UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE ISTORIE

Rezumat

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN TIMPUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

(Teză de doctorat)

DOCTORAND:Cotan Claudiu Constantin

ÎNDRUMĂTOR: Prof. Dr. ION BULEI

Bucureşti2011

1. Argument

O serie de lucrări ce tangenţial tratează anumite laturi ale temei noastre au fost tipărite în anii ce au urmat marelui război. În fruntea celor ce au manifestat un interes deosebit pentru studierea vieţii bisericeşti din timpul războiului din anii 1916-1918, suntem chemaţi să-l amintim pe cel ce a condus clerul militar în acele momente de mare patriotism, curaj şi dăruire ale nemului nostru, protopopul Constantin Nazarie, dar şi pe energicul mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Pimen Georgescu. Să nu uităm nici paginile din memoriile contemporanilor care ne introduce cu uşurinţă în atmosfera unică a evenimentelor. Alături de aceştia îi amintim pe ierarhii ortodocşi din Moldova, pe preoţii din această provincie care au depus eforturi uriaşe pentru a ajuta armata, pe credincioşii lor şi pe cei refugiaţi aici din faţa duşmanului, şi pe confesorii militar care au păstorit şi încurajat pe ostaşii români de pe front.

Implicarea clerului ortodox în evenimentele primului război mondial, atât în latura sa militară, cât şi în cea politică a fost un fapt evident. Nu cu mult înainte de izbucnirea marelui conflict mondial, probabil simţind tensiunile politice ce prevesteau viitoarele tragedii, au abordat în scrierile lor teologico-morale şi problema războiului, a compatibilităţii acestuia cu viaţa creştinului. Din punct de vedere moral războiul este un rău, iar pacea un bine. Creştinismul a condamnat războiul şi l-a prezentat ca un rău ce apare în viaţa credincioşilor. Dar de la începuturi creştinii au răspuns îndatoririlor militare, iar Biserica nu a cerut acestora să părăsească armata romană nici chiar în timpul persecuţiilor.

Necesitatea alcătuirii unei lucrări care să prezinte viaţa şi activitatea clerului ortodox în timpul Primului Război Mondial m-a determinat să accept solicitarea profesorului Ion Bulei, coordonatorul acestei lucrări de doctorat. Dacă s-au realizat unele studii ce surprind aspecte din viaţa Bisericii Ortodoxe Române din vremea războiului, nu există nici o lucrare majoră care să prezinte evenimentele bisericeşti din vechiul regat. De acest demers istoric se va limita la prezentarea şi interpretarea realităţilor bisericeşti din veghea Românie, abordând doar tangenţial situaţia din celelalte provincii româneşti sau pe cea a ortodocşilor din sudul Dunării, bulgari, sârbi, greci, aromâni şi albanezi.

2. Stadiul cercetărilor

O serie de studii şi capitole de lucrări, ceva mai ample, au fost dedicate clerului ortodox şi atitudinii sale în timpul războiului de pr. prof. Alexandru Moraru. În studiile sale „Clerici ortodocşi români care au suferit în timpul primului război mondial”, în Studia Universitatis Babeş-Boyai-Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2005 şi „Clerici ortodocşi români care au suferit în timpul primului război mondial”, în Studia Universitatis Babeş-Boyai-Theologia Orthodoxa, nr. 2, 2005; Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, vol. III, tom. I, surprinde şi o parte din activitatea clerului militar din România şi jertfele făcute de preoţimea ortodoxă rămasă în teritoriile ocupate de armata germană. Clerul ortodox a avut propria sa contribuţie la luptele de pe front prin ajutoarele strânse pentru spitalele de răniţi şi invalizi. Unii preoţi au avut de suferit detenţia în diferite lagăre din Ungaria, Germania şi Bulgaria, iar alţii, din teritoriile ocupate de duşmani au suferit maltratări, temniţe şi chiar moartea.

Situația clerului ortodox din România din anii războiului a fost puţin cercetată atât de istorici cât şi de teologi, fiind însă remarcabilă dorinţa de cunoaştere a situaţiei din Transilvania care a captat atenţia multor teologi, în special ardeleni. Dintre aceştia îi remarcăm în mod special pe: pr. acad. Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918, Sibiu, 1986; „Încercări şi reveniri de preoţi şi parohii unite în sânul Bisericii strămoşeşti până la anul 1948”, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXVI, nr. 9-8, 1968; „Contribuţia Bisericii la realizarea actului unirii de la 1 decembrie 1918”, în Biserica Ortodoxă Română, anul CXVI, nr. 11-12, 1978; „Românii americani anticipează Unirea din 1918”, în Biserica Ortodoxă Română, anul CXVI, nr. 11-12, 1978; Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Ed. Trinitas, Iaşi, 2008; Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii şi a nemului românesc, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993; Gheorghe Naghi, „Preoţii din Banat şi evenimentele anilor 1914-1918”, în „Mitropolia Banatului”, 1978, nr. 10-12; Marius Eppel, Vasile Mangra, activitatea politică

1875-1918, Presa Universitară Clujană, 2004 şi Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1938-Elie Miron Cristea-documente, însemnări şi corespondenţă, Sibiu, 1987.Probabil că printe puţinii care au acordat atenţie cercetării contribuţiei clerului ortodox la sprijinirea efărtului naţional din anii războiului a fost Gheorghe Vasilescu, „Transilvania anilor 1916-1918 văzută de un preot militar”, în Revista Teologică, anul V, nr. 4, 1995; „Din suferinţele Bisericii noastre în teritoriul vremelnic ocupat (1916-1918)”, în Biserica Ortodoxă Română, 1978, nr. 11-12; „Clerul ortodox, participant la lupta poporului român împotriva cotropitorilor (1916-1918)”, în Glasul Bisericii, anul XXXVII; nr. 9-12, 1978, responsabil al Arhivei Sfântului Sinod. Accesul său la unele informaţii l-au ajutat să realizeze o imagine coerentă asupra sitaţiei bisericeşti din România acelor ani. Gheorghe Vasilescu prezintă Armatele de ocupaţie au supus populaţia României la grele încercări pe perioada a doi ani (1916-1918), suferinţe de care n-au fost scutiţi nici alţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe. Câteva pagini despre situaţia clerului ortodox din timpul războiului au scris şi istoricii Lucian Boia „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010 şi Ion Bulei, Un război în cenuşa imperiilor, Ed. Cadmos, București, 2010.

O serie de memorii ale unor persoane implicate în viaţa Bisericii Ortodoxe constituie încă una dintre sursele cele mai importante în realizarea imaginii clerului ortodox în timpul războiului. Memoriile contemporanilor Pia Alimănişteanu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane 1916-1918, Bucureşti, 1929, Paul Angelescu, Viaţă de captiv ( Impresii), Râmnicu Vâlcea, 1919; Constantin Bacalbaşa, Bucurescii de altădată: text integral, vol. IV (1910-1918), Ed. Corporation, Bucureşti, 2007; Boilă Zaharia, Memorii, Cluj-Napoca, 2004; Th V. Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnalul zilnic, 13 august 1916 - 31 decembrie 1918, vol. I, Bucureşti, 1921; Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile subt cultura pumnului german, Bucureşti, 1920; I. G. Duca, Amintiri politice, vol. 3, München, 1983; Gala Galaction, Jurnal, vol. II, Bucureşti, 1977; Giurescu C. Constantin , Amintiri, vol. I, Bucureşti, Ed. Albatros, 1976; Iordan Iorgu, Memorii, 1, Bucureşti, 1976; Raymund Netzhammer, Episcop în România, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005; N. Russu-Ardeleanu, Prizonier în ţara ta. 8 luni în teritoriul ocupat. Povestirile locotenentului Florin M. Rădulescu, Botoşani, 1918; Stoenescu Anibal, Din vremea ocupaţiei, Bucureşti, 1927; Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei I.C. Brătianu. Războiul 1914-1918, vol.II, Bucureşti, 1937 şi Alexandru Tzigara-Samurcaş, Mărturisiri silite, Bucureşti, 1920 prezintă în paginile lor câteva rânduri despre viaţa bisericiască din România. Memoriile arhiepiscopului romano-catolic Raymund Netzhammer (1905-1924) sunt probabil una dintre cele mai importante surse de informare cu privire la activitatea clerului ortodox din timpul războiului.

O sursă importantă în realizarea lucrării au constituit-o lucrările unor clerici participanţi la evenimente: Constantin Nazarie, şeful preoţilor militari, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, Bucureşti, 1921; Cuvântări pentru ostaşi şi rugăciuni pentru rege, oaste şi popor în vreme de război, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1915; Referat asupra activităţii preoţilor de armată, în campania din 1916 – 1918, Bucureşti, 1920 şi Pimen, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Jurământul şi cuvinte ostăşeşti, Bucureşti, 1914, Mărăşeşti. Locul biruinţei cu biserica neamului, Neamţu, 1924 şi Amintiri din marele război, Neamţ, 1923. Aceştia au reuşit să publice lucrările lor imediat după război, fiind apreciate de contemporani care au aflat o serie de informaţii preţioase despre felul în care s-a implicat clerul ortodox în susţinerea materială şi morală a armatei române şi a populaţiei.

3. Situaţia politico-religioasă din sud-estul Europei la începutul secolului al XX-lea.

3. 1. Situaţia politică şi confesională din Transilvania.

În susţinerea românilor din Transilvania un rol deosebit l-au avut mitropoliţii Ioan Meţianu şi Vasile Mangra, ales în timpul războiului (1916) cu intervenţia directă a primului ministru maghiar Tisza Istvan. Vasile Mangra a fost la începutul activităţii sale un susţinător al cauzei românilor transilvăneni şi a făcut parte din delegaţia ce a prezentat în 1892 Memorandul la Viena. Pentru activitatea sa guvernul maghiar nu a recunoscut alegerea sa ca episcop la Arad, în 1902. Din

nefericire în ultima parte a vieţii sale a adoptat o atitudine diametral opusă şi a susţinut politica anti-românească dusă de Tisza Istvan. Cazul ierarhului ortodox Vasile Mangra îl putem considera unic în istoria Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, caz care are unele explicaţii fie de natură politică fie chiar din motive personale. Este interesant faptul că la începutul activităţii sale politice a fost unul dintre cei mai înflăcăraţi oameni politici din Arad, ocupând şi funcţia de secretar al Partidului Naţional Român din Arad, fiind considerat un apărător al drepturilor românilor1. În timpul războiului a apărat cauza Austro-Ungariei.

În timpul războiului mulţi preoţi ortodocşi şi teologi au fost închişi s-au deportaţi în pusta Ungariei. Din Transilvania şi Banat au participat peste 400. 000 de români în armata Austro-Ungariei, adică 6% din totalul militarilor imperiali. Cu armata austro-ungară au plecat şi preoţii militari ardeleni care au luat parte la luptele din Galiţia şi Italia. Mulţi dintre românii Transilvăneni au fost arestaţi, internaţi în diferite lagăre şi supuşi muncilor silnice sau întemniţaţi. Prin aceste încercări au trecut în special fruntaşii naţionali şi politici, intelectualii şi preoţii, percepuţi de autorităţile austro-ungare ca fiind cei ce întreţin sentimentul de emancipare naţională. Au fost mobilizaţi mulţi dintre învăţătorii şcolilor confesionale care erau astfel ameninţate cu închiderea. De altfel, şcolile confesionale din aşa-zisa “zonă culturală” au fost naţionalizate.

La 7/20 ian. 1917 s-a înfiinţat la Iaşi Comitetul Naţional al Românilor Emigraţi din Austro-Ungaria şi s-au constituit batalioanele de voluntari ardeleni şi bucovineni. La începutul lunii iunie 1917, au sosit la Iaşi şi voluntarii români din lagărul de la Darniţa (lângă Kiev) pentru a se încadra în armata română. La 8 iunie 1917 aceşti voluntari au depus jurămâtul, în cadrul festivităţilor gestul lor fiind apreciat de politicienii români, dar şi de mitropolitul Pimen care pe lângă ceilalţi a ţinut şi el o cuvântare.

3. 1. 1. Atitudinea clerului ortodox transilvănean faţă de intrarea în război a României

Intrarea României în război de partea Antantei în 1916 şi pătrunderea armatei române în Transilvania, l-au determinat pe Tisza să solicite politicienilor şi ierarhilor români să prezinte o declaraţie de loialitate faţă de Monarhie şi să dezavueze acţiunile militare ale României. Ziarele maghiare criticau aspru imtervenţia militară românească, afirmând că „românii transilvăneni se simt cu adevărat ca aparţinând naţiunii maghiare”2. Pentru aceasta mitropolitul Vasile Mangra trimite o scrisoare circular clerului şi credincioşilor ortodocşi. De asemenea la stăruinţele autorităţilor maghiare, ierarhii ortodocşi îşi vor arăta adeziunea faţă de politica maghiară.

