Rolul Unei Banci de Export-import(Cap1)

LUCRARE DE LICENTA

Cuprins

Introducere...................................................................................................3Cap 1. Rolul finanţării în promovarea şi sprijinirea exporturilor..............4

1.1 Sprijinul guvernamental în susţinerea şi promovarea exporturilor................41.2. Activitatea băncilor de comerţ exterior.....................................................................6

1.2.1. Creditarea operaţiunilor de comerţ exterior...................................................71.2.2. Garantarea operaţiunilor de comerţ exterior..................................................81.2.3. Asigurarea creditelor internaţionale................................................................11

1.3. Băncile de comerţ exterior pe plan mondial...........................................................14

Cap.22.1 Tehnici si mecanisme de finantare a exporturilor pe termen scurt2.1.1 Creditele de prefinanţare ......................................................................................................... 25

2.1.1.1 Creditele de prefinanţare specializate ................................................................... 26 2.1.1.2. Creditele de prospectare ............................................................................................. 26 2.1.1.3. Creditele de cont curent .............................................................................................. 27 2.1.1.4. Creditele de descoperire ............................................................................................. 27

2.1.2. Creditele de export ................................................................................................................. 27 2.1.2.1. Creditul bancar direct ................................................................................................... 28 2.1.2.2. Avansul în cont curent .................................................................................................. 28 2.1.2.3. Creditele în cont deschis ............................................................................................. 28 2.1.2.4. Avansul pe baza documentelor de mărfuri ........................................................... 29 2.1.2.5. Avansul în valută ............................................................................................................. 29 2.1.2.6. Avansul prin cesiunea de creanţă ............................................................................ 30 2.1.2.7. Creditul de scont ............................................................................................................. 30 2.1.2.8. Creditul de accept .......................................................................................................... 31

2.2 Tehnici şi mecanisme de finanţare a exporturilor pe termen mediu şi lung .................................................................................................. 33

2.2.1. Eurocreditele ............................................................................................................................ 33 2.2.2. Creditul sindicalizat ............................................................................................................... 35 2.2.3. Creditele paralele .................................................................................................................... 36 2.2.4. Creditele „back to back” ..................................................................................................... 37 2.2.5. Creditul furnizor ..................................................................................................................... 37 2.2.6. Creditul cumpărător ............................................................................................................. 39 2.2.7. Liniile de credit ....................................................................................................................... 46 2.2.8 Tehnici speciale de finanţare .............................................................................................. 48

2.2.8.1. Leasingul ............................................................................................................................ 48 2.2.8.2. Forfetarea .......................................................................................................................... 49 3.8.3. Factoringul ............................................................................................................................ 50

Introducere

Tranzacţiile internaţionale se dovedesc a fi printre cele mai complexe activităţi

economice şi presupun atragerea unui volum impresionant de resurse financiare. Este practic

din ce în ce mai greu pentru o companie interesată să-şi extindă afacerile pe pieţele externe să

reuşească fără să fie nevoită să apeleze la resurse financiare atrase pe diferite pieţe financiare

locale sau internaţionale. În aceste condiţii se poate observa că finanţarea internaţională

capătă un rol din ce în ce mai important în derularea tranzacţiilor internaţionale, indiferent de

forma pe care o îmbracă acestea. În contextul actual, înţelegerea modului în care funcţionează

practic sistemul financiar internaţional, a componentelor de bază ale acestui sistem (pieţe

monetar – valutare şi pieţele de capital, instituţiile de intermediere financiară), a

instrumentelor utilizate de operatorii din cadrul acestui sistem dar mai ales a

comportamentului care stă la baza alocării resurselor financiare reprezintă condiţii esenţiale

de dezvoltare economică durabilă.

Globalizarea pieţelor financiare însoţită inevitabil de o dezvoltare fără precedent a

mecanismelor de funcţionare a acestora accentuează rolul finanţării în derularea cu succes a

afacerilor internaţionale. Devenind un subiect din ce în ce mai incitant şi mai complex pentru

specialişti, finanţarea internaţională se constituie ca un domeniu perfect integrat în substanţa

tranzacţiilor economice internaţionale. Alegerea tehnicilor de finanţare sau a instrumentelor

sintetice oferite de piaţa financiară internaţională presupune în primul rând o bună cunoaştere

a acestora de către cei implicaţi direct – companii private sau instituţii financiare publice sau

private. Un factor important în acest proces de alegere îl constituie riscul pe care trebuie să şi-

l asume deopotrivă cel care se finanţează cât şi finanţatorii. Riscul, apropiat mai degrabă de

incertitudine în cazul tranzacţiilor internaţionale, se dovedeşte a fi o categorie economică greu

de evaluat şi de gestionat. Direct legată de riscurile asumate şi de complexitatea mare a

tuturor schemelor de finanţare internaţională este şi problema costurilor. Practic, costul şi

riscul sunt două criterii fundamentale pe care se bazează întreg aparatul decizional în

activitatea economică.

Practica demonstrează că piaţa financiară internaţională continuă să se dezvolte într-un

ritm alert în conformitate cu noile tendinţe în economia mondială, punându-se la punct din ce

în ce mai multe tehnici şi instrumente financiare perfect adaptate la complexitatea din ce în ce

mai mare a tranzacţiilor internaţionale. Din perspectiva unei pieţe emergente şi a unor

operatori ce se confruntă cu o lipsă acută de resurse financiare, aceste tehnici mai mult sau

mai puţin noi, mai mult sau mai puţin complexe, trebuie iniţial cunoscute pentru a putea fi

utilizate cu succes ulterior.

Cap 1. Rolul finanţării în promovarea şi

sprijinirea exporturilor

În ţările dezvoltate, în ultimele decenii, s-au conturat mecanisme complete prin

intermediul cărora sunt posibile schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii, precum şi

cooperarea economică bilaterală sau multilaterală. Sunt bine definite procedurile şi metodele

de derulare a schimburilor internaţionale, cadrul instituţional necesar, acoperirea juridică, s-au

sedimentat cele mai bune practici, astfel că, în prezent, derularea tranzacţiilor de comerţ

exterior nu mai este un secret sau un atu al unora în vederea obţinerii unor avantaje în raport

cu alţi parteneri.

La o analiză mai atentă a procedeelor de finanţare, creditare şi promovare a comerţului

exterior, prin sistemul bancar, din cadrul ţărilor dezvoltate dar şi a celor în traziţie, se constată

faptul că aceste procedee îmbracă aproape aceleaşi forme clasice, întâlnite oriunde în lume.

Băncile comerciale îşi selecteză cu destul de multă atenţie clientela din rândul firmelor

producătoare şi exportatoare, le acordă asistenţă în faza iniţială, de identificare a necesităţilor

acestora, după care, în funcţie de riscul asumat, de interesul în valorificarea fondurilor proprii

de creditare, de nevoia de obţinere de profit etc., le acordă întreaga gamă de produse şi

servicii de care au nevoie: credite, finanţări, decontări, garanţii, consultanţă, mijloace şi

modalităţi de plată etc.

Concurenţa din ce în ce mai ridicată specifică domeniului economic, alături de nevoia

proprie de extindere a activităţilor bancare fac astefel încât să se asigure cele mai bune

condiţii ca sectorul de comerţ exterior al economiei respective să funcţioneze în condiţii bune

sau foarte bune. De cele mai multe ori, faptul că pieţele internaţionale asigură o eficienţă mai

ridicată, determină băncile să considere firmele cu activitate de comerţ exterior drept clienţi

strategici sau foarte importanţi, astfel că le acordă unele înlesniri, unele facilităţi pe linia

reducerii sau scutirii de comisioane, a unor facilităţi de dobânzi, acordarea de consultanţă

gratuită etc., toate acestea din resurse proprii şi din iniţiativă proprie.

În cazul în care aceste iniţiative nu sunt suficiente, este nevoie de intervenţia statului,

pentru a crea un sistem de instrumente, instituţii şi metode care să asigure un cadru favorabil

de desfăşurare a activităţii de comerţ exterior.

Aşadar, finanţarea ocupă un rol esenţial în promovarea şi susţinerea activităţilor de comerţ

exterior. În ceea ce priveşte modul de finanţare, instituţiile specializate în stimularea

exporturilor şi băncile de comerţ exterior deţin o poziţie importantă, iar sprijinul

guvernamental acordat firmelor exportatoare este esenţial pentru desfăşurarea în condiţii

optime a schimburilor comerciale internaţionale.

1.1 Sprijinul guvernamental în susţinerea şi

promovarea exporturilor

Sprijinul guvernamental pentru promovarea exporturilor a devenit, în ultimele decenii, o

caracteristică dominantă a relaţiilor economice internaţionale.

Creditarea oficială a exportului joacă un rol extrem de important în finanţarea proiectelor

pe care o ţară le iniţiază în strainătate şi, totodată, în promovarea şi susţinerea produselor

autohtone pe noi pieţe de desfacere.

Asigurarea creditelor de export, în principal pe cale guvernamentală, permite prelungirea

perioadelor de restituire a creditelor peste limitele pe care le oferă băncile comerciale, în

special

când este vorba de proiectele importante şi exporturile de interes naţional pe pieţe cu un

potenţial de risc foarte ridicat, cum ar fi cele ale ţărilor în curs de dezvoltare şi ale statelor

foste socialiste.

Pentru aceste motive, pe plan mondial s-a intensificat continuu intervenţia statului în

sprijinirea, prin instrumente specifice economiei de piaţă, a finanţării, garantării şi asigurării

creditelor de export şi import.

Ca atare, au fost create diverse tipuri de instituţii care au, ca rol principal, sprijinirea şi

promovarea exportului.

Experienţa acumulată până acum susţine afirmaţia că, pentru un anumit volum al

activităţii şi până la un anumit nivel al dezvoltării economice, institutele de acest gen, care s-

au dovedit cele mai eficiente pentru stimularea creşterii exportului, au fost cele care au

îmbinat toate tipurile de activităţi – finanţare, garantare, asigurare – destinate acestui scop, în

mod coerent, în una şi aceeaşi instituţie.

Aceste entităţi au putut corela, în modul cel mai eficient, elemente ale ingineriei bancare

şi financiare, construind instrumente şi pârghii specifice, prin intermediul cărora şi-au putut

atinge scopul: bonificaţii de dobânzi; poliţe de asigurare a exporturilor pe credite împotriva

riscurilor comerciale şi politice, activităţi de construcţii în strainătate; creditarea agenţilor

economici exportatori pentru exporturi de interes naţional (credit-furnizor) şi chiar a agenţilor

economici importatori ai produselor autohtone (credit-cumpărător); garantarea comerţului

exterior; refinanţarea preferenţială a creditelor de export de către băncile centrale etc.

Intervenţia statului în domeniul sprijinirii exporturilor şi importurilor se efectuează prin

intermediul unor structuri instituţionale diverse, care pot fi grupate, în funcţie de modul lor de

organizare, de statutul funcţional şi de tipul serviciilor pe care le oferă. Astfel, există:

societăţi comerciale bancare, cu capital de stat (EXIMBANK din SUA,

EXIMBANK din Republica Coreea, EXIMBANK din Turcia), cu capital

privat ( OKB din Austria) sau cu capital mixt (EDBE din Egipt, EXIMBANK

din Jamaica);

organisme publice (SACE din Italia);

societăţi anonime cu capital de stat (COFACE din Franţa);

societăţi particulare (Societatea pentru Asigurarea Creditelor din Olanda).

În funcţie de gama de servicii oferite, există atât instituţii care oferă toate tipurile de

servicii ce vin în sprijinul activităţii de comerţ exterior (finanţare, garantare, asigurare), cum

ar fi: EDC din Canada, EXIMBANK din Republica Coreea, EXIMBANK din Taiwan,

EXIMBANK din Turcia, cât şi instituţii specializate, cum ar fi: EFIC din Australia – finanţare

şi asigurare, Development Bank din Mauritius - garantare şi asigurare, ECICS din Singapore –

finanţare şi garantare etc.

Agenţiile complexe de tip EXIMBANK au demonstrat prin întreaga lor activitate şi prin

rezultatele obţinute că, în perioadele de recesiune economică, furnizarea de servicii

corespunzătoare şi performante este o precondiţie necesară pentru îmbunătăţirea performanţei

la export. În sprijinul acestei afirmaţii stă şi faptul că multe ţări în curs de dezvoltare, printre

care şi Zambia, India, Malayezia, Nigeria, Coreea de Sud, Taiwan etc., au preluat această

iniţiativă, înfiinţând agenţii de acest gen şi îmbunătăţindu-şi astfel substanţial serviciile

oferite, în ultimii 3-4 ani, activităţii de export.

De asemenea, în zona est-europeană, ţările foste socialiste, implicate de curând în

angrenajul economiei de piaţă, au resimţit şi ele necesitatea înfiinţării unor instituţii de tip

EXIMBANK. Printre aceste ţări se numără: România, Cehia, Ungaria şi Polonia.

Trebuie remarcat de altfel că, într-o perioadă de tranziţie în care experienţa în domeniul

economiei de piaţă este în faza de pionierat, o instituţie complexă care să acţionezeatât în

nume şi cont propriu, cât şi în numele şi contul statului, este mai mult necesară din mai multe

puncte de vedere:

1. O astfel de instituţie are o credibilitate mai mare, acţionând în condiţii de competiţie şi

putând face faţă concurenţei în domeniu (ca instituţie ce acţionează în nume propriu), dar

avînd capacitatea de a-şi asuma şi riscuri mai mari pentru că beneficiază de sprijinul

statului (ca instituţie ce acţionează în numele statului). Având de gestionat un spectru mai

larg de tranzacţii de comerţ exterior, un EXIMBANK dispune de o capacitate sporită de

discernământ în privinţa orientării sprijinului acordat exportului fie spre propria-i

capacitate de susţinere, fie spre cea a statului.

2. Un alt argument este acela al coerenţei în organizare şi al creşterii profesionalismului

specialiştilor care lucrează în acest domeniu. Pentru ţările în curs de dezvoltare, cu o

capacitate redusă de capitalizare a instituţiilor şi cu un personal în curs de formare în

multe din domeniile economiei de piaţă, o instituţie tip EXIMBANK reprezintă un nucleu

cu maximum de eficienţă organizatorică şi profesională pentru sprijinirea şi promovarea

exportului.

3. Într-o ţară în curs de dezvoltare, inclusiv în ţările în tranziţie, statul poate direcţiona

activitatea băncilor comerciale în sensul concentrării unei părţi importante a domeniului

concurenţial, în comerţul exterior.

Ca atare, un EXIMBANK cu un rol central în această activitate poate sesiza mai bine

momentul şi locul de concentrare a eforturilor tuturor agenţilor economici de la toate

nivelurile pentru sprijinirea unor tranzacţii de interes naţional cu strainătatea; în felul acesta

fondurile statului pot fi folosite economicos şi cu maximum de eficienţă.

Tot în sprijinul acestei afirmaţii stă şi faptul că în ţări dezvoltate, cum ar fi SUA, Austria,

statul a grefat sprijinul pe care îl acordă exportului pe structura deja existentă a unor instituţii

bancare, în cele mai multe cazuri cu o credibilitate foarte mare şi renumite nu numai pe plan

intern, ci şi internaţional. Singura delimitare s-a facut în privinţa serviciilor oferite clienţilor.

