Profesor ION IONESCU

O localitate din Câmpia Găvanu-Burdea:

RÂC A

STUDIU MONOGRAFIC ISTORICO - SOCIO - LINGVISTIC

1

1

RÂCA 2003

2

2

Motto:

Satul însuşi - vorbesc de satul civilizat - trebuie sã-şi cunoascã trecutul, sã se cunoascã pe sine, ca, prin conştiinţa de sine şi de destinul sãu, sã îşi înţeleagã mai bine şi nevoile de prezent şi posibilitãţile de viitor şi, în acţiunea sa de proprie ridicare, sã pãşeascã sigur, cu încredere şi curaj,

ambiţionându-se a câştiga timpul pierdut.

Ion Mihalache

3

3

C U P R I N S Cuprins ..............……………………………………………………. 3 Prefaţă ……………………………………………………………… 4 1.- Localitatea Râca imortalizată în romanul Moromeţii …………. 5 2.- Puţină istorie ………………………………………………………. 7 3.- Teleormanul şi Argeşul - vetre ale civilizaţiei muntene ………. 11 4.- Începuturile primelor aşezări din evul mediu …………………. 15 5.- Scurtă prezentare a centrului de comună - satul Popeşti ……… 17 6.- Râca şi Bucovul - cadru geografic ……………………………… 19 7.- Istoricul satelor - privire generală şi puţină statistică ………… 21 7.1.- Râca - cadru istoric …………………………………….…. 24 7.2.- Bucov - cadru istoric ……………………………………… 31 8.- Localitatea Râca în confruntare cu istoria ……………………... 33 9.- Localitatea Râca în anii comunismului 1945 – 1989 ……….… 38 10.- Economia localităţii …………………………………………….. 42

10.1 - Gospodăria ţărănească …………………………………… 4210.2.- Hanuri, cârciumi, prăvălii, cooperative ………………….. 4610.3.- Banca populară …………………………………………… 4810.4.- Târguri ……………………………………………………. 48

11.- Cultura …………………………………………………………… 4911.1.- Biserica …………………………………………………… 5011.2.- Învăţământul ……………………………………………… 5511.3.- Căminul cultural ………………………………………….. 6611.4.- Medicina ………………………………………………….. 6611.5.- Îmbrăcămintea şi costumul popular ………………………. 6711.6.- Sărbători, obiceiuri, folclor ……………………………….. 6811.7.- Caracteristici de limbă …………………………………… 7811.8.- Toponime ………………………………………………… 7811.9.- Cete şi jocuri de copii ……………………………………. 81

12.- Personalităţi legate de Râca ……………………………………. 85

4

4

12.1.- Personalităţi din viaţa localităţii Râca ………………..….. 86

12.2.- Personalităţi afirmate pe alte meleaguri ………………… 86 12.3- Personalităţi care au vizitat localitatea Râca …………….. 8813.- Cinstire eroilor neamului: …………………………………… 9314.- Anexe: ………………………………………………………….. 94

1) Cartea domnească a lui Vladislav Voivod al III-lea ………… 95

2) Hrisovul lui Radu Mihnea Voevod, din 1615 ………………. 963) Hrisovul lui Radu Mihnea Voevod, din 1621 ………………. 984) Extras din statistica de la 1810 ………………………………. 995) Testamentul serdarului Teodorache Râculescu, 1830 ..………

100 6) Neamuri ……………………………………………………… 103

7) Eroi ai neamului originari din Râca (liste) …………….…… 104

8) Personalităţi legate de Râca (liste) ……………………….…. 1059) Folclor local ……………………….……………………….... 110

10) Hărţi, fotografii …………………….……………..…………. 15.- Note după redactarea monografiei

15.1 - Extrase din Marele Dicţionar al României de George Lahovari, I. C. Brătianu şi Grigore Tocilescu

15.2 - Din notiţele învăţătorului Atanase Penescu16.- Bibliografie …………………………….…………….…………. 114

5

5

P r e f a t ã

A te ocupa de o aşezare precum Râca, pierdută pe

harta ţării, e un prilej de reflecţie. Căci o ţară nu e alcătuită numai din marile aşezări urbane şi rurale, ci şi din micile aşezări de unde a ţâşnit, la începuturi, viaţa.

Am preferat să denumesc Râca cu termenul de localitate, căci, de-a lungul istoriei, a fost când davă, când cătun, când sat, când comună, făcând parte din diverse unităţi administrative.

De asemenea, mă feresc să-mi numesc lucrarea monografie din simplul motiv că n-are unitatea unei astfel de lucrări. Este mai degrabă un studiu istorico-socio-lingvistic al acestor meleaguri şi nu numai al lor, ci al întregii zone cuprinzând nordul judeţului Teleorman şi sudul judeţului Argeş.

În lucrare am cuprins şi satele Bucov şi Adunaţi drept componente ale localităţii Râca (Râca Nouă şi Râca Veche), deoarece ele au constituit multă vreme o unitate teritorial - administrativă.

Încă de la început, m-am confruntat cu lipsa de documente istorice. Cauza este răutatea timpurilor, dar se află şi - vorba lui Iorga - în nepăsarea oamenilor care n-au reuşit să păstreze vechile urice dăruite de domnitori pentru a-şi apăra moşia cu ele.

Un ajutor preţios l-am primit din partea învăţătorului Athanasie Penescu care mi-a pus la dispoziţie monografia lui în manuscris şi două acte din anul 1525, din timpul domniei lui Vladislav-Voivod al III-lea.

Alte izvoare au fost tradiţia orală, povestită de bătrânii satului, şi cercetările pe teren, timp de aproape 50 de ani, întreprinse de subsemnatul.

Nu am reuşit să cercetez Arhivele Statului în căutarea de noi documente şi mi-e teamă că nu mai am timpul s-o fac, am depăşit 60 ani de viaţă. Las loc generaţiilor viitoare să caute isvoarele începuturilor noastre şi să le dea în vileag. De asemenea, las loc unei mai bogate iconografii (fotografii, schiţe şi hărţi) pe care eu am strâns-o în pripă şi cam neglijent.

Lucrarea se adresează atât localnicilor, cât şi celor interesaţi de trecutul istoric al acestor meleaguri. Pe cei care au documente şi informaţii suplimentare interesante sau observaţii critice îi rog să mi se adreseze.

Importanţa lucrării rezidă în faptul că este prima tentativă a unui studiu istoric al zonei acestor localităţi din

6

6

Câmpia Găvanu - Burdea, situată la nord de marea Câmpie a Burnasului.

Dând la iveală această lucrare, pun în mâna generaţiilor viitoare un trecut îngropat în uitare, demn de cunoaştere, care va lumina prezentul, dar, mai ales, viitorul. Autorul

Rîca, 1 martie 2003

7

7

Capitolul 1 L O C A L I T A T E A R Â C A 1 - IMORTALIZATA DE MARIN PREDA

îN ROMANUL < MOROMETII ”

Localitatea Râca, în trecut, a făcut parte mult timp din

comuna Siliştea-Gumeşti, judeţul Teleorman, localitatea natală a lui Marin Preda.

Dacă Humuleştii au fost imortalizaţi de Ion Creangă în ale sale “Amintiri din copilărie”, ori Ipoteştii de Mihai Eminescu în poezie, câmpia şi satul Siliştea-Gumeşti au rămas, întru eternitate, imortalizate de Marin Preda în romanul său, “Moromeţii”.

Romanul “Moromeţii” este, în primul rând, o monografie a acestor locuri, ce descrie amănunţit satul şi împrejurimile lui, fiziologia oamenilor, obiceiurile lor, limba pe care o vorbesc, proverbele, zicătorile, înjurăturile locale etc.

Râca, înscriindu-se în aceeaşi arie monografică, este adesea amintită în roman, mai ales în cel de al doilea volum. Vom exemplifica acest lucru doar cu câteva episoade.

Un prim episod (când Ilinca face aluzie la calul lui Ilie Moromete - Rozinata lui - cum o numeşte ea) descrie drumul făcut de cal pe marea câmpie:

- Ce Rozinată? zise Ilinca.- Mârţoaga aia pe care mergea călare.- Nu era mârţoagă, că era cal bun, zise Moromete, dar slăbise

cum îţi spuse şi fata asta, din pricină că dădea mereu târcoale, uite aşa, cât e câmpia de mare, o lua pe la drumul-de-fier, pe la Ciolăneşti,

1 Referitor la utilizarea, în limba română, a 2 semne grafice pentru acelaşi sunet - â în interiorul cuvintelor şi î la extremitățile lor - menționăm că aceasta este norma actuală, readoptată de Academia Română în 1993 (?), într-un climat de poziții contradictorii, atât în rândul specialiştilor, cât şi în rândul populației. Destul de multe personalități, cercuri cultural-ştiințifice şi publicații nu recunosc valabilitatea şi corectitudinea acestei reîntoarceri la normele existente până în deceniul al VI-lea (atunci, Academia RPR uniformizase folosirea unui singur semn grafic, î ), considerând-o ca una din exagerările curentului latinist, manifestat în secolul al XIX-lea şi combătut de marii noştri înaintaşi. Oponenții susțin utilizarea unui singur semn grafic - î - atât pentru simplificarea scrierii, cât şi din rațiuni istorice şi lingvistice, arătând că vocala respectivă s-a obținut în timp atât prin închiderea vocalei a, cât şi a vocalei i.

În ceea ce priveşte originea latină a limbii române, există, de asemenea, unele poziții şi teorii istorice (româneşti şi străine) privind originile carpatice ale civilizației indo-europene, astfel că limba română apare ca preexistentă cuceririi romane, limba română veche fiind la originile limbii latine şi nu invers.

Deşi înclinăm către argumentele lingvistice ale utilizării unui singur semn grafic, î, din respect față de <lege”, vom aplica norma ortografică recomandată de Academie, cu excepția numelor localităților, pentru care este necesară o hotărâre de guvern pentru adaptarea ortografierii lor la noua normă recomandată de Academie, precum şi cu excepția citatelor.

8

8

ocolea Cotigioaia şi te pomeneai cu el pe drumul de la Râca, prin Pământuri 2

Un al doilea episod, care aminteşte de Râca, se referă la iubita lui Ilie Moromete, Fica, născută în Râca:

Era sora mai mică a primei lui soţii, una Fica, femeie încă tânără, despre care numai Ilinca ştia de mulţi ani că, deşi măritată şi mamă a doi copii, gândul ei fusese totdeauna la Moromete, mărturisit doar fetei lui prin întrebări care nu se schimbau (<ce mai face, Ilinco, tac-tău?”), când fata se ducea pe la Râca, parcă anume, dintr-o curiozitate precoce, acoperită de inocenţa vârstei, ca să afle dacă mătuşa ei continuă să ţină la tatăl ei în ciuda trecerii anilor 3 .

Un al treilea episod îl prezintă pe Moromete bolnav, iar familia bârfindu-l:

Asta ţinea el (Moromete n.n.) minte, că n-a fost un an de când s-a dus pe jos la Râca şi că o să-şi revie el şi s-o vadă iar pe Fica ...4

Aş dori să amintesc că toponimia împrejurimilor satului este identică cu topinimia din roman: există localităţile Atîrnaţi, Balaci (unde se ducea Birică după fete), Burdeni, Ciolăneşti, Căţeleşti, Cotoceşti, Miroş, Mozăceni, Măldăieni, Pereţi, Popeşti-Palanca, Răteasca, Râca, Smîrdioasa, Turnu, Tătărăşti, Udupu (unde se tratează Boţoghină de piept), Vîrtoapele, Zîmbreasca etc. De asemenea, Pămînturi (care apare şi ca titlu de nuvelă în <Întâlnirea din Pămînturi”) este câmpul dintre Râca şi Siliştea-Gumeşti, unde mergea Niculae cu oile şi unde Ilie Moromete primise un lot de opt pogoane, iar Cotigeoaia denumeşte câmpul şi pădurea dinspre sud de sat.

Calitatea monografică a romanului se întemeiază nu numai pe eforturile de cuprindere a vieţii întregului sat, ci şi pe percepţia de detaliu. Jocul căluşului şi jocul copiilor de-a şotronul şi de-a bobicul, ineluşul seara la clic (sau furcărie), formele de ritual din timpuri străvechi (spălatul picioarelor de Rusalii), obiceiuri legate de viaţa omului (naşterea, botezul, dragostea, nunta, înmormântarea, parastasul), pregătirile pentru secerat, desfăşurarea treieratului, scene de folclor local (bocete, blesteme, ielele, imprecaţii, ghicitul cu bobi) sau coptul porumbului şi al dovleacului pe islaz, fluieratul fetelor la poartă, ieşirea fetelor cu flăcăii în tindă - toate aceste realităţi sunt captate magistral în roman, petrecându-se într-o permanentă revărsare de energie.

Limba moromeţilor e limba satului - elememtul cel mai autentic pătruns în ţesătura romanului. Sunt puse într-o nouă lumină aspecte ale graiului muntenesc: închiderea vocalelor e la i în poziţie posttonică în silabe duble (zilili) sau e la ă (dăschide); dispariţia fricativei palatale surde, h (oţi, ai, Miai); sinereza (p-atâta, p-acolo); terminaţiile -chii, -ghii a substantivelor feminine la genitiv şi dativ (Ghichii, Aurichii, Fichii); substantivarea adjectivelor care denumesc însuşiri negative 2 Marin Preda - Moromeții, Editura Cartea Românească, vol. II, p.3093 Marin Preda - op. cit, pag. 5024 idem, pag. 564

9

9

(borţoaso, blegule, colţat, chiorule, dosăditule, măgăreaţo, nebuno, prostule, pârlito, tâmpito, zăpăcito, poanco, ţâcnito, prăpădito etc.); prin fenomenul, cunoscut, al <interdicţiei de vocabular”, cuvintele iradiază, ca şi în limba lui Creangă, numeroase sinonime (pentru <dracu”: naiba, iacacine, satana, cinenutrebuie, cinenupoate etc.); poreclele sunt nişte micromituri (Ouăbei ˆ ouă bei, Zdroncan zdroncănea blănile patului când era mic, Guica guicea, Cârcâdaţ este numele unui joc de-a pitita, etc.); numele personajelor este un caleidoscop de sonuri rare, cu care sunt porecliţi oamenii; Alboaia, Albui, Besensac, Busuioc, Bibina, Bâlţoi, Bâznac, Cochiţu, Ciocotă, Crâşmac, Dimir, Gogonaru, Isosică, Împuşcatu, Pisică, Paţac, Sfărfâlică, Scămosu, Tâbârgel, Troscot, Usturoi, Valache etc.; folosirea proverbelor şi zicătorilor locale precum: numai un câine e scurt de coadă; la o fată mare şi-un măgar zbiară ; umblă câinii cu covrigii-n coadă ; tai frunză la câini ; dau din coadă să ies din iarnă ; stare-ai bumbeni !; a da acatiste ; a da dosul ; aştezău (<aşa să-ţi ajute Dumnezeu !”) ; a-i da nas ; a-i beli pielea ; a lua câmpii ; a-i veni sorocul ; a beli fasolele ; a pune lacăt la căţea ; a le tăia ţeasta etc.

Înjurătura, ca formă de comunicare socială, a fost captată magistral în roman, la adevărata ei funcţie şi strălucire. Autorul a prins magistral tonul capricios şi aţâţător al înjurăturilor, cu întorsăturile cele mai imprevizibile pe portativul scriptic, de la Rai până la dumnezei şi îngeri.

De provenienţă locală sunt şi apelative ca bâta, bâtu, bia, fă, fa, ţaţa, gâga, ga, surată, nene, neică, neiculiţă, nică, tuşă, unchiule etc. şi chiar vocabularul din ţesătura romanului: dulamă, flanelă, ţoale, aba, bariş, crepdeşin, scurteică, strachină, tigaie, prag, firidă, podişcă, chichiţa, tălpici, sopron, odaie, bătătură, iesle, parmalâc, târn, boboroadă, batiştoară, poliţă, pârleaz, cergă, răşchitor, gropan, covergă, ţest, jijeu, a se arămi, percitor, fonciire, daravelă, a dăula, rumânul (cu sensul de “bărbatul meu”), leliţă, vadră, clic (<furcărie”), linie şi altele

Numele Moromeţilor are o mare vechime pe aceste meleaguri. Am găsit în podul primăriei Bucovu un act din 1834, în care se spune că “s-au logodit şi s-au cununat mirele Dumitru sin Marin Moromete, locuitor în satul Bucovu cu numita mireasă, Dobra 5 ...”

Marin Preda împrumută acest nume din satul nostru şi-l pune chiar ca titlu romanului său.

Am ţinut să reamintesc toate aceste fapte pentru că ele ţin şi de monografia satului Rîca, iar cititorul le poate găsi magistral folosite în ţesătura romanului Moromeţii.

5 Act de cununie al lui Dumitru sin Moromete - copie autentificată de primăria Bucov la 23 februarie 1909

10

10

Capitolul 2P U Ț I N Ă I S T O R I E

Pe aceste meleaguri, a existat o civilizaţie străveche,

milenară, lucru demonstrat prin uneltele găsite din paleolitic, mezolitic şi neolitic (ciocane, topoare, pumnale, arme din silex şi os, cioburi de ceramică. Nu numai că a existat din vechime, dar s-a demonstrat, prin dovezi arheologice, şi continuitatea acestei civilizaţii, iar studii europene din ultima sută de ani acreditează ipoteza că însuşi leagănul civilizaţiei indo-europene este în Spaţiul Carpatic 6.

6 O ipoteză tulburătoare îşi face loc pe scena ştiințelor istorice, conform căreia leagănul civilizației indo-europene este Spațiul Carpatic. Dintre multele surse literare de specialitate, rețin atenția asupra câtorva dintre cele mai importante.

Pornind de la inventarierea datelor arheologice de pe continentul european şi stabilind ştiințific dinamica apariției vetrelor de locuire, Marija Gimbutas (Civilizație şi cultură, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1987), profesoară la Universitatea California din Los Angeles, constată indubitabil că, acum 7.000 de ani, nu existau urme de locuire decât în Spațiul Carpatic şi pericarpatic (restul Europei fiind o imensă pată albă), spațiu pe care ea îl denumeşte Vechea Civilizație Europeană (substitut al termenului de <indo-europenism”) .

La aceeaşi concluzie au ajuns savanți de la Universitatea din Cambridge - dar pornind dintr-o altă direcție - şi au realizat cel mai complet cadru al determinării Spațiului Carpatic drept spațiul în care s-au format arienii (indo-europenii). Este vorba de analizarea informațiilor străvechi cuprinse în cărțile vedice, cele mai vechi monumente literare ale umanității; analizând flora şi fauna descrise în Vede, ei şi-au formulat astfel concluzia (vol. I, pag. 68 din The Cambridge history of India, 1922, 8 volume): arienii primitivi (indo-europenii, n.n.) locuiau într-o zonă “delimitată la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Bðhmer Wald, şi, la nord, de către Erzgebirge şi munții care fac legătura cu Carpații.

De ce civilizația Europei a început în Spațiul Carpatic ? Un prim răspuns este legat de climă, cu referire la repetatele glaciațiuni care nu

au atins latitudinea Carpaților; din acest punct de vedere, viața s-ar fi putut dezvolta în tot sudul Europei. +i totuşi, existență umană socială primitivă nu s-a descoperit decât în Spațiul Carpatic, iar răspunsul la acest aparent paradox îl formulează Gabriel Gheorghe în articolul Sarea un criteriu pentru regîndirea istoriei (Getica, tom I, nr. 1-2, pag. 49 - 88), în comunicarea ştiințifică Spațiul Carpatic - începutul civilizației europene ? (Simpozionul internațional Civilizație şi geopolitică în Bazinul Carpatic, Bucureşti, Academia Română, 11 - 12 oct. 1999) şi în studiul Carpații, <solnița > Europei (în cartea Studii de cultură şi civilizație românească, Bucuresti, Fundația Gândirea, 2001). Încă din cartea Arta culinară - Mică enciclopedie practică (Bucureşti, 1982), el a sesizat că prezența sodiului (Na - element al sării, NaCl) este extrem de redusă în alimentele vegetale, astfel că, pentru asigurarea necesarului vital de sodiu, este necesar un aport de sare ca atare. Referitor la rolul sodiului (ca sare), Gabriel Gheorghe citează, renumite publicații ştiințifice, în special americane: <Fără sare, organismul intră în convulsii, paralizie, moarte”; <În America timpurie, se ştie că ierbivorele străbăteau sute de mile ca să lingă sare”; <După multe generații, numai acei oameni au supraviețuit care au putut să-şi conserve destul sodiu pentru o bună sănătate. Ceilalți au murit”. El apreciază că sodiul (ca sare) reprezintă o condiție naturală extraistorică, dar fără care desfăşurarea istorică nu poate fi explicată. Fără sare, deci, nu poate exista viață. În toată Europa, numai în Spațiul Carpatic se găsesc peste 300 de masive de sare la suprafața solului, uşor accesibile, şi peste 2.000 de lacuri sărate, de aceea Gabriel Gheorghe consideră că nu există un singur popor european care să nu fi pornit din Carpați sau care să nu fi trecut prin Carpați... Spațiul Carpatic este, de-a lungul istoriei,

11

11

Din epoca bronzului, s-au găsit urme ale civilizaţiei în Muntenia de Vest : locuinţe, ceramică, arme de vânătoare, unelte - ex. la Dobroteşti, Teleorman, Siliştea-Gumeşti, Popeşti.

Epoca fierului este ilustrată prin ceramică, arme, unelte, podoabe.

Dacii sau geţii (geto-dacii) au constituit un singur popor, ale cărui civilizaţie şi istorie politică se interferează cu acelea ale Greciei clasice şi elenistice şi, mai târziu, cu acelea ale Romei. Ei făceau parte din marea familie a tracilor, care se întindea pe o mare parte a Europei (de la Bug până în Slovacia şi de la Dunărea mijlocie până în Munţii Balcani)

Dacii au ajuns la apogeu sub Burebista, când, pentru prima dată, se unesc într-un singur stat centralizat (82 înainte de Hristos), ca imperativ faţă de ameninţarea crescândă a expansiunii, pe cale militară, a Imperiului Roman.

Înaintarea Romei în Peninsula Balcanică aduce legiunile la Dunăre 7. Etapa decisivă a confruntării celor două popoare începe în anul 85, durând aproximativ 2 decenii (până în 106 e.n.). Regele Decebal, al Daciei 8, începe să hărţuiască legiunile romane de peste

unicul furnizor de sare pentru populațiile ce-au hălăduit sau au locuit pe aceste teritorii.Ca un corolar, a existat o limbă primordială, numită de savanți cu apelativul

generic indo-europeana comună. Gabriel Gheoghe afirmă, într-un amplu studiu lingvistic, că acea limbă primordială este, în realitate, limba română veche, țărănească (vezi articolul Româna străveche ˆ indo-europeana comună în Getica, 1992, tom I, nr.1-2, pag. 41 - 104) şi realizează o demonstrație practică într-un alt studiu (Getica, tom II, nr. 3-4, 1992, pag. 41 - 104), arătând că prezumtiva rădăcină indo-europeană <bhor” (după Beneveniste) nu este altceva decât rădăcina pur românească <bor”, a cărei semnificație primară este <hrană“. Cu rădăcina <bor” există 200 cuvinte-temă, 700 unități lexicale şi 2.000 de cuvinte în limba română, ex.: borcan, obroc, burduf, bordei, brazdă, brânză, borş etc.

După ultima glaciațiune, Würm, în mileniul X î.e.n., jumătatea nordică a Europei este eliberată de ghețuri şi are loc o încălzirea generală, cu modificarea întregului ecosistem european, astfel că transformarea vânătorilor în culegători (ulterior, agricultori) şi crescători de animale conduce la sedentarizarea populației şi concretizarea unor forme de organizare socio-familială şi tribală.

Posibilitatea creării rezervelor de hrană duce atât la o creştere explozivă a populației (circa mileniul VI î.e.n.), cât şi la apariția unor tensiuni şi lupte între grupuri pentru sursele limitate - totuşi - de hrană. De aici, necesitatea de roire a populației... Roirile au leagănul în bazinul Carpatic şi se întind spre vest, sud şi nord, după ce prima ramură - indiană - se rupe de europeni, migrând în Asia.

În ceea ce-i priveşte pe latini (prezumtivii romanizatori de mai târziu ai dacilor, conform istoriografiei oficiale), Mac Kendrik însuşi (Pietrele Daciei vorbesc - Bucureşti, 1978, pag 13) arată că prisci latini pătrundeau în Italia, în valuri succesive, abia între 1.400 - 1.000 î.e.n., venind de la Dunărea de Jos, purtând limba dacă, din care se va compune mai târziu limba latină clasică, pe care o cunoaştem din texte.

Verificarea şi însuşirea acestei ipoteze de lumea ştiințifică ar conduce la rescrierea întregii istorii vechi a civilizației umane, iar teoria etnogenezei daco-romane a poporului român ar deveni perimată.7 Comisia română de istorie militară, Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară - Istoria militară a poporului român, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1984, 439 p. 8 Mircea Bujoreanu afirmă (Paranormal, Bucureşti, nov. 1999, nr. 44) că adevăratul nume al lui Decebal era Diurpaneus, cuvântul decebal ar desemna funcția lui în stat, aceea de suveran. El preia informația din cartea inginerului hotarnic N. Miulescu <Da

12

12

Dunăre, mai mult ca ripostă faţă de actele de ostilitate ale Romei, dar Traian, împăratul romanilor, hotărăşte să cucerească puternica Dacie. În urma a două războaie cu sorţi schimbători (101 - 102 şi 105 - 106), Dacia este cucerită, devenind, în 106, provincie romană.

Stăpânirea romană a durat în Dacia 170 de ani, pe care istoriografia o consideră drept etapă decisivă în sinteza daco-roamnă, în cursul căreia s-ar fi format poporul român şi s-ar fi plămădit o nouă limbă, limba română.

Aproape un mileniu, daco-romanii au fost confruntaţi cu popoarele migratoare 9; mai întâi, popoarele germanice (275 - 566), hunii (375 - 454); urmează slavii (sec. al VI-lea - al X-lea), bulgarii şi ungurii (aceştia se stabilesc în Câmpia Panoniei). În ultima perioadă (secolele al X-lea - al XIII-lea), năvălesc pecenegii şi cumanii, se instalează regalitatea maghiară în Transilvania şi vin tătarii (1241 - 1242), cea mai neagră dintre năvăliri. În această perioadă se încheagă şi poporul român, în focul acestor confruntări; acum se stabilesc satele, târgurile, oraşele şi apar primele formaţiuni statale.

Popoarele germanice au rămas pe teritoriul nostru aprope trei sute de ani; de la ei am împrumutat cuvântul <a cutropi” primul cuvânt de groază auzit de băştinaşi.

De la gepizi ne-a rămas cuvântul <căpcăun” (<mâncător de oameni> în mitologia populară).

Convieţuirea cu slavii a durat aproape cinci secole şi a lăsat urme adânci în viaţa noastră. Deşi asimilaţi, la timpul lor, slavii au venit ca stăpâni peste un popor rustic, vlăguit de migratori. Ei i-au deposedat pe băştinaşi de pământuri şi i-au rumânizat; pentru ei, <rumân” însemna ţăran neliber, <calic>, sau sărac, nicidecum de origine romană. Au pus mâna pe pământuri şi şi-au impus toponimia: Bucov, Vlaşca, Vlăsia, Craiova, Ialomiţa, Slatina etc. <Voinicul” nostru vine din <războinicul> lor (voiná ˆ luptă); <babă“, <nevastă“, <ibovnic” - de asemenea le-am împrumutat de la ei, iar, în onomastică, ne-au rămas nume ca Dan, Vlad, Pârvu, Radu, Dobre, Dragomir, Tihomir, Vlaicu, Vladislav etc.

Deşi românii erau creştini de când se ştiu, biserica face slujbe în slavoneşte; aşa am împrumutat cuvinte ca: <utrenie’, <vecernie”, <maslu”, <a blagoslovi”, <vlădică>, <stareţ”, <rai”, <iad” etc. Din biserică, limba trece în cancelaria domnească; de la <juzii” dacoromani, s-a trecut la <cnejii” şi <voievozii” slavi, care împărţeau dreptatea în timp de pace şi conduceau oştile pe timp de război. De altfel, limba slavă s-a păstrat ca limbă oficială până prin secolul al XVII-lea.

Avarii şi, mai ales, slavii, i-au pus pe localnici la muncă. Ei le spuneau: <semănaţi şi seceraţi, noi vă luăm numai o parte din

Ksa, God’s Country” (Milano, ed. Nagard, 1975), alături de alte câteva exemple: Da Ksha ˆ |ara Zeului ˆ |ara lui Dumnezeu ---> Dacia; Decebal ˆ Da Ksi Dal sau Baal ˆ Suveranul |ării; Deceneu ˆ Da Ksi Neu ˆ Înțeleptul din |ara Zeului9 Constantin C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu - Istoria românilor, vol. I, Editura +tiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, capitolul Migrația popoarelor.

13

13

produse!> .Băştinaşii plăteau <dijmă“ (dare) <boierilor” (adică slavilor) şi făceau anumite munci (<robotă“).

Pecenegii şi cumanii, de origine turcică, au năvălit pe meleagurile noastre cam prin secolul al XI-lea. Ei preferau câmpiile întinse, unde-şi păşteau turmele. Ei s-au instalat în Buceag, Bărăgan şi Câmpia Burnasului, în Teleorman. În cei peste 300 de ani, ne-au rămas de la ei nume în toponimie, onomastică şi cuvinte în limbă: pădurea Peceneaga (Brătea), pârâul şi satul Peceneaga (Tulcea), Muntele Picinegu (Muscel), Pecenişca (Caraş), Pişineaga (Haţeg), Bărăgan, Burnas, Teleorman, Caracal (ˆ <cetatea neagră>), Caraiman, Cozia, Vadul Cumanului, Valea Comancii (Teleorman), Comanca (în Argeş şi în Vâlcea), Tîncăbeşti (Prahova), Basarabă (ˆ <părinte”, <cuceritor” sau <stăpânitor”), Odaia-Veche, Odaia (comună), Odăile, Suhaia, Săiele, Cîşlele, Segarcea, Căcănău, Caraoman, Caramaleşti (azi, Popeşti), Cîrloman sau antroponimice precum: Coman, Comănescu, Comăneşteanu, Caramanlîu etc.

Cu anul 1241, a început năvălirea tătarilor, cea mai neagră dintre năvăliri. De neam mongol, buni călăreţi şi arcaşi, tătarii erau iscusiţi în războaie, folosind diferite vicleşuguri şi având regi viteji şi cruzi.

În 1241, armata lui Batu-han, trecând prin sabie ţinuturile pe care se găsesc acum Rusia, Polonia şi Germania, se îndreaptă asupra Ungariei şi ţinuturilor noastre. Ungurii se opuseră cu înverşunare, dar, după o luptă aprigă, armata faimosului Bela al IV-lea fu nimicită la Sajo, la nord-est de Buda, regele ungur însuşi abia scăpând cu fuga. După ocuparea Budei, tătarii înaintară pe coasta dalmată, dând foc oraşelor şi ucigând sau înrobind locuitorii.

Pentru a ajunge însă în Ungaria, un corp de armată, condus de Cadan, străbătuse Transilvania de nord, ocupând pe rând principalele localităţi: Rodna, Bistriţa, Dej, Cluj, Zalău, Oradea, Baia Mare, iar o a doua armată, sub comanda lui Buri trecuse Siretul în sudul Moldovei şi răsăritul |ării Româneşti, aflată sub stăpânire cumană, pătrunzând în Transilvania prin pasul Bran. De menţionat că cronicile tătare nu indică prezenţa armată sau administrativă a ungurilor pe teritoriul Transilvaniei, aşa cum susţine istoriografia maghiară actuală.

Un al treilea comandant tătar, Budjek (sau Budzik), a străbătut Muntenia şi a bătut poporul ulag. Tătarii au prădat satele din Cara Ulag (Olah) - adică <Valahia Neagră>, cum o numiseră ei după aspectul întunecos al pădurilor prin care fuseseră nevoiţi să treacă - şi apoi s-au retras cu o pradă uriaşă şi cu sumedenie de oameni în robie, pătrunzând în Transilvania pe Valea Oltului.

Năvălirea tătară a fost cea mai cumplită năvălire pe care a cunoscut-o Ungaria şi, chiar, Europa. Pentru istoria noastră, aceasta a avut şi o latură bună: a slăbit statul ungar, oprind înaintarea ungurească spre răsărit; din ciocnirea tătarilor cu ungurii a câştigat populaţia română, căci s-a obţinut răgazul necesar pentru ca românii să-şi întemeieze micuţele lor state - Principatele. De altfel, mai târziu, în războiul purtat la Posada, în 1330, de Basarab I, întemeietorul |ării

14

14

Româneşti, împotriva ungurilor, voievodul român a fost chiar ajutat de tătari, război în care ungurii au fost învinşi, iar |ara Românească şi-a câştigat independenţa.

Parte din ţinuturile noastre au rămas sub stăpânirea tătarilor până la întemeierea Principatelor, nu ca ocupaţie, ci ca obligaţie de a le plăti dijmă din vite, grâne şi, uneori, ajutându-i cu soldaţi în incursiunile lor războinice. Tot ei aduc pe ţigani în ţinuturile noastre, folosindu-i ca meşteşugari în prelucrarea fierului. De la tătarii rămaşi sub stăpânirea românească, provin robii tătari, sălaşurile de tătari dăruite mânăstirilor de domnitorii autohtoni. De atunci a rămas, probabil, şi satul Tătărăşti, sat format din robi tătari, cu sălaşele lor pe Valea Teleormanului, sat dăruit de Alexandru cel Bun mănăstirii Glavaciog (?), precum şi satul Palanga din comuna Popeşti.

De-abia după retragerea tătarilor (sec. al XIII-lea), putem vorbi de o stabilitate relativă a localităţilor. Când ungurii vin în Transilvania, ei găsesc aici ducate (voivodate) ale populaţiei băştinaşe, ca forme de organizare statală.

|ara voievodului român Seneslau, în stânga Oltului, cuprindea regiunea muntoasă şi şesul Munteniei vestice (Argeşul, Muscelul, Dâmboviţa, Oltul, Teleormanul, Vlaşca şi Prahova). Diploma Ioaniţilor (1247) recunoaşte că cnezatele Litovoi şi Seneslau rămân românilor aşa cum le-au ţinut ei până acum.

Capitolul 3T E L E O R M A N U L ȘI A R G E Ș U L

- VETRE ALE CIVILIZAȚIEI MUNTENE

Localitatea Rîca se află la extremitatea de sud a judeţului

Argeş şi la cea de nord a judeţului Teleorman, făcând trecerea între dealurile Costeştilor şi Câmpia Burnasului, cam la jumătatea drumului Popeşti - Căldăraru.

Istoria localităţii este - cea mai mare parte a existenţei ei - legată de judeţul Teleorman, iar, din 1956, de judeţul Argeş. De aceea, vom insista mai mult asupra judeţului Teleorman.

Istoricul judeţului Teleorman este învăluit în mister, din moment ce a fost denumit abia de cumani, la venirea lor prin 1057. Studiind Codex cumanicus, 1301 (un fel de dicţionar cumano-latino-persan, de aproape 3.000 cuvinte), constatăm că acest popor făcea parte din familia turcilor. Stăpânirea cumanilor pe aceste meleaguri durează vreo 200 de ani, până la venirea tătarilor în 1241, ţara numindu-se un timp şi Cumania.

15

15

Să nu fi avut aceste meleaguri nici o denumire până la venirea lor ? Să fi fost aici o curată sălbăticie, din moment ce ei au numit locurile cu cuvintele Deli-Orman, adică <pădure deasă, nebună“, pădure ce făcea parte din întinsa pădure a Vlăsiei (faimoşii codri ai Vlăsiei, adică ai Vlaşcăi, ai Vlahilor ˆ ai românilor)

Iată ce scrie Bogdan Petriceicu Hasdeu în Originile Craiovei: <Districtul Teleorman conservă până astăzi un nume curat cuman: după fonetica turcă, ar fi Deli-Orman, adică <pădure deasă>, literalmente <pădure nebună“. Aşa se chiamă, între altele, o pădure din Dobrogea. După fonetica cumană, turcului d iniţial îi corespunde totdeauna t, încât Deli-Orman trebuie să ne apară aci sub forma Teli-Orman” Aşadar, la venirea turcilor, d iniţial devine t şi localitatea se numeşte Teleorman. Acest fapt este confirmat şi de Alexandru Xenopol în Istoria Românilor şi de toţi istoricii de până astăzi.

Ca judeţ dunărean, Teleormanul a fost, atât în vechime, cât şi după aceea, o adevărată poartă pe unde s-au produs fie năvălirile barbare, fie - mai târziu - războaiele cu turcii şi chiar năvălirea şi prădarea oraşelor şi satelor noastre de către bulgari în 1916.

Una din explicaţiile acestor năvăliri şi războaie este următoarea: Dunărea, hotarul de sud al judeţului, este, la Turnu Măgurele, cu mult mai îngustă şi, deci, mai uşor de traversat. Teleormanul favoriza orice năvălire şi cu <pădurile lui nebune” astfel că năvălitorii pătrundeau mai uşor în interiorul ţării, jefuiau şi prădau, apoi se ascundeau cu prada în pădure.

Însemnele Teleormanului erau, încă înainte de rotunjirea produsă în 1845 10, <trei oiţe” pe fond albastru, dovadă că, la începuturi, oamenii acestor meleaguri au fost mai întâi păstori şi, apoi, agricultori.

Judeţul este cunoscut şi de câţiva străini, printre care episcopul Paul de Alep, Macarie al Antiohiei, Petru Bogdan Bacsici, precum şi de Franz Joseph Sulzer, ofiţer austriac, chemat la Bucureşti de Alexandru Vodă Ipsilanti la 1776 pentru a înfiinţa o Academie de Drept. Ofiţerul a rămas în ţară până la moarte şi, deşi, din răzbunare, a scornit o minciună la adresa istoriei române 11, a lăsat o frumoasă descriere a ţinuturilor româneşti. Pentru a da o idee despre insolitul acestei zone,

10 Rotunjirea satelor din 1845 - ca şi alinierea din 1838 sau darea la linie din 1864 - reprezintă acțiuni de sistematizare teritorial-administrativă, rotunjirea reprezintă împărțirea satelor pe comune.11 La simpozionul menționat, Gheorghe Gabriel arată că ofițerul austriac Sulzer era decepționat, deoarece ajunsese doar preceptor al fiilor domneşti, un simplu meditator, iar eticheta strictă a Curții nu-i îngăduia primirea, în special la petrecerile acesteia, deoarece nici el, nici soția (săsoaică ardeleancă), nu aveau titluri nobiliare. Din acest motiv, s-a răzbunat pe domnitor şi Curte, născocind ideea că românii au apărut la nord de Dunăre, venind din zone sud-dunărene neprecizate. După un secol, în 1870, Roesler a preluat minciuna, a ridicat-o la rang de “teorie” şi a susținut că românii au ajuns în Ardeal abia prin sec. XII - XIII. Pseudo-teoria lui Roesler a făcut mult rău istorigrafiei române. Pentru a demonstra că este o simplă născocire, cităm din lucrarea de mai jos propria constatare a lui Sulzer privind primordialitatea limbii valahe asupra maghiarei: “Deşi a fost în contact cu atâtea limbi străine (limba valahă, română) n-a împrumutat nimic de la ele, astfel că, de pildă, nu există un singur cuvânt unguresc comun întregii limbi valahe”.

16

16

cităm un pasaj tocmai din voluminoasa şi, de altfel, merituoasa lucrare memorialistică a acestui Sulzer 12 bun cunosător al ţinuturilor Teleormanului: “Nu cunosc nici o plăcere pe care s-o pot compara cu aceea pe care o simte cineva când călătoreşte p-acilea primăvara, prin păduri şi crânguri. Printre spalierele nesfârşite de măceşi, de meri şi peri sălbatici înfloriţi, ca şi prin livezile acoperite cu mii de flori, simţi un farmec răpitor. Crini, lăcrămioare, brebenei şi mii de flori cu cele mai variate colori nu sunt p-acilea câtuşi de puţin ceva nou”

Primele formaţiuni statale au fost cnezatele şi voivodatele, în fruntea lor fiind cneazul, respectiv voivodul.(Noi am făcut parte din voivodatul lui Seneslau, care se întindea de la Olt până peste regiunile prahovene). Pentru a fi mai bine administrat, voivodatul era împărţit în judeţe, conduse de un jude sau pârcălab. Judeţul se întindea de regulă pe valea unui râu, cuprindea mai multe localităţi legate între ele şi primea de obicei numele râului respectiv. Aşa s-a întâmplat şi cu Teleorman, care este mai bine cunoscut, ca entitate administrativă, după domnia lui Mircea cel Bătrân (1386 -1418). Acest domnitor face prima împărţire administrativă mai serioasă a |ării Româneşti, care, cu mici schimbări, durează până astăzi.

În secolul al XIV-lea, denumirea judeţului apare mai des în hrisoave, ceea ce probează că era înfiinţat de ceva vreme şi avea organizată o administraţie proprie. Un act de împăcăciune dintre mai mulţi locuitori ai comunei Necşeşti, purtând data de 23 aprilie 1486, publicat în Arhiva istorică a României, ne probează că judeţul era deja bine populat, având multe sate întemeiate, între care şi satele Rîca, Popeşti, Palanga, Diaconeşti, Porcăreşti, Siliştea, Miroş, Burdea etc.

Constantin Mavrocordat - care, între 1730 şi 1769, a domnit alternativ de 6 ori în |ara Românească şi de 4 ori în Moldova - face o reformă administrativă, împărţind judeţul cu cele 137 de sate în 10 plăşi 13.

Judeţul Teleorman se întindea de la Dunăre până, spre nord, la Albota, în imediata apropiere a Piteştilor, ocupând mari părţi din Câmpiile Burnasului şi Găvanu - Burdea. Satul Rîca făcea parte din Plasa Mijlocului de Sus, cu reşedinţa la Balaci, alături de alte 10 sate: Palanga, Strâmbeni, Miroşi, Căţeleşti, Dobroteşti, Tecuci, Balaci, Siliştea, Merişani şi Zîmbreasca 14.

12 Franz Jeseph Sulzer - Geschichte des Transalpinischen Daciens, Walachey, Moldau und Bessarabiens, Viena, vol. I, 1781 13 Dionisie Fotino - Istoria ..., Viena, 181814 Iată celelalte plăşi ale județului Teleorman de pe timpul lui Alexandru Mavrocordat:

(1) Plasa Vedii, pe vatea râului Vedea, cu comunele: Izvoru, Vața-de-Sus, Vața-de Jos, Bărăşti, Moțoeşti, Gueşti, Buzeşti, Merleşti, Corbu, Maldăria, Vlaici şi Coloneşti.

(2) Plasa Cotmenii, pe vatea râului Cotmeana, cu comunele: Mârghiile, Lunca-Corbului, Cohineşti, |ițeşti, Stolnici, Căcărezeni, Izbăşeşti, Vlăşcuța, Cârsteşti, Urluieni, Martalogi, Tomeşti, Lereni, Mălureni, Cioceşti, Mândra, Bârla, Tufeni, Stoborâşti şi Slobozia.

(3) Plasa Teleormanului de sus cu comunele: Moşoaia, Mareşu, Cerbu, Mumueni, Podu din Broşteni, Cerşanii-de-Sus, Cerşanii-de-Jos, Păru (Pîrvu ?)-Roşu, Broşteni, Oarzele, Bradu-de-Sus, Bradu-de-Jos, Smeura, Albota şi Stanțiile

17

17

În întreg judeţul erau 7 căpitănii (centre ale unor detaşamente militare, conduse de câte un căpitan, cu rol de asigurare a pazei zonei), 4 dintre ele fiind în Plasa Mijlocului de sus, şi 3 în vecinătatea noastră (una la Balaci care era reşedinţa plăşii, alta la Rîca şi o a treia la Ciolăneşti).

Din cele 5 oficii de poştă din judeţ, unul se afla la Balaci; tot aici era reşedinţa subprefectului plăşii.

Din punct de vedere militar, Teleormanul făcea parte din Corpul II de Armată, a cărui reşedinţă era la Bucureşti. Regimentul 28 - cu reşedinţa la Găeşti - cuprindea toate comunele din Plasa Teleormanului (denumirea de la sfârşitul secolului al XIX-lea a plăşii Mijlocului de sus, din care făcea parte şi Rîca) şi câteva din Plasa Târgului (Roşiori), plasă care venea imediat în prelungirea spre sud a primeia. Din toate aceste comune sunt formate 2 companii cu reşedinţele la Balaci, respectiv la Ciolăneştii din Vale.

Administraţia judeţului era efectuată de către prefect, iar cea a plăşilor de câte un subprefect.

În tot judeţul erau 177 de moşi; sate de moşneni nu erau decât numai în plăşile Teleormanului (Mijlocul de sus) şi a Târgului.

În urma Legii rurale din 1864, fuseseră împroprietăriţi 16.504 ţărani, dar 149 dintre ei şi-au părăsit loturile primite sau au rămas fără urmaşi în mai puţin de 15 ani. Între 1878 - 1892, mai sunt împroprietăriţi alţi 1.678 de localnici cu circa 6.000 de hectare.

Locuinţele, în cea mai mare parte a judeţului, erau <..bordeie în pământ, lipsite de aer şi umede; mulţi dintre locuitorii mai avuţi, cu toate ordinele date de administraţiune şi restricţiunile impuse, refuză a-şi face case înalte .... Numai în comunele din plasa Teleormanului locuinţele sunt den blăni, ridicate la suprafaţa pământului ... Nutrimentul, al mai tuturora, este mămăliga de porumb, peştele sărat, brânza, fasolea şi diferite legume; puţini mănâncă carne de oaie, pastramă şi azimă de grâu ... Am văzut că locuitorii întrebuinţează pentru foc un fel de brichete sau torturi, formate din balega animalelor, pe care o frământă bine, o amestecă cu paie sau trestie şi

(4) Plasa Teleormanului de mijloc cu comunele: Costeşti, Stârci, Ioneşti, Vulpeşti, Cornățelu, Deagu, Ungheni, Colțu, Buzoieşti, Humele, Recea şi +erboieni

(5) Plasa Mijlocului de jos cu comunele: Gârdeşti, Capu-Luncii, Ciolăneşti, Slăveşti, Tătărăştii-de-Jos, Tătărăştii-de-Sus şi Popeşti (din care făcea parte şi Bucov-Adunați ca sat)

(6) Plasa Târgului (e vorba de târgul Roşiorii de Vede, căruia țăranii îi spuneau doar “Târgul”) cu comunele: Scrioaştele, Ruşii de Vede, Săceni, Belitori, Peretu, Pîrlita, Sfințeşti, Drăgşenei, Albeşti, Butculeşti, Mitra, Broşteanca, Plosca şi Măgureni

(7) Plasa Teleormanului de jos cu comunele: Deparați, Brătăşani, Netoții, Orbeasca-de-Jos, Orbeasca-de-Sus, Lăceni, Puțintei, Străini, Copăceanca, Neguleştii şi Speriatu.

(8) Plasa Marginea de jos cu comunele: Cătuneasca, Scăeşti, Petroşani, Bragadiru, Odaia-Hrisi, Smîrdioasa, Brînceni, Adămeşti, Nanovu-Români, Nanovu-Sîrbi, +oimu, Beiu, Sîrbii de pe moşia Mitrii, Odaia-Cernii şi |igăneşti

(9) Plasa Marginea de sus cu comunele: Viişoara, Ulmeni, Dracea, Secara, Voivoda, Piatra, Căcănău, Suhaia, Fîntînele, Gorganu, Furculeşti, Malu-Roşu, Zimnicea, Ologi, Lisa şi Cioara.

18

18

o taie în bucăţi, punând-o la soare, ca să se usuce, şi apoi o aşează în grămezi spre a o avea iarna ca proviziune pentru încălzit (...) atât la încălzitul odăilor, cât şi la gătitul bucatelor” 15

În 1892, numărul şcoalelor primare din judeţ era de 139, din care 126 rurale, 9 urbane, şi 4 divizionare 16. Existau de asemenea 2 gimnazii (unul la Alexandria, frecventat de 51 de elevi, altul la Turnu-Măgurele, cu 49 de elevi).

Din cele 126 de şcoli rurale, 2 sunt de cătun, 109 inferioare (cu un învăţător), 12 superioare cu 2 învăţători şi 3 superioare cu câte 3 învăţători. Până în anul 1883, parte din şcolile rurale erau întreţinute de stat, parte de judeţ şi vreo câteva de comune. În 1883, se reglementează ca toate şcolile să treacă asupra statului.

Locuitorii nu-şi prea trimit copiii la şcoală şi lipsa de localuri se simte în toate comunele. După recensământul din 1891, erau în vârstă de şcoală 21.466 copii (10.467 fete, 10.999 băieţi) în comunele rurale. Din aceştia, numai 7.353 au fost înscrişi la şcoală şi au frecventat regulat abia 4.246 băieţi şi 410 fete. Cifrele erau îngrijorătoare pentru un judeţ aşa de frumos ca Teleormanul.

Starea culturală a lăsat foarte mult de dorit. După acelaşi recensământ din 1891, erau analfabeţi 85,1 % dintre bărbaţi şi 96.3 % dintre femei.

Portul locuitorilor este aproape cu al celor de la munte, purtând iarna căciulă mică şi vara pălării de pâslă (...); în partea de centru şi cea de la nordul judeţului nu se aude decât lăutarul (cu vioara, cu lăuta) şi cobza.17

În ceea ce priveşte aspectele istorice, începem prin a arăta că, prin Teleorman, romanii şi-au construit calea ce pornea din oraşul Turris (Turnu Măgurele) şi mergea până în inima Transilvaniei, folosind-o atât pentru aprovizionare, cât şi pentru lupte.

Pe aceste meleaguri au purtat războaie sultanul Murat (1365), Mahomed (1462), Mahomed-Bei (1521), Izzet-Ahmet-Paşa (1774) şi alţii. Pe aici şi-a apărat ţara Mircea cel Bătrân (1386 - 1418), la Rovine <în câmpii> (1394), la Nicopole (1396), respingând trei atacuri (în 1397, 1400 şi 1408). Vlad |epeş (1456 - 1462) opune o dârză rezistenţă turcilor, folosind copacii pădurilor drept ţepe pentru capetele duşmanului. Mihai Viteazu (1593 - 1601) obţine o mare victorie la Călugăreni (1595). Pe la 1387, unul din căpitanii lui Mircea cel Bătrân, Badea Constandin Bălăceanu primise în dar, pe aceste meleaguri, una dintre cele mai mari moşii de la domnitor, ce se întindea de la Salcia, cuprinzând toată Câmpia Burzii, până pe sub dealurile Costeştilor, ca răsplată a eroismului său în luptele cu turcii. De fapt, el întemeiază şi cel mai vechi sat din aceste părţi : Balaciu.

15 Pantelie Georgescu - Dicționarul geografic, statistic, economic şi istoric, 1893, pag. 289 - 29016 şcoală divizionară: şcoală împărțită pe divizii, nu pe clase. O divizie reunea copii de vârste diferite, dar cu acelaşi nivel de instruire.17 Pantelie Georgescu – op. cit. pag. 282 - 295

19

19

Timpurile tulburi au făcut ca domniile să se schimbe cu rapiditate. În |ara Româneacă, după Mircea cel Bătrân, în 38 de ani, s-au perindat zece domnitori de 16 ori. În secolul al XVI-lea, în opt decenii s-au succedat 34 de domnii cu 23 de titulari. Boierimea se grupa după interese proprii şi, cu ajutorul turcilor, schimba domnul, după bunul plac.

Domniile fanariote (sec. al XVIII-lea) au înrobit ţara şi mai mult. În acest secol, domniile se schimbă de 40 de ori. Se înmulţesc dările, tributul şi abuzurile. Se remarcă totuşi doi domnitori care reformează legile : Constantin Mavrocordat (de 6 ori domn în |ara Românească şi de 4 ori în Moldova) şi Alexandru Ipsilanti. Aşa cum am mai arătat, Constantin Mavrocordat va face prima mare reformă administrativă a ţării, împărţind-o în judeţe şi comune, dând legi stabile.

