Revista Teatrul, nr. 7, anul V, iulie 1960

8/9/2019 Revista Teatrul, nr. 7, anul V, iulie 1960

http://slidepdf.com/reader/full/revista-teatrul-nr-7-anul-v-iulie-1960 1/102

03S14leciipu

►

*̂ *̂ '

imam mm m Z9Ri I

d< A. Cuxzanï * -

www.cimec.ro



Teatrul „E. VAHTANGOV" la Bucureşti

M

**« v* * s

*«S6»i

M ^ ' H |

■

\ •;• ■ n à>, H

ii

1P; , : ' ; , ; : ; ■

M ^ B |

In zi lelc de 3 4 şi 5 i i i l ie , eStat „E. Vahtang ov" d

cole cu p ìesele ,, Povest„Micllc tragedii" de PiBaneasa , art is ti ! sovi<teatru lomìni.

olcctivul Teatruhii Academic dein Moscova a dat tre! specta-te din Irkutsk" de Arbu zov, şiişkin. In eliseti: pe acroportul

etis i in miilocul oameni lor dc

www.cimec.ro



pj 0534 ̂m

t e a l i» a INr. 7 (anul V) lulie I960

REVISTĂ LUNARĂ EDITATADE MINISTERUL ÎNVĂŢĂMlNTULUI ŞI CULTURII

SI DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN R. P. R.

S U M A R

Pag.

MAI APROAPE DE VIAŢA POPORULUI . . 2

Mircea Alexandrescu

ÎNSEMNARl DESPRE STAGIUNEA ÎNCHEI ATA 5

Tralati Şelmaru



M E R I D I A N E

PROBLEMELE REGIEI ÎN DISCUTA OAMENI-LOR DE TEATRU SOVIETICI (II) . . . . 90CONFLICT SI EROU

Dezbateri despre problemele dramaturgieiin U. Ri S. S. • . . . • . • 93TEATRUL UNOR NAŢIUNI TINERE LATEATRUL NATIUNILOR . . . . . 95

Coperta I: Iulia Borisova (Teatrul Acade mic de Stat din Moscova ,,E. Vahtangov") si Marcela Rusu (Teatrul National „/. L.Caragiale"), inter pretele rolului Valia din

Poveste din Irkutsk, impreună cu A. Arbuzov, automi piesei.

Coperta IV: sus - N. S. Plotnikov (Serdiuk), I. P. Liubimov (Viktor), Iulia Borisova(Valia) si M. A. Ullanov (Serghei)

ìn Poveste din Irkutsk de A. Arbuzov ; jos- N. S. Plotnikov (Leporello) si L. V.Ţelikovskaia (Laura) ìn Oaspetele de piatră

de Puşkin— Teatrul Academic de Stat din Moscova „E. Vahtangov".

Desene de Silvan



Avîntul uriaş al forfelor creatoare ale po-porului oferâ o sursâ inepuizabilâ de inspiratiepentru scriitorii şi artiştii nostri. Dezvoltìndrezultatele pozitive obfinute ìn ultimii ani ìnlârgirea tematicii şi îmbogâtirea fondului deidei al literaturii, artei, teatrului, cinemato-grafiei, creatorii nostri au îndatorirea de afâuri opere la nivelul ìnaltelor exigente ar-

tistice şi ideologice ale partidului şi poporului.Pentru aceasta se cere, în afarâ de talent,lichidarea a tot ce-l poate îndepârta pe artistde popor — spirit de casta, individualism,tendinea de a fâuri opere pentru uzul unuicere îngust de „alesi"; se cere îndeosebi cu-noaşterea aprofundatâ a realitâfilor, studierealor îndelungatâ, contactul viu, permanent, alartistului cu oamenii muncii — viitori eroi ai

operelor sale. Numai astfel in paginile câr-filor, ìn operele de artâ va pulsa din plinviafa noastrâ atît de bogatâ, cu faptele eimârefe, cu ideile ei nobile, cu luptele ei

victorioase.(Din Baportul G.C. al P.M.R.,

présentât de tovarăşul Gh. Oheorghiu-Dejla Congresul al Ill-lea al P.M.R.)



MAI APROAPEDE VIATA POPORULUI

B

ucrările şi hotărîrile celui de al HI-lea Congres al Partidului Muncitoresc Romîn sînt în miezul preocupărilor şi însufletesc pe fiecare om al munciidin ţară. Raportul Comitetului Centrai al partidului, prezentat de tova-

răşul Gh. Gheorghiu-Dej, si datele lui „eu adevărat feerice" — cum le-aapreciat tovarăşul Hruşciov — sînt, in fiecare domeniu de activitate, obiec-tul celor mai entuziaste eforturi de traducere în viaţă. Sarcinile trasate

de Congres — marile lor semnificaţii istorice, complexele şi inaitele lor implicataîn viaţa, gîndirea şi orizonturile omului — vor continua zi de zi să călăuzească

poporul în avîntatul lui mers înainte spre desăvîrşirea construcţiei socialismuluiîn tara noastrà, spre apropiata etapà a construira treptate a comunismului.

Un important capitol în Raportul Comitetului Central şi unul din punctelede seamă ale dezbaterilor la Congres l-au constitua problemele privind domeniulideologici şi al cultura. Oamenii de cultura — cadrele profesorale din scolile

noastre de toate gradele, savanti academicieni, cercetători ştiintifici — gâsesc îndocumentele Congresului indicata dare privind activitatea, îndatoririle, contri-butia lor la împlinirea planului de 6 ani şi a programului de perspective. Crea-torii de pe tărîmul literaturii, artei, teatrului, cinematografiei îşi văd şi ei mai puternic luminate căile care duc la întărirea fortei educativ-transformatoare şi de pătrundere în mase a operelor lor viitoare. Artista înţeleg acum mai bine, cîtde strîns sînt legate, mai aies în această etapă de dezvoltare a societàtii noastret

problemele construira material-economice a socialismului, de problemele construira şi dezvoltării conştiintei, moralei, atitudinii socialiste a omului. Tot ce a însemnat transformare şi tot ce continua să nasca urtasele transformări ale vieta noastre ;tot ce este „cu adevărat feerie" în ceea ce s-a construit, şi ceea ce urmează să serealizeze de-a lungul celor 6 —15 ani de acum înainte, îl exprima pe omul carele-a visat, le-a conceput, le-a realizat şi le va realiza. „Spiritul creator al maselor muncitoare" trece ca un fir de aur printre datele şi cifrele istoricelor Directiveale Congresului. Pe acest spirit creator se ìntemeiazà certitudinea partidului înîmplinirea Directivelor, pe acest spirit, pe invţiativa mereu vie şi pe experienţaconstructoare acumulata de omul muncii de-a lungul anilor, pe nepotolita lui pa-siune de a îmbogăti, întări, înfrumuseta şi înnoi viaţa, pe această pasiune mereuîncrezătoare în permanenta şi biruitoarea fortă a noului. Această pasiune a munciî şi creatiei, exprimată farà emfază, întrupată în fapte de cele mai multe ori eroice şi màrete prin simplitatea lor, constituie miezul acelei neîntrerupte şi mereu vic-

torioase ofensive a socialismului, despre care vorbea Raportul Comitetului Centrai şi care face o trăsătură caracteristică a politica partidului.

„Ca urmare a transformărilor social-economice, în tara noastrà a luat naş-tere şi se dezvoltà tot mai mult o morală nouă, socialista, o nouă atitudine fatade muncà, fata de bunurile obşteşti şi îndatoririle sociale, noi relatii de ìntraju-torare tovărăşească între cei ce muncesc. Viata arata ce fortă reprezintă conştiinţatot mai înaltă a oamenilor muncii, identificarea lor cu interesele generale, în-crederea lor în viitor, hotărîrea lor de a-şi aduce contributia la victoria deplinăa socialismului" — se spune în raportul prezentat de tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej.



Această forţă, pe care o reprezintă conştiinţa omului, este chiar temelia creaţieiartistice.

„Dar formarea conştiinţei socialiste şi lichidarea influenţelor educaţiei şimoralei burgheze este o sarcină de lunga durata. «Făurirea unei discipline noi în muncă —scria Lenin —, făurirea unor forme noi de legături sociale ìntreoameni, făurirea unor forme şi metode noi de antrenare a oamenilor ìn iranica,aceasta este o muncă ce necesită mulţi ani şi multe decenii.» Partidul nostrudesfăşoară o intensa activitate pentru dezvoltarea conştiinţei socialiste şi a noilor trăsături de comportare a oamenilor, pentru plămădirea omului nou, membrudemn al societăţii socialiste. Capata o însemnătate tot mai mare judecata opiniez publiée, a colectivităţii, formele obşteşti de influenţare a celor ce incaica normelevieţii sociale, de combatere a manifestărilor nesănătoase ale unor demente ìna- poiate ale societăţii."

Nobila cerinţă pe care partidul o adresează artistului este să cunoască inbogata et complexitate această conştiinţă, să o oglindească cu autenticitate şi pu-tere emoţională, să o înrîurească deci în aşa fel, încît ea să crească mereu mai

puternică, eliberată de reziduurile educaţiei şi moralei vechi, aşa fel încît ea săajungă, potrivit propriilor ei năzuinţe şi avînturi, o adevărată conştiinţă socialista.

Partidul, prin tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, cheamă în acest scop pe artist să fie în mijlocul avîntului uriaş al forţelor creatoare ale poporului, care-i oferă

o sursă inepuizabilă de inspiraţie. Este sursa din care s-a născut şi pînă acum tot ce e mai valoros în literatura şi arta noastră nouă, realist-socialista. Adresînd artistïlor îndemnul de a pàtrundemai adînc în viaţa poporului, partidul are în vedere tocmai „rezultatele pozitiveobţinute în ultimii ani în làrgirea tematicii şi îmbogăţirea fondului de idei" alcreaţiei artistice şi le cere să dezvolte aceste rezultate pozitive. In ce sens ? Insensul Directivelor Congresului ; în sensul surprinderii — în transformable pecare tara le va cunoaşte în anii viitori — a unor nu mai putin importante procesede transformare în conştiinta oamenilor.

Să ne gîndim doar la citeva din cele esentiale, şi în primul rînd la cele cese vor petrece în rîndurile clasei muncitoare. Ritmul rapid de creştere a produc-

tivitâtii muncii, creşterea nivelului de industrializare socialista a tàrii se vor realiza în baza celei mai inaintate tehnici, în baza unei tehnici care tine seamâde „ultimul cuvînt al ştiintei moderne". Se vor introduce în productie şi în pro-cesele de productie mecanizarea, automatizarea, maşinile-unelte cu program, ma- şinile electronice de calcul şi alte sisteme de programare electronicà. Se va strìngecolaborarea nemijlocită între industrie şi institutele academice de cercetàri ştiin- ţifice. Toate aceste măsuri, prevăzute în Directivele Congresului, „pentru realizarea unui ritm înalt de creştere a producţiei, làrgirea continua a activitàtii eco-nomice şi social-culturale, reducerea treptatâ a duratei zilei de muncà", sînt determinant legate nu numai de o calificare profesională corespunzătoare a mun-citorului, ci şi de.o largire a universului sàu de gîndire, de judecare şi întelegere

a lumii, de un mod specific de simtire, de o elica nouă, îmbogătită de un com- portament caracteristic, nou, în viata personale, în raporturiTe lui eu lumea din jur. Momentul ştergerii deosebirilor esentiale dintre munca fizicâ si munca inte-lectuală începe să se profileze ca relativ apropiat. Cum apropiate apar zorile încare vom vedea disparînd granitele deosebitoare dintre sat şi oraş. Viata şi pro-blemele làuntrice aie omului, supus de pe acum acestui uluitor procès de trans

formare şi de înàltare umanista, pot scapa oare interesului şi elanului creatoral artistului ? Desigur ca nu. ha desăvîrşirea acestui procès de construire a uneiasemenea înalte conştiinţe umane, artistul se simte, prin însăşi functia artei sale,chemat să contribuie. El va urmări îndrăzneala şi pasiunea creatoare a omuluimundi, va oglindi în opera de artă realizarea unitătii dintre viata personale şi

cea obştească, integrarea interesului individual în interesul obştesc, subordonareabinelui propriu, binelui general, răspunderea fata de colectivitate.

Schimbàri fundamentale au avut loc şi în structura de clasà a populatieisăteşti. în satele noastre, în care nu mai exista chiaburime şi în care, de pe acum, predomina puternic relatiile socialiste, au disparut în bună măsură vechile trà-sàturi de caracter ale tàranului umil, „talpa a tàrii", ştiut din vremile bîntuitede dijmă şi de mitul proprietàtii private. „In procesul acestor transformàri revo-lutionare care au schimbat din temelii înfătişarea satului, se formează o elusanoua, târănimea colectivistă, prietenă şi aliata de nàdejde a clasei muncitoare,se dezvoltă conştiinta sodalistă a maselor târăneşti, se întăreşte şi se ridica pe



o treaptă mai înaltă alianţa muncitorească-târănească". Dramaturgia noastră, carea obţinut succese în oglindirea unora din transformările de la sate, n-a îndrăznit să înainteze prea mult şi prea adînc în ceea ce s-a petrecut in viaţa şi psihologia

ţăranului, eliberarea sa de individualismul proprietăţii private, sub influenţa vieţii şi mundi colective. Producţiile dramatice inspirate din lumea satelor noastre re- flectă încă prea puţin schimbarea din temelii a înfăţişării omului din satelenoastre, a conştiinţei lui, ce tinde să se cristalizeze după trăsăturile noi ale uneiclase noi.

Perspectiva anilor ce ne stau în faţă se deschide însă şi asupra altor cai detransformare a ţărănimii noastre. Directivele Congresului vorbesc despre creştereaan de an a fortelor de muncă, odată cu ridicarea productivitàtii muncii. Principale

forfà de productie a societari, aceste forte de muncà vor creste în viitorii şaseani cu circa un milion de salariati din sfera producfiei materiale şi din domeniulsocial-cultural. Din acest milion, 400—500 de mii de persoane vor fi recrutate din populaţia sătească. Lucrul va fi posibil „datorită terminării colectivizării, creş-terii înzestrării tehnice şi sporirii productivitàtii muncii în agricultură". Drumulacestor oameni crescufi în climatul şi psihologia satului, spre viaţa, preocupările,lumea uzinelor, a şantierelor, a bibliotecilor, spre climatul orăşenesc, nu va ramine desigur farà consecinţe în conştiinta lor. Şi asemenea consecinţe nu vor putea scapa dramaturgilor nostri şi, în general, artiştilor nostri. Cum nu le vor putea scapa nici marile transformări sufleteşti pe care le vor încerca oamenii cetràiesc în regiunïle pina mai ieri lăsate să se odïhneascà în liniştea „pitorească"a înapoierii şi care, din locuri „unde nu se întîmplă nimic", vor deveni, potrivit Directivelor, regiuni economiceşte ridicate la nivelul regiunilor în care freamătădin plin viaţa constructiei socialismului. Dar o asemenea cunoastere a omuluinou nu se va putca realiza decît printr-un contact viu şi permanent al artistuluieu oamenii muncii, din observarea şi extragerea ca material artistic a ceea ceeste esential în experienta maselor, din orientarea gîndirii şi actiunii omului pelinia politica şi activitătii practice a partidului. Aceasta înseamnà a uni cunoaş-terea realitàtilor eu o întărită fermitate a spiritului de partid, cu intransigenta şicombativitatea neobositâ în fata ideologici burgheze.

„In prezent — ne învaţă partidul — activitatea ideologica, munca de liohi-dare a înrîuririlor educaţiei burgheze din conştiinţa oamenilor este tarflmul principal al luptei de clasă, al luptei între vechi şi nou."

Cunoaşterea aprofundată a realitàtilor va avea drept efect artistic, printrealtele, şi lichidarea mult dezbatutei discrepante dintre viaţă şi caracterul încàabstract, artificial şi neconvingàtor, al imaginilor artistice întîlnite uneori în lucrarne noastre dramatice. Apropierea vie, nemijlocità, de viatà, de omul muncii,va înrîuri farà doar şi poate şi conştiinţa creatoare şi atitudinea artistului fatade propria lui creatie şi fata de scopurile ei. Va intări în el convingerea cà va-loarea operei de artà e determinata de eficienta ei şi cà, la rîndul ei, eficienţaoperei de artà se realizeazà dintr-un tot mai profund caracter popular. Con-tactul strîns eu viata va duce, în lumea creatorilor de artà, şi la lichidareaacelor neajunsuri pe care le semnaleazà raportul prezentat de tovarăşul Gh. Gheor-ghiu-Dej, cum sînt spiritul de casta, individualismul, tendinta de a fàuri opere pentru uzul unui cere îngust de „alesi".

Nivelul ideologie, etic şi cultural al omului muncii este de pe acum crescut şi de pe acum judecata lui asupra valorilor estetice are o greutate pe care niciun creator de frumos nu o poate nesocoti. A-l cunoaşte îndeaproape pe acest omva fi pentru artist a-i cunoaşte creşterea şi sporul exigenţelor lui ; va determinain artist dorinta de a-i ràsplàti setea de cultura şi de înnobilare sufleteascâ, pemàsura acestor exigente. De aceasta realitate ţine seamà Raportul ComitetuluiCentral, cînd cere artiştilor sa fàureascà opere „la nivelul înaltelor exigenţe artis

tice şi ideologice aie partidului şi poporului".Paşi însemnati spre asemenea opere au fost fàcuti. Pàtrunzînd mai adîncîn viata omului de azi din t

ar o- noastrà, reflectînd pasiunea lui creatoare, îndràz-

neala lui eroica de constructor, etica lui înaintatà, umanitatea lui înalt-socialistà,oamenii literaturii şi artei vor crea din ce în ce mai multe opere care, laolaltă,să configureze „viata noastrà atît de bogatâ, eu faptele ei măreţe, cu ideile einobile, cu luptele ei victorioase".

V'rnwww.cimec.ro



Mir ce a Alexandre s cu

0

f#^Sffêï

B

ra încă vara, în august, cînd a înoeput stagiunea 1959—1960, dar teatrele auţinut să fie prezente la o maire cinstire : a 15-a ani versare a Miberării. S-amuncit ou rîvnă şi daruire şi n-a fost teatru să nu răspundă la sărbă-toreasca manifestare, căreia îi datorăm o seamă de valoroase spectacole

romîneşti, reprezentate apoi în tot cursul într-adevăr lungii stagiuni ces-a încheiat de curînd.Acum nu mai sînt de aşteptat noi premiere, desi nu s-ar putea spune căviaţa

teatrală a încetat, pentru că ea continua prin turneele ce străbat întreaga ţară.Oamenii de teatru îşi acordă meritatul repaus estival şi, în răstimpuri, se gîndescou siguranţă la succose, iar alţii, mai autocritici, îşi rnărituirisesc îin forul loreel mai intim, şi unele nereuşite proprii din stagiunea ce s-a scurs. E un firescmoment de sinteză, oînd, cu eonştiinţa perspectivei de viitor, se încearcă cu ìn-dreptăţire o privire în urmă asupra a ceea ce a însemnat, în faptele lui esenţiale,anul teatral 1959—1960.

S-a ivit, şi nu la voia întîmplării, toemai către sfîrşitul stagiunii, necesitatea

unui codoeviu între seriitorii de teatru şi realizatorii de spectacole, pe temaTeatru şi contemporaneitate. De discuţia aceasta, oglindită în paginile revisteinoastre, socotim că trebuie să ţinem seamă în retrospectiva ce încercăm. Caci,alături de noi, orice om de teatru, dramaturg, actor, regizor, scenograf, critic teatral etc., participant pe măsura şi atribuţiile lui la manif©starile stagiunii, îşipropune să răspundă la o seamă de întrebări : ce anume a adus ea nou în viaţaşi orientarea artei noastre dramatice, cum a contribuit ea la educarea spectato-rului de azi, în ce măsură a reflectat epoca noastră atît de bogată în fapte crea-toare, atît de dinamica prin prefacerile pe care le cunoaşte, atît de înălţătoareprin umanismul comunist ce îi aureolează spiritualitatea, şi mai ales ce e de făcutpentru a dezvolta tot ce a apăirut cu adevărat înnoitor.

Una din trasaturile evidente ale anului teatral încheiat o constituie prezenţamasivă a piesei romîneşti, şi mai ales pasul ìnainte pe care uneile dintre lucrăriledramatice 1-au făcut în aprofundarea vieţii şi a problemelor ei, în creşterea va-lorilor artistice, în reflectarea şi dezbaterea acestor problème. Astfel, stagiuneane-a adus, alături de noua şi valoroasa piesă a lui Horia Lovinescu, Surorile Boga, debutul lui Dorel Dorian, care s-a impus pe bună dreptate atenţiei publi-cului cu piesele Dacă vex fi întrebat şi Secunda 58, precum şi încă două debuturi

în dramaturgie, de data asta ale cunoscuţilor prozatori Titus Popovici (Passacaglia) şi V. Em. Galan, a cărui comédie Prietena mea Pix, abia publicată, aştep-tăm s-o vedem jucată în stagiunea viitoare, împreună cu Celebrul 702, noua lu-



crare a lui Al. Mirodan. De mult interes s-a bucurat piesa Luciei DemetriusVlaicu şi feciorii lui, iar noua lucrare a lui Minali Davidoglu, Uriaşul din cîmpie,a avut o călduroasă primire din partea spectatorilor dobrogeni, din viaţa cărorae inspirata. Merita a fi de asemenea sublimata prezenţa acad. Victor Eftimiu (Parada)şi a lui Al. Kiriţescu (Moş Teacă) în genul încă puţin abordât al comediei sabirice.Lui Paul Everac i s-a reprezentat Explozie întîrziată, în care autorul Ferestrelor deschise e preocupat de o problematica nouă. în sfîrşit, stagiunea a mai cuprinsOraşul farà istorie de V. Bîrlădeanu, comediile lirice Scrisori de aragoste de V.Stoenescu şi O luna de confort de Şt. Iureş şi B. Dumitrescu etc. După cum sevede, presele noi sìnt numeroase şi felurite, iar spectacolele care le-au dat viaţăau stîrnit, multe din eie, un interes deosebit, preţuirea publicului şi a criticiidramatice. Neîndoielnic că şi în stagiunea viitoare eie vor ramine pe afiş, şi peseama lor — in special a celor care au văzut lumina rampei de curìnd sau aufost nuroai tipărite — vor continua să se desfăşoare rodnice discuţii.

De mai mare sau mai mie rasunet, în ansamblul stagiunii, toate aceste lucrali vorbesc — în ciuda inegalităţii lor calitative — despre o vădită multilatera-lizare a preocupărilor tematice în dramaturgia noastrà.

în descifrarea căutărilor şi realizărilor înnoitoare, şi luînd ca étalon lucrărilecele mai izbutite ( de pildă, Surorile Boga, piesele lui Dorian, comedia lui GalanPrietena mea Pix), vom putea constata cum creşterea măiestriei şi a eficienţei

artistice se dovedeşte determinant legata de pătrunderea mai adîncă în viaţă, înprocesul de transformare a omului nou, de dezvăluirea faptelor, gîndurilor şi psi-hologiei sale noi. în eie vom putea vedea verificându-se adevărul că expresia nouăa operei de artă se realizează din abordarea curajoasă a conţinutului efectiv noude viaţă, că acest conţinut stă la baza şi a caracterizării mai adînci, mai ample,emoţionante şi deci mai concludente, a eroiilor dramatici întîlniţi în respectivelepiese, şi a autenticităţii comflictelor sociale şi de conştiinţă desfăşurate în eie.Cu mai multa îndrăzneală se dezbate aci procesul de continua înnoire a vieţiişi omului, ceea ce dă lucrărilor o mai mare forţâ agitatorică, transformatoare.

Desigur, nu vom generaliza, pentru că ceea ce este valabil in cele de mai sus.pentru unele piese, nu se poate raporta, uneori chiar deloc, la altele, aflătoare şi

eie în repertoriul stagiunii care şi-a lăsat cortina.Ne întrebăm, de pildă, cum 1-ar putea interesa pe spectatorul nostru, devenitan de an tot mai exigent şi mai cunoscător al problemelor generale ale vieţiişi ale artei, o expunere schematica de fapte, străine de o veritabilă transfigurareartistica şi deci puţin grăitoare în forma pe care o au, ca de pildă în Stîncamiresei, Paloşul de foc sau Scrisori de aragoste (aceasta din urmà încercînd sătranspună dramatic o problematica nouâ şi o idee valoroasă, cu ajutorul unorformule în care artificialul se însoţeşte cu ìnvechitul).

Din pacate, destule din piesele reprezentate apar nefinisate, în eie se citeştegraba de a fi aduse la public ìnainte ca procesul de gestaţie al operei să se fiterminât.

Tocmai pasul ìnainte, făcut prin unele realizări valoroase, ne dă dreptul,credem, să firn mai exigenţi cu soriitorii dramatici în stagiunea pe care o astep-tăm. Caci, oricîtă stradarne şi oricît talent ar foiosi regizorii, actorii şi sceno-grafii pentru traducerea în spectacol a unor piese, se întîmplă ca ei să nu poatărealiza decìt, in cel mai bun caz, ceea ce dezavua pe bună dreptate Al. Mirodan

în rîndurile publicate nu de mult în această revistă, adică un fel de operaţiecosmetica, incapabilă să ascundă totuşi viciul originar. (Am asistat — ca să nereferim la un caz recent — cu puţin ìnainte de ìnohiderea stagiunii, la TeatrulMunicipal, la un astfel de experiment, în care inteligenţa şi devotamentul regi-zorului faţă de text au încercat să suplinească, prin rezolvarea scenica, uneledintre hiatuirile acestuia. E vorba de piesa lui Bverac, Explozie întîrziată. Aci,regizorul Lucian Pintilie a izbutit, printr-un efort de reprofilare a unor momenteşi de întărire a unor legături destul de firave, să asigure o logica a expunerii,dar nu să şi confere acelor momente şi valoarea artistica, claritatea şi profunzi-mea vieţii pe care autorul ar fi trebuit să le realizeze. Acest lucru e valabil şipentru Uriaşul din cîmpie, Oraşul farà istorie, O luna de confort şi aitele.

în configurala generala a repertoriului, neajunsurile unor piese slabe aparşi mai evidente, dacă le judecăm în funcţie de piesele romîneşti valoroase, desprecare am pomenit, şi dacă ţinem seaimă pe de alta parte, de aportul şi nivelulartistic al unei ìntregi serii de lucrali din dramaturgia universale, jucate în stagiunea care s-a ìncheiat, pe scenele noastre. Caci, de la Gorki, care în Azilul de



noapte şi în Cei din urmă anunţă cu atîta vizionară pătrundere şi vibraţie artistica sfîrşitul unei lumi, şi continuînd cu Tragedia optimistă şi Brigada I-a decavalerie ale lui Vîşnevski, trecînd apoi prin manie momente ale unei epoci ma-rete de transformări sociale, cu piesele lui Pogodin, A treia, patetica, Atistocraţii,cu Nila lui Salînski, şi pina la Poveste din Irkutsk a lui Arbuzov, spectatoruluii se releva un întreg univers de gìndire noua, în care poate citi istori cui preface-rilor morale şi spirituale ale omului nou, procès pornit din focul revolutiei, atìtde emoţionant redat de Vîşnevski, spre cucerirea desăvî-rşirii morale din Povestedin Irkutsk. De la Shaw, Brecht, Miller, Figueiredo, spectatorul învaţă să cu-noască şi să recunoască mai bine pe reprezentanţii unei lumi din lanţurile căreias-a eliberat nu prea de rnult, lume pe care au ţintuit-o la stìlpul infamiei, lavremea lor, şi Shakespeare, Molière, Racine, Schiller, Beaumarchais, Gogol, Cehov,Ostrovski, Alecsandri, Caragiale, cu toţii prezenţi la loc de cinste pe scenelenoastre, şi în această stagiune.

In legatura cu repertoriul teatrelor (în general, cum s-a văzut, de bună cali-tate, desi excepţii n-au lipsit), am vrea totuşi să adăugăm o constatare : o oare-care comoditate şi un prea évoluât simţ de imitaţie, dovedit de unele — destulde multe — secretariate literare (criticabile şi într-adevăr criticate nu de mult,dar pare-se, nu cu prea mare succès pînă acum) şi de către consiliile artisticeale teatrelor, în ce priveste alcătuirea repertoriului. Pentru că, într-adevăr, desi

au la dispoziţie cu sutele, piese vrednice a fi reprezentate şi putìnd fi repre-zentate, dacă... unii conducători de teatre şi-ar lua inima în dinţi să le „desco-pere", s-a répétât şi în acest an, în multe colective teatrale, cu o splendida ìncà-păţînare, fenomenul copierii vecinului sau a vecinilor. „Descoperă" cineva, săzicern, Ruy Bias (ce-i drept, foarte puţin cunoscută !), şi cu siguranţă după 2-3luni, Ruy Bias va fi programată (prin eliminarea unei piese ce avea privilegiulde a nu mai figura pe alte liste şi care răspundea poate mai bine posibilităţilorcolectivului) în repertoriul a cel puţin 4—5 teatre din tara. Asa s-a întîmplat cu

Moartea unui comis-voiajor, cu Cale lunga, pe care au jucat-o deodată cinciteatre din ţară, piecìnd apoi cu ea, pare^mi-se, din nou toate deodată, în turneu.Aşa s-a întîmplat şi cu aitele. Nu sîntem împotriva prezentării concomitente

a aceleiaşi opere pe mai multe scene din tara. Ar fi absurd. Dar cu o condire :ca alegerea operei şi reprezentarea ei să fie facute după o judicioasa cumpanirea fortelor şi posibilitătilor artistice ale colectivelor respective. Altfel, se ajunge,cu cele mai bune intenţii, la compromiterea operei, la un deserviciu adus şi spec-tatorilor şi artiştilor care s-au ostenit să realizeze, în conditii nepotrivite, spec-tacolul.

***

După cum dramaturgia a progresat în această stagiune, spectacolul de teatrua făcut, la rìndu-i, un pas însemnat către ceea ce epoca noastră vrea ca el sădevină : o tribuna, de la înăltimea căreia îşi iau zbarul ideile nobile ale făuri-torilor lumii noi şi se dă o replica viguroasà — prin înseşi calitatea şi continutulnobil, uman, al artei realist-socialiste — artei decadente. Această funcţie depropulsor al ideilor şi sentimentelor umanităţii comuniste, se străduiesc regizoriinostri s-o slujească. „Teatrul trebuie să fie o dezbatere", susţine Radu Penciu-lescu ; „teatrul trebuie să fie un mijloc de agitatie continua şi de pătrundereadîncă în mase", cere Horea Popescu ; „să exprime epoca noastră", urmărescDinu Cernescu şi Mihai Dimiu ; „să fie factor ideologie activ", preconizeazăAl. Finti etc., etc.

Prin cele mai reprezentative spectacole ale stagiunii 1959-60, teatrul tindevădit să fie un astfel de for artistic, o sursă de atari valori etice şi estetice.Exemplificăm, mai jos, farà pretenţii de ierarhizare şi fără intentii bilantiere.

O minunată dezbatere, un spectacol de idei a fost Brigada I-a de cavalerie, în regia lui Radu Penciulescu. O mare simplitate şi o gravitate neafectată — dece altceva ar fi avut nevoie o dezbatere ca aceasta ? — au créât olimatul spec-tacolului, pe care s-au proiectat, ca simple jaloane, elementele unui decor —organic axât în jurul conceptiei regizorale — semnat de Toni Gheorghiu. I-amrecunoscut lui Radu Penciulescu şi în Secunda 58 concepţia sa despre rostul tea-trului.

Horea Popescu, la Teatrul Muncitoresc C.F.R., îşi anima la rîndu-i actoriişi spectatorii, creînd o efervescenţă emoţională, intelectuală şi estetica. Autor al



■ ^ 0 ^

lonescu-Gion (Barbu Dra-ir) şi Vasillca Tastaman (Ro-

Rares) în „Dacă vei fintrebat" de Dorel Dorian

■ Teatrul Municipal

Costei Rădulescu (Willy Loman)in „Moartea unui comis-voiajor*

de Arthur Miller

— Teatrul de Stat din Sibiu —

www.cimec.ro



1 ^B^^^Br*? BÉÉ î Mffî ^t.*"**

Scena din „Visul une) nopţl devara" de Shakespeare — Teatrul

National „Vasile Alecsandrl"din laşi

Scena din „Surorile Boga" deHorla Lovinescu — Teatrul National „1. L. Caragiale"

www.cimec.ro



unor puneri in scena ca Baia de Maiakovski, Domnişoara Nastasia (la TeatrulMuncitoresc C.F.R.), Vlaicu şi feciorii lui (la Teatrul Municipal), Inspectoral de poliţie (anul acesta, la Teatrul din Petroşani), toate recunoscute succese, HoreaPopescu a făcut şi în aeeastă stagliine dovada multiplelor lui calităţi, pe textul

Aristocraţilor lui Pogodin. El ne-a oferit şi cu acest priiej un spectacol agitatone, ale cărui sensuri şi problème au générât cu siguranţă multe întrebări şiproblème spectatorului, vireme îndelungată după ce a părăsit saia. Ne gîndim, inacelaşi timp, şi nu farà parere de rău, cìt de puţin a avut acest dar spectacolul cu aceeaşi piesă pe scena Naţionalului din Cluj, unde rezumatele sub fo>rmaunor motto-uri, destul de puţin inspirate, adăugate textului, au dăunat toemairitmului interior al desfăşurării acţiunii, făcînd-o să fie expozitivă şi nedramatică.O subtilă pledoarie a (realizat Minai Dimiu pe scena Teatrului de Stat dinSibiu cu piesa lui Miller, Moartea unni comis-voiajor. Regizorul nu s-a mărginitsă încropească un cadru dominât de siluetele unor zgìrie-nori, pentru a sugeraNew Yorkul, şi ìn care s-ar putea petrece o dramă cu rezonanţe intime. Şi nicinu s-a mulţumit să-si îmbrace eroii ìn costume care să vorbească doar eie desprelumea de peste ocean, ci, interpretìnd dramatic subtextul lucrarli, a realizat cli-matul moral şi social, atmosfera umana specifica ìumii dolarului, o atmosfera

ìn care drama lui Willy Loman este nu una mărunt personală, ci una a uneitntregi categorii de sacrificati ai lumii banului. Pentru Dimiu, piesa lui Millera ìnsemnat o pledoarie, căreia el a ştiut să-i redea nobleţea artistica, prin înăl-ţimea şi frumuseţea la care a purtat curentul textului. Reuşita regizorului dinSibiu se cere cu atìt mai mult sublimata, cu cìt el a realizat spectacolul mergìndpe alte coordonate decìt cele de la Teatrul Municipal din Bucuresti.

Liviu Ciulei a demonstrat, ìn atìt de disputatul spectacol Azilul de noapte, ìnprimul rìnd, variatele sale căutări personale. El a dovedit că este un artist carevrea să convingă prin noutatea expunerii, prin abaterea de pe făgaşurile umblate,prin ìncercarea de a afla perspective şi trimiteri noi, spre actualitate, unei opereolasice, de care se leagă o întreagă literature interpretativa. Experirnentul săuartistic a scăpat însă din vedere, din pacate, după a noastră parere, toemai esen-ţialul, adică profundul umanismi conţmut in texitul gorkian. Ceea ce a scăzut

considerabil valoarea spectacolului.Acelaşi Azil de noapte a găsit la Teatrul de Stat din Bacău o interpretarecare-i umbreste de asemenea sensuriie, datorită însà altor cauze : unei lipse deconsecvenţă in colaborare, sau unei neconcordanţe de viziuni ìntre regizorulGheorghe Rusu şi scenograful Toni Gheorghiu. Cadrul scenografie, constituit inprincipal dintr-o imensă scară, obligă desfăşurarea scenica pe o linie cobo-ritoare — spre fund, aşa cum sugerează însuşi prirnul nume al piesei lui Gorki.Regizorul a risipit însă mişcarea protagoniştilor, fără o orientare .precisa, ìn toatedirecţiile scenei. In chipul acesta, a fost anulat sensul major, s-a redus forţa deconvingere şi de transmitere a mesajului dramatic al piesei, care a fost vaduvităde o pregnante sugerare a locului şi momentului acţiunii, şi, in cele din urmă,

a însăşi condiţiei umane şi sociale a eroilor care populează Azilul lui Kostìliev.Faptul ne mira. Caci, regizorul băcăuan a realizat, anul trecut, cu acelaşi sceno-graf, la piesa lui Dorian, Dacă vei fi ìntrebat, o colaborare mai fericită decìt ceade acum, la piesa lui Gorki, ìn care lipsa de coordonare, de unitate de vederi, ìntre regizor şi scenograf, a dus pe de o parte la nasterea unui „spectacol dedecor" (deci, un fais spectacol dramatic), iar pe de alta parte, la o demonstrateaproape solistica a actorilor.

Realizări regizorale care nu pot trece neconsemnate — in ordinea de idei acăutărilor ìnnoitoare — ne-au mai fost prilejuite de Mauriciu Seckler, care, după Mutter Courage,a montât în această stagiune, tot la Teatrul National din Iasi, şitot cu succès, comedia populară brechtiana Domnul Puntila şi sluga sa, Matti ;

Lucian Giurchescu, care, punìnd in scena Doi tineri din Verona, a dovedit posibi-litatea unui interesant transfer de învătăminte, ocazionate de familiarizarea sa cumodalitatea comica brechtiana, urmărind să imprime spectacolului său un pu-ternic caracter popular (este poate aci şi un anumit ecou stimulator al Mosso-vietului) şi să sublinieze din comedia lui Shakespeare nu situabile cornice — nurìsul ca atare —, ci obiectul rìsului.

Dacă, din multitudinea de fapte de artă teatrale cu care ne-au bucurat regi-zorii, ne-am simţit îndreptătiU să pomenim la voia nemijlocită a amintirii, cìteva,cum sìnt cele de mai sus, fără a face referiri speciale la teatrele in care eie s-auprodus, nu acelaşi lucru il vom face in legatura cu prima scena a ţării, Teatrul



National „I. L. Caragiale". Caci aci, realizarea artistica a unuia sau altuia dintreregizori are repercusiuni directe asupra institutiei. Şi dacâ descoperim, în aceastăstagnine, inegalităti în spectacolele reprezentate pe scenele Naţionalului din Bucu-reşti, aceste inegalităţi nu sînt de natura să stabileascâ doar o ierarhie de valoriintre regizorii teatrului eu personalităti creatoare, ci se revarsă îndeosebi, în totatîtea necesare semne de întrebare, asupra nivelului şi funerei pilduitoare pe piami! realizărilor artistice ale teatrului. Vom pomeni eu buourie sipectacolele Suro-rile Boga şi A treia, patetica, cu care Moni Ghelerter a marcat — şi pentru propria sa cariera şi pentru prestigiul Teatrului National — doua momente artisticece nu pot ramine nesubliniate. Putem de asemenea să evocăm cu piacere roadeleculese de tînărul regizor Miron Niculescu, în montarea sobrâ — ferita de vulgari-tate naturalista — a Năpastei. Dar, alături de aceste realizări, am fost puşi însituaţia de a vedea aburite imaginile revolutionare ale dramei gorkiene Cei dinurmă, pusă în scena de un tînăr şi talentat regizor (I. Cojar), prea putin însă su-pravegheat de conducerea artistica a teatruilui în colaborarea lui eu scenograful,a cărui contribuţie la spectacol a teşit pînă la întristare, odatâ eu mesajul opereilui Gorki, stràdaniile colectivului de interpreti.

Pentru că exiperienta, în întelesul creator al cuvîntului, nu trebuie însă respinse nicăieri, e bine că nici Teatrul National n-a respins-o atunci oìnd Al. Fintia pus în scena „melodrama" Discipolul diavolului, dar e păcat că a renuntat la

tonul shawian al dezbaterii spirituale, pentru a-i substitui tonul pledoariei grave.I. Finteşteanu, relevînd sensurile adînci ale lui Tartuffe, ne-a dat o imagine în general veridica a epocii si moravurilor din vremea lui Molière, trecînd însăcu vederea substanta comica, iar Sica Alexandrescu a accentuât într-atîta melodrama din Titanic Vais, înoît s-a pierdut în mare măsură elementul satiric. Dece oare cînd se joacă atît de puţine comedii, trebuie încruntate artificial şi celecare sînt în repertoriu ? Dar spectacolul care ne-a dat màsura marilor posibilităţireale ale Teatrului nostru National a fost Poveste din Irkutsk, exemiplu nu numai•de înaltă valoare artistica, dar şi de o larga disponibilitate spre innoire.

In adevăr, cu Poveste din Irkutsk, Teatrul National din Bucureşti a izbutit săse ridice la nivelul de vibratie al epocii. Piesa lui Arbuzov aduce pe scena suflul

uman cel mai ìnaintat al vremii noastre, suflul umanităţii comuniste. Lucrulacesta, regizorul Radu Beligan 1-a sesizat, iar interpretii au ştiut să4 trăiască pescena cu emotia cea mai autentica. Pe de alta parte, spectacolul lui Beligan, deminune slujit de scenografia lui Jules Perahim, constituie un model de simplitateşi de profunzime a gindirii artistice. li va fi greu, credem, Nationalului în viitorsă nu ţiină seamă, în montările sale, de progresul artistic realizat cu acest prilejde membrii colectivului său. De aceea, n-ar fi lipsită de interes o analiză amă-nuntită a acestui spectacol în sînul colectivului, spre a se vedea mai bine undeţ! seaflă cheia reuşitei. In ce ne priveşte, ne muiltuniim sa semnalăm valoarea deo-sebită a acestui éveniment teatral şi să ne exprimăm convingerea că el va faceşeoală în această académie teatrală, care trebuie să fie Teatrul National „I. L.

•Caragiale".N-am pomenit aci.toate spectacolele reprezentative ale stagiunii. (Unele auapărut în focul asaltului de premiere de la sfîrşitul ei şi n-am apucat să le maivedem cînd scriem aceste însemnări.) Putem constata totuşi, şi aşa, necuprinsavarietate şi liberiate a exprimării artistice în care a ìnceput să se desfăşoare —in cadrul ferm al realismului socialist — creaţia regizorilor nostri. Este utilăaceastă constatare, mai ales dacă confruntăm realizările valoroase, cu productiilemediocre, cu rătăcirile şi poticnelile celor care au; arezut că pot pune semnul ega-litâţii între înnoire şi extnavagantă. Căci, extravaganţa regizorală a fost încă prac-ticată în această stagiune în unele teatre. Spre pildă, Cale lunga, la Reşiţa ; Ora-

şul visurilor noastre, la Botoşani ; Liubov Iarovaia, la Oradea ; Explozie întîrziată,la Baia Mare ; Fiul rătăcitor, la Ploeşti, alcătuiesc o destul de puţin respectabilăfaniilie de spectacole. Ignorarea principiului că textul primează i-a condus pe regizori la eludarea cadrelor lui, spre a favoriza foloslrea unor mijloace cu totulexterioare, adesea potrivnice textului. Am asistat, de pildă, la nenumărate şinejustificate aprinderi de lumina in sala, în timp ce pe scena, spectacolul îşi urmacursul (Cale lunga, la Reşita, Oraşul visurilor noastre, la Botoşani, unde. pe dea-supra, textul mai era fărîmitat de necontenita goană de pe scena spre foaier aintregului colectiv de interpreti). Am asistait la o desfăşurare a spectacolului ìn-tr-un ritm cu totul necorespunzător celui cerut de piesă (Liubov Iarovaia, la



îi, V

.1

Stìnga (sus) : scena din „A treia, patetica"

de N. Pogodin — Teatrul National „1. L.

