Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

100
«*L5 1 0ÊÊÊÊL, fir f 7m ^ hàmm \ www.cimec.ro

Transcript of Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Page 1: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

«*L5 1

0ÊÊÊÊL, fir f7m

^hàmm

\

www.cimec.ro

Page 2: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

teatrul Nr. 10 (anul IX) octombrie 1964

REVISTÀ LUNARÀ EDITATA DE COMITETUL DE STAT PENTRU CULTURÀ SI ARTÀ

SI DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN R.P.R.

S U M A R Pa*.

DRAMATURGIA ORIGINALA IN DISCUŢIA CREATORILOR

23 DE RASPUNSURI LA ÎNTREBARILE : • Ce aşteaptă teatrele de la dramaturgi • Ce aşteaptă dramaturgi i de la teatre (Răspund : Sică Alexandrescu, Horia Lovinescu, Moni Ghe-lerter, Radu Penciulescu, Miron Niculescu, Lucia Deme­trius, Paul Everac, Lueian Giurchescu, Horea Popescu, Lu-cian Pintilie, David Esrdg, Valeriu Moisescu, Vlad Mugur, Călin Florian, Crin Teodorescu, Sergiu Fărcăşan, Ion Ol-teanu, Ion Cojar, Ion Taub, Dorel Dorian, Gheorghe Vlad, Béate Fredanov, Zoe Anghel-Stanca) 1

Victor Ejtimiu UN SECOL DE ŞCOALA TEATRALA ROMÏNEASCA . 44

OEICÎT AE PĂREA DE CIUDAT piesă în 3 acte (4 tablouri)

de Dorel Dorian . . . 47 Lucia Demetrius LA CQMEMORAREA LUI GEORGE MIHAIL ZAMFI-RESCU AMINTIRI DE LA „13 + 1" 76 Dumitru Furdui DACA ARTA ACTORULUI NU S-AR ÎNNOI . . . . 81

Dana Crivăţ ÎNTÏLNIRE CU ARNOLD WESKER • „Tinerii furioşi" • Dale dintr-o biografie de dramaturg • Centrul 42 . . . 87

D-ALE TEATRULUI

Dumitru Solomon CÎND VIN SUNETELE 94

Coperta I : Margareta Pislaru In rolul Polly din „Opera de trei parole" de Bertolt Brecht — Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra"

Coperta IV : Gilda Marinescu în rolul titular şi Corul din „Ifigenia în Taurida" de Euripide — Teatrul de Stat din Timişoara

Foto: AL. SATMARI f i I. NAUMESCU

RE0ACŢIA SI ADMINISTRAS Str. Constantin Mille nr. 5-7-9 - Bucureşti - Tel. 14.35.58

Abonamentele se fac prln factorii postalI si oficiile postale dln intreaga ţară PRETUL UNUI ABONAMENT :

15 tel pe trei lunl, 30 lel pe 6 lunl, 60 lel pe un an www.cimec.ro

Page 3: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

23 DE RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE:

• CE AŞTEAPTA TEATRELE DE LA DRAMATURGI

• CE AŞTEAPTĂ DRAMATURGII DE LA TEATRE

P^HliiiSjia

3

www.cimec.ro

Page 4: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

La începutul acestei stagiuni — prima din al treilea deceniu al teatrului romînesc socialist —, preocupările creatorïlor se îndreaptă eătre perspectiva \şi tendinţele dramaturgiei noastre. Care va fi configuraţia viitorului repertoriu ? Ce terne, ce conflicte, ce eroi, ce modalităţi de expresie îşi vor face loc pe scenă ? Problemele spé­cifiée laboratorului de creaţie teatral se cer discutate prin prisma scrisului dramatic-profesie, eu legi riguroase şi, totodatà, receptive la \dinamica noului.

înscriind pe ordinea de zi textul dramatic, în multi-plele şi complexele sale relaţii eu scriitorii, teatrele şi publicul, am organizat în cadrul redacţiei noastre dez-bateri, dialoguri, interviuri, eonsemnînd pe viu, în ex­presie directa şi adesea spontané, o parte din experien' ţele, opiniile, dezideratele şi exigenţele celor care creează azi teatrul romînesc contemporan.

SICA ALEXANDRESCU : „să realizăm acele scrieri care să intereseze spectatorii ps planul lumii"

J\ ştept de la dramaturgii noştri piese care să ogliindeasca societatea romî-nească contemporană. îmi dau seama că dezideratul suferă de impreoizie.

Termenul „contemporaneitate" poate tot atît de bine să cuprindă şi anul 1946, de pildă, sau perioada 1959—61. Deşi sînt epoci apropiate, transformările fundamentale peftrecute în tara noastră le fac să dateze şi, oricît ar părea de curios, să capete aura istoriei. Deci, mă rectifie : aştept piese care să reflecte societatea romînească de astăzi. Pretenţia este evident maximală, dar îndrituită. Şi capabilă să dea dramaturgilor satisfacţii majore : relaţiile de astăzi dintre oameni — deci si con-flictele antistice — sînt mult mai complexe chiar dedùt se prezentau ele acum cinci ani. Viaţa oferă aspecte infinit mai diverse, eîmpuri de investigate mai spectaculoase, cioeniri între caractère mai puternioe. Am sentimentul că nu se mai poate scrie o piesă despre socialism în génère, ci e nevoie de piese care să vorbească despre socialism în perioada desăvîrsirii lui, în mod concret, precis, înfăţişînd particularităţi ale momentului actual. De al'tminteri, această necesitate de concret a fost întotdeauna o lege a teatrului. Piesele plutind într-un soi de vag (dînd autorilor respectivi iluzia vană a ancorării în eternitate) sînt roase de vreme şi devin foarte repede caduce. Pot să dau doua exemple contrare : celé mai reuşite piese scrise în perioada ultimelor doua decenii, la noi, sînt, după părerea mea.

2 www.cimec.ro

Page 5: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Citadela sfărimată, ca drannă, şi Mielul turbat, la capitolul comédie. Marele lor merit este că amiîndouă sînit profund şi, aş spune, exact ancorate în timp, definin-du-1. Iar aceasta ancorare în epocă, départe de a le limita, le asigură perenitatea. Deci, încă o data, piese de astăzi, piese aie anului 1964, acest fapt realizîndu-se nu prin scrierea cifrei pe prima pagina a manuscrisului, ci prin redarea actualităţii fierbinţi a clipei noastre de faţă, eu tensiunea ei.

Incă un deziderat : tara noastră şi-a dobîndit aotualmente un binemeritat prestigiu pe plan international. Nu ne mai putem mulţumi eu piese „bune pentru uz intern". E momentul sa realizăm acele scrieri care să intereseze spectatorii pe planul lumii. Nu e la mijloc o ambiţie desartă. Cred, dimpotrivă, că e o năzuinţă légitima. Cînd Caragiale sau Sebastian au audienţa pe care o vedem c-o au — şi pătrunderea lor în teatrul mondial e în crestere —, nu ne mai putem déclara împăcaţi eu piese actuale de o circulaţie restrînsă. Circulaţia restrinsă nu e o consacinţă fatală a unor subiecte prea particulare, cum se teoretiza nu de mult, ci o urmare a unei măiestrii limitate. Acelasi subieot poate fi tratat astfel jncît sa satisfacă nişte exigenţe locale, şi poate fi ridicat, prin măiestria exemplară, prin adincirea caracterelor şi prin profunzimea gîndirii, la universalitate. Nu mă voi împăca niciodată eu teoria că subiectul x sau y nu ne imteresează decît pe noi. Daca nu ne interesează decît pe noi, înseamnă că nu ne interesează nici pe noi, adică nu interesează pe nimeni. Subiectele care ne interesează pe noi trebuie să fie astfel tratate încît să intereseze pe toată lumea. Mai e nevoie sa dau exemple ? Mă rog. Scrisoarea pierdută tratează, dacă vreţi, un subieot strict local : revizuirea Constituiţei, la noi, în jurul anilor 1880. Dar Caragiale a tratat astfel subiectul înoît piesa e savurată la Tokio, în 1962, sau în America Latină, în 1963. Deci ?

Şi un ultim deziderat : astept de la dramaturgii noştri piese... care să fie piese. Să mă explic. Exista în literature şi nuvele, şi schiţe, şi romane, şi epigrame, rondeluri, şi epopei, şi piese. De vreme ce s-a simţit nevoia unei asemenea diver-sităţi, a atîtor modalităţi felurite de expresie, înseamnă că necesitatea a răspuns unei stări de fapt, obiective. Asistăm astăzi, şi nu rareori, la o babilonică învăl-măşire a genurilor : romane versificate, epigrame dramatizate, piese romanţate, nuvele înscenate etc. etc. Teatrul — mă îndărătnicesc să cred — are legile lui, şi nu orice text de nouăzeci de pagini dialogate e teatru.

Nu cred că e locul să arăt acum, aici, ce e teatrul. De altminteri, secretul e cunoscut de toţi. Ce e teatrul ştie toala lumea. Dar de ce e dat drept teatru ceea ce de multe ori e altceva — iaită întrebarea de care s-ar cuveni să ne ocupăm.

în orice caz, astept de la dramaturgii noştri piese-piese, scrise duipă regulile genului. Şi am sentimentul că, scrise la tensiunea epocii pe care o trăim, vor fi bune, frumoase, interesante, captivante, adicâ aşa cum aşteaptă şi spectatorii — deci itoată lumea.

HORIA LOVINESCU: „răspunsul să aibă ecou pe scenă si în cultura universală"

J\ ¥

I n mod firesc şi fără să ne fi înţeles dinainte, mulţi din cei care am participât la discuiţiile revistei „Teatrul" despre dramaturgie am vorbit despre senti­

mentul de maturizare pe care ni-1 dă tuturor anul XX. Această comuniune de păreri mă bucură. Cred, în adevăr, că anul pe care-1 trăim ne-a obligat la un bilanţ şi la o considerare a perspectivelor care ni se deschid.

Observa m eu toţii un fenomen deosebit de interesanl Timpul n-a tocit ine-ditul transformărilor revoluţionare, ci le-a accentuât. Noul societâţii noastre este mult mai pregnant astăzi decît în urmă eu zeee ani.

Dar, devenind pentru noi o condiţie de existenţă, noul şi-a pierdut caracterul lui speotaculos, a devenit un climat în care viaţa noastră se îmbăiază firesc, fără convulsii şi eforturi. Străinul înregistrează în primul rînd mişcarea noastră, în vreme ce eu — căruia această miscare i-a devenit necesară şi consubstanţială — sînt mai sensibil la echilibrul care s-a stabilit în interiorul ei. Atingerea acestei stări superioare de echilibru în mişcare, de arrnonie în sînul unei permanente revo-luţii, constituie toemai aspectul calitativ nou al realităţii noastre de azi. începe să

3 www.cimec.ro

Page 6: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

IMAGINI DIN REPETIŢII

Adela Mărculescu (Sorinal, Florin Piersic (Făt Frumos), împreuna eu regizorul Miron Niculescu

Teatrul National „ I . L. Caragiale"

ÎNŞIR-TE MĂRGĂRITE de Victor Eftimiu www.cimec.ro

Page 7: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Scfaiţe de costume de Jnles Perahim pentru „lnsir-te mir-gărite"

www.cimec.ro

Page 8: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

apară eu evidenţă că o anumită viziune, familiară dramaturgilor, oamenilor de teatru şi mai ales criticilor dramatici — nouă la vremea ei —, a fost depăşită şi că optica, problematica şi mijloacele noastre de expresie trebuie să se modifice sub presiunea realităţii, sau să se sclerozeze. Să nu uităm că o societate structural noua consuma vertigines nou'l şi că niciunde acesta nu se înveoheste mai reţpede.

Teatrul nostru ne furnizează în acest sens cîteva exemple. O să amintesc doar unul. E vorba de evoluţia simptomatică a „eroului pozitiv", evoluţie ce se înscrie perfect pe parabola descrisă de societatea noastră. De la luipta partidului împotriva exploatatorilor şi pînă la lupta solidară a întregului popor pentru desăvîrşirea construirii socialismului s-a produs o schimbare valorică de masă în întreaga comunitate, ceea ce lărgeste şi nuanţează infinit noţiunea de erou pozitiv. El nu mai este o apariţie singulară, şi împărţirea mecanică în erou pozitiv, de o parte, şi nastul oamenilor, de partea cealaltă, e falsa, nu mai corespunde adevărului. Autorul sau cniticul dramatic care gîndesc după aCeastă schema — justă la vremea ei, dar depăşită de viaţă — sînt fabricanţi, eu ştirea sau fără ştirea lor, de clişee.

Cînd o societate e, în ansamblul ei, pozitivă şi noua, membrii ei, chiar dacă nu exprima în întregime trăsăturile celé mai înaintate aie acestei societăti, nu pot fi consideraţi ca nepozitivi şi nereprezentativi, căci ei alcătuiesc însăşi substanţa umană a societăţii respective. O asemenea viziune ar cuprinde o contradicţie în termeni. A urmări frămîntările, căutările, întrebările şi chiar prăbuşirile acestor oameni (între paranteze, subliniez că ele se deosebesc aproape esenţial de căutăriler frămîntările şi prăbuşirile omului de acum 15—20 de ani) nu e numai legitim, ci obligatoriu.

Nici măcar opoziţia extremă : pozitiv-negativ nu se mai prezintă azi ca odi-nioară. Dispariţia antagonismelor de clasă face ca jocul determinismului social să se împletească din ce în ce mai complex eu jocul afirmarii individuale.

Pozitivul şi negativul, care constituiau odinioară categorii riguros şi apixwpe implacabil determinate de condiţia de clasă, ţin azi, într-o măsură copleşitoare, de voinţa şi alegerea eroului. Trăsăturile pozitive şi negative coexista foarte deseori chiar în conştiinţa aceluiaşi om, şi faptul acesta, împreună eu libertatea de a alege fac din omul obişnuit al zilelor noastre un personaj de teatru infinit mai nuanţat şi dramatic. Bineînţeles că personajul care întruchipează în modul eel mai exemplar virtuţile „omului nou" rămîne dezideratul principal al dramaturgiei. Toate culturile au tins spre crearea eroului prototipic. El reprezintă sinteza aspira-ţiilor morale ale unei epoci şi exprima liniile de forţă ale dezvoltării ei. în socie­tatea noastră, acest erou este comunistul, adică omul care îşi asumă maximum de răspunderi şi are, în consecinţă, dreptul şi calitatea sa dea maximum de răs-punsuri contemiporanilor săi. Eu nu 1-aş mai numi însă „eroul" pozitiv, punîndu-1 astfel într-o falsă opoziţie cu restul tovarăşilor săi de viaţă, ci, pur şi simplu — restituind noţiunii semnificaţia ei plenară — eroul.

Realizarea acestui personaj, grandios şi reprezentativ pentru epocă, la dimen-siunile lui reale — adică ale unui Faust, Hamlet sau Oedip — nu e o chestiune de bune intenţii şi de înţelegere justă a datoriilor soriitorului.

Inregistrînd cu satisfacţie strădaniile dramaturgiei noastre de a înfăţişa „eroul epocii", socotind că realizarea lui înseamnă cea mai înaltă ambiţie a scrii-torului, să nu facem însă din el un canon : mimarea mitului produce infailibil rezultate jalnice.

Dacă privim retrospectiv soarta unor piese scrise în acesti ani, fără să ne legăm la ochi şi să ne îmbătăm cu apă rece, trebuie să recunoaştem că păcatul eel mai mare al multora dintre ele este caducitatea lor. Mi-am anaiizat astfel retro­spectiv şi piesele mêle. Unele sînt mai caduce, altele mai rezastente, dar chiar în celé mai rezistente se întâlnesc destule elemente de caducitate. Fenomenul se datoreşte unei înţelegeri superficiale a noţiunii de aetualitate şi încercărilor de a rezolva imediat şi brutal toate confliotele. în dramaturgia noastră, raportul actua-litate-durată artistică este cam neglijent discutât. Uităm că exista problème aie omului modem care depăşesc cadrul actualităţii imediate şi care cer să fie tratate într-o perspectiva mai largă. Ne calchiem nu o data scrisul pe o aetualitate gaze-tărească. Atft timp cît ne vom opri la o asemenea literature de reporter, din dorinţa de a anexa dramaturgiei încă un fenomen nou, fără să-1 pătrundem în adîneime, vom fi ameninţaţi să devenim superficiali. Aşa se nasc rezolvările in happy-end, flecuşteţele cu pretentii de filozofie, preferinţele pentru o literature de afbrisme. Cred că de multe ori am fost mai puţin interesaţi de om în fiinţa lui reală, decît de omul aşa cum îl dorim.

6 www.cimec.ro

Page 9: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

E timpul, trebuie să atacăm eu toată forţa personalităţii noastre mature, eu înţelepciunea unei ideologii asimilate organic şi nu învăţate buchereşte, marile terne ale secolului, drama de o intensiitate fără precedent — şi în cădere şi în înălţare — a omului modern. Acest om modern nu e o abstracţiune, ci o realitate creată de condiţiile spécifiée aie epocii noastre : două războaie catastrofale, o mare revoluţie socială, progresul uluitor al ştiinţei şi al tehnicii, interdependenţa fenomenelor célor mai îndepărtate, primejdia atomică etc. etc.

Omul modern are o problematică, dacă nu absolut proprie, in orice caz împinsa la extrem şi dramatizată de condiţiMe sale de existenţă. La întrebările şi solicitările care4 frămîntă, socialismul nu se mulţumeşte să dea un răspuns teoretic. El modifică în substanţă însăşi fdinţa omului miodern, fâcînd din constructorul socialismului un răspuns vin, ca rezolvare în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Dar pentru ca acest răspuns să aibă ecou pe scenă şi în eultura umiversală, drama trebuie expriimată în toată amploarea ei, termenii ei puşi în lumină, şi nu escamotaţi.

A scrie piese care învaţă pe cetăţeanul din stal să nu bea şi să nu-şi bată nevasta — nu ştiu, poate sa fie şi asta o literature, dar mi se pare că timpul şi contextu'l social al vieţii noastire pretind eu totul altceva.

Ce pot să facă regizorii, oamenii de teatru, pentru a stimula dramaturgia pe acest drum ? Să fie exigenţi. Să ereadă în piesele pe care le pun în scenă şi să nu monteze piese în care nu cred. Consider foarte importante influenţa specta-colului asupra autorului dramatic. Este cert că a existât un moment în care regia a luat-o înaintea scrisului dramatic. Cei care au rupt ceroul oarecum vicios ai naturalismului au fost regizorii tineri, şi asta s^a întîmplat în timp ce literatura dramatică bătea încă pasul pe loc. Atunci s-a produs o oarecare ruptură, deoarece literatura nu furniza material de ca'litate regiei. Convingerea mea este ca la noi, şi nu numai la noi, creaţia regizorală a tras înainte dramaturgia. Elogiul regiei are însă şi reversul lui. Căutarea diiscutabi'lă a noutăţii, goana după mijloace violente de impresionare a publicului, după extravagant şi spectaculos, a déter­minât la unii autori dramatici interesul pentru élementele de forma, considerate prin ele însele caracteristici aie noului — comentatorul, retrospectivele, introspec-ţiile forţate, intrările prin sală etc.

Am uitat cîteodată şi necesitatea reală a publicului de a-si consuma la teatru capacităţile de afecţiune, entuziasm, emoţie. Este necesar să-i dăm această posi-bilitate. E mult mai bine ca speetatorul să vadă Moartea unui comis-voiajor decît să vadă o melodrama de duzină. în literatura noastră dramatică exista o orientare pe care o putem numi „de idei" şi multe alunecări spre teatrul uşor. spre melo­drama şi comedia facillă. Astfel rămîne neacoperit tocmai sectorul central, situât între aceste extreme, sectorul sintezelor îmbibate de viaţă, care mulţumesc ten-dinţa publicului de a trăi intens un apectacol.

Vorbim adeseori despre nou şi despre curaj şi continuăm să credem ca a sesiza un fenomen negativ din realitate înseamnă o dovadă de îndrăzneală. Eu cred că nu acesta este curajul de care are nevoie în primul rînd scriitorul, şi ca asemenea fapte de vitejie nu au prea mult legâturà eu curajul artistic autentic. Au existât şi în piesele mêle mai vechi îndrăzneli de felul acesta şi multe din ele s-au périmât primele. Sînt lueruri pe care viaţa le-a depăşit, şi ele fac cadu-citatea pieselor care le cuprind. Cred că trebuie să facem o deosebire netă între valoarea artistică şi „valoarea" de scandai.

MONI GHELERTER:

„un erou sensibil deosebit de cel de acum 20 de ani"

I l bişnuim să spunem prea des că orice nouă piesă de teatru este o pro-vocare a neeunoseutului şi că nu putam şti dinainte acordurile pe care ea

le va stabili şi dezacordurile pe care le va forţa. Realitatea este că, deşi pronosticu-rile nu sînt absolut sigure, iar prevederile pot fi infirmate, exista totdeauna date

7 www.cimec.ro

Page 10: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

care fac posibilă o judecată critică şi de care, în orice caz, trebuie să ţinem seama. Avea dreptate Louis Jouvet să spună că „pe scenă poţi £ace totul, numai un singur lucru nu : să omiţi întrebările, sa dezminţi aşteptările, să dezamăgeşti siperanţele spectatorului. Trebuie să mizăm pe severitatea publicului, şi nu pe îngăduinţa lui."

Astăzi a devenit, de pildă, evident că s^a produs 5n -rindurile spectatorilor noştri un procès de maturizare şi de rafinare a gustului lor artistic. Dacă o piesà sau un speotacol vrea să grupeze în jurul sau marea familie de inteligenţe si sensibilităţi pe care o slujim, atunci nu putem ignora acest fapt de istorie şi de cultură. Sîntem datori să ţinem seama de evoluţia unui public în contact eu care noi înşine ne-am format ca oameni de teatru şi pe care nu avem dreptul să-1 decep-ţionăm în momentul în care trece pragul unei aile vîrste artistice. A confecţiona, de pildă, în acest moment piese după reţete bulevardiere sau după canoane de melodrama — de care n-am fost izbăviţi eu totul nici in ultimii ani —, ori a încerca sa servim ideile timpului nostru în formule schematice, proletcultiste, înseamnă nu numai a dezamăgi aşteptări, dar şi a sfida năzuinte.

Cred că viitoarele piese sînt chemate sa răspundă într-un mod mai direct şi în acelaşi timp mai complex problemelor care ne preocupă, apropiindu-se de un om pe care-1 cunoaştem desigur în general, dar în care au rămas multe zone neexplorate, iar altele sondate destul de superficial. Să nu uităm, de asemenea, că în piesele ce se vor scrie si reprezenta trebuie să prindă contur uin erou care este sensibil deosebit de cel de acum douăzeci de ani şi chiar de acum zece ani, a cărui psihologie devine, clipă eu clipà, incomparabil mai bogată şi mai subtilă, şi care are astăzi de răspuns altor problème. Asadar, consider că noile piese si spectacole trebuie să dobîndească nu numai un spor de profunzime în analiza umor fenomene cunoscute, dar că ele trebuie să se apropie de ceea ce e încă necunoscut, de ceea ce n-a intrat încă în substanţa artei noastre.

Aceeaşi exigenţă este valabilă — după părerea mea — şi în planul expresiei dramatice. Trebuie să folosim, neapărat, mai bine tehnica tradiţională a teatrulul, dar şi, mai aies, sa dovedim mai multă îndrăzneală înnoitoare. Că publicul nostru este dornic de formule artistice originale au dovedit-o spectacolele eu piesele lui Brecht, lonescu, Durrenmatt, Frisch. Dar mai e nevoie să spun că a scrie după Brecht, ca Brecht, nu mai înseamnă origmalitate ? Tehnica dramatică se cuvine, fără îndoială, sa ţină seama de cuceririle teatrului modern, dar pentru a fi ineditâ nu va trebui sa fie inedită ca a lui lonescu. Nu trebuie să subestimăm, în aceastâ ordine de idei, initiative pline de interes şi care s-au manifestât mai eu seamă în sfera comediei. Ara în vedere aici piesele lui Mirodan şi Mazilu. Formula lor dramatică este, incontesta-bil, originale şi demnă de toată atenţia.

Că noile piese nu vor satisface severitatea publicului de astăzi decît dacă la rîndul nostru noi, care muncim la erearea spectacolului, vom găsi un limbaj scenic mai profund şi mai nuanţat, vom renunţa la poncife şi vom descoperi mijloace noi de expresie, mi se pare un adevăr sigur.

Spun toate aceste lucruri eu gravitatea pe care mi-o impune prezenţa în sală a unui spectator eu care am stabilit nu un pact de complezenţe mutuale, ci de stimă şi exigenţă reciprocă.

RADU PENCIULESCU : „conflictele se concentrează în con-ştiinţa omului"

^ imt nevoia sa mă mise pe un teren mai bpgat. în fieoare an apar côteva piese * ^ bune, dar pentru ca fiecare teatru să poată oferi publicului săoi două-trei premiere originale, ar trebui să apară anual cel puţin 'treizeci de piese, din care să putem alege potrivit eu exigenţele şi, bineînţeles, eu afinităţile noastre. în clipa de faţă, din cite cunosc, mi-air fi greu să fac o listă eu 20 de piese bune, eu teme autentice. Discutăm de mult — şi uneori am impresia că prea niult — despi*e dezideratele teatrelor faţă de dramaturgi. Nu arareori, după o profundă reflecţie, cerem : piese bune. Dar ce înseamnă „piese bune" ? Fiecare dtramaturg îşi foloseste.

8 www.cimec.ro

Page 11: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

IMAGINI DIN REPETIŢII

TeatruI National „ I . L. Caragiale"

SA NU TE JOCI CU DRAGOSTEA oe Alfred de Musset

Trei absolvenţi ai ln-stitutului de teatru : Ilinca Tomoroveanu, Ion Caramitru şi Vale­ria Scciu repetînd sub îndrumarea lui Mony Ghelerter

PATIMA DB";SUB ULMI de Eugene O'Neiil

Matei Alcxandru. Con­stantin Rauţchi şi E-manoil Petrut

www.cimec.ro

Page 12: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

sper, Lntreaga sa măiestrie, în momentul în care scrie o piesă. Problema calităţii şi desăvîrşirii literare trebuie deci discutată nu Ja modul absolut, ci de la caz la caz — de la dramaturg la dramaturg. Exista însă, cred eu, un domeniu în care exigenţa noastră trebuie să fie maxima, absolute, şi să funcţioneze în égala măsurâ faţă de toţi dramaturgii. Şi acest domeniu, în care nu incap rabaturile, este dome-niul tematicii. De aici si marea problemă : despre ce scriem. Nu-i destul să scrii în general despre omul nou, ci să descoperi confliotul autan tic şi real care-1 détermina. In momentul de faţă, nu descoperim eu uşurinţâ aceste teme, pentru ca în socie-tatea noastră conflictele, înfruntările nu se mai desfăşoară spectaculos. Ele se concentrează din ce în ce mai mult în canştii'nţa omului, sînt mai puţin évidente, mai puţin palpabile. Ne entuziasmăm, cred, foar.te des în faţa unor terne false, sau „temuliţe", care au doar aparenţa autenticităţii. De aceea, foarte multe din piesele care vin la teatre mi se par a fi doar ilustrative şi chiar — de ce să n-o spunem ? — copilăroase.

Cu celé mai bune intenţii din lume, toţi dramaturgii noştri s-au angajat sa demonstreze în fiecare piesă că în socialism e bine. Dar acest adevăr evident şi absolut nu mai interesează cînd e expus sub aspectul său cel mai general, pentru simplul motiv că e de-acum demonstrat şi cunoscut. Spectatorul nostru vine la teatru convins de superioritatea socialismului, pe care o simte în toate comparti-mentele vieţii sale, şi deci are dreptul legitim sa se întrebe : „Pentru cine şi pentru ce se agita dramaturgul si teatrul timp de trei ore ? Ce lucruri pe care nu le-am ştiut încă, sau pe care nu le-am descoperit înca eu, ne dezvăluie ei ? Ce asociaţii. ce relaţii noi între evenimente, între fapte cunoscute de mine, îmi luminează ? Care este cîştigul meu, pe litnia cunoaşterii vieţii, după acest spectacol ?"

Noi n-o să avem piesele pe care le aşteptăm decît atunci cînd vom renunţa la teatrul de proclamare declarative a adeziunii. Oare nu exista problème şi drame umane în socialism ? Nu sînt ele posibile ? Oare adevărul e întotdeauna atît de simplu de descoperit încît nu e nevoie să scriem despre bătălia care se dă pentru cucerirea lui ? (Ziariştii lui Mirodan sînt, cred, un bun exemplu.) Nu exista drama pierderii demnităţii umane, sau drama ratării ? Şi lupta pentru recîştigarea dem-nităţii nu e pasionantă, interesantă ? Eu socot că exista drame autentice, proiectate pe fundalul socialismului. Dramaturgia trebuie să le descopere. Despre societate în general nu se scriu piese. Societatea e un cadru în care se desfăşoară un neîntrerupt lanţ de lupte, de victorii şi ânfrîngeri, toate tinzînd către o victorie mare, esenţială, a omului, a noului.

MIRON NICULESCU: „o literatură de anticipate preccu-pată de configuraţia etică"

Z\ ceşti douăzeci de ani pe care i-am sărbătorit de curînid ne dau senzaţia certà că pornim în t ro etapa noua. înnoitoare pe multiple planuri. Mi se pare că.

daea am făcut o literature dramatică de evocare pe tema : „Ce a însemnat 23 Au­gust ?", dacă ne-am inventaa-iat prin teatru o istorie imediată, dramaturgii ar trebui să facă acum o literature de anticipaţie, să arunce punţi spre viitor. Publicul năseut în acesti ani învaţă, desigur, istoria şi de pe scenă, dar şi mai importantă mi se pare crearea istoriei în prezentul ce impune o necontenită persipectivă. La o recentă conferinţă ţinută la Geneva s-a discutât problema „cum vom trăi în viitor". Discuţia aceasta a fost dusă pe coordonate tehnice, economice, ştiinţilfice. E necesar ca această întrebare să solicite şi să primească răispunsuri pasionante şi în teatrul nostru. Cum va arâta omul viitorului, cum va évolua omenirea ? Mi-ar plăcea o asemenea literatură de anticipate, preocupată de configuraţia etică şi şpirdtuală a omului. OmuL cu cît e mai complex, abordează, atacă mai acut marile problème aie umanităţii — viaţa, dragastea, moartea. Cred că o seamă din piesele pe care le-am jucat fie că ocoleau aceste mari problème, fie că le abordau cu prea multă sfială.

10 www.cimec.ro

Page 13: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

LUCIA DEMETRIUS: „ieatrele să cunoască realităţile noa-stre actuale, ca şi scriitorul care se documentează"

I mi cer, şi cred că fiecare dintre inoi şi-o cere, să pot fi m pas cu vremea. Să -*-nu-mi îmbătrînească ochiul, giîndu'l, sufletul. Să nu mă repet pe mine însă.mi. Ştiind bine că fiecare artist are limitele lui, să fac cat mai elastice aceste limite, pe care mi le cunosc. Dacă nu le pot sparge, să le lărgesc eel puţin cercul.

Nu ivreau să scriu ca nimeni, vreau să scriu ca mine, dar <nu ca mine de ieri şi azi, ci aşa cum năzaai în fiecare clipă, mai liberate de propriile mêle şabloane, de acele „şabloane" pe care, în timp, şi le creează, fără vrere, oriœ scriitor, şi care sînt într-un fel, dar numai pe jumătate, personalitatea lui.

Să trimit mesajul meu publicului, pe înţelesul lui, fără concesii, dar şi fără acele inovaţii, uneori atît de căznite, încât din adevăratul, curatul mesaj nu mai rămîne nimic.

Să mă pot juisrtifica în propriii mei ochi, ou ceea ce am scris, că n-am uzurpat locul de scriitor în rîndurile contemporanilor mei.

Ce aşteptăm din partea teatrelor ? O mai mare dragoste sau interes pentru piesele romînesti, un interes dovedit

prin fapte, nu prin declaraţii în ziare şi la şedinţe. O cunoaştere a realităţilor noastre actuale, égala cu a scriitorului care se docu-

mentează, umblă, cercetează, se apropie de fanomene şi de oameni, pentru ca, atunci cînd citesc o piesă romînească, să n-o judece după nişte formule preconcepute, livresti, ci în raport cu această realitate, de aie cărei fenamene esenţiale vor să se apropie.

Să nu se ceară sau sa nu se tindă ca scriitorul romîn să sorie ca X sau ca Y din nu ştiu ce a'ltă ţară, autor care pare ideal directorului, regizorului sau acto-rului. Dacă vorbiim despre originalitate, condiţia ei e să nu fie nici copiată, nici furată, nici căutată eu lumînarea. Ea se naşte sau nu se naşte într-un scriitor. Evi­dent, strădania lui rămîne şi trebuie să rămînă aceeaşi, dacă o atinge sau ba.