3. 2. Situaţia politică şi religioasă din Bucovina

Dacă viaţa politică românească se construia cu dificultate, nu acelaşi lucru se poate spune despre activitatea Bisericii Ortodoxe, ridicată în 1873 la rangul de Mitropolie, implicată major în viaţa culturală românească, prin sprijinul acordat şcolilor şi învăţătorilor şi prin fondarea în 1875 a Facultăţii de Teologie din Universitatea din Cernăuţi. Biserica Ortodoxă din Bucovina avea însă un caracter multinaţional, prezenţa rutenilor în rândul clerului ortodox fiind consistentă. Vladimir Repta (1842-1926), ultimul mitropolit al Bucovinei sub stăpânire austriacă, s-a îngrijit mai mult de situaţia românilor bucovineni aflaţi în permenente dispute cu ortodocşii ruteni care pretindeau la un moment dat conducerea Mitropoliei. În 1913, guvernul a numit ca vicar general, peste voia mitropolitului Vladimir, un arhimadrit rutean, spre profunda nemulţumire a preoţimii româneşti. Mitropolitul Vladimir a fost nevoit în timpul războiului să se refugieze la Viena, unde a refuzat să demisioneze, deşi autorităţile austriece i-au solicitat mereu acest lucru.

Un rol foarte important în menţinerea credinţei şi a tradiţiilor româneşti l-a avut Facultatea de Teologie de la Cernăuţi. Cu profesori pregătiţi la cele mai cunoscute universităţi din Europa, Facultatea de Teologie de la Cernăuţi a devenit celebră3. Unul dintre profesorii acestei facultăţi a fost şi mitropolitul Bucovinei, Vasile Vladimir Repta (1902-1924), cel care a condus clerul ortodox

1 Vasile Popeangă, Aradul, centru patriotical luptei naţionale din perioada dualismului (1867-1918), Timişoara, 1978.2 Marius Eppel, Vasile Mangra, activitatea politică 1875-1918, Presa Universitară Clujană, 2004, pp. 282.3 Mihai Vizitiu, Virginia Popa, Istoria învăţământului teologic superior din Moldova şi Bucovina, Ed. Trinitas, Iaşi, 2007, p. 79.

bucovinean în anii războiului, cu un rol important în realizarea unirii românilor. La această facultate au studiat o serie de ierarhi cu importante activităţi bisericeşti în anii războiului: mitropoliţii Conon Arămescu Donici, Atanasie Mironescu, Nicolae Bălan, Pimen Georgescu, episcopul Andrei Magieru al Oradiei, o serie de profesori ai acedamiilor şi seminariilor teologice din Arad, Bucureşti, Caransebeş, Cernăuţi şi Huşi, dar şi preoţi de parohie din teritoriile româneşti. La 1 oct. 1919, Universitatea din Cernăuţi s-a transformat în universitate românească, inaugurată la 24 oct. 1920 în prezenţa regelui Ferdinand şi a reginei Maria, a reprezentanţilor Guvernului şi a numeroşi oaspeţi de la celelalte universităţi din ţară4.

3. 3. Basarabia la începutul secolului al XX-lea

Rusia a mobilizat pe front şi aproape 300.000 de basarabeni care au fost chemaţi să lupte pentru slava ţarismului5. La începutul războiului teritoriul Basarabiei a fost ferit de operaţiuni militare, dar în anul următor, ca urmare a hotărârii Comandamentului Puterilor Centrale, pe frontul rusesc au fost concentrate 140 de divizii, adică aproape 50% din totalul efectivelor militare de care dispuneau Germania şi Austro-Ungaria. Această schimbare de startegie a dus la extinderea frontului şi pe unele teritorii basarabene, respectiv judeţul Hotin, pentru ca în judeţele Soroca şi Bălţi să staţioneze trupele ruseşti, care ocupau poziţiile din prima linie. Ca urmare a situaţiei militare foarte dificile, autorităţile ruse au supus populaţia la un regim de restricţii6.

În perioada 1915-1918, Biserica Ortodoxă Rusă s-a preocupat de reglementarea vieţii ei, ca urmare a dezastrelor produse de război. Soborul Bisericii Rusiei s-a întrunit în 15/28 august 1917, fiind alcătuit din clerici şi mireni, un număr de 564 de membri. Problemele discutate în acest sobor au fost numeroase, iar pentru eficientizarea discuţiilor s-au constituit 22 de comisii. Hotărârea cea mai importantă a fost restabilirea patriarhatului şi acceptarea unei noi constituţii bisericeşti, pe principii democratice, cu participarea laicilor în administraţia bisericească.

În această perioadă de frământări, care din nefericire au dus la revoluţia din 1917, la conducerea Bisericii Ortodoxe din Basarabia s-au aflat arhiepiscopii: Vladimir Sincovschi (1904-1908), Serafim Ciciagov (1908-1914), Platon Rojdestvenschi (1914-1915) şi Anastasie Gribanovschi (1915-1918)7. De asemenea şi arhiereii vicari au fost străini. Toţi aceşti ierarhi au fost reprezentanţi ai naţionalismului rusesc şi ai absolutismului ţarist. Aceştia s-au opus introducerii limbii naţionale în slujbele bisericeşti şi au persecutat clerul românesc care au încercat cultivarea limbii şi culturii româneşti.

3. 4. Sârbii şi Biserica la începutul secolului al XX-lea

Evoluţia istorică cunoscută de Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul al XIX-lea dovedea capacitatea deosebită pe care o avea clerul sârb în conducerea poporului către câştigarea dezideratelor politice naţionale8. Biserica Ortodoxă Sârbă a fost principalul susţinător al participării sârbilor la lupta împotriva turcilor în timpul crizei balcanice din 1875-1878. După lupta împotriva Porţii şi a Fanarului, Serbia îşi dobândea independenţa (art. 34, Tratatul de la Berlin – 1878), iar Biserica autocefalia. La 20 octombrie 1879, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea semna Tomosul patriarhal de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortrodoxe Sârbe.

O serie de clerici ortodocşi sârbi au avut un important rol în timpul Primului Război Mondial prin susţinerea moralului soldaţilor şi propaganda făcută pentru apărarea cauzei naţionale.

4 Ibidem, p. 90.5 Vezi Anatol Pleşu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul civil , Ed Militară, Bucureşti, 2009.6Autorităţile ţariste au recurs la alungarea din mănăstirile Japca şi Călărăşanca, din judeţul Soroca a căligărilor moldoveni, în locul cărora au fost aduse călugăriţele de la mănăstirile Virov din Podolia şi Lesnea din Holm (Polonia), zonă controlată acum de trupele Puterilor Centrale. Călugăriţele mai tinere s-au îndreptat către Serbia.7 Vezi I. M. Parhomovici, „Scurtă schiţă istorică despre arhipăstorii Chişnăului şi Hotinului din timpul cel mai recent (1914-1917): Arhiepiscopul Platon şi Arhiepiscopul Anastasie”, în Revista societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Chişinău, 1929.8 Vezi Cotan Claudiu, Ortodoxia şi mişcările de emancipare naţională din sud-estul Europei în secolul al XIX-lea, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2004; Idem, „Serbia şi Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul al XIX-lea”, în Analele Univ. din Craiova, nr. 3, 1998, pp.31-44. 

Remarcăm în special pe ieromonahul Nicolae Velimirovici care a fost trimis în misiune diplomatică în Anglia. El obţinuse deja doctoratul la Oxford, iar autorităţile engleze i-au făcut o primire deosebită. Prin cuvântările ţinute, în care a apărat cauza sârbilor, a obţinut sprijinul material şi moral necesar. În vara anului 1915 ajunge la New York. Misiunea lui era să îi uneasca pe emigrantii sârbi, croaţi şi slovaci împotriva guvernului austriac, căci mulţi se refugiaseră în America. Astfel America a trimis peste 20.000 de voluntari slavi care au luptat îndeosebi pe frontul din Tesalonic, precum şi numeroase ajutoare financiare pentru sârbii de acasă. La începutul anului 1916, Nicolae s-a întors Anglie, unde a rămas până la sfârşitul razboiului. În Anglia şi-a continuat activitatea literară, reuşind să trimită una din cărţile sale şi soldaţilor sârbi de pe front („Duhul religios al slavilor” (1916). Un rol deosebit l-a avut Biserica Ortodoxă Sârbă în timpul primului război mondial, numeroşi preoţi participând la luptele duse pe front.

3. 5. Biserica şi statul bulgar la începutul secolului al XX-lea

La 11 mai 1872, în timpul Liturghiei Sfinţilor Chiril şi Metodiu, protectorii bulgarilor, exarhul Antim a proclamat independenţa bisericească. Exarhatul bulgar avea din 1871 o lege de organizare şi funcţionare, Exarhijski Ustav, care prezenta şi jurisdicţia acestuia. Acţiunea bulgarilor a fost condamnată de Patriarhia ecumenică, care a declarat Biserica Ortodoxă Bulgară ca schismatică (filetism). Exarhul îşi avea reşedinţa la Constantinopol şi avea o jurisdicţie directă asupra teritoriilor turceşti locuite de bulgari. În principatul autonom funcţiona un sinod separat, prezidat de un mitropolit desemnat de exarh, deoarece guvernul otoman se opunea participării ierarhilor bulgari la problemele bisericeşti ale bulgarilor nesupuşi direct Porţii. Această situaţie s-a perpetuat până în 1913, când, în urma războaielor balcanice, eparhiile din Tracia şi Macedonia au trecut sub jurisdicţia Bisericilor Ortodoxe din Serbia şi Grecia, ca o consecinţă a deciziilor politice internaţionale. Viaţa politică zbuciumată de la sfârşitul secolului al XIX-lea a afectat şi viaţa bisericiască. Exarhul Antim (1872-1877) şi exarhul Iosif (1877-1915) au rămas în istoria bisericească bulgară ca unii dintre cei mai mari ierarhi.

3. 6. Biserica Ortodoxă Greacă în preajma Primului Război Mondial

La începutul secolului XX, Europa trecea prin schimbări profunde, datorită grupării forţelor politico-militare pe baza unor interese economice majore. Formarea blocurilor militare a generat o serie de tensiuni politice internaţionale ce deveneau vizibile în zonele de interese. De asemenea, unele discontinuităţi etnico-culturale întreţineau lipsa de toleranţă şi armonie. Conflictele europene, mai cu seamă războaiele balcanice (1912-1913), au influenţat viaţa socială şi politică a popoarelor din Balcani. Într-o asemenea atmosferă şi chiar mai tensionată, ţinând cont de primul război mondial, şi-au împlinit chemarea mitropoliţii Atenei. Europa central-răsăriteană a suferit în mod deosebit din cauza celui de-al doilea război mondial, când Grecia a trebuit să lupte împotriva agresiunii italo-germane. Numeroşi clerici au luptat în Grecia împotriva trupelor de ocupaţie, unii dintre ei fiind martiri ai Bisericii şi ai neamului.

Meletie Metaxakis (1918-1920) a fost un ierarh cu o personalitate deosebită, care a păstorit ca patriarh ecumenic (1921-1923) şi patriarh al Alexandriei (1926-1935), după ce a fost mitropolit de Kition în Cipru (1910-1918) şi mitropolit şi arhiepiscop al Atenei (1918-1920). S-a preocupat de situaţia grecilor din America, care din 8 martie 1908, printr-un Tomos al patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea erau sub jurisdicţia Patriarhiei ecumenice. În 1920, ca urmare a încetării tensiunilor provocate de imixtiunea puterii politice în viaţa bisericească, fostul mitropolit Teoklitos a revenit la Atena.

3. 7. Situaţia politico-religioasă a albanezilor la începutul secolului al XX-lea.

Spre sfârşitul dominaţiei otomane, ideea naţională îşi face loc între preocupările politice majore ale albanezilor. Sub influenţa comunităţii albaneze din diaspora, dar mai ales a celei din Bucureşti, o serie de preoţi încep traducerea cărţilor bisericeşti în limba albaneză. În secolul al XIX-lea, un mare număr de albanezi îşi găsiseră refugiul în Ţările Române, de unde au participat la lupta de eliberare naţională, încheiată la 28 noiembrie 1912 cu câştigarea independenţei de stat. Biserica

Ortodoxă Română a susţinut lupta de emancipare a acestora, iar în 1903, după înăbuşirea răscoalei din Macedonia de către trupele otomane, guvernul român a sprijinit financiar refacerea şcolilor şi a bisericilor din regiunile afectate. S-a îngăduit ca la Bucureşti şi la Constanţa să funcţioneze societăţi culturale albaneze, care să se ocupe cu editarea de cărţi, reviste şi ziare în limba albaneză pentru albanezii din Balcani şi diaspora. În 1909 s-a întrunit şi Adunarea Generală a Albanezilor, care a votat Statutul Comunităţii Ortodoxe Albaneze din Bucureşti şi a pus problema dobândirii unei biserici proprii, în care să se slujească în limba albaneză. Astfel, în 1911, comunitatea albaneză dobândeşte o biserică în Bucureşti pentru slujirea în limba albaneză. În această perioadă, un rol deosebit l-a avut Fan S. Noli (Teofan Stelian Noli), cunoscut teolog albanez şi lider al mişcării de emancipare politică şi religioasă.

