din zaharniţă, pe care le

despachetă şi le puse în cafea, apoi îşi aprinse o ţigară. O privi amuzat, prin ceaţa defum al ţigării.

– Deci, trebuie să înţeleg că acum eşti o schioare de înaltă performanţă, şi tevom vedea participând la concursuri, când se va ţine prima serie?

– În nici un caz.Lacey se simţea cu atât mai indignată, cu cât Ludwig Heist făcea haz pe seama

ei fără să se ascundă. – Dar mă pot descurca de una singură, în caz că sunteţi de părere că n-ar trebui

să mi se permită accesul pe pistă fără instructor. – Te asigur că nici nu mă gândeam la aşa ceva. Totuşi, solemnitatea expresiei îi era contrazisă de lucirea din ochi. – Totuşi, consider că trebuie să te felicit, din moment ce e clar că ai făcut

progrese neobişnuite. Cred că mi-ai spus, la un moment dat, că înainte de a veni înElveţia n-ai mai schiat niciodată.

– Aşa este. Lacey, însă, îşi dădu seama că vorbea pe un ton acru şi neelegant. – Acasă, în Anglia, nu avem prea multe posibilităţi de a învăţa schiul, adăugă ea,



– Lacey e extrem de ponderată, aproape în toate privinţele, remarcă ea, dintr-un motiv pe care Lacey nu prea reuşi să-l înţeleagă, de vreme ce nu era tocmai o sclavăa temperanţei. Nu fumează aproape de loc, iar de băut bea rareori, dacă nu chiarniciodată, şi niciodată nu are probleme pentru că ar face vreuna din poznele de care neţinem noi, celelalte, probabil fiindcă, adăugă ea, fâlfâind cu dispreţ din gene spreprofesoara de engleză, pur şi simplu nici nu i-ar trece vreodată prin minte să le facă.

Totuşi, îi zâmbi lui Lacey: – Să nu-mi spuneţi că azi sunteţi liberă şi vă duceţi singură pe pârtie! V-am

văzut schiurile acolo, în colţ, când am intrat. Lacey simţi că se cam înroşea, dar recunoscu că i se acordase o zi liberă... pe

care, de fapt, o meritase cu prisosinţă, întrucât lucra cu normă dublă de când şcoala semutase pe munte, din cauza unei profesoare care se îmbolnăvise.

– M-am gândit ca azi să încerc una dintre pistele mai lungi, recunoscu ea,simţindu-se foarte jenată de felul cum toţi o priveau politicoşi, iar Fräulein Reisenfeldcomentă ceva în legătură cu vremea care se prezenta cam îndoielnic.

– Dacă nu sunteţi foarte sigură pe dumneavoastră, v-aş sfătui să nu riscaţi cineştie ce dificultăţi, îi spuse ea cu blândeţe. Nici eu nu sunt o schioare prea bună – în niciun caz nu fac parte din aceeaşi categorie cu doctorul Heist şi Rose – aşa că-mi recunosclimitele şi rareori întâmpin probleme, sau chiar niciodată, adăugă ea, râzând uşor.

– Bun sfat, domnişoară Lacey, observă Rose, lingându-şi frişca de pe degete. Doctorul Heist, însă, părea incapabil să-şi mai ia ochii de la faţa ei încadrată în

părul ca un fuior de aur, de pe care gluga de hermină albă îi căzuse pe spate, lăsându -lsă se reverse în jurul umerilor, aşa că nu sublinie cât de important era să-ţi cunoştipropriile limite când depindeai de o pereche de schiuri. Nici măcar nu-i recomandă lui

Lacey să se limiteze la pârtiile mai scurte. Lacey îşi termină cafeaua şi dădu să se ridice. Rose întreba însufleţită dacă

aveau să ia toţi trei masa la hotel, sau dacă menajera doctorului le dădea de mâncare lacabana lui – de unde Lacey deduse că fata fusese invitată să-i însoţească pe doctor şi peFräulein Reisenfeld în ziua aceea. Aveau multe de discutat despre încercarea uneiadintre pistele mai înalte de deasupra Hotelului Engelhorner, bazându-se pe ideea căRose, la fel ca Lacey, fusese scutită de şcoală în ziua aceea, iar lui Lacey îi era oarecumdificil să-şi exprime clar intenţia de a-i părăsi, în timp ce Roger turuia ca o maimuţicăveselă şi neinhibată, sigură de locul pe care stătea – sau de creanga de care se agăţase

de-a binelea. Dar în cele din urmă Fräulein Reisenfeld, care o împiedica pe Lacey să facăorice mişcare decisivă, se ridică pentru a-i face loc să treacă, iar doctorul se ridică şi el.

– Deci, vei dovedi într-adevăr că două săptămâni pe pârtiile începătorilor potface minuni? o întrebă el cu un zâmbet cam ciudat, dar fără a insista să rămână sau să lise alăture din nou mai târziu, după ce ajungeau şi ei le pârtii. Ei, dacă nu-ţi asumiintenţionar nici un risc, nu prea are ce să şi se întâmple... şi sunt sigur că eşti mult preachibzuită ca să-ţi asumi riscuri fără rost.

Lacey îl privi lung o clipă, convinsă că în glasul lui se simţea o uşoară notădispreţuitoare. Oare şi el, la fel ca Rose – pe care o admira atât de făţip – considera că-şi făcuse un fetiş din moderaţie?

Dacă aşa era, însemna că o considera cumplit de neinteresantă – cum, probabil,



o şi găsea! Numai Fräulein Reisenfeld păru să cam regrete că o vedea plecând. – Ce păcat că nu puteţi venbi cu noi, spuse ea, aşteptând ca altcineva să-i

susţină invitaţia sugerată; nimeni, însă, n-o făcu. Rose o salută cu un gest nepăsător, aproape fără s-o privească; doctorul se

întoarse spre ospătăriţă, ca să comande o ciocolată pentru Rose.

Încă înainte de ad eschide uşa, Lacey îşi dădu seama că afară ningea destul deputernic, iar când ajunse afară, cu schiurile, zăpada o învălui într-un iureş de fulgi, înţepându-i obrajii înfierbântaţi ca o ploaie de diamante. Simţi că ochii începeau să-ilăcrimeze şi, în timp ce înainta greoi, cu schiurile pe umăr, pe strada satului, constată căo usturau, ca şi cum n-ar fi fost umeziţi numai de zăpada topită.