O mai limpede înţelegere a cuvîntului „imodern", care îmi pare că azi tine loc de orice, acoperă orice, maschează orice pretext sau îmbracă strîmb chiar o intenţie bună. Modern nu înseamnă nici truc, nici neapărat simboL, nici stilizare extremă. Modernul porneşte de la conţinutul actual, care îşi cere singur forma, trupul.

O mai limitată imixtiune în textul autorului dramatic. Colaborarea eu un teatru nu înseamnă colaborare în scrierea unei piese. Teatrul poate avea exigenţe, atît. DramaturguJ nu aduce teatrului o bucată de stofă la croit. El aduce un lucru gîndit, construit, finit. Acest lucru poate fi bun sau rău. Teatrul are libertatea sa judece. Să refuze. Să mai ceară ceva. Nici cel mai extraordinar regizor din lume n-are însă dreptul să^şi suflece mînecile şi să pritocească textui ca o gospodină. Regizorul e cel mai însemnat interpret al unui text. Primul interpret Dar al textului. Nu e un colaborator la text. E autorul spectacolului şi, în această calitate, colaborator al scriitorului. Un mai mare interes pentru piesele care atacă temele majore aie actualităţii, nu o fugă de răspuoidere, alegîndu-le pe celé care se refugiază în terne minore.

O fă ri mă de consecvenţă. Nu entuziasm p rip it, urmat de renunţări tot atît de pripite, un scepticism din capul locului, amînări, eschivări etc. Putin <mai mult respect pentru cuvîntul dat, mai mult respect pentru omul care a muncit cu bunà cradinţă, chiar dacă hotărîrea teatrului e sa nu joace piesa. Dar lucrurile pot fi c&ntărite din capul locului şi un răspuns sincer şi dur face de o mie de ori mai mu'ltă cinste şi celui care îl rosteşte şi celui căruia îi e adresat.

Il www.cimec.ro

Page 14: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

PAUL EVERAC: „să rişti ineditul soluţiei pe o pro­blema care exista"

| \ H prea am teorii personale în materie de teatru. în ceea ce ma priveste, exista cîteva lucrurd pe care le receptez şi pe caire siimt nevoia să le exprim

în forma de piese — şi cam asta este tot. Aş sipune totuşi cîteva cuvinte despre modul în care creaţia noastră de azi

se plasează într-o relaţie de evoluţie istorică. Nici unul dintre dramaturgi nu are, cred, voie sa uite că literatura dramatică romînească nu începe de la noi, că exista un trecut în care trebuie căutat firul de legătură al marii tradiţii réaliste, întemeiată pe critica socială, pe abordarea stringentă şi veridică a problemelor timpului. Pe de altă parte, însă, nu trebuie uitat că nici unul dintre dramaturgii trecutului n-a avut perapectiva pe care o avem noi azi, ca nici unul nu şi-ar fi putut îngăduî încercările pe care ni le îngăduim noi — ca modalitate, de pildă, fructificînd bogăţia deosebită a dinamicii sociale.

Mă întrebaţi ce se cere, la ora aotualà, dramaturgilor ? Aş răspunde, ca toată lumea : piese de calitate, care să nu plictisească. Dacă ai scris trei piese plicticoase, la a patra nu mai vine nimeni... Şi este eu atât mai girav să trimiţi acasă, dezamăgit, un spectator de un tip nou, pe care abia 1-ai deprins să vină la teatru. E ca şi cum ar cădea bruma, primăvara, peste imuguri.

De foarte multe ori se vorbeşte în numele acestui spectator ; se absolvă d^ lipsă la cîntar piese pe care publicul e presupus că „le agreează", se fac rabaturi pentru a ïnfrunta concurenţa cinematografului şi a televiziunii... (Am auzLt direc-tori de teatru spunînd, în acest context, că nu se pot apăra altfel decît coborînd ştacheta calităţii şi chemând publicul să se omoare de rîs la diverse comedii şi oomedioare.) Dar problema nu se pune, după părerea mea, aşa, grosso modo. Trebuie să renunţăm la a gîndi publicul ca pe o entitate nediferenţiată ; publicul e compus din mai multe pături de înţelegere, şi fiecare pătură trebuie să găsească în teatru „alimentul" său potrivit. Acest „aliment" spiritual trebuie să-1 satisfacă, dar, în acelaşi timp, să nu-J. lase senin şi apatic, ci, fiindu-i accesibil, să stârneaseă un grăunte de preocupare, să provoace o anumită excitare intelectuală, încercînd să-J ridice la un prag mai înalt de înţelegere, să-1 tragă spre niveLul următor. Cu alte cuvinte, teatrul trebuie isă mulţumească, să distreze, să ofere satisfacţii, plus încă ceva. Dar acest „încă ceva" nu are voie să se numească didacticism. E nefast <o ştiu) cînd autorul mizează mai mult pe o expunere intelectuală, se aşază numai pe idei. Nici o dramaturgie care se respecta nu-şi refuză pasionalitatea, nepre-văzuitul, efectul, culoarea. E vorba numai ca aceste mijloace să nu fie uzate în slujba unor concluzii care să-1 lase pe spectator indiferent, ci a unor semnificaţii. Publi­cul, de ce sa o ascundem ?, nu umblă neapărat şi totdeauna după semnificaţii. Dar semnificaţiile trebuie neapărat să ajungă la public. Şi nu e indiferent cum. Aici, fiecare îşi alege mijloacele sale.

Sînt autori care, de la început, pornesc eonştienti cà vor avea un public mai limitât, pentru că factura pieselor lor nu permite divertismentul larg. Totuşi, faptul ca scriu asa şi nu altfel nu exprima dezinteresul lor pentru restul publicului, ci toemai speranţa că, atrăgîndu-1 din treaptă în treaptă, vor obţine un soi diferit de interes pentru ceea ce au de spus, neutralizînd mijloacele aşa-zise „sigure".

Piesa de teatru e un organism viu şi complex, care încorporează viaţă şi creşte după legile vieţii. Unde aceste legi sânrt tălmăcite firesc, dialectic, ele opei-eazâ cu uşurinţă. Unde întîlnesc scheme statice, ele îşi pierd vitalitatea şi eficienţa. CSnd, de pildă, determinarea socială a eroului e cuprinsă în limitele ei reale, eroul se naşte viu, e interesant de urmărit. Dar oînd o determinare socială sohematică înlocuieşte, din lipsă de măiestrie creatoare, particularitatea eroului, el e mort şi nu suscita interesu! scontat. Chiar dacă triumfă, triumful lui e superficial, pare mai mult un rezultat al unei dialectici sociale obiective, nu un act dramatic. Societatea noastră este în ascensiune, clasa muncitoare imprima vremurilor opti-mismul cuceririlor de fiecare zi. Dar, pe acest fundal, nu este imposibil ca omul. ca individ, să aibă o diagramă proprie, să ajungă, de pildă, la un eşec. Sînt destui oameni de teatru care se dau înapoi cu neplăcere în faţa unor cazuri de neîmpli-nire sau esec al cutărui personaj dintr-o piesă, deoarece înţeleg şi aplică în mod

12 www.cimec.ro

Page 15: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

impropriu ideea de tipie. A existât tendinţa — şi mă bucur că e în regrea — ca fiecare personaj dintr-o piesă să fie asimilat categoriei sociale di<n care face parte, angajînd întreagă această catégorie. Astfel pusă problema, îţi venea greu sa ataci un doctor rapace, de exemplu, fără să ţi se dea impresia că, într-un fel, loveşti în corpul medical al întregii ţări. O asemenea înţelegere ne pune, evident, in inferioritate, prin limitare, faţă de alte dramaturgii, care-şi individualizeazâ eroii fără grija de a tipiza la excès, detenminarea socială fiind condiţia şi rezul-latul acţiunilor, fiind înscrisă în perspectiva de ansamblu a piesei, şi nu, matematic şi univoc, în destinul fiecărui personaj.

Exista multe faţete ale problème! comstrucţiei eroului dramatic. El trebuie să fie, fără îndoială, cît mai reprezentativ socialmente, dar şi cît mai erou de teatru. Nu cred că e bine să ne sărăcim universul tipologic renunţînd uneori la personajele de un pitoresc marcat, mai izbitoare prin accentele lor, în favoarea omului foarte cumsecade, foarte pondérât, foarte activ şi destul de înţelept, care constituie un element solid al societăţii noastre, dar care, prin chiar ponderea lui, suportă cîteodată mai greu angrenarea în conflicte speataculoase.

Crescînd în complexitate, eroul pozitiv a căpătat eu timpul note mai va-riate, în aşa fel încît echilibrul între trăsăturile iniţial „bune" şi celé initial „rele" a devenLt mai dinamic şi mai dialectic. Viaţa nu suportă simplificări exces­sive, categordi metafizice. Ea concepe posibilitatea ca unele trăsături bune sau aparent bune sa nu-si produce întotdeauna efectul scontat teoretic, sau unele trăsături aparent lipsite de ordine să fie expresia unei ordini interioare ferme. Pentru un erou de teatru al zilëlor noastre, mi se pare pozitiv în primul rînd sa exprime în perspectiva acele tendinţe care împing societatea înainte ; sa fie purtătorul unor sentimente de solidaritate socială, de răspundere faţă de semeni, să ia hotarîrï care sa promoveze, prin incidenţa lor ultimă, o morală nouă.

Bipolaritatea pozitiv-negativ a devenit şi devine, prin însăşi evoluţia noas-tră, mai nuanţată, nu numai în sensul că trăsături complementare negative se pot acorda eu un erou funciarmente pozitiv, dar şi prin faptul că accepţiunile noţiu-nilor de bine şi rău au suferit o anumită gradaţie în nuanţă. Eroii pieselor de acum 10—12 ani, de pildă, erau în luptă eu un dusman de clasă violent, care reprezenta principiul răului ; ei aveau calităţi càvice şi eroice manifeste şi urmă-reau răul pînă la a4 răpune. Eroii zilelor noastre pot suporta aparenţa că sînt negativi, şi aparenţa sa se dezmintă pe parcursul piesei, pot intra în conflict eu cei de aceeaşi parère eu ei pe chestiuni de nuanţă, sau chiar eu ei înşişi. A devenit incredibil eroul pozitiv care, în chestiunile de detaliu, într-o drama a individului, ştie totul sau face totul. Credem însă în eroul care încearcă totul — fără îndoială, aşezat pe o convingere morală ferma. Viaţa fiind foarte complexă, nimeni — şi nici chiar autorul — nu are soluţiile în buzunar. Dar el propune nişte soluţii. Soluţii au propus şi Mirodan, şi Dorian, şi Vlad, chiar dacă izbesc uneori pri» inédit. Totul e să nu inventezi o problemă ca să-i poţi aplica soluţia ta, ci să rişti ineditul soluţiei pe o problema care exista (subi, red.) Ar fi încă multe de spus aici, dar unui dramaturg toţi îi cer să fie scurt.

Şi iată încă o dogmă eu care simt nevoia să mă războiesc : a replicilor scurte şi succesive. O pagina de monolog sperie aproape pe fiecare regizor.

Rigorile acţiunii într-o piesă interzic dramaturgului să plaseze discuţii acolo unde lucruirile trebuie să meargă rapede înainte. Această frenezie — care are un punct de plecare just — tinde să ajungă la fetişizare, devenind reprobabilă, ca orice fetiş. Aproape că nu mal ai voie, în teatru, să stai de vorbă pe îndelete, pentru că cutare regizor e grăbit — chiar dacă în locul discuţiei pe care o taie plasează o pantomimă sau ait trouvail regizoral. S-ar zice că pe scenă n-o să mai poată aipărea nici un personaj limbut — chiar dacă caracteristica lui este sfătoşenia —, regizorul voipd, eu orice preţ, să vehiculeze acţiuni şi iarăşi acţiuni. Cine înceareă dezvăluirea, parcimonies gradată, a unor idei sau sentimente care prind consistenţă treptat, din nuanţe şi inflexiuni, riscă să se vadă trunchiat şi adus pe scenă în forma cea mai vectorială a desfăşurării dramatice, în schema dinamică. Teatrul nu e muzică, dar are ceva din fluenţa şi modulaţia ei. Regizorul amuzical umblă însă călare numai pe sensul activ, şi îneă în trap.

Acest crez intolerant al acţiunii eu il înţeleg ca pe o reacţie la unele excese de vorbărie şi de descriptivism diu dramaturgie, care trebuie amendate. Dar nici excesul acţiunii nu promite nimic bun. în teatru nu interesează numai schema propriu-zisă a acţiunii, ci particularitâţile, nuanţele, argumentele, chiar tăcerile. O piesă, e drept, nu se poate în nici un caz priva de acţiune, dar cine

13 www.cimec.ro

Page 16: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

"-*«* A*S 4-

j ^ w w *

mnit*H-âBm~iii*ţţŢn*3

www.cimec.ro

Page 17: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

IMAGINI DIN RE PET IŢII

Teatrul de Comédie

SOMNOROASA AVENTURA de Teodor Mazilu

^ Amza Pellea (Manole) şi Agnia Bogoslava (Clee) în scena răpirii

Gh. Dinică rtpetînd rolul lai Gher-man

Niki Atanasiu (Ogam) ;i Iarina De-mian (Gabriela)

-^""Wi

www.cimec.ro

Page 18: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

vrea eu tot dinadimsul numai acţiune are posibilitatea să meargă la fotbal, să danseze, să vizioneze la cinematograf „Cei şapte magnifici" sau chiar, la teatru, un gen de piese cu deznodăminte tari şi eu mari lovituri. Trebuie să ne obişnuim eu gîndul că în teatru se vor rosti şi vorbe care nu se pot rosti în altă parte decît acolo şi care, nuanţînd un sentiment sau o relaţie, nu pot fi înlocuite prin nimic, chiar dacă n-aiu un aport silogistic la grăbirea concluziei ; cu condiţia sa intereseze, să mişte, ele au dreptul legitim de a chema şi reţ'ine spectatorul. Ideea că publicul nu suportă decît doua ore de teatru, pentru că aşa e la Paris, nu poate fi un postulat de care să tremure dramaturgia. Am văzut cu toţii speotacole care durau patru ore, fără ca pe scenă să moară cinci oameni, si totuşi nimeni >nu fugea la garderobă înainte de a fi aplaudat actorii. De aceea, cînd regizorul îţi taie textul asigurindu-te că-ţi face cel mai mare serviciu, lucrul vine şi dintr-o prejudecată şi dintr-o inegală evaluare a dispoziţiei publicului, pe care el presupune că autorul o ignorează. Dar eu nu cred că autorii pieselor care n-au totdeauna mare audianţă ignorează ce place publicului ; cred numai că decalajul între idealul lor estetic şi civic şi între dispoziţia réceptive a publicului de teatru este deocamdată cam mare şi că el se va mioşora printr-o adaptare reciprocă, atunci cînd piesele vor sonda mai adîne şi vor colora cu mai multă fantezie creatoare, vor decurge mai neprevăzut şi vor exprima mai firesc şi mai atrăgător marile adevaruri aie vieţii.

Intr-o zi, televizorul va rămîne cu speotatorii lui, cinematograful îşi va lua cota lui de fervenţi, iar la teatru vor merge pasionaţii acelui amestec între vorba fostită, acţiune, concretul vocii, spaţialitatea gestului şi încordarea diafană a sălii, pe care nu-1 poate înlocui nimic.

Imprumutînd, îmbogăţindu-se cu elemente de la toate celelalte ante, inclusiv cinematograful, omul de teatru scrie pentru această condiţie sui-generis, pentru un gen pe care eu îl consider nepieritor.

LUCIAN GIURCHESCU: „a-ţi asuma astăzi un rise înseamnă a-ţi asigura mîine spectatori"

\~ rimul lucru pe care 1-aş dori uinui dramaturg este ca o piesă jucată anul acesta să fie cerută de teatre şi anul viitor, dacă nu şi peste trei ani. Montarea

unei piese originale nu depinde numai de dorinţa teatrului de a o expérimenta, ci şi de aLte considerente : de plan, de trupă, de public. Gusturile oamenilor de teatru sînt diverse, cum diverse sânt posibilităţile fiecărui iteatru. Un criteriu în stabilirea repertoriului, dincolo de caractenul obiectiv şi subiectiv al gustului fie-cărui om de teatru, îl constituie publicul. Publicul, pe care îl cităm adesea fără convingere, publicul, mai inteligent decît ne place de fapt să-1 considerăm publicul, mai puţin interesat de cum se face un spectacol cît de ceea ce se petrece in piesă. Nu trebuie să credem neapărat că speotatorii se impart în doua mari categorii, că unii sînt numai partizanii „dramei de idei" şi alţii se îndreaptă neapărat spre comedia uşoară. Şi aici funcţionează un criteriu subiectiv ; de altfel, la un moment dat, o comédie uşoară poate fi la fel de importantă, în con-textul unei dramaturgii, ca o piesă grava, „de idei".

Cred că aced scriitori care nu se bucură de mare audienţă la public trebuie să reflecteze puţin asupra cauzelor acestei stări de fapt. De obicei, ei imputa insuccesul de public teatrelor. Oare vina aparţine exclusiv acestora? întîlnim piese apreciate de critică, excelent puse în scenă, totuşi ocolite de public. S-ar putea ca ideile piesei să depăşească nivelul de înţelegere al publicului de azi, s-ar putea ca autorul să fie înţeles mai itîrziu... Sînt cazuri freevente în istoria teatrului şi a literaturii. Ce e de făcut ? Perseverînd în afirmarea idealului său artistic, scriitorul trebuie să astepte înţelegerea publicului şi a timpului. Exista şi reţete care duc sigur la succès. Poate n-ar fi rău ca, din cînd în cînd, să învăţăm din ele, în loc să le aruncăm cu dispreţ la o parte, dar să nu le fetişizăm ; cu alte cuvinte, să învăţăm „maseria", fără să rămînem însă la stadiul de meseriaşi. Căci meseria de

16 www.cimec.ro

Page 19: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

scriiitor de teatru — şi e o meserïe — trebuie învăţată. Socot, pe de altă parte,' că, atunoi cînd un teatru coni&ideră că a găsit o piesă conţinînd sîmburele unui mod nou, original şi profund de gîndire teatrală, trebuie să o pună în scenă eu toate riscurile. A-ţi asuma un rise astăzi înseamnă a-ţi asigura spectatori mîine. Atenţie, însă, la falsul nou, la falsa originalitate, la falsa inovaţie !

HOREA POPESCU: „nimic nou ca cerinţe"

| entru a putea scruta eu folos viitorul, ca întotdeauna, trebuie interogat trecutul sau, în orice caz, iprezentul. Lucruil acesta este valabil şi în privinţa

dramaturgiei. Pentru a stabili ce piese să cerem autorilor noştri în viitor, trebuie să ştim ce anume cuceriri pot fi socotite definitive, ce trăsături caracterizează producţia de piese de pînă aoum. Cu alte cuvinte, avem datoria să creàm un pumct de reper, un termen de comparaţie, care nu poate fi altul decît punctul cel mai înalt atins de literatura dramatică existentă. Montînd Moartea unui artist a lui Horia Lovinescu am avut, cred, şansa de a ma întîlni cu unui din textele celé mai reprezentative aie teatruLui nostru contemporan, cu o piesă semnificativă atît pentru calităţile générale aie dramaturgiei, cît şi, în mai mică măsură, pentru defectele ei. Asta, chiar dacă unii vor susţine că Citadela sfărîmată e mai bună : într-adevăr, poate că Citadela e mai solid construite şi problematica mai bine centirată, dar aceste calităţi, şi altele încă, nu sînt absente nici în Moartea unui artist.

în Moartea unui artist zvîcneşte un puis modern, contemporan : mişcă o série de idei ce aparţin din plin climatului nostru spiritual.

Limitată la atît, piesa poate fi socotită pe drept aparţinînd aşa-zisului „teatru de idei". Dar ea mişcă şi o série de personaje trainic desenate, adevărate dramatis personae, toemai datorită folosirii în piesă a modalităţilor de expresie proprii „teatrului de traire". Autorul, urmărind atent viaţa — cea dinăuntru şi cea dinafară a personajelor —, ideile şi generalizările decurg indirect. în aceasta văd adevăratul drum al teatrului nostru de azi, care nu poate fi numai „de idei" — în sensul délimitât al expresiei —, ci mai întîi un „teatru de traire".

Totul e girat apoi, în Moartea unui artist, de amprenta autenticităţii şi, ceea ce e tot atît de important, de o deosebită calitate literară a dialogului. Şi cu asta socotesc că am atins o problemă esenţială. Piesa şi, în general, piesele lui Horia Lovinescu răspund afirmativ exigenţei literare, sînt literatura autentică. Ele confirma un adevăr, uoieori poate neglijat : că piesa de teatru aparţine lite-raturii, şi anume genului dramatic.

Nu mai puţin adevărat, Moartea unui artist — toemai pentru că e o lucrare reuşită — pune în évidente şi unele defecte, aş zice fundamentale, aie drama­turgiei noastre actuale. Se vădeşte şi aici tendinţa de a se angaja simultan mai multe conflicte, mai multe problematici. Este vechea ambiţie a autorilor nostri de a spune totul într-o singură piesă. Nicicînd şi nimeni n-a putut epuiza proble­matica omenirii într-o singură dramă ; ci, de fiecare data, numai cîte o „dramă", şi observaţia îi cuprinde, începînd ou tragicii greoi, pe to^i marii mînuitori de dialog scenic din lume. Cuvlntele lui Beniuc, referitoare la poeţi, se pot aplica şi în seotorul nostru de activitate :

Dar Eminescu nu cuprinse "tôt în stihurile lui dumnezeieşti.

Iată că, aproape fără să-mi dau seama, mi^am formulât — desigur, cît se poate de sumar — aşteptările în privinţa viitoarei noastre dramaturgii : constnucţie solidă, caractère puternice, autentioitate, suflu contemporan în mişcarea ideilor şi a sentimentelor, calitate literară a dialogului. După cum vedeţi, nimic nou ca cerinţe : noul trebuie să aparţină realizării poetice, noutatea ar consta în cuprin-derea tuturor acestor exigenţe în actul de creaţie dramaturgică !...

t — Tcatrul nr. 10 17 www.cimec.ro

Page 20: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

LUCIANPINTILIE: „punctul de vedere al scriitorului asupra vieţii — de neconfundat"

l i înd vorbim despre universul artistic al unui seriltcw* — de piïdâ, despre universul înfcreg şi organic pe care îl cuprinde romanul Moromeţii de Marin

Preda —, nu avem în vedere numai întinderea şi sfera tematică a acestui univers. Nu se pune problema numai ca universul unei piese să oglindească o lume mai mare, şi prin asta să capete forţă de generalizare. Prima problemă este aceea a punctului de vedere al scriitorului asupra vieţii, a uniciităţii acestui punct de vedere, de neconfundat eu altul. Dacă citesc Velea, îmi dau seama că Velea se deoşebeşte fundamental de Fănuş Neagu. Se deosebeşte şi Dorian de Everac. Dar, cum sa spun ?, nu prin inatura foarte puterndcă a viziunii sale despre am, ci prin stiL, ceea ce e eu totul altceva. Stilul este în dependenţă de culture, poate de talent (deşi noţiunea de talent nu are ce să caute într-o asemenea discuţie, fiind o noţiune prea confuză).

Este frumos şi interesant că sfera problematică s-a lărgit atît de mult şi tinde să devină cuprinzătoare în dramaturgie, dar cred că sfera de problème nu are nici un fel de valoare dacă problemele nu sînt demonstrate dinăuntrul ade-vârului uman şi al vieţii. Or, toemai pentru că de multe ori ele nu sînt demon­strate dinăuntrul adevărului uman şi al vieţii, se naşte organic, la scriitori diferiţi, nevoia de retorism. Se înlocuieşte adevărul omenesc prin declaraţii. Acest decla-rativism care, după părerea mea, nu exista în alte sectoare aie literaturii. continua să acţioneze din plin în dramaturgia noastră.

în dramaturgie a acţionat mult mai mult decît în proză şi teoria personajelor model. Teoria nu este falsă în ea însăşi, dar prin absohitizare, ea ameninţă perspectivele de a ataca viaţa obiectiv. Şi americanii, în stupidele lor western-uri, au simţit nevoia să-si umanizeze personajele-schemă eu greşeli, eu nostalgii, eu complexe, ca în Cet şapte magnijici. Or, western-ul este treapta cea mai de jos a literaturii — salvată însă printr-o anumită frumuseţe cinematografică a anilor de debut. Ce se întâmplă în teatru, la noi ? în orice parte azvîrlim o rază puter-nică de lumină, asupra oricărei zone a vieţii, descoperim confr>untarea dintre non şi vechi detasîndu-se evident. în acest confliot, în viaţă nu intervin decît foarte rar personaje sublime sau personaje mon9truoase. în mod obişnuit se înfruntâ personaje aproape égale între ele. Exista un fel de echilibru, în viatà, al greselilor şi al faptelor bune, frumoase, drepte, al faptelor negative şi pozitive. Dramaturgului nu-i rămîne decît să aruaice luimina comentariului sau asupra acestor încleştări, care nu trebuie, după părerea mea, să se desfăşoare supravegheate de personaje sublime sau monstruoase. ïntîmplarile trebuie să aibă un curs mai liber, să nu fie dirijate după inecesităţile conflictului abstract între personaje negative şi pozitive. Altfel, ajungem la o siluire a vieţii, a întâmplărilor ei obiec-tiive, după necesităţile de demonstrare a ideii mêle de Bcriitor.

Cred că se poate face dramaturgie din orice. Problema nu este cît sens are întimplarea descrisà, ci cît sens izbutesc eu sa extrag din ea. Scriitorul care trece pe lîngă lucruri pe care nimeni nu le observa şi descifrează peste tot semnifica-ţiile lor, scriitorul pentru care tot universul e radiografiat, este un scriitor mare. El vede adevărul şi în tramvaie, şi în omul care poartă ochelari negri, şi în copaci, şi în omul care bea bere — vede adevăr, adevăr, adevăr. Nu este nevoie sa compui o realitate din mici mimări ale realităţii şi această realitate să o deformezi şi să o chinui ca să-ţi demonstrezi ideea. E drept că o anumită modali-tate dramaturgică modernă îşi permite să siluiască aparent realitatea în numele tezei. Dar este un caz special. La asemenea dramaturgi, de pildă la Brecht, reali­tatea este un punct de plecare, un pretext estetic, şi se ajiunge din nou la altă realitate, care este realitatea ideilor ; ea are, în literatura lui Brecht, rigoarea unui aspru şi decis balet.

Ar trebui sa disoutăm despre nevoia noastră de a ataça deschis conflictele. insuficienţele din viaţă, şi despre ceea ce ne oferâ dramaturgii. De pildă, piesa Oricît ar părea de ciudat de Dorel Dorian.

Valeriu Moisescu mi-a vorbit eu multă emoţie, pe străzile Ploieştiului înainte de première, despre această piesă, care dezbate un caz de suspiciune. Pro-

18 www.cimec.ro

Page 21: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

blema mi se (pare extrem ide interesanta. Dar cum a făcut Dorian ? O problème atât de grava a tratat-o nedecis. A ataca nedecis nişte mici problème de morală, ca în Zizi şi formula ex de viaţă, nu naşte nici un fel de contrast ; însă a ataca timid şi eu şovăială o problème atît de importante !... Valeriu Moisescu a reuşit, în general, un spectacod frumos ou piesa asta. El a plecat în montare de la ideea atacării ade-vărului, şi toată regia lui este construite pe această idee a atacării adevărului şi a dezvăluirii lui treptate şi bărbăteşti, dar, datorită contrastului dintre ideea regi-zorală şi substaniţa dramatică a piesei, în spectacol s-au strecurat rezonanţe nedorite. Pe măsură ce tensiunea oreşte, bărbaţii îneep să-şi scoată încet hainele, după aceea cravatele, şi tot jocul merge mai départe, sugerînd că asemenea adevăr va fi dez-văluit, încît o sa ne cutremurăm. în sfîrşit, junele îşi scoate şi cămaşa. Rămîne eu bustuil gol, statuie vie. Zioi : „Gâta, au ajuns la adevăr." Dar nu se ajunge decît la aforisme cunoscute.

Noi, generaţia noastră de regizori, avem în jurul a treizeci de ani. Este o cifră tradiţională pentru bilanţuri, meditaţie. Mă gîndesc foarte serios la ce am făcut pînă acum, la ce trebuie sa mai fac de aici înainte. Un lucru ştiu clar : că nu voi mai face nimic care sa nu aibă legâtură eu piese sau scenarii care sa trateze problème absolut esenţiale. De pildă, o temă, la întîmplare : dacă oamenii pot să min'tă sau nu pot sa minta — problema minciunii, care se poate dezvolta atât de ticălos mărunt, sau at&t de sublim. Sau altă problema : noi putem fi victi-male înlesnirilor aduse de socialism. Este tema din schiţa în treacăt a Lui Velea, unde personajele sînt superficiale, pentru că socialismuil a adus asemenea înlesniri în viaţa noastră încît unii oameni cred că pot să-şi îngăduie să amîne rezolvarea marilor problème. Asta, bineînţeles, nu este o „vină" a socialismului, ci a celui care gîndeste aşa. Dar noi trebuie să fdm foarte atenţi faţă de asemenea atitudini, care pot să se transforme în eeva duşmănos evoluţiei noastre, socialismului. Este o problema esenţială pe care Velea o rezolvă ou sînge şi eu foc, pentru că îşi ucide lia urmă personajele.

Asa cum sîntem noi, mai cabotini, mai neserioşi, mai glumeţi, mai sobri, cum ne e fîrea la fiecare, vine un ceas în care răspunderile noastre sporesc mult şi ajung, dimăuntru, la nivelul frazelor noastre despre aceeaşi răspundere. La 27 de ani vorbeam, într-un fel, cam ca acuma — „,răspunderea noastră este să sprijinim dramaturgia originale..." —, dar de-abia acum simţim nevoia ca gesturile noastre să corespundă vorbelor. Am fost adeseori aplaudaţi cînd am făcut un lucru pro-fund defavorabil drama'turgiei moastre : acela de a salva piese şi a face dan spec-tacolele noastre realizări mai izbutite deeît textele. Asa am făcut şi eu eu unele speetaco'le montate eu piese romînesti. Nu consider că acesta este un serviciu făcut dramaturgiei, pentru că spectacolele, indiferent dacă au fost bune, au mûrit repede, şi moartea lor a fost cerută de pdesă. Şi, decît sa fac asta, mai bine nu pun piesa în scenă, mai bine mă 'lupt eu autorul, exercit asupra lui o asemenea tiranie, încît îşi desâvîrşeşte piesa sau o aruaică ; dar în forma nedecisă, nehotă-rîtă, nefinisată, nu o montez. A începe, în'tr-o piesă în care nu este vorba decît în treacăt şi lateral despre un adevăr important, a începe, într-o asemenea piesâ, o întreagă regie a adevărului, mi se pare, într-un fel, a minţi. Dacă piesa nu are valori adevărate, nu am voie, moral, să dau senzaţia adevârului ; nu am voie să împrumuit senzaţia vieţii unui lucru care nu are viaţă.

Noi aşa am fost învăţaţi la şcoa'lă şi aşa şi este (uneori nu eredem în lucru-rile foarte adevărate învăţate la şcoa'lă, toemai fiindcă le-am învăţat la şcoală) : eă regizorii mari au mers mînă în mînă eu autorii. Este aproape un truism, dar asa e. Mi se pare de o mie de ori mai frumos si mai util ca un regizor să pună în scenă piese care răspunid nevoii lui de esenţial, deoît piese oare nu-1 atrag decît pr intro scenă, un act sau un fragment de act. Dacă toţi regizorii ar acţiona aşa, viaţa teatrului nostru ar fi mult mai diversă şi mai bogată.

Cum âmi imaginez viitorul ? Astăzi au apărut conducători de teatre eu reală personalitate artistică ; cred cà iniţiativa lor trebuie să joace un roi mult mai mare în ce priveşte dramaturgia nouă romînească. Să se joace mad multe piese şi mai felurite. Aşa oum am spus, conducîndu-ne după afinităţi, după legă-turile de adevărat interes între regizori şi dramaturgi şi lăsînd în afară eeea ce nu ne pasionează, ceea ce JÎU ne este aproape. Cuvîntul hotărîtor în alegerea sau refuzul pieselor ar trebui să-1 spună, de celé mai multe ori, regizorul. Este impo-sibil ca o asemenea lărgire de orizont să nu provoace apariţia unor piese bune. Dacă se joacă mai multe piese şi de mai multe genuri, vom avea de unde sa alegem, Cred că este puţin folositor teatrului nostru că o sumă de texte despre

19 www.cimec.ro

Page 22: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Teatrul de Comédie

TROILUS SI CRESSIDA de Shakespeare

Schiţe de costume de Ion Popescu-Udriste

www.cimec.ro

Page 23: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

care ştim câ au fast findsate nu sînt achiziţionate de teatre sau se montează mulţi ani după ce au fost scrise. E comic ca o piesă actuală în 1953 să se repre-zinte pentnu prima data în 1964. Să fim atenţi la cîteva evoluţii : cea mai bunâ piesâ a lui Lovinescu a fost Citadela sjărîmată, cea mai bună piesă a lui Mirodan, Ziariştii, cea mai bună piesâ a lui Dorian, Secundo, 58, cea mai bună piesă a lui Everac, Poarta — toate, pdese de început, peste nivelul cărora, cred eu, autorii nu s-au ridicat. Asta trebuie să ne dea de gîndit. înseamnâ că angrenajul rela-ţii'lor dintre teatru si scriitori inu este totdeauna favorabil dezvoltârii acestora. Şi cred că si absenta unor prozatori foarte ta'lentaţi din frontul teatrului este o dovadă în acest sens. De aceea, iniţiativa directorilor de teatru şi a regizorilor trebuie să devina muit mai activa şi mai fertilă, să acţioneze mai notant, în sensu! mnei armonioase dezvoltări a scriitorilor de teatru.

