1. Izvoarele formale ale dreptului administrativ

a. Actul normativAre o determinare constitutionala, Constitutia fiind chiar principalul izvor al dreptului administrativ. Forta juridica a actelor normative, în functie de care se realizeaza si o ierarhizare a acestora, este determinata de continutul si caracterul acestuia, de natura si pozitia autoritatii publice de la care emana.

Clasificare:- Constitutia- legile- decretele-legi- ordonantele Guvernului- hotarârile Guvernului- actele administratiei ministeriale si extraministeriale, indiferent de denumirea lor: ordine, instructiuni, precizari, circulare- actele autoritatilor administrative centrale autonome indiferent de denumirea lor- ordinele prefectilor- hotarârile consiliilor judetene- hotarârile consiliilor locale- dispozitiile presedintelui consiliului judetean- dispozitiile primarilor

b. Contractul normativTratatul international, spre exemplu, poate fi considerat izvor al dreptului administrativ daca: - este de aplicatie directa si nemijlocita; - este ratificat conform normelor constitutionale;- reglementeaza relatii sociale ce fac obiectul dreptului administrative

c. CutumaÎn doctrina elvetiana se considera ca, cutuma este izvor de drept administrativ daca sunt îndeplinite cumulativ doua conditii: practica îndelungata si formarea convingerii opiniei publice asupra caracterului obligatoriu al regulii.în dreptul nostru nu este considerata a fi izvor de drept.

d. DoctrinaNu este izvor al dreptului administrativ, dar poate avea o influenta deosebita asupra legislatiei si jurisprudentei.

e. JurisprudentaNu este izvor al dreptului administrativ, cu doua exceptii: deciziile Curtii Constitutionale si deciziile Înaltei Curti de Casatie si Justitie urmare a promovarii si solutionarii recursului în interesul legii.

2. Argumente in favoarea calificarii regimului din România ca regim semiprezidential atenuat sau parlamentarizat

Experienta dobândita în timpul dictaturii, se arata în doctrina actuala, a îndemnat la un exces de precautii fata de orice forma de organizare statala ce ar fi putut conduce la concentrarea puterii, la personalizarea ei, manifestându-se grija de a diminua cât mai mult competentele Presedintelui, „greutatea" influentei politice a acestuia. S-a articulat astfel, un regim mixt, în care balanta este înclinata în favoarea Parlamentului.

Mai apropiat de un regim parlamentar decât de un regim semi-prezidential, acest regim a fost calificat de majoritatea specialistilor ca fiind un regim semi-prezidential atenuat sau parlamentarizat, calificare pe care o întâlnim pentru prima data într-o lucrare aparuta în anul 1992, consacrata comentarii si adnotarii Constitutiei României din 1991.

In doctrina româneasca actuala, pornind de la dispozitiile constitutionale privind raporturile dintre autoritatile publice care realizeaza functia legislativa si cea executiva au fost formulate o serie de argumente prin care este justificata aceasta calificare ( aceste argumenete sun preluate de la A.Iorgovan), respectiv :

1. Atât Parlamentul, cât si Presedintele sunt alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, fiind organe reprezentative la nivel national, însa doar Parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al poporului român si unica autoritate legiuitoare a tarii [art. 61 alin. (1) din Constitutia republicata]. De aici concluzia din doctrina, potrivit careia, atunci când stabileste ca Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român, Constitutia României situeaza Parlamentul deasupra oricarui alt organ reprezentativ, respectiv deasupra Presedintelui României

2. Dreptul Presedintelui de a dizolva Parlamentul prevazut expres în art. 89 presupune îndeplinirea cumulativa a nu mai putin de sase conditii.

3. Constitutia consacra în art. 95 o forma de raspundere politica a Presedintelui, prevazând suspendarea acestuia din functie în anumite conditii, urmata de organizarea unui referendum pentru demiterea sa. Constitutia consacra, în art. 96 din Constitutia republicata, o forma de raspundere penala a Presedintelui, caz în care, dupa punerea sa sub acuzarea de înalta tradare, cu votul a doua treimi din totalul parlamentarilor, competenta de judecata apartine Înaltei Curti de Casatie si Justitie.

4. Presedintele poate cere poporului sa-si exprime vointa cu privire îa probleme de interes national, prin referendum, numai dupa consultarea Parlamentului, potrivit art. 90 din Constitutie, ramas nemodificat.

5. Investitura Guvernului, desi initiata si finalizata de Presedinte presupune obligatoriu acordarea votului de încredere de catre Parlament.

6. Guvernul în întregul sau si fiecare membru solidar cu ceilalti membrii, raspund politic numai în fata Parlamentului, potrivit art. 109 alin. (1) din Constitutia republicata.

7. Nu doar Presedintele, ci si fiecare Camera a Parlamentului are dreptul sa ceara urmarirea penala a membrilor Guvernului, pentru faptele savârsite în exercitiul functiei lor, Presedintele

putând dispune însa suspendarea acestora din functie, daca s-a cerut urmarirea penala, potrivit art. 109 alin. (2) din Constitutia republicata.

8. Presedintele nu are drept de initiativa legislativa, aceasta apartinând doar Guvernului, parlamentarilor sau unui numar de cetateni, potrivit art. 74 alin. (1) din Constitutia republicata.

9. Refuzul Presedintelui de a promulga o lege se poate exercita o singura data dupa primirea acesteia. Daca Presedintele a cerut reexaminarea legii sau daca s-a cerut verificarea constitutionalitatii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile.

10. Cele mai importante atributii ale Presedintelui în domeniul politicii externe, al apararii, al starilor exceptionale sunt conditionate, în exercitarea lor, fie de interventia Guvernului, fie de cea a Parlamentului sau se afla sub controlul acestuia din urma.

11. Decretele Presedintelui emise în exercitarea celor mai importante atributii ale sale sunt contrasemnate de primul-ministru, potrivit art. 100 alin. (2) din Constitutia republicata.

3. Mandatul preşedintelui României

Conform art.83 din Constitutie, este de 5 ani si se exercita de la data depunerii juramântului pâna la depunerea juramântului de Presedintele nou ales.Mandatul Presedintelui României poate fi prelungit, prin lege organica, în caz de razboi sau de catastrofa.

Prin prelungirea duratei mandatului prezidential de la 4 la 5 ani, cu ocazia recentei revizuiri, s-a intentionat decalarea alegerilor prezidentiale de alegerile parlamentare, devenita o necesitate si pentru viata politica româneasca. S-a urmarit, astfel, mentinerea continuitatii institutiei prezidentiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, aspect ce reprezinta si un plus de garantie pentru stabilitatea politica a tarii.

Organizarea alegerilor prezidentiale trebuie efectuata în asa fel încât mandatul sa nu fie depasit, în principiu, decât cu perioada necesara desfasurarii acestor alegeri. Singurele situatii în care mandatul presedintelui poate fi prelungit sunt starea de razboi sau catastrofa, gravitatea situatiei si necesitatea prelungirii mandatului fiind lasate la aprecierea exclusiva a Parlamentului, care va dispune de o veritabila putere discretionara în acest sens, cel putin în cazul catastrofei, fiind vorba despre un concept juridic nedeterminat. Pe perioada exercitarii mandatului prezidential pot interveni unele evenimente care sadetermine o imposibilitate temporara sau definitiva a exercitarii atributiilor, în aceste împrejurari vorbim de vacanta functiei si de interimatul functiei, împrejurari reglementate de dispozitiile art. 97, 98si 99 din Constitutie.Astfel, potrivit art. 98 din Constitutia republicata, daca functia de Presedintele devine vacanta ori daca Presedintele este suspendat din functie sau daca se afla în imposibilitate temporara de a-si exercita atributiile, interimatul se asigura, în ordine, de presedintele Senatului sau de presedintele Camerei Deputatilor. În acest caz atributiile prevazute la art. 88-90 nu pot fi exercitate pe durata interimatului functiei prezidentiale.

Aceste prevederi constitutionale sunt menite sa asigure continuitatea exercitarii functiei executive supreme în stat, în cazul în care, din motivele expres enumerate, Presedintele nu îsi mai poate exercita atributiile. Interimatul are, însa, prin natura sa, un caracter temporar, pâna la alegerea noului Presedinte sau pâna la încetarea situatiei care a determinat instituirea sa.

Vacanta functiei de Presedinte al României, conform art.97 din legea fundamentala, intervine în caz de demisie, de demitere din functie, de imposibilitate definitiva a exercitarii atributiilor sau de deces. În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanta functiei de Presedinte al României,Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Presedinte. Fiecare din cele patru cauze de încetare a mandatului se raporteaza la o situatie diferita, survenita în conditii diferite. Unica trasatura ce le uneste este faptul ca ele pot aparea pe timpul mandatului prezidential, inclusiv pe perioada în care exercitiul acestuia este suspendat.

Demisia este un act unilateral al Presedintelui datorat fie unor motive personale, fie unor motive ce tin de domeniul functiei sale, care se apreciaza în doctrina, ar trebui notificata în fata Parlamentului.

Demiterea din functie poate interveni fie în urma referendumului care a confirmat suspendarea sa din functie, în conditiile art. 95 din Constitutie, fie în urma ramânerii definitive a hotarârii de condamnare de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie, în conditiile art. 96 din Constitutia republicata.

O situatie mai deosebita o prezinta imposibilitatea definitiva a exercitarii atributiilor, cauza ce instituie o dubla conditie, constând în imposibilitatea exercitarii functiilor (din motive de sanatate, de exemplu) si în caracterul ei definitiv.

Constatarea acestor împrejurari, care duc la vacanta functiei de Presedinte al României, trebuie stabilita prin decizie a Curtii Constitutionale, potrivit art. 146 lit. g) din Constitutia republicata, care se comunica Parlamentului si Guvernului, pentru ca în termen de cel mult trei luni sa se organizeze alegeri prezidentiale.

Sub aspectul naturii functiei prezidentiale în România, într-o opinie s-a apreciat ca, ea are un caracter mixt si anume politico-reprezentativ, constitutional-legislativ precum si administrativexecutiv.

4. Atribuţiile preşedintelui în raport cu Parlamentul

În doctrina româneasca actuala, atributiile Presedintelui sunt în principal analizate dupa doua criterii.Astfel, dupa criteriul subiectelor în raport cu care se exercita sunt avute în vedere, în principiu, atributiile pe care Presedintele le exercita în raporturile sale cu celelalte autoritati constitutionale care realizeaza clasicele functii ale statului.Fata de puterea legislativa sunt analizate atributiile sale în raporturile cu Parlamentul. Fata de puterea executiva, Presedintele intrând în componenta acesteia, dupa cum am precizat deja, sunt analizate atributiile sale în raporturile cu Guvernul si alte autoritati ale administratiei publice.

Fata de puterea judecatoreasca sunt analizate atributiile sale în raporturile cu justitia si, distinct, datorita naturii juridice speciale a acestei autoritati publice, atributiile sale în raporturile cu Curtea Constitutionala.

Dupa criteriul domeniului în care intervin, specialistii în drept administrativ evoca, de regula, atributiile Presedintelui în domeniul apararii si în cazuri exceptionale precum si în domeniul politicii externe.

In timp ce atributiile în domeniul apararii si în cazuri exceptionale sunt conditionate de acordul prealabil al Parlamentului, atributiile în domeniul politicii externe implica, în principiu, interventia Guvernului. Este motivul pentru care, primele doua categorii le vom include în prezentarea atributiilor Presedintelui în raporturile sale cu Parlamentul, urmând ca cea de-a treia categorie sa fie evocata în sfera larga a atributiilor Presedintelui în cadrul puterii executive, în prelegerea urmatoare.

În cadrul acestora doctrina administrativa postdecembrista a analizat în mod traditional urmatoarele atributii: adresarea de mesaje Parlamentului, convocarea si dizolvarea Parlamentului si promulgarea.

5. Adresarea de mesaje Parlamentului de către Preşedinte

Analiza acestor atributii porneste de la dispozitiile art. 88 din Constitutie, ramas neschimbat ca urmare a revizuirii, potrivit caruia Presedintele României adreseaza Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale natiunii. O prevedere constitutionala cu privire la obligativitatea prezentarii unui mesaj de catre Presedintele României se regaseste si în art. 92 consacrat atributiilor în domeniul apararii. Astfel, potrivit art. 92 alin. (3), masurile de respingere a unei agresiuni armate împotriva tarii, luate de Presedintele României, trebuie aduse neîntârziat la cunostinta Parlamentului, de catre acesta, printr-un mesaj.Practic, se subliniaza în doctrina recenta, Constitutia consacra un mesaj în situatii normale si unul în cazuri de exceptie.

În ce priveste mesajul Presedintelui reglementat prin art. 88 din Constitutie, în doctrina actuala s-a apreciat ca, în calitate de sef al executivului, alaturi de primul-ministru, este firesc ca Presedintele sa dispuna de legaturi institutionalizate cu Parlamentul, autoritatea publica ce exercita controlul asupraGuvernului si a administratiei publice. Astfel, în cazul în care Presedintele României apreciaza ca anumite aspecte legate de îmbunatatirea activitatii Guvernului, a administratiei centrale de specialitate sau chiar a autoritatilor autonome locale tin de procesul legislativ sau de controlul parlamentar estefiresc si necesar sa existe un canal de comunicare cu Parlamentul.

Rolul mesajelor prezidentiale, s-a apreciat în doctrina, este acela de a sensibiliza forul legislative cu problemele politice prioritare sau care în optica puterii legiuitoare si a puterii executive sunt private în mod diferit, riscând sa produca blocaje în activitatea statala sau convulsii în viata sociala. Cu altecuvinte, Presedintele nu face decât sa atraga atentia asupra unor probleme, fara a dobândi o pozitie de superioritate în cadrul sistemului constitutional, Parlamentul fiind suveran sa adopte sau nu anumite masuri ulterioare.

Legat de exercitarea acestei atributii constitutionale, în absenta unui cadru legislativ adecvat, în doctrina s-au ridicat probleme cu privire la continutul mesajului, la forma de adresare a acestuia precum si la regimul juridic aplicabil si implicit, efectele mesajului.

In ce priveste primul aspect – continutul mesajului - s-a apreciat ca sfera problemelor ce pot face obiectul mesajului este relativ determinata, fiind lasata la libera apreciere a Presedintelui, care poate decide asupra continutului acestuia. Este vorba despre o veritabila putere discretionara de care dispune Presedintele în alegerea continutului mesajului, care trebuie în mod firesc sa fie de competenta Parlamentului.Sub aspectul formei de adresare a mesajului, nici Constitutia si nici vreun alt text legal nu contin vreo precizare, putând fi imaginate diverse forme de adresare si anume: prezentarea directa de catre Presedinte, citirea mesajului de catre un consilier prezidential sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori publice.

Fata de continutul art. 88, legat de regimul juridic si efectele mesajului, în practica parlamentara si, implicit, în doctrina s-a ridicat problema daca dezbaterea efectiva a acestuia ar trebui sa aiba loc imediat sau poate fi facuta si ulterior.Singura precizare constitutionala legata de mesajul Presedintelui, fara a se distinge daca este vorba despre un mesaj adresat în conditiile art. 88 sau în conditiile art. 92 alin. (3) este cea referitoare la obligatia celor doua Camere de a se reuni în sedinta comuna pentru a „primi mesajul Presedintelui României", potrivit art. 65 alin. (2) lit. a) din Constitutia republicata.Sub acest aspect, la sesizarea Presedintilor celor doua Camere, în conditiile art. 144 lit. b) din Constitutia României din 1991, Curtea Constitutionala a fost solicitata sa se pronunte cu privire la continutul art. 7 alin. (1) din Regulamentul sedintelor comune ale celor doua Camere, potrivit caruia „prezentarea si dezbaterea mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi". Prin Decizia nr. 87/1994, Curtea Constitutionala a declarat neconstitutionala aceasta prevedere, în ceea ce priveste obligativitatea dezbaterii, întrucât reuneste doua aspecte ce nu pot fi decât distincte, cuexceptia situatiei avute în vedere de art. 92 alin. (3), referitor la aducerea la cunostinta Parlamentului a masurilor luate pentru respingerea unei agresiuni. Din considerentele deciziei retinem urmatoarele elemente definitorii pentru conturarea regimului juridic aplicabil mesajului Presedintelui.Nici o dispozitie constitutionala nu prevede obligatia supunerii acestui mesaj spre dezbatere Parlamentului. Mesajul constituie un act politic exclusiv al Presedintelui pe care Camerele, întrunite în sedinta comuna au numai obligatia de a-l „primi", motiv pentru care organizarea dezbaterii mesajului cu participarea presedintelui este în contradictie cu aceste prevederi. Prin locul si rolul sau, derivate din alegerea directa de catre popor, asemeni Parlamentului, Presedintele nu poate fi participant la o dezbatere parlamentara, deoarece aceasta ar însemna sa-si angajeze raspunderea politica, ceea ce estecontrar pozitiei sale constitutionale.

Primirea mesajului de catre Camerele reunite constituie o modalitate a colaborarii celor doua autoritati alese prin vot direct (Parlamentul si Presedintele României) constând în aducerea la cunostinta parlamentarilor a opiniilor Presedintelui cu privire la principalele probleme politice ale natiunii. De aceea, dupa primirea, mesajului, aspecte ce alcatuiesc continutul sau ar putea face obiectul unei dezbateri, dar ca o problema separata.Prin urmare, dupa cum se precizeaza în comentariul acestui articol din Constitutie, Presedintele nu este împuternicit prin dispozitiile constitutionale decât sa-si prezinte pozitia cu privire la una sau mai multe probleme ce privesc statul în acel moment, iar în cazul în care se impune o hotarâre în chestiunearespectiva, Parlamentul având libertarea deplina de a decide dupa cum crede de cuviinta.

6. Convocarea şi dizolvarea Parlamentului

Convocarea Parlamentului de catre Presedintele României intervine în doua situatii. Astfel, potrivit art. 63 alin. (3) din Constitutia republicata: Parlamentul nou ales se întruneste la convocarea Presedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri", iar potrivit art. 66 alin. (2) din Constitutie, „Presedintele României (biroul permanent al fiecarei Camere ori cel putin o treime din numarul deputatilor sau senatorilor) poate cere întrunirea Camerei Deputatilor si a Senatului însesiune extraordinara".

In primul caz, Presedintele are obligatia constitutionala de a convoca noul parlament dupa alegerile parlamentare generale, în sesiune ordinara, daca termenul se împlineste în perioada celor doua sesiuni ordinare (de la începutul lunii februarie pâna la sfârsitul lunii iunie sau de la începutul lunii septembrie pâna la sfârsitul lunii decembrie) sau în sesiune extraordinara daca împlinireatermenului are loc în perioada vacantei parlamentare. Termenul de 20 de zile începe sa curga de la data stabilita pentru desfasurarea alegerilor parlamentare, indiferent de rezultatul acestora si indiferent de numarul tururilor de scrutin care se pot stabili prin legea electorala. In al doilea caz, Presedintele este unul din subiectele de sezina a unei sesiuni extraordinare,alaturi de biroul permanent al fiecarei Camere ori cel putin o treime din numarul deputatilor sau al senatorilor. Convocarea propriu-zisa însa revine presedintilor celor doua Camere, prevedere apreciata în doctrina ca fiind de natura sa dea expresie principiului independentei Camerelor în raport cuexecutivul. In Constitutie nu este însa clarificata, dupa cum s-a remarcat în doctrina, valoarea juridica a cererii Presedintelui, în sensul daca solicitarea Presedintelui este sau nu obligatorie pentru Parlament, însa raspunsul se afla însa în cele doua Regulamente ale Camerelor care precizeaza, în articolelereferitoare la procedura convocarii, ca neaprobarea de catre Camera, respectiv respingerea de catre Senat, a ordinii de zi solicitate împiedica tinerea sesiunii extraordinare. Deasemenea, o discutie speciala se face în doctrina cu privire la posibilitatea convocarii de catre Presedinte, în sesiune extraordinara, doar a unei singure Camere. Daca în cazul celorlalte doua subiecte de sezina este firesc sa interpretam ca poate fi avuta în vedere convocarea unei sesiuni extraordinare doar pentru o singura Camera, desi din interpretarea sistematica a Constitutiei rezulta ca regula ar reprezenta-o formularea de catre Presedinte a unei cereri pentru convocarea ambelor Camere, în doctrina s-a apreciat cu deplin temei consideram si noi, ca motive speciale ar putea îndreptati si cererea Presedintelui de convocare doar a unei singure Camere.

Practica parlamentara a demonstrat ca cele doua Camere ale Parlamentului pot fi convocate în sesiuni extraordinare diferite. Astfel, Camera Deputatilor a fost convocata în sesiune extraordinara în data de 3 ianuarie 1994, iar Senatul în data de 25 ianuarie 1994.

Dizolvarea Parlamentului este reglementata expres în art. 89 din Constitutie, putând sa intervina în caz de criza guvernamentala grava cu îndeplinirea cumulativa a nu mai putin de sase conditii, aspect care o face aproape imposibil de realizat în practica de Stat. Din continutul prevederii constitutionale reiese ca dizolvarea Parlamentului este o atributie lasata la latitudinea Presedintelui, „dupa consultarea presedintilor celor doua Camere si a liderilor grupurilor parlamentare, daca acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de învestitura".In plus, „în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singura data si el nu poate fi dizolvat în ultimele sase luni ale mandatului Presedintelui României si nici în timpul starii de mobilizare, de razboi, de asediu sau de urgenta."Vom aminti doar în acest context ca referirea la starea de mobilizare sau de razboi, pe lânga starea de asediu sau de urgenta, a fost introdusa prin legea de revizuire.

Dupa cum s-a apreciat în primul comentariu al acestui articol, în sistemul nostru constitutional s-a optat pentru restrângerea acestei atributii a sefului statului numai la situatia în care trebuie format un nou Guvern, fie dupa alegerile legislative, fie în urma exprimarii unui vot de neîncredere în cel existent. Masura dizolvarii Camerelor trebuie sa fie rezultatul esecului evident de formare a unuiGuvern care sa aiba acceptul Parlamentului. Cu alte cuvinte, exercitarea dreptului de dizolvare a Parlamentului este supusa unor limite constitutionale care au în vedere esecul evident al tentativelor de formare a Guvernului.

De aici identificarea a doua categorii de conditii: o conditie obiectiva, care consta în refuzul de a acorda votul de încredere Guvernului si o conditie subiectiva, care consta în consultarea Parlamentului. În absenta oricaror precizari cu privire la valoarea juridica a consultarii parlamentarilor, în doctrina s-a facut propunerea înlaturarii acestei conditii subiective. S-a sustinut astfel ca, refuzul Parlamentului de a acorda votul de încredere, ar trebui sa atraga automat, de drept, posibilitatea dizolvarii acestuia de catre Presedinte, chiar daca presedintii celor doua Camere si liderii grupurilor parlamentare nu ar fi de acord cu aceasta.Este clar ca masura dizolvarii Parlamentului este o masura grava, s-a apreciat într-un alt comentariu al art. 89 din Constitutie, ce nu poate fi luata decât în situatii cu totul deosebite, dar în conditii normale ale vietii politice si în nici un caz în timpul starii de asediu, de urgenta sau în ultimele sase luni ale mandatului prezidential, într-un asemenea caz existând temeri ca dizolvarea ar putea fifacuta de Presedinte pentru a-si asigura în continuare influenta politica.

7. Promulgarea legii

Reprezinta o constanta a dreptului public contemporan constând în recunoasterea în favoarea sefului de stat, fie monarh constitutional, fie presedinte de republica, a dreptului de a învesti legile adoptate de Parlamentcu formula executorie, obligând autoritatile publice sa treaca la executarea prevederilor lor. Cu alte cuvinte, promulgarea reprezinta actul prin care seful de stat autentifica textul legii, altfel spus, constata si atesta regularitatea adoptarii sale.

Potrivit art. 77 din Constitutie ramas neschimbat în urma revizuirii:„Legea se trimite, spre promulgare Presedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 2G de zile de la primire. Înainte de promulgare, Presedintele poate cere Parlamentului, o singura data, reexaminarea legii. Daca Presedintele a cerut reexaminarea legii ori daca s-a cerut verificarea constitutionalitatii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate dupa reexaminare sau de la primirea deciziei Curtii Constitutionale, prin care i s-a confirmat constitutionalitatea.”

Ca regula, Presedintele promulga legea în termen de 20 de zile de la primirea ei. Fata de aceasta succinta prevedere constitutionala, un autor s-a grabit sa precizeze ca este vorba despre „un termen de decadere”, însa nu putem fi sub nici o forma de acord cu un asemenea punct de vedere, legea neputând intra în vigoare în absenta învestirii sale cu formula executorie, adica a promulgarii ei de catre seful statului.Daca Presedintele are însa îndoieli cu privire la continutul legii în întregime sau doar cu privire la anumite prevederi ale ei, fie sub aspectul constitutionalitatii, fie sub aspectul oportunitatii, Constitutia îi ofera doua pârghii de actiune.

Potrivit prevederii mai sus evocate, Presedintele poate cere reexaminarea legii, pentru orice motive, care pot merge de la inacceptabilitatea unor texte pâna la îndreptarea erorilor materiale, caz în care legea se va întoarce la Camere, fiind puse în discutie observatiile facute de acesta. Într-o astfel de situatie Parlamentul trebuie sa tina cont de observatiile Presedintelui care, trimitând spre reexaminare o lege înainte de promulgare, urmareste sa determine forul legislativ sa mai reflecteze o data la continutul acesteia, în special pe considerente de oportunitate, Parlamentului neputând sa-i fie stabilita o obligatie expresa în acest sens. Sub aspect procedural, cererea de reexaminare se adreseaza printr-unmesaj prezidential având ca efect repetarea procedurii parlamentare, punerea din nou în dezbatere a legii, începând cu acea Camera în care a fost initial dezbatuta.

Reexaminarea este sinonima cu o noua lectura a legii adoptate, dar una în care nu este obligatorie rediscutarea întregii legi.Astfel, ca urmare a noii dezbateri pot aparea doua situatii: fie parlamentari îsi însusesc în totalitate sau doar partial punctul de vedere al Presedintelui, acesta fiind obligat apoi sa o promulge în termen de 10 zile, fie parlamentarii îsi mentin punctul de vedere initial, refuzând sa tina cont de propunerile facute de Presedinte, votul fiind acelasi ca si la început, dupa tipul de lege adoptata, Presedintele fiind de asemenea obligat sa promulge legea în maxim 10 zile dupa ce i-a fost retumata.