3. 8. Românii din sudul Dunării

După războaiele balcanice (1912-1913) şi încheierea păcii de la Bucureşti, din 10 august 1913, autorităţile române au reuşit să obţină o serie de garanţii printr-un schimb de telegrame cu oficialii Greciei, Bulgariei şi Serbiei, relative la funcţionarea şcolilor şi bisericilor româneşti din cele trei state balcanice şi chiar legate de înfinţarea unui episcopat. Aceste garanţii nu au fost stipulate în tratatul de pace, fapt care a dus în final la nerespectarea promisiunile referitoare la aromâni. În 1913, în cercuril aromânilor din Bucureşti, se încerca numirea arhimadritului Fotie Balamace ca viitor candidat la conducerea episcopatului aromân. Mai târziu, la 20 decembrie 1914, mitropolitul primat Conon a întocmit un proiect de statut al ”Episcopiei Dunării de Sus cu Macedonia”, care urma să funcţioneze ca orice eparhie în componenţa Bisericii Ortodoxe Române9. Ideea mitropolitului Conon nu a fost pusă în practică, la fel ca şi solicitarea făcută de guvernul român Sfântului Sinod, la care patriarhul Nicodium, la 17 decembrie 1942, a răspuns că un asemenea demers nu este posibil din motive de ordin canonic şi politic10. Războaiele balcanice (1912-1913) au adus schimbări politice în Balcani, unde Imperiul otoman a pierdut cea mai mare parte din teritoriu. Conferinţa de la Lausanne (1923) care punea capăt conflictului greco-turc din anii 1920-1922, lăsa Muntele Athos în stăpânirea Greciei.

4. Biserica Ortodoxă Română la începutul secolului al XX-lea

Este remarcabilă activitatea unor ierarhi ortodocşi de valoare care au contribuit la consolidarea organizării Bisericii Ortodoxe Române după dobândirea autocefaliei. Unele dintre legile bisericesti au produs tulburare în viaţa bisericească.

4. 1. Clerul ortodox şi viaţa politică din România la începutul secolului al XX-lea

Clerul ortodox a urmărit dezbaterile politice pe marginea diferitelor legi bisericeşti aprobate de Parlament.

4. 2. Atitudinea clerului ortodox faţă de problemele sociale şi religioase ale vremii

Toleranţa religioasă a fost una dintre caracteristicile societăţii româneşti până la izbucnirea Primului Război Mondial. Antisemitismul nu era o prezenţă în societatea românească. Diferite publicaţii bisericeşti au dovedit interesul manifestat de clerul ortodox pentru cele mai importante şi mai actuale probleme lae timpului, ce vor apărea şi în anii războiului: calendarul nou, apariţia sectanţilor4. 3. Familia regală română şi Biserica Ortodoxă

În anii Primului Război Mondial s-a confirmat buna relaţie dintre Casa regală şi Biserica Ortodoxă. Nu numai pomenirea regelui în cadrul sfintelor slujbe, mai ales la Sfânta Liturghie, dar

9 Adina Berciu-Drăghicescu, Maria Petre, Școli și biserici românești din Peninsula Balcanică. Documente (1864-1948), vol. I, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, pp. 286-289.10 Adrian Nicolae Petcu, „Viaţa religioasă a românilor din Balcani”, în Autocefalie şi comuniune, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p. 543.

mai cu seamă foarte bunele legături ale diferiţilor ierarhi ortodocşi cu membrii ai Familiei regale, sunt o dovadă a existenţei unei bune înţelegeri şi aprecieri reciproce. Recunoaşterea alegerii ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române revine regelui, care semnează şi decretul de numire. Numeroasele ajutoare primite de biserici este o dovadă a apropierii dintre clerul ortodox şi rege.

5. Ierarhii ortodocşi în anii războiului5. 1. Mitropolia Ungrovlahiei. Mitropolitul primat al Bisericii Ortodoxe Române

La 14 februarie 1912 Marele Colegiu Elector l-a ales ca mitropolit primat pe episcopul de Huşi, Conon Arămescu Donici. Păstorirea ca mitropolit primat a ierarhului Conon a fost marcată de vremurile grele ale primului război mondial. Perioada de ocupaţie a fost şi pentru Biserica Ortodoxă una deosebit de dificilă. Autorităţile germane i-au cerut Mitropolitului Conon la 24 iulie 1917 să-şi pună semnătura pe o proclamaţie către ostaşii şi populaţia românească din Moldova îndemnândui să accepte ocupaţia germană sub care se „trăieşte bine” şi să nu părăsească „pământul românesc”. Această proclamaţie ce urma a fi aruncată în tranşeele armatei române, pentru a-i face pe ostaşii români să nu mai lupte la începerea ofensivei armatei germane, a adus multă supărare bătrânului mitropolit. Nicolae Iorga îl numeşte pe mitropolitul Conon „bătrân mărginit şi aproape căzut în copilărie”11, dar cu toate acestea la demisia sa va adresa cuvinte de consolare pentru bătrânul şi încercatul mitropolit.

5. 2. Episcopia Râmnicului

Această Episcopie istorică a fost condusă la inceputul secolului al XX-lea de o serie de ierarhi ce nu au reuşit să rămână în fruntea acestei eparhii istorice decât puţin timp. Dintre aceştia se remarcă cu uşurinţă figura episcopului Sofronie Vulpescu (5 mai 1913-8 iunie 1918; +6 sept. 1923), un caz aparte în rândul ierarhilor români din primul război mondial. Este poate singurul dintre episcopii ortodocşi ce a îndurat detenţia şi greutăţile războiului de pe urma deciziilor autorităţilor de ocupaţie, dar şi nemulţumirile provocate de hotărârile autorităţilor bisericeşti la sfârşitul războiului.

5. 3. Episcopia Argeşului

La Episcopia Argeşului, în anii războiului, a păstorit în această dificilă perioadă episcopul Calist Ialomițeanu, fost preot de mir în București12. Păstorirea lui Calist la Argeş s-a încheiat la 18 mai 1917, când după o lungă suferinţă contractată în timpul iernii grele din acel an a încetat din viaţă în locuinţa sa din strada Popa Nan din Bucureşti. Se pare că a murit de tuberculoză, din cauza grelelor încercări pe care le-a îndurat în timpul refugiului din faţa armatelor germane.

5. 4. Episcopia Buzăului

Episcopia Buzăului a avut în fruntea sa în timpul războiului pe episcopul Dionisie al II-lea Climescu (1894-1921), un ierarh despre care nota Iuliu Scriban: Episcopul Dionisie a fost singurul din cei trei episcopi ai Munteniei, care a stat în eparhie în timpul năvălirilor germane din 1916. Era mulţumit de sine însuşi că a stat în slujba sa şi mărturisea cu plăcere la Casa Bisericii în 1917 că ungurii i-au adus laude pentru faptul de a nu-şi fi părăsit postul la vreme de urgie13.

5. 5. Mitropolia Moldovei

Campania din anii 1916-1918 i-a adus mitropolitului Pimen supranumele de „mitropolit al Războiului şi întregirii Neamului Românesc”, cuvinte consemnate pe piatra mormântului său. Probabil că cel mai important rol pe care l-a avut mitropolitul Pimen în anii războiului a fost cel de organizator al clerului militar şi al călugărilor şi călugăriţelor ca infirmieri şi surori de caritate în

11 N. Iorga, Istoria Românilor, X (Întregitorii), Bucureşti, 1939, p. 388.12 Nicolae Şerbănescu, “Episcopii Argeşului”, în Mitropolia Olteniei, anul XVII, nr. 7-8, pp. 602-620. 13 Iuliu Scriban, „Moartea episcopului Dionisie al Buzăului”, în Biserica Ortodoxă Română, anul XL, seria II, nr. 6, 1921, p. 492.

spitalele de campanile sau în cele de îngrijire a răniţilor din mânăstiri. Rolul Mitropolitului Pimen în susţinerea rezistenţei româneşti din Moldova nu poate fi trecut cu vederea.

5. 6. Episcopia Romanului

Episcopul Teodosie Atanasiu al Romanului (1912-1923) s-a implicat foarte activ în susţinerea eforturilor de război, adresând numeroase pastorale preoţilor şi credincioşilor.

5. 7. Episcopia Dunării de Jos

În timpul războiului, episcopul Nifon s-a preocupat şi de limitarea influienţei bolşevismului care afecta major armata rusă, ameninţând şi contaminarea soldaţilor români şi chiar a populaţiei. Pentru aceasta a adresat o serie de pastorale în care a îndemnat la păstrarea ordinei sociale şi la împlinirea datoriei, spre izbânda poporului român. În zilele războiului o serie de elevi din clasele mai mari, de la Seminarul “Sfântul Andrei“ din Galaţi, condus de directorul Visarion Puiu, au activat ca agenţi sanitari în comunele din judeţul Covurlui, unii intrând în serviciul Crucii Roşii sau în spitalel de răniţi14. În localul seminarului a fost organizat un spital cu 100 de paturi.

5. 8. Episcopia Huşilor

Eparhia Huşilor a avut ca eparhiat în anii războiului pe Nicodim Munteanu (1912-1923), unul dintre ierarhii cu viaţă monahală deosebită, dovedită şi de evlavia părinţilor săi. Nicodim Munteanu a fost locţiitor al Arhiepiscopiei Chişinăului.

6. România în Război

La 14/27 aug. 1916, la Cotroceni a fost convocat Consiliul de Coroană, unde în urma discuţiilor s-a obţinut adeziunea tuturor participanţilor la hotărârea participării României la război alături de Antanta. Singurul care s-a opus a fost germanofilul P.P. Carp. Din păcate armata română intra în război în condiţii neprielnice, fiind nevoită să lupte pe un front lung de 1500 km de la Vatra Dornei la Turnu Severin. La 16/29 aug., trupele române au intrat în Braşov, curând fiind ocupate localităţile Petroşani, Orşova şi Făgăraş şi o zonă ce se întindea de la sud de Şarul Dornei, vest de Topliţa, est de Sighişoara, în apropiere de Sibiu până la Orşova, aproximativ o treime din teritoriul Transilvaniei15.

Pentru a opri ofensiva din Transilvania, generalul german August von Mackensen, care preluase la 15/28 aug. comanda trupelor germano-austro-ungaro-bulgaro-turce de la Dunăre primind ordin de la feldmareşalul Hindenburg a atacat violent frontiera dobrogeană. Mackensen declanşează o ofensivă care rupe frontul româno-rus, fiind cucerită o mare parte din Dobrogea, inclusiv portul Constanţa.

În cursul lunii septembrie Armata 9 germană a trecut la ofensivă în Transilvania, în zona Sibiu (13/26-16/29 sept. 1916), iniţiind şi un atac pe Defileul Oltului, unde rezistenţa armatei române a fost întărită de intervenţia unor unităţi militare din divizia 20 Infanterie sub comanda generalului de brigadă David Praporgescu16. La 20 spt./3 oct. 1916, Armata 1 română a fost nevoită să se retragă spre arcul Carpaţilor, mai ales că la comanda armatei germane a fost numit generalul Erich von Falkenhayn17. La 10/23 noiembrie, unităţi germane, bulgare şi turceşti, comandate de generalul Kosch, au trecut Dunărea la Zimnicea. Curând este ocupat Bucureştiul. La toate aceste episoade militare au participat şi preoţii militari.

6. 1. Acţiunea lui Alexandru Tzigara Samurcaş

Gândul că va fi un război de durată a determinat Consiliul de Miniştrii ca să ia unele hotărâri legate de materiile prime, în special metale ce se găsesc în mănăstiri sau biserici.

14 Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, fond Seminarul “Sfântul Andrei“, Dosar nr. 40/1916-1917, f. 74, f. 86.15 Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 42316 Ioan Scurtu, Presăraţi pe-a lor morminte ale laurilor foi, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 5417 Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 425

În urma hotărârii Marelui Cartier General, Alexandru Tzigara Samurcaş a început inventarierea şi transportarea în siguranţă a obiectelor de artă, de valoare, ale bisericilor şi mănăstirilor din România în încercarea de a le salva din faţă înaintării frontului german. De o soartă aparte s-au bucurat obiectele bisericeşti ce aparţineau Episcopiei Argeşului, care depozitate la Mănăstirea Antim s-au întors cu bine la Argeş după ce au fost inventariate cu grijă şi transportate în siguranţă. Obiectele transportate cu Tezaurul la Moscova au rămas departe de ţară până când o parte au fost returnate României în trei tranşe 1935, 1956 şi 2008.