Tendinţele expansioniste ale celor trei imperii hulpave (otoman, habsburgic şi ţarist) se manifestă între 1711 - 1812 prin şase războaie pe o durată de 23 de ani, cu operaţii militare costisitoare, suportate de oamenii acestui pământ. Pe aici au trecut şi au devastat ruşii între 1768 - 1774, 1828 - 1829, 1853 - 1854.

Aceste meleaguri au servit drept grânar şi bază de aprovizionare a armatei în Războiul de Independenţă (1877).

Teleormanul a fost cel mai important punct de trecere al armatelor în războaiele balcanice, pe podul de le Turnu, a suportat calvarul războiului din 1916 - 1918, precum şi nemiloasa ocupaţie germană, când nemţii făcuseră din şcoli dormitoare şi grajduri şi devastau satele în căutare de hrană.

În anul 1864, poetul Alexandru Depărăţeanu, de la Deparaţi, prieten al lui Alecsandri şi al lui Cezar Boliac, este numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza subprefect de Teleorman, manifestându-şi, în chip larg, ideile liberale cu care venise de la Paris. El a fost ales primul deputat de către ţăranii din judeţ, cărora le-a luat apărarea oridecâteori erau în conflict cu moşierii.

Judeţul Argeş, în continuarea judeţului Teleorman, urcă până pe crestele munţilor Carpaţi (Făgăraş), făcând legătura cu legendara Transilvanie. Aici a fost leagănul primului descălecat cu reşedinţa la Curtea-de -Argeş, apoi la Câmpulung.

De-a lungul istoriei, Argeşul, ca şi Teleormanul, a fost martorul luptelor atâtor generaţii pentru apărarea gliei strămoşeşti şi neatârnare. Aici şi-a găsit ascunzişuri populaţia la vreme grea, în munţi şi păduri; aici s-au purtat lupte cu migratorii; aici s-au dat cele mai grele lupte cu nemţii în 1916 - 1918, la Dragoslavele şi Rucăr, unde stă mărturie Mausoleul de la Mateiaş; aici îşi află sfârşitul Tudor Vladimirescu (Goleşti); aici îşi au obârşia fraţii Goleşti, luptători paşoptişti, cărturari vestiţi care au înfiinţat prima şcoală româneacă; aici este legendara mănăstire a Meşterului Manole, o minune admirată de întreaga lume; aici contemporanii au construit primele autoturisme româneşti, au pus bazele unei solide industrii petrochimice şi au strunit apele Argeşului, transformându-le în energie electrică.

20

20

În încheierea acestui capitol, citez pe marele istoric Nicolae Iorga care spunea, referitor la judeţul Teleorman 18:

<Pe când orice judeţ din Moldova poate prezenta un număr de acte privitoare la trecutul său, Teleormanul n-are aproape nimic documentar pentru a i se cunoaşte dezvoltarea, sat de sat şi moşie de moşie.

Nu e de vină numai stăpânirea turcească pe malul Dunării, ci şi, ceva mai nou, neglijenţa românească.

E posibil să nu se găsească la particulari un mănunchi de ziare şi cărţi domneşti privitoare la această bucată largă din pământul românesc ?

Ne certăm destul pentru zădărnicia puterii, nu e posibilă o adunare de forţe pentru a face împreună, începând cu studiul trecutului, opera de cultură cu care am zăbovit prea mult ?”

Capitolul 4 î N C E P U T U R I L E P R I M E L O R A S E Z

A R I D I N E V U L M E D I U

Este greşită ideea unor istorici că primele aşezări omeneşti au

luat fiinţă numai la munte (e foarte adevărat că muntele era locul cel mai sigur, unde oamenii se puteau ascunde din faţa răutăţilor). Adăpostul strămoşilor noştri în evul mediu, în faţa migratorilor, a fost pădurea, dealul şi şesul, nu numai muntele 19.

Marile râuri din vecinătatea localităţii Rîca sunt Teleormanul, la est, şi Vedea, la vest, iar, mai departe, Oltul. Între cele două ape se află Bucovul, Strâmba (sau Apa Câinelui), Plescarea, Plescăriţa, Burdea şi Cotmeana.

În secolul al XIII-lea, pentru prima dată, se constată prezenţa stabilă a românilor pe întreg teritoriul carpato-danubian, organizaţi în cnezate şi voievodate, cu o organizare militară şi religioasă. Acum se constată o expansiune a populaţiei spre extremităţile ţinuturilor şi, în special, în Câmpia Română. Acum apar primele aşezări pe albia râurilor amintite, întâi pe Teleorman şi Vedea, apoi pe Bucov, Strâmba, Plescarea şi Cotmeana.

Cele mai vechi sate erau satele de rumâni. Ele se risipeau şi se formau din nou, fie pe acelaşi loc, fie pe altul, după potolirea unei furtuni sociale. Tăvălugul popoarelor migratoare făcea ca să se risipească toate satele şi rumânii şi toţi ţiganii.

18 N. Iorga - Un județ necunoscut, în Almanahul județului Teleorman, 1923, pag. 1919 Constantin C. Giurăscu - Istoria românilor, vol. I, Editura +tiințifică, 1974

21

21

Satele domneşti erau dăruite de domnitor şi anturajul său, după anumite bătălii, celor ce se remarcau în luptă.

Sloboziile - sate cu săteni liberi, nesupuşi la dări şi munci - sunt din timpul lui Mihai Viteazul : Slobozia-Mândra, Slobozia-Trăsnitu, Slobozia-Mozăceni. În Muntenia sunt 36 de Slobozii.

Satele mănăstireşti, dăruite anumitor mănăstiri, de asemenea sunt dese. În Muntenia existau 94 de mănăstiri cu multe moşii şi sate. Iată şi câteva schituri care aveau moşii şi sate : Schitul Aninoasa, Schitul Dideşti, Schitul Clocociov, Schitul Popeşti, Schitul Palanga, Schitul Râca, Mănăstirea Pasărea, Mănăstirea Văcăreşti. De altfel, în urma Regulamentului Organic, când clasa intermediară era formată din fii de preoţi, multe sate se numesc <Popeşti> şi chiar antroponimele sunt dese cu <Popescu> sau <Popa>.

Odăile (tr. oda >> odaie, încăpere) apar în Câmpia Munteană (Burnas) şi se înmulţesc odată cu roirea satelor, fiind sate părăsite (Odaia-Veche) sau în curs de părăsire ori - de ce nu ? - sate noi (Odaia-Nouă).

Mai târziu, apar şi sate cu nume de meserii : Blidari, Căldăraru (Petru cel Tânăr, la 11 iunie 1565, îi dă logofătului Ivan proprietăţi funciare în Burdea - cel mai vechi sat atestat din comuna Căldăraru), Ciobăneşti, Ciurari, Cojocari, Cremenari, Olari, Porcăreni, Porcăreşti, Rudari, Săpunari, +elari, Zlătari.

Tot în Evul Mudiu (sec. al XIII-lea), mulţi locuitori din Transilvania, numiţi ungureni, vin în Muntenia şi, fie formează sate separate (ex. Ungureni), fie se alipesc vechilor sate (Popeşti-Ungureni, Măneciu-Ungureni, Valea Viii-Ungureni, Râca-Ungureni etc). Ei erau mai mult păstori, ocupându-se cu oieritul.

Satele ce denumesc anumite beteşuguri, fizice sau sufleteşti, sunt botezate după unul din întemeietorii care aveau un beteşug : Betegi, Bîrea, Căcănău, Chioru, Ciungu, Găujani, Găuriciu, Orbeasca, Purani, Raţa, Reaua, +chioapa, Strâmbeni, Surduleşti.

Satul Palanga ( a pălăngi, a pune jos) s-a format în timpul� năvălirii tătare (prin roire), când locuitorii se retrăgeau în pădure, iar, după trecerea primejdiei, mulţi dintre ei nu se mai întorceau la vechile vetre (fie de teamă, din precauţie, fie pentru că erau distruse), ci <pălăngeau” pădurea, pentru a forma o nouă vatră. De altfel, în ţară sunt multe localităţi cu acest nume. Siliştea s-a aşezat într-o poiană, iar Miroşi ne duce cu gândul la nişte flori mirositoare, loc unde s-a format satul. Izvoru s-a format lângă un izvor pe Valea Teleormanului; Recea, fiind aşezată în continuarea Izvorului, avea o apă rece, bună de băut, de la care şi-a luat numele.

Despre aceste ultime trei sate avem, de asemenea, isvoare scrise vechi. Astfel, la 19 iunie 1551, Mircea Ciobanu face danie unor localnici moşia Miroşeanca pentru loialitatea faţă de domnitor, iar, prin hrisovul din 11 mai 1558, întăreşte proprietăţile lui Stoica din Izvoru. La Deagurile - cel mai vechi sat din Recea - sunt proprietăţi întărite de Neagoe Basarab, la 26 nov. 1520, pârcălabului Baldovin. Despre

22

22

Deagurile se mai aminteşte într-un hrisov domnesc din 5 mai 1538, al lui Radu Paisie (zis şi Petru de la Argeş), care întăreşte lui Vlaicu, mare logofăt, moşia de lângă Deagurile, aparţinătoare satelor Ungheni şi Goia (de altfel, Radu Paisie a dat în zonă, în 1535, mai multe moşii, ca danie, foştilor colaboratori, printre care şi marea moşie a Costeştilor)

Siliştile se formau, de obicei, la marginea unei păduri, într-o poiană. Numai în Dobrogea avem 85 de Silişti, înfiinţate astfel, la poale de pădure.

Capitolul 5S A T U L P O P E S T I - C E N T R U D E C O M U

N A:SCURTă PREZENTARE

Dacă mergi cu maşina pe şoseaua judeţeană Piteşti -

Alexandria, pe valea râului Teleorman, cam la 57 km depărtare de Piteşti, între Izvoru şi Tătărăşti, te întâmpină o localitate mică, cu oameni puţini: această localitate din Câmpia Găvanu - Burdea e satul Popeşti, care, având privilegiul de a fi aşezat pe şosea asfaltată, a devenit centrul comunei cu acelaşi nume, în cuprinsul căreia este cuprinsă administrativ-teritorial şi Râca. In urma referendumului local, din iunie 2002, locuitorii au hotărât revenirea Râcăi la statutul de comună, avut până în 1968, proces care, la data redactării acestei monografii, este în curs de reglementare legislativă.

Din Popeşti pleacă spre Miroşi o şosea comunală, pe care sunt înşiruite satele Palanga, Bucovu, Adunaţi şi Rîca, primul pe Valea Teleormanului, iar restul pe Valea Bucovului, pe nişte costişe ce se pierd spre marea Câmpie a Burnasului.

Istoricul satului Popeşti este legat de un schit de călugări (de la care ne-au rămas toponimicele Valea Călugărilor, Fântâna Călugărului şi Via Călugărului), situat, până în secolul al XIV-lea, pe moşia Popeasca de la care se trage numele satului: Popeşti.

În anul 1838, când s-a făcut alinierea forţată a localităţii, satul Popeşti se compunea din mai multe clăţae (cătune):

23

23

(1) La miazăzi, clăţăul Boştinari (după ocupaţia locuitorilor, albinăritul)

(2) Clăţăul Bazaveneşti (după numele unui boier local, Bazavan )(3) La răsărit, clăţăul Brieştilor (după numele unei femei, Bria)(4) Clăţăul Caramaleştilor (după numele unui fruntaş local,

Caramalâul, probabil de origine cumană)(5) La apus, clăţaiele Pălăngenilor şi Porcăreştilor. Purcăreşti se

alătură comunei Bucovu-Adunaţi în 1909, iar Palanga devine comună rurală în anul 1930.

Până la 1833, în Popeşti, a existat o biserică de lemn, după care s-a construit o biserică de zid, pictată în stil bizantin. Biserica din Palanga are o vechime destul de mare, poate de pe la 1600; se cunoaşte despre o reparaţie a ei în anul 1836, o alta în 1922 şi ultima în 1970, efectuată sub preotul Luţă Ion.

Școala din Popeşti ia fiinţă în anul 1859, instalată în case particulare, cursurile fiind predate de Dumitru Ruşlete, absolvent a 4 clase primare. În anul 1870, s-a construit un local propriu de şcoală, în 1927 alt local, iar în 1970 actualul local de şcoală. În ce priveşte şcoala din Palanga, ea s-a mutat în diferite localuri particulare până la sfârşitul anului 1914, când se construieşte primul local propriu.

Administraţia comunei a luat fiinţă în anul 1838,cu ocazia unei prime acţiuni de sistematizare teritorial-administrativă - alinierea forţată a satelor - primăria fiind instalată, încă de la început, în local propriu.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1141/1968, privind noua împărţire teritorial-administrativă a ţării, localitatea Popeşti devine centru de comună, comuna Popeşti înglobând următoarele sate: Popeşti, Adunaţi, Bucovu, Palanga, Purcăreni, Râca şi Slobozia, situate la depărtări variind de la 1 km (cum este situaţia satului Palanga) la 10 km (satul Râca) faţă de centrul comunei, satul Popeşti.

Comuna Popeşti avea o întindere de 93,68 km² şi o populaţie de 7.336 locuitori (7.381 locuitori la 1 iulie 1970, din care 3.511 de sex masculin şi 3.870 de sex feminin)

La recensământul din 15 martie 1966, populaţia era repartizată astfel:

Popeşti - 12 % Râca - 23 % Palanga - 8 % Bucov - 10 % Purcăreni - 20 % Adunaţi - 7 % Slobozia - 20 %

Suprafaţa agricolă era de 7.842 ha, din care:- 7.108 ha - teren arabil - 464 ha - păşuni şi

fâneţe - 173 ha - vii - 97 ha - livezi de pomiSuprafaţa amenajată pentru irigaţii era de 515 ha, în prezent

fiind mult diminuată, o dată cu desfiinţarea cooperativelor agricole de producţie imediat după 1989.

24

24

Pădurile ocupă o suprafaţă de 934 ha, reintrând, după 1989, în posesia foştilor proprietari.

Fondul locativ al comunei Popeşti, conform recensământului menţionat, cuprindea 2.158 locuinţe repartizate astfel:

Popeşti - 247 Râca - 537 Palanga - 163 Bucov - 271

Purcăreni - 401 Adunaţi - 147 Slobozia - 392În acest context, câteva cuvinte despre Râca:În trecut, Râca (constituită din cele 3 sate Râca, Bucov,

Adunaţi) era o unitate teritorial-administrativă distinctă, adică era comună, aparţinând judeţului Teleorman. Dar, în diferite perioade de timp, anumite sate au aparţinut şi de alte comune : satul Purcăreşti, la 1864, aparţinea de comuna Popeşti-Palanga; între 1880 - 1898, satele Purcăreşti şi Râca aparţineau de comuna Siliştea-Gumeşti; până în 1904, satul Bucov a ţinut de Popeşti.

Între 1949 - 1968, s-a făcut o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării, după model sovietic, în regiuni şi raioane. Localitatea Râca, cu statut de comună, a făcut parte din regiunea Bucureşti, raionul Vîrtoape, până în 1956, când este transferată în regiunea Piteşti (ulterior, judeţul Argeş), raionul Costeşti.

În 1968, s-a revenit la împărţirea în judeţe şi comune, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1141. În această nouă împărţire, se desfiinţează comuna Râca şi, în pofida protestelor locuitorilor ei, localitatea este trecută ca sat - alături de Bucov şi Adunaţi – aparţinător de comuna Popeşti, judeţul Argeş, situaţie care se menţine până în 2003.

După desfiinţarea ei ca unitate administrativă, comunală, localitatea Râca a ajuns într-o situaţie jalnică: drumuri nepietruite, cu gropi, instituţii neîngrijite (căminul cultural, şcolile, dispensarul, postul de poliţie, brutăria), şanţuri astupate, case dărăpănate, rămase pustii.

După Revoluţia din 1989, sătenii au cerut ca localitatea Râca să redevină comună, având în vedere date şi aspecte care justifică pe deplin această aspiraţie: marea depărtare de centrul comunal (10 km), ponderea ridicată a fondului locativ (Râca - 537 locuinţe, Bucov - 271, Adunaţi -147, din total 955 locuinţe, adică peste 44 %) şi a locuitorilor, precum şi deţinerea unei suprafeţe de 3.100 ha. După lungi demersuri, cererea a rămas mult timp fără răspuns, sub pretextul că “nu există fonduri”. Abia în iunie 2002, s-a putut organiza referendum local, apobându-se această cerere.

După anul 1989, a început un proces invers de migrare, de întărire a satului, prin retragerea la ţară a multor tineri de la oraş, cu întemeierea de familii noi, deşi, per ansamblu, populaţia a scăzut numeric. Acest proces trebuie însă ajutat şi susţinut de stat şi de guvern. Satul ar trebui să stea mai mult în atenţia guvernanţilor; este necesar să fie subvenţionată agricultura, să fie ajutate familiile tinere, să se creeze condiţii pentru o viaţă cultural-spirituală-informativă

25

25

normală (cămine culturale, biblioteci, şcoli, abonamente la ziare şi reviste, acces la mass-media, televiziune prin cablu, telefoane, internet etc.), să fie sprijinită economia satului pentru înfiinţarea de mici întreprinderi (brutării, ateliere meşteşugăreşti, fabrici de lapte şi brânzeturi, ateliere de reparaţii maşini şi unelte), acces la credite cu dobândă mică pentru cumpărarea de seminţe, tractoare şi unelte agricole, pentru lucrări agricole curente şi pentru irigaţii etc.

Viitorul va fi, trebuie să fie, al satului, numai aşa se poate ridica un popor la o civilizaţie normală.

Capitolul 6R A C A şi B U C O V -

CADRU GEOGRAFIC

Când vorbim de Râca, includem şi actualele sate Bucov şi

Adunaţi, cu care a făcut o singură unitate administrativă mult timp.Râca, aşezată pe paralela 45 şi pe meridianul 33° latitudine

nordică, se află în sudul judeţului Argeş, cam la jumătatea drumului comunal Popeşti - Căldăraru, pe partea dreaptă a pârâului Bucov, pe coasta dealului cu acelaşi nume, având o suprafaţă de aproape 10 km ².

La sud, se mărgineşte cu comuna Siliştea-Gumeşti, din judeţul Teleorman; la nord, cu comunele Ungheni şi Izvoru de jos; la est are ca limită râul Teleorman, satele Palanga, Popeşti, Slobozia-Trăsnitu şi Tătărăştii de sus; la vest, comunele Miroşi şi Căldăraru, având ca limită linia ferată Roşiori - Costeşti..

Ca forme de relief, predomină câmpia (marea câmpie a Burnasului) şi dealurile Bucovului şi Teleormanului. În partea de est, se află dealurile Teleormanului, care vin dinspre Costeşti şi se pierd dincolo de Tătărăşti, atingând, în unele locuri, 200 m înălţime ; la nord - dealurile Bucovului şi Piscului ; la vest - dealurile Strâmbei ; şi, în interior, dealurile Barbeşului şi Purcărului.

Câmpiile mai importante sunt: Coşcovele, Izvoarele, Strâmba şi Tudoria.

Dintre ape, râul cel mai apropiat de sat, cu debitul cel mai mare, este Teleormanul care izvorâşte mai sus de Slătioare şi trece pe lângă drumul naţional Piteşti - Costeşti - Alexandria, vărsându-se în râul Vedea.

Râul Câinelui sau Strâmba, pe a cărui vale s-a aflat localitatea Rîca până pe la 1830, se găseşte la vest de sat, pornind din Câmpia Burzii şi trecând prin Siliştea-Gumeşti.

26

26

Râul Bucov izvorăşte din Humele, trece pe lânga sat şi se varsă în Teleorman.

Mai menţionăm Barbeşul şi Purcarul, pârâiaşe care curg doar atunci când plouă mai mult sau când se topesc zăpezile.

Văi: Valea Bucovului (Valea Ghiincioaiei), Grădinării (Fântâna lui Cărămidă), Vâlceaua Adâncă, Vâjietoare, Valea Teleormanului, Valea Strâmbei, Valea Plescării.

Vegetaţia zonei este bogat reprezentată.Păduri : Popilor, Bobatea, +apte Boi, Piscului, Academiei,

Cracului. Au dispărut pădurile de pe dealurile Strâmbei şi Plescării, care au fost tăiate. Toate aceste trupuri de pădure au făcut parte din faimoşii codri ai Teleormanului (pădurea deasă sau pădurea nebună), care se lega cu codrii Vlăsiei, şi ţineau de la Dunăre până peste dealurile Costeştilor. Codrii Teleormanului cuprindeau arbori variaţi: fagi, stejari (tufani), arţari, aluni, corni, tei, frasini, ulmi, jugaştri, salcâmi, ghiorghinari, măceşi, cireşi şi peri sălbatici, porimbari, răsuri, carpeni şi - rar - socul şi salcia, mai ales pe albiile râurilor. Fagul - altădată, se întindea peste tot - a dispărut cam de 100 de ani, rămânând doar amintirea lor în toponnimicul La fagi - o tarla de pământ între Palanga şi Izvoru, care altădată aparţinea sătenilor din Bucov. De asemenea, şi ulmul e pe cale de dispariţie cam de 20 - 30 de ani, iar, în ultimul timp, ca rezultat al poluării, au început să se usuce şi stejarul şi salcâmul.

Ca plante sălbatice cresc: sulfina, drăgaica, aglicele, cimbrul, nalba, cucuta, sunătoarea, măselariţa, pălămida, mărăcinele, păpădia, rodul pământului, bozii etc.

Ca plante furajere menţionăm : trifoiul, lucerna, dughia, măturile, borceagul etc. Inul, cânepa şi bumbacul - care au fost cultivate cam până prin 1950 - au dispărut. Tutunul s-a cultivat şi el cam până prin 1960, după care nu s-a mai cultivat.

Cereale mai importante, care se cultivă pe aceste meleaguri, sunt : grâul, porumbul, ovăzul, orzul şi secara, iar, ca plante legumicole, menţionăm : mazărea, fasolea, varza, roşiile, prazul, ceapa, usturoiul, cartoful şi morcovul.

Ca pomi fructiferi menţionăm : zarzării, prunii, nucii, merii şi perii, la care se adaugă arbustul viţa-de-vie.

Clima localităţii este temperată-continentală, cu influenţe răsăritene: iarna - vânturi puternice din est şi viscole aduse de crivăţ, iar, vara - austrul (ce bate din vest) şi băltăreţul (din sud), aducătoare de ploaie şi belşug.

Iernile sunt aspre şi cu multe precipitaţii, iar verile secetoase şi uscate. Temperatura, iarna, scade până la minus 28 °C şi chiar mai mult (cum a fost în anul 1929), iar, vara, se ridică până la ‡ 37 °C şi chiar ‡ 40 °C; media maximă este de ‡ 17,4 °C, iar media minimă de ‡ 7 °C. Presiunea atmosferică atinge anual media de 758 mm Hg (coloană de mercur).

27

27

Precipitaţiile atmosferice sunt cam sărace. Fiind aşezată între două văi (cea a Teleormanului şi cea a Strâmbei), precipitaţiile sunt duse de curenţii de aer pe aceste văi, văduvind localitatea de apă, de aceea şi solul este mai puţin darnic cu oamenii. Cu toate acestea, menţionăm două mari inundaţii care au afectat recoltele - cele din 1975 şi 1980. În ce priveşte zăpada, grosimea stratului de zăpadă variază între 10 cm şi 160 cm, iar, la adăposturi, se aşează troiene de 7 - 10 m, cum a fost în 1953. Iată mediile precipitaţiilor pe câţiva ani: 1956 - 584,7 l/m²; 1957 - 674 l/m², 1958 - 398,5 l/m².

Capitolul 7I S T O R I C U L S A T E L O R -

PRIVIRE GENERALĂ ȘI PUȚINĂ STATISTICĂ

Înainte de a vorbi despre istoria acestor localităţi, ar trebui să

amintim că oamenii au format mai întâi cătunele. Originea cuvântului vine de departe, de la daci, cătunul fiind un

mic sat dacic. Există un corespondent şi la albanezi, “katun”, cu acelaşi sens, ca dovadă că avem trunchi comun geto-dacic. În condiţiile vieţii pastorale dacice, când întreg pământul era proprietate obştească şi când oamenii se ocupau mai mult cu păstoritul, cătunul era o aşezare mică de bordeie, care putea fi uşor părăsită, aparţinând, eventual, unei singure familii cu copii, nepoţi, bătrâni.

În perioada năvălirilor, după părăsirea Daciei de armata imperială a Romei, cătunele s-au aşezat pe văile râurilor sau la poale de pădure, ascunse de ochii barbarilor care se temeau să pătrundă în întunecimea codrilor; popoare de stepă, ele aveau oroare de munte, deal şi pădure, de unde puteau veni marile primejdii.

Pădurea, la vremuri de bejenie, era un adăpost sigur, oferea şi hrană (plante, poame, iască, mere, pere, bureţi, ciuperci, vânat etc) şi foc, iarna, lângă care se depănau poveştile şi-şi torceau lâna femeile; se putea creşte şi vite şi era, de asemenea, o sursă de unelte pentru arat pământul primăvara: pluguri, care, sape (<m-ai adus în sapă de lemn !” ˆ <m-ai sărăcit”), meliţă, furci, şindrilă, şiţă, cuie, scaune, mese, pătule din nuiele, magazii etc.

Când hoardele tătărăşti au trecut pe valea Teleormanului, o mână de băştinaşi au pălăngit pădurea din deal şi-au format satul Palanga. Ei făceau poiene - silişti, runcuri (lat. <runcare” ˆ defrişare), curături (lat. <curo, curare” ˆ a curăţa locurile de copaci, fie pentru izlazuri, fie pentru agricultură); de aici, denumiri de sate ca: Siliştea, Poieni, Runcu, Miroşi.

28

28

Pădurile erau imense (în dreptul satului Palanga, există toponimicul La fagi, care atestă că aici era o mare pădure ce făcea parte din faimoşii codri ai Teleormanului); ele nu erau ale nimănui, fiecare se bucura de binefacerile lor cum dorea, mai ales ca ascunzătoare în vremuri de restrişte, de aici şi proverbul <Codru-i frate cu românul” şi apelativele <foaie verde” sau <frunză verde” cu care încep multe cântece populare. Rareori ele deveneau obstacole pentru săteni.

Pentru istoria ţării noastre, cătunul are o mare importanţă, fiind cea mai veche formă de locuire a acestor meleaguri. Chiar astăzi, una din părţile localităţii noastre se cheamă Cătunul sau În cătun.

Cătunul a fost păstrătorul civilizaţiei şi culturii noastre materiale şi spirituale, al vestitului folclor românesc, al tradiţiilor şi obiceiurilor, al mitologiei, filozofiei şi credinţei noastre. În cătun şi-a aflat începutul noua noastră viaţă statală de la sfârşitul mileniului întâi al erei noastre, când obştea s-a transformat într-o uniune de obşti (de regulă pe valea unui râu sau într-o depresiune), apoi într-un cnezat şi voivodat. Atunci, un cătun aşezat la nişte răspântii s-a transformat în sat, oraş, cetate sau capitală voivodală. Toponimia locală e plină de cuvinte care fac parte din aceeaşi arie lexicală: groapă, pârâu, găvan, măgură, mal, piatră, vale etc.

Satul s-a format mai târziu, având originea în latineşte (fosatum) şi el uneşte mai multe cătune; el are o vatră, vatra satului, un trup de moşie, adică pământul rămas de la moşul sau móşii şi strămoşii lui; satul are un hotar hotărât de voievod prin hrisov domnesc, pentru merite în lupte sau ca slujitori ai curţii domneşti. Vatra şi moşia satului formează un singur tot. Moşia satului era organizată colectiv, atât economic, cât şi juridic. Aşa se explică faptul că, în apropiere de satul Bucov, se află loturile numite comune sau în comune, adică <în loturile comune”. Trupurile de moşii erau despărţite prin trăsuri, formând nişte largi patrulatere (vezi moşia Râca-Pasărea de pe hartă). Trăsurile moşiilor sunt foarte vechi, adică imediat după <descălecări>, şi despărţeau hotare din păduri, din câmp, din izlaz, din apă, din vatră. O moşie ţinea din cursul unei ape până în cursul altei ape. Pentru ca fiecare gospodar din sat să aibă parte de toate aceste zone economice ale hotarului, ele erau organizate în formă de fâşii - făşi, cum se spune popular - străbătând moşia orizontal. Aşa se face că toponimice care denumesc moşii se numesc <făşi>: Faşa bisericii, Făşile satului, La Făşi. Fiecare sat avea o carte de hotărnicie, dată de domn, în care se specificau clar granitele moşiei sau ocolul moşiei, întărită cu zapis domnesc.

Ogoarele se alegeau lângă sat şi se arau cu rariţa sau cu plugul de lemn, unealtă ce a dăinuit până în secolul al XIX-lea. În 1897, mai existau în ţara noastră încă 98.353 pluguri de lemn.

Satele s-au organizat pe cete de neamuri sau spiţe de neam.Într-un alt înţeles al cuvântului, satul mai semnifica şi o adunare

(sfat, sobor, obşte sau grămadă), obicei rămas din vechime şi întărit

29

29

de romani; adunarea respectivă se întrunea în anumite zile şi hotăra toate problemele sociale, legate de locuitori. Obştea satului a fost primul organ administrativ al satului, care hotăra în probleme comune, judeca pricinile şi pe împricinaţi, hotăra participarea la războaie etc.

Satele s-au unit între ele prin uniuni de sate (care, mai târziu, s-au numit comune), care, la rândul lor, au format cnezatele şi voivodatele (primele forme statale), apoi judeţele şi aşa-zisele <ţări” în Transilvania.

În fruntea statului se afla voivodul (mai târziu domnitorul) care cârmuia cu ajutorul unui Sfat Domnesc (numit mai târziu Divan). Sfatul Domnesc era format din Marii dregători şi Micii dregători. Marii dregători erau: vornicul (judecătorul), logofătul (şeful cancelariei domneşti), vistiernicul (cel cu finanţele), spătarul (purtătorul spadei domneşti şi comandantul armatei), paharnicul (cel ce se ocupa de pivniţa domnească), postelnicul (cel ce se ocupa cu camera de dormit), còmisul (cu grajdurile), cămăraşul (cu monetăria) şi aga (cu paza curţii domneşti). Micii dregători erau boieri care-l ajutaseră pe domnitor să se urce pe tron, participând la războaie.

Voivodatul era împărţit în judeţe (conduse de un jude sau pârcălab), subîmpărţiri teritoriale care ţineau seamă de văile râurilor.

Unitatea de bază rămâne comuna (în unele cazuri satul) condusă de un pârcălab ajutat de un sfat comunal sau sătesc, format din fruntaşii satelor sau din bătrâni. Mai târziu, membrii sfatului comunal sau sătesc s-au numit dipotaţi sau membri ai sfatului, iar pârcălabul devine primar (<primul om al satului> - de obicei ales de către obşte, dar, în anumite perioade de timp, putea fi şi numit) sau preşedinte. Membrii sfatului devin consilieri sau deputaţi şi hotărăsc soarta localităţii în raporturile cu judeţul sau cu dregătoria domnitorului. În diferite vremuri, acestora li s-au mai adăugat: ajutor de primar, secretar, casier sătesc (care ţinea socoteala după răboj).

Pârcălăbia închiria case particulare pentru sediu, de obicei în centrul satului, sau construia asemenea sedii prin contribuţia sătenilor. După ce pârcălabul a devenit primar, instituţia s-a numit primărie. Primăriile din satele Rîca şi Bucov au fost construite în anul 1930 de către locuitorii satelor, cu ajutorul prefecturilor şi constau din câte două camere mai mari, o cameră mai mică şi un antreu.

În 1907, în comuna Bucov-Adunaţi era ales primar Marin R. Perşu; mai existau un ajutor de primar Neacşu Ion, secretar Ion M. Andreescu, iar membrii Consiliului comunal erau Dumitru Ionescu, Dragomir Radu, Marin Nicolae, Voicu Petre, Stancu +tefan şi Dumitru Dănălache.

În acelaşi an, 1907, în Bucov, alegătorii colegiului al treilea comunali de cameră au fost înscrişi în listele electorale pe 1907 cu un număr de 48 de alegători şi au fost aleşi trei electori pentru Turnu-Măgurele : Ion Marin, popă (fiul lui Popa Pistol), Gheorghe Nicolae, învăţător şi Ghiţă Ionescu, ţăran fruntaş.

30

30

Mai menţionăm şi alţi primari ca : Gheorghe Popescu, Ilie Voiculescu, Carol Ceauşu, Ion Tănase, Ghiţă Ionescu, Radu Ionescu, precum şi secretari ca Radu Ionescu, Ion Bărbulescu, Ion. M. Andreescu, Voicu Schiopârlan, Zamfir Antonescu, Alexandru Trăncan.

Abordând câteva aspecte statistice, trebuie să spunem că, la

început, satele de pe meleagurile noastre erau sate de categorie mijlocie (20 - 50 fumuri) şi mică (6 - 10 fumuri). La 1800, Râca Veche avea 40 - 50 de fumuri, încadrându-se la categoria mijlocie, iar Râca Nouă doar 10 - 15 gospodării, localitate în formare.

Primul document de statistică (un document al armatelor ruseşti de ocupaţie, ce datează din 1810) arată că, în Râca-Nouă, erau 435 de suflete bărbăteşti şi 185 de suflete femeieşti. Tot aici erau 6 preoţi şi 2 diaconi, 3 copii de preoţi care învăţau carte şi o biserică de lemn cu hramul <Sfântul Dumitru>.

În satul Râca-Veche (pe vechiul amplasament), mai rămăseseră 220 de suflete, din care 99 de suflete bărbăteşti şi 121 suflete femeieşti, un popă, 2 diaconi, 2 fii de preoţi, care învăţau unul ceaslov şi altul bucoavnă şi o biserică de lemn cu hramul <Sfântul Paraschiv>.

Pe la 1805, satul Răiculeşti avea 31 de familii cu 77 de suflete.În anul 1840, în satul Bucov, erau 41 de clăcaşi (e vorba de

satele Purcăreşti şi Băjeneşti), iar, în 1864, erau 56 de familii, dintre care 6 locuitori fruntaşi, 44 de locuitori mijlocaşi şi 6 locuitori pălmaşi - toţi împroprietăriţi cu 458 pogoane şi 2 prăjini şi jumătate din moşia lui +tefan Belu din Tătărăşti. La 1 iulie 1908, satul Bucov avea 8 argaţi şi 5 servitori.

În anul 1935, Râca avea 2.282 de locuitori.În 1870, în Betegi, existau 9 - 10 fumuri mutate din Pistoleşti. În

1941, Bucovul avea 510 familii cu 1.543 de suflete.În 1941, Râca-Veche, împreună cu satul Râca-Nouă, avea o

populaţie de 395 de familii cu 2.026 de suflete.La recensământul din anul 1959, în fosta comună Râca (Râca

Veche ‡ Râca Nouă ‡ Bucov ‡ Adunaţi sau Betegi), erau 3.435 de suflete, din care 1.638 suflete de sex masculin şi 1.797 de suflete de sex feminin.

În anul 1962, existau 3.390 membri de familie, din care 1.715 bărbaţi, restul femei şi copii.

În 1970, în Bucov erau 740 locuitori, în Râca 1.676 locuitori, iar, în Betegi, 490 locuitori.

Iată şi un tabel cu evoluţia demografică a satelor din perioadele pentru care avem date:

Nr. crt.

Anul Cătunul, satul Populaţia(locuitori)

1 1800 Râca-VecheRâca-Nouă

450 200

2 1805 Răiculeşti 77

31

31

3 1810 Râca-VecheRâca-Nouă

220 435

4 1840 Purcăreşti ‡ Băjeneşti 1605 1864 Purcăreşti ‡ Băjeneşti 2206 1935 Râca-Veche ‡ Râca-

Nouă2.282

7 1941 Râca-Veche ‡ Râca-NouăBucovu-Adunaţi

2.4351.543

8 1959 Râca ‡ Bucovu 3.4359 1962 Râca ‡ Bucovu 3.390

10 1970 RâcaBucovuBetegi (Adunaţi)

1.676 740 490

Prima linie telefonică Popeşti - Bucov – Râca s-a dat în folosinţă în anul 1908, la 25 februarie, conform procesului-verbal din 25 februarie 1908, înregistrat la Primărie la nr. 199/1908 de constructorul telefonic N.V. Marinescu, dar o centrală telefonică digitală pentru telefoane private s-a introdus la Râca abia în 2002 cu 200 de posturi telefonice.

Curentul electric a fost introdus în 1974.

7.1 - Localitatea R   â c a - cadru istoric

Bogdan Petriceicu Hasdeu 20, având ca sursă de

informare, la rândul lui, Dicţionarul topografic al lui D. Frunzescu, pomeneşte localitatea Râca printre cele 95 de localităţi din Muntenia, unde s-au găsit urmele unui <trai antic urban>.

Pe aceste meleaguri, au existat urme ale unei existenţe umane încă din preistorie. La locul numit Odaia-veche şi pe Dealurile Bucovului (Valea Ghiincioaiei), cu ocazia arăturilor sau săpăturilor pentru plantări de viţă-de-vie, între anii 1962 -1964, s-au găsit ciocane şi topoare din piatră şlefuită, ceramică, unelte din silex şi piatră şlefuită precum şi vârfuri de suliţe şi săgeţi, datând încă din neolitic, care acum pot fi văzute la muzeul local din cadrul Căminului cultural Râca.

Continuitatea de viaţă omenească este confirmată şi de urmele unei aşezări geto-dacice pe locul numit Lotul Gulinoaiei în punctul Tudoria, la sud-estul localităţii, a cărei schemă o prezentăm aici:

20 Bogdan Petriceicu Hasdeu - Istoria critică a românilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 586

32

32

Pădurea Bucovului Râul Bucov

+anţ artificial

Aşezată pe vârful unui deal de lângă râul Bucov, la vărsarea lui în râul Teleorman, cetatea geto-dacică, probabil din secolele al VI-lea - al III-lea î.e.n., se caracterizează printr-o incintă poligonală regulată, având o suprafaţă cam de 200 - 300 metri pătraţi. Ea se aseamănă cu cea de la Orbeasca de Sus, cu zidurile din pământ ars şi lemn iar cu valurile din cărămidă arsă.

Cetatea este aşezată pe o formă de relief ce oferă o bună apărare naturală, fiind delimitată împrejur din două părţi cu valuri de pământ şi şanţuri - unul natural, altul artificial; şanţul din partea sudică este săpat adânc, cam de 8 - 10 metri, taluzat cu pietriş şi pământ, iar cel din partea estică este natural, având o adâncime de cca. 200 - 300 metri şi coborând lângă apa Bucovului, spre Tătărăşti, în lunca Teleormanului. La vest şi la nord, se mărgineşte cu pădurea Bucovului.

Aici au ieşit la iveală cărămizi arse, ceramică, unelte de fier şi lemn, vârfuri de lănci, suliţe şi săgeţi şi, chiar, urne funerare.

Este posibil ca aici să fi fost un centru economic, politic sau militar, un fel de davă, cu rost de supraveghere a importantei căi de comunicaţie de la Alexandria (Dunăre) pe Valea Teleormanului până în inima munţilor Carpaţi. Mai târziu, e posibil să fi jucat şi rolul unei fortăreţe împotriva primilor migratori.

33

33

Nu departe de această cetate, s-au mai descoperit, de asemenea, o cetate de apărare 21, de mare întindere, cu formă circulară, în apropiere de Siliştea , precum şi o mare fortificaţie la Orbeasca 22, tustrele având cam aceeaşi asemănare, ceea ce ne face să credem că se formase o salbă de cetăţi de apărare, care opunea rezistenţă primilor migatori.

S-a ratat <milimetric> şansa descoperirii <oficiale> a cetăţii şi a studierii ei de către un nume consacrat ca Nicolae Iorga. Acesta venise să viziteze zona la invitaţia învăţătorului Athanasie Penescu; dus, mai întâi la cetatea Tătărăşti, Nicolae Iorga n-a mai avut timp să vadă şi cetatea de la Râca cu acea ocazie.

Lcalitatea Râca a luat fiinţă în secolul al XIII-lea, dintr-o mână

de oameni băştinaşi, la care s-au adăugat, mai târziu, câteva familii de ungureni din Transilvania. Amplasamentul iniţial era pe valea râului Strîmba, cam la 6 - 7 km spre est de actuala aşezare.

Denumirea satului, <Râca> după filologul Gabriel |epelea, ar fi fost dată de ciobanii <ungureni>, stabiliţi aici. Coborârea ungurenilor din Transilvania a avut mai multe cauze. Unii erau păstori şi coborau cu oile în fiecare toamnă până la Dunăre, rămânând printre băştinaşi, alţii - mai târziu - fugeau de serviciul militar austro-ungar sau de apăsarea robotei grofilor şi de frământările religioase. Numărul ungurenilor din Muntenia este, la un moment dat, atât de mare încât, în anul 1813, Ion Vodă Caragea înfiinţează un comisariat al ungurenilor - <isprăvnicia dă ungureni> 23. Ungurenii care coborau cu oile se mai numeau poenari (cei din părţile Sibiului), bârsari sau mocani (cei din |ara Bîrsei)

În 1418, coborârea ungurenilor este atestată şi în documente. Mihai, fiul lui Mircea, consimte ca privilegiul acordat de tatăl său ciobanilor din Cisnădie - acela de a-şi paşte oile în regiunile muntoase ale |ării Româneşti - să fie prelungit 24. Ungurenii <poenari> s-au stabilit pe văile Topologului, Argeşului, Vîlsanului, Teleormanului (mai la vale) şi pe apa Strâmbei sau Apa Câinelui25. Pe apa Burzii, lângă apa Stâmbei, s-au mai stabilit şi locuitorii satelor +erboieni, veniţi ca păstori din Voila Transilvaniei, fugăriţi de stăpânirea ungurească.

După coborârea ungurenilor, toponimia locurilor se împarte în <pământeni> şi <ungureni>: Albeşti-Pămînteni, Albeşti-Ungureni; Căpăţîneni-Pămînteni şi Căpăţîneni-Ungureni; Cepari-Pămînteni şi Cepari-Ungureni; Oeşti-Pămînteni şi Oeşti-Ungureni; Berevoieşti-Pămînteni şi Berevoieşti-Ungureni etc. Urme ale ungurenilor se mai

21 Comisia Română de Istorie Militară, Centrul de Studii şi Cercetări de istorie şi Teorie Militară - Istoria militară a poporului român, Bucureşti, Ed. Militară, 1984, vol. I, p.1722 Comisia Română de Istorie Militară, op. cit. p. 4423 C. C. Giurăscu - Istoria românilor, vol. II, Editura Fundațiilor, Bucureşti, 1946, p. 53324 Hurmuzachi - Documente, vol. I, p. 50225 Romulus Vuia - Tipuri de păstori la români, Editura Academiei, 1964, p.167

34

34

păstrează în toponimice ca : Ungureni-sat, (în comunele Băbeni, Tituleşti, Brăduţ - la Curtea deArgeş), Ungureni-Valea Iasului, Valea lui Ungureanu, Uliţa Ungurenilor (satul Râca).

O serie întreagă de nume de localităţi din Muntenia amintesc de numele localităţilor din Transilvania, din care proveneau ungurenii : Lisa, Poenari, Stîna Secelenilor, Bran(-Căpăţâneni), Galeş(-Bădulet), patru toponimice Bîrseşti, ca şi Râca etc.

Un termen care atestă coborârea ungurenilor din Transilvania este şi <râcă> (rămas în toponimicele Râca-Veche, Râca-Nouă şi Lacul Râchii). Acest termen apare şi în regiunea Târnavelor cu sensul de <groapă mică, făcută în pământ> cu scopul de a marca limitele unei proprietăţi. În alte regiuni, ca Poiana Sibiului, <a trage o râcă> înseamnă <a marca, a trage o dungă, o linie, pe pământ, cu o bucată de lemn, ascuţită>. De la sensul de <hotar>, s-a ajuns, în Muntenia, la sensul încetăţenit de <ceartă, sfadă, pismă> - datorită faptului că oamenii au început să se certe pe râci - sens cu care-l înregistrează şi limba literară 26, deşi verbul corespunzător - a râcâi - îşi păstrează sensul iniţial de <a scurma pământul..., a zgâria cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument>.

Trebuie să menţionăm că mai există o localitate cu acest nume, tocmai în nordul Maramureşului, la graniţa cu Ucraina, precum şi un pârâiaş care se varsă în Ruscova, cu numele împrumutat de la această localitate. +i localitatea Râca din Maramureş are aceeaşi origine - de la ciobanii <ungureni” ce mergeau cu turmele şi în nord, pe ambii versanţi ai Carpaţilor - dar sensul de <ceartă> în acele locuri este necunoscut.

La origine, <rika> - cu sensul de gaură, crăpătură, linie de demarcaţie - are corespondenţă într-o serie de limbi indo-europene cu sens apropiat, venit poate din ebraică, deşi DLRM 26 îl înregistrează dintr-un vechi slav pyka (citeşte <ruka), sau pykati (ˆ a râcâi). Pentru detalii, vezi G. Giuglea şi M. Homorodean 27.

Documente care să ateste înfiinţarea acestei localităţi cu acest nume nu există.

Ne imaginăm că, la începuturi, faptele s-au petrecut astfel: Pe aceste meleaguri existau faimoasele păduri ale Teleormanului. Cuvântul teleorman e de origine cumană (popor turcic), deli-orman însemnând <pădure deasă>, <pădure nebună>. Oamenii au început să pălăngească (să taie) pădurile (vezi satul Palanga) şi au făcut poiene (vezi satul Poieni) şi silişti (numai în Dobrogea sunt 85 de Silişti, iar, la noi, vezi satele Siliştea-Gumeşti, Siliştea-Grozii) pe care creşteau flori mirositoare (vezi satul Miroşi), făcându-şi bordee şi ocupându-şi câteva prăjini de pământ pentru a-şi înjgheba câte o mică gospodărie. Aceste câteva prăjini de pământ erau despărţite între ele

26 Institutul de Lingvistică din Bucureşti - Dicționarul limbii române moderne (abreviat, DLRM), Editura Academiei, 1958, 961 pag.27 G. Giuglea, M. Homorodean - Correspondances italo-roumaines, Firenze, 1961, p. 71 şi următoarele

35

35

prin r â c i, un fel de şanţuri (gropi) de hotărnicie, realizate prin râcâire.

Din cauză că oamenii au început să se certe pe hotare, pe aceste râci, termenul a căpătat sensul de <ceartă>.

...+i aşa a rămas numele satului, <R â c a> 28.

Locuitorii şi-au aşezat bordeele pe valea râului Strîmba (sau Apa Cîinelui - cum o mai numesc localnicii). Se pune întrebarea de ce Bogdan Petriceicu-Hasdeu 29 o trece în rândul celor 95 de localităţi unde s-au găsit urmele unui trai antic urban ? El a avut ca sursă de informare Dicţionarul topografic al lui D. Frunzescu şi arată că aici a fost o cetate în care s-au găsit ciocane şi topoare neolitice, cărămizi arse şi ceramică, unelte de fier şi lemn, vârfuri de săgeţi şi de lance şi chiar urme funerare.

Localitatea era aşezată la jumătatea drumului dintre Roşiori şi Piteşti şi făcea legătura mai dosnică (faţă de căile de pe Teleorman şi Vedea) între Dunăre, câmpie, deal şi munte, prin oraşele Piteşti şi Curtea de Argeş până pe versanţii Făgăraşului sau spre Câmpulung, Bran, Transilvania.

Probabil că primii locuitori mai păstrau amintirea fostei cetăţi antice şi, după tradiţie, şi-au durat bordeele peste urmele ei...

Primul document care vorbeşte despre aceste meleaguri este un hrisov din anul 1525, al domnitorului Vladislav-voievod, aflat în posesia unui preot, Gheorghe +olzănescu, preot ce i-l prezintă, ca argument în favoarea sătenilor, inginerului hotarnic care a hotărnicit moşia Râca-Pasărea, pentru stabilirea vechilor hotare.

Pentru cunoaşterea împrejurărilor întocmirii acestui hrisov, arătăm că |ara Românească a avut trei domnitori cu acest nume: pe Vladislav I Vlaicu (1364 - 1377), pe Vladislav al II-lea, fiul lui Dan I (1447 - 1448 ; 1448 -1456), şi pe Vladislav al III-lea (1523, 1524, 1525) care se consideră feciorul marelui şi preabunului Vladislav-voievod, deşi unii istorici îl consideră pribeag din imperiu. Vladislav al III-lea vine prima dată la domnie în 1523, numit de sultan 30, şi detronându-l pe Radu de la Afumaţi pentru puţin timp. La 24 mai 1524, turcii ocupă din nou ţara şi-l reinstalează ca domnitor pe Vladislav al III-lea, pentru ca, în septembrie 1524, Radu de la 28 Am discutat problema etimologiei cuvântului râca şi cu profesorul Liviu Onu de la Catedra de limbă română a Universității Bucureşti şi domnia sa a mai emis o teorie care mie mi se pare neconcludentă. Liviu Onu a făcut o legătură între Rîca şi vechiul slav peka (citeşte reká, ˆ râu). Cert este că, înainte de introducerea literelor î şi â, eu am văzut ortografiat pe un vechi hrisov Rêka, şi nu este exclus ca să aibă şi domnia sa dreptate. Poate să fie şi o contaminare între cele două înțelesuri : pyka - peka - râca. Cuvântul apare şi în ebraică, cam cu acelaşi sens. Aşadar, are o istorie destul de veche şi e greu să-i deslegăm misterul.29 Bogdan Petriceicu Hasdeu - Istoria critică a românilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 58630 Comisia română de istorie militară, Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară - Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 384

36

36

Afumaţi să se afle din nou în scaun cu ajutorul Băniei craiovene, reinstalare importantă pentru istoria română deoarece, în cursul ei, sultanul a renunţat la intenţia de a transforma ţara în paşalâc şi a acceptat să trateze cu românii <în vechile condiţii>, drept care Radu de la Afumaţi a mers la Poartă 31 în decembrie 1524 - ianuarie 1525, a obţinut recunoaşterea ca domn şi a încheiat un tratat (foedus) în care se prevedea ca sultanul să numească domn pe unul dintre românii aflaţi la dânsul, iar românii să plătească tribut tot ca mai înainte ‚..., iar turcii să nu mai aibă după aceea nici o putere în provincie 32. Luptele pentru domnie n-au încetat, ajungându-se chiar la situaţia a două domnii concomitente în ţară, ca cea din 1525, an în care se găsesc documente emise atât de Radu de la Afumaţi (pe 24 iulie, 8 septembrie) care se afla la Târgovişte, cât şi de Vladislav al III-lea (pe 19 aprilie, 30 mai, iulie, 18 august) care se afla la Bucureşti.

Hrisovul menţionat este tradus pre limba rumânească, asemenea de pe hrisovul slavonesc, de Lupu, dascălu slavonescu de la Școala Domnească din Bucureşti, şi, unde cuvintele nu se mai înţelegeau, fiind şterse de vreme, am lăsat nescris - ne lămureşte dascălul Lupu.

În document (v. Anexe), Vladislav al III-lea dă poruncă logofătului Vişan (şeful cancelariei) şi popii Drăgoi ca moşia Unghiului (adică moşia Unghenilor) de la Plescăriţa până în Valea Scoruş să fie dată boierilor ce l-au ajutat să reia Domnia. Deşi documentul nu pomeneşte nimic despre satul Rîca, acest sat era aşezat pe această moşie şi presupunem că boierii aceştia erau locuitori ai satului şi se numeau : Voicu, +erban, Dragomir, Oancea şi Tudor, boieri care primesc în dar această moşie.

P rimul document despre Râca este un hrisov emis de Radu

Mihnea–voievod la 14 iulie 1615 (reprodus în Anexe), din care reiese că localitatea era vestită în vinărit şi aparţinea, ca sat mănăstiresc, dăruit, Mitropoliei de Târgovişte.

În anul 1680, uncheşul Dragomir, un urmaş al celui ce primise o parte din moşie de la Vladislav-voievod, face danie partea lui din moşia Râca Mănăstirii Aninoasa, el nemaiavând moştenitori.

În anul 1684, şi Tudor - sau Tudorache, cum se menţionează în document - urmează exemplul fratelui său, Dragomir, făcând danie aceleiaşi Mănăstiri Aninoasa satele Râca şi Strîmba (dispărut azi). Tudorache fusese vel-clucer, boier care se ocupa cu aprovizionarea curţii domneşti şi, pentru loialitatea lui, fusese blagoslovit cu cele 2 sate.