A doua pârghie constitutionala o gasim în art. 146 lit. a) din Constitutia republicata, potrivit caruia, Presedintele României, alaturi de alte subiecte de drept, poate sesiza Curtea Constitutionala înainte de promulgarea legii, evident doar cu unele aspecte de neconstitutionalitate ale acesteia. Daca solutionând sesizarea, Curtea Constitutionala decide ca legea este constitutionala, o retrimitePresedintelui care va fi obligat sa o promulge în termen de 10 zile. Daca dimpotriva, Curtea Constitutionala împartaseste pozitia Presedintelui, total sau doar partial, legea se retrimite

Parlamentului care, potrivit unui nou alineat al art. 147 din Constitutia republicata, va fi obligat sa reexamineze dispozitiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curtii Constitutionale.

O problema care s-a ridicat în doctrina, în absenta unor precizari legislative adecvate priveste raspunsul la întrebarea daca Presedintele ar putea cere direct Parlamentului reexaminarea legii sub aspectul neconstitutionalitatii dar sa sesizeze în acelasi timp cu aceleasi aspecte si Curtea Constitutionala. La o analiza atenta, raspunsul nu poate fi decât negativ. Desi nimic nu opreste caPresedintele României sa sesizeze numai Curtea Constitutionala sau numai Parlamentul, invocând în cererea de reexaminare si motive de neconstitutionalitate, o buna ordine juridica nu permite ca una si aceeasi problema de neconstitutionalitate sa fie sesizata concomitent Parlamentului si Curtii pentru ca s-ar ajunge la un blocaj institutional.De asemenea, nu pot fi sesizate unele aspecte de neconstitutionalitate Curtii Constitutionale si altele sa fie cuprinse în cererea de reexaminare adresata Parlamentului. Ramâne însa deschisa posibilitatea ca Presedintele sa „sesizeze" Curtea Constitutionala si Parlamentul cu aceeasi lege, dar pentru probleme diferite si anume, Curtea Constitutionala pentru probleme de natura constitutionala, iar Parlamentul pentru probleme de oportunitate.

8. Atribuţiile Preşedintelui în situaţie excepţională

Din considerente didactice, analizam în continuare atributiile Presedintelui României în situatii exceptionale care includ la o analiza atenta atât atributiile în domeniul apararii (declararea mobilizarii, respingerea agresiunii armate), cât si atributiile privind masuri exceptionale, prininstituirea starii de asediu sau a starii de urgenta, reglementate în mod expres prin Constitutia României din 1991.

In statele occidentale, potrivit unei analize din perspectiva dreptului comparat, s-a dezvoltat-mai ales o practica administrativa si în baza ei a evoluat doctrina, în absenta, de regula, a unui cadru legislativ adecvat si cu atât mai putin a unor prevederi exprese de natura constitutionala.Este vorba despre teoria circumstantelor exceptionale, luarea unor masuri exceptionale fiind de regula încredintata executivului, dar supusa unor forme variate de control parlamentar. Este ratiunea pentru care analizam aceste atributii în contextul mai larg al atributiilor Presedintelui în raporturile cu Parlamentul.

In domeniul apararii, Presedintele României este comandantul fortelor armate si îndeplineste functia de presedinte al Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, potrivit art. 92 alin. (1) din Constitutie.In exercitarea acestei functii, prevede art. 92 alin. (2) din Constitutie, „el poate declara, cu aprobarea prealabila a Parlamentului, mobilizarea partiala sau totala a fortelor armate. Numai în cazuri exceptionale, hotarârea Presedintelui se supune ulterior aprobarii Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare" Aceasta norma constitutionala atrage doua observatii.In primul rând, dupa cum se apreciaza în doctrina, o astfel de decizie nu va putea fi luata decât dupa dezbaterea în Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, al carui presedinte este Presedintele României, într-o asemenea situatie neputând fi vorba despre exercitiul unei puteri discretionare.Regula enuntata prevede ca aprobarea Parlamentului trebuie sa fie prealabila si numai în cazuri cu totul exceptionale ea poate surveni ulterior, în maximum 5 zile.

Cu alte cuvinte, în primul caz, oportunitatea si necesitatea luarii acestei masuri si deci aprecierea situatiilor de fapt care ar justifica-o este lasata la aprecierea Parlamentului. In al doilea caz, al unor situatii exceptionale, aceasta apreciere este lasata, într-o prima etapa la îndemâna Presedintelui, deoarece el poate sa o dispuna fara aprobarea prealabila a Parlamentului, dar sub conditia aprobariiulterioare a acestuia si înca într-un termen foarte scurt, de cel mult 5 zile.Aceste dispozitii trebuie coroborate cu dispozitiile art. 65 alin. (2) lit. c) din Constitutia republicata, care prevad ca declararea mobilizarii totale sau partiale se face de catre Camerele reunite în sedinta comuna.Constitutia nu precizeaza care sunt aceste cazuri exceptionale, dar ele nu ar putea fi decât situatii de o urgenta cu totul deosebita, cum ar fi iminenta unei agresiuni, amenintarea indubitabila a tarii cu deschiderea ostilitatilor împotriva sa etc.In al doilea rând, trebuie precizat ca refuzul Parlamentului de a aproba hotarârea Presedintelui României are ca efect anularea decretului prezidential de mobilizare.

In plus, mai observam, fata de dispozitiile initiale ale art. 92 din Constitutia din 1991, ca legea de revizuire a remediat o deficienta evidenta de redactare, si anume, absenta oricarei precizari cu privire la situatia în care Parlamentul nu se afla în sesiune, spre deosebire de prevederea imediat urmatoare care reglementeaza atributiile Presedintelui, în cazul unei agresiuni armate. Astfel, potrivit alin. (4) din art. 92, nou introdus: „In caz de mobilizare sau de razboi, Parlamentul îsi continua activitatea pe toata durata acestor stari, iar daca nu se afla în sesiune, se convoaca de drept în 24 deore de la declararea lor." Potrivit art. 92 alin. (3): In caz de agresiune armata îndreptata împotriva tarii, Presedintele României ia masuri pentru respingerea agresiunii si le aduce neîntârziat la cunostinta Parlamentului, printr-un mesaj. Daca Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoaca de drept în 24 de ore de la declansarea agresiunii. Aceasta prerogativa a Presedintelui trebuie interpretata însa, în lumina dispozitiei constitutionale potrivit careia Camerele reunite în sedinta comuna declara starea de razboi.

In ce priveste cea de-a doua categorie de atributii constând în masuri exceptionale, conform art. 93 din Constitutia republicata: „Presedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenta, în întreaga tara ori în unele unitati administrativ-teritoriale si solicita Parlamentului încuviintarea masurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia. Daca Parlamentul nu se afla în sesiune, el se convoaca de drept în cel mult 48 de ore de la instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta si functioneaza pe toata durata acestora."

Prevederea privind necesitatea încuviintarii de catre Parlament a masurii adoptate a fost apreciata în doctrina, ca fiind deosebit de importanta, deoarece în trecut, în practica unor state, au existat situatii în care starea de asediu sau starea de urgenta a dus practic la paralizarea activitatii forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se la nivelul executivului, Parlamentul nemaifiindinformat în legatura cu masurile adoptate si uneori, dizolvat chiar, în mod arbitrar.In aceasta materie a fost adoptata Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul starii de asediu si regimul starii de urgenta.

In continutul acestei reglementari, adoptata pe fondul ultimei mineriade din ianuarie 1999, starea de asediu si starea de urgenta sunt calificate ca reprezentând „masuri exceptionale care se instituie în cazuri determinate de aparitia unor pericole grave la adresa apararii tarii si sigurantei nationale sau a democratiei constitutionale ori pentru prevenirea, limitarea si înlaturarea urmarilor unor dezastre" (art. 1).

Starea de asediu reprezinta ansamblul de masuri cu caracter politic, militar, economic si social, care se instituie în anumite zone sau pe întregul teritoriu al tarii, în scopul cresterii capacitatii de aparare a tarii, în situatia iminentei unei actiuni sau inactiuni îndreptate împotriva suveranitatii, independentei, unitatii statului sau integritatii teritoriale (art. 2).

Starea de urgenta reprezinta ansamblul de masuri cu caracter economic, social si de ordine publica, instituit în întreaga tara sau în anumite zone ori în unele unitati administrativ-teritoriale, în urmatoarele situatii: a) existenta unor amenintari la adresa sigurantei nationale sau democratiei constitutionale, ceea ce face necesare apararea institutiilor statului de drept si mentinerea sau stabilirea starii de legalitate; b) iminenta producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea si înlaturarea efectelor acestora. Din analiza acestor definitii este evident, ca instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta presupune restrângerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati, în conditiile art. 53 din Constitutia republicata.

De aici problema cu privire la întrebarea cine va putea decide proportiile acestei restrângeri, Presedintele, prin decretul de instituire a masurii exceptionale sau Parlamentul, prin lege?Raspunsul nu poate fi decât unul singur, rezultat din coroborarea art. 73 alin. (3) lit. g) din Constitutie, care consacra necesitatea adoptarii unei legi organice cu privire la regimul starii de asediu si al celei de urgenta si, respectiv, dispozitiaconstitutionala care dispune expres ca exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrâns numai prin lege. Actul normativ (legea) la care doctrina recenta se refera este evident, la ora actuala, O.U.G. nr. 1/1999.Tot din sfera atributiilor prezidentiale care necesita interventia Parlamentului, de data aceasta în raporturile sale cu poporul, face parte referendumul, Presedintele României, dupa consultarea Parlamentului, putând cere poporului sa-si exprime, prin referendum, vointa cu privire la probleme de interes national (art. 90 din Constitutie).Pe aceasta cale se realizeaza îmbinarea democratiei reprezentative cu procedee ale democratiei semi-directe, prin care poporul este consultat cu privire la probleme de interes national.S-ar parea, potrivit comentariului acestui articol, ca apelul la electorat îi este îngaduit Presedintelui, doar pentru mari probleme cu care ar putea fi confruntata natiunea la un moment dat, si nu în legatura cu aprobarea sau respingerea unui proiect de lege. Presedintele nedispunând de initiative legislativa.De altfel, formularea referitoare la „probleme de interes national" a fost criticata în doctrina ca având un caracter prea general, într-o acceptie extensiva, toate problemele importante fiind de interes national, indiferent daca sunt de ordin economic, militar sau politic. O interpretare corecta, ar putea fiaceea ca referendumul ar trebui sa se refere la alte probleme decât cele care sunt în mod expres date în competenta puterii legislative. Spre exemplu, un referendum ar putea fi organizat în legatura cu programul de reforme al Guvernului etc.

Termenul de „consultare" nu trebuie sa constituie un motiv de minimalizare a interventiei Parlamentului; în cazul în care acesta ar da un aviz negativ, dar referendumul ar avea loc totusi, exista pericolul unui conflict cu urmari imprevizibile, motiv pentru care nici una din cele doua autoritati publice implicate nu ar putea fi interesata într-o asemenea eventualitate. Cu alte cuvinte, s-a apreciat în doctrina, riscurile politice ale unui asemenea demers pot anula efectele scontate ale referendumului. De aici rezulta si faptul ca referendumul prevazut de art. 90 din Constitutie este un referendum facultativ, Presedintele nefiind obligat sa-î declanseze.

În orice caz, atributia prevazuta la art. 90 din Constitutie, s-a apreciat în doctrina, poate deveni o arma eficienta pusa la dispozitia Presedintelui în vederea contrabalansarii unor tendinte spre omnipotenta ale Parlamentului.

9. Atribuţiile Preşedintelui României în cadrul puterii executive

Într-o formulare generala, s-a afirmat în doctrina ca toate atributiile Presedintelui României care nu privesc sarcinile de reprezentare a statului si respectiv, de „mediere între puterile statului, între stat si societate" sunt atributii din sfera executivului. Presedintele României fiind unul din cei doi sefi ai executivului, potrivit tezei devenita traditionala la ora actuala, atributiile sale în cadrul puterii executive se exercita în raport cu Guvernul si, în principal, cu conducatorul acestuia, cu primul-ministru si apoi cu alte autoritati ale administratiei publice, potrivit dispozitiilor constitutionale si legale în materie.

În raport cu primul-ministru, figura politica centrala a Guvernului, care poate fi un om politic sau o personalitate neutra fata de partidele politice (un tehnocrat), Presedintele are atributii limitate.

În primul rând, Presedintele initiaza si finalizeaza de a Guvernului, exercitând urmatoarele doua atributii în acest scop: desemnarea candidatului la functia de prim-ministru si numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament. [art. 85 alin. (1) si art. 103 din Constitutia republicata].

Tot în raporturile cu Guvernul, Constitutia mai prevede urmatoarele atributii însarcina Presedintelui: revocarea si numirea unor membri ai Guvernului, în caz de vacanta a postului sau de remaniere guvernamentala [art. 85 alin. (2) si (3) din Constitutie], consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente si de importanta deosebita (art. 86 din Constitutie) si participarea la sedinteleGuvernului (art. 87 din Constitutie).

Pentru ca aceste atributii sunt legate strâns de formarea, organizarea si functionarea Guvernului vor fi prezentate la prelegerea destinata acestuia din urma. În ceea ce priveste raporturile cu celelalte autoritati ale administratiei publice punctam faptul ca Presedintele României este comandantul fortelor armate si presedintele Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, calitate în care, potrivit legii speciale în materie, convoaca lucrarile, coordoneaza si îndruma întreaga activitate a acestuia.

Conform art. 119 din Constitutia republicata, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care privesc apararea tarii si securitatea nationala, participarea la mentinerea securitatii internationale si la apararea colectiva în sistemele de alianta militara, precum, si la actiuni de mentinere sau de restabilire a pacii.

Potrivit unei dispozitii din Legea nr. 415/2002 privind organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, acesta este format din presedinte, vicepresedinte si 10 membri.

Presedintele României îndeplineste functia de presedinte al autoritati, iar primul-ministru pe aceea de vicepresedinte.

Situatia juridica a Presedintelui României în cadrul lucrarilor Consiliului Suprem de Aparare a Tarii este diferita de cea pe care o are acesta în sedintelor Guvernului, la care participa, în conditiile prevazute de Constitutie la care vom reveni ulterior, în sensul ca la acestea din urma participa cu vot consultativ, iar în cadrul primelor dispune de un vot deliberativ.

Tot în categoria atributiilor în raporturile cu alte autoritati ale administratiei publice, Presedintele României propune numirea conducatorilor unor autoritati ale administratiei publice. Spre exemplu, potrivit art. 65 alin. (2) lit.h) din Constitutia republicata, astfel cum acesta a fost completat, Parlamentul reunit, în sedinta comuna, numeste la propunerea Presedintelui pe directorii serviciilor deinformatii si exercita controlul asupra activitatii acestor servicii, respectiv atât a Serviciului Român de Informatii, cât si a Serviciului de Informatii Externe.

De asemenea, potrivit art. 94 lit. c) din Constitutie:„Presedintele României numele în functii publice în conditiile prevazute de lege."Spre exemplu, conform unei dispozitii din Legea nr. 504/2002, legea audiovizualului, Presedintele României numeste doi membri în Consiliul National al Audiovizualului.De asemenea, Presedintele României numeste în functii pe prim-adjunctul directorului Serviciului Român de Informatii si pe cei trei adjuncti ai acestuia, la propunerea directorului Serviciului Român, de Informatii, potrivit legii speciale în materie.

În plus, potrivit art. 94 lit. a) si b) din Constitutie:„Presedintele României confera decoratii si titluri de onoare si acorda gradele de maresal, de general si de amiral,"Atributiile reglementate în. art. 94 din Constitutie, sub titlul marginal „alteatributii” sunt legate de pozitia de sef al statului pe plan intern a Presedintelui României.

Considerând politica externa tot o dimensiune a administratiei publice rezulta ca reglementarea unor atributii si pentru seful de stat în acest domeniu prezinta si semnificatia implicarii sale în procesul decizional administrativ.Politica externa a României, fiind înteleasa în mod uzual ca o exteriorizare a pozitiei statului roman fata de alte state, dar mai ales fata de alte organisme internationale, atrage, în mod inevitabil, implicarea în procesul decizional politic nu doar a autoritatilor administratiei publice situate la nivelul puterii executive, ci si a tuturor autoritatilor publice, în general, inclusiv a Parlamentului, pentru a secredibilitatea în exterior.

Pe planul politicii externe, Constitutia României contine o serie de prevederi care circumscriu rolul ti atributiile Parlamentului, Presedintelui României si Guvernului în stabilirea si realizarea în concret a acesteia, atributii care asigura, în mod necesar, si o colaborare pe acest plan a acestor autoritati publice ale statului.

Art. 91 din Constitutie consacrat în domeniul politicii externe reglementeaza doua mari categorii de atributii în acest domeniu, prin care se exprima rolul de reprezentare a intereselor tarii noastre de catre Presedintele sau, în relatiile internationale. Potrivit acestui articol Presedintele încheie tratate internationale în numele României, negociate de Guvern, si le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate si acorduri internationale se încheie, se aproba sau se ratifica potrivit procedurii stabilite de lege.

Cu ocazia revizuirii Constitutiei s-au operat doua modificari esentiale. Pe de-o parte, de la termenul fix de 60 de zile, în care Presedintele trebuia sa trimita tratatul international spre ratificare Parlamentului, a fost introdusa o formulare generica, sintagma consacrata inclusiv prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului, în acelasi timp, textul constitutional, astfel cum a fost completat, permite o delimitare între tratatele internationale semnate de Presedintele României, urmare a negocierilor Guvernului, si restul tratatelor de mai mica importanta, care se negociaza de experti din diferite ministere, fiind semnate de ministrii de resort sau, dupa caz, de ministrul de externe ori de catre Guvern.Asadar tratatele internationale devin opera comuna a Presedintelui, Guvernului siParlamentului. Însa, semnatura Presedintelui nu va avea nici o relevanta daca Parlamentul nu va ratifica acel tratat, Presedintele fiind doar obligat sa-l trimita Parlamentului într-un termen rezonabil.

O alta categorie de atributii în domeniul politicii externe, prevazuta în art. 91 alin. (2) si (3) din Constitutie, priveste asigurarea legaturilor diplomatice cu alte state prin: acreditarea si rechemarea reprezentantilor diplomatici ai României, la propunerea Guvernului; aprobarea, înfiintarii, desfiintarii sau schimbarii rangului misiunilor diplomatice, la propunerea Guvernului si acreditarea reprezentantilor diplomatici ai altor state (una din putinele atributii prezidentiale exercitata neconditionat).In ce priveste primele doua atributii rezulta ca cei doi sefi ai executivului trebuie sa negocieze, sa se înteleaga asupra persoanelor si rangului, misiunilor diplomatice, conditionarea instituita de Constitutie scotând în evidenta caracterul temperat al semi-prezidentialismului specific regimului constitutional actual. În plus, reprezentantii diplomatici ce urmeaza a fi acreditati sunt supusi unui vot consultativ în comisiile de specialitate ale celor Camere, potrivit prevederilor din Regulamentele de organizare si functionare a Camerelor.

Decretele Presedintelui de acreditare si rechemare a reprezentantilor diplomatici trebuie contrasemnate de primul-ministru, potrivit art. 100 alin. (2) din Constitutia republicata.Acreditarea reprezentantilor diplomatici ai altor state reprezinta o practica general urmata în relatiile dintre state, prezentarea scrisorilor de acreditare având loc în cadrul unui ceremonial, catre seful statului, tot el primind reprezentantii diplomatici si dupa încheierea misiunii lor, pentru o vizita protocolara de ramas bun.

10.Atribuţiile preşedintelui României în raport cu justiţia

Cu privire la aceste atributii, în doctrina au fost analizate doua astfel de categorii si anume: numirea magistratilor si acordarea gratierii individuale.Fata de profundele schimbari aduse dispozitiilor constitutionale referitoare la autoritatea judecatoreasca, prin recenta lege de revizuire, si, în special, fata de noua configuratie a Consiliului Superior al Magistraturii, se impune a adauga si o a treia atributie, respectiv cea privind posibilitatea Presedintelui de a participa la sedintele acestui organism.

Potrivit alin. (6) al art.133 din Constitutie, Presedintele României prezideaza lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii la care participa".

Este o solutie interesanta si inedita, dupa cum se remarca în doctrina recenta, spre deosebire de alte tari (ca, de exemplu, Franta sau Italia) unde Presedintele Republicii este si presedintele Consiliului Superior al Magistraturii. La noi, Presedintele Consiliului Superior al Magistraturii este un magistrat, ales prin rotatie pe un mandat unic de un an, dintre membrii acestuia, fara a se exclude însa posibilitatea pentru Presedintele tarii de a participa la lucrarile Consiliului. Astfel, acesta invitat de drept la lucrarile Consiliului, el participând ori de câte ori considera prezenta sa ca fiind necesara, se întelege, din proprie initiativa, fara a fi nevoie de o invitatie. Fata de rangul sau, el va prezida lucrarile acestui organism când participa la sedintele sale, fara drept de vot, nefacând parte dintre membrii Consiliului.Mai mult decât atât, participarea Presedintelui la lucrarile Consiliului Superior al Magistraturii, apare ca o forma de garantare a drepturilor cetatenilor, care îi sesizeaza acestuia diferite aspecte din justitie, pe care le poate aduce astfel în discutie, într-o forma institutionalizata, pentru a se trage concluziile si a se adopta masurile care se impun.

Potrivit art. 134 alin. (1) din Constitutia republicata: „Consiliul Superior al Magistraturii propune Presedintelui României numirea în functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari, în conditiile legii," Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea atributiilor sale constitutionale, astfel cum acestea aufost reglementate în varianta initiala a Constitutiei din 1991 era posesorul a doua functii izvorâte din necesitatea protejarii independentei judecatorilor si a impartialitatii procurorilor, si anume: functia de a asigura numirea judecatorilor si functia de a veghea la respectarea principiului inamovibilitatii judecatorilor, în calitate de consiliu de disciplina.

În realizarea primei functii (mentinuta si în prezent – subl.ns.) ConsiliulSuperior al Magistraturii are dreptul de a propune Presedintelui României numirea în functie a judecatorilor si a procurorilor, cu exceptia celor stagiari, care continua sa fie recrutati de Ministerul Justitiei. asadar, în baza dispozitiilor constitutionale, în activitatea de numire a magistratilor este implicat astfel si Presedintele României care va proceda la numire în baza unei competente legate. În considerarea unor situatii din practica, în doctrina româneasca actuala s-a admis ca Presedintele poate refuza numirea unor persoane, dar nu poate adauga nici un nume pe lista propusa de Consiliul Superior al Magistraturii, organism prevazut în Constitutie, exclus de la imixtiunea politicului, prin modalitatile de compunere si de functionare.

Potrivit art. 94 lit. d) din Constitutie, Presedintele României acorda gratierea individuala. Acordarea gratierii individuale un universal al sefului de stat ce consta într-o masura de clementa în virtutea careia o persoana este scutita de executarea totala sau partiala a pedepsei stabilite judecatoreasca de condamnare definitiva. Fata de aceasta prevedere, în doctrina, au fost formulate doua concluzii si anume: gratierea poate fi si colectiva, caz în care ea va fi acordata doar prin lege organica conform art. 73 lit. i) din Constitutie; acordarea gratierii individuale este o atributie exclusiva a Presedintelui României, fiind exercitata fara vreo alta conditionare procedurala prealabila, dar nu siposterioara, decretele emise de Presedinte în exercitarea acestei atributii urmând a fi contrasemnate de primul-ministru.

11.Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu Curtea Constituţională

În ce priveste atributiile Presedintelui în raport cu Curtea Constitutionala, autoritatea publica având în principal, atributii de control al constitutionalitatii legilor, reglementata în titlul V din Constitutie (art. 142-147), vom retine ca, potrivit art. 142 alin. (3), Presedintele României numeste trei din judecatorii Curtii Constitutionale, trei fiind numiti de Camera Deputatilor si trei de catre Senat.In plus, dupa cum am subliniat cu ocazia evocarii atributiei Presedintelui de promulgare a legii, potrivit art. 146 lit. a), Presedintele poate sesiza Curtea Constitutionala, alaturi de alte subiecte de sezina, cu privire la neconstitutionalitatea unei legi, înainte de promulgare, cu toate consecintele cedecurg de aici.

În sfera raporturilor dintre Presedinte si Curtea Constitutionala s-ar mai putea înscrie si cele referitoare la: sesizarea Curtii, alaturi de alte subiecte de sezina, pentru solutionarea conflictelor juridice de natura constitutionala dintre autoritatile publice [art. 146 alin. e) din Constitutia republicata, atributie nou introdusa]; controlul respectarii procedurii alegerii Presedintelui României si confirmarii rezultatelor sufragiului de catre Curte [art. 146 lit. f) din Constitutia republicata]; constatarea existentei împrejurarilor care justifica interimatul în exercitarea functiei de Presedinte al României si comunicarea celor constatate Parlamentului si Guvernului, de catre Curte [art. 146 lit. g) din Constitutia republicata], acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din functie a Presedintelui de catre Curte [art. 146 lit. h)din Constitutia republicata].

12. Actele preşedintelui

Potrivit art. 100 din Constitutia republicata:„În exercitarea atributiilor sale, Presedintele României emite decrete care se publica în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenta decretului. Decretele emise de Presedintele României în exercitarea atributiilor sale prevazute în articolul 91 alineatele (1) si (2), articolul 92 alineatele (2) si (3), articolul 93 alineatul (1) si articolul 94 literele a), b) si d) se contrasemneaza de primul-ministru."

Desi art. 100 din. Constitutie (fost art. 99), are ca titlu marginal „Actele Presedintelui", în realitate sunt avute în vedere doar juridice ale sefului de stat, numite decrete, a caror publicare în Monitorul Oficial al României este obligatorie, sub sanctiunea inexistentei, Constatam, astfel ca, desi cu ocazia recentei revizuiri ar fi putut fi remediata aceasta inadvertenta de tehnica de redactare, prin schimbarea titlului marginal, eventual, în „Decretele Presedintelui", acest lucru nu s-a întâmplat, norma constitutionala ramânând neschimbata,

In exercitarea atributiilor sale constitutionale, Presedintele poate fi si autorul unor acte cu caracter politic care nu se concretizeaza, în decrete, deci în acte producatoare de efecte juridice. Un exemplu îl reprezinta mesajele potrivit art. 88 din Constitutie, respectiv cele adresate Parlamentului.