6. 2. Situaţia clerului ortodox din Dobrogea

Suferinţele îndurate de preoţii din Dobrogea din partea bulgarilor în anii războiului sunt asemănătoare cu cele îndurate de preoţimea ortodoxă în Transilvania şi Bucovina internată în lagărele din judeţul Şopron din Ungaria şi în lagărul de la Thalerhof.

6. 3. Biserica Ortodoxă Română din teritoriile ocupate, 1916-1918

În toamna şi iarna anului 1916, armata română, depăşită de ofensiva Puterilor Centrale, a fost nevoită să se retragă, lăsând sub ocupaţia Puterilor Centrale mare parte din teritoriul Românei de atunci. La 9/22 decembrie 1916, conducerea efectivă a administraţiei de ocupaţie a fost încredinţată generalului de infanterie Tülff von Tscheppe und Weidenbach, avându-l ca şef de stat major pe colonelul Heutsch. Statele aliate Germaniei erau reprezentate prin câte un împuternicit – generalul Sandler, înlocuit apoi cu colonelul Kontz pentru Austro-Ungaria, Osman Nizani-Paşa pentru Turcia şi generalul Tantiloff pentru Bulgaria. Teritoriul ocupat a fost organizat în patru zone militare. Încă din primele zile ale instaurării ocupanţilor în Bucureşti s-a trecut la organizarea strictă a teritoriului românesc ocupat, de altfel existând un plan pregătit încă din timpul unei şedinţe militare ţinute la Berlin în 28-29 octombrie/10-11 noiembrie 1916. Administraţia germană a condus în teritoriul ocupat pe baza ordonanţelor emise în numele Marelui Cartier al Grupului de armate Mackensen sau a guvernatorului militar, generalul Tülff. Ocupanţii şi-au îndreptat atenţia în special spre creşterea producţiei petroliere, dar şi prin intensificarea extracţiei de cărbune şi sare. O grijă aparte s-a acordat exploatării agricole, fiind confiscate stocurile de cereale, dar pregătindu-se şi viitoarea producţie, pentru care fapt se viza folosirea întregului teren arabil, România fiind văzută ca "grânarul Puterilor Centrale". S-a trecut la confiscarea animalelor şi s-a interzis sacrificarea animalelor şi a păsărilor. În perioada Paştelui s-a interzis sacrificarea mieilor, justificându-se că este mai profitabil să fie sacrificaţi la maturitate. Majoritatea produselor alimentare confiscate sau adunate pe baza regimului impunerilor au fost trimise în Germania, dar şi trupelor străine staţionate în România. Statul-major economic a trecut la emiterea unor noi bancnote – lei de ocupaţie – prin Banca Generală de la Bucureşti, devenită filială a băncii germane "Diskonto-Gesellschaft" din Berlin. Curând, datorită emiterii de hârtie monedă fără acoperire în aur, s-a ajuns la inflaţie, ce a afectat şi perioada postbelică.

6. 4. Clerul ortodox sub ocupaţia germană

Mulţi proţi au avut de suferit în teritoriile ocupate: Preoţii sunt ţinta atacurilor celor mai rafinate18. Bisericile şi casele cele mai bune, multe fintre acestea fiind casele preoţilor, cu parchet pe jos, sunt special alese, de unităţile militare de ocupaţie, pentru adăpostirea cailor. În judeţul Argeş, în comuna Deduleşti, nemţii au fixat o etapă în casa preotului din localitate, Gheorghe Dobrinescu, care a fost de mai multe ori maltratat, suferinţele ducând la decesul său în decembrie 1921. Lovituri şi bătăi au suferit preoţii Nicolae Popescu din comuna Ungheni, Dumitru Georgescu din Negraşi, Vasile Grigorescu din comuna Rociu, Ştefan Grigorescu din comuna Şerbăneşti, Ioan Muzicescu din Mozăceni şi Marin Zefiru din Săpunari19. Preoţii I. Mateescu din Vâlsăneşti, C. Stoicescu din Cerbu, Tomescu Ştefan din Cremenari, Ionescu Dumică din Jiblea, Tomescu Gheorghe din Răteşti şi Stan

18 Virgiliu Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, Bucureşti, 1920, p. 28.19 Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului –temniţe şi lagăre, vol. II, Tipografia Vremea, Bucureşti, 1940, pp. 25-27.

Popescu din Topoloveni au luat parte la diferite acţiuni antigermane în timpul războiului şi al ocupaţiei străine20. Preotul Gheorghe Oprescu din Albeşti a murit ca erou pe front în 1917. În toate judeţele sunt cunoscuţi preoţi care au fost maltrataţi de autorităţile de ocupaţie.

6. 5. Mitropolitul Conon şi autorităţile de ocupaţie

Mitropolitul primat Conon nu a fost cu siguranţă un ierarh menit să conducă cu demnitate şi abilitate clerul ortodox din România într-o asemenea perioadă dificilă, rămânând în istorie ca o personalitate bisericească destul de controversată. Mitropolitul Conon, probabil şi la solicitarea autorităţilor politice româneşti, a fost printre ierarhii ortodocşi care au susţinut intrarea României în război pentru unirea tuturor românilor. După refugierea Guvernului şi a regelui la Iaşi, Bucureştiul părăsit se pregăteşte să suporte ocupaţia germană

6. 6. Problema noului calendar

În păstorirea mitropolitului Conon un moment deosebit de tensionat l-a marcat problema adoptării calendarului gregorian, acţiune ce era percepută de credincioşii ortodocşi ca un atac direct la adresa credinţei lor religioase. La 24 decembrie 1916/6 ianuarie 1917, autorităţile germane au hotărât printr-o ordonanţă, ca în teritoriul ocupat să fie folosit calendarul gregorian21. Deşi nu ridica probleme de ordin dogmatic, înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian efectuată de armata germană reprezenta o lovitură morală dată populaţiei din teritoriul ocupat, dar mai cu seamă Bisericii Ortodoxe22. În cele din urmă calendarul nu a fost impus.

6.7. Te-Deum-ul bulgăresc

Dorinţa autorităţilor bulgare de a săvârşi o slujbă de Te-Deum pentru familia regală bulgară, în Catedrala mitropolitană din Bucureşti a fost aceptată iniţial de mitropolitul primat Conon, dar la sugestia celor din jur a cerut autorităţilor germane să oprească iniţiativa bulgarilor. Bâlbâiala autorităţilor bisericeşti a nemulţumit Comandatura germană. De altfel apărea și o problemă canonică, Biserica Ortodoxă Bulgară era în schismă, iar împreună slujirea cu clericii bulgari fiind astfel imposibilă. Săvârșirea acestei slujbe în Catedrala mitropolitană întina imaginea Bisericii noastre în fața celorlalți ortodocși.Protestul mitropolitului Conon încearcă să găsească justificările necesare pentru a opri slujba bulgarilor. Slujba bulgarilor s-a ţinut în catedrala din Bucureşti.

6. 8. Cancelaria mitropolitană şi Marius Theodorian Carada

În disputele bisericeşti de la începutul secolului al XX-lea, un rol bizar l-a avut Marius Theodorian-Carada (1868-1949), nepot al lui Eugeniu Carada, avocat şi liberal, care în 1914, s-a alăturat lui Marghiloman. Numirea lui Marius Theodorian-Carada la conducerea Cancelariei mitropolitane este un eveniment aparte în viaţa bisericească din anii războiului.

6. 9. ”Chemarea Mitropolitului Primat”

Pentru încheierea păcii, în tranşeele din Moldova, dar şi la Iaşi, au fost răspândite din avioanele germane diferite manifeste23. Un moment critic al păstoririi mitropolitului Conon a fost fără îndoială semnarea manifestului numit Chemarea Mitropolitului Primat, document ce a pus într-o

20 Vezi O. D. Săndulescu, Din grozăviile răzoiului mondial, Tr. Măgurele, 1924.21 Iuliu Scriban, Acte şi mărturii privitoare la chestiuni şi fapte bisericeşti din timpul ocupaţiei germane în Rominia , Bucureşti, 1919, pp. 36-37.22 Gheorghe Vasilescu, „Clerul ortodox, participant la lupta poporului român împotriva cotropitorilor (1916-1918)”, în Glasul Bisericii, anul XXXVII; nr. 9-12, 1978, p. 1118.23 Şerban Rădulescu-Zoner, Beatrice Marinescu, Bucureştii în anii primului război mondial…, pp. 230-231.

lumină negativă clerul ortodox din timpul ocupaţiei Bucureştilor24. Nu cumoaştem cu certitudine cine a alcătuit forma finală a acestui document, dar cu siguranţă a pornit de la o schiţă realizată de G. Pişculescu, administratorul Casei Bisericii din perioada respectivă şi de la Virgil Arion. Chemarea mitropolitului Conon era un act cât se poate de comprominţător pentru feţele bisericeşti de la Bucureşti.

6. 10. Evenimentul din 17 februarie 1918

Poate unul dintre cele mai dramatice momente din istoria primului război mondial a fost cel al furtului Moaştelor Sfântului Dimitrie Basarabov, la 17 februarie 1918, din Catedrala mitropolitană de la Bucureşti25. La câteva zile după recuperarea Sfintelor Moaşte, mitropolitul Conon mulţumeşte feldmareşalului Mackensen. În această scrisoare mitropolitul aduce acuze bulgarilor, care prin gestul lor dovedesc că au uitat că în şcolile româneşti s-au pregătit generaţiile de bulgari care să conducă la vremea potrivită destinele Bulgariei.

6. 11. Confiscarea bunurilor bisericeşti

Armatele de ocupaţie au supus populaţia României la grele încercări pe perioada a doi ani (1916-1918). De asemenea prigoane n-au fost scutiţi nici slujitorii Bisericii. Autorităţile germane au pornit o adevărată campanie de confiscare a odoarelor şi obiectelor bisericeşti, îndeosebi de argint, alamă, bronz, cupru şi cositor pentru a fi transformate în tunuri sau proiectile. Împotriva acestor acţiuni au protestat reprezentanţii Bisericii Ortodoxe în frunte cu mitropolitul primat Conon Arămescu-Donici (1912-1919).

7. Clerul militar în timpul Primului Război Mondial

Sfântul Sinod, în urma şedinţei din 15 mai 1915 a ales ca Protoiereu al preoţilor de armată în eventualitatea unui război pe preotul profesor Constantin Nazarie de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, conducătorul catedrei de teologie morală. Mitropolitul Pimen a încurajat formarea clerului militar şi numirea protopopului Constantin Nazarie în fruntea Serviciului religios al Armatei române, fiind cunoscută şi implicarea sa în pregătirea clerului pentru participarea la susţinerea armatei române în timpul războaielor balcanice. Faptele de arme ale clerului militar sunt binecunoscute din informaţiile oferite chiar de Constantin Nazarie în lucrările pe care le-a tipărit după încheierea războiului. Din organizarea acestui serviciu religios din anii Primului Război Mondial s-a dezvoltat mai târziu cunoscuta Episcopie a Armatei.

7. 1. Preoţii ortodocşi pe front

Conform actelor Serviciului Religios, în timpul primului război mondial au fost mobilizaţi 253 de preoţi dintre care 2 n-au funcţionat efectiv, 46 au fost demobilizaţi pentru diferite motive, 25 au fost declaraţi dispăruţi (5 fiind declaraţi morţi, ceilalţi fiind consideraţi prizonieri), 6 au fost răniţi, 147 au fost avansaţi la gradul de căpitan asimilat, iar 5 au rămas propuşi pentru avansare datorită faptului că nu au obţinut la timp foile calificative în condiţiile schimbării comandanţilor. Din numărul total de 253 de preoţi mobilizaţi, 135 au fost licenţiaţi în teologie, 10 au fost absolvenţi ai Facultăţii de Teologie, 70 cu seminarul teologic terminat, 10 cu patru clase seminariale, 11 cu câte două sau trei clase secundare, restul de 6 preoţi până la totalul de 253 neputând fi calificaţi exact, din lipsa datelor concrete.

Imaginea şi rolul preotului pe front, în mijlocul trupelor ne apare nuanţat în funcţie de vederile pe care le aveau diferiţii comandanţi de unităţi despre cler în general şi despre prezenţa lor în armată în mod special. Astfel preotul N. I. Rădulescu de la Divizia I Cavalerie, participant la toate

24 Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 86.25 Ion Bulei, Un război în cenuşa imperiilor, Ed. Cadmos, Bucureşti, 2010, p. 168; Ion Lăcustă, op. cit., p. 247.

momentele războiului, la bătălia de la Oituz, dar şi la misiunea din Basarabia, precizează: Şefii respectivi apreciind munca şi felul cum mi-am făcut datoria, m-au propus şi am fost decorat cu Steaua României cu spade în grad de Cavaler, iar în luna iunie 1917, am fost asimilat gradului de căpitan26.

