UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LITERE

CATEDRA DE LITERATURĂ ROMÂNĂ

ŞTEFAN BĂNULESCU, MONOGRAFIE

TEZĂ DE DOCTORAT

REZUMAT

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC,

PROF. UNIV. DR. DUMITRU MICU

DOCTORAND,

FLAVIA ADRIANA ARDELEAN

2008

ARGUMENT

Puţini ar putea afirma că îl cunosc pe misteriosul scriitor Ştefan Bănulescu.

Prozatorul şi-a consolidat faima prin foarte rarele apariţii în public. El şi-a edificat opera

lent, cu obstinaţia perfectibilităţii specifică marilor prozatori, aceia care, străini de

ademenirile lumeşti provizorii, fac din artă o probă de viaţă sau de moarte. În fond,

scriitorul este un demiurg care îşi creează un cosmos concentrat, cu un regim de

funcţionare impus de legi imanente. Accentul cade pe originalitatea operei, înţeleasă ca

sistem imaginar autarhic asupra căruia dreptul său de proprietate vrea să fie structura.

În proza românească actuală, maniera de receptare şi transfigurare artistică a

realului impune personalităţi autentice de structuri diferite. Ştefan Bănulescu aşa cum

ni se relevă în Iarna Bărbaţilor, nu pretinde a inventa mitul, oniricul şi fantasticul, dar îşi

revendică ineditul utilizării lor în structuri epice originale.

Literatura lui Ştefan Bănulescu ne oferă unul din cele mai strălucite exemple

“metopice” contemporane. “Metopică” poate fi numită literatura nenumăratelor nivele şi

infranivele, mai mult sau mai puţin continue, dar alcătuind un discurs multietajat,

mozaicat şi stratificat.

Opera lui se caracterizează printr-un profund sentiment al locului. Cu puţine

excepţii, toate scrierile lui îşi au obârşia în locurile copilăriei: parcă fabuloasa câmpie a

Dunării, răbdătoare la excesele climei şi ale istoriei, şi transfigurată de imaginaţia

colectivă într-o sursă inepuizabilă de nenumărate mituri şi legende. Fie obiect de

dispută sau monedă de schimb în tratativele dintre marile puteri, deseori teatrul de

luptă, câmpia valahică a fost, de-a lungul secolelor, punctul de întâlnire al neamurilor şi

al civilizaţiilor, un carusel cosmopolit, din care Ştefan Bănulescu, scriitor original în

maniera lui Faulkner, a extras esenţa cea mai sublimă a artei sale.

Lumea lui Bănulescu este o lume apropiată nouă şi totuşi depărtată, aducând din

vremi străvechi legile ei; o lume trăind altfel; o lume existând din începuturi. O lume a

pădurilor, a apelor şi a regnurilor primordiale, în care pacea între om şi sălbăticiune

vorbeşte de înrudiri recunoscute, îşi trimite, în cărţile lui, emisari convinşi de valoarea

exemplară a existenţei lor.

Personajele caută ceva într-un spaţiu cotropit de veşnicie. Mari spaţii ale absenţei

înconjoară locurile: izolarea ar fi o lege a acestor colectivităţi ce, prin lipsă de legături cu

ceilalţi, poate conserva intactă o lume. Nuvelele acestei lumi fac istoria şi geografia

locurilor. În interiorul lor există o cronică, un letopiseţ rostit de personajul locului.

Tăcerile lungi ale lui Ştefan Bănulescu pot găsi o explicaţie, în factura însăşi a

scriitorului. Este un artist al filtrărilor încete, al atentelor cumpăniri, al conciziei şi

densificării supravegheat, negrăbit, migălind expresia, după cum se poate bănui.

Performanţa calitativă nu-l preocupă fiindcă a obţinut efecte de durată cu puţine pagini

şi publicând la intervale mari.

Lucrarea cuprinde:

ARGUMENT

INTRODUCERE

MOMENTUL LITERAR 1960 ŞI URMĂRILE LUI

CU ŞI DESPRE BĂNULESCU

BIOGRAFIE

BĂNULESCU SCRIITORUL

COSTUMBRISMUL

REPERE ALE FANTASTICULUI

SPAŢIU, TIMP ÎN NUVELE

CÂNTECE DE CÂMPIE

CARTEA MILIONARULUI SAU FEERIA BIZANTINĂ

SCRISORILE... 

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

MOMENTUL LITERAR 1960 ŞI URMĂRILE LUI

Perioada din istoria literaturii române postbelice următoare celei pecetluite de

Marin Preda prin sintagrama de larg răsunet, "obsedantul deceniu” (1948-1958) a

început printr-o, (potrivit unei denumiri incomplete) “ explozie lirică.” 1 “ Deceniul ” în

cauză a avut în realitate mai mult. Cercetătorul clujean Ion Istrate 2 îl întinde pe

aproape douăzeci de ani, între 1945 şi 1964. Fapt este că la sfârşitul deceniului al

şaselea se produce în litaratură un reviriment.

Cel mai clar indiciu în acest sens este înfiinţarea în 1960 la Editura pentru

literatură a unei colecţii, Luceafărul, rezervată debuturilor. Dar în cadrul ei n-au apărut

numai volume de versuri. În prima serie alături de noi poeţi (Nichita Stănescu, Cezar

Baltag, Ilie Constantin ş.a.) au văzut lumina şi primele cărţi ale tinerilor prozatori

Nicolae Velea şi Ştefan Bărbulescu.