Prin urmare, Presedintele emite decrete, ca acte juridice, care pot avea însa si o conotatie politica, precum si mesaje, declaratii, etc., ca acte exclusiv politice.

Prin stabilirea expresa a obligativitatii publicarii decretelor Presedintelui în Monitorul Oficial al României, sub sanctiunea inexistentei, legiuitorul constituant a dorit sa se creeze cadrul juridic necesar îndepartarii definitive a unei practici profund nedemocratice a decretelor nepublicate, care vizau încalcarea drepturilor cetatenesti sau reglementarea unor probleme în afara cunostintei opiniei publice.

Termenul de inexistenta a unui act are, în dreptul public, acceptiunea lipsei totale de valoare juridica, fiindca actul nici nu a existat vreodata. În ce priveste regimul juridic aplicabil decretelor Presedintelui, în principiu, ele sunt supuseregulii contrasemnarii de catre primul-ministru. Contrasemnarea este ceruta expres pentru decretele prin care Presedintele: înainteaza Parlamentului,spre ratificare, tratatele internationale pe care le-a încheiat; acrediteaza sau recheama reprezentanti, diplomatici ai României si aproba înfiintarea, desfiintarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; declara mobilizarea totala sau partiala a fortelor armate sau ia masuri de respingere a uneiagresiuni armate declansate împotriva tarii, instituie starea de asediu sau de urgenta; confera distinctii, face avansari în gradele superioare ale armatei si acorda gratierea individuala.Daca aceasta reprezinta regula, exceptia o reprezinta doar decretele care concretizeaza atributii inerente Presedintelui, ca, de exemplu, desemnarea candidatului la functia de prim-ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în functii publice.

Contrasemnarea decretelor Presedintelui contribuie, în esenta, la angajarea raspunderii sefului Guvernului pentru continutul actului, atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale, cât si cu vointa organului pe care primul-ministru îl reprezinta. Deci, implicit, se sustine în doctrina, pentruactele contrasemnate de acesta, Presedintele nu poarta nici un fel de raspundere, fapt ce reiese ca firesc din analiza cazurilor în care Constitutia solicita în mod, obligatoriu aceasta forma legala.

Totodata, în doctrina recenta s-a exprimat si opinia conform careia contrasemnatura premierului este o conditie formala esentiala, de valabilitate a decretului, fara de care actul este lovit de nulitate absoluta - antrenând concomitent si raspunderea solidara a acestuia, alaturata sefului statului, cu atâtmai necesara pentru a se evita un eventual abuz al puterii prezidentiale - certificând legalitatea actului care, de cele mai multe ori, produce efecte pe planul dreptului administrativ .În plus s-a mai remarcat faptul ca existenta unor decrete ale Presedintelui care sunt supuse regulii contrasemnarii primuluiministru si a altora care sunt exceptate de la aceasta regula se explica prin modul concret de exercitare aatributiilor prezidentiale care fac obiectul decretelor emise în exercitarea acestor atributii. Astfel, în cea mai mare parte, decretele care nu sunt contrasemnate de primul-ministru intra în sfera relatiilor Presedintelui României cu Parlamentul, emiterea acestora fiind conditionata de consultarea sau încuviintarea Parlamentului, iar o alta categorie de decrete, în special cele de numiri în functii, sunt supuse unor conditii stabilite de lege, majoritatea fiind conditionate de propunerile altor autoritati publice.

Lipsa contrasemnaturii atrage nulitatea decretului Presedintelui, primul-ministru asumându-si o raspundere politica fata de Parlament, în momentul contrasemnarii, aspect ce apropie regimul nostrum politic de unul parlamentar.

In ce priveste natura juridica a decretelor prezidentiale, acestea sunt calificate de toti autorii de drept administrativ ca fiind producatoare de efecte juridice. Prin urmare decretele pot fi atacate în

instanta de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, cu exceptia decretelor care intra în categoria actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ. Desi o parte a doctrine actuale sustine ca decretele Presedintelui pot fi si acte administrative normative, exemplificând cu decretele de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate sau cu cele de instituire a starii de asediu sau de urgenta, emise în conditiile art. 92 si 93 din Constitutie, în ce ne priveste consideram si noi, alaturi de alti autori, ca ele nu pot fi decât acte administrative individuale.

12.Răspunderea politică a Preşedintelui

Art. 95 din Constitutia României, republicata, prevede suspendarea din functie privita ca o raspundere politica a Presedintelui, urmata de sanctiunea demiterii prin referendum, fiind vorba deci fata de formele raspunderii administrative, de o raspundere administrativ-disciplinara sau, cum o califica dreptul constitutional, o raspundere politica. Doctrina apreciaza ca nu poate fi vorba despre o imunitate completa a Presedintelui pe plan politic, dar nici de caracterul exclusiv politic al raspunderii reglementate de acest articol constitutional. Pe de alta parte denumim astfel aceasta forma de raspundere pentru a o putea distinge de raspunderea penala, dar si pentru ca urmarile acesteia sunt de fapt politico-juridice. În ce priveste regimul raspunderii politice a Presedintelui României, C.R. leaga procedura acesteia de initiativa parlamentara, de pozitia autoritatii ce exercita jurisdictia constitutionala si, în final, de votul poporului.

Procedura tragerii la raspundere, în cazul savârsirii unor fapte grave prin care Presedintele încalca prevederile Constitutiei, poate fi initiata de cel putin o treime din numarul deputatilor si senatorilor si trebuie adusa neîntârziat la cunostinta Presedintelui. Comiterea unei fapte grave de încalcare a C.R. nu trebuie confundata cu neexercitarea sau exercitarea într-un anumit mod a unor atributii pe care seful statului le poate îndeplini în mod facultativ, având deplina libertate de alegere.Propunerea trebuie sa fie temeinic motivata, iar treimea de parlamentari trebuie sa se raporteze la totalul acestora si nu la membrii uneia din Camere.

Propunerea de suspendare motivata si lista celor care o sustin trebuie sa fie depuse la Secretarul general al Camerei unde cei care au formulat-o au ponderea, iar data depunerii semnifica declansarea procedurii de suspendare. Secretarul general al acestei Camere este obligat sa comunice Presedintelui ocopie de pe lista si motivele sesizarii si sa aduca la cunostinta celeilalte Camere, continutul propunerii de suspendare. Competenta dezbaterii si votarii propunerii va apartine Camerelor reunite în sedinta comuna.

Înainte de dezbaterea propunerii de suspendare este necesara si obligatoria sesizarea Curtii Constitutionale în vederea emiterii unui aviz consultativ potrivit art. 95 alin. 1 coroborat cu art.

146 lit. h) C.R. Fiind vorba de un aviz consultativ, conform teoriei generale a actului administrativ, vom mentiona faptul ca acesta trebuie cerut în mod obligatoriu, dar nu exista obligatia respectarii continutului sau.

Dupa primirea acestui aviz se poate trece la dezbaterea propunerii de suspendare, conform C.R. Presedintele putând da explicatii cu privire la faptele ce i se imputa, acest aspect este lasat la latitudinea sefului de stat, acesta neavând nici o obligatie în acest sens.

Faptele pentru care se declanseaza raspunderea politica pot fi clasificate ca fiind abateri administrative.

Procedura de suspendare este dezbatuta dupa procedura stabilita de Regulamentul sedintelor comune, iar pentru a deveni efectiva trebuie sa fie votata de majoritatea deputatilor si senatorilor, în cazul aprobarii ei, în cel mult 30 de zile se organizeaza un referendum pentru demiterea presedintelui.

Referendumul este acea forma juridica primara de manifestare a suveranitatii nationale, evocând democratia directa, iar în acest caz va aparea si ca un mijloc de solutionare a conflictului politic dintre Parlament si Presedinte, ambele fiind autoritati legitimate de votul popular.

În urma referendumului pot sa apara doua situatii:

●Poporul va confirma votul parlamentar, caz în care Presedintele se considera demis pe data organizarii referendumului, intervenind vacanta functiei si declansându-se procedura organizarii de noi alegeri prezidentiale, în maximum 3 luni de la data referendumului.

●Poporul are o pozitie diferita fata de cea a Parlamentului nevotând în favoarea demiterii Presedintelui, situatie ce poate fi apreciata ca echivalând cu un vot de blam dat forului legislativ, aspect ce ar putea determina punerea în discutie a dizolvarii sale. Acest lucru fiind posibil doar daca va fi reglementat ca atare de normele constitutionale. Prin urmare, în momentul de fata, în cazul în care poporul se va pronunta contrar demiterii Presedintelui si, implicit, contrar pozitiei exprimate de parlament, Presedintele are trebui sa-si reia activitatea, cu toate consecintele juridice ce decurg de aici.

Problema: Presedintele demis ca urmare a referendumului popular, organizat în baza art. 95 din C.R., aflat la primul sa mandat, mai are dreptul sa candideze la urmatoarele alegeri sau, eventual, ulterior? Doctrina opineaza ca, în prezent, în absenta unei interdictii constitutionale sau legale exprese, aceasta este doar o chestiune de moralitate, doar electoratul putând sa sanctioneze un astfel de candidat prin votul sau, chiar daca actuala C.R. vorbeste de „un nou Presedinte” pentru ca aceasta sintagma nu este echivalenta în mod obligatoriu cu cea de „alt Presedinte”.

14. Răspunderea penală a Preşedintelui

Presedintele, asemeni parlamentarilor, se bucura de imunitate ceea ce înseamna ca acesta beneficiaza de un regim special în ceea ce priveste raspunderea pentru faptele comise în exercitarea prerogativelor functiei sale care intra sub incidenta legii penale. Astfel art. 96 din C.R. consacra posibilitatea înlaturarii acestei imunitati a Presedintelui si punerea sub acuzare a sa

pentru o fapta deosebit de grava, acuzarea de înalta tradare, respectiv regimul raspunderii penale a Presedintelui.

Imunitatea Presedintelui se refera exclusiv la perioada exercitarii mandatului si priveste în exclusivitate faptele legate de exercitarea acestuia, ce pot deschide calea unor actiuni civile sau penale. Daca pe plan politic se poate vorbi de o imunitate completa a Presedintelui, constând în faptul ca el nu raspunde, înprincipiu, pentru modul în care îsi exercita atributiile ce îi revin din functia pe care o ocupa, inclusive pentru opiniile pe care le exprima în aceeasi ipostaza, art. 96 din C.R. consacra o importanta exceptie de la aceasta regula care consta în posibilitatea înlaturarii imunitatii Presedintelui si a punerii sale sub acuzare pentru o fapta deosebit de grava – înalta tradare.

Aprecierea unei fapte a Presedintelui ca fiind sau nu înalta tradare, spre a decide punerea sub acuzare, este prin excelenta, o apreciere politica, dar trebuie luate în considerare si prevederile de natura penala referitoare la infractiunea de „tradare”.Doctrina apreciaza ca sintagma „înalta tradare” depaseste sfera stricta a conceptelor juridice, având mai ales o semnificatie politica, putând fi definita ca cea mai grava încalcare a juramântului si intereselor poporului si tarii, în exercitiul atributiilor prezidentiale. Un alt doctrinar apreciaza ca aceasta fapta de „înalta tradare” este apreciata pe planul consecintelor politice de catre autoritatea legiuitoare, iar pe planul consecintelor juridice de catre Parchetul de pe lânga Î.C.C.J si Î.C.C.J (Înalta Curte de Casatie si Justitie). Cu alte cuvinte, acestea se situeaza la granita dintre politica si drept, evocând o crima politica.

Pe baza analogiei cu art. 95 alin. 1 C.R. se sustine faptul ca si în acest caz Presedintele poate sa se prezinte în fata Parlamentului sa-si formuleze apararea. Tot prin analogie cu dispozitiile art. 95 C.R. se apreciaza ca Presedintele ar trebui suspendat din functie pe data votului Parlamentului de punere sub acuzare de înalta tradare. Actuala reglementare constitutionala prevede expres suspendarea din functie a Presedintelui de la data punerii sub acuzare si pâna la data demiterii, urmare a condamnarii, iar, pe de alta parte, este prevazut expres numarul deputatilor si senatorilor care pot face propunerea de punere sub acuzare, respectiv majoritatea absoluta, adica exact majoritatea necesara pentru a vota suspendarea Presedintelui din functie în cazul raspunderii politice.

Noile dispozitii constitutionale, cele ulterioare revizuirii C.R., consacra faptul ca Parlamentul nu îndeplineste rolul de instanta de judecata, punerea sub acuzare având în primul rând un sens politic, iar sub aspect strict juridic, ridicarea imunitatii parlamentare prevazute de art. 84 alin. 2 din C. R. Parchetului de pe lânga Î.C.C.J. îi va reveni rolul de a întocmi rechizitoriul pentru trimiterea înjudecata a Presedintelui, dupa efectuarea urmaririi penale, în conditiile legii.

Procedura propriu-zisa cuprinde doua faze:●Faza punerii sub acuzare pentru înalta tradare – faza politica●Faza judiciara – faza tehnico-juridica care cuprinde, la rândul ei trei etape:o Trimiterea în judecata realizata de Parchetul de pe lânga Î.C.C.J.o Judecata în fond de catre sectia penala a Î.C.C.J.o Judecata în recurs de catre Î.C.C.J., în Sectii Unite

În cazul în care în urma declansarii acestei forme de raspundere nu exista o finalizare fie chiar înainte de a se ajunge la instanta prin simpla constatare a Parchetului de pe lânga Î.C.C.J. ca nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare de înalta tradare si, implicit, refuzul trimiterii în judecata, fie pe parcursul judecatii, în fond sau în recurs, Presedintele îsi va reîncepe.

Pentru actele sale administrative, doctrina actuala admite faptul ca Presedintele poate fi tras la raspundere administrativ-patrimoniala, în baza art. 21 si art. 52 din C.R., asemeni oricarei autoritati a administratiei publice, în baza Legii contenciosului administrativ.

Pentru fapte care nu au legatura cu prerogativele functiei de presedinte al tarii, acesta va raspunde ca orice cetatean, potrivit dreptului comun.

15. Regimul învestiturii Guvernului

Învestitura Guvernului poate fi definita ca reprezentând complexul de acte si fapte juridice, precum si procedurile corespunzatoare, cerute de Constitutie, pentru a ne afla în prezenta unei echipe guvernamentale legale si legitime. În mod obisnuit, procedura de învestitura a Guvernului se declanseaza dupa alegerile generale, deci la începutul unui mandat parlamentar, respectiv dupa alegerile prezidentiale, adica la începutul mandatului Presedintelui de Republica. Ea poate interveni însa si în cursul unui mandat parlamentar sau prezidential, în caz de criza guvernamentala grava. În Constitutia actuala a României, procedura de învestitura a Guvernului este prevazuta în art. 85 alin. 1 coroborat cu art. 103 si art. 104.Astfel, conform art. 85 alin. 1 C.R., Presedintele României desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste Guvernul pe baza votului de încredere acordat de catre Parlament.Initiata si finalizata de Presedintele României, procedura de învestitura presupune patru etape procedurale bine definite, dar ponderea în realizarea ei efectiva revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitura.

Cele patru etape sunt:

1. desemnarea candidatului la functia de prim-ministruArt. 103 alin.1 C.R. prevede ca Presedintele României desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru, în urma consultarii partidului care are majoritatea absoluta în Parlament ori, daca nu exista o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament. Acest text recunoaste partidelor parlamentare calitatea de subiecte în raporturile de drept public, mai precis în raporturile de drept constitutional si, dupa caz, de drept administrativ, în virtutea careia ele au dreptul de a pretinde Presedintelui României sa le consulte.

În ceea ce priveste modalitatile concrete de consultare, în absenta oricaror detalii constitutionale sau legislative, Presedintele urmeaza singur sa decida, fiind o chestiune de fapt, de practica vietii politice, de stilul Presedintelui ca om politic. Daca vreun partid politic va fi omis de la consultari, în absenta partidului care are majoritatea absoluta, atunci acesta se va face vinovat de încalcarea Constitutiei, cu toate consecintele juridice ce decurg de aici, putând fi declansata procedura de suspendare din functie a sa. Legat de candidatul la functia de prim-ministru, nu exista obligatia constitutionala de apartenenta politica sau parlamentara a candidatului, ci doar obligativitatea obtinerii sprijinului politic parlamentar. Desemnarea candidatului la functia de prim-ministru prezinta semnificatia unui mandat acordat de Presedintele României, personalitatii însarcinate cu formarea listei viitorului Guvern, elaborarea programului de guvernare si prezentarea cererii pentru acordarea votului de încredere catre Parlament.

2. solicitarea votului de învestitura si 3. acordarea votului de încredere de catre ParlamentPotrivit art. 103 alin.2 C.R., candidatul pentru functia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului si a întregii liste a Guvernului. Dupa învestitura, se apreciaza în doctrina, orice schimbare în programul de guvernare, pe parcursul guvernarii, va presupune acordarea unui nou vot de încredere. Daca, însa, prim vointa celoraflati la putere, se asociaza spre exemplu si un alt partid politic la guvernare, dar pentru realizarea aceluiasi program, un asemenea vot nu va mai fi necesar.

Alin. 3 al aceluiasi articol precizeaza ca programul si lista Guvernului se dezbat de Camera Deputatilor si de Senat, în sedinta comuna, Parlamentul acordând încrederea Guvernului cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor. Acest text scoate în evidenta egalitatea celor doua Camere în procedura de învestitura a Guvernului, de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului, pe calea motiunii de cenzura, tot în sedinta comuna a celor doua Camere, cu aceeasi majoritate.

Candidatii la functiile de ministri urmeaza sa fie audiati în comisiile de specialitate ale celor doua Camere, în vederea obtinerii unui aviz consultativ, care desi este obligatoriu a fi solicitat, este facultativ pentru optiunea candidatului la functia de prim-ministru.

Pentru acordarea încrederii Guvernului învestitura Cabinetului este necesar votul majoritatii parlamentarilor, votul fiind secret, cu bile. Hotarârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica Presedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet, acesta fiind publicat împreuna cu programul de guvernare în Monitorul Oficial al României, Partea I.

4. numirea Guvernului, finalizata prin depunerea juramântului de credintaAceasta reprezinta manifestarea unei competente legate, în sensul ca Presedintele nu ar putea sa refuze numirea, el este obligat sa o faca, întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în acest sens.Aceasta nu înseamna ca numirea ar fi un act exclusiv formal al Presedintelui, dimpotriva, ea are un caracter solemn, semnificând încheierea procedurii de învestitura. Actul de numire a Guvernului de catre Presedinte ramâne fara consecinte juridice în ceea ce priveste raporturile dintre Presedinte siGuvern, în sensul ca el nu va naste raporturi de subordonare între cele doua autoritati publice care formeaza executivul, Presedintele si Guvernul, prin primul-ministru.Fata de Parlament, Guvernul este beneficiarul unui mandat de încredere, acordat prin efectul votului de învestitura, care fundamenteaza pozitia sa constitutionala în relatia sa cu Parlamentul. Din acest moment, Guvernul dobândeste dreptul de initiativa legislativa si dreptul de a participa la lucrarile Parlamentului, iar Parlamentul poate exercita controlul parlamentar asupra Guvernului si-i poateretrage încrederea acordata.

Art. 104 alin. C.R. prevede ca Primul-ministru, ministri si ceilalti membri ai cabinetului vor depune individual, în fata Presedintelui României, juramântul de credinta fata de tara prevazut de art. 82 din Constitutie. Obligativitatea depunerii juramântului decurge tot din prevederile constitutionale, art. 54 alin.2, în conformitate cu care cetatenii carora le sunt încredintate functii publice, ca expresie a obligatiei de fidelitate fata de tara, trebuie sa depuna juramântul cerut de lege, în fata Presedintelui.

Guvernul în întregul sau si fiecare membru în parte îsi exercita mandatul începând de la data depunerii juramântului (art. 104 alin. 2 C.R.). Prin urmare, data depunerii efective a juramântului de credinta, individual, în fata Presedintelui României, reprezinta momentul de la care Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului, înlocuind Cabinetul demisionar.

În ceea ce priveste componenta Guvernului, art. 36 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor prevede ca ministerele si ministrii se aproba de catre parlament, prin acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare si întregii liste a Guvernului, la învestitura. Art. 59 al aceleasi legi precizeaza ca organizarea si functionarea ministerelor privind apararea nationala si ordinea publica sunt reglementate prin legi speciale ceea ce înseamna ca reglementarea celorlalte ministere poate fi facuta si prin adoptarea unor hotarâri de guvern.

16. Durata mandatului Guvernului

Referitor la durata mandatului vom specifica faptul ca în mod normal ea este echivalenta cu cea a mandatului Parlamentului, într-un regim parlamentar si cu cea a mandatului Presedintelui, într-un regim prezidential. În practica, un Cabinet rezista atâta timp cât este sustinut de majoritatea parlamentara.

Art. 110 alin. 1 C.R. prevede faptul ca Guvernul îsi exercita mandatul pâna la data validarii alegerilor parlamentare generale. Alin. 2 mentioneaza ca Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau daca primul-ministru se afla într-una din situatiile prevazute de art. 106, cu exceptia revocarii, ori este în imposibilitatea de a-ti exercita atributiile mai mult de 45 de zile.

Apar, astfel trei situatii atipice de încetare a activitatii unui Cabinet:●retragerea încrederii acordate unui Cabinet prin introducerea unei motiuni de cenzura, în conditiile art. 113 C.R., sau în cazul angajarii raspunderii Guvernului, potrivit art. 114 C.R., daca s-a introdus o motiune de cenzura si aceasta a fost aprobata.●Intervenirea uneia dintre situatiile de încetare a functiei de membru al Guvernului avute în vedere de art. 106 C.R., si anume: demisie, pierderea drepturilor electorale, starea de incompatibilitate, deces, si alte cazuri prevazute de lege. De mentionat ca primul-ministru nu poate fi revocat din functie, aspect prevazut de art. 110 alin. 2 C.R., pentru ca astfel va atrage, pe cale de consecinta, caderea întregului cabinet.●Cazul în care primul-ministru nu îsi poate exercita atributiile pe o perioada mai mare de peste 45 de zile (art. 107 alin. 4C.R.)

În toate aceste trei situatii atipice de încetare a mandatului unui Guvern, în timpul unui mandate parlamentar, se declanseaza procedura de învestitura a unui nou Cabinet devenind aplicabile prevederile art. 103, potrivit art. 110 alin. 3 din C.R.

Guvernul al carui mandat a încetat potrivit art. 110 alin. 1 si 2 îndeplineste, conform art. 110 alin. 4, numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, pâna la depunerea juramântului de membrii noului Guvern. În aceasta situatie functionarea Guvernului nu mai este consecinta încrederii acordate de Parlament, ci a prorogarii atributiilor sale, pâna la depunerea juramântului de catre membrii noului Guvern, activitatea sa fiind limitata exclusiv la administrarea treburilor publice. Un astfel de Guvern demisionar nu ar putea adopta decât hotarâri de Guvern.

17. Hotărârile Guvernului României

Art.108 alin.(1) din Constitutie mentioneaza actele pe care Guvernul, ca organ colegial, le adopta în îndeplinirea rolului sau constitutional, anume hotarâri si ordonante, alin.(2) identificând, cu character general, domeniul în care sunt emise cele dintâi, respectiv cel al organizarii executarii legilor. Prin hotarâri, Guvernul asigura practic punerea în executare a legilor, spre deosebire de ordonante care sunt emise în domeniul legii organice sau ordinare. Legea nr.90/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, prin art.11 lit.c), specifica faptul ca în realizarea functiilor sale Guvernul emite si hotarâri pentru organizarea executarii legilor, acestea reprezentând alaturi de ordonante, si potrivit art.26 alin.(1), unul dintre actele Guvernului..

Proiectele pentru hotarârile de Guvern pot fi propuse de catre membrii Guvernului. Însa, în cazul în care mandatul Guvernului a încetat, în conditiile prevazute de Constitutie, pâna la depunerea juramântului de catre membrii noului Guvern, cel dintâi nu va putea emite ordonante, ci numai hotarâricu caracter normativ sau individual, si acestea doar pentru administrarea treburilor publice, nu si pentru promovarea unor politici noi, precum prevede art.26 alin.(3) din acelasi ultim act normativ indicat.

Prin hotarâre, Guvernul îsi realizeaza „competenta originara”, competenta tipica pentru o autoritate a puterii executive care trebuie sa asigure realizarea politicii interne si externe a statului, chiar mai mult decât atât sa asigure conducerea generala a administratiei publice. Or, aceasta ultima dimensiune a rolului Guvernului presupune si conferirea acestei puteri de reglementare care, într-un sens strict, se reduce la edictarea de norme cu caracter general si impersonal destinate a administra, a conduce o situatie, norme emise cu respectarea, dar în aplicarea unei legi sau a unei ordonante.

Subliniem faptul ca, prin jurisprudenta1 sa Curtea Constitutionala a României a precizat ca notiunea de organizare a executarii legii din cuprinsul art.108 alin.(2) din Constitutie are un sens mai larg decât cea privind aplicarea legii. S-a subliniat astfel ca prin hotarâri ale Guvernului pot fi dispuse masuri organizatorice, financiare, institutionale sau sanctionatorii în vederea stabilirii cadrului necesar pentru ducerea la îndeplinire a dispozitiilor legii.

În consecinta ori de câte ori executarea unor prevederi dintr-o lege sau dintr-o ordonanta reclama stabilirea de masuri sau de reguli subsecvente, care sa asigure corecta lor aplicare, înlaturarea unor greutati sau organizarea corespunzatoare a unor activitati, Guvernul este îndreptatit sa emita o hotarâre.Aceasta nu înseamna, însa, ca Guvernul este obligat sa emita câte o hotarâre pentru organizarea executarii oricarei legi sau a oricarei ordonante, aceasta nereprezentând o conditie sine qua non de aplicare a unuia dintre aceste acte normative. Legiuitorul constituant român a limitat, dupa cum am mentionat si anterior, domeniul în care pot fi adoptate hotarârile de catre Guvern doar la cel subsecvent legii, nefiind de acceptat ca o asemenea hotarâre sa fie adoptata fara sa aiba drept temei o lege sau o ordonanta. Astfel, în sistemul nostru, nu sepoate distinge asa precum se întâmpla în cel francez sau în cel suedez, între hotarâri adoptate în materii altele decât cele ale legii si hotarâri adoptate în vederea aplicarii legii. Riscul unei asemenea „permisiuni” prin dispozitii constitutionale ar fi ca între domeniul legislativ rezervat si domeniul propriu de reglementare al Guvernului sa se creeze un spatiu care sa fie revendicat de catre autoritatea de reglementare, respectiv de catre Guvern, sau care sa fie ocupat de legislativ, soarta acestei „lupte” depinzând de forta politica a Guvernului, respectiv a Parlamentului, existând posibilitatea ca oricaredintre cele doua autoritati sa patrunda, poate chiar sa acapareze domeniul specific de normare al celeilalte.