Îşi îghiţi lacrimile, apostrofându-se în sinea ei, pentru că aşa nu făcea decât să-şidovedească sieşi cât de necugetaţi puteau fi unii oameni... şi era timpul să adopte oatitudine mai practică faţă de viaţă. O abordare mai realistă.

Era Lacey Cavendish, profesoară de engleză, şi nu putea spera să concureze cu

fabuloasa Rose, care avea totul, inclusiv admiraţia nepieritoare a doctorului LudwigHeist.

Dar se simţea extrem de însingurată în timp ce se îndepărta în lungul străzii, iaralbeaţa zăpezii o cuprindea din toate părţile...



Capitolul 11

Deşi ninsoarea slăbi cam după o jumătate de oră, pentru ca în cele din urmă să înceteze complet, lui Lacey îi pierise entuziasmul pentru o zi pe pârtiile î nzăpezite şi se întoarse la şcoală casă ia prânzul la ora obişnuită. Albeaţa orbitoare a zăpezii, sub uncer strălucind de lumină plumburie crudă, o ameţise, pădurile întunecoase îi păruseră

ameninţătoare şi deprimante, şi dorise să scape de ele. După masă, găsi izolareapropriei sale camere mult mai îmbietoare decât lumea de afară, deşi între timp cerul se înseninase, iar soarele strălucea din nou cu putere.

O aştepta pe Rose să se întoarcă spre seară, dar fata nu mai apărea. Pe la jumătatea după-amiezii, Lacey observă un schior singuratic pe pârtia destul de abruptăcare se înălţa chiar în spatele clădirii principale a şcolii; îl privi fascinată, căci omul păreasă nu facă altceva decât să-şi omoare timpul. Se vedea foarte clar că era un schior cuexperienţă, căci uneori se lansa ca o pasăre în zbor peste vale, după care Lacey îl vedeaurcând iar, încet şi chinuitor, rămânând tot timpul vizibil de la ferestrele clădirii unde

funcţiona temporar şcoala. Lui Lacey îi era imposibil să-l recunoască de la o asemenea distanţă, dar i se

păru că distingea o eşarfă galbenă fluturând în vânt; şi, cu excepţia acestia, schiorul era îmbrcat foarte sobru, ca o pasăre neagră pe albul zăpezii.

La scurt timp înaintea asfinţitului, schiorul singuratic dispăru, după care Rose se întoarse şi ea la şcoală, iar domnişoara Mackintosh îi aduse lui Lacey un mesajtelefonic.

Fräulein Reisenfeld dorea să afle dacă se întorsese şi ceruse să i se transmită oinvitaţie. O poftea să se alăture doctorului şi câtorva oaspeţi noi, care soseau cu

autobuzul de seară, pentru a-şi lua împreună cafeaua a doua zi dimineaţa la cafenea, şi întreba dacă puteau s-o caute la ora zece. Desigur, dacă voia s-o aducă şi pe Fleur cuea, ar fi fost excelent. Printre vizitatorii care soseau în seara aceea se nu măra şidoctorul Soames.

Evident, Rose n-avea să lipsească. Lacey îi mulţumi domnişoarei Mackintosh pentru că se deranjase să-i aducă

mesajul telefonic şi, a doua zi, coborî să-şi ofere serviciile printre elevele din cursulinferior. Lacey ştia că, din cauza indispoziţiei continue a profesoarei care de obicei lesupraveghea în munţi, Madame Beauregard avea să se bucure de oferta ei, cum se şi

întâmplă. Madame îi spuse că era foarte amabilă că accepta să lucreze cu normă dublă

într-o asemenea perioadă şi-i mulţumi din toată inima. Îi dădu lui Lacey de înţeles căorice devotament suplimentar faţă de datorie în intervalul respectiv n-avea să fie uitatcând urmau să nu mai ducă lipsă de personal, şi-şi putea lua un weekend întreg liber,imediat ce se puteau lipsi de serviciile ei. Lacey îi mulţumi, apreciind că după părerea einu avea nevoie de un weekend întreg, şi adăugând că se bucura atât de mult că urmasă fie foarte ocupată în viitorul apropiat, neavând ocazia să accepte invitaţii din altesurse, încât considera că Madame Beauregard îi răsplătise deja serviciile mai mult decâtsatisfăcător.

Acest lucru o împiedică să se afle în apropierea cafenelei principale din sat, a



doua zi dimineaţa, când un grup destul de zgomotos, compus în mare parte din prietenişi cunoştinţe ale doctorului Heist, se adună acolo să consume băuturi fierbinţi, cuobişnuitele prăjituri alături, înainte de a porni spre pârtiile de schi. Şi nu află că doctorulSoames se interesase în mod special de ea, iar lui Fleur i se strică întrucâtva ziua,pentru că Roger Soames îşi repetă întrebarea de mai multe ori, şi părea să fie destul denemulţumit că nimeni nu încercase serios s-o atragă pe Lacey la distracţiile şi jocurile

de pe pârtiile de schi. În cele din urmă, Fleur deveni năzuroasă şi-l părăsi la jumătatea unei coborâri,

pentru a schia de una singură, iar când Roger Soames o ajunse în sfârşit din urmă şi funevoită să-i accepte ajutorul la o legătură de bocanc care se desfăcuse, o făcu îmbufnată, ceea ce păru să-l lase complet nepăsător, şi nici măcar nu-i ceru să dansezecu el la balul din seara aceea, la hotel. Un număr de fete de la şcoală primirăpermisiunea de a participa la dans, iar Fleur şi Rose, într-un mod aproape firesc, făceauparte dintre aceste câteva favorizate.

Fleur, după ce-şi învinsese proasta dispoziţie suficient pentru a putea să insiste,

îi ceru lui Roger să-i acorde ei cea mai mare parte a serii, dar doctorul fu atât de puţingalant încât o refuză pe faţă.

– Nu ştiu dacă voi dansa ori nu, răspunse el. Am venit aici ca să mă odihnesc,după obişnuitele mele îndatoriri istovitoare, adăugă zâmbindu-i, şi ca să mă relaxezschiind. Şi, în calitate de propriu medic al meu însumi, îmi recomand să mă culcdevreme vreo două nopţi, atâta cât am ocazia. Iar dacă mă duc la Engelhorner, aşa cumam intenţia, nu cred că voi avea putere să dansez.