DAVID ESRIG: „omogenitatea universului artistic al piesei"

Int r -o discuţie mai veche, eu iLucian Pintilie şi alţi cîţiva prieteni din teatru, ne-am exprimât următoarea întrebare şi nelinişte : de ce — după părerea

noastrâ — dramatungiia se situează adeseori sub nivelul prozei şi al poeziei, şi în ce constă acest decalaj ?

Să discutâm concret. Moromeţii este un roman définitiv — o lume, un uni­vers .perfect inscris. A discuta mici defeeţiuni în legătură eu Moromeţii este absurd. Creaţia lui Marin Preda este un roman defdnitiv, nu pentru că are multe personaje si euprdnde multe întâmplâri, ci pentru că umanitatea eroilor este în întregime cuprinsă. în dramaturgie sîntem încă în faţa unor discutii de detaliu : „Personajul cutare nu este définit, actiunea a rămas abia schitată..." în proză scriu aoum o mulţime de nuvelişti de prima mînă — citez la întâmplare : Velea, Fănuş Neagu, D. R. Popescu —, de multe ori inegali în raport eu ei înşişi, dar care, toti împreună, constitude o mişcare serioasă, bogată, sustinută de personalităţi tot mai distincte, de încercări pline de tenacitate şi încăjpăţînare, care tind să cristalizeze artistic puncte de vedere proprii.

Dramaturgia noastră, în ciuda succeselor obtinute, suferă încă de eterogen. Se mai simte încă, în structura multor pdese, tehnica balantei farmaceutice : atîta pozitiv, atîta negativ, atîta sentiment, atîta ratiune, atîta despre cutare, deci mai putin despre cutare... Urmărind diversitatea tematică şi problematică, autorii dis-trug uneori omogenitatea universulud artistic al piesei. Cred că trebuie mai mu.lt „fanatism". De multe ori, premisele sînit interesante. De pildă, Ştafeta nevă-zută poate să fie pasionantă, şi m-a pasionat chiar, prin idee, dar prin actiune, personaje, atmosferă nu m-a cîştigat, nu m-a îmbogăţit. Problema unui director de întreprindere care descoperă dintr-o data că toate recompensele primite — decoraţii, laude, mulţumiri — sînt într-un fel gresit atribuite lui, nu pentru că nu mérita să fie preţuit, ci fiindcă împrejurările îl fac beneficiarul muracii grêle, depuse înadntea lui de altcineva, care a cules toate neplăcerile unui început îndrăzneţ şi inovator, este eu siguranţă interesantă. Dar autorul se preocupâ mai aies de întrebarea, secundară din punct de vedere artistic, dacă fostul director va fi reabilitat sau nu. Problema asta mă interesează mai aies în viaţă. In artâ. important este să cunosc lumea interioară în care e posibilă o asemenea disputa — ce fel de oameni se află în conflict, cum gîndesc, cum vorbesc, cum simt, cum trăiesc, cum se conditionează reciproc toate datele lor umane etc. etc. Or, în piesâ, oamenii vorbesc la fel, totul este organizat riguros — pînà şi micile surprize, micile lovituri de teatru, eu micile lor necunoscute, care se rezolvă pe drum pentru a deschide altele noi, etc. etc. Oonflictul este dezvoltat eu o abilitate retorică în argumentatie, o abilitate exterioară temei.

Problematic, dramaturgia s-a apropdat de nişte zone dificile, interesante aie vietii noastre. Dar se întîmplă ca pasiunea artistului, vibraţia umană, fantezia dezvoltată de temă să fie înlocuite ou abilităţi de pledoarie, amintind sala tribu-nalului sau sala de şedinţe, şi atunci acţiunea se deduce după legile cazuisticii,

21 www.cimec.ro

Page 24: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

nu ale vieţii, astfel încît uneori, la capătul piesei, obţinem sentinţe bine argumen-tate, dar nu valori convingătoare.

Funcţionează încă, în dramaturgie, unele criterii uzate. Un fenomen foarte neplăcut este teoria personaj ului-modal. Noul în dramaturgia socialismului, in dramaturgia lumii socialiste, ca ideal, ca realitate istorică, trebuie să fiinţeze în însăşi atitudinea autorului. A socoti că el trebuie sa apară neapărat pe scenă sub forma unui personaj desăvîrşit înseamnă a trata problema într-un mod dăumător. Noul ca personaj este doar unul din cazuri, una din modalităţile scrisului dra­matic, posibilă. dar nu obligatoire. Dezbaterea noului în teatru este mult mai difioilă, mult mai complexé, şi a o limita la personaje-model înseamnă a pune dinamită într-un material foarte fragil, cum este dramaturgia, care reprezintă în toată lumea un fenomen eu o dezvoltare capricioasă, plină de greutăţi. Se ştie, dramaturgia este ce] mai dificil dintre genuri. A introduce, peste greutăţile spedfice lui, cerinţe unilatérale, care limitează, e profund dăunător. Oare într-o piesà în care nu apare nici un erou pozitiv, atitudinea autorului nu se poate ex­prima ca profund şi evident socialiste ? Cum adică, Douăsprezece scaune şi Viţeluî de aur nu sînt nişte creaţii socialiste, pentru că eroul principal — Ostap Bender — este un escroc şi pentru că, într-un univers fabulos de vast, eu sute, eu mii de personaje. nu apare nici un personaj pozitiv ? Ei sînt noul — citiitorii romanului, autorii, poziţia lor. punctul lor de vedere, punctele de reper, criteriile de judecare a problemelor. modul în care sînt tratate, finalitatea întregii povestiri, destinul personajelor ! Şi succesul mondial al celor Douăsprezece scaune şi al Viţelului de aur n-a confirmât toemai noutatea structurale a acestor cărţi, apartenenţa lor la o lume noua ? Trebuie sa mai precizez ceva : nu vorbesc despre personaje pozitive în general, ci despre personajele-model, nu mă refer la prezenţa unor personaje constructive şi tonice pe scenà, ci la eroul-ideal, după care trebuie să ne modelàm, la personajul-matriţă.

Nu putem imputa dramaturgilor noştri faptul că ei încearcă să-si con-struiască de multe ord piesele pe o demonstrate de idei. Brecht, de pildă, siluieşte realitatea pentru a-şi construi demonstraţiiie. El transforma acţiunea în dezvol­tare a ideii. dar aceasta este atât de grava din punet de vedere uman, atît de esenţială, încâit, să zicem. caracterul uscat al diseuţiilor ştiinţiface din Galileo Galilei nu mai contează. E un drum personal, dar consecvent. Dramaturgia noas-tră s-a format însă, în principal, pe o altă structura, ca dramaturgie de oglindire directă a realităţii. O asemenea dramaturgie, de tip diferit de eel brechtian, tre­buie să-si respecte legile ed, sa descopere adevăruL, nu să-1 construiască.

Lucian Pintilie susţine că nu trebuie să montâm spectacolele în aşa fe! încît textele să apară pe scenă mai bune decât sînt la lecture. Nu ştiu dacă este asa. Deserviciul care se face dramaturgiei romîncşti nu este cel numit de Pintilie. Dacă după fiecare spectacol ar avea loc discuţii critice violent pritncipiale, reale, deschise, profunde, atunci faptele ar căpăta o finalitate normală şi eforturile noastre de a stoarce un text de ultimele lui potenţe expresive şi semnificative s-ar valorifica deplin şi ar deveni eforturi firesti, de conlucrare. Dacă Pintilie poate să-si facă acum o vină dintr-un succès, asta se explicâ toemai prin faptul câ premierele lui — ca şi aie mêle şi aie altora — nu au prilejult discuţiile sincere şi lucide asupra piesei şi a raportului diintre text şi spectacol, pe care le aşteptam. Pintilie susţine : este o minciună dacă dintr-o schiţă, dintr-o vagă sugestie a textului, dezvolt o întreagă scenă. supralicitînd valoarea care abia se întrevede la lecture. Eu cred că raportul minciună-adevăr nu se défi nés te în relaţia dintre regizor şi text, ci mai aies în aceea dintre regizor şi spectacol. în acest raport. faptul că ai extras din text sensuri noi, că 1-ai îmbogăţit, este perfect just. Asta înseamnă numai să-ţi faoi datoria faţă de ceea ce cred eu că este arta spectaco-lului. Am pus în scenă Mi se pare romantic. In toată pdesa era o singurâ scenà care mă interesa eu adevărat — scena dintre seeretarul de partid şi erou —*. pentru că viza demistificarea unui întreg şir de scheme, dezumfla un limbaj care a făeut rău mult timp şi, deşi era o replică destul de timidă, modestă, de impor­tante medie în direcţia polemică pe care şi-o propunea, era totuşi o replică reală. Cred că în asemenea condiţii am dreptul şi datoria să pun un efort maxim în montarea textului.

Unde are Pintilie deplină dreptate este în pledoaria pentru apropieri între regizori şi dramaturgi, întemeiate pe adînci şi sincere simpatii creatoare, bazace pe convingerea regizorului că e foarte important să monteze această piesă şi nu alta. Numai că nu întotdeauna oamenii de teatru au posibilitatea să monteze

22 www.cimec.ro

Page 25: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

piesele noi care îi interesează, dar care n-au fost încă achiziţionate de vreun teatru. Iată, de pi Ida, ultima piesă a lui Gelu Naum despre Robinson Crusoe, o piesă scrisă pentru păpuşi, dar pe care o văd perfect montată şi pe o scenă mare. Gelu Naum ia mitul lui Robinson, mitul omului ajuns, printr-uin accident, într-o mica lume pustie, şi care reconstituie aici toată ambianţa Angliei în plină ascen-siune burgheză ; sub aparenţa glumei, el construieşte o analiză critică foante pro-fundă a mentalităţii burgheze. In fond, dramaturgul porneşte de la o idee a lui Marx care arată cum, în Robinson Crusoe, un om singur, absolut singur, reconsti­tuie toate canoanele vieţii burgheze. Această pledoarie pentru burghezie, scrisa de pe poziţiile burghezului, devine, în lumina istoriei, o demascare violenta, tocmai din pricina situaţiei paradoxale în care se desfăşoară. Piesa lui Naum mi se pare eu adevărat actuală. Ea discuta semnificaţiile unor gesturi umane, sensul criteriilor de judecată, întăreşte, cerne înţelesul lor real şi distinge cu maxima claritate ce este de fapt mercantil în modul burghez de a trăi, a crede, a gîndi, înarmează foarte exact împotriva mercantilismului — totul pe un ton comic, buf, fantastic, poetic...

Teatrul rominesc trăieşte acum o epocă foarte bună. Repertoriul se îmbogâ-ţeşte rapid, într-un timp relativ scurt prin faţa publicului se vor perinda autori şi opère de valoare din imulte tari, şi e sigur că un asemenea climat va da un nou impuis dramaturgiei originale, care se va putea confrunta, la scenă deschisă, cu celé mai semnificative manifestâri dramatice aie lumii contemporane. Fireşte, în aceastâ competiţie, teatrele au dàtoria să-şi mobilizeze toate resurséle pentru a susţine şi a valorifica efortul autorilor noştri.

VALERIU MOISESCU: „piese multe, variaie — diversitate, bogăţie de inspiraţie, de siil, de gen"

I l discuţie despre dramaturgia originale se anunţă acum foarte interesantă. Ea vine să consemneze un moment de crestere, moment în care ne putem

îngădui bilanţuri şi sondaje de perspective, întemeindu-ne pe ceea ce s-a realizat. în lipsa unor succese temeinice, o asemenea discuţie nu ar putea avea loc.

Dezbaterea nu trebuie să înceapă însă de la preferinţele noastre regizorale de gust. Asta ar limita mult sfera problemei. Fiecare avem înclinări, fiecare iubim mai mult un gen sau altul, o modalitabe sau alta. Dar dramaturgia nu se naşte „la comanda regizorilor", ci ca necesitate spirituală fireascâ a celor care o scriu. Că exista cupluri de dramaturgi şi regizori care se înţeleg foarte bine şi se pun în valoare recLproc este un fapt pozitiv, pentru câ asemenea cupluri, dacă durează. nu sînt niciodată mecanic constituite. Dar, de la un timp, asociaţiile acestea pot deveni mai puţin folositoare. La fel se întâmplă şi cu distribuţiile : de multe ori, un actor care a lucrat cu un singur regizor cîştigă sohimbînd directorul de scenă, se redescoperă în raporturi noi de muncâ. Şi pentru un autor contactul cu regizori noi poate să însemne un îndemn la înnoire şi varietate, şi pentru un regizor întîlnirea cu autori aie căror piese nu le^a montât poate sa reprezinte un stimulent, un nou început. De aceea, cred că discuţia noastră trebuie să pomeascâ de la o mare dorinţă de varietate şi amploare.

Din punct de vedere al intereselor générale aie teatrului, ideaiul mi se pare a fi o dramaturgie cît mai cuprinzătoare — ca tematică, gen, expresivitate —, şi nu am pretenţia să spun prin asta un lucru nou. O série de piese apărute în ultimele stagiuni sînt mai bune decît celé pe care le jucam înainte. Mă refer la Şejul sectorului suflete, Moartea unui artist, Ninge la ecuator, Oricit ar părea de ciudat, Somnoroasa aventura. Nu exista, după părerea mea, motive de alarmare în raport cu creaţia dramaturgilor ; dimpotrivă. Dacă e vorba să tragem un semnal de alarma, atunci trebuie s-o facem în legătură cu unele piese slabe, care sînt totuşi jucate, ajung în faţa publicului. De ce apar pe scenă asemenea texte, départe de tendinţa mare, principală, a dramaturgiei noastre ? în primul rînd, pentru că teatrele şi oamenii de teatru doresc eiectiv să joace multă dramaturgie romînească nouă ; ofertele fiind mai reduse decît solicitarea, se înscriu în reper-

23 www.cimec.ro

Page 26: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

tordu fel de fel de producţii. Printre acestea găsim şi piese care nu interesează sub nici un raport, din punct de vedere artistic, dar şi piese care ar fi putut deveni realmente bune, dacă autorilor li s-ar fi dat timp să mai luereze, dacâ teatrele nu s-ar fi grâbit să le reprezinte şi ar fi avut mai multă exigenţă. Apoi, pentru că multe din textele de vailoare reprezentate sînt, sau tind să fie, aşa-numite piese „de idei", piese-dezbatere, ait capital dramaturgie important rămîne desco-perit — aceila al pieselor valonoase, bogate, care sa se adreseze direct emoţiei, necesităţii spectatorului de a visa şi de a se înduioşa, de a trăi puternic. Prin această fisură pătrund melodramele, comedioarele lacrimogene, dramoletele sentimentale.

Mă întorc astfe'l la ce spuneam înainte : idealul mi se pare a fi o drama­turgie cît mai cuprinzătoare. Sînt necesare peisajului nostru teatral texte de orice factura, bineînţeles eu o condiţie : sa fie de calitate. Să nu ui'tăm că se pot série şi piese usoare foarte bune — amuzante, vii, foarte utile în feflul lor —, farse, vodevimri (în treacăt fie zis, piesele uşoare pe care le tot criticăm nu ne displac prin gen, ci prin ineonsistenţă, sînt usurele, nu usoare). De ce nu se scriu, să zioem, povestiri alegorice eu sens actual ? De ce teatrul de hiperbolă — în stiluî lui Maiakovski — este puţin prezent în preocupările dramaturgilor ? Deci, mai multe piese, mai variate, poate chiar mai mulţi dramaturgi — iată ce cred că impune solicitarea firească a teatrelor noastre faţă de dramaturgie. Toate teatrele vor să aibă în repertoriu o piesă romînească pe care să o poată programa marţi sau în altă zi proasta din punct de vedere al afluenţei publicului, având siguranţa că spectacolul va umple sala.

Pasionant mi se pare mai aies sa discutăm despre piesele bune. Ce obiectăm noi, regizorii, acestor piese, care ne plac şi pe care Je punem în scenă eu interes ?

Se întîmplă nu o data ca, în asemenea scrieri, deşi punctul de plecare este interesant, sfîrsitul să devina curînd previzibil pentru cititorul sau spectatorul avizat. Sînt piese care încep inédit, anunţă problème efectiv desprinse din viaţa de fiecare zi, preoeupări importante, dar sfîrşesc în circuitul unor soluţii uzate, tocite — piese care încep nou şi sfîrsesc vechi. Autorii deschid acţiunea printr-o spargere de schema, dar o încheie întorcîndu-se la schema. în viaţă ■— ştim eu toţii — se ivesc mereu fapte noi, relaţii noi, atitudini noi, şi din acestea apar soluţiile noi ; în viaţă exista mullt imprevizibil.

Cred, de asemenea, că pe scenă ar trebui sa apară mai des şi mai bine concretizat omul foarte obişnuit, foarte cotidian, eu problemeJe lui mărunte, dar atât de mari, eu ritmul lui de existenţă, eu atmosfera, tonul faptelor lui obişnuite, eu pulsul muncii şi preocupărilor de fiecare zi. Cum spuneam, multe din piesele noastre bune se ammţă din capul locului „piese de idei", pornesc de la premisa demonstraţiei făţişe, declarate. Mi se pare că ar fi interesante şi constructiile dra-matice inverse, care dezvăluie ideea treptat şi firesc, urmărind desfăşurarea con-flictelor aparent banale, dramatismul neordonat al trăirilor curente.

Intîlnim în piesele noastre mai interesante, caractère ferai construite, clare, eu semnificaţii imiportante. Nu întotdeauna ele au destulă particularitate. Oamenii reali sînt construiţi din mult neprevăzut. Paradoxal, în dramaturgia noastră mai acţionează încă rigori clasieizanrte ; accentul cade mai mult pe unitatea unui caracter decît pe dialectica lui fluentă, mobilă. Asta face ca eroii care exista sa se contureze net şi rapid ca inidividualităţi, să se lase prea uşor cunoscuţi. De la un punct al subiectului ştim cum vor reacţiona ei mai départe, deşi, în realitate, oamenii se dezvăluie de mul'te ori prin reacţii-surpriză. în piesele care plătesc tribut unei asemenea viziuni clasieizante, caracterele dramatiee arată spectatorului prea puţine faţete. De obicei sînt doua : personajul pare închistat, retrograd, dar se dovedeşte pînă la urmă viu, receptiv, hotărît adept al noului, sau invers. Caracterele umane sînt eompuse, de fapt, din mii de faţete. Ceea ce face în general interesantă o dramaturgie sînt oamenii pe care îi aduce în scenă ; de aceea, diversitatea şi mobilitatea caracterelor constituie un obiectiv important pentru orice literatură teatrală contemporană. Literatura dramatică actuală se bizuie foarte mult pe sesizarea neasteptatului şi neprevăzutului din viaţă, carac-terul contemporan ail unei piese este déterminât, de asemenea, de pătrunzătoare des-ooperiri aie eontras>telor şi contradicţiilor esenţiale din viaţă, nu de formule.

Mai mulţi dramaturgi par atraşi de sfera teatrului poetic. Este foarte nece-sară în arta noastră, cred, poezia prezentului. Dar se mai întâmpla ca poeticul sa se obţină mai mult prin limbaj, prin anumite moduri de constructie, prin figuri de stiL şi în asemenea cazuri piesele alunecă spre livresc, poeticul este înlocuit eu formula lui. Pentru că poezia dramatică autentică trăieşte în primuU rînd în

24 www.cimec.ro

Page 27: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

1MAGINI DIN REPETIŢll

Teatrul „Lucia Sturdza'Bulandra

CLIPE DE VIATÀ de William Saroyan

Livin Ciulei (Toe), Gina Patrichi (Kitty Dn-val), Dorin Dron (Har-ry)

OPERA DETREI^PARALE de Bertolt Brecht

Clody Bertola (Jeny) şi Toma Caragio (Mackie-Şiş) ; in planul doi : Aurelia Sorescu. Flavia Bnrei. Coca Biano, Zot Anghel-Stanca, Mihaela Jovara, Isabela Gabor, Ina Otilia Ghiulea

www.cimec.ro

Page 28: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

oameni, în muzicalitatea relaţiilor dintre ei, în bogăţia prezenţei lor, în factura acţiunii.

O piesă nu este o ecuaţie, teatrul nu urmăreşte să rezolve matematie o problème data. Viaţa eroilor nu începe de la zero la ridicarea cortinei şi nu se încheie, la căderea ei, eu rezultate definitive. Ceea ce vedem pe scenă este numai un fragment din existenţa mult mai vastă a eroilor, pe care o bănuim sau trebuie să o bănuim dincolo de ramele acţiunii descrise. Multe problème nu se rezolvâ în viaţa de fiecare zi tranşant, dintr-o data, şi soluţionarea lor abia se întrevede în perspective. Tocmai datorită unei asemenea stări de fapt, drama şi chiar tra-gedia sînt posibile în literatura socialistă. De aceea, cred că finalurile pieselor noastre n-ar trebui să caute întotdeauna rezolvările absolute, totale. Dacă a asistat la o piesă care deserie autentic un fragment din viaţa eroilor, spectatoml poate să-şi închipuie destinul lor de mai tîrziu. Obişnuinţa soluţiilor definitive este cam scolastică ; ea ţine mai puţin de domeniul teatrului şi mai mu'lt de acela al fabulei, singurul gen în care morala finală este obligatorie.

Citim destul de frecvent piese care sînt grave sau vesele prin ton. într-o asemenea comédie nu moare niciodată nimeni, tocmai pentru că e vorba de o comédie. într-o asemenea dramă, în momentéle foarte dramatice, nonsensurile ridicole — atît de emoţionante în viaţă — sînt evitate. Sînt tot rigidităţi care dériva din nişte obişnuinţe clasieizante. O mai dialectică înţelegere a realităţii, o mai sensibilă observare a contradicţiilor reale ar spori direct teatralitatea textelor.

Deşi disparate, observaţiile pe care le-am înşirat ai ci se adună în jurul unei preocupăiri centrale : aceea pentru diversitate, pentru bogăţia de inspiraţie, de stil, de gen, pentru o percepţie mobilă şi dialectică a reali'tăţilor, eu toate faţetele lor nenumărate şi nuanţale lor contrastante. Socotesc eă adesea este una din direcţiile pe linia căreia eforturile dramaturgilor noştri pot continua şi consolida succesele de pînă acum. Şi cred ca astfel vom obţine acea dramaturgie foarte cuprinzătoare pe care ne-o doriin astăzi.

VLAD MUGUR: „o dramaturgie străbătută de un mare fior poetic"

I I ramaturgia noastră ? O văd dezvoltându-se în perspectiva optimiste a marilor realizări ce se săvîrsesc şi se desăvîrşesc în tara noastră. reflectînd mutaţiile

etice ce au loc pe terenul transforma ri lor economice şi în sincron eu progresul universului spiritual al contemporanului nostru. O văd plină de elan şi sinceritate. redînd celé mai intime reflecţii ale scriitorului, necontenita luptă dintre nou şi vechi, în această etapă. Socotesc că, în cei 20 de ani care au trecut, comedia satirieă şi comeidia lirică au luat-o înaintea dramei psihologiee şi a poemului dramatic. (Iar tragedia lipseşte din peisajul dramatuirgiei noastre.)

In afară de oîteva exemple fericite, dintre care citez Citodela sjărîmată, Oameni care tac, Căruţa eu. pavaţe, Arcul de triumj sau Surorile Boga, drama nu a putut ajunge din urmă comedia. Asta se datorează şi faptului că în comédie avem o tradiţie mai puternică, eu rădăeini adînei. Elementul poetic s-a „strecurat" şi él, mai adesea, în comediile scrise în ultimul timp. Sper ca dramaturgia noastră să prindă aripi în toate dinecţiile genului, bogăţia de idei şi de imagini sa conso-lideze conţinutul operei dramatice şi construcţia ei. Elementul poetic ar trebui să capete un roi mai pregnant în dramaturgie. Nu mă refer la nuanţele delicate de lirism apărute în comediile lui Baranga şi Mirodan, ci la aeele piese care pot avea o structura poetică. Marile epoci de prefacere s-au reflectat într-o dramaturgie străbătută de un mare fior poetic, rămînînd nemuritoare şi eloc-ventă pentru fiecare timp. Să amintim tragedia greacă, Renaşterea. tea'trul lui Shakespeare si dramaturgia Revoluţiei din Octombrie. Gît priveşte satira şi come­dia poetică, aici avem. după părerea mea. reunite veritabile. Ar fi bine însă ca în viitor să se évite facilul şi vulgarul (care, de altfel, nu aparţin genului). încă o remareă : am impresia că, în unele piese originale, dialogul explică prea mult. replica e prea lămuritoare. Metafora. subînţelesul, replica scurtă, laoonică, aptă

26 www.cimec.ro

Page 29: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

să creeze şi să difuzeze imaginea, contrastele, afinităţile, ne dau, la un lac, senti-mientul frumuseţii. Publicul înţelege mai mult decît credem noi şi poate surprinde uneori idei la care noi niei nu ne-am gîndit. în apectacol, imaginea devine mai pregnantă oînid pe scenă se creează o metaforă în locul difuzării unei teorii. în ceea ce priveşte construcţia dramatică, cred că fiecare dramaturg trebuie să-şi găsească forma şi soluţia teatrală menite să-i exprime ideea, tema. Construcţia dramatică face parte din inspiraţia lui. Personal, sînt pentru o constracţie clasică şi un univers tematic nou, dar asta nu înseamnă că am dreptate.

Cum pot ajuta teatrele mai eficient dezvoltarea dramaturgiei ? Chestiunea este mai complicate şi suportă dezbateri ample. Desigur, o forma este încurajarea dramaturgilor prin contacte directe şi contracte. Dar eu cred că, dincolo de sti-mulare, creaţia este o problème personală a dramaturgului, teatrului revenindu-i doar răspunlderea artei spectaeolului. In privinţa muncii eu scriitorul, vreau sa ma refer la experienţa mea proprie. De pildă, punînd în scenă Portretul de-Al. Voitin la Teatrul „Lucia S.turdza Bulandra", am vrut şi am izbutit să dăm textului initial — o dramă psihologică — o uşoară tenta de satiră chiar la adresa dramei personajelor, marcînd o atitudine nouă, contemporană faţă de o situaţie teatrală clasică. De fapt, marele ajutor pe care îl dăm dramaturgiei este că sesizăm5

exact cea mai bună soluţie de spectacol a piesei respective. De trei ori am pus în' scenă Arcul de triumf de Aurel Baranga, şi abia la a treia montare pe scena Teatrului maghiar din Tg. Mures am „rezolvat" piesa. Prima oară am dorit un: spectacol monumental, modalitate ce nu pria textului. Furat de imaginea specia-culară, am trecut peste text, între piesă şi spectacol ivindunse un hiàt, care a dat naştere multor momente formale. A doua oară, la Bacău, întelegînd greşeala, m-am izbit de nepotriviri în distrdbuţie. ïmplinirea pe care consider că am dat-o piesei a fost, cum am spus, la Tg. Mures.

Aceste păreri, expuse aici în rezumat, într-o discuţie amplă, ruecesită reveniri, reflecţii profunde asupra fiecărei laturd a problemei, văzute séparât şi în inter-dependenţă. Dramaturgia Şi teatrul nostru mérita o asemenea dezbatere de profunzime.

CĂLIN FLORIAN: „o autentică literatură de teatru"

i ^ e pare că o forma de stimulare a dramaturgiei originale sînt concursurile. Am lucra't în doua teatre — la Cluj şi la Oraiova — unde s-a organizat

oîte un concure de dramaturgie originală. Peste o sutà de piese se prezentaseră la lecture, dar nici una dintre ele nu a oferit vreo surprizâ sau descoperire. Dupa aîte-mi amintesc, ulterior s-au jucat unele din piesele prezentate în concurs, după ce s-a mai lucrat eu autorii. Dar e normal să se premieze o lucrare care mai necesită finisare, şlefuire ? O prima concluzie reiese de aici : nu lipsa unui sti­mulent détermina piesele sa fie bune sau slabe, multe sau puţine. Problema debu-tullui în dramaturgie este mult mai complexă. Mulţi debutanţi, considerind teatrul o artă colectivă, ored că e suficient să „stîrnească" un subiect, pentru ca totul să meargă bine, de la sine, in colaborare eu teatrul. Celor care-şi pun nădejdi miraculoase în acest specific al teatrului — artă colectivă — trebuie să le spunem că într-adevăr spectacoilul este o oreaţie de sinteză, dar incluzînd o operă literară finite, actori profesionişti, un regizor calificat. Faptul că unii dramaturgi au înţeles prin colaborarea eu teatrul posibilitatea de a realiza o lucrare dramatică eu un concurs prea multilateral a adus multe prejudicii dramaturgiei însăşi. Am întîlnit unii autori care spuneau că-şi dau adeziunea oricărui regizor care se angajează să realizeze o variante soeniică proprie pe textul lor dramatic. Neîndoios, totdeauna. regizorul a colaborat, colaborează şi va colabora eu scriitorul — repet. eu scrii-torul, dar avînd în faţă o operă literară finită. Scriitorul însă trebuie să intre mai mult în drepturile lui, chiar dacă e debutant, şi să demonstreze mai multă consec-venţă în apărarea punctelor sale de vedere, în pofida observaţiilor pe care le primeşte pe iparcursul colaborării eu teatrul. Receptivitate la observaţii nu înseamnă abandonarea propriilor păreri. Spun asta fiindcă am observât. în discuţii eu diverşi autori, că unii vor să ajungă pe scenă oricum eu prima sau a doua piesă — repet. oricum —, în loC să se bată ca pe scenă sa apară în primul rînd ce au vrut ei sa

27 www.cimec.ro

Page 30: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

sţpună. Nu cred că scriitorul care e dispus să mulţumeasca pe toată lumea numai ca să se vadă jucat este un real autor dramatic, că el are ceva important de spus. Faptul că pe baza unui text oarecare s-a realizat un spectacol nu înseamnă neapăirat că X autor este neapărat dramaturg şi a scris o piesă. Dincolo de ce joacă săptămînal teatrele, dramaturgia originale trebuie să existe ca literatură dramatică. Indiferent dacă noi ne-am pune problema că anumite texte sînt sau nu soenice, ele trebuie să existe, în primul rînd, ca opère literare de sine stătă-toare. Vreau să amintesc tuturor că dramaturgul Camil Petrescu a existât prin piesele sale, prin literatura dramatică, în pofida imputărilor de neteatralitate care i s-au ad us. Noi nu putem educa un adevărat public de teatru dacă nu-i oferim suficientă şi autentica literatură de teatru. în afara revistei „Teatrul", literatura dramatică originală se difuzează insuficient. Simţim şi lipsa cronicii dramatice. Nu mă refer la cronica spectacolului — care, de celé mai muilte ori, nemulţumeşte atôt pe autor cît şi pe realizatorii spectacolului —, ci la analiza oritica a textului dramatic. De obicei, oamenii de specialitate, în teatre, se plîng că autorii cronicii tree uşor peste munca lor, analizînd în primul rînd textul. Eu, dimpotrivă, con­sider că aceastà analiză a textului este extrem de săracă şi unilaterală, căci ope-rează în funcţie de spectacol. Ca regizor — de pildă — simt de multe ori nevoia, oînd lucrez o piesă origioială, să studiez un material docuimentar compe­tent, sa găsesc analize critice profunde, revelatoare, aie textului dramatic. De prldă, piesele publicate de revista „Teatrul" — indiferent dacă au fost reprezentate sau nu — mérita atenţia cronicari'lor dramatici si, în orice caz, comporta o analiză crdtică la obiect. De ce sa nu reeunoastem că, în presa cotidiană înideosebi, umi cronicari se întîlnesc eu textul dramatic doar la spectacol ? Dacă, dimpotrivă cronica dramatică s-ar ocupa de literatura dramatică tipărită, avînld în vedere probleméle de construcţie şi meşteşug dramaturgic, colaborarea teatrelor eu dra-maturgii s-ar reduce la esenţial, fiindcă piesa, la valoarea ei, ar primi din partea teatrelor exact ce poate comporta un asemenea sprijin, eu mijloacele lui spécifiée. Altfel nu e de mirare câ teatrului îi scapă problème care nu sînt de natură să fie rezolvate numai prin arta spectacolului. De pildă, limbajul dramatic. Nu toate teatrele au posibilitatea să îmbunătăţească, la un anumit soi de literatura, limbajuî erorlor, din care pricină, şi din păcate, de pe scenele teatrelor, care ar trebui sa fie „academii orale de limbă", se difuzează expresii de jargon, o vorbire sărăcă-cioasă şi străină de frumuseţea şi bogăţia lionbii literare. Qperele dramaturgiei noastre intră în contextul repertoriului clasic şi contemporan, stîrnind întotdeauna comparaţii. Şi e nedrept ca astăzi, cînd dramaturgia noastră originală numără succese de seamă, creaţii reprezentative pentru scrisul literar romînesc, să se strecoare sub acest titlu şi scrieri sărace în conţinut şi forma, lucrări ocazionale, lipsite de fiorul propriu autentioei creaţii artistice.