Caragiale" ; (jos) : Silvia Popovici (Vera)

şi Marietta Deculescu (Sofia) in „Cei din

urmă" de Maxim Gorki — Teatrul National„I . L. Caragiale" ; dreapta (sus) : scenadin „Aristocrat!!" de N. Pogodin — Teatrul Muncitoresc C.F.R. ; mîjloc (jos) : BorisCiornei (Ivan Sîsoev) şi Iulian Necşulescu(Ofiţerul) in „Brigada I-a de Cavalerie"

de V. Vîşnevski — Teatrul „C. Nottara" ; jos : Octavian Cotescu (Ivuşk in) şi VictorRebengiuc (Ohapkin) în „Piine si trandaflri"de A. Salinski — Teatrul Municipal.

www.cimec.ro



www.cimec.ro



Oradea). în aşa fel încît, analiza profond ă a caracterelor, făcută de auto mi piesei,a cedat loc unei haotice şi prin nimic motivate uniscali fizice pe scena. Dorinţaunei originalităţi rău înţelese 1-a déterminât pe Radu Stanca de la* Sibiu, să-1scoată pe Caragiale din epoca şi, cadmi la care se refera opera lui <este vorba deO scrisoare pierdută), spre a-1 imbraca în nişte veşminte ce nu i se potrivesc şifac ridicol spectacolul, nicidecum lumea pe care o satiriza Caragiale în piesă. LaCluj, am fost de faţă la un mult aşteptat spectacol cu Hamlet, din care nu liip-seau unele idei interesante de montare, dar care vădea lipsa de untiate de con-cepţie in transpunerea acestei capodopere pe scena. Astfel, n-au fost luminate

în primul rind sensurile mari, filozofice, măreţia ideilor şi a eroilor shakespea-reeni. Direcţia de scena — Miron Niculescu şi C. Anatol — a asigurat, e drept?un cadru scenic în măsură să prilejuiască interpreţilor a se ridica la înălţimeacorespunzătoare, interpreţii însă — şi îndeosebi interpretul principal — au înţelessă adopte în evoluţia lor scenica tonul şi gestul minor al unei drame de camera,nelăsînd-o să ajungă ceea ce este, o tragedie de vaste şi răscolitoare proporţii.Această discrepante dintre concepţia de cadru şi concepţia interpretării a dezo-rientat ìntr-o oarecare măsură spectatorul, a diminuât intensitatea vibraţiei dra-matice a spectacolului.

în ciuda acestor eşecuri, al căror izvor socotim că-1 putem afla ìntr-o insufi-cientà ancorare a creatorului în datele principiale ale metodei realismului socia-

list, stagiunea teatrală 1959—1960 se caracterizează însă, cert, pe coordonatele uneisănătoase şi adesea rodnice străduinţe de a se înnoi, in primul rìnd pe calea cla-rităţii în sesizarea şi transmiterea mesajului dramatic, pe calea realizării emo-ţiei artistica prin simplitate si a patosului zilei de azi, farà afectare ori artificia-litatea efectelor de suprafaţă.

***

Aceste date noi în arta regizorală n-au întîrziat (cum e şi firesc) să se reper-cuteze şi asupra laturii interpretative a spectacolului. Actorii îşi trăiesc situaţiile

în întregime — rolul, nu doar replicile —, îşi apropie din ce în ce mai multmijloacele simplităţii şi aie profunzimii, folosind cu economie şi motivare gestul.Dacă ar fi să dăm exemple în acest sens, ar trebui să facem loc unei lungi liste deactori de toate vîrstele si din toate teatrele. Am văzut an această stagiune actori defmnte jucind roluri episodice, în care au realizat creaţii, după cum am văzut actoritineri cărora încredinţîndu-li-se roluri mari, au realizat, la rîndu-le, creaţii. Ne în-trebăm însă cu légitima curiozitate, de ce nu ni s-a hărăzit bucuria, în această stagiune, de a vedea în roluri de care sînt vredndcd, o seamă din marii nostri artisti— în primul rìnd artisti ai poporului — ca Aura Buzescu, Costache Antoniu,Gheorghe Calboreanu, George Vraca, sau artisti emeriti, ca Radu Beligan, MarcelAnghelescu, şi alţii, din Bucureşti şi din teatrele din regiuni. De ce nu se dau

acestor actori fruntaşi posibilitătile de desfăşurare de care sînt capabili ? Esteaceasta o problema care priveşte îndeosebi conducerile teatrelor. De ea se asociază,pràn opoziţie, şi o alta, pe care ne îngăduim să o amintim multor directori deteatre şi consilii artistice. E vorba de preocuparea de a asigura cadrelor tinere,cele mai bune condiţii de manifestare, de crestere a calificării lor artistice. Incadrul concursului tinerilor actori, ţinut îndată după deschiderea stagiunii, asemeneapreocupare s-a dovedit, în dese locuri, deficitară, cum — pe alt pian — s-a doveditdeficitară preocuparea pentru promovarea dramaturgiei pentru tineret şi despretineret. Nu vom da exemple. Ar fi să repetăm unele dintre concluziile la care s-aajuns cu prilejul şedintei de ìnchidere a concursului. Dar reamintirea acestei problème ni s-a parut necesară, pentru că tineretul şi-a dovedit şi în stagiunea1959—1960 talentul, afirmìndu-se ca o adevărată forţă, nu numai virtuale, a arteinoastre scenice. Regizori, actori şi scenografi şi-au dat contribuţia lor creatoare lamulte din spectacolele stagiunii, aducînd odată cu avìntul lor tineresc, un suflunou, înviorător, cautèri ìnnoitoare, pline de interes şi de valoare artistica. Şi nucredem, de pildă, că am întîlnit prea des pe vreo scena de a noastră un spectacolmai convingător prin tineretea, ardoarea şi sinceritatea lui, decìt Poemul lui Oc-tombrie pe scena Institutului de Teatru. După cum ne-a emotionat profund ma-turitatea artistica a tinerilor de la Piatra-Neamt, chemati să facă compozitie înrolurile de ţărani vîrstnici din piesa Vlaicu şi feciorii lui a Luciei Demetrius. Sîntmanifestări a càror semnificaţie în dezvoltarea artei noastre teatrale nu trebuie să



fie trecută cu vederea şi care solicita cu precadere o deosebită atenţie din parteaconducerilor teatrelor, faţă de schimbul de mìine al teatrului nostru.

***

O alta caracteristică a stagiunii àncheiate, care poate apărea drept consecinţăimediată a tendinţelor înnoitoare şi trăsăturilor particulare cu care unii creatori deteatru ne-au obişnuit, în ultima vreme, este vădita perspective a unor teatre de a-şicristaliza o anumită Inclinare, ca să nu zicem, personalitate artistica. Mai limpedezis : este vorba despre profilarea teatrelor. Despre „profil" se vorbeste mai de mult ìn rìndul oamenilor de specialitate. S-a vorbit despre „profil" şi la consfătuirea deanul trecut a oamenilor de teatru. Se vorbeşte ìn ultima vreme, cu acuitate, ìnadunările profesionale şi in presa. E un subiect faţă de care poziţiile teoretice sìntpe cìt de imprecise, pe atìt de diverse. Ìn focul discuţiilor de principii şi al teoreti-zărilor, viaţa îşi aduce însă practic rolul ei concret. Din experienţă in experienţă, dela spectacol la spectacol, urmărind atent şi stăruitor atingerea unor anumite ţeluriartistice, potrivite cu tortele colectivului respectiv, o seamă de teatre au ìnceput,deasupra discuţiilor, să-şi dobîndească şi să-şi demonstreze personalitatea.

Un exemplu in acest sens il constituie un teatru care, afirmìndu-se cu fiecarestagiune, îşi cucereşte neobosit această personalitate artistica. Este vorba de Teatrul Muncitoresc C.F.R., care, prin spectacolele sale, începe să ne dovedească tot maimult o judicioasă preocupare de a-si revendica menirea şi de a răspunde ţelurilorunui teatru popular. într-o anumită măsură, a început să-şi reafirme posibilităţilepe care le avea cu cìteva stagiuni in urmă, şi Teatrul „C. Nottara" ; in timp ce nivelulgeneral al manifestărilor sale artistice consacra şi Teatrul Municipal ca pe o scenacristaîlzată pe nişte date artistice proprii. Doar Teatrul Tineretului îşi uită încă rpare-se, numele ; in vreme ce Teatrul Armatei, prea dornic de a se profila pe liniaeroicului, ţine prea putin in seamă in ultima yreme că profil fără ţinută artisticanu se poate.

Limpezirea şi lărgirea căilor care duc la profilarea artistica a teatrelor noastre(ìndeosebi a celor din Capitala) apar, la ìncheierea acestei stagiuni, ca un deziderat,dacă nu nou, cu ascuţime resimţit. împlinirea lui va atrage, ìn viitor, luarea in?seamă a unor criterii diverse şi in selectarea repertoriului, şi in aicătuirea colecti-velor de artisti ai scenei, şi în ataşarea la aceste colective a unor regizori şi scenografi apropiaţi prin înclinări şi gusturi artistice. Dar aceste lucruri depăsesc sfera însemnărilor de faţă.

***

Am lăsat la urmă problema scenografiei, nu din ìntìmplare, ci pentru a-i sublima locul ìnsemnat ce-1 ocupă azi in teatrul nostru şi mai ales pentru a scoate inevidenţă că, in contextui artei teatrale, scenografia s-a manifestât in ultimii ani rşi, ìndeosebi, in această stagiune încheiată, ca un factor de prim ordin in procesulde ìnnoire pe care-1 trăieşte teatrul nostru. Trecută adesea in umbra, ca o cenu-şăreasă, dacă nu chiar ignorata de critica noastră dramatică, scenografia merita —cel putin de azi ìnainte — cu totul alt tratament. Caci, nu vom pu tea pretui aşacum se cuvine spectacole ca Aristocraţii, Tînăra gardă (la Craiova), Tragedia opti-mistă şi Poveste din Irkutsk, dacă nu vom sublinia aportul scenografie al lui JulesPerahim. Aşa cum nu vom putea lămuri o seamă de valori ale altor spectacole, faràa sublinia contributia unor scenografi ca Toni Gheorghiu, Livki Ciulei, Sanda Musateseli, Marosin, M. Tofan. O preocupare mai îndelungă a criticii asupra acestuicapitol se cere neapărat. Dacă in aceste rânduri nu este cu putinţă <de altiel, nu estenici locul), în paginile noastre viitoare însă — şi, nădăjduim, în discutiile de laA.T.M. — acest lucru nu va ântîrzia să se facă.

Precum se vede, stagiunea 1959-60 a însemnat, printr-o seamă de spectacoleaie ei, un progres al artei noastre scenice. Aceste spectacole stabilesc premiselede la care va trebui să pornească stagiunea din toamnă.

în ce priveşte dramaturgia originala, pasul înainte înregistrat trebuieconsidérât doar ca o treaptă spre o şi mai profundă investigaţie în realitateazilelor noastre. Mai este încă foarte mult de făcut, începînd cu tematica noiidramaturgii. Şi cînd afirmăm aceasta, ne gîndim cît de putine sînt încă pie-sele care abordează problème de cea mai stringentă actualitate, care aduc peprim-plan chipul eroicilor constructori ai socialismului — în frunte eu cornu-



Sus : Scena diti„Cyrano de Berge

rac" de EdmondRostand — Teatru!Armatei ; mijloc :Kovâcs Gyôrgy(Ciolac) şi MendeGabi (Jeni) în

„Arcui de triumf"

de Aurei Baranga— Teatrul Secuiescde Stat din Tg.

Mureş ; (jos) : scena din „Discipoluldiavolului" de G. B.Shaw — TeatrulNational „I. L. Ca-#ragiale"

f H A m H 18ËÎS2!i



In medalion : Ion Finteşteanu in rolultitular şi Al. Giugaru in Orgon din „Tartuffe" de Molière — Teatrul National„I. L. Caragiale"; mijloc: scena din „Ma-mouret" de Jean Sarment, şi scena din„Vlaicu şi feciorii lui" de Lucia Demetrius

— Teatrul Municipal ; medalion (jos) :Dana Comnea (Silvia), Mircea Cruceanu

(Valentin) şi Mircea Dumitru (Thurio) în „Doi tineri din Verona" de Shakespeare

— Teatrul Muncitoresc C.F.R.

www.cimec.ro



niştii —, pasiunea cu care înfăptuiesc măreaţa opera de transformare socialista a ţării, preocupările lor fundamentale, izvorîte din însuşi procesul munciicreatoare.

Concentrîndu-şi atenţia asupra minunatelor figuri de muncitori înaintaţi,de ţărani care — ìn majoritatea lor — trăiesc acum o alta viaţă, viaţa satuluicolectivizat, pătrunzînd în ceea ce constituie esenta acestei vieţi, dramaturgiinostri îşi vor putea construi piesele pe conflicte puternice şi originale, vorputea scoate la iveală tot mai multilateral trasaturile noi ale oamenilor deazi, noile relaţii sociale din tara noastră. Orientarea spre esenţial şi studierea

atentă. profundă, a vieţii în permanente transformare vorcontribuì şi la ridi-

carea nivelului artistic al lucrărilor, şi la forţa lor de înrîurire.Chemarea adresată oamenilor literaturii şi artei prin Raportul Coimite-

tulud Centrai al partidului, prezentat de tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej la cel de-altreilea Congres al P.M.R., de a pàtrunde cìt mai adînc în viaţa poporului, de a

întări legatura cu masele, de a dezvolta deci caraoterul popular al literatuirii şiartei noastre, va constitui făiră îndoială un puternic stimulent în creaţie şi unizvor de noi succese.

Spectatorii aşteaptă în stagiunea viitoare o creştere şi in arta spectaco-lului. Pentru cà, aşa cum am arătat, cu toate succesele obţinute în acest do-meniu, au existât numeroase spectacole neizbutite, plate, cenuşii, de scăzută

ţinută artistica. Această inegalitate a calităţii spectacolelor — adesea chiar însînul aceluiaşi colectiv — ar trebui să dea de gîndit în mod serios conduce-rilor teatrelor, cărora le revine principala răspundere în această privinţă.

Deosebit de rodnică credem că ar fi iniţierea unei dezbateri pe marginearezultatelor stagiunii încheiate, în cadrul căreia să se valorifice experienţa ob-ţinută de oamenii nostri de teatru — a regizorilor, în primul rînd — şi să sepreconizeze măsuri concrete care să duca la îmbunătăţirea muncii în teatre .

Tot ce s-a realizat de valoare pe planul dramaturgiei, al regiei, al interprétera şi al scenografiei trebuie să fie luat drept punct de plecare pentru viitoarelemontări. Tot ceea ce a constituit o rătăcire, fie printr-un excès de originalitate, fieprintr-o insuficientă initiative creatoare, va trebui să fie lăsat de o parte, spre a

face loc din ce ìn ce mai larg curentului înnoitor care străbate teatrul nostru, dorindsă reflecte cu vibraţia artistica corespunzătoare măretiei epocii noastre, frontul con-structiv ce ne înconjoară. Baza cea mai sigură de dezvoìtare a artei noastre, ìn acestsens, ramine — verificat — metoda realismului socialist, atasarea ferma a artistuluinostru de ideologia marxist-leninistă, spiritul de partid. Exista mari forţe capabilesă dea teatrului nostru o strălucire şi o eficienţă din ce in ce mai mare. Şi sintemconvinsi că eie îşi vor da concursul, din ce ìn ce mai avântat, mai solidar şi maidin plin. spre a realiza această continua şi mereu mai puternică strălucire a teatrului nostru.

www.cimec.ro



Traian Şelmaru

contempnnaiieitatîî v

„contempoPanBizanii

Bn ultima vreme se observa în dramaturgia noastră un fenomen semni-ficativ, şi anume străduinţa autorilor de a pâtrunde mai profund înlumea interioară a oamenilor zilelor noastre, de a liohida aspecteleexterioare, tratarea construcţiei socialiste în general, de a scoate la ivealăconstrucţia umana. Dispar tot mai mult schemele şi capata viaţă chipuriomeneşti reale, noi, angrenate în conflicte spécifiée acestei epoci. La fel în

arta spectacolul'ui exista tendinţa de a interpreta materialul dramatic nou ìntr-unstil care să-1 exprime cìt mai sugestiv, mai emoţionant. în abordarea mai pro-fundă a actualităţii, în realizarea dramaturgică şi scenica a conţinutului de viaţă,idei şi sentimenté, se pun complicate problème de măiestrie artistica. Şi e deo-

sebit de importante, nu numai pentru valorificarea experienţei fiecăreia din noilelucrali, dar mai ales pentru dezvoltarea artei noastre în general, studierea morì udui cum au rezolvat sau n-au rezolvat, deocamdată, cutare sau cutare autor,regizor, actor, scenograf, complicatele problème ale reflectării artistice a noiirealităţi, ce este ou adevărat contemporan sau ce e numai „contemporaneizat". Nevom opri, in cele ce urmează, asupra unor recente spectacole bucurestene, deo-sebit de elocvente din acest punct de vedere. E vorba despre Secunda 58 de DorelDorian pe scena Teatrului „C. Nottara", în regia lui Radu Penciulescu, * şi de Explozie întîrziată de Paul Everac, la Teatrul Municipal, în regia lui Lucian Pintilie. **

•**

Piesa lui Dorian e cunoscută de public, fie din paginiie revistei noastre,fie din spectacolele unor teatre din tara sau din ce! al Teatrului „C. Nottara".Subliniam în nota care însoţea textul publicat în revistă ', caracterul ei de dez-batere a unor problème contemporane. Dezbatere, şi nu presentare pur şi simplu,

* Secunda 58 de Dorel Dorian — Teatrul „C. Not tara". Data premierei: 30 aprilie 1960.Regia : Radu Penciulescu. Decoruri : Marga Ene. Costume : Eugenia Bassa-Crîşmaru. Distributia :Iulian Necşulescu (Banu Mares ); Iurie Darie (Stefan Mares) ; Tatiana Ieckel (Domnica Rotaru) ;Boris Ciornei (Lupu Aman) ; Nicolae Tomazoglu (Tunsoiu) ; Elena Pop (Stela) ; Natalia Floria-Lefescu (Vali) ; Aurei Cioranu (Cristescu) ; Amza Pellea (Dumitru Allineili ; Nicolae Ifrim,

Marius Rolea (Doi tineri veniţi să se angajeze) ; Corina Constantinescu (Ana Petrescu) .** Explozie tnttrziatà de Paul Everac — Teatrul Municipal. Data premierei : 8 mai 1960. Regia:

Lucian Pintilie. Decoruri : Paul Bortnovschi. Costume: Elena Fortu. Dis tribu tia: Septimiu Sever(Valeriu Cristea) ; Clody Bertola (Fana) ; Petrică Gheorghiu (Vintila Ghetu) ; Virginica Popescu(Margueritte Contescu) ; Mimi Enăceanu (Jeanine Cret ianu); Maria Marselos (Fata în casa) ;Carol Kron (I-ul pacient) ; Coca Bianu (Erji) ; Virginia Stoicescu (Pacienta) ; Corin Dron (Al11-lea pacient). In alte roluri: Aurora Şotropa, Cella Marion, Dolna Mavrodin, Marius B«uşu-lescu, Eleonora Gion.

« Nota la ..Secunda 58", ,.Teatrul" nr. 3/1960.



ceea ce presupune atragerea salii in- spectacol, transformarea ei ìn parti-cipantă activa la viaţa de pe scena. Dar pentru a izbuti acest lucru, trebuie caautomi să fie el însuşi un pasionat participant la viaţa în continua dezvoltare,un om care se considera dator nu numai să serie piese de teatru, dar să răs-pundă prin aceste piese problemelor de viaţă ale spectatorilor. Din această po-ziţie a autorului, rezultă frapanta tonalitate nouă, prospeţimea, atît a materia-lului de viaţă, cît şi a gîndirii şi sentimentelor din Secunda 58, forţa ei decomunicare. Se simte de da ìnceputul pina la sfîrşitail piesei, de la persona]eiecele mai ìnchegate pînă la cele sohiţate doar, o autenticitate reală, ceea cedovedeşte că înainte de a deveni imagine artistica, eie s-au imprimât de multşi profund în conştiinţa autorului. Dorian îi cunoaşte pe oamenii zilelor noastre, îi înţelege, îi iubeşte, participa la lupta lor ca unul dintre ei. Exista déjà otipologie specifica a lui Dorian, în care se îmbină organic individualităţi dintrecele mai diverse.

Autorul nu cauta cu orice prêt împrejurări excepţionaie şi niei oameniexcepţionali. Asemenea eroilor săi, exista destui în ţara noastră. „Exceptionalul"lor consta numai <!) în faptul că sìnt constructorii unei societăţi noi şi propriiilor constructori. A înţeiege aceasta înseamină a sesiza trăsătura de bază a epociinoastre, noutatea ei istorică, înălţimea ei umana, a da implicit o replica acelorpareri — în fond, expresii ale teoriei lipsei de conflict — după care generator

de confliete dramatice ar fi numai ceea ce s-ar putea numi „baricada revoluţio-nară", restul fiind categorisit tematica banală, minora, general-umană. Cine ştiesă vada însă în viaţă noul general-uman care se naste ìn focul unei lupte ascu-ţite, cine ridica cortina peste acest aşa-zis obişnuit al vieţii de fiecare zi, des-coperă în procesul de transformare a conştiinţelor, baricade nu mai puţinrevoluţionare, un eroism cotidian, e drept, mai puţin spectaculos, dar tot atît deprofund, de dramatic, toemai pentru că trebuie să facă faţă unei întregi pe-rioade de trecere de la capitalism la socialism, formelor mai subtile ale lupteide clasă, ale luptei dintre vechi şi nou, şi e legat cu mii de fire de toate aspec-tele vieţii şi activităţii omeneşti. Principala calitate a Secundei 58 ni se pare aconsta ìn faptul că ea surprinde în această lume poezia construcţiei umane. Perso-

najele reprezintă, toate, constructori ai vieţii noi, in care şi ìntre care contradicţiilese rezolvă prin răspunderea colectivă a unora faţă de ceilalţi, în spiritili eticii noi,comuniste, prin ofensiva comună ìmpotriva a tot ce e rămăşiţă a vechii socie-tati, alimentata de supravietuitorii clasedor răsturnate. De aceea, oricìt de dramatice ar fi situatiile, oricìt de greu şi dureros ar fi uneori drumul spre vic-torie, exista o permanentă, profundă, atmosfera de certitudine şi de frumusetea certitudinii, de o învăluitoare stare de poezie, generata de noile valori umanecucerite ìn lupta pentru a trai „asa ca să putem privi deschis unul in ochii ce-luilalt", această luptă devenind ìn ultima instanţă esenta sentimentului de frumoscare străbate piesa. Dorel Dorian subliniază ca o trăsătură importantă a nouluimod de viaţă, a noilor relatii umane, capacitatea omului socialist de a puteahotărî în orice secundă asupra actiunilor sale (de a-şi putea spune singur şi,yda" şi „nu"), cu toată răspunderea fata de colectivitate şi faţă de sine însuşi.Pe această idee a răspunderii colective este construită întreaga imagine artistica.

Ce este în fond această „secunda 58", care dă şi ti tlui piesei ? Reprezintăea numai momentui cînd un om eu sufletul răvăşit de contradictii găseşte to-tuşi tăria să se învingă pe sine, să restabilească curentul electric întreruptprintr-o avarie tehnică şi să evite astfel un accident eu consecinte grave ? Nu.E mult mai mult decît atît. Secunda 58 devine un simbol al oricărui momentde viaţă în care un om are să aleagă, să hotărască cu răspundere de viata luişi a altora, oricît de gréa ar fi alegerea. Acest simbol e urmărit în aproape toate

personajele piesei. Aproape fiecare are o „secundă 58", e drept nu realizată cuaceeaşi intensitate dramatică, dar mereu prezentă. Cele mai convingătoare apar„secundele 58" ale Domnicăi Rotaru, Lupu Aman, şi numai într-o măsură —după cum vom vedea mai tìrziu — ale lui Banu şi Ştefan Mares, ceea ce şiface ca personajele mai plin conturate să fie primele două. într-adevăr, Dom-nica Rotanu trăieşte ,pe scena, ìn fata spectatorilor, una din primele ei mariexperienţe. Venind pe şantier cu o imagine entuziastă, dar cam abstractă şiidilică, a vietii, ea va descoperi treptat că ìn lupta pentru a transforma visul

ìn realitate, pentru a da vieţii poezie, nu sìnt suficiente prospetimea şi genero-zitatea sentimentelor, ea va învăta că fericirea ' nu poate fi dobîndită oricum, cieste legata organic de răspundere. Doi sìnt dascălii Domnicăi Rotaru : viaţa



însăşi şi activistul de partid Lupu Aman, care îi ajută s-o înţeleagă. Modul cumeste tratată această descoperire a vieţii este poate elementul artistic cei mainou pe care Secundo. 58 il aduce în dramaturgia noastră. Aci, autorul urmă-reşte procesul de transformare pas cu pas, dezvăluind cu bogăţie de nuanţeritmul interior al conflictului. ìntr-un fel, Dominica Rotaru şi Lupu Aman ìn-truchipează unitatea dintre cele două calităţi esenţiale ale ornului comunist :inima fierbinte, pasiunea de a trai plin, nelimitata capacitate de dăruire, fan-tezia în permanentă efervescenţă — şi forţa lucida a raţiunii, care, stăpînindaceste sentimente, le dezvoltă, le îmbogăţeşte. Din acest punct de vedere, un

persona] deosebit de expresiv şi nou este Lupu Aman.Lupu Aman apare ca un am viu, care, fiind pentru Domnica Rotaruo căiăuză pe drumul anevoios al ìmpletirii dintre sentiment şi raţiune, trăieşteel însuşi — la nivelul său de experienţă — etapele unui procès asemănător.Sub aspectul lui stăpînit („cineva trebuie să fie totdeauna lucid, cineva trebuiesă fie totdeauna -«eel rău», cineva trebuie să vada mai departe"), Lupu Amaneste un om cu sentimente puternice, şi acest lucru autorul îl dezvâluie cumulta îndrăzneală, punîndu-1 în situatia de a se îndrăgosti el însuşi de Domnica Rotaru. Spectatorul urmăreşte cu emoţie pe de o parte conflictul care sedă în Lupu Aman pentru a nu arata nici o clipă Domnicăi Rotaru propriilelui sentimente, pe de alta parte maturizarea, sub influenţa lui, a eroinei. Dom

nica Rotaru nu va şti niciodată că Lupu Aman şi-a învins propria lui dragostepentru că o ştia îndrăgostită de Banu Mareş, dar va învăţa de la el să acţio-neze la fel atunci cìnd se va afia într-o situaţie asemănătoare. Este momentulde cea mai mare intensitate draniatică — „secunda 58" a Domnicăi Rotaru,expresia cea mai vie a ciocnirii şi apoi a ìmpletirii sentimentului cu raţiuneaşi demnitatea — cìnd ne apare o alta Domnică Rotaru, imaginea însăşi a cu-vintelor pe care ea le spune mamei Elenei Mares : „E alta tinereţe acum".

Ar putea părea eiudat faptul că încercînd să analizăm evoluţia DomnicăiRotaru, nu ne-am ocupat pina acum de Banu Mares, omul de care se îndrăgos-teşte de la prima lor întîlnire, eu atît mai mult eu cît povestea iubirii lor con-stituie principala acţiune a piesei. Dacă n-am făcut-o, e pentru că problematicalui Banu Mareş depaşeşte aoţiunea pomenită, fiind strîns legata de cea a fra-telui său, Ştefan. E necesar deci, pentru a intra mai adîne în compoziţia pieseişi structura caracterelor, pentru a înţelege mai bine personajul Banu Mares,să nu ne limităm la povestea de dragoste eu Domnica Rotaru, ci să ne amintimde oealalită acţiune, paralelă, ai cărei principali eroi sînt — sau eel puţin începsă fie — cei doi fraţi. Spunem încep, pentru că acţhinea pornită din camera decomanda — cìnd Ştefan redă curentul abia cu două secunde ìnainte de a fi preatìrziu — se ìncheie, din punct de vedere al conflictului dramatic, la sfîrşitulactului I. Conflictul Banu-Ştefan continua apoi numai în funcţie de Domnica Rotaru.

Pe bună dreptate s-a observât închiderea primului conflict chiar dinprimul act al piesei, ìntreaga întîmplare din camera de comanda prelungindu-sedoar la modul aluziv şi simbolic in diferite momente ale celui de al doileaconflict. în adevăr, „secunda 58" iniţială devine un fel de „motto" al piesei, lacare autorul, pe măsura dezvoltării celui de al doilea conflict, se refera în momente similare, dar pe alte date de viaţă. De pildă, cìnd Domnica Rotaru aflàcă soţia lui Banu s-ar putea ìntoarce, se vede de data asta pe sine, in camerade comanda, împreună cu Banu Mareş, pusă în faţa unei mari notarili. Camera de comanda devine aşadar un simbol al conştiinţei, ceea ce ca procedeuartistic ni se pare originai şi expresiv pentru transmiterea ideii fundamentale

a piesei. Altceva ni se pare însă că se pierde prin închiderea primului conflict,şi anume profunzimea mesajului şi definirea mai puternică a caracterelor. Acest„altceva" constituie, după părerea noastră, însăşi cheia care ar fi deschis largpoarta nu spre unificarea celor două conflicte — caci, după cum vom vedea mai

jos, nu exista două conflicţe paralele — ci spre dezvăluirea mai profundă, şideci mai dramatică, a unicului conflict al piesei, a sensurilor ei. Dar să neexplicăm.

Chiar de la primele replici ale piesei, spectatorul este pus în fata conflictului dintre fraţii Mares. Asa cum reiese din cuvintede lui Banu Mares, por-



) Lart

BANU : Riscafi des? DOMNICA : Primaoară ctştig.

Ana Petrescu (Corina Constantinescu) şi Inginerul Tunsoiu(N. Tomazoglu).

LUPU : Cineva trebuie să fie totdeaunalucid ; cineva trebuie

să fie totdeauna „celrău", cineva trehuiesă vada mai departe.

www.cimec.ro



LU PU : Vrem doar sa ştim cine a avut pre- zenţa de spirit, tăria. priceperea, hotărtrea dea reda totuşi curentul. Nu pentru a pedepsi pe cineva, ci pentru a-istrìnge mtna celui caremerita.

STEFAN: Se predacurava la ziaristicăvreun curs de rău-tate? DOMNICA : Nu, deetica.

www.cimec.ro



AILINCII : lece oameni I Asta face iti o sută de capete !

tretul lui Stefan este urinatomi : un om care nu ştie ce vrea, uşuratic, ananhic,fără dragoste de muncă, dezechilibrat de influente străine. Atitudinea lui Ştefanconfirma acest portret, ba îl şi comipletează cu un element nou : dorinţa de apleca de pe şantier, spre un „undeva" necunoscut şi un „altceva" nedefinit.Cum ne apare Banu Mares ? Un om energie, pdin de raspundere, intransigentchiar faţă de fratele său. Tot ceea ce replicile lui Ştefan adaugă acestui portret,adică duritate, lipsă de sensibilitate, într-un cuvant elemente de dezumanizare— din cuvintele lui Ştefan aflăm şi că Banu a fost părăsit de soţia sa —, aparenedrept, ca o exipresie a impulsivităţii şi dezechilibrului fratelui mai tìnar. Ce!

puţin deocamdată. Din această scena, spedatomi este aproape convins că vino-vatul întîmplării din camera de comanda este Ştefan. Cu atìt mai mult, cu cîtapariţia Domnicăi Rotaru scoate la iveală alte trasaturi negative — şi aici nereferim nu atìt la obrăznicia faţă de Domnica, cît la cinismul său în felul de avorbi despre şantier, despre muncă, despre viaţă în general. O prima răstur-nare a situaţiei se petrece la sfflrsitul actului I, cìnd, spre deosebire de BanuMareş, Lupu Aman considera că în camera de comanda nu a fost nied unvinovat, ci că, dimpotrivă, cineva a avut meritul de a restabili contactul ìna-inte de a fi prea tìrziu : mai apoi vom affla că omul acesta a fost Stefan, Prinurmare, în acest Ştefan, cu atìtea trăsături negative, trăieşte fondul bun al unuiom care, ìntr-un moment hotărîtor, este capabil să-şi învingă pornirile anar-

hice şi să acţioneze cu spirit de răsipundere. Ceea ce din portretui făcut deBanu Mareş nu aparea în nici un fed.Ce aflăm mai departe despre Banu Mareş, de data asta din relaţule lui

cu Domnica ? Că, pe lîngă calităţile sale de conducător, pe iingă farmecul personal, ce se dezvăluie mai ou seamă în prezenţa fetei, exista în el o anumităuscăciune, ceva din dezumanizarea pe care i-o reproşase Ştefan. Asociind toateacestea cu concepţia lui Banu Mareş, afirmată la un moment dat, că „santierulnu e şcoală de reeducare", cu anumite replici („Aparatul de radio din acest

24cimec ro



birou, am spus de zeci de ori, servaste la un singur lucru : să ascultàm bule-tinul de stiri şi timpul probabil"), îţi apare un portret mai complex şi mai con-tradictoriu al omului, la prima vedere — fără cusur. Incepi să înţelegi în cemăsură au putut fi agravate lipsurile lui Stefan chiar de atitudinea frateluisău. Lupu Aman surprinde într-o anumită măsură deficienţele lui Banu Mareşpe planul redatiilor umane, ceea ce îl şi face să intervină în ancheta de lasfîrşitul actului I. Opunînd întrebării lui Banu „cine e vinovatul ?" acel „cineare meritul ?", Lupu Aman lasă să se întrevadă poziţia sa critica faţă de Banu.Logic ar fi fost ca de aci înainte să fie urmărită şi problema răspunderii luiBanu Mares în criza lui Ştefan. Astfel, ar fi devenit clar că acel „altceva", căutatde Ştefan, este tocmai ceea ce îi lipseşte lui Banu : capacitatea de a înţeiege,nu pur şi simplu munca, ci romantismul muncii, de a vedea nu numai şantierul,ci romantismul şantierului si de a-1 transmite colaboratorilor sai. Aceasta, înprimul rìnd. In al doilea, încrederea în oameni, arta de a descoperi sub zguraunor deprinderi veohi, fondul ipr generos, capabil de entuziasm şi dăruire.Acel „altceva" pe care nu i 1-a dat nici soţiei sale, Elena, care, după cum reiesedintr-o replica a lui Lupu Aman, este „un alt Ştefan, un Stefan dinaintea se-cundei.. un om despre care nu s-a spus încă totul". Că Banu Mareş are o vi-ziune cam abstractă despre disponibilitatea oamenilor pentru ceea ce face conţi-nutul cel mai profund al muncii socialiste — frumuseţea şi umanismul ei —, sevede şi din tonid „tehnic" pe care ìl opune Domnicăi ori de cìte ori ea încearcâsălege ìntr-o realitate concreta unica şantierul şi viaţa, munca şi visul — în fondtot acel „altceva", dorit fără să ştie şi de Stefan. (Banu însuşi afirmă în treacătcă nu ştie să convingă oamenii.)

Transformarea lui Banu Mares sub influenţa Domnicăi este urmărită în-deaproape de autor, iar „precisul" inginer-şef înţelege, pentru sine, câ nu sepoate trăi fără romantism şi poezie. Banu nu se întreabă însă nici un moment(şi nici automi !) în ce măsură rigiditatea lui a putut influenţa pe Ştefan şi peElena, de pildă. Dacă Lupu Aman, în continuarea replicii din finalul primuiuiact şi mai aies după ce îl descoperă pe Ştefan, ar fi pus în faţa lui Banu aceastăproblema, cele — aparent — două conflicte ar fi intrat în făgaşul lor unie,

căpătînd o mult mai mare densitate dramatică, dezvoltând logic caracterele. Pede o parte „secunda 58" a lui Banu Mares n-ar fi fost legata numai de hotă-rîrea privitoare la Domnica ; această „secundă 58" i-ar fi trezit răspunderi mailargi : faţă de Ştefan, fata de Mena, fata de sine, fata de oameni şi de viaţă, în general. Pe de alta, un Banu Mares devenit constient de răspunderea ce-irevine în destrămarea căsniciei sale, şi-ar fi pus problema acestei răspunderica o consecinţă a propriului său procès de conştiintă, ceea ce ar fi fost multmai în spiritul nou al piesei lui Dorian, decît interventia, destul de uzată caformula dramatică şi exterioară confflictului real, a mamei Elenei. In acelaşitimp, hotărîrea Domnicăi Rotaru de a pleca de pe şantier ar fi apărut cu at&tmai îndreptătită cu cat ar fi fost rezultatul participării sale la procesul de con-

ştiinţă al lui Banu Mares. în ceea ce priveste relatiile Banu-Ştefan, schimbareapozitiei lui Banu nu numai fata de Stefan, ci fata de viată în general, ar fi justificat mai profund procesul autocritic şi transformarea lui Stefan, apropiereasa de Banu în ultimul act (mai ales atitudinea sa în scena cu marna Elenei).Cìt priveste pe Lupu Aman, însuşi rolul său în transformarea întregii vieti depe şantier ar fi fost mai cuprinzător dacă ar fi urmărit acel „cine are meritul ?"(deci şi „cine poartă răspunderea ?") de la sfîrşitul actului I. Aceasta ar fi dez-văluit trăsături mai profunde aie aotivistului de partid, ne-ar fi ajutat să pă-trundem în esenta sa. Caci, dincolo de propria sa frămîntare, dincolo de „cazul"Ştefan — şi tocmai pornind de la el —, Lupu Aman poartă în calitatea pe careo are, raspunderea principailă a vietii de pe şantier, el e în fond conducătorul

..marii construoţii", în sensul cel mai larg, politic şi uman. Faptul că nu-1 maivedem actionînd în consecintă dă tocmai limitele acestui — în atîtea privinte —izbutit personaj. E adevărat că Lupu Aman — şi în general activistul de partid— trebuie să-i învete pe oameni să gîndească, dar asta se obtine acţionînd şifăcîndu-i pe alţii să actioneze. Credem că din dezvoltarea conflictului BanuMares-Lupu Aman, din confruntarea celor doua pozitii, din împletirea acestuiconflict cu povestea de aragoste Banu-Domnica, s-ar fi conturat şi mai puternieconcluzia că atunci cînd munca „înghite" dragostea de viată şi de oameni, ea sără-ceşte şi dezumanizează ; şi dimpotrivă, cînd dragostea de viată şi de oameni în-globează munca, îi dă sens şi elan creator. Astfel, şi replica finală a piesei : ,.Oa-



menii, tovai'ăşe inginer, au nevoie de muzică. De multa muzică !" ar fi exprimatmai plin, mai bogat ideea că cea mai importantă „secundă 58" a oamenilor de azi,cea mai responsabilă problema în relaţiile dintre noi e cîtă putere, cît entuziasm,eîtă încredere şi bucurie de a trăi şi a crea ne dăm unul altuia, în toate ìmpre-

jurările vieţii.La capătul acestei incursiuni în structura Secundei 58, trebuie subliniat

că, dacă scoţînd la iveală unele goluri în compoziţie şi deficiente în construireacaracterelor, am putut urmări calea dezvoltărdi lor depiline, aceasta a fost posibilnumai pentru că în piesă exista toate jaloanele unei asemenea dezvoltări, ceeace dovedeşte că, pe lîngă tot ce face valoarea realizată a lucrării, automi po-sedă un material de viaţă, un potential ideologie şi artistic care ne îndreptăţescsă credem că, în viitoarele sale lucrări, el va putea atinge neìndoios trepte supe-rioare. Pe planul dramaturgiei, experienţa Secundei 58 vădeşte o data mai mult însemnătatea dezvoltării profunde şi pînă la capăt a conflictului dramatic,pentru deplina transpunere artistica a sensurilor unei piese de teatru.

însuşi faptul că oferă un atît de larg teren de discuţie defineşte nivelulla care se situează Secunda 58 şi pasul ìnainte pe care-1 reprezintă în drama-turgia noastră.

Pe scena Teatrului „C. Nottara" regizorul Raclu Penciulesou a realizat unspectacol al cărui merit principal e de a fi pus în valoare cantatile de gindire,

de sensibilitate, de expresie ale Secundei 58. Spectacolul tine tot timpul incordata atentia publicului, Il face să participe la viata de pe scena, să găseascărăspuns propriilor sale problème de viată.

Fără a recurge la inovatii formale, spectacolul urmăreşte şi realizează•acea atmosfera de puntate şi înăltime morală a piesei, care deriva din carac-terul nou al personajelor, din noile relatii umane. Partea cea mai grea pentruregizor într-o piesă unde aparent nu se petrece nimic „neobişnuit", nimic „ex-traordinar", nimic „spectaculos", este toemai să ştie să dezvăluie confJictul interior, felul cum se dezvoiltă în actiune trăsăturile eroilor, succesiunea „secun-delor 58". Dacă în Brigada I-a de cavalerie, Radu Penciulescu a dovedit căştie să realizeze un spectacol revolutionar de mare desfasurare, in Secunda 58

reuşeşte tot atît de bine să pătrundă esenta revoluţionară a transformării con-ştiintelor în procesul de construire a socialismului.Dialogul lui Dorel Dorian, rapid, spontan, ascutit, străbătut de lirism au-

tentic şi umor de bună calitate, e colorât de imagini de o plastica deseori sur-prinzătoare, prin care se exprima lumea de gìnduri şi sentimente a eroilor sai.Datorită felului cum sînt rostite, replicile bogate în subtext tree rampa nu caun text învătat, ci par că atunci s-au născut. E un spectacol în care pînă şităcerile se aud şi devin argumente în dezbatere.

în realizarea atmosferei spécifiée a piesei lui Dorian, foarte însemnateau fost alegerea interpreter şi modul în care regizorul a muncit cu ei, maibine zis, modul de a-i pune în conditia de a-şi desfăşura posibilităţile propriide interpretare. în conceptia lipsită de artificii a regiei, actonul joacă rolul primordial. Mijloacele de expresie sînt, aproape exdlusiv, chipul actorului, glasul,mişcarea, gestul (acestea din urimă, folosite cu o extremă economie). Urmîndpe regizor pe drumul unui cotidian artistic, colectivul de interpreti ai Secundei 58a realizat un ansamblu care nu joacă textul, ci-1 trăieşte cu intensitate. Comu-niunea între scenă şi sala se obtine astfed direct, prin emoţie, şi nu prin inter-mediul unor punti, proscenii, pò vesti tori etc... Nu actorii coboară în sala, cipublicul este intégrât în viata de pe scena. De aceea, poate, la sfîrşitul specta-colului, ai impresia că eroii sînt nişte oameni în viaţă, nişte prieteni apropiati,care te însotesc la plecarea din teatru.

La reuşita interpretării a contribuit >mult generozitatea rolurilor. Personajulcăruia autorul i-a încredinţat sarcina de a transmite în mod direct mesajul co-muniştilor către ceilalţi oameni, chemarea la o viaţă creatoare şi plină, îndemnulde a trai mai frumos şi mai înalt, este Lupu Aman. El are de rostit textul celmai bogat şi mai profund, în replici ce nu se uită. El are de întruchipat, prinexemplul său personal, traducerea în viaţă a acestui mod de a gîndi. Boris Ciorneia găsit în Lupu Aman un cîmp larg de manifestare a mijiloacelor sale artistice.prea puţin folosite pînă acum. Exista în acest actor o capacitate de interiorizare.de exprimare la modul cel mai simpdu a unei emotii autentice şi profunde, unmare firesc al atitudinii. Axîndu-şi ântreaga compozitie pe ideea că meseria lui începe ou gîndirea şi sfîrşeşte cînd încep să gîndească cei din jur, el a uirmăirit-o



consecvent, izbutind să-i facă să gîndească şi pe spettatori. E, credem, cel maimare elogiu pe care i-1 putem aduce. Am vrea totuşi să-i atragem atenţia —si asta pentru că am urmărit de mai multe ori spectacolul — că nu totdeaunaintensità tea cu care trai este rolul este egala, ceea ce duce spre monotonie.

Tatianei Ieckel i-a revenit rolul Domnicăi Rotaru, al cărei farmec, făcutdin prospeţime şi piinătate de viaţă, declanşează sentimente puternice in Banu,in Ştefan şi in Lupu Aman. Tatiana Ieckel a ştiut să fie pe rìnd plină depoezie ìn scenele cu Banu Mareş, spirituală şi chiar caustica cu Ştefan, cău-tînd răspunsuri primelor întrebări grave din viaţa ei, la „marele pedagog", LupuAman. Tatiana Ieckel a jucat maturizarea Domnicăi Rotaru cu sinceritate şiemoţie comunicativa, realizìnd momente de tensiune dramatică, mai aies ìnscena cu marna Elenei Mareş sau în aceea cînd îşi serie cererea de transfer.

S-ar cere însă ca, mai ales ìn primul act, să aibă mai multa exuberanţătinerească. De asemenea, in actul II sìnt unele momente cînd, pe scena fiind,i se simte prea puţin prezenţa.

Iulian Necşulescu a înţeles şi a redat energia cam aspra a lui BanuMareş, spiritul lui precis şi organizat, inteligenţa şi umorul său sec. Mai puţinrealizate ni s-au parut acele trăsături ale lui Banu Mareş, uitate pînâ şi de el,dar existente, ce se trezesc odată cu sosirea Domnicăi Rotaru, ìi dau farmec şio cuceresc.

Rolul lui Ştefan Mareş, bine conceput de regie, a fost interprétât inégalde lurie Darie, desi era vizibil că, mai reţinut (in mers, gestică, intonaţii), ac-torul ar fi putut ridica ìntregul rol la nivelul momentelor cînd, datorită unuiefort de simplitate, a reuşit să realizeze personajul. Mult exagerate ni s-au parutscenele cu Banu Mareş din actele I şi III, convingătoare prin sinceritatea jocului,scenele cu Domnica, cu Lupu Aman şi finalul.

