FORUM BACALAUREAT 2010Discutii,rezolvari, opinii, subiecte,bacalaureat 2010,bacalaureat 2009,bacalaureat 2008

 Căutare avansată

Prima pagină ‹ BACALAUREAT 2009 ‹ Filosofie

Schimbă dimensiunea fontului

Versiune printabilă

FAQ

Înregistrare

Autentificare

Rezolvari la filosofie bacalaureat 2009 Subiectul 3Scrie un răspuns

 

3 mesaje • Pagina 1 din 1

Rezolvari la filosofie bacalaureat 2009 Subiectul 3de adriana2009 pe Sâm Iun 13, 2009 3:58 pm

Rezolvari filosofie BAC 2009 sub. III 

III. 1

A. 1. Teoria lui Aristotel despre natura umana este influentata de conceptia sa

teleologică, conform careia natura nu creeaza nimic fara un scop. Din acest punct de

vedere, si existenta omului detine un scop, si anume acela de a trai laolalta cu semenii

sai in vederea unei vieti mai bune. Insa o viata mai buna, in care actele intelectuale si

cele morale sunt posibile, nu se poate obtine, dupa Aristotel, decat in masura in care

oamenii sunt parte componenta a unui stat, adica a unei comunitati de fiinte umane cu

simtirea binelui si a raului, a dreptului si nedreptului. Contrar teoriilor sofiste de pana

atunci, care considerau statul si ordinea sociala drept o conventie, Aristotel trateaza

statul drept o institutie naturala, rezultata, in mod indirect, din instinctele de

autoconservare si reproducere ale indivizilor. Cu toate ca din punctul de vedere al

genezei, statul este o consecinta a trairii laolalta a indivizilor, mai intai in familie, grup,

etc, din punctul de vedere al functiei sale, el este anterior oamenilor care il compun,

precum corpul precede membrele sale. Cu alte cuvinte natura umana este una sociala,

intrucat in fiecare din noi exista instinctul pentru formarea comunitatilor si pentru ca abia

in stat existenta isi afla implinirea, desavarsindu-si astfel posibilitatile proprii.

2. Jean Jaques Rousseau promovează conceptual filozofic de ‘’ starea naturală’’, care

spune în esenţă că omul că omul cu cât se îndepărtează de natură devine mai nefericit. El

spune că în starea naturală ,oamenii sunt egali între ei, iar în starea socială oamenii devin

inegali, după avere, poziţie socială, etc. Aristotel promovează natura umană ca fiind

socială, iar Rousseau spune că sociabilitatea nu sete specifică naturii umane.

3. Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să-şi fie suficient sieşi şi să atingă ţelul pentru

care el există. “Bunăstarea”, care este ţelul Statului, este identificată cu “eudaimonia”

(fericirea), care este scopul individului. Statele sunt entităţi naturale şi, asemenea altor

obiecte naturale, au un scop sau un ţel. Noţiunea de scop al Statului este legată de alt

ideal înalt. “Principiul fundamental al constituţiilor democratice este libertatea […] Cea

dintâi formă a libertăţii este de a conduce şi de a fi condus, în mod succesiv […] Altă

formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place”.

Dar libertatea este sever restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al

cetăţenilor, însă o mare parte a populaţiei nu avea cetăţenie. Femeile nu erau libere,

existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, şi deci este

permis de fapt să fie subjugaţi. Cetăţenii puteau deţine sclavi, aşa cum puteau poseda şi

alte forme de proprietate. “Evident”, scrie el, “e mai bine ca proprietatea să fie privată,

dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosinţă.” Dar el adaugă imediat: “Este

sarcina legiuitorului de a veghea ca cetăţenii să facă astfel.”. Statul lui Aristotel nu va

dispune de mijloacele de producţie; el nu controlează direct nici economia. Dar legiuitorul

veghează ca regimul economic al cetăţenilor să fie guvernat potrivit.

B. 1. Descartes despre cunoaştere: ‘’ Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist’’ ( Dubito ,

ergo cogito. Cogito, ergo sum ). În esenţă Decartes, filozof raţionalist spune că sursa

cunoaşterii este raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de

cunoaştere: îndoiala metodică.

2. Personal apreciez cunoaşterea raţională, dar din păcate tumultul vieţii impune mai

mult cunoaşterea senzorială, prin experienţe proprii.

III. 2

A. 1. Abordarea kantiana a problemei cunoasterii este una transcedentala. Ideea

cunoasterii ,,a priori” a fost consacrata de Kant. Problemele teoriei critice a cunoasterii

sunt formulate ca probleme de drept si nu ca probleme de fapt. Interogatia kantiana

priveste posibilitatea unei cunoasteri date, deja constituite. Formulele ,,a priori” sunt

examinate de Kant drept conditii necesare ce fac posibila experienta in genere. Kant

crede că filosofia cunoaşterii se interesează exclusiv de întemeierea cunoştinţelor şi nu

de demersurile prin care se constituie ele, de geneza lor. El spune că orice cunoaştere

despre fapte, numită de el ,,experienţă”, ia naştere prin conlucrarea sensibilităţii şi

intelectului. Cunoaşterea este rezultatul aplicării categoriilor şi principiilor intelectului

materialului pe care îl oferă sensibilitatea, o activitate prin care impresiile sensibile sunt

comparate, legate între ele sau separate. 

2. Spre deosebire de Kant, Descartes, filozof raţionalist spune că sursa cunoaşterii este

raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala

metodică.

3. Kant spune în Prolegomene, că fost desteptat din "somnul dogmatic" şi dacă crezuse

pâna atunci ca sursele cunoasterii nu se afla în experienta ci doar în spirit, în ratiune.

Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinita pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va

consta în încercarea unei sinteze a amândurora, în a arata ca experienta si judecata

permit deopotriva cunoasterea. Asa cum va scrie mai târziu, intuitia fara concept e oarba

iar conceptul fara intuitie este vid. Ceea ce cauta Kant e înainte de toate un fundament

pentru uzul ratiunii, ceea ce implica recunoasterea limitelor puterii ei. 

B. 1. Aristotel spune că omul este din natură o fiinţă socială. Argumente: Omul nu trăieşte

izolat, ci de la natură este un animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi

nedreptăţii. Numai el poate forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific

limbajul, care are în primul rând rol de socializare.

2. Caracterului natural al instituţiei statului, după părerea mea este încă de actualitate,

observăm că după căderea imperiilor ideologige, omul şi-a regăsit instinctul de a forma

noi comunităţi, îndeosebi pornind de la criterii etice.

III. 3

A. 1. Concepţia lui Platon despre cunoaştere reiese din analiza pe care acesta o face

raportului opinie – cunoaştere. Opinia ( doxa ) este opusă ştiinţei ( episteme ), prima fiind

iluzorie, îndoielnică, supusă erorii şi având character subiectiv, iar cea de a doua fiind

cunoaştere a esenţei lucrurilor, cunoaştere adevărată.

Cunoaşterea dupa Platon, in mai multe trepte, corespunzatoare profunzimii ei si in ultima

instanta nivelelor ontologice. Cea dintii este opinia sau parerea. Ea este modalitate de

cunoastere pe care o ingaduie lumea sensibila. Adevarul opiniei este intotdeuna numai

probabil, el este mereu nesigur si de aceea opinia este interioara stiintei.

Modalitatea a doua de cunoastere este stiinta. Ea se deosebeste de opinie prin adevarul

si certitudinea ei. Aceasta cunoastere are la rindul ei doua forme. Cea dintii este

cunoasterea discursivă, intemeiata pe rationament, propriei matematicii si celorlalte

stiinte deductive. Este procedeul de cunoastere pe care Platon il numeste „prin ipoteze”

si care a influentat propria sa filosofie. Ideile apar pentru Palaton drept ipoteze necesare

in vederea explicarii lucrurilor, raportul dintre ele si lucrul fiind apoi elaborat in teoria

participarii. Importanta acestui tip de cunoastere si a stiintelor care il utilizeaza, si in

primul rind al matematicii, este des subliniata in dialoguri. Platon considera studiul

matematicii ca o procedeutica indispensabila pentru studiul filosofiei. La intrarea in

Academie erau, se spune, gravate cuvintele: „Nimeni sa nu intre aici, daca nu a studiat

geometria”. A doua modalitate de intelecţia pură, care este o cunoastere directa a

universalului. Forma superioara a stiintei intelectuale care sesizeaza nemijlocit esente si

care este strins legata de dialectica, modalitate cognitiva proprie filosofiei.

2. Empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi temei al cunoaşterii. Fondator:

John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are originea în simţuri şi experienţă.

Empirismul se opune raţionalismului care susţine că ideile, noţiunile şi principiile au

valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o tabulla rasa, o foaie albă pe

care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare ale cunoaşterii: SENZAŢIA: -

percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe; REFLECŢIA – sau percepţia

proceselor lăuntrice ale minţii noastre. 

Ideiile simple se combină şi formează idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde

de structura sufletească şi de cea senzorială.

3. În mod curent , afirmăm că ştim sau cunoaştem ceva sau că nu ştim, nu cunoaştem

altceva. Avem permanent opinii, credinţe, convingeri diverse despre ceea ce ne

înconjoară. Dacă avem opinii despre ceva, cunoaştem cu adevărat acel ceva? Opinia este

acea parte a cunoşterii care se referă la experienţa sensibilă şi care este opusă

cunoaşterii adevărate, ştiinţei. Evident , de cele mai multe ori, când credem că deţinem

cunoştinţe, noi avem de fapt opinii, impresii subiective, a căror bază nu este cunoaşterea

ştiinţifică . În concluze apreciez că între opinie şi ştiinţă poate exista o corelaţie, opiniea

find primul pas spre cunoaşterea aprofundată, argumentată, care se poate realiza prin

ştiinţă.

B. 1. Augustin despre natura umană: conceptia sa teocentrică este extinsa si asupra

intelegerii naturii umane. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate

fi inluentata de filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea.

Augustin dinstinge intre natura entitatilor nerationale (care isi realizeaza inclinatiile

firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si

capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite.

Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la

pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa

valoarea lor adevarata. Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul

ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui

Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile

lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre

mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o

culme a intelepciunii.

2. Opinie: Concepţia lui Augustin despre natura umană, este actuală, omul trebuie să-şi

găsească prin reculegere interioară, calea spre Dumnezeu, să-şi armonizeze dorinţele,

poftele cu responsabilităţile sociale.

III. 4

A. 1. Precizaţi înţelesul dat de Descartes raportului care se stabileşte între adevăr şi

eroare. Atât pentru empiristi, cat si pentru rationalisti, a justifica o cunostinta inseamna a

produce un argument ale carui premise sunt cunoscute nemijlocit. Pentru rationalistul

Descartes, aceste premise pot fi gasite printre ideile clare si distincte, care exprima

adevaruri evidente, pe care omul le poate recunoaste intrucat este inzestrat de

Dumnezeu cu facultati speciale in acest sens. Si daca totusi se intampla sa nu se ajunga

la adevar, acest lucru se datoreaza unei interventii exterioare, malefice, asupra

facultatilor de cunoastere.

Una din ideile principale ale "Discursului" este accea conform careia adevarul nu poate fi

dacat unul singur, pentru ca nu pot exista mai multe adevaruri privind aceeasi problema.

Demonstrand necesitatea unei metode, pentru a putea intelege adevarul, Descartes

arata in lucrarile sale "Reguli pentru indrumarea ratiunii" şi "Discursului asupra metodei",

ce intelege prin metoda: "acele reguli certe si usoare pe care oricine le va urma fara a se

abate de la ele, nu va lua niciodata nimic fals drept adevarat si fara a risipi de prisos

sfortarile spiritului,ci sporind necontenit in mod treptat stiinta, va ajunge la cunoasterea

adevarata a tuturor lucrurilor pentru care va fi capabil…"

Dupa parerea lui Descartes, orice indeletnicire cu probleme ce depasesc capacitatea

cunoasterii individuale trebuie evitata.

Descartes neaga cu acesta ocazie magia, alchimia, astrologia sau ghicitul, lucruri cu care

se indeletniceau scolasticii medievali. Matematica este, bineinteles, considerata un

model, pentru ca ea, in cunoasterea carteziana, da evidenta adevarului.

Cunoasterea, la Descartes, se realizeaza in si prin ratiune, capatand sensul unei

cunoasteri matematice, dar neexcluzand experienta prin care insa nu dobandim

certitudinea.

Descartes mai scrie ca:"oamenii se pot insela, dar niciodata dintr-o deductie rau facuta, ci

numai […] din experiente prea putin intelese". 

2. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice

legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la

formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea

ei.

3. Ca valoare de adevăr, intelectul oferă cea mai desăvârşită cunoaştere. Descartes

exemplifică superioritatea minţii în raport cu simţurile şi imaginaţia prin felul în care

cunoaştem o bucată de ceară scoasă din stup.

Voinţa este o altă facultate care concură la procesul cognitiv. Ea este legată, pe de o

parte, de simţuri şi, deci, de ideile sensibile, iar, pe de altă parte, de inteligenţă, deci de

ideile intuitiv-deductive indubitabile. Faţă de simţuri, care sunt pasive, sau faţă de

intelect, care este nu numai spontan ci şi pasiv, contemplativ, voinţa este un factor activ. 

Voinţa este indispensabilă adevărului, căci ea este cea care îşi dă asentimentul diferitelor

cunoştinţe. Ca raţionalist, Descartes a considerat că izvorul adevărului îl constituie

gândirea, dar gândirea aprobată de voinţa fiecăruia.

Voinţa este şi cauza erorii prin faptul că, fiind mai întinsă decât raţiunea, îl determină pe

om să se pronunţe şi asupra unor lucruri pe care nu le cunoaşte.

B. 1. John Rawls: principiul egalităţii libertăţii prevalează asupra principiului egalităţii de

şanse şi principiul egalităţii de şanse prevalează asupra principiului diferenţei. Astfel,

dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale. Orice persoana posedă o inviolabilitate

bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici un fel, nici măcar în scopul bunăstării

generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă sunt nedrepte, trebuie reformate sau

abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii: primul, un principiu al libertăţii, al

doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau inegalitîţilor admise. 

Statul văzut de Rawls este un guvernământ dulce şi paternalist: creşterea coeziunii

sociale şi diminuarea flagelului sărăciei pentru acţiunea implicită împotriva non-

libertăţilor (a libertăţilor negative precum delicvenţa sau infracţionalitatea).

2. In majoritatea statelor europene s-au fundamentat instituţii care sprijină pe cei

defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim garantat, salarii

compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea utilităţilor, etc.

III. 5

A. 1. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate fi inluentata de

filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea. 

Augustin dinstinge intre natura entitatilor neraţionale (care isi realizeaza inclinatiile

firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si

capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite.

Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la

pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa

valoarea lor adevarata. 

Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul ajunge sa inteleaga

adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui Dumnezeu care “este

transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile lor sunt mai bune si

mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre mintile lor si a pastrarii

ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o culme a intelepciunii.

Omul este imaginea lui Dumnezeu. Augustin vorbeşte de omul interior – sufletul şi mintea

orientate spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi omul exterior – trupul , trecător şi simţurile.

2. HENRI BERGSON: reprezentant al intuiţionismmului. Filozofia sa este una dualistă –

lumea acoperă două tendinţe aflate în conflict – forţa vieţii (élan vital) şi lupta lumii

materiale împotriva acelei forţe. Fiinţele umane înţeleg materia prin intelectul lor, cu

ajutorul căruia evaluează lumea. Acestea exprimă doctrinele ştiinţifice şi privesc lucrurile

ca entităţi independente în spaţiu. În contrast cu intelectul se află intuiţia, care provine

din instinctul animalelor inferioare. Intuiţia ne oferă o idee despre forţa vieţii care

străbate toate fiinţele. Intuiţia percepe realitatea timpului; durata este exprimată din

punctul de vedere al vieţii şi nu se poate divide sau măsura. Durata este explicată prin

fenomenul memoriei. Esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte.

Evident că este o diferenţă mare între natura umană ca chip al lui Dumnezeu, promovată

de Augustin şi natura materialistă promovată de Bergson.

3. Punctul de plecare al lui Augustin a fost că în formularea doctrinei despre om,

Dumnezeu şi sufletul uman trebuie privite întotdeauna în relaţie una cu cealaltă.

Pentru el sufletul a fost făcut pentru Dumnezeu şi în starea sa nedecăzută nu a fost

niciodată menit să existe separat de El. Chiar şi ca finţă fără păcat omul putea să-şi

realizeze destinul numai printr-o dependenţă uzuală faţă de harul prin care Dumnezeu se

descoperea pe Sine în mod continuu.

Relaţia sufletului cu Dumnezeu, cum îi plăcea să spună, era una a unui vas receptiv în

care Dumnezeu turna viaţa, lumina şi tăria Sa. În această relaţie omul deţinea adevărata

libertate care consta nu din neputinţa de a păcătui, şi din abilitatea de a nu păcătui (nu

non posse peccare, ci posse non peccare). Acestă neprihănire potenţială care i-a fost dată

omului a constituit o potenţială imoralitate.

B. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice

legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la

formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea

ei.

2. Concepţia despre cunoaştere a lui Popper este actuală, mai ales în contextual exploziei

informaţionale şi al dezvoltării tehnologice. Practic, omenirea a parcurs în două decenii o

dezvoltare exponenţială, tocmai prin perfecţionarea ştiinţelor, descoperirile tehnologice,

nu au fost niciodată absolutizate, practice odată cu punerea lor în practică a început

uzura lor morală.

III. 6

A. 1. In “Geneza metaforei si sensul culturii” Blaga arata ca omul nu este pur si simplu un

animal inzestrat cu inteligenta, tot asa cum o statuie nu este un simplu bloc de piatra

cizelata. 