Cu alte cuvinte, având în vedere evoluţia comerţului internaţional postbelic şi accentuarea

concurenţei internaţionale, un sprijin eficient al activităţii de comerţ exterior a unei ţări nu se

poate realiza decât în condiţii de excelenţă, cu instituţii şi instrumente de prim rang

recunoscute pe plan mondial.1

În acest caz, esenţială în promovarea, sprijinirea şi finanţarea operaţiunilor de comerţ

exterior este activitatea băncilor de comerţ exterior.

1.2. Activitatea băncilor de comerţ exterior

Băncile de comerţ exterior s-au extins şi consolidat în ţările dezvoltate, ca verigă

specializată a sistemului bancar, în cursul primei jumătăţi a secolului XX, ca una dintre cele

mai evidente.

În susţinerea statului, prin intermediul băncilor de comerţ exterior, se manifestă o

creştere progresivă implementându-se cu prudenţă principiul participării statale în

coordonarea derulării operaţiunilor de comerţ exterior. În timp ce în momentul înfiinţării

băncilor de comerţ exterior s-au prevăzut participări „timide” ale statului, menite să salveze

aparenţele liberei concurenţe, ulterior sprijinul acestuia s-a extins substanţial şi pe multiple

planuri.

O caracteristică specifică a contemporaneităţii băncilor de comerţ exterior este

angajarea alături şi în corelaţie cu resursele de creditare a mijloacelor bugetului de stat pentru

acoperirea parţială a creanţelor aferente operaţiunilor de comerţ exterior, din surse proprii.

Activitatea băncilor de comerţ exterior se caracterizează prin conţinutul principalelor

operaţiuni, care analizate în ansamblu, pot fi grupate astfel:

a) operaţiuni uzuale bancare decurgând din schimburile internaţionale (schimb, plăţi şi

încasări în relaţii cu întreprinderi din străinătate);

b) operaţiuni de acordare de credite prin intermediul avalului, acceptării, scontului,

creditelor documentare (acreditive şi scrisoare de garanţie) şi prin mobilizarea creanţelor de la

furnizor sau prin credite acordate cumpărătorului pe termen mijlociu şi lung;

c) procurarea resurselor necesare refinanţării operaţiunilor de comerţ exterior prin

rescontarea către bănci de emisiune, instituţii de credit prin resurse bugetare şi emisiunea de

obligaţiuni pe pieţele interne şi externe;

d) participarea la crearea societăţilor (interne sau mixte) comerciale, bancare şi

financiare privind comerţul exterior;

e) facilitarea tuturor operaţiunilor valutare, de credit, de garantare şi asigurare a

creditelor comerciale, de mandat şi comision care să sprijine dezvoltarea comerţului exterior

şi a exportului.

1.2.1. Creditarea operaţiunilor de comerţ exterior

Principalele operaţiuni de creditare, efectuate de băncile de comerţ exterior, sunt

delimitate în funcţie de destinaţia şi sfera lor de utilizare.

Se deosebesc astfel:

- creditele - furnizor – acordate furnizorului;

- creditele de prefinanţare – orientate pentru acoperirea cheltuielilor de fabricaţie şi

pregătirea exportului;

- credite – cumpărător – oferite beneficiarului exportului, de regulă o persoană sau un

întreprinzător din străinătate.

Creditele - furnizor reprezintă creditele acordate de către exportator cumpărătorului extern

sub forma mărfurilor, ce fac obiectul contractului de livrare internaţională fie pe termen

mijlociu (2 ani), fie pe termen lung (5-10 ani). De fapt, furnizorul nu este dispus să angajeze

propriile sale resurse în creditul acordat, ci rămâne ca un intermediar cedând titlurile de credit

sau creanţele contabile băncii sale prin una din formele de mobilizare convenite: scontare,

forfeting.

Pe această bază, furnizorul derulează negocierile cu cumpărătorii externi şi, în

eventualitatea încheierii contractului de livrare, definitivează condiţiile de obţinere a

creditului cu banca sa, de regulă în cadrul unei convenţii pentru creditarea exportului în care

se cuprind obligaţiile părţilor în componentele prevăzute în ofertă şi acceptate de parţi.

În cadrul creditelor – furnizor se includ aşa - zisele credite – cadru, acordate pe baza unor

acorduri de export, condiţii uniforme şi în marea majoritate a cazurilor facilităţi importante.

Aceste credite sunt expresia intervenţiei statului în economie şi a promovării prin acorduri

guvernamentale a exportului către unele ţări.

Creditele-furnizor, în special, şi creditele aferente exportului, în general, sunt considerate

şi credite privilegiate (denumire ce le este dată, de exemplu, în Anglia). În aprecierea, în acest

sens, a creditelor de export, considerentele sunt legate, în special, de regimul dobânzilor,

diferit şi avantajos faţă de nivelul dobănzii de piaţă şi, în general, de facilităţile acordate

deopotrivă beneficiarilor de credite şi băncilor ce se angajează în asemenea operaţiuni

Creditele de prefinanţare reprezintă facilităţi de creditare, decurgând din acţiunile statale

de sprijinire a exportului, şi se extind şi asupra procesului de pregătire a exportului.

Creditele de prefinanţare acordate de către bănci furnizorilor sunt menite să asigure

mijloacele necesare acoperirii cheltuielilor de fabricaţie (achiziţia mărfurilor şi materialelor,

cheltuieli de prelucrare etc.) sau achiziţiei mărfurilor destinate exporturilor.

Creditele de prefinanţare revolving sunt acordate întreprinderilor comerciale şi industriale

în scopul achiziţiei sau fabricării şi stocării loturilor de produse în scopul achiziţiei sau

fabricării şi stocării loturilor de produse în scopul de a satisface eventualele comenzi

ulterioare la export. Aceste credite se acordă în funcţie de necesităţile justificate pe termen

până la un an, putând fi reînnoite în continuare. Prin acestea, creditul acţionează ca un

substitut al fondului de rulment care acoperă stocurile constituite în vederea exportului.

Creditele - cumpărător sunt creditele acordate, de regulă, pe termen lung cumpărătorilor,

respectiv importatorilor de echipamente şi utilaje sau băncilor acestora aferente unor proiecte

importante şi de valori considerabile.

În asemenea cazuri, se angajează resurse importante, ceea ce implică angrenarea directă a

cumpărătorilor în relaţie cu băncile creditoare şi responsabilitatea ambelor părţi.

Prin intermediul acestor credite se canalizează o parte importantă a resurselor de creditare

ale sistemului bancar, uneori şi a resurselor bugetare ale statelor exportatoare, în susţinerea

eforturilor de promovare a exporturilor, ca latură principală a politicii statului respectiv.

Deşi raporturile de credit vizează direct cumpărătorul şi banca, întreprinderea exportatoare are

un rol important atât în contractarea partenerilor, cât şi în precizarea condiţiilor de creditare.

De fapt cumpărătorul se adresează firmei exportatoare pentru echipamentele şi utilajele de

care are nevoie, care, în condiţiile în care se întrevede certitudinea livrării, se preocupă de

conturarea posibilităţilor de creditare.

Banca, solicitată de exportator sau de însuşi cumpărătorul în colaborare cu furnizorul,

într-o primă etapă, face o ofertă ale cărei prevederi sunt adaptate particularităţilor proiectului,

respectiv condiţiile de livrare a echipamentului, venindu-se în întâmpinarea solicitărilor

cumpărătorului privind aşezarea termenelor de plată şi dobânzii, garanţia, suportarea şi

asigurarea riscurilor.

Acordarea creditelor – cumpărător aferente unor proiecte ample, angrenează resurse

considerabile pe termene mijlocii dar, în special, pe termene lungi. În puţine cazuri, băncile se

angajează individual în asemenea operaţiuni. De cele mai multe ori, operaţiunile se desfăşoară

pe baze consorţiale, prin colaborarea băncilor fapt ce prezintă avantaje nu numai prin

dispersarea riscurilor, ci şi prin utilizarea mai raţională şi armonizată a resurselor disponibile.

În aceste cazuri, banca iniţiatoare îşi arogă rolul principal stabilind, şi în numele celorlalte

bănci, condiţiile de creditare în relaţiile faţă de cumpărător şi exportator.

Linia de credit (stand-by) reprezintă una din formele recente prin care se desfăşoară

relaţii de credite între bănci şi întreprinderi sau instituţii guvernamentale, îndeosebi în scopul

de a achiziţiona mărfuri de pe pieţele externe, deci în calitate de credit-cumpărător.

Această formă este larg răspândită în cadrul instituţiilor de credit şi financiare

internaţionale pe piaţa euro-dolarilor şi în Canada. Prin linia de credit, părţile convin asupra

acordării obţinerii în cadrul unei perioade date, a unor credite, în condiţii de rambursare şi de

dobânzi bine stabilite. Potrivit acestui angajament, beneficiarul îşi asigură sursele necesare de

care poate dispune în cadrul perioadei date, succesiv pe măsura ivirii necesităţilor. Astfel se

conturează avantajul beneficiarului care, asigurat de acum de resursele necesare, poate trece la

efectuarea operaţiunilor de cumpărare în momentele considerate optime.

Creditele pentru activitatea de comerţ exterior, în principal credite de export, au în toate

ţările dezvoltate o pondere semnificativă şi în creştere.

1.2.2. Garantarea operaţiunilor de comerţ exterior

Importanţa şi diversitatea riscurilor asociate tranzacţiilor internaţionale au dus la

perfecţionarea – prin angajarea directă a băncilor - instrumentelor şi tehnicilor de contractare

a acestora. Procedurile greoaie şi costisitoare de constituire de garanţii au fost înlocuite astfel

cu garanţiile bancare.

Tranzacţiile comerciale internaţionale se caracterizează prin intensitatea aparte a riscului

contractual, care se manifestă în egală măsură pentru exportator, cât şi pentru importator. Ca

atare, pe de o parte, cumpărătorul de mărfuri şi servicii este interesat să se acopere împotriva

riscului de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiei pe care şi-o asumă prin

contract vânzătorul prin solicitarea unei garanţii de prestaţii din partea unei bănci. Pe de altă

parte, vânzătorul va solicita o garanţie de securitate a plăţii, pentru acoperirea riscului de

neefectuare a plăţii de către cumpărător, atunci cănd modalitatea de plată utilizată nu oferă, ea

însăşi, o astfel de acoperire.

Voi enumera în continuare câteva tipuri de garanţii utilizate în comerţul internaţional:

Scrisoarea de garanţie bancară, reprezintă un înscris prin care o bancă, denumită

garantă, se angajează în mod irevocabil ca, în cazul în care debitorul principal nu va plăti la

un anumit termen o sumă determinată şi indicată expres prin scrisoare, o anumită persoană

fizică sau juridică să plătească suma neachitată în favoarea beneficiarului.

Prin scrisorile de garanţie bancară, băncile nu garantează fapte, ci preiau întotdeauna

obligaţia de plată pentru situaţia când cel garant nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală.

Luând în considerare drept criteriu de clasificare angajamentul băncii garnte, scrisorile de

garanţie bancară pot fi:

- simple, când banca garantă poate cere beneficiarului să urmărească mai întâi pe

debitorul principal şi numai dacă acesta nu poate să achite suma, ea efectuează plata;

- solidare, în care beneficiarul poate cere excluderea plăţii de către bancă, fără ca în

prealabil să urmărească pe debitorul principal garant şi fără ca în prealabil să

urmărească pe debitorul principal garant şi fără ca banca garantă să poată obiecta.

Având în vedere obiectivul garantat, scrisorile de garanţie bancară pot acoperi următoarele

situaţii:

- se garantează că, până la o dată stabilită, un plătitor (importator) va deschide un

acreditiv documentar în favoarea unui furnizor (exportator);

- o bancă garantează excluderea de către furnizor a unui contract, în bune condiţii;

- se garantează cumpărătorului străin restituirea avansului acordat furnizorului, dacă

acesta nu livrează mărfurile din culpa lui. Se utilizează îndeosebi în cazul acreditivului

documentar cu clauză roşie;

- în privinţa participării la licitaţiile internaţionale se garantează că întreprinderea care

şi-a adjuecat oferta, va încheia contractul.

În emiterea şi utilizarea scrisorilor de garanţie bancară nu există uzanţe internaţionale,

astfel încât fiecare bancă emiţătoare trebuie să îşi ia toate măsurile necesare pentru ca

debitorul principal să plătească suma cuvenită şi numai într-o situaţie extremă, banca să achite

această valoare.

Garanţia de angajare (bid bond):

Scop: acest tip de garanţie este necesar în cazul cererilor de ofertă publice.

Întreprinderea ofertantă trebuie să emită o astfel de garanţie, care asigură plata obligaţiilor

sale:

- în cazul în care oferta este retrasă de către ofertant înainte de adjudecare;

- în cazul în care comanda este refuzată de către ofertant după adjudecare;

- în cazul în care garanţia de angajare nu este înlocuită printr-o garanţie de bună

execuţie (performance bond) dupa adjudecare.

Valoare: 1 – 5% din valoarea ofertei.

Termen de valabilitate: Până la semnarea contractului sau furnizarea unei garanţii de bună

execuţie (în general de la 3 la 8 luni).

Garanţia bunei execuţii (performance bond):

Scop: Acordând această garanţie la cererea vânzătorului, banca se angajează să îi plătească

beneficiarului suma garantată, în cazul că furnizorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile

contractuale.

Valoare: În general, 10% din valoarea contractului.

Termen de valabilitate: Pentru întreaga sumă până la executarea completă a contractului.

În cele mai multe cazuri, termenul de valabilitate coincide cu termenul contractual de garanţie

al maşinii sau instalaţiei. El poate fi de doi ani sau mai mult.

Garanţia de restituire a avansurilor (advance payment guarantee):

Scop: Condiţiile de plată ale comenzilor pentru export prevăd adesea obligaţia

cumpărătorului de a varsa un avans pentru materiile prime şi cheltuielile de producţie.

Cumpărătorul nu va vărsa acest avans decât dacă primeşte o garanţie de restituire, care să-

i asigure rambursarea avansului, în cazul în care vânzătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile

contractuale.

Valoare: Valoarea avansului.

Reduceri: Spre deosebire de garanţia de bună execuţie, garanţia de restituire a avansurilor

poate să prevadă o reducere proporţională cu valoarea livrărilor deja efectuate. Dovada

efectuării livrărilor se face în general, prin utilizarea corectă a acreditivului documentar.

Intrare în vigoare: Deşi în mod normal garanţia se stabileşte înainte de primirea

avansului, ea nu trebuie să intre în vigoare decât după înmânarea acestuia vânzătorului.

Aceste indicaţii trebuie să figureze întotdeauna în garanţie.

Garanţia în caz de neefectuare a plăţii:

Scop: Această formă de garanţie este utilizată mai ales pentru a asigura plata pe baza

prezentării facturii. Există mai multe variante. Garanţia poate avea ca obiect plata completă a

unei livrări sau a unei prestaţii de servicii. Beneficiarul invocă în general garanţia, declarând

în scris că a furnizat marfa, însă nu a primit plata la scadenţă .

O altă variantă constă în garantarea parţială a unui contract pe o durată de un an, încheiat

între cumpărător şi vânzător pentru furnizarea de bunuri de larg consum sau de servicii.

Contractanţii pot conveni, de exemplu, ca livrările să fie lunare, plăţile pe baza facturii zece

zile după recepţia mărfii, prin virament bancar. În loc de a deschide un acreditiv pentru

întreaga sumă, părţile pot decide să stabilească o garanţie în caz de neplată, care să acopere 1

– 3 livrări lunare. Angajamentul băncii subzistă până la executarea completă a contractului,

însă garanţia nu va fi invocată decât în cazul în care cumpărătorul nu efectuează plata unei

tranşe lunare.