CRIN TEODORESCU: „comunicare scenă-sală, în scopul unei descoperiri"

I onsiderînid că asemenea dezbateri îşi extrag seva din analiza matériel prime vii eu care lucrăm, as vrea să pornesc de la una din ultimele mêle experienţe de

regizor. De ce m-a interesat dramaturgia lui Sergiu Fărcăşan — şi în special Steaua polară ? In primul rînd, pentru caracterele pe care le aduice în scenă. Proca şi Athanasescu ne dau posibilitatea să cunoaştem oameni interesanţi, concret individualizaţi — şi asta într-o epocă în care personajele de teatru încep să-şi dizolve individualitatea, sa-si piardă calitatea de oameni vii, eu date partieulare, în folosul unor simboluri générale, al unor personaje abstracte, de parabola, de persona j e-metaf oră.

Ceea ce face însă calitatea specifică a dramaturgiei lui Sergiu Fărcăşan nu este numai faptul că el urmează calea clasica de observaţie asupra vieţii, de individualizare a personajelor ; ceea ce dă farmec particular literaturii sale este faptul că în spatele fiecărei replici simţi pulsaţia caldă, pasionată, a unei inteli-genţe active, simţi respiraţia sensibilă, adesea înfrigurată, a unui spirit anagajat în procesul de transformare a vieţii, care trăieşte patetic, autentic, această angajare.

28 www.cimec.ro

Page 31: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Aceste continue trimiteri, pe care le cu/prind replicdle sale, către altceva decît strietul material faptic observât, o anumită candoare, păstrarea unei purităţi, a unei naivităţi curate în faţa vi'eţii, creează un climat moral propriu autorului.

Am insistât asupra acestor aspecte, pe care unii le-ar putea considéra secundare, pentru că, duipă părerea mea, ele izbutesc să exprime o tendinţă importantâ pentru momentul pe care-1 pareurge dramaturgia noastră. Socotesc că succesul dramaturgiei originale în abordarea temelor contemporaneităţii este légat de învin-gerea naturalismului, care, în forme directe sau deghizate, se instalase aici. Urma-rind reacţiile sălii, observăm că publicul de azi nu mai răspunde la reproducerea seacă a unor lucruiri dinainte ştiute. Uneori chiar terne nobile, încă neexplorate nu-şi găsesc succesul méritât, din cauza modului de relatare, de imitaţie servilă a realităţii curente, impus de puternice prejudecăţi naturaliste. Cred că teatrul tre­buie să descopere spectatorului ceea ce exista nob il, mare, frumos, în realitatea noastră, dar pe care el singur, spectatorul, încă nu 1-a descoperit.

Actul teatral presupune obligatoriu un moment de comunicare scenă-sală, în scqpul unei descoperiri. Actorii realizează o comunicare eu spectatorii pentru a le descoperi ceva ce ei nu cunoşteau, sau cunoşteau în mod vag, partial, neprecis, pentru a-i îmbogăţi spirituaMceşte. în afară de asta, nu sînt decît bani prăpădiţi degeaba şi muncă irosită. Repetarea unor imagini ştiute, imitaţia con-venţională, după cum au presupus alţii că trebuie reflectată viaţa, lasă rece sala.

Am pornit de la exemplul piesei lui S. Fărcăşan pentru că solida construcţie clasică şi atenta caracterizare realistă i-au făcut pe unii să creadă că sub faldurile acestei forme s-ar mai găsi uin locşor ferit, unde conformismul şi rutina să se poată adăposti pe vreme rea. Ndmic mai fais : succesul Stelei polare provine toemai din măsura în care autorul ei e un inovator autentic, care a ştiut să surprindă, sobru şi direct, un sunet nou şi grav al vieţii.

SERGIUFĂRCĂŞAN: „drumul colaborării are nevoie de lumina teoriei"

I acă ar fi să schematizăm părerile expriimate de participanţii unei discuţii interesante de acum vreun an, am ajunge la următorii poli : —■ Oameni de teatru — care sînt de parère ca autorii (în majoritate) nu

studiază legile construcţiei dramatice, aie compoziţei, nu citesc reţetarele, cărţile de bucate care cuprind „know how"-ul, cheia, meşteşugul scrierià de piese.

—■ Autori — care sînt de parère că nici o opera de mare valoare nu s-a ivh fără îneălcarea reţetelor sau regulilor existente la un moment dat şi că reali­tatea noua ar revoluţiona în asemenea măsură dramaturgia încît legile sau regulile ei şi-ar găsi o prea mică aplïcare.

Fireşte, e vorba de poli „ideali", pentru că, în fapt, mai nimeni nu e chiar atît de unilateral. Ar fi prea comod ca orice autor — oriunde scrisul său încalcă vreo cerdnţă a artei scenice — să declare că acolo se află, de fapt, nu un minus, ci o inovaţie. Ar fi prea comod ca orice director de teatru sau regizor, oriunde întîl-neşte un lucru ce se abate de la şablon, să-1 declare fie lipsit de măiestrie, fie „de prestigiu", cuvînt de ocară prin care un director sau altul desemnează piesele fără priză la public. Nimeni, cred, nu poate fi atît de unilateral, încît sa se declare pentru sau contra reţetelor. Un lucru, însă, e sigur :

Cînd au pledat pentru continuarea experienţelor atomiee, unii savanţi au invocat dezvoltarea excepţională a unor plante iradiate : de unde ştim, întrebau ei, că mîine ştiinţa nu va descoperi influente binefăcătoare şi asupra omului ? Majoritatea savantilor au replicat însă imediat : iradiaţiile au priit, întîmplător, oîtorva organisme inferioare. Cu cît un organism e mai complex, eu atit şansele de a-1 perfectiona pe cale întîmplătoare sînt mai mici. în organismul extrem de complex pe care-1 reprezintă dramaturgia secolului XX, şansele de a face paşi înainte pe cale întîirxplătoare sînt infinitésimale. Mai simplu spus, cine vrea să înlcalce retetele, trebuie mai întîi să le cunoască ; încălcarea în cunoştinţă de cauză nu garantează au'tomat succesul, dar măreşte numărul de şanse pentru talentul autentic.

29 www.cimec.ro

Page 32: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

IM AGIS I DIS REPETITII

Teatrul „Luc'a Sturdza Rulandra"

Regizornl Dan Nasta discutînd en Anca Vereşti. Gh. relian, Vasile Floresca, Ileana Predescu

INTRIGĂ SI IUBIRE de Friedrich Schiller

FM CUMINTE, CRISTOFOR ! de Aurel Baranga Regixoml Valeria Moiscsca, împreună ca Marcela Rasa si Octavian Gotescu, interprcţii principal!, la o lecturà la masă

jaffÊttÊ' ^S?'

www.cimec.ro

Page 33: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Am ajuns la problema pe care o consider esenţială pentru dezvoltarea dra-maturgiei şi a colaborării dintre autor şi teatre. Care este această problemă ? Drumul colaborării : neted sau nu, are nevoie, neapărat, de lumina teoriei. Estetica este şi trebuie sa fie générale : drama însă, are nevoie de teoria spécifiai lui ei, de criterii réaliste şi suple pentru conlucrarea fertilă dintre literat şi omul de teatru.

In dramatuirgia complexé a secolului XX, numele dramaturgilor de cel mai mare ràsunet — să zicem Shaw, Brecht, Miller —, ca şi numele mai recent urcaie pe firmamentul mondial, sînt totodată nume aie unor teoreticieni ai teatrului. Tot mai des, apariţia unui autor care détermina o orientare este legată de un mani­fest, expus sistematic sau nu, dar tot mai des existent. Doar eu principii estetice générale, fără o teorie proprie, specifică, a dramaturgiei, exista piese, exista teatre, dar e mai gneu să existe o mişcare teatrală. Nu sînt sigur că, la gradul actual de diviziune a muncii, fiecare autor trebuie dublat de un teoretician sau „explicator*4

al propriei sale creaţii, dar existenţa unei teorii dramatice vii, în dezvoltare, existenţa unor principii, réaliste şi suple, care să se opună rudimentelor de jude-căţi, este tot atît de necesară ca şi dramaturgia însăşi ; fără teorde se pot ivi cîteva piese bune, dar e greu să se ivească opère care să reprezinte un echivalent artistic al revoluţiei artistice traite în tara noastră, al nivelului atins de ea, o înnoire prin care conţinuitul revoluţionar sa fie ferit de forme vétusté şi ridicat la expresia pe care o mérita.

Ca să nu vorbesc în abstract, iată un exemplu mărunt, meschin, de rudiment care ţine loc unui principiu. Ce înseamnă, pentru un casier (ca să nu desemnez altă funcţie din teatru), o piesă de succès ? El va aminti imediat necesitatea unei inrtrigi sentimentale, combinate fie eu avenituri de epoeà, fie eu micile încurcături ale unei comadii „drăguţe". Insă multe din numele de afiş ale ultimelor doua decenii — inclusiv în ţări unde latura comercială este hotărîtoare — nu au, în piesele pe care le semnează, nici unui din aceste ingrediente. As dori să fiu bine înţeles. Nimeni nu e doctor. Cîţiva „doctori" de pe Broadway i-au oferit soţiei lui Kurt Weil să pună în scenă Opera de trei parole, eu condiţia unei moder-nizări. Oredincioasă memoriei compoziitorului, Lotte Lenya a refuzat. După ani, a acceptât oferta unui producator mai mie, fârà bani, din off, care se angajase la o transpunere fidelă, necomercială. Rezultatul a fost cel mai mare succès comercial. un spectacol care s-a jucat — zilnic — mai bine de şapte ani ! Acolo unde nu exista teorie, principiu, discuţie, exista rudimente de teorie, adevărurile celé mai joase, plate, jalmice, comune, adevăruri de şuşanea şi aschii aie teoriilor de şuşanea.

E neeesară o precizare. Vorbim atît de des de condiţiile favorabile create artei noastre, încît uneori uităm de un anuinit spécifie. Socot, de pildă, că un mare avantaj şi mij loc de autocontrol al dramaturgiei este legătura eu publicul.

Cred cà în colaborarea dintre autor şi teatru, înainte de a ajunge la etajele superioare, trebuie vorbit de un prag, o usa, un minim. Dinspre autor, acest minim trebuie să cuprindă şi o condiţie — uneori uitată, în vălmăşagul altor considerente : a da actorilor de jucat.

Problema ar mérita un articol séparât. Cred că multe din piesele noastre, sub influenţa unor rudimente de teorie care confundă realismul eu mica asemă-nare, vrînd sa arate lucrurile „ca în viaţă", micşorează amplitudinea stărilor sufleteşti ale persona j el or şi a exteriorizării lor : participanţii la şedinţa de grupâ sindicală nu beneficiază de avantajul personajelor lui Shakespeare, care se tăiau, plîngeau, se spintecau, cădeau, ţipau, horcăiau şi efectuau multe alte operaţiuni cum nu se poate mai plăcute pentru un actor (domic de a juca, a trăi şi a mûri, nu numai de a îua cuvîntnl pe scenă). Ce trăiiri le oferim noi actorilor ? Oare o medie ternă, cuviincioasă (sau o comedioară pigmentată eu defecte de vorbire şi glume pentru care spectatorul a fost pregătit de alte zece comedii) poate exprima trăirile puternice aie spectatorilor contemporani şi valenţele fortissime aie acto­rilor noştri ?

Dinspre teatru spre autori, principala cerinţă pe care aş îndrăzni s-o exprim ar fi la regizori. în acţiunea de întruchiipare scenică a unei piese, mi se pare că regizorui e figura centrale. Teatrul, replică după replică şi seară după seară, este un teritoriu al surprizelor, şi pentru autori şi pentru actori. Regizorului, între nenumărate alte lucrua-i, îi cer ca, în această luptă eu surpriza, sa nu se dea bătut dinainte : dacă un luoru n-a mai fost făeut, dacă nu flatează obişnuinţele aatorilor sau spectatorilor, asta nu înseamnă că trebuie renunţat de la început.

31 www.cimec.ro

Page 34: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

înainte de a fi epuizat mijloacele de a-1 rea'liza. Oricîte economii ar fi necesare şi de înţeles an viaţa unui teatru — la numărul de decoruri, de iperaonaje etc. — ima singură rămîne greu de explicat : economia de muncă, de efort, de încercare.

De la fiecare dintre regizorii eu care am conlucrat am avut de învăţat. De la Radu Penciuleseu, în primul rînd, ce înseamnă realismul. Nu în artă, ci în munca artistică. Ştie exaict ce şi cît sa ceară de la fiecare. El évita supramunca. găseşte problemele şi momentele-eheie, perso najele-cheie, şi imprima colectivului degajare, plăcere în muncă şi siguranţă de sine. El nu se socoteşte obligat să plombeze, prdn artificii regizorale, slăbiciunile unui text, nici să-1 răstoarne eu viziunea lui regizorală, ci să găsească cheia şi stilul unei piese, aşa cum e scrisă ea. Am socotit că el, ca regizor, trebuie să aibă ultimul cuvînt în dis tr ibuée, aşa cum şi el a socotit că, la text, ultimul cuvînt aparţ ine autorului. Spectacolul ieşean, realizat de Crin Teodorescu, a scos la iveală un ansamhlu de caractère, fie­care în parte trăind o viaţă proprie, care-1 interesează pe spectator şi pentru ea însăşi, independent de soarta, intrările şi ieşirile lui Proca. Nu cred în „erou! pozitiv", fie el vreun Pavel Proca, ci numai în eroi la plural, al căror caracter pozitiv reprezintă suma geometrică (şi nu aritmetică) a calităţilor lor.

Spre deosebire de Steaun poîară, care cere regizorului o anumită „trans­parente", un stil destul de precizat, am vrut ca Sonet pentru o păpuşă să fie, între altele, o piesă, cum o numeam în mintea mea, „demontabilă şi portative", permiţînd regizorilor sa-i exprime mesajul pe căi foarte diferite.

Subiectivismul de autor nu e însă un luoru care să poată fi lepădat printr-un efort de autocorectare. E adevărat, în rolùl „comicului pozitiv" Pirticescu (la Timi-şoara, Gheorghe Leahu, în regia lui Dan Nasta ; la Petroşeni, Dimitrie Bitang. în regia lui Jean Stapler ; la Institutul de teatru, Virgil Ogăşanu) şi în cîteva alte roluri, eu diferenţe de la un teatru la altu'l, actorii mi-au confirmât nădejdile : dar dacă autorul a r fi avut regia vreunui şpectacol, e foarte probabil că l^ar fi dus la dezastru. în inontarea realizată de absolvenţii clasei Béate Fredanov, în regia asistentei Zoe Anghel, a m avut senzaţia că asist la o descoperire. A descoperi un stil pent ru o piesă, pentru un colectiv, pentru un public, înseamnă creaţie, ca în-săşi scrierea piesei. (Nu e vorba de cerintele pe care le are faţă de text un regizor sau altul. în această privinţă, realizatorii de la I.A.T.C., printr-o série de scurtări. au fâcut spectacolul să piandă la replici, dar să fie adecvat pentru dinamica de ansamblu adoptată.) Dintre regizorii eu care am colaborat, Lucian Giurchescu, care lucrează în prezent la Sonet, mi s-a parut eel care ridică celé mai multe cerinţe faţă de un text ; dar, exprimate făiţiş şi motivât, ele îţi provoacă plăcere, cei' muncă, da r o muncă plăcută, „liber oonsimţită", inspiratoare. Ceea ce a realizat t înăra echipă a I.A.T.C. a fost o îmbinare ciudată şi neverasimilă în scris — pentru cinc n-a văzut-o eu ochii — a commediei dell 'arte eu ri tmurile muzicii moderne, o traire a rep'liicilor d in tot eonpul, o joaeă şi o intensă satiisfacţie.

Se spune ca spectacolele I.A.T.C. reusesc adesea pent ru că studenţii „pun suflet".

Am însă o întrebare, şi as fi fericit dacă ea ar strica somnul pe o noapte al cîtorva amici infaillbi'li :

— Nu oumva şi ipentru că studenţii studiază ? Nu cumva pentru că încă n-au aflat tot ?

ION OLTEANU: „sa crezi în idee"

I j înd în opera clramaturguiui sî'nt cuprinse adevăruri de viaţâ, munca de ipunere în scenă este o bucurie. Dimpotriva, piesa scrisă „ca din carte" dezar-

mează oamenii de teatru şi pe spectatori, care ştiu că exista nenumărate întrebări emoţionante ale epocii noastre ce-^şi aşteaiptă răspunsul. Aş desprinde din ele, pentru a da exemple, pe cele ale tineretului : m-ar interesa enorm să montez o piesă care să pună ou profunzime — şi în acelaşi timip eu fiorul unie al creaţiei artistice — problema datoriiior tinerei generaţii faţă de societate (căci despre drep-turile acordate ştim multe) ; sau care să vorbească despre lipsa de răspundere în căsătorie, despre vestejirea t impurie a dragostei, despre copilu'l căruia unui sau altul d int re pârint i i-a furat copilăria. Pe ait plan, teatrele asteaptă piesa în care

32 www.cimec.ro

Page 35: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

să trăiască întreaga măreţie a Eliberării ; de aceea, piesei Pe o gură de rai de Vasile Rebreanu şi Mircea Zaciu ar trebui să i se acorde atenţia exigentă care s-o ajute să rămînă în 'literatura dramatică. Satul nou, colectivizat, eu multiplele lui problème, lipseşte din literatura dramatică, şi nu sînt sigur că ceea ce s-a scris în acest domeniu se situează la nivelul primelor piese inspirate din mediul munci-toresc (Minerii, Cetatea de foc). Patosul luptei şi al înfăptuirilor acestei literaturi de început avea un ait sunet, mai viu şi mai imipresionant decît al celor mai multe piese despre sat. Aştept o piesă de o cadenţă interioară aspră scrisă de Eugen Barbu, astept una subtilă şi poetică din partea unui poet ca Alexandra Căprariu şi mă preocupă ideea ca, împreună cu autorul, să recitesc opera dramatică a lui Miron Radu Paraschivescu.

Poate că unele teatre vor capta entuziasmul autorilor unor piese sense special pentru teatrul în aer liber. ïntr-un mare spectacol popular, piesa lui Mihai Beniuc, Horea, ar putea fi montată, într-o vară, ipe muntele Găina.

Pireocuparea pentru teatrul de idei şi modalităţile 'sale de expresie scenică m-au făcurt să-mi concentrez interesul, în momentul de faţă, asupra scrisului lui Dorel Dorian. Patosul vieţii cotidiene, eroii care trăiesc firesc şi eu modestie, dăruindu-se în acelaşi timp total şi cu ardoare, năzuind să facă tot ceea ce pot pentru a-şi împlini răspunderile umane, îl definesc pe Dorel Dorian ca pe scriitorul apropiat de un gen de teatru nou. Dacă Vasile Rebreanu, Mircea Zaciu sau Mihai! Davidoglu mi se par mai aproape de spectacolele populare de masă, Dorian sau Everac se arată aproape de spectacolul „teatrului rotund".

Cred că bătă'lia ipentru aicest teatru rotund ar putea fi încheiată cu un dublu cîştig : pentru cîţiva autori şi pentru mulţi, nemăsurat de mulţi actori. A scrie pentru teatrul rotund înseamnă să nu reţii din ceea ce ai scris decît esenţialul, surplusul căzînd de la sine (Dorian, de exemplu, are încă stufoşenie, balast teoreti-zant, argumentare prea detaliată), iar a juca şi a monta în teatrul rotund înseamnă să crezi in idee, nu numai pe jumătate — urmînd ca pentru cealaltă jumătate să ceri ajutorul accesorialor.

ION COJAR: „principiul acţiunii în teatru este sacru"

i i red că discuţia aceasta nu este utilă deoî't în măsura în care ar viza nu ce se scrie, ci cum se scrie. Aceasta este o preocupare mai apropiată de profesia de

scriitor, de profesia de dramaturg, de faptul că exista totuşi o ştiinţă de a face ca piesa să intereseze, ca publicul să nu piece de la teatru — aşa cum se mai întîm-plă — la primul sau la al doilea antract.

Urmăresc de multă vreme cu mare interes şi plăcere piesele lui Dorel Dorian, şi mi-am dorit să colaborez cu el. încă de la debutul cu Dacă vex ji întrebat, Dorian stàpînea un conflict foarte dramatic, foarte bine surprins şi personaje bine angre-nate în acest conflict. Exista în fiecare piesă a lui Dorian o atentă observaţie a vieţii, o atentă caracterizare, un intens conflict dramatic. în ciuda unor opinii contrare, piesele lui Dorian mie mi se par nu atît piese aşa-zis „intelectualiste", cît piese de cioenire, piese de mare combustie interioară.

Totuşi, unii oameni de teatru — şi unii speetatorï — nu agreează piesele lui Dorian. Ddn ce pricmă ? Din pricina unui limbaj foarte întortocheat, din pricina rapetatelor explieaţii asupra unor gesturi ale personajelor, care scad puterea de şoc a piesei, în sfîrşit, din pricina unei anumite „înnobilări" a personajelor, aş spune, poate mai mult decît este necesar pentru caracterul şi provenienţa lor socială, mai mult decît este posibil în mediul în care trăiesc. Odată 1-am întrebat pe autor : nu ţi se pare că personajele taie seamănă între ele, prin felul în care ştiu să aibă „un răspuns la fiecare întrebare şi o întrebare la fiecare răspuns" ? El mi-a explicat că-şi priveşte personajele din punotul de vedere al evoluţiei lor, considerînd că va veni o vreme cînd toţi se vor afla la acelaşi nivel, vor fi la fel de pregătiţi pentru viaţă. Dar un asemenea procedeu alterează toemai ceea ce este valoros în teatrul lui Dorian, observaţia lui asupra vieţii şi asupra conflictelor din viaţă. Dorian anti-cipează însă asupra unor date — privind evoluţia conştiinţei personajelor — şi

S — Teatrul nr. 10 33 www.cimec.ro

Page 36: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

ajunge la formuler! artistice pentru care publicul nu este pregătit în raport cu aceasta am urmărit, montînd Ninge la ecuator, să subliniez acele situaţii în care personajele din piesă se confundă cu spectatorul, mizînd deci nu pe momentele lor de maxima inspiraţie şi de maxima pregătire pentru a răspunde întrebărilor ce li se pun, ci tocmai pe momentele „de involuţie".

Eu cred în verificarea spectacolului prin public : chiar la prima reprezentaţie cu Ninge la ecuator, am văzut spectatori foarte emoţionaţi, care regăsiseră în piesà siruaţii şi dileme de care se loviseră în viaţă. Mi s-a confirmât părerea că în Ninge la ecuator, exista un mare bulgare de aur ; dar acesta este ascuns într-o abundenta şi foarte dura coajă de minereu nenobil, care explică, în parte, rezervele cu care unii primesc piesa. Chiar eu — trebuie s-o recunosc — m-ara apropiat greu de text, la prima lectură, din pricina demarajului greoi al acţiunii, şi abia în tabloul 3 am descoperit un clement care să-mi stîrnească interesul. Am rëluat atunci lectura de la început, convins că nu se poate ajunge la o asemenea tensiune dramatică fără ca aceasta sa se simtă din primele pagini, şi am recitit comcentrîn-du-mă asupra conflictului Şaru-Livia-Hurduc şi asupra dramei Didei, pe care le con­sider de maxim dmteres. Apoi, am încercat o experienţă ; nu am dat piesa spre a f* citită unor prieteni, sau colegi, oi am povestit ceea ce se poate povesti — adieă acţiu-nea. Mulţi ascultători, dintre care unii nu aveau nimic comun cu teatrul, se arătau captivaţi şi declarau că o astfel de piesă trebuie să fie extraordinară. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la rapetiţii, cînd autorul şi cu mine am încercat, urmărind elucî-darea tuturor sensurilor, să traducem în cuvinte mai directe intenţiile intime aie textului. După ce au ascultat cu atenţie, actorii au întrebat : de ce nu este scrisă piesa osa ? De ce este scrisă astfël încît valorile ei sînt înecate în atîtea justificări întortocheate ?

Circula o prejudecată, şi anume că toate conflictele grave, angajante, sînt predestinate unei tratări care trebuie sa epuizeze toate explicaţiile şi argumentele, şi că este deci fatală o anumită neaderenţă a publicului, care simte, la un moment dat, nevoia spectacolului mai usor, de destindere. Prejudecata se sprijină şi pe viaţa scurtă a unor spectaicole de excepţională valoare. Şi iată că, nedorind să în-frunte acest rise, dramaturgi de frunte părăsesc conflictele importante şi se îndreaptà spre comedda uşoară. Dar are oare comedia o viaţă mai lungă şi mai... speeta-culoasa ? Cred că aici se ascunde altceva, caci nu sînt de parère că drumul spre comédie este singurul care se desichide dramaturgi lor. Şi am să ma sprijin din nou pe un exemplu : de ce Moartea unui artist — despre care nu se poate spune câ nu are un conflict foarte gray — atrage spectatori ? Pentru că, de la un capăt la altul, piesa merge pe linia conflictului, prezentmdu-1 în toată amploarea, fără a discuta pe mangi.nea lui şi fără a împăna totul cu comentarii lucide, prin care să se expliciteze în detaliu poziţia autorului. Aceasta modalitate de a „proteja" con-flictul din toate direcţiile nu-şi află, după părerea mea, rostul. Şi dacă asta se întîmplă cu nişte terne relatav comune, aile vieţii curente — problème aie dragostei, aie prieteniei, aie realizării profesionale etc. —, care ar fi soarta conflictelor de tragédie contemporană ? N-ar fi ele ameninţate de un înec total, sub avalanşa unor explicaţii didactice, neartistice ?

Am pus toate aceste deziderate — care privesc mai larg dramaturgia noastrâ — în legătură cu scrisul lui Dorel Dorian, tocmai pentru că, în decursul perioadei de cînd colaborăm, mi-am dat seama că are foarte multe lucruri de spus. Pasiunea lui este de o rară incandescenţă, ea descoperă conflicte, terne, subiecte, creaţia lui se arată foarte fecundă, şi pentru ca rezultatul să fie la nivelul acestei incandes­cente e nevoie doar de un ton mai simplu şi mai direct

Mai exista un lucru care nu trebuie uitat : principiul acţiunii, în teatru, este sacru. Bineînţeles că nu mă refer la acţiunea exterioară, pur fizică, ci la ideea-acţiune. Teatrul cere ca atit analiza psihologică, cît şi caracterizările, să intervină pe acţiune, să reiasă din ea, nu să fie servite în lungi pasaje discursive. Publicu! vine la teatru să vadă ceva, nu să asculte ceva. Şi-am sa exemplific din nou cu materialul cel mai proaspăt : reacţia publicului la una din scenele piesei Ninge la ecuator — reacţie care se répéta la fiecare spectacol, într-un moment camàa noi nu i-am acordat, la repetiţii, nici o importanţă deosebită : cînd Şaru, după ce-i angajează pe Dida şi pe Iveseu, se întoarce spre prietenul său, cu replica : „Vino şl tu, Hurduc !" Noi scăpasem aici o cheie esentială, omisesem să ne punem în situa-

34 www.cimec.ro

Page 37: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

m Liliana Tomescu si Cristea Avram

IMAGINI DIN REPETITII Teatrul „C I. Nottara"

SINGURI SUB LUMINA LUNII de Eugene O'Neill www.cimec.ro

Page 38: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

ţia publicului, care a siimţit, eu excepţională receptivitate, că aici era surpriza, re­plica de teatru structurată pe acţiune, concentrînd în patru cuvinte ceea ce s-ar fi putut spune, eu mult mai puţin succès, într-un lung monolog despre toate fa-ţetele prieteniei. Dratmaturgia este o profesie care se învaţă — şi se învaţă greu. Poate că una din sursele celé mai bogate de învăţăminte o constituée toemai aceste reacţii spontané aie publicului, pe care trebuie să le urmărim şi să le studiem eu toţii — dramaturgi, regizori, actori.

ION TAUB: „situaţiile scenice neobservate acţio-nează din întuneric"

l i e asteaptà regizorul de la autorul dramatic ? Răspunsul la această întrebare e de la sine înţeiles : piese bune. Mai precis, nu numai „bune", ci si „regiza-

bile", „jucabile" şi de succès la marele public. Ara ţinut să fac această precizare pentru că noua noastră dramaturgie a ajuns la un stadiu de dezvoltare în care trebuie să răspundă deplin şi cerinţelor sus-amintite. Să răspundă nu numai din punctual de vedere al ddeilor pe care le transmite, al tematicii actuale şi majore sau al abundenţei de aspecte aie vieţii noi : ci toate acestea să aparţină unor autori dramatici care posedă ştiinţa, abiJitatea şi fantezia de a le aplica specifieului genului.

Aş putea să afirm că majoritatea pieseior originale jucate — şi chiar ne-jucate —■ pe care le-a publicat revista „Teatrul", pe care le-àm ci tit şi le-am mon­tât, ridică problème noi, interesante. Ideile, gîndurile, sentimentele autorului şi ale eroilor erau inédite, valoroase. Dar necunoasterea sau neaplicarea riguroasă a unor legi spécifiée şi obligatorii ale genului a lipsit multe din ele de posibiltatea de a fi transmise eu acea irezistibilă sugestivitate care este specifică numai tea-trului. Ca sa-si valorifice talentul, dramaturgul trebuie nu numai să fie un filozof şi un poet, plin de profunzime şi de o fantezie sclipitoare, dar şi să cunoască şi să aplice, eu luciditate, legïle obiective aie meseriei de dramaturg. Importanţa aces-tora se poate demonstra si inversînd problema : cîte piese — sărace în conţinut, în idei, eu o tematică de mult depăşită, cunoaştem şi am jucat eu mare succès, numai datorită faptului că autorul a fost sau este un virtuos al meşteşugului ? Asemenea piese trăiesc — foarte multe au supravieţuit veacuri — numai datoritâ autorului, care a ştiut să exploateze posibilităţile spécifiée teatrului. Ele sînt şi astăzi căutate eu pasiune de directori (teatru! are şi un plan financiar), de regizori (sînt foarte regizabile), actorii se bat pentru roluri (sînt foarte spectacu-loase) şi publicul este captivât.

Teatrul are anumite legi obiective şi obligatorii, valabile la orice modalitate de expresie, fie ea clasică sau romantică, naturalistă sau realistă, expresionistă etc. De pildă, împletirea conflictului principal, a acţiunii principale, eu conflictele şi acţiunile secundare ; sau „loviturile" neaşteptate, care zguduie scena şi pricinu-iesc întorsături gpectaculoaSe ; sau laconismul şi farmecul dialogului... — într-un cuvînt tot ce ţine de tehnica construira unei piese de teatru.

Despre conflict, acţiune, dialog s-a vorbit mult. Observăm de altfel o preo-cupare tot mai mare a dramaturgilor pentru perfection area acestor unelte. Con-flictul din piesele lui Lovinescu, dialogul şi replica lui Mirodan sau Mazilu se impun pe drept cuvînt şi publieuliii. Repet : şi publicului. Aş vrea să vorbesc despre o a'ltă unealtă specifică genului, pe care o consider, în compoziţia unei piese, la fel de importantă ca dialogul, şi anume situaţia scenică. Vorbesc despre un element tehnic, necesar transpunerii în mod sugestiv, pe scenă, a unui text literar. Dramaturgul trebuie să creeze baza, terenul fertil pe care să se desfăşoare acţiunea. Numai situatii şi împrejurări teatrale bine găsite exprima puternic şi sugestiv conflictul şi structura caracterelor. Aş vrea să dau un exemplu : „Bună ziua, tovarăşe Popescu" este un salut conventional şi banal. Dar acest „bună ziua, tovarăşe Popescu", într-o anumită situatie scenică, poate să fie de un dramatism sfîşietor, sau, dimipotrivă, de un comic drezistibil. De multe ori se întîmplă, la premie-réle pieseior noastre, ca toti creatorii spectacolului, inclusiv autorul, să se mire în fata reacţiei publicului. S-a rîs la unele replici considerate de noi neinteresante (fidndcă nu au valoare intrinsecă de „poantă"). S-a plîns „unde nu trebuia", nu s-a rîs unde

36 www.cimec.ro

Page 39: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

eram convinşi că se va ride — dimpotrivă, pagini întregi de replici sipdrituale (eu ade-vărat) au fost ascultate de public eu indiferenţă. Ce se întîmplă ? Acţionează din intuneric situaţiile scenice neobservate, neexp'loatate, sau, dimpotrivă, absenta lor. De vină e autorul, şi pe undeva regizorul, care nu a descoperit aceste lipsuri în timpul montării speetacolului. Desigur că reacţiile-surpriză din spectacolele amin-tite mai sus pot să aibă şi alte cauze : şi celé mai bune situaţii scenice create de autor pot fi stricate de regizor, sau celé mai strălucite replici pot fi spuse prost. Dar eu mă refer la regizori şi actori care nu pot fi învinovăţiţi de lipsurile piesei.