Asadar, hotarârile Guvernului adoptându-se întotdeauna în baza legii, sunt secundum legem si praeter legem, niciodata contra legem, producând efecte juridice pentru viitor, respectiv de la data publicarii în Monitorul Oficial al României, Constitutia nedistingând sub acest aspect asa precum a facut, prin art.78, în cazul intrarii în vigoare a legilor, respectiv prin art.115 alin.(5), în cazul ordonantelor de urgenta, si având, în principiu, putere obligatorie fata de toti cei carora li se adreseaza, însa, întotdeauna, având forta juridica inferioara legii sau actului normativ cu aceeasi forta juridica cu cea a legii.

Fiind un act unilateral cu caracter normativ sau individual emis de o autoritate publica, în regim de putere publica, în vederea organizarii executarii legii, dar si a executarii în concret a acesteia, hotarârea Guvernului este un act administrativ, „complementar legii pe care nu o poate contrazice sau abroga, trebuind sa o respecte în litera si în spiritul sau”. În consecinta, atunci când o hotarâre prevede contra legii, abroga sau adauga prevederi ale legii, în conformitate cu art.52 si 126 alin.(6) din Constitutia republicata, dar si a prevederilor Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificarile si completarile ulterioare, ea poate fi atacata în instanta de contencios administrativ.

Pentru ca hotarârea de Guvern nu poate fi decât secundum legem, evident ca aceasta nu poate fi adoptata direct în aplicarea Constitutiei, însa, în cazul în care prin prevederile sale sunt inculcate dispozitii ale legii fundamentale, plecându-se de la premisa ca neconstitutionalitatea este o forma mai agravanta de ilegalitate, hotarârea va putea sa fie atacata tot în instanta de contencios administrativ, eaexcedând controlului de constitutionalitate realizat de Curtea Constitutionala.

18. Regimul constituţional al ordonanţelor simple de Guvern

Asadar Constitutia noastra contine reglementari privind actele normative expresie a delegarii legislative – ordonantele si ordonantele de urgenta – în art.108 alin.(1), (3) si (4), precum si în art.115. Însa, cunoasterea si aplicarea corecta a acestor norme constitutionale presupune coroborarea si cu altedispozitii de aceeasi forta juridica, precum: art. 61 potrivit caruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii, iar legile elaborate de acesta sunt, conform art. 73 alin.(1), de trei tipuri: constitutionale, organice si ordinare. O importanta deosebita o are în noul context normative constitutional alin.(3) al art. 73 al legii fundamentale care precizeaza, în mod expres si limitativ, domeniile legii organice, domenii în care, urmare a revizuirii si republicarii Constitutiei, poate"legifera" si Guvernul prin ordonante de urgenta. Având în vedere ca art. 75 al Constitutiei, republicate, stabileste competenta materiala distincta a celor doua Camere, specificând în ce domenii Camera Deputatilor va fi prima Camera Sesizata, subîntelegându-se ca în celelalte domenii aceasta atributie o va avea Senatul; cât si procedura ce va fi urmata, în aceste noi conditii, de cele doua Camere pentru adoptarea unui proiect sau a unei propuneri legislative; depunerea sau trimiterea spre aprobare a ordonantelor de urgenta emise în domenii ale legilor organice, dar si în domeniul legilor ordinare se va face tinând cont si de aceste prevederi. De asemenea, pentru stabilirea regimului constitutional al ordonantei guvernamentale trebuie coroborate cele doua articole – 108 si 115 -, iar pentru a explica natura juridica a acestora trebuie luate în considerare si dispozitiile art. 146 lit. d) din acelasi act normativ conform carora Curtea Constitutionala hotaraste si asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind ordonantele, ridicate în fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj comercial, exceptia putând fi ridicata si direct de catre Avocatul Poporului. Legea nr.90/2001 (Reglementari cu privire la ordonante, mai precis cu privire la procedura si conditiile ce trebuie respectate pentru aprobarea legii de abilitare, respectiv pentru votarea legii privind aprobarea sau respingerea ordonantelor, se regasesc inclusiv în Regulamentul Camerei Deputatilor – art.97, art.105, art.113, art.115 si art.134, precum si în Regulamentul Senatului –art.72, art.73, art.85, art.89, art.108, art.111 si art.141. ) , cu modificarile si completarile ulterioare nu precizeaza, prin art.11 lit.c), decât ca, în realizarea functiilor sale, Guvernul emite hotarâri pentru organizarea executarii legilor, ordonanteîn temeiul unei legi speciale de abilitare si ordonante de urgenta. Legiuitorul ordinar nu procedeaza decât la preluarea esentei prevederilor constitutionale sus mentionate. Expresie a unei competente legislative delegate, ordonanta reprezinta o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative. Daca alte constitutii au înteles sa utilizeze ca terminologie – decrete-legi sau decrete legislative, ordonante, ordonante regulamentare, decrete - legea noastra fundamentala, a preferat termenul de „ordonanta”, împrumutat din sistemului francez, pentru a determina actul juridic prin care Guvernul îsi exercita delegarea legislativa.

Asadar o distinctie importanta între cele doua tipuri de ordonante se reflecta în originea lor, în temeiul juridic al acestora. Pentru a emite ordonante simple, obisnuite, Guvernul trebuie sa fie abilitat printr-o lege adoptata în acest sens de catre Parlament. Necesitatea adoptarii unei asemenea legi este evidenta pentru ca emiterea unei ordonante care produce efecte similare legii si care urmeaza sa fie aprobata de Parlament,transforma Guvernul, organ al executivului, „într-un veritabil participant la realizarea puterii legislative specifica Parlamentului". Constitutia recunoaste Guvernului dreptul de a emite acte normative secundum legem – hotarârile de Guvern – care pot fi adoptate, conform art.108 alin.(2), doar pentru organizarea executarii legilor, pe când posibilitatea acestuia de a emite ”acte ce

contin norme cu putere de lege” sau, altfel spus, norme cu caracter primar, este admisa doar în conditiile si în limitele impuse de legea de abilitare care va da legitimitate activitatii Guvernului „de a legifera”. În contextul constitutional actual legea de abilitare doar permite Guvernului sa exercite, în conditii prestabilite si doar pe o perioada delimitata, competenta legislativa a Parlamentului. Pe de alta parte legea de abilitare nu poate avea drept singur beneficiar decât Guvernul si nu orice alta autoritate publica, în caz contrar legea „nu ar avea eficacitate ad extra”, ceea ce semnifica si faptul ca Guvernului nu-i este recunoscuta drept atributie aceea de a delega, la rândul sau, posibilitatea „de a legifera” în conditiile stabilite prin legea de abilitare niciunei alte autoritati publice, dar niciunui alt organism privat. Sub aspectul naturii sale juridice, legea de abilitare este o lege ordinara având în vedere ca nu se regaseste printre domeniile rezervate legii organice de alin.(3) al art.73 din Constitutie, precum nici nu poate fi considerat ca revizuieste legea fundamentala precum legile constitutionale ce sunt de competenta exclusiva a Parlamentului. În mod obligatoriu, legea de abilitare, conform alin.(1)-(3) ale art.115 din Constitutie, trebuie sa prevada:●domeniile în care Guvernul va putea legifera prin adoptarea ordonantei;●data pâna la care vor putea fi emise aceste ordonante;●posibilitatea ca ordonantele sa fie supuse aprobarii Parlamentului, potrivit procedurii parlamentare, pâna la împlinirea termenului de abilitare.

În ceea ce priveste cel dintâi element obligatoriu al legii de abilitare, alin.(1) al art. 115 din Constitutie precizeaza, în mod expres, ca domeniile în care Guvernul poate fi abilitat sa emita ordonante sunt doar cele care nu fac obiectul legilor organice. Se poate deduce ca astfel de ordonante vor putea fi emise de Guvern, în baza unei legi de abilitare, doar în domeniul legilor ordinare. Legea deabilitare nu va contine, însa, o norma generala prin care va permite Guvernului posibilitatea de „a legifera” în domenii specifice legii ordinare, pentru ca alin.(2) al art. 115 restrânge si mai mult dreptul Guvernului de a adopta ordonante simple doar în domeniile care sunt stabilite de legea de abilitare, Parlamentul fiind obligat sa stabileasca astfel aceste domenii. De altfel în acelasi sens s-a pronuntat si Curtea Constitutionala care fiind solicitata a se pronunta asupra neconstitutionalitatii unora dintre prevederile din legile de abilitare a Guvernului de a emite ordonante, a calificat un domeniu sau mai multe din aceste legi ca fiind de natura legii ordinare si nu a legii organice, precum s-a apreciat, deregula, de cei care ridicasera exceptia sau obiectia de neconstitutionalitate în fata Curtii. S-a distins, astfel, între domeniile ce fac obiectul de reglementare al celor doua tipuri de legi, dar s-a si subliniat faptul ca domeniile ce pot face obiectul ordonantei legale sunt doar cele specifice legii ordinare. În doctrina s-a mai punctat faptul ca aceasta forma de delegare legislativa al carei rezultat este ordonanta simpla, poate privi doar competentele recunoscute de Constitutie Parlamentului, nu si cele ale altor autoritati, chiar daca este vorba despre seful de stat, delegarea putând fi, astfel, extinsa si la alte atributii ale Parlamentului, alaturi de cea de legiferare. O asemenea apreciere poate constitui, în opinia noastra, un precedent de nedorit ce ar putea avea drept consecinta – posibilitatea Parlamentului de a delega Guvernului si alte atributii ale sale, indiferent ca îndeplinirea acestora se finalizeaza sau nu cu adoptarea unei legi. În ceea ce priveste data pâna la care se pot emite aceste ordonante, alin.(2) al art.115 din Constitutie prevede, expres si imperativ, faptul ca aceasta trebuie sa fie stabilita prin chiar legea de abilitare adoptata de Parlament. Adoptarea ordonantelor legale ulterior împlinirii acestui termen, chiar daca acestea vor reglementa domenii pentru care Guvernul a fost abilitat, constituie un argument în favoare aprecierii ca neconstitutionale a acestora, delegarea devenind caduca.

Caracterul de exceptie al ordonantei determina impunerea unei asemenea limite temporale, dreptul de a emite ordonante neputând fi acordat Guvernului niciodata pentru o perioada nedeterminata. Pe perioada cât îi este acordata abilitarea, Guvernul poate nu doar a adopta ordonante, ci si a le modifica sau chiar abroga, pentru ca odata ce abilitarea a încetat, Guvernul sa poata actiona în acest sens doar prin exercitarea dreptului de initiativa legislativa, existând însa riscul ca Parlamentul sa nu-si însuseasca punctul de vedere al Guvernului sau sa si-l însuseasca cu modificari. Legiuitorul constituant nu a fost la fel de categoric si atunci când a lasat, conform alin.(3) al art.115 din Constitutie, la aprecierea legiuitorului ordinar includerea în legea de abilitare a obligativitatii supunerii aprobarii Parlamentului, potrivit procedurii parlamentare, a ordonantelor emise pâna la împlinirea termenului de abilitare. În cazul în care aceasta ultima conditie este prevazuta, nerespectarea termenului pâna la care ordonantele pot fi supuse aprobarii de catre Parlament, va atrage încetarea de drept a efectelor acestora, valabilitatea lor fiind practic conditionata de supunerea, în acest interval de timp, spre dezbatere si aprobare Parlamentului. Discutabil ni se pare, însa, ca prin legea de aprobare a unei ordonante sa se aduca modificari sau completari nu doar dispozitiilor acesteia, ci chiar titlul ordonantei transformând-o astfel într-un act normativ nou (într-o ordonanta noua, s.n.) care îsi va produce efectele juridice de la data la care intra în vigoare legea de aprobare (3Art.78 din Constitutia României, precum si art.11 alin.(1) din Legea nr.24/2000, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, prevad ca atât legile, cât si ordonantele emise de Guvern în baza unei legi de abilitare intra în vigoare, daca în continutul lor nu este prevazuta o alta data, la 3 zile de la data publicarii în Monitorul Oficial al României,partea I.) a ordonantei pe care, astfel, o modifica sau poate chiar o abroga. Indiferent cui îi apartine aceasta initiativa – Parlamentului care propune, odata cu dezbaterea legii de aprobare, includerea acestei modificari, sau Guvernului care îsi exprima aceasta intentie prin nota de fundamentare a ordonantei sau prin expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acesteia (Potrivit art.29 alin.(1) lit.b) din Legea nr.24/2000, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, proiectele de actenormative, precum sunt, în acest caz, cele ale ordonantele care trebuie supuse aprobarii Parlamentului, potrivit legii de abilitare, se transmit Parlamentului însotite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora, precum si de propria nota de fundamentare.) - fiecare dintre aceste autoritati are posibilitatea de a recurge la „modalitatile clasice” de initiere a unui act normativ.

19. Regimul constituţional al ordonanţelor de urgenţă

Spre deosebire de ordonanta legala, alin. (4)-(6) ale art. 115 din Constitutia, republicata, prevad regimul constitutional de exceptie – cel al ordonantelor de urgenta precizând ca în situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amânata, urgenta acestora trebuind sa fie explicata, în mod obligatoriu, în continutul ordonantei, Guvernul poate emite, fara a fi emisa o lege de abilitare prealabila în acest sens, ordonante de urgenta. Textul constitutional precizeaza expres domeniile în care nu pot fi adoptate ordonante de urgenta, dar si conditiile în care aceste ordonante vor intra în vigoare. Astfel, este necesar ca ordonanta de urgenta sa îndeplineasca doua conditii cumulative pentru a intra în vigoare:●sa fie depusa spre dezbatere în procedura de urgenta la Camera competenta sa fie sesizata (Art.115 si urm. din Regulamentul Camerei Deputatilor, precum si art.108-112 din Regulamentul Senatului contin dispozitii, în concret, cu privire la procedura de adoptare în procedura de urgenta a ordonantelor de urgenta ale Guvernului de catre cele doua Camere ale Parlamentului, prin raportare la competenta materiala stabilita de normele constitutionale în

vigoare, anume art.75 din Constitutia, republicata.). Daca nu se afla în sesiune, Camerele vor fi convocate în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, dupa caz, de la trimitere;●sa fie publicata în Monitorul Oficial. Camera sesizata are obligatia ca, în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, sa se pronunte asupra ordonantei, în caz contrar, ordonanta se considera adoptata si se trimite celeilalte Camere care decide tot în procedura de urgenta.

Alin.(7) si (8) ale art. 115 din Constitutie specifica faptul ca ordonantele cu care Parlamentul a fost sesizat se aproba sau se resping printr-o lege în care vor fi cuprinse si ordonantele ale caror efecte au încetat pentru ca nu au fost supuse aprobarii, potrivit legii de abilitare, pâna la împlinirea termenului de abilitare, iar, daca este cazul, prin aceasta lege de aprobare sau respingere vor fi reglementate si masurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonantei. Pentru ca textul constitutional nu face nici o precizare cu privire la ce ordonante – cele emise în baza legii de abilitare sau cele de urgenta – vor fi cuprinse de o astfel de lege prevazuta la alin.(7) art. 115 din Constitutia, republicata, consideram ca legiuitorul constituant a avut în vedere ambele tipuri de ordonante, fara a distinge între acestea. Spre deosebire de ordonanta legala care permite Guvernului „a legifera” doar în anumite domenii expres mentionate prin legea de abilitare, îngradindu-i astfel, în mare masura, libertatea de apreciere asupra acestora, sfera domeniilor în care pot fi adoptate ordonantele de urgenta este mai larga, Guvernul putând sa-si exercite puterea discretionara mai evident, fara însa a atinge excesul de putere. Legea noastra fundamentala conditioneaza Guvernul în emiterea de ordonante de urgenta de respectarea, cumulativa, a doua reguli:- existenta unei situatii extraordinare a carei reglementare nu poate fi amânata, Guvernul având obligatia de a motiva urgenta în cuprinsul ordonantei (Curtea Constitutionala a subliniat, raportat la aceasta dispozitie constitutionala, distingerea a trei conditii ce trebuie a fi întrunite cumulativ pentru ca Guvernul sa poata adopta, conform cu normele constitutionale, o ordonanta de urgenta, anume: existenta unei situatii extraordinare, reglementarea acesteia sa nu poata fi amânata, iar urgenta sa fie motivata în cuprinsul ordonantei. Decizia nr.255/2005 a Curtii Constitutionale a României, publicata în M. Of., Partea I, nr.511 din 16 iunie 2005.);- domeniul sau domeniile în care ordonanta de urgenta este emisa putând coincide cu cel sau cele al/ale legilor ordinare sau organice, asadar, în niciun caz, al legilor constitutionale – a caror adoptare este o atributie exclusiva a Parlamentului, si, oricum normele ordonantei de urgenta nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertatile si îndatoririle prevazute de Constitutie, drepturile electorale si nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri în proprietate publica. Referitor la prima regula, doctrina recunoaste caracterul exceptional si provizoriu al normei reglementate prin ordonanta de urgenta, caracter justificat prin necesitatea de a reglementa cu rapiditate sau urgenta, situatii ce nu pot astepta parcurgerea procedurii legislative, situatii în care nu se potîncadra cele avute în vedere expres de lege si când interesul public lezat de caracterul anormal si excesiv al cazurilor exceptionale justifica interventia Guvernului pe calea ordonantei de urgenta. De altfel, revizuirea Constitutiei noastre de la 2003 a impus, urmare a practicii, a jurisprudentei Curtii Constitutionale, apreciindu-se si prevederile constitutionale ale altor state, o schimbare de conceptie a fundamentului ordonantei de urgenta care, astfel, nu se mai identifica cu situatiile exceptionale care, potrivit art.93, justificau instaurarea starii de asediu sau de urgenta, traducându-se mai nou printr-o stare de urgenta în reglementarea unui aspect ce nu comporta niciun fel de amânare. În acest sens legiuitorul constituant a optat pentru înlocuirea sintagmei „cazuri exceptionale” cu cea de „situatii extraordinare”.

Cu toate acestea legiuitorul a considerat necesar, mai mult decât atât, „a o pune la adapost de orice interpretare de natura sa minimalizeze o atare diferenta, prin adaugarea sintagmei „a caror reglementare nu poate fi amânata”, consacrând, astfel in terminis imperativul urgentei reglementarii”. În noul context constitutional ramâne valabila, în opinia noastra, o precizare anterioara revizuirii legii fundamentale, ce apartine Curtii Constitutionale, potrivit careia daca Guvernul dispune de un drept de apreciere asupra masurilor pe care trebuie sa le ia, este îndreptatit, atunci când este confruntat cu o situatie exceptionala, sa recurga la adoptarea uneia sau a unor ordonante de urgenta. Orice caz exceptional (actualmente orice situatie extraordinara) are un caracter obiectiv, în sensul ca existenta sa nu depinde de vointa Guvernului, care, în asemenea împrejurari, este constrâns sa reactioneze prompt pentru apararea unui interes public pe calea ordonantei de urgenta (Decizia nr.83/1998 a Curtii Constitutionale a României, publicata în M.Of., Partea I, nr.211 din 8 iunie 1998). Definita în doctrina (I. Deleanu, „Institutii si proceduri constitutionale – în dreptul comparat si în dreptul român”, op.cit., pag.616) ca fiind „o situatie imprevizibila, care se abate de la regulile sau asteptarile obisnuite, de natura sa întretina, sa determine ori sa favorizeze periclitarea interesului public, implicând, din acest motiv si în lipsa altor mijloace constitutionale imediate, masuri urgente pentru înlaturarea sau prevenirea pericolului, aplicabile de îndata, macar partial”, situatia extraordinara trebuie sa fie identificata de Guvern atât în nota de fundamentare a proiectului ordonantei de urgenta, cât si în expunerea de motive a proiectului legii de aprobare a acestei ordonante ce va fi înaintat Parlamentului spre dezbatere si aprobare (Art.29 alin.(1) lit.b) din Legea nr.24/2000, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, mentioneaza, printer instrumentele de prezentare si motivare a actelor normative, notele de fundamentare - în cazul ordonantelor, specificând faptul ca în ceea ce priveste ordonantele care trebuie supuse aprobarii Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum siordonantele de urgenta, acestea se vor transmite Parlamentului însotite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora.). Se justifica astfel si urgenta, dar si necesitatea reglementarii prin aceasta procedura a unei situatii juridice ce ar putea face si obiectul reglementarii printr-o lege, permitându-i-se Guvernului sa adopte un act normativ cu rang de lege prin care deroga, modifica, suspenda sau abroga alte legi sau dispozitii din legi adoptate de Parlament, „sarind” astfel peste procedura legislativa comuna. Alaturi de aceasta limita impusa de legiuitorul constituant Guvernului, respectiv existenta uneia sau a unor situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amânata din cauza caracterului urgent al acesteia sau al acestora, legiuitorul constitutional a impus si alte limite cu scopul de a nu permite Guvernului sa abuzeze, într-o maniera irationala sau arbitrara, de posibilitatea constitutionala de emitere a ordonantelor de urgenta, obligându-l pe acesta sa le supuna dezbaterii si aprobarii parlamentare (Curtea Constitutionala a statuat, prin mai multe decizii ale sale, faptul ca nu trebuie confundata operatiunea de depunere spre aprobare la Parlament a unei ordonante de urgenta cu o operatiune – ulterioara - de aprobare sau respingere, prin lege, a respectivei ordonante de urgenta, cea dintâi reprezentând doar o conditie necesara sine qua non pentru intrarea ordonantei în vigoare si, implicit, pentru producerea de efecte juridice în urma publicarii în Monitorul Oficial al României. A se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr.552/2005 a Curtii Constitutionale a României, publicata în M. Of., Partea I, nr.1014 din 16 noiembrie 2005 sau Decizia nr.370/2005 a Curtii Constitutionale a României, publicata în M. Of., Partea I, nr. 699 din 3 august 2005.). Aceasta veritabila forma de control parlamentar, impune normelor adoptate prin ordonante de urgenta un caracter provizoriu pentru ca ulterior dezbaterii parlamentare, pe de o parte acestea vor trece din sfera actelor Guvernului în cea a celor ale legislativului, iar, pe de alta parte exista posibilitatea ca normele în discutie sa fie modificate sau chiar abrogate de acesta din urma. În ceea ce priveste domeniile în care pot fi adoptate ordonante de urgenta, spre deosebire de vechea reglementare constitutionala, prin prevederile constitutionale actuale s-a pus capat unei

dispute doctrinare, ce fusese, însa, transata anterior de catre Curtea Constitutionala. S-a statuat, astfel, caordonantele de urgenta pot fi emise si în domeniul legii organice, caz în care aprobarea lor se face cu majoritatea ceruta de art. 76 alin.(1) al Constitutiei, republicata, pentru aprobarea legilor organice, respectiv cu votul majoritatii membrilor fiecarei Camere. Astfel prin Decizia nr. 65/1995 (Aceasta decizie a fost publicata în M. Of., Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995.), respective prin Decizia nr. 34/1998 (Aceasta decizie a fost publicata în M. Of., Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998.), Curtea Constitutionala a consfintit cele anterior afirmate, aratându-se ca ordonanta de urgenta nu este o varietate a ordonantei pe baza legii de abilitare, ci o masura de ordin constitutional ce permite Guvernului, sub controlul stric al Parlamentului, sa faca fata unui caz exceptional si care se justifica pe necesitatea si urgenta reglementarii unei situatii care, datorita circumstantelor sale exceptionale, impune adoptarea de solutii imediate în vederea evitarii unei grave atingeri aduse interesului public. Revizuirea Constitutiei a stabilit, însa, limitele în care pot fi emise ordonantele de urgenta nu doar prin raportare la categoriile de legi prevazute de art. 73 (legi constitutionale, legi organice si legi ordinare), ci si la anumite materii, prin alin.(6) al art. 115 reglementându-se expres aceste limite de admisibilitate a ordonantelor în cauza.