O prezenţă dintre cele mai interesante ale prozei de după “obsedantul deceniu, este nu

numai în pleiada aşa zişilor “şaizecişti”, ci în mijlocul tuturor scriitorilor, de după război,

de povestiri, nuvele şi romane, este Ştefan Bănulescu.

Acestui autor, care face obiectul tezei noastre de doctorat, Eugen Negrici îi consacră, în

lucrarea citată, o caracterizare sintetică edificatoare :

“El debutează în 1960, cu volumul Drum în câmpie, nu altceva decât o mapă cu

peisaje misterioase de Bărăgan comentate poetic. Culegerea de nuvele publicată de

Ştefan Bănulescu, după cinci ani, cu titlul Iarna Bărbaţilor, anunţă refacerea completă a

legăturii întrerupte cu acea linie a prozei interbelice româneşti reprezentată de Vasile

Voiculescu şi Mircea Eliade. Împingând, ca aceştia realul în fabulos, autorul se

sustrage- primul şi într-o măsură mai mare decât oricare dintre scriitori generaţiei sale-

de la cronologia obiectivă, de la cadrul socio- istoric şi de la geografia reală.

Dintre nuvele, câteva Mistreţii erau blânzi, Dropia abandonau timpul istoric şi

cadrul spaţial concret, răpindu-l pe cititor, spre a-l transporta într-o lume arhe-tipală

populată de fantasme şi de figurile mitologiei locale. Întâmplări de basm invadează pe

neaşteptate realul şi îl preschimbă într-un tărâm misterios, de vis. Autorul nu făcea, în

fond decât să imagineze şi să compună- analogic, în spiritul şi pe schema narativă a

credinţelor populare, a eresurilor şi a legendelor, ori să prelungească şi să dezvolte firul

narativ al acestora mai departe, în zona himericului şi a irealităţii magice”.

Cu privire la romanul Cartea de la Metropolis (primul volum, Cartea

milionarului), Eugen Negrici scrie, între altele “ Dacă, în povestiri, un ţinut care era

preschimbat pe neştiute într-unul fabulos, aici unui ţinut himeric şi atemporal i se dăruie-

precum magicului. Macondo- temeinicia realităţii palpabile. Cu minuţie swiftiană şi

seriozitate urmuziană, sunt descrise obiceiuri vechi şi ciudate ale locului. Unele (cum ar

fi cele legate de Bobotează şi de recuperarea crucii) sunt practicate întrucâtva altfel

decât astăzi. Amestecul de cruzime şi generozitate le divulgă lăcomia şi arhaicitatea

(…)” 18 (…) În faza în care a fost lăsat, romanul arată ca un bazar de ciudăţenii şi

miracole printre care circulă ca într-un alt Isarlâk numeroase peisaje pitoreşti”. 19

Concluziv exegezul zice :

“(…) străduindu-se să păstreze în relatare un soi de răceală swiftiană, autorul

descoperă că scrisul său dedicat crepusculului unei lumi produce de la sine şi efecte

lirice. În ansamblu, însă, se poate spune că Ştefan Bănulescu se numără printre cei

puţini, foarte puţini prozatori români care au izbutit să plăsmuiască o lume”. 20

În cele ce urmează, ne propunem să exemplificăm prin analizarea tuturor cărţilor

lui Ştefan Bănulescu aceste observaţii, asociate cu acelea ale altor critici.

CU ŞI DESPRE BĂNULESCU

BIOGRAFIEPentru facilitarea traversării operei bănulesciene, poate, e oportun de menţionat câteva

date biografice. La 8 septembrie 1926, în satul dunărean de câmpie Făcăeni, s-a

născut Ştefan Bănulescu, al optulea fiu dintre cei unsprezece ai plugarilor Ion şi Elena

Bănulescu. O evocare a primilor ani, a ambianţei de familie, a universului uman şi a

locurilor natale, este ciclul Elegii la sfârşit de secol din volumul Un regat imaginar, ciclu

ce include bucăţile Locuri misterioase, Şlepul, Troienele, Moara lui Fuierea, Tabăra,

din capitolul Călăreţul de Argint. 1

În perioada 1938-l945, adolescentul Ştefan urmează şi absolvă Liceul teoretic Ştirbei –

Vodă, secţia latină.

1948-l952, urmează şi absolvă Facultatea de Filologie din Bucureşti, având ca profesori

pe George Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur.

Desfasoară în perioada 1949-l962 o intensă activitate publicistică. Debutase în anul

l949, în revista Viaţa Românească, cu un eseu despre nuvelistica lui Gogol.

Frecventează Şcoala de literatură Mihai Eminescu între 1950-1951, avându-i colegi pe:

Dumitru Mircea, Dumitru Micu, Georgeta Horodincă, Ilie Purcaru, Simion Damian.

Desfasoară în perioada 1949-l962 o intensă activitate publicistică.

După şcoala de literatură, în intervalul 1954-l959, se angajează redactor la revista

“Gazeta Literară” de sub direcţia prozatorului Zaharia Stancu.

Debutează editorial 1960 în cu volumul de reportaje ”Drum în câmpie”, prezentat de

Eusebiu Camilar.