Nu pledez pentru primordialitatea formei faţă de conţinut. Susţin că defi-cienţele şi stîngăciile în modul de exprimare teatral sufocă orice idei şi orice conţinut, oricît de génial.

DOREL DORIAN: „discernămînt, exigenţă, competiţie şi imprevizibil"

I itlul nu trebuie să inducă în eroare. Sînt patru însemnări — poate cinci, nici într-un caz un articol.

1. Se vorbeşte, ca de obicei, despre descoperirea temelor noi. despre abor-darea unei tematici stringente (ca actualitate şi acuitate), pasionante pentru teatru (proprie dezbaterii scenice). Nu pot să nu mă alătur acestui punct de vedere, aceasta fiimd sarcina permanente, aş spune condiţia — poate chiar prima — a drama-turgiei noi, socialiste. Nu cred însă că dramaturgii ar duce lipsă de terne ; în fond, ele exista, nu trebuie inventate, şi cine nu le cunoaste (nu le bănuie, nu le intuieşte) mă întreb dacă are, în general, vreo contingenta eu scrisul dramatic. Problema aş formula-o invers : să nu abordezi tema numai pentru că ea exista. Tema trebuie să fie pasionantă pentru tine (necesară ca moment de creaţie), să o simţi (ca dezbatere), să fie a ta (ca posibilităiţi), s-o consumi atît de intens... încît să nu-ţi rămînă decît s-o sorii. Limitări pe exiperienţă de viaţă, gen, medii şi surse de inspiraţie ? Mai simplu : discernâmînt, maturitate, autodefiniri. Eşecurile — nu mă refer la preferinţe şi ierarhizări arbitrare — nu sînt nici în cazul acesta exoluse, dar vor fi trepte. Neplăoute, poate, eu atît mai mult necesare.

2. Se vorbeste despre nivelul actuai al dramatiirgiei — momentul calitativ — şi, metaforic, despre ridicarea ştachetei exigenţei şi autoexigenţei. într-un anume sens, un moment competiţional, termenului competiţie, poate puţin impropriu, re-venindu-i aioi un roi stimulator. Competiţia însă, de régula, solicita participanţi (mai mulţi decît numărul premiilor) şi piese — să nu ne alarmeze solicitarea in­sistent cantitativă — din care să putem alege, eu exigenţă sporită, pe celé mai bune. Antrenarea participanţilor, mi se va replica, nu e treabă administrative, iar productivitatea autorilor nu ţine de consiiierea „scrieţi orice, avem nevoie de piese". Dar lipsa de produetivitate, pentru care se pot găsi oricînd justificări épa­tante (mu toti dramaturgii lucrează la potentialu'l lor maxim — e cert), are un efect direct asupra selectiei şi, implicit, a competitiei. întorcîndu-ne la justificări : plusul de calitate care se poate obtine prin lucrul îndelungat la o piesa este nein-doios important. A nu-1 realiza ar fi în detrimentul lucrării şi, uneori, sufocanl. Dar exista o experientă, o măiestrie, un plus de calitate care se obţin numai în timp, prin lucrul la piese. Ceea ce n^ai fi reuşit la prima lucrare, eu oricite stăruinte, se rezolvă adesea prin exiperienta oîştigată la a doua, sau la a zecea, atunci cînd nu o cîştigi, cum se întîmplă adesea, la prima confruntare eu publicul. Şi mai exista o experientă, la fel de importantă, a competitiei, a confruntării ne-mijlocite diaitre piese şi autori, o selectare a temelor, o perfectionare (confirmare sau infirmare) a mijloacelor. Munca dramaturgului, mai aies cînd dramaturgia solicita o înnoire tematică, se înscrie într-un procès de dramaturgie colectivă. Expe-rimentul devine obligatoriu, pericolul fiind repetarea banală şi nu înnoirea. Miile de cercetători care nu vor găsi, poate, leacul cancerului, vor decide, în ultima in­stante, descoperirea lui.

3. Se vorbeşte adesea despre un anumit „previzibil" şi neinteresant în desfăşu-rarea pieselor noastre. Pe la sfîrşitul actului I, bănuieşti actul III, iar urmărirea piesei 9e transforma într-un joc : cît de exact ai anticipât rezolvarea. Spectatorul, fie şi

37 www.cimec.ro

Page 40: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

profesionist, nu are menajamente : el nu vine la teatru — şi nu va veni niciodată — să afle două-trei adevăruri, mai mult decît acceptate, confirmate istoriceşte deplin. în comédie, deşi se prevede în égala măsură deznodăimântul, situaţia comică sau cel puţin replica, atunci cind are haz, îl mai pot détermina la unele coneasii. Dar în drama ? In drama în care actul III va restabili, în orice caz, adevărui, dreptatea ? Soluţia, veche de cînd e teatrul, râmîne întoarcerea la neprevăzutul uman, la drama reală a eroului, la evitarea simplificărilor şi a happy-end-urilor, mai mult decît arbitrare. Fruntaşul de ieri, stimat pentru meritéle sale reale, poate aluneca pe panta ratării, mediocritatea, conştientă sau nu, poate détermina şi ea drame, iar micul proprietar de pămînt, inscris în igospodărie, poate păstra încă multă vreme îm conştiinţă orgoliul rănit al micului proprietar, regretul vechiului şef de familie, stăpîn al unor destine — ohiar atunci cînd avantajele materiale imediate, în gospodărie, sînt în favoarea lui. Greşeala noastră porneşte de acolo de unde „finalizăm" optimist toate aceste drame, pentru a-i da speetatorului „un exemplu frumos" şi a-1 convinge de ceea ce, în siinea lui — pe planul marîlor transformări sociale —, este de mult convins. Dar concesia în tratarea dramei se intoarce împotriva dramei, minimalizînd eficienţa, efectul ei emotional. Şi poate câ aici, în neprevăzutul uman, ar trebui căutat cel puţin unul dim criteriile reale aie piesei de succès. Dar aie piesei inspirate din realităţile noi, socialiste, pledînd implicit pentru etic şi demn, refuzînd mijloacele facile si tehnica bulevardieră.

4. Cum trebuie să fde eroii unei piese ? De unde reproşul, nu o data auzit. al piïcticoaselor asemănări ?

Personal, subscriu integral te acest reproş, atumci cînd asemănări'le înseamnà, de fapt, repetări de argumente, idei, ohiar şi particulardtăţi de vorbire, desi încerc totodată convingerea că personajelor unei piese trebuie să le fie comună o anumită zonă de spiritualitate, în stare să confère unitate dezbaterii scenice. Eroii lui Camil Petrescu mi se par a fi mai curînd faţete multiple — diversificate — aie aceleiaşi personalităţi. a autorului, formula dapLin satisfăcătoare într-o dezbatere lucidă, care-şi propune, déclarât sau nu, eseul dramatic. Si poate ar mérita cîndva discutât dacă Hamlet şi Groparu'l din Hamlet, profund diferiţi, nu păstrează o im-pecabilă unitate chiar şi în argumente, idei, particularităţi de vorbire. Deci, nu asemănare. ci unitate. Dar eu aceasta, intrăm, poate, întrnD problème depăşind tema discuţiei noastre.

5. Exista piese care-si propun o acumulare lentă, o investigare spiiralat con-centrică şi o apropiere, voit întîrzdată, de drama propriu-zisă a eroului. Exista piese care refuză intriga, altele care o denunţă de la bun încaput. Exista piese care creează de la primele replia o puternică tensiune, altele. după ultimul act. Exista în ultimă instanţă, modalităţi care ne pot fi, într-o măsură sau alta. apropiate, faţă de care ne putem manifesta acordul sau dezacordul, putem fi vehemenţi sau ironici, estetizanţi sau patetici. Ar fi însă grav să nu vedem noul — tema profund socialiste — şi să infirmăm acest nou în numele unor irmperfecţiuni inerente oricârei creşteri. De aici şi meritul uned întregi pléiade de regizori care au apărat noul acestei dramaturgii. Ştafeta nevăzută a conlucrării, a efortului însumat, a perseverenţei trebuie dusă şi aici pînă la capăt. Şi dacă exista imperfecţiuini în dramaturgia acestei étape de abordare a temelor noi. în această dramaturgie, eu sau fără inerentele imperfecţiuni. trebuie persévérât.

GHEORGHE VLAD: „pasărea măiastră care se cheamă meşteşug"

I l e ani de zile, fie în paginile revistei „Teatrul", fie în alte pubiicaţii de literature care binevoiesc să-şi aducă uneori aminte că exista şi o drama­

turgie în frontul nostru literar, se poartă discuţii despre felul cum trebuie să fie. sa arate, să se comporte eroul dramatic, despre construcţia piesei, limpezimea şi profunzimea replicii etc. etc. Fireşte, asemenea discuţii îşi au şi latura lor bună. Schiimbul de idei înseamnà schimb de experienţă, folositor îndeosebi noua, celor tineri, în această spinoasă meserie.

Pe de altă parte, nu ştiu de ce toate aceste schimburi de păreri, făcute in jurul unor mese mai mult sau mai puţin rotunde, sau sub forma unor declaraţii

38 www.cimec.ro

Page 41: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

scrise, îţi dau o senzaţie de vinovâţie. S-ar putea să ni se reproşeze : „Tot discutaţi, tot despicaţi firul ân patru, dar rezultatul concret de ce nu se vede ?" De fapt, acest reproş exista. Ni-1 aidresează tacit, de multe ori, scaunele goale din sălrle de spectacol, ni-1 adresează, pe un ton savant şi doct, regizorii ; vehement şi revendicativ, actorii, şi mai aies actriţele. Cum s-o scoţi la capăt ? Evident, seriind bine. Şi de ai'ci începe „drama". Atacd o temă interesantă, cu un conflict puternic, original, dar se constata că n-ai fost la înălţime în privinţa meşteşugului ; în piesa următoare, do-vedeşti sau ţi se dovedeşte că ai făcut un pas spre ascunzişul acelei păsări măiestre care se cheamă meşteşuig, însă, din păcate conţinutul de idei laisă de dorit. Fără înjdodală, sînt şi excepţii : mă refer la cîteva din piesele care au văzut lumina ramper anul trecut şi anul acesta : Moartea unui artist, Ştafeta nevăzută, Şejul sectorului suflete — unde găseşti şi bogăţie de idei şi demonistraţii de meşteşug. Dar aici este vorba de nişte autori (départe de mine gîndul de a limita numărul acestora la Horia Lovinescu, Paul Everac şi Alexandra Mirodan) care au prins de coadă pasărea amintită... Constructorii însă, de pildă (fiindcă din discuţiile noastre omul muncii nu lipseşte), cînd ridică vreo cîteva blocuri la margine de oraş, nu spun că au ridicat un carrier întreg decît după ce 1-au ridicat într-adevăr. Tot aşa şi noi : avem datoria să clădim o întreagă dramaturgie de valoare, în măsură să satisfacâ exigenţa spectatorului de astăzi, care, oricît 1-am acuza nod că mai aleargă după „piesuţe ieftine" şi „comedioare uşurele", are nevoie de piese buine, tot aşa cum are nevoie de locuinţe confortabile sau de locomotive electrice. Desigur, o piesă bună nu se scrie cu usurinţa cu care se ridică, în prezent, un bloc, prin metoda cofra-jelor glisante. Dar muneitorul care aplică această metodă trăieste cu totul altfel, gîndeşte cu totul a'ltfel decât eel care ducea cărămizi cu spinarea pînă la etajele opt sau zece. Este, cu alte cuvinte, un om modern, şi deci se cuvine să-1 zugrăvim cu mij'loace moderne, nu cu celé folosite acum cîteva decenii. După mine, greutatea stă în faptul că modélele eroilor noştri evo'luează cu atîta repeziciune, îneît, mai de fiecare data, ne trezim în urma lor. De aceea, cred eu, o bună parte din crea-ţiile noastre dramatice nu ţin afişul prea multe stagiuni, ba cîteodată nici una în întregime. S-ar putea să fie la mijloc şi insuficienta meşteşugului cu care sînt scrise aceste piese, dar cred că mai degrabă „de vdnă" este societatea noastră socia-listă, care merge înainte cu o asemenea impetuozitate şi care, vai, nu are timp sau nu vrea sa ne aştepte. Oare dramaturgii occidentali (regizorii şi actorii nostri ne reproşează adesea cum că n-ara ânvăţa de lia ei) să fie în aceeaşi situaţie ? Mă în-doiesc. Cred că este mult mai uşor să dărimi decît să construieşti. Or, aceşti dramaturgi — mă refer la cei mai înaintaţi — dîndu-şi seama de racilele societăţii în care trăiesc, de voie sau de nevoie, scot la iveală putrezi'ciunea, lipsa de orizont, spaima concretizată în indivizi aparţinînd unui sistem social în descompunere. în fond, care sînt celé mai valoroase opère aie dramaturgiei occidentale contemporane ? Nu acelea in care accentul critic, demascarea sînt deosebit de puternice ? Moartea unui comis-voiajor, Menajeria de sticlă, Rinocerii, Vizita bătrînei doamne... Oricine este de acord că aceste piese sîjit foarte valoroase, dar sa nu ignorăm faptul că la această valoare contribute şi temele respective, care de mult nu mai au nimic comun cu realitatea din tara noastră. Ni se imputa sau ne autormiputăm o anumită poleială, o anumită maniera reportericească şi, în sfîrşit, finalurile cu „happy-end" din piesele noastre. Dar, la urma urmei, de ce să văd numai în negru o culoare care este galbenă, roşie sau albastră ? De ce să mă sperie cuvintul reportaj, cînd acesta se identifică cu o parte din creatia lui Hemingway, fără a-i scădea cu nimic din valoare ? De ce n jas da o rezolvare fericită unui conflict, oricît ar fi de pu­ternic, cînd însăşi viaţa noastră, societatea noastră, îl rezolvă într-un asemenea mod? Pareă aud : „Asta se cheamă schematism, simplism". Se poate, dar dacă este ade-vărat că teatrul, prin forta sa educative (şi se pare, nu ştiu de ce, că în ultima vreme se pomeneste mai putin de acest lucru), ajută la modelarea oamenilor şi deci a realităţii, nu-i mai putin adevărat că această realitate, aceşti oameni ne modelează la rîndu-le pe noi, ne diriguie inima şi mîna atunci cînd ne aşternem la scris.

Mă întreb dacă nu ne preocuipă prea mult grija ca piesele noastre, uneori chiar înainte de a fi scrise. să rămînă cu orice prêt în istoria literaturii. Or, nicio-dată sau rareori prezentul a putut să décida asupra acestui lucru. Principala noas-tră grijă să rămînă aceea de a scrie, bineînteles avînd mereu în faţa ochilor barometrul exigentei.

ïntr-o discutie recentă, cîţiva amici îmi reproşau că i-aş fi părăsit pe tărani. Reproşul se baza pe faptul că în ultima mea comédie, Fumatul interzis, nu am pe

39 www.cimec.ro

Page 42: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Anc

a N

ecul

ce-M

axim

ilian

(I

oana

) fi

Mir

cea

Con

stan

tinci

cn -

Gov

ora

(Ale

c G

orăi

cu)

Teat

rul

din

Gal

aţi

SURO

RILE

BO

GA

de H

oria

Lov

ines

cu

Teat

rul

Mag

hiar

din

CluJ

ŞTAF

ETA

NEV

ĂZU

TÂ d

e Pa

ul E

vera

c

Szab

o L

ajos

(S

turz

u),

Las

zlo

Ger

o (D

obri

an),

Bere

czky

Iu

lia

(Eta

)

www.cimec.ro

Page 43: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

lista personajelor nici un purtător de căciulă eu vîrf ascuţit sau de iţari. Adevărul este că nici o clipă nu m-am gindit să renunţ la un izvor atît de bogat de cunoaş-tere cum este viaţa ţăranilor. Dar, din păcate, atenţia pe care teatrele din Capitală o acordă pieselor „cu ţărani" nu-i deloc stimulatoare. Poale şi aici o sâ mi se spunâ (ce bine-ar fi !) : „Daţi-ne piese bune, şi vi le jucăm". Recunosc, e probabil ca deocam-dată eu sau alţii, la fel de tineri în meserie ca mine, să nu fim în măsură a oferi asemenea pdese. Asta nu scuză însă lipsa totală de interes faţă de această problemă. Sînt convins că, dacă un teatru din Capitală ar solicita unor dramaturgi de prestigiu —■ ca Lovinesou, ca Baranga sau ca Mirodan, Dorian, Everac — o asemenea piesă, nu zie toţi, dar unul sau doi ar scrie.

Ce să mai zic de distribuţiile de a doua mînă, de acea înfiorătoare concep-ţie a unor directori de teatre şi regizorï : „neapărat să facem un spectacol, cum o fi, pentru turneu la sate" ?

Ştiu că dramaturgia noastră mai are lacune, că experienţa unora dintre noi lasă încă de dorit, dar mai multă încredere în noi din partea acelora care sînt chemaţi să dea viaţă pieselor noastre n-ar strica, ba dimpotrivă, ar mări şi propria noastră încredere.

BEATE FREDANOV: „climat de încredere şi respect re-ciproc"

I l iscutînd despre ceea ce aşteptăm noi, oamenii de teatru, de la dramaturgia actuală, nu putem sa nu subliniem că dezvoltarea teatrului iromînesc, în ultimii

douăzeci de ani, se datorează în mare parte — şi este strîns legată — de însăşi apariţia noii noastre dramaturgii, de succesele ei.

Aşteptările noastre se refera atît la conţinut, cît şi la măiestria formei dramatice. Plecànd de la premisa că în centrui artei teatrale stă omul, în relaţiile lui multiple cu mediul, apare limpede că trebuie surprinse conflictele semnificative aie zilelor noastre.

Privind Expoziţia Realizărilor Economiei Nationale în cei douàzeci de ani de la ELiberare, mi s-a parut că îndărătul minunatelor masini şi produse, care im-presionează prin priceperea şi mâiestria cu care au fost concepute şi executate, zâresc chipurile miilor şi miilor de oameni care le-au realizat. Aceasta nu s-a produs fără ceea ce noi numim în teatru „conflicte", cioeniri de coneepţii, de men-talităţi, înfrunitări de opinii şi comportări diferite, în cursul cărora s-au ivit situaţii dramatice, s-au format şi călit noi caractère, au apărut noi trăsături morale aie oamenilor. M-am gindit cite subiecte de piese ascund în ele miile de exponate aie Expoziţiei...

Forma dramatică e o problème care se pune multor tiineri dramaturgi talentaţi. ïmi amintesc că Mihail Sebastian ne împărtăşea odată că meşteşugul scrisului dramatic — mai dificil decît al nuvelei sau romanului — se poate învăţa şi tre­buie învăţat. Am şi eu convingerea că, printr-un studiu persévèrent al marilor au-tord din dramaturgia universală şi nationale, se poate ajunge, eu o exigenţă con­tinua, la ridicarea măiestriei.

Sînt convins că oamenii de teatru competenţi, cu o mare experienţă a sce­ne!, pot contribui în mod efectiv la perfecţionarea unui text dramatic. Nu poate fi vorba, desigur, de vreo imixtiune în opera de creaţie a dramaturgului. ci de desăvîi"şirea formei ei. Pentru aceasta e necesară, în primul rînd, crearea unui cli­mat de încredere şi respect reciiproc. ïmi permit să oitez ca un rezultat al unei bune colaborări apectacolul de la Institutul de teatru „I. L. Caragiale" cu comedia lui Sergiu Fărcăşan Sonet pentru o păpuşă, realizat de către studenţii clasei mêle, înidrumaţi de tovarăşa lector Zoe Anghel.

Cum am găsit noi cheia spectacolului ? Cum am ajuns să tratăm textul lui Fărcăşan în modul în care a apărut în spectacolul Institutului ?

în analiza textului am stabilit de la început că în piesă nu este vorba numai despre „păpuşi", că „păpuşa" este o metaforă prin care autorul lasă să se înfrunte pe scenă o atitudine creatoare, curajoasă, inspirată, şi una stearpă în legătură cu calitatea şi jrumosul, în producţia noastră socialistă. Deci, noi am socotit că din

41 www.cimec.ro

Page 44: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

spectacol trebuie să aipară că este vorba despire problema muncii creatoare. De aceea, păpuşa n-a ocupat propriu-zis centrul spectacolu'lui, ci a constituit, aşa cum a fost folosită, un mijloc, o metaforă dramatică pentru o dezbatere în jurul acestei problème. Această tematică serioasă autorul a tratat-o într-o forma alerta, eu umor sprinten, eu caractère sintetiice, de factura satirică. Astfel am ajuns la ideea că ar fi bine ca stilul speetacolului sa se inspire din eel al commediei dell'arte, stimulînd imagdna<ţia interpreţilor, în scopu'l de a împrumuta viaţă, carne acestor caractère sintetice. Bineînteles că n-a fost vorba despre o imitaţie a com­mediei dell'arte. Nu a apărut nici un Pantalone, dar modul cum a fost construit spectacolul a oferit tinerilor interpret! maximum de libertate creatoare, favorizînd contribuţii individuale în slujba ideii centrale a textului.

Ne-a ispitit sa traducem în acest limbaj scenic o piesă modernă : plecînd de la comedia dell'arte şi depăşind-o în acelasi timp, conform eu necesităţile spec­tacolului, şi nevăzând în aceasta nici o trădare a spiritului eontemporan al pieseï, ci, dimpotrivă, valorificarea ei cea mai expresiva !

ZOE ANQHEL-STANCA: „ideea nu trebuie epuizată prin cu-vinte"

l \ u pot sa nu leg răispunsul la întrebarea „Ce cerem astăzi dramaturgiei" de ritmul general al vieţii noastre. Oamenii trăiesc într-un tempo accélérât,

sînt tot timpul într-o dispoziţie receptivă şi au mereu ceva de primat : epoca este puternic marcată de avîntul tehnicii, al descoperirilor ştiinţifiee. Bvoluţia lentă şi maiestuoasă a comorilor spirituale aie generaţiilor trecute a părăsit ritmul sigur şi cuminte al progresiei aritmetice, explodînd în infinitatea de posibilităţi a pro-gresiei geometriee. Amprenta acestei „reacţii în lanţ" se simte în toate domeniile. Să privim ziarele, revistele noastre : informaţii multe şi concise, nenumăratele evenimente, titluri sintetice, o paginaţie care selectează, oferind lectorului criterii de importanţă. Sau să comparant muzica de jazz — am luat exemplul unuia din celé mai populare genuri muzicale — eu cea dinainte de război : ritmul e foarte puternic, melodia foarte simplă, esenţială. Eu ored că această nevoie de laconism, de sintetizare se sinite şi în dramaturgie — şi aceasta eu atît mai mult eu cît tea-trul este o artă foarte populară şi accesibilă, care trebuie sa ise înnoiască odatâ eu publicul.

Marele public care vine la teatru este format din oameni care muncesc, care participa intens la transformările de care vorbeam, şi care a crescut în mod vizibil — ca nivel de cunoştinţe, ca gust şi disoernămînt — în ultimii ani. Lucrînd la Institutul de teatru, eu oameni foarte tineri, mi-am dat seama, pe de altă parte, că puterea de înţelegere a tineretului s-a schimbat mult, că acesta intră în viaţă devreme şi vede realitatea eu alţi ochi decît au văzut-o, la vremea lor, gene-raţiile mai vîrstnice. Toţi aceşti sipectatori cer teatrului precizie şi concentrare, un răspuns „la obiect".

Viaţa plină de solicitări pe care o trăieşte a mai créât publicului o obiş-nuinţă nouă : nevoia de a fi activ, de anşi utiliza capacitatea de asociere şi deduicţie, colaborînd la spectacol eu toate facultăţile intelectuale. De aceea, spectatorul mo­dem gustă metafora şi simbolul — evident, celé de bună calitate —, dar évita spectacolele încărcate de exjplicaiţii, care-i răpesc bucuria descifrarii.

Preferinţa pentru spectacolele scurte — doua ore, maximum doua ore şi jumâtate — nu este o modă, nici o concesie făcută uşurinţei, ci tot rezultatul studiului psihologiei publicului, al diagramei atenţiei, emoţiei, nevoii de reflecţie a acestuia. Este foarte important ca reprezentaţia să se termine eînd spectatorul a ajuns în momentul de culme a disponibilităţii intelectuale şi afective, cînd ar mai vrea să vadă şi regretă că s-a sfîrşit, şi nu eu un sfert de oră după ce a trecut intr-o stare de relaxare.

Ţinînd seama de toate acestea, cred că dramaturgia noastră trebuie să facă un sait, nu atît în ce priveste tematica — unde se reflectă, în mare măsură, bo-găţia vieţii —, cît în ce priveste mijloacele de exipresie. Acestea sînt înca uneori

42 www.cimec.ro

Page 45: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

banale, moştenite din perioada „de grădinAţă", in care totul trebuia explicat, deta-liat, comentat

Aş vrea să mă opresc asupra uitilizării cuvîntului şi asuipra forţei pe care o are fiecare cuvînt în parte. De multe ori se vorbeşte despre concurenţa crinema-tografului, în legătură cu marea putere de influenţare a acestuia. Mă întreb dacă aici nu are un roi şi folosirea atît de parcimonioasa a replicii, care este aleasă în aşa fel încît să încununeze tot ce a elădit imagines, care ne-a spus aproape totul, dar a lăsat ceva, esenţial poate, asupra căruia ne concentram, pentru că nu poate fi spus decît prin cuvinte. Or, dramaturgi ai noştri cu o personalitate artistică re-marcabilă îşi scriu încă replica după o formula literară şi nu de teatru, amintind dialogul de roman. Pe scenă, însă, curvîntul capătă forţă numai dacă în jurul lui se oreează un spaţiu care să-i permită 'să răsune, să^şi epuizeze ecoul şi să se stingă. Ca să mă exprim plastic, eu văd ouvintéle replicii de teatru ca fundamentul unei clădiri ; cărămizile trebuie alèse eu grijă şi aistfel asezate, încît pe eîe să se poată inălţa expresia scenică a ideii. In nici un caz, ideea nu trebuie epuizată prin cuvinte, câci teatrul e făcut şi din pauză, şi din gest, şi din mimică, din decor sau din lumină.

Am făcut, la Institutul de teatru, experiente interesante pe texte contempo-rane. Anul acesta, pregătind producţia de absolvenţă a anului IV, eu Sonet pentru o păpuşă de Sergiu Fărcăşan, am tins spre descărcarea textului de pasajele foarte literaturizate, spre eliminarea a tot ce mi se părea „vorbărie", evidenţiind ceea ce împiingea înainte acţiunea, relatţiile dintre personaje. în acest iel au ieşit mai bine în relief limbajul modem al Sonetului, construoţia frazei adecvată caracterului per-sonajului, „logicul nelogic" al acelei lumi haotice de birocraţi. Cred că asemenea experiente „de laborator" ar trebui făcute sistematic, fie la Institut, fie la A.T.M., pe linia unor studii aplicate, pe text. Ar trebui jucat textul întreg, aşa cum a fost saris, apoi propusă varianta regizorului, care ştie, ca om de teatru, ce şi unde trebuie tăiat, unde trebuie créât „spaţiu", „aer" în interiorul textului. Bineîntéles că asemenea sistem de lucru presupune încrederea deplină a dramaturgului în comipetenţa şi buna-credinfţă a regizorului — înlcredere de care noi ne-am bu-curat din partea lui Sergiu Fărcăşan, an folosul atît al spectacolului, cît şi al piesei. Regizorul nu este, la urma urmei, dusmanul de oare autorul trebuie sa-si apere fieoe cuvînt scris, ci principalul colaborator întru realizarea deplină a operei sale, în drumul ei spre spectator.

Aş mai avea de adăugat ceva din experienţa mea personală. La Facultatea de regie am urmat un curs de dramaturgie, în cadrul căruia făceam dramatizări după texte literare cunoscute. Teoria şi exerciţiile mi-au folosit cu prisosinţă în muncă, mai aies la catedra de actorie, unde lucram pe texte dramatice diverse.

Scrisoil este o profesie —^mai gréa, desdgur, decît multe altele, totuşi o profe-sie — care se şi învaţă, în cazul dramaturgiei, prin di'secarea, replică cu replică, a tot ce s-a scris mai important în istoria acestei arte. Cred că ar fi interesant de discutât, prin intermediul revislei, modul cum rezolvă dramaturgii asemenea pro­blème de meşteşug, cum duc, în intimitatea camerei lor de lucru, dialogul cu bi-blioteca de teatru. Mie md s-a parut că observ, în opera lui Horia Lovinescu, plusul de teatralitate cîştigat la fiecare piesă ; odată cu fiecare etapă parcursă şi depăşită, am sirraţit parcă triumful ştiinţei de a scrie teatru, adunate de la marii dramaturgi ai lumii, care lasă ideilor lac să se exprime cu mereu mai multă cla-ritate şi supleţe. Cred că ar fi interesant şi util sa punem astfel problema şi s-o ducem chiar, eventual, pînă la înfiintarea unui curs de dramaturgie.

www.cimec.ro

Page 46: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

un secDl de scoalË teatirală ramîneaBCâ

D 1 * ^ ^ ăspunzînd aspiraţiilor mulţimilor, cărturarii, animatorii, marii patrioţi de IJ^k la 1848 şi de la Unirea Principatelor (1859) au preconizat şi au înfăptuit

■^^ multe reforme democratioe, în toate domeniile. Culturalizarea maselor, ridicarea poporului prin învăţămînt, ştiinţă şi artă a

fost una din principalele preocuipări ale acestei admirabile generaţii de intelectuali. S-au gîndit şi la oficializarea şcolii teatrale, eveniment care s-a realizat pe vremea domniei lui Alexandru Ion Cuza, ministru al instrucţiunii publiée fiind prozatorul de frunte Al. Odobescu, iar consilier C. A. Rosetti, ziarist, orator şi om de stat. Rosetti şi Odobescu au fost, mai tîrziu, membri în comitetul Teatrului National din Bucureşti, dacă nu şi directori ai acestei importante instituţii.

Se jucase teatru în Muntenia şi Moldova şi eu cîteva decenii înainte de 1864. La Bucuresti, Ion Heliade Rădulescu, şi la Iasi, Gh. Asachi însufleţiseră, eu entu-ziasmul şi priceperea lor, primele reprezentaţii în limiba ţării.

Cînd se vorbeşte de începuturile teatrului romînesc, e drept a se pomeni eu recunoştinţă de Ralu Caragea, fiica domnitorului de atunci. Ea a clădit primul edificiu de teatru din Bucuresti, pe locul numit Cişmeaua Roşie, pe podul Mogoşoaiei, la colţ eu strada botezată azd a Nuferilor.

Ralu Caragea a trimis şi pe tînărul Cos'tache Aristia să înveţe teatru la Paris. La rîndul lui, Aristia urrna să dea lumină şi altora în eapitala Valahiei. Aristia a luat lecţii eu cel mai mare tragedian al Framţei, Talma, protectorul lui Napoléon şi apoi protejat al acestuia. Reîntors la Bucuresti, Aristia îşi începe cursurile în 1834, predă lecţii de dramaturgie, recomandă o selecţie a repertoriu-lui, o îndrumare spre realism a artei actoriceşti, căutînd să ridice pe viitorul intenpret la un îna'lt nivel de culture. Dar, lipsit de sprijinul statului, Aristia e nevoit, după o activitate de numai doi ani, să închidă porţile tinerei „universităţP.

Abia după cîteva decenii, în 1864, guvernull fţării se gîndeşte să ia în mînă şi învăţămîntul teatral.

S-a făcut apel la toate forţele teatrale de atunci, în frunte eu actorul Mated Millo, căruia i se încredinţează o oatedră la Conservatorul de artă drama-tică din Bucuresti, înfiinţat în 1864, odată eu cel de la Iasi.