– Nici chiar dacă-şi face apariţia domnişoara Cavendish? replică Fleur pe un tonameninţător, cu o scăpărare ameninţătoare în ochii ei mari.

– Ei, atunci s-ar putea, desigur, să se schimbe situaţia. Roger Soames îi zâmbi, cu o undă de indolenţă. – Domnişoara Cavendish şi cu mine ne-am născut şi am crescut în aceeaşi parte

a lumii. Ba mai mult, suntem originari din acelaşi comitat englez. Deci, vei înţelegeperfect, nu mă îndoiesc, dacă consider că n-o pot dezamăgi.

– Vreţi să spuneţi că veţi dansa cu ea, dacă va accepta să danseze cudumneavoastră?

– Aş considera de datoria mea s-o fac, răspunse el pe un ton sfidător. – Nu pot să vă sufăr! declară Fleur, aruncând flăcări din ochi, cu sânii agitându-i-

se. – Ei, haide, încercă Roger Soames s-o potolească, nu e nevoie să ai asemenea

ieşiri. Domnişoara Cavendish – Lacey, cum prefer s-o numesc în sinea mea – nu are nicimăcar jumătate din hazul tău. Munceşte mult şi îi rămâne foarte puţin timp pentrudistracţii. Tu şi prietenele tale de joacă nu faceţi aproape nimic altceva decât să văamuzaţi. Şi-n plus, am început să mă ataşez destul de strâns de Lacey.

– Vreţi să spuneţi că... că o plăceţi? întrebă Fleur, bâlbâindu-se uşor. Doctorul Roger Soames zâmbi, cu o îngăduinţă imposibil de enervantă. – Nu sunt prea sigur ce înţelegi tu prin a o plăcea. O admir... îi ador părul acela

roşu... Găsesc că trece printr-o perioadă destul de grea pe moment, şi simt nevoia să-isusţin cauza. Dacă m-aş gândi să mă căsătoresc şi să mă aşez la casa mea... ei bine,



Lacey are multe calităţi care ar atrage un bărbat. Şi mai cu seamă un medic. – Credeţi că eu n-aş putea să fiu o bună soţie de medic? – Nu, iubito, nu cred că ai putea fi. Soames stătea rezemat de barul din Rosenhorn, fumând alene o ţigară. – Cred că eşti mult prea bogată şi prea răsfăţată. Dacă te gândeşti serios să-ţi

alegi un bărbat cu care să te căsătoreşti imediat ce termini şcoala, ţi-aş recomanda să

alegi unul ca tine... un petrecăreţ. Ai găsi îngrozitor de plicticoasă viaţa în lumeamedicală.

– Nu-i adevărat, şi o ştiţi foarte bine! Fleur, însă, era furioasă pe el pentru că-i atribuia lui Lacey calităţi pe cafe ea nu

le avea. – Vă urăsc! repetă ea. Nici măcar nu sunteţi cinstit. – Ba cred că sunt, îi zâmbi mai blând Roger Soames. Te împiedic să-ţi distrugi

viaţa. Fugi şi caută-ţi petrecăreţul. – În timp ce dumneavoastră veţi pleca s-o căutaţi pe domnişoara Cavendish?

Strângând din dinţi, Fleur plecă şi, peste câteva minute, o găsi pe Rose, caretocmai se ducea la o întâlnire cu doctorul Heist. Fleur i se despovără prietenei sale,exprimându-şi opinia că nu peste mult Lacey urma să-i înainteze lui MadameBeauregard preavizul. pe motivul că pleca în Anglia pentru a-şi întemeia acolo uncămin, ca nevastă de medic.

Rose îi transmise zvonul lui Fräulein Reisenfeld, adăugând că anunţarea uneilogodne între Roger Soames şi Lacey Cavendish era mai mult sau mai puţin iminentă.

O ştia din cele mai autorizate surse.

* * *

Lacey nu participă la seara dansantă şi, în următoarele trei zile nu-l mai întâlnideloc pe doctorul Heist. Cu următoarea ocazie când îl văzu, Ludwig Heist se afla lavolanul impresionantei sale maşini, care părea să ocupe strada satului pe toată lăţimea,şi o stropi cu noroiul produs de topirea zăpezii, trecând pe alături. Avusese timp destuls-o recunoască, pentru că maşina mergea încet şi prudent, dar nici măcar nu o salută cuo înclinare a capului, prin parbriz.

Expresia de pe chipul lui era extrem de rece, la fel ca noaptea geroasă care se

lăsa în jur: îngheţată, crudă şi neospitalieră. Lacey îşi văzu de drum spre şcoală, chinuindu-se pe schiuri, şi se bucură să vadă

luminile strălucind la ferestrele diverselor cabane, care-i încălzeau slab, foarte slab,inima, cu văpaia lor primitoare.

* * *

A doua zi, Rose îşi suci glezna pe pârtie, iar doctorul Heist o aduse personal înapoi la şcoală. O ridică din maşină şi o purtă în braţe ca şi cum ar fi fost cea maipreţioasă comoară, pe cărarea îngheţată care ducea la clădirea principală unde eracazată, iar după aceea o urcă scara până în camera ei şi începu o discuţie între patru



ochi cu Madame Beauregard, despre accidentul şi sănătatea fetei. Era clar că nutrebuia să mai pună schiurile la picioare timp de câteva zile, iar doctorul Heist urma sămai treacă pe la ea a doua zi, ca să-i examineze glezna.

După ce o făcu, Heist se declară mulţumit, dar îi recomandă să se odihnească şisă-şi menajeze piciorul, repetând că avea s-o viziteze şi în ziua următoare.

Între timp, însă, inactivitatea începuse s-o plictisească pe Rose, care era iritată

îndeosebi de faptul că nu mai putea să participe la activităţile vesele cu carese ocupautoţi membri grupului de vizitatori ai doctorului Heist. Iar când medicul nu se prezentă lavizită, a doua zi, telefonând în schimb pentru a-i spune că fusese chemat în vale la oconsultaţie urgentă şi nu avea să se întoarcă până mâine, Roger refuză să mai joacerolul convalescentei interesante şi anunţă că glezna ei – care oricum nu suferise preamult – îşi revenise complet la normal.