7. 2. Pregătirea şi menţinerea moralului trupelor

Apelul lansat preoţilor militari la 18 decembri 1916 de Constantin Nazarie, în calitatea sa de şef al clerului militar, în momentul retragerii trupelor române are o anumită importanţă privind păstrarea moralului trupelor angajate în lupte: Rolul preotului în armată nu se poate mărgini numai la efectuarea serviciilor religioase şi la mângâierea celor bolnavi şi întristaţi, ci preotul trebuie să fie în primul rând susţinător şi chiar formator al moralului ostaşului. În această direcţie se deschide pentru preot un vast câmp de activitate, mai ales acum, când trupele noastre sunt pe cale de a întreprinde în curând o nouă acţiune războinică.

Pentru a întări moralul soldaţilor aflaţi în tranşee la sfârşitul anului 1917, Serviciul Religios a dat următoarea Circulară nr. 1400 din 6 noiembrie 1917: Împrejurările par a sili pe iubiţii noştrii soldaţi să ducă viaţa în tranşee şi în iarna aceasta. Viaţa în tranşee, însă, pe lângă neajunsurile ce aduce fizicului, mai are şi partea, că fiind monotonă, predispune la melancolie şi gânduri de tot felul despre cei scumpi, deseori producând descurajare şi împuţinând răbdarea. Astfel stând lucrurile se impune să se ia de către cei în drept măsuri, ca viaţa de tranşee să varieze, când împrejurările îngăduiesc, cu fel de fel de îndeletniciri intelectuale, recreative şi hrănitoare de spirit. Preoţii noştri de armată fiind un corp select, ştiu că vor găsi la îndemână mijloace nenumărate pentru menţinerea moralului trupelor şi pentru odihnirea şi adăparea lor cu apa cea vie, despre care ne vorbeşte Mântuitorul.

7. 3. Activitatea clerului şi teologilor ortodocşi în structurile sanitare ale armatei.

O activitate deosebită au desfăşurat în anii războiului teologii seminarişti şi licenţiaţi care a participat direct la luptele de pe front sau în serviciul sanitar al armatei. Constantin Nazarie în raportul său nr. 998/9sept. 1917, înştiinţa pe episcopi asupra hotărârii Marelui Stat Major ca seminariştii absolvenţi de seminarii şi ai facultăţilor de teologie să nehirotoniţi să fie trecuţi la trupele combatante pentru a lua parte la luptele de pe front. Cei care erau în clasele superioare urmau să fie trimişi la şcolile pregătitoare de ofiţeri şi apoi distribuiţi pe front. Episcopul Teodosie al Romanului socotea hotărârea ca afectând viaţa bisericiască, prin oprirea hirotoniilor27.

7. 4. Clerul militar în Basarabia

Preoţii militari din unităţile Armatei Române, după intrarea pe teritoriul Basarabiei între 9-14 ianuarie 1918, au prezentat în raporturile lor către Serviciul Religios informaţii importante despre viaţa bisericiască din localităţile în care erau dislocaţi28. Încă din 17 aprilie 1918 Constantin Nazarie a făcut următorul Referat nr. 121 către Marele Cartier General: Pentru unităţile desemnate a rămâne în Basarabia, cred că e absolut necesar a se menţine preoţii de armată, fie cei actuali, fie cei care ar dori să rămână încă mobilizaţi.

O precizare interesantă face protopopul Nazarie cu privire la comportamentul pe care trebuie să-l aibe militarii ce acţionau în Basarabia: Am intervenit ca militarii să se lase, cel puţin în Basarabia, de obiceiul urât al înjurăturilor, necunoscut acolo şi mult scandalizator. În acest scop am adresat Marelui Cartier General un referat din 30 aprilie 1918 în cuprinderea următoare: Urâtul obiceiul al înjurăturilor de lucruri sfinte, răspândit din nenorocire în poporul nostru şi cu deosebire în armată, de la soldat până la sferile de sus, produce o impresie penibilă asupra Românilor Basarabeni, care rămân pur şi simplu scandalizaţi, ei neavându-l.

26 AMR., fond Inspectoratul Clerului Militar, Dosar nr. 23, f. 13, 37; Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru Marea Unire 1916-1918, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 269.27 ANIC, MCIP, fond Direcţia contabilităţii, Dosar nr. 690/1917, f. 11.28 Gheorghe Palade, „Repere ale evoluţiei Bisericii Ortodoxe din Basarabia (1918-1925), în Românii din afara graniţelor ţării Iaşi-Chişinău: legături istorice, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008, p. 258.

Semnalând D-voastră lucrul acesta, sunt sigur, că veţi lua cuvenitele măsuri pentru salvgardarea prestigiului moral al armatei naţionale. Pe acest document generalul Prezan face precizarea ca de aceste îndrumări să ia aminte nu numai preoţii militari ci şi ofiţerii Armatei.

7. 5. Preoţi ortodocşi în lagăre

Preotul V. Ionescu, confesorul Regimentului 18 Gorj a ajuns prizonier la 20 noiembrie 1916, fiind trimis prin diferite lagăre ca în final să ajungă în lagărul de la Stralsund: Când am ajuns la Stralsund, la 27 decembrie 1917, nemţii ne-au culcat pe jos, cam mulţi la un loc, în barăci friguroase, nişte barăci de scânduri. Şi toate ca toate, mâncarea nu ne dădea speranţe de viaţă...Am făcut slujba în toate sărbătorile şi duminicile , fie singur, fie cu părintele Jugureanu ori cu Mărculescu, împreună prizonieri cu mine. Acelaşi preot ajunge şi în lagărul de la Tuchel: Ajunseseră sărmanii oameni nişte sghelete mişcătoare, ca preot am avut ocazia să văd mulţi bolnavi înainte de obştescul sfârşit. Am văzut mulţi morţi, niciodată însă n-am văzut un corp atât de slăbit ca acel al celor 2500 de prizonieri din Tuchel. Erau umbre. În urma intervenţiilor sale la conducerea lagărului situaţia prizonierilor români s-a îmbunătăţit. Suferinţele îndurate în lagărele din Germania sunt descrise şi de preotul Emanuil C. Mărculescu, confesorul Regimentului 59 Infanterie, participant la luptele pentru forţarea trecătorii Câineni-Gorj.

7. 6. Grija clerului ortodox român pentru copii orfani, văduve şi răniţi

Interesantă este şi circulara nr. 1061 din 17 septembrie 1917 cu privire la copii orfani: Problema copiilor orfani trebuie să ne preocupe pe toţi. La rezolvarea acestei probleme urmează să contribuiască, în primul rând, preotul, ca îndrumător şi propovăduitor al dragostei şi milei creştine şi ca unul ce este obligat, special prin legea noastră, să poarte grijă de văduve şi orfani. Deosebit de interesante sunt memoriile trimise la Mitropolia din Iaşi de preoţii parohi din cuprinsul acesteia, în care, conform solicitărilor Ordinului circular nr. 2559 din 9/22 august 1919, emis de mitropolitul Pimen, au fost consemnate informaţii şi date despre evenimentele din timpul războiului, despre atitudinea credincioşilor faţă de război, sprijinul oferit de aceştia pentru front şi activitatea filantropică desfăşurată în parohii de preoţi. Aceste rapoarte se găsesc în Arhiva Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în dosarul cu nr. 107, ce cuprinde două volume. Rapoartele au fost înaintate de preoţii din judeţele Iaşi, Neamţ, Botoşani şi Dorohoi şi se constituie în adevărate pagini de istorie a participării clerului român la evenimentele dramatice ale războiului.

8. Biserica Ortodox din Moldova în timpul Primului Război Mondial, 1916-1918

Retragerea în Moldova a armatei române, cantonarea unor mari unităţi militare ruse, precum şi a populaţiei refugiate din Muntenia peste populaţia ce se afla în cele şase judeţe creau o serie de probleme pe care românii nu le mai trăiseră până atunci. Vor exista trei mari chestiuni de rezolvat: procurarea alimentelor pentru populaţie şi armată, organizarea transporturilor şi lipsa combustibilului. Pentru ajutorarea refugiaţilor s-a creat la Iaşi un comitet din iniţiativa şi sub patronajul reginei. În afară de Iaşi s-au creat colonii pentru refugiaţi în mănăstiri şi prin satele din apropierea Iaşilor. Pe lângă ajutorarea familiilor luptătorilor s-a avut în vedere adăpostirea şi îngrijirea orfanilor de război, operă grea în care s-a remarcat „Societatea ortodoxă”. Deşi în război, îndurând mari lipsuri, la apelul clerului ortodox, credincioşii moldoveni au făcut numeroase colecte în haine, obiecte şi bani pentru ajutorarea armatei. Pe lângă numeroasele neajunsuri, atât populaţia cât şi armata sunt nevoite să îndure epidemiile de tifos exantematic şi febră recurentă. Numeroase greutăţi sunt întâmpinate de autorităţile române din partea armatei ruseşti care avea în Moldova efective foarte mari a căror aprovizionare de la Odesa se făcea cu tot mai mare greutate. Domnea şi o nesiguranţă în rândul populaţiei, care începe să gândească, că în scurt timp va cădea şi frontul din Moldova, atunci fiind nevoiţi să se refugieze spre Rusia. De altfel, au existat români, chiar deputaţi şi parlamentari care s-au îndreptat spre Odesa şi Cherson, la gura Niprului29. Acum s-a evacuat la Moscova tezaurul Băncii Naţionale. Cei mai mulţi refugiaţi erau însă persoane particulare.

29 Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Dosar nr. 81, Războiul 1916-1918, vol. VIII, doc. 882 din 3 mai 1918.Vezi anexa.

De departe cea mai importantă misiune a guvernului de la Iaşi o reprezenta refacerea armată, obiectiv la care a contribuit serios şi Misiunea militară franceză, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot şi compusă din 277 ofiţeri, 37 piloţi, 88 medici, farmacişti şi veterani, patru ofiţeri de marină, opt ofiţeri de intendenţă şi 1150 grade inferioare.

Soldaţii ruşi încep să facă o propagandă revoluţionară în armată şi populaţia românească îndemnând la răsturnarea guvernului şi împărţirea pământurilor. În curând ajung să facă manifestaţii de stradă, cum a fost cea de 1 mai, când manifestanţii din Iaşi au atacat închisoarea şi l-au eliberat pe agitatorul de origine bulgară. Incidentele provocate de armata rusă au fost aspru criticate de generalul Scerbacev. Cu toate încercările de disciplinare, armata rusă se dovedea tot mai puţin dispusă să participe efectiv la lupte. În urma Păcii de la Brest-Litovsk, încheiată în primăvara anului 1918, Rusia este nevoită să accepte condiţii foarte dure, pierzând în primul rând Ucraina şi Ţările Baltice. Sub ameninţarea unei contrarevoluţii, regimul bolşevic ia o serie de măsuri, instituind o miliţie politică (CEKA), recurgând la arestări şi execuţii rapide (în iulie 1918 a fost executată familia imperială). Pentru aprovozionarea oraşelor se aplică măsuri dure împotriva ţăranilor bogaţi, Kulaci, care fac speculă cu grâu. Constituţia din 1918 oferă puterea unui Congres panrusesc al sovietelor, ales prin vot universal, care numeşte Comitetul Executiv şi Consiliul Comisarilor Poporului.Pentru ajutorarea bolnavilor şi răniţilor statul a oferit fonduri la care s-au adăugat sumele de bani şi bunurile strânse prin subscripţie publică, prin donaţii din partea unor societăţi şi persoane particulare. Au contribuit în special Crucea Roşie, Familia Luptătorilor, Societatea pentru Ocrotirea Orfanilor de Război, al cărei statut este votat de membrii adunării generale din 30 dec. 1917, în care un rol important îl aveau şi ierarhii ortodocşi30, Primăria Iaşi, Mitropolia Moldovei în frunte cu mitropolitul Pimen Georgescu, Episcopia Catolică şi Comitetul de Ajutorare al Uniunii Evreilor Bănăţeni. Un rol important, în special pentru cultivarea speranţelor, l-a avut Regina Maria, prezentă de multe ori în spitalele răniţilor de război. Nu trebuie să-i uităm şi pe marii oameni de cultură care prin arta şi cuvântul lor au cotribuit la păstrarea nădejdei în victorie. În şedinţa Parlamentului din 14/27 dec. 1916, s-au rostit o serie de discursuri de o remarcabilă manifestare a spiritului de solidaritate naţională, cel al lui N. Iorga fiind imprimat şi afişat în satele şi oraşele Moldovei sau oferit trupelor de pe front.