Blaga postuleaza o diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e

intr-un mister si pentru revelarea acestuia. Nota caracteristica omului este creatia;

animalul produce uneori locaşuri sau unelte, dar aceste acte nu sunt “creatoare”, ci ele

se degaja stereotip, din grija de securitate a animalului, a speciei. Existenta animalului

este întru imediat si pentru securitate. 

Omul însă e capturat de un destin creator; intr-un sens cu adevarat minuunat. El este

capabil sa renunte la echilibru si la securitate, chiar sa se jertfeasca in numele

creatiei .“Animalul este strain de existenta intr-un mister si pentru revelare” si de

dimensiunile si complicatiile vietii ce rezulta din acest mod de existenta, care este

specific uman.

Prin creatie omul isi asigura un destin superior, contradictoriu, care il inalta deasupra

tuturor vietuitoarelor, dar care il poate duce si la autonimicire.

2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo

faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se

deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de

instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om;

viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.

Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul,

ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o

diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si

pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta

orizontalitate.

3. Ideea fundamentala a conceptiei lui Blaga este aceea ca omul este o fiinta istorica si

culturala care traiese in campul unor valori create de el insusi. Cultura exprima deci

modul specific uman de existenta. Omul nu poate exista decat in si prin intermediul

culturii. Cultura este rezultatul creatiei umane. Potrivit lui Blaga, omul cunoaste doua

moduri fundamentale de existenta: existenta in orizontul imediat al lumii sensibile si

existenta in orizontul misterului. Toate creatiile care ii asigura autoconservarea si

securitatea materiala in interiorul acestui orizont concret alcatuiesc ceea ce se cheama

civilizatie (tehnica, forme de productie si de organizare politica, confort material, mod de

viata etc.). Existenta in orizontul misterului da nastere culturii. Toate creatiile prin care

omul incearca sa dezvaluie misterul existentei alcatuiesc cultura (stiinta, filosofie, arta,

mitologie, religie etc.). Cultura raspunde existentei umane intru mister si revelare, iar

civilizatia raspunde existentei intru autoconservare si securitate.

B. 1. Descartes despre cunoaştere: ‘’ Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist’’ ( Dubito ,

ergo cogito. Cogito, ergo sum ). În esenţă Decartes, filozof raţionalist spune că sursa

cunoaşterii este raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de

cunoaştere: îndoiala metodică. La Decartes adevarul nu poate fi dacat unul singur, pentru

ca nu pot exista mai multe adevaruri privind aceeasi problema si ca oamenii se pot

insela, dar niciodata dintr-o deductie rau facuta, ci numai din experiente prea putin

intelese. Si pentru Dumnezeu omul este alcatuit din trup si suflet – dualism cartezian. El

considera ca ele sunt 2 substante diferite straine una de alta; acesta inseamna ca, spre a

intelege ce este trupul nu avem nevoie sa stim ce e sufletul siinvers. Cele 2 depind una

de alta, sunt lucruri distincte, dar nu separate. Coexistenta lor e necesara si sufletul

resimte trebuitele trupului.

Esenta omului si intreaga lui demnitate consta in aceea ca este fiinta cugetatoare.

Gandirea caracterizeaza sufletul, nu trupul. Asadar, cand vorbeste despre om, Dumnezeu

are in vedere sufletul; omul nu este corpul sau (desi este strans legat de acesta).

2. Concepţia lui Decartes privind caracterul raţional al cunoaşterii este , în opinia mea,

actuală.

Argumente: simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem

dreptul să ne îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu

avem dreptul să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?

III. 7

A. 1. Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să-şi fie suficient sieşi şi să atingă ţelul

pentru care el există. “Bunăstarea”, care este ţelul Statului, este identificată cu

“eudaimonia” (fericirea), care este scopul individului. Statele sunt entităţi naturale şi,

asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un ţel. Noţiunea de scop al Statului este

legată de alt ideal înalt. “Principiul fundamental al constituţiilor democratice este

libertatea […] Cea dintâi formă a libertăţii este de a conduce şi de a fi condus, în mod

succesiv […] Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi place”.

Dar libertatea este sever restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al

cetăţenilor, însă o mare parte a populaţiei nu avea cetăţenie. Femeile nu erau libere,

existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, şi deci este

permis de fapt să fie subjugaţi. Cetăţenii puteau deţine sclavi, aşa cum puteau poseda şi

alte forme de proprietate. “Evident”, scrie el, “e mai bine ca proprietatea să fie privată,

dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosinţă.” Dar el adaugă imediat: “Este

sarcina legiuitorului de a veghea ca cetăţenii să facă astfel.”. Statul lui Aristotel nu va

dispune de mijloacele de producţie; el nu controlează direct nici economia. Dar legiuitorul

veghează ca regimul economic al cetăţenilor să fie guvernat potrivit.

2. Jean Jaques Rousseau promovează conceptual filozofic de ‘’ starea naturală’’, care

spune în esenţă că omul că omul cu cât se îndepărtează de natură devine mai nefericit. El

spune că în starea naturală ,oamenii sunt egali între ei, iar în starea socială oamenii devin

inegali, după avere, poziţie socială, etc. Aristotel alege raţiunea, iar Rosseau natura.

3. Statul este o instituţie naturală, bazată pe comunitatea unor fiinţe cu limbaj articulate

(limbajul este pentru Aristotel axul moralităţii, prin limbaj omul are acces la raţiune şi

noţiunile de bine şi rău). Pornind de la teoria organicistă, aşa cum corpul este anterior

organelor, tot aşa şi statul este anterior familiei şi prin urmare omului, şi argumentează

că individul nu-şi este suficient sieşi, deci nu poate exista fără stat, în timp ce statul poate

subzista fără un individ. Rolul cetăţii este de a realiza fericirea comună a cetăţenilor.

Funcţia principală a cetăţii constă în înflorirea morală acetăţeanului.

Ceea ce face ca un regim politic să fie bun nu este conformarea sa la o normă ideală, ci

adaptarea la datele concrete ale istoriei. Un regim neadaptat la realitate se găseşte în

mod necesar sancţionat pe termen lung prin tulburări sau revoluţii. Rezistenţa la timp

este un criteriu realist pentru definirea idealului politic: cele mai bune regimuri sunt în

general şi cele mai durabile. Cetăţile fiind diferenţiate prin date geografice, prin

populaţie, prin cultură şi istoria lor, nu se poate furniza un model universal de cetate

ideală. Aristotel îşi manifestă preferinţa pentru regimurile cumpătate care sunt în acelaşi

timp cele mai drepte şi mai puternice.

B. 1. Eroarea este o privatiune fata de o cunostinta, eroarea = o lipsă în cunoaştere.

“Eu gandesc” este un adevar evident, incontestabil, “eu sunt fiinta ganditoare” este un

adevar care se impune prin evidenta. Acest adevar nu are nevoie de nici o demonstratie.

Daca adevarurile sunt in spiritul nostru, daca ele exista de la nastere si daca sunt gandite

de Dumnezeu, atunci cum, este posibila eroarea? Eroarea este posibila, spune Descartes,

“datorita faptului ca omul este inzestrat cu vointa si cu liber arbitru. Datorita acestor

calitati, omul impinge activitatea intelectului dincolo de posibilitatile lui de cunoastere. In

felul acesta intelectul greseste. Dar din greşeli, reveniri, omul poate să facă progrese în

cunoaştere.

2. Concepţia lui Decartes privind caracterul raţional al cunoaşterii este , în opinia mea

actuală.

Argumente: simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem

dreptul să ne îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu

avem dreptul să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?

III. 8

A. 1. Omul are putinţa de a se revela, în timp ce animalele se limitează la a se releva.

Numai omul poate intra în contact cu misterul.

2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo

faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se

deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de

instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om;

viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.

Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul,

ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o

diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si

pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta

orizontalitate.

3. Ideea fundamentala a conceptiei lui Blaga este aceea ca omul este o fiinta istorica si

culturala care traieste in campul unor valori create de el insusi. Cultura exprima deci

modul specific uman de existenta. Omul nu poate exista decat in si prin intermediul

culturii. Cultura este rezultatul creatiei umane. Potrivit lui Blaga, omul cunoaste doua

moduri fundamentale de existenta: existenta in orizontul imediat al lumii sensibile si

existenta in orizontul misterului. Toate creatiile care ii asigura autoconservarea si

securitatea materiala in interiorul acestui orizont concret alcatuiesc ceea ce se cheama

civilizatie (tehnica, forme de productie si de organizare politica, confort material, mod de

viata etc.). Existenta in orizontul misterului , iluminarea prin actul revelator, da nastere

culturii. Toate creatiile prin care omul incearca sa dezvaluie misterul existentei alcatuiesc

cultura (stiinta, filosofie, arta, mitologie, religie etc.). Cultura raspunde existentei umane

intru mister si revelare, iar civilizatia raspunde existentei intru autoconservare si

securitate.

B. 1. R. Descartes, ca fondator al raţionalismului francez, consideră raţiune izvor şi temei

al cunoaşterii. Pentru el, criteriul adevarului se afla in ratiunea insasi, in evidenta

notiunilor noastre. La baza metodei sale de cunoastere, el a pus deductia, care trebuie sa

porneasca de la adevaruri clare si distincte, cunoscute nemijlocit de ratiune. Descartes a

recunoscut totusi si valoarea cunoasterii experimentale . Spre deosebire de raţiune

simţurile ne pot înşela.

2. Concepţia lui Decartes privind caracterul raţional al cunoaşterii este , în opinia mea

actuală.

Argumente: simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem

dreptul să ne îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu

avem dreptul să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?

III. 9

A. 1. Blaga respinge viziunea naturalistă asupra naturii omului. Omul nu este un simplu

creator de unelte, este un creator de cultură, este o fiinţă culturală.

2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo

faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se

deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de

instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om;

viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.

Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul,

ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o

diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si

pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta

orizontalitate.

3. Blaga susţine că geniul omului ( inteligenţa ) trebuie pus în slujba securităţii şi

instinctului de dominaţie al vieţii. De aceea , pentru ca geniul omului să devină creator de

cultură, a trebuit ca omul să sufere o schimbare radicală în ceea ce priveşte modul său de

a exista. Această schimbare a felului de a fi a fiinţei umane, a constituit-o existenţa întru

mister şi pentru revelare.. Astfel omul abandonează starea de echilibru şi de securitate a

animalului, angajându-se într-un destin creator.

B. 1. John Rawls: principiul egalităţii libertăţii prevalează asupra principiului egalităţii de

şanse şi principiul egalităţii de şanse prevalează asupra principiului diferenţei. Astfel,

dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale. Orice persoana posedă o inviolabilitate

bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici un fel, nici măcar în scopul bunăstării

generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă sunt nedrepte, trebuie reformate sau

abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii: primul, un principiu al libertăţii, al

doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau inegalitîţilor admise

2. Concepţia lui Rawls este acuală datorită, îndeosebi polarizării sociale. In majoritatea

statelor europene s-au fundamentat instituţii care sprijină pe cei defavorizaţi. De exemplu

, la noi s-a introdus venitul minim garantat, salarii compensatorii la intrarea în şomaj,

ajutorul de şomaj, subvenţionarea utilităţilor, etc.

III. 10

A. 1. Omul este imaginea lui Dumnezeu. Augustin vorbeşte de omul interior – sufletul şi

mintea orientate spre cunoaşterea lui Dumnezeu şi omul exterior – trupul , trecător şi

simţurile.

2. Decartes pleacă de la aceeaşi dihotomie corp-suflet, însă spre deosebire de Augustin

ajunge la o altă concluzir: omul este definit prin capacitatea de a cugeta. La întrebarea ‘’

Cine sunt eu?’’, el răspunde: ‘’Cel care cugetă’’. Corpul, deşi important şi – în realitate –

strâns legat de suflet, este doar o substanţă divizibilă, caracterizată prin întindere, un

lucru a cărui existenţă nu este deloc certă şi în lipsa căruia omul nu îşi pierde esenţa.

3. Augustin dinstinge intre natura entitatilor neraţionale (care isi realizeaza inclinatiile

firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si

capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite.

Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la

pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa

valoarea lor adevarata. 

Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul ajunge sa inteleaga

adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui Dumnezeu care “este

transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile lor sunt mai bune si

mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre mintile lor si a pastrarii

ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o culme a intelepciunii.

Corelaţiea este aşadar intrisecă, natura umană este rezultatul creaţiei divine.

B. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

2. Concepţia despre cunoaştere a lui Popper este actuală, mai ales în contextual exploziei

informaţionale şi al dezvoltării tehnologice. Practic, omenirea a parcurs în două decenii o

dezvoltare exponenţială, tocmai prin perfecţionarea ştiinţelor, descoperirile tehnologice,

nu au fost niciodată absolutizate, practice odată cu punerea lor în practică a început

uzura lor morală.

III. 11

A. 1. Blaga spune că orizontul existenţial al naturii umane este de a trăi în mister şi

pentru revelare, omul percepe existenţa şi universal ca pe un mister, iar prin creaţii

culturale, se ilumimează , izbuteşte să-şi reveleze misterul şi să depăşească imediatul.

Animalul trăieşte în imediat, nu poate depăşi contururile concretului, el nu se revelează ci

se relevă, se arată.

2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo

faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se

deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de

instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om;

viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.

Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul,

ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o

diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si

pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta

orizontalitate.

3. Blaga spune că destinul omului este întru mister şi pentru revelarea acestuia. 

Omul, spre deosebire de animal, este cel care creează cultura şi tocmai aceste creaţii de

cultură sunt revelări ale misterului în care este situată existenţa umană. Revelarea

presupune o iluminare şi o participare la această iluminare. Misterul este rezultat al

actului creator al Marelui Anonim. Aici intervine diferenţa de natură dintre om şi animal,

prin faptul că numai omul poate intra în contact cu misterul.

Omul încearcă să-şi reveleze misterul prin două moduri: prin cunoaştere şi pin plăsmuire.

Misterul poate fi revelat mai uşor prin cunoaştere decât prin creaţie. Blaga face o

distincţie între cultură şi civilizaţie, cultura însemnând existenţa întru mister şi pentru

revelare, iar civilizaţia însemnând existenţa întru imediat şi pentru securitate, care este

mai mult proprie existenţei animalului. Omul este capabil sa-şi depăşească condiţia

imediatului şi a securităţii. El poate sa-şi jertfească propria existenţă pentru crearea de

cultură. În mod clar pentru aceasta se diferenţiază de animale fiind superior lui.

Întreg sensul existenţei umane şi deci scopul său, se află în cultură, prin cultură

înţelegându-se operele, simbolurile şi un ansamblu de valori.

B. 1. Cunoştinţe ‘’A priori’’ = cunoştinţe sigure, independente de experienţă. Judecăţile a

priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate

pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică.

Sunt de accord cu existenţa cunoştinţelor a priori, omul are cunoştinţe care preced

experienţa. De pildă ‘’ Nici un burlac nu este căsătorit’’ este o judecată, cunoştinţă,

adevăr a priori, deoarece nu avem nevoie de o experienţă pentru a demonstra acest

lucru.

2. Caracterul sintetic - a priori al propoziţiilor matematice este de actualitate, deoarece

matematica nu este o ştiinţă ‘’închisă’’, periodic marii matemacienii descoperă cunoştinţe

noi şi sigure, folosind atât judecăţi analitice cât şi sintetice.. 

III. 12

A. 1. Înţelesul dat de Kant judecăţii analitice: În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă

din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o

percepţie sensorială.Într-o judecată analitică predicatul nu adaugă nici o proprietate

subiectului, ci doar descompune subiectului prin analiză în conceptele lui parţiale, care

erau deja gândite în el. De aceea judecăţile analitice se mai numesc şi explicative. Ele nu

extind cunoaşterea, ci explică un anumit concept.

2. Spre deosebire de sinteticul a priori promovat de Kant ca sinteză între emirism şi

raţionalism, empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi temei al cunoaşterii.

Fondator: John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are originea în simţuri şi

experienţă. Empirismul se opune raţionalismului care susţine că ideile, noţiunile şi

principiile au valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o tabulla rasa, o

foaie albă pe care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare ale cunoaşterii:

SENZAŢIA: -percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe; REFLECŢIA – sau

percepţia proceselor lăuntrice ale minţii noastre. 

Ideiile simple se combină şi formează idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde

de structura sufletească şi de cea senzorială.

3. În "Critica ratiunii pure" Kant săvârşeşte o adevarata revolutie prin mutarea

perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la însăşi capacitatea cunoasterii.

Cunoasterea este una transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care

isi intemeiaza Kant gandirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda

transcendentala, tinde catre un sistem transcendental; este baza constructiei sale

conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie desfasurate

critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul este principiul a carui

aplicare trece de hotarele experientei posibile, depasind experienta, depasind ceea ce

este cognoscibil. Cunoasterea transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a

obiectelor, acesta fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii

si idei a priori este transcendentala. A priori adica in mod absolut independent de orice

experienta si facand posibila experienta; din punct de vedere gnoseologic, ofera o

posibilitate de validare non-empirica; din punct de vedere estetic, ofera posibilitatea

validarii empiricului pe baza non-empirica a facultatii de judecare.

Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica transcendentala se

bazeaza pe o intrebare (cum sunt posibile judecati a priori?) care capata apoi infatisari

particulare (cum este posibila matematica pura?). Spre deosebire de judecata analitica

(care este o judecata explicativa, al carei predicat doar lamureste subiectul,

neimbogatind insa cunostinta), judecata sintetica este una extensiva, in care predicatul

se adauga subiectului, adaugandu-i ceva la continut si in felul acesta largeste cunostinta.

Aceasta imbogatire este dovedita de Kant mai intai la nivelul esteticii transcendentale, al

cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura si aritmetica pura. Formele intuitiei pure

a priori sunt spatiul si timpul, ele fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale

tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci

deriva din sensibilitate, structureaza sensibilul.