Insistă să-şi ia schiurile şi să alerge la hotel pentru a se întâlni cu Fleur, iar în ziuaurmătoare, întrucât Madame Beauregard era şi ea absentă, iar domnişoara Mackintoshera ocupată cu două eleve din cursul inferior care erau bolnave, Rose sfidă încercarea

lui Lacey de a o împiedica să pornească într-o lungă ascensiune cu un grup de nou-veniţi de la hotel. Şi, poate pentru că era vezată de absenţa doctorului Heist – care ar fiputut face măcar efortul de a o vizita la ora mesei, după părerea ei – porni pe munteimediat după prânz, iar la căderea întunericului era încă absentă.

Restul grupului se întorsese la timp pentru cină, însă Rose nu se zărea nicăieri.Doctorul Heist sosise la şcoală în jurul orei patru după-amiaza şi, ca dovadă că nicimăcar nu trecuse pe la cabană ca să se schimbe, era încă îmbrăcat în hainele dincabinetul de consultaţii. La început nu-i veni să creadă, apoi se supără foc, când Lacey îispuse că n-o putuse împiedica pe pacientalui să se alăture grupului de la hotel. Şi, spre

consternarea ei, îşi exprimă dezaprobarea pe un ton atât de îngheţat, încât în primelemomente Lacey nu putu decât să-l privească uimită. Apoi, când îşi dădu seama căindignarea lui nu era deloc simulată şi că se înfuriase într-adevăr pe ea, dintr-un motivpe care-i era cam greu să-l înţeleagă, întrucât nu avea o funcţie atât de înaltă încât sădeţină prea multă autoritate asupra elevelor, se înroşi ca focul şi încercă să -i explicesituaţia.

– Madame Beauregard a fost chemată undeva, iar domnişoara Mackintosh eracomplet ocupată. Mademoiselle încă mai suferă de o întindere de spate, iar eu o înlocuiesc pe profesoara de matematică de la cursul inferior. Ducem o mare lipsă

depersonal şi... şi eu nu am nici o autoritate reală... – Atunci, de ce te mai afli aici? î nytrebă el, privind-o cu nişte ochi incredibil de

severi. – Păi... păi... se bâlbâi Lacey... fiindcă asta e datoria mea, cred... – Datoria ta era s-o supraveghezi pe domnişoara Bligh, şi ţi-am încredinţat în

mod special sarcina de a avea grijă de ea. Te-am prevenit că glezna trebuie să i seodihnească timp de câteva zile şi, orice-ar face, nu are voie să o supună eforturilor şi înnici un caz să nu-şi pună schiurile la picioare... Şi totuşi, i-ai permis să plece într-oascensiune lungă cu nişte oameni aproape străini, iar acum după-amiaza e pe sfârşite şiea încă nu s-a întors!

Se duse la fereastră şi privi spre umbrele tot mai alungite care înghiţeau



albreaţa zăpezii, spre liziera pădurii întunecoase şi neclintit, deasupra căreia piscurile îngheţate se înălţau pe fundalul de un albastru schimbător al cerului. Luminatrandafirie a asfinţitului se întindea ca o eşarfă de voal peste culmi, în cealaltă parte avăii, în timp ce globul de foc cobora tot mai jos, iar pâcla vineţie ce se strecura pe furişdin vale la ora aceea îşi începea ascensiunea înceată. Curând, toată valea avea să fiecufundată în umbră, fiind imposibil să se mai distingă formele vagi de pe pârtiile albe

de dincolo de fereastră, unde nici măcar acum nu se mai vedea nici o mişcare. Lacey stătea lângă Heist şi, împreună, încercau să distingă un puncy mobil care

în cele din urmă s-ar fi apropiat, urcând pe pârtie. Dar, cu excepţia unui bărbat cu fesroşu care coborau în vale, nu se mai vedea nimeni.

Lacey înghiţi un nod cât pumnul, căci Rose ar fi trebuit să se întoarcă, şi erafoarte posibil să fi suferit un accident. Dar, aproape la fel de mare ca neliniştea pentruRose îi era sentimentul chinuitor de umilinţă prin care trecea din cauza poveriiresponsabilităţii care o apăsa şi de care nu reuşise să se achite. Şi, întrucât nu -şirespectase atribuţiile, fusese mustrată nemilos pentru neglijenţa ei.

– Sunt sigură că n-a păţit nimic, şopti ea, stâng lângă doctor. E o schioare foartebună şi nu părea să fie nimic în neregulă cu glezna ei când a plecat.

Ar fi putut adăuga că nici înainte glezna lui Rose nu păruse să fi suferit prea rău,după felul cum circula fata prin casă în ajun, dând de înţeles că n -o deranja nici cea maiuşoară jenă.

Doctorul Heist nu spuse nimic, iar Lacey vorbi din nou, cu glas întretăiat: – Să mă duc s-o caut? – Tu? Întorcând capul spre ea, Ludwig Heist o privi cu dispreţ.

– Dar nici măcar nu ştii să schiezi... sau, în orice caz, nu foarte bine. – D-de unde ştiţi? – Te-am privit, acum două zile. N-ar trebui să ţi se permită să-ţi dai drumul pe

schiuri decât însoţită de cineva care să te scoată din troiene la fiecare două minute. Mămir că încă nu ţi-ai rupt gâtul, în eforturile tale de a-ţi dovedi că pârtiile începătorilor numai sunt pentru tine.

Lacey fu surprinsă că doctorul Heist ştia atât de multe despre coborârile eiocazionale pe principalele pârtii de schi, dar în acelaşi timp dispreţul tăios din glasul luio făcu să roşească.

– Nu sunt întotdeauna atât de nepricepută pe cât păreţi să credeţi, mormăi eanemulţumită. Numai că nu am întotdeauna suficientă încredere în mine, şi mai alesatunci când mi-ar fi cel mai necesară.

Ludwig Heist nici măcar n-o privi. – Dac vrei să-mi urmezi sfatul, menţine-te la un nivel mai puţin aventuros,

replică el rece. Apoi se uită la ceas. – E timpul să plec. Mă duc cu maşina până la hotel, ca să văd dacă, întâmplător,

n-a apărut acolo. – Pot... pot să vin şi eu cu dumneavoastră? Lacey nu ştia cum îşi găsise curajul de a-l întreba, dar o făcuse.



Ludwig Heist ridică din umeri. – Dacă doreşti... Porniră în tăcere prin întunericul ce se lăsa, spre hotel, iar o dată ajunşi acolo,

doctorul Heist o lăsă pe Lacey să aştepte în maşină, în timp ce urca în fugă treptele spreintrare. Lacey aşteptă să-l vadă intrând pe uşile batante, după care coborî din maşină şiurcă şi ea treptele. Se reîntâlniră în vestibulul hotelului.