În anul 1685, august 10, Mitropolia de Târgovişte scria popii Gheorghe, care avea în subordine şi un schit de călugări, să lase biserica în pace şi pe călugări să ia venitul moşiilor. Acel schit de

31 Radu Popescu - Istoriile, p. 40 ( citat în ‚ 14 ƒ, pag.385)32 * * * Călători străini, vol. I, p. 179 (citat în ‚31 ƒ, pag 384)

37

37

călugări era închinat Mănăstirii Aninoasa din Muscel de către Monahul Macarie, fiul lui Bogoslav.

Între 1685 şi 1830, moşia Râca s-a desprins de mănăstire, căci, la 1830, ea aparţinea serdarului Tudorache Râculescu care prevăzuse în testament să o lase mănăstirii Pasărea după moartea lui.

După această dată, documentele se înmulţesc, Râca devine Căpitănie a Înaltului Scaun al Dreptăţii pe lângă Domnie, un fel de centru militar al mai multor localităţi, jucând şi un rol administrativ şi, mai ales, judecătoresc pe lângă Vornicie (ˆjudecătorie).

Într-un Extras din statistica făcută în anul 1810 din ordinul armatelor ruseşti de ocupaţie (ducument păstrat la Academie, în manuscris cu litere chirilice), satul Râca-Nouă, cu biserica cu hramul Sf. Dumitru, avea 6 preoţi şi 2 diaconi la o populaţie de 435 de suflete, din care 250 suflete bărbăteşti şi 185 suflete femeieşti, în timp ce satul Râca-Veche, cu biserica de lemn cu hramul Sfântului Paraschiv, mai avea doar 1 preot şi 2 diaconi la o populaţie de 220 de suflete, din care 99 suflete bărbăteşti şi 121 suflete femeieşti. După cum se vede, populaţia din Râca-Nouă se dublase faţă de populaţia rămasă în vechea vatră, mereu în descreştere.

După anul 1830, vechea vatră a satului începe să fie părăsită, satul începe să se destrame, mulţi locuitori mutându-se de pe pământurile lor cam la 6 km spre est, lângă satul Bucov, formând un sat nou – Râca Nouă.

Deja pe la 1833, Râca din Strîmba e ignorată şi apare pe Harta administrativă a Țării Româneşti din 1833 pe un nou amplasament (cătunul Moşteni) sub denumirea de Râca-Nouă. După un timp de la mutarea aproape a întregului sat în noua vatră, este rândul acesteia să fie numită Râca-Veche, deoarece, ca urmare a efectului natalităţii şi a venirii altor locuitori, are loc un proces de roire spre o altă vatră, mai la sud, ce capătă numele Râca-Nouă, denumiri ce se menţin şi în prezent.

În anul 1853 satul se afla împărţit încă în două : Râca Veche, pe vechiul amplasament, la Strîmba, numit mai târziu şi Odaia Veche, cu circa 40 - 50 de fumuri, şi satul Râca Nouă pe noul amplasament. Mutarea satului se făcuse din două motive : întâi, pentru că pământurile erau departe de sat şi erau jefuite de străinaşi; în al doilea rând, pentru că fanariotul Gherasie Guma, care avea o mare moşie, dar nu avea oameni de muncă, a insistat pe lângă Înaltul Scaun al Dreptăţii ca satul să se mute lângă moşia lui, lângă Siliştea-Gumeşti. Aici s-a format, mai întâi, cătunul Moşteni, amplasat la capul moşiei, pe lângă care s-au aşezat şi ceilalţi locuitori veniţi din vechea vatră, drept care şi-a luat ulterior numele de Râca-Nouă. Vechea vatră, de la Strîmba, n-a dispărut şi se numeşte Râca-Veche.

Această împărţire a satului Râca în două - Râca-Veche şi Râca-Nouă - o găsim pe o hartă a Statului Major Austriac din 1853, din care s-a extras schiţa prezentată mai jos, hartă pe care, alături de satul Râca, mai apar şi satele Bucov, Adunaţi şi Pistoleşti (dispărut azi).

38

38

În decurs de circa 40 de ani, satul îşi mută amplasamentul, iar grupul celor câteva case care mai rămăseseră la Strâmba este denumit şi Odaia-Veche, adică oamenii îşi făcuseră odăi noi, pe noul amplasament, iar acolo, pe vechiul amplasament, rămăseseră odăile vechi. Oamenii ziceau adesea : <mă duc pe la vechea odaie> şi, de aici, denumirea de Odaia-Veche. Această caracteristică se manifestă în toată Câmpia Munteană, mai ales în zona Burnasului, pentru a muta pe oameni mai aprope de pământuri. Odăile (<< de la turcescul odá ˆ încăpere) sunt casele vechi, părăsite, dar şi cele noi, construite în noile vetre. Mai tărziu, cuvântul odaie capătă sensul de cameră nelocuită, unde oamenii îşi primesc oaspeţii şi unde-şi păstrează lada de zestre, ţoalele, hainele, macatele etc.

‡ ‡ Pistoleşti Bucov

‡ Adunaţi

‡ 6 km ‡ Râca-Veche (Odaia Veche) Râca-Nouă (pe vechiul amplasament strămoşesc de la Strîmba) (în vatra cătunului

Moşteni)

Localitatea Râca de azi este formată din două sate: Râca-Veche (Moşteni) şi Râca-Nouă. Despre Râca-Veche (numită Rîca-Nouă între circa 1800 şi după 1853) am vorbit mai sus cum s-a format: prin mutarea de la vestul moşiei (de pe apa Strâmbei) la estul moşiei, pe apa Bucovului, unde, mai întâi, s-a format cătunul Moşteni care avea legături directe cu vechiul sat (numit mai târziu doar Odăile Vechi) prin drumul moşnenesc denumit Faşa bisericii, lângă moşia bisericii; apoi, în jurul cătunului Moşteni, s-a format întregul sat cu neamurile lui: Popii, Ungurenii, Pernii, Boldeştii, Buleştii, Bataleştii etc. Rîca-Nouă, format prin roire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a aşezat la sud de Rîca-Veche, peste Dealul Purcarului, cu oameni din Rîca-Veche, Siliştea-Gumeşti, Bucov sau cu oameni veniţi chiar din Moldova - cătunul Moldoveni. Satul a fost un timp aparţinător de

39

39

comuna Siliştea-Gumeşti, dar, mai tot timpul, a avut legături cu satul Rîca-Veche.

Denumirile celor 3 vetre ce compun actualmente localitatea Rîca s-au modificat în timp conform schemei următoare:

Râca (pe apa Strâmba) Râca Veche Odăile sau Odaia Veche Cătunul Moşteni (pe apa Bucovului) Râca Nouă Râca Veche (cătun, peste dealul Purcarului) Râca Nouă

Din punct de vedere religios, satul a fost tot timpul în parohia Râca-Veche; oamenii aici au venit la biserică, aici şi-au îngropat morţii. Ei au muncit pe moşiile boierilor Guma şi Belu şi tot din aceste moşii au fot împroprietăriţi la 1864, 1878, 1918, 1946.

7.2. - Bucov - cadru istoric

Deşi de origine slavă - yk (citeşte <buc> ˆ fag) ‡ ob

(citeşte <ov> ˆ de) ˆ <de fag> - nu posedăm documente care să ateste acest nume - Bucov - din vechime. Prima atestare documentară a numelui se găseşte menţionată în hrisovul dat de către Alexandru-Voievod, în anul 1569, septembrie, scris după sârbie în româneşte de către Grigorie, logofătil Colţei.Adevărat este că, pe aceste meleaguri, au fost cândva întinse păduri de fag. Una dintre tarlalele cele mai fertile, care au aparţinut acestui sat, s-a şi numit La Fagi. Bătrânii au lăsat, prin tradiţie, generaţiilor viitoare ştirea că aici erau fagi seculari, rămaşi din faimoasele păduri ale Teleormanului, păduri care, cu timpul, s-au uscat sub influenţa condiţiilor naturale sau au fost tăiate pentru crearea de terenuri agricole.

Cu această denumire - bucov - slavii au botezat, mai întâi, pădurea, apoi râul din apropierea satului, după care satul însuşi şi-a luat denumirea de la râu.

Primul document care atestă formarea nucleului acestui sat datează din anul 1830 (legalizat de Arhivele Statului la 12 august 1894, sub nr. 430) şi este Testamentul Serdarului Teodorache Râculescu (v. anexe), serdar care lasă moşia pe care se afla satul Adunaţi (componentă premergătoare a satului Bucov), ca danie, mai întâi, soţiei soţiei sale, Anica, şi, apoi - neavând urmaşi, după moartea nevestei - Mănăstirii de maici Pasărea din judeţul Ilfov.

40

40

Serdarul 33 Teodorache Râculescu a mai avut un frate, venit diacon în sat, numit Stancu. Stancu Diaconu a avut cinci copii: Pană, Pîrvu, Dragomir, Gherghina şi Ioana. Cu toţii au format cătunul Diaconeşti în jurul bisericii din deal, întins cam de la podul de peste Bucov până la ieşirea din sat, spre Miroşi.

Până la 1600, nu se află nici un act în care satul să fie atestat. Primele date sigure datează cam de pe la 1750, dar numele îi apare abia în 1853, pe harta statului major austriac, editată de Papazoglu şi alţii.

La 1862, satul Bucov era format din următoarele cătune :- Cătunul Betegi - ca primă aşezare compusă din 6 - 7 fumuri

(familii) - aşezată prin luminişurile pădurii şi văii, la nord de comună. Cătunul s-a format prin roirea altor sate din împrejurimi - Pistoleşti (care s-a desfiinţat), Căldăraru, Strâmbeni şi Izvoru; formându-se astfel, el s-a mai numit şi satul Adunaţi.

- Satul Pistoleşti era aşezat pe apa Bucovului, lângă pădurea Piscului. El purta numele întemeietorului său, Popa Pistol, un preot furat de săteni din Izvoru. Preotul fusese în oastea lui Tudor Vladimirescu şi şi-a luat numele de la pistolul ce-l purta la brâu, rămas din timpul răzmeriţei de la 1821, şi cu care lupta alături de săteni împotriva cetelor de turci care dădeau iama prin sat. Popa Pistol a slujit după Stancu Diaconu la biserica de lemn din Bucov a Diaconeştilor, ridicată de aceştia pe moşia lor - Diaconeasa - moşie ce se întindea din apa Plescarei până la apa Bucovului, iar spre miază-noapte se mărginea cu moşia Mănăstirii Aninoasa din Muscel.

Satul a fost bântuit de o mare ciumă. Trebuie să amintim că, între anii 1784 şi 1831, au fost vreo 14 epidemii de ciumă şi holeră, care au decimat populaţia. Satul - <sat blestemat de Dumnezeu> - s-a <risipit>, majoritatea locuitorilor murind în faimoasele gropi cu var ale ciumaţilor sau rămânând cu diferite beteşuguri. Aceştia şi cei câţiva locuitori din sat, care au mai scăpat, şi-au abandonat bordeele şi s-au risipit pe dealul din apropiere, formând o nouă localitate - satul Betegi (Adunaţi). (N.A. - Aceste date provin de le Ioniţă Marin Pistol - urmaş al lui Popa Pistol - care a slujit ca preot între 1860 - 1913, şi mi-au fost transmise de Ghorghe Popescu, urmaş al lor).

Trebuie să menţionăm că urmele bordeelor satului Pistoleşti se mai văd şi astăzi pe malurile apei Bucovului: cărămizi, vetre, ceramică, unelte etc.

- Cătunul Ciuculeşti era aşezat la capătul de apus al moşiei Mănăstirii Aninoasa din Muscel, pe apa Strâmbei - numindu-se, la început, Strîmba - lângă vechea aşezare a satului Rîca. El este întemeiat de un locuitor fruntaş din Strîmba, pe nume Ciucă, care se mută cu copiii şi rudele spre răsărit, lângă Diaconeşti.

Atât Ciuculeşti, cât şi Betegi, erau aşezate pe moşia Strîmba, moşie care, la 1684, este dată cu hrisov de către +erban Cantacuzino

33 Serdar ˆ inițial, desemna un dregător domnesc cu atribuții militare - comandant de călărime - ulterior denumind un boier de rang mijlociu

41

41

(înainte cu patru ani de a muri) lui biv-vel-clucer 34 Tudoran care se călugărise şi dăduse moşia ca danie Sfintei Mănăstiri Aninoasa din judeţul Muscel. Între 1830 - 1842 găsim moşia sub denumirea de Burdea-Căldăraru. Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, la 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat moşia, ca loturi, sătenilor din Ciuculeşti şi Betegi. Însă, la 1840, hotarele moşiei erau următoarele : - la răsărit - moşia Izvoru a lui Tache Budişteanu şi a lui aga Costache Belu din Tătărăşti ; - la apus - moşiile moşneneşti Cioceşti şi Băbeni-Negoiu ; - la miază-zi - moşia Rîculescu a răposatului medelnicer 35 Tudorache Serdarul şi moşia moşnenească Cheleasca ; - la miază-noapte - Valea Bucovului până în Valea Burzii şi moşia moşnenească Strâmbeni.

- Cătunul Răiculeşti, aşezat între moară şi dispensarul comunal, îşi are obârşia în comunele Icoana şi Băliganu pe Olt, ai căror locuitori, plecaţi cu oile spre răsărit să-şi găsească loc bun de păşunat, au fost surprinşi de legile ţării din 1700 - 1750, de a-i statornici, drept care s-au stabilit aici, făcându-şi bordee. Partea Răiculeştilor dinspre miază-noapte sunt descendenţi din două neamuri : Nedeie Neamu - boier - şi Popa Preda. Răiculeştii au fost împroprietăriţi pe moşiile mănăstirii Aninoasa şi a lui Aga Costache Belu în anii 1864, 1878, 1894, 1921, 1945 şi 1990.

- Satul Purcăreşti (Porcăreşti) îşi trage originea dintr-un Porcaru - probabil păzitorul cirezii de porci ai moşiei - şi se bucură de o vechime apreciabilă, de pe la 1400 - 1500 36. El se află aşezat pe şoseaua Popeşti - Căldăraru, cam la jumătatea distanţei dintre ele şi nu trebuie confundat cu satul Purcăreni, aşezat pe partea stângă a Teleormanului pe la 1830, pe moşia lui +tefan Belu, format din păzitorii de porci veniţi din Glavaciog şi Voineşti.

La 1848, clăţăul (ˆ cătun) Porcăreşti, având câteva (10 - 15) fumuri, făcea parte din comuna Popeşti, împreună cu Palanga şi Izvoru de jos.

34 biv-vel-clucer ˆ boier însărcinat cu aprovizionarea curții domneşti35 medelnicer ˆ boier de rangul al doilea, care punea masa şi servea bucatele domnitorului36 B.P. Hasdeu, în Originea agriculturii la români, arată că, în Muntenia, porcăritul sau “zeciuiala la porci” era pe locul al doilea după “oierit” - zeciuiala la oi - ceea ce demonstrează că se creşteau cirezi mari de porci, atât de către țărani şi boieri, dar şi de mânăstiri, cirezi ce erau date în grija porcarilor. Între creşterea oilor şi a porcilor, oamenii preferau creşterea porcilor dintr-un motiv bine întemeiat: turcii, care erau de religie musulmană, nu mâncau carne de porc, ci doar carne de oaie sau vite cornute. După porcărit, pe locul al treilea era albinăritul - zeciuiala la mierea de albine - şi, în al patrulea rând, căblăritul (<căbală“ ˆ găleată), adică zeciuiala la cereale, ceea ce ne arată că agricultura se făcea pe terenuri mici şi nu era dezvoltată. În sfârşit, pe locul al cincilea era vinăritul (zeciuiala la vinațuri).

În secolul al XVII-lea, se schimbă ordinea, porcăritul şi oieritul trec pe locul al patrulea, iar căblăritul (agricultura) pe locul al doilea, pentru a ajunge pe locul întâi începând cu secolul al XVIII-lea.

Aşadar, în secolele al XIV-lea - al XV-lea, apar multe sate de porcăreni; numai în comuna noastră avem 2 sate: Purcăreni şi Purcăreşti

42

42

Înainte de 1864, cele câteva gospodării din Purcăreşti erau aşezate pe dealurile şi văile din apropiere, locuitorii lor fiind clăcaşi pe moşia Tătărăştii de Sus, a lui +tefan Belu. La 1864, satul făcea parte tot din comuna Popeşti-Palanga şi avea 56 de familii de clăcaşi, dintre care 6 locuitori fruntaşi au fost împroprietăriţi cu câte 11 pogoane fiecare, 44 de mijlocaşi cu câte 7 pogoane şi 19 prăjini, iar 6 pălmaşi cu câte 498 de stânjeni pătraţi. La fiecare li s-a dat loc de casă şi de grădină, iar satul a fost dat la linie 37, toate gospodăriile fiind mutate pe o parte şi pe alta a şoselei trasate tot atunci. În total s-au dat din moşie 458 pogoane şi 2,5 prăjini. La acea dată mai existau patru urmaşi din moşul lor întemeietor : fruntaşii Trâncă Purcaru şi Stan Purcaru şi mijlocaşii +tefan Porcaru şi Nedelea Purcaru.

Din Cartea de hotărnicie...38, mai aflăm că, pe scursura veche a văii Bucovului, mai era o moară făcăleaţă, care s-a stăpânit de locuitorii cătunului Porcăreşti până la 1890, când, venind apele mari, au înecat-o, potmolind moara şi iazul şi au mutat cursul văii Bucovul pe scursura lui actuală.

Satul Purcăreşti era închis cu gard de nuiele şi era păzit de un locuitor ce stătea la capul satului dinspre Palangă, pe nume Gârea, iar locul pe unde intrau oamenii în sat se numea Poarta Gârii, rămânând până astăzi ca toponimic al satului.

- Cătunul Băjeneşti, aparţinând satului Purcăreşti, era format din ţărani băjeniţi (fugiţi de pe alte moşii) aşezaţi de la locul numit Pătulul de rezervă (unde este construită şcoala de la răspântie) şi până la islazul satului, spre pădurea Bucovului. La 1864, mai existau un număr de 5 familii - 2 familii fruntaşe, 2 mijlocaşe şi una pălmaşă - toate cu numele de Băjan, rude din moşul lor, Băjan. Menţionăm că erau considerate familii fruntaşe familiile cu 4 boi, mijlocaşe cu 2 boi, iar pălmaşii nu aveau animale.

Din aceeaşi Carte de hotărnicie menţionată, reiese că acest sat a fost împroprietărit pentru prima dată la 1864, până atunci locuitorii lui fiind clăcaşi pe moşia lui +tefan Belu. Împroprietărirea s-a făcut din aceeaşi moşie, în vestul satului, pe loturile numite comune, până aproape de Palanga, iar, spre sud, până la pădurea Bucov (aşa-zisele jumătăţi) total 458 pogoane şi 2,5 prăjini.

A doua împroprietărire s-a făcut în anul 1918, din acelaşi trup de moşie (între Palanga şi Izvoru de jos), pe loturile din parcela La Fagi şi pe loturile din sud de pădurea Bucov, pe parcela Tudoria.

Împroprietărirea din 1946 s-a făcut pe loturile din estul satului, din moşia Rîca-Pasărea a lui Ion Angelescu: s-a pornit din proprietatea lui Sandu Penescu şi s-au măsurat 87 de loturi peste Drumul ăl Mare până la cota 950 / 951 (a se vedea harta cu planul moşiei Rîca-Pasărea, executată pe 21 sept. 1946, cu 87 de loturi în suprafaţă de 44,0837 ha).

37 <Darea la linie” - acțiune de sistematizare teritorială corelată cu împroprietărirea țăranilor, promovată de domnitorul A. I. Cuza la 1864. Odată cu împărțirea parcelelor, s-au trasat şi şoselele (<liniile”)38 * * * Carte de hotărnicie a satului Porcăreşti, p. 12

43

43

Capitolul 8L O C A L I T A T E A R â C A -

ÎN CONFRUNTARE CU ISTORIA

După retragerea tătarilor, apele migratorilor s-au mai liniştit,

dând răgaz oamenilor să-şi înjghebeze satele. În ianuarie 1595 oştile române, conduse de fraţii Buzeşti, bat hoardele tătărăşti la Putineiu, +tefăneşti şi +erpăteşti, lupte la care au luat parte şi plescărenii din satele aşezate pe valea Plescării în frunte cu căpitanul Ciupagea, care a înfiinţat satul Ciupagu de la Humele, retrăgându –se apoi cu cetaşii săi pe Valea Burzii, pe dreapta râului Teleorman, râdicând o biserică. Dar nu a trecut mult şi o nouă ameninţare venea peste ţara noastră : este vorba despre turci.

Turcii au ţinut sub stăpânire circa 500 de ani |ările Româneşti. În incursiunile lor prădau satele, confiscau vitele, luau cerealele. Satele erau nevoite să se apere cu cete de ţărani, ajutaţi de arnăuţi 39. Satele din localitatea noastră au amintiri tragice despre acele timpuri, care se oglindesc în toponimia locală, în poveşti şi istorioare.

Satul Purcăreşti se închide cu gard de nuiele împotriva jivinelor, dar şi a tâlharilor de turci care-i atacau pe localnici în cete, călări, luându-le avutul. La vest de sat era o poartă mare, numită Gârii (astăzi rămas ca toponimic), care stătea închisă şi era păzită de Gârea, un locuitor de la marginea satului, care, atunci când se apropia primejdia, trebuia să dea cu cornul pentru a înştiinţa întregul sat.

În satul Râca, avem multe toponimice care ne vorbesc despre acele vremuri: Fântâna Turcului, Dealul Turcului, La turci, dar şi antroponimice : Sandu Paşii, Beiu, Turcu etc.

Un eveniment important, de la începutul secolului al XIX-lea din |ara Românească, l-a constituit zavera 40 de la 1821, condusă de Domnul Tudor. Evenimentele de atunci au zguduit puternic şi satele noastre. Aflate nu departe de zonele unde au avut loc acţiunile pandurilor 41, satele au fost scotocite de turci pentru a-i descoperi pe pandurii sau pe eteriştii 42 care, după nimicirea lor la Drăgăşani, se răspândiseră ca potârnichile prin satele şi pădurile din apropiere. Unul din panduri fusese şi Popa Pistol Marin care, la început, se ascunsese într-o chilie de călugări, apoi se retrăsese în satul Izvorul. De aici îl tocmesc ca 39? arnăut ˆ mercenar (albanez) recrutat de domnii fanarioți sau servitor înarmat al unui boier ‚DLRM ƒ40 zaveră ˆ revoltă, răscoală, răzvrătire; de la Zaveră, nume dat răscoalei greceşti din 1821 împotriva stăpânirii turceşti ‚DLRMƒ 41 Termenul pandur defineşte pe soldatul din oastea pământeană neregulată de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul următorului (oaste alcătuită în special de olteni), dar, mai ales, este luptătorul oltean din oastea lui Tudor Vladimirescu. Ulterior, pandur este ostaş în serviciul poliției, după desființarea vechii miliții naționale ‚DLRMƒ42 eterist ˆ revoluționar grec de la 1821, partizan al mişcării patriotice greceşti Eteria pentru eliberarea Greciei de turci, înființată la începutul secolului al XIX-lea.

44

44

popă locuitorii din Bucov unde întemeiază ulterior satul Pistoleşti. Pistolul ce-i mai rămăsese din zaveră şi cu care-i fugărea pe turci în fruntea cetelor de ţărani, s-a transformat în nume : Popa Pistol. El a povestit multe despre moartea tragică a lui Tudor, despre soarta unor panduri pe care-i măcelăriseră turcii în pădurile Drăgăşanilor.

După înfrângerea ultimei rezistenţe a pandurilor, pe Olt, vara, se începe o aprigă vânătoare a lor, a familiilor şi rudelor apropiate, de către armatele turceşti. Mulţi dintre panduri fug cu familiile lor peste Olt şi trec în Vlaşca, Teleorman, Argeş unde se aşează fie prin păduri - ca în pădurea Strâmba - fie pe noi vetre de sat : Olteni, Stroieşti. Ei se stabileau iniţial la poalele pădurilor, cu oi, cu vite, cu căruţe, feriţi de lume şi gata oricând să ia drumul codrului, după care, după ce trecea primejdia, ieşeau în poiene şi îşi întemeiau sate. Stăpânirea îi statornicea acolo unde-i găsea recensământul, aşa cum i-a statornicit pe Răiculeşti, ciobani de dincolo de Olt, veniţi prin părţile noastre după păşuni - cum declaraseră ei, mincinos.

Revoluţia de la 1848 a avut răsunet şi pe meleagurile noastre. Aşa-zisa <intelectualitate> formată mai ales din preoţi, la care se adăugau şi oamenii stăpânirii locale - pârcălabii (primarii), postelnicii, mazilii - era la curent cu ce fac <bonjuriştii> şi ce vor ei, dar mare parte din ea era refractară la acţiunile acestora şi privea cu bucurie înfrângerea revoluţiei. Drumul lui Nicolae Bălcescu în geamia turcească spre exilul lui din Italia era povestit de un apropiat funcţionar al vămilor de la Calafat, care asistase la trecerea geamiei prin port spre Constanţa.

Sătenii din localitatea noastră au privit cu o mare bucurie actul istoric al Unirii Principatelor de la 24 Ianuarie 1859. Reformele cu caracter democratic, înfăptuite în timpul domniei lui Cuza, reforme ce au contribuit la progresul general economic, social, politic şi cultural al ţării, au fost susţinute cu entuziasm de ţăranii din Rîca. Ei au participat cu tot sufletul în 1864 la consultarea voinţei poporului de către Cuza şi s-au pronunţat cu hotărâre pentru ratificarea celor două legi fundamentale : legea electorală şi, mai ales, legea agrară, care a fost primită cu nespusă bucurie de locuitorii satelor noastre, majoritatea clăcaşi pe moşiile boiereşti sau mănăstireşti, care acum deveneau proprietari de pământ. Acum se <dau la linie> satele Purcăreşti, Băjeneşti, Rîca şi Adunaţi, se formează noi drumuri, mai apropiate de nevoile ţăranilor, se dau locuri de casă şi de grădinărit 43. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza era foarte popular în rândul sătenilor : Domnu’ Cuzescu - cum îi ziceau ei - ne-a făcut oameni, el ne-a scos din bordeie şi ne-a dat satele la linie, el ne-a dat pământ şi ne-a scos din sărăcie 44.

În timpul Războiului de Independenţă (1877), locuitorii din satele noastre au strâns hrană (animale, cereale, păsări şi brânză) şi îmbrăcăminte (flanele, obiele de aba, ciorapi de lână şi căciuli) pentru 43 Vezi Cartea de hotărnicie a terenurilor delimitate locuitorilor din comuna Bucovu-Adunați, județul Teleorman ... - op. cit.44 Declarație a lui Gheorghe Tuțan despre impresia tatălui său asupra lui Cuza

45

45

a le duce pe front. Pentru a le transporta, s-au rechiziţionat care cu boi şi cai, ce au trecut Dunărea pe la Calafat şi s-au dus direct pe poziţii, în Bulgaria, împărţindu-li-se soldaţilor cele strânse. La lupte au participat şi mulţi săteni (fără să fie o evidenţă a lor) care s-au remarcat în lupte. Regimentele 1, 4, 10 şi 15 Dorobanţi (infanterie), precum şi 2, 8 şi 9 Călăraşi (cavalerie), din care făceau parte şi ostaşi de-ai noştri, au fost evidenţiate prin Ordinul de zi din 10 noiembrie 1877 al colonelului George Slătineanu, pentru eroismul lor în cucerirea Rahovei.

Despre Răscoala din 1907 avem multe mărturii scrise de la învăţătorul Tache Dumitrescu. El ne povesteşte că, în satul Râca, nu s-a aprins flacăra răscoalei, dar au fost oameni care au participat la răscoală în satul alăturat, Siliştea-Gumeşti, unde au dat foc magaziilor şi conacului boierului grec Guma. Alţi săteni din satul Purcăreşti, în frunte cu Radu Banii, au participat la răscoală în satul Tătărăşti, dând foc conacului lui +tefan Belu. Acest lucru se explică prin faptul că noi nu am avut, în acel timp, un moşier în sat. Câţiva oameni, plecaţi de la cârciumă, seara, mai mult beţi, auzind ce s-a întâmplat în Siliştea-Gumeşti, au fost să prade pe negustorul Mărchidan, dar, când a ieşit pe prispă şi a tras un pistol, toţi s-au răspândit ca potârnichile - povesteşte Tache Dumitrescu într-un raport către Eforia +coalelor. El le comunică că a luat şi măsuri să nu se mai dea băutură pe la cârciumi şi să nu se mai ia sătenii după orice muscă care bâzâie pentru a-i întărâta.

Primul Război Mondial (1916 - 1918) a însemnat şi pentru locuitorii din Râca alt prilej de privaţiuni. În noaptea de 14 spre 15 august 1916, când armata română a început ofensiva, din localitatea noastră se găseau mobilizaţi circa 120 de soldaţi care au plecat, la sunetul goarnelor şi al bătăilor clopotelor, la arme, lăsându-şi acasă neveste, copii, fraţi, surori şi părinţi în lacrimi. Aproape un sfert din cei plecaţi au căzut pe câmpurile de luptă de la Dragoslavele, Mateiaş sau în tranşeele din Moldova. Mulţi au fost luaţi prizonieri şi duşi în lagăre în Austria sau Germania, iar un număr destul de mare dintre cei ce-au avut norocul să se întoarcă acasă, au venit bolnavi, răniţi şi şi-au dat şi ei sfârşitul în câţiva ani.

|ăranul Ion Tănase (1892 - 1943), la numai 24 de ani, a fost luat prizonier de nemţi la Mateiaş, pe Măgura Mateiaşului, a fost dus mai mult pe jos până în Bavaria şi închis într-un lagăr de prizonieri de mai multe naţionalităţi. Aici erau puşi la cele mai grele munci şi li se dădea să mănânce ciorbă de <ham-ham>, adică de câine tăiat (după declaraţia lui verbală). Lăsase acasă trei copii - o fată şi doi băieţi - în grija bunicilor, căci soţia-i era decedată. A scăpat cu fuga şi s-a rătăcit, venind acasă după patru ani, în 1919, contactând, între timp, şi o boală de plămâni (oftică), care i-a fost fatală, decedând la numai 50 de ani.

În timpul ocupaţiei nemţeşti, armatele au fost cartiruite în localul şcolii din Rîca, proaspăt construit; caii au fost adăpostiţi într-o sală de

46

46

clasă şi soldaţii în alta. Atunci a fost distrusă şi cea mai mare parte a arhivei şcolii, care se afla în nişte dulapuri. Ofiţerii fuseseră cartiruiţi pe la casele mai înstărite. Ziua, soldaţii germani umblau după hrană şi îmbrăcăminte prin sat. Tudor Dobre (Duran, pe poreclă) povestea urmaşilor cum au venit soldaţii nemţi la el, ziua-n amiaza mare, şi i-au răsturnat ştiubeiele cu albine şi i-au luat toţi fagurii şi-au plecat cu ei. În altă zi, au găsit o nepoată de numai doi ani, dormind, şi i-au tras pătura de sub ea, i-au luat cojocul cu care era învelită şi au plecat cu ele, lăsând copilul plângând, speriat.

Renumită a rămas o femeie, pe nume Fulga, pentru comportările ei urâte, o colaboraţionistă care stătea mai mult cu nemţii şi-i îndruma pe unde să dea iama. Ea le învăţase şi limba şi devenise <tălmaci>, un fel de traducătoare, în raporturile lor cu autorităţile locale şi cu sătenii.

După rechiziţiile masive, care s-au făcut de armata română pentru a juta frontul, nemţii aproape că au sărăcit satul, luând de la săteni tot ce găseau : animale (porci, vaci, oi, capre), păsări (găini şi raţe), fân, cereale pentru cai, îmbrăcăminte (piei de miel şi de oaie, flanele), pături, brânză, fasole, ceapă şi usturoi.

După retragerea nemţilor, satul - ca, de altfel, întreaga ţară - a rămas pustiit şi bântuit de boli, iar oamenii sărăciţi şi înfometaţi. Mulţi săteni şi-au dat viaţa pe câmpurile de luptă precum Barbu Dumitru, Nicu Trăncan, Purcaru Ion, Arvat Dobre etc., în urmă rămânând femei îndurerate şi copii, pe drumuri.

Al doilea Război Mondial (1939 - 1945), ne-a implicat şi pe noi la 22 iunie 1941 prin ordinul Mareşalului Ion Antonescu (Fraţi români, vă ordon treceţi Prutul, zdrobiţi duşmanul din răsărit ...) ordin care era aşteptat de întreaga ţară, după ultimatumul brutal al ruşilor pentru cedarea Basarabiei în 1940. Talpa ţării - ţăranii - prin mobilizarea generală, au plecat la gară, la tren, în bătaia clopotelor, cu tăgârţa la spinare, lăsând iar neveste, copii, părinţi, fraţi şi surori în lacrimi, la chemarea mareşalului, pentru întregirea ţării, însufleţiţi de un patriotism fără seamăn. +i copiii cântau pe melodia rapsodiei lui George Enescu: +apte mere-ntr-o basma / +i-am plecat la Moscova ...

Din localitate au fost mobilizaţi peste 200 de ostaşi. Dintre aceştia, peste 50 nu s-au mai întors niciodată acasă pentru a se întâlni cu cei dragi. A fost pusă pe spinarea celor rămaşi o fiscalitate excesivă, un număr destul de mare de rechiziţii, sărăcindu-i şi dezamăgindu-i. Femeile cu bătrânii şi cu copiii, rămaşi fără sprijin, s-au chinuit să strângă recoltele din toamna anului 1941 şi să semene grâul în primăvara anului 1942. Tristeţea a cuprins întregul sat când au început să vină primele ordine de pe front, destul de tragice. Aproape în fiecare zi câte-o familie intra în doliu, primind vestea fiului sau a soţului mort ori dispărut pe front. Se făceau înmormântări cu sicrie goale şi se blestema ziua când s-a declanşat acest măcel. Mai mare a fost dezamăgirea oamenilor când au început să apară primii răniţi sau primii martori ai bătăliilor de la Cotul Donului, de la

47

47

Stalingrad sau de pe malul Mării de Azov, în Peninsula Crimeea. Au început să circule poveşti incredibile, cu morţi aruncaţi în gropi comune, sfârtecaţi de faimoasele catiuşe sau cu prizonieri care nu mănâncă decât boabe de porumb. Cetăţeanul Stancu Andreescu a avut doi fii plecaţi la război, pe Andreescu Gheorghe şi Andreescu Ioniţă ; după aproape un an, a primit ştirea că unul (Gheorghe Andreescu) a murit la Cotul Donului şi celălalt a fost dat dispărut. A fost o jale cumplită, tot satul a plâns soarta acestei familii. +i asemenea cazuri erau aproape zilnic.

La Odesa, s-au remarcat în lupte Marin Pârvulescu, Voicu Băjan, Antonescu Ion, Anghel Voicu, Raicu Sandu, Burcea Zamfir, Stoian Florea, Dumitrescu Florea, Drăghici Ilie şi alţii care au fost felicitaţi personal de Mareşalul Ion Antonescu şi au fost decoraţi cu medalia <Bărbăţie şi Credinţă> cu spade, clasa a III-a. Majoritatea făcuseră parte din Regimentul 2 Vânători Gardă <Regina Elisabeta> şi luptaseră cu eroism. Locotenentul Sterian Enache, învăţătorul satului Bucov, fusese rănit în încleştarea de la Stalingrad şi a stat şase luni, zbătându-se între viaţă şi moarte, în spital la Odesa, apoi la Arad. Pentru faptele-i de luptă a fost decorat cu <Bărbăţie şi Credinţă> cu spade, clasa I şi cu Crucea <Serviciu credincios>.

Alţi ostaşi s-au retras în faţa inamicului şi au plecat pe jos acasă tocmai din stepele ruseşti, trecând prin întâmplări incredibile, fiind la un pas de moarte: Ionescu Păun, Gheorghe Firică, Ion Pârvulescu şi Stan Ion.

După retragere, s-a început ofensiva spre Vest, la 23 august 1944, de data aceasta împotriva nemţilor. Ostaşi din sat s-au remarcat în luptele pentru eliberarea teritoriului din vestul ţării din mâna hortiştilor : Ilie Gheorghe, locotenent, Voicu Anghel Gâscanu, Marica Ion, Barac Dumitru, Antonescu Ion, Dumitrescu Florea, Drăghici Ilie etc. Caporalul Alexe Ion a decedat în apropiere de Arad (într-o localitate ce-i poartă acum numele), într-o ambuscadă a nemţilor, fiind sfârtecat de un obuz.

Satul trăia şi el drama lui. În 1941, avioane americane, care veneau din Grecia pentru a bombarda Bucureştii şi Valea Prahovei, aveau calea spre Bucureşti pe deasupra satului nostru şi adesea băgau spaimă şi în cei rămaşi acasă. Încă mai sunt vii amintirile despre bomba căzută în marginea Betegilor, avionul căzut la Pisicaru, butoaiele golite de combustibil, pe care le aruncau piloţii, sau beteala argintie după care fugeau copiii. Apoi veştile care veneau de la Bucureşti (unde se duseseră mulţi ţărani şi-şi căutaseră serviciu la I.T.B., în poliţie sau jandarmerie etc.) erau incredibile : case dărâmate, linii de tramvai înfăşurate, oameni morţi, răniţi, printre care şi din Rîca (Ion Ciobănoaica zis Bulea - rănit)

Totul se încheie - parcă simbolic - cu seceta din 1946, poate cea mai cruntă secetă din ultima sută de ani, care a adus satele din Râca în pragul disperării.

48

48

Revoluţia din 22 decembrie 1989 a fost receptată diferit de locuitorii satelor noastre. Cert este că ţăranii se săturaseră să mai muncească pe zile - muncă la cooperativa agricolă de producţie (C.A.P.) şi ei au fost primii care s-au bucurat de aceste evenimente. În ziua de 22 decembrie, mai mulţi cetăţeni au mers la centrul de comună, au dat jos vechea stăpânire (pe primar, pe viceprimar şi pe secretarul cu propaganda) şi au instalat un primar provizoriu, care era şi preşedintele Frontului Salvării Naţionale locale. Fostul primar, Olaru Ion, a fost bruscat, înjurat şi batjocorit de oameni şi a scăpat cu fuga. De asemenea, vicepreşedintele, care, cu o zi înainte, colectase porcii din sat, a fost ameninţat şi, chiar, bătut de oamenii din Palanga şi Râca.

Atenţia oamenilor s-a îndreptat apoi către C.A.P. : s-au împărţit animalele (caii, vacile, viţeii şi oile) şi ulterior pământurile, conform registrelor agricole din 1961.

Destui funcţionari, comunişti, unii ingineri agronomi şi chiar unii ţărani nu au privit cu ochi buni cele petrecute, făcând o propagandă ostilă revoluţiei. Unii regretă şi după 13 ani vechiul regim care le crease o viaţă mai călduţă. Cert este, însă, că legislaţia nu înţelege ţărănimea, democraţia încă nu a pătruns la sate, partidele politice sunt slab reprezentate, oamenii nu au intuiţie politică şi privesc cu nostalgie tot spre vechii slujbaşi comunişti.

Capitolul 9

L O C A L I T A T E A R â C A ÎN ANII COMUNISMULUI, 1945 - 1989

După terminarea războiului, satul intră într-o perioadă de

prefaceri, din care va ieşi târziu, cu amputări resimţite multă vreme de acum înainte.

Mai întâi, războiul a luat de la vetrele lor aproape toţi bărbaţii apţi de luptă şi i-a mobilizat pe front. Circa jumătate din ei şi-au dat sfârşitul în stepa rusească sau pentru eliberarea ţării de nemţi - în Transilvania - dar şi în luptele din Ungaria, Cehoslovacia şi Germania. Din cealaltă jumătate unii au fost închişi în lagăre de prizonieri în Rusia sau au venit acasă cu mari traume care au lăsat urme adânci în sufetele lor şi ale familiilor lor. Cele două divizii înfiinţate pe teritoriul URSS, din prizonieri voluntari români, pentru a lupta alături de armata sovietică împotriva hitlerismului, au căpătat influenţe sovietice. Dacă până atunci, bolşevismul era privit ca o plagă a omenirii, după război, prin ideologia leninist-stalinistă, pătrund ideile egalitariste,

49

49

colectivismul, lupta împotriva proprietăţii private, a moşierilor şi capitaliştilor şi chiar a ţăranilor mijlocaşi şi înstăriţi (aşa-zişii <chiaburi>).

Oameni săraci, de la marginea societăţii, fără cultură, beţivi, încep să pună mâna, aproape cu forţa, pe primărie, dând la o parte pe primarul ales, şi pe alte centre de putere (jandarmeria etc.), favorizaţii fiind de prezenţa trupelor sovietice. Astfel de oameni apar în prim plan şi în localitatea noastră, ca : Barbu Ion (Ion al Oaţii), Ceauşu Carol (Carol al Dii), Sandu Petre (Sandu lui Petre), Ionică al Neacşii, Riţa lui Ghiţă a lui Nae, Stroe Milică (Milică a lui Costea), Rizea lui Chiran, Pătraşcu Ion, Stancu Juncu, Giurcă, Bădoi, Voicu |urchii, Chiţă Marin şi alţii care încep să pună în aplicare politica Partidului Comunist Român.

Foametea din 1946 accentuează sărăcirea oamenilor şi starea de tensiune creşte. În 23 martie 1945, Petru Groza, instaurat cu forţa, la 6 martie 1945, legiferează reforma agrară, care are în vedere pe ţăranii săraci şi pe cei care au luptat împotriva hitlerismului, neglijând total pe cei care au luptat pentru reîntregirea ţării în Răsărit. La 19 nov. 1946 au loc alegerile parlamentare, care au fost o farsă grosolană. Învăţătorul Sterian Enache, preşedintele secţiei de votare, a povestit că, în acea noapte, după terminarea votării, a primit ordin <de sus> ca să ardă voturile exprimate în favoarea partidelor istorice, care depăşeau 70 %, şi să le înlocuiască cu ale F.D.P. (Frontul Democrat Popular).

Din satul nostru, apare ca deputat în Adunarea Naţională numitul Stroe Milică, care, abia putea să-şi facă semnătura, fără studii, care dictează în sat ca un satrap.

După abdicarea regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, ţăranii rămân descumpăniţi, arătându-şi regretul pentru pierderea regalităţii. La 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională votează legea privind naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport, prin care se confiscau la noi în sat morile lui Giongărău şi Nae Moraru, batoze, vapoare, tractoare, autobuze etc. La 3 august 1948, se votează legea învăţământului, prin care se desfiinţează o serie de şcoli săteşti de 7 clase (rămânând doar cu 4 clase), şcoli orăşeneşti, licee, şcoli profesionale, şcoli de meserii şi de ucenici. La 3 - 5 martie 1949, se ţine Plenara C.C. al P.C.R. privind transformarea socialistă a agriculturii, după ce, cu o zi înainte, se făcuse exproprierea moşierilor cărora le rămăseseră 50 ha după reforma din 1945.

Începe presiunea asupra ţăranilor, de a se uni în diferite forme de cooperativizare a agriculturii. În anul 1954 apare prima întovărăşire la noi - <Flacăra Roşie> în Betegi - iar, în 1956, iau fiinţă întovărăşirile <Secera şi ciocanul> în satul Bucov, cu formarea primei tarlale colective în punctul Fagi şi <Drumul lui Lenin> în satul Râca.

Între timp, se instituie regimul de cote obligatorii pentru toţi ţăranii, cote ce au sărăcit întregul sat. Se dădeau aşa-zisele <obligaţii> de predare a cotelor obligatorii, prin care ţăranilor li se

50

50

impunea să dea aproape întreaga producţie statului : grâu, porumb, orz, ovăz, lapte, carne, unt, lână etc., produse care nu se plăteau sau se plăteau simbolic. Se numiseră colectori în fiecare sat, care umblau din casă în casă şi controlau magaziile sau pătulele ţăranilor, luau totul în căruţe şi, cu delegat special, le trimiteau la baza de recepţie. Astfel de colectori au fost Pîncu Ion şi Giurcă Ion care nu iertau pe nimeni, făceau apel la miliţie să-i ajute şi chiar aveau puterea de a trimite ţărani în judecată pentru nepredarea la timp a cotelor sau pentru sustragerea şi pitirea cerealelor. La arii, se scriau lozinci mari ca aceasta : |ărani, predarea cotelor este o datorie patriotică a fiecăruia dintre noi ! |ăranii duceau tot grâul la baza de recepţie Miroşi şi ei veneau acasă, plângând, cu pleava, paiele şi furca pe umăr. Pâinea devenise un aliment rar, precum cozonacul. După colectori treceau perceptorii - Bădoi Ion şi Zugravu Petre sau Sîrbu Vasile - care cereau ţăranilor impozitul pe pământ şi, atunci când nu aveau banii, le puneau în căruţe şi le sechestrau maşinile de cusut, macatele, ţoalele şi chiar casele, aşa cum s-a întâmplat cu casa locuitorului Dănălache Răţoi, care a fost demolată şi mutată la şcoală, ca magazie de lemne. Mulţi ţărani, fruntaşi ai satului, fuseseră arestaţi sub diferite motive, fie că erau chiaburi şi <uneltiseră împotriva statului>, fie că făcuseră parte din partidele istorice sau fuseseră legionari, ori nu-şi predaseră obligaţiile către stat. Cetăţeanul poreclit <Zuvelcă> a făcut şapte ani de puşcărie sau la canal, fără să fie vinovat cu ceva, ci doar pentru faptul că s-a găsit pe listele legionarilor, potrivindu-se-n nume cu alt cetăţean. Învăţătorii Stere Petre şi Stere Ioana sunt scoşi din învăţământ pentru faptul că făcuseră parte din Partidul Naţional |ărănesc. Tot în acea perioadă, s-a pornit o prigoană mare împotriva chiaburilor - Dinu, Budiman, Babică, Sandu Paşii, Zuvelcă, Ghiţă Băngoi, un om de o rară înţelepciune, care a trăit până la vârsta de 96 de ani, Mihalache, Stancu Andreescu etc. - fiind mereu obiectul unor confiscări de averi, de cazane de ţuică, batoze, trioare, vânturători, ţuică, vin etc. La unii dintre ei, comuniştii descindeau în miez de noapte, îi percheziţionau, îşi băteau joc de neveste sau de fiicele lor şi le luau din casă, sub diferite motive, averea lor de o viaţă.

Cam prin anul 1958, se intensifică munca de colectivizare forţată a satului. Se formau comisii din funcţionari ai Sfatului Popular, miliţie, activişti de partid, securişti, cadre didactice, membri de partid, care mergeau din casă în casă cu <munca de lămurire” ca să facă cereri să se înscrie <de bună voie> în G.A.C. (Gospodăria Agricolă Colectivă).

Drama despărţirii ţăranului de pământ a fost tragică. Prin bătăi, şantaj, ameninţări, promisiuni, reuşeau să smulgă cererile din mâinile ţăranilor cu propria lor semnătură, recunoscând că <s-au înscris de bună voie> în G.A.C. În anul 1959, la Rîca, un grup de vreo 35 de ţărani săraci, beţivi, fără dragoste de muncă, s-au înscris şi au format Gospodăria Agricolă Colectivă “Drumul lui Lenin”.

În anul 1961, toamna, s-a pornit o campanie furibundă pentru încheierea colectivizării agriculturii. Comisiile umblau zi şi noapte prin

51

51

sat şi, încet-încet, au strâns, forţând pe ţărani să se înscrie în G.A.C., toate cererile. În toamna acestui an, ţăranii din tot raionul s-au răsculat pentru a-şi retrage cererile. La Mozăceni (Argeş), au ars clădirile G.A.C., au răsturnat maşinile activiştilor raionali, au pus pe fugă pe slujitorii Sfatului Popular, au tăiat pe secretarul de partid raional. A intervenit armata şi a potolit furia ţăranilor. Sub influenţa evenimentelor, şi ţăranii din Rîca s-au strâns în faţa Sfatului Popular şi au cerut restituirea cererilor şi desfiinţarea G.A.C.-ului. Trăncan Alexandru, pe atunci secretarul Sfatului Popular, a încercat să le explice ţăranilor că fac un act necugetat retrăgându-şi cererile. Un om din Betegi, poreclit <Cică al Băcanului>, a strigat tare, agitând oamenii, că el îşi vrea cererea înapoi. Furia oamenilor a crescut la culme, câteva pietre au zburat pe lângă capul secretarului şi au spart geamurile clădirii Sfatului Popular. Văzând lumea întărâtată, s-a hotărât să se dea cererile înapoi. Bucuria oamenilor a fost fără margini; unii oameni, de bucurie, au mototolit cererile şi le-au înghiţit. Totul a fost pentru puţin timp, căci, folosind aceleaşi metode şi mobilizând forţe ale miliţiei şi armatei, în câteva luni - până în primăvară - toată localitatea a fost trecută la G.A.C. Li s-au luat oamenilor boii, căruţele, plugurile, grăpile, rariţele, trioarele etc. şi au fost duse la sediul G.A.C., făcându-le mormane de fiare vechi. Caii au fost împuşcaţi şi trimişi la abatoare, căruţele arse sau aruncate morman de fiare pe câmp. Aşa s-a <încheiat colectivizarea>, drama despărţirii ţăranului de pământ şi de uneltele lui de muncă, rămânând proletar. Au fost şi victime, dintre care una celebră : după ce a făcut cererea şi i s-au luat boii din curte, un ţăran bătrân, Raicu, poreclit <Ion al Moşului>, s-a înecat în fântâna din vale de la Răţoi, punându-şi capăt zilelor şi suferinţelor.

După încheierea cooperativizării, suprafaţa totală a teritoriului localităţii Râca este de 4814,11 ha, din care proprietate obştească a C.A.P. (Cooperativa Agricolă Colectivă) 3126,91 ha şi loturi date în folosinţă personală 353,75 ha.

După organizarea teritoriului în 1970, modul de utilizare a teritoriului în folosinţă obştească era cel din tabelul de mai jos.

Nr.

Tip suprafeţe (în 1970)

Total(ha)

Folosinţă obştească

Extravilan

Intravilan

1 Arabil 3.023,52

2.994,65

28,87

din care irigat 126,27

126,27

-

2 Vii 54,13

54,13

-

3 Livezi 17,10

17,10

-

Total agricol 3.094,7 3.065,8 28,87

52

52

5 84 Neproductiv 2,

77 2,77

-

Din care tufăriş 1,70

1,70

-

5 Drumuri de exploatare 13,20

13,20

-

6 Construcţii 4,58

3,30

1,28

7 Lacuri şi bălţi 23,45

23,45

-

8 Diguri 0,26

0,26

-

Total neproductiv 44,26

42,98

1,28

TOTAL proprietate G.A.C.

3.139,01

3.108,86

30,15

Prin procesul-verbal din 5 septembrie 1970, între conducerile CAP-urilor Căldăraru şi Rîca, s-a comasat lacul de acumulare de pe teritoriul CAP Căldăraru pe teritoriul CAP Rîca, schimbând hotarul vestic dincolo de lacul de acumulare Strâmba în schimbul unei suprafeţe de pomi cedată CAP-ului Căldăraru.

De asemenea, prin procesul-verbal din 8 august 1970, conducerile CAP-urilor Siliştea şi Râca au hotărât comasarea pădurii Dia (trei trupuri) - proprietate a CAP Siliştea, în suprafaţă de 46 ha - la CAP Râca, fiind aşezată în mijlocul tarlalei acesteia, cedându-se în schimb un teren de aceeaşi suprafaţă.

În ceea ce priveşte rezerva de muncă a CAP Râca la 31 decembrie 1969, prezentăm datele în tabelul următor:

Nr. cooperatoriTotal

membri de

familie

Apţi de

muncă (*)

Bătrâni (**)

Care lucrează perman

ent

Adulţi

inapţi

14 - 15ani

Sub 14ani

TOTAL 3.390 1.456

575 350 124

160

725

din care bărbaţi

1.715 605

345 300 55

86

324

(*) Bărbaţi în vârstă de 16 - 64 ani ; femei în vârstă de 16 - 59 ani. (**) Bărbaţi peste 65 ani ; femei peste 60 ani.