Începe, în intervalul 1963-l964, publicarea nuvelelor sale în periodice: Gazeta Literară

şi Luceafărul; apar, în ordinea tipăririi: Mistreţii erau blânzi, Dropia, Gaudeamus, Masa

cu oglinzi, Satul de lut, Vară şi viscol.

La vârsta de 39 de ani, prin 1965, îi apare la Editura Pentru Literatură volumul de

nuvele Iarna Bărbaţilor apreciat cu premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor.

Primeste, în 1966, o bursa la Universitatea din Urbino. Un an mai târzu, în 1967, se

reeditează la E.P.L., ediţia a doua a volumului

Iarna Bărbaţilor.

1968, apare, la E.P.L., volumul de poeme Cântece de Câmpie

Este redactor-şef la revista literară Luceafărul, în perioada 1968-l97l. .

Devine bursier la Universitatea din Iowa City, Internaţional Writing Program, în 197l.

Publică în revistele România Literară şi Familia, prin 1973-1975, seria de eseuri ce

vor întregi volumul Scrisori din Provincia de Sud-Est.

Apare, la Editura Albatros, în 1976, volumul de eseuri Scrisori din Provincia de Sud-

Est. (Premiul Uniunii Scriitorilor).

Anul 1977, marchează tiparirea la Editura Eminescu, a romanul Cartea de la

Metopolis, întâiul volum din ciclul Cartea Milionarului proiectată în patru părţi: Cartea

de la Metopolis, Cartea Dicomesiei, Sfârşit la Metopolis şi Epilog în oraşul

Mavrocordat, ultimele două neapărute.

La Editura Eminescu se tipăreşte, în 1979, ediţia a patra definitivă, a volumului de

nuvele Iarna Bărbaţilor, cu un cuvânt înainte al autorului şi un addendum cuprinzând

poemele Cântece de Câmpie (pentru a sublinia universul unitar al “Cântecelor “ cu

cel al nuvelelor).

Costumbrismul

Costumbrismul este un curent literar manifestat în cultura spaniolă, care urmărea

redarea condiţiilor de viaţă şi a moravurilor.

Scrierile costumbriste sunt schiţe pitoreşti, cu intenţie satirică sau pur şi simplu narativă,

oglindă a moravurilor şi obiceiurilor sau imagine a viciilor, având de la primele

manifestări, accente romantice, prin vibraţia coloristică, prin mişcarea şi conţinutul

istoric. Ele se împletesc cu o veche tradiţie naţională, în primul rând cu proza picarescă

în ultima sa etapă, când incepe sa făţuiască o anumită viziune amară a relelor de care

suferea patria, cu o linie de preocupări sociale care vine din Alemán, Cervantes si

Quevedo. Uneori această literatură costumbristă nu are pretenţii mai profunde decât

aceea de a smulge vieţii spaniole câteva scene fixate in acva forte (Estébanez

Calderόn), alteori de a critica prin grimasa unei glume caracterul spaniol sau de a

desemna, prin intermediul câtorva schiţe, un tablou istoric de ansamblu (Mesonero).

Câmpia magică bănulesciană vădeşte urme ale costumbrismului, dar nu ramăne doar la

pitorescul locului, ci pluteşte în zările fantasticului, ale fabulosului.

Povestirile lui Ştefan Bănulescu ne reîntorc spre o realitate umană şi socială, lumea

satelor din câmpia munteană, cuprinzând şi fâşia Dunării cu bălţile ei, Delta, pe care

literatura română a explorat-o, de la Odobescu şi Duiliu Zanfirescu la Panait Istrati şi

Gala Galaction spre a ajunge la Zaharia Stancu, Marin Preda, Fănuş Neagu; pe de altă

parte însă un puternic creator de atmosferă în descendenţă sadoveniană, asimilând

datele unui loc spiritual intrat în literatură sub semnul exoticului şi pitorescului. Invenţia

epică e subordonata obsesiei prime, a formei dintr-o perspectivă insolită:

înmormântarea unui copil primăvara, în delta acoperită de ape, vânătoarea de dropii, în

câmpie, întoarcerea unui dezertor, în timpul razboiului, în satul natal; viaţa într-un oraş

de provincie în preajma insurecţiei; biografia şi moartea unui topometrist.

Proiecţia în fabulos ţine de arta sugestiei, elementele de ruptură logică sunt relativ

puţine. Arta dozării efectelor menţine un val de idealitate. Universul prozei se impune

prin precizia detaliilor, pregnanţa halucinantă a conturelor, analoagă percepţiei onirice

suprarealiste.

Lumea bănulesciană e situată în roman la porţile orientului, e o lume de ţărani,

negustori, legendele ei vorbesc de aur şi bani; e o lume eterogenă: români, greci, turci,

slavi. Cartea se vrea roman istoric, dar capătă accente de comic.

Prin Câmpia Dicomesiei defineşte un spaţiu unic în literatura română, ca şi

Yoknapatawpha lui William Faulkner. Miraculosul fuzionează cu feericul, lumea însă îsi

păstrează aparenţa realităţii. Realismul halucinant, magic trimite la formula prozatorului

sud-american Garcia Marquez (Un veac de singurătate).