– Nu-i aici.Chipul lui devenise posomorât de-a binelea. – Cei cu care a plecat azi după-amiază s-au întors, dar ea nu e nicăieri. Vorbea pe un ton greu, acuzator, iar Lacey conchise pe loc că dacă lui Rose i se

întâmplase ceva – fie şi un lucru neînsemnat – Ludwig Heist n-avea s-o ierte niciodată. În vestibul mai erau multe persoane şi de peste tot se auzeau glasuri şi zgomote

de bocanci grei pe parchet. Prin tot hotelul se aprindeau luminile, iar vestibulul şi holulinterior nu făceau excepţie. Sub lămşi, chipurile bronzate şi pulovărele şi canadienelemulticolore formau un caleidoscop straniu, iardin barul învecinat se auzea rumoare, în

timp ce entuziaştii reveniţi de pe pârtii se fortificau după încercările obositoare peEngelhorner şi Blitzhorner. Cu halbe şi pahare în mâini, forfoteau prin vestibul ca săaudă despre fata dispărută şi toţi păreau convinşi că era un eveniment absolutneobişnuit, Rose fiind o schioare cu atâta experienţă.

– Când am văzut-o ultima dată, nu avea nici o problemă la gleznă, declar unbărbat.

Un altul insistă că o văzuse urcând cu vigoare spre vârful Engelhorner-ului, încompania unui necunoscut, cu o oră şi jumătate înainte ca el să fi pornit înapoi sprecasă.

Membrii grupului cu care plecase Rose la început confirmară cu toţii că-ipărăsise după scurt timp, dar nici unul dintre ei nu ştia ce se întâmplase cu ea dupăaceea. Toţi erau nou-veniţi în Grünwald şi, în mod firesc, presupuseseră că Rose, carese afla acolo de mai multe săptămâni, ştiuse ce făcea când plecase de lângă ei.

Expresia doctorului Heist devenea tot mai mohorâtă cu fiecare secundă cetrecea, iar după ce auzi diversele declaraţii se răsuci pe călcâie şi o anunţă pe Laceyscurt, peste umăr, că nu mai era decât un singur lucru de făcut.

– Va trebui să organizăm o expediţie de căutare, dar în primul rând trebuie sămă duc să mă schimb.

Lacey coborî treptele în urma lui. – Vreţi să spuneţi că veţi participa la expediţia de căutare? – Bineînţeles! Ludwig Heist o privi de parcă ar fi fost uimit că-şi putuse imaginase, fie şi doar

un moment, că nu avea să facă parte dintre căutătorii lui Rose. – Mai bine întoarce-te la şcoală, îi spuse el. Crezi că poţi ajunge până acolo de

una singură? Lacey nu-i răspunse la această întrebare sarcastică, privindu-l numai cum îşi

pornea maşina şi demara în direcţia cabanei... a cabanei unde şi ea petrecuse o noapte.O noapte de neuitat.

Vreo câteva persoane îi urmaseră pe trepte până în strada principală a satului,



dar se împrăştiară imediat ce maşina plecă, iar Lacey porni spre şcoală. Presupunea cămăcar o parte dintre oameni voiau să intre în grupul de căutare, dar ei îi venise dintr-odată o idee şi era hotărâtă să afle dacă era inspirată sau nu.

Ocazional – foarte rar – Rose se ducea la celălalt hotel, Splendide, care nu erafrecventat niciodată de doctorul Heist şi prietenii lui, dar pe ea părea s-o atragă. Ofascina aerul uşor dubios al hotelului şi-i plăcea să introducă monezi în jocurile

mecanice şi în tonomat, după cum nu ezita nici să bea un pahar la bar, dacă înapropiere nu se afla nici o cunoştinţă care să-i facă observaţie.

În seara aceea, pe când întunericul se lăsa ca o mantie peste munţi şi satulizolat, cu strada sa lungă şi întortocheată, Lacey porni să se asigure că Rose nu era laSplendide, distrându-se cu vreo cunoştinţă recentă. Şi, întrucât presimţirea aceeamisterioasă era foarte puternică, nu se miră deloc s-o găsească pe Rose aşezată pe untaburet înalt, la bar, conversând cu însufleţire cu un tânăr care arăta excepţional desănătos, într-un pulovăr cu dungi multicolore. Tânărul era vizibil fermecat de ea, iarRose nu arătase niciodată mai încântată de sine, nici mai stăpână pe situaţie şi absolut

scutită de cea mai uşoară jenă la glezna recent accidentată. Când Lacey intră în bar, Rose întoarse capul spre ea şi-i făcu semn cu paharul în

care avea o băutură nealcoolică, invitându-o să li se alăture. – El e John Harmsworth, îl prezentă ea pe tânărul de alături. E american, şi ne -

am cunoscut acum câteva ore. Îi zâmbi lui John Harmsworth într-un fel cum lui Ludwig Heist nu-i zâmbise

niciodată, iar tânărul american îi surâse la rândul lui. – Ştii, John, am uitat complet că s-ar putea să înceapă să mă caute! explică ea,

ca şi cum ideea ar fi amuzat-o copuios. Ce ştiu se, s-ar putea să organizeze deja o

expediţie! Lacey vorbi încet şi foarte rece, din uşă: – Aşa este, iar expediţia de căutare va fi condusă de doctorul Heist. Dacă nu vrei

ca tot satul să iasă din case în noaptea asta, şi o mulţime de oameni să rişte să-şi rupăgâtul pe întunerc, du-te imediat la telefon şi sună-l pe doctorul Heist la cabvana lui, casă-l anunţi că eşti în deplină siguranţă!

După ce ţinu această scurtă cuvântare, Lacey se răsuci pe călcâie şi ieşi înstradă.



Capitolul 12

A doua zi, Rose îşi prezentă scuzele, iar doctorul Heist îi telefonă directoareişcolii, pentru a-i cere să-i transmită scuzele lui domnişoarei Cavendish. Recunoştea căse purtase cam nerezonabil cu ea în ajun şi spera să treacă acest lucru cu vederea şi să-lierte.