În 1970, existau 4 grajduri de vaci cu câte 100 de capete, 3 grajduri cu animale de muncă, 3 garaje şi remize, 1 pătul, 1 atelier gospodăresc, 1 atelier anexe, 2 bazine borhot şi 2 silozuri pentru nutreţ. Ulterior, s-au mai construit 3 grajduri moderne, noul sediu al CAP, 1 obor de oi, s-a introdus curentul electric (în 1973) şi s-a băgat

53

53

apă curentă; s-a asfaltat incinta CAP şi s-au cimentat şanţurile cu dale.

Organizarea CAP era pe ferme : 1 fermă zootehnică cu bovine, care ajunsese la cca. 2.000 de capete, 1 fermă zootehnică de porcine la îngrăşat, 1 fermă horticolă, pomicolă şi viticolă şi 4 ferme de câmp, toate încadrate cu ingineri şi brigadieri.

Ca preşedinte al CAP-ului a fost numit Barbu Ion care a stat o perioadă lungă de timp (1959 - 1975) şi inginer-şef Ionescu Mişu, decedat la vârsta de cca. 45 de ani. Au mai fost preşedinţi, pentru scurt timp, Băjan Voicu, Popescu Victor, Cristea Eftimie, Vlad Io, iar ingineri şefi Cristea Eftimie, Teodorescu Ion, Benţea Dumitru, Benţea Stela.

Cooperativa Agricolă Colectivă (C.A.P.) - cum se numea în ultimul timp, a fost desfiinţată imediat după Revoluţia din decembrie 1989 ; animalele au fost împărţite, pământul înapoiat posesorilor (conform registrelor agricole din anul 1961), iar grajdurile şi sediile au fost împărţite asociaţiilor care s-au înfiinţat după 1989 : asociaţia Betegi (condusă de Benţea Dumitru), asociaţia Purcăreşti (condusă de Benţea Stela), asociaţia Rîca-Veche (condusă de Teodorescu Ion), asociaţia Rîca-Nouă (condusă de Cristea Eftimie) şi asociaţia Moşteni (condusă de Vlad Ion).

Aceste asociaţii s-au constituit prin libera aderare a ţăranilor cu o parte din pământul ce-l posedă fiecare şi au în schemă un preşedinte, un inginer, un contabil şi un magazioner. Aşa s-a încheiat unul din cele mai tragice evenimente ale satului de după Al Doilea Război Mondial.

Urmare a tragediei rurale, de desproprietărire, satele s-au depopulat. În decurs de 45 de ani (1945 - 1989), mai mult de jumătate din populaţia localităţii a emigrat către oraş. Prima emigrare a avut loc imediat după război, în special spre Bucureşti unde oamenii au fost încadraţi la APACA, la ITB, în poliţie, sau la CFR. Al doilea val de emigrare s-a consumat între 1965 -1970, după încheierea cooperativizării forţate a agriculturii, când oamenii, lipsiţi de pământ, au plecat masiv spre oraşe (la Bucureşti şi Piteşti) în căutare de lucru, mai ales că se încheiase faimoasa industrializare a ţării.

Al treilea val, cuprinzând mai ales populaţia tânără, a emigrat între 1970 - 1989, în special spre oraşul Piteşti - spre platforma chimică, Combinatul de cauciuc, <Argeşeana> şi Uzinele <Dacia>. Anul 1989 găseşte populaţia din Rîca îmbătrânită şi satele depopulate. La trei case locuite sunt două părăsite. După 1989, se stopează migraţia către oraş, elementul tânăr începe să rămână în localitate şi sunt perspective ca satul să fie iarăşi populat. În prezent, în localitate sunt cca. 30 de tractoare în proprietate particulară, circa 100 de cai şi căruţe, 10 combine de treierat şi fiecare familie are în medie câte 3 ha de pământ arabil.

Electrificarea satului s-a încheiat în anul 1974 şi a fost cea mai mare realizare a regimului comunist. Ca urmare, oamenii şi-au cumpărat aparate de radio, televizoare, maşini de spălat, pompe de

54

54

apă, fierăstraie electrice etc., care le-a uşurat munca şi au contribuit la ridicarea standardului de viaţă - materială, spirituală şi culturală - a tuturor sătenilor.

După anul 1989, deşi s-a restituit pământ ţăranilor, au lipsit maşinile şi uneltele agricole pentru a fi muncit. De asemenea, preţurile la arături s-au mărit atât de mult, încât multe ogoare au rămas nemuncite. Dragostea de pământ, de odinioară, a ţăranului s-a transformat în indiferenţă. Tineretul nu este atras de viaţa la ţară şi se apucă greu de muncă.

Sediul şi grajdurile fostului C.A.P. au rămas un fel de muzeu din care se fură zilnic ce se mai poate şi, la data când se scrie această monografie (ianuarie 2003), satul a decăzut foarte mult.

Sperăm ca anul 2003 să vină cu un nou suflu pentru ridicarea economică şi materială a satului. La aceasta va contribui, desigur, victoria obţinută la referendumul local, din iunie 2002, privind revenirea localităţii Rîca la statutul de comună.

Capitolul 10 E C O N O M I A L O C A L I T â ă I I R Â C A

Satul nu-şi justifică existenţa dacă nu este legat de o activitate economică, suficient de intensă, pentru a asigura supravieţuirea populaţiei sale (hrană şi îmbrăcăminte în special); membrii satului, familiile trebuie să aibă o ocupaţie - agricultură, creşterea animalelor, prelucrarea lemnului, albinărit etc. - din ale cărei roade să se hrănească şi să le mai şi rămână pentru schimb sau vânzare în scopul asigurării celorlalte nevoi de viaţă. Un sat înstărit depinde, în primul rând, de hărnicia oamenilor şi abia apoi de calitatea solului, a pădurilor, a apelor etc.

0.1. - Gospodăria ţărănească

55

55

Gospodăria ţărănească a evoluat şi ea de la simplul bordei

la curtea ţărănească, cu casă, pătul, fânar, magazie, coteţe de porci şi de păsări, grajd de vite (aşezat, de obicei, sub fânar).

Locuinţa de bază a românilor a fost bordeiul, moştenit de la daci şi, apoi, de la dacoromani. Bordeiul este locuinţa cu o singură încăpere de circa 3,50 × 3 m, de obicei de formă patrulateră, săpat la o adâncime de circa 2 m. Pereţii erau căptuşiţi cu împletitură de nuiele între pari de lemn şi făţuiţi cu o lipitură de lut.

Se zice - ne povesteşte istoricul antic Strabon despre daci - că unii dintrânşii trăiesc troglodiceşte în gaure săpate în pământ.

Un călător francez, Ubicini, trecând prin aceste locuri la 1842, povesteşte despre bordeie : Până acum câţiva ani, ţăranii ... nu aveau drept locuinţă decât bordeie întunecate şi pline de fum, scobite în pământ la o adâncime de doi metri şi având suprafaţă de doi până la trei metri şi doi sau trei metri lărgime. Odată groapa făcută pe mărimea potrivită, se băteau la capetele ei doi stâlpi, legaţi între ei cu un par mai puternic. De o parte şi de alta a acestor pari, se aşeza, în chip de acoperiş, o împletitură de nuiele, începând cam de la un pas depărtare de deschizătură. Acest acoperiş, cât se poate de primitiv, era acoperit cu pământ sau cu lut, lăsându-se doar o crăpătură pe unde să iasă fumul. Pământul acesta se acoperea de îndată cu iarbă, astfel încât cătunele ... păreau a fi un câmp acoperit cu muşuroaiele unor cârtiţe uriaşe.

Adevărul nu era chiar acesta. Bordeiele erau bine organizate. Planul bordeiului era următorul :

Era o intrare în pantă, numită gârlici, care scobora până la nivelul încăperii. Gârliciul dădea într-o odaie unde se găsea vatra sub un coş larg ce ducea fumul peste acoperiş. Pe vatră se găsea ţestul (capac de acoperit pâinea, mălaiul etc. puse le copt). Din încăperea cu vatră, se deschideau lateral cămara şi odaia de locuit, care era încălzită cu o sobă oarbă; paturile stăteau pe lângă perete, de-a lungul a două sau trei laturi ale încăperii. Unele bordeie erau adevărate locuinţe subpământene, având până la patru - cinci camere.

Semibordeiul, o locuinţă ceva mai evoluată, avea pereţii ridicaţi pe pari de la pământ în sus, cu acoperiş din paie, făţuit cu lut galben şi ridicat la jumătate pe stâlpii din mijlocul locuinţei. Semibordeiul era adâncit în pământ la circa 40 - 80 cm, având pardoseala făcută din lut galben, bine bătut şi pomestit. Uşa şi ferestrele foarte mici erau aşezate pe una din laturile neexpuse la vânturi sau viscole ; ca geamuri, foloseau băşica de porc şi, mai târziu, îl spoiau cu lapte. Ca obiecte de iluminat, foloseau opaiţul - o feştilă de abá pusă în seu topit de oaie - apoi lampa cu petrol.

Mai târziu, când satele s-au mai statornicit, au început să se construiască locuinţe de suprafaţă. Cele mai multe se făceau din nuiele împletite, pomestite cu lut şi acoperite cu paie sau cu şiţă şi

56

56

şindrilă. Casele aveau o intrare - tinda - unde se ţinea vadra cu apă, se făcea mâncare şi focul în sobă printr-o gură oarbă practicată în peretele despărţitor.

După astfel de case, s-a trecut la construcţia de case cu două încăperi şi o tindă. Ele erau făcute din stâlpi de salcâm, cu laţi bătuţi pe ambele părţi, spaţiile dintre ei fiind umpluţi cu şomoioage de pământ amestecat cu pleavă. Pereţii erau făţuiţi şi-n interior şi-n exterior cu lut galben şi spoit cu lapte sau, mai târziu, cu var. După 1700, apare şi prispa, sau pridvorul, în faţa casei, făcută din scânduri şi stâlpi de salcâm, ciopliţi frumos, cu diferite motive populare (stâlpul din care s-a inspirat Brâncuşi în Coloana infinită). Pe prispă, ca elemente de decor, se puneau glastre cu flori şi, în zile de sărbători, se expuneau în faţa casei plocaturile (poclade), macatele şi păturile. Una din camere se numea odaie, fiind destinată doar oaspeţilor. Acolo se ţineau lada de zestre, macatele, păturile, hainele de sărbătoare şi altele.

Grajdul - al doilea element al gospodăriei ţărăneşti - era, la început, făcut din nuiele şi făţuit cu pământ. În el se ţineau animalele mari : vacile, boii, caii şi măgarii. Lângă grajd, era oborul oilor, o închisoare tip stână, din pari şi laţi, unde stăteau închise, pe timp de iarnă, caprele şi oile.

Construcţia magaziei de cereale a trecut prin mai multe faze. A fost o perioadă de timp când satul strângea tot avutul la un loc, în pătulele comunale. La 1864, la <alinierea> satelor, se prevedeau şi locuri pentru pătule de rezervă, alături de şosele, şcoli, vetrele fântânilor etc. Mai întâi, cerealele s-au păstrat în gropi, apoi în pivniţe de sol şi, mai târziu, în pătulele de diverse dimensiuni, confecţionate din pari împletiţi cu nuiele şi acoperite cu paie. Când apare scândura în cantităţi industriale, magaziile se fac din scândură lată. Aici se păstra grâul, meiul, boabele de fasole si de porumb etc. Magazia era pusă pe tălpici - nişte buşteni mari, care o depărtau de suprafaţa pământului, pentru a o feri de rozătoare.

Deasupra magaziei, se construia pătulul din nuiele şi învelit cu şiţă, destinat păstrării ştiuleţilor de porumb.

Pe lângă unele gospodării, mai erau pivniţe, coteţe, polăţi etc. Fântânile sunt un semn al civilizaţiei, dar şi al nivelului tehnic şi,

ca şi locuinţa, un semn al continuităţii pe aceste meleaguri. La început, ele s-au săpat pe văile râurilor, apoi şi pe dealuri, la cca. 20 - 30 de metri adâncime. Ele se săpau cu cazmaua şi târnăcopul de aşa-zişii fântânari sau puţari. Pe văile râurilor, unde apa se găsea aproape de suprafaţă (la 4 - 5 m), se făceau gâldaie pentru udarea grădinilor de zarzavat, dar şi de aprovizionare cu apă în gospodărie.

Primele fântâni au fost fântânile cu cumpănă, cu vizduri din codri de piatră sau îngrădite cu nuiele. Aşa au fost ele făcute pe Valea Strâmbei, în vechea vatră a Rîcăi, din care patru s-au păstrat mult timp şi după dispariţia satului vechi, una aflându-se pe drumul Rîca - Căldăraru. Însă cele mai vechi fântâni au fost cele de la Cotoi (în vale)

57

57

- acum astupate - la Ciuculeşti (între dealurile dinspre Pisc), la Răţoi (în vale; în ea s-a înecat, în 1961, Lisandru Moşului cu ocazia colectivizării agriculturii, motiv pentru care a fost astupată), la Ion Stan Stănică (în vale), lângă +coala Purcăreşti (făcută la 1864, imediat ce s-a <aliniat> satul), la Cărămidă la grădini (singura care se mai menţine şi azi în starea în care a fost), la Văcării (pe islaz), la Gheanca, la Troiţă, în valea Purcarului (Râca-Nouă). O veche fântână a fost şi la Moşteni, în vale, pe pământul moşnenesc (aşa zisa Faşă a bisericii), alta în Râca-Veche, în centrul satului, alta în Betegi, în vale; la Purcăreşti în cot s-a făcut o fântână cu roată, după ce s-a astupat fântâna de la Cotoi; o altă fântână era la Dinu, tot cu roată, la Moară, făcută de proprietarul morii, Giongărău; alta, tot cu roată, la Ghiţă al lui Căciulă.

Fântânile purtau, în general, pe ele şi inscripţii cu ctitorii, făntânarii şi anul dării în folosinţă. Lângă fântână, se ciopleau jgheaburi din lemn pentru adăpatul animalelor, precum şi cruci. În general, la facerea unei fântâni participa întregul sat şi, după ce era gata, se sfinţea şi se îngrădea cu gard de uluci sau nuiele.

După 1945, cei înstăriţi îşi făceau fântâni în curte, iar, mai târziu, cam după 1960, aproape fiecare gospodărie şi-a făcut aşa-numite puţuri americane.

Au existat şi aşa-zisele buduroaie, fântâni cu apa la suprafaţă, care izvorau şi curgeau la suprafaţă, cum au fost în Valea Ghiincioaiei, sub dealurile Bucovului, lângă bordeiul lui Ghiţă Băngoi, altul sub dealurile de la Izvoru, pe drumul vechi Ciuculeşti - Izvoru de jos, altul sub dealurile din Tudoria, numit <Fântâna hoţilor>.

Se foloseau în gospodărie unelte ca ; putineiul, teascul de struguri, ştiubeie pentru albine, bota, vadra, baniţa, merticul sau dublul, maiul, ciocanul, războiul de ţesut, grebla, furca, daracul, meliţa, piua cu ciocănele, căruţa etc.

Economia satului cunoaşte mai multe componente, dar agricultura este ocupaţia de bază a locuitorilor.

1 - Agricultura. Ca îndeletnicire străveche, agricultura are o terminologie latină :

câmp (campus� ), ţarină (terra� ), agri- (agru� ), arăturâ (áratura� ), jugăr (jugum� ), falce (falx� ), funie (funis� ), pas (passus� ), a măsura (mensura� ), curătură (colatura� ). De la slavi avem : ogor, brazdă, răzor, pogon, ţelină, pârloagă, stânjen, prăjină, plug.

La început, sătenii au muncit pe moşiile mănăstireşti şi boiereşti, apoi, după reformele agrare succesive, şi-au lucrat propriul pământ, după care, în 1962, trecând la colectiv (cooperativele agricole de producţie, C.A.P.) şi luându-li-se uneltele (plugul, căruţa, boii, caii, grapele etc.), ei au rămas adevăraţi <pălmaşi>, lucrând pe nimica toată, la <zile-muncă>...

Ogoarele erau pe lângă sat şi se cultivau cu culturi alternante de la un an la altul sau erau lăsate de islazuri, după care intrau iarăşi în circuitul agricol.

58

58

Cerealele cele mai cunoscute au fost : grâul (de primăvară şi de toamnă), meiul, orzul, ovăzul, secara, sorgul. Pe la 1656, s-a introdus cultura porumbului şi în satele noastre, înlocuind cultura meiului. Mămăliga din porumb era mai bună şi mai hrănitoare ca cea tradiţională din mei.

Uneltele obişnuite pentru lucratul ogoarelor au fost : săpăliga, sapa, hârleţul, grebla, la care se adaugă vechiul plug roman de lemn aratrul - înlocuit, după venirea slavilor, cu plugul (cu şi fără talpă, sau cu cormană) - rariţa (un fel de plug cu două tăişuri, cu care se prăşia porumbul) cu cormană de lemn şi, mai târziu, de fier, şi grapa de lemn şi de fier.

Pe lângă ogoare, fiecare familie mai avea o porţiune mică de pământ pentru grădinărit, de obicei repartizată pe văile râurilor, unde se plantau legume.

Problema apei pentru agricultură s-a pus dintotdeauna, mai întâi pentru grădinărit. Se făcea irigarea grădinilor cu un sistem de fântâni, numite gâldaie 45;, din care apa era trimisă pe nişte duluri de pământ până la plante.

La Grădinării, pe valea Bucovului, se uda cu roata şi cu măgarii, catârii sau caii, roată cu cupe ce scotea apa din găldău; asemenea roată avea Brăican, el având grădină de zarzavat pe valea Islazului.

În anii 1965 - 1970, s-a lucrat cu lipoveni aduşi din Delta Dunării la două baraje: barajul de la Crapu şi barajul de la Ciuculeşti.

Barajul de la Crapu, pe apa Câinelui (Strâmba), realizând un lac de acumulare cu o suprafaţă de 10 ha pe un teren al comunei Căldăraru, a fost dat - prin schimb de terenuri - C.A.P.-ului Râca, pentru a se iriga suprafaţa de la est de baraj, de circa 150 ha. Barajul a fost de un real folos; atunci când s-a folosit la irigat, s-au obţinut recolte foarte bogate. De asemenea, oglinda apei era o mică sursă de peşte şi de agrement. Din păcate, după desfiinţarea CAP-ului (după 1989), barajul nu s-a mai folosit şi a fost lăsat în părăsire.

Barajul de la Ciuculeşti, făcut la insistenţele inginerului agronom Mihai Ionescu, pe atunci inginer-şef al CAP-ului, a fost mai puţin folositor, cu timpul degradându-se.

Treieratul se efectua la început manual, cu mai multe rânduri de animale care <băteau> (călcau) spicele cu picioarele în jurul unui făţar, după care se separau paiele şi pleava de grâul ce se dădea, mai întâi, prin dârmon (un fel de ciurel cu găurile mai mari, prin care treceau numai boabele de grâu), apoi <se dădea la vânt>, adică se vântura.

După apariţia <vaporului> cu abur şi a batozei de treierat, oamenii se strângeau în cete, fie pe sate, fie pe rudenii, duceau grâul (cu căruţe amenajate special, având pătule şi ţăruşi legaţi cu funia) la arie - de obicei, pe islazul satului - contractau vaporul şi batoza cu proprietarii acestora şi le aduceau pe aria de treierat cu 10 - 20 perechi de boi, pentru treierat. Râşniţa de măcinat a existat mult timp 45 gâldău ˆ groapă săpată la 4 - 5 m, din care iese apă - Din gâl (interjecție, cuvânt ce imită sunetul apei) (d) ‡ ău conf. D.L.R.M., pag 338

59

59

(până prin 1940), după care i-a luat locul moara de apă; în Bucov a existat şi o moară făcăleaţă care, la 1890, a fost luată de apă; o altă moară - a lui Nae Morarul - a funcţionat în punctul Podul Bucovului până prin 1945. După aceasta, Giongărău construieşte în nordul satului Răiculeşti, o moară modernă, cu valţuri, adusă din Germania, moară care, cu mici transformări, funcţionează şi în prezent.

Oamenii se mai ocupau şi cu creşterea vitelor, albinărit, vânatul, tăierea lemnelor, comerţul, meşteşugurile (existau ateliere manufacturiere particulare ca fierării, cojocării, croitorii, ţesătorii, tâmplării...).

Câteva poverni (instalaţie de fabricat spirt, rachiu) şi cazane de ţuică aveau Budiman, Babică, Ionică al lui Niţu, în Betegi la Stancu şi, mai târziu, în Râca-Nouă, al CAP-ului şi în Ciuculeşti, la Ghiţă Băngoi.

Boştinăritul sau albinăritul era preocuparea multor oameni în trecut. Astfel, Tudor Dobre Duran din Purcăreşti povesteşte că albinele îşi făceau roiuri şi prin scorburi, aşa de multe erau, şi fiecare om avea câte 3 – 4 uleie. Între cele două războaie mondiale, erau mulţi crescători de albine, punându-se bazele stupăritului modern, precum : Stancu lui Marinache (Purcăreşti), învăţătorii Alexandru Ionescu din Ciuculeşti, Tache Dumitrescu din Râca-Veche, Stere Petre din Răiculeşti, preotul Ion Mocanu din Râca-Veche, apoi, după 1950, amintim pe gestionarul Dumitrescu Petre, Tudorică al lui Căciulă şi Marin Ciungu, toţi din Râca-Veche, precum şi alţii. Obiceiul s-a păstrat până în prezent, când mai există încă 10 - 15 crescători de albine.

2 - Meşteşugurile sunt şi ele prezente în viaţa şi structura satului Râca.

Satul a avut făurării (fierării) pentru potcovit caii, pentru legat căruţele şi pus şine la roţi, pentru confecţionat unelte agricole sau pentru ascuţit fiare de plug. Cele mai importante fierării au fost la Jianu şi Jică |iganu în Purcăreşti, la Dobrică |iganu în Râca-Veche, la Luca |iganu în Râca-Nouă, iar, acum, la un urmaş al lui Jică |iganu, numit Sandu lui Jică, singurul care mai practică această meserie.

Cojocării au avut neamurile Brotacilor, care făceau căciuli, cojoace, pieptare, găitane şi altele. De fapt, mulţi urmaşi ai acestor neamuri s-au şi numit <Cojocaru> (Mitică Cojocaru, Radu lui Niţu). Un bun cojocar era şi Ghiţă al lui Căciulă din satul Bucov, care a lucrat până la o vârstă destul de înaintată.

Croitorii, deşi foarte mulţi în trecut, s-au rărit, rămânând numai trei în tot satul, dintre care mai căutat este Alexandru Antonescu pentru priceperea de a confecţiona haine moderne.

Tâmplari şi dulgheri au fost Costea (Purcăreşti), Anghel Gâscanu, Tudor Gâscanu, Manole Arvat şi Voicu Gâscanu.

3 - În ceea ce priveşte comerţul, cele mai importante târguri erau la Glavaciog, Roşiorii de Vede, iar, pentru cereale, la Piteşti; mai rar ajungeau cu căruţele la Curtea-de-Argeş sau la Cîmpulung. Drumul cel mai frecventat era <Drumul ăl Mare> Roşiori - Piteşti şi, mai puţin,

60

60

Alexandria - Piteşti, pe Valea Teleormanului. Se vindeau porumb, grâu şi animale (oi, capre, bovine), se cumpărau ţesături (postavuri şi pânzeturi), şepci, călţuni, săpun, argintărie, sare, mobilă, săbii, scuturi (în special pentru oaste), pluguri, unelte pentru agricultură. Comerţul se făcea fie prin schimburi la troc, fie pe bani - aspri de argint, bani, creiţari, ducaţi, florini, galbeni, taleri, lescăi, ortul, paraua turcească, pitacul, şalăii, zloţii - toţi sub denumirea de <gologani>.

10.2. - H a n u r i, c â r c i u m i, p r ă v ă l i i, c o o p e r a t i v e ...

În lipsa documentelor, e foarte greu să mai reconstitui

atmosfera hanurilor de acum o sută, două, de ani. Din ce-şi mai amintesc bătrânii, a existat un mare han în vechea vatră a satului, la Strâmba - la Drumul ăl Mare - deschis, în special, negustorilor ce băteau drumul Roşiorilor şi invers, pentru a duce cereale la târgurile din Piteşti, Curtea de Argeş sau Câmpulung. La parter se afla localul hanului, unde se bea şi se mânca bine, şi sus erau camerele de dormit pentru călătorii care poposeau peste noapte. La han, cânta şi un faimos taraf de lăutari, adus de hangiu din târgul Roşiorilor. Hanul de la Drumul ăl Mare (din Strâmba) a fost mult timp şi <cap de poştă>, loc unde se schimbau caii poştali care veneau de la Balaci. După modernizarea noii şosele care trece pe la Chitu şi prin Căldăraru, pe lângă linia ferată, vechiul han şi-a pierdut din importanţă şi, după mutarea vetrei satului Râca pe noul amplasament, el a devenit nerentabil şi a fost părăsit.

Un alt han vechi a fost şi hanul din Bucov din capul Diaconeştilor, de la biserică mai jos, în locul râpei pietroase de sub râul Bucv. Aici se opreau, la un <pahar de vorbă>, negustorii ce băteau târgurile locale, de la Popeşti spre Râca şi Căldăraru şi invers, mai ales grădinarii de pe valea Teleormanului, ce-şi duceau marfa în târgul de la Miroş. Hanul a dăinuit până în preajma Primului război mondial, după care a fost părăsit şi, pe ruinele lui, a fost construită o cârciumă care a avut şi ea o viaţă scurtă, durând până după 1940, rămânând din ea nişte ruine.

În perioada interbelică, mărindu-se numărul locuitorilor, s-au înmulţit şi cârciumile. În Râca, erau cârciumi la Mocănescu, la Mihăilescu, la Dumitrache al Ciocii, la Ghică al Popii, la +tefănescu, la Ilie Cârciumaru. În Bucov erau cârciumi la Neagu, în capul satului, la Stancu lui Marinache; în Purcăreşti, la +oarice, în vârful coastei ce coboară spre podul Bucovului şi la Făgădău; în Ciuculeşti, la Marinache al lui Stănilă, în capătul celălalt al Diaconeştilor şi la Arghir Bogatu; în Betegi la Toncescu, la Pârvuleşti.

Vinul cârciumarilor - fie că era din producţie proprie, fie că provenea de pe Vlaşca sau de la Drăgăşani, unde se cultivau podgorii masive - era adus cu căruţele, în butoaie şi depozitat în pivniţe.

61

61

|uica se procura de la munte, direct de la poverne, fiind adusă tot cu căruţele şi vândută angro la cârciumari.

Prăvăliile s-au înmulţit, de asemenea, şi ele. Primii străini care au venit şi şi-au construit prăvălii au fost Zaharia şi Bragagiu. Zaharia era grec şi a venit la noi înainte de 1860, căci reforma lui Cuza îl găseşte stabilit în sat şi-i rezervă şi lui pământ. Urmaşii lui s-au specializat în vopsele şi, în perioada interbelică (dar şi după ea, până prin 1950), au vândut numai vopsele. Clădirea prăvăliei lui Zaharia este, poate, cea mai veche din sat şi, astăzi este închiriată, adăpostind un birt, <Bibi>.

Bragagiu era un turc din Dobrogea, care, la început, venea cu bere pe Vlaşca. S-a căsătorit în Râca şi şi-a deschis o prăvălie în Răiculeşti, unde se întâlnesc satele Râca şi Bucov, la care vindea şi bragă, o băutură foarte căutată la timpul ei. Prăvălia lui Bragagiu a dăinuit până prin 1955 - 1960, în ultimul timp reprofilându-se pe îngheţată şi turtă dulce.

Prăvălii avuseseră şi Ilie al Voicului, Ghică Popescu, +tefănescu, Mocănescu, Dumitrache al Ciocii etc. Înmulţindu-se foarte mult, prăvăliile, din lipsă de clienţi, au început să dea faliment foarte repede, ca de altfel şi cârciumile.

Imediat după ce comerţul a fost naţionalizat în 1948, a rămas în fiecare sat (Râca, Bucov, Adunaţi) câte o cooperativă de consum şi câte un mat 46.După 1960, comerţul cooperatist a luat amploare şi au fost construite clădiri noi pentru cooperativele din Râca şi din Adunaţi, care adăposteau şi câte un bufet. Un rol deosebit au jucat preşedinţii de cooperative, Pârvu Ungureanu şi Sârbu Nae, care au construit noul local din Râca şi l-au aprovizionat corespunzător cu marfă. La ele au vândut Petrică al Badii, Pâncu Ion, Uţă Alexandru, Gigea Pârvulescu etc.

După 1989, aceste cooperative au decăzut şi au apărut magazine şi cârciumi particulare   : <La Duran” în Purcăreşti, în localul fostei primării din Bucov, la Căminul Cultural din Râca, la fosta cooperativă, la Stoican, în Moşteni la Georgică, în Betegi la Pârvulescu etc.

10.3. - B a n c a p o p u l a r a

Necesitatea înfiinţării băncilor populare pentru acordarea de

împrumuturi ţăranilor reiese dintr-un raport publicat în 1901 47. Subliniind situaţia grea în care se găseau ţăranii în acele timpuri, raportul consemna : O foarte mare parte din săteni sunt victimele cămătarilor care constituie un pericol permanent pentru ţărănimea noastră. Aceştia profită de nevoile sătenilor, fie de o moarte în familie, fie de pierderea unei vite .... fie că voiesc a-şi cumpăra unelte agricole şi n-au ce amaneta la credit, deşi sunt oameni muncitori şi perfect de

46 mat - cârciumă de stat (Din M.A.T. ˆ Monopolul alcoolului şi tutunului).47 Anuarul băncilor populare din România,1901

62

62

cinstiţi, sunt nevoiţi să împrumute bani cu procente fabuloase: 1 şi 2 lei pe lună de napoleon, ceea ce vine 60 şi 120 % pe an. Nu sunt rare cazurile la astfel de datornici când ei n-ajung să plătească fie în muncă, fie în bani, datoria, ci o trec asupra urmaşilor care rămân veşnic datori, mai ales când familia este numeroasă şi are puţine mijloace de trai.

În cursul anului 1903, având experienţa altor bănci înfiinţate, ţăranii din Rîca, având în fruntea lor pe învăţătorul Tache Dumitrescu şi pe preotul din sat, pun în discuţie înfiinţarea unei bănci populare pentru ajutorarea sătenilor. După multe amânări, adunarea generală ajunge, în sfârşit, să voteze statutul băncii şi alege consiliul de conducere.

Pe data de 4 iunie 1904, Banca populară ia fiinţă oficial, cu 26 de membri, având ca preşedinte al băncii pe învăţătorul Tache Dumitrescu. Acest lucru se face după aproape 6 luni de tergiversări din partea unor cămătari ai satului, care îşi vedeau periclitate poziţiile lor.

Situaţia băncii după doi ani era următoarea :

Anul Membrii

fondatori

Membrii la finele anului

Capital subscri

s

Capital vărsat

Număr de împrumut

uri

Capital împrumuta

t

1904

26 39 3.800

2.145 60 4.012

1905

- 51 4.531

4.384,20

60 4.630

Banca a devenit un real sprijin pentru ţărani. Ei au început să-şi cumpere vite de muncă, unelte agricole, vaci, capre, oi. Împrumutau, de asemenea, bani pentru a-şi rezolva anumite probleme familiale (înmormântări, nunţi, copii întreţinuţi la şcoli). Deci nivelul de trai începe să se schimbe spre bine.

Banca populară durează până în anul 1947, când este desfiinţată.

10.4. - Târguri

Bâlciurile sau târgurile săptămânale mai apropiate de satul

nostru sunt:- lunea - la Miroşi (acum se ţine dumnica);- marţea - la Tătărăştii de sus;- miercurea - la Slăveşti;- joia - la Balaci şi Glavaciog;- vinerea - la Roşiorii de Vede;- sâmbăta - la PiteştiBâlciurile sezoniere, legate de anumite sărbători, sunt:

63

63

- La 6 august, la Siliştea-Gumeşti, de Probojanie (<schimbarea la faţă“); este menţionat şi în Dicţionarul ... lui Pantele Georgescu: <La 6 august, se face bâlciu care ţine o săptămână ...”

- De Duminica Mare şi Cârstov - la Ciolăneştii din Deal:- De Sfântul Ilie - la Tătărăştii de sus- De Vinerea Mare - la Miroşi- De Sfânta Maria - la ReceaLa aceste târguri se vând şi se cumpără: cereale, animale (boi,

viţei, vaci, oi, porci, capre), zarzavaturi, încălţăminte, fierărie, piei de oaie, laţi, butoaie, putini, obiecte de uz casnic şi atâtea altele.

Un farmec aparte au comédiile, circul, fotografii, scamatorii şi chiar gură-cască ...

Oamenii beau bere şi mănâncă mici, se distrează, vorbesc vrute şi nevrute, iar copiii stau pe lângă comédii şi se zbenguiesc.

Tinerii au un bun prilej de a se întâlni şi de a lega prietenii între băieţi şi fete.

Capitolul 11 C U L T U R A

De fapt ne vom referi atât la instituţiile de cultură şi instrucţie

publică, cât şi la aspecte de viaţă spirituală, igienă şi sănătate.B i s e r i c a este primul element al culturii, iar primii oameni

mai învăţaţi din sat au fost preoţii şi dascălii. Atunci când oamenii aveau un necaz sau trebuia să afle ceva, alergau la popă să-i ceară un sfat. Cei mai înstăriţi îşi procurau şi cărţi în limba slavonă, fie cu conţinut religios, fie cu conţinut laic (ex. Lixăndria). Asemenea cărţi s-au găsit prin podurile caselor la Andreescu Ion, pe la bătrânul lui Marin Andrei, la Sandu Paşii, la bătrânul învăţătorului Penescu Athanasie, la Popa Mocanu, la învăţătorul Tache Dumitrescu etc.

+ c o a l a este al doilea element cultural, căci ea nu se referă numai la elevi, ci şi la adulţi, în sensul că învăţătorii, pe lângă misiunea lor didactică, aveau obligaţia să coboare în popor ( aşa-zisul poporanism ) şi să-l culturalizeze. Învăţătorii ţineau şezători duminicale cu copiii, prezentau diferite conferinţe despre creşterea

64

64

animalelor, despre diferite culturi, boli etc. Un astfel de învăţător a fost şi Tache Dumitrescu care a introdus altoiul în sat, războiul de ţesut, cultura ştiinţifică a plantelor cerealiere şi primele elemente ale moralei : urmările beţiei, cum trebuie să ne comportăm în lume, urmaşii dorobanţilor etc.

Diferite alte forme culturale s-au manifestat în viaţa mai tuturor satelor, ca muzee, cercuri tehnico-ştiinţifice sau culturale, cămine culturale etc.

C e r c u l c u l t u r a l <Alexandru Depărăţeanu> s-a înfiinţat în anul 1900 din iniţiativa învăţătorilor şi cuprinda o rază de 15 km, cu centrul în comuna Siliştea-Gumeşti, s-a restrâns apoi la 7 comune, ţinându-se în fiecare comună cam două - trei conferinţe pe an, relative la combaterea beţiei, creşterea animalelor pe lângă casa omului, cultura câmpului şi grădinăritul, creşterea viermilor de mătase, igiena individuală şi publică, obligativitatea şcolară, drepturile şi îndatoririle cetăţeanului, iubirea de patrie etc.

Înfiinţarea c ă m i n e l o r c u l t u r a l e, la imboldul ministrului învăţământului, Spiru Haret, a dat un nou impuls activităţilor culturale la sate. Fiinţând în localuri de şcoală sau, mai târziu, în localuri proprii, ele ofereau posibilitatea organizării unui spectru larg de manifestări culturale, ştiinţifice, de instruire şi distracţie, concretizate prin conferinţe, expoziţii, serbări, petreceri, întruniri diverse, bibliotecă, cercuri muzicale ori tehnice şi chiar nunţi ori botezuri.

11.1. - B i s e r i c a

Pe aceste meleaguri, a existat o viaţă religioasă intensă din

cele mai vechi timpuri. După retragerea armatelor romane (271 e.n.), dacii aproape că uitaseră cultul lui Zalmoxis (Zamolxis, Zamolxe) şi se închinau, după modelul roman, mai multor zei. Numai orăşenii îmbrăţişaseră noua credinţă, pe ascuns, adică creştinismul. Cuvântul păgân ( lat.� paganus) însemna <locuitor al satelor>, căci sătenii erau aceia care păstrau tradiţia şi refuzau noua religie.

Învăţătura lui Hristos a fost cunoscută de timpuriu în Dacia şi, mai ales, în teritoriile dintre Dunăre şi Mare, în vechea Schythia Minor, unde Sfântul Andrei <a vestit cuvântul Evangheliei sciţilor şi tracilor> (cf. Sf. Ipolit). Această învăţătură a pătruns mai întâi în marile oraşe prin colonişti, prin ostaşii armatei romane, prin negustori şi prin captivii aduşi de goţi.

Creştinarea satelor s-a făcut mai târziu, cu misionari veniţi din dreapta Dunării, unde, după edictul din Milan (313), fiinţau episcopate la Tomis, Durostorum, Oescus, Ratiaria etc. În secolele al IV-lea - al VI-lea, în teritoriile nord-dunărene creştinismul era deja religia de bază. Aşa se face că Patriarhia de Constantinopol, în secolul

65

65

al XIV-lea, împărţea în două Mitropolia ţării, motivând acest fapt prin înmulţirea populaţiei creştine.

Sfântul Apostol Andrei a lăsat în urma lui preoţi şi diaconi, chiar şi episcopi, ce i-au urmat credinţa şi au răspândit-o. Recunoaşterea oficială a ierarhiei bisericeşti muntene a avut loc sub voivodul Nicolae Alexandru (1352 - 1364), când Mitropolittul de Argeş primeşte acordul Patriarhiei din Constantinopol. Sub Vlaicu-Vodă (1364 - 1377) se mai înfiinţează o episcopie la Severin, iar Radu cel Mare (1495 - 1508) mai înfiinţează două mitropolii la Rîmnic şi Buzău. Nifon, patriarhul, reorganizează biserica şi o pune pe baze noi.

Urme paleocreştine nu s-au găsit în localitatea Râca, dar, aproape de noi, la Dulceanca-Teleorman şi Olteni-Teleorman, s-au descoperit tipare pentru cruciuliţe, presupunând o producţie de serie şi, deci, o intensă viaţă creştină. La noi s-au descoperit cruci de lemn, cu care se aplica o pecete în formă de cruce pe colacii de la pomeni, obicei păstrat şi astăzi.

Termenul biserică (beserică, bisearică, băsearecă) derivă din latinescul basilica, format la rândul său din grecescul basileus (ˆ împărat, rege) ‡ oixia (ˆ casă) ˆ <casa regelui>. Romanii înţelegeau prin basilică un edificiu în care se făcea judecata şi se împărţea dreptatea în numele împăratului. Constantin cel Mare, prin edictul din 313, cedează creştinilor, pentru săvârşirea cultului, toate edificiile vechilor judecătorii, numite bazilice. La început, primii creştini săvârşeau rugăciunea şi frângerea pâinii (pâinea era considerată ca dar al lui Dumnezeu) într-o încăpere amenajată în case particulare. Cuvântul biserică a pătruns în Dacia în secolul al IV-lea, din provinciile romane de la sud de Dunăre, fiind folosit numai în cadrul romanităţii orientale ; în romanitatea occidentală se folosea sinonimul lui, eclesia.

Cuvântul Dumnezeu provine din latinescul Domine Deus < Domne Deu (în latina populară) < românescul Dumnezeu, prin forma Domne dzeu. Cuvântul Paşti, de origine ebraică, derivă din latinescul pascharum ; creştin provine din latinescul christianus care, mai târziu, în slavă, a luat sensul de <ţăran> ; însuşi cuvântul sărbătoare derivă din latinescul dies servatoria (servo, servare ˆ a păzi, a ţine), ziua închinată zeilor care apărau trupeşte şi sufleteşte pe om ; a boteza vine de la latinescul baptisto, -are (preluat la rândul lui din greceşte) şi însemna < a cufunda în apă> ; cuvântul câşlegi - intervalul dintre posturi - provine din latină, caseum ligare (ˆ postul brânzei) ; de aici s-a format pe teren românesc carne legi - postul de carne. +i am putea merge cu exemplele şi mai departe.

Multe din credinţele poporului, formate din obiceiuri şi datini locale, în legătură cu calendarul agricol şi păstoresc, s-au suprapus peste credinţa lui Iisus Hristos şi s-au contopit : Floriile ( � Flurii) este sărbătoarea păgână a zeiţei Flora, o sărbătoare a primăverii : Rusaliile este sărbătoarea păgână a zeiţei locale Rozalia, zi de pomenire a morţilor, când înfloresc trandafirii (rosa ˆ trandafir).

66

66

Popoarele migratoare au tulburat profund religia creştină timp de secole. În acest răstimp, oamenii aveau biserica în suflet sau în căruţă, purtând-o prin locurile pe unde-şi găseau adăposturi, departe de răutăţi. În timp de linişte, ieşeau

Prin ăl cărpiniş, Prin ăl aluniş,

Lungiş, Curmeziş,

şi construiau din bârne bisericuţa lor dragă, punându-i pe acoperiş, în vârf, o cruce, semnul creştinătăţii.

Aşezarea slavilor pe teritoriul patriei noastre, activitatea fraţilor Chiril şi Metodiu şi a ucenicilor lor, precum şi încreştinarea forţată a bulgarilor, au avut urmări însemnate asupra vieţii bisericeşti a strămoşilor noştri. Slavii s-au aşezat pe teritoriul nostru, în colonii săteşti, printre autohtoni (sec. VI - VIII). Conducătorilor lor, care erau şi conducătorii rumânilor, nu le convenea o latină stricată în biserică, ei voiau o limbă vie, înţeleasă de ei, şi, astfel, au introdus în biserică, în ritualul religios, limba slavă veche, cam din secolul al X-lea, întărită şi de întemeierea statului româno-bulgar al Asăneştilor (1185 - 1186). Astfel, ritualul bizantino-slav a fost pentru noi un mijloc de păstrare a ortodoxiei în lupta dintre Roma şi Bizanţ. De aici, şi elemente slave în lexicul bisericesc: duhul sfânt ( v. sl. � duh sviatâi) ; Maica Precista ( blg.� maica ‡ v. sl. precista) ; mucenic ( � mucenicu) ; moaşte ( � moşti) ; stareţ ( � stareti) ; vlădică ( � vladica ˆ stăpân) ; cădelniţă ( � kadilnita) ; strană ( � strana) ; troiţă ( � troica) ; prohod ( � prohodu) ; pomană ( � pomenu) ; post ( � postu) ; sfeştanie ( � ovistenie) ; utrenie ( � utrenia, de la utro ˆ dimineaţă) ; vecernie ( � vecernia, de la vecer ˆ seară) etc.

Conducătorii cnezatelor aveau pe lângă ei şi o organizare bisericească, cu pseudoepiscopi. Seneslau, la Argeş, avea şi un arhiepiscop în preajma sa . Când Basarab I a rămas singurul domnitor, ierarhul de la Curtea sa a devenit mitropolit. Primul mitropolit al Ungrovlahiei a fost Ioachint, cu reşedinţa fie la Argeş, fie la Câmpulung. La 1372, se precizează că mitropolitul Ungrovlahiei are dreptul să aşeze părinţi duhovniceşti şi egumeni la cinstitele lăcaşuri de acolo. În secolul al XIV-lea şi următoarele, domnitorii fac Cărţi domneşti, dăruind, fie slujitorilor lor, fie mănăstirilor, moşii întinse, cu sate cu tot. Preoţii plăteau dări episcopului sau mitropolitului şi erau îndatoraţi la mari plocoane. Mănăstirile, de asemenea, erau obligate la dări substanţiale către domnie, fie în bani, fie în produse agricole, vegetale şi animale. De aceea, domnitorii au avut tot interesul ca moşii cu sate întregi să fie închinate mănăstirilor. Monahismul îşi are originile tot în secolele al IV-lea - al VI-lea, când, în Dobrogea, erau <călugări sciţi>. În sprijinul vieţii monahale pe aceste meleaguri vine întâi toponimia : Valea Călugărului (Palanga), moşia Popeasca (Popeşti), Fântâna Călugărilor, Via Călugărilor, moşia Călugăreasca, Pădurea Popilor, satul Călugăreasca (Mozăceni), apoi antroponimicul

67

67

Popescu foarte des întâlnit şi, nu în ultimul rând, chiliile călugărilor din Popeşti, Palanga, Râca, Bucov, aşezate fiecare cam pe o moşie.

La 1615, localitatea Râca aparţinea Mitropoliei din Târgovişte şi era vestită în vinărit. La 1680, uncheşul Dragomir face danie o parte din moşia Râca mănăstirei Aninoasa din Muscel. Tudor vel clucer continuă gestul uncheşului Dragomir şi, la 1684, face danie mănăstirii Aninoasa toată moşia.

În anul 1685 apare numele primului preot care slujeşte la biserica din Râca şi care are şi un schit de călugări, închinat mănăstirii Aninoasa din Muscel de către Monahul Macarie, fiul lui Bogoslav. Preotul se numea Popa Gheorghe. El intră în conflict cu Mitropolia din Târgovişte pentru faptul că nu-i lăsa pe călugări să ia venitul moşiilor şi să-l verse Mitropoliei. Printr-o adresă a Mitropoliei de Târgovişte, din data de 10 august 1685, către Popa Gheorghe, i se atrăgea atenţia, somându-l ca stăpânirea să lase biserica în pace şi pe călugări să ia venitul moşiilor.

În Extrasul din statistica făcută la 1810 ..48 aflăm că, în localitatea Râca, erau două biserici cu <veşmintele şi cărţile depline> : una în satul Râca-Nouă (pe actualul amplasament), cu hramul <Sf. Dumitru>, alta în satul Râca-Veche (sau Odaia-Veche, pe vechiul amplasament de la apa Strâmbei), biserică de lemn, cu hramul <Sf. Paraschiv>. Pentru fiecare biserică se enumeră numele preoţilor şi diaconilor în funcţie, pentru fiecare în parte menţionându-se vârsta, data şi preotul care l-a hirotonisit, precum şi componenţa familiei cu nume, vârste si studii.

Biserica cu hramul <Sf. Dumitru din Râca-Nouă> - arată aceeaşi statistică - avea 6 preoţi şi 2 diaconi. Ex.:

1.-Preot Coman sin Sandu, de 50 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, Iliopolis chir Serafim, cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cozma la leat 1783, iunie, 5. Soţia Gherghina de 46 de ani, fiu Pătraşcu de 16 ani, învaţă psaltirea, Constandin de 10 ani, Radu de 8 ani şi fată - Despa, de 6 ani;

2.-Preot Oprea sin Dumitru de 60 ani …3.- Preot Marin sin Gheorghe de 30 de ani …4.- Preot Radu sin Oprea de 25 ani …5.-Preot Vlad sin Popa Dumitru, de 50 de ani …6.-Preot Pătraşcu sin Ion de 40 de ani, la cetire de mijloc ...1.- Diacon Pîrvu sin Stoica de 36 de ani …2.- Diacon Marin sin Leahu de 30 de ani …Din ruinele acestei biserici de lemn, ridicată pe la 1700, pe

ruinele unei bisericuţe de nuiele, a fost salvată o cruce de piatră, adusă la 1969, prin grija învăţătorului Athanasie Penescu, în curtea Căminului cultural, pe care cruce s-au mai putut descifra în slavoneşte numele fruntaşilor satului şi data strămutării satului pe noul amplasament, în prezent ştearsă.

Biserica cu hramul <Sf. Paraschiv> din satul Râca-Veche mai rămăsese doar cu 1 preot şi 2 diaconi :

48 Op. cit. (vezi Anexa)

68

68

1.- Preot Marin Proistos sin Ion, de 45 de ani …1.- Diacon Ene sin Ion, de 35 de ani … 2.-Diacon Ion sin Constandin, de 30 de ani … - Gheorghe, citeţ sin Popa Tudor de 18 ani, holtei.În afară de numele preotului şi ale celor doi diaconi, avem date

foarte puţine despre această biserică. În tinda ei se învăţa carte, cum reiese din acest document, precum fiul diaconului Ion sin Constandin, Năstase, de 12 ani, care învăţa bucoavnă şi fiul diaconului Ene sin Ion, Badea de 12 ani, care învaţă ceaslov. Pe la 1800, slujea la biserică Popa Stancu şi fiul său, preot Franţescu sin Popa Stancu, preoţit în Bucureşti la 26 martie 1844; acesta din urmă a fost ultimul preot care a slujit la biserică, după care a fost părăsită şi satul strămutat.

Biserica din satul Râca, aşezată la est de sat, în capul drumului din centrul satului, este construită în anul 1868. În pisanie (înscriere votivă de fundare a unei biserici) se spune : În numele Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi al Sfântului Duh, ridicatu-sa Sfânta Biserică din nou cu hramul <Sfinţilor Voivozi Mihail şi Gavril> şi a Sfântului Nicolae la 1868 în zilele domnitorului nostru, Prinţul Carol I şi ale Preasfinţitului Mitropolit Nifon cu îndemnul şi cheltuiala dumnealor Arghir Dobrescu şi Pîrvu Rădulescu şi Dumitrache Rîculescu Zugravul şi Popa Stoica Dincă şi Popa Tănase şi logofătul Mareş, Constantin Bold şi Constantin Vlad (urmează apoi un text care nu s-a putut descifra, în chirilică, aproape şters). Când s-a făcut noua pictură, pe peretele de apus, deasupra uşii sunt pictaţi cei doi voivozi, unul din ei având o foaie pe care este scris : Cine va intra în această biserică necurat, de această sabie va fi tăiat. Biserica a fost construită lângă ruinele bisericii vechi, unde se află Prestolul, acoperit cu tablă, tot din cărămidă (în cimitirul alăturat).

Primii preoţi care au păstorit la vechea biserică au fost: Coman sin Sandu, Oprea sin Dumitru, Marin sin Gheorghe, Radu sin Oprea, Vlad sin Dumitru, Pătraşcu sin Ion, Stan sin Popa Marin preoţit în Bucureşti la 26 mai 1844 şi Ion sin Diaconu Albu preoţit în Bucureşti la 13 ianuarie 1846 49. Au urmat apoi preotul Cristache Popescu, popa Stoica Dincă, pus şi în pisania noii biserici (cam pe la 1850) şi popa Tănase Popescu (1860), preoţi ce-au continuat să slujească şi în noul lăcaş.

S-au remarcat, de asemenea, preoţi ca Ion Mocanu, care a păstorit după 1900 până la pensie (1940), Cristea Gheorghe (1940 - 1975), Depărăţeanu Vasile (sept. 1945 - mai 1993) şi actualul preot Dogioiu Ion (din oct. 1994) care a renovat biserica în exterior, stropind-o cu mozaic, şi a înnoit pictura interioară, cu ajutorul sătenilor.

Cimitirul bisericii din satul Râca se află imediat în spatele bisericii şi, cu 15 ani în urmă, a fost mărit cu o suprafaţă de cca. 2.500 m², bine gospodărit şi închis cu gard de uluci. În curtea bisericii s-a

49 Revista generală bisericească, nr. 11 - 12 / 1971 şi nr. 1- 2 / 1972.

69

69

construit primul cavou, al preotului Depărăţeanu Vasile, în faţa bisericii, în dreapta.

Istoria bisericii din Bucov este de dată mai recentă. La 1741,

satul Bucov nu se găsea pe lista satelor, întocmită de Constantin Mavrocordat. Era începutul cătunului Diaconeştilor, proveniţi probabil din vechii călugări de la schit. Satul Bucov se găseşte pe harta Statului major austriac abia la 1853. Stan Diaconu este printre primii preoţi din sat care au slujit la o bisericuţă de lemn, cam între 1750 - 1780; el este şi întemeietorul cătunului Diaconeşti, nucleul satului Bucov. Diaconeştii sunt locuitori coborâtori din vechii boiernaşi ce-au primit ca danie, cu uric, moşia lor după desfiinţarea schitului de călugări (Menţiunea este făcută la 11 ianuarie 1954 de Popescu Gheorghe, la vârsta de 63 de ani, pe marginea unei file monografice).

Biserica se afla la capătul de la răsărit al moşiei şi era făcută din bârne de lemn şi cărămidă, pe urmele vechii biserici de lemn, cam unde se află lăcaşul actual.