Cu totul remarcabil este felul in care Amza Pellea, ìn micul rol al luiAilincii, a ştiut să caracterizeze prin at it Udine şi gest, prin expresivitatea mi-micii şi a vorbirii, un personaj in care se ìmpletesc ca ìntr-un portret de ceamai bună calitate trăsături caracteristice şi larg generalizatoare, ale unui mun-citor ìnaintat : simţul de răspundere şi initiative, robusteţea morală, omenia

funciară (privirea critica, dar şi grija pentru ceea ce se petrece cu Ştefan),umorul plin de farmec popular. Din jocul lui Amza Pellea întrezăreşti in Ailinciiun viitor inginer, probabili conducătorul unui şantier ca acela pe care il ai infata ochilor.

N. Tomazoglu, cunoscut pentru talentul de adevărat giuvaergiu cu carecizelează roluri „mici", nu s-a dezminţit nici in rolul inginerului Tunsoiu, fostprofesor şi actual colaborator al lui Banu Mares. Am fi préférât să nu-i imprime însă unele accente uşor senile.

Corina Constantinescu, interpreta mamei Elenei Mares, a ferit rolul decoloratura melodramatică, jucînd reţinut, cu o extremă discreţie.

Reuşită, schiţa lui A. Cioranu, al cărui succès ar fi mai mare dacă ar

renunţa la efecte facile şi ostentale. Elena Pop, in rolul Stelei, i-a fost o par-tenera care, din puţin lirism şi puţin haz, a creionat o fetişcană proaspătă şisimpatica. Mai puţin relief a dat Natalia Floria-Lefescu, scurtelor apariţii aleValiei. Foarte amuzantă, paranteza celor doi tineri veniţi să se angajeze (Ni-colae Ifrim şi Mari us Rolea).

Decorul simplu al Margăi Ene a constituit un cadru adecvat atmosfereicerute de text.

A spune că Secunda 58 constituie unui din cele mai bune spectacole alestagiunii — e încă prea puţin. Atît prin valoarea piesei, cît şi prin aceea aspectacolului, ea este o contribuţie la dezvoltarea teatrului nostru contemporan,

a acelui teatru de care spectatorul nostru are nevoie.Acà nu este vorba numai

de un spectacol — ci de un drum. Iar caldura cu care publicul a primit Secunda 58 il confirma.

**«

Explozie întîrziată face parte din aceeaşi sfera de preocupări ca şi Secunda 58. Şi aci, autòrul îşi propune să trateze problema răspunderii. Dar inalt mod şi ìntr-un alt mediu. Ceea ce e cît se peate de interesant, deoarecelărgeşte zona de investigate a dramaturgiei originale. Eroii lui Paul Everac facparte dintr-o anumită categorie de intelectuali, al căror mod de viaţă era —



în momentini cînd se petrece acţiunea — un fel de insula în mijlocul societăţiinoastre. In adevăr, în casa doctorului Valeriu Cristea nu s-a schimbat marelucru. Locuieste în apartamentul lăsat de o fostă amantă — cucoană din lumeabună — fugită în străinătate, îşi continua meseria de medic cu cabinet, castigabine, frecventează o lume de „fosti", moştenită de la vechile sale relaţii, îiplace să petreacă, să fie elegant, într-un cuvînt : „să trăiască". Bun profesionist,are clientela multa. Om cinstit (asta se pune pe socoteala originii sale ţără-neşti), nu are nimic împotriva regimului, care-i asigură o viaţă mai mult decìtconfortabilă. E ìnsurat cu o femeie frumoasă, care tine la el şi pe care o iubeste,la rîndul ei preocupată de casa, de rochii şi mondenităţi. într-un cuvînt, unmenaj fericit.

lata însă că într-o bună zi — care coincide cu actul întîi al piesei —, încàminul liniştit unde totul pare a fi în cea mai deplină ordine, apare întîm-plător un pacient deosebit : Vintila Gheţu, fostul soţ al Fanei Cristea. Este unvechi comunist ilegalist, de care Fana s-a despărtit cu 14 ani în urmă şi apoi1-a crezut mort. Dintr-o serie de retrospective, afilăm că pe vremuri, cînd erasoţia lui Vintila, Fana a fost muncitoare (tot de origine ţărănească), nu chiarcomunista, însă cumva simpatizantă, dar că nu se putea împăca defel cu viaţazbuciumată şi nesigură a lui Vintila, ceea ce a şi făcut ca, la un moment dat— desi era foarte îndràgostitâ de el —, să^l părăsească chiar în timpul unei

acţiuni de sabotai, la care o luase. Reaparitia lui Vintila declanşează un procèsde conştiinţă în Fana şi conflictul cu doctorul Cristea (de fapt, e conflictul cumodul lor actual de viaţă). In cele din urmă, şi cu ajutorul lui Vintila care leevoca (în contrast cu viaţa lor meschina) munca şi lupta poporului, doctorulCristea renunţă la practica de cabinet şi se hotărăşte să înceapă o viaţă nouă.

împreună cu soţia sa Fana.Pe canavaua dramatică de mai sus, Paul Everac a inscris mai multe reu-

şite. In primul rînd poxitretul doctorului. Valeriu Cristea este un tip specificlumii sale. Cu tot caracterul polemic al portretului (pentru că una din cantatile autorului este replica nervoasă, incisiva, uneori dura), personajul e lipsitde orice şarjă şi prezentat într-un mod foarte realist. Atît în actiunea prezentă,

cît şi în cele două retrospective, Valeriu Cristea se conturează dintr-un fondbun (deci recuperabil), cam intimidât în calitatea lui de tînăr sedus (dar demn— ne referim la refuzul banilor), cam vulgar în scena (în general lirica) aprimei întâlniri cu Fana, şi sincer surprins cînd, în urma retrospectivelor euVintila, blinda şi senina lui sotie îi aruncă în fata modul de viată în care el,ou toată buna-credintă, nu vede nimic rău, cu atît mai mult eu cît, pînă atunci,Fana îi fusese o parteneră destul de mulţumită. Atitudinea, reacţiile, modul dea gîndi şi de a se exprima aie doctorului Cristea sînt surprinse eu talent şi îndemînare scenica.

De altminteri, aceste calităţi ale autorului sînt vizibile într-o bună parte apiesei, ceea ce 1-ar fi putut duce la tratarea eu succès a problematicii abordate — problematica modului de a trai, a răspunderii fata de sine şi fata desocietate — dacă personaje ca Fana şi Vintila, iar în ultimul act şi doctorul,ar trai potrivit biografiilor atribuite de autor. Din pacate, lucruriile nu se petrec însă asa. De pildă, Fana. Biografia ei o cunoastem din expunerea subiectului.Ce-i reproşează autorul ? Că şi-a trădat idealuri le ? Că trăieşte altfel decît arfi vrut cîndva ? Piesa răspunde singură : întîi, n-a avut idealuri ; al doilea,dacă a vrut să trăiască în vreun fel, apoi felul acesta e toemai cel oferitde doctorul Cristea <şi asta se vede din rapiditatea — luimitoare pentru o tînărămuncitoare, fostă soţie de comunist — cu care ea accepta propunerea cam fărăperdea a doctorului de „a-i oferi o camera" în casa fostei lui amante, unde de

altminteri menajul Cristea trăieşte în perfectă armonie până la venirea luiVintila) Independent de ceea ce a dorit autorul, pentru spectator Fana a fostşi a rămas, conseevent, o mic-burgheză cu nostalgii imprecise. Doctorul Cristeaare perfectă dreptate cînd o caracterizează ca pe o femeie care şi-a părăsitprimul bărbat pentru că nu-i oferea o viaţă destul de sigură şi ar vrea să-1părăsească pe cel de-al doilea pentru că îi oferă una prea sigură.

Cunoscînd probabil mai bine decît apare în piesă adevărata biografie aeroinei, Vintila Gheţu procedează într-un fel căruia îi acordăm întreaga noastrăaprobare : îi déclara că ea a iesit din viaţa lui. (E drept că unii spetta tori maisentimentali sînt de parere că Vintila Ghetu dă o luptă pentru a ìnvinge dra-gostea pe care o mai poartă Fanei — ipoteza e însă prea absurdă pentru ca ea



www.cimec.ro



să fi putut fi în intenţia autonului, aşa încît nu o reţinem nici noi.) Ceea cenu înţelegem însă la un comunist eu atît de îndelungată experienţă ca VintilaGheţu, este cum de nu ştie că asemenea oameni ca soţii Cristea (fără îndoială,persona je reale în societatea noastră) se pot t ransforma doar sub acţiunea vieţii,cuprinşi ei înşişi de elanul creator al muncii eliberate, în nici un caz prinlungi predici, fie eie şi însoţite de proiecţii sonorizate. Vintila Gheţu nu poatesă creadă că doctorul Cristea — asupra căruia se exercită şi presiunea „foştilor"săi prieteni — îşi va închide cabinetul şi îşi va schirnba modul de viaţă cuatîta promptitudine şi seninătate, decît doar dacă a uitat că procesul de transformare al unor asemenea oameni nu poate fi déterminât în acest fel. Se pare însă că a uitat, şi de aceea nu putem crede nici ìn fisa lui biografica, aşa cumi-a dăruit-o autorul.

Credem că reiese limpede că a face soţilor Cristea, şi mai cu seamă Fanei,procesul idealurilor trădate, înseamnă a atribui unor personaje un conflictstrain şi a le refuza toemai conflictul caracteristic categoriei respective. Fiecă ar fi optât pentru tema idealurilor trădate (dar cu nişte personaje realmenteanimate cìndva de un ideal), fie că ar fi ales tema tramsformării initeleotuailuluimic-burghez care descoperă un ideal — şi prin caracterul personajelor piesa estemai aproape de acest din urmă drum, ceea ce e viabil ìn ea constituind chiarun ìnceput pentru o asemenea piesă —, autorul ar fi rămas fidel intenţiei sale

de a da viaţă scenica unei dezbateri contemporane.Cu toată dragostea şi atenţia colectivului condus de tînărul regizor Lu-cian Pintilie, arătate Exploziei întîrziate, reusita spectacolului nu putea fi decdtparţială. Pe cat s-a putut, regizorul a ferit spectacolui de melodrama şi deexterior, punînd în valoare ceea ce este realmente viabil ìn text, ca de pildăactul I, retrospectiva din casa Conţescu, retrospectiva primei întîlniri dintredoctorul Cristea şi Fana. Reuşitul portret dramatic al doctoruiui Cristea s-abucurat de foarte buna interpretare a lui Septimiu Sever, care a jucat cu onaturaleţe convingătoare modul de viaţă al personajului, exprimìnd prin ìn-treaga sa atitudine scenica, universul sincer limitât al acestuia. Septimiu Sever

a realizat foarte frumos, fără nici un artificiu, numai prin expresivitatea jo-cului. „salturile ìn tirnp" impuse de cele două retrospective mai sus-amintite.Nu i se poate face nici o vină din faptul ca, ìn special in actul al III4ea, aparut cam stingherit de subita hotărîre pe care autorul a impus-o personajuluide a-şi închide cabinetul şi de a-isi schimba de la o zi la alta felul de viaţă.Qody Bertola s-a găsit în faţa sarcinii de a fi interpreta eterogenei Fana. Ac-triţa a dat personajului sensibilitate şi discreţie, iar în tabloul întîlnirii Faneicu doctorul Cristea, o nota de prospeţime plină de autenticitate. Petre Gheorghiumerita elogii nu numai pentru efortul fizic de a fi memorizat şi expus lungilereferate pline de denumiri geografice, kilovaţi, incursiuni în electronică şi fizica

nucleară etc. — dar şi pentru străduinţa de a fi càutat ìn rol demente drama-tice şi pentru talentul de a fi reuşit să le valorifice, atîtea cìte le-a putut gasi.Restul distribuţiei s-a ìncadrat omogen ìn tonalitatea generala a spectacolului,căruia decorai lui Paul Bortnovschi i-a dat un cadru expresiv.

Pieci de la spectacolui Teatrului Municipal, lucrat cu talent şi acurateţe,şi ai impresia că ai văzut o piesă unde, cu toate că se vorbeste despre lucrurinoi, actuate, ai întîlnit nişte personaje de mult ştiute. Şi nu e de mirare. Pentrucă Explozie întîrziată aminteşte în fond o întreagă literature dramatică — nulipsită de farmec la timpul ei — a cărei substanţă este în esenţă urrnătoarea : în casa elegantă a unui cetăţean respectât (cam în genul casei şi prestigiuluiprofesional al doctoruiui Cristea), apare un erou, fie prieten de studenţie saufost camarad de arme al soţului, fie o iubire de mult uitată a soţiei (profe-fesional, eroul era îndeobşte capitan de cursă lunga, ofiţer colonial sau vagabond, în orice caz ceva eu iz de aventura). Acesta stîrneşte în inirna eroinei niştemari doruri de evadare ; iar după un act de expunere şi unul sau doua dezbucium, drama se rezoivă în final printr-un tandru şi niţel mélancolie duet alcelor doi soţi, extenuaţi de cumplita furtună într-un panar cu apă, care era cîtpe-aci să le răvăşească existenţa. Formula dramaturgică amintită ramane ceeace a fost, orice tratament de „contemporaneizare" i s-ar administra.



Mira Iosif

ì.

...Se roteşte prin spatii pianeta noastră şi, pe ea, îimbrăţişaţi, dansează unbàrbat şi o femeie. Urmăriţi de o fîşie de lumina, ei dansează, parca ar plutiin ritmul mişcării de rotaţie a pamìntului, şi dansul lor se proiectează, parca, peistorie, pe univers, sugerînd forţa atotbiruitoare a omului liber. Dansează doicameni, doi stăpîni ai vieţii, fericiţi, puternici, care trăiesc in cea de a doua

jumàtate a secolului XX, in epoca construirii comunismului, undeva la Irkutsk,pe pămîntul Siberiei...

în spectacokil Teatrului National „I. L. Caragiale" din Bucureşti cu Povestedin Irkutsk de Alexei Arbuzov, * emoţionanta imagine a dansului lor capata valoa-rea acestui splendid simbol.

• # *

Noutatea, interesul stìrnit de spectacol pomesc ìn primul rìnd de la textuldramatic. Forţa înrîuritoare a Poveştii din Irkutsk consta în convingătoareazugrăvire a caracterului comunist, în dezbaterea unor profunde problème deviaţă ale omului contemporan. Din acest punct de vedere, întîlnirea spectatorilornostri cu eroii Poveştii din Irkutsk reprezintă — pe o treaptă superioară dedezvoltare — un moment asemănător în semnificatii cu întîlnirea din anul 1949cu eroii Trenului blindât 14-69. Personajele piesei lui Arbuzov aduc ìn fata

noastră relaţii de viaţă comunista. Şi aşa cum eroii lui Vs. Ivanov anunţau peomul sovietic al zilelor noastre, eroii lui Arbuzov se ìnscriu ìn dramaturgia rea-lismului socialist, cu trasaturile noii societăţi sovietice, şi prefigurează viitorul,anunţînd — printr-o fina minutie psihologică — profilul omului care, trăind incomunism, nu va mai avea, pe pian etic, nimic comun cu oamenii din „preistorie".

In discuţiile avute cu realizatorii speotacolului, ìn perioada închegării lui,,regizorul Radu Beligan şi pictorul-scenograf Jules Perahim ne-au împărtăşitcî'teva opinii despre piesă, concludente pentru ìntelegerea conceptiei care a statla baza transpunerii scenice. „Tema muncii, predominantă în piesă — spuneaRadu Beligan — nu se exprima prin mijloace exterioare, prin procese de productiecu replici respective. Munca privită ca un concept de viată se integrează organic

* Data premierei: 4 iunie 1960. Regia : Radu Beligan. Decoruri şi costume : Jules Perahim.Distribuţia : Emil Liptac, Victor Moldovan, Liviu Crăciun, Eliza Plopeanu, Tina Ionescu (Corul) ;Marcela Rusu (Valia) ; Draga Mihai (Larisa) ; N. Gr. Bălănescu (Serdiuk) ; Matei Alexandru(Serghei); Emanoil Petruţ (Viktor); Mircea Cojan şi Gh. Popovici-Poenaru (Rodik); C. Stănescuşi Cosma Braşoveanu (Denis) ; Dem. Rădulescu (Afanasii Lapcenko) ; Coca Andronescu şi DidonaPopescu (Zinka) ; Mlnodora Condur (Maia) ; Simona Bondoc şi Valeria Gagialov (Niura) ; N.Enache şi Cristian Babeş (Chefliul); Mihaela Teodorescu (Fetida cu franzela); Eleonora Şerbanvlngri jitoarea) ; Raluca Zamfirescu (Prima iubită a lui Serdiuk) ; Elisabeta Preda (A douaiubită a lui Serdiuk) ; C. Giura (Primul tînăr) ; Igor Bardu (Al doilea t înăr) ; Cezar Tătaru(Anton) ; Lucia Catana (Lera) ; Cristian Babeş (Un trecător).



în structura fizică şi spirituale a omuiui, determinindu-i destinul şi conştiinţa.".,Specificul piesei — observa alta data regizorul — consta în aiternarea distinctăşi totodată contopirea sensibilă a doua pdanuri : de o parte, planul vieţii cotidiene,intime, obişnuite, şi de alta parte, proiectarea «poveştii», a faptelor aparentmărunte de viaţă, în istoria secolului XX", plainui — adăugăm noi — interpre-tării fiiozofice a vieţii de pe poziţiile umanismiului comunist. După cum remarcaJules Perahim, înţelegerea sensurilor complexe aie spectacolului ar putea fi perieli tata dacă nu s-ar relief a pu ternie existenţa acestor doua planuri. într-adevăr,o interpretare unilateraiă a piesei poate da aparenţa unei simple şi cunoscute— aşa-zise „eterne" — intrigi sentimentale : o asemenea interpretare ar pierde dinvedere toemai esenţialul şi anume noul conţinut al unor eterne sentimente ome-neşti, izvorît din noile relaţii sociale în comunism. Prin prisma acestor noi rapor-turi, eliberatoare, conştiente, munca devine însuşi sensui vieţii, dragostea dobîn-deşte coordonate spirituale superioare, iar moartea „nu mai înspăimîrată penimeni", caci „omul trăieşte prin faptele sale".

împotriva axiomelor individualiste aie filozofiei şi artei burgheze, care proclama dezolanta „singuratete" umana, piesa lui Arbuzov oglindeste o trăsăturăcaracteristică a societăţii comuniste, marea solidaritate umana.

Trei sànt eroii angajati în povestea petrecută la Irkutsk, şi desfăsurareaacţiunii urmăreşte, pas cu pas, destimi! lor. Doi prieteni — Serghei şi Viktor —

iubesc aceeasi fata, pe Valia^„fîsneaţa". Viktor nu-şi ia în serios iiubirea, con-siderìnd-o un amuzamerat lipsit de importanţă, cu atìt mai mult cu cìt Valia îrasasi nu se prea ia în serios ; Serghei însă concepe dragostea ca un sentimentplin de răspuradere, bazat pe ìraorederea în om. Datorită încrederii lui, Vaiia îşigăseşte feri ci rea şi viaţa ei capata un sens. Viktor îşi dă scarna de greşeală : apierdut-o pe Valia, prietenia cu Serghei s-a distrus. E hotărît să dispară dincalea celor doi soţi fericiţi, să piece din brigada de rnuncă. Viaţa îşi are totuşiaccidentele saie, şi Serghei Serioghin, omul minunat care a schimbat viaţaValiei, moare... Valia ramine singiură. Dar în societetea comunista — damon-strează piesa — oamenii nu sìnt singuri : duirerile — ca şi bueuriile ilor — îşiaflă ecouri adìnoi în conştiinţa colectivităţii, întrebăriile lor capata răsipunsuri,

îndoielile lor se transforma în certitudini cu ajurtorul acestei coiectiviităţi.Brigada de muncă de pe şantier — simboi al societăţii sovietice —, caredetermina, influenţează şi ^transforma viaţa oamenilor, se angajează în „povestea" eroilor şi devine personajui principal al piesei, înglobînd pînă la urmă în viaţa colectivului pe Valia şi Viktor, de asta data şi el devenit ait om. O vaputea recîstiga pe Valia ? Piesa lasă aoi dirurnurile deschise.

In emoţionanta putere de actionare a colectivului rezidă forţa orînduiriicomuniste. Şi cu <toate că texitui dramatic nu descrie scene de rrauneă pe unşantier al comunismului şi nici nu pomeneşte de ultimale cuceriri tehnice aiezilei — de sputo ici şi nave cosmdce —, efl se impune în coraştiinţa spectato-rului cu datele sale profund contemiporane. Noutatea dezbaterii problemelor

etice şi noutatea caracterelcr prefigurate în piesă se exprima printr-o formuladramatieă adecvată. Existenţa corului şi comentariile sale generalizatoare cereflectă conştiinţa epoch, folosirea libera a noţiunii de tómp al acţiunii în funcţiedoar de necesităţiile reliefării fiecărui caraoter în parte, interferenţa planurilorsubiectului, iată cîteva din mijloacele de expresie dramatică, spécifiée Poveştiidin Irkutsk. Forma inovatoare a acestei piese izvorăşte din compiexitatea nouluiconţinut şi afirmă încă o dată varietatea de expresie a dramaturgiei realis-mukii socialist.

E dar că o asemenea lucrare dramatică a ridicat numeroase problème rea-lizatorilor spectacolului. O piesă care refleotă tendinţele de dezvoltare ale socie-tăţii sovietice, care indica sensui traiectoriei sufleteşti a generaţiei consitructoare

a eomunismului, pretinde o rezolvare scenica pe măsura contemporaneitătii ei.In mediile teatrale s^a discutât şi se discuta mereu despre uriaşul progres tehnical veacului nostru, în coratradicţie cu tehnica şi ar te spectecolului, rămase înurmă. Privită cu resemnare, această rămînere în urmâ este invocata totodată demulţi regizori ca o circumstanţă atenuan'tă, înainte şi după reaiizarea unui spec-tacol, şi obligatoriu însoţită de demonstraţia posibiliităţiior einematografiei. Deaceea, ni se pare de o deosebită importanţă reaiizarea acestui spectacoi, care, prinformula scenografica, punerea în scena şi iraterpretarea actoricească, demonstreazăposibilităţile imari ale teatruliui. Aceaste devine cu atìt mai elocvent, cu cìtultima stagiune a vădit in destule cazuri rămînerea in urmă a artei scenice.



Emanoil Petrut (Vik* tor) şi Marcela Rusu( Valla)

flfl'



Fila din caietul de scenografie a spectacolului : fiecaredublu inel reprezintă cîte o fază din cele 21 ale miş-cării turnantei.

*- .V

www.cimec.ro



loace profund artistice şi farà ajutorul proiectiilor de excavatoare sau al corti-neloir sonore, cu zgomote de şantier. Realizarea atmosferei luminoase, optimiste,

în care trăiesc eroii, a căpătat o deosebită valoare emoţionailă în spectacol, maiales prin contrastili, sublimât de regie, dintre acest fundal al societăţii comunisteşi dra me le din viaţa pe rson aiă : de pildă, moa rte a lui Serghei. (Arnint im pe nt ruexemplificare scenele in care brigada luptă pentru ca Valla să-şi poată învingedurerea, să-şi echilibreze viaţa, integrîndmse în colectiv.) Regia a reliefat cugrijă sentimentul veseliei grave, propriu unor oameni care „nu iau luerurile delocuşor", bogăţia spirituală a unor simpli oameni sovietici, capabili de mari senti-mente. Fără a se aluneca în momente facile sau idiiice, acest sentiment luminosdomina spectacolul, dìndu-i o dimensiune optimiste.

Precum se ştie, o funcţie importantă în piesă şi în spectacol o deţine corul.Replicile corului dez bat pe pla n filozofic şi gene rali zează concluzi ile fapt elorpetrecute în scena. Corul comentează acţiunile erodlor, le explică, le preîntîm-pină. Despre funcţia corului în această piesă, criticul dramatic A. Karaganovserie : „Arbuzov s^a folosit de conv enu e, cău tîn d d ra me i o forma con tem por anâ .A îngreuiat întrucîtva receptarea piesei, de carre spectatori, pentru a utiliza cîtmai deplin experienţa spirituală contemporană, care dă naştere unei capacitaticrescute de gîndire asociativă, de sinteză filozofică a faptelor reale ale cotidia-nului." Introducìnd cu aparenţe de spontaneitate corul în desfăşurarea acţiunii,

„amestecînd" personajele corului cu eroii piesei (comi participa la mai toate împrejurările importante ale vieţii lor), schimbînd necontenit locurile lor de joc, îmbrăcîndu-le în hainele oamenilor de pe şantier, regia a urmărit o idee pre-ţioasă : an ul ar ea unni posibil ca ra ct er artificios, pre înt âmp ina rea pericol ului de ìntrerupere a acţiunii în mod sentenţios. Dimpotrivă, a rezultat sublinierea accentuata a momentelor dramatice, sporirea coeficientului liric. Semnificativă pentrufuncţia de comentator contemporan a corului este şi scena „cinematografului" cândpersonajele din cor, scaldate în lumina difuză a proiectorului, comentează filmul

Hoţii de biciclete. Din pacate, interpretarea actorilor respeotivi nu s-a armo-nizat totdeauna şi mici n-a fost la unison ou nivelul general al interpretării spectacolului. Eliza Plopeaniu şi Tina Ionescu au dovedit o dicţiune limpede şi o

înţelegere sensibile a replicilor, dar „partea masculină" a corului — Emil Liptac,Victor Moldovan şi Liviu Crăciun — şi-a sup ral ici tat sa rci na dram ati că, marc înd u-şiintervenţiile cu emfază şi fais patos.

Munca creatoare a regiei s-a vădit în bună mâsură în rezultatele inter-pretării actoriceşti4 . Numeroasa echipă a interpreţilor a imprimat o tonalitatearmonioasă spectacolului printr-un joc omogen, caracterizat prin simplitate întrăiri şi sobrietate în efuziuni. în speotacol s-au remarcat în primul rînd creaţlaMarcele! Rusu (Valla), apoi jocul lui Emanoil Petrut (Viktor), Matei Ailexandru(Serghei), interpretarile lui N. Gr. Bălănescu (Serdiuk), Draga Minai (Larisa), MirceaCojan (Rodik), Coca Andronescu (Zinka), Dem. Rădulescu (Lapeenko), C. Stănescu(Denis), ca şi scu rte le apari ţi i al e Elisabete i Pred a şi Raluca Zamfi resc u (iubitele

lui Serdiuk).In rolul Valiei, fetişcana care „dăruindu-se tuturor, nu se dăruieşte nimâ-nui", şi numai prin forţa transforrnatoare a iubirii lui Serghei şi prin sprijinulde neînlocuit al colectivului capătă conştiinţa demnităţii sale umane şi comuniste,Marcela Rusu realizează, după rolul Femeii-comisar, o creaţie de valoare, o iz-bîndă de maturitate artistica în cariera sa dramatică. Marcela Rusu izbuteşte sătransmită, mai cu seamă în partea a doua a spectacolului, fiorul emoţiei autentice,conturìnd cu claritate si intensitate dramatică, evoluţia ascendentă a Valiei, dela nepasare şi uşurătate, la înţelegerea profundă a rostului vieţii, a sensuluiiubirii, a neputinţei naorţii de a destrăma viaţa. Din gama complexé a ro-lului, cu sentimente intense şi treceri rapide de la o stare emoţională la alta,

cìteva momente ni s-au parut îndeosebi realizate cu mare forţă artistica. Şie seninificativ faptul că aceste momente sìnt toate grupate în jurul unei ideidramatice. {în scenele de „compozitie" care marchează purtările uşuratice ale

* In timpul unei reperii cu actorii la masă, Radu Bellgan, preocupat de stilul interpre-tării omogene a piesei, ne-a déclarât : „Caut să insuflu actorilor, sentimentul unei depline, ne-stînjenite, libertăţi de actiune. Crisparea actorului, manifestata în unele spectacole ale TeatruluiNational, dependenta necreatoare de regizor, trebuie să dispaia, făcînd loc initiativei actoriceşticreatoare". La trecerea la mişcare, timp de numeroase repetitii. regizorul a schimbat mereu piantala actorilor în scena, acelaşi lucru pe dispozitivul scenic, acolo, mai ales, pentru a obişnuiactorii cu planul ìnclinat pe care ei Joacă.



eroinei, jocul Marcelei Rusu se resimte încă de efortul compoziţional, în caremai predomina efecte exiterioare, neasimilate în trăirea organica a interpretei.)

Dup ă pă re re a noast ră, aceste mo me nt e sînt : 1) scena din pa rte a întîi adramei, „ziua Valiei". Aci, Marcela Rusu dă un relief artistic minuţios caracte-rukii complex al eroinei. Hotărîrea ferma de a-şi schimba viaţa, de a-şi cuceriferdcirea, ascunsă însă sub rnasca capriciului uşuratic, copilăros, este marcata cusubtilitate. în momentul citirii scrisorilor trimise de Serghei, interpreta nuanţează,pe rìnd, teama Valiei, speranţele ei abia mijite, îndoiala, şi apoi certitudineatriumfătoare a iubirii lui Serghei, totul sub aparenţa unui cinism batjocoritor,propriu sufletului fetei jignit pina atunci de neì ncre dere a oamenilor. 2) In alta

tonalitate dr am at ic ă e rez olvat ă scena din ain tea morţii lui Serghei, clipă deintensa şi deplină fericire a Valiei. Cu o vibraţie dramatică aspra, cu o incordare abia simţită, Valia ii spune lui Serghei cìt de mult ìl iubeste. Peste veseliaei calma (sensibil diferenţiată de cea superficială din partea întîi), izvorîtă dinmarea certitudine a acestei iubiri, străfulgeră un accent dureros, ìnfxicosat. Epresimţirea nenorocirii care se apropie. Marcela Rusu a imprimât acestei sceneo deosebită forţă emoţi onală. 3) Se nt ime nt ul trag iculu i din roi este re da t cu m ij -loace fireşti, convingătoare. în scena de după moartea lui Serghei, vocea obo-sită, monotona, a Valiei, care se adresează prezenţei lui imaginare, nu lasă săse bànuiasca nimic din ìngroziitorul ei zbucium interior. Replicile se succedbanale, ca si micile evenimente casnice, şi deodată, strigătul „liniştit", zguduitor

pr in inflexiuniilo scobor ite a le vocii : „Seriojenka, mi- e greu !", dezv ălui e at îttragedia cît şi profunzimea dimensiunilor sufleteşti la care a ajuns Valia, uşu-ratica de altădată. Capacitatea expresivă a acestei scene rezidă şi în interventiadramatică a corului, care readuce în scena replicile rostite odinioară de Serghei în acelaşi decor familial. Dialogul dintre Valia şi atît de prezenta imagine a luiSerghei se înscrie ca un ait moment deplin realizat al spectacolului — transmi-tîndu- se astfel eu forţă artis tica un a din ideile ma jor e al e piesei : af irm are atriumfului vieţii, a existenţelor creatoare care ìnving moartea.

Rolul lui Serghei are o importante hotărîtoare în desfăşurarea acţiunii.El se ridica la valori simbolice, toemai fiind o expresie convingătoare a omului

societăţii comuniste. încredinţarea rolului lui Serghei, talentatului actor Matei Alexandru, pri-lejuieste o nouă dovadă a autenticei sensibilităţi şi deosebitei călduri spécifiée jocului acestui interpret. în interpretarea lui Matei Alexandru se personifica,prin Serghei, dragostea eliberată de trăsături meschine. Trăsătura înnoitoare

în sentimentul dragostei lui Serghei, înerederea deplină, totală, acordată femeiiiubite, graţie căreia ea renaste şi ^înfloreşte ca o planta la lumina", e expri-mată convingător prin jocul reţinut, dar liuminat de o pasionată vibraţie lăun-trică, al actorului. în primole scene unde se întîlneşte cu Valia, Serghei — înin ter pre tar ea lui Matei Alex and ru — ap ar e ca un filăcău liniştit, ma tu r, hotă rît în acţiunile sale, ferm în convingeri şi cu o neclintită certitudine. Dragostea sa

reţinută — de faptul că o ştie pe Valia îndirăgostită de Viktor — se manifestaeu putere, surprinzător, în momentul în care îsi dă seamă că pentru prietenulsău legatura cu Valia reprezintă un simplu joc. Din acest moment, viaţa, feri-cirea lui Serghei se ìmplinesc. Datorită relevării profunde, convingătoare, a ca-racterului lui Serghei de către interpret, scena dansului de la nunta lor — pecare am evocat-o la ìnceputul acestor rìnduri — e străbătută de un deplin sentiment al fericirii. Acest dans nu reprezintă un „număr" oarecare de succès, cie intégrât organic, functional, e conţinut în mesajul ideologie al piesei 5 : dan-sează într-adevăr doi oameni fericiţi pentru că sînt liberi, iar spectatorul capata

în acelaşi ti mp sen tim ent ul elibe rării Valiei de via ta ei trec ută. Fr umu se ţe amor ală a celui ca re — pr in dra gost ea lui eu ad ev ăr at um an a — a cont ribu it laaceas tă elib erar e, ap ar e ca o tr ăs ăt ur ă firească, obişnuită, a profundei libe rtăţiinterioare a lui Serghed. Această trăsătură e evidente şi în alte momente din jocullui Matei Alexandru, momente ce ou greu se pot ulta. Totuşi, în desfăşurareade ansamblu a spectacolului, interpretarea lui Matei .Alexandru conţine şi scă-

5 Nu acelaşi lucru se poate spune despre dansul Larisei şi cel al lui Viktor (Draga Minai, Emanoil Petrut) în acelaşi tablou, care aveau şi eie o funere dramatică în spectacol : pri-mul, să puncteze voioşia specifica a atmosferei şi să anunte discret înflorirea dragostei Lariseipentru Serdiuk ; al doilea, să caracterizeze zbuciumul lui Viktor; din pacate, s-au constituit în-tr-un ,,număr" de sine statător şi nu au adîneit expresiv sentimentele personajelor respective.



deri de interisitate dramatică, imamente rezolvate simplist. Nu întotdeauna MateiAlexandria înalţă caracterul lui Serghei la nivelul rolului. Dacă în scenele amin-tite mai sus, interpretul comunica acea plenitudine proprie unei existante libere,nevoia sa organica de dragostea Valiei şi convingerea reciprocităţii acesteinevoi, alte imomente care ies din universul direct Urie al piesei apar — maiales prin contrast — oarecum artificiale, nerelevante (de pildă, discuţia cu Rodikin partea întîi). După expresia criticului mai ìnainte citat, A. Karaganov, „Serghei nu are nevoie să se înalţe în vîrfuri, ca să spună cuvinte înţelepte despreimportanţa muncii care-J ajută pe om să devină mai bun..." Nici Matei Alexandra nu are nevoie „să se înalţe în vîrfuri", ci trebuie să apeleze eu şi maimulta îneredere la forţa talentului sâu artistic, de autentica vibraţie.

O evoluţie în arta sa interpretativa marchează Emanoil Petruţ (Viktor).Maturizarea lui Viktor, creşterea lui spirituală — sublimate convingător de jocul interpretului — se datoresc duraroasei experienţe de viaţă prin care atrecut, concluziilor trase din aceste experiente. Totodata, actorul izbuteşte săinsufle personajului sentimentul de certituddne şi optimism, de îneredere în oa-meni, pe care ini dau tovarăşii sai, capacitatea de a-şi învinge impasul sufletesc.Ultima scena a spectacolului capata, din acest punct de vedere, valori simbo-lice, care definesc eroul comunist, niciodată înfrînt de viaţă, ci învingător al ei.

Un ait roi de greutate în piesă îl deţine Serdiuk, şeful de eehipă al exca-

vatorului. Interpretînd rolul lui Serdiuk, N. Gr. Bălănescu redă unele din 'trasaturile proprii şi pitoreşti ale personajului : fermitatea sa comunista şi caldurasufletească faţă de „băieţii" lui. Compoziţia lui N. Gr. Bălănescu e lucrata cu co-rectitudine minuţioasă, în care a dozat, şi umor, si lirism, şi marcarea printr-odicţiune anume compusă a momentelor de responsabilitate pentru colectiv. lilipseşte însă personajului reliefarea simplă, convingătoare, a sufletului său mare.Candoarea, timiditatea aproape adolescentă a unui comonist ìncercat, constructorveteran, care se fîstîceşte în fata femeii iubite ca un scolar, nu au apărut sufi-cient în spectacol, sărăcindu-se astfel farmecul atìt de originai al acestui tipicreprezentant al generaţiei primului cincinal. Larisei, Draga Minai i-a dat auten-ticitate printr-un amestec de robustete şi feminitate. Spontaneitatea jocului şi

adincirea plină de pitoresc a sentimentelor îndreptătesc, pentru viitor, o promo-vare mai pregnante a talentului său. Brigada de muncă a căpătat profil şi uni-tate toemai datorită diversitătii de caractère a membrilor ei : Dem. Rădulescu(Lapcenko) are un haz deosebit şi transmite senzatia unei sanatati morale tonifiante (cu conditia sa nu şarjeze umorul) ; Mircea Cojan (Rodik) iniprimă roluluio naivitate grava, dar cu atìt mai ouceritoare, iar C. Stănescu (Denis) şi-a orga-ganizat în mod just compoziţia în jurul idealului de viată al personajului :...„Maiorul". Imaginea optimistă a brigăzii, adevărată familie sovietica de viaţăşi muncă, se întregeşte prin jocul expresiv, mereu proaspăt şi prezent chiar în taceri, al Cocăi Andronescu (Zinka).

***

Spectacolul Poveste din Irkutsk va suscita neîndoios discuţii creatoare înlumea oamenilor de teatru. Notele de fata urmăresc sâ releve, în primul rìnd,forta emotională a spectacolului, apt să transmită publicului spectator o imagine convingătoare a vietii sovietice ide azi, să-1 inalţe prin forta morală aideilor comunismului şi să-1 entuziasmeze. Şi dacă aplaudăm însorierea în reper-toriu a acestei piese, reprezentativă pentru literatura umanismului comonist,sal/utăm pe planul artei spectacolului, însuşirile înnoitoare aie realizării regizo-rale, rezolvarea scenografica — moment important în dezvoltarea scenografieinoastre — şi valoroasele creatii actoriceşti.

***

Multa vreme după căderea cortinei, te urmăreşte dispozitivul circular, pecare un om se pierde la orizont. E Viktor... El iubeşte, a suferit mult, mai arede luptat. Dar, e un om fericit, caci îşi cunoaşte acum drumui în viată.

Pe pianeta care se roteşte în spaţii, acest om nu e singur. El trăieşte şicreează în mijlooul celei de a doua jumătăti a secolului XX, la Irkustk, viatasa e legata indisolubil de viata eolectivului, de soarta şi fericirea femeii iubite,de comuniunea de idealuri pe care n-o pot învinge nici frămîntările inerentevietii, şi nici moartea chiar. Este imaginea plină de forta de nezdruncinat aomului liber, stăpînul vietii, continută şi relevata prin spectacolul Povestedin Irkutsk.

www cimec ro



AL Popov ici

Inceput de înnoire la „Estrada"...dar numai un început!*

Ultimele premiere ale Teatrului Satiric-Muzical „Constantin Tanase" merita o discuţie mai ampia. Aceasta, mai aies, datorită încercărilor de a se gasi onoua modalitate regizorală şi scenografica de expresie a textului estradei, dereducere prin stilizare artistica a balastului de rutină, de convenţie vetusta şideci de gust îndoielnic ce, adesea, trăgea greu In balanţa spectacolului revuistic.

In doua spectacole — Revista oglinzilor şi Vitamina M... Muzica, trei regi-zori, Sandu Eliad, N. Frunzetti, B. Făiticeneanu, şi pictorul-scenograf GeorgeVoinescu, s-au străduit să aducă — şi cu roade baine — un suflu înnoitor în conce-perea genului. Din pacate, suflul acesta înnoitor nu se resimte constant pe totparcursul revistei. De aoeea, discfuţia poate fi utilă şi pentru viitor.

în ce consta caracterul înnoitor al spectacolelor ? In primul rînd, credem, în găsirea unor mijloace mult mai simple, mult mai directe şi mai fireşti de trans-mitere a mesajului textului către public. Decorul a fost curăţit de imaginiledecupate din albumele botanice, în care, evident, rozele aveau prioritate, pentrua face loc doar unor elemente ce sugerează plastic şi prompt (urgenţa schim-bării decorului fiind o condiţie sine qua non la estrada) atmosfera. în acestdecor — s-a stabilit, în sfîrşit şi la estrada, că baza spectacolului o constituie untext, définit ca atare in cadrul genului, nu ca o rudă depărtată a literaturii, cica una destul de apropiată — actorii şi cântăreţii (da, şi cîntăreţii !) au fost puşişi ei (cu limitele pe care le vom arata), în fata unor problème noi de interpretare, de exprimare a ideilor cuprinse in metafora cuvîntului rostit sau cîntat.

înnoitor e deci faptul că aceste spectacole au o conicepţie regizorală şiscenografica.

Nu s-a mai mizat, atîta ca alta data, pe stridenţa efectului comic, pe os-tentaţia afişării unor stari emoţionale „duioase", sau melancolice, în modul dea interpreta, dansa sau cìnta. Un ton general echilibrat dă, în această privinţă,ţinuta celor două recente reprezentaţii de la estrada, iar textului, limpezimeacuvenită. Exista, de asemenea, şi o încercare meritorie de a scoate actorii din„prototipurile" cu care se prezintă de foarte multa vreme, din clişeele de unumor devenit şablonard şi sărac, în care se specializaseră. Toate cele semnalatemai sus le-am constatât în Revista oglinzilor (regizori : Sandu Eliad şi

N. Frunzetti).Cel de al doilea spectacol, Vitamina M... Muzica, e un concert-spectacol,adică pretextul unei suite de melodii (din pacate, asa cum vom arata... fărămelodii !). Şi aici, regizorul, B. Făltdceneanu, a rupt cu multe din vechile „ca-noane". Interpreti, solisti, dansatori au căpătat, regizoral vorbind, spaţii diverse

* Revista oglinzilor de Mircea Crişan, Al. Andy şi Radu Stănescu. Data premierei : 1 mai1960. Compozitori : Ion Vasilescu, Florentin Delmar, Edmond Deda, Morii Demetriad şi Nic. Pa-trichi . Muzica baletelor : Hilda Jerea, Mircea Chiriac şi iDumitru Capoianu. Regizo ri: SanduEliad şi Nicolae Frunzetti. Dirijor : N. Patr ich i. Coregrafia : Oleg Danovschi şi Nicolae Sever.Decoruri şi costume : George Voinescu. In di st ribu te : Mircea Crişan, Elena Burmaz, Zizi Şerban.

Puiu Călinescu, Lavinia Slăveanu, Aida Moga, Horia Căciulescu. Ioana Matache, Cornelia Teo-dosiu, Elisabeta Henţia, Gabi Pascu, I. Brandea, Sorina Dan, Eugen Popescu, Lidia Roman.Mihai Kingsburg, Sorin Balaban, Anatol Bogdan, Adrian Pop, Radu Lucian, Stelian Mihail,Mihai Stoenescu.

Vitamina M... Muzica de Eugen Mirea. Data premierei : 17 mai 1960. Compozitori : Ion Vasilescu, Florentin Delmar, Aurei Giroveanu, Sergiu Malagamba, Mişu Iancu, George Grigoriu şiGelu Solomonescu. Regizor : B. Fălticeneanu. Dirijor : Gelu Solomonescu. Orchestra de jazBucureşti . Decoruri şi costume: Mia Steriadi şi Puiu Ganea. In distribute: Gică Petrescu, MariaTănaSe, Trio Grigoriu, Horia Şerbănescu, Radu Zaharescu, V. Tomazian, Maria Sereea, TantiCăpăţînă . Luigi -Ionescu, Didi Ionescu, Mara Ianoli. George Bunea. Jeni Săndulescu, Ritta Măr-culescu, Nuţi Cremeneanu, Dan Georgescu. Dansuri : Sandu Feyer. Silvia Solomonescu.



IMAGINI DE LA

ESTRADA

;*V

h é m mm â : i

* I i ML

i £ W a # *

Stìnga : o satira la adresa picturii moderniste, interpretata de Ion Antonescu-Cărăbuş şi Puiu Câlinescu ; d reapta:

ansamb!u coregrafic din finaiul actului IIal „Revistei oglinzilor".

1 m . &

¥Wm • 1 w iiiraiiiiiiii] * * É J^,m

Stìnga : scena din baletui „Poveste despre porumbelul alb"— „Revista ogl inzilor" ; dreapta : moment muzical din

spectacolul-concert „Vitamina M ... Muzica".

www.cimec.ro



de joc, în planuri diferite şi în cadrul unui decor luminos, tineresc. Această di-versitate spatiale a contribuait la mişcarea, la vioiciunea speotacoiuiui, căruiaregizorul i-a imprimait un ritm alert.