Raportul stilistic Ştefan Bănulescu- Fănuş Neagu în proză se regăseşte, prin analogie,

în cel dintre Ioan Alexandru şi Ion Gheorghe în poezie.

Repere ale fantasticului

Ştefan Bănulescu se angajează în confruntări decisive ale unei lumi aparent exterioare

fluxului precipitat al istoriei, circumscrisă între nişte coordonate de viaţă împietrite de

timp, de o vialitate eroic-primitivă, cu unghiul de vedere al epocii contemporane, din

perspectiva unei lucidităţi afective. Creator de atmosferă exotic mitică, scriitorul

închipuie un gen de parabole şi de legendă, de structură modernă

Seva prozei lui Ştefan Bănulescu e arhaitatea, sugestia vechimii: mitizarea, estetizarea

şi magia- caracteristice literaturii Sudului, în speţă celei sud-americane. Vremuri

îndepărtate colorează timpul povestirii. Ştefan Bănulescu, scriitor care a deschis un

drum nou, instruieşte asupra faptului că fantastic nu înseamnă fantasmagorie. Spiritul

său de observaţie dezvăluie miracolul latent al realităţii

Spatiu şi timp in nuvele

Mistreţii erau blânzi, acest poem diluvial, dă măsura talentului remarcabil al autorului:

forţă de evocare, simţ al dramaticului, ştiinţa de a infiltra fantasticul în cotidian şi de a

refracta realul în halucinant, stăpânirea expresiei.

Materia e în stare de convulsie, în faţa ei efortul uman pare neînsemnat. Condrat

caută un petec de pământ, pentru a-şi îngropa fiul, dar, sub năvala apelor nu se mai

găseşte nici măcar atât pământ cât îi trebuie unui om, după cum ne încredinţa Tolstoi.

Revărsarea apelor ne creează imaginea unui diluviu, o variantă autohtonă a

mitului biblic la potopului, ce se desfăşoară în ţinuturile Deltei, într-o comunitate de

pescari. Spaţiul fictiv al nuvelei cuprinde două zone simbolic distincte: pădurea, înecată

în ape, cu stejarii prăbuşiţi, este un spaţiu de coşmar şi căutarea se transformă în

rătăcire. Spaţiul opus ca valoare este acela al comunităţii umane, singurul în care se

poate găsi stabilitatea, certitudinea, “pământul”. Ritualul înmormântării se va săvârşi pe

pământ, coşciugul va fi aşezat sub scândurile cancelariei şcolii. Acest ritual aminteşte

de punerea în mormânt a fiilor de domnitori. Trupul copilului va cimenta, de acum

încolo, colectivitatea umană, iar şcoala capătă “sfinţire” în calitate de centru al unei lumi

noi, supravieţuitoare potopului.

Dropia

Dropia este o povestire aproape fantastică. Ezitând un moment între explicaţia realistă

a faptelor neobişnuite şi cea de ordin fantastic, prozatorul alege în cele din urmă pe cea

realistă. Un realism în care magicul, straniul intră şi dispar firesc şi pe neobservate.

Decorul este stepa cu poezia sălbatică a ierburilor în care se scaldă în zori fetele, şi cu

oamenii ei iuţi, ascunşi, cu vorba în dungă, ceremonioasă, ambiguă. Scenariul este

acela al unei povestiri realiste, cu numeroase semne, însă care ne fac să părăsim

planul realului. E vorba de călătoria unui convoi pe timp de noapte, când oamenii nu se

văd la faţă, la dropie, un loc bogat în fâneţuri, cu porumb înalt, galben, ce străluceşte ca

soarele, ţinta obsesivă spre care se îndreaptă convoiul de călăreţi, ca spre un alt

pământ al făgăduinţei. Dropia expusă sub forma unei parabole avertizează asupra

imposibilităţii atingerii unui ţel care este din specia mirajului. Simbol al frumuseţii

evanescente, intangibilă, Dropia fascinează prin ceea ce are inelucidabil, profund tainic,

întreţinând neadormită în suflete dorinţa luării în stăpânire. E o metaforă a creaţiei

văzută ca năzuinţă perpetuă către un ideal de perfecţiune. A-l atinge în absolut, rămâne

o iluzie, iluzie fertilă, întrucât menţine activă în creator dorinţa desăvârşirii

Vară şi viscol

Un efect apreciabil decurge din proiectarea situaţiilor războiului în mijlocul acestei lumi

mitice, din sinteza de vrajă folclorică şi coşmar modern. Pe un ton sec, detaşat, lipsit de

mirare şi de pasiune, însă cu o secretă nelinişte, suntem introduşi în zona de catastrofă.

Un soldat român, pe care nemţii l-au dat dezertor şi pe care ai săi îl cred mort, se

întoarce pe drumuri ocolite, numai de el ştiute, în sat. Înfometat şi însetat, se

ospătează cu resturile de carne rămase de la propriu-i priveghi. Scriitorul nu omite să

descrie ritualul preparării bucatelor pentru pomană. Nuvela are o largă respiraţie epică.

Legătura cu lumea legendelor îi imprimă o notă de ireal. Procedeul este sadovenian,

autorul acordă sensuri eroice vieţii din aceste aşezări înconjurate de sălbăticie,

propunând ca exponenţi ai colectivităţii umane caractere puternice şi rezistente.