Cam pe la 1822 - 1823, satul, nemaiavând popă, fură un preot care se aciuase pe la Izvoru, numit Popa Pistol Marin, poreclit şi popa din bunget sau popa Bunget, pentru că sătenii îl aduseseră în sat şi-l ajutaseră să-şi înjghebeze gospodărie la Coşerii, la poalele Pădurii Piscului, în nişte lăstăriş (bunget) 50. Se numea Popa Pistol pentru că purta la brâu un pistol ce funcţiona cu praf de pucioasă, ce-i rămăsese din oastea lui Tudor Vladimirescu, pe care o însoţise la 1821, ca ostaş, la Bucureşti. După reprimarea revoltei, când Tudor este prins şi omorât, oastea se răspândeşte şi soldatul îmbracă haina monahală la vreun schit de călugări, pentru a i se pierde urma. Între timp, învăţase cântările bisericeşti şi se hirotonisise popă. Pistolul ce-i făcuse faima şi-i era nelipsit îl ajuta să înfrunte cetele de turci care dădeau iama prin sat. În fruntea sătenilor, Popa Pistol, călare sau pe jos, trăgea focuri după cetele de turci. El s-a însurat şi şi-a durat gospodărie puternică, având şi copii, întemeind satul Pistoleşti, sub dealurile Bucovului, lângă Ciuculeşti. La 1859, încă mai boteza copii în biserică, aşa cum reiese din actul de botez, de pe 19 iunie 1859, al lui Gheorghe, care era chiar nepotul lui.

Biserica lui Popa Pistol a stat în ruine până în anul 1929, când a fost dărâmată şi, pe locul ei, s-a construit un mic Prestol ce dăinuie şi astăzi, la răsărit de biserica actuală. Materialele rămase de la dărâmarea ruinelor, au fost date satului Betegi pentru a construi o şcoală, dar care n-a fost făcută niciodată.

Între anii 1868 şi 1880, a păstorit la biserică Pană Duhovnicu despre care se ştiu puţine lucruri. I se spunea Duhovnicu pentru că la el mergea tot satul să se spovedească de relele făcute sau pentru a

50 Conform DLRM : búnget, bungét ˆ pădure deasă şi întunecoasă : desiş - comp. alb. bunk

70

70

cere sfaturi. Pană Duhovnicu zideşte biserica în 1868, din lemn şi cărămidă, pe ruinele unei biserici din nuiele şi chirpici.

După decesul lui Pană Duhovnicu în 1880, vine să slujească la biserică un urmaş al lui Popa Pistol, numit Ion Marin Pistol zis - şi el - din Bungent, care a trăit până în anul 1912. În anul 1907, februarie, 16, acesta apare pe lista electorală ca delegat - alături de alţi doi consăteni (Gheorghe Ionescu, agricultor, şi George Nicolau, învăţător) - pentru a merge la Turnu Măgurele, ca alegători direcţi, în colegiul al treilea. Menţionăm că popa Ion Marin Pistol se bucura de stima întregului sat, ca dovadă că este ales de 158 de alegători cu unanimitate de voturi 51, pentru a-şi da votul pentru alegătorii indirecţi pentru Cameră, conform instrucţiunilor votului cenzitar. Ion Marin Pistol are urmaşi care, mai târziu, s-au numit Popeşti şi trăiesc şi astăzi; e vorba de Gheorghe Popescu cu fiii săi Victor, Alexandru, Ilie şi George, dintre care astăzi mai trăiesc doar doi: Ilie şi George.

După 1912, slujeşte la biserică preotul Alexandru Săndulescu, care s-a transferat, după câţiva ani, în satul Deparaţi-Hîrleşti. După acesta, postul de preot este suplinit un timp de preotul de la biserica din Rîca, Ion Mocanu.

Între anii 1919 - 1973, vine cu şcoală preotul Gheorghe M. Popescu, din neamul Diaconeştilor, care păstoreşte biserica cu dragoste aproape o jumătate de secol, murind la o vârstă înaintată (96 ani).

Preot iconom, Gheorghe M. Popescu s-a născut la 10 mai 1898 şi a fost hirotonisit la 17 noiembrie 1919, după întregirea neamului. A luptat ca nimeni altul pentru construirea noii biserici în Bucov şi a slujit-o până la adânci bătrâneţi, căci, deşi s-a pensionat la 1 februarie 1967, a continuat să slujească biserica până aproape de moarte, survenită în 1994.

După el, vine un tânăr absolvent al Seminarului Teologic, pe nume Constantin Depărăţeanu, hirotonisit la 25 ianuarie 1971 pe seama acestei parohii. Este fiul preotului din Râca, Vasile Depărăţeanu. După numai un an, se mută la soţie, în satul Purcăreni şi moare de tânăr (40 de ani), lăsând doi copii care, ulterior, devin tot preoţi.

Îl urmează preotul Cristea Gheorghe, detaşat de la parohia Rîca, al doilea post, care a slujit şi el cam până prin 1980 când a decedat. După această dată, se succed mai mulţi preoţi, nelegaţi de sat, care n-au lăsat urme : Manea Ion Adrian, Cocorea Viorel, Zinculescu Relu şi Popa V. Dorel. De la 1 septembrie 1996 a venit un nou preot, pe nume Opriş Marinel, hirotonisit la 8 august 1996 la Mănăstirea Curtea de Argeş, care a continuat să renoveze biserica şi care se bucură de respectul satului. Sub el, s-a făcut o nouă pictură cu ajutorul financiar al întregului sat şi a fost sfinţită pe data de 14 nov. 1999. Trebuie menţionat, însă, că sătenii din Bucov, după o jumătate de secol de

51 Proces-Verbal nr. 28, 12 februarie 1907 - Fond arhive personale.

71

71

ateism, s-au depărtat de biserică şi de Dumnezeu şi trebuie depus un efort deosebit pentru a-i readuce pe calea cea dreaptă.

Actuala biserică a satului este aşezată în partea de miazănoapte a localităţii. Este construită din cărămidă arsă şi învelită cu tablă galvanizată, înnoită. Construcţia ei s-a început în anul 1911 prin contribuţia sătenilor. A stat neterminată până în 1920, când preotul Gheorghe M. Popescu, tânăr pe atunci şi cu dragoste de muncă, a strâns cu multă trudă de la enoriaşi suma de 180.000 lei, cu care a reuşit s-o termine. În anul 1923, s-a făcut sfinţirea ei de către Preasfântul arhiereu Evghenie Humuleşteanu, la care a participat întregul sat şi prefectul de Teleorman, Alecu Popescu.

Biserica are hramul <Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena> şi se menţine în stare bună. În 1999, prin grija preotului Marinel Opriş, s-au renovat exteriorul şi acoperişul şi s-a făcut o nouă pictură.

Pe data de 18 mai 1918 a fost sfinţită crucea - troiţă ridicată de Căminul cultural în curtea bisericii, în partea stângă, lângă intrare, prin grija lui Stănculescu Ene, în amintirea eroilor din sat, căzuţi pentru reîntregirea neamului. Crucea a fost înlocuită cu o altă cruce de lemn în anul 1992 de către Penescu Nicolae, fiul cel mic al învăţătorului Penescu Athanasie, care, între timp, a decedat şi el.

Cimitirul este aşezat pe uliţa dintre biserică şi satul Ciuculeşti, cam la jumătatea drumului, şi este împrejmuit cu gard de ulucă.

11.2. - învatamantul

Primele documente care atestă învăţătura de carte pe aceste

meleaguri datează din secolul al XVII-lea şi sunt legate de biserică. Râca, la 1600, era sat mănăstiresc, aparţinând de Mitropolia de Târgovişte. <+colile> de pe moşiile mănăstireşti erau administrate de călugări greci şi aveau un statut mai bun. În Râca exista şi un beilic (un fel de han în care erau găzduiţi beii - guvernatori ai acestor provincii - şi alţi demnitari turci). Beii stăteau foarte bine cu egumenii (stareţi) greci, ajutând şcolile cu care de lemne. Egumenii greci întăreau pe dascăl în drepturile lui şi tot ei primeau paretisis-ul (dinăşia, demisia) când dascălul nu mai voia să ţină cursuri. În Râca-Veche, se făcea carte începând cu anul 1622, anul de când datează primul document depistat. În 1683, este atestat şi un schit de călugări înfiinţat de călugărul Macarie. Preoţii şi călugării de aici au contribuit la răspândirea învăţăturii de carte. S-au mai găsit documente şi din anii 1770, 1783, 1786, 1802, 1809 şi 1838 care atestă că pe aceste meleaguri se făcea carte în biserică.

Într-un hrisov emis de cancelaria lui Radu-Mihnea voivod cam în acest timp (leat 7130, 24 iunie) şi adresat Mitropoliei de Târgovişte (vezi în anexe), se scria : De aceea şi voi, rumânilor ce veţi primi acea ocină, mai sus zîsă (e vorba de pământul de pe moşia mănăstirească),

72

72

voi să ascultaţi de învăţătura părintelui şi de slugile sfinţii lui ce vă vor da învăţătură.

La 1786, un Barbu, de 18 ani, fiul lui Vlad sin (particulă sinonimă cu <fiul lui...> sau <al lui...) Popa Dumitru, învăţa psaltirea, trecuse deci peste bucoavnă şi ceaslov, iar Gheorghe sin Popa Tudor, de 18 ani, trecuse toate fazele şi devenise citeţ, făcând pe dascălul la strană.

Cursurile se desfăşurau în tinda bisericii, de la prima zăpadă până primăvara, când începeau muncile agricole

Dintr-un Extras din statistica făcută în anul 1810 din ordinul armatelor ruseşti de ocupaţie, păstrat la Academie, în manuscris chirilic, reiese că, în satul Rîca, existau 6 preoţi şi 2 diaconi ai căror copii învăţau carte în biserica cu hramul Sfântul Dumitru : Pătraşcu, de 16 ani, Barbu, de 18 ani şi Tudor, de 12 ani, învăţau psaltirea; Badea, de 12 ani, învăţa ceaslov, iar Năstase, de 12 ani, învăţa bucoavnă.

Pe la începutul secolului al XIX-lea, locuitorii satului erau în majoritate ţărani; unii se numeau birnici şi tăblaşi şi munceau pe moşiile Câmpineanca şi Belu, iar alţii - spornici - erau argaţi pe moşiile mănăstireşti Aninoasa (din jud. Muscel) şi Pasărea (din jud. Teleorman). Într-un număr mic existau şi moşneni, ţărani ce-şi munceau propriile petece de pământ, moştenite din moşi-strămoşi. În timpul muncilor agricole, alături de părinţi, munceau şi copiii - cei mai mari la cot cu părinţii şi bunicii, iar cei mai mici aveau grijă de gospodărie sau de vite. |ăranilor le venea greu să se lipsească de copii şi să-i dea la învăţătură.

Legiuirile date în perioada 1832 - 1835 prin Regulamentul Organic nu prevedeau instrucţie pentru ţărănime (V. A. Urechea, în Istoria şcoalelor de la 1800 - 1835, arată că poporul începea ... cu târgoveţii). Se arăta doar că - art. 362, cap. al VIII-lea - datoria ţârcovnicului (dascălul de biserică) era de a-i învăţa pe copiii satului carte şi cântări.

Legăturile economice cu Bucureştii, Roşiorii de Vede, Piteştii, Curtea-de Argeş şi Câmpulungul fac ca unii ţărani mai înstăriţi, aşa-zişii fruntaşi, să nu mai aştepte mila stăpânirii, ci să-şi angajeze ei un învăţător, pe cheltuiala lor. Aşa se face că, pe la 1838, în Rîca funcţiona o şcoală într-o casă particulară, închiriată de la un grec ce vindea roşcove, pe locul unde se găseşte astăzi familia Petre Dumitrescu. Simbria învăţătorului Dincă |ugui se plătea anual şi era strânsă de la ţărani de către pârcălabul satului. Cursurile se ţineau numai iarna; se preda catehismul, istoria vechiului şi noului testament, aritmetica, citirea şi scrierea numerelor. Scrierea se făcea în lădiţe cu nisip sau pe tăbliţe de ardezie. Se dădeau pedepse desul de severe, ca bătaia sau arestul, mai uşoare fiind considerate statul în genunchi pe boabe de porumb sau pe coji de nucă sfărâmată.

Între anii 1845 - 1858, şcoala a fost condusă de Popa Ion, Marin Lespede şi alţi câţiva cântăreţi de biserică, care - şi ei - de-abia

73

73

<puteau să citească>. Pe la 27 septembrie 1848, Eforia 52 +coalelor cere Căimăcăniei 53 să închidă şcolile, dar învăţătorul de atunci - Popa Ion - ignoră ordinul şi-şi continuă activitatea tot anul.

De la 1862, avem trei adrese ale învăţătorului Marin Rădulescu către Subprefectură (19 oct., 5 nov. şi adresa 989/26.11.1862), prin care se plânge de lipsa celor trebuitoare pentru şcoală, iar în anul 1863, febr. 24, acelaşi învăţător scrie către Subprefectură că Sfatul comunal nu-i dă nici un ajutor. Pe 26 februarie 1862, Prefectura dă ordin Sfatului comunal să dea cele trebuitoare şcolii. Din adresa din 5 nov. 1862, reiese că erau înscrişi la şcoală 32 de elevi, dar urmau şcoala doar 5 - 6 din pricină că oamenii din sat <nu sunt înduplecaţi>.

Deşi în 1864 se dă o lege specială a învăţământului de către Al. I. Cuza, prin care învăţământul devine obligatoriu şi gratuit, şcoala nu progresează. Pe la 1868, şcoala funcţiona în casa lui moş Ciucă Ghionarul; la 1870, se învăţa carte cu nenea Dascălu, Dumitru Bădăuţa originar din Zîmbreasca, dar care stătea în gazdă la Pârvulescu. +coala din casa lui moş Ciucă Ghionarul nu a funcţionat mult timp, căci la 1875, moştenitorii acestuia şi-au revendicat casa şi şcoala s-a desfiinţat din lipsă de local, situaţia durând cam un an.

Pe la 1876, a venit ca învăţător Badea Dumitrescu care a iernat la Ouşor, într-o casă dărăpănată şi, <sărmanul>, < nu ştia bine carte> nici el. Cu toate acestea, avem mărturii caietele de scris ale elevilor săi, care au o caligrafie foarte frumoasă (a se vedea caietul de caligrafie al elevului Tache Dumitrescu din 1877, viitorul dascăl al şcolii).

Până prin anul 1883, şcoala se făcea cam cu intermitenţă, din lipsă de local. În acel an, subprefectul Zlotescu are iniţiativa şi dă Primăriei ordin să cumpere o casă particulară şi s-o aranjeze pentru şcoală. Primăria a cumpărat o casă cu 240 lei de la Radu Mărchidanu, cârciumar, casă ce avea 9 m lungime , 4,20 m lăţime şi 2 m înălţime, cu pereţii din nuiele, lipiţi cu lut şi era învelită cu paie. Prima învăţătoare care funcţionează în ea cu titlu provizoriu, neavând studii corespunzătoare, se numea Aristiţa Apostol, fiind plătită din fondul judeţului cu 60 lei lunar până în 1889 şi, respectiv, cu 90 lei lunar până în 1891. Între 1891 şi 1893 a funcţionat - tot ca învăţător provizoriu - Ion Tănăsescu, plătit tot de judeţ cu 90 lei pe lună.

Un capitol nou în viaţa şcolii începe odată cu venirea ca dascăl în sat a lui Tache Dumitrescu, primul învăţător cu studii corespunzătoare, fiu al satului, care s-a luptat ca un apostol pentru construirea unui local adecvat de şcoală şi pentru luminarea satului. Iată ce scria el Revizorului şcolar de Teleorman în adresa nr. 116/1914, iunie 29: M-am căsnit în patru rânduri să construiesc local de şcoală mai corespunzător, dar, din lipsă de oameni de iniţiativă şi din cauza multor răuvoitori care, în loc de-a ajutora, au pus piedici, planurile mi-au fost zădărnicite şi eu descurajat. Daţi-mi local bun, 52 Eforie ˆ sediul sau consiliul de conducere al unor instituții culturale sau spitaliceşti ‚DLRMƒ53 Caimacam, caimacan ˆ locțiitor al domnitorului ‚DLRMƒ

74

74

daţi-mi două posturi, daţi-mi programă pe clase, daţi-mi material didactic şi copii pe toată ziua şi vă asigur progresul !

Tache Dumitrescu este născut în 1859, septembrie, 29, învaţă şcoala primară în sat şi urmează +coala Normală a Societăţii pentru învăţătura poporului român, cu rezultate foarte bune. În primul an de învăţământ, funcţionează la +coala Sloteşti, următorii trei la +coala Miroş, alţi şase ani la +coala Bucov, după care urmează +coala Rîca până la pensie, adică până în 1920.

În iulie 1887, se căsătoreşte şi dă naştere la 7 copii : un băiat şi şase fete. Bun gospodar, îşi construieşte casa şi acareturile gospodăriei, îşi organizează curtea şi grădina, punând pomi pe care, printre primii în sat, îi altoieşte. Are o vastă bibliotecă cu diferite colecţii printre care Albina românească, Revista pentru învăţătura poporului român, cărţi de beletristică, de albinărit, de popularizare a ştiinţei, de istorie şi de pedagogie. Toţi copiii lui au fost bine educaţi, au absolvit şcoli înalte şi-au ajuns oameni de nădejde.

La sfârşitul carierei, prin Ordinul nr. 127867/1920, după 45 de ani de carieră, Ministrul +coalelor <găseşte ca o datorie să vă mulţumească pentru serviciile aduse învăţământului, contribuind la iluminarea neamului.

Când vine în Râca, găseşte şcoala mizerabilă, atmosfera era nesuferită, aşa că ne ameninţă a ne goni şi puţinii copii ce-i avem (11-X-1887). Pe 10 şi pe 11-I-1887, şcoala este închisă din lipsă de lemne, pe 12-I-1889 pereţii sunt brumaţi, iar la 31-V-1891, după uşă se află o curcă clocind. Pe 10-VIII-1905, cere primăriei să dea jos <bălegarul> care acopere şcoala şi a se înveli din nou, a reface soba şi uşa, mai rea ca la coşare. În clasă pica, catedra - o masă din scânduri - se mută dintr-un loc într-altul, om de serviciu era numai pe timpul iernii, copiii îşi aduceau apă cu doniţa. Curăţenia şi focul le făceau copiii cu rândul, şcoala seamănă cu un grajd de gospodar sărac (20-VI-1916). Mobilierul este executat de învăţător cu copiii şi cuprindea : 3 bănci lungi de scândură, o masă, o tablă şi un dulap. Ca material didactic, în 1907 erau : un termometru, un metru liniar, un echer de lemn, trei măsuri de capacitate, patru corpuri geometrice de tinichea şi un compas de lemn (Inventar 1907 - 1908). În 1894, şcoala avea un ulcior de apă, două hărţi ale judeţului Teleorman, o hartă ruptă a României, 8 hărţi ale continentelor, iar, în biblioteca şcolii, o carte (!) - Luptele străbunilor de L. Secăşanu.

După rapoarte nenumărate trimise Prefecturii de Teleorman (nr. 2 şi 7 din sept., 22 şi 28 din oct., 2 din 14-II-1912, 71 din 27 mai, 117 şi 122 din 21, respectiv 26 august 1912 ; 111 din 20 iulie, 112 din 30 august 1913), în anul 1915 se construieşte, în sfârşit, un local de şcoală şi visul dascălului este îndeplinit. Locul pe care se construieşte localul este cumpărat de la Ion Pătraşcu şi are 1288 m² ‡ (4 × 3 ˆ 12) ˆ 1300 m². Planul şcolii este făcut de învăţător, personal, şi lucrarea se realizează pe cheltuiala comunei. Localul este alcătuit din două clase mari, cancelarie şi antreu.

75

75

Dar, pentru moment, harnicul dascăl Tache Dumitrescu nu poate să beneficieze de noul local, căci pregătirile pentru Războiul din 1916 şi, apoi, anii războiului afectează profund şi învăţământul din şcoală. Astfel, între 15-XI-1916 şi 20-IV-1917, şcoala este închisă, iar învăţătorul concentrat. După invazia armatelor germane, scoala este pusă la dispoziţia lor, servind ca grajd pentru cai şi dormitoare pentru soldaţi. Puţinul mobilier s-a deteriorat, materialul didactic de asemenea, arhiva şcoli - care fusese urcată în pod - a fost ruptă şi deteriorată, păstrându-se numai registrele de după anul 1903, care rămăseseră încuiate în dulap.

După Primul Război Mondial, în condiţiile României Mari, cursurile se vor relua cu un elan întreit. La început cu două posturi de suplinitoare, apoi cu trei, +coala se primeneşte, programele se înnoiesc, se tipăresc manuale şi se ia un nou avânt. După 1920, se vor mai închiria încă 2 - 3 clase în diferite case particulare, numărul de posturi se va mări, de asemenea se va prelungi vârsta de şcolarizare şi învăţământul se va aşeza pe baze moderne. Vor veni învăţători pregătiţi în şcoli normale, ca : Dumitru R. Ion, Nicolau Gheorghe (<Lupu>), Bădescu Filofteia, Ionescu Vasilica, Ilie Gheorghe, Enache Sterian, Popescu Petre, Crivăţ Anghel, Crivăţ Maria, Dumitrescu Nicolae, Ionescu Alexandru, Penescu Athanasie, Penescu Ecaterina, Ionescu Mihalache, Stere Ion şi alţii care vor da un nou suflu învăţământului din această localitate.

Al Doilea Război Mondial găseşte şcolile din Rîca bine încadrate, dar, din păcate, acum, iar se produc perturbări : învăţătorii sunt mobilizaţi, cele patru posturi rămân neocupate, doar două învăţătoare preiau toate clasele de la întâi până la clasa a VII-a. Cursurile se ţin în condiţii foarte grele în aceşti ani. Frecvenţa e foarte slabă, elevii rămânând acasă cu mamele, ajutându-le în muncă - acasă şi la câmp. Puţini elevi mai reuşesc să termine ultima clasă, a VII-a.

După reforma învăţământului din anul 1948, şcoala decade, rămânând doar patru clase primare. Cam prin 1949 - 1950, se reiau cursurile gimnaziale cu clasele V -VII şi, după anul 1965, până la opt clase. Învăţământul se laicizează, programele şi manualele se ideologizează după model sovietic, având în centrul atenţiei educaţia materialist-ştiinţifică despre lume şi viaţă şi lupta de clasă. În această perioadă, deşi învăţământul ia un nou avânt, satul se destramă încet - încet şi elementul tânăr pleacă masiv spre oraşele Bucureşti şi, mai ales, Piteşti.

+i în satul Buco v a existat o şcoală cu tradiţie. În anul 1885, era învăţător Nicolae Ion. Până în anul 1912, s-a învăţat carte în clădiri particulare închiriate de săteni sau de primărie. În anul 1912, s-a construit o şcoală nouă, cu două clase, cancelarie şi antreu, numită de săteni +coala Mare pentru faptul că aici veneau elevi de la şcolile de patru ani şi învăţau carte până la şapte clase primare. Între cele două războaie mondiale, s-au remarcat doi învăţători cu tragere de inimă şi

76

76

care au înflăcărat inimile a sute de tineri : Nicolau Gheorghe şi Bădescu Filofteia. În anul 1958, şcoala din Bucov este mistuită de un incendiu şi învăţătorul Petre Popescu, pe atunci director, a reconstruit-o din temelii cu ajutorul Inspectoratului şcolar raional Costeşti, al cărui inspector-şef era Nicolae Apostolache.

Școala din satul Purcăreşti s-a deschis într-un local închiriat de la locuitorul Ionescu Păun în anii 1934 - 1935, dar învăţătorul Ionescu Mihalache, cu donaţii din partea satului, construieşte în anii 1936 -1937 localul din paiantă pe terenul rezervat de la reforma din 1864 pentru pătulele de rezervă. Localul are o singură sală de clasă, o cancelarie şi un antreiaş.

Și în satul Betegi , prin anul 1931, se înfiinţează o şcoală numai cu patru clase, fiind învăţător Sterian Enache. +coala a funcţionat în diferite case particulare până în anul 1958, când se construieşte un local propriu de şcoală cu două săli, o cancelarie şi un antreu, fiind învăţător şi director Stănculescu Dumitru. +coala funcţionează până prin 1980, când se desfiinţează din lipsă de copii.

În satul Râca-Nouă , localul de şcoală s-a construit tot cam în acelaşi timp, sub conducerea învăţătorului Popescu Petre, cu 4, 3, apoi 2 posturi, având ca învăţători pe Trăncan Lucreţia, Dumitrescu Florica şi, după 1970, pe Popescu Ilie.

Privitor la elevi, trebuie să spunem că învăţământul pe lângă biserică se făcea sporadic şi era urmat numai de către fiii de preoţi, negustori şi târgoveţi, rar fiu de ţăran care călca tinda bisericii să înveţe carte.

Cea dintâi lege care se ocupă de învăţământul primar - Regulamentul Organic - prescria pentru Muntenia, în secţiunea IV, cap. 8, art. 26, înfiinţarea de şcoli începătoare pentru ambele sexe prin toate capitalele judeţelor. În 1863, funcţionau în Valahia 1867 de şcoli primare, printre care şi şcoala din satul Râca.

Prima lege organică a învăţământului, Legea Instrucţiunii din 1864, a găsit la aplicarea ei circa 2665 de şcoli primare săteşti cu câte un învăţător. Constituţia din 1866 stabilea gratuitatea şi obligativitatea învăţământului primar.

În anul 1877, numărul şcolilor săteşti scade la 1900 de posturi de învăţători. Titu Maiorescu, ca ministru, încearcă reformarea legii de la 1864, Sturza şi Spiru Haret prezintă Parlamentului, în 1886, un proiect de lege care cerea reorganizarea întregului învăţământ, dar, abia în 1893, Tache Ionescu preia acest proiect şi reformează învăţământul.

În primii 21 de ani (1884 - 1905), situaţia populaţiei şcolare s-a prezentat la Școala Râca conform datelor din tabelul de mai jos. Tabelul a fost preluat din arhiva şcolii la 1906, semnat T. Dumitrescu, tabel căruia noi i-am adăugat 3 coloane de totaluri exprimate

77

77

numeric şi procentual, pe baza cărora am realizat şi câteva reprezentări grafice sugestive.

Dacă se compară numărul copiilor de vârstă şcolară cu numărul copiilor înscrişi şi cu acela al absolvenţilor, se trage concluzia că un număr din ce în ce mai mare era lăsat, an de an, în afara şcolii, deşi, în comparaţie cu trecutul, învăţământul primar făcea continuu progrese.

Tabel nominalcu elevii de la şcoala Râca între anii 1884 - 1905

Anul şcolar Total copii

Numărul elevilor înscrişi Copii din sat rămaşi

neînscrişiTotal B F absolvenţi Total B F

Nr. % Nr % 1884 - 85 96 45 47 41 4 fără date 51 53 45 6 1885 - 86 81 35 43 32 3 - > - 46 57 38 8 1886 - 87 77 28 36 27 1 - > - 49 64 35 14 1887 - 88 85 35 41 33 2 - > - 50 59 38 12 1888 - 89 89 35 39 33 2 - > - 54 61 35 19 1889 - 90 90 33 37 33 - - > - 57 67 36 21 1890 - 91 62 31 50 31 - 4 31 50 31 - 1891 - 92 72 36 50 35 1 2 36 50 35 1 1892 - 93 68 34 50 32 2 8 34 50 32 2 1893 - 94 112 36 32 33 3 7 76 68 48 28 1894 - 95 151 35 23 31 4 2 11

677 63 53

1895 - 96 165 39 24 33 6 7 126

76 77 46

1896 - 97 155 43 28 36 7 6 112

72 63 49

1897 - 98 176 51 29 42 9 3 125

71 76 49

1898 - 99 218 51 23 41 10 5 167

77 83 84

1899-1900 208 64 31 54 10 fără date 144

69 92 52

1900-1901 192 59 31 53 6 - > - 133

69 83 50

1901-1902 188 59 31 53 6 8 129

69 75 54

1902-1903 229 92 40 77 15 12 137

60 81 56

1903-1904 264 125 47 107 18 13 139

53 67 72

1904-1905 ? 148 71 77 12 - - - 1905-1906 36 12 12 - 13 23 11 12

78

78

În ceea ce priveşte obligativitatea instruirii şcolare, aceasta s-a aplicat într-o anumită ordine : întâi, copiii de români care au fost înscrişi de bună voie în registrul şcolar, apoi copiii mai mari din familiile cu mai mulţi copii de vârstă şcolară; dintre copiii mari, se preferă copiii sătenilor cu dare de mână. +i toate acestea, după 31 de ani de la votarea obligativităţii legii !

Toate legile enunţate cuprindeau obligativitatea învăţământului pentru toţi fiii României, dar ele nu s-au aplicat din varii motive : lipsa mijloacelor materiale, lipsa localurilor de şcoală, ignoranţa claselor avute.

Total copii0

50

100

150

200

250

300

Total copii

1884 - 85

1885 - 86

1886 - 87

1887 - 88

1888 - 89

1889 - 90

1890 - 91

1891 - 92

1892 - 93

1893 - 94

1894 - 95

1895 - 96

1896 - 97

1897 - 98

1898 - 99

1899-1900

1900-1901

1901-1902

1902-1903

1903-1904

1904-1905

79

79

Numar eleviinscrisi

0

20

40

60

80

100

120

140

160

Numar eleviinscrisi

1884 - 85

1885 - 86

1886 - 87

1887 - 88

1888 - 89

1889 - 90

1890 - 91

1891 - 92

1892 - 93

1893 - 94

1894 - 95

1895 - 96

1896 - 97

1897 - 98

1898 - 99

1899-1900

1900-1901

1901-1902

1902-1903

1903-1904

1904-1905

% copiiin

1884- 85

1885- 86

1886- 87

1887- 88

1888- 89

1889- 90

1890- 91

1891- 92

1892- 93

1893- 94

1894- 95

1895- 96

1896- 97

1897- 98

1898- 99

1899-1900

1900-1901

1901-1902

1902-1903

1903-1904

05

101520

2530

354045

50

% copiiin

1884- 85

1885- 86

1886- 87

1887- 88

1888- 89

1889- 90

1890- 91

1891- 92

1892- 93

1893- 94

1894- 95

1895- 96

1896- 97

1897- 98

1898- 99

1899-1900

1900-1901

1901-1902

1902-1903

1903-1904

1884 - 85

1885 - 86

1886 - 87

1887 - 88

1888 - 89

1889 - 90

1890 - 91

1891 - 92

1892 - 93

1893 - 94

1894 - 95

1895 - 96

1896 - 97

1897 - 98

1898 - 99

1899-1900

1900-1901

1901-1902

1902-1903

1903-1904

Grafic : Procentul de copii înscrişi la şcoală

Numărul redus de absolvenţi pe care şcoala îi dădea anual arată clar cât de iluzoriu era de aplicat acest principiu. Frecvenţa era mai bună în lunile de iarnă şi slabă şi foarte slabă toamna şi primăvara. Procesele verbale de inspecţie semnalează şi ele o frecvenţă foarte slabă. Pe 31-X-1891 este un singur elev în clasă din cei 31 înscrişi, iar

80

80

pe 17-V-1892, în trei clase, erau prezenţi doar 11 elevi. Absenţele repetate ale elevilor fac de altfel obiectul multor plângeri ale învăţătorului către stăpânire (11-X-1887) şi numai o execuţie cu călăraşii poate să-i aducă pe copii la şcoală. Pe mulţi îi aducea forţat primăria prin vătăşeii satului şi prin executarea amenzilor şcolare. Se plătea 20 de bani absenţa, dar, deşi numărul absenţelor era mare, amenzile şcolare nu depăşeau 30 de lei.

După reîntregirea ţării în 1918, efectivele încep să crească : în 1918 sunt 165 de elevi înscrişi (131 băieţi şi 34 fete) şi frecventează şcoala 78 de elevi, dar promovează 106 elevi ; în anul 1920 sunt 245 elevi înscrişi din care 210 elevi frecvenţi regulat ; în 1932, 211 elevi înscrişi, 113 elevi frecvenţi regulat ; în 1947, ultimul an înaintea reformei, erau 193 elevi înscrişi şi frecventau şcoala în mod regulat 152 elevi. Faţă de recensământul şcolar, un număr mare de copii rămâneau în afara şcolii. Crescând numărul de copii, creşte şi numărul cadrelor didactice : 1915 - 2 posturi 1916 - 2 posturi ‡ 1 maistră 1919 - 4 posturi 1936 - 5 posturi 1947 - 6 posturi

Puţini elevi ajungeau până în ultima clasă. Iată câteva exemple de absolvenţi ai claselor terminale :

1916 - 6 absolvenţi 1937 - 15 absolvenţi

Privitor la conţinutul şi organizarea învăţământului, trebuie să

menţionăm că s-au făcut progrese importante. În biserică se începea cu buchiile (alfabetul slavon) - de aici şi

expresia: buchiseală - se trecea apoi la bucoavnă, la ceaslov, după care urma psaltirea.

În şcoală, la 1883 se învăţa la clasa I : româna, aritmetica şi exerciţiile muzicale ; la clasa a II-a se reluau concentric româna şi aritmetica la care se adăugau religia, istoria, geografia, caligrafia şi muzica; la clasa a III-a : româna, religia, aritmetica, geografia judeţului, caligrafia şi muzica ; la clasa a IV-a se făceau româna, aritmetica, religia, istoria, geografia, caligrafia şi muzica ; în clasa a V-a - clasă terminală - se reluau româna, istoria, geografia, geometria, se introduceau noţiuni de agrimensură cu aplicaţiuni, ştiinţele naturale cu noţiuni de agricultură şi horticultură. Educaţia fizică se făcea separat la premilitară, în organizaţia Micii dorobanţi (1910 - 1916) cu arme de lemn, uniformă şi exerciţii fizice specifice.

În urma legii din 1893, se introduce şi lucrul manual care cuprinda înfiinţarea de ateliere şcolare şi practica agricolă experimentală pe lotul şcolar.

81

81

Învăţătorul Tache Dumitrescu este, poate, printre primii învăţători din ţară care introduce lucrul manual şi atelierul şcolar de tâmplărie, războiul de ţesut, lotul şcolar. La practica agricolă se desfăşurau experienţe de altoire pe pomi, lucrări de legumicultură, sădire, stupărit etc.

În general, planurile de învăţământ sunt aceleaşi sau aproape aceleaşi până la reforma din 1948. După această dată, se introduce limba rusă obligatoriu încă din clasa a IV-a, învăţământul se desparte de religie, conţinutul manualelor se restructurează după model sovietic, având la bază învăţătura marxist-leninistă despre lume şi viaţă.

Ca metode de învăţământ, mai importante, menţionăm : intuiţia, conversaţia euristică şi catihetică, exerciţiul, analiza gramaticală, şi excursia. La clasa I se foloseau tăbliţele înrămate, pe care se scria cu condeiul. Elevii mai mari scriau cu creioane sau cu pene (tocuri) cu cerneală şi peniţă. Lecţiile se începeau şi se sfârşeau cu o rugăciune. Se folosea bătaia cu nuiaua, statul în genunchi pe coji de nucă sau pe boabe de porumb, arestul şi <trasul> de urechi.

Notarea elevilor se făcea într-un catalog, la început confecţionat de învăţător, apoi tipărit de stat. Catalogul era comun tuturor claselor şi pentru toate obiectele ; notele erau de la 1 la 10 , iar, pentru perioada 1948 - 1958, de la 1 la 5, după model sovietic. Prezenţa la ore se nota cu semnul ‡ şi, mai târziu, cu date.

Legea învăţământului primar din anul 1896 (P. Poni) prevedea înfiinţarea în mediul rural a şcolilor de adulţi - aceasta ca dovadă că neştiinţa de carte începe să fie tot mai resimţită în rândul sătenilor. O astfel de şcoală se înfiinţează şi în localitatea Rîca în anul 1902. Cursurile se ţineau de 3 ori pe săptămână între orele 16 - 18. Uneori era oprită de autorităţi sub motivul că, fiind mari, se dau la nerozii. Numărul elevilor era între 10 - 20 pe an. În 1916, şcoala de adulţi are 35 de elevi, dintre care 20 analfabeţi. Se ţin 22 de şedinţe, după care şcoala se închide.

Între anii 1921 - 1924, a funcţionat şi o şcoală de fete condusă de Maria Chiriţescu. Cursurile se ţineau într-o casă închiriată. Erau înscrise 60 de fete, dar media celor ce frecventau zilnic nu depăşea 27 - 40 de fete. Se învăţau aceleaşi obiecte ca în şcoala de băieţi, dar, în fiecare zi, se făceau şi lucrări manuale specifice fetelor : croitorie, cusături, împletituri etc.

După reforma din 1948, obligativitatea învăţământului devine literă de lege. Efectivele de elevi se înmulţesc :

1958 7 clase ˆ 191 elevi1962 - 1963 10 clase ˆ 230 elevi1963 - 1964 10 clase ˆ 241 elevi1964 - 1965 10 clase ˆ 276 elevi1965 - 1966 10 clase ˆ 260 elevi

82

82

1966 - 1967 10 clase ˆ 263 elevi

După 1967, clasele V -VIII sunt paralele până în 1985, după care efectivele de elevi încep să scadă, rămânând tot câte o clasă. După revoluţia din 1989, ca urmare a liberalizării avorturilor, clasele se reduc simţitor, fiind frecvenţi doar între 10 - 15 elevi pe clasă.

Începând cu anul 1970, învăţătorii care predau la clasele a V-a - a VIII-a sunt înlocuiţi cu profesori calificaţi la aproape toate materiile, punându-se bazele unui învăţământ ştiinţific serios. Printre primii profesori calificaţi - cu universitate (de 5 ani) sau cu institut (de 3 ani) - au fost : Cordela ...?, Ion Ionescu (limba română), Aurelia Ionescu (limba română ‡ franceză), Viorica Ivan (biologie ‡ agricultură), Jean Ivan (istorie ‡ geografie) şi alţii.

Trebuie menţionat că, după generaţia interbelică de învăţători, apare în zona satului Râca o nouă generaţie de dascăli - învăţători şi profesori – care-i ia locul, precum: Cojocaru Victor, Stănculescu Maria, Stănculescu Dumitru, Bădescu Marin, Popescu Stela, Popescu Ilie, Ionescu Ion, Ionescu Aurelia, Popescu Ecaterina, Cojocaru Marcela, Penescu Irina. Aceasta se datorează şi faptului că, în acest timp, la Liceul Pedagogic din Câmpulung este director un fiu al satului, Stănculescu Ilie, un exemplar pedagog şi dascăl, care i-a stimulat pe săteni să-şi ducă copiii la această şcoală, să-i facă dascăli de şcoală.

După anul 1989, numărul cadrelor didactice din sat se reduce mult, prin ieşirea la pensie a celei de a doua generaţii, născută după al doilea război mondial. Vor mai rămâne, ca fii ai satului, doar Ivan Jean, Ivan Viorica şi educatoarele Stănculescu Iana, Cârstea Carolina şi Sârbu Dorina.

De-a lungul anilor, la conducerea şcolii au fost puse dintre cele mai destoinice cadre didactice ca directori, exemplificând aici perioada de după reforma şcolară :

1 - Penescu Athanasie 6 ani 1948 - 19542 - Crivăţ Anghel 19493 - Cosăcescu Jana 2 ani 1954 - 19564 - Crivăţ Maria 3 ani 1956 - 19595 - Ilie Gheorghe 6 ani 1956 - 19626 - Cojocaru Victor 4 ani 1962 - 19667 - Ionescu Ion 14 ani 1966 - 19808 - Ionescu Aurelia 11 ani 1980 - 1985

1989 - 19959 - Ivan Viorica 4 ani 1985 - 1989

10 - Dinu Marin 1995 – prezent

În perioada 1966 - 1980, s-a trecut la un învăţământ ştiinţific serios, au fost scoşi învăţătorii care predau la ciclul gimnazial şi înlocuiţi cu profesori calificaţi, aşa cum am menţionat, şcoala a fost dotată cu mobilier nou şi cu material didactic corespunzător la

83

83

aproape toate disciplinele de învăţământ. Din păcate, după reforma învăţământului din 1948, s-a introdus acea practică agricolă, care, în perioada 1960 - 1989 a fost un adevărat calvar pentru copiii de la ţară, căci erau singurii care mai strângeau recoltele toamnei de pe tarlalele C.A.P.-ului până prin 15 noiembrie, când intrau, în sfârşit, la clasă.

Din şcoala Râca au ieşit însă elevi pregătiţi, care au ajuns jurişti, medici veterinari, medici umani, ofiţeri, ingineri, tehnicieni etc. (vezi cap. <Personalităţi ale satului>).

Trebuie să mai menţionăm că, după 1948, în scop propagandistic, regimul comunist, prin aşa-zisa alfabetizare a tuturor oamenilor, a obligat pe toţi neştiutorii de carte să vină la şcoală seara la cursurile de alfabetizare, pentru a-i învăţa să scrie şi să citească, pentru ca, după cinci ani, să se laude cu lichidarea analfabetismului, lichidare formală şi superficială.

Învăţământul preşcolar s-a dezvoltat după 1948. Prima grădiniţă a luat fiinţă în casele lui Nae Moraru (pe locul unde funcţionează S.M.A.), având ca educatoare pe Penescu Irina, dar a fost mutată mai târziu în localul şcolii din Ciuculeşti. Treptat, cam în fiecare sat s-a înfiinţat câte o grădiniţă. Ca educatori menţionăm pe : Penescu Irina, Motroş Elena, Stănculescu Iana, Crivăţ Maria, Cristea Carolina, Goran Silvia, Sârbu Dorina ş.a. Grădiniţele au contribuit la pregătirea copiilor pentru şcoală şi la educarea lor moral-civică, având însă şi un caracter propagandistic accentuat, cultivând conducătorul şi partidul comunist.

Ca organizaţii şcolare menţionăm : - Micii dorobanţi - organizaţie înfiinţată înainte de primul război

mondial, cu caracter patriotic, cultivând pe eroii de la 1877;- Cercetaşii - organizaţie de tineret care avea ca scop

dezvoltarea laturii moral-religioase a educaţiei. Ea era condusă de învăţător şi se făcea pe structura claselor;

- Străjerii - organizaţie şcolară pentru pregătirea tinerilor pentru luptă; între cele două războaie mondiale, s-au introdus ore de premilitară, executate de către ofiţeri cu termen redus, din rândul cadrelor didactice, pe terenuri special amenajate, cu program de preinstrucţie militară, cu arme de lemn.

- Pionierii - organizaţie înfiinţată în anul 1949, după model sovietic, având ca scop educarea politică a copiilor. Respectând schema claselor, era organizată pe detaşamente şi unităţi, conduse - la nivel de unitate pe şcoală - de comandanţi-instructori din rândul cadrelor didactice. Organizaţia avea steaguri, goarne şi tobe cu care se făceau ceremonialele pioniereşti înainte şi după adunări.

- Șoimii patriei - organizaţie înfiinţată în timpul regimului şi la iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu, cuprinzându-i pe preşcolarii din grădiniţe; era tot o organizaţie propagandistică, cu costume şi cravate, ca şi pionierii.

După revoluţia din 1989, aceste organizaţii au fost desfiinţate, lăsând un gol în educaţia moral - civică a elevilor.

84

84

11.3. - Căminul cultural

Căminul cultural din localitatea Râca a fost înfiinţat în anul

1936 de Direcţia Căminelor culturale şi a +coalelor ţărăneşti, aflată sub directa conducere a ministrului Spiru Haret, şi se numea Căminul cultural <Gh. Lazăr>. În Bucov, Căminul cultural <Carol al II-lea> a luat fiinţă cam în acelaşi timp.

Ambele cămine culturale au funcţionat în săli de clasă şi aveau la conducere învăţători din cei mai destoinici şi preoţi.

Săptămânal se dădeau serbări cu copiii sau cu tineretul sătesc. Se serbau diferite evenimente religioase sau patriotice sub patronajul cercurilor învăţătoreşti. Până la al II-lea Război Mondial, s-au remarcat învăţători ca : Popescu Petre, Gheorghe Ilie, Dumitru R. Ion, Alexandru Ionescu, preotul Mocanu Gheorghe şi Popescu Gheorghe din Bucov şi învăţătorii Ionescu Mihalache, Sterian Enache şi Stere Petre.

În anul 1967, s-a dat în folosinţă un modern Cămin cultural, ridicat prin contribuţia sătenilor, fiind format dintr-o sală de spectacole cu 300 - 400 de locuri (trebuie subliniat că pe scena Căminului cultural au cântat mari personalităţi ale cântecului popular, ca Maria Lătăreţu, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Ion Dolănescu şi fratele său, Maria Dragomiroiu şi alţii), o bibliotecă cu două încăperi - una pentru cărţi (12.000 volume) şi alta pentru periodice - o sală de cinematograf, care prezenta săptămânal filme artistice, şi un muzeu etnografic şi istoric. Acest muzeu, condus de învăţătorul Penescu Athanasie, cuprindea obiecte vechi din lemn, folosite în gospodăria ţărănească, obiecte din portul popular (ii, catrinţe, marame, fote, cămăşi, poale etc), documente vechi privind şcoala şi istoricul comunei (cărţi de hotărnicie, caiete ale elevilor din 1877, fotografii ale primilor dascăli etc) şi alte materiale.

În cadrul Căminului cultural au fiinţat : o formaţie corală, care a obţinut diferite premii sub conducerea învăţătorilor Popescu Maria şi Enache Sterian, o echipă de dansuri populare, alcătuită din săteni tineri, o brigadă artistică şi o echipă de teatru formată din tinere cadre didactice, care au pus în scenă piese din dramaturgia românească şi universală, cum ar fi Doctor fără voie de Molière.

Din păcate, localul Căminului cultural se găseşte într-o stare jalnică de degradare. El s-a transformat în bar de zi şi de noapte, iar activitatea culturală se mărgineşte la aşa-zisele discoteci, seri de dans pentru tineri. Muzeul a fost devastat după moartea învăţătorului Athanasie Penescu, obiectele au fost furate sau aruncate. În camera unde funcţiona muzeul s-a instalat centrala telefonică. Biblioteca cu

85

85

cele 12.000 de volume a fost de asemenea devastată, parte mutată în satul Popeşti.

Cei care au răspuns de destinele culturii n-au mai fost interesaţi să susţină financiar aceste instituţii care au rămas de izbelişte.

11.4. - M e d i c i n a

La început, oamenii făceau apel la medicina populară

empirică. Cele mai căutate erau moaşele şi descântătoarele. Acum 200 de ani, se trata sfrinţia (sifilisul) cu prafuri din buruieni şi fumuri cu care se afumau bolnavii : săricică, pucioasă, piatră vânătă (sulfat de cupru), piatră acră (alaun de potasiu ˆ sulfat dublu de aluminiu şi potasiu), puţin argint viu (mercur) etc. Acestea se pisau bine până deveneau prafuri (pulbere) şi, cu ele, se afuma bolnavul 9 zile la rând, fiind însoţite de descântece. Ca boli mai frecvente în localitate au fost malaria şi tifosul exantematic, iar ca epidemii - chiar devastatoare - au fost holera şi ciuma. Pe timpul acestora din urmă, locuinţele se dezinfectau cu var, iar bolnavii gravi erau aruncaţi de vii în groparniţe cu var. Satul Pistoleşti s-a desfiinţat tocmai în urma unei epidemii de ciumă (se pare după 1828), cei <betegi> mutându-se pe deal şi înfiinţând localitattea Betegi. În timpul celor două războaie mondiale au existat păduchi şi râie, iar sanitari cu <etuve> dezinfectau, prin fierbere, rufăria. După 1945, dezinsecţia de păduchi se făcea cu DDT (diclordifenil tricloretan) - insecticid de contact - de către sanitari care treceau din casă în casă şi pulverizau prafurile cu un fel de burduf.

Se mai foloseau şi ceaiuri - de tei, salcie, sunătoare, cozi de cireş, flori de salcâm, băşina porcului, pelin etc. - pentru tratarea diferitelor afecţiuni.

Spitalul cel mai apropiat era la Turnu, până la Primul Război Mondial, dar rari erau bolnavii care ajungeau la acest spital. În perioada interbelică spitalele s-au mai înmulţit - la Izvoru, Tătărăşti, Slăveşti, Costeşti - apar şi primii doctori care vin, în anumite zile, în localitate vizitând bolnavii şi dându-le tratamente, aşa cum au fost Valter şi Cartianu, buni specialişti care au salvat mulţi bolnavi de la moarte.

De mare ajutor au fost şi sanitarii dintre care menţionăm pe Ilie al lui Vică (din Ciuculeşti), Sandu <Sanitaru> (din Râca), Stan Ion (din Betegi), care a ţinut circa 20 de ani şi o farmacie cu medicamente strict necesare, ca şi Stancu Constantin, un sanitar deosebit de priceput, cu cunoştinţe practice şi care rezolva cu competenţă multe probleme grave de sănătate, dar care, din nefericire, a murit de tânăr.

În 1960, s-a construit un dispensar modern cu o sală de consultaţii, două săli pentru bolnavi, o sală de naşteri, şi locuinţă pentru doctori. Creându-se condiţii de vieţuit, au venit şi medici, unii stând chiar mai mult, precum : Manolescu, Decă, Otilia, Luţă etc.

86

86

Medicina veterinară făcea apel tot la descântătoare sau la diferiţi oameni care ştiau să lase sânge sau să dea drumul la aer etc. Între cele două războaie, Radu Batalu a făcut mult timp pe sanitarul veterinar, venind cu experienţă din Primul Război Mondial. După al Doilea Război Mondial, s-a remarcat sanitarul veterinar Petrică Puiu, cu experienţă tot din război. După aceea au urmat absolvenţi ai şcolilor agricole, secţia veterinară, ca : Stoica Mihai, Popescu Costel, Viorel Zarioiu, Gica Alexandru, Stoica Maria.

11.5 - Îmbrăcămintea şi costumul popular

Constantin +tefan din satul Betegi, de 70 de ani împliniţi în

anul 1955, povesteşte cum se purtau bărbaţii şi femeile în copilăria lui, ,,în jurul anului 1900> :

Bărbaţii purtau cămaşă de cânepă sau de in, ismene din aceleaşi materiale, brâu roşu, peste care se încingeau cu chimir lat, în care se păstrau banii, teaca cu cuţitul sau, după caz, pistolul cu cremene. În picioare purtau opinci sau iminei (pantofi cu vârfuri ascuţite).

În zilele de sărbătoare, flăcăii ieşeau la horă îmbrăcaţi în asemenea cămăşi cusute cu arnici pe poale şi pe la mâneci, pantaloni albi de dimie sau abá, după anotimpuri. Pe timp de iarnă, purtau flanele, pieptare şi cojoace - dulame pentru cei mai înstăriţi - iar, pe cap, căciuli.

Ginerele, la însurătoare, purta pe cap fes roşu - influenţă turcească. Tinerii şi adulţii purtau dimie cu buzunare, nădragi fără buzunare, făcuţi din lână ţesută în casă. Băieţii mai purtau şi impingele - un fel de pelerină fără mâneci - toate acestea sub influenţă turcească.

Femeile purtau cămăşi din in şi cânepă, fuste din abá, pieptare şi cojoace. În zile de sărbătoare, erau îmbrăcate cu ii, murele (nişte veste fără mâneci, făcute din catifea şi cusute cu motive populare ), fote, marame pe cap - şi femeile mai în vârstă, catrinţe - în picioare, iminei.

Costumul naţional din partea locului a suferit trei mari influenţe de-a lungul timpului : influenţa teleormăneană (mai ales cea de la Baltă), influenţa oltenească şi cea argeşeană (cu acente muscelene), predominând, însă, cea teleormăneană.

Costumul naţional s-a purtat curent până în preajma Primului Război Mondial; în perioada interbelică, până prin 1940 -1945, se purta la horă sau în zile de sărbătoare. Ionescu Gherghina, de 82 de ani, povesteşte că, atunci când era fată mare, era o mândrie pe fete când purtau costumul popular şi că nu lipsea zi de sărbătoare să nu-l îmbrace.

După al Doilea Război Mondial, costumul naţional a început să se poarte numai la serbări, de către tineri. Ultimul om care purta vara cămaşă cu mâneci largi, cu fustă şi cu ismene a fost Ion Stan Stănică

87

87

din neamul Porcăreştilor, până prin anul 1970, când acesta a decedat. De atunci sătenii nu mai poartă această costumaţie.