Aspecte aie înnoirii pot fi identificate şi în text. în Revista oglinzilor, textul (Mircea Crişan, Al. Andy, Radu Stanescu) e mai

spiritual ca de obicei, dezbate la modul satiric, problème diverse, pe care le tra-tează mai original decît alta data. Atunci cînd eforturile artistice aie autorilor aufost niai mari, i-am aplaudat {de pildă, scheciul „Nod în papură" — avatarurileunui caricaturist ce cauta cu orice preţ asipecte negative). Din pacate, aceste efor-turi nu au fost tot timpul constante, ceea ce a făcut ca temele abordate în revistăsă rămînă încă minore : restul, bolnava închipuită şi cicălitoare, modul stîlcit încare dizeurii cìnta unele cìntece etc. Mai exista încă şi destul conventional, maiaies în ce priveste oglindirea aspectelor pozitive ale realităţii noastre.

Şi în spectacolul Vitamina M... Muzica, partea satirica (Eugen Mirea şi SasaGeorgescu) ramine cea mai valoroasă din text, prin incisivitate şi, deci, eficienţă.

Vorbind despre ìnnoire, trebuie semnalat şi jocul multora dintre interpreţiicelor două spectacole muzicale. Astfel, ca actor, Mircea Crişan a avut momentede mare haz, servind cu eficienţă satira într-o impecabilă prezentare artistica, re-liefìnd o valoroasă personalitate a genului. Scena „... şi bătrîneţe" e şi o demonstrate a comiplexităţii sale artistice (momentul e dramatic — un bătrîn, tata al

unor copii ingrati, îşi destăinuieşte durerea — vădind discernămlntul cu care ac-torul ştie să ocolească melodrama), iar „Artă anti^artă" (care cere o oarecare ini-tiere a publicului), un exemplu de stăpînire şi dozare sobră a mijloacelor comi-cului. (O nota în minus pentru imitatiile ce-1 urmăresc în orice spectacol.)

Antonescu-Cărăbuş, Elena Burmaz, Zizi Şerban (excelentă într-un cuplet-pa-rodie), Puiu Călinescu (mai sobru şi mai retinut ca de obicei), Mihai Stoenescu,Horia Caciulescu au făcut în Revista oglinzilor paşi înainte şi trebuie remarcaţiprin străduinţa lor, uneori reuşită, de a se aiutodepăşi (mai cu seamă Elena Burmazşi Antonescu-Cărăbuş).

In Vitamina M ...Muzica, momentele satirice au fost, ca de obicei, interpretate cu talent de Horia Şerbănescu şi Radu Zaharescu, desi verva risipită pe scena

a fost redusă.Un loc ìnsemnat — datori tă renuntări i la şabloane — revine în spectacolul Revista oglinzilor coregrafuilui Oleg Danovski, care a ìnscenat „Baietul cos-mosuilui", imprimând un salt artistic calitativ corpului de ansamblu al teatrului.Acesta a izbutit un moment de mare fantezie, alternìnd dansul cu acrobata în mod creator artistic. Drumurile astrale au fost sugerate cu mijloacele spécifiée revistei, ìnnobilate însă de o viziune artistica majora (mai putta, baietul„Poveste despre porumbelul alb", care, în afara unor momente spectacuìoase, econstruit confuz şi neiniteligihil). La capitolul „Dans" trebuie citate, ca de obicei,dansurile populare concepute de N. Sever, într-o forma mai originala ca scenariu.

Un creator a cărui con tr ibute .a fost dominantă pentru abordarea unei noi

ţinute a revistei este George Voinescu. Formele noi, fantezia sa mereu diversa,clădită pe elemente de bun gust, mişcările decorului făcute la „vedere" pe plat-forme circulante, viziunea umoristica a detaliilor, surpriza izvorìta din fiecareamănunt ne îndreptăţesc să-i socotim scenografia ca pe cea mai bună realizare

în acest sector artistic, ca pe un element hotărîtor în conceperea unitătii stiiis-tice a spectacolului.

Desi Revista oglinzilor poartă chiar şi prin titlu numele de revistă, ea arenumai partial caracterul revuistic, şi aceasta se datoreşte, poate fără voie, înprimul rind, lui Mircea Crişan.

Talentul său copios — la propriu şi la figurât — a dominât în aşa ma-sura spectacolul, încît se poate spune că autorul-actor a jucat o... „farsa" colec-tivului, dezechilibrind simetria ce s-ar fi cerut prezentă. Un glumeţ nota spectacolul cu nota 7,50 ; 9 pentru Mircea Crişan şi 6 pentru ceilalţi interpreti.■ (Notaţia ţine seamă şi de valoarea textelor debitate.) Mircea Crişan şi-a re-zervat din spectacol partile cele mai suculente, textul cel mai bogat in haz, aşafed încît s-a ajuns ca revista să aducă oarecum mai mult cu... un recital, ceeace, dacă face ca publicul să se amuze din plin, rupe într-o măsură unitateaspectacolului.

Ca de obicei, prologul şi apoi laitmotivul revistei, „Oglinzi-oglinjoare", aufost doar enuntate, pentru ca apoi, ideea principală să fie abandonată, fapt ce contri buie şi el la lipsa de unitate a spectacolului.



Sus : schiviti I „Restul" interprétâtde Mircea Crlşan şi Elena Burniaz ;

jos : „Şcoala de la Bonn" ... EugenPopescu, profesorui ; Elena Bur miz,Ion Antonescu-Cărăbuş, Zizi Şerban,Mircea Crişan, Horla Caduteseli şiI. Brandea, etevii.

www.cimec.ro



Nici munca regizorală nu a mers totdeauna la esenţial ; dicţiunea celormai mulţi interpreti e atît de defectuoasă (mai ales cea a prezentatorilor), încâtunele dntece ar trebui „traduse" spectatorilor. E un sector în care regizorulmai are încă mult de lucru.

Deficdtar e şi capitolali interpreţilor vocali (în afară de Lavinia Slăveanu,care a interprétât cu temperament un oîntec, multi solisti sînt „minori", fără per-sonalitate, şterşi ; Sorina Dan e mult mai reuşită ca interpreta de prozà, unde arehaz şi ritm). E drept că, în această privinţă, cîntăreţii nu se bucură de unprea mare concurs din partea compozitorilor.

O concesie făcută vechilor „metehne" ale revistei rămîne şi „povesteaclovnului de pe Broadway", o peltea siiropoasă, „trasă" după un şablon tocit,

în care se reeditează clasicul „rîzi, paiaţă !"Pomeneam de deficienţele textului în ceea ce priveste caracterul încă

minor al problemelor abordate ; în Vitamina M... Muzica, textele lirice au opseudopoezie încărcată şi siropoasă, reeditează clişee de mult banalizate, mi-zează ades pe efecte facile şi, din cauza lungimii lor (aici regizorul ar fi putut„opera" liniştit), sînt cîteodată plicticoase.

Dacă multi interpreti s-au străduit şi au reuşit în mare măsură să gă-sească faţete noi ale interpretării lor artistice, alţii, şi din pacate dintre ceimai tineri, nu au adus în scenă calităti ce ar putea fi privite în perspective.

Aşteptăm de mult, în acest sens, să putem cita, eu bucurie, numele unuitînăr sau al unei tinere interprete !In concertul-spectacol se ridica şi mai acut problema soliştilor. Mara la-

noli, Tanti Capatina, Didi Ionescu fac tot mai greu fata unor aparitii solistice,pentru că folosesc aceJeaşi mijloace monotone, aceleasi gratii „şăgalnice" după„stil vechi" şi rostesc textul cu o platitudine care nu poate fi salvata de uneleexplozii temperamentale. Netrăirea textului (e drept că uneori e greu să poti„trai" un text confecţionat şablon) nu poate transmite nici emotia şi nici ungînd, o idee majora. Tanti Capatina, socotită, se vede, drept exponentă a ge-nului „intens dramatic", spune nişte monoloage banale (mai ales unul — „Amdansât eu el mimai o seară" — e şi confuz şi haotic : o „femeie de noapte" cìnta

despre un iubit plecat, nu se ştie în ce război, nici împotriva cui), coi „aviz"lacrimogen. Din pacate, nici Gică Petrescu nu mai are vioiciunea şi antrenulde odinioară : pare obosit în scena, répéta aceeaşi mimica, iar Maria Tănase(care ne-a prezentat şi o romantă imens de lunga şi neinspirată) a avut un re-pertoriu mai sărac ca de obicei. Nici pentru V. Tomazian nu s-a găsit un momentcomic potrivit ; parodierea „torianomaniei" e amuzantă, dar mijloacele vocalenu fac casa bună cu popularul nostru comic, destul de stingher ìntr-o posturacare solicita rîsul doar prin grotesc.

In sfîrşit, ceea ce e cel imai grav, ...11 compozitori, în două spectacole musea le , 11 compozitori, şi nici o melodie demnă de a fi reţinută, în afară de„E primăvară, în ianuarie" (curios titlu, într-un şlagăr lansat vara), şi aceastatrecută la examen cu indulgente ! Unsprezece compozitori, frinitasi ai muziciiusoare, n-au putut dărui sutelor de mii de spectatori nici o singură melodie inspirata. E cel putin ciudat. Şi îngrijorător !

***

Spectacolul de estrada, de revistă, îşi cauta căile spre desăvîrşirea speci-ficului său artistic. Asta e evident. Dacă regizoral, scenografie şi uneori ca text,

înnoirile sînt prezente, din pacate mai persista numeroase reziduuri, dintreacelea semnalate în articolul nostru. Cîteva întrebări se pun cu deosebită ascu-ţime : unde sînt noii tineri actori şi, mai ales, tineri oîntăreţi pe care se vor

bizui spectacolele de mìine ? De ce nu sînt prornovati autori mai numerosi şimai diversi de texte curajoase, originale, de actualitate, ce-şi găsesc acum uncadru tot mai potrivit pe scena ? Unde e satira politica antiimperialista ? (In Revista oglinzilor exista, e drept, un bun scheci — „La o şcoală din Bonn" —de I. Avian şi Fred Firea. Scheci demascator, totodată plin de umor. Dar unulsingur în două spectacole !) Din coloanele ziarului faptul cotidian poate ureaimediat pe scena, sub forma cupletului satiric-politic, a monologului antiimpe-rialist. Ceea ce am văzut recent e, de aceea, mai mult o proimisiune ce se cere

împlinită, pentru că, în orice forma s-ar prezenta, revisită sau concert, spectacolul de estrada trebuie să fie artistic şi educativ, totodată.

www.cimec.ro



(JaMas iAt> 3 auxCèr

de ÂGc/sr//v a/zzANi

www.cimec.ro



AGUSTIN CUZZANI

Agustin Cuzzani, autorul „farsei" Central înaintaş a murit in zori, pe care

o publicăm in acest număr al revistei noastre, este în mişcarea scriitoricească şiteatrală a Argentinei de azi, un nume de larga circulaţie. Desi tìnar (are 35 deani), el este autorul a doua romane şi al altor cìtorva piese de teatru, un prolific scenarist de filme şi animator al aşa-numitelor teatre independente din Argentina, un asiduu initiator al iubitorilor de teatru in estetica dramaturgiei şi ar-telor scenice, pe calea conferinţelor. A obţinut două distincţii : Premiul National„Argentores" al Societătii Autorilor Dramatici din Argentina pentru Centrai

înaintaş... (in 1955) şi Premiul National pentru cea mai bunà adaptare cinematografica (in 1957). Operele lui au fost traduse in o seamà de limbi străine : rusă, portugheză, franceză, cena, bulgara, italiana.

Cantatile care l-au consacrât şi-i justified pretuirea de care se bucură sìnt

determinate de ataşamentul deschis fata de via\a şi nàzumtele maselor populare, faţă de lupta lor pentru dreptate şi libertate natională şi sodala. De aci, carac-terul profund popular-realist (chiar cînd foloseşte simboluri) al scrisului său ; deaci, accentele puternic satirice la adresa reprezentanţilor claselor exploatatoare şi ai imperialismului, la adresa moravurilor şi moralei acestora. ìn acest senstrébuie de altfel înteleasă „farsa" Centrai înaintaş a murit ìn zori : ìn sensul de-mascării sinistrei farse care se ascunde in atìt de trìmbitatul mod de viatà al lumiicapitaliste.

CUVlNTUL AUTORULUI

Risul nostru va răzbate triumfător ca zorii zilei — odatà cu ciripitul pà-sărilor —, spune un mare poet. Mie mi-e drag risul, dar ştiu că zorile se cer cucerite prin stradami şi luptă.

Precum biblicul Moise, mort înainte de a pune piciorul pe pămîntul făgă-duintei, in lunga istorie a omului, nutrita cu sîngele multor eroi ce-au rîvnit olume mai bună, martini anonimi ai tuturor ştiinţelor, necunoscuţii deschizătoride drum ai tuturor cuceririlor, toti eroii neştiuţi de nimeni, n-au ris triumfători

în faptul dimineţii, odată cu ciripitul păsărilor. Nu. Ei... au murit în zorii zilei. Eu, care iubesc rîsul şi iubesc zorile, aş vrea sa cînt pe omul care — sintezănedeterminată a poporului — duce înainte istoria şi se face depozitarul unui viitor de lumina.

De aceea, piesa mea izvorăşte dintr-un mie nucleu de problème populare şi areambitia să se proiecteze înspre cele mai universale conflicte aie civilizaţiei noastre.

Nu ştiu dacă rezultatul va fi la îndltimea scopului. Dar însuşi faptul de a ma fi încumetat la o asemenea aventura mi se pare o răsplată îndestulătoare pentrunesfîrşita aragoste ce-o nutresc protagoniştilor mei.



PERSONAJELE:

Cacho Garibaldi centru înaintaş al echipei de fotbal„Nahuel Athletic Club" ;

Gardianiul ;Vagabondili ;Pre şed int ele Clubul/ui „N ahuel Athl etic " ;RodriguezDominga

Ennesimo Lupus

ProfesorulKing-KongHamlet ;Nor a Rodri go vaPort ăre lul I ;Por tăr elu l II ;Avocatul ;Licitatorul ;

D. CannisD-<na Cannis ;Dulgherissimuil.

secretami Clubului „Nahuel Athletic";matusa lui Cacho Garibaldi ;

magnat al finanţelor, al industriel, alcomerţului şi al producţiei. Colecţionar de făpturi omeneşti ;

fizico-matematician ;om-maimuţă ;

balerină clasică ;

faimos industriaş, fabricant de frînghii;

Dulgheri. Creditori. Suporteri (admiratori ai lui Garibaldi, pasionaţi după fotbal). Paji. Vînzători. Un băieţel. Un turist.Un cor de detectivi. Judecătorul-Corb. Procurorul-Corb.

Avocatul-Corb. Prezentatorul programului. Càlàul. Voceacrainicului.

A C T U L I

Vasta piata, cu bănci, felinare şi gazon brăzdat de alei. In fund, la marginea scenei, zidul înalt şi crénelât al unei închisori. In el, o ferestruică, luminata de la ridicarea şi pina lacoborîrea cortinei. Are zăbrele de fier. In primul pian se văd rampe, praticabile, pasarele şi j-paţii goale. La ridicarea cortinei, scena slab luminata de felinare mohorît-galbene. Un gardianapare din dreapta, legănîndu-şi bastonul în mînă şi fluierînd ceva între dinţi. In buzunar are

o lanterna şi un teanc de hìrtii, care se văd în parte şi care seamănă cu nişte caiete-programde cinema. Gardianul înaintează şi se opreşte în dreptul unei bănci aşezate lateral, pe careo ciocăneşte cu bastonul, parca pentru a trezi pe cineva.

GA RD IA NU L : Hei ! Hai, trez este -te !(Agita bastonul.) Trezeşte-te odat ă !(Mai întîi se agita ceva, ca şi cumun corp omenesc s-ar mişca prinsomn. Apoi apare, stînd in capuloaselor şi scărpinîndu-se în creştet,Vagabondul. E un bărbat de cinci-

zeci de ani, prost îmbrăcat, cu unaer negligent. N-are însă înfăţişa-rea unei haimanale, ci mai curìnd aceea a unui filozof în mizerie. Unvisător fără căpătîi, puţin cinic şi

puţin sentimental. La început, eli- peste buimăcit.)

VA GAB OND UL : A ! Du mn ea ta erai ?Am avut un vis îngrozitor. (Trezin-

du-se de-a binelea.) Da' ce s-a în-tîmplat, dom nu' Gar dia n ?

GA RD IA NU L : Tre bui e să pieci. Einterzis dormi tul...

VAG ABO NDU L : Pai, nu do mi euaici, ma i în fiecare no ap te ? O ştiidoar şi dumneata.

GA RDI ANU L : Ordi n de sus. Astăzie interzis !

VAG ABON DUL : Pai, noap tea n-atr ecut încă ! De ce nu m ă mai lasiun pie ? (Gardianul dà din cap.) Of,cu m m ă d or picioar ele ! (Gardianuldă iar din cap.) Ştii bine cît alergtoată ziua.

GARDIANUL : Nu. Ti-am spus că nu



se poate. Ordine stricte. (Misterios.)In piaţa asta o să alba loc o cérémonie deosebit d e imp ort ant ă ; aufost i nvi ta ti oa men i foarte de soi ;trebuie să mă-ngrijesc să fie curat.

VAGABONDUL : Cura t ? Ai dre pta te,acu' văd şi eu. Da' spune te rog,ce mai cérémonie o fi şi asta, cătrebuie omul să se seoale din patla patru dimineaţa. Nu-i ora preapotrivită pentru ceremonii. Asa credeu, eel puţin.

GARDIANUL (privind către fereastraluminata a ìnchisorii) : O să fie înzori. Vezi ferestruica ceea ?

VAGABONDUL : Vreun deţ inu t că-ruia nu i-e somn.

GARDIANUL : Nu că nu i -ar fi lu isomn. Nu-tl lasă să doarmă în noap-tea asta. Şi cum s-o crăpa de ziuă.

o să-1 spînzure ; chiar aici, în piaţă.Acum cred că îi dau mâncarea spe-cială care se pregăteşte în aseme-nea împrejurări. Că pe urmă... (Faceun gest care imita strangularea.)

VAGABONDUL (mirât, oarecum ne-încrezător) : Asta-i ceremonia ? Şio să-1 spînzure aici ?

GARDIANUL (pe un ton poetic) : Inrev ărsat de zori ! (Pauză.) Dincauza orei nepotrivite, n-o să avem

mult public. Dar or să vină cîţivainvitati speciali. Indată or să vinăşi dulgherii, să ridice spînzurătoa-rea. Pe urmă... ma aşteaptă şi pemine o inuncă...

VAGABOND UL : Cum, ad ică ? Ai şidumneata o mdsiune în execuţiaasta ?

GA RDIANU L : Te cred : să im partprogramele, să plasez oamenii lalocurile lor, să mentin ordinea, să

dau explicaţii. (Arata teancul de programe din buzunar.) Vezi astea ?Biletele sìnt foarte strict numero-ta te ; nu se ad mi te nici o excepţie ;nici un bilet de favoare. Totui e cìtse poate de bine organizat. Ce maitura-vura... sper că m-ai înţeles...Numai noaptea asta... pe urmă, osă-ti stea la dispoziţie, ca totdeauna.

VAGABO NDUL : Mulţumesc. Foart edrăgut din pa rt ea dum i tale... Desi...

Nu ştiu dacă am să mai pot dormi într-un loc unde a fost spmzuratcineva. Eu, de felul meu, sìnt camimpresionabil. Mă-ntelegi... Dar,fiindcă veni vorba..., cine-i condam-na tu l?

GARDIANUL (misterios) : Nu se ştieni mie.

VAGA BOND UL: Nu ?

GAR DIA NUL : Nu. In p rog ram seriedoar atìt ; „Execuţia unui delieventpericulos". Atît şi nimic mai mult(Pauză.) De da ta asta, toat e amă -nuntele au fost trecute sub tacere.Cred că la mijloc trebuie să fieamestecate persoane importante. Şidacă faptele s-ar aduce la cuno-ştinta tuturor, ar putea să se lasecu scandal, manifestatii, tulburări.

Mai ştiu eu ce încă ! Singurul lucrucare s-a aflat, este c-ar fi vorbade un individ tare periculos, unfed de monstru. Atìt, fără nici oalta explicate.

VAGABON DUL : Păca t ! Mi-ar fi fă-cut piacere să aflu... Să ucizi unom, aşa, cum să spun... legal... asta,după părerea mea, e ceva atìt deinuman, atìt de rece şi calculât, căfâră să vrei, îneepi să ţii cu vic-tima. (Porneşte spre ieşire.) In sfìr-şit, fiindcă tot nu sìnt eu bun pentru asemenea ceremonii, le cedezlocul grangurilor dumitale. (Se ìn-dreaptă către fundul scenei, mer-gìnd pe Unga zidul ìnchisorii. Cìnd ajunge sub fereastra luminata, seîntoarce către Gardian.) Hei, dom-nu' Gard ian ! (Gardianul ia aminte.) Vezi că sìnt unii care-o duenoaptea şi mai greu decìt mine. Cezici ? (Arata fereastra.)

GARDIANUL : O, nu te-ng rij i de el !Curìnd, curìnd, o să doarmă multmai bine deoìt dumneata. (Zìmbe-

şte. Vagabondul dă să piece, cìnd deodată pe ferestruică zboară uncaiet cu o coperta groasă. Vagabondul il ridica, in timp ce Gardianul se întoarce cu spatele càtreel si se uità undeva în afara scenei.

Vagabondul deschide caietul şi ìlrăsfoieşte mirât. Apoi, se reazemàde zidul din fundul scenei şi ìn-cepe să citească rar, cu glas tare.)

VAGABONDUL (citind) : „Celui careva citi aceste rìnduri. Sìnt condamnât la moarte şi am să fiu spìnzu-rat chiar in zorii acestei zile, aici, inpiata din fata ìnchisorii... Am scrisaceste însemnări în speranţa că cineva le va găsi şi va spune lumii,

care este adevărul din toate cîtemi s-au întîmplat." (îşi întrerupelectura, uitîndu-se spre Gardian.

Acesta însă e preocupat de altceva şi aproape că a ieşit de pe scena. Din direcţia în care priveşte Gardianul, începe să se audă, mai întîideparte, surd, corul dulgherilor.Vagabondul ridica din umeri şi



continua să citească in tacere, cumulta atenţie.)

CORUL (din culise, crescendo) :

Rumeguş, rumeguş, creste mìn-dru stejăruş.

Noi dulgherii, muncitorii,noi ferăstruim stejarii,

şi cîntăm trudind vrăjmaş... ' (Bis)

GARDIANUL (foarte agitât) : Dulgherii ! Vin să r idice spînzurăt oa-rea. (Le face semn.) Pe aici ! Peaici ! (Intra, păşind martial, coruldulgherilor, ìn frunte cu Dulgheris-simul.)

CORUL : Rumeguş, rumeguş ... etc.(Mărşăluiesc bătînd pasul, fac apoio ìntoarcere de 90 de grade şi seopresc, continuìnd să bota pasul pe

loc. Toţi îşi ţin sculele pe umăr inchip de arme.)GARDIANUL (respectuos) : Bine aţi

venit în ac eastă piaţ ă !DULGHERISSIMUL : Dulgheri, stai !

(Corul se opreşte militereste ) Dom-nuile Gard ian : sîn tem dulgher ii tn -sărcinaţi să inăiţăm la această oraaureolată arcada de lemn verde,menitâ să servească drept punte detrecere pentru un suflet păeătos,

către beznele adìnci ale infernului(Vagabondul ridică ochii, priveştemirât, apoi îşi continua lectura),in lugubrul sălaş al lui Hades, underătăcesc, în eterna tacere, umbreleblestemate ale celor osîndiţi. (Faceun semn energie către cor.)

CORUL (farà să se deplaseze) : Rumegus, rumeguş, rumeguş...

DULGHERISSIMUL : începeţ i ! (Corul se aşază in cere. Toţi işi agita

in aer sculele şi pornesc să mărşă-luiască ritmic. Se incovoaie apoi, seridica brusc, ca într-un dans indi-an, agitîndu-şi in aer ferăstraiele,dălţile, ciocanele. Din mijlocul cer-cului format de ei, rasare incet, cala un semn mugic, cum se întîmplăuneori ìn timpul cutremurelor, cìnd din pămînt apar piscuri de munti,o spînzurătoare gâta construite ; şi,în timp ce aceasta se înalţă lent,oamenii îsi continua mersul ritmicîn cere, cîntînd cu intonata de ritual şi glas dulceag.)

1 Cuvintele terminate ìn $ se vor pronuntacu această consoană mult prelungită şi pala-talizată (adică un fel de i scurt la sfîrşit,ca în rostirea muntenească), pentru a sugerazgomotul de ferăstrău (rumeguşşşi, rume-guşşşi, stejăruşşşi, vrăjmaşşşi). (N. tr.)

CORUL:

Puneţi mina pe evocane, pe rîn-dea, ferăstrâu şi piroane !

Pe brădită, pe răzuş — rumegus,rumeguş, rumegus !

Pe gealàu, pe toporaş, rumegus,rumegus, rumegus !

Işi continua, în acelaşi ritm, mersul

şi cìntecul, pina cìnd spînzurătoa-rea e gota înălţată.)

DULGHERISSIMUL : Iat-o, as ad ar !Fru moasa tr eabă ! O, tu, spîn zură-toare inocentă şi asasină, te salut !(Càtre cor) Dulgheri, drepţi ! (Corul face drepţi, fiecare rămînînd la lo-cul lui. Apoi, formatia se strică şitofi înaintează spre avanscenà,

ştergîndu-se de sudoare.)DULGHERUL I : Uff, ce muncă !

DULGHERUL II : Da' uit e-t e la ea !Uite -te ce frumoasă a ieşit !DULGH ERUL III : Ţie toate-ţi pa r

f rumoase !DULGHERUL II : Aşa sînt eu, ce

vrei ? Cìnd fac un pat, m-apucăsomnul ; cìnd fac o masă, parca aşavea chef să mă aşez să manine...

DULGHERUL III : Şi acuma... a iavea chef de... ? (Gest de strangu-lare.)

DULGHERISSIMUL : Ascultă, şefule,dumneata eşti curava de pe aici,din cairtier ?

DULGHERUL I : Născut şi crescu taici, chiar lîngă pìrnaie...

DULGHERUL II : Aşa ? Lîngă pìrnaie ? Şi de ce nu ne-ai spus -o mai

ìnaLnte ?DULGHERUL I : Pai, de ce ? M-am

născut alături, nu înăuntru.DULGH ERISSIMUL : Fiindcă, dacă

eşti de-aici din cartier, ştii şi undegăsim vreo cârciumă mai a câtăriideschisă la ora asta. Nu-i aşa ?

GARDI ANUL : Daeă-mi perniit eţi,am eu puţină pîine şi brînză, deşi...nu prea ştiu dacă se cuvine sau nusă vă ofer. Dumneavoas tră sînteţiatît de ciudaţi. (Risete.)

DULGHERISSIMUL (rîzînd) : Ciudaţi,noi ?

GARDI ANUL : De... şi spuneţi nişteluoruri, că nu le pricepe nimeni.Vorbiţi despre o oră aureolată şi desălaşul nu mai ştiu cui...

DULGHERISSIMUL : Nu totdeauna...Asta-i doar cìnd lucrăm. Ce vrei,diviziunea sociale a muncii. Sìnt se-crete ale meseriei noastre. Uite, a-cuma sìntem oameni ca toţi oamenii şi vrem să ne ducem sâ tragem

4 T t l 7



o duşcă la circi urna pe care o săne-o arate mesterai Cutare. care-ide-aici din cartier. (Familiar.) Viicu noi. curcane ?

GARDIANUL : Nu prea ştiu dacă osă am vreme. Execuţia e în zori.

DULGHERUL III : Mai e pina atunci.DULGHERUL II : lama se luminează

tîrziu.GARDIANUL. (şovăie. Priveşte spre

Vagabond, care işi continua lec-tura) : Ei, dumneata de colo ! Nuvii cu noi ?

VAGABONDUL : Nu. Acuma nu pot.Trebuie să termin asta. (Arata ca-ietul.)

GARDIANUL (arătînd spînzurătoa-rea) : Atunci, o sa ai grijă de ea ?

VAGABONDUL: Du-te liniştit. N-osă ţi-o ocupe nimeni.

DULGHERISSIMUL : Atunci, la atac,băieţi. Să nu se usuce lemnul ; haisă-1 udăm !

CORUL (ieşind) : Hai să-1 udăm !(Pe scena, ramine numai Vagabon-dul, care sfirşeşte in tacere lecturamanuscrisului. La terminarea ei,inaintează spre public, apoi seopreşte. Scoate o ţigară de dupăureche şi priveşte spre cei din sala.)

VAGABONDUL : Am să vă spun opoveste ciudată. E scrisă aici, chiarde mîna celui care a trăit-o şi carea zvMit-o pe această fereastră, pentirà ca cel ce o va gasi s-o facă cu-noscută întregii lumi. (Pauză.) Cumdumneavoastră aţi venit puţin camdevreme la execuţie, avem timpdestul ca să afllăm tot ce i s-a în-tîmplat condamnatului. Şi, în felulacesta, îi voi împlini dorinţa, expri-mată în acest manuscris. Mai întîi,

îngăduiţi-mi să mă prezint. Sînt unvagabond, un fel de epavă carepluteşte la întîmplare, pe valurileunei ape... N-am nici casă, nicimasă, şi toată ziua umblu pe strazile acestui oraş, privind cu luare-aminte la tot ce se petirece în juraimeu. Faptul că mă vedeţi atît deprost îmbrăcat nu înseamnă că n-aşfi cunoscut zile mai bune. Aşa în-

cît, dacă ici-ncoilo o să se strecoarecîte o reflecţie filozofică în pove-stirea mea, vă rog s-o interpretaţica pe o reminiscenţă a acelor vre-muri. (Pauză.) Şi acum să trecemla povestea noastră. (Arata fere-struica.) Vedeţi ferestruica aceealuminata ? Acolo zace un om care îsi asteaptă moartea. Şi vedeţi a-ceastă spînzurătoare abia ridicată ?De ea o să atîrne, peste puţină vre

me, omul nostra. Da, o să-1 spîn-zure. Asta aţi aflat-o, desigur, fi-indcă aţi venit destul de devreme.Dar, ceea ce nu ştiţi încă, este cineanume e omul care sta colo susşi-şi aşteaptă moartea. înainte detoate, trebuie să vă spun că se nu-meşte Aristides Garibaldi. (Cătreun spectator din sala) Da, Cacho,cum îi spuneau prietenii. E foarteposibil ca dumneavoastră, cei defaţă, să vă amintiţi de acest nume ;pînă mai deunăzi era celebra în totoraşul. Ziarele vorbeau mereu deei, şi în pagina sportiva a tuturorpublicatiilor i se putea vedea ade-sea fotografia, ori numele scris culitere mari. Aristides Garibaldi estecel mai bun centra înaintaş din cîţiexista in clipa de faţă. (De-afară se

aud strigate : vînzători de ziarestriga titlurile ziarelor respective şitotodată diverse fraze in care aparenumele lui Garibaldi.) A fost, lavremea lui, unul dintre cei mai iu-biţi eroi ai fotbalului ; şi pana as-tăzi mai trăiesc în aminti rea oame-nilor multe din performanţele sale,desi, la un moment dat, a dntorsbrusc foaia si a disparut din viaţasportiva, ca să apară, curînd dupà

aceea, în rabricile judiciare ale ziarelor. în sfîrşit... Să n-o luăm prearepede. Mai bine să ne ducem cugìndul la acele zile in care steaualui strălucea, iar numele ài era ro-stit în fiecare duminică de o vocefoarte cunoscută tuturor. Vă adu-ceţi aminte ? (Vagabondul arataspre un colţ al scenei, unde apareun aparat mare de radio, pe o mà-suţă. Colţul se luminează puternic.

Doi auditori pasionaţi ai sportuluiintra în tacere şi se aşază să as-culte.)

CRAINICUL (se aude vocea lui LaloPelliciari1 , sau a altui reportesportiv, cunoscut. Reportajul lui poate fi ìnlocuit prin oricare attuide acelaşi gen. Importante sînt to-nul şi ritmul rapid, impetuos, alunui meci de fotbal, transmis la radio. Numele lui Garibaldi trebuiesă se audă de cit mai multe ori. In

fund, rumoarea specifica a unuistadion) : Meciul a ìnceput chiar înaceastă clipă. Mingea e la Pontinocare pasează ânapoi lui Lombardella... Acesta lui Garcia... Garcialui Garibaldi... Garibaldi se ìn-

1 Lalo Pelliciari, cunoscut crainic sportiv înArgentina.



dreaptă singur spre poarta adversă.Driblează pe Lopez... Driblează peGodoy... E faultat. Cade. (începe un şir de anunţuri publicitare, dar vo-cea se pierde într-un murmur şilumina se stinge deasupra ascultă-torilor.)

VAGAB ONDU L : Vă aduceţi ami nt e ?Cacho Garibaldi era central înain-taş al lui „Nahuel Athletic Club"din divizia I. Nu era propriu-zisun club de seaniă. Dimpotrivă. „Nahuel Athletic Club" era şi este unuldintre acele cluburi de cartier, caren-au putut aspira niciodată la titlulde campion, dar care, totuşi, prinrîvna şi sacrificiile membrilor, iz-butesc să ocupe un loc onorabil ìnclasament. Şi ìn acea epoca, cìndsteaua lui Garibaldi ajunsese la a-pogeu, echipa clubul ui „Na huel "culegea victorie dupà victorie, carede care mai răsunătoare, spre bucu-ria membrilor acestui club şi a lo-cuitarilor ìntregului cartier. Au fostcele mai frumoase zile ale Clubului„Na huel " şi ale lui Gar iba ldi , şifiecare duminică venea să întă-rească faima lui Garibaldi, cel maibun centra ìnaintas al zilei. (Se faceiar lumina în colţul unde sta apa-ratul de radio cu cei doi ascultà-

tori. Emisiunea continua. Numai căacum e mult mai rapida şi, treptat,capata un ritm délirant, pina ajun-ge la paroxism.)

CRAI NIC UL : Jocul reìncepe... Seexécuta o lovitură libera de la 20me tr i in favoarea lui „Nahueil".Trage Donato... Mingea e la Garcia,acesta o pasează lui Garibaldi... Garibaldi o trimite lui Pezzutichio...

acesta lui Sanchez care fuge cu eape aripa stìnga. Fund aşu l adv ers încearcă să-1 deposedeze de balon,dar Sanchez, printr-o fentă, il dri-blează şi retrimite mingea la Garibaldi, care se afila in careul de 16metri. Desi jenat de Conchino, Garibaldi o preia din volé... Trage...Formidabil !... Goooooi !... (Vraie alemulţimii. Cei doi ascultàtori saltaîn sus de bucurie. Lumina din drep-

tul lor desereste treptat, apoi sestinge. In aer mai vibrează încăecovi uralelor.)

VAGA BONDU L : Urla mulţimea indupà-amiaza insolita de duminică.Şi „Nahuel" cîştigă meci după meci.Oamenii se ìntorc pe ìnserate incartier, scandìnd nume de jucàtorişi agitìnd steguleţe. S-ar putea crede că bucuria e generala. Totuşi.

undeva, in însăşi inima acestei ve-ielii, e ceva care nu merge preabine, sau, mai exact, care mergedestul de prost : acest ceva sìnt fi-nanţe le Clubului „Nahuel". Stadio-nul construit nu de mult, lefurile,.noni locai al clubului, bazinul de

ìnot... cherme se, cheltuieli... în tr -u ncuvìnt, cheltuielile clubului creşteaudin zi in zi şi preşedintele lui se

vedea din ce ìn ce mai încolţit decreditori. (ìn diferite puncte alescenei, in fund, ìn tavan, la stìnga,la dreapta, se aud telefoane caresună înnebunitor, şi in crìmpeie delumina apar maini sau feţe de creditori, cu receptoarele la ureche.Centrul scenei se lumineazd şi a-

pare presedintéle clubului, cu tele foniti in mina.)

CREDITO RUL I : Să ptă mîn a asta tr e-buie să-imi achitaţi factura pentru...CRE DITORUL II : Nu. Categorie, nu.

Aveţi o ìntìrziere de şase luni. Nu,nu, şi iar nu !...

CRED ITO RUL III : Nu vă mai potacorda nici un termen.

CRED ITO RUL IV : Şi dac ă in pa tr u-zeci şi opt de ore...

CRE DIT ORU L V : O să vedem noidac ă imi pu teţ i piati ori ba !

O BÀTRÎNÀ (telefon de tip vechi, fixât in perete, cu manivelă) :Bă-nişorii mei, bănişor ii mei ! Dă-m ibani i, mai că !... Dacă nu, Dum nez eusă te baita !(Un curier îi aduce Preşedintelui un plie enorm. Presedintéle, uimrupe marginea de sus a plicului,din care iese, ca impins de un resort, capul unui creditor.)

CRE DITORUL VI : Pl ătiţi ... ? (Presedintéle impinge capul înăuntru,scoate plicul din scena. Pe una dintre usi intra Rodriguez, secretamiclubului, cu un dosar uriaş înmina.)

PRE SED INT ÉLE : Ce-ai mai a dus ,Rodriguez ? Tot vreo vest e pr oas ta ?

RODRIGUEZ : De data asta, nu chiaratìt de proasta. Cum să spun... unfed de meci nul.

PREŞEDINTELE : Adică, cumi ?RODRI GUEZ : Am pri mi t o ofertădin partea Clubului „San Bernardo". Vor să-1 cumpere pe Garibaldi.

PRESEDINTÉLE: Pe Gar iba ld i?ROD RIG UEZ : Da. O feră un milion

de pesos.PRE SED INT ÉLE : Un milion de pe

sos !... Pài... asta nu-i o ştire proasta, Rodriguez !



RODRIGUEZ : Nu.. Proastă nu este.Numai că delegatul Clubului „SanBernardo" n-a ştiut să păstreze se-cretul, a comentat ştirea cu dţivadintre băieţi şi...

PRESEDINTELE : Şi... ?RODRIGUEZ : Şi... băieţii au început

să adune oameni..., cică, dacă îl vin-dem pe Garibaldi, dau foc clubuluişi ne omoară pe toţi. (Pauză.) V-amspus eu... asta aduce cu un mecinul.

PRESEDINTELE : Totuşi, eu un mi-lion de pesos scăpăm de datorii. Nuştiu cum să-i mai mint. Mă ame-ninţă pe toate tonurile !

RODRIGUEZ : Şi membrii clubuluinostru ne ameninţă, domnule Pre-şedinte. Eu cred că e mai bine saai un procès decît un incendiu. Nusînteţi de aceeaşi parere ? (Din enlise se aud strigate puternice.)

PRESEDINTELE (înspăimîntat) : Astaoe-o mai fi... ?

RODRIGUEZ : Nimic... Am învins eutrei la zero. Astăzi... e o zi marepentru „Nahuel" ! (les. Lumina sestinge.)

VAGABONDUL : Asta era situaţia.Ceea ce se cîştiga pe teren se pier-dea la contabilitate. Acolo n-avea

importantă un gol mai mult saumai puţin. Aristides Garibaldi —Cacho — a făcut adevarate minunipentru a servi cìt mai bine clubulcartierului său, însă tot ce a izbutita fost să ajungă, la sfìrsitul cam-pionatului, cu desăvîrşire sleit deputeri. (Se aprinde o lumina ìntr-uncolţ oarecare al scenei, ìn care eschiţată camera lui Garibaldi. Sìnt deajuns cîteva steguleţe agăţate pe

pereti, un scaun şi un pat de fier. De-afară se aude un cor impetuos.)

CORUL SUPORTERILOR : Zboară mingea drept in plasă şi nu ştiu, şi nu ştiu cum s-a-n-

tìmplat.Să trăiască Garibaldi,caci prin ehdoar prin el am cîştigat.

(Intra ìn scena. Impreuna cu ei, şiGaribaldi, cu hainele ferfeniţă. Unsuporter ţine o fîşie din tricoul lui,legata de un băţ, ìn chip de steag. Altul, unpantof, un ciorap. Garibaldi e cu părul ciufulit ; dà semnede mare obosealà. Suporterii il bat pe umeri, il îmbrăţişează, tragde el.)

SUPORTERUL I : Trăiască mareleCaoho !

SUPORTERUL II : Trăiască campio-nul cartierului !

SUPORTERUL III : Trăiască regele cen-trilor înaintaşi !

SUPORTERUL IV : Trăiască eel maimare geniu al omenirii !

CORUL : Ura, ura, uira ! — Ura, ura,ura !

GARIBALDI : în regulă, băieţi. Pentru astăzi aj unge. Vă multumescdin suflet şi mă simt foarte fericit.Dar nu mai pot de oboseală.

SUPORTERUL I : Dar vrem să stămlîngă eroul nostru.

SUPORTERUL II : Să te însoţim !...SUPORTERUL HI : Să te auzim !...SUPORTERUL IV: Să te vedem !...CORUL : Ura, ura, ura ! — Ura, ura,

ura ! (Intra un reporter şi un fotografa

REPORTERUL : Faceti loc, faceţi loc,domnilor ! Daţi-mi voie să tree !Daţi-mi voie... Sont reporterul sporti v al Radioteleviziunii. Cîteva cu-vinte, Cacho.

SUPORTERUL II : Asta-i ! Să spunăcîteva cuvinte ! Să spună cîteva cu-vinte !

GARIBALDI (ia microfonul pe care i-lintinde reporterul. E un gest meca-nic. Un reflex condiţionat. Zîmbeşte) :

Stimati ascoltatori, bună seara. Tinsă trimit un salut călduros în-tregului public sportiv, tuturorsimpatizanţilor iubitului nostru club,şi mai ales mătuşii mele Do-minga şi nepoţelului meu Cachin,care poate că mă ascultă ìn clipade faţă, şi, ìn general, tuturor ace-lora care, prin entuziasmul lor, măfac şi pe mine să joc cu entuziasm.

REPORTERUL : Cîteva impresii ìnlegatura cu meciul...GARIBALDI : Meciul a fost...

REPORTERUL : Garibaldi spune cămeciul a fost foarte spectaculos !

GARIBALDI : Echipa a jucat...REPORTERUL : Spune că echipa a

jucat excelent !GARIBALDI : Sìntem foarte mulţu-

miti.REPORTERUL : Şi că sont foarte

mulţumiti de victorie. Altceva, Garibaldi.GARIBALDI : Atît. Şi mulţumesc

pentru reportaj.CORUL : Ura, ura, ura ! — Ura, ura,

ura !REPORTERUL : Şi, cu aceste cuvinte,

campionul se desparte de publiculsău nevăzut, căruia i-a transmis sa-lutul pe calea eterului. Stimati as-



cultători, vom reveni duminica vii-toare cu un nou reportaj la micro-fonul de teren. La revedere. Peduminică. (Către fotograf.) Foc, Pe-drito ! (Lumina de instantaneu, la

fotograf. Toţi stau în jurul lui Garibaldi, într-o poziţie tipica. Repor-terul şi fotograful ies.)

GARIBALDI : în regulă. Acum, lă-saţi^mă, băieţi. Vreau să ma odih-nesc.SUPORTERUL I : Bine. Plecăm. Tră-iască Garibaldi !

CORUL : Ura, ura, ura ! — Ura, ura,ura !

SUPORTERUL II (bîlbîit) : Şi fii li-niştit ! Că dacă încearcă să te landa, facem praf cttlbui ! îi dăm foc !Nu scapa nimeni teafăr.

CORUL (iese cîntînd) :

Zboară mingea drept în plasă...etc., etc..(Intra matusa Dominga, ţinînd înmina un trening şi o pereche de pantofi de tenis.)

DOMINGA : S-au dus ? Şi în ce haite-au lăsat ! Fiecare data, acelaşilucru... la, imbraca asta. (Privin-du-l.) încă un tricou, nu-i asa ?

GARIBALDI : Aşa-i. în fiecare dumi-nică se duce cite unul. Dacă lor le

face piacere...DOMINGA : Lor ! O spui ca şi cìndar fi cine ştie cine !

GARIBALDI : Pai... sînt băieţii nostri.N-au bucurie mai mare decìt victoria clubului... Duminicile pe teren. Asta-i leagă pe toţi. Şi se simtatìt de prieteni, şi-şi iartă unul ai-tuia greşelile, numai fiindcă facparte din „Nahuel". Cum aş puteasă nu le dau tricoul, când sînt fe-

riciţi că am cîştigat un meci pentruei ? Sînt băieţi detreabă... şi ţinmult la mine.