Madame Beauregard, care o chemase pe Lacey în sanctuarul ei privat, încercăs-o facă să înţeleagă că doctorul nu fusese cu adevărat nerezonabil. Domnişoara Blighera foarte importantă pentru el... Madame uita că nu avea nici un drept să facă acest lucru şi insinua străveziu că doctorul Heist urma să se însoare cu ea. Anunţarealogodnei urma să prilejuiască atâta vâlvă în şcoală, şi toate urmau să fie invitate,aproape cu siguranţă, la nuntă.

Lacey încercă să zâmbească şi să pară că abia aştepta invitaţia la nunta lui Rosecu doctorul Heist, după care i se ivi salvarea, când Madame Beauregard îi mărturisi căpenuria de personal luase sfârşit şi a doua zi urmau să sosească la şcoală două

profesoare noi, de înaltă calificare. Aceasta însemna că lui Lacey nu i se mai cerea sărenunţe la timpul liber care-i revenea de drept şi, de asemenea, că nu mai eraindispensabilă.

Mai la obiect, însemna că se puteau lipsi de ea. Una dintre noile profesoare era o foarte calificată instructoare de limba

engleză. Cealaltă urma să ajute pe plan general. Lacey avea senzaţia că răsărise o lumină orbitoare, când înainte nu avusese nici

cea mai slabă rază de speranţă; şi, cu toate că o dată ce acceptase faptul că era olumină călăuzitoare recunoştea şi că se comporta iraţional şi, foarte posibil, nu tocmai

în propriul ei interes, acest lucru nu o tulbura cu adevărat şi în nici un caz n-o descuraja,pentru că pur şi simplu nu voia să-l mai vadă niciodată la faţă pe doctorul Ludwig Heist.

Săptămâni de-a rândul, fusese absolut conştientă că ceea ce i se întâmpla îiameninţa toată fericirea viitoare; acum, însă, ştia cu aceeaşi claritate că fericirea eiviitoare era în orice caz tarată şi singurul lucru de care voia să fie scutită era chinul de a-l mai revedea pe doctorul Heist. Pe doctorul Heist cu un aer de scuză, pentru că, într-unmoment când îl tulburase neliniştea pentru Rose Bligh, pierduse din vedere faptul căLacey nu putea fi de vină când poziţia ei nu avea autoritate în şcoală, şi o făcuse să sesimtă pentru un timp ca o criminală, numai ca rezultat al felului cum o privire şi prin

tonul pe care i se adresase.Lacey n-avea să uite niciodată cum o lăsase în maşină, pentru a intra în Hotelul

Rosenhorn ca să se intereseze de Rose; iar după aceea, o abandonase pe strada satului,şi când o găsise pe Rose, Lacey trebuise să se ducă acasă pe jos, fără schiuri şi cu inimaplină de deznădejde.

Ştia că nu telefonase pentru a se interesa dacă şi ea ajunsese cu bine acasă, şică Rose îşi petrecuse noaptea în cabana lui – probabil ocupând acelaşi pat pe care-locupase ea cândva – şi fusese trimisă la şcoală, a doua zi, cu enorma maşină adoctorului care întotdeauna arătase atât de nelalocul ei pe strada satului, staţionândfoarte mult timp în faţa Hotelului Rosenhorn.

Era adevărat că doctorul Heist n-o însoţise el însuşi pe Rose înapoi la şcoală... iar



fata arătase cam spăşită, când intrase în clădirea şcolii. Dar, probabil, aceasta era dincauza reacţiei care se declanşase când doctorul se convinsese că era în siguranţă, şi nuezitase s-o mustre pentru că-i cauzase atâtea nelinişti fără rost.

Şi apoi, s-ar putea ca doctorului Heist să nu-i fi păcut nici ideea că Rosepetrecuse atâtea ore în compania lui John Harmsworth, bând cu el în barul singurulhotel din Grünwald pe care Ludwig Heist nu-l frecventa.

Dar, indiferent de motivele pentru care Rose arăta atât de plouată, Lacey aveasenzaţia că realizase cu adevărat ceva când, intrând la poştă a doua zi după incident, îşicumpără un bilet la autobuzul poştal galben, până la Ardena. Locul era pentru a douazi, iar aceasta însemna că avea timp destul ca să-şi pună câteva lucruri într-o valizăuşoară – pe celelalte lăsându-le împachetate cu grijă pentru a-i fi expediate după aceea – şi să-i scrie lui Madame Beauregard un mesaj care urma să-i fie predat după ce eapărăsea incinta şcolii, şi încă un bilet pentru domnişoara Mackintosh, cu care se împrietenise destul de strâns în ultima vreme, pentru a-şi exprima speranţa că motiveleei de a părăsi şcoala aveau să fie acceptate şi că nimeni n-avea să găsească deloc ciudat

faptul că fusese chemată de urgenţă înapoi în Anglia şi, în urma acestei chemări, eradispusă să sacrifice salariul pe un trimestru, conform termenilor din contract.

Nu se îndoia că, la întoarcerea în Anglia, urma să-şi găsească în curând o slujbă,dar între timp trebuia să se deprindă cu ideea de a pleca pentru totdeauna dinGrünwald şi Ardena – căci nimic, nimic n-ar mai fi putut-o convinge să se întoarcăvreodată! – şi a-şi lua rămas bun de la peisajele şi locurile familiare, ştiind în adânculinimii că ultimul lucru pe care l-ar fi dorit cu adevărat era să se despartă de ele. Şi totultimul lucru pe care-l voia mai era şi să se întoarcă în Anglia, unde avea puţini prieteni,iar viaţa avea să-i pară foarte ciudată.

Dar, cel puţin, aşa ceva era preferabil, decât să-i vadă pe doctorul Heist şi Rosecirculând cu câte una dintre maşinile lui, venind la şcoală, vizitând-o pe MadameBeauregard în amintirea vechilor vremuri, după ce se căsătoreau, şi invitându-le peprofesoare şi pe elevele din cursul superior să ia cina cu ei – sub privirile înţelegătoareale lui Fräulein Reisenfeld.

Căci Lacey credea că Fräulein Reisenfeld îşi vorbase o părere destul de exactădespre sentimentele ei pentru Ludwig Heist, bărbatul cu ochi întunecoşi care ofascinaseră din clipa când propriii ei ochi se deschiseseră şi-i văzuseră pe ai lui înimediata lor apropiere, în timp ce trupul ei lovit şi învineţit zăcea pe o cărare de munte.