Purtarea pantalonilor de către femei era o ruşine. Totuşi moda pantalonilor la femei s-a introdus după 1940 - la început, numai iarna, apoi, încet-încet, s-a generalizat şi vara.

Învăţătoarea Ecaterina Penescu a participat cu un costum naţional femeiesc la Expoziţia agricolă din 1907 de la Paris, unde a obţinut diploma şi premiul întâi. Diploma şi costumul sunt expuse la muzeul satului din Căminul cultural, de învăţătorul Athanasie Penescu.

11.6. – Sarbatori, obiceiuri, folclor ....

În ciuda îndoctrinării cu ideologia materialistă, localitatea şi-a

păstrat credinţele şi obiceiurile străvechi, legate de naştere, căsătorie şi moarte, de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou şi de cele de peste an, şi-a păstrat portul popular, dansurile şi jocurile specifice locului, cedinţele, eresurile şi cântecele.

La naştere, menţionăm obiceiurile : tăierea buricului, ursitorile, botezul şi luarea moţului (la băieţi) sau tăierea turtei (la fete), de asemenea datul de grindă.

Logodna este un fel de ceremonie prenunţială, care anunţă legătura într-un viitor foarte apropiat. Ea constă într-o distracţie cu lăutari, a celor două familii (a fetei şi a băiatului) şi se desfăşoară de obicei la fată acasă, cu sau fără alţi invitaţi.

Nunta este evenimentul cel mai măreţ din viaţa omului. Ea se pregăteşte minuţios, uneori cu un an sau chiar doi ani înainte. În trecut, nunta ţinea trei - patru zile, începea vinerea şi se termina lunea sau marţea. Mai întâi se angajau lăutarii, apoi se creşteau animale pentru tăiat (porci, viţei, tăuraşi), după care mirele şi mireasa mergeau la naşi cu plocoane, să se înţeleagă în legătură cu pretenţiile pe care le ridică naşul. Apoi, cu o săptămână sau două înainte, începea construirea umbrarului sau, mai nou, a cortului sub care se va desfăşura nunta. Se angajau, după posibilităţi, brişti (căruţe) împodobite cu macate, velinţe, pături, perine pentru plimbatul nuntaşilor prin sat. Astăzi, locul briştelor l-au luat maşinile mici sau, chiar, deplasarea nuntaşilor pe jos. Caii erau împodobiţi cu cordele şi panglici, cu hamuri cu clopoţei şi cu prosoape cusute de mireasă.

În sâmbăta nunţii, pe seară, soseau lăutarii şi se desfăşura prima petrecere cu cei ce <alergau> la nuntă, după care urmau pocânzeii 54; a doua zi, duminica, urma bărbieritul mirelui, gătitul miresei, gătitul bradului, bradul şi masa bradului cu udatul. Bradul se plimba prin sat cu tot tineretul; alaiul acesta se oprea la o fântână, într-o răspântie, şi, cu vadra cu apă şi cu busuiocul, urma ceremonialul udatului, după care urma masa tineretului. În a doua parte a zilei, se desfăşura

54 pocânzeu – persoană care însoțeşte nunta şi spune orațiile de nuntă ; colăcar

88

88

ceremonialul luării naşului de acasă, plimbarea nunţii, cununia religioasă, apoi teatrul popular Vasilache şi Marioara sau spusul oraţiilor de nuntă. O parte deosebită a nunţii este nuneasca, hora în care se împart darurile : prosoape, cămăşi cusute, macate, covoare, pijamale etc. Se desfăşurau apoi dansul şi jocul, paralel cu masa, care ţineau până luni dimineaţa, după care se striga darul. Lăutarii care cântau la nunţi erau Niţă al lui Tărţău cu vioara, acompaniat la ţambal şi cobză. Multe nunţi tocmeau lăutari de la Roşiori, mai recent din Piteşti, cu orchestre moderne. Lunea se strângeau cei doi socri, cu rudele şi cu naşii şi continuau masa. Toată ceremonia nunţii este condusă de staroste, un om apropiat ginerelui, recunoscut după prosopul purtat pe spate.

Moartea, deşi un eveniment destul de trist în viaţa satului, are importanţa ei în evenimentele vieţii omului. Imediat ce moare o persoană, sunt invitate patru persoane de acelaşi sex cu decedatul să-l scalde. În timp ce-l scaldă, cele patru persoane îi amintesc mortului ce-a făcut bine şi ce-a făcut rău în viaţa lui. Apoi este îmbrăcat cu ţoalele de înmormântare şi pus într-o cameră curată, unde vine lumea, cu flori şi lumânări, să-şi ia <la revedere> de la el. Pe piept, i se pune o oglindă, bani şi o lumânare încolăcită ca şarpele, simbolizând firul vieţii, lumânare ce stă aprinsă pe pieptul său. La poartă se arborează praporele, un steag adus de la biserică, şi, în casă, se aduce sfeşnicul în care se pun lumânările aprinse. Partea cea mai tragică este scoaterea mortului din casă şi, apoi, din curte ; acum, cei dragi încep să-l jelească, amintindu-şi, cu voce tare, clipele dragi din viaţa lor ; femeile se urcă în carul mortuar cu oala cu tămâie şi cu bănuţi din metal pe care îi aruncă pe la răspântii. Cortegiul funerar opreşte pe la toate răspântiile şi i se fac scurte slujbe, aruncându-se cu bănuţi.

Un rol important le revine groparilor, celor ce priveghează şi bocitoarelor.

Groparilor li se dă rachiu şi prosoape şi unul de-al casei merge cu ei pentru a le arăta locul de veci.

Priveghiul se face două nopţi şi are rolul de a nu lăsa mortul singur. Priveghează vecinii sau rudele mai apropiate, se deapănă amintiri din timpul vieţii, privitoare la mort, la relaţiile lui cu cei vii...

Bocetele sunt lamentaţii improvizate pe o melodie jalnică, ce impresionează prin tragismul lor. Bocitul se face numai de către femei - bocitoare sau jelitoare - numai ziua, de la răsăritul până la apusul soarelui şi din momentul morţii până la introducerea mortului în groapă. După înmormântare bocitul continuă în fiecare duminică la cimitir. Iată un bocet cules <pe viu> de la Ionescu Gherghina, la moartea soţului ei :

Soţioare, soţioare,Unde pleci, tu, frăţioare ?De ce mă laşi singurea

Ca un cuc pe-o rămurea ?

89

89

În bătaia vântului,Cu durerea dorului ?

Cât am trăitTe-am iubit

+i-am dus un trai fericit.Doamne, de ce mi l-ai luatPe frumosul meu bărbat ?

În general, la înmormântare, participă întregul sat. Vârsta şi situaţia materială şi socială a celui mort sunt factori care favorizează participarea la ceremonial.

Când moare o fată mare sau un flăcău, înmormântarea se face sub formă de nuntă, cu lăutari şi cu brad.

Spălatul pe picioare este un obicei vechi, restrâns numai la câteva sate din sudul ţării, fiind o formă originală de pomenire şi personalizare a morţilor pentru care se dă de pomană. Deşi poate aminti de faptul biblic când Mântuitorul spală rănile buboşilor sau spălarea de păcate a păcătoşilor, el pare legat mai curând de Moşi 55; cu toate acestea, se practică abia după 2 zile, de Rusalii 56 - Sfânta Treime, ceea ce ne face să considerăm că el este de origine străveche păgână, căci Rusaliile sunt sărbătoarea păgână a zeiţei locale, Rozalia, zi de pomenire a morţilor, zi când înfloresc trandafirii (roză ˆ trandafir). Cete de copii, dar şi de oameni mari, merg din casă în casă, desculţi. Gazda aşează în mijlocul bătăturii o căldare cu apă fiartă şi săpun, iar, în jurul căldării, femeile pun lână şi frunze de nuc sau de tei. După ce copiii sunt spălaţi, picioarele li se ung cu unt pe talpă. Fiecare copil spălat pe picioare este rânduit unui mort, făcându-se semnul crucii, la care ei răspund <Bogdaproste !” după care sunt serviţi la o masă joasă cu trei picioare, pe care se află străchini noi cu pâsat - un mălai de porumb râşnit în preziua spălatului pe picioare, fiert cu lapte sau cu untură şi îndulcit.

Sărbătorile Crăciunului sunt marcate de colindul şi steaua, iar ale Anului Nou de Vasâlca, pluguşorul, plugul, Sfântul Ion şi sorcova.

Colindul sau colindeţele se cântă, de obicei, în noaptea de 24 spre 25 decembrie, în preziua Crăciunului, de cete de copii - dar şi de tineri sau maturi - care umblă noaptea prin sat, din casă în casă, cântând colinde şi strigând :

Bună dimineaţa, Adu colindeaţa !

Colindeţele sunt nişte pâini făcute de femei în mod special pentru acest eveniment, semănând cu figurile oamenilor, pe care le oferă

colindătorilor - în special copii - împreună cu alte alimente (mere, nuci, covrigi, biscuiţi etc.) după cântatul colindului :

55 Rusalii - Sfânta Treime ˆ sărbătoare religioasă ce cade în zi de luni, la 50 zile după Paşti ‚DLRMî (în anul 2003, Rusaliile cad luni, 16 iunie). Ziua anterioară este sărbătorită Pogorârea Duhului Sfânt, numită impropriu şi <duminica Rusaliilor”56 Moşi ˆ Pomenirea Morților ˆ Moşii de vară; cade în sâmbăta dinaintea Rusaliilor. Tradiția este de a da de pomană celor morți, conform DLRM, 1958.

90

90

C-am venit şi noi odatăLa un an, cu sănătate,

+i la anu’ să venimSănătoşi să vă găsim !Ne daţi sau nu ne daţi ?

Daţi-ne un covrigCă murim de frig,

Daţi-ne o nucă Să ne vedem de ducă !

Steaua este un obicei ce se spune sau se cântă în ziua de Crăciun, de obicei, dimineaţa, sub formă de teatru dramatic. Ca simbol material, steaua este un obiect format din cinci colţuri ; pe spate are o văcălie de ciurel, unde se agaţă un clopoţel sau chiar mai mulţi ; pe faţă sunt lipite scene cu naşterea Domnului, iar, prin colţuri, diferite scene biblice din Noul Testament. Grupuri de doi - trei copii trec din casă în casă şi spun sau cântă versuri din naşterea Mântuitorului, fiind răsplătiţi cu bani :

Steaua sus răsareCa o taină mare,Steaua străluceşteȘi lumii vesteşte....

Bătrânii spun că, în această zi, a Crăciunului, veneau şi cu Vicleimul sau Irozii , dar obiceiul s-a pierdut de cca 75 - 80 de ani.Sărbătorirea Anului Nou debutează cu Vasâlca (sau Vasilca) - o sincopare din Vasilică - se cântă în noaptea de 31 decembrie - 1 ianuarie de Sf. Vasile), de obicei de către ţigani. Cete de ţigani sau de tineri umblă prin sat cu o tavă pe care se găseşte un cap de porc ornat cu podoabe femeieşti : mărgele, panglici şi cercei. Cântecul e însoţit de lăutari cu vioară şi cobză :

Luară românii slănina,Noi, ţiganii, căpăţâna

Și frumos o-mpodobirămCu cercei şi cu mărgele

Și venim cu ea la voiSă ne cinstiţi şi pe noi

Cu bani mari s-o dăruiţi :Doi - trei galbeni înfloriţi...

Pluguşorul este un rit străvechi, consacrat elogierii fertilităţii (la romani, când anul nou începea primăvara - idele lui Marte - însuşi împăratul trăgea cu plugul prima brazdă). Grupuri de tineri, acompaniaţi de buhai (care imită mugetul taurului), în sunetul tălăngilor (purtate de animale domestice) şi trosnetul bicelor, spun urarea Pluguşorului, mergând din gospodărie în gospodărie.

În ziua de 1 ianuarie, se umblă cu Plugul prin sat - un plug cu brăzdare, tras de doi sau patru boi împodobiţi cu panglici, cordele şi hârtie poleită, care seamănă cu pluguşorul, făcând urări de recolte bogate.

91

91

Sorcova este o reminiscenţă tot de la romani. De Sfântul Andrei 30 noiembrie), femeile rupeau crengi de arbori şi le păstrau până la 1 ianuarie pentru a le folosi drept sorcove pe care copiii le purtau prin sat, urând cu ele locuitorii. Astăzi sorcova se împodobeşte cu flori artificiale, din hârtie creponată, şi este purtată prin sat de grupuri mici de copii, urând :

Sorcova, vesela,Să trăiţi

Să-nfloriţiCa un măr,Ca un păr,Ca un fir

De trandafir,Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,Tare ca fierul,Iute ca oţelul

La anul şi la mulţi ani !De Sfântul Ion (7 ianuarie), grupuri de tineri sau lăutari umblă

prin sat numai pe la cei ce poartă acest nume, le cântă Dalionul :Frunză verde DalionMâine e Sfântul IonToate păsările dorm

Numai una n-are somnȘi umblă din pom în pom

Și strigă : Ion, Ion ...şi îi dă de grindă - se mai spune că <umblă cu Iordanul> - cu busuioc cu apă sfinţită (aghiasmă) etc. De Bobotează (6 ianuarie), asemenea obicei se practică şi la botezul animalelor domestice din curţile gospodarilor.

Drăgaica, o sărbătoare a Primăverii, consta în adunarea fetelor care, în alaiul lor, împodobeau pe una dintre ele, spunându-i Drăgaica, şi-o plimbau prin tot satul. Ea este un obicei din ciclul agrar al primăverii, din care, însă, n-a mai rămas decât o banală sărbătoare şi numele unei flori.

Căluşul se joacă între Înălţare şi Rusalii şi este practicat aproape în toată ţara.

În zona noastră el se deosebeşte foarte mult de descrierea făcută de Dimitrie Cantemir 57. Oameni îmbrăcaţi în costume naţionale, încălţaţi cu opinci şi purtând pe cap fesuri roşii, merg din casă în casă, însoţiţi de lăutari şi de un vătaf şi un mut - ultimii doi având rol conducător în grup, mutul fiind un fel de satir glumeţ - care joacă într-un ritm săltăreţ, sprijiniţi de ciomege, în tactul cântecului, strigând: {ilai-şa, şi-nc’odată, tot aşa ! / Hăp, hăp, hăilaşea !

57 Dimitrie Cantemir - Descriptio Moldaviae

92

92

La sfârşitul perioadei, se desfăşoară războiul căluşului (sau spargerea căluşului), un ceremonial care ţine aproape o zi şi are mai multe episoade. Un rol important îi revine acum mutului care joacă scene groteşti în văzul întregului sat. Una dintre scene este şi alergarea printre femei cu un falus din lemn, făcând diferite scene obscene, luându-se după femeile glumeţe. În jocul Căluşul se disting reminiscenţe de rituri magice pentru invocarea fecundităţii (vezi scena cu falusul), rituri de medicină magică, de iniţiere, urme din vechiul cult al soarelui, simboluri mitice ale unor fenomene din natură 58.

O asemenea scenă (războiul căluşului) a văzut-o subsemnatul, copil fiind, prin anul 1947, impresionându-mă foarte mult.

Căluşul capătă caracterul, în aceste situaţii, de joc dramatic, neîntrecut în creaţia populară, prin elementele coregrafice şi muzicale deosebite şi prin scenele comice care fac poporul să râdă.

Pentru a exemplifica mai bine acest joc, am ales o pagină memorabilă din Moromeţii de Marin Preda 59:

- “Tita, unde eşti ? Hai, că trec căluşarii !Se auzea într-adevăr în liniştea satului cum se apropie cântecul

lăutarilor. Birică, Nilă şi Tita ascultară. Deodată se auzi strigătul prelung al mutului, urmat de ţipetele ascuţite ale muierilor şi fetelor.

- Abreaaaaaaau !...Tita se ridică, Nilă vru să se ridice şi el, dar se uită la prietenul

său:- Hai să vedem căluşarii !

.........................................................................................Căluşarii se opriseră undeva foarte aproape şi ţipetele de

spaimă vesele ale muierilor şi fetelor nu mai conteneau.- Ia hai, mă, până la drum, să vedem unde joacă ! nu-şi putu

stăpâni Nilă nerăbdarea.Se ridicară şi se întâlniră cu Ilinca. Venea fuga să le spună că n-o

poate chema pe Polina fiindcă s-au oprit căluşarii la ei, şi Polina e în casă, se găteşte.

- Hai acolo ! - se hotărî Birică.Lumea umplea toată curtea lui Bălosu. Nu era loc şi năvăleau pe

prispă şi în grădină, în spatele casei Moromeţilor. Copiii căţăraţi pe garduri urmăreau mutul, gata să ţipe şi s-o ia la goană. Bălosu deschisese poarta spre şosea şi, cu toate că împrejurimile casei erau înţesate, cea mai mare parte din lume rămăsese afară.

Birică şi Nilă se înghesuiră prin grădină să ajungă mai aproape. Birică îi spuse Ilinchii să se strecoare ea până lângă prispă şi, când o ieşi Polina, să-i spună să vină după căluş sub dudul din fundul grădinei. El căută totuşi să se apropie de căluşari, s-o vadă pe Polina când o ieşi. Avu noroc cu mutul, care se repezi în mulţime urlând şi lovind cu sabia lui roşie să facă loc căluşarilor. |inu piept năvalei înapoi

58 Istoria literaturii române, Editura Academiei, 1964, p.3559 Marin Preda - Moromeții, vol. I, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, p. 165 - 168

93

93

şi se împinse aproape de tot în faţă, fără să ia în seamă lovitura pe care o primi de la mutul furios.

Tocmai se începea vestitul joc şi căluşarii se strigau unul pe altul să se adune: hăp ! hăp ! hăp ! Se aliniaseră în mijlocul bătăturii cu faţa spre pridvorul lui Bălosu şi îl aşteptară pe mut să le dea semnalul. .......................................................................................................

Nu oricine putea primi căluşul, care ţinea mai bine de un ceas, şi felul cum stătea Victor în picioare şi se uita în jos dădea de înţeles tocmai acest lucru.

- Mă, şeful ăla al căluşarilor ! strigă el şi, când acesta se apropie de Victor, Victor îi spuse: Jucaţi căluşul întreg ! lucru care plăcu la toată lumea, fiindcă numai la Aristide şi la câţiva din sat se juca în întregime acest joc rar (...)

- Mutule ! strigă şeful căluşarilor spre mut. Mă, Abreau, treci încoace !

Mormăind, Abreau se apropie cu oala în mână şi se opri în faţa căluşarilor aliniaţi.

Nu era mut şi nu-l chema Abreau, îl chema Costică Giugudel şi rostul lui ca mut în jocul căluşarilor părea să fie al unui regizor sau director de scenă. În timpul jocului, lovea groaznic cu sabia căluşarii care oboseau sau jucau prost, iar căluşarii erau legaţi prin jurământ să nu se supere şi să nu întoarcă loviturile, ci doar să se apere cu frumoasele lor ciomege la care aveau legaţi clopoţei. Căluşul ţinea trei zile, de Rusalii, şi istovea cumplit pe căluşari, căci era un joc cu atât mai frumos cu cât ritmul său ajungea mai încordat şi mai intens.

Când speria şi stropea cu ouă clocite muierule şi copiii, mutul mormăia ca un urs sau urla ca un taur: aabreau ! Purta o fustă murdară şi zdrenţuită sub care ţinea ascuns falusul de lemn. Era boroşcoit pe mâini şi pe faţă cu roşu şi arăta înspăimântător.

Abreau se grăbi să facă aşa-numita numărătoare, trecând de la un căluşar la altul şi mormăind nu se ştie ce în dreptul vreunuia pe care îl ştia mai slab. Se trase înapoi şi se stropşi la ei poruncitor:

- Hăp-şa !- Hăp-şa ! răspunse şeful căluşarilor care apoi îşi întoarse faţa de

la mut şi porni la pas, în tactul muzicii, ocolind în cerc cu jucătorii în urma lui. Toţi aveau clopoţei la picioare, la ciomege şi la fes, betelii şi caftane roşii. Erau oameni din sat, dar erau de nerecunoscut, arătau deosebit de frumoşi în această îmbrăcăminte a lor. Jocul lor stârnea în sat o încântare aproape fără margini; era singurul joc care avea vigoarea lui veche: nu se putea juca decât în formaţie, în costume, cu mut şi cu încă ceva care era greu de găsit şi de păstrat şi anume un conducător neobosit şi mai bun decât toţi ceilalţi, care “să ştie căluşul”, adică să ţină minte numărul şi ordinea figurilor de joc. La a patra măsură, şeful întorcea faţa spre jucători şi striga chemarea: hăp-şa ! la care ceilalţi, la măsura următoare, răspundeau în acelaşi fel.Din ce în ce însă chemarea şefului se lungea ca o rugăminte şi în

94

94

acelaşi timp ca o poruncă, până ce, deodată, el se întorcea cu totul spre jucători, ridică ciomagul deasupra capului şi strigă aspru

- Hăp-şa !- Hăp-şa ! i se răspunde şi intrară în plin căluş, şeful jucând în

faţa lor, mergând de-a-ndăratelea şi strigând mereu, în tactul trepidant al muzicii, aceeaşi chemare.

- Abreaaau ! izbucni mutul şi se repezi cu sabia roşie în mulţime care, la vederea lui, se năpusti îndărăt cu strigăte sălbatice de veselie şi spaimă. Mutul scoase falusul de lemn şi, gonind şi mormăind bestial de-a lungul cercului din jurul căluşarilor, începu să toarne peste el lapte şi să spargă ouă.

......................................................................................Strigătele animalice ale lui Abreau, ţipetele şi râsetele ascuţite

spintecau aerul până departe, iar, printre ele, neîncetat, ritmul clopoţeilor, chemarea încordată a căluşarilor, hăp-şa ! uneori istovită şi lungă, hăp-şa ! şi mereu în tactul rigid şi intens al viorilor.”

Credinţe populare ce mai dăinuie până astăzi sunt: ielele, strigoii, cântecul cucuvelei, ieşitul pisicii negre, ieşitul popei înainte, spurcatul cucului şi al pupezei, , găleţile goale, sughiţul, <bătutul> unui ochi sau al altor părţi ale corpului, legarea, blestemul, acatistele, facerea, desfacerea etc.

Ielele, în credinţa satului, sunt nişte fete foarte frumoase, care ies noaptea şi dansează prin poiene, despuiate sau îmbrăcate sumar, cu cămăşi transparente, crepusculare. Cine le vede rămâne cu beteşuguri - îi ia Dumnezeu o mână, un picior sau, pur şi simplu, rămâne tont. De obicei, bărbaţii sunt cei care o păţesc. Chiar circulă poveşti prin sat, cu oameni care au ieşit în miez de noapte prin grădini, prin poienile pădurilor sau pe luncă, fie chemaţi de un glas nevăzut, fie din proprie iniţiativă şi, după ce au văzut hora ielelor, au rămas cu beteşuguri.

Credinţa în strigoi, de asemenea, se mai menţine şi astăzi. Strigoii sunt oameni morţi care vin noaptea în casa pe care au părăsit-o, făcându-le rău celor apropiaţi. De obicei, strigoii sunt proveniţi din oameni răi, care s-au purtat urât cu semenii lor şi care vor să le facă rău şi după moarte. Cu legenda strigoilor se mai confundă şi alta asemănătoare: aceea a venirii sufletului timp de 40 de zile, noaptea, pentru a se ospăta şi a bea apă. De aceea, în fiecare noapte, acolo unde a murit un om se pune un vas cu apă, de obicei, afară, deasupra uşii de la intrare, pentru ca sufletul însetat să bea apă. Adeseori, sufletul, întruchipat în făptură, intră şi în casă şi stă de vorbă cu cei apropiaţi.

Alte obiceiuri ale satului erau strigarea peste sat, furcăriile, clăcile, horele.

95

95

Câşlegile 60 sau cârnilegile se încheie cu <lăsatul secului>, împodobit la noi cu strigarea peste sat, ceea ce, în alte părţi se cheamă <alimovi>. În seara de <lăsata secului>, cete de flăcăi, împărţiţi în câte două grupe, se deplasează pe dealurile satului, fac focuri de paie sau de vreascuri şi fac strigarea fetelor. Dialogul se încinge între cele două cete, constând, de obicei, în versuri satirice la adresa unor fete sau flăcăi tomnatici din sat. Este un obicei cu funcţii educativ-moralizatoare, care se pierde într-un trecut îndepărtat, când tinerii, organizaţi în cete, sancţionau abaterile unora dintre ei. Se critică lăcomia, lenevia, curvăriseala, flecăreala etc. Iată un fragment de dialog dintre 2 cete:

- Aoleeooo !- Ce-ţi e, băăă ?- Are cutare o fată, băăă !- Și ce-a făcut, băăă ?- De puturoasă şi toantă, A rămas nemăritatăăă, băăă !

Asemenea sentinţe, strigate ca la microfon - căci se auzeau în tot satul - aveau o influenţă mare asupra sătenilor, în special asupra familiilor care se simţeau cu musca pe căciulă.

Furcăriile erau un fel de adunări ale tinerilor, fete şi băieţi, seara, <pe şanţ>, pe la răspântii (pe timp de primăvară, vară şi toamnă) sau în case, iarna. Fetele torceau lâna din furcă (de aici şi denumirea de furcării), iar flăcăii cântau, jucau după fluier, caval sau vioară, spuneau glume, zicători, ghicitori, poveşti. Târziu de tot, la spartul furcăriilor, fiecare flăcău se retrăgea cu fata dragă prin grădini sau prin locuri mai dosnice şi <vorbiau> sau se iubeau.

Furcăriile au o tradiţie foarte veche, de când principala ocupaţie a satului era creşterea animalelor, în special a oilor, şi prelucrarea lânei era principala îndeletnicire a femeilor şi a tinerelor fete. Obiceiul a dăinuit până prin 1959, când majoritatea tinerilor au început să părăsească satul, luând drumul oraşului.

Existau câteva centre unde se făceau aceste furcării. În vechea vatră, tinerii se adunau fie la hodaia lui Alexe, la hanul de la Drumul ăl Mare (numit şi hanul de la răspântii) şi în Poiana Strâmbii, un loc aproape de apă. Aici se juca după fluier sau după caval ori după vioară acompaniată cu cobză. În noul amplasament, adunările furcăriilor se făceau fie la Poarta lui Ioviţă al lui Duran (sau, mai simplu, la ai lui Duran) fie pe şoseaua din Râca, la răspântii, la fântâna cu roată sau în poiana bisericii. În satul Diaconeşti, tinerii se adunau la Stan Diaconu la poartă şi, mai târziu, la răspântii, de la biserică mai la deal. În Ciuculeşti, tinerii se strângeau la Cheluşei, pe poiană, la fântâna din vale cu cumpănă sau la Făgădău la poartă. În Betegi, furcăria se făcea la poartă la Toncescu care avea şi prăvălie.

Iarna, furcăriile se mutau în case, de obicei pe la anumite văduve cu renume urât - la Safta, la Nela, la cocoşata - dar şi la case

60 Câşlegi ˆ interval de timp între 2 posturi, la creştini ‚DLRMƒ

96

96

serioase : la Stancu Andreescu, la Duran, la Bălăşoiu, la Ion Stan Stănică etc. Tinerii veneau cu făină şi ulei, făceau gogoşi şi beau vin sau rachiu. După ce fetele terminau torsul, seara târziu, urma datul (sau ieşitul) în tindă, când câte un flăcău îşi alegea fata şi ieşea cu ea în tindă. Dacă tinerii se plăceau, se sărutau, se iubeau şi intrau în casă, iar, dacă nu se plăceau, reveneau repede în casă, murdari de funingine pe faţă, semn că nu se înţeleseseră. Atmosfera era foarte plăcută, reconfortantă, se juca, se cânta, se spuneau glume şi se puneau la cale eventuale căsătorii.

Claca - un obicei foarte vechi, de când satul lucra în devălmăşie pe moşia mănăstirească sau boierească - se făcea, de obicei, în zilele de sărbătoare, pentru anumite munci care nu putea să le facă, singură, gazda : torsul lânei, depănuşatul porumbului, bătutul florii-soarelui, lipitul caselor sau al coşarelor. La clăci, se invitau rudele şi prietenii, dar şi întregul sat, iar, după ce se termina treaba, se invitau lăutarii, se juca şi se cânta.

Hora - un obicei foarte frumos, care s-a pierdut de curând - se făcea duminica după masă sau în zilele sărbătorilor religioase. Tinerii şi fetele din toate satele (Purcăreşti, Băjeneşti, Diaconeşti, Betegi, Ciuculeşti, Râca-Veche, Cătun, Râca-Nouă, Moşteni) se îmbrăcau în costume naţionale şi ieşeau la plimbare pe şoseaua principală din Râca - care devenea un fel de <Corso> - de la Răţoi până la Troiţă sau până în faţa bisericii din Râca. Duminica, după masă, şoseaua era plină de tineri care se plimnbau care mai de care mai împodobiţi, cu cămăşi cusute mai frumos cu arnici sau cu in şi fote deosebit de colorate. De Crăciun şi Anul Nou - când flăcăii umblau cu plugul, cu uratul sau cu Iordanul, cântau şi trosneau din bice - cârciumile erau pline şi lăutarii cântau hora la răspântii. De Paşti, se instala comédia Zuvelcoaiei şi tinerii, pe ouă, se <dădeau în comédie> toată ziua sau ciocneau la ouă. Flăcăii tocmeau lăutari din alte părţi sau şi-aduceau flăcăi care ştiau să cânte din fluier şi încingeau horele şi dansurile în doi până seara târziu, când tinerii se retrăgeau la furcării.

Jocurile populare cele mai jucate erau : hora ca la Râca - sau hora lui 22, cum i se mai zicea, un joc cu specific local (înregistrat şi de Institutul naţional de folclor), ce se juca foarte repede şi consta din 22 de strigături care erau un fel de comenzi ce întorceau hora după cum se comanda - murguleţul, sârba, hora la două, geamparalele, hora mare, zvâcul, bumbacul, ciuleandra, bătuta etc. Majoritatea acestor jocuri astăzi nu se mai joacă, frustrând tineretul de o bogăţie folclorică ce s-a îngropat în trecut şi care nu se ştie dacă se va mai dezgropa vreodată.

Alte ceremoniale străvechi includ paparudele, caloianul, descântecele

Paparudele sunt grupuri de fete, de obicei fiice de ţigani, despuiate, legate de jur-împrejur cu bozi şi umblă din casă în casă, cântând pentru invocarea ploii şi dansând acompaniate de muzică. În

97

97

timp ce paparudele joacă, stăpâna casei le toarnă pe cap lapte, dar, mai ales, câte-o găleată de apă. Jocul paparudelor se practică pe timp secetos şi impresionează prin incantaţiile magice. Iată un cântec al paparudei, cules prin 1946, în timpul faimoasei secete care a lăsat multă lume muritoare de foame :

Paparudă, rudă,Vino de ne udă !Paparudă, rudă,Vino de ne udă,

Ca să-nceapă ploile,Să curgă şiroaiele,

Să crească porumburileȘi mai mari ca gardurile,

Și să crească spicele,Să sporească grânele,

Să umple pătulele !Caloianul - alt obicei legat de secetă - se mai practica în anii

1945 -1946 numai de către copii. Aceştia, în special fetele, modelau din lut un mic chip de om - Caloianul - îl aşezau într-un cosciug pe măsura lui, îl boceau ca pe mort, apoi îl aruncau în fântână. Bătrânii spuneau că acest obicei, cam pe la 1840, era practicat de tinere fete şi de neveste, în alaiul întregului sat, recitând versurile Caloianului 61

silabisite astfel :Ca - lo - ie - ne, ie - ne,Ca - lo - ie - ne, ie - ne,Du - te-n cer şi ce - reSă des - chi - ză plo - i - leȘi să cur - gă gâr - le - le,Zi - le - le şi nop - ţi - le,Ca să creas - că grâ - ne- le !

Descântecul era, în trecut, procedeul folosit de întregul sat pentru vindecarea suferinţelor fizice şi morale. Descântecul vine de departe, din medicina populară antică şi a jucat un mare rol până la apariţia medicinii moderne. Sunt descântece de <bubă rea>, de <albeaţă>, de <apucaţi>, de <ducă-se pe pustii>, de <aplecat>, de <încleştat>, de <brâncă, de <ceas rău>, de <deochi”, de <desfăcut farmece”, de <dragoste”, de <iele”, de <lipitură>, de <obrânteală“, de <pocitură>, de <muşcătură de şarpe” etc.

Descântecul 62 consta în scurte poezioare ritmate şi se baza pe rugăciune, pe invocaţii şi sentinţe - spuse, de obicei, de babe - însoţite de gesturi, de tras sau de scăldături, de uns şi folosind ca obiecte cărbuni, apă, rădăcini de diferite plante, vin, rachiu, de drojdie, sare, oase, cârpe arse, obiecte de îmbrăcăminte etc.

Iată un fragment dintr-un descântec, de deochi, cules în 1942 de la baba Bana:

61 Culese de la Ionel al lui Duran în 195062 Alte descântece se prezintă în Anexe, cap. Floclor

98

98

Ieşi, deochi,Dintre ochi !De-o fi Ion deochiat de om,Să-i crape sulacul,Să-i curgă pişatul,Să-l râză tot satul !De-o fi deochiatDe-o fată mare,Să-i cază cosiţa,Să rămână chială !De-o fi deochiatDe nevastă, Să-i crape ţâţele,Să-i curgă laptele ...Ieşi deochiDintre ochi,Din zgârciul nasului,Din faţa obrazului,Din inimă,Din boşog,Din toate mădularele,Să te duciUnde cocoş nu cântă,Unde fată mare nu se piaptănă,Unde popă nu citeşte !Să rămâi curat,Luminat,Ca argintul strecurat !Eu cu cântatul, Dumnezeu cu leacul !Amin !

Iată un alt descântec, de iele, auzit în 1950 de la Marina, nevasta lui Ioviţă :

Ielelor, ielelor,De unde-aţi venit voi, belelelor,Duşmanele oamenilor,Frumoasele pământului ?Zburaţi,Pe iarbă lunecaţiȘi peste valuri călcaţiȘi să v-aşezaţiÎn locuri depărtate,Pline de pustietate, Unde popă nu toacă,Unde fată nu joacă,În gura vântului,În groapa pământului !

99

99

Ieşiţi din mână prin trup, picior,Că vă dau apă din ulcior,Daţi-i omului sănătateȘi plecaţi în pustietate ...

Descântătore sau <doftoroaie> cunoscute au fost baba Marina lui Ioviţă, Durănoaia lui Duran, Bălăuza lui Ion Stan Stănică, nevasta lui Gheorghe al lui Tuţan, Ioana din Râca (a lui Cap patrat), Lefterica (după poreclă) şi altele.

Eu însumi am trăit o astfel de experienţă : la vârsta de 7 - 8 ani, m-am îmbolnăvit de <gălbenare> (hepatită) ; am fost dus de mama la nevasta lui Gheorghe al lui Tuţan - pe care toată lumea o ştia de Tuţănoaia - care mi-a descântat de <gălbenare>, după care a luat un brici, mi l-a pus în frunte, a dat cu o cărămidă în el şi mi-a dat drumul la sânge într-o strachină, curgând cam jumătate din vas, după care n-am mai avut nimic.

11.7 - C a r a c t e r i s t i c i d e l i m b a

Bogdan Petriceicu Hasdeu, în Magnum Etymologicum,

arată că materialul brut al lingvisticii se află mai întreg în cătune, în colibe, în bordeie.

Limba satului se încadrează, în general, în graiul muntenesc, având atingere şi cu subgraiul oltenesc 63.

Din punct de vedere fonetic, se constată închiderea vocalelor : <e> la ă ( de pe > dă pă , de pe la > dă pă la ) sau <e> la i (casili, mesili, şoaricili etc.).

Din punct de vedere morfologic, menţionăm verbul <a fi> folosit invariabil şi la singular şi la plural (este mulţi oameni acolo), viitorul popular (o fi, oi fi fost, m-oi duce), folosirea - ca oltenii - a perfectului simplu pentru alte timpuri (fusei, mâncai, rămăsei).

Am constatat o caracteristică de pronunţie a substantivului <soarele> în satul Betegi, pe care n-am mai întâlnit-o ; unii cetăţeni (puţini la număr, printre care şi Leana lui Gheorghe a lui Firică) pronunţă soarilu, articulându-l cu articolul -lu. Fenomenul acesta, care mi s-a părut foarte curios, l-am pus în discuţie şi cu doi lingvişti : Chiţu Ion, profesor de lingvistică, şi Liviu Onu, profesor universitar de istorie a limbii. Părerile lor mi-au confirmat şi părerea mea. Aceasta este o pronunţie arhaică, ce s-a transmis încă din latina populară, când încă nu se sudase articolul cu substantivul (e vorba de articolul provenit din pronumele illu). Atunci se pronunţa sole illu (ˆ <soarele acesta>). Prin fenomenul de rotacizare 64 a lui <l> în r, a devenit sore illu ; prin alt fenomen - diftongarea lui <o> în oa - a rezultat soare illu, dar, prin anularea vocalei <e> (firească prin ciocnirea celor două 63 Vezi şi cap. I <Localitatea Rîca imortalizată în romanul Moromeții”64 Rotacism ˆ fenomen fonetic constând în transformarea unei consoane în <r”. În limba română este un fenomen dialectal constând din transformarea lui <n> în <r”. ‚DLRMƒ

100

100

vocale, <e> şi <i>), a devenit soarilu. Acest lucru a fost posibil prin faptul că satul Betegi a fost un sat foarte izolat şi a putut prezerva această formă arhaică până în prezent.

Majoritatea toponimicelor s-au format cu sufixul -eşti din substantive : Porcăreşti, Băjeneşti, Diaconeşti (care, mai târziu, s-au numit şi Tunari din cauza câtorva cetăţeni ce fuseseră tunari şi trăseseră cu tunul la Vidin, împotriva turcilor), Ciuculeşti, Răiculeşti etc. Văile au primit numele râurilor, ale unor caracteristici sau ale proprietarilor : Valea Scoruş, Valea Purcarului, Valea Ghiincioaiei, Valea Dii, Valea Piscului, Vâlceaua Adâncă, Valea Bucovului, La Vâjâietoare, la Aleşteu ...

Unele toponimice s-au format după caracteristica florei sau faunei : La Peri, La Zarzări, La Văcării, La Viezuri, Dealul Viilor, La Coşcove, În Scoruş, Lacul Ursarului, Pădurea Piscului, Bobotea, Lunca Iepelor etc.

Interesante sunt şi poreclele, precum : Căcăcea, Cufurita, Futevânt, Coţăieni, Cap Patrat, 7 Ianuarie, Ciorchină, Moacă, Maceaulea etc.

Satul Adunaţi are în toponimie verbul <a aduna> > adunaţi, în antonimie cu Risipiţi. Existau sate care se risipeau şi sate care se adunau.

Pisc, Bucov, Barzăvan - sunt la origine vechi slave.Ocină ˆ posesiune funciară de la tată ( v. sl. � oteţ ˆ tată)Dedină ˆ posesiune funciară de la bunic ( v. sl. � ded ˆ bunic)De la <Tudor> s-au format multe antroponimice : Dura, Durică,

Duran, Durănoiu, Durănescu, Tudoria.De la interjecţia <a vâjâi> s-a format toponimicul Vâjâietoarea,

iar, de la interjecţia <a plescăi>, s-a format Plescarea şi Plescăriţa.Apele Strâmba şi Plescarea sunt nume formate pe teren

românesc, denumite aşa de băştinaşi, ceea ce confirmă că, pe aceste meleaguri, aceştia au fost de la începuturi : Strâmba <a strâmba>� (apa e foarte <strâmbă>, cu ocolişuri); Plescarea <a plescăi>,� <pleasc>, probabil copiii se jucau toată ziua în apă şi plescăiau.

11.8 - T o p o n i m i c e 65,66

65 toponimic ˆ nume de locuri (localități, ape, munți, văi, alte locuri dintr-o zonă)66 Bibliografie utilizată:

101

101

De-a lungul timpului, s-au ţesut diferite legende despre

denumirile anumitor puncte.Tufanul 67 cu icoana şi fântâna Sichii - azi părăsită - se aflau pe

islazul din satul Diaconeşti (Tunari). Se povesteşte că o femeie, pe nume Sica, a visat într-o noapte un vis care, pe scurt, era cam aşa: Sica era copil şi se rătăcise într-o pădure. Pe drum, se întâlneşte cu Dumnezeu, în chip de moşneag cu barbă, care o întreabă ce e cu ea. Ea îi răspunde că s-a rătăcit. El o îndreaptă pe drumul cel bun şi-i porunceşte ca, atunci când va ajunge acasă, să facă o fântână şi să sfinţească o icoană pe care s-o pună într-un copac. Imediat ce s-a trezit, Sica, cu scripeţii minţii razna, a plecat prin sat după căpătat şi, în câteva luni, a făcut fântâna, a cumpărat o icoană şi a bătut-o într-un tufan bătrân. De atunci, ea a rămas pentru sat ca o sfântă.

Drumul ăl Mare este un drum de ţară, aproape de apa Strâmbei, şi a rămas cu această denumire de pe timpul când satul era aşezat în vechea vatră, pe apa Strâmbei. Localnicii îl denumeau astfel pentru a-l deosebi de drumurile locale, care erau mici. Drumul ăl Mare venea de la Turnu Măgurele (fostă capitală a judeţului Teleorman), trecea prin Roşiori spre Piteşti, Curtea de Argeş sau Câmpulung. Era drum de mare circulaţie, cu poştă, cu hanuri, pe care tranzitau mărfurile de la vale la munte şi invers. Astăzi, n-a mai rămas de la el decât amintirea şi această denumire.

Poarta Gârii este punctul toponimic care astăzi denumeşte capul dinspre Palanga al satului Purcăreşti. El îşi are istoria lui. La început, cele câteva case ale porcăreştilor aşezaţi pe moşia boierească, pentru a fi ferite de răutăţi (ele însemnau fie animale sălbatice, ca lupi şi porci mistreţi, care le dijmuiau recoltele, fie migratori - turci, tătari - care jefuiau satul), au fost închise cu gard de nuiele de jur-împrejur, lăsând o poartă la marginea satului, pe unde puteau să iasă sau să intre sătenii, poartă care a fost încredinţată unui anume Gârea. Atunci când veneau răutăţile, Gârea dădea cu cornul sau, mai târziu, cu goarna, pentru a alarma satul. După alinierea satului la 1856, a mai rămas doar toponimicul Poarta Gârii.

Fântâna hoţilor este un toponimic (dar şi o fântână) ce se află sub dealurile din Tudoria. Ea şi-a luat numele de la hoţii sau haiducii ce poposeau aici cu prada. Se afla în pădure, la umbră deasă, departe

1 - G. Giuglea, M. Mocanu, O. Proca, G. |epelea - <Argeşul în lumina toponimiei”, în revista Argeşul, Piteştianul I, nr. 6, nov. 1966, p. 13. 2 - M. Gaster - Nomenclatura topică a județului Vâlcea”, în Buletinul Societății de geografie, 1885 3 - Ovid Densuşianu - Urme vechi de limbă în toponimia românească, 1898 4 - I. A. Candrea - Introducere în studiul toponimiei cu privire specială asupra toponimiei Olteniei şi Banatului (curs litografiat), 1927 - 1928 5 - Iorgu Iordan - Toponimia românească, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1963 6 - G. Mihăilă - Imprumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 196067 tufan, tufar ˆ specie de stejar (Quercus pubescens) ‚DLRMƒ

102

102

de sate, cu apă limpede şi rece. Aici a poposit haiducul Grozea, după ce a stat câtva timp în Silişte (vezi Siliştea Grozii), banda lui Bulibaşa, o bandă de ţigani care făceau spargeri prin satele vecine (Radu Hoţul, fur 68 de cai şi Hoaţa, o femeie cu care se înhăitase şi furau cai).

La Fagi este toponimicul ce denumeşte locurile de la est de pădurea Bobadea,din moşia Fortunata, care au fost împărţite luptătorilor, văduvelor şi orfanilor de război (1916 - 1918) din Bucov, la reforma agrară din 1918 – 1923. Oamenii povestesc din moşi-strămoşi că, după defrişarea secularei păduri a Deliormanului (<pădure deasă>, <pădure nebună>), mai rămăseseră câţiva fagi care purtau amintirea vechii păduri de fagi. Oamenii, când se duceau la muncă la boier, ziceau că se duc la Fagi. Astăzi nu mai este prin aceste părţi nici urmă de fagi, dar tarlaua este băgată, într-adevăr, între două trupuri de pădure şi satul Palanga ( care, şi el, şi-a luat numele de la pălăngirea - tăierea - acelei păduri).

Fântâna Turcului este toponimicul de la vest de satul Râca, cam pe lângă Pădurea Popilor. Fântâna era făcută de un turc care se aşezase prin aceste părţi.

Drumul de apă care pleacă de la moară, la vest de satele Răiculeşti şi Râca şi merge până la Fântâna din vale, de la Perniu.

Vâlceaua Diei (dar şi Pădurea Diei) este o vâlcea între Vâlceaua Purcarului şi Drumul ăl Mare, iar pădurea era aşezată pe faşa de moşie a moşnenilor.

Lacul Ursarului este un toponimic la sud de satul Râca-Nouă, care denumeşte locurile (dar şi un fost lac) date unui ţigan - fost ursar - împământenit pe aceste meleaguri. Se spune că el adesea îşi ducea ursul să şi-l scalde în lacul lui şi de atunci s-a numit Lacul Ursarului.

Piscu este pădurea de lângă satul Purcăreşti, în formă de <pisc> (un fel de triunghi cu vârful în satul Ciuculeşti).

Bobadea (-Bă, Badea ! (?!)) este pădurea de la est de satul Bucov.

Comunele sunt loturile date la împroprietărirea din 1864, locuitorilor din Purcăreşti şi Băjeneşti, din moşia Tătărăştii de Sus a lui Ștefan Belu.

Tudoria sunt loturile date de stat, la împroprietărirea din 1918, locuitorilor din satele Râca şi Bucov, din aceeaşi moşie, Tătărăştii de Sus.

Valea Ghiincioaiei - valea Bucovului la nord de satul Purcăreşti.Moşia Popilor (dar şi Pădurea Popilor şi Fântâna Popilor sau

Fântâna lui Ghica) este o făşie de pământ la vest de satul Râca, între Drumul Gănescu şi Drumul Faşa Bisericii, între apa Bucovului şi apa Strâmbei - moşie moşnenească.

Moşia Diaconeştilor - moşie moşnenească între Șoseaua Gării şi Drumul Diaconeştilor (Prunii lui Penescu).

68 fur ˆ hoț (învechit, arhaic) ‚DLRMƒ

103

103

Moşia Răiculeştilor şi a Buleştilor (de la Bulea) - moşie moşnenească, de la Drumul Diaconeştilor până la Drumul Gănescu, între apa Bucovului şi apa Strâmbei.

Moşia moştenilor - între islazul comunal din Râca, moşia Goma din Silişte şi Drumul Faşa Bisericii.

11.9 - Cete şi jocuri de copii

Puţine studii etno-folclorice abordează obiceiurile, jocurile şi

folclorul legate de copilărie. Ele au o încărcătură educaţională, spirituală, morală, reflectând credinţe, tradiţii, ocupaţii, sentimente, griji.

Copiii din localitatea noastră se adunau mai mulţi la un loc, formând cete de copii în următoarele împrejurări: paza vitelor şi a oilor, săniuşul, scăldatul, colindele, sorcova, spălatul pe picioare şi diverse jocuri de copii. Ele se formează uneori spontan, alteori se organizează după preferinţe şi afinităţi.

1) Spălatul pe picioare, vechi obicei local, este unul dintre prilejurile constituirii cetelor, în ziua Rusaliilor. Este descris pe larg mai la începutul subcapitolului 11.6.

2 ) Colindeţele sau colindul, descrise, de asemenea, în subcapitolul 11.6., sunt aşteptate cu mare nerăbdare de către cetele de copii. Copiii, în cârduri, colindă prin sat toată noaptea de 24 spre 25 decembrie, strigând: <Bună dimineaţa, / adu colindeaţa ! / Ne daţi sau nu ne daţi ?/ C-am venit şi noi o dată,/ La un an cu sănătate / Și la anu’ să venim, / Sănătoşi să vă găsim !”

3) Paza vitelor este făcută tot de cetele de copii. Copiii strâng vacile pe nişte locuri numite <văcării” şi, pe timpul supravegherii lor, organizează diferite jocuri.

4) Scăldatul se face vara, când arde soarele, fie în apa Bucovului, fie în gâldaie. Copiii se dezbracă şi se aruncă în apă; băieţii <se scaldă“ separat de fete. Copiii se învaţă să înoate <voiniceşte”, <indiana pe o coastă“, <câineşte”, <iepureşte”, <pe spate” etc.

5) Săniuşul este cel mai frumos joc şi cel mai animat. Atunci când vine prima zăpadă, copiii nu mai pot de bucurie; îşi pregătesc săniile (sau târliile, cum se spune pe la noi, probabil de la <a târî” - <târlie”) şi ies în cete pe derdeluşi, fac zarvă şi se zbenguiesc până seara, când vin uzi leoarcă pe la casele lor.

104

104

6) Clincea este un joc de copii care se juca, de obicei, pe câmp, cu ocazia pazei vitelor, constând în lovirea şi prinderea clincei (o bucată dintr-un ciomag, lungă de 7 - 8 cm).

Se fac 2 gropiţe - numite ghibe - la 10 paşi una de alta. De obicei, participă 4 copii - 2 la bătaie şi 2 la alergătură - amplasaţi conform schemei de mai jos.

alergători

ghibe 10 paşi

bătători

Pentru a se hotărî care copii intră la bătaie, pun toţi mâna dreaptă pe un ciomag vertical şi încep a le muta, una după alta, mâna cea mai de jos mutându-se deasupra celorlate, într-o mişcare repetată, până se ajunge la capătul superior al ciomagului. Ultimul care nu mai are unde muta mâna sus, împreună cu penultimul, intră la bătaie, trecând fiecare în dreptul câte unei ghibe, la oarecare distanţă de ele. Fiecare alergător îşi aşează ciomagul într-o ghibă pentru a o marca mai bine şi pentru a stabili mai vizibil linia de bătaie şi se plasează de partea cealaltă a ghibei, la o distanţă egală cu a bătătorului. Unul dintre alergători <dă cu clincea la ciomag”, bătătorul o loveşte cu ciomagul ţinut în mâna dreaptă, trimiţând-o către alergători. Din momentul loviriiclincei, bătătorii aleargă unul spre altul, îşi ciocnesc ciomegele, apoi aleargă să-şi bage capetele ciomegelor în ghibe. Alergătorii încearcă să prindă clincea, după care aleargă s-o bage în cea mai apropiată ghibă, înaintea bătătorilor. Dacă au reuşit, i-au scos pe ceilalţi de la bătaie, luându-le, astfel, serviciul. Îi mai pot scoate de la bătaie şi atunci când un alergător prinde clincea în căciulă, situaţie când nu mai e nevoie s-o bage în ghibă.

Dacă bătătorul are suficientă dexteritate, poate adopta o figură de joc mai <de virtuoztate”: lovind clincea, o trimite cât mai sus, aleargă la mijloc să-şi lovească de 2 ori ciomagul cu al partenerului, apoi loveşte din nou clincea (aflată în cădere) spre câmpul alergătorilor, fuge să-şi bage ciomagul în ghibă, după care <dă pe răsfug”, adică fiecare bătător trece la ghiba celuilat, ciocnindu-şi din nou ciomegele când trec unul pe lângă celălalt.

Jocul se poate juca şi în 6. Dacă sunt 5 copii, pentru desemnarea celui care va rămâne în afara jocului, se aşează cot la cot şi unul mai

105

105

mare, punând mâna pe fiecare copil, rosteşte una din variantele următoare:

<Uni Uni - lica,Doni Titi - lica,Teni Titi - para,Peni Gogo - nara.Sava Dea - dei,Roata Deadi - puca,Hârli Pana - cica,Mârli Cica - bele,Gârli Gogo - nete,Cioc !“ Sârb, băiete !”