DOMINGA : Şi tu esti băiat detreabă.Că în fiecare duminică — cîtu-i a-nul de lung — îţi scuipi sufletulalergînd după minge. Şi cînd setermina campionatul, nu mai eştibun de nimic. Şi toate astea, pentru ce ? Pentru ca ei să fie mulţu-miţi şi să-ţi vada fotografia In ziar.Anul asta te-au plătit destul deprost. Nu-i asa ? Uite că au trecutaproape pat ru lumi de cînd nu-ţimai dau salariul ìntreg.

GARIBALDI : Ce vrei ?... String laciorap... Au multe datorii. Noul locai, terenul, parchetul din salonulde dans. Bazinul ! Asta cere bani,nu gluma. Dar o scoatem noi la ca-păt, mătuşică. Toţi din echipă ţinem

mult la club. De ce crezi că amcîştigat în după-amiaza asta ? „Ri-vera Football Club" e doar o echi-pă puternică, cu multe posibilităţi...O eahipă care îşi cumpără jucătoride prima mână. Şi totuşi, în fatanoastrà n-a putut face nimic.

DOMINGA : Scria la ziar că vrea săte cumpere careva...

GARIBALDI (zìmbind) : Pe mine ?Nu, tuşico ! Pe mine nu ma cum-pără nimeni. Eu fac parte din „Nahuel", şi n-am să joc niciodata decìt pentru dubul cartierului meu.Da, pentru mine clubul e ca şi propria mea casa... şi asta, de când măştiu... De cìnd eram pusti... Nu, pemine nu mă cumpără nimeni ! Maidegrabă fac revoluţie cu băieţii.

DOMINGA : Totuşi...

GARIBALDI : Totusi ?... Ce anume ?DOMINGA : Pài... dacă stai să te gin-desti bine, ai să-ţi dai seamă căţi-ar conveni mai mult un clubmare. Àia plătesc bine...

GARIBALDI : Să-mi dea şi aur, cătot nu mă duc. Eu ţin la clubulmeu. Cìnd mă aflu pe teren, nustau să socotesc cît o să-mi plă-tească pentru fiecare şut. Pricepi ? în schimb, ìmi creste inima cìnd

simt că tot cartierul e alături demine şi urmăreşte eu sufletul lagură ce ani să fac eu. Asta nu seplăteşte cu bani, matusa draga.

DOMINGA : Şi acum... ai cel puţinde gînd să te odihneşti ?

GARIBALDI : Să mă odihnesc ? Cum,adică, să mă odihnesc ?

DOMINGA : Pai... campionatul s-aterminât.

GARIBALDI : Asta n-are importanţă.

Acuma jucăm în deplasare. în toa-tă tara. Nu uita că am obtinut lo-cul patru în clasament şi că dato-ria trebuie piatita.(Priveşte surîzător înainte. Pe uşâintra un creditor şi doi porterei,care se strecoarà în tacere pe scena. Sînt imbracati în negru şi auînfăţişarea unor păsări de pradă.)

OREDITORUL : Bună seara.GARIBALDI (bine dispus) : Bună

seara. Poftim înăuntru.DOMINGA (ìncet) : Cine sînt ăştia,Cacho ? Nu-i cimose.

GARIBALDI : Nici eu. Da' ce importante are ? Sînt... oameni... Poatenişte suporteri de-ai mei... (Tare.)Poftiti, poftiti, vă irog. (Se mişcă cuvioiciune, plin de euforie.)

CREDITORUL : Cu domnul AristidesGaribaldi...



GARIBALDI : Eu sînt. Cu ce vă potservi ?

CREDITORUL (neîncrezâtor) : Aristides Garibaldi, centrul înaintaş alclubului „Nahuel Athletic" ?

GARIBALDI (puţin surprins) : Da.domnule. El în persoană.

CREDITORUL {cotre portărei) : Separe că dînsul este, dar totuşi tre-buie să mă conving personal. (Ca fre Garibaldi) Scuzaţi, vă rog... Ari-stides Garibaldi, din echipa Clubului „Nahuel", divizia întîi...

GARIBALDI (din non amuzat) : Priviti aici ! (îşi arata piciorul drept.)

CREDITORUL : Nu înţeleg.GARIBALDI : Asta este piciorul meu

drept.CREDITORUL : Ei şi ? Doar n-ai fi

vrind să ţi-4 string. Vreau numaisă constat dacă dumneata eşti Garibaldi.

GARIBALDI : Mă rog. Asta e piciorul care marchează golurile. Puteţisà-i. verificati...

CREDITORUL : Nu mai e nevoie.Dacă dumneata eşti persoana pecare o căutăm, domnii portărei auo formalitate de ìndeplinit.

DOMINGA : Portăirei ? Ce-i asta,Cacho?

GARIBALDI : Habar n-am. Ce sacaute aici portăreii ?CREDITORUL (către Portărelul I) :

Procedati la îndeplinirea formalită-tilor.

PORTÀRELUL I (înaintînd) : Domnule Garibaldi ! Vi se aduce la cu-noştintă hotărîrea judecătoreascăprin care pôirîtuil „Nahuel AthleticClub" a fost condamnât la piatasumei de 250 de mii de pesos So-

cietăţii anonime de asigurări „Con-fianza", ìn calitate de réclamant,sub sancţiunea executiei silite. Undelegat al corpului de portarei depe lîngă tribunalul în raza căruiadomiciliază domnul Aristides Garibaldi, jucător profesionist al Clubului „Nahuel Athletic", divizia întîi, se va prezenta la locuinta a-cestuia şi va proceda la punereaunui sechestru asupra persoanei

sale, cu irespectarea tuturor forme-lor prevăzute de dege. De aseme-nea, va notifica celui sechestrat cădacă în ipatruzeci şi opt de ore pì-ritul „Nahuel Athletic Club" nu vaachita suma revendicată de réclamant, plus dobànzile legale şi chel-tuielile de judecata, numitul jucă-tor Aristides Garibaldi va fi adju-decat la licitatie puhlică celui mai

bun ofertant. Pronuntată şi investita în şedintă pubUcă, la data şi

ìn localitatea mai sus^menţionate.GARIBALDI : Ce înseamnă asta. ?CREDITORUL : O simplă măsură de

precautie. Atît, şi nimic mai mult.Nu reuşesc să mă pun de acord cupresedintele clubului dumitale, ìnce priveste forma ìn care urmeazăsă mi se plătească datoria. O sim-plă măsură de precauţie. Atît, şinimic mai mult.

GARIBALDI : Nu pricep ce fel deprecauţie e asta. Dumneata mă sèches trezi pe mine ?

CREDITORUL : Bineînteles.GARIBALDI : Cu alte cu vinte, nu

pui sechestru pe salariul meu, pemobila mea, pe hainele mele. Puisechestru pe mine ìnsumi !

CREDITORUL : Exact.GARIBALDI : Asta nu-i cu putintă !

Doar n-ai să mă scoti la licitatie,ca şi cum aş fi o valiză de cartonsau un şifonier. Eu sînt o făpturâamenească !

CREDITORUL : De asta nu se îndo-ieste nimeni. Numai ca mie imisînteti datori o groază de bani, şidumneata valorezi peste un milionde pesos ! Exista oferte foarte se-

rioase. Eu i-am propus clubului dumitale să te vîndă pe cale particu-lară. N-a vrut... (Ridica din umeri.)

GARIBALDI : Eu nu vreau să măvînd ! Nici băietii nu vor !

CREDITORUL : Sentimentalism ! Voisiinguri vi-ati fàcut-o.

PORTÀRELUL II (arătînd spre Do-minga) : Pe doamna o putem nu-mi custode. (îi întinde o hîrtie şiun stilou.) Semnati aici, doamnă !

DOMINGA : Ce să fac, Cacho ?GARIBALDI : Nu semna nimic. Mai întîi să vorbească cu presedinteleclubului.

PORTÀRELUL II : Dacă doamna nuvrea să semneze, va trebui să-1depunem pe domnul Garibaldi laBanca Natională de Credit. Aşacere legea.

CREDITORUL : Semnati, doamnă,semnati. O să vedeti că totul searanjează. Este o simplă măsurăde precautie. (Dominga semnează.y

PORTÀRELUL I : Domnule Garibaldi, sper că pina la urmă totulse va aranja. Eu... ştiţi... eu amtinut totdeauna cu echipa Clubului„Nahuel".

GARIBALDI : Cu „Nahuel" ! Iesiafară ! (înaintează catre portăreicare fug împreună cu Creditorul,



urmaţi de Garibaldi şi Dominga.)Ticăloşilor ! (Luminile din încăpercse sting.)

VA GA BO ND UL : Da, ticăloşi ! Nu mai că Garibaldi n-avea pe tărîmulacesta al legilor, cu nenumăratalelor chichiţe şi tertipuri, nici o pu-tinţâ de aparare. El stia să se a-per e d oar p e tere nul de joc. De ac ee ase văzu nevoit să ceară ajutor. Deaici, telefoane peste telefoane. (Din-tr-o parte a scenei apare Garibaldi şi se xndreaptà către un colţ al ei,care se lumineazà, lăsînd să se vadaun telefon public.)

GARIBALDI (către cineva de-afară) :Dacă sînteţi bun, aveţi o monedăde douăzeci ? (Intinde afară o mina.Formează un număr. Un alt telefonse lumineazà, ìntr-un alt colţ alscenei. Sunà. Apare Preşedintele, careridica receptorul.)

PRESEDINTELE (cu o usoarà fried înglas) : Alo !

GA RI BA LD I : Domnule Preş edin te !Eu sînt, Cacho.

PRE SED INTE LE : Aa ! Cum merge .Cacho ? Fel ici tăr il e me le ! Mi s-asp us că ai fost groza v !

GAR IBA LDI : Mulţumes c. Num ai căeu v-aim sunat ca să vă spun ceva

foarte grav.PRE SED INT ELE : Ce-ai păt lt ? Unaccident ?

GA RI BA LD I : Nu. A fost adi ne aur ipe aici un domn de la Societatea deasi gur ări , ou doi po rtăr ei ; au pussechestru pe...

PRE SED INT ELE : Seche stru ? Pe ce ?Pe l ucrur ile tal e ?

GA RIB ALD I : Nu, ohiar p e mine ìn-sumi ! Şi au spus că dacă în patru-

zeci şi opt de ore nu e achitată da-toria, o să mă scoată la licitaţie.PRE SED INT ELE : Ce to t vorbest i !

Se p oat e un a ca as ta ?GARIBALDI : Şi era cu doi portărei !

Ce-o să se întîmple acuma, domnule Pres edi nt e ?

PRE SED INTE LE : Nimic, nimic. Fiifără grijă, Cacho. Asta mă privestepe mine. Am să dau chiar acumtelefon Avocatului. Luorurile astease aranjează într-oin fel sau altul.Totdeauna poti să cîştigi timp. Celpuţin pînă te întorci din deplasare.Tu să n-ai nici o grijă şi să te odih-neşti. Aranjez eu totul.

GAR IBA LDI : Vă rog, dom nul e Pr e-şedinte.

PRE SED INT ELE : Las ' c-aranj ez eu !GARIBALDI : Bine. Diseară vin şi eu

la club să vedem ce-aţi făcut.

PRESEDINTELE : N-avea nici o grijă.Aranjez eu totul. La revedere. (In-chide aparatul. Garibaldi iese, iar locul unde stàtuse el, se întunecă.Preşedintele, învîrtind frenetic dis-cul, formează un număr de tele

fon. Imediat selumineazà alt colţ al scenei, cu un alt telefon, al càruireceptor il ridica doctorul CasassolaCorderò, avocat.)

AVO CAT UL : Aici e birou l dom nul uidoctor în drept, avocat CasassolaCorderò.

PRE SED INT ELE : Domn ul avocat eacasă ?

AVOCA TUL : Nu, nu-i acas ă. Cine întreabă ?

PRESE DINTEL E : Preş edint ele Clu-bului „Nabuel".

AVOCA TUL : Pa i, de ce nu spui aşa,

domnu le ? Pen tru dumne ata sînttotdeauna acasă. Cred că mă-nţe-legi. Dacă răspund la toată lumea,nu mai pot lucra. Am studiat do-saru l dum ita le. Ou m ? Au pus s eches tru pe bă ia t ? Nu. N-ai grijă,frate. Fii linistit. Am şi înaintat ce-rerea de reours. Am ridicat un incident peremptoriu de fond „in limine litis", prin care tindem ladeclinarea competenţei, cauza fiind

de ordine publică şi ceiûnd respin-gerea „de plano" a pretenţiilor, carefiind „juris et de jure", peste ea ni-meni, inclusiv inst anţa , nu poat etrece. Să n-ai nici o grijă. Tribu-nalul nu va admite scoaterea lalicitaţie.

PRE SED INT ELE : Asta voiaîn să te întreb. Crezi că n-o să se admitălicitaţia ?

AVOCATUL : Bineînţeles, dragul meu.Nici o grijă. Fii liniştit. Aceastălici ta ţie nu va avea loc ! In nic i uncaz n-o să-1 vîndă pe băiat ! In niciun caz ! Exist a jur ispru de nţă . (Lumina desereste în jurul Avocatului şi al Preşedintelui, pina cînd amîn-doi dispar.) Asa încît, curtea va dao hotărîre în acest sens. N-o să-1vîn dă la li cita ţie ! Ast a ţi-o ga ra n-tez eu. Nu va fi licitaţie.

(Din întunericul profund al sceneiapare, înaintînd către public, siluetaunui licitator cu ciocanul in mina. Luminile din sala seaprind. Pre-tutindeni pe scena se ivesc stegu-leţe spécifiée sălilor marilor case delicitaţie.)

LICITA TORUL : Bun ă seara, domni -lor. Cu profundă emoţie salut pre-zenţa printre noi a oelor mai re-



prezentative figuri din lumea spor-tului. Observ ca s-au strans airireprezentanţi şi delegati ai celor maimari oluburi de fotbal. Şi e uşor de

în ţeles : In seara asta va fi scos lalicitaţie cel mai exceptional dintreobiectele care ne-au trecut vreodatăprin mina. Un adevărat fenomenal artei fotbalistice ! Un maestru

al golului ! Aplaudat ìn fiecare dumi nică de către sute de mii de ad-m irato ri ! Acum vorn proceda ladeschiderea licitatici ìn condì tiileobişjîuite : celui mai bun ofertant,cu piata ìn numerar. Atenţie, dom-nilor, il aveţi in fata dumneavoas-tră pe Aristides Garibaldi, centrai

ìnaintas al echipei „Nahuel Club",din divizia ìntìi. (Intra Garibaldi, cucapul ìn jos, adus de cafre un func-

ţionar al casei de licitaţii. Licita-tatorul face un semn şi Garibaldi ecoborìt ìn sala şi plimbat prin eaca un taur la o expoziţie.) Priviticu atentie, domnilor ! Observaţi cemusculatură ! Ce forţă ! Ce dinţi sanatosi, ce par splendid ! Ocazii caastea nu se prezintă de două ori !(Pauză, in timp ce aşteaptă intoar-cerea lui Garibaldi.) Cît daţi pe el,domnilor ? (Aşteaptă.) Trei sute demii, trei sute cincizeci de mii, dom-nul de colo ; trei sute cincizeci demii, domnilor. Cine dă mai mu li ?Pat ru sute de mii, airi . Pa-tru-sute !Cine oferă mai mult ? Nimeni ? Eun adevarat chilipir, domnilor. Chiaro echipă din divi zi ile inferioare areposibilitatea să achiziţioneze acestfenomen cu preţul asta de nimic.Patru sute treizeci de mii. Patru

sute cincizeci de mii ! (ìntrecere tn-tre doi ofertanţi.) Şaizeci de mii !Saptezeci ! Optzeci ! (Pauză.) Nu, nunu da nimeni optzeci ? Atunci totşaptezeci ramine. (Către un ofertant.) Hai, Don Mario. Indrăzniti !Dumneavoastră aveti nevoie de uncentru înaintaş. Dacă n-aveaţi o a-părare serioasă, aţi fi pătit-o du-minică ! Ţineţi minte ? Dati optzeci ? Nu ? Nu uitaţi că golurile le

înscriu înaintasii !(Triumfàtor.) Optzeci de mii. Patru sute optzeci demii, oferă Don Mario ! Cinci sutede mii ! Cinci sute ! Cinci sute demii, domnilor ! Cinci sute de mii.Nimeni nu oferă mai mult ? (Intragrăbit Lupus, venvnd din sala.) Cincisute de mii de pesos ! Grăbiti-vă,domnilor ! E o adevărată rasine !Ştiti cu toţii că valorează de două

tìt Ci i t d ii d

oară ! E un chilipir, domnilor ! Cincisute de mii, a treia oară ! Să vìndcomoara asta cu cinci sute de mii ?Păcat, da' n-am ce face ! (Pauzà.)

LUPUS : Şase sute de mii ! (Murmure de uimire.)

LICITATORUL; : Şase sute de mii depesos ! Ei, asa mai merge ! Dom-nul oferă şase sute de mii ! Cine

dà mai mult, vă rog ? (Farà sa seuite la cineva.) Şase sute douăzecide mii ! Şase sute douăzeci de miide pesos !

LUPUS : Un milion şapte sute demii de pesos !

LICITATORUL : Un milion şapte sutede mii de pesos ! Oferă cineva maimult ? (Stupéfiât.) îndrăzniţi, domnilor ! Un milion şapte sute de mii !Nimeni nu dă mai mult ? Nimeni...?

Adjudecat la un milion şapte sutede mii de pesos ! (Către Lupus)Vreţi să poftiţi mai in faţă ? (Lu pus, cu o ţinută seniorială, urea pescena. Dintr-o parte a scenei, ies inìntìmpinarea lui preşedintele clubu-lui şi Rodriguez.) Trebuie să sem-naţi actul de vinzare. Aici. (Func- ţionarul ìi intinde o hìrtie pe care Lupus osemnează farà să se uitela ea.) Ei ? (Càtre cei din sala) Aivăzut, Don Mario ? Ce ti-am spus ?Domnul este preşedintele asociatieivînzătoare. (Preşedintele intinde minalui Lupus, care de-abia o atinge.)

PRESEDINTELE : Nu vă închipuiţi ,senor, cu cita durere mă despart deun om ca Garibaldi. Fel ici tarnemele ! O să vedeti* ce comoară aţ iachiziţionat.

LICITATORUL : Pretul plătit de domnul reprezintă suma-record pe anulasta. (Càtre Lupus) Aţi cumpărat ocomoară.

LUPUS (în silă) : Nu era greu de pre-supus că îl cunosc pe jucătorul asta.Eu nu cumpăr niriodată la întîm-plare. Atîta lucru puteţi să înţele-geti. Aveam nevoie de ce era maibun şi n-am stat să mă uit la preţ.(Intinde o hîrtie.) Poftim cecul. Bună

seara. (lese.)PRESEDINTELE : Bună seara.RODRIGUEZ : Senor, senor !LUPUS (întorcîndu-se) : Da ? Ce do

riti ?RODRIGUEZ (cu sfială) : Nimic. O

simplă curiozitate. Nu ne-ati spuspina acum pentru ce club va jucaGaribaldi. Fiindcă noi...

PRESEDINTELE : Are dreptate omul.



nor, am vrea să ştim, cărui club i1-am vindut pe centrai nostra ìna-intas.

LUPUS (mirai din cale-afară) : Club ?Cum vi ne ast a ? Nu pricep .

LICITATORUL : Pai da. Domnul vreasă ştie ce club reprezentaţi dumnea-voastră. Ba, pot să vă spun chiar cănoi toţi ardenti de n er ăb da re să

aflăm unde o să joace Garibaldi de-acum ìnainte.LUPUS (ofensat) : Club ? Nici un club,

domnilor. Eu nu sînt reprezentantulnici unui club de fotbal. L-am cum-părat pentra mine. Am avut nevoiede el, am dat banii şi acum ìl iau.

PREŞEDINTELE, LICITATORUL, RODRIGUEZ (într-un glas) : Cum ?

LUP US : Nu-mi explic uimir ea dum -neavoastră, domnilor. Am spus căplătesc toţi banii, aşa că e foartefi rese să-1 iau. (întinde o carte devizită.) Mă numesc Ennesimo Lupus. Aici e adresa mea. Vă rogsă-1 am ba la ti şi să mi-1 tri mit eţiacasă mîine dis-de-dimineaţă. (Dăsă iasă.) Bună seara, domnilor.

VAG ABO NDU L : Daa... Desi lu cr arne păreau atît de încurcate, totuls-a petrecut întocmai cum notarise

cumpărătorul lui Garibaldi. S-auachitat banii, s-a semnat actul devînzare şi, cu un milion şi jumă-ta te de pesos, clubu l şi-a plă tittoate datoriile şi i-a împăcat pecreditori. Numai că povestea noa-stră e alta. în ea nu se vorbeştedespre finanţele unui club de fot-bai şi mici măcar despre locul lui

ìn campionatul pe ţară. Noi o să-1urmărim pas cu pas pe Aristides

Cacho Garibaldi ìn prea ciudatalui ave ntu ra. Dom nul Ennesimo Lupus, cumpărătorutl lui Garibaldi, lua-se toate măsurile necesare pentra casosirea acestuia ìn palatul domniei-sale — caci avea un pa la t — săfie cat mai spectaculoasa cu putinţă,adică să fie vrednică de calitateamărfii şi de preţul plătit. Şi pe legeamea, a fost un adevărat spectacol.

PREŞEDINTELE (luindu-se după Lu pus) : O olipă, se nor ! O di pă .. .

RODRIGUEZ : O clipă, o clipă, senor I LICITATORUL (in urma lor) : O clipă,

senor Lupus... (Se uită la carteade vizită.) Senor Ennesimo Lupus.(Toată lumea iese. Pe scena, lumina se face mai mica, iar cea dinsala se stinge.)

VAGABONDUL (reapărînd în fundulscenei, ride eu hohote) : Formida-bil ! Vă daţ i se am a ? (Intra Gar-dianul.)

GA RDI AN UL : Hei ! Ce te-a ap uc atde rîz i aşa ? (Vagabondul il pri-veşte amuzat.) Pai da, am văzut cărîdeai, aşa, de unul singur.

VAGABONDUL : Ştii ce s-a-ntîmplat ?GAR DIA NUL : Nu.VAGABONDUL : Garibaldi...

GAR DIA NUL : Cine ?VAGABONDUL : Garibaldi...

GA RDI AN UL : Nu-nţ eleg ni mic. Ce-icu Garibaldi ?

VAGABONDUL (izbucnind in ris) :He ee ! ! !

— C O R T I N A —

Priviţi, vă rog. (Vagabondul dispare,retrăgîndu-se într-un colţ întunecat.Cortina se ridica ìn tacere. Decorni

e acelaşi ca ìn actul precedent. Numai că tot ce e ìn legatura cu piata, felinarele, spînzurătoarea, puşcăria şicelelalte rămîn învăluite în întune-ric, sau chiar acoperite eu o perdea.în schimb, avanscena şi primele pla-nuri aie scenei sînt acoperite eu

practicabile, trunchiuri de con, scărietc., totul la diferite niveluri. Aicise vor desfăşura toate scenele din palat.)

LUPUS (intra urmat de doi paji şi doilachei. E îmbrăcat elegant. Se mişcăcu agilitate şi gesturile lui artificiale scot ìn evidente rafinata de

formale a personajului. Vine in cen-trul scenei şi se aşază pe un fel detron. Se adreseazà lacheilor) : Introduce^ pe Nora Rodrigova, pe Pro-fesor, pe Hamlet, pe King-Kong. (La-cheii ies. Lupus începe să-şi ia micul

A C T U L I I

In fata cortinei apare Vagabondul şi se plimbă prin fata ei, citind din caiet. Pare cu-fundat ìn gìndurf.



dejun, pe care i-l servesc pajii. Pescena intra, păşind încet, Nora, Protesomi, King-Kong şi Hamlet, print al Danemarcii. Nora e tînără şi fru-moasă. Poartă un costum clasic debalerină, ca in picturile lui Degassau Renoir. Profesorul e un bàtrìncu privire absentă şi expresia feţeicam aera. King-Kong e un om-mai-

muţă, un specimen de circ. Poartào blanà de tigni şi suride prosteste. Hamlet este exact Hamlet, print al Danemarcii. E imbràcat ca atare. Şigesturile lui sint hamletiene. Numaică pare tare consumât, cu un rictusde amara blazare sub mosca luiistrionica. Lupus vorbeşte degajat.)Puteţi să salutati ! (Cei patru, adop-tìnd poze artificiale, saluta, fiecareìn felul lui, după natura personaju-

lui ìntruchipat.) Aşa. Staţi jos. (Cei patru se aşază, ìn timp ce Lupus îşiisprăveşte micul dejun.) Bun. V-amconvocat ca să vă dau o veste plă-eută. După cum ştiţi, în eel de alcincilea pavilion din cea de a treiaaripă a celui de al nouàlea palat almeu locuiesc persoanele cele mai importante din toate cìte sìnt proprie-tatea mea. Şi persoanele astea sìn-teţi voi. Ei bine, ohiar dacă am aicilîngă mine, sublimili dansului clasic (Nora saluta), ştiinţa (savantul saluta), forţa (King-Kong saluta) şiarta (Hamlet face un pas inainte),mi-am dat seama de lipsa unui element care ar putea fi, cu adevărat,o sinteză a tu turor acestor însuşiri :sportuil ! Adică, frumuseţea dansului, îmbinată cu forţa sabbatica, cu

înţelepciunea omului de ştiinţă şi cu

arta subtilă a actorului. Toate aces-tea Lntruchipate într-o singură şiunica piesă : sportivul ! V-am adu-nat aici pentru a vă aduce la cuno-ştinţă că am achiziţionat un sportivde prima mina. Pe faimosul centru înaintaş al linei echipe din divizia întîi. As vrea ca primirea pe carei-o veţi face să fie la înăltimea im-portantei lui. (Càtre lachei) Servi età!(Celorlalţi) Să-1 întîtmpinaţi cu cîn-

tecul pe care i-l cìntau suporterii.A fast cules de pe un stadion decătre cei mai buni antologi ai mei.(imparte cîteva hîrtii. Pe uşă năvă-lesc doi hamali cu o ladă mare delemn. In partea de sus a lăzii stăscris : „Atenţie : picioare !", iar ìn partea de jos, „Atenţie : cap !" Indiagonali, pe ladà, se vede inscripţia„Fragil". Lupus se ridica.) Uite c-aşi

nimic. Aduceţi-1 aici, puneţi-4 josşi desfaceti lada. (Hamalii inain-teazà cu sfială, privind curiosi in

jur. Apoi, ajutati de lachei, ìncepsa desfacà ambalajul in care e ìm-

pachetat Garibaldi.) Umblati cu bă-gare de seamă ! (Dupà ce oameniiscot din loda cUţi, vată şi zegras,iese la ivealà Garibaldi. E imbràcat

ìntr-un costum de fotbalist şi ti

ne

in mina o minge. Priveşte nedume-rit in jur, farà sa priceapà ce-i cuel. Lupus face semn càtre Nora,King-Kong, Profesorul şi càtre Hamlet.) Salutati !

TOŢ1 (in cor) : Să trăiască, să tră-iască Garibaldi ! Ura !

Garibaldi,Ura !

Garibaldi,

Ura !Să trăiască, să trăiască Garibaldi !Ura !

Garibaldi,Ura ! Ura ! Ura !

LUPUS : Fii binevenit !GARIBALDI (clipind uimìt din ochi) :

Asta e... ?LUPUS : Salutul nostru. Să te prezint

acum celor de faţă. Avem întruniţi

aici, pe Nora Rodrigova, gloria ba-letullui (Nora saluta şi se uità lael), pe King-Kong, omul-gorilă (King-Kong îşi umflă pieptul şi-şi aratamuşchii), pe profesorul von Wester-hausen. (Profesorul ìi intinde mina,

prezentìndu-se.)PROFESORUL : Profesor Walter Egon

Udo Hanns von Westerhausen, fi-zico-matematician.

LUPUS : Şi pe Hamlet, principe alDanemarcii. (Hamlet il saluta.)GARIBALDI (li priveşte pe toţi) : Ier-

tati-mă, vă rog... Nu-nţeleg preabine...

LUPUS (aproape de ureche, prietenos) :Răspunde-le la salut. Hai, şi cîtevacuvinte.

GARIBALDI (farà nici o intonale ingius) : Cìteva cuvinte... A, da ! (Reac-

ţie mecanicà, ca şi cum ar fi fost mişcat de un resort, reflex condiţio-nat — ochii i se aprind, iar mìinileapucà un microfon imaginar şi-l fin

strìns.) Trimit un salut călduros în-tregului public sportiv, care piïn en-tuziasmul lui mă face să joc cu en-tuziasim, şi mai ales salut pe matusamea Dominga şi pe nepotelul meuCachin, care poate mă asculta ìnclipa asta, Atìt am avut de spus.



LUPUS (catte ceilalţi) : Acum, lăsa-ţi-ne singuri. Avem de vorbit. (liconcediază cu un gest. Ei părăsescscena.) în régula... Presupun că ainevoie de unele explicaţii. (Cătrelachei) Coniae şi ţigâri \*(Lacheii ies.)la loc.

GARIBAL DI : Mă scuzaţi, vă rog.Nu-nţeleg prea bine ce se-ntîmplăalci. Nu pricep nimic. Dumneavoas-tră m-aţi cumpărat şi totuşi nu re-prezentaţi nici un club.

L U P U S : la loc.GARU3ALDI (se aşază) : Acum nu mai

pot juca pentru „Nahuel". Dumnea-voastră aţi dat o groază de bani pemine... Dacă nu mă puneţi să joc,nu văd de ce aţi făcut-o. Eu nu măpricep la nimic altceva. Sînt centru înaintaş. Odată, cînd cei de la „San

Esteban" au vrut să mă cumpere.i-am spus Preşedintelui că mai cu-rînd îmi rup un picior decît să măduc la ei. Dar acum e şi mai rău.Acu m n-a m să pot nici măc ar juca !Cine sînteţi durnneavoastră ? Pentruce aveţi nevoi e de min e ?

LUPUS : E normal să nu-ţi dai seamachiar din prima clipă ce soartă mi-nunată te aşteaptă. (Intra lacheii a-ducînd coniac şi ţigări de foi.) A.

coniacul. (la un pahar şi attui i-I dà lui Garibaldi.) Să be m ! (Beanumai Lupus. Garibaldi ia şi pri-veste paharul, apoi, cu un gest me-canic, îl pune la loc.) Eu sînt Ennesimo Lupus, magnat al finanţelor.al industriel, al comerţului şi al pro-ducţiei. Preşedinte a douăzeci şidouă de trusturi, proprietar a o sutăzece fabrici, a optzeci de rnoşii şi apatruzeci de palate. Afară de asta,

posed terenuri cu zăcăminte miniereşi petrolifere, precum şi cîteva oraşe.Am o poliţie proprie şi o armata,de care dispun cum vreau. Sînt marcie Lu pu s ! Ac um înţe legi ?

GARIBALDI : Da, asta am prieeput-o.Dar tot nu ştiu de ce m-aţi cum-părat.

LUPUS (ofensat) : Asta-i bu nă ! Fu -mezi ?

GARI BAL DI : Nu, mulţ umesc .LUP US : Te-a m cu mp ăr at fiindcă eştieel mai bun centru înaintaş al zilei.Am plăt it pen tr u tin e un milionşapte sute de mii de pesos, dar lanevoie aş fi dat şi o sumă de douăori mai mare. Trebuia sa te am cuorice preţ, şi te-am achiziţionat. Nughicesti p en tr u ce ?

GARIBALDI : Nu.

LU PU S : Sînt colec ţionar. Asta e mania mea, pasiunea mea. Mă lasă rececolecţiile de scrumiere americane, depipe turceşti, de substante dezodo-rante pe bază de clorofilă şi mai ştiueu de ce alte lucruri. In schimb, co-lecţionez făpturi omeneşti. Exemipla-rele cele mai bune. Tot ce e maireuşit în ficcare branşă. Nimic nupoate rezista acestui capriciu, aces-tei fantezii. Pavilioanele palatului pecare il vezi, sînt, ca să zicem aşa,aibumele mele, vitrinele mele. Acu'in eie te afli şi Tu, faimosul centru ìnai ntas. Nu eşti mul tum it ? (Ofe-rindu-i o ţigară.) Fumezi ?

GARIBALDI (refuză cu un gest) :Asta înseamnă că toată lumea osă vină să mă privească şi să măcerceteze din toate părţile, ca pe

cine ştie ce ji vină nem aiv ăzu tă ?Eu vreau să joc fotbal.LU PU S : Ast a-i bu nă ! Nu mai vorbi

copilării ! N- am d e gînd să te ar ătnimănui. Eu sînt colectionar ade-vărat. Unde ai văzut dumneata colect iona r să-şi ar at e comoril e ? Nu !Plăcerea mea e mult mai subtilă.Sublim şi magnifie pentru mine estesă mă plimb pe strada şi să-i audpe cei din jur murmurînd : „Asta-i

Lup us ! Cine ? Lu pus ! Posedă ceamai bună colecţie de făpturi ome-neşti. Are în vitrinele lui o piesăunica : pe Mar ele Ga riba ld i !" Şitoţi să se uite la mine şi să moarăde invidie. Ei, mai zi că nu eştimulţumit ! Fumezi ? In clipa de faţăam 80.000 de muncitori care lu-crează în fabricile mele. Ou toateastea, întreaga mea vanitate se con-centrează într-un singur om excep

tional : Aristides Garibaldi ! Un milion şap te sut e de mii de pesos !GARIBAL DI : Dar eu vre au să joc

fotbal !LUPUS : Lasă gluma !... Aici ai să fii

fericit. Ai să ai de toate. Mîncă-ruri, dupa voie. Băuturi alese. Cărţi,reviste, radio, tedeviziune. Tot ce-tidoreste inima. Prieteni... societate...

GARIBALDI (inviorìndu-se) : Dar la

club... ? La „Nahuel"... pot să mădue ? S-o văd p e ma tu sa Domi nga ?LUPUS (scărpinîndu-şi bàrbio,) : Pai...

pentru asta ar trebui să ieşi. Vezi,aici e greutatea. Palatul are ziduri...sentinele... personal de pază. Nimenin-are voie să iasă. Aici înăuntru osă ai de toate... (Pauză.) Va trebuisă te lipsesti de clubul tău şi dematusa Dominga.



GARIBALDI : Cu alte cuvlnte... sìntprizonier. M-aţi sechestrat, care vasă zicà.

LUPUS : Sechestrat ?... Prizonier ?...Ce vorbe sìnt astea ? Plătesc pen-tru tine un milion sapte sute de miide pesos. Te aduc ìn palatili meu,

îţi ofer toate plăcerile posibile, to-vărăşia celor mai rare piese din co-lecţia mea, îţi declar că sìnt mandril de tine, iar tu, numai pentrucă nu poţi vizi ta un prăpădit declub şi o matusa nespălată, te so-coteşti prizonier. (Pauzà.) Va trebuisă te adaptezi la modul nostru deviaţă. (Se îndreaptă spre ieşire.) Ei,acum te las singur. tnstaleazà-tecit mai comod. (li oferă o ţigară.)Fumezi ?

GARIBALDI : Nu, eu vreau să plec.Vreau li berta te !

LUPUS : Ce-ai spus că vrei ?GARIBALDI : Libertate !LUPUS (iesind) : Mă rog ! Ce-ţi pof-

teşte inima ! Aici ai de toate. Spunelaoheului să te serveascà. (lese. Garibaldi ramine la locul lui. Se aşază,aprinde o ţigară şi o fumează tră-gind fumul adînc în piept. Luminadesereste.)

VAGABONDUL : Cacho Garibaldi se

simţea prins într-o mreajă drăcească,al cărei mecanism nu-J cunoştea.Se gîndea la clubul lui, la locurileunde îşi petrecuse viaţa, la prie-teni, la matusa, la mulţimea careumplea stadioanele. Zile în şir astat întrHin fel de toropeală care-iparaliza pînă şi voinţa de a trai.In realitate, afară de celelalte piesedin colecţie, nu putea comunica cunimeni. Majordomii, lacheii şi pajii

păreau surdomuţi. O bucata devreme a rămas în apartamentul lui.Apoi, plictiseala şi nevoia de a faceceva 1-au déterminât să se plimbeprin salonul ìn care se ìntruneautovarăşii lui de captivitate. (Garibaldi se scoală în picioare şi in-cepe să se plimbe încoace şi incoio.Pe una din usi intra Hamlet, păşind încet şi monologînd cu un aer absent. Garibaldi il priveşte cu o oa-

recare frică şi ramine in expectative.)

HAMLET (mergind) : Destin. Subtilparadox. Inţelegerea omenească seiroseste zadarnic fără a-i da de rost.E oare destinili săgeţii să ajungă laţintă ? Atunci, ţinta e moartea să-geţii. Să meditezi. Să ţii treaz Imputali vital. Să amîi cît mai multmoartea. Viaţa e o anticamera a

destmului. Un zbucium ciudat care îşi pierde sensul cînd se împlineştepe sine însuşi. A trai înseamnă amedita. A medita înseamnă a a-mîna, a ramine în nedefinit, a pluti

în văzduh în zborul unei săgeţi tri-mise în gol. (Pauzâ.) Să meditantideci. Să veghem asupra proprieinoastre făpturi. Să firn noi ansinestrăjeri ai acestei grămezi de carnepalpitîndă, a cărei odihnă o vremşi n-o vrem în acelasi timp. (Seuită mirat la Garibaldi.) A, străinulnostru. (Către Garibaldi) Eşti o-nest?

GARIBALDI : Cum ?HAMLET : Iartă-mă. Nu trebuia să-ţi

pun asemenea întrebare. Trăim vre-muri mult prea ciudate pentru caonestitatea să poată fi întîlnită petoate drumurile. S-ar fi cuvenit sate ìntreb altceva, mai potrivit culumea ìn care trăim. (Il intreabà cumaliţiozitate) Eşti abil ?

GARIBALDI : Pai... la fotbal, da. Sìntdestul de abil.

HAMLET : Fotbal ? Ciudat cuvìnt !Urechilor mele le sună ca un numestrain al cărui sens nu-1 desluşesc.Desigur, nu e cuvînt danez. Ce ìn-seamnă fotbal ?

GARIBALDI (uimit) : Cum ? Dum-neata nu ştii ce e aceea fotbal ?HAMLET (mìnios) : Da' tu ştii ce e

acela Hebennon ? Sìnt sigur că nuştii. Ai văzut ? Eu nu ştiu ce estefotbalul, iar ìn ce priveşte Heben-nonul, am eu însumi îndoieli. Săpresupunem că ar fi o otravă carefigurează în scena a cincea din actul

întîi al istoriei mele. Numai că ter-menul Hebennon apare doar în cele

două ediţii in folio. Editia in quarto îi spune Hebona. Pas de mai înţe-lege ceva ! Cei mai multi sînt deparere că ar trebui să-i spună Hem-bame, care înseamnă „mătrăgună",desi cementatori ca Onions presu-pun că numele adevarat ar fi He-bon, întemeindu-şi părerea pe operalui Marlowe, în timp ce revista„Modem Language Review" — nu-màrul din iulie 1920— susţine că

denumirea corectă ar fi Guayacumsau Lignum vitae. Aşa încît, vezidumneata. Fiecare cu ignoranza «lui.In feiul acesta, oamenii pot trai la-olaltă şi se pot respecta reciproc.Şi acum explică-mi, străine, ce estefotbalul.

GARIBALDI : Pai, fotbalul este un joc. Consta ìn a alerga cu o mingeşi a o băga ìntr-un fel de poartă,



apărată de adversari. Joacă unspre-zece contra unsprezece.

HAMLET (gînditor) : Mda... înţeleg...şi... tu făceai asta ?

GARIBALDI : Da ; mereu. E specia-litatea mea.

HAMLET : Cred că am priceput. Şi...pentru ce-o făceai ?

GARIBALDI (nedumerit) : Păi... pentru nimic. E un sport. Publicului îiplace. E sportul eel mai popular.Sute de mii de oameni sînt nebunidupă el.

HAMLET : Dacă tu spui că oamenilorle place, înseamnă că vremuriles-au schimbat mult. Eu aş pu teaconcepe un fcurnir sau un alt joe,dar numai ca antrenament pentruluptă. Pe cînd tu spui că joci numai asa, de dragul jocului. Şi căasta se oheamă sport. Asadar, tutreci mereu la acţiune fără să ur-măreşti vreun scop. (Rìde.) Ştii cătu eşti anti-Hamlet ?

GARIBALDI : Daca ziri dumneata...HAMLET : Asta este. Acţiunea mu

tila. Odată şi odată va veni Fortim-bras, care te va înţelege. Va sosimomentul acţiunii. Dar atunci, Hamlet nu va mai exista. Atunci, ìn-doielile lui vor fi luat sfîrşit. Hamlet va fi umbra care a

răzbunat oalta umbra. Eu imi voi omorì un-chiul numai atunci cînd propriamea moarte va fi fost decretata inotrava lui Laertes. Cînd voi ştisă-nmi împlinesc destinul, atunci voimuri. Mă voi realiza pe mine ìn-sumi. Voi fi. (Pauză.) Aceasta e încă o interpretare a cazului meu.Nu te gìndi la ea. Asadar... unspre-zece contra unsprezece ? Şi sutelede mii de oameni ce fac ?

GARIBALDI : Privesc...HAMLET : Ce mai sport popular !GARIBALDI : Iartă-mă, te rog. Dar

dumneata mi-ai fost prezentat ca oculme a artei. Dumneata joci un-deva pe scena ?

HAMLET : Are multe înţelesuri a-ceasta ìntrebare a ta. Eu nu joe.Aman, amîn mereu, méditez, despicfirul în ipatru. Sînt o săgeată tri-

misă din arc spre o ţintă. Destinulmeu e acţiunea, dar numai la ca-pătul traiectoriei. Deocamdată, totulnu e decît aminare. (Scoate spadadin teacă.) închipuie-ţi de pildă, căeu am fost créât pentru a-ţi damoartea cu această spada. (Se in-dreapta spre Garibaldi cu spadaîntinsă.) închipuie-ţi că viaţa mean-ar avea alt rost decît aceasta.

(Garibaldi bate in retracer e.) Odată împlinit destinul meu, restul va de-veni inutil şi vrednic de dispreţ.Pînă atunci... (Simulează o loviturâin gol.) Méditez, mă îndoiesc, sovai, amîn... (Il înghesuie într-un colţ şi îi pune spada în piept.) Moarteata va fi şi a mea. Doua spectre la-olaltă, pentru a da satisfacţie altuispectru, mai mare, care voieşte ast-fel. (Simulează o lovitură puter-nicâ.) E destinul ! E rezolvarea pa-radoxului ! E...

GARIBALDI : Aaaaa ! (Hamlet bagàspada în teacă şi rìde în hohote.)

HAMLET : Nu te alarma. Urăsc ac-tiunea. Eu exist numai în mâsura

în care pot prelungi acest prezentmeditativ. Inţelegi ? (lese, încruci- şîndu-se cu Profesorul şi cu Nora,care intra alergînd.)

PROFESORUL : Ce s-a-ntìmplat aici ?NORA : V-aţi knat la bătaie ?GARIBALDI : Cine e nebunul asta ?PROFESORUL : Nu e nebun. Ştie

perfect de bine ce face.GARIBALDI : Pai, m-a atacat cu o

spada.PROFESORUL : O fi vreo neînţele-

gere la mijloc. Dumneata nu I-aicitit pe Shakespeare ?

GARIBALDI (nedumerit) : Şi, pentruasta a vrut să mă omoare ?PROFESORUL : Nu, omul lui Dum-

nezeu ! E un simplu mijloc. Astaface parte din personalitatea luiHamlet.

GARIBALDI : Da' în definitiv, cine edìnsul ?

HAMLET (din culise) : Hamlet, pringraţia lui Dumnezeu, şi orfan prin

aceea a propriului meu unchi !NORA : Este şi el un exemplar dincolecţie, ca noi. Dìnsul era actor.Făeea parte dintr-o trupă ambulante. Totuşi, se pare că era unbun interpret al lui Shakespeare.Senor Lupus 1-a văzut jucìnd ìntr-oseară, cînd trupa lui se afla aici inoras, şi a fost ouprins de entu-ziasm. In schimbul sumei de douăsute de mii de pesos, achitaţi în

numerar, impresami i 1-a cedat peHamlet cu costum cu tot, cu spadaşi craniu. De atunci face parte dincolecţie. Şi el a venit aici ambalat

ìntr-o lada. Inţelegi ?GARIBALDI : Da. Parca încep să mă

mai dumiresc. Ohiar dacă toate asteami se par ciudate, nespus de ciu-date !... Nu pricep totusi de ce atrebuit să-şi joace rolul cu mine.