Avantaje:

- cheltuieli administrative modice pentru cumpărător şi vânzător;

- garantarea plăţii pentru vânzător, cel puţin pentru marfa sau prestaţiile deja furnizate.

Variantă avantajoasă pentru cumpărător, întrucât garanţia bancară nu acoperă decât

suma facturată pentru fiecare livrare parţială.

Incoveniente:

- garanţia acoperă o singură livrare parţială;

- nu este convenabilă decât pentru garantarea plăţii de larg consum, care pot fi eventual

vîndute terţlor în cazul în care cumpărătorul nu-şi poate îndeplini obligaţia de a primi

livrarea mărfii.

Acreditivul documentar „stand – by”:

Scopul acestuia este similar celui al garanţiei în caz de neplată şi este utilizat în cazul în

care un terţ nu-şi respectă angajamentele de plată. Este supus RUU ( Reguli şi Uzanţe

Uniforme) privind acreditivele documentare.

Acreditivul „stand – by” este redactat în conformitate cu RUU, cu următoarele excepţii:

- acest instrument nu este utilizat decât în cazul în care plata nu s-a efectuat;

- pentru a dovedi faptul că prestaţia a fost furnizată este suficientă o declaraţie a

beneficiarului acreditivului documentar „stand – by”, însoţită de copii care

demonstrează că livrarea a fost efectuată (copii după documentele de expediţie, efecte

comerciale, trate la vedere etc.)

Acest tip de acreditiv, care prezintă caracteristicile unei garanţii, este utilizat mai ales în

Statele Unite ale Americii, unde legea nu autorizează băncile să emită garanţii în sensul

european al cuvântului.

Acreditivul „stand – by revolving” conţine clauza „ever green”(în vigoare tot timpul),

ceea ce înseamnă reînnoirea automată a angajamentului bancar de îndată ce acesta a fost

executat. Ea este practicată în fluxurile continue de operaţiuni, pentru a garanta o livrare

constând din mai multe expediţii, o cifră de afaceri lunară, trimestrială, anuală etc.

Avantaje:

- simplitatea (este uşor de emis şi realizat);

- supleţea (în cazul în care este exercitat, plata poate fi făcută prin orice mijloc de plată

convenabil vânzătorului: cec, virament, EDI;

- costul, în general 2 - 3 % pe an;

- adaptabilitatea (mai convenabil pentru livrările în condiţii Incoterms, cu vânzarea la

destinaţie);

- utilizabil la livrările în tranşe.

Inconveniente:

- nu este acceptat de către toate ţările;

- există o jurisprudenţă relativ redusă, de unde probleme privind interpretarea;

- este considerat (şi utilizat) uneori abuziv ca modalitate de plată;

- prezintă un anumit grad de imprecizie şi ambiguitate, care o face neagreată de unele

bănci.

Există, totodată, o gamă largă de garanţii speciale, care răspund naturii specifice a unor

tranzacţii comerciale internaţionale sau condiţiilor în care acestea se numără:

- Garanţia de realizare a obligaţiei de contrapartidă, care urmăreşte să asigure

partenerul care face primul livrările că, dacă celălalt partener nu livrează marfa în

compensaţie, banca îi va plăti marfa livrată.

- Garanţia de transfer valutar, prin care garantul asigură transferul fondurilor din ţara

debitorului în strainătate.

- Garanţii privind cărţile de credit.

- Garanţii pentru o linie de credit acordată de o bancă terţă în favoarea unei firme etc.

1.2.3. Asigurarea creditelor internaţionale

Un rol important în tehnica de creditare revine sistemului de asigurare a creditelor la

export. Asigurarea creditelor constă în asumarea de către o instituţie specializată a obligaţiei

de a rambursa furnizorului autohton creditul acordat de acesta beneficiarului strain, în cazul în

care respectivul credit nu a fost rambursat din diverse cauze. Riscurile de natură comercială şi

politică nu sunt acoperite integral de asigurare, furnizorul preluând astfel o parte din risc,

numită franşiză. Insituţia care asigură creditul primeşte o primă de asigurare din partea celui

care a cerut asigurarea.

Scopul asigurărilor de credite este de a proteja împotriva pierderilor financiare rezultate

din neplata, incapacitatea de plată sau insolvabilitatea cumpărătorilor ce au achiziţionat bunuri

pe credit sau din insolvabilitatea beneficiarilor de credit. În cazul creditului de export,

specificul asigurării constă în faptul că importatorul, partenerul comercial al asiguratului, îşi

desfăşoară activitatea într-o terţă ţară, ceea ce implică luarea în calcul a unor riscuri specifice

(exemplu: riscul de ţară).

Asigurarea creditelor de export este o practică curentă în ţările dezvoltate, unde există

organisme special constituite , de regulă cu caracter public.(vezi Tabelul 1)

Tabelul 1Agenţii de garantare a creditului de export1

DENUMIRE ŢARA

Export Credit Guarantee Department

(ECGD)

Marea Britanie

Companie Francaise d’Assurance pour le

Commerce Exterieur (COFACE)

Franţa

HERMES (companie privată, dar care

subscrie în numele guvernului)

Germania

EXIM Bank SUA

JEXIM Bank Japonia

1 Tranzacţii de comerţ exterior: negociere, contractare, derulare; Ioan Popa, Bucureşti, Editura Economică, 2002.

În contractele economice internaţionale apar următoarele categorii de riscuri:

a) Riscuri previzibile: care sunt provocate, după cum se deduce şi din denumire, de

factori ce pot fi prevăzuţi sau specificaţi înainte de asumarea obligaţiilor contractuale. Acest

tip de risc este mai puţin păgubitor, deoarece acoperirea efectelor lui se poate realiza din timp,

prin luarea unor măsuri corespunzătoare de limitare sau de eradicare a acestuia.

b) Riscuri imprevizibile: sunt provocate de factori care apar în mod neaşteptat, după

asumarea obligaţiilor contractuale. Ele sunt riscuri provocate de evenimente fortuite, ca:

războaie, revolte, greve, naţionalizări, interzicerea de către stat a plăţilor în valută pe calea

moratoriului instituit de stat, precum şi riscuri provocate în cadrul raporturilor dintre om şi

natură (decese, inundaţii etc.). Înlăturarea acestor riscuri are caracter complex şi sunt din

această cauză foarte costisitoare.

c) Riscuri interne: care acţionează pe plan intern şi sunt legate de aprovizionare,

desfacere (contracte care nu au fost onorate, îngustarea pieţei etc.), riscurile de producţie sau

tehnologice, riscurile care ţin de activitatea financiară (care se întind de la imposibilitatea

adaptării întreprinderii la noile condiţii, la riscuri care ţin de eroarea factorului uman), riscuri

de logistică ce ţin de comunicaţiile interne şi externe ale întreprinderilor.

d) Riscuri externe: care pot rezulta din lipsă de lichiditate, insolvabilitate,

nerentabilitate, din moratoriul rambursării creditului, din faliment, interzicerea convertirii

monedei locale prin acte guvernamentale, amânarea sau anularea transferului beneficiului şi

repatrierii fondurilor investite, majorarea impozitelor de către stat, dirijarea cursului valutar de

către puterea publică prin declanşarea proceselor de revalorizare sau devalorizare.

Riscurile externe, la rândul lor se pot grupa în:

- riscuri contractuale;

- riscuri conjuncturale;

- riscuri politice.

e) Riscuri contractuale: se referă la nerealizarea de către partener a obligaţiilor

asumate prin contract, situaţii care intervin fie atunci când contractul nu mai prezintă interes

economic real pentru partener, fie în cazul în care el nu mai este în măsură să – şi respecte

obligaţiile contractuale.

În prima situaţie se poate vorbi de un risc de neexecutare, care este o formă a riscului

comercial. El decurge din situaţia în care cumpărătorul nu mai poate să ridice o partidă de

marfă deja contractată, adică nu-şi mai poate menţine propria obligaţie de a intra în

proprietatea mărfii şi de a achita preţul.

Riscul are şi pentru cumpărător în cazul în care vânzătorul nu trimite marfa sau o

trimite cu întârziere, situaţia devine şi mai gravă dacă între timp cumpărătorul a revândut

marfa şi deci trebuie să şi-o procure de la un alt vânzător.

În a doua situaţie este vorba de riscul de insolvabilitate. Pentru limitarea acestui risc,

în tranzacţiile internaţionale se încearcă transferarea riscului de insolvabilitate asupra

companiilor de asigurare sau a societăţilor de factoring.

f) Riscurile conjuncturale: sunt acele riscuri care afectează rezultatele unui agent

economic – întreprindere producătoare, comerciant, instituţie financiară în urma unor

schimbări ce apar în condiţiile pieţei, deci în afara sferei de control a firmei respective.

g) Riscurile politice se referă la schimbările care pot modifica radical mediul

economic şi social în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea. Riscul politic reprezintă

deci probabilitatea ca schimbările reglementărilor şi legislaţiei guvernamentale să reducă

venitul scontat al unui investitor.

În investiţiile internaţionale, o noţiune frecvent utilizată este cea de „risc de ţară”

(„country risk”). Riscul de ţară este un concept multidimensional care oferă o evaluare

profesională a riscurilor economice şi politice, specifice unei anumite ţară respectivă.

O altă abordare a riscurilor în comerţul exterior porneşte de la căile de urmat pentru

evitarea riscurilor în comerţul internaţional sau pentru atenuarea urmărilor pe care le pot

declanşa, grupează aceste riscuri în:

- riscuri necomerciale, în care sunt incluse starea de război, blocade economice,

embargouri, schimbarea regimului politic, adaptarea la interdicţii la transferurile valutare,

anularea autorizaţiilor de export sau import, calamităţi naturale etc.;

- riscuri comerciale, printre care: riscul fluctuaţiilor valutare şi de preţ etc.;

Pornind de la ordinea cronologică de analiză, riscurile comerciale sunt grupate, la

rândul lor, în: - riscul privind bonitatea partenerilor comerciali;

- riscul privind negocierea neurmată de contractare;

- riscul de scumpire a materiilor prime şi manoperei;

- riscul privind fluctuaţiile valutare;

- riscul privind vânzările pe credit;

- riscul privind modificarea condiţiilor de executare a contractelor comerciale

internaţionale;

- riscul privind neplata preţului;

- riscul de neexecutare a contractului încheiat.

Agenţii economici cu activitate de comerţ exterior pot influenţa, într-o măsură prea

mică sau chiar de loc, evenimentele din grupa riscurilor necomerciale, dar cu privire la cele

din grupa riscurilor comerciale au un cuvânt hotărâtor.

Cauze contractuale de acoperire a riscurilor:

Riscul valutar: Prin risc valutar se înţelege posibilitatea apariţiei unei pierderi în

cadrul unei tranzacţii economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere

sau repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încasării sau plăţii

în valută:

Riscurile valutare se împart în trei categorii:

- riscul inflaţiei;

- riscul ratei de schimb;

- riscul preţului relativ;

Riscul inflaţiei apare ca urmare a modificărilor ratei venitului determinată de variaţia

valutei, variaţii care apar ca rezultat al schimbării (pozitive sau negative) a ratei inflaţiei în

care este exprimaţă investiţia.

Acest risc este un risc simetric, el afectând investitorii din toate ţările.

Riscul ratei de schimb sau riscul schimbărilor este dat de variaţia ratei venitului ca urmare

a variaţiei ratei de schimb, neluând în seamă schimbările corespunzătoare determinate de rata

inflaţiei. Este un risc asimetric, specific investiţiilor străine.

Riscul preţului relativ se întâlneşte în situaţia modificării ratei de schimb ca urmare a

modificării preţului relativ dintre bunurile produse în interiorul ţării şi cele produse în

străinătate. Este totuşi de dorit să se facă distincţia între riscurile care depind de incertitudinea

unor variabile nominale - rata inflaţiei şi rata de schimb văzute ca preţ relativ al valutei - şi

riscurile care depind de variabile reale.

Asigurarea creditului se face atât pentru creditul furnizor, cât şi pentru creditul

cumpărător. Astfel, de exemplu, în Franţa, în cazul creditului furnizor, exportatorul preia

riscul de fabricaţie şi riscul de credit. COFACE dispune de o poliţă de asigurare pentru

creditul furnizor.

În cazul creditului cumpărător, exportatorul îşi asumă riscul de fabricaţie, din momentul

primelor cheltuieli de producţie până în momentul în care primeşte primele rambursări pentru

serviciile sale. Acest risc poate fi acoperit printr-o poliţă COFACE, în condiţiile următoare:

plata unui avans, de minim 15% din valoarea creditului cumpărător, valoarea asigurată este de

85%, având în acest caz un risc comercial de 90%, în acest caz fiind vorba de un risc politic.

Riscul de credit preluat de banca ce a acordat creditul poate fi asigurat printr-o poliţă

COFACE specifică acestui tip de finanţare (suma asigurată este de 95%).o operaţiune

finanţată prin credit cumpărător duce la subscrierea unei poliţe de asigurare-creditare: o poliţă

de asigurare, subscrisă de vânzător, pentru acoperirea riscului de fabricaţie; o poliţă subscrisă

de bancă, pentru acoperirea riscului de credit.

În Marea Britanie, ECGD încheie poliţe de asigurare cu exportatorii, care acoperă o gamă

largă de riscuri, cum ar fi: insolvabilitatea importatorului (valoarea acoperită – 90%);

imposibilitatea de plată a cumpărătorului într-o perioadă de şase luni (valoarea acoperită –

90%); pierderea sau distrugerea mărfurilor transportate (valoarea asigurată 90 – 100%);

acţiunea guvernului care decide blocarea plăţilor (valoarea asigurată 95%); rezilierea

contractului, fără o cauză justă (valoarea asigurată – 95%), alte motive de neplată (valoarea

asigurată – 95%).

1.3. Băncile de comerţ exterior pe plan mondial

Sprijinul guvernamental pentru promovarea exporturilor a devenit, în ultimele decenii,

o caracteristică dominantă a relaţiilor economice internaţionale. Creditarea oficială a

exportului joacă un rol extrem de important în finanţarea proiectelor pe care o ţară le iniţiază

în străinătate şi, totodată, în promovarea şi susţinerea produselor autohtone pe noi pieţe de

desfacere. Asigurarea creditelor de export, în principal pe cale guvernamentală, permite

prelungirea perioadelor de restituire a creditelor peste limitele pe care le oferă băncile

comerciale, în special când este vorba de proiecte importante şi exporturile de interes naţional

pe pieţe cu un potenţial de risc foarte ridicat, cum ar fi cele ale ţărilor în curs de dezvoltare şi

ale statelor fost socialiste.

Pentru aceste motive, pe plan mondial s-a intensificat continuu intervenţia statului, în

sprijinirea, prin instrumente specifice economiei de piaţă, finanţării, garantării şi asigurării

creditelor de export şi import.

Ca atare, au fost create diverse tipuri de instituţii care au, ca rol principal, sprijinirea şi

promovarea exportului. Experienţa acumulată până acum susţine afirmaţia că, pentru un

anumit volum al activităţii şi până la un anumit nivel al dezvoltării economice, instituţiile de

acest gen, care s-au dovedit cele mai eficiente pentru stimularea creşterii exportului, au fost

cele care au îmbinat toate tipurile de activităţi – finanţare, garantare, asigurare – destinate

acestui scop, în mod coerent, în una şi aceeaşi instituţie.