Astfel, sfera acestor „fine de neprimire” (limite) include:● legile constitutionale, dispozitie prin care s-a înlaturat orice dubiu cu privire la posibilitatea emiterii de ordonante de urgenta în domeniul rezervat acestor categorii de legi si reconfirmarea, indirecta, a posibilitatii Guvernului de a emite ordonante de urgenta si în domeniile legii organice, nu doar în cele ale legii ordinare;● regimul institutiilor fundamentale ale statului. Terminologia folosita de legiuitorul constituant ar permite, în mod aparent si poate chiar rau intentionat, o interpretare restrictiva potrivit careia aceste institutii ar fi doar autoritatile cuprinse în Titlul III din Constitutie, corespondente celor trei clasice puteri – legislativa, executiva si judecatoreasca. Ori democratia constitutionala nu se poate circumscribe doar la aceste autoritati, „cât si la institutiile fundamentale ale statului, al carui rol constitutional îl reprezinta tocmai „gardarea” functionarii autoritatilor publice” prin care se realizeaza cele trei puteri, precum Curtea Constitutionala a României, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi (În considerarea acestei prevederi constitutionale, Curtea Constitutionala, prin Decizia nr.544/2006, publicata în M.Of., Partea I, nr.568 din 30 iunie 2006, urmare a ridicarii direct de catre Avocatul Poporului a unei exceptii de neconstitutionalitate, a constat ca fiind neconstitutionala Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.43/2006 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi, publicata în M.Of., Partea I, nr.525 din 19 iunie 2006. În acest sens, Curtea Constitutionala a subliniat ca atât prin rolul sau, cât si prin statutul sau constitutional, ambele fiind consacrate prin art.140 din Constitutia, republicata, este reflectata natura Curtii de institutie fundamentala a statului. Chiar daca art.73 alin.(3) lit.l) din Constitutie mentioneaza, printre domeniile ce fac obiectul de reglementare al legilor organice si regimul juridic al Curtii de Conturi, respectiv organizarea si functionarea acesteia, ordonantele de urgenta putând fi adoptate si în domeniul acestor legii, nu trebuie omis faptul ca autoritatea în discutie este una dintre institutiile fundamentale ale statului, ori art.115 alin.(6) din acelasi act normativ mentioneaza expres în „sfera finelor de neprimire” si regimul acestor institutii care nu poate fi, astfel, afectat, prin ordonante de urgenta.), ConsiliulEconomic si Social. Pe de alta parte, daca legiuitorul constituant ar fi dorit sa restrânga sfera acestor institutii, ar fi avut posibilitatea de-a o face în mod expres.● drepturile, libertatile si îndatoririle prevazute de Constitutie. Se asigura astfel o protectie suplimentara a drepturilor, libertatilor si îndatoririlor fundamentale, legiuitorul constituant asigurânduse ca nici chiar o restrângere a exercitiului unor drepturi sau al unor libertati în conditiile expres mentionate de art.53 din Constitutia, republicata, nu se va putea reglementa decât printr-o lege ca act

juridic al Parlamentului, si nu printr-un act normativ cu aceeasi forta juridica, dar expresie a delegarii legislative, adoptat de Guvern.● drepturile electorale. Conform puntelor de vedere exprimate în doctrina enumerare trebuie înteleasa ca o repetitie de întarire, dar si o subliniere a legiuitorului ca, sub nici o forma, printr-o ordonanta de urgenta nu poate fi afectat regimul de realizare al drepturilor electorale, neputând fi adoptate legi sau coduri electorale.● masuri de trecere silita a unor bunuri în proprietate publica. Astfel se realizeaza o corelare mai evidenta a art. 44 cu art. 115 din Constitutia României, republicata, art. 44 fiind temeiul constitutional al dreptului de proprietate privata si care prin alin.(3) si (4) fie conditioneaza posibilitatea de a trece în proprietate publica a unor bunuri cu respectarea unor conditii expres specificate atunci când aceasta se realizeaza prin expropriere, fie interzice clar, fara putinta de tagada, aceasta posibilitate daca aceasta s-ar produce prin nationalizare sau prin orice alte masuri de trecere silita în aceasta proprietate a bunurilor pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase, politice sau de alta natura discriminatorie a titularilor. Prin aceste modificari constitutionale ale regimului juridic al ordonantelor de urgenta s-a încercat nu doar solutionarea unor „conflicte” doctrinare, ci si conturarea mai stricta si mai riguroasa a acestui regim pentru a împiedica Guvernul sa transfere practic functia legislativa de la Parlament aducându-se,în acest mod, atingere principiilor constitutionale si, în primul rând, principiului separatiei si echilibrului puterilor în stat. Cu toate acestea practica ultimilor ani nu „a descurajat” Guvernul sa apeleze la ordonanta de urgenta pentru a reglementa în domeniile legii ordinare sau organice, normele astfel adoptate fiind în vigoare chiar si pentru o perioada scurta de timp în cazul în care Parlamentul nuconfirma prin adoptare normele astfel statuate de catre Guvern. S-a încurajat, în acest mod, o instabilitate legislativa deloc benefica în contextul economic si social-politic actual. Din pacate aceasta practica este încurajata de însasi autoritatea legislativa care, desi este obligata a respecta, potrivit art.115 alin.(5) teza a II-a, în a se pronunta adoptând, adoptând cu modificari si/sau completari, respingând, în termenele constitutionale, ordonante de urgenta, în cele mai multe cazuri în practica nu se procedeaza astfel. Din pacate, pâna în prezent legiuitorul constitutional nu a reusit sa contureze regimul constitutional al ordonantelor de urgenta astfel încât functia legislativa a Parlamentului sa nu fie serios afectata ceea ce ne determina a aprecia ca printr-o viitoare revizuire a Constitutie, reglementarile privind ordonanta de urgenta sa fie abrogate. Sub aspectul naturii juridice, ordonanta, fiind, ca si hotarârea de Guvern, un act care provine de la Guvern, „încorporeaza exclusiv vointa acestuia, ca sef al executivului si ca autoritate suprema în administratia publica, fiind sub aspectul naturii juridice act administrativ”. Aceasta afirmatie ar fi valabila daca luam în considerare numai unele dintre prevederile Constitutiei, republicate, anume art.108 alin. (1)-(3) si art. 115. Însa, nu putem ignora prevederile art. 146 lit.d) din ale aceluiasi act normativ, potrivit carora si ordonanta guvernamentala, alaturi de lege, poate fi supusa controlului de constitutionalitate a posteriori. Interpretarea sistematica a dispozitiilor amintite permite a se afirma faptul ca ordonanta apare „ca un act administrativ aflat într-un regim juridic mixt, de drept constitutional si de drept administrativ”, pastrându-si aceasta trasatura – de act administrativ – pâna la data aprobarii ei de catre Parlament conform procedurii constitutionale.La rândul sau, Curtea Constitutionala a apreciat ca „ordonanta este consecinta extinderii, în anumite conditii si limite, a competentei generale a Guvernului de organizare a executarii legilor, motiv pentru care natura juridica a ordonantei nu poate fi diferita de a oricarui alt act guvernamental emis de Guvern în cadrul competentei sale normative” (Decizia Curtii Constitutionale a României nr. 9/1996 publicata în M. Of., Partea I, nr. 108 din 28 mai 1996), în speta de hotarâre, precizare ce întareste cele afirmate la alineatul anterior.

Pe de alta parte, distingând între ordonanta adoptata în temeiul legii de abilitare si ordonanta de urgenta adoptata, dar în temeiul prevederilor constitutionale, Curtea Constitutionala (Decizia Curtii Constitutionale a României nr. 34/1998 publicata în M. Of., Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998) a precizat ca „ordonanta de urgenta nu este o varietate a ordonantei pe baza legii de abilitare, ci o masura de ordin constitutional ce permite Guvernului, sub controlul strict al Parlamentului, sa faca fata unui caz exceptional”.

20. Controlul parlamentar exercitat prin întrebări şi interpelări

Apreciata ca fiind cea mai raspândita forma de control parlamentar asupra Guvernului si a administratiei publice, întrebarile si interpelarile pot fi formulate de catre deputati si senatori, în conditiile prevazute de Regulamentele celor doua Camere ale Parlamentului. Distinctiile dintre întrebare si interpelare nu sunt doar de natura formala, efectele juridice ale acestora fiind, de asemenea, diferite. Astfel sub aspect formal, procedural, întrebarile pot fi adresare oral, caz în care într-o zi si într-un anumit interval stabilit prin Regulamentele Parlamentului, celui/celor carora le-a/le-au fost adresate sunt obligati a se prezenta în sedinta Camerei din care face parte cel care a adresat întrebarea pentru a preciza raspunsul. Întrebarile pot fi adresate si scris, situatie în care, în functie de cum parlamentarul ce a formulat întrebarea doreste a-i fi comunicat raspunsul, acesta poate fi primit scris, dar si prezentat verbal în fata Camerei din care face parte parlamentarul adresant. Spre deosebire, interpelarile nu pot fi formulate decât scris, fiind citite în sedinta publica, iar dezvoltarea interpelarii va avea loc în alta sedinta publica, când se va da si raspunsul la interpelare, parlamentarii având drept la a interveni cu întrebari suplimentare sau cu comentarii. Urmare a dezbaterii asupra punctelor ce au facut obiectul interpelarii, parlamentarii vor putea sa adopte omotiune simpla, art.112 alin.(2) al legii fundamentale specificând faptul ca o astfel de motiune poate fi adoptata de catre fiecare Camera a Parlamentului în parte, exprimând pozitia acesteia cu privire la o problema de politica interna sau externa ce a facut obiectul interpelarii. Spre deosebire, însa, de motiunea de cenzura, motiunea simpla reprezinta un instrument mai eficient de control al Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei motiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea din functie a unui ministru. Camerele Parlamentului nu au nici macar abilitarea necesara sa prevada în propriile regulamente o atare posibilitate, efectele motiunii producându-se doar pe plan politic (A se vedea în acest sens Decizia Curtii Constitutionale nr.148 din 21 februarie 2007 asupra sesizarii privind neconstitutionalitatea dispozitiilor art.157 alin.(2) din Regulamentul Senatului, publicata în M. Of., Partea I, nr.162 din 7martie 2007.), stiut fiind faptul ca motiunea individuala nu este consacrata constitutional, cel putin pentru moment, în România. Asadar, chiar daca în urma unei astfel de motiuni simple, parlamentarii din oricare Camera a Parlamentului îsi exprima opinia potrivit careia un membru al Guvernului ar trebuie sa fie demis din functie, primul-ministru nu este obligat a tine cont, decât eventual moral sau politic, de acest punct de vedere, cu atât mai putin nu este obligat a actiona în acest sens. În consecinta, distinctiile dintre întrebare si interpelare nu se reduc doar la aspectele de natura procedurala, acestea reflectându-se si asupra efectelor juridice pe care le pot produce în sensul ca, desi ambele sunt exponente ale unui control cu caracter informativ al Parlamentului asupra Guvernului, totusi prin adresarea de întrebari (Întrebarea este definita ca fiind o simpla cerere de a raspunde daca un fapt este adevarat, daca o informatie este exacta, daca Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice înteleg sa comunice Camerei actele sau informatiile solicitate

sau, dupa caz, daca au intentia sa adopte o hotarâre într-o problema anume [art.165 alin.(2) din Regulamentul Camerei Deputatilor, respectiv art.158 alin.(2) din Regulamentul Senatului].), parlamentarii nu obtin decât confirmarea sau infirmarea unor informatii, pe când urmare a unei interpelari (Interpelarea este o cerere adresata Guvernului, prin care se solicita explicatii asupra politicii sale în probleme importante ale activitatii interne sau externe [art.173 alin.(2) teza I din Regulamentul Camerei Deputatilor, respectiv art.162 alin.(1) dinRegulamentul Senatului].) parlamentarii vor putea obtine chiar explicatii asupra celor solicitate, putând chiar a-si expune propriul punct de vedere.

21. Controlul parlamentar exercitat prin intermediul moţiunilor

Spre deosebire, însa, de motiunea de cenzura, motiunea simpla reprezinta un instrument mai eficient de control al Parlamentului asupra Guvernului, dar adoptarea unei motiuni simple nu are ca efect juridic direct revocarea din functie a unui ministru. Camerele Parlamentului nu au nici macar abilitarea necesara sa prevada în propriile regulamente o atare posibilitate, efectele motiunii producându-se doar pe plan politic16, stiut fiind faptul ca motiunea individuala nu este consacrata constitutional, cel putin pentru moment, în România. Asadar, chiar daca în urma unei astfel de motiuni simple, parlamentarii din oricare Camera a Parlamentului îsi exprima opinia potrivit careia un membru al Guvernului ar trebuie sa fie demis din functie, primul-ministru nu este obligat a tine cont, decât eventual moral sau politic, de acest punct de vedere, cu atât mai putin nu este obligat a actiona în acest sens.

Apreciem, ca fie prin motiunea simpla, fie prin raportul unei comisii de ancheta, Parlamentul, prin fiecare dintre Camerele sale, poate atrage atentia atât membrului Guvernului în cauza, cât chiar si primului-ministru asupra activitatii ineficiente a sectorului, a ministerului supus controlului si, de ce nu, chiar asupra faptului ca membrul respectiv al Guvernului nu mai beneficiaza de încrederea parlamentarilor. Chiar daca nici un text constitutional sau legal nu-l obliga pe membrul Guvernului sau pe primul-ministru a adopta o masura pentru corectarea deficientelor constatate cu privire la activitatea supusa controlului, „salvgardarea” politica a membrului Guvernului, poate, pe viitor, chiar a Guvernului, ar trebui sa determine luarea unor masuri.

Precizând aspectul ca Guvernul este „parlamentar prin origine” am punctat faptul ca în sistemul nostru constitutional, „nasterea” unui Guvern este conditionata, inclusiv, de acordarea votului de încredere de catre Parlament în conditiile prevazute de art.103 din Constitutie si dezvoltate prin Regulamentul sedintelor comune ale Camerei Deputatilor si Senatului21. Din pacate, însa, încetarea activitatii unui Guvern poate sa fie anticipata fata de momentul stabilit prin art.104 alin.(2) din Constitutie, respectiv data depunerii juramântului de catre membrii Guvernului nou învestit, iar una dintre modalitatile prin care se poate produce acest eveniment este retragerea votului de încredere de catre Camerele Parlamentului reunite în sedinta comuna. În acest context, art.113 din Constitutie prevede posibilitatea Camerei Deputatilor si Senatului ca, în sedinta comuna, sa poata retrage încrederea acordata Guvernului prin adoptarea unei motiuni de cenzura, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor, scop în care cel putin o patrime dintre acestia trebuie sa initieze aceasta motiune ce se comunica Guvernului la data depunerii sale. Între momentul initierii si cel al supunerii la vot a motiunii de cenzura – operatiune simetric opusa votului de încredere - aceasta va fi supusa dezbaterii în sedinta comuna a celor doua Camere, dupa trei zile de la data la care a fost prezentata tot în sedinta comuna a acelorasi

Camere. În acest interval de timp, Guvernul, primind motiunea de cenzura de la Presedintele Camerei Deputatilor22, îsi poate formula „apararea”. Data si locul sedintei comune în care va avea loc dezbaterea motiunii de cenzura, împreuna cu invitatia de participare, se va comunica Guvernului tot de catre presedintele Camerei Deputatilor, cu 24 de ore înainte ca aceasta sa aiba loc. Ulterior prezentarii motiunii de cenzura de catre deputatul sau senatorul desemnat de initiatorii acesteia, presedintele care conduce sedinta comuna va da cuvântul primului-ministru sau, în cazul imposibilitatii participarii acestuia, membrului Guvernului care îl reprezinta, pentru prezentarea pozitiei Guvernului, iar, mai apoi, deputatilor si senatorilor în ordinea înscrierii lor la cuvânt. Încheierea dezbaterilor va fi urmata de votarea motiunii de cenzura, votul fiindunul secret si exprimat prin bile, asa precum se procedeaza si în momentul acordarii votului de încredere Guvernului, preferându-se astfel respectarea principiului simetriei. Spre deosebire de efectele produse de adoptarea unei motiuni simple, efectele juridice ale adoptarii motiunii de cenzura sunt de nedorit pentru Guvern care, în aceste conditii, îsi va înceta mandatul înainte de termen, urmând ca pâna la depunerea juramântului de catre membrii noului Guvern,Guvernul demisionar sa îndeplineasca, în conditiile art.110 alin.(4) din Constitutie, doar actele necesare pentru administrarea treburilor publice. Procedura de formare a unui nou Guvern va fi initiata de catre Presedintele României, urmare a primirii de la Parlament a hotarârii, semnate de presedintii celor doua Camere, prin care se atesta adoptarea motiunii de cenzura prin votul majoritatii absolute a membrilor celor doua Camere ale Parlamentului. Însa, în cazul în care motiunea de cenzura este respinsa, cei care au initiat-o nu mai pot depune o alta în aceeasi sesiune, cu o singura exceptie, respectiv atunci când învirtutea art.114 din Constitutie este angajata raspunderea Guvernului. Initierea unei motiuni de cenzura poate fi apreciata, cel putin, ca un avertisment al Parlamentului, mai precis a majoritatii parlamentare care sustine echipa guvernamentala, iar adoptarea acesteia poate indica chiar o „reorganizare” a fortelor politice din cadrul Parlamentului care, astfel, vor încerca sa-si impuna propriul Guvern. Oricum promovarea si, cu atât mai mult, adoptarea unei motiuni de cenzura denota existenta unei crize politice în stat, stabilitatea guvernamentala fiind pusa sub semnul întrebarii. Având în vedere faptul ca Guvernul este o autoritate cu o activitate permanenta care, prin rolul sau constitutional, asigura, practic si în fapt, guvernarea si administrarea statului, legiuitorii constituanti au încercat a consacra nu doar, asa precum a facut si legiuitorul român, acest sistem al încrederii prezumate în care Guvernul aflat la putere prezuma ca are încrederea Parlamentului atâta timp cât aceasta nu i-a fost retrasa explicit. Astfel, a fost consacrat si un sistem al încrederii alternative în cadrul caruia Parlamentul nu-i poate retrage încrederea Guvernului decât cu conditia de a fi transferata unuialt Guvern.. În sistemele parlamentare, am spune noi chiar si în cele semiprezidentiale si semiparlamentare, puterea relativa a executivului si a legislativului va putea fi masurata printr-unul dintre cele mai bune indicatoare – durabilitatea cabinetului. Astfel un cabinet care sta la putere putin timp este relativ slab, pe când un cabinet care sta la putere timp îndelungat este, probabil, dominant vis-a-vis de legislativ. În acest ultim context, apreciem noi, guvernul va putea fi cel care va risca a-si angaja raspunderea în fata parlamentului, apelând astfel la ceea ce doctrina a identificat a fi o motiune de cenzura provocata. Constitutia noastra a consacrat aceasta institutie prin art.114, permitându-i, astfel Guvernului, dar, în primul rând primului-ministru sa verifice raporturile pe care le are cu Parlamentul, dar chiar si sa-i întareasca pozitia fata de acesta.Astfel, Guvernul are posibilitatea de a-si angaja raspunderea în fata celor doua Camere reunite ale Parlamentului, în sedinta comuna, fie asupra unui program, fie a unei declaratii de politica

generala sau a unui proiect de lege. În cazul în care în termen de trei zile de la prezentarea programului, a declaratieisau a proiectului de lege, este depusa si votata în conditiile art.113, mentionate în cele ce preced, o motiune de cenzura, Guvernul este demis. În cazul în care fie o astfel de motiune este depusa, dar nu este votata, fie nu este depusa o asemenea motiune de cenzura, proiectul de lege este considerat adoptat, iar programul sau declaratia de politica generala devin aplicabile în mod obligatoriu pentru Guvern.

Apelând la aceasta procedura constitutionala, în cazul în care nu este demis, Guvernul va putea completa sau, dupa caz, modifica, programul de guvernare acceptat de catre Parlament, în cazul în care si-a asumat raspunderea asupra unui program sau declaratie de politica generala. În situatia în care si-aasumat raspunderea pentru un proiect de lege, cum de altfel s-a si întâmplat de regula în practica de stat, Guvernul, folosind aceasta „arma suprema a parlamentarismului rationalizat”, evita procedura legislativa impusa de Constitutie pentru adoptarea unui text de lege ce îmbraca forma unui proiect de lege. Revizuirea Constitutiei noastre din 2003 a limitat aceasta posibilitate a Guvernului pentru ca a permis ca proiectul de lege ce se doreste a fi adoptat prin angajarea raspunderii Guvernului, sa fie, potrivit art.114 alin.(3), modificat sau completat, dupa caz, cu amendamente, acestea din urma trebuindsa fie acceptate, totusi, de catre Guvern. Astfel legiuitorul nostru constituant a evitat folosirea abuziva a acestei modalitati de adoptare a unui proiect de lege prin „sarirea” peste procedura constitutionala de adoptare a legii, iar, pe de alta parte, a evitat o posibila si ulterioara modificare sau completare a proiectului de lege proaspat adoptat, prin procedura parlamentara specifica. Pentru ca în practica noastra de stat, guvernele au preferat a adopta, prin aceasta modalitate, proiecte de lege ce contineau mai multe obiecte de reglementare, doctrina a apreciat ca de vreme ce legiuitorul nu a înteles sa faca distinctie nici în procesul de adoptare a Constitutiei, nici în procedura de revizuire a acesteia, ramâne la latitudinea Guvernului sa contureze dimensiunile si continutul acestui proiect de lege, obiectul de reglementare si forma tehnico-juridica a proiectului respectiv urmând a fi apreciate doar de catre Guvern. Contrar acestui punct de vedere, s-a exprimat si opinia potrivit careiaexpresia „un proiect de lege” trebuie sa fie interpretata în sens restrictiv, angajarea raspunderii neputându-se face cu privire la doua proiecte de lege sau la un pachet de asemenea proiecte pentru ca în acest caz s-ar anula practic rolul Parlamentului de unica autoritate legiuitoare. Suntem de parere ca, desi într-adevar Guvernul are libertatea de a aprecia dimensiunile, continutul proiectului si, mai ales, obiectul de reglementare pentru care întelege sa-si angajeze raspunderea în fata Parlamentului, iar parlamentarii au posibilitatea de a sanctiona optiunea Guvernului prin depunerea sivotarea unei motiuni de cenzura în conditiile art.113 din Constitutie, de lege ferenda, s-ar impune ca în cazul codurilor si a altor legi de o complexitatea deosebita o astfel de procedura de adoptare sa nu fie acceptata. Sustinerea acestui punct de vedere se întemeiaza tocmai pe caracterul complex al acestor legi ceea ce ar impune, cu atât mai mult, elaborarea acestora prin procedura parlamentara clasica.

22. Răspunderea Guvernului României şi a membrilor acestuia

Prevederile constitutionale în vigoare în prezent, cu precadere cele ale art.103 alin.(2) potrivit carora candidatul la functia de prim-ministru solicita Parlamentului votul de încredere asupra programului si a întregii liste a Guvernului, asadar nu pentru fiecare membru al acestuia în parte, nu permit sustinerea punctului de vedere interbelic cu privire la raspunderea individuala. Mai mult decât atât art.109 alin.(1) din Constitutie prevede, expresis verbis, faptul ca Guvernul raspunde politic numai în fata Parlamentului pentru întreaga sa activitate, iar fiecare membru al celei dintâi autoritati raspunde solidar cu ceilalti membri pentru aceasta activitate, cât si pentru actele acestuia. De asemenea, art.31din Legea nr.90/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, precum si art.2 din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministeriala, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, prevad faptul ca fiecare membru al Guvernului raspunde politic în mod solidar cu ceilalti membri atât pentruactivitatea Guvernului, cât si pentru actele acestuia, cea din urma prevedere legala indicata subliniind faptul ca Guvernul nu poate raspunde politic decât în fata Parlamentului, ca urmare a votului de încredere acordat de catre acesta cu prilejul învestirii. Consecinta logica a învestirii Guvernului pe baza acordarii votului de încredere în bloc, respectiv a întregii echipe guvernamentale ce se regaseste pe lista propusa de candidatul la functia de primministru, nu este cea potrivit careia încetarea mandatului poate privi doar întregul Guvern asa cum componenta acestuia a fost aprobata de Parlament pentru ca nimic nu împiedica schimbarea acesteia fie în urma unei remanieri guvernamentale, fie în urma demisiei unuia sau a mai multora dintre membrii acestuia, cu exceptia situatiei, prevazute de art.85 alin.(3), în care prin propunerea de remaniere se schimba structura sau compozitia politica a Guvernului caz în care primul-ministru trebuie sa soliciteaprobarea Parlamentului. În acelasi sens, Curtea Constitutionala a României (Decizia nr.148 din 21 februarie 2007 asupra sesizarii privind neconstitutionalitatea dispozitiilor art.157 alin.(2) din Regulamentul Senatului, publicata în M. Of., Partea I, nr.162 din 07 martie 2007) a relevat faptul ca niciuna dintre Camerele Parlamentului nu are posibilitatea ca, prin motiunea simpla asa cum este reglementata de art.112 alin.(2) din Constitutia, republicata, odata cu exprimarea pozitiei sale, sa dispuna si luarea unor masuri concrete obligatorii pentru Guvern, cum ar fi revocarea din functie a unui ministru, dar nici nu abiliteaza Camerele sa prevada fiecare în propriul regulament o atare posibilitate. Spre deosebire de raspunderea politica care se centreaza pe principiul solidaritatii, raspunderea penala a membrilor Guvernului, consacrata constitutional prin art.109 alin.(2), fiind, prin natura sa, una individuala, personala, priveste pe fiecare membru al acestei autoritati, în parte. Oricare dintre acestia poate raspunde în conditiile si cu respectarea procedurii stabilite cu titlu de principiu de prevederile constitutionale si dezvoltate, conform alin.(3) al aceluiasi art.109, prin Legea nr.115/1999, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, însa numai pentru faptele savârsite în exercitiul functiei lor, art.11 al legii identificând perioada în care faptele savârsite cad sub incidenta prevederilor sus mentionate, ca fiind cea de la data depunerii juramântului si pâna la încetarea functiei. Pentru faptele care cad sub incidenta prevederilor Legii nr.115/1999 vor raspunde nu doar membrii Guvernului în functie, cât si cei care au fost în functie, dar au savârsit astfel de fapte în timpul în care-si exercitau mandatul, normele de procedura aplicabile fiind, conform art.7 alin.(3), cele mentionate de aceasta lege. Per a contrario, alin.(2) al art.7 din Legea nr.115/1999 prevede ca pentru savârsirea altor infractiuni, în afara functiei lor, membrii Guvernului raspund potrivit dreptului comun. În aceeasi ordine de idei, subliniem si faptul ca acest regim derogatoriu de la dreptul comun al raspunderii penale a membrilor Guvernului nu vizeaza nici persoanele ce detin functii asimilate ministrilor, dar nici persoanele ce detin alte demnitati din sfera puterii executive.