B. 1. Augustin despre natura umană: conceptia sa teocentrică este extinsa si asupra

intelegerii naturii umane. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate

fi inluentata de filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea.

Augustin dinstinge intre natura entitatilor nerationale (care isi realizeaza inclinatiile

firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si

capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite.

Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la

pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa

valoarea lor adevarata. Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul

ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui

Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile

lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre

mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o

culme a intelepciunii.

2. Opinie: Concepţia lui Augustin despre natura umană, este actuală, omul trebuie să-şi

găsească prin reculegere interioară, calea spre Dumnezeu, să-şi armonizeze dorinţele,

poftele cu responsabilităţile sociale.

III. 13

A. 1 Blaga spune că orizontul existenţial al naturii umane este de a trăi în mister şi pentru

revelare, omul percepe existenţa şi universal ca pe un mister, iar prin creaţii culturale, se

ilumimează , izbuteşte să-şi reveleze misterul şi să depăşească imediatul. Animalul

trăieşte în imediat, nu poate depăşi contururile concretului, el nu se revelează ci se

relevă, se arată.

2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo

faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se

deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de

instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om;

viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.

Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul,

ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o

diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si

pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta

orizontalitate.

3. În lucrarea sa intitulată „Geneza metaforei şi sensul culturii”, Blaga susţine că există o

diferenţă de esenţă, deci una calitativă, între om şi animal. Blaga spune că destinul

omului este întru mister şi pentru revelarea acestuia. 

Omul, spre deosebire de animal, este cel care creează cultura şi tocmai aceste creaţii de

cultură sunt revelări ale misterului în care este situată existenţa umană. Revelarea

presupune o iluminare şi o participare la această iluminare. Misterul este rezultat al

actului creator al Marelui Anonim. Aici intervine diferenţa de natură dintre om şi animal,

prin faptul că numai omul poate intra în contact cu misterul.

Omul încearcă să-şi reveleze misterul prin două moduri: prin cunoaştere şi pin plăsmuire.

Misterul poate fi revelat mai uşor prin cunoaştere decât prin creaţie. Blaga face o

distincţie între cultură şi civilizaţie, cultura însemnând existenţa întru mister şi pentru

revelare, iar civilizaţia însemnând existenţa întru imediat şi pentru securitate, care este

mai mult proprie existenţei animalului. Omul este capabil sa-şi depăşească condiţia

imediatului şi a securităţii. El poate sa-şi jertfească propria existenţă pentru crearea de

cultură. În mod clar pentru aceasta se diferenţiază de animale fiind superior lui.

B. 1. Cunoştinţe ‘’A priori’’ = cunoştinţe sigure, independente de experienţă. Judecăţile a

priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate

pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică.

Sunt de accord cu existenţa cunoştinţelor a priori, omul are cunoştinţe care preced

experienţa. De pildă ‘’ Nici un burlac nu este căsătorit’’ este o judecată, cunoştinţă,

adevăr a priori, deoarece nu avem nevoie de o experienţă pentru a demonstra acest

lucru.

2. Caracterul sintetic - a priori al propoziţiilor matematice este de actualitate, deoarece

matematica nu este o ştiinţă ‘’închisă’’, periodic marii matemacienii descoperă cunoştinţe

noi şi sigure, folosind atât judecăţi analitice cât şi sintetice.. 

III. 14

A. 1. Eroarea este o privatiune fata de o cunostinta, eroarea = o lipsă în cunoaştere. “Eu

gandesc” este un adevar evident, incontestabil, “eu sunt fiinta ganditoare” este un

adevar care se impune prin evidenta. Acest adevar nu are nevoie de nici o demonstratie.

Daca adevarurile sunt in spiritul nostru, daca ele exista de la nastere si daca sunt gandite

de Dumnezeu, atunci cum, este posibila eroarea? Eroarea este posibila, spune Descartes,

“datorita faptului ca omul este inzestrat cu vointa si cu liber arbitru. Datorita acestor

calitati, omul impinge activitatea intelectului dincolo de posibilitatile lui de cunoastere. In

felul acesta intelectul greseste. 

2.Spre deosebire de raţionalism, empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi

temei al cunoaşterii. Fondator: John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are

originea în simţuri şi experienţă. Empirismul se opune raţionalismului care susţine că

ideile, noţiunile şi principiile au valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o

tabulla rasa, o foaie albă pe care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare

ale cunoaşterii: SENZAŢIA: -percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe;

REFLECŢIA – sau percepţia proceselor lăuntrice ale minţii noastre. 

Ideile simple se combină şi formează idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde

de structura sufletească şi de cea senzorială.

3. Descartes a conchis că, pentru a găsi un adevăr absolut indubitabil, trebuie să

presupună că şi intelectul (raţiunea) îl poate înşela (din cauza unui geniu rău).

Plecând de la îndoiala generalizată, Descartes a descoperit că primul adevăr de neclintit

este cel privind existenţa propriului eu: ”Gândesc, deci exist”. Formulată dintr-o frază

cuprinzând conjuncţia deci, formula a lăsat impresia că ar fi concluzia unei entimeme,

adică a unui raţionament prescurtat. În realitate este vorba de o intuiţie, nu de o

entimemă. Plecând de la faptul că se îndoieşte, Descartes a conştientizat imediat faptul

că gândeşte, iar gândul că gândeşte l-a implicat imediat în acela că există ca suflet

gânditor.

Este calară cunoştinţa definită prin suficiente note pentru a ne putea permite

recunoaşterea obiectului la care se referă şi distinctă atunci când conţine note specifice

prin care se delimitează de alte cunoştinţe similare. regula evidenţei este un criteriu

necesar, dar nu şi suficient. Necesar, deoarece pentru a fi adevărată ideea trebuie

definită corect. Nu este suficient pentru că o idee poate fi bine delimitată de altele, dar nu

şi adevărată. Spunem că evidenţa este un criteriu intralogic al adevărului întrucât

presupune raportarea cunoştinţei testate nu numai la alte cunoştinţe înrudite. Criteriul

intralogic trebuie completat cu unul extralogic care să permită ieşirea din sfera

subiectivităţii pure şi raportarea cunoştinţei la obiectul desemnat.

Descartes distinge între o falsitate propriu-zisă sau formală şi o falsitate materială. El

consideră că falsitatea formală nu se poate găsi decât în judecăţi. Ideile, considerate în

sine, neraportate le altceva nu sunt false formal, ele fiind moduri ale cugetării. În idei

există o anumită falsitate materială când înfăţişează ceea ce nu este ca fiind. Rezultă că,

aşa cum eroarea poate fi nu numai formală, ci şi materială, tot aşa există atât un adevăr

formal (dat de evidenţă), cât şi unul material (dat de corespondenţă).

În ceea ce priveşte criteriul adevărului, Descartes afirmă textual că „adevărul nu este

sigur decât datorită faptului că Dumnezeu este sau nu există şi că el este o fiinţă perfectă

iar tot ceea ce este în noi vine de la el.

B.1 Aristotel spune că omul este din natură o fiinţă socială. Argumente: Omul nu trăieşte

izolat, ci de la natură este un animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi

nedreptăţii. Numai el poate forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific

limbajul, care are în primul rând rol de socializare.

2. Caracterului natural al instituţiei statului, după părerea mea este încă de actualitate,

observăm că după căderea imperiilor ideologige, omul şi-a regăsit instinctul de a forma

noi comunităţi, îndeosebi pornind de la criterii etice.

III. 15

A. 1. Aristotel trateaza statul drept o institutie naturala, rezultata, in mod indirect, din

instinctele de autoconservare si reproducere ale indivizilor. Cu toate ca din punctul de

vedere al genezei, statul este o consecinta a trairii laolalta a indivizilor, mai intai in

familie, grup, etc, din punctul de vedere al functiei sale, el este anterior oamenilor care il

compun, precum corpul precede membrele sale. Cu alte cuvinte natura umana este una

sociala, intrucat in fiecare din noi exista instinctul pentru formarea comunitatilor si pentru

ca abia in stat existenta isi afla implinirea, desavarsindu-si astfel posibilitatile proprii.

2 Jean Jaques Rousseau promovează conceptual filozofic de ‘’ starea naturală’’, care

spune în esenţă că omul că omul cu cât se îndepărtează de natură devine mai nefericit. El

spune că în starea naturală ,oamenii sunt egali între ei, iar în starea socială oamenii devin

inegali, după avere, poziţie socială, etc. Aristotel alege raţiunea, iar Rosseau natura.

3. Aristotel pleaca de la faptul ca oamenii nu sunt indivizi izolati ci, din potriva, omul este

din natura un animal social, iar omul “antisocial” ar fi, prin urmare ori “supraom” ori

fiara. 

Omul, au remarcat inca ganditorii antici, poseda un limbaj articulat in timp ce limbajul

nearticulat al animalelor, ca mijloc de exprimare a senzatiilor de placere si de durere.

Existenta limbajului articulate face posibila existenta statului, caci el este motor al

moralitatii exprimand ce este drept si nedrept, bine sir rau. Deci statul este la Aristotel o

intuitie naturala bazata pe comunitatea unor finite inzestrate cu limbajul articulat si

associate in familii. Statul este autoritatea familiei si individului. El joaca rolul corbului, iar

individual pe cel al organului. => statul este autoritatea familiei si fiecaruia dintre noi,

caci asa cum corpul poate exista fara un organ, la fel statul poate subzista fara un individ.

Reciproca nu este valabila, intru cat individual nu este suficient, iar daca isi e sufficient

este fiara sau zeu.

Omul are in zestrea sa genetica instinctnul pentru comunitate. Numai in comunitate

poate fi practicata dreptatea, caci ea este o virtute sociala. Statul poate asigura fericirea

cetatenilor sai, dar cu o conditie, ca statul sa aiba legi drepte. Lipsit de lege si de

dreptate omul devine fiinta cea mai rea. 

La Aristotel natura nu creaza fara scop, menirea statului este realizarea dreptatii, iar

dreptatea este o virtute pe care individual, izolat, nu o poseda, deoarece virtutea

presupune raportul dintre cel putin 2 persoane. Plecand de aici spunem ca statul are o

finalitate morala: realizarea dreptatii in vederea binelui. De aici anterioritatea statului

(politka)

B. 1. Empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi temei al cunoaşterii.

Fondator: John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are originea în simţuri şi

experienţă. Empirismul se opune raţionalismului care susţine că ideile, noţiunile şi

principiile au valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o tabulla rasa, o

foaie albă pe care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare ale cunoaşterii:

SENZAŢIA: -percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe; REFLECŢIA – sau

percepţia proceselor lăuntrice ale minţii noastre. Ideiile simple se combină şi formează

idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde de structura sufletească şi de cea

senzorială.

2. Opinia mea că este actuală concepţia despre cunoaşterea empirică, mai ales la vârste

fragede, cănd senzaţia şi reflecţia se manifestă în procesul cognitive al omului.

adriana2009

Moderator

 

Mesaje: 43

Membru din: Sâm Iun 13, 2009 10:50 amSus

Re: Rezolvari la filosofie bacalaureat 2009 Subiectul 3de adriana2009 pe Sâm Iun 13, 2009 4:00 pm

III. 16

A. 1. Pentru sfântul Augustin, omul participă la fiinţa lui Dumnezeu: dovada acestei

participări este elementul spiritual din om. Sfântul Augustin este primul care susţine că

prototipul creaţiei omului este Sfânta Treime. Omul este imaginea şi asemănarea Sfintei

Treimi; imaginea este imprimată în omul interior, adică în sufletul raţional, într-un om

interior contemplativ şi înţelept, nu în omul învăţat.

2. HENRI BERGSON: reprezentant al intuiţionismmului. Filozofia sa este una dualistă –

lumea acoperă două tendinţe aflate în conflict – forţa vieţii (élan vital) şi lupta lumii

materiale împotriva acelei forţe. Fiinţele umane înţeleg materia prin intelectul lor, cu

ajutorul căruia evaluează lumea. Acestea exprimă doctrinele ştiinţifice şi privesc lucrurile

ca entităţi independente în spaţiu. În contrast cu intelectul se află intuiţia, care provine

din instinctul animalelor inferioare. Intuiţia ne oferă o idee despre forţa vieţii care

străbate toate fiinţele. Intuiţia percepe realitatea timpului; durata este exprimată din

punctul de vedere al vieţii şi nu se poate divide sau măsura. Durata este explicată prin

fenomenul memoriei. Esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte.

Evident că este o diferenţă mare între natura umană ca chip al lui Dumnezeu, promovată

de Augustin şi natura materialistă promovată de Bergson.

3. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate fi inluentata de

filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea. Omul se

deodebeşte de natura entitatilor nerationale (care isi realizeaza inclinatiile firesti) , fiind o

fiinţă ratională cu au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si capacitatea de a

decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite. Impulsurile umane,

denumite de îndeamna omul si la actiuni dar si la pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in

mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa valoarea lor adevarata. Intelegerea

acestor valori adevarate se face numai cand omul ajunge sa inteleaga adevarurile latente

in mintea proprie si care sunt baza legii lui Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul

celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile lor sunt mai bune si mai sublime dupa

gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”.

Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o culme a intelepciunii. Omul participă la

fiinţa lui Dumnezeu: dovada acestei participări este elementul spiritual din om. Omul este

o creaţie divină, prototipul creaţiei omului este Sfânta Treime. Omul este imaginea şi

asemănarea Sfintei Treimi; imaginea este imprimată în omul interior, adică în sufletul

raţional, într-un om interior contemplativ şi înţelept.

B. 1. Empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi temei al cunoaşterii.

Fondator: John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are originea în simţuri şi

experienţă. Empirismul se opune raţionalismului care susţine că ideile, noţiunile şi

principiile au valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o tabulla rasa, o

foaie albă pe care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare ale cunoaşterii:

SENZAŢIA: -percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe; REFLECŢIA – sau

percepţia proceselor lăuntrice ale minţii noastre. Ideiile simple se combină şi formează

idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde de structura sufletească şi de cea

senzorială.

2. Opinia mea că este actuală concepţia despre cunoaşterea empirică, mai ales la vârste

fragede, cănd senzaţia şi reflecţia se manifestă în procesul cognitive al omului. 

III. 17

A. 1 Cunoştinţe ‘’A priori’’ = cunoştinţe sigure, independente de experienţă. Judecăţile a

priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate

pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică.

Sunt de accord cu existenţa cunoştinţelor a priori, omul are cunoştinţe care preced

experienţa. De pildă ‘’ Nici un burlac nu este căsătorit’’ este o judecată, cunoştinţă,

adevăr a priori, deoarece nu avem nevoie de o experienţă pentru a demonstra acest

lucru.

2. Spre deosebire de Kant, Decartes, filozof raţionalist spune că sursa cunoaşterii este

raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala

metodică.

3. Necesitate şi universalitate. Avem nevoie de un criteriu cu ajutorul căruia să putem

distinge sigur o cunoştinţă pură de una empirică. Experienţa ne învaţă, în adevăr, că ceva

arc o însuşire sau alta, dar nu şi că nu poate fi altfel. Dacă, deci, în primul rând, se

găseşte o judecată care este gândită în acelaşi timp cu necesitatea ei, ea este o judecată

a priori, iar dacă, pe lângă aceasta, nu este derivată decât din una care este ea însăşi

valabilă ca judecată necesară, ea este absolut a priori. în al doilea rând, experienţa nu dă

niciodată judecăţilor ei universalitate adevărată sau strictă, ci numai una presupusă şi

relativă (prin inducţie), astfel încât propriu-zis trebuie să se spună: pe cât am observat

până acum, nu se găseşte nici o excepţie la cutare sau cutare regulă. Dacă deci o

judecată e gândită cu universalitate strictă, adică astfel încât absolut nici o excepţie nu e

îngăduită ca posibilă, atunci ea nu e dedusă din experienţă, ci e valabilă absolut a priori.

Universalitatea empirică nu este deci decât o înălţare arbitrară a valabilităţii, de la ceea

ce e valabil în cele mai multe cazuri la ceea ce e valabil în toate cazurile, ca, de exemplu,

în judecata: toate corpurile sunt grele; când, dimpotrivă, universalitatea strictă aparţine

esenţial unei judecăţi, atunci această universalitate indică un izvor special de cunoaştere

a judecăţii, anume o facultate de cunoaştere a priori. Necesitatea şi universalitatea strictă

sunt deci criterii sigure ale unei cunoştinţe a priori şi sunt inseparabil unite între ele. Dar

fiindcă în folosirea lor e mai uşor uneori să se arate limitarea lor empirică decât

contingenţa în judecăţi sau fiindcă uneori e mai convingător să se arate universalitatea

nelimitată pe care o atribuim unei judecăţi decât necesitatea ei, atunci e recomandabil să

ne servim separat de cele două criterii amintite, fiecare din ele fiind prin el însuşi infailibil.

B. 1. Descartes despre cunoaştere: ‘’ Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist’’ ( Dubito ,

ergo cogito. Cogito, ergo sum ). În esenţă Decartes, filozof raţionalist spune că sursa

cunoaşterii este raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de

cunoaştere: îndoiala metodică. La Decartes adevarul nu poate fi dacat unul singur, pentru

ca nu pot exista mai multe adevaruri privind aceeasi problema si ca oamenii se pot

insela, dar niciodata dintr-o deductie rau facuta, ci numai din experiente prea putin

intelese. Si pentru Dumnezeu omul este alcatuit din trup si suflet – dualism cartezian. El

considera ca ele sunt 2 substante diferite straine una de alta; acesta inseamna ca, spre a

intelege ce este trupul nu avem nevoie sa stim ce e sufletul siinvers. Cele 2 depind una

de alta, sunt lucruri distincte, dar nu separate. Coexistenta lor e necesara si sufletul

resimte trebuitele trupului.