La nivel mondial, un rol important în finanţarea exporturilor le revine societăţilor tip

EXIMBANK, care oferă o largă gamă de produse legate de creditarea, asigurarea şi

garantarea operaţiunilor de comerţ exterior.

U.S. EXIMBANK2

Banca de Export-Import a Statelor Unite (Ex-Im Bank) este o agenţie guvernamentală

independentă a S.U.A. care sprijină finanţarea vânzărilor de produse şi servicii ale S.U.A

Misiunea Ex-Im Bank este de a crea locuri de muncă prin exporturi. Furnizează

garanţii la împrumuturile pentru capitalul de lucru pentru exportatorii din S.U.A., garanţii

pentru plata împrumuturilor sau acordă împrumuturi pentru cumpărătorii externi ale

produselor şi serviciilor din S.U.A. Ex-Im Bank de asemenea, furnizează asigurarea creditelor

pentru protejarea exportatorilor din S.U.A. împotriva riscurilor de neplată din partea

cumpărătorilor externi datorate unor motive politice sau comerciale. Ex-Im Bank nu

concurează cu băncile comerciale, ci preia riscuri, pe care acestea nu le acceptă.

De asemenea Ex-Im Bank contribuie la creşterea nivelului veniturilor exportatorilor

americani prin oferirea unor produse de finanţare superioare celor oferite de celelalte societăţi

de creditare. În cadrul acestor produse sunt incluse prefinanţarea exporturilor, asigurarea

creditelor de export şi garantarea operaţiunilor de creditare a exporturilor. De asemenea, nu se

ţine cont de mărimea tranzacţiilor ce urmează a fi finanţate; în medie, 85% din beneficianţii

creditelor sunt micile întreprinderi, urmărindu-se încurajarea micilor exportatori.

U.S. Ex-Im Bank dispune de o gamă variată de produse finaciare de creditare,

asigurare şi garantare a operaţiunilor de comerţ exterior. Din gama produselor privind

creditarea activităţii de comerţ internaţional fac parte:

- garanţiile de creditare (Loan Guarantees), care permit cumpărătorilor internaţionali

să obţină credite de la Ex-Im Bank, beneficiind de avantaje diverse cum ar fi acoperirea în

totalitate a riscurilor politice şi comerciale, termene flexibile de rambursare şi faptul că nu

există limite în ceea ce priveşte mărimea tranzacţiilor:

- finanţare pe termen mediu şi lung (Medium and Long Term Loan Guarantees);

- finanţarea structurii şi a proiectelor (Project and Structured Finance);

- finanţare în ceea ce priveşte transportul;

2 http://www.exim.gov/

- facilităţi de garantare a creditelor (Credit Guarantee Facility), acestea sunt linii de

credit deschise între o banca a Statelor Unite şi una străină prin care U.S. Ex-Im Bank

garantează rambursarea obligaţiilor băncii străine;

- facilităţi legate de moneda străină (Foreign Currency Guarantee), se referă în general

la acoperirea riscului valutar.

În ceea ce priveşte asigurarea creditelor de export, există mai multe tipuri de poliţe

acordate:

- poliţa de asigurare pentru micile companii (Small Bussiness Insurance Policy);

- poliţa de asigurare multi- cumpărător (Multi-Buyer Policy);

- poliţa de asigurare unic-cumpărător (Single-Buyer Policy);

- poliţa de asigurare specifică contractelor de leasing (Leasing Policies);

- poliţa de asigurare a creditelor acordate instituţiilor financiare (Financial Institution

Buyer Credit Policy);

- poliţa de asigurare a acreditivelor (Bank Letter of Credit Policy);

- poliţa de asigurare pe termen scurt (Medium Term Insurance).

JBIC – Japan Bank for International Cooperation3

Scopul Bancii Japoneze pentru Cooperare Internaţională (JBIC) este să asigure

dezvoltarea economică şi stabilitatea financiară a economiei japoneze prin stimularea şi

promovarea exporturilor, importurilor de bunuri şi servicii, precum şi a tehnologiilor de

ultimă generaţie şi ale activităţilor economice ale Japoniei.

Asemenea altor bănci internaţionale, JBIC nu concurează cu societăţile private din

domeniul finanţării internaţionale, ci încearcă să completeze activitatea acestora prin

promovarea unei game de produse financiare care sa-i avantajeze pe exportatorii autohtoni şi

totodată să aducă beneficii economiei naţionale.

Din gama variată de produse oferite de JBIC fac parte:

- creditele pentru export (Export Loans) care încurajează exporturile către ţătile

dezvoltate dar şi către cele în curs de dezvoltare:

- creditele pentru import (Import Loans), încurajează în special importul de bunuri

strategice pentru economia japoneză, în special resurse naturale în care Japonia este deficitară;

- creditele pentru investiţii în strainătate (Overseas Investments Loans);

3 http://www.jbic.go.jp/english/

- creditele pentru procurarea de resurse naturale şi de energie (Energy and Natural

Resources Finance);

- garanţiile;

- credite pentru denominarea monedelor străine (Foreign Currency Denominated

Loans);

- cofinanţarea (Cofinancing);

Export Credits Guarantee Department din Marea Britanie4

Autoritatea supremă în Marea Britanie implicată în promovarea exporturilor este

Ministerul Comerţului, iar în subordinea directă a acestuia fiinţează peste 80 de ani

Departamentul de Garantare a Creditelor de Export – ECDG, entitate autonomă.

ECDG este agenţia oficială de credite export din Marea Britanie.

Ţinând seama de varietatea ramurilor economice în care este prezent creditul de

export, ECDG oferă clienţilor săi o gamă variată de produse financiare privind creditarea şi

asigurarea operaţiunilor comerciale internaţionale. Dintre acestea putem enumera:

- poliţa pentru întreaga activitate (Whole Turnover Policy);

- poliţa pentru principalele activităţi (Principal Accounts Policy);

- poliţa pentru o anumită activitate (The Specific Account Policy);

- poliţa pentru livrări în avans (The Anticipatory Credit Policy);

- poliţa pentru activitatea întreprinderilor mici (The Smaller Business Policy);

- poliţa pentru întreaga activitate de export realizată prin credit (Whole Turnover Export

Credit Policy);

- poliţa pentru exporturile pe credit şi politice (Credit and Political Risks Policy);

- poliţa pentru riscuri de origine catastrofală (Excess of Loss Catastrophe Policy).

Euler Hermes Kreditversicherungs din Germania5

Autoritatea supremă în stat îndrituită să se preocupe de economie este Ministerul

Federal al Economiei şi Muncii (BMWA). Cea mai importantă instituţie însă, subordonată

acestui minister, prin intermediul căreia se pun în practică politicile federale guvernamentale

în domeniul comerţului exterior, este Oficiul Federal pentru Controlul Economiei şi

4 http://www.ecdg.gov.uk/5 http://www.eulerhermes.com

Exportului (BAFA). Următoarele sectoare sunt coordonate de BAFA: comerţul exterior,

promovarea dezvoltării economice şi energia.

O sarcină de primă mărime a agenţiei în sectorul de comerţ exterior este comtrolul

exporturilor. Fiind implicat în controlul politicilor de export ale guvernului federal, BAFA

este împuternicită să lucreze în strânsă cooperare cu alte agenţii federale în cadrul unui sistem

complex de control al cadrului legal şi de angajamente asumate de statul german, orientat spre

nevoia de securitate şi protejare a intereselor politice internaţionale ale ţării. O altă sarcină a

BAFA din domeniul comerţului exterior este implementarea regulamentelor pe linie de

importuri, adoptate ca parte a politicilor comerciale comune de către UE.

De asemenea, promovarea dezvoltării economice de către BAFA se focalizează pe

programele destinate întreprinderilor mici şi mijlocii, în timp ce în domeniul energiei

implementează măsurile de promovare a folosirii mai bune a energiilor regenerabile,

economisirii energiei pentru menţinerea şi dezvoltarea centralelor pe bază de schimbătoare de

căldură neconvenţionale, a utilizării mai reduse a cărbunelui şi participarea la soluţionarea

crizelor petroliere.

Cea mai mare agenţie de asigurare a creditelor de export din Germania este Euler

Hermes Kreditversicherungs – AG care acţionează împreună cu subsidiarele sale, Euler

Hermes Forderungsmanagement GmbH şi Euler Euler Hermes Risk Management GmbH &

CoKG ca urmare a proceselor de megafuziuni şi absorbţii, în prezent Euler Hermes Germania

este o subsidiară a Euler Hermes S.A. Paris şi este cea mai mare societate de asigurare a

creditelor din lume.

Principalele zone de interes în afaceri sunt localizate în următoarele domenii:

- asigurări de acoperire a pierderilor din debite neperformante;

- titluri şi garanţii;

- alte servicii (colectare debite, risc management, scoring, factoring, carnete ATA);

- acoperirea împotriva fraudelor;

- activităţi de creditare;

- asigurare credite export;

- asigurare de fidelitate.

În ceea ce priveşte asigurarea creditelor, aceasta se realizează atât pentru credite de export,

cât şi pentru credite interne.

Finanţarea are un rol esenţial în promovarea şi sprijinirea exporturilor. Ofertele

atractive ale diferitelor bănci specializate în acest tip de operaţiuni îi pot atrage pe exportatori

şi îi pot determina să-şi dezvolte afacerea sau să se orienteze către anumite ramuri de

producţie pentru care ofertele de finanţare sunt mai avantajoase.

Stimularea exporturilor prin sprijinirea exportatorilor cu ajutorul unor programe de

finanţare atractive, poate spori volumul şi diversitatea acestora şi poate contribui la creşterea

economică a ţării respective.

Aşadar, finanţarea ocupă un rol „cheie” în dezvoltarea proiectelor de export şi este

factorul decisiv în momentul luării deciziei de a exporta.

Cap 2.

2.1 Tehnici şi mecanisme de finanţare a

exporturilor pe termen scurt

Finanţarea pe termen scurt are ca scop asigurarea unor mijloace de plată pentru

producătorul la export sau exportatorul care a vândut mărfuri pe credit urmând să recupereze

de la importator contravaloarea exportului într-o perioadă de până la un an / un an şi jumătate.

Creditele pe termen scurt pot avea un caracter de prefinanţare a operaţiunilor, fiind

legate de activitatea de producţie–export a clientului băncii. Alte credite sunt legate strict de o

operaţiune de export şi pot fi acordate producătorilor exportatori sau firmelor comerciale de

export şi import.

Practica internaţională a dezvoltat în timp o serie de mecanisme de creditare mai mult

sau mai puţin complexe, destinate mobilizării de fonduri necesare derulării operaţiunilor

comerciale internaţionale sau finanţării unor proiecte de investiţii.

Finanţarea pe termen scurt are în vedere obţinerea de sume pe termen scurt destinate

demarării producţiei pentru export sau promovării acestuia pe noi pieţe şi se realizează, în

principal prin două modalităţi: creditele de prefinanţare şi creditele de export.

2.1.1 Creditele de prefinanţare

Finanţarea curentă a activităţii de producţie pentru export se poate realiza, ca orice

afacere, din fondurile proprii ale firmei producătoare (autofinanţare) sau prin apelarea la

avansuri bancare (avansurile şi creditele în cont curent).

2.1.1.1 Creditele de prefinanţare specializate

Creditele de prefinanţare specializate au în vedere susţinerea financiară a exporturilor

complexe (de valoare mare) prin acordarea unor credite producătorilor/exportatorilor de

bunuri cu grad înalt de prelucrare (echipamente, utilaje).

3

1 - Contract de export cu o firmă 3 – Refinanţare de pe piaţa monetară locală sau de la o instituţie financiară specializată

2 - Contract de credit cu o bancă specializată 4 – Rambursarea creditului

În cazul în care procesul de fabricaţie presupune şi participarea mai multor sub-

furnizori, aceştia din urmă pot solicita la rândul lor, credite de prefinanţare în sume

proporţionale cu ponderea activităţii ce le revine

Creditele de prefinanţare specializate au rolul de a acoperi necesarul de lichidităţi la

producător atunci când avansul primit de la cumpărător la semnarea contractului nu este

acoperit sau când apar probleme de acoperire a cheltuielilor pe parcursul fabricaţiei. Mărimea

creditului este fixată în baza unui plan general de finanţare în care apar toate avansurile

primite de exportator la semnarea contractului şi în timpul perioadei de fabricaţie, cât şi

cheltuielile de producţie

Creditul de prefinanţare poate atinge 100% din suma descoperită determinată pe baza

planului, iar durata acestuia corespunde cu cea a creditului descoperit. Băncile care se implică

într-un astfel de proces se refinanţează ulterior de la o instituţie guvernamentală sau direct de

pe piaţa monetară.

Avantajele utilizării creditelor de prefinanţare sunt următoarele:

- permit obţinerea rapidă de lichidităţi;

- permit fluidizarea fluxurilor financiare;

- acoperă integral valoarea exportului;

- susţin exportul unor partizii mari de mărfuri.

2.1.1.2 Creditele de prospectare

Producător Exportator

Banca Instituţie specializată

1

2 4

Creditele de prospectare sunt acordate pe o perioadă de până la un an, direct exportatorilor

de către instituţii financiare specializate (guvernamentale), în vederea pătrunderii pe pieţe noi

şi consolidării poziţiei pe aceste pieţe. Mecanismul este asemănător creditelor de prefinanţare,

această tehnică de finanţare putând fi considerată o formă agresivă şi eficientă de promovare a

exporturilor.

Avantajele sunt asemănătoare cu cele ale creditelor de prefinanţare.

2.1.1.3 Creditele de cont curent

Creditele de cont curent reprezintă acele credite acordate exportatorilor, prin care aceştia

convin cu banca să li se acorde credite în anumite condiţii de termene şi dobândă. Creditul

este pus la dispoziţie în contul curent al furnizorului. La astfel de credite se apelează în cazul

unei lipse de lichiditate prelungite.

Avantaje:

- termenele de creditare sunt stabilite între exportator şi importator;

- pentru că în general acestă modalitate de creditare se practică între parteneri de

încredere, la livrarea bunurilor importatorului nu i se solicită nicio garanţie de plată;

Dezvantaj:

- risc mare pentru exportator.

2.1.1.4 Creditele de descoperire

Creditul de descoperire reprezintă aranjamentul prin care cumpărătorul obţine mărfurile

de la furnizor cu plata printr-un credit pe termen scurt în limita unui plafon stabilit, dobânda

calculându-se numai asupra sumelor efectiv utilizate.

Avantaj:

- importatorul poate achiziţiona mărfuri de mare valoare într-un timp relativ scurt;

Dezavantaj:

- dobânzile la aceste tipuri de credit sunt în general mai mari de cât în cazul altor

modalităţi de creditare;

2.1.2 Creditele de export

În această categorie intră toate categoriile de avansuri în valută acordate de diverse

instituţii financiare (avansul pe bază de documente, avansul în valută, avansul pe bază de

cesiune de creanţe) dar şi creditele de scont sau creditele de export presupun recuperarea

parţială a sumelor de către companiile exportatoare.

2.1.2.1. Creditul bancar direct

Creditul bancar direct presupune încheierea unui acord între exportator şi banca sa privind

acordarea unui credit pe termen scurt în anumite condiţii referitoare la termen şi rata dobânzii.

Creditul este remis de către bancă în contul curent al exportatorului.

Avantaj: importatorul intră rapid în posesia banilor.