Asemenea lui Aristia, Millo învăţase şi el la Paris. Campion al realismului în artă, el întemeiază o tradiţie care a fost continuată eu fidélitate de urmaşii săi, C. I. Nottara, Aristizza Romanescu, şi de cei mai tîrziu veniţi, profesorii N. Soreanu, I. Livescu, Petre Liciu, Lucia Sturdza, Maria Filotti, V. Maximilian, Ion Manolescu, Victor Ion Popa, actori eu toţii.

44 www.cimec.ro

Page 47: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Cine, mai bine ca un actor, poate învăţa pe cei mai tineri actoricescu] meşteşug ? Dascăl în clasa de şcoală, dascăl pe scîndurile scenei, el va trece urma-şilor făclia artei biruitoare.

Marii profesori, regizori de frunte, se recrutau din rîndul oamenilor de meserie : la noi, un Matei Millo, Stefan Velescu, Paul Gusty, şi cei mai sus citaţi, în frunte eu C. I. Nottara. Directarii de scenă eu reputaţie mondiale au fost actori ou toţii : un Stanislavski, un Max Reinhardt, un Antoine, un Gémier, un Copeau, un Dullin, un Jouvet.

în ultima vreme, s-au ridicat, în Bucureşti şi în alte capitale de regiuni, o seamă de tineri regizori care nu provin din breasla actori cească. Ei s-au remarcat în realizări interesante, care dénota o bogată cultură dramatică, un gust tot mai pronunţat al decorului, al costumelor, al repartiţiei lumin/ii, al manevrării figu-raţiei şi o lăudabilă preocupare de a adînci textu'l, de a-i extrage filozofia.

învăţămîntul nostru artistic a părăsit metodele empirice, trecînd la metode de studiu ştiinţifice, analitice, complexe, formînd cadre de actori-cetăteni dedicaţi ridicării şi înfloririi culturale a patriei.

Dincolo de acestea, profesorii trebuie să-i mai înveţe pe debutanţi cum să înfrunte publicul, ca să nu le mai fie teamă de el, să le insufle curaj, să-i vindece de timiditatea, de emoţia eu care fac primii paşi pe scenă. Marele tragedian-cîntăreţ Şaliapin spunea :

„Actorului nu trebuie să-i fie frică de spectator, ci spectatorului de el. Cînd vine în faţa rampei, el trebuie să domine sala, să para a spune celor din stal :

—■ Acum am intrat eu, trebuie să mă urmăriţi eu grijă, eu respect, fiindcă îmi pun toţi nervii, toată sensibilitatea, intreaga mea fiinţă în slujba persona-jului pe care-1 înfăţişez şi la a cărui traire trebuie să partieipaţi şi dumneavoastră, eu atenţie şi interes, să colaborati, docili, eu mine, ca sa-'l ducem eu izbîndă pînă la capăt ! la să văd cum o să vă purtati".

'E bine că elevii institutului sînt inistruiţi a nu se multumi eu ceea ce dau in clasă, ci şi répéta, joacă în permanente, se produc necontenit. Asemenea violo-nistului care exersează întreaga ziulică, actorul să nu spuie niciodată „nu sînt pre-gătit". Permanentul exerciţiu îl duce la familiarizarea eu publicul, la dominarea lui.

As doni să se dea, la institutele de artă dramatică, o şi mai mare importantă dictiunii. Articulatia, sonorizarea consonantelor înşile. Ultima silabă să nu mai fie sacrificată, sa nu cadă în néant. Aotorul să^şi fortifiée plămînii, să^şi întărească vocea. Să nu se legene în iluzia că, fiind un comedian realist, îi ajunge sa vorbească din vînf.ul buzelor, ca să fie „natural". Mai mult temperament, mai multă vibraţie, mai mult curaj, mai multă încordare §pre sublim.

* * *

în regimul puterii ipopulare, teatrul ca şi învăţămîntul teatral au dobîndit o amploare şi un dinamism care întrec orice năzuinţe ale pasionaţilor antei scenico, ale tuturor visătorilor care au militât pentru progresul dramaturgiei noastre înainte de 23 August 1944.

La porţile templului marilor tragedii şi comedii se îmbulzeşte o tinerete fi^emătătoare, care dă asalt prestigioasei citadele : teatrul înseamnă glorie, iar gloria aduce şi îndestularea nevoilor materiale. Dar, în teatru, selecţia e severă. Se cer foarte multe calităti celor ce înfruntă lumina reflectoarelor : un fizic plăcut, o voce armonioasă, temperament, inteligenţă, muncă, disciplina, credintă şi, înainte de toate, talent.

Sînt acestea observatiile unui om al condeiului, aie unui om care, în lunga lui viată şi activitate obştească de autor, critic teatral şi director general al tea-trelor, a încurajat cît a putut pe începători.

N. Băltăteanu, G. Vraca, Al. Critico, V. Valentineanu, Gh. Calboreanu, A Pop-Marţian, N. Brancomir şi-atîţia alţii au débutât în piesele sau sub direc­torate^ mêle. Am întîlnit şi în provincie actori care cîndva mi-au fost elevi.

Acum, ou prilejul repetiţiilor, la Teatrul National, aie primei mêle piese, poemul féerie Inşir-te mărgărite, am avut bucuria să remarc printre interpreţi o série de actriţe şi de actori. proaspăt ieşiţi din clasele Institutului de artă dra-matică, şi cărora regizorul Miron Niculescu le-a încredinţat roluri importante.

•E vorba de Florin Piersic, distribuit în Făt-Frumos, roi pe care 1-a créât Aristide Demetriad, magician al versului, actor cald, emoţionant prin lirismul şi poezia în care îşi învăluia personajele interpretate. Florin Piersic a cucerit

45 www.cimec.ro

Page 48: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

sufragiile publicului de la debutul sâu in cinamatografie şi teatru. Adela Mărcu-lescu va avea de luptat ou amintirea neuitated Sorina, pe care Agepsina Macri a> jucat-o de cîteva sute de ori, eu o poezie, o graţie şi un dramaiti&m de înaltâ calitate.

Rolul greu al Vrăjitoarei, créât de N. Grigorescu, reluat de Calboreanu şi Baldovin, a fost încredinţat din nou unui bărbat, excelentul C. Rauţchi, absolvent al lnstitutului de teatru.

Aceştia trei, impreunâ eu C. Stănescu (Păoală) şi ceilalţi interpret din lnşir-te mărgărite, au o sarcină destul de gréa : ei urmează unor înaantasi prestigiosi, a căror amintire nu s-a şters încă.

Sînt încredinţat, date fiind reusitéle lor de pînă acum, că şi de rîndul acesta vor izbîndi, spre fala lor, spre fala lnstitutului de pe băncile căruia, datorită unor profesori emeriţi, au ajuns la lumina rampei şi a reflectoarelor,. cucerind adeziunea unui public din ce în ce mai évoluât, deci mai pretenţios.

învâţarnîntul nostru teatral, de la a cărui oficializare s-a împlinit un veac, îşi face din p'lin datoria, înzestrînd eu elemente valoroase teatrele din metropolă, preoum şi pe celé din capitalele de regiune. Urăm instituţiei, profesorilor şi ele-vilor rnuncă spornică şi succese din ce în ce mai ample, în slujba poeziei dramatice romîneşti şi a întregului nostru popor, atît de dornic sa se înalţe prin învăţătură şi prin frumuseţile artei, inspirate de muzele Thalia şi Melpomena.

Victor Eftimiu

Teatrul .Jăndărfcă"

„KATIA SI CROCODILUL" prelucrare de

Margareta Niculescu. după Nina Ghernet

Pupusile protagonislfe

46 www.cimec.ro

Page 49: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

SiuDat PIESĂ ÎN TREI A C T E (P A T R U T A BJ_ O U R I)

DE

DOREL D O R I A N

\ www.cimec.ro

Page 50: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Letiţia Dinu 26—27 ani ;

Horia Drăgan 32—35 ani ;

NLcolae Roşca 41—43 ani ;

Aurelia Viespe 18—20 ani ;

Mihai Albu 30—35 ani ;

Alexe Munteanu spre 40 ani ;

Maria Roşca 32—33 ani ;

Tudose Catrina peste 50 ani.

Acţiunea — în zilele noastre.

Fotografia de pc pagina anterioară : Vera Moisescu (Letiţia) fi Eugenia Ba-lanre (Aurelia) în speclacolul Teatrului de Stat din Ploieşti

A C T U L I

T A B L O U L 1 In scenă — locuinţa Letiţiei Dinu. O camera mobilată eu gust, un vestibul — cît să marcheze intrarea în apartament, o

usa dublă sau, poate, un glasvand spre o a doua încăpere şi o comunicare, în sfîrşit, spre o terasà, de preferintà spre rampa. Prin perdeaua descoperind în fundal singura feieastrà a încàperii — luminile oraşului. E searà tîrziu; zgomotul stràzii, eu intermitenţe — atenuat; atmo-sfera, intima. O masà ornatà — cinci tacîmuri îşi aşteaptă invitaţii. In rest : fotolii, un aparat de radio, telefon — nimic neobişnuit, în afara unui colţ, mie birou-atelier, eu o plan-seta pliantă fixată direct în perete, un taburet înalt, un lampadar modern-proiector şi nenu-mărate schiţe, fotografii etc., într-o neglijenţă deloc supărătoare.

La ridicarea cortinei, în scenà — Aurelia Viespe, 19 ani (pentru ai casei — Reli), şi ingi-nera Letiţia Dinu, 27 de ani, cuceritoare prin simplitate, degajare şi simpatia la care obligă spontan.

LETIŢIA (la telejon) : în seara acea-sta, nici într-un caz... Nu înţeleg urgenţa, e t recut de orele 9... (Ezită.) Şi-i o seară foarte importantă pen­tru mine. (Subit amuzată.) Nu ! N-aştept nici un logodnic... Mă pre-gătesc să-1 ucid ! (Revenind la to-nul anterior, sobru.) Mîine neapă-rat ! Tot materialul. Inclusiv cal-eulul economic... (Din nou amuzată.) Faptul că-i luaţi apărarea nu mă convinge. Sînt rea. Nu-1 graţiez ! (Iar alternanţa.) Schiţele, sigur. Plus anexa doi. Totul !... Nici onomastică... Nu ! Sînt născută în august... (Apoi, conjidenţă.) Am reuşit să conving patru nebuni să se adune în jurul aceleiaşi mese... Pentru proiect, aţi ghicit. Şi-n numele lor... Mulţumiri !... Nu ! Tot îl ucid. Pentru că întîrzie şi nu s-a ţ inut de cuvînt... La fel. Noapte bună ! (Inchide telejonul.)

AURELIA (descoperire imensă) : Le-tiţia, tu eşti logodită !

LETIŢIA : Ei, cum să fiu ? ! Aş fi ştiut...

AURELIA : Leta, te rog ! Viaţa mea sînt secretele. Jura -mi pe salata de boeuf !

LETIŢIA : în t reabă mai bine eu cine am vorbit... Nici n-o să-ţi vină să crezi.

AURELIA : Cred tot ce vrei... Numai eu cine eşti logodită... Te rog ! Ultima mea dorinţă ! Sau eel puţ in un indi-ciu : dacă va fi astă-seară aici, pr in-t r e noi.

LETIŢIA : Va fi... (Impresionată şi acum.) Dar înţelege şi tu, am vorbit eu Nicolae Roşca, din minister... Unul mare de tot. Un inspector !

AURELIA (eu aie ei) : Dacă e pr int re oaspeţi, îl descopăr urgent. (Şi adu-nind cartonaşele eu numele invita-

48 www.cimec.ro

Page 51: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

ţilor.) Drăgan, nu ! Se exclude, ca fiind violent, soheletic şi rece... Munteanu— la fel, aflîndu-se. la sute de kilometri...

LETIŢIA : Or, tocmai acest Roşca, înţelegi, a primit sarcina să facă pînă luni dimineaţă o expertize a proiectului nostru. Nu ţi se pare ciudat ? !

AURELIA : Ar mai rămîne Albu... JSi, nu... Un romanţios !

LETIŢIA : Asta in t imp ce stimabilul nostru Horia Drăgan — exclude-1 neapărat ! — a promis că va lăsa un exemplar al proiectului la direc-ţ ie şi, evident... a uitat ! Nu, trebuie neapărat să-1 ucid...

AURELIA : Cred că ajunge exclude-rea, Leta. Două sancţiuni sînt prea mult.

LETIŢIA : Vorbesc de Roşca, Reli ! Voia să mă întîlnesc cu el în oras şi să-i aduc eu celé 17 planşe, schi-ţele, totul... Asta la noua seara, pe ploaie, şi cînd aştept musafiri.

AURELIA : Sau poate 'tot Munteanu ?... O sută de kilometri în plus, una în minus... în fond, fetele de azi...

LETIŢIA : Pent ru că Roşca, înţelegi, a r fi v ru t să studieze proiectul încă în oursul nopţii... Nu-i ajunge o du-minică...

AURELIA (disperată) : Leta, înnebu-nesc ! Eu te logodesc cu toţi trei ! (Sună din nou telejonul.)

LETIŢIA (la telefon) : Alo... da... V-am recunosout după voce... Cum ? Să t re-ceţi dv. să-1 luaţi ?... Nu... Nici un deranj . Dar mă gîndeam... Am ezitat, cred, din cauza surprizei... De altfel. dacă veniţi după nouă, o să ne cu-■noaşteţi pe toţi. Vreau să spun, pe toţi care am lucrat la proiect. (Enu-merînd). Pe Albu... Da, chiar Albu Mihai. E un băiat foarte bun... Scrie şi versuri... Nu, n-are alte vicii...

AURELIA (aparté, îşi continua calcu-lul) : „O bucură şi n-are alte vicii..."

Să-i punem lui Albu un plus. LETIŢIA : Şi pe Munteanu... Cum ? îl

ştiţi şi pe Munteanu ? Noi îl numim „marele retras în ităeere"..., „marele „eschi'mos*'...

AURELIA : „Retras"..., deci fără plus. Si „esehimos", pe deasupra...

LETIŢIA : Pe Drăgan, da... Nu vi-1 mai recomand.

AURELIA : Minus mare — e clar ! Se anulează direct !

LETIŢIA : Şi să n-o uit pe Reli, adică Aurélia Viespe, desenatoarea noastră. Nu. Are numai 19 ani... Cum 93 ? O

confundaţi. Trebuie să fie o altà Viespe, bătrînă... Vă aştept !

AURELIA (imitînd-o) : „Aurélia Vies­pe, 19 ani, desenatoarea noastră..." (Apoi, cu reproş.) Bine că nu i-ai spus că sînt şi într-o bluză vernil...

LETIŢIA : De unde pînă unde ver­nil ? (într-adevăr, e de altà culoare.) Zi, cu cine m-ai logodit ?

AURELIA : Cu nici unul ! Nu trebuia să mă amesteci ! Te las fată bătr înă!

LETIŢIA : Lasă-mă cum vrei tu... Dar adevărul e că, de cite ori vorbesc cu Roşca, încerc nevoia de a cîş-tiga timp, de a-i da cît mai multe detalii, de a fi spirituală...

AURELIA : Ei, ce să zic... dintr-un spirit în altul.

LETIŢIA : Penitru că imi-e teamă de el. Mă inhiba !

AURELIA (deconcertată) : Inhiba ? Adică te urmăreşte, cum ar fi cra-iul de verde...

LETIŢIA : E un termen medical. O paralizie a unui cenitru nervos.

AURELIA : Termina, Leto ! Ca tip... Ce, eu sînt medic ? !

LETIŢIA : E circumspect. Cu o ironie discrete...

AURELIA : Nu cînd vorbeste, dragâ. Cînd tace ! Vreau sa zic, ca bar­bât...

LETIŢIA : Patruzeci de ani... Pat ru-zeci şi doi... Cu o privire rece, a-tentă...

AURELIA : Şi îţi évita privirea, cu-nosc. Cei mai periculoşi !

LETIŢIA : Dimpotrivă ! Căutîndu-ţi achii mereu, de parce te-ar sfredeli...

AURELIA : Ei nu, că eşti demodată cu totul. Cum să t e sfredelească cu ochii ? Asta-i eel mult o impresie... Şi ochii nici nu sînt un criteriu. Vivacitatea, da ! Febrilii, bunăoară, divorţează... Treizeci si unu la sută... De asta 1-am şi scos pe Drăgan. Bonomii, dimpotrivă, rezistă... Nu ezi»ta ! Albu rămîne o şansă, serios !

LETIŢIA : Eşti o nebună, Reli... AURELIA : Nebună, eu ? ! Păi să-i

fi dus eu proiectul lui Roşca ! Şi «nu la noua — la douăsprezece noap-tea. Pe ploaie torenţială ! Taifun !... Nici nu i-1 desfăceam ! Nu ! N-apuca el să-1 vadă... Uite asa îl luam : „Acest proiect, aceste saptesprezece planşe, dintre care douăsprezece în tuş, sînt desenate de mine... Şi eu nu desenez mecanic, tovarăşe Roşca ! Gîndesc... Plus intuiţia mea de dese-natoare, şefă de promoţie, neîn-curcată serios pînă la 19 ani cu nici un bărbat... Ei bine, în numele în-

4 — Teatrul nr. 10 49 www.cimec.ro

Page 52: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

crederii dumneavoastră necondiţio-nate în anonima Aurelia Viespe, în vîrstă de nouăsprezece ani — ştiţi ce înseamnă nouăsprezece ani ? — semnaţi, vă rog, vizaţi-1, că-i su-blim... Şi dacă da, încredere pentru înoredere, vă şi iubesc."

LETIŢIA : Cum să-1 iubeşti ? ! AURELIA : Ca pe un bun psiholog.

omule, pe un om adevărat ! Şi nu iubire-iubire... Eu ziceam aşa, să-1 respect, să-1 admir.

LETIŢIA : Nu, Reli ! Roşca e un alt-fel de om. N-are nimic din bărbaţii care ţi-au făcut ţ ie curte.

AURELIA : Mie ? (Dramă imensă.) Nu mi-a făcut nici unul . Şi cum mă văd cu negul ăsta pe obraz... Uită de suflet, tu ! Uită de rest !

LETIŢIA : Roşca e foarte serios. foarte grav... E bătrîn !

AURELIA : Spuneai că a re patruzeci-patruzeci şi doi de ani. Or, tatăl meu la ipatruzeci şi doi, dacă ite intere-sează...

LETIŢIA : Sau poate nu-i bătrîn... Dar am auzit de el încă din timpul prac-ticilor mêle de vară, ca studentă, la Bicaz, la Borzeşti... Şi cei de acolo auziseră şi ei de Roşca, încă de pe alte şantiere, mai vechi. înţelegi ? De omul acesta se aude de aproape douăzeci de ani. A fost peste tot, e peste tot...

AURELIA : „... pe pămînt ca şi-n ce-ruri." Devii mistică, tu, şi facem şi cultul ăla, cum se numeşte, al personalităţii lui Roşca !

LETIŢIA : Iar acum, imaginează-ţi, ca şi cum ar fi aflat că noi trebuie să prezentăm un proiect — primul nos-t ru proiect —, a ajuns si-n minis­ter, inspector cu tehnica nouă. Ei, ce mai zici ?

AURELIA : Ba ! LETIŢIA : Ce ba ? AURELIA : Pot să ju r că e însurat

de la şaisprezece ani, din principia-litate acerbă, şi a r e o nevastă urîtă.

LETIŢIA : Frumoasă, Reli ! Şi nu nu-mai frumoasă, dar, cum să-ţi spun ? inversul tău.

AURELIA : Inversul, da ? Află atunci, l e rog, că am dat şi probe la film. Şi toţi regizorii, dacă ar fi fost des-iepţi...

LETIŢIA : Nu fizic, Reli. Invers ca fel d e a fi. Nu strigă, nu pret inde nimic, nu bate din picior.

AURELIA : Atunci îl înşeală... Ceva tot trebuie să facă !

L.ETIŢIA : E muziciană, Reli ! Drăgan spunea că a r fi ascultat-o odată la

un concert. Un recital de lieduri. (Pauză.) Spune-mi de ce 1-ai exclus pe Drăgan ?

AURELIA : Ca să se înveţe minte, de aia ! Şi să nu mai fie rece, distant. Că-1 auzi vorbind şi parcă ar vorbi din centrii ăia ai tăi, cum le spu­neai că-ţi fac... te inhiba ! Şi mai dă-1 încolo ! (Nerealizînd reacţia Letiţiei.) Zi-mi de ăia doi, el cu ea... Mor să ştiu !

LETIŢIA : Se stimează. Şi stima între oameni... Tu eşti foarte tînără, Reli...

AURELIA : Pe mine să mă stimeze mai puţin ! Sa mă adore, să mă îmbrăţişeze ! Numai să pun eu mîna pe unul din ăsta, şi-i fac un plan de muncă... îl distrug !

LETIŢIA : Nu, Reli, nu-i de-ajuns. Şi asta am înţeles-o mai ales la prima noastră întî lnire în trei : eu, Roşca şi Drăgan.

AURELIA : Adică 1-ai luat şi pe Ho-ria. Dumnezeule ! Păi ăsta mă scoate din sărite, pe mine, care am nervi de oţel... Desenez, acolo, o secţiune, un fleac, şi el vine cu o riglă să mă vérifiée, dacă totu-i la scară. îi spun că e. Nimic ! El verifică mai départe... Şi pe urmă, chiar şi întîlnirile în trei, hai să vorbim cinstit... Asta e un cinism, Leto dragă !

LETIŢIA : Nici un cinism... Lasă... Şi, la pr ima vedere, a fost întîlnirea cea mai banală. Nu s-au spus lucruri neobişnuite, nu s-a întâmplat nimic deosebit, şi totuşi am simţit între el şi Horia o tensiune ciudată.

AURELIA : Ei, ce-ţi spuneam eu ? Nu trebuia să-1 iei !

LETIŢIA : O evitare continua şi o su­pra veghere, ca şi cum a r fi avut între ei lucruri comune despre care nu voiau să discute. Şi Roşca mi s-a parut pent ru pr ima oară bătrîn, hărţuit , obosit parcă de toată a-ceastă tensiune interioară.

AURELIA : Şi Horia ? LETIŢIA : Vorbea de o antipatie spon­

tané. Dar o antipatie care treptat mi s-a transmis şi mie. Şi, de fapt, nu o antipatie... O lipsă de obiectivi-tate, o teamă...

AURELIA : Spune-mi, Roşca nu-i cum-va un t ip asa, foarte înalt, solid, cu un mers greoi ? N-a fost vineri dimineaţa la institut ?

LETIŢIA : Mi se pare că da... AURELIA : Atunci îl ştiu, el e ra ! Mi-a

recomandat să n u mai desenez în picioare, pentru că provoacâ o soli-citare a nu ştiu căror muşchi, care se t ransmite la rîndul ei spre bazin. apoi spre braţe, spre încheieturi, spre

50 www.cimec.ro

Page 53: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

falange... Şi m-a întrebat cîţi ani am.

LETIŢIA : Nu era el ! AURELIA : Ba da. Şi i-am spus : nouă-

zeci şi trei împliniţi. Merg pe nouă-zeci şi patru. Ce, nu se vede ? Că se apropiase Drăgan şi voia să stàe neapărat ce discutăm. (Apoi, subit aferată.) Dar ne mai trebuie un ta-câm, pentru Roşca... Măcar de for­ma ! Să vadă că am fi vrut să-1 oprim.

LETIŢIA : E liber al lui Munteanu. AURELIA : Cum liber ? LETIŢIA : Cum auzi. N-am vrut să

vă spun dinainte ca va lipsi. Dar de acum e totuna. Citeste !

AURELIA : O telegramă ! (Parcurgînd formularul ojerit de Letiţia.) „Cioc-niţi şi pentru mine. Stop. Un tră-dător forţat de împrejurări . Stop. Vă iubeşte, Munteanu !" (Apoi, dispera-tă.) Letiţia ! Stop ! Asta înseamnă că Munteanu nici într^un caz nu-ţi mai este logodnic... Pot să-1 şterg de pe lista. Au rămas numai doi !

LETIŢIA : Ai să răstorni farfuriile. AURELIA : Ei bine, atunci pot să-ţi

declar sus şi tare : dacă venea astă-seară aici, eram hotărîtă să mă în-drăgostesc de Munteanu. Pentru că exista un al şaselea simţ care mi-a spus-o, Letiţia. Şi m-as fi luptat şi eu tine, eu kilometrii, eu toţi. Deşi nu 1-am văzut niciodată, dar e al meu, îmi place ! Adică îmi plac ideile lui, cînd i le desenez... Au forţă, au neprevăzut... Şi laconismul acesta, simplitatea : „Vă iubeşte, Munteanu !"... Fără să mă fi văzut ! Şi fără să te întreb nici eu cum arată, dacă e însurat...

LETIŢIA : De la un şamtier la altul... Un fel de Roşca mai tînăr. Cine să-1 i a ?

AURELIA : Şi fără să ştiu dacă m-ar iubi el. (Voîuntară.) L-aş constrînge ! L-aş obliga, 1-aş omorî... Numai zi-mi că-i frumos !

LETITIA : L-am văzut acum cincd ani prima oară. De fapt, n-am apucat bine să-1 văd. Avea o hîrtie în faţă, un creion şi o mie de idei, care de care mai năstruşnice, toate foarte cuminţi, după el... Şi mîna nu avea cînd să schiţeze, ideile veneau une!? peste alitele, se îngrămădeau...

AURELIA : Ah, e frumos ! LETIŢIA : Iar pe urmă a început să-mi

scrie la institut şi acasă... Tot eu idei...

AURELIA : Letiţia, te rog. Munteanu e şters de pe listă !

LETIŢIA : E şters !... Pînă oînd una dintre idei, spre surpriza mea şi a lui Horia, am descoperit că-i toemai cea căutată de noi. Şi Horia a spus...

AURELIA : Nu-1 amesteca pe Drăgan ! Mă enervezi ! L-am exclus !

LETIŢIA : ... să plecăm la el pe şan-tier, să-1 convingem să lucrăm îm-preună proiectul.

AURELIA : Şi el, generos... Marele re-tras în tăcere ! As fi putut să jur ! (Sugerează acceptarea.)

LETIŢIA : A refuzat ! Spunea că ideile sînt bunul poporului de cite ori sînt bune... aie autorului de cite ori sînt proaste. Şi timp de doua ore, cît am stat lîngă el, nena demonstrat din nou că ideii noastre — desi făcusem unele calcule — îi mai lip-sea ceva... (Pe ultimele cuvinte, ne-observat de ele, a intrat inginerul Albu, treizeci-treizeci şi cinci de ani, bine dispus, volubil, o sută de cu­vinte pe minut, si uneori peste.)

ALBU : Şi-i mai lipsea — fii cinstită, Letiţia — un fel de nebunie con­crete, care s-o coboare pe pămînt şi s-o înaripeze... Asa cum poeţii îsi transfigurează marile lor sentimen-te în haina metaforelor incendiare. Şi ideea aceasta a avut-o, din nefe-•ricire, Albu Mihai Leonard, inginer din greşeală, eu două nume mi ci, în u rma unui obişnuit dezacord în-t re părinţii subsemnatului, marna vi-9Îndu-şi descendentul — poet, iar tata — tenor... (Şi, în sfîrşit, înclinîn-du-se, într-o respiraţie mai largă.) îngăduiţi-mi să salut în persoana dumneavoastră celé două generaţii de femei între care am oscilat fără speranţă şi fără să mă pot decide, în scurta mea existenţâ...

LAETITIA : Albule ! AURELIA : Esti plioticos ! LETIŢIA : Vorbeşti ca o morişcă ! AURELIA : Te uiţi nu ştiu unde, în

tavan... Femeile trebuie privi te în fa ţă !

LETIŢIA : Şi vorbeste-i, te rog, Aure-liei, de Alexe Munteanu. I se în-chină. S-a îndrăgostit de el !

ALBU : Urale, atunci, şi petarde ! Pen­tru că acest om, stimată desenatoare Aurélia Viespe, are într-însul virusul geniului... Desi l-am văzut rar, a-pix>ape nu i-am vorbit, da r îi citesc comunicările ştiinţifice şi scrisorile... Omul acesta — ultralaconic — face adevărată poezie modernă pe înţe-lesul marilor mase. E un generos.

51 www.cimec.ro

Page 54: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

S-ar putea créa trei insti tute care să-i dezvolte ideile. Şi, ascultaţi la mine, dacă se va înfiinţa într-o zi un minister al ideilor publiée...

AURELIA : Ah, simţeam că trebuie să-1 iubesc...

ALBU : ... devii soţie de ministru ! AURELIA : Iar eu am să-1 informez

cum vorbeai despre el. Te va lua secretar.

LETIŢIA : Aurelia, jigneşti un mare poet !

ALBU : Mare — nu ! N-am susţinut niciodată. Aprecierile acestea o să le aducă timpul... Dar dacă nu mă înscriam la politehnică şi nu-mi dis-ciplinam fantezia pr in toate teore-mele lui iBuler şi legile lui Kirchoff — asta a fost d rama mea ! — aş fi intrat în manualele şcolare, la scriitorii contemporani în viaţă, iar viitorii dumneavoastră copii, aflînd despre mine, a r fi spus...

LETIŢIA : încetează odată eu vorbă-ria ! Mă obosesti, Albule !

AURELIA : Şi eu pl imbatul ! ALBU : Dostoïevski mesura kilometri,

Hemingway scria în picioare... Dar să nu uit...

AURELIA : Scoate-ţi măcar pardesiul, că Ti-or fi scris îmbrăcaţi !

ALBU : Ara zis să ascul'taţi ! Astă-seară, an jurul orelcr 8,30, aflîndu-mă în institut şi în prapriul meu birou...

LETIŢIA : La institut ? Tu eşti nebun... La 8.30 ?

ALBU : Prins fiind în frigurile crea-ţiei şi ajungînd la momentul maxim de concentrare — ah ! ce poveste de dragoste ! sublima ! diafană ! —, cine credeţi că intră pe uşă ?

AURELIA : Femeia de serviciu. LETIŢIA : Un hoţ. AURELIA : Un pompier. LETIŢIA : O verişoară din provincie... ALBU : Nicolae Rosca, domnilor !

Roşca în persoană ! LETIŢIA (surprinsă) : Acum o jumà-

tate de oră ? ALBU : Exact ! Şi ce mai încolo şi-ii-

coace îmi cere proiectul. „N-am !" „lEşti coautor !" „Tot n-am..." Si-i spun că singurele copii sînt la tine, îi idau numărul de telefon şi, smuls definitiv de sub iimperiul muzelor, îmi iau pardesiul şi plec.

LETIŢIA : Lăsîndu-1 singur în birou ? Dar politeţea ta, A lbu l e?

AURELIA : Şi mai voiai să ajungi sori-itor...

ALBU : Răbdare ! Simţeam că mă cheamă ceva... Şi, într-adevăr, în ho-lul institutului, în semiîntuneric, în faţa unui portar incapabil să apre-cieze frumosul — ma aştepta chiar ea.

LETIŢIA : Care „ea" ? AURELIA : O „ea"... Inventează ! Toţi

soriitorii inventează o „ea"... LETIŢIA : I-ai vorbit ? Spune drept ! ALBU : „Domnişoară — sau poate nu

i-am spus domnişoară, nu-mi amin-tesc — chiar dacă n-aş avea memorie vizuală şi chiar dacă n-aş fi urcat şi coborît aceste scări de 1564 de ori, exact anul naşterii lui Galileu şi al lui Shakespeare, tot aş fi în-teles că prezenta dumneavoastră aici nu poate fi decît un mare mira col şi simbolul renaşterii mêle literare..."

AURELIA : Şi ea ? ALBU : Nu mă întrerupe ! „Fetele ce-

lor de aici — continuu eu — poartă însemnul efortului creator, al cău-tării înverşunate, şi le stimez... Pe cînd dumneavoastră, dimpotrivă, a-veti însemnul inspiraţiei muzelor — şi vă stimez înzecit ! I n s t r u m e n t e , în prezenta dumneavoastră, a r oînta singure, iar eu — pentru prima oară inginer şi poet eu viziunea anului 10 000 — aş fi în stare să pun bazele unui nou sistem de comunicare în-tre oameni, pe prezumtii şi antici-pări afective ! Iar asteptarea care se citeşte în această clipă pe fata dum-neavoastră..."

AURELIA : Eu chemam militianul ! ALBU : Ea, nu... Mi-a spus că am in­

tui t cît se poate de bine, şi că într-adevăr astepta. „Pe mine !" — am strigat eu. Ea : „Nu..." Şi vrea sa-mi spună pe cine. Dar n-am lă-sat-o, am păirăsit în fugă clădirea, am cumpărat un buchet de garoafe, i 1-am adus şi am asigurat-o că nu-i cer niei o favoare, nici o întîlnire, şi nici măcar nu vreau să stiu cine e... Important pent ru mine, şi decisiv, e că asemenea oameni exista !

LETIŢIA (nu fără admiraţie) : Esti un nebun, Albule !