Esenta omului si intreaga lui demnitate consta in aceea ca este fiinta cugetatoare.

Gandirea caracterizeaza sufletul, nu trupul. Asadar, cand vorbeste despre om, Dumnezeu

are in vedere sufletul; omul nu este corpul sau (desi este strans legat de acesta).

2. Concepţia lui Decartes privind caracterul raţional al cunoaşterii este , în opinia mea,

actuală.

Argumente: simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem

dreptul să ne îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu

avem dreptul să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?

III. 18

A. 1. Aristotel spune că omul este din natură o fiinţă socială. Argumente: Omul nu trăieşte

izolat, ci de la natură este un animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi

nedreptăţii. Numai el poate forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific

limbajul, care are în primul rând rol de socializare.

2 Jean Jaques Rousseau promovează conceptual filozofic de ‘’ starea naturală’’, care

spune în esenţă că omul că omul cu cât se îndepărtează de natură devine mai nefericit. El

spune că în starea naturală ,oamenii sunt egali între ei, iar în starea socială oamenii devin

inegali, după avere, poziţie socială, etc. Aristotel promovează natura umană ca fiind

socială, iar Rousseau spune că sociabilitatea nu sete specifică naturii umane.

3. Omul este din natură o fiinţă socială. Omul nu trăieşte izolat, ci de la natură este un

animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi nedreptăţii. Numai el poate

forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific limbajul, care are în primul

rând rol de socializare. Omul, poseda un limbaj articulat in timp ce limbajul nearticulat al

animalelor, ca mijloc de exprimare a senzatiilor de placere si de durere. Existenta

limbajului articulate face posibila comunicarea într oameni, face posibilă dezvoltarea

moralitatii exprimand ce este drept si nedrept, bine si rau. Omul are in zestrea sa

genetica instinctnul pentru comunitate. Numai în comunitate fiinţa umană gaseşte

iubirea, formează familia, creează reguli de conveţuire. Numai in comunitate poate fi

practicata dreptatea, caci ea este o virtute sociala.

B. 1. John Rawls: principiul egalităţii libertăţii prevalează asupra principiului egalităţii de

şanse şi principiul egalităţii de şanse prevalează asupra principiului diferenţei. Astfel,

dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise. 

Statul văzut de Rawls este un guvernământ dulce şi paternalist: creşterea coeziunii

sociale şi diminuarea flagelului sărăciei pentru acţiunea implicită împotriva non-

libertăţilor (a libertăţilor negative precum delicvenţa sau infracţionalitatea).

2. In majoritatea statelor europene s-au fundamentat instituţii care sprijină pe cei

defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim garantat, salarii

compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea utilităţilor, etc.

III. 19

A. 1. Kant şi judecata analitică. Judecatile analitice sunt judecati explicative in sensul ca

predicatul desfasoara notele pe care noi le gandim in mod implicit in subiect. Judecatile

analitice nu sporesc cunoasterea pentru ca noi aflam ceea ce deja stiam. Aceasta

inseamna ca, din perspectiva logica, predicatul judecatii analitice este inclus in subiect ca

nota a sa. Aceste judecati sunt necesare si universale (valabile oricand, pretutindeni si

intotdeauna). Proprietatea de a fi necesare si universale este numita de Kant cu termenul

de a priori. Judecatile analitice sunt judecati a priori pentru faptul ca ele sunt valabile in

mod general, indiferent de modul in care va evolua experienta. Adevarul lor poate fi

stabilit numai prin inspectie logica, ele impunandu se mintii noastre pentru ca noi nu

putem gandi contrariul lor.

2. Spre deosebire de Kant, Decartes, filozof raţionalist spune că sursa cunoaşterii este

raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala

metodică. 

3. Propoziţiile sintetice a priori, sunt cele mai importante pentru ştiinţă din două motive:

- fiind sintetice, exrimă cunoştinţe noi;

- fiind a priori, exprimă cunoştinţe sigure ( independente de experienţă)..

Există corelaţie între cei doi termini, sintetic şi a priori. Faptul că avem judecăţi a priori,

cât şi sintetice demonstrează, pe de o parte, că deţinem cunoştinţe sigure, iar pe de altă

parte, că aceste cunoştinţe nu sunt banalităţi.

Kant arată că avem judecăţi sintetice a priori în ştiinţe. Le-a căutat şi în metafizică. Nu a

reuşit , judecăţile l-au dus la iluzii, deoarece ele au doar formă, nu şi materie. Kant

exclamă: ‘’ A trebuit să înlătur ştiinţa pentru a face loc credinţei’’.

B. 1. Augustin despre natura umană: conceptia sa teocentrică este extinsa si asupra

intelegerii naturii umane. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate

fi inluentata de filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea.

Augustin dinstinge intre natura entitatilor nerationale (care isi realizeaza inclinatiile

firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si

capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite.

Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la

pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa

valoarea lor adevarata. Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul

ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui

Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile

lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre

mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o

culme a intelepciunii.

2. Opinie: Concepţia lui Augustin despre natura umană, este actuală, omul trebuie să-şi

găsească prin reculegere interioară, calea spre Dumnezeu, să-şi armonizeze dorinţele,

poftele cu responsabilităţile sociale.

III. 20

A. 1. John Rawls: Teoria dreptăţii sau a justiţiei ca echitate. Principiul egalităţii libertăţii

prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse – ‘’ne vor

garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor." prevalează

asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise; să aducă folos maxim celor dezavantajaţi, să fie legate de poziţii

sociale, să asigure slujbe deschise tuturor.. 

2. Marxismul este o teorie socială bazată pe lucrările lui Karl Marx, un filozof, economist,

jurnalist şi revoluţionar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea, care a

colaborat în elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels.

Dreptatea promovată de Marxism este una distributivă, care presupune corectitudinea

accesului la resurse, poziţii, avantaje. Marxismul a evoluat spre socialismul ştiinţific care

vedea distribuţia ca pe o utopie: de la fiecare, după posibilităţi, fiecăruia după nevoi.

3. Oameni au căutat mereu dreptatea si egalitatea. Dacă ne uităm la suferinţele din

diferitele epoci istorice, vedem un lung fluviu de sânge şi lacrimi, cei puternici nu au

ezitat niciodată să-şi impună drepturile prin forţă, teroare, înfometare. Revoluţia franceză

a adus în Europa o lozincă plină de speranţe: Libertate, egalitate, fraternitate. Deci pe

lângă libertatea necesară a fi recunoscută de autorităţi, omul a tânjit după dreptate şi

fraternitate, sau solidaritate.

Astăzi societăţile democratice nu numai că recunosc şi apără drepturile naturale ale

omului, implementează politici publice, instituţii care să garanteze şi să asigure egalitatea

de şanse a tuturor cetăţenilor. Concepţia lui Rawls este acuală datorită, îndeosebi

polarizării sociale. In majoritatea statelor europene s-au fundamentat instituţii care

sprijină pe cei defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim garantat, salarii

compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea utilităţilor, etc.

B. 1 În lucrarea sa intitulată „Geneza metaforei şi sensul culturii”, Blaga susţine că există

o diferenţă de esenţă, deci una calitativă, între om şi animal. Blaga spune că destinul

omului este întru mister şi pentru revelarea acestuia. 

Omul, spre deosebire de animal, este cel care creează cultura şi tocmai aceste creaţii de

cultură sunt revelări ale misterului în care este situată existenţa umană. Revelarea

presupune o iluminare şi o participare la această iluminare. Misterul este rezultat al

actului creator al Marelui Anonim. Aici intervine diferenţa de natură dintre om şi animal,

prin faptul că numai omul poate intra în contact cu misterul.

Omul încearcă să-şi reveleze misterul prin două moduri: prin cunoaştere şi pin plăsmuire.

Misterul poate fi revelat mai uşor prin cunoaştere decât prin creaţie. Blaga face o

distincţie între cultură şi civilizaţie, cultura însemnând existenţa întru mister şi pentru

revelare, iar civilizaţia însemnând existenţa întru imediat şi pentru securitate, care este

mai mult proprie existenţei animalului. Omul este capabil sa-şi depăşească condiţia

imediatului şi a securităţii. El poate sa-şi jertfească propria existenţă pentru crearea de

cultură. În mod clar pentru aceasta se diferenţiază de animale fiind superior lui.

2 Actualitatea concepţiei lui Blaga privind destinul creator al omului trebuie privită din

două unghiuri:

- evident că oamenirea în general are un destin creator; de la dispariţia lui Blaga, omul a

cucerit spaţiul, a inventat tehnologia digitală, etc

- omul singur, ca individ nu este preocupat în mare măsură de destinul său creator, cei

mai mulţi oameni se chinuiesc să-şi asigure traiul de pe o zi pe alta.

III. 21

A. 1 Blaga spune că orizontul existenţial al naturii umane este de a trăi în mister şi pentru

revelare, omul percepe existenţa şi universal ca pe un mister, iar prin creaţii culturale, se

ilumimează , izbuteşte să-şi reveleze misterul şi să depăşească imediatul. Animalul

trăieşte în imediat, nu poate depăşi contururile concretului, el nu se revelează ci se

relevă, se arată.

2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo

faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se

deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de

instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om;

viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.

Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul,

ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o

diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si

pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta

orizontalitate.

3. În lucrarea sa intitulată „Geneza metaforei şi sensul culturii”, Blaga susţine că există o

diferenţă de esenţă, deci una calitativă, între om şi animal. Blaga spune că destinul

omului este întru mister şi pentru revelarea acestuia. 

Omul, spre deosebire de animal, este cel care creează cultura şi tocmai aceste creaţii de

cultură sunt revelări ale misterului în care este situată existenţa umană. Revelarea

presupune o iluminare şi o participare la această iluminare. Misterul este rezultat al

actului creator al Marelui Anonim. Aici intervine diferenţa de natură dintre om şi animal,

prin faptul că numai omul poate intra în contact cu misterul.

Omul încearcă să-şi reveleze misterul prin două moduri: prin cunoaştere şi pin plăsmuire.

Misterul poate fi revelat mai uşor prin cunoaştere decât prin creaţie. Blaga face o

distincţie între cultură şi civilizaţie, cultura însemnând existenţa întru mister şi pentru

revelare, iar civilizaţia însemnând existenţa întru imediat şi pentru securitate, care este

mai mult proprie existenţei animalului. Omul este capabil sa-şi depăşească condiţia

imediatului şi a securităţii. El poate sa-şi jertfească propria existenţă pentru crearea de

cultură. În mod clar pentru aceasta se diferenţiază de animale fiind superior lui.

B. 1. Cunoştinţe ‘’A priori’’ = cunoştinţe sigure, independente de experienţă. Judecăţile a

priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate

pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică.

Sunt de accord cu existenţa cunoştinţelor a priori, omul are cunoştinţe care preced

experienţa. De pildă ‘’ Nici un burlac nu este căsătorit’’ este o judecată, cunoştinţă,

adevăr a priori, deoarece nu avem nevoie de o experienţă pentru a demonstra acest

lucru.

2. Caracterul sintetic - a priori al propoziţiilor matematice este de actualitate, deoarece

matematica nu este o ştiinţă ‘’închisă’’, periodic marii matemacienii descoperă cunoştinţe

noi şi sigure, folosind atât judecăţi analitice cât şi sintetice.. 

III. 22

A. 1. În elaborarea principiilor dreptăţii, Rawls porneşte de la experimentul mental al

vălului ignoranţei. Acesta presupune o situaţie în care oamenii sunt lipsiţi de orice

cunoştinţǎ privind înzestrǎrile lor, valorile morale pe care le au şi preferinţele concrete.

De asemenea, indivizii aflaţi în spatele vălului ignoranţei nu cunosc sentimente precum

invidia. Tot ceea ce ştiu ei este cǎ vor avea preferinţe pentru satisfacerea cǎrora va fi

nevoie de mijloace. 

2. Robert Nozick în lucrarea acestuia, Anarhie, stat şi utopie, combate pe Rawls , prinvind

redistribuirea bunurilor sociale. Nozick expune o concepţie libertariană, care intră în

conflict cu dreptatea ca echitate prin faptul că respinge orice intervenţie a statului în

distribuirea bunurilor către indivizi. 

3 Dreptatea este principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se

cuvine şi să i se respecte drepturile. Echitate înseamnă., în fond tot dreptate, dar şi

nepărtinire, cinste, omenie. Cei doi termeni se întrepătrund, mai ales în sfera socialului

unde trebuie să existe instituţii care să statueze şi să vegheze ca drepturile cetăţenilor să

fie respectate cu sfinţenie, dar şi să împartă echitabil dreptatea, tuturor cetăţenilor.

Împărţirea dreptăţii cu echitate presupune şi asigurarea accesului la mijloacele sociale,

economice, educative şi culturale ale societăţii. 

B. 1. Descartes despre cunoaştere: ‘’ Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist’’ ( Dubito ,

ergo cogito. Cogito, ergo sum ). În esenţă Decartes, filozof raţionalist spune că sursa

cunoaşterii este raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de

cunoaştere: îndoiala metodică. La Decartes adevarul nu poate fi dacat unul singur, pentru

ca nu pot exista mai multe adevaruri privind aceeasi problema si ca oamenii se pot

insela, dar niciodata dintr-o deductie rau facuta, ci numai din experiente prea putin

intelese. Si pentru Dumnezeu omul este alcatuit din trup si suflet – dualism cartezian. El

considera ca ele sunt 2 substante diferite straine una de alta; acesta inseamna ca, spre a

intelege ce este trupul nu avem nevoie sa stim ce e sufletul si invers. Cele 2 depind una

de alta, sunt lucruri distincte, dar nu separate. Coexistenta lor e necesara si sufletul

resimte trebuitele trupului.

Esenta omului si intreaga lui demnitate consta in aceea ca este fiinta cugetatoare.

Gandirea caracterizeaza sufletul, nu trupul. Asadar, cand vorbeste despre om, Dumnezeu

are in vedere sufletul; omul nu este corpul sau (desi este strans legat de acesta).

2. Eroarea este o privatiune fata de o cunostinta, eroarea = o lipsă în cunoaştere.

“Eu gandesc” este un adevar evident, incontestabil, “eu sunt fiinta ganditoare” este un

adevar care se impune prin evidenta. Acest adevar nu are nevoie de nici o demonstratie.

Daca adevarurile sunt in spiritul nostru, daca ele exista de la nastere si daca sunt gandite

de Dumnezeu, atunci cum, este posibila eroarea? Eroarea este posibila, spune Descartes,

“datorita faptului ca omul este inzestrat cu vointa si cu liber arbitru. Datorita acestor

calitati, omul impinge activitatea intelectului dincolo de posibilitatile lui de cunoastere. In

felul acesta intelectul greseste. Dar din greşeli, reveniri, omul poate să facă progrese în

cunoaştere. Concepţia lui Decartes privind caracterul raţional al cunoaşterii este , în

opinia mea, actuală. Descartes scrie ca:"oamenii se pot insela, dar niciodata dintr-o

deductie rau facuta, ci numai […] din experiente prea putin intelese". Argumente:

simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem dreptul să ne

îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu avem dreptul

să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?

III. 23

A. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice

legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la

formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea

ei.

2. William James, promotor al teoriei pragmatiste a adevărului, spune că adevărul unei

idei sau al unei opinii derivă din succesul ei în experienţă. Adevărul este sinonom cu ceea

ce se dovedeşte a fi util şi eficace în rezolvarea situaţiilor problematice. Pragmatismul

apreciază drept adevăr tot ceea ce este considerat util pentru atingerea unui scop. Pentru

Popper importante nu sunt criteriile adevărului ci ale falsităţii, iar la W. James importante

sunt criteriile adevărului.

3. În viaţa de zi de zi auzim o mulţime de informaţii, pe care ne le ănsuşim sau le trecem

cu vederea. Totuşi când avem nevoie de ele pentru un proiect propriu, ne punem

întrebarea: Oare sunt adevărate? Cum suntem fiinţe neîncrezătoare încercăm să

pătrundem cunoaşterea şi să ne formăm certitudini că nu dăm greş. În limita posibilului

putem să ne formăm certitudini, experimentând, înlăturând bănuiala erorii.

B. 1 În lucrarea sa intitulată „Geneza metaforei şi sensul culturii”, Blaga susţine că există

o diferenţă de esenţă, deci una calitativă, între om şi animal. Blaga spune că destinul

omului este întru mister şi pentru revelarea acestuia. 

Omul, spre deosebire de animal, este cel care creează cultura şi tocmai aceste creaţii de

cultură sunt revelări ale misterului în care este situată existenţa umană. Revelarea

presupune o iluminare şi o participare la această iluminare. Misterul este rezultat al

actului creator al Marelui Anonim. Aici intervine diferenţa de natură dintre om şi animal,

prin faptul că numai omul poate intra în contact cu misterul.

Omul încearcă să-şi reveleze misterul prin două moduri: prin cunoaştere şi pin plăsmuire.

Misterul poate fi revelat mai uşor prin cunoaştere decât prin creaţie. Blaga face o

distincţie între cultură şi civilizaţie, cultura însemnând existenţa întru mister şi pentru

revelare, iar civilizaţia însemnând existenţa întru imediat şi pentru securitate, care este

mai mult proprie existenţei animalului. Omul este capabil sa-şi depăşească condiţia

imediatului şi a securităţii. El poate sa-şi jertfească propria existenţă pentru crearea de

cultură. În mod clar pentru aceasta se diferenţiază de animale fiind superior lui.

2. Actualitatea concepţiei lui Blaga privind destinul creator al omului trebuie privită din

două unghiuri:

- evident că oamenirea în general are un destin creator; de la dispariţia lui Blaga, omul a

cucerit spaţiul, a inventat tehnologia digitală, etc

- omul singur, ca individ nu este preocupat în mare măsură de destinul său creator, cei

mai mulţi oameni se chinuiesc să-şi asigure traiul de pe o zip e alta.