2.1.2.2. Avansul în cont curent

Avansul în cont curent reprezintă o facilitate acordată de către bănci firmelor exportatoare

în cazul unor mari fluctuaţii periodice a soldului conturilor curente. În acest caz, banca

exportatorului stabileşte o limită până la care firmele pot trage cec-uri asupra contului curent,

indiferent dacă au sau nu disponibilităţi, banca onorându-le plata. Asemenea acorduri sunt

făcute de bănci cu clienţi solvabili tradiţionali, ce au o situaţie cunoscută şi o anumită

ritmicitate a încasărilor din exporturi (de exemplu mari case de export).

Avantaj: pentru exportator există posibilitatea de a beneficia de disponibil într-un timp

foarte scurt şi la costuri relativ reduse.

2.1.2.3. Creditele în cont deschis

Creditele în cont deschis reprezintă o înţelegere între o bancă şi un client (exportatorul),

prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, de regulă anual, clientul să poată utiliza din

contul curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai există disponibilităţi, dobânda urmând a

se aplica numai asupra sumelor efectiv folosite. Această tehnică se poate derula şi între două

bănci: banca exportatorului acceptă să acorde astfel de credite în contul curent al băncii

importatorului, plata documentelor prezentate de exportator realizându-se indiferent dacă în

contul băncii importatorului exsită sau nu disponibilităţi. În acest caz, banca exportatorului se

bazează integral atât pe credibilitatea financiară a clientului, cât şi pe integritatea şi renumele

acestuia. După cum este de aşteptat, această tehnică este utilizată atunci când banca şi clientul

său dispun de o experienţă comună legată şi de o încredere reciprocă. În ciuda riscurilor

implicate, tranzacţiile în cont curent s-au extins, în special în ţările industrializate.

2.1.2.4. Avansul pe baza documentelor de mărfuri

Avansul pe baza documentelor de mărfuri se acordă exportatorului pe baza setului de

documente care atestă livrarea mărfurilor către importator.

Acordarea avansului se poate face pe baza unui set de documente stabilit precis de către

banca finanţatoare sau se poate face doar în baza unui document care să ateste gajul

mărfurilor ce fac obiectul exportului, în speţă recipisa – warant, obţinută de la cărăuş sau de la

depozitarul mărfurilor destinate exportului.

Suma acordată de bancă acoperă numai în parte (maxim 80%) din contravaloarea

exporturilor. O astfel de formă de finanaţare se adresează exportatorilor ce livrează partizii

mari de mărfuri pe pieţele externe .

2.1.2.5. Avansul în valută

Avansul în valută presupune încheierea unui contract de import export, cu termen de

livrare de până la un an. Odată livrată marfa, exportatorul împrumută de la bancă o sumă în

valută, echivalentă cu valoarea creanţelor de încasat de la importator, mai puţin dobânda

aferentă.

Exportator Importator

Banca Instituţie specializată

1

2 3

4

1 – Contract de export import / livrarea mărfurilor la export;2 – Contract de credit cu o bancă specializată / prezentarea setului de documente;3 – Refinanţarea de pe piaţa monetară locală sau de la o instituţie financiară specializată;4 – Eambursarea creditului.

Exportatorul poate primi suma în valută sau poate primi echivalentul în monedă naţională,

suma fiind schimbată la vedere pe piaţa valutară. Odată obţinută suma, aceasta poate fi

reinvestită în vederea derulării unor noi exporturi. În alegerea acestei variante de finanţare, un

rol fundamental îl are dobânda aferentă creditelor în valută în care este denominat exportul.

La scadenţă, creditul va fi rambursat integral din ceea ce se încasează din operaţiunea de

export, rambursarea făcându-se în valută sau în monedă naţională după caz.

2.1.2.6. Avansul prin cesiunea de creanţă

Avansul prin cesiunea de creanţă presupune acordarea unui credit exportatorilor de către o

bancă pe baza cesiunii creanţelor în valuta deţinută de aceştia asupra unor parteneri externi.

Cesionarea creanţelor se realizează la o valoare mai mică, suma încasată de exportatori fiind

diminuată cu marja instituţiei creditoare. Cesiunea de creanţă este mecanismul care stă la baza

factoringului.

Cesionarea se efectuează printr-un document financiar de cesionare. În baza acestuia pot

beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până la încasarea creanţelor de la

importatori, avansul acordat nu depăşeşte, de regulă, 70% din valoarea facturilor. Acordarea

creditului presupune din partea băncii o analiză de fond a solvabilităţii exportatorului.

2.1.2.7. Creditul de scont

Creditul de scont are în vedere ansamblul titlurilor de creanţă ce însoţesc vânzarea pe

credit la export: cambie, bilet la ordin, acreditive etc. Practic, prin scontare se înţelege

vânzarea acestui titlu de creanţă înainte de scadenţă unei bănci. Valoarea încasată înainte de


Banca

1

2 3

1 – Contract de export import / livrarea mărfurilor la export;2 – Credit cu o bancă specializată în valuta în care este denominat exportul;3 – Rambursarea creditului în valută la scadenţă, din suma încasată din export.

scadenţă depinde de numărul de zile rămase până la scadenţă unei bănci. Valoarea încasată

înainte de scadenţă depinde de numărul de zile rămase până la scadenţă şi de nivelul taxei

scontului.

Scontarea presupune mobilizarea de resurse în valută sau în monedă naţională de pe piaţa

monetară locală, de la o bancă comercială sau chiar de la banca centrală. Pentru a evita

dezavantajul pe care îl conferă faptul ca vânzarea pe credit e transformată într-o vânzare cu

plata la livrare, de cele mai multe ori exportatorii includ în preţ şi o marjă suplimentară care

să le acopere costul scontării.

Avantaje:

- acoperirea nevoilor imediate de lichiditate;

- costuri reduse.

2.1.2.8. Creditul de accept:

Creditul de accept constă în încheierea unui contract de export de către o companie,

urmând ca apoi exportatorul în calitate de trăgător şi beneficiar să solicite o cambie băncii

sale. Odată acceptată această cambie, exportatorul poate să-şi încaseze în avans parţial

contravaloarea exportului direct de la banca emitentă a cambiei sau prin scontarea acesteia la

o altă bancă comercială.


Banca exportatorului Banca comercială

1

24

3

1 – Contract de export / import şi acceptarea unei cambii trasă de exportator:2 – Depunerea cambiei la banca exportatorului;3 – Scontarea efectului de comerţ pe piaţa monetară locală (locală);4 – Plata exportatorului.

Costul acestui credit încorporează taxa scontului şi un comision de acceptare. Pe de altă

parte, există şi situaţia în care banca acceptantă – conform condiţiilor stipulate în convenţia de

de credit – acceptă cambii trase asupra sa în favoarea importatorului.

Aceste cambii sunt destinate să achite exportatorului (prin plata la vedere) sumele datorate

aferente importurilor efectuate, importatorul rămânând debitor faţă de bancă, asumându–şi

costul creditului de accept. Prin utilizarea acestui credit, exportatorul transferă riscul de

neplată către banca acceptantă, sumele încasate înainte de scadenţă putând fi utilizate pentru

derularea de noi exporturi.

Avantajul importatorului în cazul creditului de accept este acela că el poate avea acces

sporit pe pieţele externe iar datorită faptului că documentele sunt dublate de acceptul băncii,

importatorul poate fi asigurat asupra expedierii mărfurilor.

Finanţarea pe termen scurt are ca scop acordarea de credite pe termen scurt

microîntreprinderilor, cooperativelor de consum şi meşteşugăreşti, organizaţiilor obşteşti şi de

cult, asociaţiilor familiale şi persoanelor fizice cu profesii libere reglementate.

Creditele pot avea ca destinaţie aprovizionarea în vederea constituirii de stocuri de

materii prime şi materiale, energie, combustibil, mărfuri etc., necesare realizării şi finalizării

producţiei de mărfuri, care au desfacere asigurată, executării de lucrări şi prestării de servicii,

comerţ, pentru stocuri şi cheltuieli sezoniere sau alte destinaţii speciale conform hotărârilor

guvernamentale.


Banca exportatorului Banca comercială

23

4

1

1 – Contract de export / import;2 – Solicitarea unei cambii de către exportator băncii sale;3 – Acceptarea cambiei de către banca exportatorului;4 – Scontarea efectului de comerţ pe piaţa monetară locală (la o altă bancă);

Aşadar, creditele pe termen scurt se acordă în general întreprinzătorilor mici şi mijlocii

pentru finanţarea diverselor proiecte pe termen scurt, perioadele de rambursare a creditelor

fiind mai scurte decât în cazul finanţării pe termen mediu şi lung.

2.2 Tehnici şi mecanisme de finanţare a exporturilor pe termen mediu şi lung

În cazul exporturilor de mare valoare, a exporturilor complexe, ca şi a unor forme de

cooperare industrială, se apelează la tehnicile de creditare pe termen mediu şi lung. Aceste

tehnici de creditare permit mobilizarea pe pieţele financiare internaţionale prin intemediul

unor mecanisme specifice a unui volum important de fonduri cu implicarea unui număr mare

de intermediari financiari (bănci comerciale, instituţii financiare specializate publice sau

private).

Creditarea pe termen mediu şi lung în comerţul exterior se realizează în principal prin

operaţiuni de creditare complexe: credite externe de pe europieţe (eurocredite), credite

sindicalizate, credite paralele, credite back-to-back, creditul furnizor, creditul cumpărător,

liniile de credit etc.

2.2.1. Eurocreditele

Eurocreditele sunt creditele obţinute de pe piaţa financiară internaţională denominate în altă monedă decât cea a ţării de emisiune (de exemplu denominate în dolari şi acordate de un consorţiu de bănci europene)

.

1 – Încheierea unui contract de credit cu o bancă de prestigiu – lead manager; 2 – Constituirea consorţiului bancar;3 – Constituirea grupului de coordonare; 4 – Stabilirea condiţiilor creditului5 – Stabilirea sumelor subscrise de băncile din consorţiul bancar; 6 – Atragerea de fonduri de pe piaţa monetară, depozite, investitori privaţi sau bănci comerciale.

Mecanismul acestei tehnici de finanţare este complex, eurocreditarea fiind iniţiată de

beneficiar care se va adresa şi va încheia un contract de credit cu o bancă de prestigiu care va

coordona şi va purta responsabilitatea întregii operaţiuni – banca „lead – manager”. Un rol

important în stabilirea condiţiilor de acordare a creditului îl au grupul de coordonare şi

consorţiul de bănci comerciale.

După constituirea consorţiului bancar şi a grupului de coordonare şi după stabilirea

condiţiilor de creditare (termene, dobânzi, modalităţi de rambursare), băncile comerciale

implicate vor trece la mobilizarea de fonduri de pe pieţele financiare locale pe care le vor

remite prin intermediul băncii lider beneficiarului. Consorţiul bancar este o grupare temporară

de bănci fără personalitate juridică cu rol în mobilizarea de fonduri pe termen scurt ce sunt

transformate prin intermediul acestui mecanism într-un credit pe termen mediu sau lung

(creditele revolving). O formă particulară a eurocreditelor este creditul „roll-over” ce

presupune creditarea cu o rată variabilă de dobândă calculată pe baza unei dobânzi de

referinţă (LIBOR) la care se adaugă un procent calculat pe baza riscului (rating) pe care-l

prezintă compania beneficiară.

Beneficiar Banca lead - manager

Banca A

Banca B

Banaca CGrupul decoordonare

Piaţa monetară locală;Depozite;

Bănci comerciale locale;

4

1

2

3

5

6

2.2.2. Creditul sindicalizat

Creditul sindicalizat este o altă tehnică de finanţare internaţională pe termen mediu şi

lung, frecvent utilizată în comerţul internaţional. Şi această tehnică presupune contractarea

unei bănci puternice care va constitui un grup de management format dintr-un număr de bănci

de renume. Spre deosebire de eurocreditare, în cazul creditului sindicalizat responsabilitatea

pentru întreaga operaţiune şi-o asumă grupul de management. În plus banca lider şi grupul de

management vor subscrie pentru mai mult de jumătate din masa totală a creditului (maxim 60

%).

Pentru restul fondurilor solicitate, grupul de management va constitui un grup de bănci

participante care va întocmi un memorandum de plasament (un fel de cerere de ofertă) adresat

băncilor comerciale ce acţionează pe piaţa financiară internaţională.

1 – Contract de credit cu o bancă lead manager sau un consorţiu bancar de co-manageri;2 – Stabilirea grupului de management (din bănci);3 – Stabilirea listei de bănci participante;4 – Stabilirea condiţiilor creditului;5 – Publicarea memorandumului de plasament;6 – Obţinerea de fonduri de la alte bănci.

Dacă vor fi de acord cu condiţiile stipulate în memorandumul de acord, aceste bănci

vor intra în creditul sindicalizat obligându-se să procure şi să remită fondurile pentru care au

subscris. În final, sumele solicitate vor fi acoperite integral. Deoarece riscurile şi

Beneficiar Banca lead - manager

Grupul de management

Grupul de bănci participante

Memorandum de plasament

Banca A Banca B

responsabilităţile sunt distribuite între mai multe bănci şi pentru că o mare parte din masa

creditului este acordată direct de băncile din consorţiul bancar, creditul sindicalizat este uneori

mai puţin riscant şi mai ieftin decât eurocreditele.

2.2.3. Creditele paralele

Creditele paralele sunt o consecinţă a intensificării tranzacţiilor comerciale şi

internaţionale din ultimele decenii. Mecanismul unor asemenea credite este relativ simplu: să

presupunem cazul unei companii americane A cu o filială în Marea Britanie şi o companie

britanică B cu o filială în Statele Unite. Filiala companiei britanice are de achiziţionat un

echipament de pe piaţa americană pentru care are de plătit o sumă în dolari, filiala companiei

americane are de plătit o sumă în dolari, filiala companiei americane are de plătit o sumă

echivalentă în lire furnizorilor săi. Între companiile A şi B se va încheia un contract de credit

paralel, prin care firma americană va credita în dolari filiala firmei britanice şi firma britanică

va credita în lire filiala firmei americane. Ambele credite vor rula în paralel în aceleaşi

condiţii şi pentru sume echivalente, fiind purtătoare de dobânzi. Dobânzile la cele două

credite se vor negocia direct între cei doi parteneri, rolul acestora fiind de a acoperi

modificarea în timp a cursului de schimb dolar/liră.

Limite ale finanţării prin împrumuturile paralele:

- operaţiunea se înregistrează în bilanţul ambelor companii având impact asupra

situaţiei financiare (ex. Gradul de îndatorare va creşte);

- dobânzile se negociază direct între părţi (este fundamentală în acest caz puterea de

negociere între cei doi parteneri precum şi capacitatea acestora de a aprecia corect

evoluţia viitoare a cursului de schimb şi a ratelor de dobândă pe piaţa financiară

internaţională).

Firma A Firma B

Filiala B Filiala A

Contract de împrumut

Împrumut în lire

Împrumut în USD

2.2.4. Creditele „back to back”

Creditele „back to back” au la bază un principiu asemănător creditelor paralele. Firma

americană A se poate împrumuta mai bine în dolari de pe piaţa financiară locală decât o poate

face firma britanică în timp ce aceasta se poate împrumuta mai bine în lire sterline. Pentru a

finanţa în condiţii mai avantajoase filialele lor, firmele în cauză se adresează băncilor locale,

obţinând credite de valoare echivalentă şi în acelaşi condiţii de creditare (aceleaşi termene şi

acelaşi tip de rambursare).