Pentru a uita cât mai curând posibil de doctorul Heist şi de mesajele înţelesegreşit pe care crezuse că i le trasmiteau ochii lui, după ce-şi cumpără biletul de autobuz,Lacey traversă strada până la cafenea şi-şi comandă o cafea cu frişcă multă – în fond, cemai conta acum silueta? – şi cu câteva pateuri alături, pe care pur şi simplu nu putu încerca, măcar, să le consume când îi fură aduse, aşa că achită nota de plată şi, lăsându-le neatinse, ieşi pe strada satului.

Maşina doctorului Heist era oprită în faţa Hotelului Rosenhorn, semn cămedicul se afla în hotel – probabil cu prietenii pe care-i invitase la un prânz scump.Lacey îşi puse schiurile la picioare şi porni în josul străzii, până în locul de unde se formadrumul spre cabana doctorului Heist, izolată, impresionant de nouă şi acoperităpitoresc cu zăpadă, pe o mică înălţime de deasupra văii.



Îşi amintea de culmea aceea, şi-şi mai amintea şi cărarea care urca într-acolodin Ardena şi pe care alunecase cândva şi se rostogolise câţiva metri înapoi. În acelanotimp al anului, fusese o potecă destul de accesitiblă, deşi foarte abruptă, dar acumera acoperită cu zăpadă, iar pantele dintr-o parte şi din alta a ei coborau şi maiaccentuat în vale. Ca şi cum cărarea de la care i se trăsese o durere de cap nu tocmaiuşoară ar fi fascinat-o, Lacey se rezemă de gard, privind aproape cu nostalgie albeaţa

virginală a zăpezii. Ridicând ochii spre cabană, i se păru că distingea o mişcare la o fereastră, dar

putea să fi fost doar rodul imaginaţiei ei. Văzu fumul care ieşea pe coş şi se gândi lacamerele confortabile care erau încălzite de sobe, şi mai ales la acea cameră în carezăcuse cândva pe o canapea, în timp ce proprietarul cabanei o privea neliniştit.

Apoi îşi aminti cât de necruţător – nemilos chiar – îi criticase doctorul Heisttalentul la schi, şi coborî privirea spre panta albă aflată imediat sub ea.

Nu încercase niciodată o pârtie atât de abruptă, dar ar fi fost ceva dacă, înaintede a pleca acasă în Anglia, se convingea că era capabilă s-o coboare fără a zbura ca o

ghiulea în pădure, spărgându-şi ţeasta de un copac. Îşi îndreptă umerii, spunându-şi că aceasta era provocarea finală... şi, în fond, ce

avea de pierdut? Nu mare lucru! Numai o viaţă lungă şi singuratică de profesoară... iardacă cobora meseriaş pârtia, măcar însemna că făcuse ceva pentru mândria ei şi,poate, n-avea să se mai simtă atât de prost în viitor, fiindcă un bărbat zvelt şi cu ochi întunecoşi, care de obicei vorbea calm şi rezervat, îi spusese o dată cu o insistenţăcrudă şi tăioasă că n-ar fi trebuit să i se permită să schieze!

Se asigură că legăturile erau bine strânse, iar când fu convinsă că luase toatemăsurile de prevedere posibile împotriva oricărui accident, trase aer în piept, îşi

îndreptă spinarea, deşi ştia că pentru lansare era mai indicată o poziţie parţialghemuită, apoi închise ochii şi simţi cum îi fugea pământul de sub picioare.

După primul şoc al pornirii, când deschise ochii din nou, fu îngrozită la vedereavăii care i se repezea în întâmpinare. Păduri de brad, desişuri de zadă, pâlcuri deienuperi înmiresmaţi... lucirea apei îngheţate pe fundul văii, toate se năpusteau spreea, iar vântul îi vâjâia pe la urechi.

Cunoscu un scurt moment de însufleţire, înainte de a o cuprinde groaza, când îşi dădu seama ce făcuse şi ce avea să i se întâmple când se lovea cu capul de primulcopac.

Închise ochii din nou... Cel puţin, nu era nevoie să privească. Şi atunci, se întâmplă ceva, iar Lacey începu să cadă ca o pasăre – sauca o piatră – în timp ce vuietulvântului o învăluia ca o cascadă de gheaţă.

* * *

Când două mâini o traseră din locul unde zăcea, era prea buimacă şi amorţită casă-şi dea seama cine era.

Dar omul care se străduia s-o salveze părea să fie furios de-a binelea. – Idioată mică! Schiurile lui Lacey se îndoiseră atât de rău, încât nu se mai putea ridica pe



picioare, astfel încât îl cuprinse o spaimă cumplită că-şi rupsese cel puţin un picior.Schimbă tonul, ordonându-i să stea nemişcată până îi scotea schiurile.

– Orice-ai face, nu-ţi agrava şi mai mult situaţia! S-ar putea să fi suferit uneleleziuni, deşi cred că nu...

Mâinile lui treceau ca fulgerul peste tot trupul ei prăbuşit în zăpadă. – Spune-mi, o rugă cu glas răguşit, te doare ceva?

Lacey reuşi să clatine din cap, de pe care gluga îi căzuse, astfel că părul îi luceape zăpadă ca o baltă de sânge.

– Nu, nu mă doare nimic... Mă simt foarte bine... – N-ai merita!Tonul lui redevenise furios. În acelaşi timp, însă, îşi strecură un braţ pe sub

capul ei şi i-l rezemă în îndoitura cotului. – Lacey! De ce-ai făcut-o? o întrebă autoritar. – De ce-am făcut ce? Se simţea minunat de comod în braţele lui, iar zăpada din jur era moale ca un

pat de puf. – Săritura aia! Aveai şanse aproape una la sută să-ţi reuşească, iar când mi-am

dat seama ce voiai să faci, am încercat ca un nebun să te opresc, dar era prea târziu... Tremurător, degetele lui bronzate se jucau cu şuviţele părului ei roşcat. – Când te-am văzut luându-ţi zborul, mi s-a oprit inima în piept...!Lacey îi zâmbi uşor. Era aproape la fel ca data trecută... numai că atunci

fuseseră complet străini, iar ea numai să profite de situaţie nu se gândise... – Micuţo, gâfâi el din nou, atingându-i obrazul, mi-a venit să mor când am

crezut că nu mai aveai scăpare. Dar acum, ca printr-un miracol, totul e-n regulă, şi eşti

nevătămată! Nu-mi vine să cred. Va trebui să mă ierţi, pentru că simt că am nevoie deun stimulent puternic!