III. 24

A. 1. Înţelesul dat de Kant judecăţii analitice: În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă

din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o

percepţie sensorială.Într-o judecată analitică predicatul nu adaugă nici o proprietate

subiectului, ci doar descompune subiectului prin analiză în conceptele lui parţiale, care

erau deja gândite în el. De aceea judecăţile analitice se mai numesc şi explicative. Ele nu

extind cunoaşterea, ci explică un anumit concept.

2. Spre deosebire de Kant, Decartes, filozof raţionalist spune că sursa cunoaşterii este

raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala

metodică.

3. Kant spune în Prolegomene, că fost desteptat din "somnul dogmatic" şi dacă crezuse

pâna atunci ca sursele cunoasterii nu se afla în experienta ci doar în spirit, în ratiune.

Originalitatea filozofiei kantiene, sprijinita pe progresul fizicii de la Galilei la Newton, va

consta în încercarea unei sinteze a amândurora, în a arata ca experienta si judecata

permit deopotriva cunoasterea. Asa cum va scrie mai târziu, intuitia fara concept e oarba

iar conceptul fara intuitie este vid. Ceea ce cauta Kant e înainte de toate un fundament

pentru uzul ratiunii, ceea ce implica recunoasterea limitelor puterii ei. 

B. 1. În ,,Republica” Platon folosea cuvantul ,,dreptate” ca sinonim pentru ,,ceea ce este

in interesul Statului Ideal”, adica sa blocheze orice schimbare, prin mentinerea unei rigide

impartiri in clase si a dominatiei de clasa. Dreptatea este tema centrala in ,,Republica”.

In cercetarea sa privind natura dreptatii, Platon incearca sa descopere ideea in stat, iar

apoi incearca sa aplice rezultatul la individ. Platon spune ca fiecare cetatean trebuie sa-si

vada de indeletnicirile sale si orice schimbare sau amestec intre cele trei clase este o

nedreptate, si, opusul acestei eventualitati este dreptatea.

De aici rezulta ca Platon identifica dreptatea cu principiul dominatiei de clasa si al

privilegiilor de clasa. 

Miscarea egalitarista a fost pentru Platon lucrul cel mai detestat. El pretindea privilegii

naturale pentru conducatorii din fire.

Platon recunoaste un singur standard suprem, interesul statului. Tot ceea ce promoveaza

acest interes este bun, virtuos si drept, orice il ameninta este rau, josnic si nedrept.

Actiunile in slujba lui sunt morale, iar cele care il primejduiesc sunt imorale.

2. Conceptul de dreptate al lui Platon difera de ideile noastre despre dreptate. Nici unde

nu s-ar mai accepta interesul supreme al statului în deterimentul cetăţenilor, privilegii

pentru o clasă conducătoare, sau o clasă de sclavi. În concluzie conceptual de dreptate al

lui Platon este total neactual.

III. 25

A. 1. Aristotel considera ca dreptatea nu presupune egalitate, ci justă proporţie, care

numai uneori înseamnă egalitate. De asemenea, consideră că între oameni poate exista

ceva în comun (ex. prietenie), dar între sclavi şi stăpanul lui nu există nimic comun -

sclavul este o unealtă socială.

Aristotel recunoaşte că există relaţii de inegalitate „fiecare să fie iubit proporţional cu cat

pretuieşte”. Virtuţile unor oameni depind în mare măsură de poziţia socială. Virtuţile sunt

un mijloc în vederea unui scop, şi anume fericirea „aşadar, scopul fiind obiect al

deliberării şi alegerii, actele legate de mijloace trebuie să fie conforme cu alegerea

deliberată şi voluntare ”.

Aristotel nu este adept al egalităţii .El susţine că cele mai mari nelegiuiri se datorează, nu

lipsei, ci excesului: nimeni nu devine tiran pentru a scăpa de frig. Pentru Aristotel virtutea

şi bogăţia nu sunt sinonome. El susţine docrina liniei de mijloc, adică o avere moderată e

cel mai probabil să se asocieze cu virtutea 

Conceptiile lui Aristotel susţin un stat deosebit de autoritar.

2. Dacă Aristotel preamăreşte stratificarea socială , John Rawls, în Teoria dreptăţii sau a

justiţiei ca echitate, militează pentru egalitatea de şanse. Principiul egalităţii libertăţii

prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse – ‘’ne vor

garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor." prevalează

asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise; să aducă folos maxim celor dezavantajaţi, să fie legate de poziţii

sociale, să asigure slujbe deschise tuturor.. 

3. Epoca statelor cetăţi, specifică Greciei antice, a impus regimuri autocratice care au

militat în primul rând pentru gloria şi puterea statului. Aceste state au pus accent pe

virtuţile conducătorilor şi pe calităţile umane care au dus la înflorirea cetăţilor. Printre

calităţi erau bogăţia, stoicismul, vitejia, înţelepciunea, iar dreptatea în stat se împărţea nu

pe principiul egalităţii ci pe justă proporţie. Desigur sclavii nu aveau calităţi umane, ei

erau unelte sociale, aşa că noţiunea de dreptate nu li se adresează.

Oamenii de nasc diferiţi, ei diferă fie prin caracteristicile fizice, fie datorită celor

intelectuale, acestea dâdu-le individualitate, astefel nu toţi sunt la fel de predispuşi unei

acţiuni.

Aristotel arata că la investirea unei persoane într-o funcţie (oricare ar fi aceasta) ar trebui

să se ţină cont de calităţile necesare pentru funcţia respectivă şi nu de modul în care

acesta se prezintă, arată, etc. Aristotel susţine că asemeni două lucruri diferite, nici

calităţile diferite nu se pot compara.

B. 1. William James, promotor al teoriei pragmatiste a adevărului, spune că adevărul unei

idei sau al unei opinii derivă din succesul ei în experienţă. Adevărul este sinonom cu ceea

ce se dovedeşte a fi util şi eficace în rezolvarea situaţiilor problematice. Pragmatismul

apreciază drept adevăr tot ceea ce este considerat util pentru atingerea unui scop.La W.

James importante sunt criteriile adevărului. Adevărul unei idei reprezintă consecinţa

testării acelei idei în experienţă, fiind corelat cu beneficiile aduse de ea. Dacă o idée nu-şi

dovedeşte utilitatea în practică, ea trebuie respinsă ca fiind falsă.

2. Astăzi auzim peste tot că trebuie să fie pragmatic, să iei din viaţă ceea ce sete

necesar, să nu te complici în teorii. Actualitatea acestei idei, poate fi privită din două

unghiuri

- o idée nu trebuie abandonată, la primul eşec, printr-o experienţă; nu cred că

abndonarea ideilor vizionare, ar fid us la explozia ştiinţifică şi tehnologică de azi;

- în viaţa curentă, omul trebuie să fie pragmatic, să nu repete mereu aceleaşi greşeli.

III. 26

A. 1. Forma de cunoaştere care reiese din text este ‘’ experienţa comună’’.

Spre deosebire de raţionalism, empirismul consideră experienţa comună drept izvor şi

temei al cunoaşterii. Fondator: John Locke. El susţine că întreaga cunoaştere îşi are

originea în simţuri şi experienţă. Empirismul se opune raţionalismului care susţine că

ideile, noţiunile şi principiile au valoare universală şi absolută. La naştere intelectul este o

tabulla rasa, o foaie albă pe care percepţiile îşi imprimă semnele lor. Există două izvoare

ale cunoaşterii: SENZAŢIA: -percepţia care ne pune în contact cu obiectele externe;

REFLECŢIA – sau percepţia proceselor lăuntrice ale minţii noastre. 

Ideile simple se combină şi formează idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde

de structura sufletească şi de cea senzorială.

2. Spre deosebire de empirism, unde senzaţia are un rol primordial în cunoaştere,

raţionalismul spune că sursa cunoaşterii este raţiunea, simţurile sunt înşelătoare.

Descartes despre cunoaştere: ‘’ Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist’’ ( Dubito , ergo

cogito. Cogito, ergo sum ). Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala metodică.

3. Nu există idei şi principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care

vine pe lume, când se naşte omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă

intelectul, îi sunt procurate de simţuri, îi vin de la percepţii. Intelectul, prin urmare, nu

posedă originar şi nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează

simţurile. Intelectul este activ dar nu este creator. 

Omul când intră în contact cu un lucru nou are nişte percepţii, senzaţii de mărime,

culoare, utilitate, funcţionare, etc. Normal, mintea noastră încearcă să dea sens acestor

senzaţii, formează reflexii, care revelează modul de percepere a cunoştinţelor cu care

intrăm în contact. Din experienţa cunoaşterii exterioare , când intrăm în contact cu acel

lucru, urmată de experienţa interioară produsă de percepţiile minţii noastre, se formează

idea, dând sens cunoaşterii.

B. 1. John Rawls: principiul egalităţii libertăţii prevalează asupra principiului egalităţii de

şanse şi principiul egalităţii de şanse prevalează asupra principiului diferenţei. Astfel,

dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise. 

Statul văzut de Rawls este un guvernământ dulce şi paternalist: creşterea coeziunii

sociale şi diminuarea flagelului sărăciei pentru acţiunea implicită împotriva non-

libertăţilor (a libertăţilor negative precum delicvenţa sau infracţionalitatea).

2. In majoritatea statelor europene s-au fundamentat instituţii care sprijină pe cei

defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim garantat, salarii

compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea utilităţilor, etc.

III. 27

A. 1. Cunoaştere independentă de experienţă. Cunoştinţe ‘’A priori’’ = cunoştinţe sigure,

independente de experienţă. Judecăţile a priori posedă principial o valabilitate

independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie sensorială, de ex.: "doi

şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică. Sunt de accord cu existenţa

cunoştinţelor a priori, omul are cunoştinţe care preced experienţa. De pildă ‘’ Nici un

burlac nu este căsătorit’’ este o judecată, cunoştinţă, adevăr a priori, deoarece nu avem

nevoie de o experienţă pentru a demonstra acest lucru.

2. Spre deosebire de Kant, Decartes, filozof raţionalist spune că sursa cunoaşterii este

raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala

metodică.

3. Cuvantul "cunoastere" este utilizat pentru a desemna atat o activitate prin care iau

nastere cunostintele, cat si rezultatele acestei activitati.In primul sens sunt considerate

capacitatile de cunoastere ale mintii si functionarea lor, iar in al doilea sens, sunt avute in

vedere cunostintele gata constituite, notiuni, judecati, teorii. 

Filozofii au teoretizat sursele cunoaşterii, iar în centrul acestor teorii au pus simţurile,

experienţa, gândirea îndoiala, sinteza.

Experienţa este baza cunoaşterii pentru mulţi oameni, dar pentru filozofi. În orice caz,

pentru noi oamenii de rand experienţa este o sursă de cunoaştere, dar pentru alţii, Kant

de exemplu , experienţa nu este absolută necesară omul poate să –şi formeze cunoştinţe

sigure, a priori, independent de experienţă.

B. 1. John Rawls: principiul egalităţii libertăţii prevalează asupra principiului egalităţii de

şanse şi principiul egalităţii de şanse prevalează asupra principiului diferenţei. Astfel,

dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise. 

Statul văzut de Rawls este un guvernământ dulce şi paternalist: creşterea coeziunii

sociale şi diminuarea flagelului sărăciei pentru acţiunea implicită împotriva non-

libertăţilor (a libertăţilor negative precum delicvenţa sau infracţionalitatea).

2. In majoritatea statelor europene s-au fundamentat instituţii care sprijină pe cei

defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim garantat, salarii

compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea utilităţilor, etc.

III. 28

A. 1 Blaga spune că orizontul existenţial al naturii umane este de a trăi în mister şi pentru

revelare, omul percepe existenţa şi universal ca pe un mister, iar prin creaţii culturale, se

ilumimează , izbuteşte să-şi reveleze misterul şi să depăşească imediatul. Animalul

trăieşte în imediat, nu poate depăşi contururile concretului, el nu se revelează ci se

relevă, se arată. Sensul vieţii de creator, omul fiind o fiinţă culturală,

2. Bergson spune că esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo

faber - Evolutia creatoare. Idee principala: diferenta intre animal si inteligenta la om se

deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de

instinct. Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om;

viata noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.

Blaga il critică ape Bergson spunand ca aceasta elimina din experienta omului misterul,

ca vede in om un simplu mestesugar de unelte, nu un creator. Blaga postuleaza o

diferenta de esenta intre om si animal; sustinand ca destinul omului e intr-un mister si

pentru revelarea acestuia. Deposedat de mister, omul lui Bergson traieşte o dezolanta

orizontalitate.

3. Ideea fundamentala a conceptiei lui Blaga este aceea ca omul este o fiinta istorica si

culturala care traiese in campul unor valori create de el insusi. Cultura exprima deci

modul specific uman de existenta. Omul nu poate exista decat in si prin intermediul

culturii. Cultura este rezultatul creatiei umane. Potrivit lui Blaga, omul cunoaste doua

moduri fundamentale de existenta: existenta in orizontul imediat al lumii sensibile si

existenta in orizontul misterului. Toate creatiile care ii asigura autoconservarea si

securitatea materiala in interiorul acestui orizont concret alcatuiesc ceea ce se cheama

civilizatie (tehnica, forme de productie si de organizare politica, confort material, mod de

viata etc.). Existenta in orizontul misterului da nastere culturii. Toate creatiile prin care

omul incearca sa dezvaluie misterul existentei alcatuiesc cultura (stiinta, filosofie, arta,

mitologie, religie etc.). Cultura raspunde existentei umane intru mister si revelare, iar

civilizatia raspunde existentei intru autoconservare si securitate.

B. 1 Sofistii spuneau ca statul si ordinea sociala sunt conventii. Dar de fapt ele au aparut

ca o consecinta a trairii oamenilor laolalta. Dreptatea ţine de ordinea socială, este şi ea o

convenţie umană. Descoperirea avantajele convietuirii, au dus la nasterea formele de

organizare sociala care au evoluat pana la ceea ce se numeste astazi stat. În aceste

forme de organizare sa impus dreptatea, ca valoare umană, chiar dacă uneori silnic.

2. Apreciez că astazi dreptatea a depăşit stadiul de convenţie umană, sunt mult mai mulţi

cei care apreaciază dreptatea decât nedreptatea.

III. 29

A 1. Eroarea este o privatiune fata de o cunostinta, eroarea = o lipsă în cunoaştere. “Eu

gandesc” este un adevar evident, incontestabil, “eu sunt fiinta ganditoare” este un

adevar care se impune prin evidenta. Acest adevar nu are nevoie de nici o demonstratie.

Daca adevarurile sunt in spiritul nostru, daca ele exista de la nastere si daca sunt gandite

de Dumnezeu, atunci cum, este posibila eroarea? Eroarea este posibila, spune Descartes,

“datorita faptului ca omul este inzestrat cu vointa si cu liber arbitru. Datorita acestor

calitati, omul impinge activitatea intelectului dincolo de posibilitatile lui de cunoastere. In

felul acesta intelectul greseste. Dar din greşeli, reveniri, omul poate să facă progrese în

cunoaştere.

2. Descartes priveşte eroarea ca o lipsă de cunoaştere, iar Popper pune eroarea la baza

cunoaşterii ştiinţifice. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie

fundamentală a cercetării ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice

legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la

formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea

ei.

3. termenii raţiune şi adevăr

În viaţa de zi de zi auzim o mulţime de informaţii, pe care ne le ănsuşim sau le trecem cu

vederea. Totuşi când avem nevoie de ele pentru un proiect propriu, ne punem întrebarea:

Oare sunt adevărate? Cum suntem fiinţe neîncrezătoare încercăm să pătrundem

cunoaşterea şi să ne formăm certitudini asupra adevărului. Primul impuls e să pipăim, să

percepem, să vedem cu ochii noştrii dacă este adevărat. Însă simţurile sunt înşelătoare,

aşa că ne îndoim de impresiile pe care ni le-am format. O cale mai sigură de a descoperi

adevărul este să trecem informaţiile prin raţiunea proprie, pentru a ne forma o cunoştinţă

sigură şi clară.

B. 1 Ideea fundamentala a conceptiei lui Blaga este aceea ca omul este o fiinta istorica si

culturala care traiese in campul unor valori create de el insusi. Cultura exprima deci

modul specific uman de existenta. Omul nu poate exista decat in si prin intermediul

culturii. Cultura este rezultatul creatiei umane. Potrivit lui Blaga, omul cunoaste doua

moduri fundamentale de existenta: existenta in orizontul imediat al lumii sensibile si

existenta in orizontul misterului. Toate creatiile care ii asigura autoconservarea si

securitatea materiala in interiorul acestui orizont concret alcatuiesc ceea ce se cheama

civilizatie (tehnica, forme de productie si de organizare politica, confort material, mod de

viata etc.). Existenta in orizontul misterului da nastere culturii. Toate creatiile prin care

omul incearca sa dezvaluie misterul existentei alcatuiesc cultura (stiinta, filosofie, arta,

mitologie, religie etc.). Cultura raspunde existentei umane intru mister si revelare, iar

civilizatia raspunde existentei intru autoconservare si securitate.

2. Actualitatea concepţiei lui Blaga privind destinul creator al omului trebuie privită din

două unghiuri:

- evident că oamenirea în general are un destin creator; de la dispariţia lui Blaga, omul a

cucerit spaţiul, a inventat tehnologia digitală, etc

- omul singur, ca individ nu este preocupat în mare măsură de destinul său creator, cei

mai mulţi oameni se chinuiesc să-şi asigure traiul de pe o zi pe alta.

adriana2009

Moderator

 

Mesaje: 43

Membru din: Sâm Iun 13, 2009 10:50 amSus

Re: Rezolvari la filosofie bacalaureat 2009 Subiectul 3de adriana2009 pe Sâm Iun 13, 2009 4:02 pm

III. 30

A. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice

legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la

formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea

ei.