ALBU (scoţînd un buchet de garoaje şi oferindu-i-l) : Ca să iubiţi nebunii, vă rog ! (Apoi, Aureliei.) Iar drama mea, ca să nu mai rîdeti de mine, e că-mi consum singur literatura, adică mi-o trăiesc... Nerămînîndu-mi, în rest, decît să mă complac în a fi un obişnuit şi foarte cuminte inginer.

LETIŢIA : Femeia din holul institutu­lui, dacă t e interesează, deşteptule, îl aştepta pe Roşca, şi e într-adevăr

www.cimec.ro

Page 55: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

muzieiană. Ce splendide garoafe !... Era soţia lui.

ALBU (alarmât) : Pe Roşca ? (Conce-siv.) Lui îi tree eu vederea...

LETIŢIA (hotărîtă să-l sperie) : Şi da-că-i povesteşte cum te-ai pur ta t eu ea — mă îngrozesc ! (Conwnsă de contrariul, amuzîndu-se.) Ne va res-pinge proiectul !

ALBU : Mă va inţelege. Soţul unei asemenea femei trebuie să înţeleagă orice... Chiar şi poezia ! Iar pen­tru cinstea lui Roşca, pentru exacti-tatea aprecierilor lui — ca şi pen­tru farmecul unei astfel de femei din anul 10 000 — garantez !

LETIŢIA : Tu ai fi în stare să garan-tezi pînă şi pentru tine. Tu nu vezi decît oameni cinstiţi !

ALBU : Şi mă mîndresc. Ar trebui sa mi se acorde un premiu !

LETIŢIA : Ai să stai lîngă Reli. ALBU : Oricît a r fi de dureros... asta

nu ! LETIŢIA : Cum, n u ? ALBU : Nu rămîn... Pentru că n-am

venit, vă rog să mă credeţi, decît pentru a vă explica de ce nu pot să rărnîn.

LETIŢIA : Prea tîrziu. Ai promis ! ALBU : Fără să mă gîndesc... Dar pe-

trecerea de astă-seară n-ar însemna pentru mine decît un eşec. Nu ma priviţi aşa... Nu glumesc ! Totdeauna am visât că pr ima petrecere de acest fel mi-o va prilejui apariţia unui volum. Inginerul a avut însă mai multă perseverenţă... scriitorul, cred, prea puţină. Mă bucur deci pentru voi, pentru proieot — ştiu că mă veţi menţine coautor chiar şi împotriva voinţei mêle. Dar nu-mi cereţi să-mi sărbătoresc alături de voi, toastînd, amărăciunea... Dar asta-i de-acum li terature proastă... Iar pe dumneavoastră (lui ReTî), pentru că n-aş dori să vă închipuiţi că nu mi-ar fi plăcut să vă ţin companie... îngăduiţi-mi să vă propun să-i părăsiţi pe aceşti bătrîni. în-drăgostiţ i de străluciirea primului lor proiect, în care nu întrevăd decît sîmburele altor o mie, la fel de strălucitoare — şi să vă rog să mă însoţiţi...

LETIŢIA : Reli, nu-1 asculta ! Te va duce pe drumuri greşite.

ALBU : ... Dispus fiind să vă vorbesc toată noaptea, p e străzi, despre ma-rele erou dostoievskian, Mîşkin ; să vă demonstrez teorema lui Taylor în restaurantul gării, deschis pînâ în zori, să vă urc în aoceleratul 214, la 23.52, pentru a fi mîine di-

mineaţă în munţi ; sa vă încredinţez toa'te tainele iubitului dumneavoastrâ Alexe Munteanu — eroul unuia din viitoarele mêle romane... Sau să re-nunţăm la toate aceste extravagante désuète, pentru o friptură în sînge, la miraculoasa bodegă din colţul aces-tei străzi, denumită, prin nu ştiu care caipriciu, „Paring" — bodega, nu stra-da ! — unde sînt hotărît, de altfel, să vă aştept pînă la orele 22.00...

(Aceleaşi, fără Albu.) AURÈLIA : Ei nu, că ăsta mă in-

trece ! LETIŢIA : Zi că te-a fermecat şi eşti

gata să fugi după el chiar şi în pantofi Louis XV.

AURELIA : Eu, după el ? (învingînd un regret.) Noi sîntem construiţi pe baza aceloraşi motoare eu explozie interna : ţipăm, glumim, aruncăm lu-mea în aer, susţinem că dragostea a mûrit... şi iubim. Pentru că Albu al tau — şi tu s-ar fi cuvenit să o ştii — e un îndrăgostit.

LETIŢIA : Albu, şi îndrăgostit ! (E gata să rîdă.) Un inginer excelent, recunosc, un matematician de prim rang — o confirm ; un uriaş cal de tracţiune trăgînd douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru... şi fărâ de care n-am fi dus niciodată la ca-păt proiectul... Dar îndrăgostit, Albu... Asta nu !

AURELIA : Ca un prost... Şi un ro­mantic ! Un romantic puţin démodât, cum o zicea chiar el, sau un scriitor de pe timpuri...

LETIŢIA : Un scriitor din care nu vei citi niciodată nimic ! Pentru că e un scriitor oral ! îşi povesteşte subi-eetele de atîtea ori încît, în faţa foii albe de hîrtie, efortul îi va părea inutil şi va fi secătuit...

AURELIA : ... Şi care te iubeşte ! LETIŢIA : Tu vezi numai iubire. AURELIA : Aşa cum Albu vede nu-

mai oameni cinstiţi. Şi ml s-ar cu-veni si mie un premiu... Dar te iu-beşte, Letiţia ! Iar mai înainte...

LETIŢIA : Eşti demodată şi tu ! AURELIA : ... Te vedea numai pe tinp,

îţi vorbea numai tie, a fost in stare să inventeze o întreagă poveste ab-surdă ca să-ti poată oferi un buchet de garoafe...

LETIŢIA (necrezlnd nici acum) : Al­bu — îndrăgostit !

AURELIA : ... Şi va trebui să-1 şterg, oricît îmi pare de rău, de pe lista logodnicilor tâi.

LETIŢIA : Chiar te şi rog să-1 ştergi. AURELIA : Nemairămînînd decît unul

53 www.cimec.ro

Page 56: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

— şi acela, spre disperarea mea, Ho­ria Drăgan. (începe să se îmbrace ca pentru plecare.)

LETIŢIA : Ce faci ? AURELIA : Nimic. Am fost invitatâ

să asaltez „Parîngul" şi mă pregâ-tesc să accept.

LETIŢIA : Reli, încui uşa j AURELIA : Rugîndu-te doar să nu te

superi pentru tot ce ţi-am spus des-pre Horia... Pentru că ţi-am spus lucruri urîte. (Subit, camera a ra­mas în întuneric.) Ce s-a întîmplat ?

LETIŢIA : Nu ştiu... Cred că o sigu-ranţă, ceva... (Speriată şi ea.) Dar nu vreau să pleci, înţelege ! (La lu-mina unui chibrit şi apoi a unei lan­terne se îndreaptă amîndouă spre tabîoul de siguranţă din vestiar.) Exact ce-mi lipsea... Să mor curen-tată.

AURELIA : Las' c-o repar eu... Rezist la orice tensiune ! (Urcîndu-se pe un scaun.) Parcă ar fi ştrut că sînt foarte grăbită... S-a stins ca sa nu pot ple-ca. (5e amuză.) Doi douăzeci... Des­tin ul !

LETIŢIA (în timp ce Aurélia va de-, şuruba siguranţa) : Să fii foarte a-•tentă !

AURELIA (jucind degajarea) : Mun-teanu nu mai vine... (Agitîndu-se ex-cesiv.) Aici trebuie forţă, nu glumă ! ... Albu se va încurca şi el în „Pa­rîngul" lui pînă la ora închiderii... — dă-mi liţa ! — iar desenatoarea proiectului, în lipsa a doi titulari... totu-i să nu te enervezi ! — va oferi celor doi îndrăgostiţi o seară în doi... (Se aud bătăi în uşă.) A şi venit ! (Gest spre siguranţă.) Poate să n-o mai repar ? (Letiţia deschide usa vestiarului ; în prag, un om de 40— 42 de ani.)

LETIŢIA (surprinsă) : Tovarăşul Roşca!

T A B L O U L 2

Acţiunea în continuare, la interval de minute. In scena, din nou în lumină (siguranţele au fost reparate) : Nico-lae Roşca, Horia Drăgan, iar peste pu-tin — Letiţia Dinu.

HORIA : Te apropii de o usa, nu apuci nici măcar să apeşi pe butonul so-neriei şi uşa ţi se deschide...

ROŞCA : Ca la o comandă secretă... (Nu fără ironie.) Ciudat !

AURELIA : Aţi şi venit... Ce bine ! Mă şi ântrebam cui să solicit un sfat.

ROŞCA (intrînd) : Probabil, cum se schimbă o siguranţă... Calm şi atent I

AURELIA : Un sfat vital. (E gâta să se răstoarne eu scaunul.)

ROŞCA : ... Cum să-ţi păstrezi echi-libruL

AURELIA (şi-a revenit) : De perspec­tive !

ROŞCA : Agitîndu-te cît mai puţin. AURELIA : Mai grav : între a continua

să desenezi în picioare şi a esca­lada noaptea un munte — pun două fire, mai bine ! — ce vi se pare cel mai puţin indicat ?

ROŞCA : Amestecul unui om dinafară. (îşi scoate haina de ploaie.) Cred că ajunge şi un fir.

AURELIA : Şi dacă aţi fi avut, să zi-cem, o fată de vîrsta mea ?

ROŞCA : As fi fo9t un >tatà démodât şi conservator.

AURELIA : Visul meu ! ROŞCA : Şi ţi-as fi recomandat... (ur-

măreşte mişcările Aureliei, atent în-sa la usa de la intrare) să nu te mai urci pe scaun... să porţi fusrte mai lungi...

AURELIA (indignată) : Ce-aţi spus ? ROŞCA : ... Şi să pui mai puţine în-

trebări. (5e apropie de aceeaşi uşă de la intrare, pe care o va redeschide larg, ca în aşteptarea cuiva.) îndrăz-neşte ! (In prag, la lumina lanternei, un bărbat de 32—35 de ani, foarte surprins de a-i fi fost anticipată pre-zenţa.) Intră, tovarăşe Horia Dră-gan !

AURELIA : Ca-n filme ! (Şi pentru că în acelaşi moment se va stinge eu totul lumina.) Cred că le-am ars pe toate!

C O R T I N A

HORIA (iritare evidenta) : Iar cel care îţi deschide e omul pe care te-ai fi asteptat cel mai puţin să-1 -revezi...

ROŞCA : ... la lumina unei lanterne. HORIA : Arderea siguranţei e un loto,

... ţ ine de întîmplare... aş putea să admit. Dar în situaţia mea...

ROŞCA : Cred că as ta ar fi fost idea-lul... Să nu ceri explicaţii. Jucă-torii la loto nu cer.

HORIA : Aş fi préférât să înţeleg...

54 www.cimec.ro

Page 57: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

ROŞCA : Te-am zărit in t r înd în holul clădirii, în t imp ce ascensorul în care mă aflam începuse să urce, am aproximat t impul de coborîre, timpul următoarei urcări...

HORIA : Cam poliţist... îmi displace lovitura de teatru.

ROŞCA : Şi mie... (Tonul discuţiei.) Nu •mai puţin.

HORIA : Mai ales cînd eel care îmi deschide usa...

ROŞCA (preluînd) : Sînt eu, Nicolae Roşca. Mă aşteptam !

HORIA : ... înt î lnirea neavînd loc în-tr-o locuinţă oarecare, ci a Leti-ţiei !

ROŞCA : Nici într-o seară oarecare. HORIA : Eşti deci la curent. Ai aflat

si de terminarea proiectului. ROSCA : Am fost însărcinat să-1 véri­

fie. HORIA : Dumneata ? (Pauză lungă.) Ai

fi pu tu t să refuzi... ROSCA : Am încercat. A insistât însà

p rea mult direotorul uzinei, iCa-trina.

HORIA : Deci, dumneata ? (Suprave-gherea continua.)

ROŞCA : Chiar eu. Nu s-ar spune câ pari îneîntat.

HORIA : Ba da... Mă bucur... Mă buouir chiar foairte mul t ! (Intră Le-tiţia.) Ai ui-tat, Letiţia, să-mi spui lucrul cel mai de seamă... Nu eşti o gazdă atentă \

LETIŢIA : Reli are un milion de se­crete. M-a obligat s-o conduc.

HORIA : Şi n-ai umplut nici paharele... (Le umple el ; toastînd.) Pent ru sea-ra de azi... pentru oaspetele nostru... şi pentru stabilirea exacte a timpului de urcare şi coborîre !

LETIŢIA : Pentru ca să nu mai în-cepeţi eu obişnuitele voastre tăceri şi ironii.

ROŞCA : Iar eu — dacă dumneavoas-tră aţi ui tat — pentru proiect !

LETIŢIA : Nu, n-am uitat. Aş fi fo-losit însă cuvinte mari : pent ru acest prim pas, pentru această bucurie imensă... Nu. n-aş fi ştiut să sipun atît de simplu ca dumneata : pen­tru proiect !

HORIA : Iar eu n-am îndrăznit. dintr-o superstiţie : am făcut imprudenţa să mai beau o data, şi tot pentru proiect, eu acest insuportabil Ca-trina... care m-a informat, pr intre al tele, că a încredinţat verificarea proiectului unui bun specialist — nu mi-a spus numele...

LETIŢIA : Zi c-ai băut prea mult !

HORIA : Şi am mai băut, e adevărat , şi eu Albu, tot pentru proiect, în urmă eu un sfert de oră, cînd por-nea de aici spre „Paring". (Se amu-ză singur, bine dispus.) Şi a treia oară, chiar dacă n-aş fi superstiţios, pentru acelaşi proiect, e prea mult...

LETIŢIA : Mai bine 1-ai fi convins pe Albu să se întoarca.

HORIA : Sà-1 fi întors ? Dar eu, daţ i -mi voie, sînt toemai eel care a con­t r ibua în mod hotărî tor la această întîlnire restrînsă, în trei. Şi m-am bucurat, deşi...

LETIŢIA : Poate ai dori să te cred ?! HORIA : O visasem în doi... LETIŢIA : Petrecerea a fost stabilité

de mine. Cum să contribui ? La ce ? HORIA : Aş fi putut să încerc s-o

amîn pentru mîine... Şi n -am încer­cat, deşi eram informat (ridică te-legrama lui Munteanu) de intrarea în probe...

LETIŢIA : Abia acum ai aflat. HORIA : Şi n-am încercat nici sa-1 în-

torc pe Albu din drum, dezminţim-du-i teoria eşecului...

LETIŢIA : Asta-i urît ! HORIA : Am contât chiar şi pe aver-

siunea Aureliei Viespe, acest puştiu-lache grozav de amuzant, pe care 1-am iri tat cît a m putut în ult imele zile, de cînd m-am întors în insti­tut... Şi singurul lucru, în sfîrşit, pe care nu-1 puteam prevedea, a fost arderea siguranţei, soneria defectă... şi atenţia lui Nicolae Roşca în a-mi deschide usa. De unde, poate, pri-mul moment de surpriză şi iri tare.

LETIŢIA : Inventezi ! HORIA : Deloc ! (Apoi, spre Roşca.)

Numai că, în locul dumitale, nu m-aş fi s t rădui t chiar atît de mult să obţin verificarea proiectului.

ROŞCA : Asta cred. HORIA : N-as fi exagérât nici în

efortul de a-1 obţine încă în astă seară...

ROŞCA : Catrina a insistât să termin verificarea pînă luni dimineaţa.

HORIA : ... Preferînd, în ultima instan­te, cred, şi un surplus de sinceri-tate.

ROSCA : Cu care am să fiu de acord. (Pauză lungă.) Şi-am să fac primul pas : nu am venit aici pentru pro­iect... cît pentru proiectanţi !

HORIA : Şi mai aies pentru a stabili care-i contribuţia exacte a lui Ho-ria Drăgan !

DETIŢIA : Deci, o nouă discuţie... Vă interzic !

55 www.cimec.ro

Page 58: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

HORIA : Ultima, Letiţia. Mâ angaje/ solemn !

LETIŢIA (privire spre Roşca) : Vreau un angajament reciproc.

ROŞCA : In orice caz, ultdma pe acest ton.

HORIA : S-ar părea că unul din noi îşi asumă un rise.

ROŞCA : Am să te ajut să pierzi cît mai puţin.

HORIA : Ei bine, atunci să ne întoar-cem la contribuţia exactă a lui Ho-ria Drăgan la proiect ... (Derulează o planşă.) Ceea ce, la pr ima vedere. ar însuma sectoral B, linia de ali-mentare automata a agregatelor. (Rulează din nou planşa.) Dar, pre-cizez, numai la prima vedere. Şi asta pentru că, lucrînd la proiect, Horia Drăgan a realizat un lucru eu mult mai important.

ROŞCA : îl aşteptam. HORIA (persiflant) : A reusit să se în-

vingă pe sine... (Apoi, regretînd persi-flarea şi autoaprecierea.) Adică nu, exagérez ! A încercat ! Dar e o po-veste prea lungă ! Şi s-ar putea (Le-tiţiei) să-ţi strie puţin seara de azi.

LETIŢIA : Numai să încerci ! HORIA : Nu-i după voia noastră, Le-

tiţia... I-am făcut o promisiune lui Roşca : să-i demonstrez exact con-tribuţia mea...

LETIŢIA : O să-ţi ridicăm o statuie ! HORIA : Nu-ţi cer... Şi nu ride, pen­

tru câ nu toţi am avut norocul Letiţiei Dinu, care în '44 mai era o puştancă... Nici pe cel al lui Catri-na, activist de partid. trecut prin focul unor mari încercări. Nici al entuziastului Alexe Munteanu, con­struit dintr-o fibră spéciale, ultra-rezistent la efort... Nici norocul lui Albu Mihai, care, sacrificîndu-şi pa-siunea şi răspunzînd unei sarcdni imediate, pornea să studieze motoa-rele eu explozie interna. Aceeaşi ge­n e r a t e a mai cuprins şi oameni ca Nicolae Roşca...

ROŞCA : De el nu te îngriji. HORIA : ... Ori ca Horia Drăgan. LETIŢIA : Care pe atunci era foarte

„bătrîn"... HORIA : Nu era, n-avea nici el mai

mult de 12 ani, şi a r fi putut sa aibă viaţa liniştită şi lipsită de fră-mîntări a Letiţiei. Mai ales că Axinte Drăgan, tatăl meu, s-a numărat şi el pr in t re cei care, asemeni lui Ca-trina, au trecut prin focul unor mari încercări.

LETIŢIA : Dar nu înţeleg legătura eu seara de azi, eu proiectul ?!

HORIA : ïncerc să-1 apăr, Letiţia. LETIŢIA : Faţă de cine ? ROŞCA : Rămăsesem la Axmte Drâ-

gan... HORIA : Da, la Axinte, un muncitor

oarecare — oricît vi s-ar părea de ciudată această biografie nocturnâ —, care a căzut în '44 ... Şi a căzut — relatare cu totul nepotrivită în seara unei petreceri — pentru că a făcut imprudenţa să aducă în casă un om rănit, urmări t de poliţie, de a cărui cinste, în marea lui nai-vitate, nu se îndoia... dar care, în mod ciudat — foarte ciudat, nu-i asa tovarăşe Roşca ? —, a rămas liber tocmai atunci cînd Axinte Drăgan. denunţat nu se ştie de cine — din nou foarte ciudat ! — a căzut. Dar asta, nu-i asa ? — nu mai e légat de proiect.

LETIŢIA : Nu mi-ai spus niciodată ! HORIA : Pentru că n-am vra t să ştii

că ani de zile am cunoscut d rama unei penibile infirmităţi sufleteşti. A-ceea de a fi fost crescut de nişte ruJde lîndepărtate şi obtuze, care mi^au répétât zi şi moapte, eu înver-şunare, că oamenii sînt răi, în s tare sa se mănînce de vii... Că încrederea în cel de alături de tine echivalează cu sinuciderea şi că aşa i s-a cuvenit

* de drept lui Axinte Drăgan — să moară ! Pentru că nu s-a mulţumit să-şi ducă crucea lui omenească. dar s-a încumetat să mai poarte şi o a doua, a nu ştiu cărui ideal... (Amuzat.) Dar astea nu mai sînt cu-vintele mele, vă daţi seama, ci ale lui Albu, singurul om căruia m-am hotărît cîndva să-i destăinui... Şi el, fireşte, tinde a fi scriitor. (Lui Roş-ca.) Nu pari prea bine dispus. S-ar părea că nu-ţi place...

ROŞCA : Prea multă biografie... şi pu-tin prea patetic. (Pauzà.) Ai fi pu­tut sa te smulgi.

HORIA : Asta am şi încercat. Şi în 1947, cînd abia aveam şaisprezece ani, am sosit pe şantierul de la Sal-va... Iar comandantul brigăzii, ţi-1 aminteşti, tovarăşe Roşca ?

ROŞCA (se privesc lung) : Mi-1 amin-tesc.

HORIA : Dar asta nu mai are impor­tante. Au trecut ani... Şi am fost şi eu pe şantiere, ca Munteanu, ca Albu, ca Rosca. Dar pentru mine anii aoestia au însemnat nu numai ani de constracţie...

LETIŢIA : Eşti prea grav, Horia ! HORIA : ... ci şi de r e c o n s t r u c t in­

terna, subiectivă, a mea !

56 www.cimec.ro

Page 59: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

LETIŢIA : Pe 'tine, băutura te face grav... Nu-mi placi !

HORIA : Şi a trebuit să mai anihilez şi otrava neîncrederii vechi, reani-mată la fiecare lovitură nedreaptă, la fiecare eşec... Pentru că încrede-rea în cei din j u r ţi-o recapeţi re-căpătînd încrederea in tine. Iar pro­iectul acesta, cei aproape doi ani in-vestiţi în aceste desene şi calcule ne-sfîrsite — lasă-mă să fiu grav...

LETIŢIA : Ei, hai, mai bea puţin. HORIA : ... au însemnat pentru mine

mai mul t decît un proiect ! LETIŢIA : Atunci, seara de azi a r t re-

bui sărbătorită înzecit. (Ridică paha-rul.) Pen t ru proiect !

HORIA : Nu încă. Proiectul mai tre-buie verificat de Nicolae Roşca.

ROŞCA : Mă pot dezice. HORIA : Tardiv... Iar cît îl priveşte

pe omul acela, pe care Axinte Dră-gan 1-a adăpostit în ianuarie '44 şi care, în mod ciudat, a rămas liber cînd Axinte Drăgan a fost ridicat, şi pe care 1-am urmări t îndelung, ca un Hamlet modem, în dorinţa unei cumplite răzbunări , nu numai pentru t rădarea în sine, ci şi pen­tru urmări le ei...

ROŞCA : Omul acela... am fost eu ! LETIŢIA : Cum, dumneata ? ROŞCA : Eu, Nicolae Roşca. Si acesta

este secretul mereu ascuns al rela-ţiilor dintre noi. Al vesnicei tensiuni. Al acestei rememorări , poate puţin prea patetice... Şi al obositoarei în-trebări, niciodată formulate : a tră-dat oare Nicolae Rosca, sau nu ? Şi te întreb, Horia Drăgan : eşti con­vins c-am t rădat ?

HORIA : Nu mă asteptam la o în-trebare directe. Ca un bun jucător însă, ai hotărît să anticipezi creîn-du-ţi atuul celui care joacă eu car-tea pe faţă şi al celui nedreptă ţ i t Dar ai greşit. Pentru Letiţia ai a run-cat a tuul puţin cam prea devreme, nici nu şi-a revenit din surpriză, iar pent ru mine eu atît mai mult : pen­tru că eu te-am bănuit, e drept, dar n-am avut niciodată siguranţa de-pli nă că dumneata ai fost cei adă-postit de tatăl meu. Şi mă pregăteam să închid definitiv acest capitol... Au şi trecut prea mulţi ani. Dar pre-zenţa dumitale aici. dorinţa mai mult decît surprinzătoare de a ve-rifica proiectul şi recunoaşterea de acum cîteva clipe au schimbat ceva esenţial. Sună a provocare. Şi seara de astăzi, a proiectului — seara care

trebuia să fie a steaguiui alb —, va fi a disputei, a marii confruntări.

ROŞCA : O aştept. Pentru asta — sau poate şi pent ru asta — mă aflu aici.

HORIA : Atunci am să-ţi propun, ca început, sa ne amintim de prima noastră întîinire, din '47, la Salva... Dumneata erai comandantul briga-zii a Ill-a...

ROŞCA : Da, eu. LETIŢIA : Şi v-aţi recunoscut ? V-aţi

vorbit ? ROŞCA : Eu, nu. î l văzusem pe Horia

o singură data, pe cînd avea 12 sau 13 ani. Crescuse între timp.

HORIA : Eu însă, da. încă din primul moment.

LETIŢIA : De ce nu 1-ai întrebat ? HORIA : Ce să-1 întreb ? Ce să aflu ?

Nu eram decît un puşti oarecare. nimerit cine ştie cum pe şantier... Sancţionat mereu pentru indiscipli­na... Zgomotos în afară şi timorat în sine...

ROŞCA : Să trecem la urmatoarea în­tîinire, din '53, cînd aveai douâzeci si unu de ani.

HORIA : Exact. Şi devenisem — viaţa nu-i lipsită de haz — colegi de facultate.

LETIŢIA : Dar nu se poate ! Dife-renţa de vîrstă d in t re voi...

ROŞCA : Eu am început mai tîrziu facultatea. La 29 de ani.

HORIA : Iar vîrsta, seriozitatea, pres-tigiul anilor de şantier i-au conferit tovarăşului Roşca autoritatea de a-1 judeca din nou pe Horia Drăgan. Atunci, în '53, ai înţeles, în sfîrşit, cine sînt.

ROŞCA : Am înţeles că ai vrut să-ţi acoperi comportamentul, indisciplina şi spiritul, hai să-i spunem meschin, prin numele lui Axinte Drăgan.

HORIA : Mai simplu : am vrut să ma fac înţeles : că am fost înrăit... Cà am trecut printr-o drama...

ROŞCA : Ai fi putut să ma acuzi. HORIA : N-aveam nici un fel de date

precise. Sau nu le aveam eu. Şi nu le voi avea niciodatà.. Dar în-yăţasem un lucru : că aruncîndu-ţi în faţă numele, arunc şi bănuiala... Bănuiala care poate plana asupra cuiva ... bănuiala — cea mai cum-plită armă.

LETIŢIA (lui Roşca) : De ce nu i-ai spus dumneata : „Omul acela sînt eu !" ?

ROŞCA : Ar fi trebuit să-mi treacă prin minte că m-a putut bănui... Ş; nevinovat, neacuzat de nimeni. ne-

57 www.cimec.ro

Page 60: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

bănuind acuzaţia — cum aş fi pu-tut să mă apăr ? Ce-̂ aş fi putut sa-i spun ?

HORIA : De data asta ai jucat exce-lent Şi ai echilibrat dezavantajul de la începutul partidei.

ROSCA : Eu nu fac nici un joo. N-aai făcut niciodată. Şi nu m-am apărat, nu m-am dezvinovăţit. Peitru câ simplul fapt că am fast în casă eu Axinte Drăgan, el fiind arestat şi eu — nu, nu înseamnă nimie !

HORIA : Te-ai interesat totuşi de mine, îndeaproape !

ROSCA : Era o datorie firească. Aveam şi o răspundere.

HORIA : Sau poate remuşcărî, singu-rul sentiment real, cum spune unul dintre prietenii mei... Deşi, fireste, chiar dacă ai avut remuşcări, vei évita s-o spui.

ROSCA : Ba da, recunosc : remuşcă-rile. Pentru că aş fi avut datoria sa mă intaresez încă atunci, în '44, oe s-a întîmplat eu fiul lui Axinte Drăgan. Dar asta am înţeies-o de-abia în '53. Şi de atunci te-am ur-mărit, e adevărat, pas eu pas. La facultate, pe şantiere, la institutul acesta de proiectări. Şi cînd n-ara putut s-o fac eu, pnn Munteanu, singurul care ştia toată această dra­ma.

HORIA : Deci recunoşti o dramă ?! ROŞCA : Da, drama de a fi bănuit

Drama de a şti că exista un om, chiar şi un singur om. care te con­sidéra un trădător, un laş, un duş-man. Şi pentru asta mă aflu a?ci... Ca să te fac să înţelegi. Să mă cu-noşti. Pentru că azi, prima oară, te cred în stare sa judeci şi prima parte a acelei întîmplări : cum 1-am cu-noscut pe Axinte Drăgan.

HORIA : Nu văd ce-ar mai schimba. ROŞCA : M-ai înţelege mai bine... (A-

prinzîndu-şi o ţigară.) într-un mie oras de provincie, în urmă eu aproa-pe douăzeci de ani, o razie militară a ridicat de pe stradă trei oameni suspecţi : un necunoscut, strain de oraş, un om ca la vreo treizeci şi şase de ani ; un al doilea, un comer-ciant, care scotea mereu la iveală un bilet de mobilizare pe loc ; şi un al treilea, un tînăr de vreo două-zeci şi doi-douăzeci şi trei de ani, eu o infirmitate puţin vizibilâ, dar reformat militar, şi care, aşa cum presupuneţi probabil...

HORIA : Era chiar Nicolae Rosca. în­ceputul îmi place.

ROŞCA : După aproape o oră de aştep-tare în incinta comisariatului, am fost chemaţi, unul cîte unul, în bi-roul unui ofiţer, plictisit, se pare, de timipul pe care avea să-1 piardă eu noi. Primul am intrat eu. Aveam actele în ordine şi mi-a dat un bi­let de libéra trecere. Următorul a fost chemat comerciantul. în momen->tul acela, însă, necunoscutul, rămas singur eu mine, mi s-a adresat. Pen­tru el, biletul meu ar fi însemnat rămînerea în libertate, salvaiea. re-vederea familiei. Discuţia eu ofiţe-rul, dimpotrivă, arestarea, trimiterea pe front Riscul, pentru mme, exis­ta... Dar era un rise relativ. Aş fi putut să afirm că mi-a luat biletul eu forţa... Că 1-am pierdut... Că mi-1 ceruse să-1 vadă.. Eram, în fond, re­format. Nu putea să mi se întîmple nimie.

HORIA : Şi dumneata 1-ai crezut ! ROŞCA : I 1-am dat... Neştiind pe

atunci că-1 am în faţa mea pe Axinte Drăgan şi neştiind că, peste cîteva minute, aceiaşi ofiţer, scos din sărite de justificările mele nai­ve, avea să mă ameninţe eu Cur tea marţială, eu lagărul şi, în sfîrşit, di­plomat, sănmi acorde sfermi de oră în care ori mă decid râ-l informez cine era suspectul şi unde se află, ori mă arestează în locul lui, ris-cînd celé mai grave sancţiuni.

HORIA : Şi te-ai speriat... ROSCA : Din curtea comisariatului

toc mai se pregătea să piece spre Bueureşti un camion eu efecte mili-tare. Un sergent major — un fel de furier al comisariatului — mi-a şop-tit să mă strecor m camion, să plec spre Bucureşti, sa dispar.

HORIA : De neprevăzut... ROŞCA : Neprevăzutul de-abia de ai ci

începe. în camion 1-am regăsit pe Axinte Drăgan. O ştampilă oare-care lipsind de pe bilet...

HORIA : Să trecem peste toate aceste obositoare detalii. Vreau sfîrşitul is-toriei.

ROŞCA : în noaptea aceea 1-am cunos-cut... Sărind din camion in dreptul unei bariere, făcînd kilometri pe jos, urcînd într-un mărfar, ajungînd în sfîrşit în Bucureşti şi ascunzîndu-ne în locuinţa unui cunoscut de-al lui. Acolo, venit să ne aducă alimente, ori haine de schimb, 1-am văzut pen­tru prima oară pe Horia Drâgan. pe atunci în vîrstă de numai doispre-zece ani. Şi tot acolo, într-o seară, 'mă întorceam de la un magazin unde

58 www.cimec.ro

Page 61: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

făcusem cumpărături — am avut surpriza să-1 văd pe Axinte Drăgan încadrât de agenţi.

HORIA : O nouă greşeală, tovarăşe Roşca ! Ai pregătit mult prea mult această ciudată istorie, demnă de pana lui Albu, şi ai pierdut din vedere că, în afara emoţiei pe care o poate transmite, o asemenea rela-tare îngăduie şi obligă la cîteva întrebări : cine şi ce ar putea s-o confirme ? Şi cine ar putea dezminţi faptul, mai mult decît evident, că dumneata, un om oarecare, pe atunci fără nici un fel de convingeri, în cel mai bun caz un neutru, speriat de întîlnirea eu un comunist, ai fi putut foarte bine, de teama urmări -lor, să anunţi Siguranţa ?

ROŞCA : Mă _ aşteptam la toate aceste întrebări . In ordine, deci : contez pe existenţa unui document în arhi-va comisariatului, privind cazul în sine.