O fi el actor, dar aici nu sîntemla teatru.

PROFESORUL : Ai dreptate. Nu sîntem la teatru.

NORA (zîmbind) : îmi dau seama cetrăsniţi trebuie să-ţi părem. Dar aisă te obişnuieşti curînd. Fapt e căsenor Lupus 1-a cumpàrat pe Hamlet. N-a cumpàrat un actor, nici unom în carne şi oase. A cumpàrat pur

şi simplu un personal Şi aoum,toatà ziua trebuie să-1 facă pe Hamlet. Să trăiască, să respire, să acţio-neze, să mànînce, sa doarmà întoc-mai aşa cum o făcea clasicul printal Danemarcii.

OARIBALDI (după o pauză, cu oare-care sfială) : Şi dumneavoastră ?...

NORA : Ne aflăm cu toţii aici din-tr-un motiv asemànàtor. Eu amfost...

PROFESORUL : ...Nora a fost cea maistrălucită eleva a celebrei Toma-nova. La optsprezece ani era primabalerinà a Teatrului „Coliseu". Im-presaruil i-a asigurat picioarele pen-tru două milioane de pesos. Inchi-puie-ţi, optsprezece ani ! Un viitorstràlucit !

GARIBALDI : Şi ce s-a-ntìmplat peurmà ?

NORA : Nimic. La o repetiţie am datcu piciorul ìntr-ain cui şi m-am alescu o zgîrietură la genunchi. Unfleac. A trecut de la sine. Numaică impresami stătea prost cu fi-nantele. Avea nevoie de bani. A-tunci, i-a venit ìn minte să reclameprima de asigurare. La ìnceput, so-cietatea nici n-a vrut să audă. Darcum impresarul insista, a apàrutdeodată senor Lupus, care e preşe-

dintele trustului de asiguràri, şi aplàtit cele două milioane. Dar apretins ìn schimb ca picioarele să-ifie aduse acasă. (Zîmbeşte.) Iar impregna cu eie, m-au adus şi pemine.

GARIBALDI (privind-o) : Şi de-atuncinu mai dansezi ?

NORA : Ba da, uneori dansez. Deuna singură. Aşa ca să nu mă vadanimeni. Senor Lupus nu mă lasă.Zice că m-as putea ràni cu ade-vărat. Afară de asta, e de parerecă baletul deformează pulpele. Imipermite doar să fac cîţiva paşi cîndvine vreun vizitator mai distins.

GARIBALDI (înseninîndu-se) : Careva să zică, vin şi vizitatori ?

NORA : Numai turisti.GARIBALDI (puţin decepţionat, càci

se gìndise la prietenii lui) : Uite,

domnule ! Şi a plătit doua milioanede pesos pentru picioarele dumi-tale ? Asta-i o avere !

NORA (cu cochetàrie) : Nu cumva estigelos cà a dat mai mult pe alemele deoìt pe ale dumitale ?

GARIBALDI : Nu-i vorba de asta. Dargindeşte-te singurà ! Un milion şaptesute de mii, numai ca sa nu ma

lase sa joc. Doua milioane, ca sanu te lase pe dumneata sa dansezi.Curios fel de a-ţi cheltui banii.

PROFESORUL : O t priveste banii,nu-i duce dumneata grijà ; are des-tui. Afarà de asta, nu totdeaunaplăteşte atìta. Bunàoarà, pentruKing-Kong a dat numai trei sutede pesos.

GARIBALDI : Numai ? Şi ce era el ?Artist dé cire ?

NORA : Nu chiar artist. Lucra caom-anaimuţă. Pe vremea aceea eramult mai pàros. Cìnd circuì a datfaliment, figura ìn inventar ca mai-muta dresatà. Lupus 1-a cumpàratşi 1-a adus aici. Cum sà-ti spun...privit imai de aproape, seamànà maicurìnd a om. Dar prea siguri nusîntem...

GARIBALDI : Da, acum am înţeles.

(Către Profesor) Şi dumneavoastrà ?Trebuie să f iţi şi dumneavoastràvreun personaj celebru. Nu-i asa ?

PROFESORUL : Nu. Eu sìnt doar unmodest om de ştiinţă. M-am ocupatde unele problème care, pe urmà,au devenit foarte la moda. Imi ve-deam in tihnà de studiile mele, pinacìnd ìntr-o bunà zi au ìnceput sa machinuiaseà miste ìngrozitoare arsurila stornac. La un moment dat cre-deam cà ma pràpàdesc. Singurul lucrai care imi calma durerile era unpréparât de bismut, foarte greu degàsit pe piata. Domnul Lupus avrut sa ma cumpere, şi cum euam refuzat, dînsul a acaparat totbismutul din oraş. Nu mi-a rămasdecît să intru şi eu în colecţie. (Cuamărăciune.) Uite-te în catalog. A-colo e scria : „Profesor Walter Egon

Udo Hanns von Westerhausen, fi-zico-matematician. Ştie sa facà bombeatomice."

GARIBALDI : Cum ? Dumneavoastràştiţi să faceti bombe atomice ?

PROFESORUL : Nu. Eu cunosc doarformulele şi ecuatiile. Pentru la-borator n-am fost bun niciodatà,fiindcà sìnt nitel distrat. Desi, bine- înţeles... ca sà-mi mai treacà de urìt,



îmi mai fac şi eu cîte o jucărie, lamine în apartament. Nimic serios,(Scoate din buzunar un fel de ou.)Uite, de pildă, asta e o bombitacu nitropentat cirenaic de telenene,o descoperire a mea. Dacă o ţii ex-pusă o jumătate de ora la temperatura cannerei, explodează cu o forţăcapabilă să arunce in aer un oraş

întreg. Trebuie păstrată numai înrăcitor, la o temperatura de patrugrade sub zero.

GARIBALDI : Pai atunci, cum o ţi-neţi aşa... ?

PROFESORUL : Vai de mine ! Aidreptate ! Tocmai o aveam in minacìnd ai strigat dumneata şi (dă saiasă) daţi-mi voie ! (lese în fuga.)

NORA (rîzînd) : Nu te alarma. Profe-sorul e mult prea distrat. Sînt si-

gură că bomba e goală, iar el ocrede plină. Totuşi. într-o bună zis-ar putea întîmpla ceva... (Pauză.)Probabil că în ochii dumitale noitoţi îţi părem nebuni. Nu ?

GARIBALDI : Nu, n-as putea spuneasta, domnişoară. Numai că...

NORA : Cam ciudaţi...GARIBALDI : Nici asta. Numai că nu

izbutesc să vă înţeleg, fiindcă eun-am avut niciodata de-a face eu

artisti ca dumneavoastra sau cadomnul Hamlet. Nici eu savanţi cadomnul Profesor. Şi nici măcar eumaimuţe... Ceea ce mă uimeste estesupunerea asta, resemnarea asta, eucare dumneavoastra acceptaţi satrăiţi aici, între aceste ziduri. Fărăsă ieşiţi vreodată. Fără să vedeţioameni... Ca nişte puşcăriaşi.

NORA : Hamlet spunea acum cìtevazile, filozofìnd, cum face el totdea-

una : „E un atribut al celor puternicisă pună stăpînire pe artă şi ştiinţăşi să le aducă în palatele lor. Cìndgeniul nu înfloreşte singur la curte,trebuie adus de aiurea, din ţări ìin-depărtate, ca o marfă, ca un articolde consum pentru spirit." (Pauză.)Noi... nu putem face nimic. Eu unan-aş şti unde să mă due. N-am fa-milie. n-am bani. E drept că dacăstăm să judecăm puţin, o fata camine nu prea are ce face aici.(Pauză.) Eu îmi visasem o altfel deviaţă. Plină de fantezie, de lumina,de muzică. Aveam drept la toateacestea. Şi la dragoste. Iar aici stausingură. Nici Hamlet, nici King-Kong nu mă pot ajuta. Cît despreProfesor... uneori îmi vine să-1 rogsă-mi facă o bomba ceva mai mareşi... (Pauză.) Şi dumitale o să-ţi fie

dor de multe aici... Ai să ajungi lafel de ciudat...

GARIBALDI (cu încăpăţînare) : Nu !Eu n-am să ma pot obişnui niciodata. Eu am să fug de aici. M-amşi gîndit la asta. Sînt un om liber,vreau să-mi trăiese viaţa, să fiuprintre ai mei, să joc fotbal. Puş-căria asta nu-i pentru mine. Măaflu aici de puţină vreme, dar amşi început să simt că mă înăbus.

NORA : Senor Lupus e foarte puter-nic. Are paznici peste tot. Zidurilesînt groase... Cu zăbrele la ferestre...Şi totuşi, te înţeleg atât de bine !(Cu tandreţe.) Nu te superi dacă îţispun ceva ?

GARIBALDI : Spune, domnişoară.NORA : Imi pari ca un canar ìnohis

într-o colivie. (Intra Hamlet, urmat de King-Kong. Hamlet

păşeşte gin-ditor, iar King-Kong, in spatele lui,il imita. Hamlet se ìntoarce, vizibilsupărat, càtre King-Kong, care ii

zimbeste. intra un pai, întrerupîn-du-i.)

PAJUL : Domnişoara Nora Rodrigovaşi Hamlet, prinţ al Danemarcii, săse prezinte in sala de exhibiţie, pentru a fi aratati unui grup de turisti,care vizitează palatul.

HAMLET : Martori ! La ce bun ? Oarefaptele mîrşave se săvîrşesc cu martori ? Nu, eie se fac în taină. Existaoare martori şi pentru intenţiilenoastre ? Nu, nu exista. Şi totuşiintentale păstrează o aparenta ma-terială. (Càtre Nora) Vino, micuţamea. Mergem să ne arătăm coajaşi să ne ascundem miezul.

NORA (netezindu-şi pàrul) : Sînt pu-tin nervoasă. (Càtre Garibaldi) Iar-

tă-mă o clipă. Asta e singurul menpublic. Totdeauna am trac. (Se ìn-dreaptà spre ieşire.)

HAMLET (luìnd-o de mina) : Ofeliaera ca tine. Şi am trimis-o la mă-năstire. (les amîndoi.)

GARIBALDI (priveşte în urma lor. Apoi îşi îndreaptă ochii spre King' Kong, care surîde prosteşte) : Airămas numai tu, mă. (Se apropie deel.) Tu te simti bine aici ? (Pauzà.)

Nu ti-ar plăcea mai mult un palmier în aer liber ? Şi o maimută ?...(Pauzà.) Tu ai putea sa mă scoţi deaici. Pe sus, prin copaci ! Ca Tarzan ! Din cracă în cracă, ţinîndu^măla subsuoară, ca pe un pachet.(Pauzà.) Pricepi tu ce-i asta ? Safii liber... Eu vreau să ies în strada,să-i văd iar pe băieţii de la club.Pe matusa mea Dominga... Dacă tu



ai vrea... (il priveşte cu înţeles.King-Kong răspunde printr-o lică-rire în ochi şi un suris care îi în-seninează fata. Apoi, brusc, devineserios şi trist. Lasă ochii în pămînt, fixînd eu privirea un punct de pe podea. Poate cà e amintirea celor cîtorva încercări de fuga pe care le

fàcuse el, aruncîndu-se eu toată pu-terea în zàbrelele groase de la fe-restre. Deodată, se ridica şi se repede spre ieşire, neputincios, dînd semne de furie.) Nu ? Nu vrei săma scoţi pe sus, din p om in po m ?(Garibaldi priveşte spre locul peunde a ieşit King-Kong, apoi se lasăîncet pe un taburet, eu capul în palme. Lumina desereste. Un sin-gur fascicul ìi lumineazà capul. In-cepe să se audà un cor surd şi ab

sent, ca dintr-o alta lume.)CORUL (scandìnd) : Ga-ri-bal-di ! Ga-ri-bal-di ! Ga -r i- ba l- di ! Ga-ri-foal^di !(lntr-un colţ al scenei se lumineazào tribuna plinà de oameni. Toţiscandează.) Ga-ri-ba l-di ! Ga-r i-ba l-di ! Ga-r i-ba l-di ! Ga-r i-bal -di ! Ga-ri^bal-di !

UNUL : Pasează !ALTUL : Trage !ALTUL : Şut !ALTU L : Arbi tru' , la şcoală !ALT UL : Nu vezi că-i faut, ch io ru le ?AL TU L : Ce faul ? Asta- i cotono-

geală !VÎNZATORUL I (traversina scena) :

Limo nadă rece !VÎNZATORUL II (traversînd scena în

sens invers) : Doi bani bucata ! Doiban i buc at a ! Poftiţi, domni lo r. Pof-tiţi, că se ter min a ! (Strigate. In

timp ce corul mai continua sa scan-deze : Ga-^ri-bal-di !, lumina se stinge. Apoi, brusc, se face Uniste. In-tr-o perspective îndepărtată, aparematusa Dominga cu o ceaşcâ deceai în mînà.)

DOMINGA : Cacho ! Te văd trist , pu -iul e ! Ce-ai pat it ? Nu vre i să-i spu imătuşi i t ale Dom inga ? Bea, dra gulmaichii. Bea un ceai. (îi întindeceasca, însà lumina se stinge. într-o

alta parte a scenei, o rază învăluieîn lumina o colivie şi un canar, careîncepe sa cìnte. Apoi, lumina sestinge şi canarul tace, în timp cese aud acordurile unui tango. O pe-reche traversează scena dansînd. Apare un băiat cu o minge în mina.)

BÀ IA TU L : Al douăzeci şi cincileaminu t de joe ! Rivera îna int eaz ă !Tr age ! Po rt am i face un plonjon de

toat ă frumus etea. Degaje ază ! Min-gea ajunge la Garibaldi. Garibaldi înain tează . Tr ag e put ern ic !... (Deo-datà, îi observa pe Garibaldi.) Cacho ! Ce faci aici ? De ce eşti trist ?Nu ma i joci dum in ic il e ? D e ce ?Pro st ule ! Era aşa d e frumos cìndte vedeam jucìnd la „Nahuel". Itiaminteşti, Caoho, cìnd jucai la „Nahuel" ? (Se îndreaptă spre ieşire.)

N-ai să mai joci ? Ce pacat ! (Se ìn-dreaptà încet spre ieşire, cu min-gea în mina. Inainte de a ieşi.se ìntoarce.) Cacho ! (lese, în timpce intra Nora, rotindu-se în ritmulunui vais clasic. Il înconjoară deo-datà pe Garibaldi, apoi dispare. Intra gràbit Profesorul, ţinînd în minao bomba cu fitilul aprins. O puneîn mîinile lui Garibaldi.)

PR OF ESOR UL : Eşti bun să ţii tuast a o clip ă ? E un mie pré pa râ t def enilizopropilbutairatr icen par eno i ede benzol. (Rìde) Fo ar te exploziv !(li ia bomba din mînă.) Nu-ţi fiete am ă ! Explodează nu ma i în pre -zent a urii ! (lese grăbit, încrucişîn-du-se cu imaginea lui Hamlet, careeste luminata dintr-o parte.)

HAMLET : Ştii tu ce-i acela „Ofsaid" ?Sînt sigur că habar n-ai. Revista

„Caras y Caretas" — numărul diniu li e 1920 — scria că... (Imaginealui se şterge, iar pe întuneric seaude cîntecul canarului. Din fundulscenei avansează un porterei.)

PO RTÀ REL UL : Vînd ut ! Adj udec at !Pronuntat şi investit in şedinţă pu-blică ! Dacă în t er me n de patr uzec işi opt de ore pîrîtul „Nahuel Athletic Club"... Cu respectarea tuturorfonmelor pr ev ăz ut e de lege !... Eutin cu echipa „Nahuel Club". Afară,ticălosuile ! (Face un salt şi iese ca şi cum ar fi primit o lovitura de picior in spate. Intra Licitatorul

LIC ITA TOR UL : Unu cincizeci, dom -nidor ! Unu cincizeci ! Doi ! Doi pesos ! Priv iţi , domnilo r, ce fru mu-seţ e ! Ce dinţ i ! Ce ini mă ! O in im ăunica ! Contine nitr ope nta t cirenaicde telenene ! Doi pesos ! Trei pesos !

Trei pesos kilogramul... (Iese, licitine mai departe, pina cìnd i sestinge vocea in culise. Intra Lupus,îmbrâcat in costum de patron decirc, cu joben pe cap. Pocneşte dinbici.)

LU PU S : A le Î Hop ! Şi ac um, doam-nelor turiste, veniţi să vedeţi mare-le, marelé fenomen, pe maestrul go-lului ! (Intra patru turiste straine,



care dau ocol lui Garibaldi în ritmili unei muzici de cutiuţă, mur-murînd şi suspinìnd entuziasmate.)

O TURISTA (pronunţat accent englez) :Cît vre ţi pe nt ru „lui" ?

LUPUS (pocnind din bici) : Ale ! (Tu-ristele, înşirate una după alta, pà-răsesc scena suspinìnd.) Să mergem !Arri să vă arăt acum cei doi şoferide tax i, .adusi foar te re ce nt din Spa nia. Ceva nem aip ome nit ! (les în pocnete de bici.)

DOMINGA (dintr-o alta perspectivà,strigìndu-l pe Garibaldi) : Cacho !

VAG ABO NDU L : Unde neam oprit ?(Răsfoieşte.) Ah, da ! Să mer ge mmai departe ! (Cortina se ridica şi pescena intra Hamlet, plimbìndu-segìnditor. In spatele lui, cu o mingeîn mînă şi imitîndu-i paşii, foarteamuzat, vine King-Kong. Hamlet continua să se plimbe, ca şi cxnd nu l-ar fi observât. Apoi, se aşazăcomod pe tron. King-Kong, imitìn-du-l foarte amuzat, se asază pe du- şumea. Hamlet îi aruncă o privire plină de reproş şi condescendenteironica. Apoi, ìi face semn sa se a-

propie puţin. King-Kong se apropie, farà a se ridica de jos. Hamlet ìl

priveşte.)HAMLET (lui King-Kong şi càtre sine• însuşi) :

To be , or no t to be : Th at is th equestion :

Whether 'tis nobler in the mind tosuffer

The slings and arrows of outrageousfortune,

Or to ta ke ar ms a gai nst a sea of troubles,An d by opposing end t he m ? To

die : to sleap ;No more ; an d, by a sleep t o say

we endTh e hear t-a che an d the thousand

natural shocksThat flesh is heir to, 'tis a consum

mation

Cacho ! (Urmează un vîrtej drăcescde crîmpeie de cor, fluierături dearbitrii, zarvă de stadion, pocnetede bici, diferite muzici. Toate, lao-laltă, pe ìntuneric. Garibaldi scoateun puternic hohot de plìns, care

parca matura zgomotéle şi ìntunericul. Se face Uniste. Lumina revinela normal. Intra Nora.)

NORA (apropiindu-se, foarte mirata,cu multa tandreţe) : Cacho ! Ce-i cudumneata ? Plìngi ?...

— C O R T I N A —

Devoutly to be wish'd. To die, tosleep ;

To sleep : perchance to dream :... '

(Il priveşte batjocoritor pe King-Kong,cu o expresie de infinita compati-mire. Apoi, se ridica şi se îndreaptăspre culise. Deodată, se opreşte.)Alţii... îţi oferă libertatea. Pe cîndeu, nu te rog decî t să mă în ţeleg i... !(lese. King-Kong ramine, buimac, lalocul lui. Intra Garibaldi, King-Kongse uită la el şi salta mingea în mîini.Garibaldi îi face semn să-i aruncemingea. King-Kong i-o aruncà. Ga

ribaldi, foarte mulţumit, i-o aruncàînapoi şi aşteaptă ca jocul su continue. Dar King-Kong prinde mingea şi iese. Garibaldi ramine cu mìinileintinse. Apoi, face un gest lent deneputinţă şi resemnare şi se aşazăîngîndurat, fixînd cu ochii un punct de pe podea. Nora, în vîrful picioa-relor, se apropie de el pe la spate

şi ìi pune o mina pe umàr.)

1 A fi sau nu a fi, iată întrebarea : estemai vrednic să suferi în inima ta loviturileşi săgeţile soartei vrăjmaşe, sau să te ìnar-mezi ìmpotriva unei mari de suferinţe, si

înfrunt îndu- le, să le curmi ? A muri, a dormi, doar atît, şi să ştii cà" printr-un somnpui capăt chinurilor inimii si miilor de pa-timi pe care le moşteneşte carnea. E o în-cheiere ce-am putea s-o dorim din adîncuri.A muri, a dormi ; a dormi, a visa poate.

(Trad. : Maria Banuş şi Vera Călin)

A C T U L MI

Acelaşl decor ca în scena precedente. La începutul actului apare Vagabondul în fatacortinei. Răsfoieşte grăbit caietul. Apoi se adresează publicului.



NORA : Gînduri negre, Cacho ?GARIBALDI : Ştiu eu ? Nu-ţi face

sînge rău pentru mine ! Eu n-am săpot ramine aici.

NORA : Te înţeleg, Cacho...GARIBALDI : Ba nu. Dumneata te-ai

resemnat. Mi-ai spus-o singură. Du-mitale nu-ţi pasă cînd se uita lumeala dumneata ca la urs.

NORA : O, să nu crezi asta, Cacho.Cînd m-am dus în sala de exhi-biţii, eram gâta să izbucnesc în plîns.Dumneata ai trezit în mine un spiritde răzvrătire, care nu mă mai para-seste. Poate, fiindcă eşti puternic.(Pauză.) Pînă nu de mult nici pringînd mumi trecea să plec de-aici.Singura mea grijă era să am unacoperiş şi un blid de mîncare.

GARIBALDI : Şi acum ?

NORA : Acum asta nu ma mai in-teresează. Nu ştiu cum... dar parcan-ar mai fi pentru mine lucrul celmai important.

GARIBALDI (izbucnind) : Vino cumine ! Să fugim împreună !

NORA (mişcată, trădînd o stranie ui-mire) : Să fugim ? Noi ? O ! Asta-inebunie ! Cum o să iesim de-aici ?

GARIBALDI : Am sa caut eu mijlo-

cul. Şi îţi jur că din clipa asta n-osă mă mai gìndesc la altceva. Amrăbdat destul. Pînă şi cele mai miciamintiri m-au făcut să sufar. Inaceste zile am învăţat de la viaţămai mult decît în toţii anii pe carei-ani trăit pînă acum. Şi am în-văţat că viaţa are rost numai atuncicînd e libera. (Pauză.) Trebuie săne pregătim fuga, domnişoară Nora.(Se apropie de ea.)

NORA : Dar palatul asta e o fortă-reaţă !

GARIBALDI : Am s-o dărîm !NORA (entuziasmată) : Da, Cacho. Ai

s-o dărîmi. Eşti puternic ! (Pauză.) Peurmă, va trebui să ne gìndim undene-am putea ascunde.

GARIBALDI : Eu stau cu matusa mea.Ea o să ne dea adăpost.

NORA : Aici ? In oras ? O să ne gă-sească !GARIBALDI : N-are importantà unde.

O să fugim undeva departe, ìntr-unsat uitat de lume. (Pauză.) Mergem

împreună, Nora.NORA : Asta e un vis, Cacho ! Şi ce-o

să facem noi doi, singuri, fără prie-teni, ìntr-un sat pierdut cine ştieunde ?

GARIBALDI : Eu pot să muncesc. Potsă fiu antrenor, sau maseur.

NORA : Iar eu aş putea da lecţii acasă.Să avem o căsuţă mică-mică. O co-libă din trunchiuri de copaci. Cumobilă puţină : o sobă, un patefon.Mai punem un covor şi un fotoliu încare să se odihnească Cacho, lîngăfoc, cînd vine el de la muncă. Eu

am să dansez numai pentru dînsul.GARIBALDI : Şi să firn liberi !NORA : Şi feliciti !GARIBALDI : Amîndoi ! (Pauză. Se

prind de mîini, ferititi că şi-au dat seamă de dragostea lor.) Nora !

NORA (apropiindu-se) : Cacho ! Asta înseamnă că...

GARIBALDI (îmbrăţişînd-o) : Da...(Dau să se sărute, cînd o explozie

puternică se aude din culise. Ceidoi se îndepărtează unul de celă-lalt. Intra Propesomi, cu fata nea-gră de funingine, cu hainele fer-

fenità, cu părul vîlvoi. Dintr-un buzunar al hainei iese fura.)

PROFESORUL : N-ati văzut curavaochelarii mei ?

GARIBALDI : Ce s-a întîmplat, dom-nule Profesor ?

PROFESORUL : Pai, stăteam pe ìntu-neric, la mine în odaie, si m-am apu-cat să^rni caut ochelarii. Ca să-i gă-sesc mai usar, am aprins un chibritşi 1-am apropiat de fitilul unei lăm-piţe cu gaz. Cînd colo, se pare căacela nu era fitilul de lampa. Azburat în aer un perete ìntreg !(îşi găseşte ochelarii în haină.) A,uite-i aici ! Acum mă due să vădmai bine ce s-a întîmplat. (Iese. Intra Hamlet.)

HAMLET : Si surlele să dea de vestetrîmbiţelor ; trîmbiţele, tunaruluiplecat în depărtări ; tunul, ceruri -lor, iar cerurile, pămîntului. (Pauză.)Zvîrcoliri grêle zguduie lumea înaste vremuri. Fortăreţele zboară înaer, se prăbuşesc castele. Numai răulşi viclenia mai dăinuiesc, sprijinite

în coloane subtile, de impalpabilămarmură. (Către Garibaldi) Că venivorba, gladi atorule, cred că am vă-zut şi eu ceva din faimosul tău fot-bai.

GARIBALDI : Ai văzut pe cineva ju-cìnd fotbal ? Unde ?

HAMLET : Pe strada. Bănuiesc că erafotbalul acela pe care mi I-ai de-scris tu...



N'ORA : Dar dumneavoastra n-aţi pu-tea vedea strada, Alteţă. Din pa-vilionul acesta, strada nu se zăreştedeloc. Nu exista nici ferestre, micibalcoane.

HAMLET : Dar exista un perete ìn-treg dărîmat de maşina drăcească apreaînvâţatuiui nostru alchimist şinecroman/t. (Se îndreaptă spre ieşire.)

Alchimia explozivă, în adevăr, tareneplăcută... (lese.)

GARIBALDI (apropiindu-se in fuga de Nora) : Strada ! Ai auzit, Nora ?

NORA : Pe acolo o să fugim, Cacho.Visul nostru e aproape !

GARIBALDI (o îmbrăţişează) : Şi eu îţi jur că o să firn fericiţi.

NORA (ca prin somn) : ìn noapteaasta...

GARIBALDI : cînd toată lumea o sădoarmă...

NORA : tiptil, tiptil, tu şi cu mine...GARIBALDI : o să fugim. (Intra Lu

pus şi aplaudă.)LUPUS : Bravo ! Bravissimo ! Bis !

Bis !...NORA (speriată) : Senor Lupus, noi...

(Garibaldi il priveşte cu o expresieoarecum provocatoare.)

LUPUS : O, nu-mi displace ! Dimpo-tiivă ! închipuiţi-vă ! Formidabil ! Unnemaipomenit noroc ! Balerina şicentrili înaintaş contopiţi într-unexemplar unie ! Ce feiïcire-mi adu-oeţi ! O să vină fotografii de latoate revistele. Şi televiziunea. Amsă difuzez ştirea în întreaga lume.Un eveniment unie. Balerina şi central înaintaş ! O să trebuiască să

facem unele schimbări în catalog.Ei haide ! îmbrăţişaţi-vă.GARIBALDI : Asta nu. Asta ne apar

tine numai nouă.NORA : De ce nu ? (încet, către Gari

baldi) în noaptea asta, fugim. Nuuita.

GARIBALDI : Cum ziceţi dumneavoastra, senor Lupus. (Se îmbrăţi-

şează.)

LUPUS (priveşte extaziat. Apoi stă puţin pe gînduri, scuturînd dincap) : Staţi puţin. Am o idee ge-nială ! Sublima ! Demnă de talentulmarelui Lupus ! Ascultaţi aici ! (Seinstalează pe tronul lui.) De un timp

ìncoace, cu toate satisfacţiile pe caremi le dă colecţia mea, nu mă simtmulţumit. Colecţia e splendida, unica,desi Protesomi mi-a dărîmat un pe

rete. Dar sînt puţin cam plictisit deaceastă sterilitate filatelica. Şi atunci,iată că voi doi vă îndrăgostiţi unulde altul. E firesc ca geniul lui Lupus să prindă ideea din zbor. (Ramine puţin în expectativă.) O cres-cătorie ! Am să fac o crescătorie ! *

NORA (fărâ să priceapă) : O crescanone ?

LUPUS : Exact ! O crescatene ! Opepiniera ! Voi doi o să fiţi exemplaire mele de prăsilă. Vă închi-puiţi ce copii o să faceţi. Ce armonie de mişcări, ce linie, ce forţă,ce uşurinţă de deplasare ! Văd depe acum orasul plin de anunţuriluminoase. Zeci de avioane scriindnumele meu pe cerai albastru. (Seriecu mina in aer.) Crescătoria Lupus !

Exemplare umane selezionate. Pursìnge. Rasa superioară prin ìncruci-şare ultraperfecţionată ! Am să ob-ţin preţuri fabuloase pe piaţă.

GARIBALDI : Ascultă !NORA (reţinîndu-l) : Lasă-1 sa vor-

bească în noaptea asta fugim.GARIBALDI : E o idee foarte curioasă.LUPUS : Demnă de mine. Profesoral

o să iniţieze întreaga producţie de

copii în tainele ştiinţei. Hamlet osă-i înveţe bun eie maniere, iar King-Kong educaţia fizică. Aripa aceastaa palatului se va transforma ìn cres-cătorie. Am să mai cumpăr şi altesperimene de prăsilă : pianisti cu dac-tilografe, poetese cu contabili, chirurgi cu violoniste, caligrafe cu medici. Toate soiurile posibile. Profitindde dărîmarea peretelui, am să ìncepimediat modificările necesare. Pe voiam să vă mut în pavilonul trei.NORA : Să ne mutaţi de aici ?

LUPUS : Bineînţeles. Pavilionul acestacomunica cu strada. Asta e foarte...nesănătos. O să mergeţi în centralpalatului, departe de orice posibili-tate de contaminare cu aerai viciâtal străzii !

NORA : Pai, să vedeţi... adică, da,sigur... Ne mutăm chiar mìine.

GARIBALDI : Da, da ; mìine.LUPUS : Mìine ? Nu. Chiar acum. Peloc. Nu vreau să am nici un rise.Nora, tu ai să te duci prima. Eştifemeie şi ţi se cuvine acest privi-legiu. (Apasă pe o sonerie. Intra doilachei.) O însoţiţi pe domnişoara Ro-drigova ìn pavihonul al treilea, să-şialeagă acolo un apartament.



GARIBALDI (tăios) : Nu te mişca,Nora !

LU PU S : Cu m ai s pus ?GARIBALDI : Nora să nu se miste de

aici !LU PU S : Ce ? Te ră zv ră te şt i ? Tu ştii

ce îns eam nă aici o ră zv ră ti re ? La -chei ! Puneţi mina pe ea !

NORA (înfricoşată) : Nu te expune,

Cacho. Oricum o să firn împreună.Mi-e frică pentru tine.

GARIB ALD I : M ie nu mi- e frică.LU PUS : Amînd oi formeaz ă ac um un

exemplar unie. Pedeapsa mea se varasfringe asupra amîndurora. Ascultă,rebelule, asta să fie prima şi ultimadata ! (Càtre lachei.) Luaţi-o.

GARIBALDI (lasă capul in jos) : F a c evrei ! (Càtre Nora) O sa firn impre-ună, Nora, şi ceva o sa se î nt îm pl e !(Nora iese incet, însoţită de lachei.)

LUP Uiì : Ce tei de reb el iu ne e a st a ?Adci singurul care comanda sint eu,Lupus !

GARIBALDI (surd) : Nu in ce pri-veste Nora.

LU PU S : De ce nu ?GARIBALDI : Fiin dcă Nora-i a me a !

LUPUS : Ba-i a mea ! Am cumpărat-ocu două milioane de pesos, şi taccu ea ce vreau ! (Pauză.) Şi cìnd tegindesti că eram pe cale să o unesccu t ine . Cu un re be l ! Pa i, di n voio sâ ia să copii te ror iş ti. Ce oro are !Nu, tu nu ai să faci parte din cres-cătoria mea. Te scot din colecţie. Aisă te duci in pavilionul patru, laclubul vegetarienilor. Acolo ai sa teumfli de spanac şi ai să înveţi să te

adaptezi la modul nostru de viaţâ.Nici o rebeliune, afară de cele pre-văzute şi controlate ! (Pauzà.) Noroccă mi-am dat seama la timp. N-ais-o mai vezi pe Nora. Iar crescătoria,tot am s-o fac. Dar cu Nora şi cuKing-Kong. Rezultatul o să fie şi maibun ! Femeia frumoasă ìmperecheatacu besti a ! Şi cu K ing-Kong n- o săam nici o problema. O să fie de-ajuns să i-o pun pe Nora in faţă şi

să-i strig : „so pe ea !" (Garibaldi ìna-inteazà spre el. Se aud vocile uneimultimi, care scandează surd : Ga-ri-bal-di. Undeva, departe, se aude

finalul délirant al unei emisiunisportive, in care halo Pelliciari a-nunţă un gol. Garibaldi îl apucă pe Lupus de gît şi il strìnge. Cìnd Lu pus cade, zgomotele încetează şi seaşterne o Uniste pàtrunzàtoare. Lu

mina desereste treptat, pina cìnd se face ìntuneric. Locul unde sta Vagabondai se lumineazà.)

VAGABONDUL : Bravo ! Bravissimo !(Pauzà.) Bun. Cam astea au fost fap-tele principale ale istoriei. Restul euşor de prevăzut. Asa se întîmplă înt otd eau na : cît e un băi at simpl u,luptînduHse cu ghiarele şi cu dinţii,

ia asupra lui sarcini pe care numaimultimi întregi le-ar putea duce labun sfîrşit. (Intra patru detectivi, cutoate atributele clasice : pipa, lupa,costum în carouri şi pronunţat accent britanic. Parcurg scena in lung şiin lat, oprindu-se la fiecare pas şiuitìndu-se unul la altul.)

CORUL DE DETECTIVI: Rece, rece.(Mai merg puţin.) Rece, călduţ, căl-duţ. (Se aduna într-un colţ al sce-

nei, Unga o ieşire.) Fie rbi nte ! Fier-binte ! Arde ! Arde ! (Il scot pe Garibaldi afarà, traversina scena cu el.)S-a a rs , s-a a rs , s-a a rs !

VAGABONDUL (foarte atent) : Da, s-aar s ! A ur m a t un proc ès inutil , lacare avocaţii, procurorul şi judecă-torii au croncănit ca nişte corbi in

jurul lui Garibaldi.(Intra trei judecàtori-corbi, imbracati

in roba neagrà, cu tocà doctoralà incap. Toţi trei au pliscuri lungi.)JUDECÀTORUL-CORB (càtre Procuro-

rul-Corb) : Cr r ! Cr r !PROCURORUL-CORB (furios) : Crr,

crr, crrc rrr crr r, crr, crr, cr r !AVOCATUL-CORB (rugàtor) : Crr,

cr r, cr r, crr , crr , cr r, c rr, cr r !JUDECÀTORUL-CORB (càtre amîn

doi, chemîndu-i Unga el) : Crrr, crr,

crr ! (Se string tustrei laolaltà şi,agitind pliscurile, croncànesc toti inacelaşi timp ìntr-un ritm din ce ince mai accélérât.)

VAGABONDUL (pe fondul croncànitu-lui lor) : Uita ţi -vă la ei ! Nu-i greude ghicit sent inţa . Am dre pt at e ?

CORUL CORBILOR (oprindu-se brusc. fiecare cu degetul ìntins) : Ga-r i-baldi ! Cr r ! (les fîlfîind din aripi.

O pana neagrà poate sa cada din ta-van, plutind uşor prin aer.)

VAG ABO NDU L : Şi de-aici , la pu s-carie ! (încet-încet se aprind luminiledin piafà ; ferestruica din zidul xn-chisorii se lumineazà şi revine in-tregul decor din actul I. Se audevocea Gardianului.)

GARDIANUL (din culise) : Toate locu-rile sìnt ocupate, senor. Doriţi un



program ? (Intra in scena şi il zà-reşte pe Vagabond.) Gum, dumneata mai eşti pe-aici ?

VAGABONDUL : Da, domnule Gar-diain. Trebuie să-1 văd negreşit peomul acela.

GARDIANUL : Mi s-a dat ordin~sănu te las astăzi în piaţă.

VAGABONDUL: Totuşi, eu trebuie

să-1 văd.GARDIANUL : îl cunoşti, cumva ?VAGABONDUL : Da, domnule Gar

dian, îl cunosc ca pe unul dintrecei mai buni prieteni ai mei.

GARDIANUL (curios) : Cum aşa ? Ni-meni nu ştie nimic. S-a anunţatdoar atî t : că urmează să fie spîn-zîurat un om. Dumneata ştii cine e ?

VAGABONDUL : Exact ceea ce ai spus

dumneata !GARDIANUL : Pai, ce-am spus ?VAGABONDUL : Că e un om ! (Se

aude o voce din culise.)O VOCE : Domnule Gardian ! (Gar-

dianul se îndreaptă spre ieşire.)GARDIANUL (catre Vagabond) : Dacă

vrei să rămîi aici, trage-te mai lao parte să nu te vada, (li indica unloc în culise. les amîndoi. Intra un

om îmbrăcat în negru, eu înfăţişarede cioclu. Vorbeşte către public euo voce grava, ca de pe lumea cea-laltà.)

PREZENTATORUL PROGRAMULUI :Doamnelor şi domnilor ! După cume anuntat şi în program, avemprintre noi pe binecunoscutul in-dustrias, domnuil Cannis, celebrairege al frînghiilor care se confec-

ţionează în monumentarle fabriciaie firmei Cannis Company Limited,şi care vor fi folosite în execuţiade astăzi. Domnul Cannis e însoţitde încîntătoarea dumisale soţie,doamna Mary Cannis. Veţi pe-trece o dimineaţă plăcută în distinsadumnealor societate. (Saluta şi se în-dreaptă spre ieşire, încrucişîndu-secu domnul Cannis, doamna Cannis şiun reprezentant al firmei, care intra

grăbiţi.)D. CANNIS (uşor accent yankeu) :Domnilor şi doamnelor !

D-na CANNIS : Domnişoarelor !D. CANNIS : Domnişoarelor ! Nu voi

spune decît puţine cuvinte, pe caremi le dictează emoţia momentuluide fată. Mă simt dator să vă atragatenţia asupra folosirii frînghiilormarca...

CORUL CELOR TREI (cîntînd) : Cannis Company Limited !

D. CANNIS : ...în exeeuţiile publiéede criminali. Fabricăm, de aseme-nea, snururi împletite în opt pentru plimbat cîinii...

D-NA CANNIS : ...Sfori împletite îndoua, pentru împachetat.

D. CANNIS : Aţă specială pentru pes-cuit.

D-NA CANNIS : Sfori pentru înălţatzmeie.

D. CANNIS : Folosiţi cu încrederefrînghiile marca...

CORUL CELOR TREI (în ritm deswing) : Cannis, Company, Limited !!

D. CANNIS : ...După cum vă puteţiconvinge privind aoeste mostre, alecăror preţuri le putem comunicacelor interesaţi, de îndată ce se vatermina această simpatica cérémonie. Firma noastră se considera da-toare să exprime profunda ei... (E-

zità. Se uita spre d-na Cannis.)How do you say satisfaction ?

D-NA CANNIS (consultînd un dicţio-nar de buzunar) : Satisfacţie.

D. CANNIS : Thank you... (Catre public)... Profunda ei satisfacţie pen

tru faptul de a fi atins un nivelcalitativ atît de ìnalt, ìntììt produ-sele noastre au devenit indispensabile în acţiunile de urmărire şipedepsire a deli eventi lor. Servim,astfel, nobila cauză a Justiţiei, cuo nestrămutată credinţă în marilevalori umane, în posibilitatea dea4 face pe om mai bun, în trium-ful principiilor morale, al cinstei şicorectitudinii. Asta am avut despus.D-NA CANNIS (către soţul ei) : Mai emult pînă începe ?

D. CANNIS : No, my darling. Indatao să se stinga luminile şi o să în-ceapă... ! (Cei trei îşi apropie ca petele.)

CORUL (în ritm perfect de swing,eu o intonaţie de final) : Cannis,Company, hu, hu, hu. (les repede,

zîmbind şi mulţumind cu privireaîn dreapta şi în stìnga.)PREZENTATORUL PROGRAMULUI :

Şi acum, doamnelor şi domnilor,toate luminile se vor stinge, pentru ca execuţia să aibă loc numaila lumina zorilor, asa cum prevedelegea. (în timp ce luminile se stingtreptat, se aude un râpait de tobe. Intra Călăul, îmbrăcat în glugă



După el, urmat de două sentinele,vine, păşind foarte tncet, Garibaldi.Se urea, cu mişcări lente, pe eşa- fod.)

CÀLÀUL (aproape In ìntuneric) :Spurie cìteva cuvinte, condamnât.Asa e protocolli!.

GARIBALDI (aproape învăluit in ìntuneric. Deodată însă, o rază începesă-l atingă, crescine, în plină faţă.Privirea i se luminează. Vorbeşte) :Nu. Eu nu imor. Şi asta face partedin viaţă. Puteţi să-mi înăbuşiţiglasul şi săimi striviţi trupul. Totviaţă e şi asta. Eu... sînt un am.A trebuit să sufăr mult, ca să în-ţeleg acest lucru. Dar acum ştiu cănu sînt singur. In ficcare strada, în

fiecare colţişor din acest imens o-raş, pretutindeni unde exista sufe-rinţă şi întelegere, trăiesc oameni camine. Asa că, degeaba mai existalupi care vor să ne cumpere sân-

gele, să pună stăpînire pe fericirea,pe bucuriile oamenilor. Eu am lup-tat. Mi-am încercat puterile şi aoumsont sigur. Asta... nu moare. (Lumina care îl loveşte în faţă devineintensa.) De aici, de unde mă aflu,văd zorile. E doar o dungă de lumina, care se revarsă peste acoperişuri,colo, departe, la orizont. Dar sîntzorile ! Da, zorile ! Zorile pline delumina şi ciripit de păsări. Vin zorile ! Mă auzi, Nora ? Oriunde te-aiafla, ridica fruntea sus şi scaldă-ţifaţa în lumina ! Càci data zorile !Zorile care vin ! (Ramine nemişcat,umplindu-se de o lumina intensa,cu o uşoară nuanţă de roşu, care îiînvăluie numai fata, ca o aureola.

Totul ramine nemişcat. Un cor solemn şi luminos inundà aerai, intimp ce ìncet, incet, se lasà...)

— C O R T I N A -

In romineşte de M. Damian

www.cimec.ro



IeatPU

siconiemporaneitafe*• CE TRASATURI DAU SPECTACOLULUI DE TEATRU CARACTERUL CONTEHPORAN Ì

• CARE SÎNT CÂILE PENTRU DEZVOLTAREÀ ACESTUI CARACTER IN TEATRUL NOSTRU?

In acest iiumăr răspund : maestrul emerit al artei Moni Ghelerter, artistulemerit Liviu Ciulei, precum şi regizorii Miron Niculescu şi Lucian Pintilie,

Ghe le r te r :

Dirit contemporan înseamna

rea efectivâ şi pasionatâ a

DCÌÌ tale, înfelegerea ei pînâ

cele mai mici amânunte."

Cînd vorbim despre răspunderea regizorului şi despre contemporaneitateaartei teatrale, cred că o problema ce le domina pe toate celelalte este spriji-nirea neprecupeţită a dramaturgiei originale. Aceasta apare ca o condiţie a

funcţiei de regizor, oìndeletnicire legata de însăşi exercitarea ei. Pentru că nu poti face teatru in spiritul epodi tale şi nu poti realiza spectacole capabile sareflecte trasaturile ei, farà o dramaturgie corespunzătoare, pe care tu, regizor,s-o valorifici, pe măsura talentului şi pasiunii tale, in scena.

Un bun spectacol este acela ìn care un text — şi nu spun o noutate prinaceasta — îşi află deplina lui valorificare scenica, este sincer, emoţionant şiconvingător. Aşa înţeleg eu un spectacol de teatru contemporan. Dar e nevoieca acest lucru sa-l pricepem nu numai noi, regizorii, ci şi dramaturgii. Pentrucă spirit contemporan înseamnă trăirea efectivà şi pasionatâ a epodi taie, în-

ţelegerea ei pina in cele mai mici amânunte. Numai tràind astfel, poti s-o şi

* Vezi „Teatrul", nr. 5 şi 6/1960.