2. Popper vede eroarea ca bază a cercetării ştiinţifice, adevărurile nefiind eterne, iar

William James, vede adevărul ca fiind sinonim cu utilul. Dacă o idée nu este utilă în

practică, ea este falsă şi trebuie respinsă.

W. James promotor al teoriei pragmatiste a adevărului, spune că adevărul unei idei sau al

unei opinii derivă din succesul ei în experienţă. Adevărul este sinonom cu ceea ce se

dovedeşte a fi util şi eficace în rezolvarea situaţiilor problematice. Pragmatismul

apreciază drept adevăr tot ceea ce este considerat util pentru atingerea unui scop.La W.

James importante sunt criteriile adevărului. Adevărul unei idei reprezintă consecinţa

testării acelei idei în experienţă, fiind corelat cu beneficiile aduse de ea. Dacă o idée nu-şi

dovedeşte utilitatea în practică, ea trebuie respinsă ca fiind falsă.

3. FAILIBILITÁTE = Posibilitate de a se înşela, de a greşi. CUNOÁŞTERE = înţelegere,

percepţie, pricepere. 

În viaţa de zi de zi auzim o mulţime de informaţii, pe care ne le ănsuşim sau le trecem cu

vederea. Totuşi când avem nevoie de ele pentru un proiect propriu, ne punem întrebarea:

Oare sunt adevărate? Cum suntem fiinţe neîncrezătoare încercăm să pătrundem

cunoaşterea şi să ne formăm certitudini că nu dăm greş. În limita posibilului putem să ne

formăm certitudini, experimentând, raţionalizând, dar în cele din urmă ne întrebăm dacă

cunoaşterea, adevărul pe care credem că l-am descoperit este failibil sau nu. În cele din

urmă dacă suntem convinşi că informaţia , este utilă rezolvării problemei noastre, o vom

aprecia ca fiind adevărată.

B. 1. Descartes caracterizează omul ca fiinţă duală: corporală şi cogitativă, dar îl

defineşte ca lucru care cugetă. El consideră că eul cugetător include gândirea, voinţa,

precum şi actul de a simţi şi cel de a imagina. Descartes defineşte eul cugetător prin

gândire, considerând că acesta condiţionează ideile sensibile şi actele voluntare. Eul

cugetător este independent în măsura în care a simţi şi a imagina aparţin eului ca

virtualităţi sau posibilităţi care se raportează la corp şi la cea ce este corporal atunci când

se exercită efectiv şi trec de la potenţă în act.

La om, sufletul şi trupul există şi sunt strâns unite, ca şi cum ar forma un singur lucru.

Potrivit lui Descartes legătura dintre sufletul raţional-volitiv şi corpul lipsit de raţiune şi

voinţă este intermediată, în dublul sens, de aşa-zisul suflet animal (senzitiv). 

Potrivit concepţiei carteziene, trupul necugetător şi sufletul cugetător se pot condiţiona

sau se pot cauza unul pe celălalt,dar nici unul dintre ele nu poate determina natura

celuilalt.

Esenta omului si intreaga lui demnitate consta in aceea ca este fiinta cugetatoare.

Gandirea caracterizeaza sufletul, nu trupul. Asadar, cand vorbeste despre om, Dumnezeu

are in vedere sufletul; omul nu este corpul sau (desi este strans legat de acesta).

2. Concepţia lui Decartes privind esenţa omului ca fiinţă cugetătoare sete actuală.

Argumente: simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem

dreptul să ne îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu

avem dreptul să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?

III. 31

A. 1. Descartes caracterizează omul ca fiinţă duală: corporală şi cogitativă, dar îl

defineşte ca lucru care cugetă. 

2. În timp ce pentru Descartes specificul omului este dat de cugetare, Bergson spune că

esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo faber - Evolutia

creatoare. Idee principală: diferenţa intre animal si inteligenta la om se deosebesc prin

scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de instinct.

Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om; viata

noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.

3. Descartes caracterizează omul ca fiinţă duală: corporală şi cogitativă, dar îl defineşte

ca lucru care cugetă. El consideră că eul cugetător include gândirea, voinţa, precum şi

actul de a simţi şi cel de a imagina. Descartes defineşte eul cugetător prin gândire,

considerând că acesta condiţionează ideile sensibile şi actele voluntare. Eul cugetător

este independent în măsura în care a simţi şi a imagina aparţin eului ca virtualităţi sau

posibilităţi care se raportează la corp şi la cea ce este corporal atunci când se exercită

efectiv şi trec de la potenţă în act.

La om, sufletul şi trupul există şi sunt strâns unite, ca şi cum ar forma un singur lucru.

Potrivit lui Descartes legătura dintre sufletul raţional-volitiv şi corpul lipsit de raţiune şi

voinţă este intermediată, în dublul sens, de aşa-zisul suflet animal (senzitiv). 

Potrivit concepţiei carteziene, trupul necugetător şi sufletul cugetător se pot condiţiona

sau se pot cauza unul pe celălalt,dar nici unul dintre ele nu poate determina natura

celuilalt.

Esenta omului si intreaga lui demnitate consta in aceea ca este fiinta cugetatoare.

Gandirea caracterizeaza sufletul, nu trupul. Asadar, cand vorbeste despre om, Dumnezeu

are in vedere sufletul; omul nu este corpul sau (desi este strans legat de acesta).

B. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

2. Concepţia despre cunoaştere a lui Popper este actuală, mai ales în contextual exploziei

informaţionale şi al dezvoltării tehnologice. Practic, omenirea a parcurs în două decenii o

dezvoltare exponenţială, tocmai prin perfecţionarea ştiinţelor, descoperirile tehnologice,

nu au fost niciodată absolutizate, savanţii au luat în calcul probabilitatea unor descoperiri

failibile ( înşelătoare), şi au fost conştienţi că cu punerea lor în practică a început uzura

lor morală.

III. 32

A. 1. Aristotel spune că natura umana este una socială, intrucat in fiecare din noi exista

instinctul pentru formarea comunitatilor.

2. Jean Jaques Rousseau promovează conceptual filozofic de ‘’ starea naturală’’, care

spune în esenţă că omul că omul cu cât se îndepărtează de natură devine mai nefericit. El

spune că în starea naturală ,oamenii sunt egali între ei, iar în starea socială oamenii devin

inegali, după avere, poziţie socială, etc. Aristotel promovează natura umană ca fiind

socială, iar Rousseau spune că sociabilitatea nu sete specifică naturii umane.

3. Fiinţele umane nu trăiesc izolate. Omul caută întotdeauna să fie într-o comunitate, să

intre în relaţii cu semenii săi. De altfel nici nu ar putea şă-şi asigure existenţa şi să

prospere, izolat. Dar, în afara existenţei fizice, omul are nevoie să comunice, să iubească,

să formeze o familie. Toate aceste se pot realize într-o comunitate. În socitatea în care

trăieşte, omul deprinde valorile morale, binele şi răul, libertăţile şi responsabilităţile.

Fiinţa umană nu se poate separa de societate.

B. . 1. Teoriei adevărului coerenţă. O cunostinta este adevarata daca se incadreaza intr-

un sistem de cunostinte validat ca adevarat si este falsa daca nu se incadreaza in

sistemul de cunostinte considerat adevarat. Deci o cunostinta este adevarata daca nu

contrazice totalitatea adevarurilor care au fost verificate si atestate de stiinta sau de

domeniul respectiv. Pentru a stabili daca o cunostinta care se refera la trecut este

adevarata trebuie sa o integram in informatii care au fost validate ca adevarate, sau daca

vrem sa verificam daca o cunostinta poate fi considerata adevarata intrucat se refera la o

situatie care urmeaza sa se intample trebuie sa introducem acea cunostinta intr-un

sistem de adevaruri experimentate cu care poate fi comparabila daca intre acele

adevaruri si cunostinta pe care o avem exista o incompatibilitate, atunci cunostinta este

falsa.

2. Opinie: teoriea adevărului coerenţă, nu este actuală, e greu să determinăm dacă o

cunoştinţă poate fi adevarată prin raportarea permanentă la alt sistem de valori, care la

urma urmei poate fi şi el pus la îndoială.

III. 33

A. 1. Augustin despre natura umană: conceptia sa teocentrică este extinsa si asupra

intelegerii naturii umane. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate

fi inluentata de filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea.

Augustin dinstinge intre natura entitatilor nerationale (care isi realizeaza inclinatiile

firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si

capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite.

Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la

pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa

valoarea lor adevarata. Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul

ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui

Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile

lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre

mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o

culme a intelepciunii.

2. HENRI BERGSON: reprezentant al intuiţionismmului. Filozofia sa este una dualistă –

lumea acoperă două tendinţe aflate în conflict – forţa vieţii (élan vital) şi lupta lumii

materiale împotriva acelei forţe. Fiinţele umane înţeleg materia prin intelectul lor, cu

ajutorul căruia evaluează lumea. Acestea exprimă doctrinele ştiinţifice şi privesc lucrurile

ca entităţi independente în spaţiu. În contrast cu intelectul se află intuiţia, care provine

din instinctul animalelor inferioare. Intuiţia ne oferă o idee despre forţa vieţii care

străbate toate fiinţele. Intuiţia percepe realitatea timpului; durata este exprimată din

punctul de vedere al vieţii şi nu se poate divide sau măsura. Durata este explicată prin

fenomenul memoriei. Esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte.

Evident că este o diferenţă mare între natura umană ca chip al lui Dumnezeu, promovată

de Augustin şi natura materialistă promovată de Bergson.

3. Omul a fost făcut de Dumnezeu. Dar el trăieşte pe pământ, numai Fiul lui Dumnezeu

este de natură divină. Ca muritor, omul se zbate în constrângerile vieţii: se formează, se

educă se integrează în societate, îşi asumă responsabilităţi sociale. Nu este un stoic, mai

greşeşte, dar cu gândul la Dumnezeu îşi deschide sufletul, lasă să-i pătrundă învătătura

creştină, contemplarea iubirea legilor lui Dumnezeu sunt adevărate facultăţi ale sufletului

şi prin smerenie, pocăinţă speră să devină o imagine a divinităţii după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu.

B. 1. Aristotel, in lucrarea “Metafizica” elaboreaza teoria adevarului- corespondenta.

Potrivit lui Aristotel, adevar este un enunt in care se spune ca nu este ceea ce nu este si

ca este ceea ce este si fals este un enunt care ne spune ca nu este ceea ce este si ca

este ceea ce nu este.

Este adevarata o cunostinta care corespunde realitatii la care se refera si este falsa o

informatie care nu corespunde realitatii la care se refera. Adevarul si falsul sunt atribute

ale cunostintelor, sunt rezultat al cunoasterii, adica numai cunostintele pot fi adevarate

sau false. Lucrurile ca atare nu sunt nici adevarate si nici false. Ele sunt sau nu sunt,

exista sau nu exista.

Adevarat sau fals este ceea ce spunem noi despre lucruri.

Deci valoare de adevar sau de fals are enuntul nostru cu privire la lucru. Purtatorii

adevarului si falsului sunt enunturile, judecata noastra despre afirmativ sau negativ.

2. Opinie: Teoria adevărului – corespondenţă nu este de actualitate. Teoria nu stabileşte

criteriile adevărului. Nu este nici practică. Cum procedam in cazul in care, sa spunem,

termenul de corespondenta a disparut demult sau ce facem in situatia in care termenul

de corespondenta nu poate fi stabilit pe cale experimentala. Ex: nu pot sa experimentez

daca Soarele se invarte in jurul Pamantului sau daca el este in centrul Universului, asa

dupa cum nu pot sa experimentez daca o anumita masura este dreapta sau nu este

dreapta. 

III. 34

A. 1. Forma de cunoaştere care reiese din text este ‘’ experienţa comună’’. Empirismul

consideră experienţa comună drept izvor şi temei al cunoaşterii. Fondator: John Locke. El

susţine că întreaga cunoaştere îşi are originea în simţuri şi experienţă. Empirismul se

opune raţionalismului care susţine că ideile, noţiunile şi principiile au valoare universală şi

absolută. La naştere intelectul este o tabulla rasa, o foaie albă pe care percepţiile îşi

imprimă semnele lor. Există două izvoare ale cunoaşterii: SENZAŢIA: -percepţia care ne

pune în contact cu obiectele externe; REFLECŢIA – sau percepţia proceselor lăuntrice ale

minţii noastre. 

Ideile simple se combină şi formează idei complexe. Cunoaşterea este relativă şi depinde

de structura sufletească şi de cea senzorială.

2. Spre deosebire de empirism, unde senzaţia are un rol primordial în cunoaştere,

raţionalismul spune că sursa cunoaşterii este raţiunea, simţurile sunt înşelătoare.

Descartes despre cunoaştere: ‘’ Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist’’ ( Dubito , ergo

cogito. Cogito, ergo sum ). Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala metodică.

3. Nu există idei şi principii înnăscute. Intelectul nu este în posesia anumitor idei cu care

vine pe lume, când se naşte omul. Ci toate ideile, fără deosebire, pe care le posedă

intelectul, îi sunt procurate de simţuri, îi vin de la percepţii. Intelectul, prin urmare, nu

posedă originar şi nici nu poate crea idei, ci el numai prelucrează ceea ce-i furnizează

simţurile. Intelectul este activ dar nu este creator. 

Omul când intră în contact cu un lucru nou are nişte percepţii, senzaţii de mărime,

culoare, utilitate, funcţionare, etc. Normal, mintea noastră încearcă să dea sens acestor

senzaţii, formează reflexii, care revelează modul de percepere a cunoştinţelor cu care

intrăm în contact. Din experienţa cunoaşterii exterioare , când intrăm în contact cu acel

lucru, urmată de experienţa interioară produsă de percepţiile minţii noastre, se formează

idea, dând sens cunoaşterii.

B. 1 Ideea fundamentala a conceptiei lui Blaga este aceea ca omul este o fiinta istorica si

culturala care traiese in campul unor valori create de el insusi. Cultura exprima deci

modul specific uman de existenta. Omul nu poate exista decat in si prin intermediul

culturii. Cultura este rezultatul creatiei umane. Potrivit lui Blaga, omul cunoaste doua

moduri fundamentale de existenta: existenta in orizontul imediat al lumii sensibile si

existenta in orizontul misterului. Toate creatiile care ii asigura autoconservarea si

securitatea materiala in interiorul acestui orizont concret alcatuiesc ceea ce se cheama

civilizatie (tehnica, forme de productie si de organizare politica, confort material, mod de

viata etc.). Existenta in orizontul misterului da nastere culturii. Toate creatiile prin care

omul incearca sa dezvaluie misterul existentei alcatuiesc cultura (stiinta, filosofie, arta,

mitologie, religie etc.). Cultura raspunde existentei umane intru mister si revelare, iar

civilizatia raspunde existentei intru autoconservare si securitate.

2. Actualitatea concepţiei lui Blaga privind destinul creator al omului trebuie privită din

două unghiuri:

- evident că oamenirea în general are un destin creator; de la dispariţia lui Blaga, omul a

cucerit spaţiul, a inventat tehnologia digitală, etc

- omul singur, ca individ nu este preocupat în mare măsură de destinul său creator, cei

mai mulţi oameni se chinuiesc să-şi asigure traiul de pe o zi pe alta.

III. 35

A. 1 Cunoaşterea raţională – lumea ideilor este o lume ideală, infinită, necreeată. La

Platon apre conceptul de cunoaştere ca reamintire.

2 Augustin spune că Divinitatea are valoare întemeietoare. Cunoaşterea certă, necesară

şi universală este accesibilă doar omului interior, doar sufletului orientat către Dumnezeu,

fiind obşinută prin iluminare. Spre deosebire De Platon, Augustin spune că impresiile

senzoriale sunt efe şi nu transmit nici un concept cu privire la lucruri.

3. În viaţa de zi de zi auzim o mulţime de informaţii, pe care ne le ănsuşim sau le trecem

cu vederea. Totuşi când avem nevoie de ele pentru un proiect propriu, ne punem

întrebarea: Oare sunt adevărate? Cum suntem fiinţe neîncrezătoare încercăm să

pătrundem cunoaşterea şi să ne formăm certitudini că nu dăm greş. În limita posibilului

putem să ne formăm certitudini, pipăind informaţia, să o tecem prin filtrul simţurilor

noastre , chiar experimentând, înlăturând bănuiala erorii. Dacă nu e de ajuns? Ce facem,

rămânem cu îndoiala în suflet; dăm sau nu greş? O posibilitate la îndemână este să

apelăm la ştiinţă şi, chiar dacă nu suntem genii în materie, explozia informaţională ne

pune o multitudine de certitudini demonstrate ştiinţific.

B. 1. John Rawls: principiul egalităţii libertăţii prevalează asupra principiului egalităţii de

şanse şi principiul egalităţii de şanse prevalează asupra principiului diferenţei. Astfel,

dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise. 

Statul văzut de Rawls este un guvernământ dulce şi paternalist: creşterea coeziunii

sociale şi diminuarea flagelului sărăciei pentru acţiunea implicită împotriva non-

libertăţilor (a libertăţilor negative precum delicvenţa sau infracţionalitatea).

2. In majoritatea statelor europene s-au fundamentat instituţii care sprijină pe cei

defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim garantat, salarii

compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea utilităţilor, etc.

III. 36

A. 1. John Rawls: Teoria dreptăţii sau a justiţiei ca echitate. Principiul egalităţii libertăţii

prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse – ‘’ne vor

garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor." prevalează

asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise; să aducă folos maxim celor dezavantajaţi, să fie legate de poziţii

sociale, să asigure slujbe deschise tuturor.. 