Masa cu Oglinzi începe prin căutarea Oraşului: e un oraş care “ nu se vede şi nu se

aude”, un oraş “ care nu-şi anunţă prin nimic aşezarea”. În căutarea lui, vocile străbat

un şes monoton. Oraşul este întâi descoperit printr-un articol de jurnal; reportajul

despre oraş reprezintă o a doua grefă, inserată în text, ea reprezintă primul comentariu

asupra oraşului. Relatarea jurnalistului e un letopiseţ degradat prin oratorie. E un botez

şi o Renaştere în numele acestei religii a Câmpiei. Cei trei ajung într-o staţie şi totul e

doar o amânare.

Oraşul începe să presimtă marile evenimente ce vor urma. Pe “drumul subţire”

încep să se scurgă armatele trecând spre celălalt front, “întreprinzătorii” se grăbesc să

aranjeze comercianţii cu grâne, cu pământ, cât durează clipa derutei.

Mişcarea îi antrenează pe toţi: ţăranii din preajma oraşului, femeile lor,

moldovenii rătăciţi, se unesc spre a-şi împărţi recolta strânsă de ei pe moşia lui

Silvestru, unul din proprietarii câmpiei. Grupurile se strâng laolaltă, tot mai compacte,

ameninţătoare, fără a-şi trăda intenţiile, sub această mască a observaţiei se simte

clocotul mâniei pedepsitoare.

Cântece de câmpie

Cântece-le de Câmpie ar fi un mic codice care ar cuprinde documentele lirice ale

teritoriului sever pe care se desfăşoară proza din Iarna bărbaţilor (după cum ele

cuprind în germene şi imagini transmise mult timp după aceea, la o altă măsură,

dimensiunilor teritoriului imaginar din Cartea Milionarului)”. Cântecele de câmpie

formează un corp comun cu nuvelele, ceea ce explică dorinţa lui Bănulescu de a fi

editate în acelaşi volum, ele îşi răspund, se interferează, iar ecourile poeziei radiază

prin proză. Printr-o metaforă absolută, Ştefan Bănulescu transformă universul rural într-

un straniu peisaj mental, lipsit de reperele trecutului prin acţiunea distrugătoare a

timpului. Forma versurilor nu obturează modernitatea lor.

Am putea conchide afirmând că aceste Cântece conturează psihologia frustraţiei.

Frustraţia e un fenomen de dezechilibru mai ales afectiv emoţional al personalităţii ca

urmare a nerealizării unei dorinţe, a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a

deprivării subiectului de ceva ce îi aparţine. Fenomenul se naşte numai în cadrul unui

raport social, în condiţiile prezenţei unui conflict motivaţional. Ştefan Bănulescu

foloseşte comunicarea nonviolentă pe care Constantin Noica o numea “cuminecare”.

Se concentrează asupra valorilor şi nevoilor general umane şi încurajează folosirea

unui limbaj care sporeşte bunăvoinţa şi nu generează resentimente. Comunicarea

nonviolentă pleacă de la premisa că îmbogăţirea vieţii e cea mai satisfacatoare

motivaţie a acţiunilor umane, spre deosebire de frică, învinovăţire sau ruşine. Pune

accentul pe asumarea responsabilităţii alegerilor şi îmbunătăţirea calităţii relaţiilor ca

scop prioritar.

Cartea milionarului sau Feeria Bizantină

Cartea milionarului este de o frapantă originalitate, aici prozatorul încearcă, mai mult ca

oriunde, să configureze o mitologie a Bărăganului. Ştefan Bănulescu îşi crează un ţinut

imaginar, ca şi Yocknapatawpha lui Faulkuer, pe care şi l-a luat, în posesiune,

anexându-l geografiei literare. Miraculosul fuzionează cu feericul, lumea mitică evocată

îşi păstrează, intactă, aparenţa realităţii. Romanul trimite, prin realismul său halucinant,

magic, fantastic, la proza sud-americană, mai cu seamă la Un veac de singurătate

romanul lui Gabriel Garcia Marques. Geografiei imaginare de acolo îi corespunde o

geografie reală, ale cărei repere pot fi stabilite pe hartă. După toate probabilităţile,

Metopolisul ar corespunde, pe hartă, Cernavodei, Mavrocordat- Călăraşilor, Cetatea de

Lână- Hârşovei, Insula Cailor- Bălţii Ialomiţei, Câmpia Dicomesiei- Extremităţii de sud-

est a Câmpiei Bărăganului. Lumea romanului se caractzerizează prin cosmopolitism,

printr-un întreg conglomerat etnic. Lumea aceasta compozită, la înălţarea căreia

anecdotica realului va fi având partea ei de contribuţie, dar în care accentul cade pe

antefăcut, este în chipul cel mai evident o creaţie paralelă cu cea născută din “mimesis”,

prezentând particularitatea că stilistic e beneficiara unei duble interveniri la niveluri

distincte. Cel de-al doilea nivel este cel poetic-fabulos şi se iveşte, paradoxal, în

prelungirea cristalizărilor consecvent şi accentuat parodice, infirmând credinţa că

acestea din urmă par puţin prielnice ecloziuni poematice.