Pe de alta parte, sub aspect procedural, se poate identifica o asemanare între tragerea la raspundere penala a Presedintelui României si cea a membrilor Guvernului în sensul ca ambele comporta doua faze. Astfel, si-n cazul celei din urma putem vorbi despre o faza politica – cea a punerii sub acuzare când dreptul de a cere punerea sub urmarire penala poate apartine numai Camerei Deputatilor, Senatului si Presedintelui României, o eventuala trimitere în judecata fiind conditionata de o astfel de solicitare, dar nepresupunând niciun vot al vreuneia dintre Camere sau optiunea Presedintelui Republicii, ci aprecierea si decizia procurorului. Cea de-a doua faza - cea judiciara se suprapune momentului în care vorbim despre trimiterea în judecata, judecata în fond, respectiv recursul, competenta de solutionare apartinând Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, respectiv a Înaltei Curti de Casatie si Justitie. Cât priveste aceasta controversata problema a autoritatii competente a cere începerea urmariri penale a membrilor Guvernului care sunt si membri ai Parlamentului, consideram ca va fi solutionata când, urmare, a unei revizuiri a Constitutiei, calitatea de membru al Guvernului nu va mai fi compatibila cu cea de parlamentar, fiind preluata, în acest mod, o incompatibilitate consacrata delegiuitorul constitutional francez. Desi Constitutia nu contine o prevedere expresa în acest sens, art.5 din Legea nr.115/1999, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, specifica faptul ca membrii Guvernului pot raspunde, nu doar politic si penal, ci si civil, contraventional sau disciplinar, dupa caz, potrivit dreptului comun din aceste materii, în masura în care actul normativ mentionat nu contine dispozitii derogatorii.Legiuitorul a ales a face trimitere în cazul acestor forme de raspundere la dreptul comun, neapreciind a fi necesara reglementarea unui regim juridic exorbitant în ceea ce priveste aceste forme de raspundere. În ceea ce priveste raspunderea civila sau patrimoniala, aceasta poate sa priveasca atât un membru al Guvernului, cât si Guvernul ca autoritate, coroborarea prevederilor art.126 alin.(6) si ale art.52 alin.(1) si (2) din Constitutia României, republicata, precum si aprecierea dispozitiilor art.1 alin.(1), respectiv ale art. 16 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificarile si completarile ulterioare, determinând formularea unei astfel de sustineri. Guvernul fiind, la rândul sau, o autoritate publica, orice persoana titulara a unui drept ori a unui interes legitim, vatamata printr-un act administrativ, prin nesolutionarea în termenul legal a unei cereri sau urmare a refuzului nejustificat de a solutiona o cerere de catre acesta, se va putea adresa instanteide contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata. Însa, o astfel de raspundere civila a Guvernului poate sa rezulte si ca urmare a unei actiuni civile în cadrul unui proces penal. Sustinerea si în prezent a acestui punct de vedere este si mai potrivita fata de acel moment când normele juridice specificau faptul ca o astfel de actiune în contenciosul administrativ putea fi îndreptata si contra „unui functionar public”, fiind discutabila considerarea ministrului ca fiind un asemenea functionar. Argumentam acest punct de vedere, pe de o parte prin faptul ca nu putem ignora legislatia actuala, anume Legea nr.554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, care a preferat utilizarea termenului de „persoana”, fara a restrânge aplicabilitatea prevederilor legii contenciosului administrative doar cu privire la cererile în justitie ce ar putea fi formulate împotriva unui functionar, ci, împotrivaunei persoane în conditiile formulate de art.16 alin.(1) din Legea nr.554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare. Pe de alta parte prin atributiile stabilite de art.53 din Legea nr.90/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, o asemenea persoana poate fi conducatorul unui minister, respectiv un ministru, dar si orice alt membru al Guvernului, chiar si primul-ministru în situatia în care

un organ de specialitate, un departament sau un alt organism se afla în subordinea directa a sa. Mai mult decât atât, potrivit alin.(2) al art.16 din Legea nr.554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, cel actionat astfel în justitie va putea chema în garantie pe superiorul sau ierarhic de la care a primit ordin scris sa elaboreze sau sa nu elaboreze actul, ori ministrul în raport cu personalul propriu al ministerului pe care-l conduce este un astfel de superior, precum si primul-ministru fata de structurile organizate în subordinea sa. Însa, privind Guvernul, în virtutea prevederilor constitutionale si legale, ca fiind o autoritate colegiala în cadrul careia primul-ministru se distinge între ceilalti membrii ai acestuia ca fiind un primus inter pares, si nu ca un primus inter partes, apreciem ca un ministru sau un alt membru al Guvernului nu-l poate chema în garantie pe primul-ministru precum un superior ierarhic. În doctrina s-a mai sustinut, de asemenea, si faptul ca dreptul persoanei actionate în justitie în conformitate cu prevederile art.16 alin.(2) din Legea nr.554/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, nu poate fi exercitat de catre membrii Guvernului fata de primul-ministru pentru ca, potrivitart.108 alin.(4) din Constitutia României, republicata, si art.27 alin.(3) din Legea nr.90/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, actele Guvernului – hotarârile si ordonantele, nu sunt semnate decât de catre acesta din urma, si doar ministrii care au obligatia punerii lor în executare, au obligatianumai a contrasemnarii acestor acte. Dar, în virtutea principiului disponibilitatii, nimic nu-l împiedica pe cel vatamat în drepturile sau interesele sale legitime prin acte ale Guvernului sa cheme în judecata pentru a raspunde patrimonial în solidar alaturi de Guvern, fie pe toti membrii care au votat, fie doar pecei ce le-au semnat doar. În sensul celor afirmate, consideram ca, de lege ferenda, legiuitorul constituant sau cel ordinar, fiind de preferat ca o astfel de prevedere sa se regaseasca printre cele privind contenciosul administrativ, ar trebui sa aiba în vedere înscrierea expresa a dreptului oricarei persoane – fizice sau juridice - vatamate într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ, precum este o hotarâre a Guvernului, sau printr-o dispozitie dintr-un astfel de act, de a cere a raspunde patrimonial inclusive ministrul sau membrul Guvernului care a contrasemnat acel act. Asadar, legiuitorul actual a preferat a lua-n considerare acceptiunea larga a termenului de „functionar”, identificata astfel înca din perioada interbelica, ministrul fiind, totusi, „un functionar al statului” ce are, în acelasi timp, un caracter politic, cât si unul administrativ, natura administrativa a acestuia trebuind sa predomine, si în opinia noastra, în detrimentul celeilalte. Pe de alta parte, desi continutul art.16 alin.(1) a fost modificat prin Legea nr.262/2007 privind modificarea si completarea Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, titlul articolului „Introducerea în cauza a functionarului” a fost pastrata, totusi o viitoare adaptare a acesteia nu ar trebui ignorata cu atât mai mult cu cât aceasta ultima modificare legislativa a oferit posibilitatea ca asemenea actiuni sa fie introduse nu doar fata de persoane fizice, ci fata de orice persoane, inclusiv juridice, care îndeplinesc conditiile impuse. De asemenea, fata de perioada interbelica, reglementarile legale anterior mentionate nu au mai retinut si, implicit, conditionat, angajarea raspunderii civile a membrilorGuvernului de probarea relei-credinte a acestora, fiind necesar si suficient ca acela care introduce o astfel de actiune sa solicite plata unor despagubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În ceea ce priveste raspunderea contraventionala, doctrina a subliniat faptul ca actuala reglementare generala în materie – Ordonanta de Guvern nr.2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor (Ordonanta a fost publicata în M. Of., Partea I, nr.410 din 25 iulie 2001 si a fost aprobata, cu modificari si completari, prin Legea nr.180/2002, fiind ulterior modificata si completata în nenumarate rânduri.)- nu mai retine, printre elementele definitorii ale contraventiei, gradul de pericol social mai redus decât infractiunea, pericolul social tinzând a ramâne fara

relevanta în delimitarea dintre cele doua concepte, putându-se vorbi chiar despre recunoasterea autonomiei raspunderii contraventionale în raport cu celelalte forme de raspundere. Cu toate acestea actuala reglementare legala, respectiv art.5 din Legea nr.115/1999, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, face trimitere la dispozitiile dreptului comun atunci când prevede si aceasta forma a raspunderii membrilor Guvernului, fara, însa, a cuprinde dispozitii derogatorii aplicabile doar atunci când subiectul activ al unei contraventii este unul dintre acestia. Mai mult decât atât revizuirea din 2003 a Constitutiei nu a mai conditionat, conform art.72 alin.(2), trimiterea în judecata pentru posibila savârsire a uneia sau a unor contraventii a deputatilor si senatorilor de încuviintarea Camerei din care fac parte acestia, dispozitie relevanta în acest context stiut fiind faptul ca, potrivit art.71 alin.(2) al Constitutiei, oricare dintre aceste calitati este compatibila cu cea de membru al Guvernului. Sub aspectul raspunderii disciplinare, desi art.5 din Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministeriala, o enumera alaturi de formele de raspundere mai sus mentionate, nici acest act normativ, precum nici altul nu dezvolta aceasta dispozitie legala. Doctrina a retinut ca forme de concretizare ale raspunderii disciplinare a membrilor Guvernului suspendarea acestora din functie atunci când s-a cerut urmarirea penala sau când s-a dispus trimiterea în judecata a acestora, subliniindu-se, însa si faptul ca sanctiunile disciplinare nu pot avea gravitatea demiterii din functie pentru ca aceasta poate intervene doar atunci când, conform art.8 alin.(2) din Legea nr.90/2001, cu modificarile si completarileulterioare, acestia au fost condamnati penal printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva sau averea lor a fost declarata, în tot sau în parte, ca fiind dobândita în mod ilicit, printr-o hotarâre judecatoreasca irevocabila. În acelasi sens s-a specificat si faptul ca sanctiunile disciplinare nu pot fi asimilate nicirevocarii din functia de membru al Guvernului pentru ca aceasta are natura unei sanctiuni politice ce intervine în caz de remaniere guvernamentala.

În ceea ce ne priveste, fara a contesta caracterul politic al sanctiunii revocarii, care conform art.85 alin.(2) din Constitutie coroborat cu prevederile art.7 din Legea nr.90/2001, cu modificarile si completarile ulterioare, poate sa intervina doar în caz de remaniere guvernamentala, consideram ca aceasta poata sa îmbrace si natura unei sanctiuni administrative pentru ca motivele care dicteazaaplicarea unei astfel de sanctiuni nu ar trebui si nici nu pot fi întotdeauna doar de natura politica, chiar daca este dificil a distinge uneori între acestea. Exista, asadar, posibilitatea ca cel desemnat a ocupa o functie de membru al Guvernului sa se dovedeasca a nu corespunde cerintelor impuse de functia respectiva sau îndeplinirea atributiilor ce-i revin astfel sa fie defectuoasa.

23. Autonomia locală. Prezentare generală

Autonomia locala este considerata ca fiind una dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrativa, aceasta asigurând un înalt grad de democratie, colectivitatile teritoriale autonome fiind „veritabile contraputeri”, calitate în care pot sa previna abuzul guvernului central. Conform art. 1 din Legea nr. 215/2001, republicata, privind administratia publica locala, „prezenta lege reglementeaza regimul general al autonomiei locale, precum si organizarea si functionarea autoritatilor administratiei publice locale”. Asadar, alaturi de normele constitutionale în aceasta materie, acest domeniu este reglementat de legea mai sus amintita. În fapt, aceasta din urma va dezvolta normele fundamentate de Constitutia României.

Autonomia locala reprezinta un principiu constitutional, dar si un mod de organizare a administratiei colectivitatilor locale care are o aplicare general valabila la nivelul întregului sistem al administratiei publice locale.Continutul acestui principiu se regaseste, potrivit doctrinei actuale, atât în activitatea administratiei publice locale românesti, cât si în raporturile dintre autoritatile comunale, orasenesti si judetene si în relatiile dintre acestea si autoritatile administratiei publice deconcentrate. În formula sa initiala Constitutia României a folosit sintagma „descentralizarea serviciilor publice” care, în fapt, stiintific vorbind, se referea la deconcentrarea serviciilor publice pentru ca erau avute în vedere, în primul rând, serviciile exterioare ale ministerelor, cele de la nivelul teritoriului, ce ramân pe mai departe subordonate acestora, pe verticala, si prefectului, pe orizontala. Mai putea fi vorba si despre înfiintarea unor servicii publice la nivelul colectivitatilor locale care, la rândul lor, ar fi fost subordonate autoritatilor administratiei publice locale. În plus, în acord cu standardele europene, art. 120 la alin. (2) din Constitutie prevede ca „în unitatile administrativ-teritoriale în care cetatenii apartinând unei minoritati nationale au o pondere semnificativa se asigura folosirea limbii minoritatii nationale respective în scris si oral în relatiile cu autoritatile administratiei publice locale si cu serviciile publice deconcentrate, în conditiile prevazute de legea organica”, în speta de Legea nr. 215/2001. Exercitarea acestui drept nu poate fi realizata decât în consonanta cu drepturile cetatenilor care nu vorbesc limba acelei minoritati, dar trebuie sa cunoasca actele si faptele administratiei, respective cu observarea principiului constitutional referitor la limba oficiala a statului român. Apreciem ca, totusi, având în vedere faptul ca potrivit art. 13 din Constitutie, în România limba oficiala este limba româna, ar fi necesar ca si cetatenii români reprezentanti ai minoritatilor nationale sacunoasca un minim de limba româna pentru a-si putea solicita drepturile în fata autoritatilor administratiei publice locale.Autonomia locala este cel mai important principiu, cel din care decurg toate celelalte, definitia lui fiind preluata din Carta europeana a autonomiei locale adoptata la Strasbourg la 15 octombrie 1985 si ratificata de România prin Legea nr. 199/1997. Astfel, prin autonomie locala se întelegedreptul si capacitatea efectiva a autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona, în numele si în interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta, treburile publice, în conditiile legii (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, republicata). Alin.(2) al aceluiasi articol precizeaza ca acest drept se exercita de consiliile locale si primari, precum si de consiliile judetene si de presedintii acestora din urma, autoritati ale administratiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Se mai precizeaza, în alin. (4) al aceluiasi articol, ca prin colectivitate locala se întelege totalitatea locuitorilor dintr-o unitate administrativa-teritoriala. Art. 4 al Legii nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, subliniaza limitele acestei autonomii locale, specificând faptul ca aceasta este numai una administrativa si financiara, fiind exercitata pe baza si în limitele prevazute de lege, aceasta privind organizarea, functionarea, competentele si atributiile, precum si resursele care, potrivit legii, apartin comunei, orasului sau judetului, dupa caz. Competentele si atributiile autoritatilor administratiei publice locale se stabilesc numai prin lege (art. 5), iar aceste competente sunt depline si exclusive, cu exceptia cazurilor prevazute de lege.Mai trebuie precizat ca, în baza autonomiei locale, autoritatile administratiei publice locale nu se afla în raporturi de subordonare. Astfel, chiar art. 123 alin. (4) din Constitutie prevede ca între prefecti, pe de o parte, consiliile locale si primari, precum si consiliile judetene si presedintii acestora, pe de alta parte, nu exista raporturi de subordonare. În acest mod acest principiu, care initial a fost prevazut doar de Legea nr. 215/2001 în art. 6 alin. (2) ( în relatiile dintre autoritatile administratiei publice locale si consiliul judetean, pe de o parte, precum si între consiliul local si primar, pe de alta parte, nu exista raporturi de subordonare), a fost ridicat, în urma revizuirii

Constitutiei din anul 2003, la rangul unui principiu constitutional. Alin.(1) al aceluiasi art.6 din Legea nr.215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, prevede ca raporturiledintre autoritatile administratiei publice locale din comune si orase si autoritatile administratiei publice la nivel judetean se bazeaza pe principiile autonomiei, legalitatii, responsabilitatii, cooperarii si solidaritatii în rezolvarea problemelor întregului judet. Asadar, comunele, orasele si judetele sunt unitati administrativ-teritoriale în care se exercita autonomia locala si în care se organizeaza si functioneaza autoritati ale administratiei publice locale. Aceste unitati administrativ-teritoriale au personalitate juridica. În calitate de persoane juridice civile ele au în proprietate bunuri din domeniul privat, iar în calitate de persoane juridice de drept public, ele sunt proprietare alebunurilor din domeniul public de interes local sau judetean si emit acte administrative de autoritate, dar si de gestiune. Conform art. 21 alin.(1) din Legea nr. 215/2001, republicata, cumodificarile si completarile ulterioare, unitatile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, acestea având patrimoniu propriu si capacitate juridica deplina.Principiile contemporane de organizare a administratiei publice locale dominante , în prezent, nu doar în Europa, ci peste tot în lume, sunt aplicabile si-n ceea ce priveste organizarea administratiei publice locale din România.Astfel, în doctrina administrativa se analizeaza în mod traditional, principiuldescentralizarii prin raportare la cel al centralizarii, deconcentrarea ca formula intermediara si federalismul. Initial, centralizarea si descentralizarea nu au fost notiuni juridice, apreciaza doctrina actuala, ci ele exprimau tendintele politicii administrative, legate de istorie, de regimul constitutional, de cerintele practice. Prin dreptul administrativ, centralizarea si descentralizarea au luat forme prin care se concretizeaza. Prin aplicarea acestor doua principii se încearca rezolvarea celor douatendinte care se manifesta în guvernarea oricarei tari si anume: tendinta la unitate –centralizatoare si tendinta la diversitate – descentralizatoare.Centralizarea este caracterizata prin dependenta organelor locale de cele centrale ce stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu, presupunând, astfel, o stricta subordonare, în acest mod are loc centralizarea sarcinilor administrative din teritoriul national la nivelul statului, sarcini care sunt realizate de o administratie ierarhizata si unitara. Centralizarea administrativa nu presupune însa, lipsa vreunui raport dintre puterea centrala si cea locala, dintre autoritatile care exercita puterea centrala, respectiv puterea locala, pentru ca absenta oricarui raport dintre cele doua puteri nu poate fi admis, chiar si într-un stat democratic. Prin urmare, descentralizarea nu reprezinta opusul centralizarii, ci micsorarea ei, diminuarea concentrarii puterilor. Asadar, practic, problema ce preocupa orice stat este cea a gradului de descentralizare necesar, ce variaza dupa întinderea teritoriului, marimea populatiei, conditiile economice si politice existente, traditii, etc. Descentralizarea administrativa presupune existenta unor persoane publice locale, desemnate de comunitatea teritoriului, cu atributii proprii, ce intervin direct în gestionarea si administrarea problemelor colectivitatii, implicând autonomia locala.Deconcentrarea constituie o masura intermediara în procesul descentralizarii, fiind privita ca un transfer de atributii de la centru la agentii puterii centrale aflati la conducerea diferitelor organisme locale, ea înseamna mult mai putin decât descentralizarea si presupune recunoasterea unei anumite puteri de decizie, în favoarea agentilor statului repartizati pe întreg teritoriul tarii.Raspund astfel ideii de deconcentrare prefectul, serviciile exterioare ale ministerelor (sau serviciile publice deconcentrate).Pe de alta parte, descentralizarea administrativa nu trebuie confundata cu

descentralizarea politica ce implica federalismul. În doctrina administrativa au fost în mod traditional doua forme ale descentralizarii si anume: descentralizarea teritoriala si descentralizarea tehnica sau prin servicii.Descentralizarea teritoriala presupune existenta unor autoritati alese, la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale, autoritati ce dispun de competenta materiala generala.Descentralizarea tehnica sau prin servicii presupune existenta unor persoane morale de drept public care presteaza anumite servicii publice, distincte de masa serviciilor publice prestate de autoritatile statale.

Gradul descentralizarii depinde de:- numarul de servicii publice date în competenta autoritatilor publice locale;- modul cum sunt organizate autoritatilor publice locale si raporturile lor cu celecentrale;- forma în care se exercita controlul special efectuat de autoritatea centrala.

Elementele descentralizarii sunt: personalitatea juridica, rezolvarea propriilor afaceri, autonomie locala. Asadar, autonomia locala constituie un drept, iar descentralizarea este un sistem ce o presupune, netrebuind sa fie înteleasa în sensul unei libertati totale, cu eliminarea oricarei interventii a statului atunci când aceasta se dovedeste necesara. Altfel spus, autonomia locala reprezinta un drept recunoscut unitatilor administrativ-teritoriale de a-si satisface interesele proprii dupa cum considera oportun, cu respectarea legalitatii, dar fara interventia puterii centrale decât atunci când se impune. Autonomia locala constituieprincipiul fundamental al organizarii administrativ-teritoriale.Prin urmare, descentralizarea administrativa nu poate fi conceputa în statele unitare fara existenta unui control statal, cunoscut în doctrina sub denumirea de tutela administrativa, aceasta materializându-se în sistemul românesc de organizare si functionare a autoritatilor administratiei publice locale în dreptul si obligatia corelativa acestui drept ce revine prefectului de a ataca în contencios administrativ actele acestor autoritati pe care, prin serviciul sau de specialitate, leconsidera ilegale.

Cadrul constitutional al administratiei publice se regaseste în capitolul V intitulat „Administratia publica”, din Titlul III (Autoritatile publice), în sectiunea a doua a acestui capitol intitulat „Administratia publica locala”. Doctrina administrativa a interpretat aceasta delimitare în doua sectiuni a capitolului de mai sus (în Administratia publica centrala de specialitate si administratia publica locala), ca o dorinta a legiuitorului constituant de a delimita, în cadruladministratiei publice, doua sfere cu regimuri juridice diferite. Astfel, autoritatile administratiei publice centrale de specialitate sunt în exclusivitate autoritati ale administratiei de stat, pe când autoritatile administratiei publice din unitatile administrativ-teritoriale se împart în: servicii publice ale autoritatilor administratiei publice de specialitate deconcentrate în unitatile adminitrativ-teritoriale (serviciile publice deconcentrate) si autoritatile administrativ autonome ale comunelor, oraselor si judetelor. Este necesar a aminti faptul ca art. 3 alin. (3) din Constitutia României, republicata, precizeaza ca teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orase si judete, iar în conditiile legii unele orase sunt declarate municipii. Organizarea administrative teritoriala a teritoriului presupune delimitarea acestuia în unitati adminitrativ-teritoriale, în scopul situarii autoritatilor administratiei publice locale si judetene, precum si a instantelor judecatoresti,ca si în scopul aplicarii principiilor autonomiei locale si al descentralizarii serviciilor publice.

Constitutia României reglementeaza administratia publica locala în patru articole si anume: - art. 120 – principii de baza

- art. 121 – autoritati comunale si orasenesti- art. 122 – consiliul judetean- art. 123 – prefectul

Constitutia s-a limitat la a preciza care sunt autoritatile administratiei publice locale la nivelul oraselor si comunelor (consiliile comunale, orasenesti si primarii) si autoritatile administratiei publice locale la nivelul judetelor (consiliile judetene), respectiv organele de tutela administrativa (prefectul), precum si principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea. Din interpretarea dispozitiilor constitutionale rezulta ca sfera administratiei publice locale se circumscrie la autoritatile administratiei publice locale, alese, prin care se realizeaza autonomia locala în comune, orase si anume, consiliile locale si primarii, iar în judete - consiliul judetean. Pe lânga aceste autoritati identificate la nivel constitutional, Legea nr.35/2008 pentru alegereaCamerei Deputatilor si a Senatului si pentru modificarea si completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, a Legii administratiei publice locale nr. 215/2001 si a Legii nr. 393/2004 privind Statutul alesilor locali, cu modificarile si completarile ulterioare, modificând art.3 alin.(2) al Legii nr. 215/2001, a identificat si presedintele consiliului judetean ca fiind una dintre autoritatile administratiei publice locale prin care se realizeazaautonomia locala. În alta ordine de idei, art. 73 alin. 3 lit.o) din Constitutie precizeaza ca „organizarea administratiei publice locale, a teritoriului, precum si regimul general privind autonomia locala” se reglementeaza prin lege organica, Legea nr. 215/2001 respectând acest imperativ. Art. 120 din Constitutie prevede cele trei principii de baza pe care se întemeiaza administratia publica din unitatile administrativ-teritoriale si anume: descentralizarea, autonomia locala si deconcentrarea serviciilor publice. Legea nr. 215/2001, republicata, în art. 2, dar si cu precizarea ca aplicarea acestora nu poate aduce atingere caracterului de stat national, unitar si indivizibil al României, mai adauga la principiile cu valoare constitutionala mai sus mentionate, trei alte principii:eligibilitatea autoritatilor administratiei publice localelegalitateaconsultarea cetatenilor în probleme locale de interes deosebit

24. Constituirea Consiliului local

Legea nr. 251/2001 introduce o serie de precizari de ordin procedural, prevazând atributia prefectului de a stabili, prin ordin, numarul membrilor fiecarui consiliu local, în functie de populatia comunei sau a orasului, raportata de Institutul National de Statistica si Studii Economice la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, dupa caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile (art. 29). Pe baza acestui principiu cu ocazia alegerilor locale din anul 2004, precum si din anul 2008, numarul consilierilor locali a fost diferit de la 9 membri, în localitatile cu pâna la 1500 de locuitori, pâna la 31 de membri, în localitatile cu peste 400.000 de locuitori.Consiliul Municipiului Bucuresti este compus din 55 membri. Conditiile de eligibilitate, stabilite de Constitutie si de Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare,

ce trebuie întrunite de o persoana fizica pentru ca aceasta sa fie aleasa ca si consilier, sunt urmatoarele, cu mentiunea ca aceste conditii trebuie sa fie întrunite cumulativ:●sa aiba calitatea de alegator, cu alte cuvinte sa aiba dreptul de vot;●sa aiba vârsta de cel putin 23 de ani;●sa aiba domiciliul în comuna sau orasul unde candideaza;●sa nu aiba functia de magistrat sau sa nu fie militar activ ori alt functionar caruia îi este interzisa asocierea în partide politice, conform art. 40 alin. 3 din Constitutie;●în cazul în care candidatul este unul independent, candidatura acestuia trebuie sa fie însotita de lista sustinatorilor.●cât priveste cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, acestia nu pot fi alesi decât în functiile de consilier local sau consilier judetean si doar cu îndeplinirea conditiilor ce se cer a fi îndeplinite de cetatenii români. Potrivit Legii nr. 161/2003 privind incompatibilitatile în exercitarea demnitatilor publice si functiilor publice, prin art.88, functia de consilier local sau judetean este incompatibila cu:●functia de primar sau viceprimar;●functia de prefect sau subprefect;●calitatea de functionar public sau angajat cu contract individual de munca în aparatul propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judetean ori al prefecturii din judetul respectiv;●functia de presedinte, vicepresedinte, director general, director, manager, asociat, administrator, membru al consiliului de administratie sau cenzor la regiile autonome si societatile comerciale de interes local înfiintate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judetean respectiv sau la regiile autonome si societatile comerciale de interes national care îsi au sediul sau care detin filiale în unitatea administrativ-teritoriala respectiva;●functia de presedinte sau de secretar al adunarilor generale ale actionarilor sauasociatiilor la o societate comerciala de interes local ori la o societate comerciala de interes national care îsi are sediul sau care detine filiala în unitatea administrativteritoriala respectiva;●functia de reprezentant al statului la o societate comerciala care îsi are sediul ori care detine filiale în unitatea administrativ-teritoriala respectiva;●calitatea de deputat sau senator;●functia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat si functiile asimilate acestora.