Moni

trôi

ep<

în



reprezinţi în arta ta. Consider, pe de alta parte, că este greşit să se aştepteca regizorii să facă spectacole despre care se spune cà sînt „foarte moderne",dar care se reduc de fapt la invocarea unor formule ce nu au, cel mai adesea,nici o contingenta eu textul tratat. De cînd mă ştiu, am fost împotriva specta-colelor regizorale care nu-mi spun nimic. Pentru că atunci cînd simţi prezentaregizorului pe scena, este ca şi cum l-ai simţi pe autor că îşi forţează perso-najul să treacă printr-o situaţie pe care nimic din datele lui caracterologice

şi din conflictul de pina atunci nu o justified.

Desigur, orice piesà poate fi pusă în scena în mai multe feluri, potrivit viziunii, personalităţii, culturii şi gustului regizorului. Deci, modul de a trans- pune poate fi variât, conceptia în virtutea càreia se tălmăceşte o opera esteînsă una singură, cea realist-socialista. Sînt texte care suportă îndrăzneli demontare, aitele ce le solicita chiar, în timp ce unele sucombă la asemenea ex

perience, făcînd loc doar unor formale exhibiţii ale celui ce le pune în scena, fără să le respecte şi să le înţeleagă. Nu sînt împotriva încercărilor, şi le dorescchiar. Dar voi arata mai departe de ce nu sînt de acord cu orice fel de în-cercàri. Apreciez, de pildà, încercarea lui Liviu Ciulei — personalitate artistica valoroasă şi complexà — de a càuta să afle Aziluiui de noapte al lui

Gorki, o exprimare regizorală proprie, aşa cum apare ea pe scena de la Municipal, dominata de viziunea plastica a artistului şi de tendinţa de a transpuneconflictul între coordonate unde azi s-ar mai putea întîlni condita sociale ase-mănătoare celar descrise de Gorki. Sînt convins că asemenea condita existaaiurea, dar elementele caracteristice acelui mediu sau acelor medii unde eiese fac simţite şi azi, sînt eu siguranţă altele. Personal, nu cred că în America,de pildà, putem afla un Luca asemenea celui descris de Gorki şi întîlnit de el,eu siguranţă, în vechea Rusie.

Dacă aş fi pus în scena Azilul de noapte, cred că m-aş fi simţit maiobligat de lucrare să situez spectacolul între coordonatele geografice şi de epoca

pe care le reclama el, de teama de a nu da loc unor aspecte hibride şi ne-verosimile.

Se întîmplâ ca astfel de căutări să fie greşite, totuşi eie deschid adeseaorizonturi noi artei şi mai aies celei teatrale, despre care nu arareori auzimspunîndu-se cà a cam ramas în urma vieţii. (Dar căutările nu sînt valabile numai

pentru regizori, ci— ţin să repet — şi pentru dramaturgi.) Complexitatea şidinamica vieţii noastre ne obligă la un efori creator pe măsura ex. Un singur lucru însà il consider de-a dreptul primejdios în aceste căutări inovatoare : câ-derea în formula. Căci, dacă altcineva de pildà ar încerca sa répète experi

ments lui Ciulei, chiar pe acest text al lui Gorki, ar .realiza, sînt sigur, unspectacol fais. Pentru cà ceea ce-i autentic la Ciulei, în aceastà montare, esteunitara viziune care stràbate toate planurile montării, condiţie primordialà aunei creata artistice, ce îi conferà originalitatea. Formulele însà devin moda,iar moda e o simplà manifestare superficială. Şi atîta tot.

Fiind însà vorba de a realiza spectacole in spirit contemporan — şi nà-dàjduiesc cà am fost destul de limpede în ceea ce am vrut sa fac sa se înţe-leagà cà e, dupa pârerea mea, acest spirit — repet : nu poţi reuşi aceasta faràa trai intens epoca ta, farà a o urmàri şi a merge în pas eu ea. în ce ma priveşte, deoarece am pus în scena prima piesà despre colectivizare, aş dori

sà-mi demonstrez consecvenţa afirmatiilor. Era în 1950 cînd am montât lucrarea Mariei Banuş, Ziua cea mare. Poate cà aci lucrurile nu erau spuse întotdeauna farà stîngàcie, dar sinceritatea piesei a ràzbâtut în spectacol şi a asigurat suc-cesul, înţelegerea şi primirea ei de càtre spectatori. N-a fost singura piesà deacest fel pe care am pus-o de atunci încoace în scena. Au urmat Vad nou,Oameni de azi şi, acum, Maria. Nu vreau decît ca, peste cinci ani, cînd potrivit

prevederïlor proiectului de Directive aie celui de-al HI-lea Congres al parti-dului, întreaga farà va fi colectivizatà, sa pun în scena, în noua sala a Tea-trului National, piesa care va urmàri şi reflecta amplu via\a satului de atunci.



L i v i u ^ C i u l e i :

„Fiecare moment artistic îşi cereexpresia lui adecvatâ, noua, legilelui organic legate de confinut."

Problema realizării unui speotacol care să-şi mérite numele de al vremiinocstre poate să-şi găsească mai multe modalităţi de rezolvare, fiecare din eieavìnd la rîndul ei o gamă de nuanţe. Regizorul poate să păstreze un fel demodestie ìn afirmairea actului de redare ìn spirit nou a unei piese, păstrîndu-şidreptul de a avea un punct de vedere ferm asupra concluziilor ideologice alespectacolului şi propulsìnd aceste concluzii cu ajutorul vehiculuilui orai al no-ţiunilor şi textului, interpretìndu-1, dar nu schimbìndu-^l. Mai este posibil caregizorul să conoretizeze ìn imagini vizuale spiritul conitemporan al tratării unuitext, conlucrînd cu scenograful ìn plastica spectacalului, precum şi de comunacord cu actorii in ce priveste gestica şi stilul de interpretare. Nu cred că trasatura conternporană a unui spectacol e data de o simplă amprentă de modernism. Pentru că a fi modern, într-un spectacol, nu trebuie să fie un scop în sine. A nu face ca alţii din jurul tău — nu aoeasta trebuie să fie problemade capetenie. Ceea ce trebuie să urmăreşti este să realizezi esenta fenomenuluiistorie-social al epocii în care trăiesiti, şi să descoperi mijloacele prin care satransmiţi această esenta într-un limfoaj artistic, care să conţină caracterul, gestulactual, singurui în măsură să reflecte tendinţele epocii noastre, ritmul ei interior, reliefurile ei care, toate, provin din ideile ce o guvertnează. Şi, prin aceasta,spectatorul vibrează şi desluşeşte cu certitudine şi spontaneitate aspiiraţiile ei.

Desigur, poate fi interesant pentru cineva să aducă pe scena un text clasic,urmarind reeditarea unui stil, sau mai precis reinventarea lui. în această pri-vinţă însă, ştim totuşi prea puţin despre atmosfera, stilul şi caracteristica epo-cilor trecute. Şi, cu toată documentarea de care dispunem, obţinem, pînă laurmă, nu o opera de artă, ci, cu preţul unor stradami destul de mari, doar oreconstituire arheologică dacă — pe dedesubtul reeditării aspectului exterior alfenomenului — nu reuşim să facem să se desluşească miezul, esenţa şi punotulnostru de vedere contemporan asupra relaţiilor din trecut şi asupra proble-melor născute din eie.

Dar şi o reeditare, o reconstituire fidelă, chiar dacă este susţinută de peo poziţie critica, poate să aibâ un rezultat negativ. Poate că este cazul să vinou unele explicitări spre a mă face pe deplin înţeles. Dacă am lua de pildăun speotacol de la sfîrşitul veacului, Dama cu camelli sau Anna Karenina, şi

am reconstitui cu fidelitate comportamentul oamenilor de atunci, poate amreuşi un lucru de precizie ìn ce priveşte stilul, dar tot atìt de bine ar fi cuputinţă ca toate aceste aspeote — oricît de paradoxal ar părea — să ne aparăca demodate, toemai prin faptul că sìnt prea apropiate de noi şi n-au ìmbracathaina istorică. Eie ne apar astfel ridicale şi anacronice. Ne putem da bineseamă de acest lucru vizionìnd un film dramatic de la ìnceputurile cinema-tografiei. Atitudinile actorilor care erau similare atitudinilor din viaţă — dacăputem face abstractie de uşoara deformare teatrale — nu ne pot duce să com-pasionàm alături de eroi şi povestea lor tragica, ci vom rìde de acestea ca deun lucru grotesc.



Privind atent manie realizări ale anbei din toate timpurite, vedem căartistul n^a putut să se sustragă niciodată epocii în care a trăit şi, fie că 1-achemat Breughel, Boticelli, Da Vinci, Caravaggio sau Poussin, ìntotdeauna tre-cutul apare îmbrăca-t, în operele lor, într-o haină nouă ouprinzînd elementelede viaţă ale epocii în care artistul a trait, elemente de care eel ce recepţionaaceastă opera de artă avea nevoie, ca să-şi apropie experienţa trecutului, coim-parînd-o ou existenta lui.

Cineva susţinea că Shakespeare trebuie jucat mimai în costume eìisa-betane. pentru că el aduce pe scena oamenii epocii lui. Şi dacă ne gindim

bine, dramele istorice antico ale lui Shakespeare nu le-am văzut niciodată, dela el şi pînă astăzi, realizate în costumele epocii la care se refera acţiunea.Mă întreb dacă ar sluji, azi, la ceva să vedem de pildă o Cleopatra imbracata

în costumele purtate de elisabetani.Cinematografili a ìncercat, în unele reconstituiri (asa-zisele superproductii)

foarte fidèle ale epocii, să realizeze acest lucru. Imi amintesc, printre aitele, deCezar şi Cleopatra a lui Bernard Shaw. Dar tot ce pot să spun în această pri-vinţă este că Shaw, după ce a vizionat spectacolul, a déclarât că i s-a parutcă răsfoieşte o ediţie prost ilustrată a Bibliei. Ce deosebire între aceste superproductii şi filme ca Ivan cel Groaznic, unde realizatorii intervin eu personali-tatea lor creatoare, în redarea unei epoci prin prisma unei stilizări artistice.

viguroase şi contemporane.Vorbeam mai sus că ar putea să existe o atituddne discreta a regizorului în ce priveşte tratarea piesei, dar chiar atunci cînd ne ferini să accentuăm vi-ziunea contemporană şi vrem să firn — cum s-ax zice — discreti, nu izbutimsă nu implicăm realizării o optică diferită de cea isterica. Dacă răsfoim reali-zările de pînă acum ou un singur roi — Hamlet, de pildă — îl putem vedea odata îmbrăcat în costumul stilizat al anului 1750, în interpretarea lui Garrik ;sau ou barba, ca un domn de pe la jumătatea secolului trecut, care şi-a lepădatnumai redingota, în interpretarea lui Mounet-Sully ; eu plete romantice. aşa cumau înteles să-J. aducă pe scena Moissi şi Demetriad ; sau tuns roman, eu uncostum mult îngăduitor fata de epoca, din prerenaşiterea germana, aşa oum ni1-a redat în film Lawrence Olivier. Aotorul englez ar fi fost ridico! pentru spec-tatorii lui Mounet-Suliy, şi viceversa.

Este clar, cred, că spiritili contemporan în tratarea textului este o con-ditie esentială şi ea se impune de la sine.

Dar problemele sìnt deosebit de ascuţite şi în ce priveşte spectacolul rea-lizat pe texte contemporane, şi aş vrea să fac o referire mai directă la drama-turgia noastră. Am vorbit despre spiritul în care trebuie să aducem pe scenaun text clasic, dar \va să subliniez că cu atìt mai mult trebuie să firn contem-porani cînd reprezentăm epoca noastră ; or, în această privinţă, sîntem încă tr ibutari unui trecut apropiat şi sîntem obligati de nişte texte care împrumută

încă haina deplasată a teatrului burghez, de multe ori chiar aspecte din teatrulbulevardier In care se plasează un continut nou. De aci, se nasc o discrepante şio rămînere în urmă, de multe ori flagrante, ale formei faţă de continut. Acelaşilucru se întîmplă şi în anta scenica, cînd regizorul nu întelege să facă mai multdecìt să adiucă cuminte textul pe scena, aşa cum este el, desi i-ar incumba res-ponsabilitatea şi ar avea şi posibilitatea practică de a corecta aceste deficiente(lucru ce-1 priveşte, în primul rind, pe dramaturg). Am citit piese romîneşti încare am întîlnit un Gorki întîrziat, sau un realism critic din secolul al XlX-lea.

Exista o mare primejdie care se strecoară sub haina formelor aşa-zis tra-diţionale şi care adesea constitute un element formalist mai piin de prejudicii.cred eu, deeît un formalism pe depiin afişat şi deci foarte uşor de recunoscut şi

de înlâturat..Asupra acestei problème se poate disouta foarte mult. Şi în dramaturgie,şi în decor, şi în jocul actorilor, şi în regie, acest lucru îşi face loc adesea şi nuştim, de la prima vedere, de ce ne depărtează de esenţial, pentru că totul pare săfie la locul lui. Sîntem obisnuiti eu rezolvări care, avînd odată autenticitate, aufost preluate ca formule, dar care astfel aplicate devin formale. Fiecare momentartistic îşi cere expresia lui adecvată, nouă, legile lui organic legate de continut.Şi la aceasta nu se poate ajunge prin reaplicarea unei rezolvări general acceptateşi totuşi neavenite.



M i r on N i c u l e s c u :

„ in ieşirea teatrului dintre ziduri

şi canoane, în câutarea unor

forme noi de manifestare tea

trale!, în apropierea teatrului decei mulfi,tocmai în aceastâ noua

conceptie de t e a t r u p o p u l a r

sta germenele contemporanei-

tatn.

Mai mult decìt oricare altaartă, teatrul — aria cea mai directă, cea maivie, cea mai nemijlocit legata de omul nou, spectatorul de azi, căruia i se adre-

sează — trebuie sa fie contemporan. Marile întrebări nu cad niciodată din senin. Eie ţîşnesc impetuos din rea-

litatea imediată. Este neîndovos că „ruptura de viaţă care se manifesta în creaţia unora

dintre scriitori şi artisti", semnalată de tovarăsul Gheorghe Gheorghiu-Dej la Con- ferinţa organizaţiei regionale de partid din Cluj, ne obligă să ne întrebœm : „cetrăsături dau spectacolului de teatru caracterul contemporan ?"

Revista „Teatrul" (nr. 5, mai 1960) întreabă şi răspunde în bună măsură.în articolul editorial, în articolul „Problemele regiei contemporane în disenfia

oamenilor de teatru sovietici" (N. Ohlopkov — Gh. Tovstonogov) şi în răspun-surile dramaturgilor, regizorilor şi criticilor nostri, care iau parte la discuţie,contemporaneitatea începe să se contureze eu limpezime şi vigoare.

Impreună cu cei care cred că trăsăturile teatrului contemporan tr ebuie să fie : oglindirea esenţei epodi noastre şi a omului nou care o făureşte, comu-niunea eu spectatorul de azi, căutarea noului în înţelesul eel mai sănătos, dialectic, neastîmparul revoluţionar, clocotul, ritmul năvalnic şi eroic al zilelor noastre, noi sîntem datori să luptâm din răsputeri pentru un teatru eficient şiactivizant, care să năzuiască prin contribuţia lui concreta la construirea socia-lismului în tara noastră, cotre noul umanism, umanismul comunist.

Dacă acestea sînt trăsăturile, căile către un teatru contemporan sîn

evidente.în primul rînd, profilarea teatrelor pe criterii reale şi înţelepte : rostul

Teatrului National — păstrătorul şi purtătorul-înainte al unei vechi tradita,azi înnnoită şi înnobilată — este altul decît cel al Teatrului Municipal, al Teatrului „C. Nottara", Tineretului, Armatei, sau Muncitoresc C.F.R. Căutarea profilului e o datorie esentială de orientare a teatrelor fata de publicul nou pecare-l au în faţă.

Un anume profil presupune un anume repertoriu. Repertoriu, care trebuieselectat eu discernămînt din tezaurul teatrului clasic sau contemporan şi, încea mai mare parte, créât prin stimularea unei dramaturgii care să reflecterealitatea noastră de toate zilele, lupta oamenilor care clădesc o farà nouă.înainte de toate, deci, profil şi repertoriu.

Cu un profil clar şi un repertoriu puternic şi actual, vom putea păşi larealizarea unor spectacole în care toti cei ce lucrarti în teatru, directori, secretati literari, regizori, pictori, tehnicieni şi, mai aies, stăpînul necontestat al scenei,actorul, vom càuta să firn în pas eu vremea, adică să firn contemporani.

Fiecare dintre noi ne-am stràduit în aceşti aproape 16 ani de la Eliberare,să înţelegem şi să aplicăm în munca noastră principale călăuzitoare ale mar- xismului, învăţătura lui Stanislavski, realismul socialist, să gîndim şi să ac ţionăm revolufionar, aşa cum ne-o cer revolutia culturale în mijlocul căreiatrăim şi ritmul uluitor în care socialismul se înalţă sub ochii nostri.



S-au realizat lucruri bune, spectacole izbutite, in teatrul romînesc după23 August. Dar, oar e, strădania noastră trebuie să se limiteze la a face spectacole bune ? Chiar ancheta de faţă vizează de altfel contemporaneitatea speota-colului de teatru.

Mi-aş îngădui să observ că tocmai aici, în ieşirea teatrului dintre ziduri şi canoane, in cantarea unor forme noi de manifestare teatrali, ìn apropiereateatrului de cei multi, tocmai în această nouă concepţie de teatru popular stâgermenele contemporaneităţii.

înaintea realizării spectacolului de teatru, să vizăm adică contemporaneitatea fenomenului teatral. Să ieşim din salile noastre şi sa mergem acolo nudeteatrul n-a pàtruns deloc, sau prea puţin. Acolo vom descoperi noi contingente despectatori. Sìnt cu mult mai multi decît ne putem închipui. Sìnt milioane. Neaşteaptă proaspeţi, entuziaşti, setoşi de bine, de adevăr şi de frumos. Avem ouriaşă mişcare de teatru de amatori. Teatrele din Capitala şi din regiuni facdeplasàri la sate. Dar aceasta nu poate fi deajuns.

O retea de teatre mobile, cu un repertoriu variât şi bogat, ar face mi-nuni. Dupa cum, în Capitala şi in marile centre muncitoreşti, teatrul în aer liber(mai putin legat şi conditionat de spectacolele de sala decît îl vede Lucian Giur-chescu, ìn „Contemporanul") poate chema mii de spectatori in parcuri şi piete,sa comunieze cu marele repertoriu clasic şi contemporan, de la Eschil, Shake

speare, Schiller, pina la Vîşnevski, Maiakovski, Brecht.Şi fiindcă vorbim de contemporaneitate, nu putem trece sub tacere febraexperimentală care frămîntă teatrele noastre. Să ne multumim cu conferinţele du-minicale, mai mult sau mai putin expérimentale ? N-ar fi timpul să înjghebămcîteva studiouri expérimentale pe Unga marile teatre, unde să îndrăznim şi săîncercăm cu curaj texte, căutări înnoitoare în materie de decor şi de regie, pecare nu le putem încerca în spectacole obişnuite ?

Cu puzderia de admirabili adori de comédie de care dispunem, am puteaalcătui — de pildà — un foarte bun teatru de satira, de prima mina, profilât pemarele repertoriu de comédie clasică şi moderna, după exemplul Teatrului deSatira din Moscova.

Deci, teatru mobil la sate, teatru în aer liber în marile oraşe, studiouri ex périmentale, colective noi în Capitala, iată numai cîteva forme noi, care înseamnătot atìtea cai de dezvoltare a fenomenului teatral contemporan ìn sensul celmai larg.

L u c i a n Pi n ti I i e :

„Sìnt suficiente forte reale în

teatrul romînesc, pentru a-l ridica

la nivelul impus de frumusefea

şi complexitatea epocii noastre."

Este excelentă iniţiativa de a discuta, dar trebuie să refuzăm cu îndîrjireprejudecata elegante a discuţiei protocolare, abstracte, farà obiectiv precis.

Cu toate succesele reale şi nu puţine la număr, e limpede totuşi că teatrula rămas oarecum în urmă faţă de complexitatea epocii ; e limpede că unii dra-maturgi şi regizori plătesc încă tribut teatrului burghez ; e limpede că oglindirea

/



epocii e încă adesea palidă, confuză, făiră vigoare. Trebuie — şi cred că aceastaeste chestiunea fundamenitală — să ne dăm seamă (fără a avea pudoarea inte-lectuală a consemnării unui fapt atît de „banal" şi elementar) că spectatorulnostru contemporan este un altfel de spectator, că el are nevoie — aşa cum aavut nevoie de un alt trai — de un alt teatru, că această dorinţă a sa nu este unagraţioasă, plăcută, „de timp liber", ci una fierbinte, corespunzînd splendidei saleenergii umane eliberate, corespunzînd nodi saie structuri iinterioare.

E un spectator nou, lucid şi pasionat, eliberat de umilinţa şi spalma cris-pantă în care 1-a fixât burghezia, descoperindu-şi o nouă constiinţă : cea sodala.Solicitât nu numai de întrebările sale, ci şi de cele dramatice, răscolitoare, aleepocii, el revizuieşte toate semnificatiile existenţei sale, descoperă valorile uneialte perspective, cu puritate şi emoţie, cu vitalitate. El descoperă această per-spectivă la o înaltă tensiune, are de fapt revelaţia frumosului — într-un sens foartelarg — a frumosului cuprinzînd existenţa sa intima revizuită, perspectiva sa soci-ala revizuită, orizontul său moral şi politic, revizuit. Chiar şi nediniştile sale,chiar dramele sale cele mai profunde, nu sînt angoase, prăbuşiri, ci sînt pline defebră poetica şi de caldura raţională — echilibrată — a gîndirii.

Spectatorul de azi descoperă eliberarea sa de umilinţă, cu aceeasi intensi -tate poetica cu care-I descoperă pe Beethoven, pe Tolstoï, pe Eisenstein.

El descoperă — cu un precis şi vibrant simţ al poeziei contemporanedtăţii —

că bătălia de la Borodino este o mare pagina de literature moderna, că bucuriatonica, solară, din Simfonia a IX-a este aceeaşi cu bucuria sa, deloc idilică, dea trai, că ritmurile lui Eisenstein suit ritmurile contemporane.

Această descoperire a vieţii noi, libere, a capacităţii sale de a o stăpîni,de a o transforma şi de a se transforma pe sine însuşi, este o descoperire poetica,cea mai poetica descoperire făcută vreodată în istoria descoperirilor omeneşti.

Cred că teatrali nostru nu exprima încă — şi are nevoie de curajul unei înnoiri substanţiale — frumuseţea curata, desăvîrşită, a acestei descoperiri unice.Cred că e nevoie să se serie un teatru eliberat de coşmarul naturalismului —teatru burghez prin excelenţă ; e nevoie de un teatru ìn care cele mai concrete

întîmplări dramatice să fie potentate poetic, în care cotidiainul să capete trans-

figurarea şi înalta semnificaţie poetica pe care spectaitorul contemporan le cere.Eliberat, eu, ajutorul filozofiei marxist-leniniste, din înehisoarea singurătăţii şipasivităţii sale, omiul contemporan descoperă, în cele mai concrete aotivităţi alesale, noi orizonturi poetice şi filozofice. El descoperă semnificatiile concretului,emoţia corelaţiei dialectice.

Teama absurdă că el nu s-ar putea ridica la nivelul unui astfel de teatrupatetic, de idei, este — as zice — prejudecata burgheză, pretext pentru abuliaartistica a unora, pentru rămînerea lor în urtmà. Spectatorul contemporan nu maiare structura bovarică, lăcrimoasă, a spectatorului burghez, care accepta gogoşimelodramatice, ireale ca psihologie, stupide ca semnificatie ; ed are alt umor,alta luciditate, întelege altfel dragostea, patetismul său nu e retoric, ci concen

trât, de o mare claritate ; el vrea adevaa-

— adevărul lui, dar interprétât filozoficşi poetic.Continutul nou determina forme noi, se ştie. Nu paitem rezolva, noi, regi-

zorii, eu mijloacele artistice decedate aie burghezied — chiar aie teatrului burghezprotestaitar, avangardist — noul continut uman şi social. (Asta nu înseamnă —doamne fereşte — a scoate şinele de tren pe care au circulât trenurile burghe-ziei, nici a renunta la turnantă, la proiectii, la cine ştie ce alte cuceriri ale teh-nicii moderne.)

Trebuie revizuit, de asemenea — cred — arsenalul mijloacelor actoriceşti,tributar încă, fie dramelor semănătoriste, fie superficialităţii teatrului bulevardier,

fie simplismului tern şi inexpresiv, variantă trivializată a teatrului de camera.Noul conţinut uman şi social al omului contemporan nu ne mai îngăduie, asacum foarte bine remarca unul din participantii la discutie, să interpretăm o scenade aragoste, ori de dramă sfîşietoare, cu mijloace vechi. In privinta aceasta, noi,regizorii tineri, avem încă foarte mult de învăţat de la maestrii scenei romîneşti.Nu putem uita prea lesne, de pildă, marea demonstratie de teatrru modem, oferită

în această sitagiune de decana teatrului romînesc, Lucia Sturdza Bulandra. Aşa cumnu putem uita jocul simplu, expresiv, lucid, poetic, al lui Radu Beligan în Zia-riştii, ori al lui Marcel Anghedescu în O chestiune personale. Cred că eliberareade rutiriă a unora dintre actorii nostri, modernizarea jocului lor pe măsura cerin-



ţelor spectatorului contemporan sînt o primă sarcină — de maxima iimportanţă— a regizorilor, la care pînă acum s-a răspuns cu destulă sfiiciune.

Cît priveste mijloacele de expresie regizorale, cred că trebuie îin egalămăsură blamate, cu pecetea de vechi, de meartistice, atît retorismul (prezent înunele spectacole istorice ale Teatrului Armatei şi Tineretului), cît şi cenuşiulinexpresiv, în care nu se bănuieşte nici cea mai mică vibraţie a regizorului, şi— mai ales — mimetismul ridicol şi falsTmodem (istorie vorbind, cumpliit devechi) al exhibiţiilor sterpe, al răsfăţurilor regizorale gratuite. (Cine poate credecă spectatorul contemporan poate fi mistificat, bunăoară, cu recrudescenţelenaive ale răposatului expresionism german ? De altfei, toate aceste manifestarìale vechiului ìn spectacolele noastre, în ciuda opoziţiilor aparente, sînt striais în-rudite spiritual.)

Cred că şi ìn ceea ce priveste revailorificarea textelor clasice, trebuie săacordăm un mult mai mare credit inteligenţei şi sensibilităţii spectatorului contemporan. Ei nu mai poate suporta, de pildă, un Cehov tern, monoton, un Cehova cărui poezie delicata, dar cumplit de cruda uneori — cum remarcă Vahtangov —r

să fie înecată în sensul traditional al unei tristeţi prin care personaj eie înoată,monologînd lunatic, fără contact real, fără relaţii concrete, fără conflict, comuni-cînd abstract, somnambulic, desi Cehov stabileşte contacte foarte reale, foarteconcrete, neînchipuit de vii şi dureroase. Speotaitorul contemporan aplaudă cu

caldura Trei surori ìn montarea lui Moni Ghelerter, dar primeste cu raceada Livada de vişini ori Pescăruşul din ultimele montări limfatice. Contemporanei-tatea unei opere clasice, cred deasemenea că nu poate fi siiiuită pînă la nivelulunei didacticizări sociologice, ca ìn spectacolul recent cu Discipolul diavolului.E un alt mod — mai frust poate — de a nu aprecìa capacitatea de înţelegere aspectatorului.

Sînt convins că sînt suficiente forte reale în teatrul romînesc, pentru a-1ridica la nivelul impus de frumuseţea şi complexitatea epocii noastre. Ar fi sufi-cient să citez spectacole ca Surorile Boga, Aristocraţii, Dotnnul Puntila şi slugasa Matti, Brigada 1-a de cavalerie, Azilul de noapte, spectacole moderne, inte-ligente, sensibile, răspunzînd din plin cerinteJor celor mai exigente ale specta

torului contemporan.

www.cimec.ro



PARADA" DE VICTOR EFTIMIUTeatrul National „I. L. Caragiale"

Data premierei : 3 iunie 1960. Regia : Mihai Berec het. Decoruri : Ştefan Norr is. Costume : Gabriela Nazar ie. Distribuţia : Niki Atanasiu (State Brebu, Mişu Brebu) ; DoruletCăprariu (Mielu); Silvia Dumitrescu-Timică şi Cristina Bugeanu (Sevasta Brebu); CellaDima (Esme ralda Bre bu) ; Carmen Stănes cu şi Valeria Gagi alov (Puşa Brebu) ; CocaAndronescu (Puşa, copil); Gr. Vasiliu-Birlic şi Mişu Fotino (Romeo Ciulniţă); Ion Manu(Pr int ul Grig uţă Mavr oiale) ; Ovid Teodorescu şi Mar in Negrea (Starnate) ; Victor Moldovan (Crişan) ; Const. Bă rbule scu (Nae Cluceru) ; Alfred Demetriu (Fa ne B rabe ţeanu) ;

C. Diamand i (Daniel Pru nde anu ) ; Elvira Godeanu şi Angela Mateescu (Nuţi Stateseli) ;Agepsina Macri-Eftimiu (Adela Gheordez ian) ; Florin Piers ic şi Grigor e Pavel (Un mun-citor) ; C. Giura (Al doilea mun cit or) .

în piesa nu demult reprezentată pe scena Teatrului National dinBucureşti, acad. Victor Eftimiu şi-a propus să treacă pe sub asouţişulunui condei incisiv, aspectele diforme, nionstruoase, ale societăţiiburgheze din primele patru decenii ale isecolului nostru, epocă îndea-proape cunoscută de autor şi reflectată — cu o viziune critica limitata —in lucrări mai vechi, ca Dansul milioanelor, Inspectorul broaştelor. Omul

care a văzut moartea, Stele călătoare, Marele duhovnic, Sfîrşitul pămîn-tului, Ferestre albastre.Violent pamflet dramatic, Parada lărgeşte viziunea demascatoare,

cauta şi descoperă rădăcinile „genealogice" ale ascensiunii marii burgheziiromîneşti. Dramatic, Parada e un pamflet „biografie". în el se dezvăliuiebiografia lui Mielu-Mihai Brebu, politician, a cărui cariera culminează,dar se şi încheie, odată cu dicta tura antoneseiană. Parale l cu ea şi înstrînsă legatura, autorul urmăreşte cu forţă satirica, biografiile maimultor personaje spécifiée epocii şi mediului. Exista în piesă câteva mo-mente dramatice caracteristice etapelor regimului burghezo-moşieresc. Bă-canul State Brebu, alegător (un fel de „apropitar", gen Titircă-Inimă rea)e solicitât de colaboratorii apropiaţi ai conducătorilor partidedor conservator

şi liberal, să le dea votul. Opinia politica a băcanului este înfătişată sugestivpentru moravurile timpului : el schimbă portretul atîrnat în perete, în func-ţie de candidatili la députée care urmează să-il viziteze. Dar, State, băcanulcare are şi gusturi „artistice" (prefera tabloul Genovevei de Brabant şi îşi învaţă fiiul să cìnte la flaut „Trăiască regele" pînă la clapa a treia şi „Sus-pine crude"), reprezLnta doar larva politica din care îşi va lua zborul Mielu,„marele" om politic de mai tîrziu, soţul unei „dame voalate", specialista în

învîrteli poditice, şi tatăl unei metrese regale. Parada surprinde de-a lungulcelor trei acte, odată cu metamorioza acestei „larve", aspectele murdare alevieţii politice burgheze : presa coruptă, aranjamentele politice, mascaradaalegerilor de odinioară, coruptia generala a aparatului de stat, ca şi destră-bălarea „high-life"-ului, demascînd şi măsurile luate de Brebu & Co. ìmpo-

triva mişcării muncitoreşti.Cariera lui Mielu Brebu se încheie prin adeziunea totală la dictaturafascista din anii războiului, ilustrind de fapt, drumul străbătut de ìntreagapolitica a Romîniei burghezo-moşiereşti. Arestarea sa de către garzile mun-citoreşti e finalul firesc al acestei caliere sinistre.

Pentru publicul de azi şi, mai ales, pentru spectatorul tînăr, vizionarea întîmplărilor din Parada e folositoare : cunoaşterea realitătilor şi relaţiilorpolitice ale trecutului, ca şi a mocirlei vieţii personale a celor ce se erijau

în conducateli ai statului, îndîrjeşte ura ìmpotriva vechiului, a trecutului,sporeşte hotărîrea în desăvîrşirea mundi oreatoare de azi, sporeşte vigilenta.

Tînărul actor-regizor Mihai Berechet a servit spectacolul cu dorinţavădită de a pune în valoare textul ìntr-un chip cît mai original, dedicìn-

du-se mai ales creării atmosferei de epoca. Rìvna sa meritorie e descifrată şiin jocul unor interpreti, în unele amănunte scenice şi finaluri de tablouri,Dogate în sensuri plastice. Bazîndu-şi excesiv de mult viziunea regizorală pelatura plastica (decorurile şi grafica apartinìnd lui Şt. Norris şi Val. Munteanu),unde a şi reusit o serie de efecte satirice de bună calitate, Mihai Berechet a

79www.cimec.ro



Silvia Dumitrescu-Timică(Sevasta Brebu), Dorulef Căprariu (Mìelu) si Niki Aianasiu (State Brebu).

lipsit însă în mare măsură spectacolul de ritm scenic, ceea ce a dus, înciuda turnantei, a panourilor, inscripţiilor şi suitelor de desene caricaturale(demente ce rămîn exterioare spectacolului), la o anumită monotonie, la olipsă de vervă satirica izvorîtă din acţiune şi interpretare. Această monotonie e accentuata şi de pauzele mult prea lungi, provocate de rotirea tur

nantei, ca şi de rruuzica de promenade a epocii, care nu contribuie la captareaatenţiei spectatorului.Tocmai din cauza lipsei ritmului, intenţia iniziala a regizorului, de a

da mai multa unitate prin decor textului, nu s-a realizat. Dimipotrivă. Deco-rul accentuează compoziţia fragmentară a piesei.

Aceeaşi excesivă preocupare de a obţine tonul satiric priai cadrul exterior a dus la o oarecare superficialitate ìn jocul actorilor. O mai adîncităpoziţie critica prin interpretare era necesară, tocmai pentru a reliefa atmosfera concret-istorică a epocii, împrejurările şi tipurile sociale.

Rolul lui Brebu — tatăl şi fiul — i-a prilejuit lui Niki Atanasiu o intensa şi ampia muncă artistica. Găsirea unor variate imodalităţi de portre-tizare a cedor doi Brebu — de la atitudinea băcanului de la sfîrşitul veacului

trecut, ce abia şi-a lăsat şorţul pentru a primi servii, dar totuşi circumspect,pe cei care ìi cer votul, şi apoi, la aceea de parvenit politic „modem" — pre-supune un serios efort actoricesc. E drept că personajul, pe care interpretul1-a realizat cu talent şi vervă satirica, reuşind o compoziţie pe cìt de variatain aspecte, pe atìt de unitară în esenţa personajului, apare mai plin, mai„cărnos", în momentele cînd acest Caţavencu modem e ìn „ascensiune", ìntimp ce finalul este jucat fără măsură, împins uneori dincoJo de limiteleartisticului.

Distribuirea unor actri ţe ca : Agepsina Macri, Silvia Durnitrescu-Timica,Elvira Godeanu, sau a lui Gr. Vasiliu-Birlic (in primele reprezentatii), a dato nota suplimentară de interes spectacolului.

Exemple de lipsă de adìncime a muncii cu actorul sînt şi interpretă-rile date rolurilor respective de Cella Dima şi Carmen Stănescu (care aurépétât două tipuri şablonizate pînă la monotonie), cele caricaturizate exce-siv, deci neartistic, de Ovid Teodorescu şi Victor Moldovan, sau mult preapalidele si rigidele siluete ale lui C. Bărbulescu şi Alfred Demetriu. Trebuiesublimata însă excelenta apariţie a lui Ion Manu, care a tincturat persona-

80www.cimec.ro



jul său — prinţul Griguţă — cu apa ta re a unor mijloace de portretizareşi de definire artistica. Ceea ce dovedeste că o mai adîncă muncă regizoralăcu toţi interpreţii ar fi putut aduce pe scena o galerie de tipuri care, prinforţa lor artistica, ar fi dat un mai puternic relief textului. în favoareaacestei afirmaţii stau şi reuşitele tipuri create de tinerii interpreti CocaAndronescu şi Mihai Fotino.

Socotim că înlătuirarea multora din lipsurile sernnalate aie acestui spec-tacol este posibilă şi va duce nemijlocit la creşterea eficienţei politice apamfdetului dramatic al acad. Victor Efttmiu.

AL P.

„NUD CU VIOARĂ" DE NOEL COWARDT ea t ru I „C. Nottara"

Data premiere! : 18 aprili e 1960. Regia : Rodica Gheorghlu . Decoruri si costume :Adriana Leonescu. D i s t r i b u a : Ion Lucian (Sebast ian) ; Ketty Ştefănescu (Marie Celes te).Constantin Dinescu (Clinton Preminger Junior); Neofita Pătraşcu (Isabelle Sorodin); Elisa-beta Raicu (Jane Sorodin) ; Radu Du năr ean u (Colin) : Elena Aramă (Pamell a) ; ChirilEccnomu (Jacob Fri edla nd) ; Marg aret a Papa gog a (Anya Pavlikov) ; Dîna Mihalcea (CherryMay Winterton) ; Mihai Dogaru (Fabrice) ; Mr rius Rolea (George) ; Emil Naghin (Lau-derdale).

In lumea capitalista apar, în ultima vreme, vădite şi din ce în ce maimulte semne de trezire la luciditate printre spiritele de bună-credinţă şi decuraj. Fenomenul nu e lipsit de semnificaţii. Deşi încă puternice, mijloacelede diversiune, de aburire şi de molesire a conştiiinţei omului, folosite dintot-deauna în orînduirea burgheză, îsi pierd, zi de zi şi pe toate planurile, din

eficienţă. Bunăoară, arta. Esteticienii şi exegeţii burgheziei i-au pus artei decadente — antipopulară prin substanţa ei, potrivnică oricărui înţeles şi oricăreilogici — pe rînd ori simultan, fel de fel de peceţi, unele mai preţioase şi maipretenţioase decît celelalte : „futurista", „ermetica", „avangardistă", „pura" —

in ultimii ani, „abstracţionistă". Această aşa-zisă artă este însă de cîtva timpobiectul unor repetate şi aprige procese de denunţare a goliciunii şi absurdităţiiei, absurditate care se arata ca stadiu de vîrf al crizei în care se zbate culturacapitalista contemporană. Argumentele pretins filozofice, aie celor care opractică şi o promovează, se dovedesc neputincioase, sub presiunea ade-vărului şi cinstei care îşi revendica tot mai insistent dreptiurile ; se dovedescabsurde, sterpe, ridicole. Iar „operale artìstice", realizate sub zodia abstracţio-nismului şi absurdului se mărturisesc fie ca roade ale unor capete ìnnegurate,fie ale unor dibaci afacerişti, speculanti ai

naivitătii şi descompunerii culturale,care slujesc în fond, cu pretendi „filozofice", interesele antiumane ale culturiiburgheze, duşmană adevărului, duşmană educării şi înăltării omului la demni-tatea de care este vrednic.

Comedianul şi comediograful englez Noel Coward se alătură prin co-media sa Nud cu vioară (reprezentată la Teatini „C. Nottara") acelora care au început să denunţe şi să osîndească blufful şi substratul veros al „creaţiei" şimai ales al comertului cu creatia abstractionistă. Dramaturgul imaginează,pe o bază puternic veridica şi istorică, un om de artă, un pictor, a căruiavere şi strălucită cariera s-au născut din răspîndirea unui nenumărat şirde semnături puse de dînsul pe nişte pinze mîzgălite la întîmplare demîinile unor persoane nu numai bpsite de chemare şi de har artistic,

dar străine chiar de orice idee despre artă (o declasată, o fostă balerinăde cabaret, un adventist dintr-o tara exotica, un elev de şcoală pri-mară). Ajuns celebru prin mijlocirea unui manager — acesta, e drept,genial în orbirea şi specularea publicului plătitor —, pictorul îşiva mărturisi, într-o scrisoare postuma, dispreţul lui fata de acest public

6 — TeatruI nr. Î 81www.cimec.ro



George Sion (Şahmatov), Elena Nica-Huzum (Katia Dofenko) fi Nineta Gusti(Alevtina Nikolaevna).

este însă unghiul comico-liric prin care sSnt privite şi dezbătute proble-mele de viaţă.

Acţiunea se petrece ìntr-unul din cartierele de locuinţe recent construite din Moscova, iar comedia lui Stein dezbate pe un ton cald, liric,dar şi cu ironie, comportarea unor intelectuali puşi în fata unei situatii

hotăr îtoare pentru existenţa lor cotidiană : institutul la care ei lucreazăurmează să se mute ìn Siberia, la baza de extracţie a minereurilor. Eroilornu li se pun problème grave, dar eventualitatea plecării conturează distinct pentru spectator şi releva înşişi eroilor, mai complex, adevăratul lorprofil. Dragostea ocupă un loc important în acţiune şi înlesneşte defi-nirea sub diferite ipostaze, în raport cu sentimentele, a atitudinii etice,

ìnaintate, a amului sovietic. Aproape toate personajele comediei iubesc :fetişcana, încă şcolăriţă, tînăra ingineră celibatară şi, de asemenea, ac-trita vîrstnică. Iar prima dezamăgire a dragostei din adolescente, renuntareamatura la omul nedemn, sau pîlpîirile sfioase ale iubirii tirzii la oamenitrecuti de prima tinereţe, oferă, rind pe rind, spectatorului, prilej de meditare asupra unor evenimente aparent banale — dar inseminate — din

viaţa ootidiană. „Debutul" dramaturgului Al. Stein demonstrează posibili-tatea genului comic-usor în tratarea artistica a problemelor serioase.Din pacate, spectacolul de la studioul Teatrului Armatei nu trans

mite caracterul tonifiant al textului dramatic, nici fanmecul liric atìt decuceritor, specific oamenilor sovietici. Atmosfera greoaie, mişcarea lipsităde ritm, secătuirea sensurilor satirico-dramatice ale piesei caracterizează, în primul rind, regia acestui spectacoi (Gh. Cheta). Evoluţia fragmentarăa interpreţilor, în functie de cupluri sau aparitii „solistice", individuale,este a doua trăsătură a spectacolului, contribuind la derutarea spectatorului, lipsit astfel de posibilitatea ìntelegerii limpezi a acţiunilor eroilor.Lipsa de armonizare, de fuziune a situatiilor si caracterelor, ìntr-o vi-ziune unitară, ordonată şi orientata ìn jurul mesajuiui ideologie, a fàri-

mitat spectacolul ìn momente „revuistice", decupate mai mult sau maipuţin format, cu mai multa sau mai putină adresă. Aceasta, în functieexclusiv de interpreti. Caci, din pacate, problema interpretării, în specta-c?^ul Vi°r i de primăvară, se pune numai ìn raport cu realizările şi posi-bilităţile individuale ale actorilor, şi nu ìn raport cu omogenitatea sce-

84www.cimec.ro



Tiică colectivă, organizată (cum ar fi trebuit să fie). De pildă, cuplulde talentati şi verificati actori de comédie Nineta Gusti şi Gh. Trestian(Alevtina Nikolaevna şi Anton Antonovici), valorosi în sine, s-au realizat într-un comic copios, dar în afara sensurilor generalizatoare aie comediei.Aceasta, în ciuda faptului că Gh. Trestian a compus eu discretie siluetaunui fost director, rupt de viaţă şi... readus la realitate, şi că prezentascenica suculentă a Ninetei Gusti a înviorat de multe ori tensiunea scâ-zută a spectacolului. Pe aceleasi coordonate solistice s-au mai remarcat :Elena Nica-Huzum, o Katia Dotenko autentica, interpretata spontan, firesc,şi Lia Pop Fărcăşan (a doua în distri bu tie în rolul Maşei, a cărei prezenta a conferit eroinei o iplină de prosperine gravitate copilărească, în

fata primelor întrebari ale vietii. Lucian Dinu (Kinjalov) creioneaza cuconştiinciozitate figura unui pseudointelectual, dar mişcarea lui de unulsingur prin scena e de multe ori artificiale (aceasta t m e de neajunsurilegenerale aie spectacolului). O lipsă similară s-a vădit în jocul altor interpreti , mai bine zis, al „oupluriior", ca de exemplu Geo Maican-AglaeMetaxa (inginerul Varvaruk şi artista Maximova), care au simplificatdatele rolurilor, comunicìnd din profilul moral al eroilor, cu precădere,nervozitatea unor îndrăgostiti vîrstnici, siliţi să se întîlnească pe furiş,dar foarte puţin din complexitatea raporturiilor sociale şi a problemelorde educaţie, de creatie, de muncă profesională, existente în text şi înpreocupările personajelor. La fed s-au comportât în fata rolurilor şi tineriiactori Dumitru Rucăreanu-Mariana Vincze (Goşa şi Masa). In rolul tînă-

rului inginer, care dezamăgeşte prima dragoste a unei adolescente prinuscăeiunea lui sufletească şi incapacitatea de a visa, de a se dărui, D.Rucăreanu a dovedit o inexplicabilă lipsă de efort artistic, o neîngăduităindiferentă faţă de par tener i. Iar rigiditatea seacă a Marianei Vincze(prima în distributie în rolul Maşei), falsa ei gratie şi candoare au diformat profilul micii eroine a lui Stein, o fată înflăcărată, visătoare, entu-ziastă. Fortat, ILpsdt de lirism şi umor, a creionat George Sion figura scrii-toruilui Sahmatov, neizbutind să închege linia de conduită a persona] ului,care avea pe deasupra şi sarcina povestitorului piesei. Şi ca să încheiemlista acestei distribuţii, amintim pe Dorin Moga (Andrei), limitât la rosti-rea uscată şi incoloră a unui text ce trebuia să schiteze un suflet cinstitşi un caracter luminos, şi C. Gurită (unchiul Misa), care şi-a colorât re-

vuistic, în spiritili concepttei regizorale, aparitia şi evoluţia sa scenica.La punerea îin scenă, secătuită de fantezie, şi la atmosfera lipsită dehaz autentic şi vioiciune, a contribuit şi scenografia (Lidia Iovănescu),corectă dar neinspirată. Impreună cu aceasta, regia insuficient însufle-ţită şi adîncită, ca şi lipsa de autosupraveghere a actorilor au umbrit pinala alterare mesajul luminos al piesei : frumusetea morală a oamenilorsovietici, dăruiţi cu pasiune mundi de construire a societari comuniste.