Scrisori…

Scrisorile provinciale dezarmează prin umilirea titlului şi impresionează prin suma de

ironii pe care o propun. Primul text anunţă ca oamenii s-au dezobişnuit să trimită

scrisori, nu din lipsă de timp, ci din lenea de a gândi. Provincialii au timp de gândire, ei

situându-se la limita cu modernitatea, sunt capabili să iubească civilizaţia devenită

acum minoră a epistolei. Preotul cu vocaţia trădată, artistul umil devin personaje

obsedante ale Scrisorilor. Absenţa scrisului înseamnă alienare, cel care scrie e un ne-

alienat, dar mijlocul e desuet şi dovedeşte lipsa de aderenţa la vocea timpului .

Scrisorile refac drumul pierdut, calea către tiparele esentiale ale literaturii, prin

modernizare. Pledoaria lui Ştefan Bănulescu pentru clasici e acum şi mai evidentă.

Scrisorile provinciale operează cu insistenţă răsturnarea de planuri: realitatea prozei

este ficţiunea, el scrie despre prozatori ca despre niste personaje ale unor întâmplări ce

devin literatură, ele devin substantive comune, cuvinte ce pun stăpânire definitivă pe

lume. Ele descompun mecanismele literaturii, disecă organismul scrierii. Ca în

poveştile de demult, vecinul, prietenul sau colegul provoacă reflecţia ce alcătuieşte

schiţa în cauză.

El atacă pur şi simplu problema. Agresivitatea contrastează asertivităţii care ar exprima

emoţiile negative, fără a stânjeni sau ataca pe celălalt. Vizitatorii se comportă ca

suporteri în clauze diferite, se războiesc între ei cu povestiri, de unde şi subtitlul

adăugat ediţiei din 1994: O bătălie cu povestiri.

CONCLUZII

Ştefan Bănulescu năzuieşte să propună “o lume a sa”, coerentă şi organică, o

viziune personală, în care întregul îşi subordonează părţile fără a le altera identitatea,

textele din Iarna Bărbaţilor reprezentând câteva elemente, primele pietre de temelie

dintr-un “ univers unic”. El are forţa ridicării la esenţial. Construind, sacrifică detaliul în

sine, efectul de amănunt, culoarea, în favoarea întregului. Prozele sale, urmând o linie

concisă, exactă a frazării, sunt expresive ca structuri globale, atestând o compoziţie

bine închegată, o viziune coerentă.

În afara călătoriilor spre un loc intangibil, există la Bănulescu şi alte ieşiri de

aceeaşi factură, care au rostul de a crea un original efect de tensiune artistică. În

nuvele, toată lumea vorbeşte pe un fond adânc de incomunicare. Abundenţa vorbirii nu

lămureşte nimic, ea sporeşte necunoscutul. Făpturi de genul acestora sunt personajele

creatoare de folclor. “Mintea îi umblă cu basme şi când se scoală basme pe gură îi ies

sub formă de cântec”, se spune despre un personaj din Dropia, care vorbeşte aiurea.

Fiecare aşezare îşi are tradiţia sa stranie. Fiecare personaj îşi are istoria sa. Se

situează pe pragul unei lumi ce dă o curioasă impresie de vechime. Obiceiurile şi

ritualurile sunt arhaice. Civilizaţia modernă a pătruns numai în primele ei straturi,

neizbutind a-i scoate pe oameni de lângă pământ, din izolare. Străinul care încearcă să

cunoască această lume trece din perplexitate în perplexitate. Socialmente, aşezările

sunt compuse din neamuri succesive şi împerecheate, care şi-au păstrat identitatea ca

în Biblie. Oamenii au în schimb porecle, sub care numele adevărate se ascund.

Numele de locuri sunt metafore obscure pentru neiniţiaţi. Timpul constă într-o repetare

insidioasă, ca şi cum n-ar curge, înainte, ci s-ar roti în cerc. De la un punct încolo, nu

mai ştii în ce moment te afli, şi asta în pofida relativei unităţi temporale a naraţiunilor.

Ştefan Bănulescu are un acut simţ al situaţiilor dramatice rurale, pe un fond

luxuriant, ţesut din elemente de natură uşor exotice, ce par uneori a descinde direct din

legendă, într-o desfăşurare de apocaliptică amploare socială ori naturală, capabilă să

trezească rezonanţe dintre cele mai grave, până la tragism.

Autorul Iernii Bărbaţilor ni se revelă ca un prozator de invenţie şi viziune. În

Mistreţii erau blânzi şi Dropia, poetul Bănulescu transformă facturile interne ale

poemelor sale din una în alta, de o vie culoare de epocă. O umanitate ultragiată de

război şi de stihiile naturii constituie obiectul principal şi aproape unic al prozelor sale:

umanitatea sătească pusă în faţa marilor catastrofe, comportarea acesteia în timpul

dezlănţuirilor naturii.

Mobilul dramatic e determinat de existenţa zbuciumată a eroilor, care vin în

contact cu flagelul dezlănţuirilor naturale, dar mai ales sociale, în primul rând războiul.

Oamenii sunt scoşi din ritmul normal al vieţii şi obligaţi la o condiţie umană, tragică,

variabilă în funcţie de realitatea dată. În Satul de lut, Vară şi viscol, Masa cu oglinzi şi

Gaudeamus, războiul ocupă un loc central, motivele dramatice ale desfăşurării epice se

profilează pe canavaua marilor conflagraţii mondiale.