Legea în cauza mai adauga si alte astfel de incompatibilitati, cu precizarea expresa ca nu pot fi exercitate în acelasi timp un mandat de consilier local si un mandat de consilier judetean. În art. 30 din Legea nr. 251/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se specifica faptul ca aceste consilii locale se constituie în termen de 20 de zile de la data desfasurarii alegerilor, la convocarea prefectului, sedinta fiind legal constituita daca participadoua treimi din numarul consilierilor alesi. În cazul în care nu se poate asigura aceasta majoritate, sedinta se va organiza, în aceleasi conditii, peste 3 zile, la convocarea prefectului. Daca nici la a doua convocare, reuniunea nu este legal constituita, se va proceda la o noua convocare, de catre prefect, peste alte trei zile, în aceleasi conditii. În situatia în care consiliul local nu se poate reuninici la a treia convocare din cauza absentei nemotivate a consilierilor locali, prefectul va declara vacante, prin ordin, locurile consilierilor alesi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocari anterioare, daca acestia nu pot fi înlocuiti de supleanti înscrisi pe listele de candidati respective, organizându-se alegeri pentru completare, în terme de 30 de zile, în conformitate cu prevederile Legii nr. 67/2004. Acest ordin al prefectului poate fi atacat, în conditiile art. 30 alin.(4) din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, de cei interesati la instanta de contencios administrativ, în termen de 5 zile de la comunicare, hotarârea instantei fiind definitive si irevocabila. Practic, în acest mod sunt sanctionati „administrativ” acei consilieri locali alesi care nu-si îndeplinesc o prima sarcina – acea de a se prezenta la prima sedinta a consiliului local,

neprezentare cauzata de motive netemeinice. Absenta consilierilor locali de la sedinta de constituire este considerata motivata daca se face dovada ca aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a facut imposibila prezenta acestora, a unei deplasari în strainatate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forta majora.

Lucrarile sedintei de constituire sunt conduse de cel mai în vârsta consilier local, ajutat de cei mai tineri 2 consilieri locali, cu asistenta de specialitate a secretarului unitatii administrativ-teritoriale, care întocmeste si procesul-verbal al sedintei.Pentru validarea mandatelor, consiliile locale aleg, conform art.31 din Legea nr.215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, prin vot deschis, dintre membrii lor, pe întreaga durata a mandatului, o comisie de validare alcatuita din 3-5 consilieri. Comisia de validare examineaza legalitatea alegerii fiecarui consilier si propune consiliului local validarea sau invalidarea mandatelor. Comisia de validare va propune invalidarea alegerii unui consilier numai în cazul în care se constata încalcarea conditiilor de eligibilitate sau daca alegereaconsilierului s-a facut prin frauda electorala, constatata în conditiile Legii privind alegerea autoritatilor administratiei publice locale. Validarea sau invalidarea mandatelor se face, în ordine alfabetica, cu votul deschis al majoritatii consilierilor prezenti la sedinta, persoana al carei mandat este supus validarii sau invalidarii neputând participa la vot. Hotarârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacata de cei interesati la instanta de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau, în cazul celor absenti de la sedinta, de la comunicare. Instanta de contencios administrativ fiind obligata a se pronunta în cel mult 30 de zile. În acest caz, ca o exceptie de regula consacrata de Legea nr. 554 din 2004 privind contenciosul administrativ, cu modificarile si completarile ulterioare, procedura prealabila nu se mai efectueaza, iar hotarâreaprimei instante este definitiva si irevocabila. Dupa validare, în sedinta de constituire a consiliului local, consilierii locali depun juramântul prevazut de Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, cei care refuza acest lucru fiind considerati demisionati de drept. Doctrina a sustinut, punct de vedere pe care-l împartasim, ca nu poti demisionat dintr-o functie sau o demnitate pe care nici nu ai dobândit-o, astfel ca, ar fi mai indicat ca pentru refuzul de a depune juramântul cerut de lege, sanctiunea aplicata sa fie cea a retragerii validarii. Consiliul este considerat legal constituit daca majoritatea consilierilor locali validati au depus juramântul (art.34 alin.2 din Legea nr.215/2001). Constituirea consiliului local se constata prin hotarâre, adoptata cu votul majoritatii consilierilor locali validati. Ulterior declararii ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii sai, prin votul deschis al majoritatii consilierilor în functie, un presedinte de sedinta, pe o perioada de cel mult 3 luni, pentru a conduce sedintele consiliului local si a semna hotarârile adoptate de acesta (art.35 din Legea nr. 215/2001). Se poate observa ca în cazul consiliului local nu se poate vorbi despre un presedinte al acestuia ca în cazul consiliului judetean, ci doar de un presedinte de sedinta. Dupa constituire, consiliul local îsi organizeaza comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate (acestea pot fi asemanate cu comisiile permanente care functioneaza în Parlamentul României si care încearca sa corespunda, din punct de vedere al domeniului lor de activitate, ministerelor). Conform art. 54 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile sicompletarile ulterioare, comisiile de specialitate îsi aleg câte un presedinte si un secretar. Rolul comisiilor este de a analiza si aviza proiectele de hotarâre din domeniul lor de activitate. Comisiile de specialitate lucreaza în plen si iau hotarâri cu votul majoritatii membrilor lor. În afara acestor comisii, consiliile locale pot organiza, din proprie initiativa sau la initiativa primarului, comisii speciale de analiza si verificare, pe perioada determinata.

25. Funcţionarea Consiliului local

În ceea ce priveste organizarea si functionarea consiliilor locale, Constitutia României nu face nici o precizare, legea organica fiind cea care reglementeaza aceste aspecte. Astfel, conform art. 38 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, mandatul consiliului local este de 4 ani si poate fi prelungit, prin lege organica, în caz de razboi sau de catastrofa. Acest mandat se exercita de la data constituirii consiliului local pâna la data declararii ca legal constituit a consiliului nou ales. Legea anterioara în materie, Legea nr. 69/1991 într-o modificare a sa din anul1996, a introdus o precizare obligatorie care privea situatia celor care îsi începeau exercitarea mandatului în perioada dintre doua alegeri locale generale. Astfel se prevedea ca în cazul în care consiliul localsau judetean sau primarul sunt alesi în cursul unui mandat, ca urmare a dizolvarii consiliului local sau judetean, respectiv a vacantei functiei – postului de primar, aceste autoritati încheie mandatul precedentei autoritati a administratiei publice locale. Legiuitorul a luat în considerare si posibilitatea reorganizarii administrativ-teritoriale prevazând o norma tranzitorie, si anume “consiliul local sau consiliul judetean, precum si primarul alesi, în urma organizarii unei noiunitati administrativ-teritorial sau în urma dizolvarii unor consilii, respectiv vacantarii unor posturi de primari, îsi exercita mandatul numai pâna la organizarea urmatoarelor alegeri locale generale”. Aceste prevederi nu au fost preluate de legislatia în vigoare, desi pastrarea lor ar duce la înlaturarea oricaror posibile interpretari mai mult sau mai putin întemeiate. Consiliul local se întruneste, conform art. 39 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, în sedinte ordinare, lunar, la convocarea primarului si în sedinte extraordinare, la cererea primarului sau a cel putin unei treimi din numarul membrilor consiliului. Convocarea în aceste sedinte se face în scris, prin intermediul secretarului unitatii administrativ-teritoriale, cu cel putin 5 zile înaintea sedintelor ordinare sau cu cel putin 3 zileînainte de sedintele extraordinare. Ordinea de zi a acestor sedinte trebuie adusa la cunostinta locuitorilor comunei sau orasului prin intermediul mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. Doctrina precizeaza ca, de fapt, este vorba despre proiectul ordinii de zi pentru ca, potrivit art. 43 din Legea nr. 215/2001, ordinea de zi se aproba de consiliul local, la propunerea celui care, în conditiile art. 39, a cerut întrunirea acestui consiliu. Ordinea de zi poate fi modificata, conform aceluiasi articol, numai pentru probleme urgente si numai cu votulmajoritatii consilierilor prezenti. Convocarea sedintelor consiliului local se poate face de îndata, fara a fi respectate astfel termenele enuntate mai sus, în caz de forta majora si de maxima urgenta pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei sau ai orasului. În lipsa vreunei precizari exprese cu privire la autoritatea competenta sa faca convocarea, în situatia sedintelor extraordinare si, respectiv, în caz de forta majora si de maxima urgenta, aceasta atributie, se apreciaza în doctrina, va reveni tot primarului care va emite o dispozitie în acest sens.Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, precizeaza la art. 39 alin. (7) ca în comunele sau orasele în care cetatenii unei minoritati nationale au o pondere de peste 20% din numarul locuitorilor, ordinea de zi se aduce la cunostinta publica si în limba materna a cetatenilor apartinând minoritatilor nationale. Sedintele consiliului local sunt legal constituite daca este prezenta majoritatea consilierilor în functie, prezenta consilierilor fiind, de fapt, obligatorie. Art. 40 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, precizeaza ca acele cazuri în care absenta unui consilier de la sedintele consiliului local este considerata motivata vor fi stabilite prin regulamentul de organizare si functionare a consiliului local.Sedintele consiliului local sunt conduse, conform art.41, de un presedinte de sedinta ales în conditiile mai sus precizate si reglementate de Legea nr. 215/2001, republicata. Sedintele consiliului local sunt publice.

Lucrarile sedintelor se desfasoara în limba româna pentru ca, dupa cum am amintit deja aceasta este limba oficiala a statului român conform prevederilor constitutionale, însa, în consiliile locale în care consilierii locali apartinând minoritatilor nationale reprezinta cel putin o cincime din numarul total, se poate folosi si limba materna a acestora. Aceasta formulare din art. 42 alin.(2) din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, a fostcontestata în doctrina, principalele critici aduse fiind urmatoarele:●si limba româna este tot limba materna pentru majoritatea populatiei, astfel ca, de lege ferenda, ar fi indicat ca formularea sa fie urmatoarea “limba materna a minoritatii nationale”;●aceasta dispozitie impune o situatie nedemocratica, anume supunerea a patru cincimi dintre consilieri vointei celeilalte cincimi;●folosirea limbii materne nu se face la solicitarea consilierilor locali apartinând minoritatii nationale, legea precizând în art. 42 alin. (2), ca în aceste cazuri traducerea în limba româna se face prin grija primarului;●traducerea ar trebui sa fie facuta si „în sens invers”, adica în cazul în care luarile de cuvânt au loc în limba unei minoritati nationale, acestea sa fie traduse în limba româna.

Indiferent de faptul ca luarile de cuvânt pot fi tinute si în limba unei minoritati nationale, documentele sedintelor de consiliu se întocmesc doar în limba româna.

Dezbaterile din sedintele consiliului local, precum si modul în care si-a exercitat votul fiecare consilier se consemneaza într-un proces verbal semnat de consilierul care conduce sedintele de consiliu si de secretarul unitatii administrativ-teritoriale. Prin aceste semnaturi, presedintele de sedinta si secretarul comunei sau orasului îsi asuma responsabilitatea veridicitatiicelor consumate. Procesul-verbal al unei sedinte va fi supus aprobarii consilierilor locali în sedinta imediat urmatoare, iar consilierii nemultumiti de continutul acestuia pot sa-l conteste si pot solicita mentionarea exacta a opiniilor exprimate în sedinta anterioara.

26. Actele Consiliului local

În epoca moderna, actele autoritatilor publice poarta, de regula, astfel precum subliniaza doctrina, o denumire specifica. Astfel, actele organelor colegiale, precum consiliul local sau consiliul judetean, sunt denumite hotarâri sau regulamente, iar actele organelor de conducere unipersonala, precum primar sau presedintele consiliului judetean, în functie de calitatea pe care o detine persoana emitenta a actului, sunt denumite dispozitii, ordine, decrete. Conform art. 45 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, în exercitarea atributiilor ce îi revin consiliul local adopta hotarâri, cu votul majoritati membrilor prezenti, în afara de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare si functionare a consiliului cere o alta majoritate. Regula instituita de legiuitor este, asadar, cea a adoptarii hotarârilor consiliului local cu votul majoritatii simple a consilierilor locali în functie. Acelasi articol la alin.(2) prevede expres situatiile în care, prin exceptie de regula anterior mentionata, hotarârile consiliului local se adopta cu votul majoritatii consilierilor în functie, asadar cu o majoritate absoluta, fiind vorba despre:●hotarârile privind bugetul local;●hotarârile privind contractarea de împrumuturi, în conditiile legii;●hotarârile prin care se stabilesc impozite si taxe locale;●hotarârile privind participarea la programe de dezvoltare judeteana, regionala, zonala sau de cooperare transfrontaliera;

●hotarârile privind organizarea si dezvoltarea urbanistica a localitatilor si amenajarea teritoriului;●hotarârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autoritati publice, cu persoane juridice române sau straine O alta exceptie instituita expres de lege este cea a hotarârilor privesc patrimoniul, acestea adoptându-se cu o majoritate calificata de doua treimi din numarul total al consilierilor locali în functie. Acelasi articol mai mentioneaza ca în anumite situatii consiliul local poate stabili ca unele hotarâri sa fie adoptate prin vot secret. Legea nu mentioneaza aceste situatii ramânând la latitudinea consiliului local care sunt aceste situatii. Însa, în nici un caz, iar aceasta este o mentiune expresa a legii, nu pot fi adoptate în urma unui vot secret hotarârile care au character individual si sunt cu privire la persoane, exceptiile în aceste situatii putând fi expres prevazute delege. Ini t iativa legislativ a la nivel local, anume cine poate propune proiecte de hotarâre, apartine consilierilor, primarului, viceprimarilor, dar si cetatenilor. Indiferent de cine le propune, redactarea acestora se face de cei care le propun cu sprijinul secretarului unitatii administrativteritoriale si al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului. În anumite cazuri expres delimitate de lege, în cazul consilierii locali actioneaza o restrângere legal a a exerci t iului dreptului de vot , acestia neputând sa-si exprime votul, legea stabilind astfel o serie de incompatibilitati. Astfel, art. 46 alin.(1) din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, mentioneaza ca nu poate lua parte la deliberarea si adoptarea hotarârilor consilierul care, fie personal, fie prin sot, sotie, afini sau rude pâna la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusa dezbaterilor consiliului local. În cazul în care se adopta o hotarâre de consiliu cu încalcarea acestor prevederi, sanctiunea impusa de lege este nulitatea de drept a hotarârii, nulitate care va fi constatata de instanta de contencios administrativ. În acest caz actiunea în instanta poate fi introdusa de orice persoana interesata. Conform art. 47 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, hotarârile consiliului local se semneaza de consilierul local care îndeplineste functia presedintele de sedinta, desemnat în conditiile art.35 din acelasi act normativ, care a condos sedinta de consiliu si se contrasemneaza, pentru legalitate, de catre secretarul unitatii administrativ-teritoriale. Daca acesta din urma va aprecia ca respectiva hotarâre este ilegala, va putea sa refuze contrasemnarea, caz în care secretarul va expune consiliului local opinia sa motivata. Din pacate legea prezinta o lacuna în sensul ca nu este prevazuta solutia juridica pentru aceasta situatie si, practic, raspunsul la întrebarea „Se va mai putea considerata adoptata legal hotarârea daca aceasta nu este contrasemnata de secretar?” Doctrina a oferit o posibila solutie –secretarul are dreptul sa îl sesizeze pe prefect pentru ca acesta sa poata actiona în contencios administrativ împotriva acesteia. Este adevarat ca si aceasta rezolvare comporta un risc, anume acela ca prefectul sa nu o atace în contenciosul administrativ din diverse motive. Indirect aceasta solutie poate fi desprinsa si din prevederea legala pentru ca, potrivit alin.(2) si (3) al ale art.48,secretarul unit at ii administrativ-teritoriale va comunica hot a rârile consiliului local primarului s i prefectului de îndata, dar nu mai târziu de 10 zile lucratoare de la data adoptarii, asadar inclusive cele fata de care a avut obiectii si a refuzat a le semna, comunicarea, însotita de eventualele obiectii cu privire la legalitate, facându-se în scris chiar de catre secretar. Aceasta ultima obligatie trebuie sa fie respectata de catre secretar si iarasi putem identifica o lacuna a legii prin faptul ca nu este precizata o sanctiune pentru situatia în care acesta nu-si îndeplineste aceasta obligatie, pentru ca altfel primarul nu are cum sa le aduca la îndeplinire, iar prefectul nu poate exercita controlul de legalitate asupra acestora conform legii, daca este cazul, prin atacarea lor în contenciosul administrativ. Hot a rârile consiliului local sunt acte administrative, putând avea un caracter individual sau normativ . În functie de acest ultim aspect difera si momentul în care intra în vigoare hotarârea

respectiva. Astfel, art. 49 din Legea nr. 215/2001, republicata, prevede ca hotarârile cu caracter normativ devin obligatorii si produc efecte juridice de la data aducerii lor la cunostinta publica, aducerea la cunostinta a acestora se face în termen de 5 zile de la data comunicarii oficiale catre prefect. Acest termen de 5 zile reprezinta chiar termenul aflat la dispozitiaprefectului în care acesta poate lua o decizie cu privire la legalitatea actului, putând aprecia chiar necesitatea introducerii unei actiuni în contenciosul administrativ. Doctrina apreciaza ca aceasta dispozitie legala introduce practic o prezumtie de ilegalitate. Fata de acestea, actele administrative – hotarâri ale consiliului local cu caracter individual îsi produc efectele juridice de la data comunicarii lor catre persoanele interesate.Din cauza ambiguitatii actualei legi, doctrina si-a pus întrebarea daca poate consiliul local sa emita sau sa încheie si alte categorii de acte juridice . Desi actuala reglementare prevede pentru unitatile administrativ-teritoriale doar calitatea de persoane juridice de drept public, ce dispun de patrimoniu propriu si capacitate juridica deplina, doctrina apreciaza ca acestea îsi pastreaza si calitatea de persoane juridice civile, calificarea de persoane de drept publicpresupunând personalitatea de drept civil, dar si prerogative de putere publica.

Asadar, trebuie sa facem distinctie, în ceea ce priveste consiliul local, între:●Calitatea de persoane juridice de drept public – caz în care acesta poate încheia acte administrative unilaterale si contracte administrative, precum un contract de concesiune●Calitatea de persoana juridica de drept privat – caz în care poate încheia acte supuse unui regim de drept civil, precum un contract de vânzare-cumparare a unui bun din domeniul privat al unitatii administrativ-teritorialeMai mult decât atât trebuie sa luam în considerare si faptul ca în sarcina primarului sunt prevazute atributii de reprezentare a comunei sau orasului, inclusiv în justitie, fapt ce a dus la formularea în doctrina a opiniei conform careia atunci când actiunea în instanta vizeaza hotarâri ale consiliului local, existând si capete de cerere de natura patrimoniala, în litigiu, alaturi de consiliul local, trebuie sa fie chemat si primarul, care exercita si functia de ordonator principal de credite.

27. Răspunderea consilierilor locali

●Raspunderea solidara a consilierilor pentru activitatea consiliului local din care fac parte sau, dupa caz, în nume propriu pentru activitatea desfasurata în exercitarea mandatului, precum si pentru hotarârile pe care le-au votat. Art. 51 alin.1 prevede clar faptul ca acesti consilieri locali, în exercitarea mandatului, sunt în serviciul colectivitatii locale. Pentru a se vedea situatia exacta a celor care au votat, legea dispune obligatia consemnarii în procesul-verbal al sedintei consiliului local a rezultatului votului si, la cererea consilierilor, a votului nominal. Implicit a fost, astfel, consacrata lipsa de raspundere a persoanei care a absentat sau a persoanei care a votat împotriva unei hotarâri care ulterior atrage raspunderea consilierilor.●Raspunderea administrativ disciplinara constând fie în declararea vacanta a locului de consilier, fie în suspendarea din functie, fie în alte sanctiuni prevazute de regulamentul de functionarea a consiliului sau de Statutul alesilor locali (Legea nr. 393/2004 privind Statutul alesilor locali, cu modificarile si completarile ulterioare)●Raspunderea administrativ-patrimoniala ce consta în repararea prejudiciului cauzat printr-un act administrativ●Raspunderea penala Suspendarea mandatului de consilier intervine de drept, conform art. 56 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, numai în cazul în care acesta a fost arestat

preventiv. Aceasta masura a arestarii trebuie sa fie comunicata de îndata de catre instanta de judecata prefectului care, prin ordin, constata suspendarea mandatului. Este, în consecinta, o obligatie a prefectului de a constata existenta acestei situatii si de a lua masurasuspendarii din functie. Aceasta masura va dura pâna la încetarea situatiei care a determinat luarea masurii arestarii preventive, iar în cazul în care consilierul este gasit nevinovat, el va avea dreptul la a solicita, conform legii, despagubiri.

Mandatul unui consilier local poate înceta înainte de termen, adica înainte de data declararii ca legal constituit a noului consiliu local ales, în urmatoarele cazuri:●demisie;●incompatibilitate;●schimbarea domiciliului într-o alta unitatea administrativ-teritoriala, inclusiv urmare a reorganizarii acesteia;●condamnarea, prin hotarâre judecatoreasca definitiva, la o pedeapsa privativa de libertate;●punerea sub interdictie judecatoreasca;●pierderea drepturilor electorale;●deces;●pierderea calitatii de membru al partidului politic sau al organizatiei minoritatii nationale pe a carei lista a fost ales;●lipsa nemotivata de la mai mult de 3 sedinte ordinare consecutive ale consiliului local;●imposibilitatea exercitarii mandatului pe o perioada mai mare de 6 luni consecutive. Încetarea de drept a mandatului de consilier se constata de catre consiliul local, prin hotarâre, la propunerea primarului sau a oricarui consilier, constatare ce vizeaza inclusiv situatia de încetare a mandatului urmare a demisiei consilierului local. Astfel, conform art.12 din Legea nr. 393/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, în toate situatiile de încetare a mandatului înainte de expirarea duratei normale a acestuia consiliul local adopta în prima sedinta ordinara, la propunerea primarului, o hotarâre prin care se ia act de situatia aparuta si se declara vacant locul consilierului în cauza. Fata de cele mentionate prin art.12, acelasi act normativ – Legea nr. 393/2004 subliniaza într-o modificare a art.9 alin.(4), ca în cazurile în care aceasta hotarâre a consiliului local a fost adoptata urmare a intervenirii uneia dintre urmatoarele situatii: schimbareadomiciliului într-o alta unitate administrativ-teritoriala, inclusiv ca urmare a reorganizarii acesteia; lipsa nemotivata de la mai mult de 3 sedinte ordinare consecutive ale consiliului; imposibilitatea exercitarii mandatului pe o perioada mai mare de 6 luni consecutive, cu exceptia cazurilor prevazute de lege; pierderea calitatii de membru al partidului politic sau al organizatiei minoritatii nationale pe a carei lista a fost ales, aceasta va putea fi atacata de consilier, la instanta de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare. Instanta se va pronunta în termen de cel mult 30 de zile, În acest caz, procedura prealabila nu se mai efectueaza, iar hotarârea primei instante de judecata este definitiva si irevocabila. Consideram ca aceste prevederi de natura procedurala ar trebui extinse la situatiile în care o astfel de contestare a fi adusa în fata instantei de judecata, neexistând, în opinia noastra, veritabile motive pentru ainstitui un regim de exceptie, derogatoriu doar pentru unele dintre acestea, astfel precum ar reiesi dintr-o interpretare ad literam a prevederilor legale mai sus mentionate.

28. Răspunderea Consiliului local

Cât priveste consiliul local, sanctiunea prevazuta de Legea nr.215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, prin art.55 este cea a dizolvarii acestuia. Dizolvarea consiliului local poate fi, în functie de modalitatea prin care se decide sau impune luarea acesteimasurii:●Dizolvare prin referendum local – referendumul se organizeaza, în conditiile Legii nr. 3/2000, cu modificarile si completarile ulterioare, ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel putin 25% din numarul cetatenilor cu drept de vot înscrisi pe listele electorale ale unitatii administrativ-teritoriale. Cheltuielile pentru organizarea referendumului se suporta din bugetul local. Referendumul local este organizat de catre o comisie numita prin ordin al prefectului, compusa dintr-un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al primarului, al consiliului local si al consiliului judetean si un judecator de la judecatoria în a carei jurisdictie se afla unitatea administrativ-teritoriala încauza. Secretarul comisiei este asigurat de institutia prefectului. Referendumul este valabil daca s-au prezentat la urne cel putin jumatate plus unu din numarul total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului local înceteaza înainte de termen daca s-au pronuntat în acest sens cel putin jumatate plus unu din numarul total al voturilor valabil exprimate. Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizeaza în termen de maximum 90 de zile de la ramânerea definitiva si irevocabila a hotarârii judecatoresti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, dupa caz, de la validarea rezultatului referendumului.●Dizolvarea de drept a consiliului local – poate interveni, conform art. 55 alin.1 din Legea nr. 215/2001, republicata, în urmatoarele situatii: o în cazul în care acesta nu se întruneste timp de doua luni consecutiv, desi a fost convocat legal; o în cazul în care nu a adoptat în 3 sedinte ordinare consecutive nicio hotarâre; o în situatia în care numarul consilierilor locali se reduce sub jumatate plus unu si nu se poate completa prin supleanti.Fata de ultima situatie, în doctrina, s-a ridicat problema organizarii doar a unor alegeri partiale pentru cazul în care consiliul este în functiune, dar numarul consilierilor a scazut la jumatate plus unul, iar lista supleantilor nu este suficienta pentru a se completa locurile ramase vacante. De asemenea, având în vedere ca primarul este cel care convoaca consiliul local în sedinte ordinare, doctrina a relevat ca exista si posibilitatea ca acesta sa nu convoace consiliul pentru 3 luni consecutive, caz în care s-ar ajunge, practic, la dizolvarea consiliului local nu din cauza consilierilor sai. Aceasta constatare a dus la modificarea Legii nr. 215/2001 în anul 2010, prin introducerea, în mod expres a conditieiconvocarii legale.În vederea dizolvarii de drept, primarul, viceprimarul, secretarul unitatii administrativteritoriale sau orice alta persoana interesata sesizeaza instanta de contencios administrative cu privire la cazurile prevazute mai sus, instanta analizând situatia de fapt si pronuntânduse cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotarârea instantei este definitiva si se comunica prefectului. Asadar, dupa aceasta modificare din 2010 a Legii nr. 2150/2001, dizolvarea de drept a consiliului local nu se mai constata prin ordin al prefectului, ci direct de catre instanta de judecata. Si-n cazul dizolvarii de drept, stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Pâna la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenta acestuia, secretarul unitatii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, orasului sau municipiului, potrivit competentelor si atributiilor ce îi revin, potrivit legii. Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, reglementeaza la art. 78-86, situatia speciala pe care o prezinta, din punct de vedere juridic, administratia publica a municipiului Bucuresti. Astfel, pornindu-se de la organizarea municipiului Bucuresti în 6

subdiviziuni administrativ-teritoriale – sectoarele – în Capitala functioneaza 7 consilii locale si 7 primari, respectiv: consiliul general al municipiului Bucuresti si consiliile locale ale sectoarelor, primarul general al capitalei si primarii de sectoare. Potrivit art.85 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, hotarârile Consiliului General al Municipiului Bucuresti si dispozitiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii si pentru autoritatile administratiei publice locale organizate în sectoarele municipiului Bucuresti. Aceasta prevedere a determinat doctrina sa afirme, pe buna dreptate, ca astfel se consacra o forma de subordonare între autoritatile alese la nivelul sectoarelor Capitalei si cele alese la nivelul Capitalei, punându-se sub semnul întrebarii respectare principiului autonomiei locale la nivel acestor autoritati. Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti se constituie, functioneaza si pot fi dizolvate în conditiile prevazute de dispozitiile legii administratiei publice locale pentru consiliile locale care se aplica în mod corespunzator. Doctrina apreciaza ca oricât de mult s-a încercat prin aceste norme legale ca organizarea, functionarea si atributiile consiliilor locale de la nivelul Bucurestiului sa fie realizate potrivit principiului autonomiei locale, nu poate fi asimilat consiliul unui sector cu cel al unui oras sau al unei comune, precum nici consiliul general nu poate fi asimilat cu un consiliu judetean.Raporturile acestuia din urma cu consiliile judetene se bazeaza pe principiile autonomiei, legalitatii, responsabilitatii, cooperarii si solidaritatii, fapt contestabil cât priveste raporturile dintre consiliile de sector si Consiliul Municipiului Bucuresti.