M. I.

„LITURGHIA DE LA MIEZUL NOPŢII" DE P. KARVASTeatrul „C. Nottara"

Data premierei: 8 mai 1960. Regia: Mihal Raicu. Decoruri: Adriana Leonescu. Costume:Eugenia Bassa-Crîşmaru. Distributia: Chiril Economu (Valentin); Francisca Cristian (Vilma);Jean Lorin şi V. Plătăreanu (Marian); Mihai Dogaru (Diurko): Victoria Gheorghiu şi■ Consuela Roşu-Darie (Angela) ; Dlnu lanculescu (Palo) ; Leopoldina Băl ănu tă (Katia) ;Tudorel Popa (Brecker).

Evocìnd anii nu prea ìndepartati ai celui de al doilea război mondial,

scriitorul cehoslovac Peter Karvas denuntă în Liturghia de la miezul nopţii,atitudinea de compromis — în fond trădă toare — a micii burghezii şi stab ilente, pe un plan mai larg, răspunderea tuturor acelora care au facilitât politica criminală a naziştilor, participînd direct sau indirect la înfăptuirea ei.

85www.cimec.ro



Automi se dovedeşte astfel a fi preocupat de gravele problème ale contem-poraneităţii, atrăgînd, ìntr-un anume fel, atenţla asupra pi'imejdiei reînvieriiiascismului.

Virtuos portretist dramatic, Karvas redă cu profunzime chipurile cìtorvareprezentanţi ai micii burghezii slovace, surprinşi în atitudini diferite. Laşi-tatea şi ipocrizia pe care le dovedesc ìn timpul ocupatiei hitleriste, ValentinKubis şi Vilma, soţia sa ; caraeterul josnic al trădătorului Marian, fiul lor ;pescuitul in apă tulbure pe care încearcă să-1 practice Palo, ginerele Kubisilor,sìnt caracteristice pentru acei reprezentanţi ai (micii burghezii din Cehoslo-vacia, care, departe de a avea o atitudine activ protestatară faţă de ocupanţiinazisti, au mijlocit sau au devenit, ìntr-un fel sau altui, complici la crimede

acestora. Personajele amint ite sìnt surprmse ìntr -un moment de răscruce, atuncicìnd cerul sub care trăiau devenise ameninţător. „Ruşii sìnt la Sana", semnalulde alarma pe care-1 dă bătrînul Valentin, este sinonim cu : „se apropie ceasulcìnd va trebui să răspundem". Teama de răspundere, care-i paralizează şi—iface incapabili să gîndească la altceva decìt la găsirea de justificări pentruceea ce au făcut sau nu au făcut în anii ocupatiei şi ai războiului, este cana-vaua pe care se brodează profiiurile personajelor şi acţiunea piesei. Biogra-fiile morale ale Kubisilor capata relief, mai ales cu prilejul ohinuitoareidileme („dacă dau de ed aici, ne ucid pe toţi", „dacă nu-1 salvàm, ne ucid par-tizanii"), care se naşte în urma sosirii neaşteptate şi nedorite a partizanuluiDiurko, fiul cel mai mie, singurul om integru din această familie. încercărilede a ieşi din impasul care se iveşte în urma executării lui Diurko de cătrefascisti (pentru a cărui trădare sìnt răs-punzători toţi ceilalţi membri ai fa-miliei), ca şi eforturile de a-^i procura „acţiuni" de luptători constituie ce-lelalte situaţii dramatice prin intermediul carerà se întregesc contururilepersonajelor.

Scena finală In care apar Francisco Cristian (Vilma), Dina fanculescu (Palo), Leopoldina Bălănuţă (Katia) şi VictoriaGheorghiu (Angela).

www.cimec.ro



Liturghia de la miezul nopţii este o piesă demascatoare, în care se simt, în spatele fiecărei situaţii şi replici, oprobriul şi dezgustul autorului faţă despiritul rnic-burghez. S-ar putea spune, pe bună dreptate, că piesa lui Karvaseste întrucîtva sumbră, că lasă un gust amar (şi aceasta, în primul rînd, înurma faptului că personajele pozitive au o prezenţă redusă şi nu izbutesc, dinaceastă cauză, să ofere în piesă o perspective luminoasă, optimistă). Nu poticontesta însă că ea invita la meditatie, la o participare activa a spectatoruluila dezbaterea adusa pe scena. Pus in scena de regizorul Mihai Raicu, spec-tacolul Teatrului „C. Nottara" se remarcă prin tinuta sa sobră şi prin clari-tatea cu care au căpătat viată situatiile dramatice şi personajele din piesă.Limitìndu-se la un cadru scenografie sumar (dar nu lipsit de sugestivi-tate). regizorul şi-a îndreptat atentia în transmiterea mesajului mai cu searnăasupra jocului actorilor. Stăpîni pe scena, interpreţii s-au mişcat în voie,urmăriţi îndeaproape de fasciculele de lumina ale reflectoarelor care au sublimât cu consecventă accentele dorite de regizor.

Chiril Economu a compus cu artă chipul lui Valentin — acru, ursuz, cuinstincte şi temeri de avar —, relevînd în primul rînd, ca pe o trăsăturădominante, laşitatea şi apoi eforturile desperate ale acestuia de a-şi dovedisieşi si celorlalţi, în pofida probelor contrarii, că este un orn cinstit. Palo,.,creierul rece" al familiei, depozitarul prudenţei, care meditează cu mai mult

calm asupra salvării sale şi a celorlalti, a găsit în Dinu Ianculescu, un interpret inteligent, atent la detalii, care a surprins şi redat limpede trasaturilede esenta aie persona]ului. In interpretarea lui Jean Lorin, trecerile de laatitudinea cinica a lui Marian la starile lui cvasidementiale au fost de ase-menea bine conduse, echilibrate.

Efortul compozitiei (evident, pe alocuri) şi ostentaţia în relevarea trăsâ-turilor de caracter ale personajului au făcut ca Francisca Cristian să nu ajungădecît la o reuşită parţială în interpretarea rolului Vilmei. La un rezultat ase-mănător a ajuns şi Victoria Gheorghiu, a cărei gestică agitata nu s-a dovedit

ìndeajuns a fi expresia unei corespunzătoare tensiuni lăuntrice, şi nici ìn-deajuns de grăitoare pentru a depăsi calitatea unei schiţe destul de incerte aAngelei, soţia lui Palo.

Diurko şi Katia — singurele personaje care aruncă o rază de lumina inaceastă „împărăţie a ìntunericului" — au fost interpretate de Leopoldina Bă-lănută şi Mihai Dogaru, doi dintre cei mai tineri actori ai teatrului. Aceşitiaau căutat să releve prospetimea morală a personajelor şi capacitatea lor de ase dărui unei cauze nobile, dar (poate şi datorită textului, mai vitreg în ce-ipriveşte) n-au izbutit să ajungă efectiv la vibratia unei poezii tonice, optimiste.In crearea rolului Katiei, Leopoldina Bălănută ar fi trebuit, credem, să ìnso-ţească suavitatea şi candoarea ingenua a primelor ei aparitii cu unele trăsăturimai ferme, pentru a sugera din vreme, perspectiva evoluţiei personajului şi, înorice caz, pentru a argumenta artistic apariţia ei laconic-combativă din final.

Un loc aparte în galeria de tipuri ale piesei lui Karvas îl ocupă locote-

nentul nazist Drecker. în rezolvarea scenica a acestui personaj. dificultateade seamă era aceea de a fi inédit (am văzut pe scena, şi mai ales pe écran,o galerie întreagă de personaje similare). Tudorel Popa 1-a compus cu sub-tilitate şi efectivă originalitate. Rigid, dar şi onctuos, cu mişcări calculatemenite să reliefeze automatismul gìndirii personajului ; rostindu-şi replicilecu voce seacă şi aspra, dar alternìndu-le cu afabilitate, împletind zìmbetuldispretuitor, perfid, şi aerul de superioritate, cu privirea suspicioasă, inter-pretul nu a neglijat — pentru a realiza o imagine complexé, cuprinzătoare —să sugereze prin cîteva tuşe fine, vestigiile unei sensibilităţi care alcătuiesco viaţă afectivă rudimentară, dar care nu contrazic, ci, dimpotrivă, vin săsublinieze trasaturile odioase ale chipului lui Brecker. Cele cîteva note satiricedin interpretarea sa, reliefìnd bravura de paradă, rizibilă, a lui Brecker, au

întregit portretul realizat cu adevărată măiestrie.In general, un spectacol de tinută, care confirma posibilităţile valoroaseale colectivului Teatrului „C. Nottara".

lite Rusu

S7 www.cimec.ro



„VLAICU SI FECIORII LUI" DE LUCIA DEMETRIUSTeatrul de Stat din Piatra Neamţ

Premiera : 12 apri lie i960 Regia : Gabriel Negri . Decoruri şi costume: Stefan Geor-gescu. Distr ibutia : Cornel Nicolescu (Vlaicu) ; Coca Ştefănescu (Ana) ; Al. Mitea (Toma) ;Vasile Ichim (Toader) ; Andrei lonescu (Mitru) ; Constant in Constantin (Andrei) ; IleanaStana-Ionescu (Ilinca) ; Adria Almăjan-Pamfil (Fira) ; Nie. Fălcuşan (Zamfir) ; SuzeaZamfir (Tinca lui Băluţă).

Piatra Neamţ are un teatru tînăr, înfiinţat abia de doi ani şi care esteprima instituţie stabile, de acest fel, ìn istoriali orăşelului patriarhal pinamai ieri, dar in care se simte azi clocotul unei aşezări industriale. Dacă maie nevoie să amintim, Săvineştii sînt la doi paşi, aproape o prelungire aPietrei, iar pina la Bicaz e cale de un ceas. Nu spun acest lucra an mod accidental, ci pentru că, din punct de vedere al vieţii şi orientării activităţiiscenei de aci, faptul acesta imprima o anume Unie de profil, obligînd la unrepertoriu care să satisfacă cu precadere exigenţele publicului alcătuit dinoamenii muncii de la Combinatul industriai din Săvineşti, de la Bicaz, caşi din celelalte unitati industriale, mai mari, mai mici, sau cooperatiste, dinlocalitate şi din ìmprejurimi.

E drept că pentru locuitorii din Piatra Neamţ, un teatini cu un repertoriu mai variât şi cu reprezentaţii cotidiene este un lucru nou. pe caremulţi nu-1 visaseră, cum tot de domeniul visului ar fi putut să le para altura, aşezarea aci a uneia din cele mai moderne industrii, în vecinătatea unuiorăşel ce părea definitiv rezervat pensionarilor. De aci, nevoia de a crestepublicul, spre a face din el un spectator asiduu legat de teatru, îmbogăţindu-şiviaţa din viaţa scenei, stabilind contactul strins cu aceşti oameni noi care

au început să simtă azi o poezie nouă şi să trăiască în ritmul maşinilor colo-sale, fie la Bicaz, fie la Săvineşti.In cei doi ani de la înfiinţare, teatrul din Piatra Neamţ şi-a făcut cu-

noscută prezenţa în regiune şi în oraş, dar nu a ajuns să devina un adevăratpivot al vieţii culturale de aici.

Acest lucru va trebui urmărit în procesul de creştere ce are loc şiasupra căruia va trebui să se vegheze cu grijă, pentru ca teatrul să nu sedezvolte ìntr-un ritm mai lent decît viaţa din jurai lui şi să apară astfelcîteodată — mai des sau mai rar — depăşit de aceasta. Cum depăşit ca spiritşi înţelegere a unei realizări scenice mi s-a parut, cu cîteva luni în urmă,

spectacolul cu piesa lui Simonov, Poveste de iubire, atìt de prăfuit, încît I-aifi crezut a fi al unui teatru de acum 50 de ani, şi aitìt de inert, încîit eramcurios să ştiu dacă în acest colectiv exista şi tineri.

Am vrea să irecomandăm deci teatrului dirnbre Bicaz şi Săvineşti săse preocupe de aci înainte mai stâruitor de alcatuirea repertoriului şi detranspunerea lui scenica într-un spirit şi la nivedul adeevat imenirii lui.Lista de piese va trebui să fie bazată pe lucrări de o puternică actualitate,care să răspundă problemelor celar mai directe aie constractorilor unoratît de importante obiective industriale, oaaneni pentru care activitatea

de fiecare zi înseamnă adevărate acte de eroism în muincă, iar aspiraţiaspre cultura — o inecesitaite indispensabilă.In realizarea spectacolului, regizorui Gabriel Negri nu s-a pierdut în

problème de amănunt, preferînd să meargă, prin caracterizări da re, spre con-

88www.cimec.ro



flictul real ai piesei : lupta între două concepţii, individualista şi colectivistă.Evident, pe scena nu se dă o luptă uşoară, iar la final, Vlaicu, cu rămăşiţele lui încă putennic individualiste, apare ca unorni definitiv cîştigat pentru o cauzădreaptă. Este aci meri tul interpretului Cornel Nicolescu — un actor tînărcare-şi dovedeşte cu acest prilej maturitatea artistica, într-un roi de abilăcompoziţie — de a-i fi conferit lui Vlaicu trăsăturile de caracter care să re-flecte tot zbuciumul lui interior, ascuns sub o încăpăţînare aproape ostenta-tivă, pe care o opune celor din jur. Actorul a înţeles să meargă la problemapersonajului şi nu la pitorescul lui, care ar fi putut, eventual, să fie necon-vingător sau poate contrar mesajului piesei. Interpretul şi-a caracterizat per-sonajul in linii ferme, 1-a realizat la virata acestuia, fără să simţim delocefortul compoziţional depus de actor. Totul a fost făcut cu artă şi discreţie.

Opusul lui Vlaicu, in piesă, este bătrînul Toader, chiabur înrăit, vicleanşi nu lipsit de o anume complexitate ce justifică puterea lui de înrîurire asu-pra unora. într-un asemenea rol de compoziţie, Vasile Ichim a dovedit ade-sea chiar măiestrie şi bun gust, nelăsîndu-se tentât de şarjă, care ar fidemascat personajul înainte de vreme, schematizîndu-1 prin aceasta, făcîndu-1 în acelaşi timp şi mai puţin veridic. Armonia compoziţiei actoriceşti a făcut

din Toader un adevărat tip de chiabur. Andrei Ionescu a adus fără greutatepe scena chipul luminos al lui Mitra, fiul cel mare al lui Vlaicu, tînărcu concepţii înaintate, elementul ce deschide celorlalţi perspectivele vieţiinoi, in timp ce Al. Mitea a făcut din Toma o victima a uned false credinţe

în valoarea bogăţiei şi a moştenirii de averi în viaţa ţăranului. Coca Ştefă-nescu, Constantin Constantin, Ileana Stana-Ionescu, Adria Almăjan-Pamfil,N. Fălcuşain şi Suzea Zamfir au realizat ou auteniticitate o galerie de personale, ìn portretizarea cărora autoarea piesei n-a stărait prea mult. Decorul(Ştefan Georgescu), fără să fie lipsit de valori artistice, poartă vina de a nufi diferenţiat net interiorul unei case de tăran foca individualist (Vlaicu) de

al unuia colectivizat (Mitru), ceea ce nu-1 ajută pe spectator să realizeze, şisub acest aspect, în ce consta schimbarea de viaţă pentru care pledează piesa.Pe drumul dintre Bacău şi Piatra Neamţ, dacă îţi arunci ochii chiar

şi numai fugar, ìn dreapta şi in stìnga, ţi se arata foarte masivă prezenţanoului, in acele nesfîrşite şiruri de locuinţe ţărăneşti tip, evoluate şi pia-cute, cu antene de radio şi televiziune, cu cerdacuri inundate de fiori, caregăzduiesc o viaţă nouă. Să nu le fi văzut oare pictorul-scenograf ?

M. Al.

www.cimec.ro



Problemele regiei în discutia oamenilorde teatru sovietici

BII

ezbaterea iniţiată de revista „Teatr" în problemele regiei contemporanecontinua, aducînd noi puncte de vedere şi luàri de poziţie ale oamenilor de teatru sovietici. în paginile revistei se ridica problème aie regiei contemporane şi tehnicii scenice, aie profilului teatrului, aie formelor de ex-

presie scenica în redarea vieţii cotidiene, se pledează pentru profunzimeaideilor şi sentimentelor în spectacole.

N. Akimov:

„Regizorul sa nu aştepte naşterea uneidramaturg ii noi, cu totu l şi cu totulcontemporane, iar dramaturgul să nu-şiamîne câutârile creatoare, pînâ la creş-terea deplina a regiei sovietice. Indife-rent de unde vine impulsul, fiecare passa contribuie la progres, la înflorireaunui teatru sovietic, nou, al secoluluiXX."

Dintru început, regizorul leningrădean atrage atenţia oamenilor de teatruasupra necesităţii stabilirli unor poziţii regizorale comune în această discuţie, caresă permită tragerea unor concluzii practice imediate. Akimov ridica, ìntr-o primaordine de idei, problema pericolului pe care-I prezintă în teatru epigonismul.Referindu-se la viabilitatea sistemului creator al lui Stanislavski, el arata că în



practica teatrale, unii „elevi", apropiaţi marelui regizor, îi denaturează învăţăturaprin bucherism, pe cînd alţi artisti privesc ìn mod creator sistemul şi due maideparte arta teatrale sovietica. Refuzînd teoretizările apriorice, riscante, ale meri telor unui sistem faţă de altul, Akimov déclara : „Sînt adeptul coexistenţei pas-nice a diverselor sisteme teatrale, sisteme la fel de credincioase principiilor rea-lismului socialist şi la fel de credincioase intereselor poporului sovietic." Consi-derînd particularităţile artei teatrale şi rolul teatrului astăzi, Akimov reaminteştecìteva din atributele sale esenţiale, pentru a conchide : 1) Teatrul, ca sinteză a

mai multor arte, posedă toate mijloacele necesare pentru ca forma sa de ex-presie, spectacolul, să aibă o deplină acţiune înrîuritoare. 2) Spectacolul se rea-lizează prin cele două elemente esenţiale ale teatrului : scena, actorii şi acce-soriile tehnice, pe de o parte — spectatorii şi reacţia lor la spectacol, de cealaltăpar te ; însuşirea cea mai pregnantă a artei teatrale consta în faptul că spectatorii o privesc ìn colectiv, simultan. Caci opera de artă a cărei bază este creaţiaactorilor se naşte în prezenţa şi cu sprijinul spectatorilor, în decursul spectacolului.

Demonstrînd că teatrul de azi este créât în eforturile colectivului teatra]şi pledînd pentru importanţa funcţiei cle regizor — cel ale canili program şi metodăde creaţie sînt acceptate de majoritatea covîrşitoare a colectivului —, Akimovcombate dictatura acestuia, care transforma organismul creator într-un mecanismapt să întruchipeze doar ideile regizorului, suprématie care a adus artei rezultatesclipitoare, dar niciodata un teatru de artă. Referindu-se la ţelurile cunoscute aieartei teatrale în condiţiile orînduirii socialiste, N. Akimov precizează că în reali-zarea acestor ţeluri trebuie să se tină seamă de individualitatea, de profilul fie-cărui teatru. Un capitol întreg, intitulât „Despre spiritul contemporan", dezbatecaracterul tehnicii scenice şi teatrale, care condiţionează, în însemnată măsură.

stilul spectacolului contemporan. „Stilul artei unei epoci este déterminât prin toatecaracteristicile acestei arte, prin conţinutul ei, prin formele ei de expresie, prinlocul pe care-1 ocupă în societatea timpului său." La acest capitol al relatiilorartei eu stilul şi spiritul epocii, Akimov se opreşte cu precădere asupra impor-tanţei utilizării acelei tehnici caracteristice epocii date şi care reprezintă ulti-mele ei realizări. N. Akimov acordă o importantă deosebită aspectelor tehniciiscenei, arătînd că tehnica nouă oferă o posibilitate practică pentru apariţia acelorlucrări considerate opere caracteristice pentru o epocă anumită. „In arta teatrale,artă prin excelenţă sintetica, participa şi alte arte aie timpului respectiv." După

părerea lui Akimov, airhitectura sălii şi scenei de teatru, care are un roi atît de important, nu răspunde cerintelor epocii noastre. Ea a rămas mult în urmă faţă deexigentele teatrului zilelor noastre. „Iar o arhitectură rămasă în urmă, o tehnicăveche de 50 de ani nu ajută, ci, dimpotrivă, dăunează spectacolului contemporan."Dincolo de problemele tehnicii teatrale, articolul lui Akimov acordă o mare în-semnătate aspectelor concrete ale muncii în teatru. Relatiilor creatoare dintre con-ducătorul teatrului şi trupă, dintre regizor şi colectiv, problemelor organizăriiturneului, ca şi judicioasei repartitii a trupei pentru o eficienţă reală a specta-colelor, Akimov le dedica un capitol întreg. Oamenii de teatru sovietici, arata

regizorul, trebuie să se preocupe intens de viitorul teatrului. „O artă teatrale marcata se va putea construi doar dacă fundamentul ei va fi pus în prezent." în

încheierea articolului, Akimov spune : „Regizorul să nu aştepte naşterea unei dra-maturgii noi, cu totul şi eu totul contemporane, iar dramaturgul să nu-şi aminecăutările creatoare, pina la creşterea deplină a regiei sovietice. Indiferent de undevine impulsul, fiecare pas să contribuie la progres, la înflorirea unui teatru sovietic, nou, al secoliului XX."



Ruben Simonov:

//Elevii lui Stanislavski ar trebui soaibâ ìn mod creator viziunea celorce ne-ar fi învâfat Konstantin Ser-gheevici a s taz i . "

Punctele de vedere ale lui Akimov au găsit un răspuns in articolul regi-

zorului Ruben Simonov, intitulât „In canibru se affla aotorul". Ruben Simonov, regizor al Teatrului „Vahtangov" din Moscova, precizează că pe el nu-1'preocupă atît tehnica scenei, cît tehnica artei actoriceşti. „Cum trebuie să fie acto-rul de azi, care şcoală actoricească este caracteristică contemporaneitatii ?", se în-treabă autorul. Subscriindu-şi adeziunea la „triumviratul" 1 proclamât de Tovstonogov— dramaturg, actor, public —, Ruben Simonov adînceşte în articolul său, problemaactorului. Cea mai dăunătoare tendinţă în teatru — arata el — este aceea a fetişi-zării „trăirii", conform căreia e suficient ca un actor să „trăiască" rolul, pentru capersonajul, caracterul, să se creeze de la sine. Experienţele regizorale sìnt eficiente

numai paralel cu o corespunzătoare reeducare sau educare artistica a actorului.Regizorul Teatrului „Vahtangov" demonstrează pe larg că teatrul celor patru di-mensiuni — care preocupă atît pe Akimov, cât şi pe Ohlopkov —, fie că e realizatprintr-o arena de cire, fie prin elementele teatrului chinez, în orice caz, este deneconceput fără o piesă scrisă anume pentru el, ìn acest stil, fără actori educati ìnmod corespunzător. Problema profilului teatrelor îşi capata, de asemenea, o tratarelargita ìn acest articol. Analizînd particularităţile cîtorva teatre cunoscute, RubenSimonov face unele consideraţii demne de interes : el arata, de pildă, că TeatrulM.H.A.T. a rămas pe vechile sale poziţii, fiind un teatru cu un program traditional.„Acest teatru se considera şi este considérât drept un continuator al metodei luiStanislavski. Dar ar fi interesant de lămurit — spune regizorul — ce reprezintăsistemul lui Stanislavski astăzi.

Elevii lui Stanislavski ar trebui să aibă in mod creator viziunea celor cene-ar fi învătat Konstantin Sergheevici astăzi."

i Vezi ..Problemele regiei contemporane în discuţia oamenllor de teatru sovietici", „Teatrul" nr. 5/1960.



Referindu-se la Teatini „Vahtangov", pe careni conduce, Ruben Simonov cere•oamenilor de teatru să-i judece specificul şi programul în funcţie de spectacolelelui reprezentative, ca : Poveste din Irkutsk, Oraşul visurilor noastre, Foma Gordeev, Marele Kiril, Filomena Marturano, Micile tragedii, Bucătăreasa şi, ìntr-o oarecaremăsură, Idiotul. în caracterizările operate asupra cìtorva profiluri de teatre, Simonov arata că Teatrul Mie a acordat dintotdeauna o mare atenţie actorului, trebuindsă ramina şi astăzi un teatru al artei actorieesti profund populare. Referindu-sela caracterul Teatrului „Maiakovski". strìns legat de ideile programatice şi expe-

rienţele regizorale ale lui N. Ohlopkov, Ruben Simonov considera acest teatru deo-sebit de aitele. „Totuşi, nu ne apare prea limpede poziţia artistica a lui Ohlopkov— spune el. Dacà, fiind elevul lui Meyerhold, el ar fi dezvoltat ideile dascăluluisău, aş înţelege o atare pozitie. Dacă ar fi avut loc o transformare radicala a con-cepţiilor lui regizorale şi el s-ar fi alăturat lui Stanislavski sau Vahtangov, şiaceasta ar fi de înţeles. Dar, mi se pare că ideile lui Ohlopkov despre realism şi„convenţie" nu sînt decît expresia şovăielilor sale între o poziţie şi alta."

Ruben Simonov acordă o importanţă deosebită problemei tineretului în teatru.El pretinde teatrelor o poziţie precis definita în fata tineretului. „Acest tineret va juca în comunism. El trebuie să fie purtător a tot ceea ce e mai bun în arta noastră.Fiecare teatru trebuie să acorde o deosebită grijă modului în care educa schimbulde mîine." în încheierea articolului, Simonov arată că fiecare teatru, fiecare maestrual regiei, trebuie să aibă în jurul său o şcoală regizorală, capabilă să transmitaştafeta artei, generaţiilor viitoare.

***

In paginile revi&tei sovietice „Teatr" mai întîlnim semnătura lui B. Lvov-Ano-kim, regizor al Teatrului Central al Armatei Sovietice („Arta de a gîndi"), articol

îndreptat împotriva inovaţiilor formale în regie şi pentru însemnătatea puterii deconvingere a regiei autentice ; articolili lui D. Liubarski, regizor al Teatrului Regionaldin Kaluga („într-o atmosfera creatoare"), care se refera la varietatea stilurilor înarta realisimului socialist ; anticohii Iinnei Sodoviova („Despre demnitatea artei"), consacrât vodevilului şi pericolului reprezentat de aşa-zisele „piese uşoare" lipsite deidei, şi articolul regizoarei Teatrului Dramatic şi Muzica! din Regiunea Osetină,Z. Britaeva („Ceea ce ne preocupă"), despre căile creatoare pe care merg şi trebuiesa meargă teatrele popoarelor din U.R.S.S.

CONFLICT SI EROUDEZBATERI DESPRE PROBLEMELE DRAMATURGIEI IN U.R.S.S.

Este un adevàr recunoscut că o rod-nică dezbatere de idei nu se poatedesfăşura decît pe temelia solida a

practicii, a unor fenomene aie reali-tăţii, care să ofere material concret

pentru feluritele poziţii ce se contu-rează în discuţie. Dezbaterea despre

problemele actuale aie dramaturgieisovietice, care a umplut timp de maimulte săptămîni zed de coloane ale

cunoscutului ziar sovietic „Literatur-naia Gazeta" şi care a culminât cu o plenară a conducerii Uniunii Scriito-rilor din U.R.S.S., şi-a datorat caracterul ei pasionat, interesul profund

pe care l-a stîrnit în rîndurile oamenilor de teatru, toemai faptului cà aizvorît în mod firesc, ca o necesitate,din bogata viaţă teatrală sovietica, dinmultitudinea de fenomene aie unui



intens procès creator. Pentru cei careau vizitat în vltimii ani Uniunea Sovietica — dar nu numai pentru ei, ci

şi pentru cei care urmăresc pur şisimplu periodicele sovietice de spe-cialitate — este pe deplin evident că.în momentul acesta, nu exista în lu-mea întreagă o viaţă teatrală mai clo-cotitoare, mai efervescentă, cu o maimare abundenţă de aspecte inedite, de

cît cea din tara în care se construieştecomunismul.

Problemele esentiate ale dezbateriiau fost, de altfel, problemele centraleaie dramaturgiei : conflictul şi eroul.Participanţii au afirmat o data în plus

pozitiile fundamentale, de neclintit, aierealismului socialist. Dar nu numai atît.Pe baza fenomenului teatral contemporan, ei au adus — de pe pozitiilerealismului socialist — un şir de lumini noi într-o serie de chestiuni com plexe aie înfătişării pe scena acon-flictului şi eroului de azi, din epocaconstrucţiei desfăşurate a comunis-mului.

Discutia s-a aprins cu deosebire în jurul articolului lui G. Mdivani : „în pofida adevărului vietii". Replicînd cri-ticului A. Anastasiev, care arătase pedrept cuvînt că valoarea umană şi so

dala a unor asemenea eroi ai reali-tătii contemporane, ca Valentina Gagà-nova, n-ar putea fi relevata ìntr-o drama decît în ciocnirea ascuţită cu re-

prezentanţii vechiului, G. Mdivaniafirma că o asemenea conceptie „nu face decît să bareze acestor eroi caleaspre scena", că în viată initiatorii me-todelor înaintate nu mai întîlnesc obsta-cole şi că adevărata luptă se duce „îninterior", fiind de fapt un conflict de

natura pur psihologică. Ripostele date acestui punct de vedere, socotit că ar încerca să reìnviein alta forma vechea şi demodata „teorie" a lipsei de conflict, au fost nume-roase şi de prestigiu. Eie au venit din

partea unor dramaturgi, critici şi oa-meni de teatru renumiţi şi cu expe-rienţă. Relevînd succesul unor .pieseapărute în ultima vreme, ca Povestedin Irkutsk de A. Arbuzov (care se

joacă in trei teatre moscovite), Luptăinegală de V. Rozov (pe care o pre-gătesc două teatre din capitala sovietica), Bucătăreasa de A. Sofronov, Varacerul e ìnalt de N. Virta, Fuga dinnoapte de fratii Tur etc., participant la discutie — atît în presa, cît şi la ple-nară — au subliniat că el îşi are ră-dăcina tocmai în caracterul puternic.ascutit, al conflictelor pe care le zu-

grăvesc, conflicte care oglindesc aspecteesenţiale ale luptei dintre nou şi vechiin societatea socialista afiata în marsvictorios spre comunism.

„Natura dramei — scria Victor Ro zov — cere un conflict pasionant. Pentru ca o idee luminoasă să se impunà,trebuie să triumfe într-o luptă delocuşoară cu fortele care i se opun..."

Demne de interessìnt de asemenea re-

flecţiile lui Rozov cu privire laviziu-nea individuala a dramaturgului asupra conflictului : „...Eu consider con fittele posibile pentru transpunerea îndramă pe drept cuvînt inepuizabile.Caci conflictele sìnt vàzute de fiecareautor în mod individual : ceea ce pentru unul nu prezintà absolut nici uninteres dramatic, pentru altul este ches-tiune de viaţă şi de moarte. imi amin-tesc foarte bine cum multi dintre to-varàsii mei dramaturgi, cìnd le-am po-vestit subiectul piesei într-un ceasbun !, mi-au spus că ei nu văd posibilăscrierea unei asemenea piese, deoarecesubiectului îi lipseşte conflictul."

ìntr-un interesant intervia acordat ziarului „Literaturnaia Gazeta", Leonid Leonov spune un cuvînt plin degreutate în această problema : „Ar merita să arătăm că sìnt deosebit de pri-

mejdioase pentru teatre discutale despre faptul că eroul nostru a atins unasemenea grad ìnalt de puntate, o asemenea transparente de cristal, încît uneori el pare ca ìnceteazà sa cores- pundă celui pe care-I cunoaştem in realitate. In această viziune se reflectănecunoaşterea vietii, tocmai ìntr-ovreme ca a noastră cìnd în modul celmai nemijlocit şi pasionat se ciocnescnoul si vechiul, bunul şi râul. Eu per

sonal bănuiesc că, în spatele afirmafieiunora, precum ca conflictele s-ar fiepuizat, se ascunde pur şi simplu lipsade pricepere (dacă nu chiar neprinci- pialitate) a respectivelor persoane de acuprinde, a contura, a introduce în ra-mele unor formule psihologice precise procesele sufleteşti extrem de complexecare se petrec în zilele noastre. Toatăchestiunea sta în faptul că noi ne ìn-depărtăm de aritmetica îngustă de ieri,

cu ajutorul căreia ne-am obişnuit sămăsurăm realitatea, şi intrăm undevaîntr-un spaţiu al numerelor intense şial ideilor mari (deoarece sìnt atotcu- prinzàtoare)."

în cadrai plenarei, dramaturgul ar-mean G. Borian a adus o valoroasàcontribuée la definirea naturii conflictului dramatic în viata contemporanăsovietica, subliniind deosebirea dintre



noţiunile de divergente şi conflict, careuneori se încurcă în practica drama-turgică : „Divergenţele, chiar şi celemai ascufite — a spus G. Borian — nu

pot deveni temeiuri pentru conflictedramatice, dacà pe scena se ciocnescnumai puncte de vedere şi nu caractère. Asemenea divergente pot fi doar prétexte ale conflictului, dar nu însăşiesenta lui."

Chemarea pe care a lansat-o plenaradramaturgilor — prin cuvintele rapor-torului său, Afanasii Salìnski — a fost clară şi însufleţitoare : cît mai departede dogme ! Salìnski a subliniat că natura conflictului contemporan este atit de complexà, multiforme şi felurită,încît în nici un caz, nu poate fi definita pornind de la scheme pur ratio-naie. Studierea profundă a vietii — iată

cheia redării unor conflicte cît mai ca-racteristice epodi !

Fireşte că discuta în jurul erouluis-a purtat în strînsă legatura cu dez-baterea despre conflict. Sînt, în fond,două aspecte indisolubile aie dramatur-giei realist-socialiste. Eroul dramatur-giei sovietice — au arătat cei mai multidintre participantii la discutie — nu

poate fi altul decît „omul simplu simare". „Forta omului nostru — a re-

marcat dramaturgul Iurii Gherman —

Cea de a şasea stagiune a Teatru-

lui Naţiunil or, desf ăşur ată an ul a-cesta pe scena Teatrului „Sarah Bern-hardt" din Paris, a avut o culoaredeosebită faţă de cele precedente. Dintarile europene s-au remarcat (cu unmare succès) Berliner Ensemble cuspectacolele Ascensiunea lui ArturoUi şi Marna de Bertolt Brecht, apoicolectivul polonez al teatrului dinGdinia, cu binecunoscuta piesă a luiLeon Kruczkowski, Prima zi de li

beriate, şi (cu un esec) an sa mb lu l„Sc hauspie lhaus" din Dusseldorf, cuFedra, în int erpr eta rea tragedieneiMaria Wimmer.

Stagiunea aceasta a Teatrului Na-ţiunilor a stìrnit un deosebit interes,caci, pe lîngă demonstraţia artistica acompaniilor teatrale mai sus-pomenite(în general, cunoscute ca stil şi va-loare), şi-au dat concursul şi o seamă

consta în orientarea hotărîtă a intelec-tului său, în puterea ideilor sale, înarmonia lor, în frumuseţea unei vietiîndreptate spre un tel màret, in lim-

pezimea gîndirii. Este oare prezenta înoperele noastre această incordare inte-lectuală a eroului ? Nu ìntotdeauna."

h. Seinin, încercînd să dezvăluie înce consta „secretul" succesului de carese bucură piesa lui Arbuzov, Povestedin Irkutsk, a spus la plenară urmà-toarele : „Consider că în această piesă Arbuzov a izbutit sa ne aducâ în formaartistica gîndul profund omenesc ca fiecare om poate deveni mai budecît a fost ieri, dacă-i acorzi în-credere, dacà esti pătruns de încredereîn posibilitătile uimitoare aie inimiiomenesti, dacâ-l ajuti pe om sa devinamai pur, mai luminos."

Zadarnicà ne-ar fi stràdania de aepuiza într-un articol întreaga bogàtiede problème de care s-a ocupat aceastărodnică dezbatere eu privire la dra-maturgia sovietica contemporana. în-săşi această bogătie este semnul eelmai eloevent al vitalităţii şi profunzi-mii unei dramaturgii care-şi îndepli-neşte eu cinste rolul sau înaintat înstralucitul ansamblu al literaturii realist-socialiste.

Victor Bîrlàdeanu

de ansambluri prea puţin ştiute, dacă

nu total ignorate pînă azi. E vorba,anume, de ansamblurile, de drama-turgia şi modalităţile artistice cultivate de teatrele din unele ţări aleAsiei, Africii şi Ame ric ii Lat ine ,multe din eie abia eliberate din apă-sarea colonialista. Aceste ansambluriau prezentat spectacole care, departede a fi stìrnit interesul doar pentruasa-zisa culoare exotica, s-au impusca efective valori culturale. Printre

eie, vred nice d e notâ t sînt : T eat rulPopular de Artă din Brazilia, Teatrul Experimental din Cali (Columbia), trupa dramatică Arta Naţionalădin Teheran, Centrul Marocan deArtă Dramatică, ansamblurile natio-naie din Mali şi Coasta de Fildeş.

Mare parte dintre aceste trupe seaflă abia în stadiul unor forme em-brionare de expresie scenică-teatrală,

TEATRUL UNOR NATJUNI TINERELA TEATRUL NATIUNILOR



în înţelesul european al cuvîntului.Este de pildă cazul ansambluluiCoastei de Fildeş şi ail celui din Mali,care au înfăţişat scene ale vieţii co-tidiene a satelor din inima Africii în sugestive tablouri de folclor core-grafic şi muzical.

Teatro Popular de Arte (TeatrulPopular de Aria) din Brazilia, de ase-

menea, a surprins publicuil cu unspectacol-, în acelaşi timp fresca şifoileton, de o suculentă substanţă folclorica : Gimbo de Gian-FrancescoGuarnieri. Piesa atacă o problemaarzătoare în ţara de origine a auto-rului ei : problema renumitelor favelas (baraci alcătuite din scînduri şicutii vechi de conserve), care se înalţăpe colinele din jurul oraşului Rio deJaneiro. Ea înfăţişează, cu mare plas-

ticitate, mizeria în care sînt nevoiţisă trăiască locuitorii acelor baraci,starea morală şi culturailă decăzută

în care sînt ţinuţi, tributili greu pecare ei îl plătesc ignoranţei, super-stiţiei, promiscui tăţii, da r şi stărui-toarele năzuinţe spre puntate şi prie-tenie care-i anima, dorul de viaţă libera şi bucuria de a trai, care izbuc-nesc la ficcare ocazie în cîntece şi înritmili îndrăcit al sambelòr. Pusă în

scena de Flavio Rangel şi interpretata cu naturaleţe şi o neobosită spontanei tate de un grup de interpreti,dintre care trebuie citaţi în mod deo-sebit Maria della Costa şi SebastiaoCampos, spectacolul Gimbo a oferitspectatoriilor un edificator model alteatrului popular brazilian. Alăturidespectacolul dat de colectiviil polonezal teatrului din Gdinia cu Prima zide liberiate de Leon Kruczkowski,

spectacolul brazilian a fost cel maiapreciat, atìt de critica de speciali-tate, cît şi de marele public.

Teatrul Experimental din Cali (Columbia) a prezentat două piese aleunor tineri autori : ha dreapta lui Dumnezeu de Enriquo Buenaventuraşi Poveşti de povestit de Osvaldo Dra-gun. Buenaventura s-a inspirât din-tr-o veche legenda populară. Folosindfabula şi personajele legendei, el areuşit să trezească, în pofida aparen-tei naivităţi a acţiunii, interesul spec-

tatorilor, datorită nu numai virtuţilorei poetice, ci ìndeosebi problemeloractuale ale societăţii capitaliste pecare, metaforic, le dezbate : proble-mele binelui şi răului, bogăţiei şi să-răciei.

Cea de a doua piesă, construite peo serie de mici scenete, denunţă şiea diversele forme aie exploatării lacare sînt supuşi muncitorii din America Latina. Condus de Buenaventura,Teatrul Experimental din Cali a în-registrat în ultimii ani în America deSud frumoase suocese, jucìnd piesede Molière, Cehov, Shakespeare, Cervantes ; el urmăreşte, însă, în primulrînd, să creeze o artă specific colum-biană, iar spectacolele prezentate încadrul uitimei stagiuni a TeatruluiNaţiunilor trebuie privi te şi în lu

mina acestui ţel.Trupa dramatică Aria Naţionalădin Teheran s-a prezentat cu piesaPrivighetoarea pribeagă de Ali Na-sirian, al cărei subiect este împru-mutat de la o veche legenda persană,cunoscută şi în foldorul altor tari.Privighetoarea pribeagă este (dupăcum remarca unii critici) o piesă ciuciata, plină de pasiuni, care amintestemult de Fedra lui Racine, numai că

eroina drarnaturgului persan este maicruda, mai perfida şi mai sîngeroasădecît aceea a clasicuilui francez.

Centrili Marocan de Aria Drama-tică, condus de Albert Botbol, a datviaţă pe scena pariziană unei poveştipopulare, intitulată Papucii fermecaţi.Spectacolul, in care alternează cîntece şi dansuri folclorice, a fost so-cotit sub nivelul celor prezentate înstagiunile precedente : în 1957, Vicle-

niile lui Johat (adaptare araba dupăbinecunoscuta comédie a lui Molière)şi Măturătorii ; iar în 1958, adapta-rea în araba literairă a lui Hamlet şio alta opera de expresie autohtonă, în araba dialectală.

Teatrele din Teheran, Maroc, ca şicel din Columbia (ca să nu vorbimde cele din Mali sau Coasta de Fildeş),sînt teatre tinere, în plină devenire.Eie apar pentru întîia oară în miş-

carea teatrală mondială. P. B. M.

> ♦ ♦ ♦ ♦ M » » ♦ + ♦ M ♦ ♦ ♦ M ♦ ♦ ♦ t ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ M M M ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ + ♦ ♦ ♦ ♦ ♦ » ♦ ♦ ♦

3 Ì



Turneul „VIEUX COLOMBIER'

Sus: scena din .Războiul Trofei nu vaavea loc" de Jean Giraudoux (GeorgesDescrieres, Geneviève Brun«t şi Madeleine Sologne) i mijloc : Michel Her-bault şi Geneviève Brunet, in aceeaşipiesă ţ stinga, jos : Suzanne Flon înrolul Ioanei d'Are din „Ciocirlia" deJean Anouilh ; in medalion : scena din„Ciocirlia" (Michel Bouquet si SuzanneFlon).

Revista Teatrul, nr. 7, anul V, iulie 1960

Documents

Transcript of Revista Teatrul, nr. 7, anul V, iulie 1960