8. 1. Frontul din Moldova

În luptele de la Mărăşeşti participă şi preotul Aristide Popescu care a stat alături de soldaţi în transee. Pentru devotamentul său a fost decorat cu „Ordinul Coroana României”, în grad de cavaler cu spade, „Meritul Sanitar clasa I”, „Crucea comemorativă” a războiului din 1916-1918 şi „Victoria” pentru participarea în război în calitate de confesor. Staul român a apreciat şi dăruirea preoţilor Păduraru Petre, decorat cu „Meritul sanitar” şi „Crucea comemorativă cu barete”, Dem. Ionescu, decorat cu „Coroana României clasa IV-a cu spade” şi „Coroana României în grad de ofiţer” şi Ion Stoicescu decorat cu „Coroana României cu spade”, „Virtutea militară” şi „Cruce de război”31. Interesante însemnări despre luptele duse în Moldova ne sunt oferite de „Jurnalul de front” al preotului confesor al Regimentului 4 Argeş, Constantin P. Buzescu din localitatea Corbu, judeţul Olt. Jurnalul său este alcătuit din trei caiete. Preoţii au avut un comportament deosebit în timpul luptelor de pe frontul din Moldova. Preotul N. Oniceanu din Heci, jud. Iaşi, confesorul Regimentului 32 Mircea care, în marile lupte de la Mărăşeşti, cu crucea în mână, a adunat şi îmbărbătat răzleţele cete ale diferitelor unităţi, împingându-le din nou în focul luptei, foc din mijlocul căruia n-a lipsit un moment. La fel a fost şi comportamentul preotului Petre Pieptu din Tăcuta, jud. Vaslui, confesorul Regimentului 3 Vânători, care, în timpul grelelor lupte s-a găsit întotdeauna amestecat când printre luptători, când printre răniţi...în momentele cele mai grele a intrat în învălmăşagul luptelor. Preotul Gheorghe Tomescu din Răteşti, jud. Argeş, confesor al Brigadei 6 Artilerie, a luat parte la toate luptele de la Pralea, Mărăşti, Soveja şi Oituz. Iordache Tudorache, preot în localitatea Gologanu, jud. Vrancea, confesor al Regimentului 10 Vânători, n-a părăsit regimentul un singur moment; deşi în

30 Arhiva Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Dosarul nr. 81/Războiul 1916-1918, vol. VII.31 Tudor Popescu, „Preoţi participanţi la războiul de la 1916-1918”, în Mitropolia Olteniei, anul XXX, nr. 10-12, 1978, p. 774.

vârstă, a fost totdeuna neobosit, îngrijind bolnavii...a luat parte şi la luptele de la Mărăşeşti, stând veşnic printre soldaţi32. 8. 2. Călugării şi călugăriţele în serviciul sanitar

La 27 octombrie 1914, mitropolitul Pimen primeşte solicitarea din partea Institutului Surorilor de Caritate „Regina Elisabeta”, ca un număr de 10 călugăriţe să fie instruite pentru situaţii de război. Iniţiativa s-a bucurat de succes, fapt care a făcut ca în anul următor să fie acceptate pentru pregătire 15 călugăriţe de la Mănăstirea Agafton33. În primăvara anului 1915, două grupe de călugări au fost instruiţi pentru serviciul de infirmieri la Spitalul Militar şi Spitalul Frumoasa din Iaşi, arhiereul vicar Antim Botoşeneanul, prezentând Mitropoliei lista călugărilor şi materiile de studiu, precum şi comisia de examinare din care, pe lângă medici făcea parte şi el. Conducerea acestor călugări a revenit lui Teoctist Stupcanu, fost participant la campania din 1913, acum slujitor la Catedrala din Iaşi şi profesor de muzică la Seminarul „Veniamin Costachi”din Iaşi. După această serie de călugări, în aprilie 1915, au mai urmat 50. La cursurile de pregătire a sanitarilor ţinute de medici au participat 100 de călugări şi 115 călugăriţe, care au avut în fruntea lor pe maica Ana Ghenovici. Un alt număr mare de călugăriţe au urmat cursurile de infirmiere la Spitalul din Tg.-Neamţ, având în conducere pe maica Eupraxia Macri şi au activat la spitalele de campanie din Piatra-Neamţ, Iaşi, Dorohoi, Botoşani, dar şi în mănăstirile Agapia şi Văratec. Mitropolitul Pimen a pus la dispoziţia Comitetului Sanitar Central unele dintre cele mai mari mănăstiri din Moldova.

8. 3. Sinodul de la Iaşi din 1918

Convocarea Sfântului Sinod devenea tot mai necesară, mai cu seamă că aceasta devenea posibilă după încheierea păcii. Drept urmare se face o solicitare adresată Guvernului Marghiloman pentru oferirea de fonduri necesare personalului Cancelariei sinodale, Mitropolitul Conon precizâd că întrunirea Sinodului pentru anul 1918 este stringentă, acesta ne mai activând din toamna anului 191634. În prima şedinţă a Sinodului, mitropolitul primat Conon a prezentat un raport asupra situaţiei din teritoriile ocupate, subliniind suferinţele prin care a trecut Biserica şi clerul, cu încercările de schimbare a calendarului, ridicarea clopotelor, care a afectat puternic evlavia credincioşilor, astfel încât unii din ataşament faţă de bisericile lor au îngropat în pământ clopotele şi faptul că s-a protestat pentru a nu fi ridicate obiectele din pateriale preţioase. Conon a prezentat şi neplăcutul eveniment al furtului moaştelor Sfântului Dimitrie Basarabov de către un comando bulgăresc, dar şi evenimentele triste ale morţii arhiereului Calistrat Bârlădeanu şi episcopului Calist al Argeşului. În cuvântul său mitropolitul primat a deplâns şi soarta tristă în care se găseau şcolile teologice, închise din cauza războiului şi folosite de armatele de ocupaţie (în Internatul Facultăţii de Teologie din Bucureşti erau staţionate trupe bulgăreşti, care la evacuare capitalei au lăsat localul devastat), precum şi faptul că pe teritoriul Mitropoliei sunt vacante peste 400 de posturi de preoţi. Cu această ocazie a fost discutată şi demisia episcopului Sofronie Vulpescu al Râmnicului, în locul căruia la 11 iunie, a fost numit ca locţiitor arhiereul Alexe Craioveanu.

Ca eveniment de seamă în viaţa Bisericilor Ortodoxe a fost remarcat Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse cu reînfiinţarea patriarhatului şi aprecierea deosebită pentru participarea la acest eveniment deosebit a episcopului Nicodim al Huşilor care a şi prezentat un raport asupra acestui sinod, apreciind felul în care a fost întâmpinat de ierarhii ruşi. Legat de acete dezbateri a fost discutată şi atitudinea arhiepiscopului Anastasie al Chişinăului şi Hotinului care a plecat la dezbaterile sinodale de la Moscova fără a primi binecuvântarea mitropolitului Pimen al Moldovei, dar şi refuzul acestuia de a lua parte la lucrările Sinodului de la Iaşi, prin refuzul de a răspunde invitaţiei. În dezbaterile sale ulterioare Sfântul Sinod l-a considerat pe arhiepiscopul Anastasie ca retras din rândul ierarhiei ortodoxe române şi propune ca locţiitor pe episcopul Nicodim al Huşilor. În şedinţa Sinodului din 14 iunie, a fost deplânsă starea gravă în care se găseşte Biserica din Regat şi

32 Mircea Păcurariu, „Contribuţia Bisericii la realizarea actului unirii de la 1 decembrie 1918”, în Biserica Ortodoxă Română, anul XCVI, nr. 11-12, p. 1252.33 Daniel Isai, „Implicarea monahismului din Moldova în alinarea suferinţelor din perioada Primului Război Mondial (1916-1918), în Teologie şi Viaţă, anul XIII (LXXIX), nr. 7-12, 2003, p. 238.34 Arhiva Sfântului Sinod, Dosar nr. 145/1918, f. 9, f. v.

imaginea negativă pe care o avea în rândul clercilor din Transilvania şi Basarabia, care spuneau: …noi dorim unirea, dar privim cu durere situaţiunea clerului din România. Mitropolitul Pimen al Moldovei prezintă îndoielile clerului din basarabean cu privire la la viitoarea conducere bisericiască: Din discuţiile ce am avut cu basarabenii, dânşii îmi spuneau: În România alegera mitropoliţilor şi a episcopilor se hotărăşte mai întâi în cluburile politice şi apoi în Marele Colegiu. Protopopii se numesc adeseori de Minister. Eu le-am răspuns, nu, ci cu cunoştinţa Ministerului. Cărora dintre noi nu li s-a întâmplat să vadă un ministru, sau un deputat venind şi cerând să sacrificăm un protopop. Un deputat a avut îndrăzneala să-mi reproşeze, că de ce nu l-am consultat la schimbarea unui protopop. Lucru e cert. La noi mulţi preoţi fac servicii electorale, pentru ca după alegeri să fie răsplătiţi cu un post de protopop, revizor sau membru în Consistoriu. Şi e curios, că nici nemţii nici ruşii nu s-au atins de autonomia Bisericii….Candidaţii la preoţie teologi şi seminarişti, cu ocazia războiului au cerut să fie înscrişi la şcolile militare şi să intre în armată. De ce fug de preoţie? Răspunsul e: fiindcă Biserica stă rău35.

Sinodul de la Iaşi are o importanţă deosebită şi pentru prezentarea situaţiei din Dobrogea, fiind luată în discuţie atitudinea preoţilor care de teama ocupaţiei duşmane s-au refugiat în Moldova şi Muntenia. Ierarhii au concluzionat că lipsa unei organizări superioare bisericeşti a permis preoţilor să-şi părăsească parohiile şi credincişii. Teama de abuzuri din partea soldaţilor bulgari îndreptăţeau într-o oarecare măsură atitudinea preoţilor, asupra cărora se îndrepta de multe ori răzbunarea bulgarilor.

Sfântul Sinod alege în şedinţa din 4 iulie ca arhiereu pe arhimadritul Gurie Grosu care primeşte titulatura de Botoşeneanul, primind 14 voturi. La rândul său, preotul Platon Ciosu, slujitor la catedrala din Curtea de Argeş, luând titulatura de Ploieşteanul (a primit 12 voturi pentru şi 2 contra). A candidat şi arhimadritul Iuliu Scriban, care însă a fost primit cu răceală de sinodali, fiind respins (7 voturi pentru, 6 contra şi 1 anulat)36. De altfel Iuliu Scriban nu mai ajunge episcop, atitudinea sa din timpul războiului cântărind prea mult ca să mai fie eligibil.Cu ocazia acestui Sinod de la Iaşi, o serie de preoţi refugiaţi în Moldova cer intervenţia ierarhilor pentru a primi aprobarea de întoarcere în parohiile lor aflate în teritoriile ocupate. Pentru acest lucru se făcuseră o serie de intervenţii la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi la Ministerul de Interne, chiar la Al. Marghiloman37.

9. Marea Unire şi clerul ortodox

Realizarea României Mari, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Reagat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial, când dispăreau de pe harta Europei Imperiul ţarist şi cel Austro-Ungar. În Bucovina, refugiaţii din Transilvania şi Bucovina s-au organizat în Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni. Această organizaţie a susţinut intrarea României în război alături de Antanta. Semnarea de către Rusia a tratatului de la Brest-Litovsk (18 feb. 1918), oferea Ucrainei posibilitatea de a revendica teritoriul Bucovinei, sau măcar o parte din el. Ca urmare a solicitării marelui politician român Sextil Puşcariu, din 14 octombrie 1918 s-a convocat o mare adunare naţională la Cernăuţi, ce s-a proclamat Adunarea Constituantă, unde se hotărăşte „Unirea Bucovinei integrale” cu celelalte provincii româneşti din imperiu într-un stat independent şi naţional. Tot atunci s-a format Consiliul Naţional, ca organ repprezentativ şi un Birou Executiv, condus de Iancu Flondor. Deoarece Adunarea Ucrainiană susţinută şi de deputatul român Aurel Onciul acţiona pentru încorporarea nordului Bucovinei, Consiliul Naţional a solicitat intervenţia Armatei române. La 23 octombrie 1918, Guvernul român a aprobat intervenţia unei divizii a armatei române şi a informat pentru aceasta guvernul austriac. Ca urmare a discuţiilor purtate de bucovineni cu Guvernul român de la Iaşi, s-a convocat Congresul General al Bucocinei pentru data de 15 noiembrie 1918, care a hotărât unirea Bucovinei cu România. La această hotărâre au aderat germanii şi polonezii, dar au refuzat-o evreii şi ucrainienii. Regele Ferdinand a consfinţit unirea prin Decretul regal din 18 decembrie 1918.

9. 1. Românii de pretutindeni şi Marea Unire

35 Arhiva Sfântului Sinod, Dosar nr. 145/1918, f. 60.36 Arhiva Sfântului Sinod, Dosar nr. 145/1918, f. 202; f. 203; f. 205.37 Arhiva Sfântului Sinod, Dosar nr. 145/1918, f. 208; f. 209 f. v.; f. 211 f. v.