După ce încheie un contract de credit „back to back”, companiile mamă vor transfera

cele două credite filialelor, adică compania americană va acorda un credit în dolari companiei

britanice şi compania britanică va acorda un credit în lire filialei companiei americane.

Dobânzile aferente celor două credite sunt de regulă identice cu dobânda percepută de băncile

locale, însă pot să şi difere.

Diferenţa dintre dobânzi este destinată să acopere pierderile din modificarea

nefavorabilă a cursului de schimb. Spre deosebire de creditele paralele, creditele „back to

back” nu mai presupun negocierea ratelor de dobândă, mecanismul de creditare fiind racordat

la piaţa financiară. Chiar dacă efectul bilanţier este nul pentru că pasivele create de

împrumuturile contractate local sunt compensate în totalitate de activele generate de creanţele

faţă de filiale, unii indicatori bilanţieri pot cunoaşte o modificare nefavorabilă (de exemplu

capacitatea de îndatorare globală sau capacitatea de îndatorare la termen).

Avantaj: nu se mai negociază dobânzile;

Dezavantaj: efectul bilanţier al operaţiunii pentru că creditele către filiale nu sunt date

din bani proprii ci din împrumuturi bancare.

Banca A Firma A

Filiala B

Firma B Banca B

Filiala A

Conract deîmprumut

Împrumut în USD

Împrumut în lire

2.2.5. Creditul furnizor

Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului, atunci când acesta

consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa livrată în strainătate.

Practic, operaţiunea presupune două relaţii de creditare: un credit de marfă acordat de

exportator importatorului, prin acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen, şi un credit în

bani acordat de banca exportatorului pentru finanţarea operaţiunii de export.

Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung, încadrându-se în general în

perioada de 5-7 ani şi 10-15 ani.

Mecanismul creditului furnizor:

1. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare între exportator şi importator. În acest

contract se stipulează: plata la un anumit termen de la livrare într-un procent de 80-90% de la

livrarea mărfurilor şi un procent de 10-20% care se va plăti în numerar.

2. Operaţia de finanţare propriu-zisă. Importatorul se va adresa băncii sale pentru a

primi un credit pe termen scurt care va servi la plata avansului în valoarea stabilită în contract

(10 – 20%). Banca care acordă acest credit pe termen scurt are posibilitatea de a se refinanţa

pe piaţa monetară şi pe piaţa de capital naţională.

3. Importatorul plăteşte avansul exportatorului.

4. Încheierea unei convenţii de creditare între exportator şi importator, având ca obiect

o valoare de 80-90% din valoarea totală a mărfurilor.

5. Exportatorul se adresează unei bănci şi încheie un contract de creditare care are ca

obiect acest credit furnizor acordat pentru refinanţarea exportului.

6. Se încheie o convenţie de asigurare a creditului solicitată de către banca

exportatorului. Poliţa de asigurare emisă în favoarea furnizorului este cedată băncii şi serveşte

drept garanţie acesteia pentru creditul acordat pe toată durata valabilităţii sale.

Costul asigurării, sub forma primei de asigurare, este plătit de exportator, dar este

întotdeauna suportat de către importator, fie direct prin evidenţierea ei separată în contract, fie

indirect, prin includerea în preţul mărfii respective.

7. Banca acordă creditul furnizor exportatorului. În anumite situaţii, banca

exportatorului se adresează unei instituţii specializate pentru a se refinanţa; aceste instituţii de

refinanţare sunt finanţate de la buget şi pot mobiliza fonduri pentru exporturi pe piaţa

monetară, financiară şi de capital.

8. Exportatorul livrează marfa pe credit, conform contractului încheiat, importatorului.

2.2.6. Creditul cumpărător

Creditul cumpărător este cel mai bine definit ca o formă specializată de împrumut în

eurovalute, în cadrul căruia debitorul este cumpărătorul mărfurilor, într-adevăr, în cazul în

care nu este impicată o Agenţie a Creditelor de Export, multe dintre condiţii pot fi aceleaşi cu


Banca exportatorului

Instituţie de garantare şi asigurare a creditelor

Instituţie guvernamentală

Livrare

Credit

Garantarea creditului

Refinanţare

ale unui credit comercial, cu excepţia celor referitoare la tranzacţia comercială care este

finanţată.

Debitorul:Cumpărătorul este cunoscut, de regulă, ca debitor în acordul de împrumut. Debitorul

încheie acest acord cu scopul precis de a obţine fonduri pentru achiziţia de mărfuri,

echipamente sau servicii, acesta fiind prevăzut în mod normal în preambulul acordului.

Deşi se întâlnesc şi împrumuturi pe perioade mai scurte, precum 18 luni, de regulă

termenele sunt mai îndelungate, extinzându-se până la 15 sau 20 de ani. Termenul de cinci ani

este specific unui credit cumpărător.

Garantorul:Debitorul din cadrul unui credit cumpărător poate beneficia de o garanţie din partea

unei entităţi puternice, precum compania mamă sau guvern.

Decontarea exportului:Spre deosebire de un credit intern obişnuit pe care îl putem obţine oricare dintre noi de

la propriile bănci, în cazul unui credit cumpărător, fondurile nu sunt plătite direct debitorului.

În schimb, tragerile sunt permise exportatorului, ca plată efectuată în numele debitorului în

schimbul mărfurilor livrate. Aceste plăţi sunt înscrise în registrele băncii drept împrumuturi

acordate debitorului.

Pentru a se asigura că fondurile sunt plătite corect, prin acordul de împrumut se va

stabili în mod normal procedura de tragere. Aceasta poate necesita completarea unui formular

de tragere sau a unei cereri de plată de către exporatator, pentru a fi prezentate împreună cu

documentele de livrare, care pot consta în originalele conosamentelor, poliţe de asigurare,

facturi şi liste de încărcare, ca în cazul unui acreditiv documentar.

Rambursarea:

Rambursarea se face de regulă în rate egale semestriale, data începerii rambursării

fiind stabilită în paragrafele acordului de împrumut referitoare la rambursare. Sunt posibile şi

plăţile lunare, trimestriale, anuale sau plata unică la sfârşitul perioadei de

creditare/rambursare, putând începe fie de la date determinate, fie determinabile prin referire

la clauzele prevăzute în contractul comercial de vânzare-cumpărare. Alte puncte de plecare

pot fi „data intrării în vigoare a contractului de împrumut”, „data livrării”, „data acceptării

provizorii a echipamentului” etc. Se acordă în mod frecvent perioade de graţie de luni sau

chiar ani înainte de rambursarea primei rate.

Rambursarea se poate efectua şi în virtutea unor prevederi care stipulează calcularea

ratelor ca proporţie din partea neachitată a împrumutului. În acest caz, suma care a rămas de

achitat se divide de regulă la numărul ratelor care mai trebuie achitate, pentru a obţine tranşe

egale de rambursare a sumei împrumutate. Această situaţie se regăseşte în cazul în care

livrările şi tragerile continuă şi după ce cumpărătorul a început rambursarea creditului.

Sindicalizarea creditului:

Dificilul proces de montare a unui credit cumpărător presupune implicarea unei bănci,

banca agent, care va efectua şi administrarea creditului pe toată durata acestuia, care va

supraveghea toate plăţile către vânzător şi toate rambursările, primind în schimb un comision.

În cazul unui credit de valoare mare, agentul poate contracta creditul în numele unui

grup, club sau sindicat de creditori, acesta fiind cel care tratează cu debitorul şi garantorul.

Exporatator Importator

Banca exporattorului

Instituţie de garantare şi asigurare a

creditelor

Banca importatorului

Societate de asigurări

Instituţie guvernamentală

AvansGarantarea creditului

Refinanţare

Credit

Plata

Asigurarea creditului

Atunci când una din plăţile datorate vânzătorului ajunge la scadenţă, el va anunţa membrii

sindicatului în legătură cu sumele datorate de fiecare dintre ei. Aceştia vor transmite agentului

partea datorată, urmând ca aceasta să cumuleze sumele pentru ca vânzătorul să primească o

tranşă unică.

Dobânda:Dobânda se plăteşte, de regulă, la aceleaşi intervale regulate la care se rambursează şi

suma împrumutată. În cazul în care nu a început rambursarea creditului, probabil datorită

perioadei de graţie, dobânda se va plăti de regulă semestrial sau cu altă frecvenţă.

Dobânda se stabileşte la o rată flotantă, stabilită de regulă prin adăugarea unei marje la

costul normal al împrumutării fondurilor de către creditor sau la o rată de finanţare, precum

London Interbank Offered Rate (LIBOR). Întrucât Londra este un centru financiar important

în domeniul finanţării prin eurocredite, această metodă de stabilire a dobânzii este des

întâlnită. Însă dacă acordarea creditului se realizează pe altă piaţă, este firesc ca respectivul

cost al finanţării pe acea piaţă să reprezinte baza de calcul a dobânzii. O altă dobândă de

referinţă pentru montajele financiare ce au loc pe piaţa europeană este Eurolibor.

Convenţii/acorduri şi garanţii: Întrucât un contract pentru acordarea unui credit cumpărător poate cuprinde de la 20

la 40 de pagini, acordurile şi garanţiile nu pot fi tratate aici în detaliu. Însă în majoritatea

contractelor figurează cîteva elemente, indiferent dacă ele se referă la credite de export

concepute pentru nevoile clientului sau provin in documentaţia specifică eurocreditelor.

Precondiţii:Semnarea acestor contracte nu dă, de regulă, posibilitatea începerii tragerilor. Înainte

ca împrumutul să poată fi declarat de către agent ca operativ pentru debitor şi celelalte părţi

implicate, este necesară depunerea altor documente, denumite precondiţii.

Exemple de asemenea precondiţii pot fi:

- decizii ale consiliilor de administraţie ale debitorului şi grantorului, care atestă

confirmarea participării acestora la contract;

- autorizarea semnărilor contractului în numele debitorului şi al garantorului;

- documente de garantare a creditului de către ACE, care însoţesc cererea de creditare;

- documente privitoare la subvenţionarea dobânzii de către ACE;

- acord de reprezentare prin agentul împuternicit să acţioneze în numele băncilor

creditoare;

- se poate solicita plata tuturor taxelor datorate şi a cheltuielilor efectuate, înainte ca

băncile să fie dispuse să facă respectivul credit operativ.

Stabilirea ratei dobânzii:În cazul în care creditul este purtător al unei dobânzi flotante, ratele dobânzii se stabilesc

de regulă ca în situaţia unui împrumut structurat ca o serie de împrumuturi semestriale

consecutive, reînnoibile automat – presupunân că dobânda se plăteşte semestrial. Cu două zile

înaintea reînnoirii creditului, banca agent obţine două-trei rate de referinţă, pe care contractul

de împrumut le va defini drept ratele pe care principalii participanţi pe piaţa eurodepozitelor

le vor oferi pentru depozitele constituite în valuta respectivă pe perioada prevăzută în

contractul de împrumut. Agentul va calcula media acestor rate ale dobânzii pentru a determina

rata de finanţare prevăzută în contract.

Prăbuşirea pieţei:Adesea lungă şi anevoioasă, această parte a înţelegerii de împrumut se reduce la ceea ce

va fi necesar de făcut pentru a găsi alte modalităţi de a finanţa împrumutul. Aceasta presupune

descrierea modului de stabilire a ratei dobânzii dacă determinarea ratei dobânzii, aşa cum s-a

discutat anterior, nu poate fi realizată datorită unor condiţii excepţionale, aşa cum ar fi

prăbuşirea pieţei monedei europene.

Angajament negativ (gaj negativ):O clauză pentru care împrumuturile băncii Mondiale şi chiar BERD sunt celebre, gajul

negativ este o garanţie pe care o dă debitorul că activele stabilite în acordul de împrumut nu

vor fi gajate pentru a garanta alte împrumuturi. Împrumuturile acordate de Banca Mondială

includ în mod tradiţional această clauză, deoarece sunt acordate unor debitori provenind din

ţări cu risc politic ridicat, banca luând drept garanţie resursele naturale naţionale ale acestora.

„Cross default”:În mod normal detestat de debitori, acesta poate lua diverse forme. Cea mai severă dintre

acestea stabileşte că în cazul în care debitorul sau garantul nu plăteşte suma datorată în cadrul

acordului de împrumut, atunci respectivul împrumut devine imediat scadent şi trebuie plătit

integral.

Acoperirea datoriilor restante:În cazul în care sumele sunt plătite, după ce nu s-a efectuat o plată scadentă, această

clauză stabileşte în care mod se vor face plăţile restante.

Legea care guvernează stabilirea acordului de împrumut:Se va face referire la jurisdicţia care convine tuturor părţilor implicate în cazul în care este

necesară o acţiune legală. Cele mai populare sunt „legea engleză”, legea New Zork şi legea

aplicabilă în anumite centre financiare sau juridice din Elveţia.

Există numeroase alte prevederi cu privire la acordurile legate de împrumuturi aferente

creditelor cumpărătoare. Multe sunt elemente standard, care diferă foarte puţin de

împrumuturile standardizate în monedă europeană care nu sunt legate de furnizarea de bunuri

sau echipament sau de agenţiile de creditare a exportului.

Documentaţia necesară:Una dintre diferenţele majore între împrumuturile pentru credite cumpărătoare şi

împrumuturile în monedă europenă „plain vanilla” este aceea că, fiind legat de un export,

administrarea unui credit cumpărător, inclusiv procedurile de efectuare a plăţilor sunt mai

greoaie.

Atunci când un credit cumpărător beneficiază de o garanţie din partea unei agenţii de

creditare a exportului, documentaţia aferentă acestuia va fi mai numeroasă şi, în plus, operaţia

se va desfăşura mai încet. Aceasta, deoarece este foarte puţin probabil ca două credite

cumpărătoare să fie identice.

Toate aceste consideraţii arată că un credit cumpărător relaţionat cu un export de bunuri

este complicat şi aparţine sferei tehnicilor specializate de finanţare ale pieţei de capital, aşa

cum sunt euroobligaţiunile.

Preţul creditelor cumpărătoare:Există numeroase modalităţi prin care banca profită de pe urma unui credit cumpărător.

Iată câteva din cele mai utilizate:

1. Marja ratei dobânzii sau rata marginală a dobânzii. Fie că există sau nu o

subvenţie din partea unei agenţii de creditare a exportului, banca va încasa o marjă a

ratei dobânzii peste costurile aferente fondurilor mobilizate, în funcţie de riscul

aferent creditului şi durata împrumutului.

2. Comisionul de angajament. Atunci când o bancă se angajează să pună la dispoziţia

cumpărătorului fondurile necesare unui credit cumpărător, debitorul va achita

acesteia un comision de angajament. Acesta va fi plătit trimestrial sau semestrial,

până când fondurile angajate vor fi plătite în totalitate sau până când perioada de

tragere a creditului expiră. Acest comision va avea o valoare ce poate varia între

0.25% şi 0.75%, în funcţie de cât se poate negocia. Dacă în acordarea împrumutului

sunt implicate mai multe bănci, acestea vor fi plătite direct proporţional cu valoarea

fondurilor angajate în tranzacţie.

3. Comisionul de management: Acesta este de obicei stabilit ca un procent fix din

valoarea împrumutului. Dacă există mai multe bănci implicate sau un sindicat

bancar acordă împrumutul respectiv, se obişnuieşte ca acele instituţii bancare care

au o participare mai mare să primească un procent mai mare din comisionul de

management. În momentul distribuirii comisionului de management, este posibil ca

banca agent, cea care are ca sarcină plasarea participaţiilor diferitelor bănci şi

împărţirea comisionului de management între ele, să primească un procent

suplimentar, cunoscut sub numele de „praecipium”, peste procentul din comisionul

de management cuvenit în funcţie de participarea acestuia la împrumut.