Fantasticul utilizat în conturarea unor destine copleşitoare se resoarbe, lăsând

mai mult spaţiu descrierilor şi observaţiilor realiste. Persistă o irizare boreală, policromă.

Dacă mai înainte era folosit gros planul vizionar, acum e folosit cel psihologic real.

Stilul litotei, care spune mai puţin pentru a înţelege mai mult este utilizat şi de

Bănulescu. Arta sugestiei e făcută din nuanţe intermediare, din semitonuri. Artă de loc

discursivă, care arată, nu vorbeşte. În nuvele, unde cuvântul este esenţial; aici mitul,

fabula, epicul sunt privite şi prezentate ca fapte de limbaj, sobrietatea îl apără totuşi, pe

narator de tentaţia de a-şi afla voluptăţi în verbul pur. E o proză a economiei verbale.

Deşi s-ar părea că însăşi preocuparea obsesivă pentru “golirea” de existenţă să fie mai

curând urmarea unei propensiuni stilistic- narative decât a căutării unor tâlcuri

existenţiale, totuşi, ciocnirea atentă a cuvintelor nu-l reduce pe artist la sclavia verbului.

Printre cuvinte nerostite, printre sugestii şi tâlcuri, găsim personajele care caută ceva,

dar fără mare convingere. Itinerarul lor este clar, drumul lor este destul de bine

însemnat în hărţile locurilor. Chiar dacă ei nu îl ştiu, cineva îl ştie. Sunt într-o lume

străină, dar niciodată duşmană.

Apogeul artei povestitorului este înscris evident, de Cartea de la Metopolis în care se

înfaptuieşte rotunjirea motivelor şi atmosferei din nuvele. Este, în acelaşi timp, şi

altceva. Universul nu mai este privit exact prin aceeaşi prismă. El include partitura

străinului, ce are drept rezultat accentuarea viziunii cosmice. Romanul indică

despărţirea afectivă a autorului de spaţiul moral care l-a consacrat. Aici străinul nu mai

este numai un personaj, ci autorul însuşi. Piesa O feerie bizantină prinde şi ilustrează

foarte bine mania de a trece totul în stereotipie. Arta bizantină a schematizării, a

raportării la canon şi a formulei fixe devine normă existenţială la Metopolis. Poreclele

sau onomastica generică înnobilează personajul într-un tipar .

Cartea Milionarului e povestea unei lumi absente, din care n-a mai rămas decât

amintirea acestei absenţe. Romanul lui Ştefan Bănulescu poate fi considerat produsul

unui rafinat sofism magic: voind să descifreze un mister al realului, el afirmă un mister al

ficţiunii, căci fabulaţia proliferantă inventează o lume absentă, nu descoperindu-i

originea, ci suprimând-o. Romanul se întoarce asupra sa, devenind, din poveste a unei

lumi, cartea unei poveşti, in opinia Monicăi Spiridon. Darul său special de prozator este

probat prin arta lui înceată, fraza ceremonioasă, limba păstoasă şi aluzivă. Protocolul

este complicat şi frazele aproape ermetice, trimiţind ca în povestirile lui Voiculescu la

practici magice.

Ştefan Bănulescu este povestitorul, omul serbărilor, al sărbătorilor, al unei lumi

capabile de a se purifica prin evocarea în teritoriul gratuităţii. Inventându-şi acest

teritoriu el rămâne, consecvent, în literatură.

BIBLIOGRAFIE

1. Ardeleanu Virgil, Însemnări despre proză, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1966.

2. Balotă Nicolae, Universul prozei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976.

3. Băban Adriana, Consiliere educatională, Editura Ardealul, Cluj-Napoca, 2001.

4. Bălu Ion, Ioan Alexandru, monografie, Editura Aula, 2001

5. Bănulescu Ştefan, Un regat imaginar, Editura Allfa, 1997.

6. Bănulescu Ştefan, Scrisori din provincia de sud- est dau o batalie cu povestiri,

Editura Nemira, Bucureşti, 1994

7. Bănulescu Ştefan, Cartea de la Metopolis, Editura Albatros, Editura Universal Dalsi,

Bucureşti, 1996

8. Bănulescu Ştefan, Opere, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005

9. Bănulescu Ştefan, Elegii la sfârsit de secol, Editura Allfa, Bucureşti, 1999

10.Chabas Juan, Istoria literaturii spaniole, Editura Univers, Bucureşti, 1971,

11.Cartojan Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Editura Fundaţiilor Regale,

Bucureşti, 194o.

12.Călinescu George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura

Minerva, Bucureşti, 1982.

13.Ciobanu Nicolae, Nuvela şi povestirea contemporană, Editura pentru literatură,

Bucureşti, 1967.

14.Ciocârlie Livius, Eseuri critice, Editura Facla, Timişoara, 1983,

15.Cristea Valeriu, Domeniul criticii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975.

16.Cubleşan Constantin, Miniaturi critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967.

17.Dimisianu Gabriel, Nouă prozatori, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.

18.Dimisianu, Prozatori de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1970

19. Idem, Schiţe de critică, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966.

20.Dan Sergiu Pavel, Proza fantastică românească, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.

21.Gheorghe Ion, Proba logosului, Editura Minerva, Bucureşti, 1979,

22.Ghidirmic Ovidiu, Proza românească şi vocaţia originalităţii, Editura Scrisul

Românesc, Craiova, 1985.