În Statele Unite ale Americii se aflau zeci de mii de români, majoritatea provenind din Transilvania şi Bucovina, stabiliţi peste Oceanul Atlantic în dorinţa de a găsi libertatea şi o viaţă mai bună, mulţi dintre ei având încă cetăţenia austro-ungară. Austro-Ungaria a încercat şi o propagandă printre aceştia în dorinţa de a-i înrola în armata sa, acţiune de altfel criticată adesea în diferite manifestaţii de românii americani, având în vedere că la îzbucnirea războiului în 1914, atât SUA cât şi România erau state neutre. Deoarece SUA au fost în neutralitate până în aprilie 1917, sute de români au trecut în Canada şi s-au înrolat în armatele acesteia. Cu intrarea SUA în război s-au format şi primele unităţi de voluntari români, acestea urmând să fie instruite şi trimise pe frontul din Franţa. Românii au organizat campanii de strângere de fonduri pentru război, fiind înfiinţat Fondul Naţional Român din America, iar în 1916 s-a organizat “Asociaţia Naţională Româno-Americană pentru ajutorul de război”şi “Crucea Roşie Română din America”. Au existat şi români care au plecat din America pentru a se înrola în armatele din România. În armatele americane s-au înrolat mii de români, mai ales că celor ce acceptau acest lucru li se acorda şi cetăţenia americană38. Numeroase societăţi româneşti înfiinţate acum au strâns fonduri pentru susţinerea armatei americane.Un moment foarte important l-a reprezentat sosirea în America a delegaţiei oficiale române, având în frunte pe preotul Vasile Lucaciu, transilvănean refugiat în România, Dr. Constantin Angelescu şi Vasile Stoica. Aceştia au reuşit să uniască eforturile românilor de peste ocean în susţinerea cauzei unităţii româneşti. Au fost organizate numeroase manifestaţii româneşti în vara şi toamna anului 1917, pentru afirmarea idealurilor naţioanle. La 24 februarie/9 martie 1918, un sinod bisericesc român, întrunit în oraşul american Youngstown-Ohio, ce reprezenta peste 150. 000 de români stabiliţi în SUA, a hotărât dezlipirea de Mitropolia Ortodoxă Română din Transilvania şi Ungaria şi unirea cu Mitropolia din Bucureşti ce avea în fruntea sa pe mitropolitul primat Conon. Un număr de peste 70 de delegaţi, ce aveau în frunte pe preotul Ion Podea şi alţi 10 preoţi au redactat şi semnat un act solemn-hrisov, prin care îşi exprimau dorinţa de a se uni cu ţara39.

O puternică colonie românească se găsea în Franţa, făcând o puternică propagandă în favoarea cauzei româneşti. În Paris se găseau oameni politici, dar şi mari personalităţi culturale precum : V. Lucaciu, O. Goga, Take Ionescu, I. Cantacuzino, I. Ursu, N. Titulescu, E. Vasilescu şi C. Mille. În ianuarie 1918 se înfiinţase ziarul La Roumanie, care s-a implicat major în apărarea intereselor româneşti. La 30 aprilie 1918, în capitala Franţei, s-a înfiinţat Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, care avea în fruntea sa pe cunoscutul ardelean, Traian Vuia.

9. 2. Unirea Basarabiei cu România şi clerul ortodox

Atunci când pe plan social şi naţional a început o mişcare de emancipare, valul schimbărilor a vizat şi viaţa bisericiască. Preoţimea din Basarabia era conştientă de necesitatea unor schimbări în activitatea bisericiască eparhială. Era necesară slujirea şi predicarea în limba română. Tot mai mulţi clerici basarabeni militează pentru utilizarea limbii române în biserici. Este perioada de afirmare a unor clerici basarabeni de mare valoare, precum Gurie Grosu, Dionisie Erhan, Alexandru Baltaga şi alţi mulţi preoţi luptători pentru renaşterea naţională.

Pe lângă acest congres al clerului şi mirenilor, în toată Basarabia s-au ţinut diferite întruniri ale intelectualităţii, militarilor şi ţăranilor, unde se discuta în special despre noua organizare administrativă a provinciei. Programul politic al Partidul Naţional Moldovenesc punea accentul pe autonomia deplină, administrarea Basarabiei de către un parlament, introducerea limbii române în şcoli, biserici şi administraţie. Un congres al studenţilor români din 20 mai 1917 solicita deschiderea unei catedre de limba română şi istorie la universităţile din Kiev şi Odesa. Congresul învăţătorilor ce s-a desfăşurat în Sala eparhială din Chişinău (25-28 mai 1917), a optat pentru alfabetul latin şi naţionalizarea învăţământului din Basarabia.

În primăvara anului 1917, românii basarabeni au trebuit să respingă iniţiativa Radei ucrainiene de a îngloba Basarabia Ucrainei. Guvernatorul Basarabiei, V. Cristi a convocat la 20 iulie

38Vezi Ilie Pârvu, Voluntari români în America, Sibiu, 1937; Vasile Stoica, America pentru cauza noastră, Bucureşti, 1926; Telegraful Român, nr. 114/27 oct. 1918.39 Ioan Vasile Leb, Biserica în acţiune, Ed. Limes, Cluj, 2001, p. 89; Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, 1981, pp. 399-403.

1917 o întrunire a liderilor politici şi reprezentanţilor organizaţiilor obşteşti, printre care şi preoţii Partenie şi T. Bogos, care au respins planul Ucrainei40.

În perioada 3-26 august 1917 a fost convocat un alt congres eparhial al preoţilor şi mirenilor, la care preşedinte a fost ales Alexandru Baltaga. Deşi congresul s-a desebit de altele prin diversitatea participanţilor şi prin mulţimea problemelor discutate, cât şi prin numeroasele incidente dintre clerici şi mireni, totuşi, a reuşit să ia o serie de decizii. Urma ca trimişii Congresului la Soborul local al întregii Rusii să dăruiască Bisericii din Basarabia autonomie, urmând ca Biserica din Basarabia să se supună canonic Bisericii autocefale din Rusia, ca mitropolituil şi episcopii să fie aleşi de adunarea eparhială extraordinară a clerului şi mirenilor, mitropolitul sau unul dintre episcopi să fie membru în organele superioare de conducere a Bisericii ortodoxe din Rusia, arhiepiscopul Anastasie urmând să primească titlul de mitropolit. De asemenea se făcea precizarea că predarea religiei în şcolile din Basarabia autonomă este obligatorie în toate şcolile, sub jurisdicţaia Bisericii rămânând şcolile eparhiale şi instituţiile bisericeşti de învăţământ. Arhiepiscopul Anastasie s-a arătat disponibil să prezinte hotărârile congresului la Soborul local, ce urma să-şi deschidă lucrările la 15 august 1917. Deşi deputaţii i-au acordat încredere arhiepiscopului Anastasie, acesta nu a cooperat cu autorităţile bisericeşti române şi s-a retras în cele din urmă „benevol” din scaunul arhiepiscopal. Un eveniment aparte la acest congres l-a reprezentat primirea în rândul deputaţilor a delegaţilor organizaţiei moldoveneşti a militarilor din garnizoana Odesa, precizându-se că aceştia reprezintă şaizeci de mii de moldoveni care îşi fac serviciul militar şi care cunos viaţa Bisericii basarabene. Interesant este şi faptul că la congresul acesta s-au ales doi misionari să lupte împotriva sectanţilor raţionalişti, mistici şi rascolnici şi unul care care să activeze printre inochentişti41, deşi erau unii basarabeni care îl considerau pe călugărul Inochentie de la Balta (+30 decembrie 1917), din judeţul Herson, un exponent al spiritualităţii româneşti, mai ales că acesta slujea şi predica în „limba moldovenească”42.

La 14 şi 16 iunie 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis două documente importante: o „Hotărâre” privind organizarea bisericiască a Basarabiei şi o „carte pastorală” către poporul şi clerul basarabean, consfinţind unirea bisericiască şi constatând că episcopii ruşi au refuzat să recunosacă autoritatea sinodului român, plecând de bunăvoie în exil. Autorităţile bisericeşti române au fost nevoite să declare vacant scaunul arhiepiscopal de la Chişinău, unde, la 14 iunie, a fost trimis ca locţiitor episcopul Nicodim al Huşilor, care în următorii ani a trebuit să organizeze alegeri episcopale şi viaţa bisericiască în cadrul Bisericii Ortodoxe Române43.

În perioada imediat următoare Unirii din 1918, în Basarabia existau 1090 biserici şi capele cu 1104 preoţi şi 20 de mănăstiri cu 822 de călugări şi călugăriţe44. Religiozitatea basarabenilor era recunoscută nu doar de clerici, ci şi de cunoscătorii realităţilor sociale şi politice din provincie.

9. 3. Bucovina şi unirea cu România

La 28 noiembrie 1918, în sala de marmoră a Mitropoliei Ortodoxe din Cernăuţi, 74 membri ai Consiliului Naţional au început lucrările Congresului, alături de 7 delegaţi germani, 6 polonezi şi 13 din comunele ucrainene. Erau de faţă şi reprezentanţii Basarabiei, în frunte cu Pan Halippa. Cu o seară înainte, tricolorul romănesc fusese arborat şi pe clădirea Universităţii locale. Ion Nistor a făcut o amplă expunere a motivelor istorice ale acestei declaraţii de unire, care a fost adoptată în unanimitate. Votul Congresului a fost adus la cunoştinţa Regelui Ferdinand printr-o telegramă. Congresul a ales o delegaţie de 15 persoane care, a doua zi, 29 noiembrie, a prezentat, la Iaşi, regelui Ferdinand Actul Unirii. Duminică 1 decembrie 1918, suveranii români au dat o masă de gală la Palatul Regal din Bucureşti, în timpul căreia a sosit şi telegrama de la Alba Iulia, vestind unirea Transilvaniei cu România. Actul Unirii Bucovinei cu România a fost adus la cunoştinţa guvernelor din Iaşi, Paris, Londra, Roma şi Washington. La 31 decembrie 1919, apare Decretul-lege privitor la

40 Silvia Scutaru, „Congresele eparhiale din anul 1917 din Basarabia”, în Românii din afara graniţelor ţării Iaşi-Chişinău: legături istorice, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008, p. 213.41 Vezi F. Postolachi, Gh.Arion, I.Băleanu, În scurt viaţa şi faptele Părintelui Inochenti de la Balta, Bârlad, 1924.42 Al. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 394.43 George Enaghe, „Relaţiile cu Patriarhia Moscovei, pe baza studiilor de arhivă”, în Autocefalie şi comuniune, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p. 152.44 Gheorghe Palade, „Repere ale evoluţiei Bisericii Ortodoxe din Basarabia (1918-1925), în Românii din afara graniţelor ţării Iaşi-Chişinău: legături istorice, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008, p. 253.

unirea Bucovinei cu România cu următorul cuprins: “Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne de-a pururi unită cu Regatul României”. La înfăptuirea măreţului act a contribuit şi clerul ortodox, condus de mitropolitul Vladimir Repta. Nu au lipsit conflictele cu clericii ortodocşi ruteni, care doreau unirea cu Ucraina.

Pentru mai buna cârmuire bisericească a Mitropoliei Bucovinei, având în vedere faptul că mitropolitul Vladimir Repta era bătrân, Guvernul acceptă, la 9 august 1919, hirotonirea ca arhiereu cu titlul de “Rădăuţeanu“a arhimadritului Ipolit Vorobchievici. Actul de numire a fost semnat de Anghelescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi Şt. Brădişteanu, administratorul Casei Bisericii. De asemenea pentru funcţionarea Seminarului teologie din Cernăuţi, Sfântul Sinod cere ca să fie primiţi în acestă şcoală elevi şi din alte eparhii ale ţării, mai cu seamă că numărul tinerilor din Bucovina care se îndreptau spre această şcoală era foarte redus45.

9. 4. Adunarea Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918)

Într-o atmosferă de mare entuziasm, al 8/21 noiembrie 1918, de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, în Catedrala din Iaşi, s-a comemorat domnitorul Mihai Viteazul, simbolul unităţii românilor. Capul voievodului roman a fost aşezat pe un catafalc în catedrală, înconjurat de o gardă de ofiţeri decoraţi cu ordinal “Mihai Viteazul”, la pomenirea marelui domnitor fiind de faţă şi regele Ferdinand cu familia sa, membrii guvernului, corpul diplomatic, comandanţi ai armatei şi foşti miniştri.

A fost ales Marele Sfat Naţional format din 212 membrii, ce aveau menirea de a exercita atribuţii administrative şi legislative. Pe lângă episcopi, în acest sfat au fost aleşi mai mulţi preoţi şi profesori de teologie46. Şedinţa adunării constituante a fost încheiată prin cuvântarea rostită de episcopul Ioan Papp de la Arad, care a mulţumit celor prezenţi pentru dragostea cu care au participat la dezbateri. În faţa celor peste 100.000 de români participanţi la Marea Adunare Naţională, s-au rostit numeroase discursuri. Un discurs memorabil fiind ţinut de episcopul Miron Cristea al Caransebeşului47, dar şi episcopul Ioan Papp al Aradului48. O cuvântare deosebită a rostit şi episcopul greco-catolic, Iuliu Hossu de la Gherla49. Evenimentul de la Alba-Iulia a fost salutat de toţi românii, fiind perceput ca un moment unic în istoria românilor50.