Şi-şi trecu o mână peste frunte, cu uimire. La asta, Lacey se ridică în capul oaselor, privindu-l nedumerită. – Dar... dar de ce...?Ludwig Heist îi zâmbi strâmb. – Încerci să mă convingi că nu ştii? La început, Lacey păru derutată, apoi deveni din nou neîncrezătoare. – Dar nu e posibil! exclamă el. Trebuie să fi ştiut din prima clipă!

– Tot ce ştiu e că urmează să te căsătoreşti cu Rose... şi sper să fiţi fericiţi, spuseea, ca şi cum ar fi recitat o lecţie.

– Scumpă ridicolă ce eşti...! O, sărăcuţa mea! exclamă Ludwig, cuprinzând-o înbraţe. Nici prin gând nu-mi trece să mă însor cu Rose, şi sunt foarte sigur că nici ea nuare nici cea mai vagă intenţie de a se mărita cu mine, aşa că nu e nevoie să ne feliciţ i,nici să fii atât de nefericită făcând-o. Dacă trebuie să înţeleg că ai făcut plonjonul ăla îngol pentru că-ţi închipuiai că mă pregăteam să-mi anunţ logodna, atunci poţi să-ţi ştergilacrimile şi să accepţi faptul că mă voi căsători... dar nu cu Rose! Of, vrăjitoare mică,absurdă, adorabilă, încântătoare, imprevizibilă şi roşcovană, din clipa când te-am văzutam fost ca fermecat... Numai că nu mă prea pricep la vrăjitoarele englezoaice cu părulca flacăra, iar tu te-ai purtat cu mine atât de rece, încât începea să mă ajungă



– Ai fi putut să mori! – Dar n-am murit.Lacey se rezemă de el, cu deplină mulţumire, iar Ludwig îi ridică bărbia cu un

deget, privind-o în ochi. – Trebuie să te duc la cabana mea, îi spuse el. Şi, cu cât ajungem mai repede

acolo, cu atât mai bine, pentru că ai suferit un şoc şi trebuie să te tratez pentru asta.

Dar se pare că în ultima vreme amândoi am fost foarte nefericiţi şi niciodată în viaţanoastră nu vom mai trăi un moment ca ăsta.

Îi zâmbi enigmatic, privind apoi în jur spre pârtiile îngheţate, pe care luminascăzută dinaintea serii le înroşea ca o văpaie de flăcări.

– Nici o clipă nu mi-a trecut prin minte că-ţi voi spune cât te iubesc într-untroian de zăpadă, dar aici cel puţin suntem absolut singuri, şi nimeni nu poate intervenica să ne întrerupă, iar sus la cabană mai sunt vreo doi prieteni care stau la mine. Aşa căvoi profita la maximum de acest moment nepreţuit şi-ţi voi aminti de un lucru pe care ţil-am spus cândva...

– Ştiu. Dintr-o dată, Lacey deveni extrem de sfioasă – dar în faţa lui Ludwig nu putea să

se prefacă. – Mi-ai spus să-ţi amintesc că... – Într-o bună zi, va trebui să te sărut! Ei bine, se pare că ziua aceea a sosit şi,

dintr-un motiv pe care nici eu nu-l înţeleg, ne pierdem vremea! Degetele lui îi întoarseră faţa spre el, în timp ce o privea aproape îngrijorat. – Mă crezi că te iubesc din toată inima? – Şi eu te iubesc! şopti Lacey.

– Şi dacă te măriţi cu mine, niciodată nu va mai trebui să te întorci în Anglia! Veifi soţie de medic, iar eu sunt, în cea mai mare parte a timpului, un om foarte ocupat. Vatrebui să mă împarţi cu munca mea! S-ar putea să nu-ţi placă întotdeauna dar, încompensaţie – dacă mă iubeşti la fel de mult cum te iubesc eu pe tine! – vei şti cămăcar o parte din timp vom fi împreună şi, oricât de preocupat aş putea să par uneori,numai tu vei fi singurul lucru cu adevărat important din viaţa mea! Mica mea iubire!Micuţa mea iubită englezoaică roşcovană...!

– O, Ludwig! murmură Lacey. Ludwig Heist zâmbi strâmb.

– Crezi c-ai să te poţi obişnui cu un nume străin ca ăsta? Străin pentru tine,vreau să zic!

– De săptămâni de zile îmi tot spun că e un nume minunat. Mi-am spus-o iar şiiar! mărturisi ea.

– Atunci, spune şi acum! – Ludwig... Îi atinse uşor chipul. – Te iubesc atât de mult încât... mă doare. Ludwig o strânse în braţe. După care, aproape nemilos, gura lui o găsi pe a ei. Întreaga lume se clătina în jur... lumea piscurilor îngheţate, a pădurilor

încremenite şi a pâraielor pietrificate... aceeaşi lume care păruse s-o înghită când



făcuse saltul acela cutremurător. – Iubito, iubito...O mai ţinu strâns în braţe câteva minute, acoperindu-i toată faţa cu sărutări,

apoi o ajută să se ridice în picioare, privind-o tandru. – Acum nu mai eşti o crăiasă a zăpezii, îi spuse el. Pari făcută din foc, iar eu

tocmai aşa mă simt!

Se uită în susul pârtiei de deasupra lor. – N-ai să te poţi urca pe-aici fără schiuri – iar unul dintre ele mă tem că s-a rupt,

spuse el. Dar mai este un drum, mai uşor, deşi ocolit, şi nu ne grăbeşte nimeni. Îi zâmbi mulţumit, în timp ce văpaia trandafirie începea să se întindă peste cele

mai înalte piscuri, iar din vale se înălţau pe furişe ceţurile albastre. – Vom putea să privim văpaia împreună, iar acesta cred că este cel mai frumos

moment al zilei în munţi. Iar după aceea vom ajunge la cabana mea, şi vei petrecenoaptea acolo, iar Madame Beauregard va fi informată că, în viitor, îţi vei petrecemulte, multe nopţi la cabana mea.

– Şi în Ardena? îi zâmbi Lacey, cu ochii ei cenuşii lucindu-i ca două stele. Şi dinArdena se poate privi văpaia, îi reaminti ea.

– Adevărat. Ţinându-se de mână, începură ascensiunea. – Dar în Ardena vom mai face şi multe alte lucruri care nu au nici o legătură că

văpaia.

– Sfârşit –

Rose Burghley Văpaia

Documents

Transcript of Rose Burghley Văpaia