Cel pe care vine ultimul cuvânt, rămâne în afara jocului.7) Purceaua este tot un joc de copii. Se caută o piatră de mărime

potrivită, pe care copiii o numesc purcea. Se fixează un porcar (prin metoda descrisă mai sus, a mutării mâinilor de-a lungul unui ciomag, porcar rămânând cel ce nu mai are unde pune mâna la capătul ciomagului) şi bătătorii. Porcarul este mai rău, căci trebuie să aducă purceaua la cocină (adică o gropiţă, la mijloc), atingând-o cu ciomagul. Bătătorii îşi fac şi ei câte o ghibă în care-şi introduc ciomagul, după ce lovesc purceaua. pentru a o îndepărta; dacă nu bagă repede ciomagul în ghibă, îl bagă porcarul şi atunci se cheamă că <l-a scos”, luându-i locul, iar bătătorul scos devine porcar. Sarcina porcarului este să bage purceaua în cocină, lovind-o cu ciomagul, în pofida opoziţiei bătătorilor. Dacă reuşeşte acest lucru fără ca vreun bătător să fi lovit purceaua cu ciomagul, atunci <se dă pe răsfug”, adică: se pun toate ciomegele lângă purceaua lăsată în cocină şi unul dintre jucători strigă fără veste  <pe răsfug !“ şi fiecare-şi ia ciomagul şi-l duce la ghiba lui. Cel care a rămas cu ciomagul nebăgat în ghibă, acela devine porcar.

bătător ghibă purcea

cocină porcar

ghibă bătător

Jocul trebuie să fie foarte vechi, de pe timpul când porcii se creşteau în cirezi mari, păzite de copii şi chiar de adulţi. Se ştie că, în secolul al XIV-lea, creşterea porcilor era pe locul întâi între ocupaţiile oamenilor, urmată de agricultura, oieritul şi celelalte.

106

106

8) Lupul cu oaia. Un copil se face lup, altul cioban, alţii câini; oile se fac din diferite obiecte: căciuli, ciomege etc.

Ciobanul şi câinii se culcă cu spatele la oi. Lupul începe să urle din tufişuri, câinii dau ocol oilor; după o pauză apare lupul şi se repede să ia din oi, până le cară pe toate. Apoi se schimbă rolurile.

9) Baba oarba sau <Cârcâdaţu, maţu, gata !” sau De-a pitita. Unul se face babă, este legat la ochi şi trebuie să prindă pe unul dintre ceilalţi. Cel prins devine babă. Înainte de a porni să prindă pe cineva, baba întreabă: Cârcâdaţu, maţu, gata ? la care unul mai destoinic răspunde: Gata ! sau Harţ - încoace după noi !

Dacă jocul se desfăşoară într-o încăpere, baba ciocăne la uşă până ce ceilalţi se pitesc şi atunci unul dintre copii, mai destoinic, intră în dialog cu baba, întrebând-o:

- Ce-ai mâncat băbuţo-aseară ?- Pâine cu papară !- Dar alaltăieri seară ?- Pâine cu măsline !- Pe ce stai ?- Pe dărac !- Ce-ai făcut ?- Un băiat !- Cum îl cheamă ?- Usturoi !- Harţ-încoace după noi !”

10) Jocul “Sis ! capră cu mărgele !” se joacă de către mai mulţi copii. Ei pun mâinile pe pat sau pe jos şi unul începe să-i <numere’, arătând cu degetul spre fiecare şi zicând pe silabe:

- Sis ! capră cu mărgele,Că mai multe ghiocele.Ronţiş,Bonţiş,Pân-la casa lui Tiviş.Tivicaru,Berbecaru,Hamurile,Dramurile,Cinstea,Vinstea,Başmantia,Ia-ţi tichia !

Cel la care cade <Ia-ţi tichia !“ strânge degetul celui care numără, îşi ridică mâna de jos sau de pe pat, după care se reia <numărătoarea” până se termină. Ultimul care rămâne cu mâna neridicată primeşte pedeapsă: să-i ducă pe ceilalţi în spinare la o depărtare de 20 - 30 metri, iar, dacă este vară, să primească 2 - 3 nuiele pe palmă.

107

107

11) Pietrele sau bobicul. Acest joc evidenţiază şi dezvoltă dexteritatea, variante ale lui practicându-se ca jonglerii în spectacolele de circ. Se aleg 5 pietricele de circa 1 - 1,5 cm, una dintre ele numindu-se <bobic“ (de aici şi zicala: <Ce le bobicăreşti aşa ?” cu sensul: <ce le aşezi atâta ?”). Jucătorul aruncă bobicul în sus, timp în care aşează celelalte 4 pietricele jos, pe pat sau pe masă. Prinde bobicul şi-l aruncă repetat în sus, la fiecare aruncare străduindu-se, apoi, să ia de jos câte o pietricică cu aceeaşi mână cu care aruncă bobicul, până epuizează toate pietrele. Următoarele runde de aruncări cer dexteritate mai mare, trebuind să culeagă de jos câte 2 ‡ 2, apoi 3 ‡ 1 şi, la ultima rundă, toate 4 pietricelele dintr-o dată. Dacă bobicul este scăpat pe jos, jocul este reluat de alt jucător. Cel care reuşeşte să treacă prin toate încercările fără să-i cadă bobicul câştigă jocul.

12) <De-a turcii”. Se alcătuiesc 2 cete de copii numindu-se români şi turci; turcii se mânjesc pe faţă cu pământ, <se fac urâţi” şi se pitesc prin tufişuri sau prin margine de pădure. Românii stau la un loc cu toţii şi aşteaptă semnalul luptei. Când căpetenia turcilor strigă

- <Paşă, hai La mălai !”

ceata turcilor dă iama printre români si-i ia prizonieri, dacă pot; dacă nu, rămân ei prizonieri în ceata românilor care strigă:

<- Turcaleţi nesăţioşi,Și bărboşiȘi urâţiȘi borâţi,Pac ! Pac !V-am venit şi noi de hac !”

13) <Pieptenele şi oglinda”. Acesta se joacă mai ales iarna în casă. Copiii, mai ales flăcăii şi fetele, se strâng la un loc şi pitesc anumite obiecte simbolice, printre care şi un pieptene. Flăcăul care găseşte pieptenele, sărută o fată drept răsplată. Pentru a găsi pieptenele, rosteşte un fel de incantaţie:

- <Ieşi, pieptene, dintre perini,Ieşi de sub patSau de unde te-ai băgatȘi arată-mi curatCare fatăBobâlcatăMi-a venit mie pe vatră !”

sau, dacă e fată, rosteşte:- <Ieşi, pieptene, dintre perini,Ieşi de sub patSau de unde te-ai băgatȘi arată-mi curatCare băiatÎi mai scuturat ?

108

108

Pe tăcute,Să vină să mă sărute!”

Mai sunt şi alte jocuri care sunt comune mai tuturor copiilor: <şotron”, <cloşca cu puii”, <şoarecele şi pisica” etc. Multe jocuri cu timpul s-au uitat, fără a mai fi practicate de copii, iar altele s-au modificat, s-au adaptat inevitabil noilor vremi, ori s-au inventat şi se vor inventa noi jocuri.

Capitolul 12P E R S O N A L I T { | I

L E G A T E D E L O C A L I T A T E A R A C A

Am apreciat că personalităţile legate de localitatea Râca pot

fi grupate în 3 categorii, dedicându-i fiecăreia câte un subcapitol, alcătuind tabele:

(1) - Personalităţi din viaţa satului(2) - Personalităţi - fii ai satului - afirmate pe alte meleaguri;(3) - Personalităţi care ne-au vizitat localitatea;În măsura în care am posedat datele necesare, am redactat şi

biografiile câtorva personalităţi.|in să menţionez că, în această lucrare, nu am epuizat lista

personalităţilor legate de Rîca, pentru faptul că îmi lipsesc documente din trecut privind biografia unora şi-mi cer scuze faţă de cei pe care i-am omis fără intenţie, neregăsindu-se aici. Poate cu o altă ocazie, făcând mai multe investigaţii, voi reuşi s-o întregesc.

Oricum, pentru o altă ediţie, e neceser să se consemneze mai multe biografii şi să se completeze lista cu personalităţi.

12.1. - P e r s o n a l i t a t i din viata localitaii Rac a

Aportul deosebit al personalităţilor satului la viaţa, afirmarea

şi dezvoltarea lui s-a manifestat în toate compartimentele vieţii

109

109

sociale, lucru evidenţiat cu multe nume în întreg cuprinsul acestei lucrări. Am în vedere atât pe cei originari din sat, cât şi pe cei ce s-au stabilit aici, contribuind la viaţa comunităţii.

O lungă listă este prezentată în anexe.

12.2. - P e r s o n a l i t a t i din R a c a afirmate pe alte meleaguri

(Cateva scurte biografii)

1) - I lie I. Stănculescu s-a născut în anul 1909 în satul

Râca-Veche din părinţi ţărani. A urmat şcoala primară în sat, avându-l ca învăţător pe Tache Dumitrescu. A continuat cursurile Școlii Normale din Câmpulung, terminând-o cu rezultate foarte bune, ca premiant. Merge apoi la studii la Universitate, la Facultatea de Pedagogie şi Psihologie, obţinând şi aici cele mai bune rezultate. Este încadrat ca învăţător la Școala de aplicaţie de pe lângă Școala Normală <Carol I> din Câmpulung Muscel şi, după numai un an, câştigă, prin concurs, postul de profesor de pedagogie la aceeaşi şcoală. Director al şcolii pentru o bună bucată de vreme (1947 - 1978), apoi lector universitar la Institutul Pedagogic din Piteşti, membru în Consiliul de conducere şi coordonare al Ministerului Învăţământului, deputat în Consiliul popular orăşenesc şi judeţean, preşedinte al unor examene de definitivat şi grade didactice, profesorul Ilie I. Stănculescu poate fi pus în marea galerie de dascăli ai acestei ţări. Avea o inteligenţă vie, o memorie desăvârşită, un tact pedagogic ieşit din comun şi răbdare de fier, meticulos, cu un simţ al datoriei desăvârşit.

A încurajat mulţi ţărani să-şi ducă copiii la şcoala normală şi, astfel, din satul nostru, au ieşit circa 10 învăţători care au fost buni dascăli, continuând activitatea lui pe terenul educaţiei, chiar în satul unde se născuse.

2) - P aul E. Sterian s-a născut în localitatea Bucov-Râca

la 22 noiembrie 1946 într-o familie de cadre didactice. A absolvit

110

110

Liceul Pedagogic din Câmpulung Muscel în 1966 şi Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii a Universităţii Politehnice din Bucureşti în 1971, când şi-a început activitatea didactică - asistent universitar la Catedra de Fizică. În anul 1977, a obţinut titlul ştiinţific de doctor în specialitatea Fizică tehnică. În perioada 1975-1976, a efectuat o specializare în domeniul laserilor în Japonia, la Universităţile din Osaka, Nagoya şi Institutul de Tehnologie Ghubu.

În prezent este profesor universitar de Fizică şi Electronică cuantică la Universitatea Politehnică din Bucureşti, conducător de doctorate în specialitatea Optoelectronică şi coordonatorul programului de studii aprofundate de Fotonică la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii.

Pentru preocupările în domeniul laserilor şi al opticii neliniare, în 1983 i s-a acordat Premiul Academiei Române.

Domeniile de cercetare ştiinţifică ale profesorului Paul E. Sterian sunt: electronica cuantică, optoelectronica şi fizica sistemelor deschise. A publicat, singur sau în colaborare, peste 120 de lucrări ştiinţifice şi 20 de manuale didactice şi monografii, dintre care menţionăm: Transmisia optică a informaţiei, Laseri şi procese multifotonice, Fizica sistemelor optoelectronice, Physics - Selected Lectures ş.a. Este membru al mai multor societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale şi preşedintele Societăţii române de Optoelectronică.

Ca secretar al Consiliului Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare, participă activ la Reforma învăţământului superior din România.

3) - S teliana Toma s-a născut în localitatea Bucov-Răca,

în 1943, din părinţi învăţători; a absolvit Liceul Pedagogic din Câmpulung Muscel, apoi Facultatea de Psihologie a Universităţii din Bucureşti. Actualmente este profesor doctor la Universitatea Politehnică din Bucureşti şi membru în Comisia Ministerului Educaţiei Naţionale pentru modernizarea învăţământului. Dintre lucrările publicate, exemplificăm cu titlul Autoeducaţia - sens şi devenire.

4) - M arian Ciobanu s-a născut în Râca unde a şi urmat

cursurile şcolii generale. A urmat un liceu agricol la Bucureşti, apoi cursurile Facultăţii de Filologie, secţia română-italiană, a Universităţii din Bucureşti, absolvind-o în 1978. Timp de 7 ani (1980 - 1986) profesează la Siliştea-Gumeşti ca profesor de limba română.

Din 1990 este preşedinte al Societăţii culturale italiene <Dante Aligheri” - filiala Piteşti.

111

111

A publicat note şi comentarii despre Marin Preda în cartea Timpul n-a mai avut răbdare 69, dar şi în reviste ca Manuscriptum şi Caiete critice, pentru ca, în anul 1998, să scoată de sub tipar cartea Marin Preda - monografie sentimentală, prefaţată de academicianul Eugen Simion, preşedintele Academiei Române.

5) – R adu Neguţ , originar din Rîca-Nouă, s-a afirmat ca

interpret de folclor. In 1970 a interpretat la Radio Bucureşti II melodia Văzui primăvara viind. Din 1975, s-a stabilit în străinătate.

6) - G heorghe Polina , originar tot din din Rîca-Nouă, s-

a afirmat şi el ca interpret de folclor. In 1996 a cântat la Radio Craiova, ulterior a realizat o casetă proprie cu cântece populare, iar, după 2000, a devenit redactor muzical la Radio Cultural Bucureşti.

12.3. - P e r s o n a l i t { â i care au v i z i t a t localitatea RÎca

Alexandru Depărăâeanu (25 februarie1834 -11 ianuarie 1865)

Născut la Roşiorii de Vede, şi-a petrecut copilăria la moşia

tatălui său, boierul Petre Depărăţeanu, în satul Deparaţi, judeţul Teleorman. Poetul Alexandru Depărăţeanu a fost dublat, în scurta viaţă pe care a trăit-o, şi de omul politic.

Crescut în saloanele literare ale Parisului, la lumina poeziei lui Victor Hugo şi a lui Lamartine, colindând Franţa, Italia, Spania, Portugalia şi Gemania, are ocazia să-şi însuşească o vastă cultură cu care se întoarce în ţară exact când domnitorul Cuza se urca pe tron. Alexandru Depărăţeanu, reîntors în ţară, aduce cu el o adâncă înţelegere a oamenilor şi a vremurilor. Remarcat în cercurile intime ale intelectualităţii bucureştene, de către proaspătul domnitor şi de marele poet Vasile Alecsandri, ca un om de o rară erudiţie (avea o cultură vastă, o perfectă cunoaştere a limbilor europene şi a literaturilor lor), este numit în 1860 ca subprefect al Plăşii de Teleorman, la 5 august 1861 ca subprefect al judeţului Teleorman, iar, în noiembre 1864, este ales deputat al Camerei legislative de către ţăranii din judeţ.

69 Marian Ciobanu -<Copilăria”, în volumul Timpul n-a mai avut răbdare, Bucureşti, 1980, coordonat de Eugen Simion. Volumul cuprinde studii şi omagii, cu prilejul morții lui Marin Preda

112

112

Alexandu Depărăţeanu urmează la Paris cursurile de drept ale unor profesori celebri, aducând în ţară, atunci când la noi domnea anarhia în relaţiile dintre boieri şi ţărani, spiritul dreptăţii şi al umanităţii faţă de clasa deposedată şi robită a ţăranilor. Născut şi crescut în mijlocul acestei clase în Câmpia Burnasului, deşi fiu de boier (fiul boierului Petre şi nepotul, după tată, al boierului Pitar Sandu Depărăţeanu), el s-a legat pentru totdeauna de viaţa şi sufletul simplu al ţăranilor pentru care a păstrat un adevărat cult.

Ca subprefect de Teleorman, e nevoit să umble din sat în sat cu şareta sau trăsura şi să rezolve zecile de plângeri ale ţăranilor către Prefectură, privitoare la boieri hrăpăreţi, la arendaşi hoţi, la abuzuri de tot felul al stăpânirii locale. Pentru asemenea jalbe vine şi în satul nostru în câteva rânduri, cercetând autorităţile locale pentru pasivitatea de care dădeau dovadă în rezolvarea doleanţelor ţăranilor. El ia apărarea ţăranilor faţă de neplata dărilor la timp, ia măsuri împotriva arendaşilor care păcăleau pe ţărani, tolerează unele acţiuni ale ţăranilor împotriva boierilor şi arendaşilor, rar face dreptate boierilor care se plâng că ţăranii le calcă moşile cu vitele. El le spune boierilor că subprefectul nu e vătaf de curte boierească, acele vremuri au trecut demult.

Arendaşul Burki face cunoscut cu raport scris domnitorului că subprefectul se solidarizează cu ţăranii. Domnitorul deleagă pe Mihail Kogălniceanu să ancheteze reclamaţia, cerând subprefecturii şi raport scris. În raport, Alexandru Depărăţeanu acuză pe Burki şi pe cei de seama lui de incultură, neomenie şi abuzuri în administrarea moşiilor.

În noiembrie 1864, când se fac alegerile de deputaţi, Depărăţeanu era secretar al consiliului judeţean. Când s-a pronunţat Colegiul rural la 25 noiembrie 1864, ţăranii din judeţ, adunaţi în masă, peste capul prefectului Ion Arion, proclamă pe micul Voltaire - cum era poreclit Alexandru Depărăţeanu de prieteni - deputat al lor. Ion Arion raportează cazul la Bucureşti şi, de teama unei revolte a ţăranilor, legalizează votarea printr-un proces-verbal care recunoaşte această alegere. Este primul deputat al ţăranilor din judeţ.

Acum este vizitat în câteva rânduri, cu poştalionul, de Vasile Alecsandri, cu care se împrietenise între timp, şi căruia îi citea producţiile literare scrise de el.

Soarta, însă, a fost crudă cu el; numai după câteva luni de la alegerea lui ca deputat de Teleorman, moare subit, în braţele surorii sale, în casele din Bucureşti, la vârsta de numai 31 de ani.

N i c o l a e I o r g a (5 iunie 1871 - 27 nov. 1940)

113

113

Cel mai mare istoric al neamului nostru, Nicolae Iorga, este

şi un mare călător pentru scormonirea trecutului fiecărui colţişor de ţară. El a dat ca nimeni altul o istorie a românilor, o istorie a literaturii, o istorie a armatei, alta a comerţului, a presei, a religiei, a comunicaţiilor, a culturii, a învăţământului etc. Se considera omul total şi a şi fost.

Prin anul 1935 70, un grup de învăţători, printre care şi învăţătorul Athanasie Penescu din Râca, îl invită pe Nicolae Iorga să viziteze câteva locuri mai însemnate din Câmpia Burnasului : ruinele cetăţii de la Tătărăşti, Balaciu (vechea aşezare a Bălăcenilor), urmele cetăţii dacice din Râca. Cu această ocazie, Iorga rămâne mâhnit: cum de nu a rămas nici un fel de acte istorice din vechime ale acestor ţinuturi. El dă vina pe incultura vechilor boieri care n-au fost în stare să-şi păstreze hrisoavele cu moşiile lor, dă vina pe vitregia timpurilor (popoarele migratoare şi, mai ales, turcii) care au făcut ca satele să fie mişcătoare, precum şi pe indolenţa intelectualilor care n-au reuşit să dea de urma vechilor acte. Cronicile muntene sunt puţine şi privesc, mai ales, pe domnitori, făcând abstracţie de masa oamenilor simpli, ţăranii.

Cu ocazia acestei vizite, el scrie un articol în Universul despre ruinele cetăţii de la Tătărăşti, punând ordine în speculaţiile unor istorici mărunţi sau ale localnicilor.

La cetatea dacică de la punctul Tudoria (Râca), Iorga n-a mai ajuns din lipsă de timp, dar a promis că se va întoarce, lucru pe care nu l-a mai făcut niciodată.

Savantul cu tunica largă, cu o pălărie cu boruri mari, cu nelipsita-i umbrelă pe mână, a rămas în memoria învăţătorilor din sat ca un mare prieten şi un scormonitor de istorie.

M i h a i l S a d o v e a n u (5 noiembrie 1880 - 19 octombrie 1961)

Paşii marelui rapsod al poporului nostru, Mihail Sadoveanu,

rari şi apăsaţi, au lăsat urme şi pe drumurile satului nostru.Era în iarna anului 1935 71. Se lăsase un ger uscat, care înţepa

nările şi pătrundea până-n măduva oaselor. Casele îmbrăcate într-un linţoliu de poveste, argintiu, fumegau pe coşuri îngropate în nămeţii de zăpadă. Fumul se ridica leneş spre înaltul cerului. În sat era zarvă mare : se tăiau porcii de Crăciun. De la primărie se răspândi un zvon : membrii Academiei vor veni la vânătoare în pădurea Bucovului. Printre ei se va afla şi Mihail Sadoveanu.

70 Informație primită de la învățătorul Athanasie Penescu.71 Relatarea evenimentului este culeasă de la învățătorul Nicu Dumitrescu

114

114

Conducerea Ocolului silvic Slăveşti, judeţul Teleorman, împreună cu Câmpineanca (urmaşa lui Ștefan Belu la moşia Tătărăştilor) organizau anual câte o vânătoare în pădurea Academiei şi în pădurea Bucovului, proprietatea Câmpinencei. La vânătoare erau invitaţi membrii Academiei, consilieri ai Curţii de Apel, oficialităţi judeţene şi locale, învăţători, viţe boiereşti, pădurari şi vânători iscusiţi.

Printre personalităţile care sosesc apare şi o maşină mică, în care erau Mihail Sadoveanu şi Eduard Gusti, consilier al Curţii de Apel. Sadoveanu, îmbrăcat într-o şubă cu un guler mare, alb, coboară primul din maşină. Avea o pălărie cu boruri largi, în ciuda gerului care se lăsase, pantaloni golf, legaţi mai jos de pulpe, peste nişte ciorapi gri, care se pierdeau în bocancii negri. Și-a luat arma la umăr - o armă de vânătoare, cu alice, cu două ţevi - s-a încins peste mijloc cu un centiron cu cartuşe, şi-a schimbat pălăria cu o căciulă de miel şi a plecat cu tot grupul spre pădure.

S-au format două grupuri de gonaşi dintre tineri din sat şi s-a început vânătoarea.

Mihail Sadoveanu urmărea desfăşurarea vânătorii cu o curiozitate de copil. Se alătura oamenilor simpli şi intra în vorbă cu ei, interesându-se de viaţa lor, de obiceiurile locului, de traiul lor. Privea cu multă curiozitate manifestările flăcăilor, ale gonaşilor - cum erau numiţi - şi exclama adesea Aşa trebuie să fi fost şi pe timpul conaşului Mihai Viteazu al domniilor voastre ! Se alăturase de moş Radu Miu, pădurar vechi şi vânător cu blazon, şi-i asculta minciunile lui vânătoreşti, cu lupi şi porci mistreţi loviţi dintr-o ochire, dar, mai ales, cum participase el, pe-atunci flăcău, la arderea conacului Gumeştilor în 1907.

De altfel şi bun ţintaş, Mihail Sadoveanu a lovit şi doi iepuri, bucurându-se de ispravă ca un copil : - Ai văzut, moş Radule, - îi spunea el pădurarului - că puşca mea nu dă greş ? - Am văzut, boierule, am văzut ! - îi răspundea moş Radu.

După vânătoare, s-a încins o masă copioasă la Canton, un local pitoresc, aşezat în mijlocul pădurii, într-un decor feeric, alb, de poveste. Vânătorii încinseseră focuri mari şi perpeleau vânatul în frigări, pe-afară. Sadoveanu cu alţi câţiva au preferat să intre în local şi au servit sărmăluţe-n foi de viţă cu mămăliguţă muntenească, apoi fripturică de iepure, după care au băut câteva ulcele de vin.

La orele 16, Sadoveanu s-a scuzat şi a plecat cu Edgar Gusti cu maşina spre Bucureşti.

Imaginea marelui scriitor a rămas şi astăzi vie în memoria sătenilor noştri.

M a r i n P r e d a (5 august 1922 - 16 mai 1980)

115

115

Un alt mare om, născut de altfel în vecinătatea localităţii

noastre (la Siliştea-Gumeşti, pe atunci parte din aceeaşi comună, Râca), a fost Marin Preda. Pe el, mai curând, ar trebui să-l consider ca un fiu al zonei noastre, afirmat la Bucureşti. El a fost alături de bucuriile şi, mai ales, de suferinţele ţăranului român de pe aceste meleaguri. Mare prozator, alături de Rebreanu şi Sadoveanu, Marin Preda este reprezentantul cel mai autorizat al ţăranului de la câmpie, al moromeţeanului - cum l-a numit el - acea personalitate socratică, plină de inteligenţă, ţăran şiret, dar şi dezarmat în faţa timpului şi a istoriei care dau buzna peste viaţa lui şi peste satul lui.

Mama lui, Joiţa Preda (Catrina Moromete din romanul Moromeţii), se trage, după neamuri, din Râca, fiind rudă cu Stancu lui Diţă. În copilărie, dar şi în adolescenţă, Marinică venea adesea cu ea prin Pământuri pe la Râca, la rude. De altfel, în cunoscutul roman, sunt surprinse obiceiuri, vorbe, psihologii, nume şi din Râca. Însuşi numele Râca apare în roman de mai multe ori, alături de alte toponimice locale. Înjurătura, vorbirea, îmbrăcămintea personajelor au iz local, aproape rupte din realitate, coborâte de pe uliţa satului în filele cărţii. Învăţătorii lui, Crivăţ Anghel şi Crivăţ Maria, şi-l amintesc ca pe un copil tăcut, închis, necomunicativ, înclinat spre studiu, puţin miop, căruia nu-i păsa prea mult de şcoală. Ura munca ţăranului şi se supăra pe părinţi când îi răpeau timpul de la citit şi-l trimiteau cu animalele la păscut. Umbla după cărţi prin satele din apropiere şi citea cu nesaţ, prin grădină, prin glugile cu coceni. Unul din colegii lui, învăţător, cu care am stat de vorbă mai mult, îmi povestea că, la Școala Normală din Abrud, citea nopţi întregi sau făcea nişte compuneri foarte frumoase colegilor, pe bani sau pe hrană, compuneri pe care colegii le prezentau drept temele lor şi pentru care luau note mari. O dată l-a prins profesorul de română şi el atunci i-a spus că-i place să scrie aşa - aiurea şi chiar dacă nu va mai face compuneri pe bani, le va face pe gratis. - Scrie-le într-un caiet al tău ! - l-a îndemnat profesorul de română. Și, de atunci, colegii îl surprindeau noaptea cu capul pe pupitru, scriind în liniştea lungilor nopţi de iarnă. Dar niciodată nimeni nu vedea ce scria el. Era foarte discret şi niciodată nu destăinuia din tainele lui. Atunci era un copil firav, slab şi plin de contradicţii, pus în umbră de ceilalţi colegi mai guralivi.

Atunci când eu însumi m-am prezentat la el cu ideea de a face o lucrare despre romanul său, Moromeţii, lucrare numită Realitate şi ficţiune în <Moromeţii>, arătându-i şi un album de fotografii cu Moromeţii în imagini 72 a exclamat :

-Ia uite, monşer, romanul meu a ajuns subiecte de examen ? A tăcut şi a râs. Bieţii ţărani ! Și săraca, mama ! Nu putea şi Ilinca s-o îmbrace într-o fustă mai acătării ? Și continuă : Ce realitate ? Acolo e o

72 Vezi Sânziana, revistă a liceului <Zinca Golescu>, ianuarie 1972

116

116

sărăcie lucie. Totul a clocotit în capul meu şi de la acea realitate a ieşit <Moromeţii>. Apoi : La cine ai lucrarea ?- m-a întrebat el.

-La profesorul Piru ! i-am răspuns.- Da, îl cunosc, e mare ! termină el.De altfel, profesorul universitar Piru, cu albumul meu în mână, i-a

făcut o vizită scriitorului Marin Preda şi-au râs toată după-amiaza de imaginile Moromeţilor.

Moartea lui prematură a rămas ca un mister pentru sat. De altfel, din povestirile surorii lui, moartea lui n-ar fi fost o moarte <curată> - Ce rost aveau rănile la cap ? se întreba ea plângând ; Nu se poate, frate-meu a fost omorât ! - De cine ? - Poate c-a fost mâna securităţii ! - zicea ea. Dar nimeni n-a mai suflat o vorbă. Totul s-a întâmplat după <Cel mai iubit dintre pământeni>, romanul care-i adusese o popularitate imensă.

Acad . E u g e n S i m i o n (n. 25 mai 1933)

Eugen Simion, critic literar, Preşedinte al Academiei

Române, ne-a vizitat localitatea în câteva rânduri (3 - 4 ori), cu ocazia a trei inspecţii pentru acordarea

gradului I unor cadre didactice de la Școala Râca, precum Ionescu Ion şi Ionescu Aurelia.

Prahovean de origine, coleg de liceu cu Nichita Stănescu, bun prieten cu Marin Preda şi un îndrăgostit de operele acestuia, Eugen Simion a fost, din 1963, profesor universitar la Catedra de literatură contemporană a Facultăţii de limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti, a scris cărţi de referinţă în critica literară românească, activitatea lui culminând cu primirea în Acadmie şi cu alegerea sa ca Preşedinte

După moartea lui Marin Preda, a participat la festivităţile Festivalului <Marin Preda> care se desfăşoară din 2 în 2 ani în Siliştea-Gumeşti, aducând un plus de rigoare şi importanţă.

Un intelectual fin, de o delicateţe ieşită din comun, cu o mare înţelegere pentru ceilalţi colegi, Eugen Simion a rămas în memoria cadrelor didactice din şcoală şi a elevilor ca o mare personalitate a istoriei literare şi a criticii contemporane. Ne-a vorbit ore în şir despre amintirile lui cu Marin Preda la Paris şi, cu alte ocazii, despre Nichita Stănescu, despre Adrian Păunescu etc. A lăudat de asemenea munca oamenilor din şcoala noastră, vioiciunea şi inteligenţa copiilor din sat, frumuseţea lor morală.

117

117

Măsurat în toate, se oprea la timp din orice acţiune şi evita discuţiile care n-aveau măsură.

A rămas un prieten al satului, al acestor locuri.

A l e x a n d r u P i r u

Profesor universitar, istoric şi critic literar, Alexandru Piru

ne-a vizitat localitatea împreună cu Eugen Simion, în trecere de la festivalul <Marin Preda> de la Siliştea-Gumeşti spre Bucureşti.

Originar din Bacău, născut la 22 august 1917 în Mărgineni, fiul unui subofiţer, a urmat Facultatea de litere din Iaşi, şi-a dat doctoratul la Bucureşti, cu o teză despre opera lui Garabet Ibrăileanu. Este profesor la Facultatea de litere din Bucureşti, la Catedra de literatura vehe, apoi decan al Facultăţii de filologie din Craiova, director al revistei Ramuri, scrie Istoria literaturii vechi şi premoderne. În ultimul timp, bătrân şi singur, scârbit de viaţă, îşi dorea - ceea ce s-a şi împlinit - moartea.

Un mare admirator al operei lui Marin Preda, Al. Piru ne declara că a citit Cel mai iubit dintre pământeni pe nerăsuflate, închis în casă câteva zile, fără să mănânce, fără să doarmă. Se interesa de personajele care au intrat în roman, de viaţa de pe aceste meleaguri, de munca ţăranilor şi de urmaşii moromeţilor.

Printre alte personalităţi care ne-au vizitat satul, mai amintim pe generalul Marin Dragnea, lingvistul şi filologul Grigore Brâncuş, profesor la Catedra de limba şi literatura română la Universitatea Bucureşti.

Capitolul 13C I N S T I R E E R O I L O R N E A M U L U I

Chemaţi sub arme, sătenii din Râca şi Bucov au contribuit

cu jertfă de sânge la toate evenimentele istorice de făurire a statului român unitar şi de apărare a fruntariilor sale şi a libertăţilor cetăţeneşti.

118

118

În anexe, prezint tabele atât cu eroii din cele 2 Războaie Mondiale (1914 – 1918 şi 1939 – 1945) precum şi cu cei din Revoluţia anticomunistă din 22 Decembrie 1989.

Cu totul deosebit pentru Râca este cazul eroului-caporal (sergent post mortem) Alexe Ion.

Originar din Bucov-Adunaţi, Alexe Ion făcea parte din Regimentul 2 Vânători, compania a V-a, contingentul 1916. Aflat în fruntea unei patrule de recunoaştere, cade la datorie (sfârtecat de un obuz) între oraşul Pâncota şi satul Cherechiu, judeţul Arad, în 1944.

După încheierea războiului, sătenii din satul Cherechiu au hotărât ca satul lor să se numească <Caporal Alexa>, aparţinător în prezent de comuna Sântana. La 20 aprilie 1969, sătenii acestuia i-au făcut un parastas de pomenire la biserica parohială, despre care parohul acesteia, preot Iosif Stoica a încunoştiinţat Parohia Ortodoxă din Adunaţi (adresa 43/27 aprilie 1969)

Osemintele sale se află în curtea bisericii din oraşul Pâncota.Din păcate, în localitatea noastră nu s-au găsit încă voinţa şi

forţa necesare pentru a ne cinsti eroii cum se cuvine; ne lipseşte chiar un monument care să amintească de toţi eroii noştri, de aceea am considerat util să pun la dispoziţia viitorimii numele acestora.

Excepţie fac cele 2 cruci înălţate în curtea bisericii din Bucov în cinstea eroilor neamului – una în 1918, prin grija lui Ene Stănculescu, alta donată în 1992 de Nicolae Penescu, pentru a o înlocui pe prima deteriorată.

119

119

Capitolul 14

A N E X E

1. Cartea domneascã a lui Vladislav-Voivod al III-lea, 1525

2. Hrisov : Radu Mihnea voievod întăreşte Mitropolii din Tìrgovişte sate, părţi de sate, vii şi bălţi, 1615

3. Hrisov : Radu Mihnea voievod întăreşte Mitropolitului Luca ocina în Șerbăneşti …, 1621

4. Extras din Catagrafia făcută la 18105. Testamentul serdarului Teodorache Rîculescu

de la 18306. Neamuri7. Eroi ai neamului, din Rîca (liste)8. Personalităţi legate de Rîca (Liste)9. Folclor local

a - Baladeb - Descântece

9.bis :Adaos, note după scrierea monografiei10. Fotografii, hărţi

120

120

ANEXA 1

C A R T E A D O M N E A S C ăa lui Vladislav-Voivod al III-lea, 1525

Cu mila lui Dumnezeu, io, Vladislav-Voivod şi domn a toată |

ara Românească, feciorul marelui şi preabunului Vladislav-Voivod, dat-am domnia mea această poruncă jupânului Vişan, logofătul 73, şi popii Drăgoi, cu fraţii lui, şi lui Drăgoi, cu feciorii lui, şi lui Voicu cu fraţii lui, şi lui Șerban cu fraţii lui, şi lui Dragomir cu fraţii lui şi Oancei, cu feciorii lui şi lui Tudor cu feciorii lui, câţi Dumnezeu le va dărui, ca să le fie moşia Unghiului de la Plescăriţa până la Valea Scoruş la Barghe, una, ca să fie cinci fraţi unu ca şi altul... şi iar să le fie de la Lac, moşia Tecuciului, până la Tecuci, patru fraţi ce s-au scris mai sus, anume jupân Vişan, logofătul, şi popa Drăgoi, cu fraţii lui, şi Voicu, cu fraţii lui, şi Șerban cu fraţii lui şi Tudor cu fraţii lui şi iarăşi lui Dragomir cu fraţii lui şi Oancei cu fraţii lui ... din partea lui Șerban şi din partea lui Tudor pentru că ei s-au înfrăţit şi au însoţit ... de la dânşii drept 200 de asprii 74, pentru că sunt ale lor bătrâne şi drepte moşii şi de baştină 75 şi cumpărate încă din zilele Vladului-Voivod |epeş şi iar să fie jupânului Vişan, logofătul, şi popii Drăgoi şi cu fraţii lui, Sărăcusta toată din drum până la Tecuci pentru că a fost făcută popii Radoslav, potropopul, moşul popii Drăgoi, şi al fraţilor lor, două Sărăcuste, pentru două fete, amândouă surori ce s-au înecat ... fetele lui Pardos ... şi să le fie lor Grădiştea, jumătate şi pe numele cel vechi, Pădurea Creţului. Și să fie jupânului Vişan, logofătul, şi popii Drăgoi şi cu fraţii lui, moşia de la Lacul cu Peşti, jumătate, jumătate, oriunde ar fi dros pentru că sunt bătrâne şi drepte moşii de baştină.

Apoi să fie jupânului Vişan, logofătul, şi frăţâne-său, Dragomir, şi lui moş, trei părţi din moşia lui Drăgoi, din toată moşia. Pentru că o au cumpărat Vişan, logofătul, şi cu fraţii de la Drăgoi, drept un coif 76 308

73 logofăt ˆ şeful cancelariei domneşti; secretar într-o cancelarie74 aspru - monedă turcească cu circulație în Principatele Române din secolul al XV-lea ‚DLRMƒ75 baştină ˆ origine76 coif ˆ acoperământ de metal pentru protecția capului în lupte ‚DLRMƒ

121

121

de asprii şi drept 800 sabile 77 de 100 de asprii şi drept un loibiu 78 de 200 de asprii şi drept o chivără 79 de 22 de asprii.

Pentru aceasta le-am dat şi domnia mea ca să le fie lor moşiile stătătoare şi ohabnice 80 lor şi feciorilor lor, nepoţilor şi strănepoţilor lor şi oricui i s-ar întâmpla dintre dânşii mai nainte de moarte, întru-această vânzare să nu fie, ci să fie ale celor ce vor rămânea şi de nimeni să nu se clintească după zisa domnii mele. Iată şi martori am pus domnia mea pe jupân ....., vel-vornic şi jupân Drăgan, vel-logofăt, şi jupân ....., vel-vistier şi alţi boieri ..... S-au scris la scursura anilor de la Adam 7033 (1525).

În scursura acestui hrisov, la o parte, este scris:<Acest izvod s-au scris pe limba românească asemenea de pe

hrisovul cel slavonesc de Lupu, Dascălu Slavonescu la Școala Domnească în Bucureşti. Iar unde nu s-au putut cunoaşte cuvintele la slavonie, fiind cuvinte şterse, am lăsat loc nescris. Semnez a Lupi Dascălu Slavonesc i pisac.”

ANEXA 2

Leat 7123/1615/iulie 14, Tîrgovişte

H R I S O V 81

RADU MIHNEA VOIEVOD ÎNTăREȘTE MITROPOLII DIN TÎRGOVIȘTE

S A T E, PăR|I DE S A T E, VII ȘI BăL|I

In Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi binecinstitorul şi de

Hristos iubitorul singurul stăpânitorul, Io Radu Voievod, fiul marelui şi

77 sabile ˆ săbii78 loibiu , lăibar, laibăr ˆ haină lungă şi largă, pe care o purtau odinioară boierii. Azi, manta lungă ciobănească (regionalism), pieptar sau haină țărănească scurtă până în talie, strânsă pe corp şi fără mâneci ‚DLRMƒ79 chivără ˆ acoperământ de cap, în formă de chipiu înalt, folosit în vechime de anumite unități militare ‚DLRMƒ80 ohabnic, ohavnic ˆ (despre o proprietate) neînstrăinabil, pe veci ‚DLRMƒ. 81 Originalul, în slavonă, se păstrează la Academie, XLVI/4, iar traducerea în română - la Arhivele Statului, Bucureşti, Mss. 127, fila 410-412. Publicat în Documente privind istoria României. Veacul XVII-lea B. |ara Românească, vol. II, 1611-1615, pag. 418-421, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1951 hrisov ˆ act domnesc care servea, în orânduirea feudală din țara noastră, ca titlu de proprietate, de privilegiu

122

122

răposatului Mihnea Voievod – Turcitul - nepotul batrânului şi slăvitului răposatului Io Alexandru Voievod – Alexandru II Mircea – din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată |ara Ungrovlahiei, încă şi a părţilor de peste munţi, Amlaşului şi Făgăraşului Herţeg 82, a binevoit domnia mea cu a sa binevoinţă, cu cinstită luminată inimă a domnii mele ca să proslăvesc pe Dumnezeu care m-a proslăvit şi cu slavă m-a ridicat pe scaunul răposaţilor părinţi ai domnii mele.

Iată am dăruit şi domnia mea acest întrutotul cinstit şi cu frumoasă faţă şi prea cinstit care stă deasupra tuturor cinstitelor daruri, acest de faţă Hrisov al domnii mele.

Mi-am amintit domnia mea că mulţi voievozi şi împăraţi încoronaţi care au fost înaintea noastră însă puţini au fost moştenitori ai împărăţii cereşti, m-am străduit şi eu nu numai împărăţia a cîrmui, ci şi mîntuirea sufletului a aşeza, de aceea am ridicat mintea spre cer şi am înţeles dorinţa Duhului Sfînt, mai ales către această sfîntă biserică şi dumnezeiască mînăstire, marea lavră 83 mitropolie, care este din cetatea ce se cheamă Tîrgovişte, unde este hramul sfintei Văznerenei 84 a Domnului, Dumnezeului şi mântuitorului nostru Isus Hristos şi prea sfinţitului părinte arhimitropolit 85 chir Luca vlădica şi iremonahului 86 şi fraţilor care locuiesc în sfîntul locaş, ca să fie Sfintei Mitropolii satele şi dedinele 87 Sfintei Mitropolii, mai întîi Aninoasa, tot satul cu tot hotarul 88 şi cu vecinii 89 şi cu tot venitul şi cu dealul cu viile, din hotar pînă în hotar, pentru că acel sat el a fost cumpărat de răposatul Băsărăb Voievod, ctitorul Sfintei Mitropolii, astfel iar l-a dat şi l-a dăruit la Sfînta Mitropolie.

Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Mogoşeşti tot, cu tot hotarul şi cu vecinii şi cu tot venitul, din hotar pînă iar în hotar, pentru că acel sat mai sus zis, el a fost dat de jupîniţa Chera şi de Vladul, comis de Băneşti, pentru ca să le fie lor pentru sufletul lor, şi s-au scris la sfînta proscomidie 90.

Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Lucianii tot..Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Băneştii de la Ruia.Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Sîrbii tot.Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii Vărăştii Moşului cu Balta Albă şi

Perieaţii şi Călugărenii din judeţul Brăila..

82 herțog (herțeg) ˆ duce, voievod (ducat, voievodat)83 lavră ˆ mănăstire mare, unde chiliile călugărilor sunt construite distanțate între ele, în felul caselor unui sat84 Văznăreana ˆ Schimbarea la față85 arhi- ˆ element de compunere care serveşte la formarea unor substantive cu sens de superioritate, de şef ierarhic, ex. arhiepiscop ˆ episcop superior celorlalți episcopi86 ieromonah (iremonah) ˆ călugăr cu funcție monahală (preot) (iero- ˆ călugăr cu funcția de …)87 dedină ˆ lot agricol provenit de la bunici, de la strămoşi ; de/pentru veci88 hotar ˆ (aici cu sensul de :) teritoriu în proprietatea (locuitorilor) unei comune89 vecin ˆ țăran aservit stăpânului feudal şi obligat să facă prestații în muncă sau să dea contribuții în natură ori în bani (regionalism, învechit)90 proscomidie ˆ pomenire, pomelnic

123

123

Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satele din Mehedinţi anume, Orehoviţa şi Bălboşanii, toate cu tot hotarul şi iar să-i fie sfintei mitropolii ocină 91 în Drăgăneşti, toată partea sfintei mitropolii şi cu dealul cu viile.

Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Fleştii tot.Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Spinetul de lîngă Dîmboviţa

tot, cu tot hotarul şi cu toţi vecinii.Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Secătura.Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul SărcuianiiȘi iar să-i fie Sfintei Mitropolii satul Fuloaia şi satul Cur Sus.Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii ocină în Greci de lîngă Sărata.Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii ocină în Tăpşanii de la Răstoaca.Și iar să-i fie Sfintei Mitropolii ocină în Șerbăneşti, toată ocina cît

a ţinut jupan Cernica Vornic (ctitorul mănăstirii Cernica) şi cu patru vecini anume (…..) pentru că a cumpărat Radu Șerban voevod (1602 – 1611) un sat anume Râca, cu 24 mii de aspri de a dat la Sfînta Mitropolie, pentru că a fost înmormîntat pe mama domnii lui, doamna Maria şi pe un copil al doamnei lui, Io Băsărăb voievod în Sfînta Mitropolie. Apoi, pe urmă s-au sculat nişte cneji 92, din sat din Râca şi au spus că ei mai volnici 93 să cumpere jumătate din sat. Iar întru aceasta, Radu Voievod Șerban, domnia lui, i-a slobozit şi şi-a luat asprii îndărăt, 12 mii aspri şi a rămas la Sfînta Mitropolie această jumătate de sat. Apoi de atunci pînă acum a ţinut Sfînta Mitropolie jumătate de sat şi n-a avut niciu folos vent Sfînta Mitropolie de la acel sat, ci a socotit singur părintele vlădica Luca Mitropolitul şi au slobozit pe această jumătate de sat Râca de au luat 12 mii aspri, de au dat pe această ocină care s-a spus mai sus din Șerbăneşti, în mîna lui jupan Cernica, marele vornic, 12 mii aspri de au luat ocină pentru ocină, şi vecin pentru vecini să fie şi Sfintei Mitropolii.

Pentru că aceste mai sus spuse sate şi ocine de mult sunt date şi dăruite la Sfînta Mitropolie de binecinstitorii creştini, domni ctitori şi boieri care au fost înainte vreme înaintea noastră.

Și am văzut domnia mea multe cărţi şi hrisoave pe aceste sate şi ocine care s-a spus mai sus, vechi şi rupte şi întunecate de la toţi binecinstitorii creştini, domni şi boieri care au fost înaintea noastră, care au fost ctitori de au dat şi închinat aceste sate şi ocine mai sus spuse toate la Sfînta Mitropolie să fie pentru sufletele lor.

Pentru aceasta şi domnia mea de asemenea am înoit şi am întărit aceste cărţi şi hrisoave, toate şi cu acest hrisov al domnii mele şi am dat domnia mea Sfintei Mitropolii, ca să-i fie ei toate satele şi ocinele mai sus spuse, să-i fie de dedină ei, ohabă 94 şi dumnezeeştilor călugări de hrană şi vieţuire iar ctitorilor mai sus spuşi veşnică pomenire.

91 ocină ˆ bucată de pământ moştenită, moştenire, (aici) proprietate92 cneaz ˆ şef de stat, stăpân ereditar peste un teritoriu, prinț român, primar de sat, jude ; (aici, cu sens de) om liber, nu vecin aservit93 volnic ˆ îndreptățit94 ohabă ˆ proprietate neînstrăinabilă (pe veci)

124

124

Iată şi martori le punem domnia mea pe : jupan Ianachi, mare ban al Craiovii şi jupan Gheorghe mare vornic şi jupan Vintilă mare logofăt şi jupan Bediul, mare vistier, şi jupan Lecca mare spătar şi jupan Mihalachi, mare stolnic şi jupan Bratu, mare comis şi jupan Lupu mare paharnic şi jupan Barnad mare postelnic. Ispravnic însăşi spusa domnii mele, şi eu Neagoe logofăt am scris în cetatea de se cheamă Tîrgovişte luna iulie 14 în anul 7123 (1615)

Io Radu voevod, din mila lui Dumnezeu domn..

ANEXA 3

Leat 7130/1621/iunie 24

H R I S O V 95

RADU MIHNEA, VV, ÎNTăREȘTE MITROPOLITULUI LUCA OCINA ÎN ȘERBăNEȘTI, RăSCUMPăRÎND MAI ÎNTÎI SATUL R

AC A DE LA CERNICA-VORNICUL PENTRU SATUL ȘERBăNEȘTI DE MAI SUS

Din mila lui Dumnezeu, Io Radul voievod şi Domn, fiul

răposatului Mihnea Voievod – Turcitul.Dat-am domnia mea cu învăţătura domnii mele cinstitului şi

luminatului părintelui nostru chir Luca, Mitropolit, ca să fie volnic cu cartea domnii mele de să ţie satul Șerbăneşti, însă partea jupanului Cernica, ce a fost mare vornic, de în cîmp de în pădure, de în apă cu vad de moară şi cu moara şi cu via şi în şezutul 96 satului cu

rumâni care cît se va alege peste tot hotarul, pretutindenelea, pentru că l-a cumpărat părintele Vlădica de la Cernica dvornicul pentru 12 mii aspri gata, pentru că un sat anume Râca ce au fost ocină a Mitropoliei, ei s-au răscumpărat pre bani de către părintele Vlădica mai sus scris şi s-au judecat (adică, s-au judecat anterior, aşa cum reiese încă din hrisovul de la 14 iulie 1615, reprodus mai înainte).

După aceea, părintele a făcut tocmeală cu Cenica vornicul.Deci au dat acei bani mai sus scrişi ce au luat de la Râca, pentru

Râca de au cumpărat partea lui de Șerbăneşti ca să fie sat pentru sat.De aceea şi voi, rumânilor, ce veţi primi acea ocină de mai sus

zisă, voi să ascultaţi de învăţătura părintelui şi de slugile sfinţii lui de ce vă vor da învăţătură. Aceea grăieşte domnia mea. Altfel să nu fie după zisa domnii mele. Și ispravnic însăşi zisa domnii mele.

Scris luna iunie 24 de zile

95 Arhivele Statului, Bucureşti, Mitropolia |ării Româneşti, XLIII/1 Documente privind istoria României. Veacul XVII-lea B. |ara Românească, vol. IV, 1621-1625, pag. 47, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 195496 şezut ˆ vatra localității

125

125

ANEXA 4EXTRAS

din statistica făcută în anul 1810, din ordinul armatelor ruseşti de ocupaţie, păstrată la Academia Română din Bucureşti, în

manuscript chirilic 97 …….

Satul Râca Nouă - biserica cu hramul Sfîntul Dumitru, vesmintele şi cărţile deplin.

1.-Preot Coman sin Sandu, de 50 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, Iliopolis chir Serafim, cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cozma la leat 1783, iunie, 5.

Soţia Gherghina de 46 de ani, fiu Pătraşcu de 16 ani, învaţă Psaltirea, Constandin de 10 ani, Radu de 8 ani şi fată - Despa, de 6 ani;

2.-Preot Oprea sin Dumitru de 60 ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, părintele Pogonianis chir Antim cu porunca Preasfinţitului Mitropolit Grigore la leat 1770, septembrie 8, cu carte de duhovnicie de la Preasfinţitul Mitropolit Cozma din leat 1785.

Soţie Safta de 58 ani, fiică Neaga de 16, Ioana de 14, Sanda de 13;

3.- Preot Marin sin Gheorghe de 30 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, Vratie chir Sofronie, cu porunca Preasfinţitului Mitropolit Dositie, leat 1802, nov. 10.

Soţie Maria de 28 ani, fiică Maria de 9 ani;4.- Preot Radu sin Oprea de 25 ani, nepătimaş şi neglobit,

hirotonit de Preasfinţia sa, Vratie chir Sofronie, cu porunca Preasfinţitului Mitropolit Dositie, leat 1809, august, 9.

Soţie Maria de 19 ani, fiu Neagu de 3 ani, Gheorghe de 1 an;5.-Preot Vlad sin Popa Dumitru, de 50 de ani, nepătimaş şi

neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, părintele Zehuon Daniil cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cozma, leat 1786, martie, 9.

Soţie Anca de 49 de ani, fiu Barbu de 18 ani, învaţă psaltire, Maria de 16 ani, I98linca de 12 ani, Marina de 10 ani;

6.-Preot Pătraşcu sin Ion de 40 de ani, la cetire de mijloc, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, părintele Sevastipolos chir Calinic cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cozma leat 1790, septembrie 10.

Soţie Voica de 35 de ani, fii, Teodor de 12 ani, învaţă psaltire, Maria de 10 ani, Ion de 8 ani şi Neagu de 6 ani.

97 Catagrafia (ˆ recensământ) din 1810 a Mitropoliei, Mss. 1457, Academia RSR98

126

126

1.- Diacon Pîrvu sin Stoica de 36 de ani nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa, Vratie chir Sofronie cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Dositie leat 1799, februarie 9.