Comisioanele de management sunt cunoscute sub denumirea de taxe forfetare,

deoarece sunt plătite în momentul în care împrumutul întră în efectivitate.

4. Comisionul de agent. Banca agent poate încasa un comision anual ca o sumă anuală

care să acopere serviciile de administrare a împrumutului pe care le prestează pe

perioada de acordare a creditului. Analizând comisioanele şi sumele pe care banca

agent le încasează în acordarea unui credit cumpărător, nu este surprinzător că rolul

de bancă agent este foarte solicitat. În mod tradiţional, creditele cumpărătoare sunt

acordate de bănci comerciale, bănci de investiţii şi mari bănci internaţionale cu

specialişti în montarea/sindicalizarea de împrumuturi, ca şi în finanţarea

exporturilor.

Creditul cumpărător nu va fi acordat înainte de asigurarea acestuia la o instituţie

specializată de asigurare a creditelor. Deoarece creditul cumpărător se asigură şi se şi

garantează (de o bancă garant din ţara importatorului) costul total al acestuia este mai mare

decât în cazul creditului furnizor. Ambele tipuri de credite sunt folosie pentru finanţarea unor

tranzacţii comerciale de valoare mare (de exemplu importul de echipament şi tehnologie),

durata de acordare a acestor credite explicând încadrarea lor în categoria tehnicilor de

finanţare pe termen mediu şi lung. Trebuie remarcată şi în cazul creditului cumpărător

implicarea unei instituţii guvernamentale de promovarea exporturilor prin acordarea unor

dobânzi subvenţionate la creditele de refinanţare solicitate de banca ce acordă creditul.

Creditul furnizor este acordat pe baza contractului de export/import, a contractului de

credit şi a poliţei de asigurare a creditului, la creditul cumpărător fiind nevoie în plus şi de o

scrisoare de garanţie bancară. Exportatorul îşi asumă o mai mare libertate de mişcare în cazul

creditului furnizor în timp ce importatorul este mai liber în cazul finanţării printr-un credit

cumpărător. Exportatorul îşi asumă o parte mai mare din costurile şi riscurile finanţării la

creditul furnizor. În tabelul de mai jos este prezentată o analiză comparativă între cele două

forme de creditare internaţională:

Criterii Creditul furnizor Creditul cumpărătorValoarea creditului Mai mare Mai micăPerioada de montare a creditului Mai mare Mai redusăCostul creditului Mai mic Mai mareLibertatea de acţiune Mai mare pentru

exportatorMai mare pentru

importatorSursa: www.finint.ase.ro

2.2.7. Liniile de credit:

Creditele cumpărătoare, aşa cum au fost descrise anterior, se referă la un echipament sau

un lot de mărfuri, chiar dacă au loc mai multe livrări şi plăţi în cadrul facilităţii respective. Ele

presupun de obicei un singur furnizor sau un singur contractor principal care coordonează

contractele de furnizare a mărfurilor şi plăţile din cadrul împrumutului. Liniile de credit sunt

mai cuprinzătoare.

Un cumpărător poate dori să deschidă o linie de credit care să acopere mai multe achiziţii.

Acesta încheie contracte de achiziţionare de mărfuri cu diferiţi furnizori şi stabileşte condiţiile

în care urmează să se facă plata contra prezentării documentelor de expediere a mărfii.

Cumpărătorul direcţionează furnizorii către banca agent care gestionează linia de credit şi,

asemănător cu plăţile făcute în cadrul unui acreditiv documentar, furnizorul va prezenta

documentele băncii agent şi va fi plătit, de obicei la vedere, dacă documentele prezentate sunt

conforme cu termenii liniei de credit.

Cumpărătorii sunt de obicei firme mari, guverne sau ministere din cadrul lor, cu nevoi de

cumpărare substanţiale. Preţul bunurilor achiziţionate printr-o linie de credit poate varia de la

câteva milioane de dolari la câteva mii.

Nu există nici un motiv pentru care o linie de credit să fie deschisă pentru un singur

cumpărător. De aceea, un guvern poate deschide o linie de credit pentru a acoperi

achiziţionarea de autovehicule pentru mai multe ministere. Guvernul respectiv poate fi

responsabil de toate plăţile aferente sau poate fi garantul ministerelor care trebuie să plătească

achiziţionarea bunurilor respective. O firmă poate adopta o politică similară pentru a finanţa

achiziţiile făcute de filialele şi sucursalele sale.

Decontarea:Ca şi în cazul creditelor cumpărătoare, plăţile către furnizori vor fi făcute prin debitarea

contului de împrumut al cumpărătorului, în registrele băncii. Cumpărătorul/debitor va achita

împrumutul conform cu termenii acordului încheiat cu banca, ca şi în cazul creditelor

cumpărătoare.

Bunurile acoperite de liniile de credite:Linia de credit este deci o facilitate de realizare a achiziţiilor de mărfuri care poate acoperi

o gamă largă de bunuri vândute de unul sau mai mulţi vânzători unuia sau mai multor

cumpărători. Acest lucru va depinde însă de condiţiile particulare ale tranzacţiei respective.

Atunci când descrierea bunurilor achiziţionate printr-o linie de credit este deliberat foarte

vagă pentru a putea acoperi o gamă cât mai largă de bunuri, finanţarea respectivă poartă

denumirea de linie de credit pentru scop general. Dacă scopul facilităţii este să acopere plata

pentru bunuri, echipamente sau servicii pentru un proiect particular, se poate numi linie de

credit proiect. Unele linii de credit sunt deschise pentru achiziţionarea de bunuri pentru un

anumit sector, cum ar fi, de exemplu, echipamente medicale, caz în care linia de credit se va

numi linie de credit medicală şi aşa mai departe.

Implicarea agenţiilor de creditare a exporturilor:Multe linii de credit sunt sprijinite de agenţii de creditare a exporturilor. Acest lucru poate

fi considerat ca instrument de politică de sprijinire a exporturilor din partea guvernului – aşa

cum se întâmplă cu orice formă de asistenţă legată de creditarea exporturilor – punând la

dispoziţia exportatorilor surse de finanţare. Aşa cum se întâmplă şi în cazul creditelor

cumpărătoare, exportatorii pot beneficia de garanţii care să acopere riscul de neplată a

principalului şi dobânzii aferente împrumutului respectiv. De asemenea, aceste agenţii pot

suporta o bonificaţie a dobânzii plătite la banca finanţatoare, astfel încât respectiva linie de

credit să fie pusă la dispoziţia debitorului la o rată a dobânzii fixă sau preferenţială.

Montarea şi mamagementul:O bancă ce montează şi asigură managementul unei linii de credit poate sindicaliza suma

împrumutată. Fiecare bancă din sindicatul bancar va achita la fiecare plată valoarea

reprezentată de participarea sa şi va primi pe toată durata de acordare a împrumutului dobânda

aferentă şi comisioanele bancare, ca şi în cazul unui credit cumpărător obişnuit.

Banca agent este de obicei direct implicată în administrarea împrumutului, mai ales dacă

se efectuează multe plăţi către furnizori. Poate fi necesară stabilirea unei limite minime pentru

o plată în cadrul unei linii de credit.

Împrumutul aferent liniei de credit va fi cumulat o dată cu efectuarea tuturor plăţilor.

Acesta va fi rambursat în tranşe egale raportate la întreaga valoare a plăţilor făcute.

2.2. 8 Tehnici speciale de finanţare

2.2.8.1. Leasingul

Leasingul este o metodă de finanţare pe termen mediu şi lung care presupune închirierea

realizată de societăţi financiare specializate, a unor bunuri de echipament către beneficiari

care nu dispun de fonduri proprii sau nu pot (sau nu doresc) să recurgă la credite bancare

pentru cumpărarea acestora.

Operaţiunile de leasing internaţional pot fi realizate direct prin încheierea unui contract

între firma producătoare a echipamentului şi beneficiar sau indirect prin preluarea funcţiei de

creditare de către societăţi de leasing care apar ca intermediari.

În practica internaţională se cunosc o mare varietate de tipuri de contracte de leasing:

leasing direct (când închirierea se realizează direct de producător) şi leasing indirect (cu

implicarea unei societăţi de leasing), leasing brut (când societatea de leasing suportă şi

cheltuielile de întreţinere şi reparaţii), leasing net (când compania de leasing nu include în

taxă şi cheltuielile de întreţinere şi reparaţii), leasing financiar (chiria de leasing este astfel

stabilită încât la sfârşitul perioadei de închiriere să fie recuperată integral valoarea bunului

închiriat), leasing experimental (bunurile sunt închiriate în condiţii avantajoase pentru a

experimenta produsul pe piaţa nouă), lease-back (beneficiarul vinde un bun de echipament

unei societăţi de leasing şi apoi îl închiriază de la aceasta) etc. Două trăsături esenţiale

caracterizează leasingul: existenţa a două contracte pentru aceeaşi operaţiune şi posibilitatea

triplei opţiuni. Prima se referă la faptul că există un contract de vânzare-cumpărare între

producător şi societatea de leasing, contract însoţit de un altul, de locaţiune, încheiat între

societatea de leasing şi beneficiar. Cea de-a doua trăsătură se materializează prin cele trei

operaţiuni pe care le are beneficiarul la sfârşitul perioadei de închiriere: prelungirea

contractului, abandonarea lui sau cumpărarea bunului la valoarea lui reziduală.

1. Încheierea contractului de leasing.2. Alegerea bunului de echipament.3. Cumpărarea bunului de către societatea de leasing.4. Emiterea facturii.5. Asigurarea bunului de echipament.6. Livrarea/montarea bunului de echipament.7. Plata ratelor aferente contractului de leasing.

Avantajele celor implicaţi în această operaţiune sunt evidente:

- beneficiarul poate exploata un bun de echipament la un cost mai mic decât

achiziţionarea acestuia sau decât cumpărarea acestuia pe credit;

- beneficiază de consultanţă, service şi reparaţii, are la dispoziţie trei opţiuni la

încheierea contractului;

- societatea de leasing câştigă din chiria percepută beneficiarului (aceasta poate fi mai

mare decât rata dobânzii oferită de bănci);

- producătorul are posibilitatea vânzării unui bun de echipament de valoare mare cu

încasarea imediată a contravalorii acestuia.

2.2.8.2. Forfetarea:

Forfetarea este o formă din ce în ce mai întâlnită de finanţare e termen mediu. Aceasta

presupune achiziţionarea de către o bancă , forfetarul, a unei serii de creanţe provenite de pe

urma operaţiunilor de comerţ exterior. Aceste creanţe sunt deseori avalizate sau garantate de

banca importatorului.

Creanţele sunt vândute cu discount de către exportator băncii forfetare. Banca plăteşte

imediat exportatorului, permiţându-i acestuia să-şi finanţeze producţia de de bunuri pentru

Beneficiar Societate de leasing

Producător Societate de asigurări

1

2

64

35

7

export, şi permiţându-i importatorului să plătească mai târziu. Creanţele sunt deţinute de

forfetar până la expirarea lor, fără a se apela la exportatorul în favoarea căruia ele au fost

destinate iniţial. Absenţa acestui apel este cea care face distincţia între forfetarea de creanţe şi

scontare, în cazul căreia exportatorul este deschis pentru a fi apelat în caz de neplată. Astfel,

forfetarea poate fi definită ca o tehnică de finanţare pe termen mediu prin care forfetarul nu

poate acţiona în regres pentru a face exportatorul răspunzător, în caz de neplată din partea

importatorului.

Văzută iniţial ca împrumut la care se apelează în ultimă instanţă, forfetarea a cunoscut o

popularitate din ce în ce mai mare, răspândindu-se, din Elveţia şi Germania, unde a apărut,

până la Londra, iar mai târziu în Scandinavia şi restul Europei, iar în cele din urmă în SUA.

Forfetarea continuă să aibă o importanţă redusă dacă este comparată cu alte tehnici de

finanţare, dar în ultima vreme ponderea ei este în creştere.

Diferenţa dintre forfetare şi scontare constă în: în cazul forfetării banca preia şi riscul de

neplată (la scontare beneficiarul rămâne solidar faţă de banca de scont pentru neplata efectelor

scontate), forfetarea se realizează de către instituţii specializate (scontarease face de către

băncile comerciale); costul forfetării este mai mare (riscurile preluate de instituţia forfetară

sunt mai mari), scadenţa în cazul forfetării este mai mare, refinanţarea instituţiilor forfetare se

face direct de pe piaţa financiară internaţională (şi nu de la Banca Centrală sau de pe piaţa

monetară locală cum fac băncile de scont).


Instituţie deforfetare

Bancaimportatorului

1

432

5

1 – Încheierea contractului de export. Livrarea.2 – Forfetarea documentelor financiare;3 – Plata mai puţin comisionul şi dobânda;4 – Plata la scadenţă a importului.

2.2.8.3. Factoringul:

Factoringul este o tehnică de finanţare pusă iniţial în practică în ţările anglo-saxone,

utilizată pentru a sigura finanţarea creanţelor interne. Mecanismul factoringului este relativ

simplu. Exportatorul cedează, contra plăţii, totalitatea creanţelor sale de pe urma exportului,

unui factor (o bancă sau, mai general, o instituţie financiară specializată). Factorul acoperă

aceste creanţe, preia asupra sa riscul de neplată şi plăteşte echivalentul creanţelor. Creanţele

privesc vânzări ale căror termen de plată nu depăşeşte 180 de zile. Factoringul există în

prezent în două variante: factoring cu plată în avans şi factoring cu plata la scadenţă. În

primul caz, factorul creditează pe aderent urmând să încaseze ulterior creanţele acestuia în

timp ce în a doua variantă factorul va plăti creanţele aderentului în momentul exigibilităţii

acestora.

Această modalitate de finanţare se concretizează printr-un contract de factoring încheiat

între exportator şi factor, cu o durată care de obicei este de un an, putând fi reînnoit prin

acceptare tacită. Factoringul este foarte bine adaptat întreprinderilor care exportă bunuri de

larg consum sau echipamente uşoare şi care au numeroşi clienţi.

Prin recurgerea la această tehnică de finanţare, exportatorul beneficiază de patru avantaje:

se simplifică gestiunea trezoreriei aderentului (beneficiar), aderentul nu mai este expus

riscului de neplată, factoringul suprimă problemele create de gestiunea administrativă şi

contabilă a creanţelor şi factoringul îi ameliorează bilanţul contabil prin reducerea creanţelor.

Aceste avantaje sunt însoţite însă şi de unele dezavantaje. Costul factoringului este relativ

ridicat şi conţine două elemente: un comision de factoring, ad valorem, calculat pe totalul

creanţelor transferate, reprezentând între 0,5 şi 2,5%, şi un comision de finanţare calculat

prorata temporis, în funcţie de ratele dobânzii.

Aderant (beneficiar) Debitor

Factor Banca debitorului

52

43

1

6

1 – Încheierea unui contract comercial ( de export);2 – Livrarea mărfurilor;3 – Cedarea facturilor către factor;4 – Plata contravalorii creanţelor cedate mai puţin dobânda şi comisionul;5 – Plata la scadenţă a datoriei debitorului.