9. 5. Contribuţia Bisericii Ortodoxe Române la Marea Unire

Unirea politică a tuturor românilor a fost rezultatul unei mari voinţe politice naţionale. Astfel, la unirea Basarabiei cu România (9/22 aprilie 1918) şi-au adus aportul şi o serie de clerici: preotul Alexandru Baltaga (membru în Sfatul Ţării), arhimandritul Gurie Grosu (mai târziu mitropolit al Basarabiei), ieromonahul Dionisie Erhan, ajuns episcop, preoţii Ion Andronic, Andrei Murafa şi alţii.51 La unirea Bucovinei cu România un rol important l-a avut mitropolitul ortodox de atunci,

45 Arhiva Sfântului Sinod, Dosar nr. 148/1919, p. 51.46 Mircea Păcurariu, „Contribuţia Bisericii la realizarea actului unirii de la 1 decembrie 1918”, în Biserica Ortodoxă Română, anul CXVI, nr. 11-12, 1978, 1261.47 Ziarul „Românul” şi Marea Unire, volum realizat de profesorul Iulian Negrilă, Ed. Politică, București, 1988, pp. 389-392. (nr. 21, 21 noiembrie / 4 decembrie 1918).48 Ziarul „Românul” şi Marea Unire, volum realizat de profesorul Iulian Negrilă, Ed. Politică, București, 1988, pp. 386-389. (nr. 21, 21 noiembrie / 4 decembrie 1918).49 Aurel Cosma, „Biserica română din Banat şi unirea de la Alba Iulia”, în Mitropolia Banatului, anul XVIII, nr. 10-12, pp. 594-611; R. Cândea, „Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în Candela anul XXXVII, nr. 10-11, 1926, pp. 232-375.50 Vezi Stan Constantin, 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia şi Bucureşti: percepţii buzoiene, Buzău, 2008.51Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România, Chişinău, 1998; Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional. 1806-1920, Bucureşti, 1993; Ion Calafeteanu, Viorica Pompilia Moisuc, Unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România. 1917-1918. Documente, (Antologie), Chişinău, 1993; Vasile Arimia, Ioan Ardeleanu, Constantin Botoran, Cartea neamului. Marea Unire de la 1918. Documente istorice, Bucureşti, 1993; I. Scurtu, D. Almaş, M. Goşu, I. Pavelescu, Gh. I. Ioniţă, I. Şişcanu, N. Enciu, Gh. E. Cojocaru, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Bucureşti, 1998; Silviu Nistor, Istoria românilor din Transilvania, Bucureşti, 1995.

Vladimir Repta. Să nu uităm că la 15/28 noiembrie 1918, lucrările Congresului General al Bucovinei s-au ţinut în Sala Palatului Mitropoliei din Cernăuţi.

Anii primului război mondial (1914-1918) au oferit prilejul înfăptuirii Marii Uniri a românilor pregătită în mintea şi sufletele românilor cu mult înainte. La 30 octombrie 1918 a luat fiinţă Consiliul Naţional Român Central, alcătuit din 12 membri, care avea drept scop intensificarea activităţii maselor populare în direcţia realizării unirii Transilvaniei cu România. Faţă de acest organism politic nou format şi-au exprimat adeziunea ierarhii ortodocşi Ioan I. Papp al Aradului, Miron Cristea al Caransebeşului, dar şi episcopii greco-catolici Demetrie Radu al Oradiei, Iuliu Hossu al Gherlei şi Valeriu-Traian Frenţiu al Lugojului. La organizarea şi apărarea ordinii publice şi a manifestărilor anti-româneşti, au contribuit profesorii de teologie Silviu Dragomir, Nicolae Bălan şi Petru Barbu, episcopul Miron Cristea al Caransebeşului, vicarul Roman Ciorogariu, Vasile Suciu, vicar greco-catolic, secretarii eparhiali Cornel Corneanu, Aurelian Magieru (viitorul episcop Andrei), protopopii Andrei Ghidiu, Gheorghe Popovici, profesorii Alexandru Borza şi Al. Ciura52. La 14 decembrie 1918, delegaţia Marelui Sfat Naţional din Transilvania, din care făceau parte episcopii români Miron Cristea şi Iuliu Hossu, au prezentat regelui Ferdinand la Bucureşti, Actul Unirii Transilvaniei cu România, ce a fost înmânat regelui de Vasile Goldiş. Unirea Transilvaniei cu România a fost consfinţită şi de Conferinţa de pace de la Trianon.

10. Biserica Ortodoxă la sfârştul anului 1918. Demisia mitropolitului primat Conon

Ca urmare a Decretului regal nr. 3273 din 6 noiembrie 1918 au fost revocate toate numirile de ierarhi din timpul războiului. La 22 decembrie 1918, episcopul Antim Petrescu al Râmnicului îşi înaitează demisia53 care este aprobată de regale Ferdinand la 31 decembrie 191854, el rămânînd să conducă mai departe eparhia. La aceeaşi dată de 31 decembrie 1918, arhiereul Vartolomeu Stănescu este însărcinat să gireze Episcopia Argeşului până la alegerea titularului, decretul fiind semnat de regele Ferdinand, şi contrasemnat de D. Angelescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice55.

Mitropolitul primat Conon Arămescu Donici cu a cărui păstorire se încheie una dintre etapele de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, a fost ultimul mitropolit primat al Bisericii noastre, deoarece Miron Cristea de la alegerea sa până la recunoaşterea ca patriarh a lucrat doar pentru noua organizare a Bisericii, fiind conştient de la început de viitorul Bisericii Ortodoxe Române în lumea ortodoxă. Conon a fost şi rămâne încă unul dintre ierarhii ortodocşi asupra căruia cercetarea istorică s-a oprit prea puţin. Am ajuns să cunoaştem mai multe despre acest ierarh din memoriile unor contemporani, decât din studiile şi cercetările teologilor sau istoricilor. Din rândurile rămase de la contemporani ni se conturează imaginea unui ierarh ortodox a cărui păstorire a fost nu numai dificilă, ci de multe ori murdărită cu reproşuri venite chiar din partea propriului cler şi a unor contemporani, mult mai cunoscuţi decât el, dar cu nimic mai presus în ceea ce priveşte moralitatea.

10. 1. Situaţia Bisericii Ortodoxe Române şi campania militară din anul 1919

Eşecul ofensivelor încercate de Germania în martie şi iunie 1918 pe frontul de vest, precum şi neputinţa Puterilor Centrale de a mai găsi resurse să oprească atacurile Antantei pe diferitele fronturi, au dus la ieşirea din război pe rând a Bulgariei (29 sept.), Turciei (31 oct.) şi Austriei (3 noiembrie), pentru ca şi Germania să semneze un armistiţiu cu Antanta la 11 noiembrie, act ce prevedea şi retragerea trupelor germane din România şi anularea tratatelor de la Brest-Litovsk şi

52Alexandru Moraru, „Participarea clerului român din Transilvania la evenimentele din 1848 şi 1918”, în „Studii Teologice”, nr. 1, 1987, pp. 111-112.53 ANIC, MCIP, Direcţia Contabilităţii, Dosar nr. 778 din 31 decembrie 1918, f. 19. Faţă de înaltul Decret nr. 3273 din 6 noiembrie 1918, prin care se consideră ca neexistente şi lipsite de orice putere legală toate actele săvârşite de corpurile legiuitoare disolvate prin Înaltul Decret 3273, subscrisul, Episcop al Râmnicului Noul Severin, cu adâncă mâhnire sufletească vă rog respectuos să binevoiţi a aprecia, dacă este cazul a-mi primi demisia sin această demnitate.Las la înţeleapta chibzuinţă a Majestăţii Voastre, ca să mi se facă dreptate în aceste vremuri înălţătoare de făurire a unei Românii mari la a cărei înfăptuire am lucrat şi eu din tot sufletul şi să mi se redea liniştea şi mulţumirea sufletească mult dorită. (Marele Colegiu Electoral din 3 iulie 1918 l-a ales cu 175 de voturi ca episcop al Râmnicului, fiind candidaţi şi Iuliu Scriban cu 23 de voturi şi arhiereul Meletie Constănţeanu cu 3 voturi).54 ANIC, MCIP, fond Direcţia Contabilităţii, Dosar nr. 778 din 31 decembrie 1918, f. 16.55 ANIC, MCIP, fond Direcţia Contabilităţii, Dosar nr. 778 din 31 decembrie 1918, f. 3.

Bucureşti. În această situaţie trupele române au fost mobilizate, în timp ce trupele comandate de generalul Berthelot înaintau la Dunăre, lansând şi un apel de mobilizare ostaşilor români din Oltenia şi Muntenia. La 6 noiembrie 1918, fără a mai avea vreo şansă politică, guvernul condus de Marghiloman demisiona, fiind înlocuit de un executiv în frunte cu generalul Constantin Coandă. La 10 noiembrie trupele române au primit ordin de mobilizare, după o ezitare cam mare. În aceeaşi zi, Dunărea este trecută de trupele franceze. În România se găsea acum şi Armata a IX-a germană retrasă din Balcani. Bucovina a fost un adevărat teatru de luptă, fiind cucerită de ruşi de mai multe ori şi recucerită de fiecare dată de austrieci. Ocupaţia austriacă aflată sub coordonarea colonelului Fischer, comandantul jandarmeriei din Bucovian, a fost foarte dură. Cu intrarea României în război, situaţia românilor bucovineni a devenit şi mai dificilă. Comandanţii austrieci erau avertizaţi că aveau de luptat cu armata rusă în exterior şi cu filoruşii în interior. De multe ori autorităţile austriece treceu la judecarea sumară a celor suspecţi şi la executarea rapidă sub învinuirea de trădare56.

Cu aprobarea Comandamentului aliat, trupele româneşti au înaintat În Transilvania până la aliniamentul Munţilor Apuseni. La 11/24 dec. 1918, trupele române intră în Cluj. Din nefericire atacurile maghiare asupra armatei şi populaţiei româneşti s-au intensificat. Alături de ostaşii români participanţi la campania din Transilvania (1918-1919) au fost şi o serie de preoţi militari. Unul dintre aceştia a fost Ioan A. Parfenie, confesorul Regimentului 15 Infanterie (preot în localitatea Valea Glodului, jud. Suceava), care a participat la campania din 1916-1918, fiind avansat la gradul de căpitan şi decorat cu ordinul Coroana României cu spade în grad de cavaler.

Anul 1919 a început pentru clerul ortodox din Ardeal cu o febrilă activitate în vederea realizării acestei uniri religioase. De altfel în anul 1919 au avut loc mai multe întruniri ale ierarhilor ortodocşi români şi ale preoţilor în vederea realizării unui statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe.

La Conferinţa de Pace de la Paris, deschisă la 18 ian. 1919, din partea României delegaţia a fost condusă de Ionel Brătianu care dorea ca Aliaţii să recunoască tratatul încheiat în 1916 şi să primească cele promise atunci la care să se adauge Basarabia. Din păcate Aliaţii nu doreau să trateze România ca partener egal la încheierea tratativelor de pace. Brătianu vroia obţinerea Transilvaniei şi de aceea a trimis armatele române să înainteze cât mai mult în Transilvania şi apoi în Ungaria până la ocuparea Budapestei. Delegaţia română condusă acum de Al. Vaida-Voevod a semnat tratatele cu Austria şi pe cel al minorităţilor la 9 dec. 1919. Trataul de la Neuilly, din 27 noiembrie 1919, a lăsat frontiera din Dobrogea cea stabilită la Tratatul de la Bucureşti din 1913. În ceea ce priveşte Banatul, Consiliul Suprem (Marea Britanie, SUA, Franţa, Italia şi Japonia) a trasat graniţa dintre România şi Regatul sârbo-croato-sloven, acordând României două treimi din această regiune ocupată de armata română în 1920. Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) semnat cu Ungaria acorda Româniie transilvania şi o parte din estul Ungariei. Consiliul ambasadorilor care luase locul Conferinţei de Pace, a recunoscut unirea basarabiei cu România prin Tratatul din 28 oct. 1920. După încheierea păcii, Biserica Ortodoxă Română va căuta să se îngrijească sufleteşte cel puţin şi de românii care nu au fost cuprinşi în graniţele noului stat român.

ConcluziiBiserica Ortodoxă Română a participat prin clerul său la cele mai importante evenimente

ale Primului Război Mondial, fie pe front prin preoţii militari, fie prin ierarhii din Moldova care s-au alăturat efortului de susţinere a armatei. Nu uităm nici atitudinea de supunerepolitică a ierarhilor din teritoriile ocupate.

56 Vezi T. Bălan, Suprimarea mişcărilor naţionale din Bucovina, Cernăuţi, 1923.