Soţie Ilinca de 27 de ani, fii, Pîrvu de 9 ani, Pană de 7 ani, Dragomir de 5 ani, Gheorghe de 3 ani şi Ioana de 1 an.

2.- Diacon Marin sin Leahu de 30 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa, Sevastis chir Dionisie, cu blagoslovenia Preasfântului Mitropolit Dositie, leat 1813, decembrie 6.

Soţia Gherghina de 27 de ani, fiu Sandu de 10 ani, Stancu de 8 ani, Mihai de 6 ani, Stana de 4 ani şi Voica de 2 ani.

250 suflete bărbaţi 185 suflete femei .435 peste tot .

Satul Râca Veche - biserica de lemn cu hramul <Sfîntul Paraschiv> vşsmintele şi cărţile deplin

1.- Preot Marin Proistos sin Ion, de 45 de ani, nepătimaş şi neglobit, hirotonit de Preasfinţia sa, părintele Miron chir Matei cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Cosma, leat 1783, martie, 20, cu carte de duhovnicie din 1803, mai, 8.

Soţie Dumitra de 37 de ani, fiu Radu de 16 ani, fiică Dobra de 10 ani şi Stancu de 2 ani;

1.- Diacon Ene sin Ion, de 35 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa, Sevastis chir Dionisie, cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Dositie, leat 1805, mai 6.

Soţie Manea, de 33 de ani, fiu Badea de 12 ani, care învaţă ceaslov şi Ion de 10 ani;

2.-Diacon Ion sin Constandin, de 30 de ani, nepătimaş şi neglobit, diaconit de Preasfinţia sa Vratia chir Sofronie cu blagoslovenia Preasfinţitului Mitropolit Dositie, leat 1809, februarie 6.

Soţie Anca de 30 de ani, fiu Năstase de 12 ani, care învaţă bucoavnă, Rizea de 8 ani, Tănase de 2 ani şi fiica Zmaranda de 10 ani.

- Gheorghe, citeţ sin Popa Tudor de 18 ani, holtei.99 suflete bărbaţi

121 suflete femei .220 peste tot .

127

127

ANEXA 5

E S T A M E N T U L Serdarului Teodorache Rîculescu, de la 1830

Anul 1830, luna iunie ...., în copie legalizată de Direcţia

Arhivelor Statului în 12 august, anul 1894 sub numărul 430.Fiindcă înainte de sfârşitul vieţii mele, cunoscându-mă în mare

neputinţă şi slăbiciune de multă boală ce apururea pătimesc, temându-mă ca acest pahar să nu-mi fie fără veste, am hotărât ca mai înainte să las această însemnare de dietă cu coprindere în ce chip are să urmeze Anica, soţia mea, pe care o las desăvârşită chironoamă, adică pe tot avutul meu ce se va găsi după moartea mea, las chironoamă desăvârşită pe soţia mea, Anica, în care avut intră şi zestrea sa i (şi) exporica 99 :

Tlr. 100 7000, adică şapte mii ce au avut de la maica sa, care la trebuinţa mea i-am cheltuit, şi pentru că m-au căutat la boală şi am trăit bine şi mulţumit, rog pe toţi de obşte a se păzi această diată întocmai şi să mă iertaţi pe mine păcătosul, precum şi eu iert pe toţi, iar soţia mea datoare ca să-mi caute sufletul cu toate soroacele 101 şi să-mi aibă blagoslovenia 102. Din banii ce am să iau de la domnul cocon Iordache cu împrumut să ia şi să dea şi rudelor mele precum arăt mai jos însă :

Flr. 103 500 soră-mi, Sinţii, pentru măritişul fetei ;60 Flr. la alţi trei nepoţi ai mei şi fii cu dumneaei.Să-mi plătească şi datoriile pe unde vor fi cu zapis 104, după

osebită însemnare ce am făcut, de aceea ce am să iau şi de aceea ce am să dau.

Moşia mea, Râca , să o stăpânească nevastă-mea cât va trăi, iar după moarte i-o las uric 105 Sfântului Schit Pasărea pentru pomenirea sufletelor noastre. Iar via ce o am la Băneasa, judeţul Vlaşca, slobodă este să facă cu dânsa ce va vrea şi de nu o va putea căuta, poate să o şi vânză şi să-mi caute sufletul, fiind desăvârşită stăpână pe mult-puţin ce mi se află şi chironoamă pe tot avutul meu. Și este o moşie Bradul de Sus ce a fost a frate-meu, Gligore, ca la 300 stânjeni 106, şi, după moartea lui o lasă nouă, căci nu i-a rămas copii, care însă se stăpâneşte de cumnata mea, soţia sa, cu cuvânt de lipsă de zestre,

99 exporica ˆ (înv.) averea mişcătoare şi nemişcătoare a femeii, afară de zestre100 taler ˆ (înv) monedă de argint ce a circulat şi în |ara Românească ‚DLRMƒ101 soroc ˆ ... dată, în practica creştină, când se pomenesc morții ‚DLRMƒ102 blagoslovenie, blagoslovire ˆ binecuvântare ‚DLRMƒ103 florin, fiorin ˆ monedă ce a circulat în vechiul imperiu austro-ungar ‚DLRMƒ104 zapis ˆ (înv) act, document scris ‚DLRMƒ105 uric ˆ posesiune de veci, dobândită prin donație domnească sau prin cumpărare, transmisibilă prin moştenire; act de moştenire ‚DLRMƒ. Aici - cu sens de donație106 stânjen ˆ unitate de măsură pentru lungime, variind, după epocă şi regiune, de la 1,96 m la 2, 23 m ‚DLRMƒ

128

128

pentru această moşie îşi va căuta sora mea prin judecată, căci nu am amestec, iar în moşia Râca nu are parte sora mea, căci ceea ce i-a rămas în partea frate-meu, Manolache, ce au murit în urmă, fiind dator, n-au mai avut nici o parte în trupu acestei moşii, fiind cheltuielile cu dânsul îndoit şi întreit preţ cât partea lui ce avea, după cum este ştiut, cu toate că soră-mi las mai sus talere 500 şi nepoţilor câte talere douăzeci, dar de se va lua banii ce am la coconu Iordache Filipescu să-i dea soră-mi tlr. 600 şi la trei nepoţi câte tlr.100, care bani se arată prin osebită însemnare iscălită de mine unde să coprinde şi ceea ce sunt eu dator. 1830, iunie . ……. Semnat Semnaţi (ca martori) Teodorache, serdar 107 Iuon Voinescu, biv 108-clucer 109 Iordache Arion, biv-vel 110 căminar 111 pitar 112 Costache Boierescu, martor Manolache Alexandrescu, martor

(Urmează anexă, <Foaia arătătoare ....“)

Foaie arătătoarede toate semnele ce sunt hotare de jur-împrejur la

moşia Râca a doamnei cocoanei Anichii Râculesii din anul 1849, aprilie, 15 :

Numărul semnelor :1-îi. Capul despre răsărit să hotărăşte în matca unei văi ce-i zice

Bucovul.2-lea. Am luat-o cu mergerea pe marginea despre M.N. spre Apus

pe hotarele ce sunt mijloc între moşia Aninoasa şi între moşia Râca ;3-lea. De la capul despre Răsărit pe marginea sus-numită este un

şanţ despărţitor hotar până în dreptul satului Aninoasei şi se isprăveşte ;

4-lea. Merge hotarul tot pe margine prin nişte mărăcini şi un drum părăsit până la nişte ulmi curăţaţi şi un tufan 113 strâmb între hotare ;

107 serdar ˆ comandant de oaste (mai ales, călărime) în secolul XVII ; boier de rang mijlociu, în sec. XVII şi XIX ‚DLRMƒ108 biv ˆ (înv.) fost ‚DLRMƒ109 clucer ˆ boier însărcinat cu aprovizionarea curții domneşti ‚DLRMƒ110 vel ˆ (precedând un titlu sau un rang boieresc) mare111 căminar ˆ boier însărcinat cu strângerea dării pentru băuturile spirtoase ‚DLRMƒ112 pitar ˆ boier însărcinat cu aprovizionzrea cu pâine a curții domneşti (şi a oştirii). Mare (sau vel) pitar ˆ boier de divan, însărcinat cu supravegherea brutăriei domneşti, având în subordine mai mulți pitari ‚DLRMƒ113 tufan ˆ tufar; specie de stejar ‚DLRMƒ

129

129

5-lea. Mers-am tot înainte spre Apus până am dat la coasta unei văi ce i se zice Coşcovele lângă un crânguleţ de mărăcini ;

6-lea. De aici s-au făcut un hotar, iar de drum hotar despărţitor între moşia Aninoasa şi între Râca, până ce am trecut drumul Piteştilor (<Drumul ăl Mare> - n.n.) şi acolo am găsit o moviliţă mică lângă drum, spre apus ;

7-lea. Mers-am tot nainte până ce am trecut o vale ce-i zice Strâmba şi în muchia văii este o dolioară 114 de drum, vechi hotar ;

8-lea. Mers-am tot înainte spre apus şi a mai trecut două vălale până ce am dat în capu despre apus în valea Plescăriţii la satul Adunaţi (Căldăraru n.n.)

9-lea. Am luat-o pe matca văii la capul ce este despărţitoare cu moşia Adunaţi şi cu Râca-Nouă, tot pe matca văii spre miază-zi şi am mers până ce am lovit în colţ cu moşia megieşească 115 spre nimiezi 116 la doi tufani, despărţitor hotar ;

10-lea. Am luat-o de acolo pe marginea dinspre nimiezi ce se horărăşte cu moşia megieşească spre răsărit şi însă mimând semnele cele în jos arătate;

11-lea. Viind pe lângă o lăscioară de mărăcini rogoz, până ce am dat la un ulm mare în muchia Văii Strâmba, de aici am pogorât de vale şi am venit prin hodaia lui Alexe în vale ;

12-lea. Am luat-o pe hotar ce este însemnat până am dat într-un drumeag ce este despărţitor între moşia cocoanii Anichii şi între moşiile megieşe şi am venit la sat despre răsărit prin nişte tufani curbaţi ce sunt lăsaţi hotar pe margine de la tăierea pădurii cocoanei Anichii Râculeasa ce au vândut-o dumneaei de au tăiat-o ;

13-lea. De acolo vine drept pe despre nimezi de biserică, spre răsărit, până ce dă în matca Văii Bucovul, iarăşi la căpătâi şi se isprăveşte.

1849, aprilie, 15 Semnaţi En. Costache Alesu - Ales > Barbu Dragne - Ales > Stancu Marin - Ales

> Alexe Vlaicu > Pârvu sin Diaconu Stancu > Diaconu Stancu > Popa Marin > Dragomir sin Diaconu Stancu > Mathei Logofăt faţă şi Marta

ANEXA 6

N E A M U R I

114 dólie ˆ şanț ‚DLRMƒ115 megieş ˆ vecin116 nimiezi ˆ namiază, amiază ‚DLRMƒ

130

130

Cele mai vechi neamuri care s-au înmulţit pe aceste meleaguri au fost:

1 Neamul Moşnenilor Rîca 2 Neamul Popilor Rîca 3 Neamul Ungurenilor Rîca 4 Neamul Răiculeştilor Bucov 5 Neamul Deaconeştilor Bucov 6 Neamul Porcăreştilor Bucov 7 Neamul Băjeanilor Bucov 8 Neamul lui Ciucă Bucov 9 Neamul Perşeştilor Betegi 10

Neamul Pârvuleştilor Betegi şi Ciuculeşti

11

Neamul Brotacilor (Cojocarilor) Bucov

12

Neamul Duranilor Bucov

Alte neamuri :

13

Neamul Moldovenilor Rîca-Nouă

14

Neamul Tudoreştilor (Teodoreştilor)

Betegi

15

Neamul Sârbilor Bucov

16

Neamul Cheluşilor (probabil din căluşari)

Ciuculeşti

17

Neamul Arvaţilor (horvat- croat) Bucov

18

Neamul Turculeasa (turci) Bucov

19

Neamul Miu Rîca

ANEXA 7

EROI AI NEAMULUI, ORIGINARI DIN RACA Ș I BUCOV 117

A. – 7.1 – Eroi în Primul Război Mondial (1914 – 1918)

Nr. Nume şi prenume Grad1 Stănculescu Ion serge

nt

2 Dumitrescu Alexandru

caporal

3 Anghel Anghel solda

117 Extrase din Cartea eroilor din județul Argeş, Piteşti, 1984

131

131

t4 Anica Radu - “ -5 Anton Marin - “ -6 Arvat Marin - “ -7 Badea Ilie - “ -8 Badea I. Petre - “ -9 Barbu Tudor - “ -10 Băjean Gheorghe - “ -11 Burcea Gheorghe - “ -12 Cercelaru Radu - “ -13 Curiman Dumitru - “ -14 David Constantin - “ -15 Dănălache Ion - “ -16 Drăghici Ion - “ -17 Drăghici Ștefan - “ -18 Fişaică Ion - “ -19 Grasu Ion - “ -20 Grigore Alexandru - “ -21 Grigore Radu - “ -22 Ilie Gheorghe - “ -23 Ion V. Dumitru - “ -24 Ion D. Ilie - “ -25 Ion S. Ion - “ -26 Ion St. Marin - “ -27 Ion St. Neacşu - “ -28 Ion Petre - “ -29 Ion Stancu solda

t30 Ivan Sandu - “ -31 Lisandru Ilie - “ -32 Lisandru D. Ilie - “ -33 Manea Ion - “ -34 Marin N. Gheorghe - “ -35 Marin Ilie - “ -36 Mihalache Dumitru - “ -37 Miu Dumitru - “ -38 Neacşu Ion - “ -39 Neacşu D. Ion - “ -40 Neacşu D. Marin - “ -41 Nicolae Dumitru - “ -42 Nicolae Ion - “ -43 Pătraşcu Marin - “ -44 Pietriş Dumitru - “ -45 Radu Ion - “ -46 Raicu R. Dumitru - “ -47 Stan Ivan - “ -

132

132

48 Stan St. Marin - “ -49 Stan Stancu - “ -50 Stan Stancu-Tudor - “ -51 Stancu Tănase - “ -52 Stoian Ion - “ -

53 Stroe Ion - “ -54 Șerban Gheorghe - “ -55 Tudor Constantin - “ -56 Tudorache Vintilă - “ -

A. – 7.2. – Eroi în Al Doilea Război Mondial (1939 – 1945)

Nr Nume şi prenume Grad1 Drăghici Ion locotene

nt2 Andreescu St.

Gheorgheserg. major

3 Andreescu St. Ion serg. major

4 Alexe N. Ion sergent5 Anica V. Ion soldat6 Barac Dumitru - “ -7 Barac Vasile - “ -8 Băjan Gheorghe - “ -9 Burcea Dumitru - “ -

10 Dănălache Ion - “ -11 Drăgan Ion - “ -12 Dumitrache Ion - “ -13 Durnă Constantin - “ -14 Duţă Gheorghe - “ -15 Grigorescu Ion - “ -16 Ionescu P.

Elefterie- “ -

17 Miu Ristache - “ -18 Paraschiv … - “ -

133

133

A. – 7.3. – Eroi în Revoluţia din Decembrie (22-XII-1989)

1 – Stoian Gh. Victor – din satul Adunaţi; împuşcat la Braşov

ANEXA 8

P E R S O N A L I T A T I LEGATE DE RACA ( FII AI SATULUI SI VIZITATORI)

A - 8.1. - P e r s o n a l i t a t i ale localitatii R a c a

A.3.1.1. - Educatori

Nr.

Nume şi prenume Observaţii

1

Stănculescu Jana

2

Cristea Carolina

3

Sârbu Dorina

A.8.1.2. - învatator i

1 |ugui Dincă 1838 -2 Popa Ion circa 1845 - 18583 Lespede Marin circa 1845 - 18584 Rădulescu Marin 1862 -5 Dumitru Badea (Bădăuţă, nenea

Dascălu)învăţător suplinitor 1870 -1875

6 Dumitrescu Badea 1876 - 7 Dumitrescu D. Nicolae n. sept. 1860 în Rîca;

29 ani în învăţământ8 Apostol Aristiţa 1883 - 18919 Tănăsescu Ion 1891 - 1893

10 Nicolae Ion circa 1885

134

134

11 Dumitrescu Tache 1879 - 1885 la Bucov,1885 - 1920 la Râca;..

12 Dumitru R. Ion (Oană) intrat în învăţământ în 190713 Nicolau Gheorghe (<Lupu”) interbelic, la Bucov14 Constantinescu I. Constantin 20 - 21 ani de învăţământ15 Preot Mocanu Ion Idem; preot şi învăţător16 Ionescu Alexandru17 Dumitrescu Nicolae18 Ionescu Aneta19 Chiriţescu Maria 1921 - 192420 Tănăsescu Ion învăţător suplinitor21 Cosăcescu Jana *22 Penescu Atanasie *23 Penescu Ecaterina24 Crivăţ Anghel *25 Crivăţ Maria *26 Stere Petre27 Stere Ioana28 Ionescu Vasilica29 Bădescu Marin30 Bădescu Filofteia interbelic, la Bucov31 Dumitrescu Florica32 Trâncan Lucreţia33 Popescu Ilie34 Cojocaru Victor *35 Ionescu Ion36 Popescu Ecaterina în deceniul 437 Stănculescu Dumitru38 Stănculescu Maria39 Sterian Enache în deceniul 440 Sterian Georgeta în deceniul 441 Ionescu Mihalache42 Ilie Gheorghe43 Stănculescu Costel 195544 Popescu Petre * Bucov, 1958 -45 Popescu Marcela46 Popescu Ilie47 Popescu Stela48 Cojocaru Marcela Bucov49 Dumitrescu Nicolae50 Popescu Puşa

* Au fost şi directori de şcoală

135

135

A.8.1.3. - Profesori

1 Ionescu Ion * limba română ‡ limba rusă ; Râca

2 Ionescu Aurelia * limba română ‡ limba franceză ; Râca

3 Ivan Jean istorie ‡ geografie; Râca4 Ivan Viorica * agricultură ‡ biologie ; Râca5 Dinu Marin * matematică ; director-Școala

Râca6 Dinu Rodica fizică ; Râca

* Au fost directori de şcoală

A.8.1.4. - Ingineri

1 Ionescu Mişu inginer mecanic2 Cristea Eftimie inginer agronom ; 3 Benţea Stela inginer agronom ; 4 Teodorescu Ion inginer agronom ;

A.8.1.5. - Tehnicieni (studii medii)

1 Batalu Radu sanitar veterinar în perioada interbelică

2 Puiu Petrică sanitar veterinar3 Popescu Costel tehnician veterinar4 Stoica Mihai tehnician veterinar5 Stoica Maria tehnician veterinar6 Batalu Iordan tehnician veterinar7 Zarioiu Viorel tehnician veterinar8 Gica Gheorghe (<Uţă Gica”) tehnician veterinar9 Popescu Victor tehnician agronom

10 Ionescu Ilie tehnician sanitar11 Sandu <Sanitaru” tehician sanitar12 Stancu Constantin tehnician sanitar 13

Stancu Mariana soră medicală

14 Stancu Gigea moaşă15 Stan Miţa moaşă

A.8.1.6.- Preoţi, diaconi în Râca şi Bucov .

1 Popa Gheorghe cca. 16852 Popa Dumitru cca. 17863 Popa Tudor cca. 17864 Coman sin Sandu cca. 1810

136

136

5 Oprea sin Dumitru cca. 18106 Marin sin Gheorghe cca. 18107 Vlad sin popa Dumitru cca. 18108 Pătraşcu sin Ioan cca. 18109 Radu sin Oprea cca. 1810

10 Diacon Pîrvu sin Stoica cca. 181011 Diacon Marin sin Leahu cca. 181012 Marin Proistos sin Ion cca. 181013 Diacon Ene sin Ion cca. 181014 Diacon Ion sin Constantin cca. 181015 Popa Stancu cca. 180016 Franţescu sin popa Stancu cca. 180017 Coman sin Sandu înainte de 184418 Oprea sin Dumitru înainte de 184419 Marin sin Gheorghe înainte de 1844 - după 184920 Radu sin Oprea înainte de 184421 Vlad sin Dumitru înainte de 184422 Pătraşcu sin Ion înainte de 184423 Stan sin popa Marin 1844 -24 Ion sin diaconu Albu 1846 -25 Diacon Stancu cca. 184926 Cristache Popescu 1850 -27 Popa Stoica Dincă cca. 1850 - 186828 Tănase Popescu (Popa Tănase) cca. 1860 - 186829 Ion Mocanu circa 1900 - 1940, Rîca şi

Bucov30 Cristea Gheorghe 1940-1980; din 1972 la Bucov 31 Depărăţeanu Vasile 1945 - 199432 Dogioiu Ion actualul preot în Rîca, din 199433 Stan Diaconu cca. 1750 - 1780, Bucov34 Popa <Pistol> Marin, <Popa

Bunget”cca. 1822 - 1868, Bucov

35 Pană Duhovnicul 1868 - 1880, Bucov36 Ion (Ioniţă) Marin Pistol 1880 - 1912, Bucov37 Săndulescu Alexandru circa 1912, Bucov38 Mocanu Ion suplinitor, Bucov39 Popescu M. Gheorghe 1919 - 1973, Bucov40 Depărăţeanu Constantin 1971 - 1972, Bucov41 Cristea Gheorghe Bucov42 Manea Ion Adrian Bucov43 Cocorea Viorel Bucov44 Zinculescu Relu Bucov45 Popa V. Dorel Bucov46 Opriş Marinel actualul preot în Bucov

A.8.1.7. - Patroni (după 1989)

137

137

1234

Antonescu ConstanţaBarbu IlieSârbu EmilAristică Emil

Asociaţie agricolă Asociaţie agricolă Firmă confecţii Bucureşti Director fabrică Bucureşti

A - 8.2. -P e r s o n a l i t ă â i (fii ai satului ) afirmate pe alte meleaguri

Nr.

Nume şi prenume Observaţii, specialitate, loc de muncă

1 Sterian Paul prof univ. dr. ing. la Politehnica Bucureşti2 Sterian Mariana prof. dr. ec., fac. Economie, Univ. Hiperion;

Bucureşti3 Toma Steliana prof. univ. dr. ing. la Politehnica Bucureşti4 Ionescu Ghe. Marin procuror al jud. Muscel între cele 2 războaie;

Câmpulung5 Matei Elena

(<Lila”)judecător; Bucureşti

6 Perşu Gheorghe judecător, preşedinte tribunal; Costeşti7 Sterie Cati farmacistă, Ploieşti8 Voiculescu Ionel farmacist, director CENTROFAR, Timişoara9 Sterie Nicu medic veterinar, jud. Olt

10 Antonie Aurică medic veterinar; Piteşti11 Crivăţ Florin medic; Bucureşti12 Ionescu Ion medic primar; Braşov13 Ionescu Mielu medic; Tătărăştii de sus14 Adamescu Petrişor medic, Bucureşti15 Puiu Catina medic, Bucureşti16 Popescu Eugen medic, consilier guvernamental; Bucureşti17 Popescu Ancuţa sociolog;lector la fac. “Spiru Haret ”;

Bucureşti18 Chiţă Titi economist; Piteşti19 Chiţă Ioana economistă; Piteşti20 Ciobanu Carmen economist; Curtea de Argeş21 Ionescu Adina

Victoriţaeconomistă; S.N. CFR Bucureşti

22 Ionescu Tiberiu-Doru

inginer electronist ; Curtea de Argeş

23 Ilie Neacşa inginer chimist industrie uşoară ; Târgu Mureş24 Sterian Marcel inginer hidrotehnic; director Baraj Mâneciu25 Lungu Dorel inginer hidrograf ; Piteşti

138

138

26 Depărăţeanu Dan inginer construcţii maşini ; Slatina27 Neacşa Bebe inginer construcţii maşini ; Slatina28 Trâncan Liviu

Auraşsubinginer construcţii maşini ; Piteşti

29 Antonescu Norica inspector şcolar Argeş; Piteşti30 Dănălache Melania inspector şcolar; Arad31 Grigorescu Virgil inspector şcolar; Titu32 Ionescu Titi inspector şcolar; Titu33 Ionescu Marian inspector şcolar; Titu34 Goran Silvia educatoare; Piteşti35 Burcea Rodica educatoare; Piteşti36 Trâncan Adriana educatoare; piteşti37 Adamescu Maria profesoară de biologie, Retevoieşti - Argeş38 Matei Ion profesor; economist la Inspectoratul şcolar;

Piteşti39 Stănculescu I. Ilie prof. pedagogie-psihologie; dir. Șc.ped.;

Câmpulung40 Ionescu Adrian profesor, Costeşti41 Iliescu Constanţa profesoară biologie; Piteşti42 Albulescu Eleonora profesoară biologie; Titu43 Călin Eugen profesor matematică; Câmpina44 Prunaru Cati profesoară de limba română; Piteşti45 Teodorescu Maria profesoară de limba română; Piteşti46 Puiu Victoria profesor limba română ; Piteşti47 Toteanu Voichiţa profesor matematică ; Câmpulung48 Matei Ion profesor sport ; Piteşti49 Stănculescu Marius inginer; profesor la Bacău50 Puiu Victoria profesor sport ; Arad51 Neacşuliu Liliana pedagogie-psihologie; cercetător-Bucureşti52 Sârbu Emil patron; Bucureşti53 Ionescu Ene patron; Bucureşti54 Polina Gheorghe Redactor radio Bucureşti la <Viaţa satului>

ANEXA 9F O L C L O R LOCAL

.A. – 9.1. - BALADE

.

Radu lu’ Anghel 118 Pe sub umbra faguluiTrece mama RaduluiDin ochi negri lăcrimând

118 Variantă locală a baladei populare Radu lui Anghel, culeasă în 1969 de eleva Goran Rodica (clasa a VIII-a) de la Băjan Voicu de 56 ani, din Râca, publicată în Sînziana, pag. 43.

139

139

Și de Radu întrebând :- Radule, al meu fecior,Lasă drumul codrilorVin ostaşi călare mulţiAi s-o paţi de nu m-asculţi !Dânsul, crunt la uitătură,Zice: - Mamă, taci din gurăPentru ce nu mă opreaiCând în braţe mă ţineai ?Azi degeaba-mi dai poveţăCodrul frate mi-e pe viaţăVie călăraşi câţi vorNu las drumul codrilor.Radu-n crâşmă se repedeCrâşmăriţa, cum îl vede,Vin pe masă-i pune-n grabăȘi de bani nici nu-l întreabă.Un întreg ulcior îl zvântăPe-al său murg apoi se-avântăȘi cu murgu-n zbor se pierdeDupă deal de codru verde.Bine-n codru n-a ajunsȘi călăraşii l-au prinsCăpitanu-n faţă-i vine :-Dă-mi-te legat, creştine,Ca să nu te duc zdrobitSau de gloanţe ciuruit.Radu-ncrunt-a lui sprâncene Răspunzând umflat în pene :- Nu-s muiere cu năframăSă mă dau legat de teamăCu optzeci ca voi mă batCând m-oi clătina de beat,Iar acuma la trezie,Nu mi-e frică de o mie !Căpitanul, galben ceară;- Radule, îi zice iară,Dă-ţi pistolul, puşca, mieȘi te lasă de hoţie,

Dă-te, Radule, legatSă nu te duc împuşcat ! - Căpitane, stai pe loc, Nu-ţi băga voinicii-n focCă rămân prunci fără taţiȘi femei fără bărbaţi.Căpitanu-aprins, mânie : - Și ce-ţi pasă de-ai mei, ţie ? N-ai să porţi tu grija lor, Om de rele făcător,Plângi mai bine viaţa taCare-acum se va curma.Și se-ntoarse la ai săi : - Frică vi-i de-un hoţ, flăcăi ?Foc ! Oştenii se supun,Arma toţi la ochi o pun,Radu faţa-şi îmblânzeşteȘi din gură glăsuieşte : - Staţi, flăcăilor, grăieşte,Staţi, să nu fiu împuşcat,Că mă dau legat ...Dânşii lasă arma jos,Iară el pistolu-a scosTrase-n căpitan un focL-a urnit din şa pe loc.În oşteni pe urmă-a trasMulţi căzură fără glas,Dar şi el s-a prăbuşitDe trei plumbi în piept lovit.Radu la-nchisoare dusZace-ntins cu faţa-n susMăsa-ndată ce-a aflat,A venit şi ea din satLângă el tremurătoareStă-n genunchi : - Vai, ce te doare? - Mamă, rănile mă dor,Mi s-a dus puterea, mor. - Of, sărmanul meu băiat,

140

140

Vezi, de ce n-ai ascultat ? - Măiculiţă, trebuiaSă m-abaţi din calea reaCând eram copil de-o şchiapăNu când un picior mi-n-n groapă.Până nu-mplinii ani nouă,Furam cloşca de pe ouă, Când trecui de zece ani,Începui să fur juncani;Vaci furam şi boi şi caiTu o vorbă nu ziceai.Plângi, acum, de te sfărâmă, Ai de ce, iubită mumă,Dacă pier aşa cum pierAi să dai samă în cer.

Vălean - voinic 119

Frunză verde măghiran,Frumosul voinic VăleanDimineaţă s-a sculat,S-ancălţat şi s-ambrăcat,Faţa albă şi-a spălat, Păr galben şi-a pieptănatȘi în lume a plecat,Colindând din sat în sat, Colindând uliţele,Fluierând mândruţele.Câte fete îl vedeauFerestrele-i deschideauȘi în casă mi-l chemau,Numai mânduliţa luiDată-i pradă doruluiEa nici poarta deschideaNici în casă nu-l primea

Și mânioasă era.Văleanul se tot plimbaSe plimba şi aşteptaCa să-l cheme mândruţa.Ea în casă mi-l chemaȘi din gură că-i grăia :Și vinul e pe fereastră.Că plăcintele-s pe masă. - Leagă-ţi calul la portiţăȘi dă-i fân şi lămâiţă,Iară mie dă-mi guriţă.Vălean în casă intra,Din plăcinte că mânca,Din vadra de vin că beaCu mândruţa se culca.Când a fost la miez de noapteVăleanul trăgea de moarte,Iară maică-sa plângeaȘi din gură suspina:-Eu ţi-am spus, maică, ţi-am spus,Mândrele capul ţi-au pus !Când ziua mi se zărea,Maică-sa se jeluiaȘi la capul lui plângea.Clopotele îI trăgeaCu sunet jalnic, duios,Că Vălean a fost frumos.Când era ziua în zori,Era-mpodobit cu flori,Cântă cucu sus pe crucePe Vălean la groapă-l duce,Pe Vălean trage ţărânăCântă cucul pe fântână,Cântă cucu pe crenguţeEl este plâns de mândruţe.

119 (Baladă culeasă de Răduț Ion, elev în clasa a VIII-a, în 1959 de la Răduț Eugenia, 58 ani, din Râca, şi publicată în Sînziana, pag. 44)

141

141

Cântecul lui Marin 120

Foaie verde lin - pelin,Pe deal, pe la Severin,Trece mama lui Marin,Cu cinzeci de boi bătrâniSă mi-i ducă la sultanCa să-i puie pe divan 121

Și să-l roage frumuşelSă-i dea pas lui Marinel ...Cum îi duse, cum îi dete, Pe Marin nu-l putu vede.

Foaie verde lin - pelin,Pe deal, pe la Severin, Trece tatăl lui Marin,Cu cincizeci de cârlăioare

122,Pintenoage 123 la picioare,Și le duse la sultan

Și le puse la divan.Cum le puse, cum le dete, Pe Marin nu-l putu vede.

Foaie verde lin - pelin,Pe deal, pe la Severin,Trece sora lui Marin,Cu sălbile licărindCu papucii lipăind.Intră la sultan în casăPuse sălbile pe masăȘi papucii pe fereastră ...Și la dragoste se luaseDe sultanul leşinase !

-Hai, Marine, gaic-acasă,La copii şi la nevastă,Dacă ţi-a fost mintea proastăȘi nevasta ticăloasă,De te-a dat legat de-acasă !

A. - 9.2 - Descântece 124

Descântec de deochi (1)

Fugi, deochi, dintre ochi,Din faţa obrazului,Din zgârciul nasului,Din inimă,Din boşogi,Din ficaţi,Din băierele inimii !Să iasă cu toate cuţitele,Cu toate junghiurile,Cu toate fiarele,

Cu toate răcelileDin 102 oase ...

Descântec de deochi (2)

- Ieşi, deochi turbat,ȘI te du în capul cui te-a dat !De-o fi deochiat de fete mariSă le cază părulSă rămână chele,Să râză lumea de ele;De-o fi deochiat de muiere,

120 Auzită de la I.M. Preoteasa, 1941121 Divan - (în Turcia) Consiliu cu atribuțiuni politice, administrative şI juruduce, alcătuit din sfetnicii tronului ăDLRMî122 cârlan (diminutiv cârlăior, -oară) - miel sau ied care a încetat să mai sugă, care a fost înțărcat; mânz sau cal la 3 ani ăDLRMî123 pintenog - (despre cai, rar despre alte animale) cu pete albe pe picioare ăDLRMî124 Culese de la Manda Ion Dincă, 86 ani, decedată în 1954

142

142

Să-i crape ţâţele,Să-i cure laptele ;De-o fi deochiat de bărbat,Să-i crape buzele,Să-i cure balele.Ieşi, deochi, dintre ochi,Din gene, Din sprâncene,Din lumina ochilor,Din faţa obrazului,Din zgârciul nasului, Din coşniţa gâtului,Din inimă, din ficaţi,Din rinichi,Și te du unde popa nu toată, Unde vaca nu zbiară,Unde câinii nu latră, Unde pasărea nu cântă,Că acolo sunt mese puse, Pahare puse.- Beţi şi ospătaţi

Și pe cutare îl lăsaţiCurat, luminat,Ca argintul strecurat,Cum mă-sa din pântece l-a lăsat ...

Descântec de junghi

Fugi, junghi înjunghietor,Că în cămaşa de fuiorTe-am îmbrăcat,Fugi, junghi înjunghietor,Că te îmbrac în cămaşa de fuior !Toate junghiurile le-am chematȘi ele rău s-au mâniat,De vârf s-au aplecatȘi din rădăcină s-au uscat.

143

143

15 - NOTE DUPă SCRIEREA MONOGRAFIEI :

Nota I - Extrase din Marele Dicţionar al României de George Lahovari, I. C. Brătianu şi Grigore

Tocilescu/ vol. 2, 1899, pagina 233 :

Râca-Veche, comună rurală în judeţul Teleorman, plasa Teleormanului, situată pe Valea Bucovului pe partea stângă la punctul unde se împreună valea cu vâlceaua numită a Purcarului.

Se învecineşte la N. cu comuna Bucovu-Adunaţi, la S-V cu cătunul Râca Nouă, la E. cu comuna Popeşti-Palanga şi la V. cu comuna Siliştea-Gumeşti.

Întinderea comunei şi a moşiilor de pe dânsa este cam de 820 ha. Sunt împroprietăriţi 8 locuitori pe 28 ha.

Are o populaţie de 769 locuitori, o şcoală frecventată de 55 elevi, o biserică în centrul comunei, deservită de trei preoţi şi doi cântăreţi.

Vite: 414 vite mari cornute, 80 cai, 1994 oi, 6 capre şI 226 porci.Bugetul comunei la venituri este de 6605 lei şi la cheltuieli de

4596 lei şi 15 bani.Se leagă la N. cu comuna Bucovu-Adunaţi cu o şosea vecinală şi

un pod peste apa Bucovului, iar cu comuna Siliştea-Gumeşti prin soseaua vecinală lungă de 6 Km.

Satul de astăzi Râca Veche este din cele mai vechi sate ale judeţului. Îl găsim trecut în lista satelor principale sub a treia domnie a lui Constantin Mavrocordat, făcând parte din plasa Mijlocul. Mai în urmă a trecut la plasa care poartă numirea Teleormanului.

Râca-Nouă, cătun pendinte de comuna Siliştea-Gumeşti, plasa Teleormanul, judeţul Teleorman cu o populaţie de 478 suflete.

Bucovu-Adunaţi şi-a luat numele de la apa Bucovului care începe din Humele şi trece prin comuna Bucov-Adunaţi şi Râca , străbate pădurea Bucov pe lângă Tătă-răştii de Sus, apoi se varsă în Teleorman pe gura văii dintre Udupu şi Tătărăştii de Sus.

Bucovu Adunaţi este comună rurală situată pe valea Bucovului la 66 km de Alexandria, 45 km de Roşiori şI 94 km de reşedinţa judeţului Turnu Măgurele.

Vecinătăţi: comuna Izvoru de sus, Strâmbeni, Râca.Cătunul Purcăreşti ţinea de comuna Popeşti.Are două cătune: Bucov şi Adunaţi-Betegi.Suprafaţa comunei cu moşia 1298 ha. Din care: 300 ha. aparţine

locuitorilor, 198 ha. plus 12 ha pădure aparţine lui I. Chiţu, 800 ha. teren arabil din care 250 ha. pădure este moşia satului care face parte din trupul Burdea-Căldăraru a Mitropoliei.

Populaţia 634 de suflete, 154 contribuabili, iar Betegii (Adunaţi) 291 suflete cu 60 de contribuabili.

Numărul vitelor : 2438 capete, 154 cai, 354 cornute mari, 1781 cornute mici şI 149 de porci.

Pământ nefertil, se cutivă cereale. Venitul comunei2742 lei şi 96 de bani.Cheltuieli2686 lei şi 98 bani. Are o şcoală mixtă cu un învăţător şI 20-30 de elevi. Biserica are un preot şi doi cântăreţi.

Nota II - Din notiţele învăţătorului Atanase Penescu.

Prima biserică despre care îşi amintesc bătrânii a fost de scândură de stejar tot pe locul unde este şi astăzi. În ea s-a slujit înainte de 1780 de către Popa Pistol.

După această biserică, locuitorii au adus o biserică de la munte, gata lucrată, pe la 1868, făcută cu alergătura preotului Pană Duhovnicul şi a lui Konstandin Militaru, ajutaţi de localnici. <Această biserică s-au zidit din nou prin îndemnarea şi alergătura preotului Pană Duhovnic şi a domnului Costandin Militaru şi cu ajutorul locuitorilor din această comună şi a altor preoţi ai noştri care cu cât au putut de au ajutat în zilele preaînălţatului nostru Prinţ Karol I şi a Preafericitului Mitropolit Nifon, anul 1868 August 29, Dumitrache Râculescu, zugrav.> Biserica era făcută în formă de corabie, având pictura în stil bizantin lucrată cu culori vegetale, lapte şi ouă. În biserică erau pictaţi Pană Duhovnicul cu fiul său. În partea stângă era zugrăvit ctitorul bisericii, Dumitrache Râculescu cu soţia în port naţional.

În 1912, s-a început construirea altei biserici care s-a terminat în 1923, iar cea veche s-a dărâmat în 1940 şi materialele au fost date satului Betegi să-şi facă şcoală. Pisania bisericii : <Această sfântă biserică cu hramul sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena s-a zidit din temelie cu ajutorul tuturor locuitorilor din această comună în zilele Preaiubitului nostru Rege Carol I şi s-a pictat în zilele gloriosului nostru Rege Ferdinand şi al I.P. S.S. Mitropolit Miron Cristea prin stăruinţa neobosită a preotului paroh Gheorghe M. Popescu, sfinţindu-se în anul 1923”.

III. AȘEZAREA GETO-DACICă DIN COMUNA RâCA 

Aşezarea geto-dacică din comuna Râca, aflată la SE comunei cam la şapte Km. pe Valea Bucovului şI Valea Teleormanului, la sud de pădurea Bucovului, nu a fost cercetată până acum decât parţial.

Descoperită de Cezar Boliac în anul 1858, în pelegrinările lui pe aceste meleaguri, adus probabil de subprefectul de Teleorman, poetul Al. Depărăţeanu, şI menţionată în <Getica> lui Vasile Pârvan la pagina 413 în <Harta cu aşezările geto-dacice în vârsta a doua a fierului (La Tene)>, în localitatea Tătărăşti pe pământurile moşierului Bellu, nu a fost cercetată în mod serios niciodată.

După ce pământurile lui Bellu au fost date, după reforma agrară de la 1864, locuitorilor din comuna Râca, aşezarea geto-dacică a trecut de această comună. În anul 1918-1919 loturile au fost date veteranilor de război care au luptat la Mărăşti şI Mărăşeşti. Aşa s-a făcut că loturile au intrat în posesia unei femei pe nume Gulinoaia, văduvă de război, loturile numindu-se loturile Gulinoaiei. Prin anul 1950 profesorul Atanasie Penescu din această comună, a adunat o serie întreagă de obiecte care au ieşit la suprafaţă în urma arăturilor adânci de toamnă şi a format cu ele un muzeu al satului prin anul 1965. Printre obiecte enumăr ceramică, cărămizi, pământ ars, vârfuri de săgeţi de fier, unelte rudimentare din silex şi fier, ciocane neolitice din piatră, râşniţe de grâu din piatră, etc. S-a ajuns la concluzia că acolo a fost o aşezare veche, dar a fost imposibil s-o datăm, din cauza lipsei cunoştinţelor de specialitate. După desfiinţarea comunei în 1967, muzeul satului, din neglijenţa autorităţilor, s-a desfiinţat şI acele obieste au dispărut, fie pe la diferiţi cetăţeni, fie au fost aruncate, iar atenţia asupra aşezării a dispărut din memoria sătenilor.

Între timp, prin anul 1975 o echipă formată din subsemnatul, Bădescu Marin, profesor de istorie din Câmpulung şi Popescu Victor, tehnician agronom, am făcut cercetări superficiale la faţa locului şi am ajuns la concluzia, studiind şi alte aşezări din împrejurimi şi făcând comparaţie

cu aceasta, cum ar fi fortificaţia de la Orbeasca, precum şi o cetate de mare întâindere, cu formă circulară , în apropiere de Silişte, tus trele puse cam în aceeaşI linie, ne-a dus la concluzia că este o aşezare geto- dacică din secolele al-IV-lea-al-III-lea â. de Hr. Menţionez că prin anul 1920 Nicolae Iorga, la invitaţia profesorului Penescu, a avut intenţia să facă o vizită la faţa locului, dar preocupat de cercetarea altei cetăţi medievale din satul Tătărăştii de sus, n-a mai avut timp să facă această vizită, amănând-o sine die.

Nemulţumit de nepăsarea istoricilor şi a organelor de cercetare competente, am făcut un articol la <Magazinul istoric> în care am arătat situaţia în care se găseau aceaste hituri. Redacţia <Magazinului istoric> a transmis Muzeului Judeţean Argeş nemulţumirea mea şi în primăvara anului 2006, câţiva cercetători au făcut o vizită la faţa locului, dar neavând fonduri, nu au început nicio cercetare.

De abia între 1-22 septembrie, acelaşi an, s-a deplasat o echipă de mai mulţi cercetători de la Muzeul Judeţean Argeş în fruntea căreia s-au aflat Spiridon Cristocea şi Dragoş Măndescu care au făcut săpături mai serioase şi au ajuns la următoarele concluzii:

  În perioada 1 - 22 septembrie 2006, MJ Argeş a efectuat o campanie de săpături arheologice preventive în comuna Râca, sat Râca, punctul Tudoria, jud. Argeş. Existenţa unui obiectiv arheologic în acest punct a fost semnalată încă din 1858, de către Cezar Bolliac. Cercetări mai recente ale profesorului Ion Ionescu din localitate, aveau ca rezultat descoperirea unor fragmente de cărămizi, ceramică, unelte, etc. În primăvara anului 2006 am efectuat în acel loc o primă recunoaştere de teren, care a confirmat justeţea semnalărilor anterioare, ocazie cu care am constatat şi permanenta degradare a sitului, cauzată de alunecările de teren. Situl se află amplasat la cca. 7 km SE de localitatea actuală Râca, pe un bot de terasă, deasupra văii Bucovului, afluent de pe partea dreaptă a Teleormanului, chiar pe graniţa dintre judeţele Argeş şi Teleorman. Poziţia este una dominantă, promontoriul respectiv fiind la cca. 40 m diferenţă de nivel faţă de lunca Bucovului. Pentru stabilirea caracterului sitului şi a încadrării sale cronologice şi culturale, am efectuat două secţiuni de 20 x 2 m orientate NV-SE. Adâncimea până la care s-a săpat a fost de maximum 1,5 m. Rezultatul principal a fost descoperirea unei cetăţi de la începutul epocii fierului (sec. IV-III a.Chr.) pe care o putem atribui geţilor, prima de acest fel descoperită până în prezent în judeţul Argeş. Cetatea a fost fortificată pe latura accesibilă dinspre V cu un şanţ lat de cca. 5 m şi adânc de 1,3 m, dublat de palisade din trunchiuri de lemn legate cu lut, pe care am surprins-o pe o lăţime de 2 m şi o înălţime de maximum 0,6 m, zona fiind expusă lucrărilor agricole intensive ce au dus in timp la distrugerea unei mari părţi a sitului şi la uniformizarea terenului. Stratigrafia este extrem de simplă şi nu ridică probleme deosebite: stratul actual vegetal, negru, cu o grosime maximă de numai 0,10-0,15 m, suprapune nemijlocit unicul nivel de locuire, reprezentat de un strat brun- cenuşos nu foarte consistent, cu mult pigment şi granule de chirpici ars la roşu, având o grosime de cca. 0,15 m, nedepăşind 0,20 m, mai consistent în apropierea palisadei. La rândul său, acest strat suprapune pe toată întinderea sa sterilul (humă ceuşiu-gălbuie), care începe, aşadar, deja de la -0,30-0,35 m. Cetatea a sfârşit în urma unui puternic incendiu, mărturie fiind bucăţile de lut ars la roşu din palisadu, împrăştiate de lucrările agricole actuale pe întreaga suprafaţă a platoului. Inventarul arheologic descoperit se compune din

fragmente ceramice autohtone la mână şi la roată, bucăţi mari de lipitură din palisadu ce păstrează urmele parilor pe care a fost aplicată, fusaiola sferică din lut, ţinte de fier, vârf de lance de fier, un fragment de lamelă de silex. Considerăm că obiectivul principal al campaniei din 2006, şi anume stabilirea caracterului şi cronologiei sitului, a fost îndeplinit, campaniile următoare trebuind să fie axate pe descoperirea unor gropi menajere/de provizii şi complexe de locuire. Dragoşi Măndescu (Archaeological Excavation Report, nr. cod 1822401. Sursa: Cronica cercetărilor din România. Editor: CIMEC) Internet.

16 - BIBLIOGRAFIE generala

1.-Carte de hotărnicie a moşiei numită <Rîca-Pasărea> din districtul şi plasa Teleorman, pendinte de comuna Bucov-Adunaţi, proprietate a domnului Ioan Chitu, domiciliat în Bucureşti, strada Speranţei nr. 28, operată de inginer hotarnic Constantin Lupescu din Bucureşti, strada 11 Iunie (Filaret) nr.9, pe baza ordonanţei de autorizaţiune a dl. preşedinte al Onor Tribunalul de Teleorman sub nr 8339 din 15 aprilie 1894.

2.-Carte de hotărnicie a terenurilor delimitate la 1864 locuitorilor din comuna Bucovu-Adunaţi, judeţul Teleorman, în moşia <Tătărăştii de sus> a defunctului Ștefan Belu, lucrare efectuată de Constantin P. Comăneanu inginer hotarnic din Piteşti, Piteşti, Tipogafia <Română> St. Voiculescu, 1916.

3.- Carte de hotărnicie a satului Porcăreşti4.- Dosar: Proiect - Organizarea teritoriului C.A.P. Rîca, 24-IX-

1970.5.- Marin Preda - Moromeţii, roman, 2 vol, Bucureşti, Ed. Cartea

Românească6.- Marian Ciobanu - Marin Preda - monografie sentimentală,

19987.- Almanahul judeţului Teleorman, 1923, 120 pag.8.- Monografiile comunelor din judeţul Teleorman, 1941, p. 49 -

51, 174 - 175.6.- Petre Stroescu, profesor pensionar - Teleormănenii prin

veacuri, 1933 7.- Oraşul Roşiorii de Vede, monografie.8.- Localităţile judeţului Argeş, 1971, p. 343 - 347

9.- Eparhia Râmnicului şi Argeşului, monografie. Apare cu arhiereasca binecuvântare a Prea Sfîntului Iosif, Episcopul Râmnicului şi Argeşului, I, 1976, Rîmnicu Vîlcea.

10.- G. Giuglea, M. Mocanu, O. Proca, G. |epelea - <Argeşul în lumina toponimiei”, în revista Argeşul, Piteştianul I, nr. 6, nov. 1966, p. 13.

11.- G. Giuglea, M. Homorodean - Correspondance italo - roumaines, Firenze, 1961.

12.- M. Gaster - <Nomenclatura topică a judeţului Vâlcea” în Buletinul Societăţii de geografie, 1885

13.- Pantele Georgescu - Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric, 1893.

14.- Candrea şi Adamescu - -Dicţionar..., 1935.15.- D. Frunzescu - Dicţionar topografic16.- Lahovari - Dicţionar ...17.- B. P. Hasdeu - Magnum Ettymologicum18.- Hirotoniile săvârşite în Eparhia Mitropoliei Ungro-Vlahiei între

anii 1834 - 1852, în ă19î. 19.- Revista generală bisericească, nr. 11 - 12 / 1971 şi nr. 1 - 2 /

1972.20.- Enciclopedia românească, 1936, 3 volume: <|ara>,

<Poporul>, <Judeţele>. 21.- Anuarul băncilor populare din România, 1901

22.- Istoria literaturii române, Editura Academiei, 196423.- Dionisie Fotino - Istoria..., Viena, 1818.24.- B. P. Hasdeu - Istoria critică a românilor, editura Minerva,

1984, 586 p.25.- B. P. Hasdeu - Originile agriculturii la români26.- Constantin C. Giurăscu - Istoria românilor, vol. II, Editura

Fundaţiilor, Bucureşti, 1946, p. 53327.- C. C. Giurăscu - Istoria românilor, Editura Știinţifică,

Bucureşti, 197428.- C. C. Giurăscu - <Constatări istorice, geagrafice,

economice şi stalistice pe temeiul hărţii ruse din 1835” în Principatele române la începutul secolului al XIX-lea, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1957.

29.- Dinu C. Giurăscu - Istoria ilustrată a românilor, p. 233 - 24230.- Constantin C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu - Istoria

românilor, vol. I, II, Bucureşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1976.31.- Stahl, Henri H.; Stahl, Paul H. - Civilizaţia vechilor sate

româneşti, Editura Știinţifică, Bucureşti, 1968. 32.- Comisia română de istorie militară, Centrul de studii

şi cercetări de istorie şi teorie militară - Istoria militară a poporului român, vol. I, Bucureşti, Editura Militară, 1984, 439 p

33.- Hurmuzachi - Documente, vol. I, p. 502 34.- Romulus Vuia - Tipuri de păstori la români, Editura

Academiei, 1964

35.- Gabriel Gheorghe - Getica, tom I, nr. 1-2 şi tom II, nr. 3-4, Bucureşti, 1992

36.- N. Miulescu - God’s Country, Milano, Editura Nagard, 197537.- Mircea Bujoreanu - Paranormal, 1999, nov., nr. 4438.- The Cambridge history of India - 1922, 8 vol.39.- Marija Gimbutas - Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, Ed.

Meridiane, 198740.- McKendrick - Pietrele Daciei vorbesc, Bucureşti, 197841.-Vasile Pârvan - Contribuţii epigrafice la istoria

creştinismului daco-român, Bucureşti, 1911, XVI ‡ 223 p. în 8°.42.- Iorgu Iordan - Toponimie românească, Bucureşti, 1963,

578 pag.43.- Ovid Densuşianu - Urme vechi de limbă în toponimia

românească, 1898.44.- I. A. Candrea - Introducere în studiul toponimiei cu privire

specială asupra toponimiei Olteniei şi Banatului (curs litografiat), 1927 - 1928

45.- G. Mihăilă - Imprumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1960

46.- Institutul de Lingvistică din Bucureşti - Dicţionarul limbii române moderne (abreviat, DLRM), Editura Academiei, 1958, 961 pag.

47.- Franz Joseph Sulzer - Geschichte des Transalpinischen Daciens Walachey, Moldau und Bessarabiens, Viena, 1781, vol. I

48.- Cartea eroilor din judeţul Argeş, Piteşti, 1984