În cazul factoringului cu plată la scadenţă se percepe doar comision de factoring, în cazul

factoringului cu plată în avans se percep ambele tipuri de comisioane. Comisionul de

factoring variază în funcţie de cifra de afaceri, de numărul şi de calitatea clienţilor, de

volumul facturilor şi de riscul politic al ţării importatorului. Aceasta reprezintă remunerarea

serviciilor de gestiune contabilă, de garanţie şi de recuperare a creanţelor. Comisionul de

finanţare aferent creditului acordat de factor aderentului până la scadenţa creanţelor sale

corespunde dobânzilor debitorilor pe plăţile anticipate. Acestor costuri monetare li se adaugă

un risc indirect, de natură comercială. Pe parcursul procesului de recuperare a creanţelor, şi în

cazul întârzierii de plată din partea importatorului, factorul este uneori mai brutal sau mai

puţin diplomat decât aderentul însuşi. Aceasta poate avea drept consecinţă pierderea unor

clienţi. Diferenţa dintre factoring şi forfetare (ambele credite bazate pe cesiune de creanţă)

constă în faptul că în cazul factoringului sunt cesionate documente comerciale (facturi,

contracte) în timp ce în cazul forfetării sunt cedate mai mult documente financiare (cambii,

acreditive, incasso documentare). În plus, factoringul presupune o relaţie pe o perioadă mai

îndelungată între factor şi beneficiar decât forfetarea şi instituţia de factoring (consultanţă,

gestionarea contului clienţi, a trezoreriei, expertiză financiar-contabilă).

Avantajele aderentului:- finaţarea din partea factorului;- încasarea în bune condiţii a creanţelor.

Creditele pe termen mediu şi lung se pot acorda pentru finanţarea unor acţiuni care privesc

activitatea de investiţii productive cum sunt modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de

producţie; achiziţionarea din import de maşini, utilaje, tehnică de calcul, instalaţii tehnologice,

mijloace de transport; efectuarea oricăror altor cheltuieli legate strict de realizarea şi darea în

expoatare a investiţiilor productive etc.

Volumul creditului se determină pe baza documentaţiei prezentate de agentul economic şi

pe baza analizei fluxului de lichidităţi al acestuia.

În situaţia în care aportul propriu al solicitantului la valoarea totală a investiţiei este

realizat în proporţie de cel puţin 15%, fie în numerar, fie în natură, la data solicitării

creditului, pentru importurile de completare, banca poate finanţa 100% aceste importuri.

Creditul se poate acorda pe o perioadă de până la 5 ani (termen mediu), respectiv 10 ani

(termen lung). Aşadar, perioada de rambursare a creditului este mai mare decât în cazul

finanţării pe termen scurt, dar şi valoarea acestuia este mult mai mare.

Cap 3. Studiu de caz: Banca de export-import a Romaniei

EXIMBANK – S.A.

Am ales ca în acest studiu de caz să prezint ofertele unei bănci de mare prestigiu la

nivel mondial, cu privire la acordarea, asigurarea şi garantarea creditului pentru exporturi. Am

început prin a prezenta oferta EXIMBANK România pentru a putea face de asemenea o

comparatie intre anii financiari 2007,2010 si 2011.

Prezentare generală:

EXIMBANK s- a dezvoltat în mediul bancar românesc ca o bancă cu rol aparte faţă de

acela la băncilor comerciale, având misiunea clară de susţinere a comerţului exterior

românesc prin instrumente de finanţare, garantare şi asigurare specifice atât în numele şi în

contul statului, precum şi în nume şi cont propriu, misiune trasată încă de la înfiinţarea sa din

anul 1992.

EXIMBANK este o componentă de bază a mecanismului de susţinere a dezvoltării

comerţului exterior al României, desfăşurând operaţiuni atât în nume şi în cont propriu, pe

baze comerciale, cât şi în numele şi în contul statului, ca agent al acestuia, în contextul

politicii economice a guvernului.

EXIMBANK şi-a câştigat o poziţie solidă în raport cu cerinţele clienţilor şi ale

sistemului bancar. Aceasta s-a datorat atât unei abordări moderne a relaţiilor băncii cu

partenerii săi, cât şi interesul crescând al exportatorilor români pentru utilizarea

instrumentelor moderne de finanţare, garantare şi asigurare a riscurilor.

Acţionând în sistemul bancar şi în cel al asigurărilor de credite de export,

EXIMBANK oferă agenţilor economici români, indiferent de natura capitalului (de stat sau

privat) produse şi servicii ce se înscriu în coordonatele practicilor interne şi internaţionale de

specific, asigurând întreaga gamă de prestaţii impuse de realizarea contractelor comerciale.

Structura actionariatului EXIMBANK

95.374%

0.311%

0.311%

0.311%

0.423%

3.270%

AVAS

SIF Banat Crisana.

SIF Moldova

SIF Transilvania

SIF Muntenia

SIF Oltenia

Organizarea şi funcţionarea EXIMBANK:

EXIMBANK – S.A. este societate comercială pe acţiuni , în care statul român deţine

minimum 51% din capitalul social. Îşi desfăşoară activitatea la nivel central şi teritorial prin

sucursale, iar în strainătate prin birouri de reprezentare.

EXIMBANK - S.A. este condusă de un Consiliu de Administraţie numit Adunarea

Generală a acţionarilor, format din nouă membrii: preşedintele Consiliului de Administraţie,

care este şi preşedintele executiv al băncii, trei vicepreşedinţi, care sunt şi vicepreşedinţi

executivi ai băncii, şi cinci membrii.Consiliul de Administraţie al EXIMBANK – S. A. are

următoarele atribuţii principale:

Sursa: http://www.eximbank.ro

- aprobă structura organizatorică a băncii,numărul de posturi, salarizarea personalului,

precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare;

- aprobă organizarea şi funcţionarea comitetelor de credit, de risc, de administrare a

activelor şi pasivelor, precum şi a altor organe de lucru, în vederea desfăşurării activităţii sale

specifice;

- analizează, avizează şi prezintă spre aprobare Adunării Generale a Acţionarilor

proiectul anual al bugetului de venituri şi cheltuieli, precum şi bilanţul contabil;

- aprobă normele interne ale EXIMBANK – S.A. de desfaşurare a operaţiunilor

financiar – bancare şi de asigurare şi reasigurare a creditelor;

Structura exporturilor sprijinite de EXIMBANK în funcţie de modalitatea de susţinere în anul 2006

64.45%3.85%9.34%

1.10%

21.26%

Bonificaţii de dobândă

Activitatea de finanţare

Activitatea de asigurări

Garanţii de export-contpropriu

Garanţii de export - contstat

- aprobă nivelul dobânzilor, comisioanelor şi al altor tarife practicate de bancă;

- stabileşte regimul semnăturilor şi al împuternicirilor în cadrul EXIMBANK S.A;

- decide înfiinţarea de sucursale în ţară şi de birouri de reprezentare în strainătate;

- numeşte directorii şi directorii adjuncţi din centrală precum şi directorii sucursalelor,

stabilind atribuţiile, competenţele şi răspunderile acestora;

- îndeplineşte alte atribuţii în vederea realizării obiectivelor EXIMBANK S.A.

Obiective generale ale activităţii EXIMBANK:

Obiectivele generale ale activităţii EXIMBANK – S.A. sunt urmatoarele:

a) finanţarea producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului, precum şi a

operaţiunilor de comerţ exterior, prin acordarea de credite, în lei şi în valută, din surse interne

sau externe;

b) garantarea creditelor, în lei şi în valută, pentru producţia de export, pentru exporturi

şi importuri de bunuri şi servicii şi/sau investiţii în obiective destinate producţiei de bunuri şi

servicii pentru export;

Sursa:

http://www.eximbank.ro

http://www.eximbank.ro/

c) efectuarea operaţiunilor de refinanţare a băncilor pentru finanţări acordate de

acestea exportatorilor români;

d) administrarea şi derularea de credite externe destinate sprijinirii producţiei de

bunuri şi servicii destinate exportului şi a exportului, precum şi a operaţiunilor aprobate de

Comitetul Interministerial pentru Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, în vederea sprijinirii

investiţiilor, stimulării Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, restructurării şi modernizării

societăţilor comerciale, dezvoltării infrastructurii şi a altor utilităţi de interes public;

e) efectuarea altor operaţiuni bancare, în conformitate cu prevederile legale în vigoare;

f) asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung

împotriva riscurilor comerciale şi de ţară;

g) asigurarea şi reasigurarea persoanelor juridice române pentru investiţiile în

strainătate;

h) asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru

export;

i) efectuarea altor operaţiuni specifice activităţii de asigurare şi reasigurare de credite,

garanţii şi investiţii, în conformitate cu prevederile legale în vigoare;

j) încheierea de acorduri şi de convenţii, necesare pentru propria activitate, cu

organizaţii similare din ţară şi din străinătate;

k) evaluarea, în calitate de consultant financiar şi bancar a riscurilor comerciale şi de

ţară;

l) acordarea asistenţei pentru expertizări tehnice şi efectuarea operaţiunilor bancare de

punere în aplicare a diferitelor proiecte de investiţii;

m) colectarea, prelucrarea, stocarea şi funizarea informaţiilor specifice de credit;

n) efectuarea altor operaţiuni prevăzute de lege, în vederea sprijinirii producţiei de

bunuri şi de servicii destinate exportului şi a comerţului exterior;

Oferta EXIMBANK privind creditele pentru export:

Creditele pentru export se adresează exportatorilor români şi au ca obiect satisfacerea nevoilor de finanţare ale acestora ocazionate de fabricarea produselor şi de efectuarea exporturilor sau prestarea serviciilor destinate exporturilor, finanţarea realizării producţiei de export sau a exportului în perioada pre şi post livrare, finanţarea cheltuililor privind achiziţionarea de materii prime, materiale, plata utilităţilor tehnologice, alte cheltuieli curente generate de realizarea producţiei de export sau a exportului finanţat.

Acest tip de credite se acordă atât pe termen scurt (până la 1 an), cât şi pe termen mediu (până la 2 ani) şi lung (pentru produsele complexe sau cu ciclu lung de fabricaţie, în funcţie de durata şi caracteristicile exportului finanţat).

Garanţiile solicitate sunt garanţii mobliare, imobiliare personale, scrisori de garanţie, poliţa de asigurare EXIMBANK pentru creditele destinate producţiei de export, cesiunea de creanţe etc. De asemena se poate accepta ca şi garanţie cesiunea încasărilor din exporturile neefectuate încă.

Printre avantajele acestui tip de credite se numără: Costuri avantajoase şi negociabile în funcţie de tipul şi valoarea finanţării; Soluţii de finanţare flexibile – se poate opta între un credit pe operaţiune

determinată sau o linie de credit în sistem revolving; Mix flexibil de garanţii - la acordarea creditelor de export se utilizeaza mai

multe tipuri de garantii, inclusiv Poliţele de asigurare emise de EXIMBANK SA, ca instrumente specifice de diminuare a riscului de credit, alături de utilizarea celorlalte categorii de garanţii.

Soluţii personalizate în functie de proiect.

Tipul poliţei Poliţa de asigurare a creditelor de export pe termen mediu şi lung

Poliţa de asigurare a creditului cumpărător

Cui se adresează?

Exportatorilor români, pentru asigurarea exporturilor de bunuri de capital sau care execută lucrari de construcţii – montaj destinate exportului.

Băncilor comerciale românesti care acordă credite de export.

Obiect Se asigură contractul de export pe termen mediu sau lung pentru efectuarea de exporturi complexe şi/sau executarea de produse cu ciclu lung de fabricaţie sau alte lucrări / servicii la export.

Convenţia de credit încheiată pentru creditul cumpărător acordat de bancă exportatorului român (banca comerciala româneasca) pe termen mediu şi lung direct importatorului sau băncii acestuia.

Riscuri asigurate

Riscuri politice, în fazele pre şi/sau postlivrare, conexe riscurilor comerciale;

Riscuri comerciale: insolvabilitatea debitorului sau neplata prelungită a acestuia;

Riscuri de prelivrare: riscul de întrerupere nejustificată a contractului de export de către cumpărător şi riscul de refuz nejustificat al preluării mărfurilor de către acesta.

Riscuri politice, dificultăţi şi întârzieri în transferul banilor din ţara debitorului (importatorului) sau urmare a unui moratoriu general privitor la datoria externă, acţiuni ale guvernelor straine ce împiedica derularea convenţiei de credit, războaie şi alte riscuri privind debitorii publici.

Riscuri comerciale datorate insolvabilităţii debitorului sau neplăţii prelungite din partea acestuia;

Riscuri de forţă majoră (catastrofe naturale, inundaţii, cutremure, erupţii vulcanice etc.)

Procent asigurat

De regulă, 85% din pierderea suportată de asigurat.

- maxim 100% din valoarea creditului şi a dobânzii aferente pentru riscuri politice; - maxim 95% din valoarea creditului şi a dobânzii aferente pentru celelalte

categorii de riscuri.Perioadă

de asigurare

Cuprinsa între 1 si 8 ani. Perioada creditului acordat.

Monedă Euro, USD sau alte valute convertibile

Moneda convenţiei de credit.

Avantaje Oferă siguranţa că cel puţin 85% din veniturile exportatorilor sunt certe indiferent de evoluţia situaţiei financiare a partenerului său extern şi de evoluţia riscurilor economice şi politice din ţara acestuia, pe perioada derulării contractului de export;

Acces sporit la metodele moderne de finanţare, specifice comerţului internaţional prin utilizarea drept colateral alături de cesiunea creanţelor din export şi cesiunea drepturilor de despăgubire ce decurg din poliţa de asigurare;

Permite accesul exportatorilor români pe pieţe cu risc ridicat;

Costul asigurării este atractiv şi determinat în funcţie de condiţiile specifice fiecărei tranzacţii.

Asigură protecţia băncii finanţatoare împotriva riscului de nerambursare a creditului şi a dobânzii acestuia din motive de ordin financiar şi politic;

Acoperă riscurile pe toată perioada pentru care creditul a fost acordat de către asigurat debitorului.

Oferă băncilor comerciale posibilitatea de a sprijini în mod real exportatorii români facilitând accesul acestora pe pieţe externe cu grad de risc ridicat.

In urmatoarea parte am facut un studiu de caz in ceea ce privesc rapoartele financiare pe

anii 2007,2010 si 2011 si de asemenea o comparatie intre acestia.

SITUATIA FINANCIARA LA 31 DECEMBRIE 2007

Anul 2007 a fost marcat in principal de aderarea Romaniei la Uniunea Europeana si de

implicatiile care au decurs din noul statut al tarii nostre.In acest context Banca de Export-

Import a Romaniei EXIMBANK S.A s-a aliat regulilor si practicilor urmate de institutii

similare din Uniunea Europeana,astfel incat,prin colaborarare cu EximBank companiile

romanesti sa aiba sanse egale in mediul concurential comunitar.

Activitatea Eximbank in anul 2007 se bazeaza pe oferta diversificata de produse

adresate atat exportatorilor cat si IMM-urilor,autoritatilor administratiilor publice locale si

companiilor care deruleaza proiecte in domenii prioritare ale economiei romanesti pentru

dezvoltarea infrastructurii a utilitatilor de interes public protectia mediului

inconjurator,sustinerea tranzactiilor internationale a activitatilor de cercetare

dezvoltare,dezvoltare regionala si creere de noi locuri de munca.

Banca de Export Import a Romaniei a acordat in 2007 a acordat clientilor sai produse

si servicii in valore de peste 500 milioane lei.

Raport asupra situatiilor financiare

Rolul Unei Banci de Export-import(Cap1)

Documents

Transcript of Rolul Unei Banci de Export-import(Cap1)