2. Marxismul este o teorie socială bazată pe lucrările lui Karl Marx, un filozof, economist,

jurnalist şi revoluţionar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea, care a

colaborat în elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels.

Dreptatea promovată de Marxism este una distributivă, care presupune corectitudinea

accesului la resurse, poziţii, avantaje. Marxismul a evoluat spre socialismul ştiinţific care

vedea distribuţia ca pe o utopie: de la fiecare, după posibilităţi, fiecăruia după nevoi.

3. Oameni au căutat mereu dreptatea si egalitatea. Dacă ne uităm la suferinţele din

diferitele epoci istorice, vedem un lung fluviu de sânge şi lacrimi, cei puternici nu au

ezitat niciodată să-şi impună drepturile prin forţă, teroare, înfometare. Revoluţia franceză

a adus în Europa o lozincă plină de speranţe: Libertate, egalitate, fraternitate. Deci pe

lângă libertatea necesară a fi recunoscută de autorităţi, omul a tânjit după dreptate şi

fraternitate, sau solidaritate.

Astăzi societăţile democratice nu numai că recunosc şi apără drepturile naturale ale

omului, implementează politici publice, instituţii care să garanteze şi să asigure

respectarea unui principiu al dreptăţii: principiul egalităţii de şanse şi atenuarea

inegalităţilor din sfera socială, economică, cultrală, etc. Concepţia lui Rawls este acuală

datorită, îndeosebi polarizării sociale. In majoritatea statelor europene s-au fundamentat

instituţii care sprijină pe cei defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim

garantat, salarii compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea

utilităţilor, etc.

B. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

2. Concepţia despre cunoaştere a lui Popper este actuală, mai ales în contextual exploziei

informaţionale şi al dezvoltării tehnologice. Practic, omenirea a parcurs în două decenii o

dezvoltare exponenţială, tocmai prin perfecţionarea ştiinţelor, descoperirile tehnologice,

nu au fost niciodată absolutizate, savanţii au luat în calcul probabilitatea unor descoperiri

failibile ( înşelătoare), şi au fost conştienţi că cu punerea lor în practică a început uzura

lor morală.

III. 37

A. 1 Cunoştinţe ‘’A priori’’ = cunoştinţe sigure, independente de experienţă. Judecăţile a

priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate

pe observaţie sensorială, de ex.: "doi şi cu doi fac patru" reprezintă o afirmaţie apriorică.

Sunt de accord cu existenţa cunoştinţelor a priori, omul are cunoştinţe care preced

experienţa. De pildă ‘’ Nici un burlac nu este căsătorit’’ este o judecată, cunoştinţă,

adevăr a priori, deoarece nu avem nevoie de o experienţă pentru a demonstra acest

lucru.

2. Spre deosebire de Kant, Decartes, filozof raţionalist spune că sursa cunoaşterii este

raţiunea, simţurile sunt înşelătoare. Propune şi un procedeu de cunoaştere: îndoiala

metodică.

3. Propoziţiile sintetice a priori, sunt cele mai importante pentru ştiinţă din două motive:

- fiind sintetice, exrimă cunoştinţe noi;

- fiind a priori, exprimă cunoştinţe sigure ( independente de experienţă)..

Există corelaţie între cei doi termini, sintetic şi a priori. Faptul că avem judecăţi a priori,

cât şi sintetice demonstrează, pe de o parte, că deţinem cunoştinţe sigure, iar pe de altă

parte, că aceste cunoştinţe nu sunt banalităţi.

Kant arată că avem judecăţi sintetice a priori în ştiinţe. Le-a căutat şi în metafizică. Nu a

reuşit , judecăţile l-au dus la iluzii, deoarece ele au doar formă, nu şi materie. Kant

exclamă: ‘’ A trebuit să înlătur ştiinţa pentru a face loc credinţei’’.

B. 1. Aristotel considera ca dreptatea nu presupune egalitate, ci justă proporţie, care

numai uneori înseamnă egalitate. De asemenea, consideră că între oameni poate exista

ceva în comun (ex. prietenie), dar între sclavi şi stăpanul lui nu există nimic comun -

sclavul este o unealtă socială.

Aristotel recunoaşte că există relaţii de inegalitate „fiecare să fie iubit proporţional cu cat

pretuieşte”. Virtuţile unor oameni depind în mare măsură de poziţia socială. Virtuţile sunt

un mijloc în vederea unui scop, şi anume fericirea „aşadar, scopul fiind obiect al

deliberării şi alegerii, actele legate de mijloace trebuie să fie conforme cu alegerea

deliberată şi voluntare ”.

Aristotel nu este adept al egalităţii .El susţine că cele mai mari nelegiuiri se datorează, nu

lipsei, ci excesului: nimeni nu devine tiran pentru a scăpa de frig. Pentru Aristotel virtutea

şi bogăţia nu sunt sinonome. El susţine docrina liniei de mijloc, adică o avere moderată e

cel mai probabil să se asocieze cu virtutea 

Conceptiile lui Aristotel susţin un stat deosebit de autoritar.

2. Concepţia lui Aristotel despre dreptate şi egalitate nu mai este absolut de loc de

actualitate. Cine ar mai acceepta, repartiţie de resurse politice, sociale, economice pe

baza justei proporţii? Dar sa-ţi fie apreciată virtutea în funcţie de poziţia socială? Nimeni.

Concepţia sa rămâne o filă de istorie.

III. 38

A. 1. Descartes caracterizează omul ca fiinţă duală: corporală şi cogitativă, dar îl

defineşte ca lucru care cugetă. 

2. În timp ce pentru Descartes specificul omului este dat de cugetare, Bergson spune că

esenţial la natura umană este capacitatea de a fabrica unelte. Homo faber - Evolutia

creatoare. Idee principală: diferenţa intre animal si inteligenta la om se deosebesc prin

scopul spre care tind. La inteligenta animala aceasta este caracterizata de instinct.

Inteligenta la om de invenţie. Inventile sunt cele care il caracterizeaza pe om; viata

noastra graviteaza in jurul lor. Observam la Bergson o raţionalitate aplicată.

3. Descartes caracterizează omul ca fiinţă duală: corporală şi cogitativă, dar îl defineşte

ca lucru care cugetă. El consideră că eul cugetător include gândirea, voinţa, precum şi

actul de a simţi şi cel de a imagina. Descartes defineşte eul cugetător prin gândire,

considerând că acesta condiţionează ideile sensibile şi actele voluntare. Eul cugetător

este independent în măsura în care a simţi şi a imagina aparţin eului ca virtualităţi sau

posibilităţi care se raportează la corp şi la cea ce este corporal atunci când se exercită

efectiv şi trec de la potenţă în act.

La om, sufletul şi trupul există şi sunt strâns unite, ca şi cum ar forma un singur lucru.

Potrivit lui Descartes legătura dintre sufletul raţional-volitiv şi corpul lipsit de raţiune şi

voinţă este intermediată, în dublul sens, de aşa-zisul suflet animal (senzitiv). 

Potrivit concepţiei carteziene, trupul necugetător şi sufletul cugetător se pot condiţiona

sau se pot cauza unul pe celălalt,dar nici unul dintre ele nu poate determina natura

celuilalt.

Esenta omului si intreaga lui demnitate consta in aceea ca este fiinta cugetatoare.

Gandirea caracterizeaza sufletul, nu trupul. Asadar, cand vorbeste despre om, Dumnezeu

are in vedere sufletul; omul nu este corpul sau (desi este strans legat de acesta).

B. 1 Sofistii spuneau ca statul si ordinea sociala sunt conventii. Dar de fapt ele au aparut

ca o consecinta a trairii oamenilor laolalta. Dreptatea ţine de ordinea socială, este şi ea o

convenţie umană. Descoperirea avantajele convietuirii, au dus la nasterea formele de

organizare sociala care au evoluat pana la ceea ce se numeste astazi stat. În aceste

forme de organizare sa impus dreptatea, ca valoare umană, chiar dacă uneori silnic.

2. Apreciez că astazi dreptatea a depăşit stadiul de convenţie umană, sunt mult mai mulţi

cei care apreaciază dreptatea decât nedreptatea.

III. 66

A. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice

legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la

formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea

ei.

2. William James, promotor al teoriei pragmatiste a adevărului, spune că adevărul unei

idei sau al unei opinii derivă din succesul ei în experienţă. Adevărul este sinonom cu ceea

ce se dovedeşte a fi util şi eficace în rezolvarea situaţiilor problematice. Pragmatismul

apreciază drept adevăr tot ceea ce este considerat util pentru atingerea unui scop. Pentru

Popper importante nu sunt criteriile adevărului ci ale falsităţii, iar la W. James importante

sunt criteriile adevărului.

3. În viaţa de zi de zi auzim o mulţime de informaţii, pe care ne le însuşim sau le trecem

cu vederea. Totuşi când avem nevoie de ele pentru un proiect propriu, ne punem

întrebarea: Oare sunt adevărate? Dacă ascund erori? Cum suntem fiinţe neîncrezătoare

încercăm să pătrundem cunoaşterea şi să ne formăm certitudini că nu dăm greş. În limita

posibilului putem să ne formăm certitudini, experimentând, dacă trece testul, certitudinile

nu sunt sigure, încă mai pot fi combătute, dacă nu trece testul ipoteza de la care am

pornit, eroarea descoperită duce la un progres al cunoaşterii, deoarece a înlăturat

ipoteza..

B. 1. Aristotel spune că omul este din natură o fiinţă socială. Argumente: Omul nu trăieşte

izolat, ci de la natură este un animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi

nedreptăţii. Numai el poate forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific

limbajul, care are în primul rând rol de socializare.

2. Caracterului natural al instituţiei statului, după părerea mea este încă de actualitate,

observăm că după căderea imperiilor ideologige, omul şi-a regăsit instinctul de a forma

noi comunităţi, îndeosebi pornind de la criterii etice.

III. 67

A. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice

legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la

formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea

ei.

2. William James, promotor al teoriei pragmatiste a adevărului, spune că adevărul unei

idei sau al unei opinii derivă din succesul ei în experienţă. Adevărul este sinonom cu ceea

ce se dovedeşte a fi util şi eficace în rezolvarea situaţiilor problematice. Pragmatismul

apreciază drept adevăr tot ceea ce este considerat util pentru atingerea unui scop. Pentru

Popper importante nu sunt criteriile adevărului ci ale falsităţii, iar la W. James importante

sunt criteriile adevărului.

3. În viaţa de zi de zi auzim o mulţime de informaţii, pe care ne le însuşim sau le trecem

cu vederea. Totuşi când avem nevoie de ele pentru un proiect propriu, ne punem

întrebarea: Oare sunt adevărate? Dacă ascund erori? Cum suntem fiinţe neîncrezătoare

încercăm să pătrundem în miezul lor , încercând să aflăm adevărul ştiinţific şi să ne

formăm certitudini că nu dăm greş. În limita posibilului putem să ne completăm

certitudinile, experimentând, dacă trece testul, certitudinile nu sunt sigure, încă mai pot fi

combătute, dacă nu trece testul ipoteza de la care am pornit, a căzut definitive....

B. 1. Teoria politică privind natura umană. Caracteristica esenţială a omului o reprezintă

sociabilitatea, respective înclinaţia firească, naturală a omului de a trăi în comunitate.

- această teorie este mai aproape de nevoile de trai ale comunităţii şi societăţii;

- studiază mai în profunzime organizarea socială şi politică a societăţii, în corelaţie cu

individual.

2. După Aristotel, caracteristica definitorie a omului este : ‘’omul este din natură o fiinţă

socială’’. Caracterului natural al instituţiei statului, după părerea mea este încă de

actualitate, observăm că după căderea imperiilor ideologige, omul şi-a regăsit instinctul

de a forma noi comunităţi, îndeosebi pornind de la criterii etice.

III. 68

A. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice

legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la

formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea

ei.

2. William James, promotor al teoriei pragmatiste a adevărului, spune că adevărul unei

idei sau al unei opinii derivă din succesul ei în experienţă. Adevărul este sinonom cu ceea

ce se dovedeşte a fi util şi eficace în rezolvarea situaţiilor problematice. Pragmatismul

apreciază drept adevăr tot ceea ce este considerat util pentru atingerea unui scop. Pentru

Popper importante nu sunt criteriile adevărului ci ale falsităţii, iar la W. James importante

sunt criteriile adevărului.

3. În viaţa de zi de zi auzim o mulţime de informaţii, pe care ne le însuşim sau le trecem

cu vederea. Totuşi când avem nevoie de ele pentru un proiect propriu, ne punem

întrebarea: Oare sunt adevărate? Dacă ascund erori? Cum suntem fiinţe neîncrezătoare

încercăm să pătrundem în miezul lor , încercând să aflăm adevărul ştiinţific şi să ne

formăm certitudini , experimentând, dacă trece testul, certitudinile nu sunt sigure, încă

mai pot fi combătute, dacă nu trece testul ipoteza de la care am pornit, a căzut

definitive.....

B. 1. Descartes caracterizează omul ca fiinţă duală: corporală şi cogitativă, dar îl

defineşte ca lucru care cugetă. El consideră că eul cugetător include gândirea, voinţa,

precum şi actul de a simţi şi cel de a imagina. Descartes defineşte eul cugetător prin

gândire, considerând că acesta condiţionează ideile sensibile şi actele voluntare. Eul

cugetător este independent în măsura în care a simţi şi a imagina aparţin eului ca

virtualităţi sau posibilităţi care se raportează la corp şi la cea ce este corporal atunci când

se exercită efectiv şi trec de la potenţă în act.

La om, sufletul şi trupul există şi sunt strâns unite, ca şi cum ar forma un singur lucru.

Potrivit lui Descartes legătura dintre sufletul raţional-volitiv şi corpul lipsit de raţiune şi

voinţă este intermediată, în dublul sens, de aşa-zisul suflet animal (senzitiv). 

Potrivit concepţiei carteziene, trupul necugetător şi sufletul cugetător se pot condiţiona

sau se pot cauza unul pe celălalt,dar nici unul dintre ele nu poate determina natura

celuilalt.

Esenta omului si intreaga lui demnitate consta in aceea ca este fiinta cugetatoare.

Gandirea caracterizeaza sufletul, nu trupul. Asadar, cand vorbeste despre om, Dumnezeu

are in vedere sufletul; omul nu este corpul sau (desi este strans legat de acesta).

2. Concepţia lui Decartes privind esenţa omului ca fiinţă cugetătoare sete actuală.

Argumente: simţurile ne pot înşela; în explozia informaţională contemporană avem

dreptul să ne îndoim, să gândim, să filtrăm informaţiile pe care le primim. Şi apoi, noi nu

avem dreptul să spunem: ‘’ Dubito ergo cogito, cogito ergo sum’’?

III. 69

A. 1. Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiţie fundamentală a cercetării

ştiinţifice. 

Popper respinge principiul inducţiei, considerându-l lipsit de bază ştiinţifică, pentru că, de

regulă, în special în domeniul ştiinţelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze şi

să se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem

ştiinţific nu poate pretinde a fi în mod absolut şi pentru toate timpurile valabil. Se pot

emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în cel mai bun

caz, se formulează probabilităţi. Este suficientă o singură abatere pentru infirmarea unei

ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când este invalidată (dovedită

"falsă").

În ştiinţă nu se pot face progrese prin acel tip de experienţe, care nu fac decât să verifice

legi încă valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor şi, în consecinţă, conduc la

formularea de noi ipoteze. O ipoteză este ştiinţifică, doar atunci când permite invalidarea

ei.

2. William James, promotor al teoriei pragmatiste a adevărului, spune că adevărul unei

idei sau al unei opinii derivă din succesul ei în experienţă. Adevărul este sinonom cu ceea

ce se dovedeşte a fi util şi eficace în rezolvarea situaţiilor problematice. Pragmatismul

apreciază drept adevăr tot ceea ce este considerat util pentru atingerea unui scop. Pentru

Popper importante nu sunt criteriile adevărului ci ale falsităţii, iar la W. James importante

sunt criteriile adevărului.

3. În viaţa de zi de zi auzim o mulţime de informaţii, pe care ne le însuşim sau le trecem

cu vederea. Totuşi când avem nevoie de ele pentru un proiect propriu, ne punem

întrebarea: Oare sunt adevărate? Dacă ascund erori? Cum suntem fiinţe neîncrezătoare

încercăm să pătrundem în miezul lor , încercând să aflăm adevărul ştiinţific şi să ne

formăm certitudini , experimentând, dacă trece testul, certitudinile nu sunt sigure, încă

mai pot fi combătute, dacă nu trece testul ipoteza de la care am pornit, eroarea

descoperită duce la un progres al cunoaşterii, deoarece a înlăturat ipoteza.

B. 1 În lucrarea sa intitulată „Geneza metaforei şi sensul culturii”, Blaga susţine că există

o diferenţă de esenţă, deci una calitativă, între om şi animal. Blaga spune că destinul

omului este întru mister şi pentru revelarea acestuia. 

Omul, spre deosebire de animal, este cel care creează cultura şi tocmai aceste creaţii de

cultură sunt revelări ale misterului în care este situată existenţa umană. Revelarea

presupune o iluminare şi o participare la această iluminare. Misterul este rezultat al

actului creator al Marelui Anonim. Aici intervine diferenţa de natură dintre om şi animal,

prin faptul că numai omul poate intra în contact cu misterul.

Omul încearcă să-şi reveleze misterul prin două moduri: prin cunoaştere şi pin plăsmuire.

Misterul poate fi revelat mai uşor prin cunoaştere decât prin creaţie. Blaga face o

distincţie între cultură şi civilizaţie, cultura însemnând existenţa întru mister şi pentru

revelare, iar civilizaţia însemnând existenţa întru imediat şi pentru securitate, care este

mai mult proprie existenţei animalului. Omul este capabil sa-şi depăşească condiţia

imediatului şi a securităţii. El poate sa-şi jertfească propria existenţă pentru crearea de

cultură. În mod clar pentru aceasta se diferenţiază de animale fiind superior lui.