23.Gorcea Petru Mihai, Structură şi mit în proza contemporană, Editura Cartea

Românească, Bucureşti,1982.

24.Horodincă Georgeta, Ştefan Bănulescu sau ipotezele scrisului,Editura DU Syle,

Bucureşti, 2002.

25. Ilisei Grigore, Ştefan Bănulescu – O lungă spovedanie, în România Literară nr.40-

41, 1998.

26. Istrate Ion, Romanul “obsedantului deceniu” (1945-1964). O radiografie alfabetică,

Editura Diamondia, Cluj –Napoca 1985.

27.Manolescu Nicolae, Arca lui Noe, Volumul III, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

28.Mănzat Ion, Istoria psihologiei universale, Editura Univers encyclopedic,Bucureşti,

2007.

29.Micu Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, Editura Iriana, Bucureşti, 1996.

30. Micu Dumitru, Periplu, Editura Cartea Românească,1974

31. Idem, Literatura română în secolul al XX-lea, Editura Fundaţiei Culturale Române,

Bucureşti, 2000.

32.Neagu Fănuş, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976

33. Idem, Povestiri din drumul Brăilei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1989

34. Idem, Fântâna, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1974

35. Idem, Scaunul singurătaţii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991

36. Idem, Insomnii de mătase, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981

37. Idem, Îngerul a strigat, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 1970

38. Idem, În văpaia lunii, Editura Minerva, Bucureşti, 1971

39.Negoiţescu Ion, Sciitori moderni, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1966.

40.Negrici Eugen, Literatura română sub comunism, Proza, Editura Fundaţiei Pro,

Bucureşti, 2002.

41.Odobescu Al., Pseudo-kinegeticos, în Opere complete, vol I, Editura Minerva, 1986

42.Oprea Alexandru -Mişcarea prozei, E.P.L.. 1967

43.Păunescu Adrian, Sub semnul întrebării, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

1979.

44.Popa Marian, Dicţionar de literatură română contemporană, Editura Albatros,

Bucureşti, 1971.

45. Idem, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Fundaţia Luceafărul, 2001,

46.Raicu Lucian, Structuri literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973.

47.Regman Cornel , Explorări în actualitatea imediată, Editura Eminescu, Bucureşti,

1978.

48.Rusu M. N., Utopica, E. P. L. 1969, Bucureşti.

49.Simion Eugen, Scriitori români de azi , Ediţia a- III-a revăzută şi completată, Editura

Cartea Românească, Bucureşti,1978.

50.Simuţ Ion, Incurşiuni în literatura actuală, Editura Cogito, Oradea,1994.

51. Idem, Revizuiri, Editura Fundaţiilor Culturale Române, Bucureşti 1995,

52.Spiridon Monica, Melancolia descendenţei, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

1989.

53. Idem, Ştefan Bănulescu, monografie, Editura Aula, Bucuresti, 2000

54.Ştefănescu Alexandru, Preludiu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1972.

55.Streinu Vladimir, Pagini de critică literară, II Bucureşti, Editura pentru literatură,

1968.

56.Teodorescu Cristian, Germinarea speranţei, în “România Literară” , Numărul 22,

1998.

57.Ungureanu Cornel, Proză şi reflexivitate, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.

58. Idem, Proză românească de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985.

59.Vighi Daniel, Sorin Titel, monografie, Editura Aula, 2001.

61. Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

62. Ioan Oprea, Carmen- Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Viorica Zăstroiu, Noul Dicţionar

Universal al limbii române, Ediţia a treia, Editura Internaţional, Bucureşti, 2008

63. Istoria Lumii in date, elaborata de Horia C. Matei (ist. veche), Florin Constantiniu,

Marcel D. Popa (ist. medie), Nicolae C. Nicolescu, Gheorghe Radulescu(ist. Moderna si

Romana, Bucuresti, 1972

64. Istoria Romaniei in date , elaborata de Horia C. Matei (ist. veche), Florin

Constantiniu, Marcel D. Popa (ist. medie), Nicolae C. Nicolescu, Gheorghe Radulescu

(ist. Moderna si contemporana) sub conducerea lui Constantin C. Giurascu, editura

Enciclopedica Romana, Bucuresti 1971.

65. XXX – Dicţionarul scriitorilor români ( A-C), Editura Fundaţiei Culturale Române,

Bucureşti, 1995.

66. Dicţionarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

67. Sub titlul Explozia lirică sunt prezentaţi poeţi ce s-au afirmat începând din 1960 în

volumul colectiv Literatura română contemporană I. Poezia, apărut, în 1980, în Editura

Academiei Socialiste România.

Periodice:

1. Ştefan Bănulescu, Din memoriile unui om tânăr,în Viaţa Românească, septembrie

l988, nr.9, anul LXXXIII.

2. Grigore Ilisei, Ştefan Bănulescu- O lungă spovedanie,în România literară,nr.40-41,

l998.

3. Bogdan Alexandrescu, Et in Arcadia ego, în România literară, nr.30,anul XXXI, 29

iulie-4 august, 1998.

4. Nicolae Manolescu, Amintiri cu Ştefan Bănulescu, România literară, nr. 22, 10-16

iunie 1998.