29. Rolul primarului

Rolul primarului reiese din prevederile art. 61 din Legea nr. 215/2001 republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, conform carora primarul îndeplineste o functie de autoritate publica, nefiind functionar public, acesta fiind seful administratiei publice locale si al aparatului propriu de specialitate al autoritatilor administratiei publice locale, pe care îl conduce si îl controleaza. Rolul acestuia este tridimensional, anume:- asigura respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, a prevederilor Constitutiei, precum si punerea în aplicare a legilor, a decretelor Presedintelui României, a hotarârilor si ordonantelor Guvernului, a hotarârilor consiliului local;- dispune masurile necesare si acorda sprijin pentru aplicarea ordinelor si instructiunilor cu caracter normativ ale ministrilor, ale celorlalti conducatori ai autoritatilor administratiei publice centrale, ale prefectului, precum si a hotarârilor consiliului judetean;- reprezinta unitatea administrativ-teritoriala în relatiile cu alte autoritati publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori straine, precum si în justitie.

Pentru îndeplinirea acestui rol, a acestor functii, primarul beneficiaza si conduce un aparat de specialitate, precum si servicii publice locale.În baza acestor prevederi, doctrina a stabilit trei categorii de sarcini ale primarului, în calitatea sa de autoritate executiva a consiliului local, acesta din urma putând fi considerat autoritatea deliberativa. Acestea sunt:●cea de reprezentare – primarul reprezintând comuna sau orasul în relatiile cu alte autoritati publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau straine, precum si în justitie;●cea de executiv al consiliului local – acesta având atributii pentru pregatirea deciziei consiliului local, pentru punerea în aplicare a acesteia si de a raporta;

●cea de sef al administratiei locale si aparatului de specialitate – primarul are trei directii de actiune - cea privind personalul, cea privind mijloacele materiale si financiare si cea privind serviciile publice locale.

30. Raportul primarului cu Consiliul local şi actele emise de primar

În ceea ce priveste raporturile primarului cu consiliul local, în primul rând trebuie sa amintim faptul ca acesta participa la sedintele acestuia având si dreptul de a-si exprima punctual de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii. De asemenea, potrivit art. 63 alin.(3) din Legea nr.215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, primarul prezinta consiliului local, în primul trimestru, un raport anual privind starea economica, sociala si demediu a unitatii administrativ-teritoriale; prezinta, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte si informari; elaboreaza proiectele de strategii privind starea economica, sociala si de mediu a unitatii administrativ-teritoriale si le supune aprobarii consiliului local. Pe de alta parte, în cazul în care primarul refuza sa puna în aplicare o hotarâre a consiliului local, având în vedere faptul ca legea nu prevede nimic în mod expres cu privire la consecintele juridice ale unei astfel de inactiuni si pentru ca acesta nu poate fi tras la raspundere de catre consiliul local pentru simplul motiv ca nu a fost ales de catre acesta, singura solutie posibila este actionarea în fata instantei de contencios administrativ a primarului. Iata cum inclusiv aceasta situatie a determinat doctrina a propune ca, de lege ferenda, primarul sa fie ales de catre consiliul local, caz în care acesta îl va putea trage la raspundere pentru activitatea sa ceea ce ar putea întari spiritul de raspundere si responsabilitatea acestuia în raporturile cu consiliul local si, în special cu colectivitatea locala.

Primarul emite dispozitii cu caracter normativ sau individual, acestea fiind practic actele pe care primarul le poate elibera. Acestea devin executorii fie de la data la care sunt aduse la cunostinta publicului, prin formele consacrate legislativ, precum Monitorul Oficial al judetului sau al orasului, proiect nefinalizat si abandonat între timp, sau prin publicare în presa locala sau afisate în locuri special amenajate – în cazul în care este vorba despre dispozitii cu caracter normativ – fie de la data la care au fost comunicate persoanelor interesate – în cazul dispozitiilor cu caracter individual. Ca si-n cazul hotarârile consiliului local, si dispozitiile primarului cu caracter normativ se aduc la cunostinta publica în termen de 5 zile de la data comunicarii oficiale catre prefect, termen 10 în care acesta din urma poate lua o decizie privind atacarea actului respectiv la instanta de contencios administrativ.31. Mandatul primarului

Mandatul primarului este, conform art. 69 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, de 4 ani si se exercita pâna la depunerea juramântului de catre primarul nou ales, putând fi prelungit prin lege organica, în caz de razboi, calamitate naturala, dezastru sau sinistru deosebit de grav. Evident ca mandatul începe de la data la care primarul nou ales a depus juramântul.

Mandatul primarului poate sa înceteze si înainte de termen, putându-se vorbi despre:●încetare de drept în urmatoarele cazuri expres prevazute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 393/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, si anume:o demisie;

o incompatibilitate;o schimbarea domiciliului într-o alta unitate administrativ-teritoriala;o condamnarea printr-o hotarâre judecatoreasca ramasa definitiva la o pedeapsa privativa de libertate;o punerea sub interdictie judecatoreasca;o pierderea drepturilor electorale;o decesul;o pierderea calitatii de membru al partidului politic sau al organizatiei minoritatiinationale pe a carei lista a fost ales;o dar si în urmatoarele situatii, prevazute de art.69 alin.(2) din Legea nr.215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare:●daca acesta se afla în imposibilitatea exercitarii functiei datorita unei boligrave, certificate, care nu permite desfasurarea activitatii în bune conditiitimp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic;●daca acesta nu îsi exercita, în mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zileconsecutiv.

În toate aceste cazuri, prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului. Desi nu se mai regasesc printre prevederile Legii nr. 393/2004, cu modificarile si completarile ulterioare, considera, ca urmatoarele prevederi legale din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, se aplica în mod corespunzator în toate cazurile. astfel, ordinul prefectului poate fi atacat de primar la instanta de contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare. Instanta de contencios administrativ este obligata sa se pronunte întermen de 30 de zile. În acest caz, procedura prealabila nu se mai efectueaza, iar hotarârea primei instante este definitiva si irevocabila. În consecinta, în toate cazurile enuntate mai sus, prefectul este cel care ia act de încetarea mandatului primarului. Legea nr. 215/2001 nu prevede cine îl sesizeaza pe prefect daca ne afla într-unul dintre cazurile mai sus amintite. Doctrina ofera mai multe solutii, printre care o putem aminti pe urmatoarea: adoptarea de catre consiliul local a unei hotarâri în care sa arate motivulîncetarii mandatului primarului, iar prin intermediul secretarului aceasta sa fie adusa la cunostinta prefectului, urmând ca în urma verificarii de catre cel din urma a acestor motive, acesta sa emita sau nu ordinul prin care constata încetarea de drept a mandatului primarului.●încetare ca urmare a organizarii unui referendum la nivel local pe principiul simetriei juridice – posibilitate prevazuta de art. 70 din Legea nr. 215/2001, republicata. Acest referendum va fi organizat cu respectarea normelor legale în materie – norme prevazute de Legea nr. 3/2000 si conform procedurii prevazute de art.55 alin.(3)-(7) din Legea 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, privind organizarea unui referendum local cu acelasi scop pentru dizolvarea consiliului local. Pentru organizarea acestui referendum este necesara o cerere adresata în acest sens prefectului de locuitorii comunei, orasului sau municipiului, ca urmare a nesocotirii de catre acesta a intereselorgenerale ale colectivitatii locale sau a neexercitarii atributiilor ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercita ca reprezentant al statului. Cererea va cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele si prenumele, data si locul nasterii, seria si numarul buletinului sau ale cartii de identitate si semnatura olografa ale cetatenilor care au solicitat organizarea referendumului. Organizarea referendumului trebuie sa fie solicitata, în scris, de cel putin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. Acest procent trebuie sa fie realizat în fiecare dintre localitatile componente ale comunei, orasului sau municipiului. Fata de aceste prevederi, de lege ferenda, pot fi luate în considerare urmatoarelepropuneri:o pentru evitarea unor eventuale abuzuri din parte prefectului, ar fi indicat caanalizarea motivelor cererii pentru organizarea referendumului sa nu fie analizate

doar de catre prefect, ci, împreuna cu acesta, de catre o comisie de la nivelulMinisterului Administratiei si Internelor;o pe perioada organizarii si desfasurarii referendumului local, ar fi indicat ca printr-o hotarâre a consiliului local, acesta sa delege unuia dintre viceprimari sauviceprimarului atributiile primarului, având în vedere ca nu se mai justificaramânerea în activitate a primarului. O astfel de solutie este cu atât mai justificata cu cât conform art.72 alin.(1)-(3) din Legea nr.215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, în caz de vacanta a functiei de primar,precum si în caz de suspendare din functie a acestuia, atributiile ce îi sunt conferite prin lege vor fi exercitate de drept de viceprimar sau, dupa caz, de unul dintre viceprimari, desemnat de consiliul local cu votul secret al majoritatii consilierilor locali în functie.În aceasta situatie consiliul local poate delega, prin hotarâre, din rândul membrilor sai, un consilier local care va îndeplini temporar atributiile viceprimarului, iar în situatia în care sunt suspendati din functie, în acelasi timp, atât primarul, cât si viceprimarul, consiliul local deleaga un consilier local care va îndeplini atât atributiile primarului, cât si pe cele ale viceprimarului, pâna la încetarea suspendarii. Ca si în cazul consilierilor local si mandatul primarului se suspenda de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Masura arestarii preventive se comunica de îndata de catre instanta de judecata prefectului care, prin ordin, constata suspendarea mandatului. Ordinul de suspendare se comunica de îndata primarului, suspendarea durând pâna la încetarea situatieicare a determinat-o, anume pâna la încetarea starii de arest preventiv. Daca primarul suspendat din functie a fost gasit nevinovat, acesta are dreptul la a solicita plata drepturilor salariale corespunzatoare perioadei în care a fost suspendat.

32. Constituirea Consiliului judeţean

Constituirea consiliului judetean este precedata de validarea alegerii presedintelui consiliului judetean. Astfel, conform art.89 din legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, validarea alegerii presedintelui consiliului judetean se face în termen de 20 de zile de la data desfasurarii alegerilor, în camera de consiliu a tribunalului, de catre presedintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia. Rezultatul validarii sau invalidarii alegeriipresedintelui consiliului judetean se aduce la cunostinta publica. Hotarârea de validare sau invalidare a presedintelui consiliului judetean poate fi atacata de cei interesati la curtea de apel în termen de doua zile de la aducerea la cunostinta publica. Curtea de apel se pronunta în termen de doua zile de la sesizare, hotarârea fiind definitiva si irevocabila. În termen de doua zile de la ramânerea definitiva si irevocabila a hotarârii de validare, presedintele consiliului judetean care a fost validat depune în fata presedintelui tribunalului si a prefectului, în sedinta publica, juramântul în limba româna. Presedintele consiliului judetean care refuza sa depuna juramântul este considerat demisionat de drept, solutie consacrata de legiuitor pe care o criticam si cu aceasta ocazie tinând cont de acelasi aspect al imposibilitatii de a fi demisionat dintr-o functie pe careînca nu o detii. Invalidarea alegerii presedintelui consiliului judetean se poate pronunta doar daca se constatata încalcarea conditiilor de eligibilitate sau alegerea acestuia s-a facut prin frauda electorala. În cazul în care este invalidata alegerea presedintelui consiliului judetean, în conformitate cu aceleasi prevederi ale art. 59 alin.(2) din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor ce se vor organiza în termen de maximum 90 de zile de la data invalidarii sau, dupa caz, de la data ramânerii definitive si irevocabile a hotarârii judecatoresti, solutie ce este valabila si-n cazul în care acesta îsi da demisie.

Spre deosebire de primar care nu face parte din consiliul local, presedintele consiliului judetean este membru al acestuia din urma. De altfel chiar art.88 alin.(2) din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, prevede ca aceste consilii judetene alese se completeaza cu presedintele consiliului judetean, care are drept de vot si conduce sedinteleacestuia. Desi, conform prevederilor constitutionale, presedintele consiliului judetean nu a fost construit ca autoritate a administratiei publice locala distincta de consiliul judetean similara cu cea a primarului, Legea nr. 35/2008, cu modificarile si completarile ulterioare, a introdus si-n cazul acestuia principiul desemnarii sale urmare a unui scrutin electoral local, organizat la niveluljudetului, contribuind astfel la transformarea într-o noua autoritate distincta si de sine statatoare a administratiei publice locale. Fata de legiuitorul constituant, legiuitorul ordinar a recunoscut presedintele consiliului judetean ca fiind o autoritate publica unipersonala care reprezinta consiliul judetean, conferindu-i unele atributii pe care nu le-a recunoscut si primarului.

Ulterior validarii alegerii presedintelui consiliului judetean, conform art. 89 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, constituirea consiliului judetean se face în termen de 3 zile de la data depunerii juramântului de catre presedintele consiliului judetean. Convocarea consilierilor declarati alesi pentru sedinta de constituire se facede catre presedintele consiliului judetean. La sedinta de constituire pot participa prefectul sau un reprezentat al acestuia.

Sedinta este legal constituita daca participa cel putin doua treimi din numarul consilierilor judeteni alesi. În cazul în care nu se poate asigura aceasta majoritate, sedinta se va organiza, în aceleasi conditii, peste doua zile, la convocarea presedintelui consiliului judetean. Daca nici la a doua convocare reuniunea nu este legal constituita, se va proceda la o noua convocare de catrepresedintele consiliului judetean, peste alte doua zile, în aceleasi conditii. În situatia în care consiliul judetean nu se poate reuni nici la aceasta ultima convocare, din cauza absentei fara motive temeinice a consilierilor, presedintele consiliului judetean va declara vacante, prin dispozitie, locurile consilierilor alesi care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocari anterioare, urmând sa fie completate cu supleanti (Si-n cazul consilierilor judeteni, absenta acestora de lasedinta de constituire este considerata motivata daca se face dovada ca aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a facut imposibila prezenta acestora, a unei deplasari în strainatate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forta majora.). Daca locurile vacante nu pot fi completate cu supleanti înscrisi pe listele de candidati respective, se vaproceda la organizarea alegerilor pentru completarea locurilor vacante în termen de 30 de zile, în conditiile Legii pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale.Dispozitia presedintelui consiliului judetean prin care se declara vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacata de cei în cauza la instanta de contencios administrativ, în termen de 5 zile de la comunicare, hotarârea instantei fiind definitiva si irevocabila. Lucrarile sedintei de constituire sunt conduse de presedintele consiliului judetean, iar pentru validarea mandatelor, consiliile judetene aleg prin vot deschis, dintre membrii lor, pe întreaga durata a mandatului, o comisie de validare alcatuita din 3-5 consilieri alesi. Comisia de validare examineaza legalitatea alegerii fiecarui consilier judetean si propune consiliului validarea sau invalidarea mandatelor. Comisia de validare va propune invalidarea alegerii unuiconsilier judetean numai în cazul în care se constata încalcarea conditiilor de eligibilitate sau daca alegerea consilierului judetean s-a facut prin frauda electorala, constatata în conditiile Legii pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale. Validarea sau invalidarea mandatelor se face în ordine alfabetica, cu votul deschis al majoritatii consilierilor judeteni prezenti la sedinta.Persoana al carei mandat este supus validarii sau invalidarii nu participa la vot.

Hotarârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacata de cei interesati la instanta de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau, în cazul celor absenti de la sedinta, de la comunicare, instanta fiind obligata a se pronunta în cel mult 15 de zile.

33. Funcţionarea Consiliului judeţean

Referitor la functionarea consiliului judetean trebuie mentionat faptul ca mandatul acestuia este de 4 ani, putând fi prelungit, ca si-n cazul consiliului local, prin lege organica, în caz de razboi sau de catastrofa. Mandatul acestuia se exercita de la data declararii ca legal constituit a consiliului nou ales. Conform art. 94 din acelasi act normativ, consiliul judetean se întruneste în sedinte ordinare în fiecare luna, la convocarea presedintelui consiliului judetean, iar în cazul în care acesta nu poate face convocarea, aceasta va fi facuta de vicepresedintele desemnat în acest sens, prin dispozitie, de presedinte, conform art. 94 alin. (6) coroborat cu art. 107 alin. (2) din Legeanr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare. Acesta se poate întruni si în sedinte extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea presedintelui sau a cel putin 1/3 din numarul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresata presedintelui consiliului judetean. În acest din urma caz este necesar sa existe un caz exceptional care necesita adoptareade masuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlaturarea urmarilor calamitatilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizotiilor, precum si pentru apararea ordinii si linistii publice. Convocarea consiliului judetean în sedinte se face în scris, prin intermediul secretarului general al judetului, cu cel putin 5 zile înaintea sedintelor ordinare sau cu cel mult 3 zile înaintea celor extraordinare. Ordinea de zi a sedintei consiliului judetean se aduce la cunostinta locuitorilor judetului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate, însa în fapt, ar trebui sa precizam ca este facut public. si de aceasta data, proiectul acestei ordini de zi. Cvorumul necesar pentru desfasurarea sedintelor este, conform art.95 alin.1 din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, de 50% plus 1 din numarul consilierilor în functie, este necesara, asadar, o majoritate absoluta. Evident ca prezenta consilierilor la sedinte este obligatorie, legea prevazând în art.95 alin.2, posibilitatea ca în cazul în care un consilier lipseste nemotivat de 2 ori consecutiv de la aceste sedinte, sa poata fisanctionat conform regulamentului de organizare si functionare a consiliului judetean. Cazurile în care se considera ca absenta este determinata de motive temeinice se vor stabili prin Regulamentul de organizare si functionare a consiliului judetean.

34. Statutul preşedintelui Consiliului judeţean

Presedintele consiliului judetean, potrivit art.102 din acelasi act normativ, reprezinta judetul în relatiile cu celelalte autoritati publice, cu persoanele fizice si juridice române si straine, precum si în justitie. Acesta raspunde, în prezent, în fata alegatorilor (si nu a consiliului judetean) de buna functionare a administratiei publice judetene, consecinta fireasca a modului în care este desemnat în functie, iar aparatul propriu al consiliului judetean îi este subordonat.

? Presedintele consiliului judetean este o autoritate administrativ-executiv, distincta de consiliul judetean care are si atributii proprii. Aceste atributii sunt prevazute de Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, în art. 104 si sunt clasificate astfel:●atributii privind functionarea aparatului de specialitate al consiliului judetean, ainstitutiilor si serviciilor publice de interes judetean si a societatilor comerciale si regiilor autonome de interes judetean – precum întocmirea si supunerea spre aprobarea consiliului judetean regulamentul de organizare si functionare a acestuia, organigrama, statul de functii si regulamentul de organizare si functionare a aparatului de specialitate, precum si ale institutiilor si serviciilor publice de interes judetean si ale societatilor comerciale si regiilor autonome de interes judetean;●atributii privind relatia cu consiliul judetean – precum conducerea sedintelor consiliului judetean si dispunerea masurilor necesare pentru pregatirea si desfasurarea în bune conditii a acestora, respectiv prezentarea consiliului judetean, anual sau la cerere, rapoarte cu privire la modul de îndeplinire a atributiilor sale si a hotarârilor consiliului judetean;●atributii privind bugetul propriu al judetului – precum exercitarea functiei de ordonator principal de credite, respectiv întocmirea proiectului bugetului judetului si a contului de încheiere a exercitiului bugetar si supunerea lor spre aprobare consiliului judetean, în conditiile si la termenele prevazute de lege;●atributii privind relatia cu alte autoritati ale administratiei publice locale si serviciile publice – precum îndrumarea metodologica, prin aparatul de specialitate al consiliului judetean, a activitatilor de stare civila si autoritate tutelara desfasurate în comune si orase, respectiv posibilitatea acordarii, fara plata, prin aparatul de specialitate al consiliului judetean, sprijin, asistenta tehnica, juridica si de orice alta natura consiliilor locale sau primarilor, la cererea expresa a acestora;●atributii privind serviciile publice de interes judetean – precum coordonarea realizarii serviciilor publice si de utilitate publica de interes judetean prestate prin intermediul aparatului de specialitate al consiliului judetean sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice si de utilitate publica de interes judetean, coordonarea si controlarea organismele prestatoare de servicii publice si de utilitate publica de interes judetean, înfiintate de consiliul judetean si subordonate acestuia, respectiv coordonarea si controlul realizarii activitatilor de investitii si reabilitare a infrastructurii judetene.

35. Actele preşedintelui Consiliului judeţean

În exercitarea atributiilor prevazute de lege, pre s edintele consiliului jude t ean emite dispozi t ii cu caracter normativ sau individual, care devin executorii numai dupa ce au fost aduse la cunostinta publica sau dupa ce au fost comunicate persoanelor interesate, dupa caz.(art. 106 din Legea nr. 215/2001, republicata). O parte a doctrinei a criticat aceste ultime prevederi legale mentionate pe motiv ca ar fi nu doar neoportune, ci chiar neconstitutionale pentru ca în Constitutie nu este prevazuta aceasta autoritate a administratiei publice locale, cum lasa legea sa se înteleaga ca este presedintele consiliului judetean. Cu atât mai mult legea îi da acestuia dreptul de a adopta acte normative.Si-n cazul actelor emise de presedintele consiliului judetean este prevazuta posibilitatea supunerii acestora controlului de legalitate pe calea contenciosului administrativ prin intermediul prefectului. Evident ca si la nivelul consiliului judetean, secretarul are obligatia de transmite prefectului atât actele presedintelui acestuia, cât si ale consiliului ca atare.

Vicepresedintii acestuia îsi pastreaza pe toata durata mandatului calitatea de consilier, durata mandatului lor fiind egala cu cea a consiliului judetean. Deasemenea, si suspendarea din functie a consilierilor judeteni se face, potrivit art. 108 alin.(2) din Legea nr. 215/2001, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare în aceleasi conditii si conform aceleasi proceduri ca si-n cazul consilierilor locali.

36. Sarcinile prefectului

Prefectul, în calitatea sa de reprezentant în teritoriu al Guvernului, are doua sarcini importante:●Conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unitatilor adminitrativ-teritoriale. Aceste servicii publice deconcentrate sunt stabilite de primulministru prin decizie, actualizându-se la propunerea ministrului administratiei si internelor (art. 3 alin. 2). Mai mult decât atât, conform art. 1 alin. (4), ministrii si conducatorii celorlalte organe ale administratiei publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele dintre atributiile lor de conducere si control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine, aceste atributii urmând sa fie stabilite prin hotarâre de Guvern. Trebuie sa fie subliniat si faptul ca astfel a fost înlocuita sintagma contestata de doctrina „descentralizarea serviciilor publice” cu una noua consacrata printre principiile de baza aplicabile administratiei publice locale – „deconcentrarea serviciilor publice”.● Verifica legalitatea actelor administrative ale consiliului judetean, ale consiliului local sau ale primarului (art. 19 alin.(1) lit. e) din Legea nr. 340/2004, republicata). Desi în aceasta noua reglementare legala a prefectului, aceasta este considerata a fi una dintre atributiile acestuia, apreciem ca importanta acesteia, mai ales sub aspectele efectelor care pot apare în urma exercitarii acestui control, justifica considerarea acestei atributii ca fiind overitabila sarcina a prefectului.

37. Actele emise de prefect

Pentru îndeplinirea atributiilor sale, prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ (art. 26 din Legea nr. 340/2004, republicata).Ordinele prefectului cu caracter normativ devin executorii dupa ce au fost aduse la cunostinta publica si se comunica de îndata Ministerului Internelor si Reformei Administrative care poate propune guvernului anularea acestora daca le considera nelegale su netemeinice. Ordinele cu caracter individual devin executorii de la data comunicarii persoanelor interesate. Prin ordinele sale, prefectul poate stabili si masuri cu caracter tehnic sau de specialitate dupaconsultarea conducatorului serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale administratiei publice centrale din subordinea guvernului, organizate la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale. Aceste ordine trebuie sa fie comunicate de prefect conducatorului institutiei ierarhic superioare serviciului public deconcentrat. Ministerele si celelalte organe ale administratiei publice centrale pot propune Guvernului masuri de anulare a ordinelor emise în acest caz de prefect daca le considera nelegale. Prefectul poate propuneministerelor si celorlalte organe ale administratiei publice centrale, uneori, doar masuri pentru îmbunatatirea activitatii serviciilor publice deconcentrate, organizate la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale.

Legea 554/2004, legea contenciosului administrativ

Art. 1 (1) Orice persoana care se considera vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de catre o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa instantei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata. Interesul legitim poate fi atat privat, cat si public. (2) Se poate adresa instantei de contencios administrativ si persoana vatamata intr-un drept al sau sau intr-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.