3 Actualitatea concepţiei lui Blaga privind destinul creator al omului trebuie privită din

două unghiuri:

- evident că oamenirea în general are un destin creator; de la dispariţia lui Blaga, omul a

cucerit spaţiul, a inventat tehnologia digitală, etc

- omul singur, ca individ nu este preocupat în mare măsură de destinul său creator, cei

mai mulţi oameni se chinuiesc să-şi asigure traiul de pe o zi pe alta.

III. 70

A. 1. John Rawls: Teoria dreptăţii sau a justiţiei ca echitate. Principiul egalităţii libertăţii

prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse – ‘’ne vor

garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor." prevalează

asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise; să aducă folos maxim celor dezavantajaţi, să fie legate de poziţii

sociale, să asigure slujbe deschise tuturor.. 

2. Marxismul este o teorie socială bazată pe lucrările lui Karl Marx, un filozof, economist,

jurnalist şi revoluţionar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea, care a

colaborat în elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels.

Dreptatea promovată de Marxism este una distributivă, care presupune corectitudinea

accesului la resurse, poziţii, avantaje. Marxismul a evoluat spre socialismul ştiinţific care

vedea distribuţia ca pe o utopie: de la fiecare, după posibilităţi, fiecăruia după nevoi.

3. Oameni au căutat mereu dreptatea si egalitatea. Dacă ne uităm la suferinţele din

diferitele epoci istorice, vedem un lung fluviu de sânge şi lacrimi, cei puternici nu au

ezitat niciodată să-şi impună drepturile prin forţă, teroare, înfometare. Revoluţia franceză

a adus în Europa o lozincă plină de speranţe: Libertate, egalitate, fraternitate. Deci pe

lângă libertatea necesară a fi recunoscută de autorităţi, omul a tânjit după dreptate şi

fraternitate, sau solidaritate.

Astăzi societăţile democratice nu numai că recunosc şi apără drepturile naturale ale

omului, implementează politici publice, instituţii care să garanteze şi să asigure egalitatea

de şanse a tuturor cetăţenilor. Concepţia lui Rawls este acuală datorită, îndeosebi

polarizării sociale. De aceea pentru a garanta înfăptuirea unui sistem de principii al

egalităţii de şanse, sistemul politic al unei ţări trebuie să pornească de la stabilirea unei

poziţii originare de la care se pleacă în analizarea şi stabilirea procedurilor echitabile de

împărţire a dreptăţii. 

În spiritual Teoriilor lui Rawls, azi în majoritatea statelor europene s-au fundamentat

instituţii care sprijină pe cei defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim

garantat, salarii compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea

utilităţilor, etc.

B. 1. Experienţa rămâne o metodă importantă pentru cunoaşterea fenomenelor

înconjurătoare. Ca elevi vom înţelege cu uşurinţă reacţiile chimice în laborator şi de-a

dreptul chinuitor prin îşiruirea unor formule pe tablă. În plus , este o vorbă în popor,

învaţă din greşelile ( experienţa) altora.

2. Opinie: experienţa ( empirismul) şi raţiunea ( raţionalismul) nu sunt într-o dispută

acerbă în zilele noastre. În fundamentarea descoperirilor ştiinţifice şi tehnologice

contemporane, cele două izvoare de cunoaştere au format un tot unitar. Dacă nu s-ar

experimenta în detaliu rezultatele cercetărilor ştiinţifice, lumea aceasta plină de energie

nucleară, rachete şi sateliţi ar trăi permanent sub semnul Apocalipsei.

III. 71

A. 1. John Rawls: Teoria dreptăţii sau a justiţiei ca echitate. Principiul egalităţii libertăţii

prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse – ‘’ne vor

garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor." prevalează

asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise; să aducă folos maxim celor dezavantajaţi, să fie legate de poziţii

sociale, să asigure slujbe deschise tuturor.. 

2. Marxismul este o teorie socială bazată pe lucrările lui Karl Marx, un filozof, economist,

jurnalist şi revoluţionar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea, care a

colaborat în elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels.

Dreptatea promovată de Marxism este una distributivă, care presupune corectitudinea

accesului la resurse, poziţii, avantaje. Marxismul a evoluat spre socialismul ştiinţific care

vedea distribuţia ca pe o utopie: de la fiecare, după posibilităţi, fiecăruia după nevoi.

3. Oameni au căutat mereu dreptatea si egalitatea. Dacă ne uităm la suferinţele din

diferitele epoci istorice, vedem un lung fluviu de sânge şi lacrimi, cei puternici nu au

ezitat niciodată să-şi impună drepturile prin forţă, teroare, înfometare. Revoluţia franceză

a adus în Europa o lozincă plină de speranţe: Libertate, egalitate, fraternitate. Deci pe

lângă libertatea necesară a fi recunoscută de autorităţi, omul a tânjit după dreptate şi

fraternitate, sau solidaritate.

Astăzi societăţile democratice nu numai că recunosc şi apără drepturile naturale ale

omului, implementează politici publice, instituţii care să garanteze şi să asigure egalitatea

de şanse a tuturor cetăţenilor. Concepţia lui Rawls este acuală datorită, îndeosebi

polarizării sociale. De aceea pentru a garanta înfăptuirea unui sistem de principii al

egalităţii de şanse, sistemul politic al unei ţări trebuie să pornească de la stabilirea unei

poziţii originare de la care se pleacă în analizarea şi stabilirea procedurilor echitabile de

împărţire a dreptăţii. 

În spiritual Teoriilor lui Rawls, azi în majoritatea statelor europene s-au fundamentat

instituţii care sprijină pe cei defavorizaţi. De exemplu , la noi s-a introdus venitul minim

garantat, salarii compensatorii la intrarea în şomaj, ajutorul de şomaj, subvenţionarea

utilităţilor, etc.

B. 1. Aristotel spune că omul este din natură o fiinţă socială. Argumente: Omul nu trăieşte

izolat, ci de la natură este un animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi

nedreptăţii. Numai el poate forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific

limbajul, care are în primul rând rol de socializare.

2. Caracterului natural al instituţiei statului, după părerea mea este încă de actualitate,

observăm că după căderea imperiilor ideologige, omul şi-a regăsit instinctul de a forma

noi comunităţi, îndeosebi pornind de la criterii etice.

III. 72

A. 1. John Rawls: Teoria dreptăţii sau a justiţiei ca echitate. Principiul egalităţii libertăţii

prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse – ‘’ne vor

garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor." prevalează

asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise; să aducă folos maxim celor dezavantajaţi, să fie legate de poziţii

sociale, să asigure slujbe deschise tuturor.. 

2. Marxismul este o teorie socială bazată pe lucrările lui Karl Marx, un filozof, economist,

jurnalist şi revoluţionar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea, care a

colaborat în elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels.

Dreptatea promovată de Marxism este una distributivă, care presupune corectitudinea

accesului la resurse, poziţii, avantaje. Marxismul a evoluat spre socialismul ştiinţific care

vedea distribuţia ca pe o utopie: de la fiecare, după posibilităţi, fiecăruia după nevoi.

3. Oameni au căutat mereu dreptatea si egalitatea. Dacă ne uităm la suferinţele din

diferitele epoci istorice, vedem un lung fluviu de sânge şi lacrimi, cei puternici nu au

ezitat niciodată să-şi impună drepturile prin forţă, teroare, înfometare. Revoluţia franceză

a adus în Europa o lozincă plină de speranţe: Libertate, egalitate, fraternitate. Deci pe

lângă libertatea necesară a fi recunoscută de autorităţi, omul a tânjit după dreptate şi

fraternitate, sau solidaritate. Astăzi societăţile democratice nu numai că recunosc şi

apără drepturile naturale ale omului, implementează politici publice, instituţii care să

garanteze şi să asigure echitatea socială urmărind înlăturarea premiselor care duc la

inegalităţi social politice.

B. 1. Augustin despre natura umană: conceptia sa teocentrică este extinsa si asupra

intelegerii naturii umane. Fiinta umana este deosebit de complexa, viata sa morala poate

fi inluentata de filozofie in sensul asigurarii fericirii in care Dumnezeu a creeat omenirea.

Augustin dinstinge intre natura entitatilor nerationale (care isi realizeaza inclinatiile

firesti) si a fiintelor rationale care au o natura duala: poseda si inclinatii firesti dar si

capacitatea de a decide care din acestea sa fie urmate si care sa fie stapanite.

Impulsurile umane, denumite de Augustin “ iubiri” indeamna omul si la actiuni dar si la

pasiuni pe care trebuie sa le aleaga in mod liber, sa le aprecieze si sa le ordoneze dupa

valoarea lor adevarata. Intelegerea acestor valori adevarate se face numai cand omul

ajunge sa inteleaga adevarurile latente in mintea proprie si care sunt baza legii lui

Dumnezeu care “este transcrisa in sufletul celor intelepti, in asa fel incat ei stiu ca vietile

lor sunt mai bune si mai sublime dupa gradul de perfectiune a contemplarii ei de catre

mintile lor si a pastrarii ei in vietile lor”. Intelegerea si aplicarea legii lui Dumnezeu este o

culme a intelepciunii.

2. Opinie: Concepţia lui Augustin despre natura umană, este actuală, omul trebuie să-şi

găsească prin reculegere interioară, calea spre Dumnezeu, să-şi armonizeze dorinţele,

poftele cu responsabilităţile sociale.

III. 73

A. 1. John Rawls: Teoria dreptăţii sau a justiţiei ca echitate. Principiul egalităţii libertăţii

prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse – ‘’ne vor

garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor." prevalează

asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Orice persoana posedă o inviolabilitate bazată pe dreptate care nu poate fi atinsă în nici

un fel, nici măcar în scopul bunăstării generale. Oricât de eficiente ar fi instituţiile, dacă

sunt nedrepte, trebuie reformate sau abolite şi reconstruite potrivit principiului dreptăţii:

primul, un principiu al libertăţii, al doilea, aşa numitul principiu al diferenţei sau

inegalitîţilor admise; să aducă folos maxim celor dezavantajaţi, să fie legate de poziţii

sociale, să asigure slujbe deschise tuturor.. 

2. Robert Nozick în lucrarea acestuia, Anarhie, stat şi utopie, combate pe Rawls , prinvind

redistribuirea bunurilor sociale. Nozick expune o concepţie libertariană, care intră în

conflict cu dreptatea ca echitate prin faptul că respinge orice intervenţie a statului în

distribuirea bunurilor către indivizi. 

3. O comunitate de oameni traiau într-o vale frumoasă, înconjurată de păduri frumoase,

recolte bogate, vânat din belşug. Traiau în armonie şi nu aveau nici un conflict. Totul se

datora unui văl fermecat, vălul ignoranţei. Într-o zi peste vale s-a abătut un taifun, vălul s-

a făcut praf, şi deodată armonia de odinioară a dispărut. A apărut invidia, egoismul ,

avariţia şi violenţa. În haosul iscat s-a ivit un înţelept care a reuşit să reintroducă

armonia, nu printr-un văl al ignoranţei ci print-un system de principii ale dreptăţii.

B. 1. Aristotel spune că omul este din natură o fiinţă socială. Argumente: Omul nu trăieşte

izolat, ci de la natură este un animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi

nedreptăţii. Numai el poate forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific

limbajul, care are în primul rând rol de socializare.

2. Caracterului natural al instituţiei statului, după părerea mea este încă de actualitate,

observăm că după căderea imperiilor ideologige, omul şi-a regăsit instinctul de a forma

noi comunităţi, îndeosebi pornind de la criterii etice.

III. 74

A. 1. În elaborarea principiilor dreptăţii, Rawls porneşte de la experimentul mental al

vălului ignoranţei. Acesta presupune o situaţie în care oamenii sunt lipsiţi de orice

cunoştinţǎ privind înzestrǎrile lor, valorile morale pe care le au şi preferinţele concrete.

De asemenea, indivizii aflaţi în spatele vălului ignoranţei nu cunosc sentimente precum

invidia. Tot ceea ce ştiu ei este cǎ vor avea preferinţe pentru satisfacerea cǎrora va fi

nevoie de mijloace. 

2. Robert Nozick în lucrarea acestuia, Anarhie, stat şi utopie, combate pe Rawls , prinvind

redistribuirea bunurilor sociale. Nozick expune o concepţie libertariană, care intră în

conflict cu dreptatea ca echitate prin faptul că respinge orice intervenţie a statului în

distribuirea bunurilor către indivizi. 

3. O comunitate de oameni traiau într-o vale frumoasă, înconjurată de păduri frumoase,

recolte bogate, vânat din belşug. Traiau în armonie şi nu aveau nici un conflict. Totul se

datora unui văl fermecat, vălul ignoranţei. Într-o zi peste vale s-a abătut un taifun, vălul s-

a făcut praf, şi deodată armonia de odinioară a dispărut. A apărut invidia, egoismul ,

avariţia şi violenţa. În haosul iscat s-a ivit un înţelept care a reuşit să reintroducă

armonia, nu printr-un văl al ignoranţei ci print-un system de principii ale dreptăţii care a

adus egaltatea în sânul cominităţii.

B. 1 În lucrarea sa intitulată „Geneza metaforei şi sensul culturii”, Blaga susţine că există

o diferenţă de esenţă, deci una calitativă, între om şi animal. Blaga spune că destinul

omului este întru mister şi pentru revelarea acestuia. 

Omul, spre deosebire de animal, este cel care creează cultura şi tocmai aceste creaţii de

cultură sunt revelări ale misterului în care este situată existenţa umană. Revelarea

presupune o iluminare şi o participare la această iluminare. Misterul este rezultat al

actului creator al Marelui Anonim. Aici intervine diferenţa de natură dintre om şi animal,

prin faptul că numai omul poate intra în contact cu misterul.

Omul încearcă să-şi reveleze misterul prin două moduri: prin cunoaştere şi pin plăsmuire.

Misterul poate fi revelat mai uşor prin cunoaştere decât prin creaţie. Blaga face o

distincţie între cultură şi civilizaţie, cultura însemnând existenţa întru mister şi pentru

revelare, iar civilizaţia însemnând existenţa întru imediat şi pentru securitate, care este

mai mult proprie existenţei animalului. Omul este capabil sa-şi depăşească condiţia

imediatului şi a securităţii. El poate sa-şi jertfească propria existenţă pentru crearea de

cultură. În mod clar pentru aceasta se diferenţiază de animale fiind superior lui.

4 Actualitatea concepţiei lui Blaga privind destinul creator al omului trebuie privită din

două unghiuri:

- evident că oamenirea în general are un destin creator; de la dispariţia lui Blaga, omul a

cucerit spaţiul, a inventat tehnologia digitală, etc

- omul singur, ca individ nu este preocupat în mare măsură de destinul său creator, cei

mai mulţi oameni se chinuiesc să-şi asigure traiul de pe o zi pe alta.

III. 75

A. 1. John Rawls: Teoria dreptăţii sau a justiţiei ca echitate. Principiul egalităţii libertăţii

prevalează asupra principiului egalităţii de şanse şi principiul egalităţii de şanse – ‘’ne vor

garanta că posturile şi funcţiile de care sunt legate sunt deschise tuturor." prevalează

asupra principiului diferenţei. Astfel, dreptatea este prima virtute a instituţiilor sociale.

Poziţia originală, este poziţia când există vălul ignoranţei şi oamenii nu-şi cunosc scopul şi

poziţiile urmărite.

2. Robert Nozick în lucrarea acestuia, Anarhie, stat şi utopie, combate pe Rawls , prinvind

redistribuirea bunurilor sociale. Nozick expune o concepţie libertariană, care intră în

conflict cu dreptatea ca echitate prin faptul că respinge orice intervenţie a statului în

distribuirea bunurilor către indivizi. 

3. O comunitate de oameni traiau într-o vale frumoasă, înconjurată de păduri frumoase,

recolte bogate, vânat din belşug. Traiau în armonie şi nu aveau nici un conflict. Totul se

datora unui văl fermecat, vălul ignoranţei. Într-o zi peste vale s-a abătut un taifun, vălul s-

a făcut praf, şi deodată armonia de odinioară a dispărut. A apărut invidia, egoismul ,

avariţia şi violenţa. În haosul iscat s-a ivit un înţelept care a reuşit să reintroducă

armonia, nu printr-un văl al ignoranţei ci print-un system de principii ale dreptăţii care a

adus egalitatea şi libertatea în sânul cominităţii.

B. 1. Aristotel spune că omul este din natură o fiinţă socială. Argumente: Omul nu trăieşte

izolat, ci de la natură este un animal social, care are simţul binelui şi răului, al dreptăţii şi

nedreptăţii. Numai el poate forma familia şi Statul. Deasemenea omului îi este specific

limbajul, care are în primul rând rol de socializare.

2. Caracterului natural al instituţiei statului, după părerea mea este încă de actualitate,

observăm că după căderea imperiilor ideologige, omul şi-a regăsit instinctul de a forma

noi comunităţi, îndeosebi pornind de la criterii etice.

adriana2009

Moderator

 

Mesaje: 43

Membru din: Sâm Iun 13, 2009 10:50 amSus

de Robot pe

Robot

 

Mesaje: 1

Membru din: 2008

Locaţie: ITSus

Afişează mesajele de la anteriorul:   Sortează după   

 

Scrie un răspuns

3 mesaje • Pagina 1 din 1

Înapoi la FilosofieMergi la:                                                                                                                                                                              

CINE ESTE CONECTAT

Utilizatori ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat şi 1 vizitator

Prima pagină

Echipa • Şterge toate cookie-urile forumului • Ora este UTC + 2phpbb.com © 2008 | ebacalaureat.ro