HORIA : Să zieem că ar fi. N-am să-1 cer.

ROŞCA : Furierul trăieşte şi azi. Mi-a confirmat-o colegul dumneavoastrâ Munteanu, aflat cîtva t imp în ace-laşi oraş.

HORIA : Coincidenţa, însă ? înt î lni­rea în camion ?

ROŞCA : E de presupus că Axinte a povestit-o la t impul respectiv legătu-•rii sale superioare. Ca şi adăpostirea mea.

HORIA : Ultimul fapt atunci, evident necontrolabil, şi anume : dacă în sea-ra în care ai coborît după cumpă-rături , ai dat sau nu un telefon Si-guranţei locale.

ROŞCA : Da, incerti tudinea aceasta ră-mîne. Ca şi bănuiala. Am simţit-o îndeajuns. Dar, juridic vorbind, nu eu trebuie să dovedesc că n-am dat acest telefon, ci dumneata contrariul! Pentru că oamenii — aceasta e pre-misa existenţei lor în comun — sînt cinstiţi.

HORIA : Totusi, i-ai povestit lui Mun­teanu...

ROŞCA : Mă obosea suspiciunea... Ne-sfîrşitele aluzii şi insinuări răută-cioase... Deşi n-am fost bănuit de alţi oameni — nimeni nu m-a întrebat niciodată nimic —, deşi am simţit încrederea celor din jur...

HORIA : Poate neinformaţi... ROŞCA : Nu o data m-a bătut gîn-

dul să caut eu însumi un om, acel om care sa-1 fi cunoscut pe Axinte

Drăgan. Fără să ştiu că toemai Ca-trina, de care vorbeai astă-seară...

HORIA : Ştiai că nu-1 vei găsi ! ROŞCA : N-am încercat sa-1 găsesc.

Am avut în jurul meu zeci de oa­meni care m-au preţuit. încrederea lor mi-a întări t demnitatea. Demni-tatea care ne ridică deasupra defăi-mării, bănuielii ordinare şi suspiciu-nii !

HORIA : S-ar putea să-i plaça Letiţiei... Sună frumos. E aproape emoţionată !

LETIŢIA : Sînt adevăruri , Horia ! Cri-teriul încrederii, cel mai sigur cri-teriu, e însăşi munca noastră. Tot ce am făout In aceşti douăzeci de ani. Ce am devenit fiecare dintre noi... (Părăseşte încăperea.)

HORIA (ca pentru sine, preocupat, sus-tras) : Ce-am devenit ? (Primre a-tentă spre Roşca şi, într-un tîrziu, hohot de ris, prelungit.) Femeile ră-mîn incurabil naive. Şi le încînta frazele ! Iar dumneata ştii să încînţi... (Pauză.) Dar ai mai făcut o greşeală !

ROŞCA (nu mai suportă) : Aceea de a nu te fi pălmuit !

HORIA (calm) ; De a fi cer ut proiec-tul, verificarea lui... Ca să mă ai, pentru orice eventualitate, la mînâ. Şi în cazul în care nu te cred şi aş vrea sa acţionez...

ROŞCA (ameninţător) : Répéta, te rog ! HORIA : Mai calm. Voiam să-ţi acord

o ultimă şansă. (Se studiază reci-proc.) Vei verifica astă-noapte sau mîine proieotul. E un proiect bun, muncit. Şi în afara aplicării ime-diate în producţie — de care vor-bea Catrina —, ar urma să fie pre-zentat, după oîte ştiu, şi pentru o eventuală premiere... O distincţie spe-cială...

ROŞCA : Eu îmi aştept încă şansa. HORIA : La sectoral B, anexa II, li-

nia de al imentare automata a agre-gatelor — sector proiectat integral de Drăgan —, în afara oricăror rele intenţii, exista o anumită limitare... o strangulare... care nu prejudiciazâ ansamblul. Linia e utilă şi în această forma. Evident... e départe de s t ră-lucirea întregului. Sînt realist. Dar dumneata, ca un vechi si expéri­mentât inginer, vei înţelege mai uşor decît oricine că minusurile recunos-cute de mine nu sînt decît deficien-ţele inerente unei étape de creştere... şi nu mérita a mai fi consemnate. Ar fi o dovadă de înţelegere şi de prietenie...

59 www.cimec.ro

Page 62: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

ROŞCA (depăşit) : N-am înţeles... HORIA : ... care m-ar obliga, la rîndul

meu, să nu precupeţesc nici un efort în a căuta şi a descoperi, printre hîrtiile rămase de la tată'l meu, un document din care să reiasă defini-tiva dumitale nevinovăţie. Iar dacă, dimpotrivă, lipsurile ţi se vor părea deosebit de grave (reintră încet, neob-servată, Letiţia), repet, cercetînd ace-

A C T U L T A B L O U L 3

ROŞCA : Oricît a r părea de ciudat — şi nu ciudat ! dezarmant pentru un om care îşi formase despre dumneata o cu totul altă parère —, ai ales drumul celei mai mici rezistenţe. Ai invocat un pretext oarecare, un comi-sion banal — un pachet de ţigări, dumneata care fumezi două ţigări pe seară —, pentru a-1 obliga pe Drăgan să coboare, şi să lipsească astfel patru sau cinci minute, în care să poţi afla ceea ce în prezenţa lui te-ai fi jenat să întrebi.

LETIŢIA : E puţin trist, recunosc. ROŞCA : Iar acum, cînd ai aflat, în

sfîrşit, de ce 1-am lovit — şi nu-mi regret duritatea —, în loc să în-cerci să descoperi substratul aces-tui şantaj şi să-1 dezavuezi, te strâ-duieşti să-1 explici... Să-i acorzi cir-cumstanţe ! Să-1 consideri, cu serio-zitate... o glumă !

LETIŢIA : N-ar fi trebuit să-1 loveşti. ROŞCA : Asta cred... (Pe ultimele cu-

vinte va pătrunde în vestibul, ascuns vederii lor, Horia Drăgan.) Şi mai cred că ar fi trebuit să-i mărtur i -sesc tot adevărul. (Evitînd privirea Letiţiei.) Pentru că eu am o vinovă-ţie reală... O vinovăţie pe care aş fi putut s-o ascund. Nebănuită de nimeni. De nedescoperit.

LETIŢIA : Vinovăţie ? ROŞCA : Da. în noaptea aceea, la co-

misariat, cînd un nebun de ofiţer mă ameninţase cu lagăruL, frontul şi moartea, în noaptea aceea, o cli-pă. cea mai chinuitoare din cîte trăi-sem, mi-am regretat gestul... Primul meu gest omenesc. Şi dacă aş fi fost

leaşi hîrtii, voi găsi o dovadă din care va reieşi cu certitudine că ai trădat. (Fără nici un cuvînt, Roşca il pălmuieşte. Horia ezită citeva clipe, apoi, suride, poate a observât şi re-intrarea Letiţiei.) Cred că-i prea mult pentru o simplă glumă... Sper că nu te îndoiesti c-am glumit...

C O R T I N A

I I

în stare să-1 predau pe Axinte Dră-gan...

LETIŢIA : Nu pot să cred ! ROŞCA : Mă speriasem de moarte...

Dar am avut curajul, mai tîrziu. să-i mănturisesc lui Drăgan vinovă-ţia mea de o clipă.

LETIŢIA : Şi el ? ROŞCA : „Nu-i cu adevărat curajos de-

cît eel care şi-a învins laşitatea..." (Pauză.) Pent ru mine o zicea. „Iar eroismul adevărat nu-i eroismul de o clipă, cît eroismul luptei de fie-care zi, o perseverenţă uriaşă şi o dă-ruire". Cărui ideal ? — îl întreb ; „Ai să afli !" — şi 1-am aflat.

LETIŢIA : Ai fi putut să nu-mi spui. ROŞCA : Trebuia. Ca să înţelegi că

şantajul nu mă va abate din drum ! Iar dacă linia de al imentare proiec-tată de Horia e într-adevăr depăşită...

LETIŢIA : Horia n-a putut s-o spunà serios !

ROŞCA : ... chiar dacă n-as şti că li-niştea cumpărată ou preţul minciu-nii nu-i linişte — tot aş refuza ? (Respira greu, obosit.)

LETIŢIA : Eşti aprins la faţă, tova-răşe Roşca. Nu mai strïga !

ROŞCA : N-ar trebui... (Ca o scuză.) Dar mă aprind încă foarte uşor... Sînt un pasionat al acestor proiecte... al santierelor, pasionat pentru tot. Şi cînd am intrat a ici (confidenţă), şi am văzut colţişorul acesta al du­mitale, în care ai îngrămădit o plan-şetă, cinci vederi de la mare şi trei volume de versuri, m-am bucu-rat. Iar dacă am trădat sau nu, cum credeţi voi...

Decorul din actul precedent — acelaşi mobilier, aceeaşi dispoziţie a recuzitei —, acţiu-nea reluîndu-se după o scurtă întrerupere în timp, în raport cu finalul actului I. In scenă : Letiţia Dinu şi Nicolae Roşca.

60 www.cimec.ro

Page 63: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

LETIŢIA : Bu, nu ! ROŞCA : Vă priveşte, repet ! Proiec-

tul, însă, va trebui să trăiască. Să fie bun. Cel mai bun. Şi răspunzi dumneata, răspund Munteanu şi Al-bu. Iar pe Munteanu ar fi bine să-I chemi. El e lucid. E dinamic. E 10.30... Dacă-1 chemi la telefon şi—i explici ce şi cum, la 12 noaptea e în tren. la 3 îţi bate în uşă, şi verificaţi tot proiectul !

LETIŢIA : Nu-1 chem ! ROŞCA : Atunci îl voi chema eu. (5e

îndreaptă spre telefon.) LETIŢIA : Nu de aioi... Eu continuu să

cred în proiect ; am fost responsa-bila lui. Cred şi în anexa B, pro-iectată de Horia Drăgan. Iar dacă totuşi proiectul e slab, ceea ce în-seamnă că nicd eu n-am văzut şi am greşit, atunci o chemare urgente şi o verificare de o noapte nu mai rezolvă ni mie.

ROŞCA : Pentru că-1 iubesti pe Drâ-gan...

LETIŢIA : Refuz să-1 acuz şi să-1 de-clar vinovat înainte de a fi cercetat eu însumi şi a avea cel puţin o do-vadă.

ROŞCA : Refuzi să-1 judeci. Trebuia să-mi închipui ! Nu-i vei spune ni-mic !

LETIŢIA : Cum să nu-i spun ? Să mă prefac ? Să s:. muiez ? Să mă ascund de el ? Să-1 suspectez şi eu. cum a făcut-o el faţă de dumneata, ani de-a rîndul ?

ROŞCA : Va inventa ce va. Se va jus-tifica.

LETIŢIA : Dar poate inventezi dumnea->ta ? Poate că naivitatea şantajului său te-a salvat ? De ce ar fi el mai rău ?

ROŞCA : Dumneata uu mă :poţi aouza. LETIŢIA : Dar pe el de ce s a 4 acuz ?

Să pun sub semnul întrebării sen-timentele mêle ? Oare nu 1-am iu-bit ? Nu-1 iubesc ? Să suspectăm ori-ce ? Şi iubirea ?

ROŞCA : Bine. (S-a ridicat ca pentru a pleca, în timp ce Horia va des-chide şi va reînchide usa, ca şi cum toemai a reirvtrat.) Rămîne să vérifie proiectul.

HORIA : Cine şi ce ne garantează cà ai să-1 veriflci cinstit ?

ROŞCA : Cum cine ? (Depăşit.) O ga­rantie a cimstei ?! Nu, la asta încă nu m-am gîndit. Dar îl voi chema pe coautorul dumneavoastră, Alexe Munteanu ; îl voi chema pe Catrina, care cunoaşte proiectul şi el...

LETIŢIA : Eu am încredere în Nicolae Roşca. E suficient !

HORIA : Pentru că te-a flatat eu col-ţişorul tău, eu pasiunea...

LETIŢIA (surprinsă) : Ai fost deci ai ci ! Te-ai ascuns !

HORIA : Am fost ! Nu mi-e pic de ru-şine. Şi am fost de cînd şi-a recu-noscut lasitatea.

LETIŢIA : Lasitatea de o clipă. Nu aceea de a-1 fi t rădat pe Axinte Drăgan.

HORIA : Dar între una şi alta, în t imp, trecuseră doar cîteva zile. Doua sau trei. Ce a intervenit, în aceste cîteva zile, încît eu sa-1 pot crede ?

ROŞCA : Mai întîi mi-am învins frica — frica de a mă înfrunta chiar pe mine —, pe u rmă singurătatea, che-mat pentru pr ima oară să fiu ală-turi de un om ; am căpătat şi înţe-legerea a ce se întîmplă în ju r ; şi, în sfîrşit, conştiinţa că exist, că pot să fac ceva, că pot rămîne sau de-veni eu însumi, şi în ultània zi, cînd Axinte a fost ridicat — dorinţa de a-i lua locul. Dar toate aceste lucruri le-ai fi putut afla mai de mult, pr in Catrina. (Citindu-l.) „Acest insuportabil Catrina", pe care s-ar fi cuvenit să-'l cunoşti ! Să-1 res -pecţi !

HORIA : Puţiin prea lucid pentru un-sprezeee noaptea şi puţin prea ironie pentru a putea convinge un om.

ROŞCA : Asta, da ! Niciodată n-am ştiut să conving, să mă apăr şi sa par mai prost decît sînit. Am scris aceste déficiente în toate biografiile mêle. Iar dacă a r fi să mai adaug u n a aş sorie că-s vinovat şi de şanta-

jul tău. Cunoscîndu-mă, n-ai fi îndrăz-nit ! (Se îndreaptă spre usa.)

LETITÏA : în orice caz, după termi-narea verificării.

ROŞCA : Neapărat ! (la planşele, pro­iectul.) Vă informez imedia t

HORIA : Cheia de la intrare, Letitia. Adineaori n-am putut să cobor, era închisă usa de jos, de la bloc. (Ră-masă singură, Letiţia pare nelinişti-tă ; chemarea prelungă a telefonu-lui reuşeşte greu s-o anime.)

LETIŢIA (la telefon): C ine? Maria Roşca ?... Da, sotul dumneavoastră a pleeat chiar acum... Nici un deranj... întîlnirea ? Ştiu eu ? E primul meu moment de răgaz... Dar într-un fel s-a desfăşurat foarte bine... Foarte cinstit... O să vă spună chiar el. (Pauză lungă.) Dacă vă menajez ? M-ar jigni mai întîi pe mine. Cum aş putea ?... Timbrul schimbat ? Ah ! Timbrul vocii... Emotia, cred... Pentru că m-aţi sunat, vă simt agitată... şi

61 www.cimec.ro

Page 64: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

I-aţi asteptat până la ora asta, ca o soţie ideală... Eu, nu... Cred că nu se învaţă decît din practică, iar în scurta mea experienţă anterioară... Da, am mai fast, şase luni. N-am învăţat nimic. Nu ştiu să aştept, mă agit... Iar Drăgan... A, nu ! De ce 1-as apăra ? Nici nu-i aici. A plecat sa-1 conduce pe tovarăşul Roşca... Da, de vreo cinci minute. A luat şi proiec-■tul. Mi-a promis că-1 va verifica încă în noaptea asta... Suferind ? Nu ştiam. Catrina mi-a spus ceva... Nu, Ca-trina nu era invitât. N-am îndrăznit... Nici un deranj ! Sigur, sunaţi ori-cînd... La noi nu sînt copii... Copiii ar schimba foarte mult... Ştiu că nu aveţi... A, nu-i tîrziu. O colegă, de-a mea... Dar nu aveţi pentru ce... Chiar mi-ar face plăcere. Oricînd !

(Pe ultimele cuvinte, reintră Drăgan.)

LETIŢIA (închizind telefonul) : Soţia lui Roşca. Era îngrijorată că încă nu s-a întors.

HORIA (sec) : Un nebun ! LETIŢIA : Puţin cam monosilabic. HORIA : A tăcut vreo zece minute,

parcă eram străini, şi pe urmă — diseurs !

LETIŢIA : Din senin... Tu fără nici un amestec. Parcă te-aş cunoaşte de ieri !

HORIA : L-am întrebat dacă a cerut intenţionat să i se încredinţeze ve-rificarea proiectului. De aici, o sce­ne. Indignare în crescendo, un taxi care să-1 ducă la Oficiul central...

LETIŢIA : Un telefon lui Munteanu... HORIA : Marele dumnezeu ! LETIŢIA : ... şi o furie neputincioasâ a

lui Horia Drăgan împotriva mea, a lui Roşca, a lui Munteanu !

HORIA : Intentează-mi procès ! DETIŢIA : Ar mérita să încerc. Dar

un procès aparté. Al femeii care ţine la tine.

HORIA : Ce vrei ? Am şi eu nervi ! LETIŢIA : Nici într-un caz pe tanul

acesta. Ci liniştit şi sincer. Ca-n faţa 'unui procuror dinafară. (De parcă ar căuta un procuror potrivit.) A unui ait Horia Drăgan.

HORIA : Exista unul singur. LETIŢIA : Unul înţelept şi cuminte.

Al meu. Şi care se aşază alàturi de mine, spunîndu-mi : nu te neli-nişti !

HORIA : Ce te nelinişteste ? LETIŢIA : Seara de azi. Acuzaţia îm­

potriva lui Roşca. Dacă ai date certe... (Horia tace.) Sau poate s-au adunat doar jigniri, jigniri vechi, repetate... de acolo, de la Salva, de pe alte şan-

tiere, din institut... Vrei să te răz-buni, acuzîndu-1 ? Spune cinstit !

HORIA : Şi-ai să mă crezi ?! LETIŢIA : Te-am mai crezut o data.

Acum cinci ani. în trenul acela eu vagoane învechite, dintre Petroşeni şi Lupeni... Un compartiment întreg se întrecea să-mi intre în graţii. Şi tu mi-ai trimis un bilet : „Superiori-tatea mea faţă de toţi cei prezenţi constă în timiditate, iar ca dovadă suipremă : dacă nu ieşi imediat pe ooridor să vorbim... trag semnalul de alarma !" Şi te-am crezut. (Pauză.) Chiar 1-ai fi tras ?

HORIA : N-ar fi fost prima oară. în toate visele mêle (refuză patetismul) trag mereu un semnal de alarma. Şi trag... şi trag... (japt jără importan­te) şi trenul nu se opreşte...

UETIŢIA (revenire deconcertantă) : Deci, n-a fost o jignire ? Nu vrei să te razbuni ?! Poţi jura ?!

HORIA (accentuînd ironia) : Pe toate semnalele de alarma, pe trenuri şi pe prima zi a primei noastre iubiri...

LETIŢIA : Asta ai spus-o şi atunci. Tre­nul toemai se oprise în Iscroni... Şi mi-ai dat treizeci de secunde să co-bor... în schiimbul unei plăci memo-riale pe care urma s-o fixezi pe pe-ron : „Aici s-a născut, pentru a doua oară în viaţă, un oarecare Horia Dră-gan, şi a început prima zi a primei sale iubiri..."

HORIA : Am fost s-o pun, serios ! S-a opus şeful gării. A spus că-s antiis-cronist... Şi că Iscroni va întrece în felul acesta Mizilul. Că-1 părăseşte nevasta... (Pauză.) Abia 1-ar fi iubit.

LETIŢIA : Şi am făcut şase kilometri pe jos, spre Livezeni, pe un drum mizerabil...

HORIA : A, nu, s-a asfaltat între timp. LETIŢIA : Poate ite supără, însă, ascen-

siunea lui Rosca, ,poate eşti orgo-lios, poate vrei să parvii ? Să-i iei locul ? Să te dovedesti vigilent ? Poate ■ţinteşti mai sus ?!

HORIA : Letiţia, eu mă culc... LETIŢIA : Ce date ai împotriva lui

Roşca ? Eşti sigur că a trădat ? HORIA : Rămăsesem la drumul dintre

Iscroni-JLivezeni... N-am date. Presu-pun.

LETIŢIA : Şi nu făcusem nici jumătate din drum oînd te-ai îngrozit aflînd că mu mai sînt o fetiţă, ci o femeie, şi încă în plin divorţ... Şi regretai aventura, sau poate jocul acela eu co-borârea din tren, eu plaça memorială. pe care prezentîndu-1 mereu, ca un actoraş oarecare, eu un singur roi în

62 www.cimec.ro

Page 65: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

întreaga sa viaţă, căpătase pentru tine aparenţa trăirii. Poate nici nu m-ai iubit... Ştiai că sînt soţia unui ilustru profesor şi voiai să parvii. Ori aflaseşi că am început o lucrare, şi voiai să devii coautor, apreciat de .profesor... în t imp ce complicaţia mea, divorţul de acel om de care nu mă legase decît naivitatea şi o recunostinţă absurdă, îţi încurca so-cotelile...

HORIA : Să mă fi pălmuit, cum a făcut-o Roşca. El a fost mai cinst i t Si la palme rezist !

LETIŢIA : Esti vanitos. HORIA : în numele vanităţii am ramas,

inu-i aşa, pe şantiere ? Ingineraş oa-recare... Gîndindu-mă zi şi noapte la tine, prostuţo, ca în romanele alea naive de care ne amuzam „noi oa-menii complecşi, eu problème...", deşi naivitatea, Albu are dreptate, va tre-bui şi ea reabilitată într-o zi... Şi tot din vanitate am lucrat la pro-iectul tău, nu coautor, ci anonim oarecare...

LETIŢIA : Poate ai simţit că lui Roş-ca nu-i plac ideile taie, feliïl tău de a fi, comportarea ciudată ?

HORIA : Spune, ce vrei ? DETIŢIA : Să înţeleg. Ce ai eu el ?

Ce urmăreşti ? Unde vrei să-1 aduci ? HORIA : Să-şi recunoască vina ! LETIŢIA : ïnainte spuneai bănuiala.

Dar ai uitat... HORIA : Numai 30 000 de celule ner-

voase... Sîntem obligaţi să uităim. LETIŢIA : Dar nu cea de-a doua zi

a iubirii... Venisem la tine din nou, pe şantier. Şi am constatât că bei. Sute de grame de alcool, şi totul motivât, ca să rezişti la lucrul de noapte.

HORIA : Optsprezece ore pe zi. Din proprie initiative !

LETIŢIA : Şi m-ai gonit. Pent ru că aim îndrăanit să-ţi spun că tot lu­crul tău din acele citeva luni nu valora nimic. Artizanat de duzină. Alcoolizat Sufocat de invidie. Fără o idee serioasa. Alunecînd spre ru-tină. Zbătiîndu-te să redescoperi ceea ce se ştia...

HORIA : Te-a instruit bine Roşca. L.ETIŢIA : Iar pe peron mai îneeneai

să-mi explici că plec din vina mea. HORIA : Bătea ianna la usa, godi-

inul, la reforma, proprietăreasa, ge-loasă...

LETIŢIA : Bine... Să presupunem atunci că singurul argument ar fi simţul tău de dreptate şi că vrei să-1 răz-

buni pe Axinte Drăgan. Asta îţi convine, cred ?

HORIA : Letiţia, fug... încă un cuvînt şi dispar o lună de zile ! (Deschide usa, ca la o ameninţare reală.)

LETIŢIA : Dar de ce simţul tău de dreptate n-a acţionat mai de mult ? De ce abia acum ? Sau toemai dé­terminât de proiect ? Ţi se pare într-adevăr că e slab, greşit, l im i t â t ? !

HORIA (închide usa, resemnat) : Şi atunci am încercat un şantaj... (In-cearcă să se amxize.) Ca sa salvez aparenţele... Să fiu premiat şi eu.. Sa am bani !

LETIŢIA : Ar părea plauzibil. HORIA : Şi să-mi cumpăr un revol­

ver : ca să te împuşc. Cu şase gloan-ţe oarbe, sa nu devin criminal. (Ri-dicînd mina „solemn".) Pe toate sem-nalele de alarma — n-a fost nici un şantaj !

LETIŢIA : Deci, proiectul e bun. Nu-j nici o limitare. Şi esti mîndru de el...

HORIA : Să presupunem că da. LETIŢIA : Atunci de ce te-a afectat

întàlnirea ou Rosca ? De ce tot pro-cesul acesta ? Şi cazuistica judiciară, avalanşa de acuzări ? Pentru o sim­ple glumă ? Să fim serioşi, Horia !

HORIA : Voiam sa aflu adevărul... Să mă răzbun ! Poţi presupune orice !

LETIŢIA : Ce-mi ascunzi ? Deşi abia acum realizez. Tu spuneai că ai con­t r i b u a la această întîlnire în trei. Dar esti modest. Ai premeditat-o în celé mai mici amănunte !

HORIA : Inventează ! Poftim ! DETITIA : ... Aflînd de la Catrina

înca de ieri că Roşca va face ve-rificarea proiectului ; „uitând"... să-i mai duci eel de-al doilea exemplar, ca Roşca sa fie obligat sa-1 solici­te... să ne caute...

HORIA : E absurd ! LETIŢIA : Ştiind, în sfîrşit, că Mun-

teanu va lipsi ; felicitându-1 pe Albu că s-a îndreptat spre „Paring" ; fe-ricit că ai scăpat şi de Aurélia Viespe... Da, tu aşteptai această în­tîlnire cu Rosca. Iar în mine nu bâ-nuiad un obstacol... Pe toate sem-nalele de alarma — a fost un veri-tabil şantaj !

HORIA : Ce ai cu mine, fato ? LETIŢIA : Nimic. Te iubesc foarte

mult. HORIA : Letiţia, fac crimă pasională ! LETIŢIA : Şi ştii de cînd te iubesc ? HORIA : De-acum zece secunde... DETITIA : Din vara lui '62. Cînd ne-am

revăzut la Mangalia... Cum de-ai venit ?

63 www.cimec.ro

Page 66: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

HORIA : Vară, cald... LETIŢIA : Dar puteam să nu fiu aco-

l o ! HORIA : Primisem semn ceresc. Se

apropia ziua a treia... Şi mai afla-sem că ilustrul tău soţ urmărea să se împace eu tine.

LETIŢIA : Şi-ai fost la el... HORIA : N-am fost ! LETIŢIA : Vorbindu-i doua ore în sir

de primatul dragostei sincere... De etica noua a convieţuirii năsoute din iubire...

HORIA : Avea Albu o broşură. Ceva eu codul familiei... Mi se pare, un statut.

LiETIŢIA : Asta îr> seana cînd — mi-ami ntesc foarte bine — se anun-ţase recitalul de lieduri al soţiei lui Roşca. Iar a doua zi, după ce Maria plecase. am fost prima oară toţi trei şi am sesizat tensiunea, tăcerea, sus-piciunea. Dar nu mi-ai spus nimic. Te-ai asouns şi atunci. Chiar şi în a treia zi a iubirii.

HORIA (pentru prima oară de o duri-tate extremă) : M-am saturât de a-cest joc ! De urmărire... Nu mai su-port ! Unde vrçi să ajungi ?

LETIŢIA : Aşa ai făcut şi tu eu Ni­colas Roşca. Rechizitoriul chiar de-aici încope : de ce-1 acuzd dacă n-ai date certe, o dovadă, un fapt ?!

HORIA : Să zicem că le am... LETIŢIA : De ce nu le-ai folosit ? Şi

ce-ai aştaptat ,pînă azi ? HORIA : Pentru că nu le am eu... Dar

exista ! Dacă-1 întrebi pe Catrina. sînt sigur că ţi le-ar putea furniza...

LETIŢIA (formînd un număr la tele-Jon şi aşteptînd) : Alo... Casa Catri-«*na ?... Chiar dumneavoastră ?... Ier-

taţi-mă câ sun atît de tîrziu. Le-tiţia Dinu... Da, e 10.44. Dar am vorbit mai înainte eu soţia tovară-şului Roşca, şi îmi spunea... Ştiu, fărâ introduceri... Pentru proiect, exact. Dacă 1-aţi consultât... Şi tot în legă-tură cu tovarăşul Roşca... Măgari ? N-am înţeles... A ! Pentru seara de azi... N-am îndrăznit, pur şi simp lu, să vă invit... Şi n-a veni.t nici omul. S-a amînat... Nu i-a călcat nici un tren... Atunci, probabil de asta, fi-indcă v-aţi rugat lui dumnezeu sa nu-d calce. Aveţi relaţii, ştiu... Da. fără introduceri ! Voiam să vă rog doar, cînd aveţi t imp disponibil... Cum ? Aţi mai auzit plaça asta ?... Şi aveţi timp destul... N-am ştiut... înţeleşi ? Noi ? Cu cine?... Probabil că în alte problème... De ce să în-chid ? A, ca să vă puteţi îmbrăca.

Adresa mea : bloc B, cvartalul I, apartamentul V... Adică veniţi acum, noaptea ?... Nu ! nu mă mai mira nimic... Şi să-1 bat pe Drăgan ? S-a înţeles... Nu, nu sînt o fată deşteaptă... îl bat !

HORIA : Cînd vine el, plec eu. LETIŢIA : Vine pentru proiect. Vor-

bise ou Roşca puţin mai înainte. HORIA : Cu atît mai mult. LETIŢIA : Ce ai urmărit cu şantajul ? HORIA : N-a fost şantaj ! LiETIŢIA : Numeşte-1 cum îţi place. HORIA : O dublă încercare, asta e

tot ce a fost. Mai întîi a lui Roşca, dacă într-adevăr e cinstit, dacă va respinge şantajul... Dar o încercare ratată, pentru că fiind necinstit ar fi putut să procedeze la fel ; şi a doua încercare — în privinţa pro-iectului, dacă e bun, dacă înseamnâ ceva...

DETIŢIA (îngrozită) : încercări... Nou r joc de societate ! Din care să aflăm ce şi cît valorem. Fără să ne mai acordăm creditul relaţiilor de fiece zi. Să nu ne mai apreciem după fap-te, realizări, competenţă, ci duipă a-cest joc al nervilor, mai mult sau mai puţin rezistenţi... într-o suspi-ciune continua : nu te cred, nu ma crezi ! Dar se poate trăi aşa, Horia ? Fără să crezi în cel de alături de tine, în om ?

HORIA : Roşca e un caz... LETIŢIA : Mîine pot fi şi eu. Voi în- '

tîrzia într-o noapte la institut. Voi vorbi mai cald cu Munteanu. îţi voi spune că florile acestea le am de la Albu... Mă vei suspecta şi pe mine ? Mă vei pune la încercări ? Vei pleca şi te vei reîntoarce peste 15 minute ca să ştii dacă tè înşel ? Nu poţi înţelege că jocul acestor în-cercări distruge totul în noi ? Şi-i jignitor... Jigneşte tot ce-i demn ! (Sună din nou telejonul.)

HORIA : Alo... Da... Drăgan la tele- 1 fon... E vina mea, tovarăşă Roşca. S-ar fi cuvenit să vă sun... Soţul dumneavoastră s-a răzgîndit în ul-timul moment şi s-a îndreptat spre Oficiul telefonic... Da, cel central. Noaptea e unul singur. Urma 6à vorbească de aco'lo cu Munteanu. Pesemne, o fi aşteptînd convorbirea... Da, se obţin uneori foarte greu... Nu face nimic... Şi dacă revine curînd, spuneţi-i că tovarăşul Catrina ur-mează să sosească şi el... Letiţia va

. transmite şi ea să nu fiţi neliniştită... Şi pentru noi la fél, e o lungă noap­te albă. Dar să nu uit... Poate vă

64 www.cimec.ro

Page 67: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

amintiiţi ziua cînd aţi cîntat pe lite­ral, în 1962 ? Nu, din simplă curio-zitate... De cîţi and sînteţi împreună cu tovarăşul Roşca ?... De şaispre-zeee ?... E o performanţă, desigur !... Vă urez şi eu... Noapte bună !

LETIŢIA : Ce importanţă are ziua ? HORIA : Am văzut odată un film... LETIŢIA : Eu o sută de filme. Ce

importanţă are ? HORIA : Un film pasional... Un bărbat

şi o femeie, spioni, singuri într-o cabană, noaptea, iubindu-se şi cău-tînd totodată să afle unul despre ce-lălalt aidevărul. Iar dimineaţa, ea se conviinge că el a minţit-o.... Şi trage ! Cred că am povestit foarte prost.

LETIŢIA : Bine, noi putem inversa. Cumperi 'tu revolverul.

HORIA : Sau inversăm totul : noaptea a doi oameni cinstiţi, care nu se bănudesc, care îşi spun numai llu-cruri frumoase : cum s^au găsit... Ce i-a légat... Ce a fost în prima zi...

UETIŢ-IA : Voiai să ştii cine sînt şi cît sînt de serioasă. Şi-ai făeut o încercare : mi-ai trimis un bilet...

HORIA : în pr ima zi am observât câ ai o faţă destinsă. Şi o linişte mare. Că ştii să rîzi. Să te miri. Şi te-ai fi mirât ohiar dacă ţi-aş fi propus să fim soţ şi soţie...-

LETIŢIA : Sîntem din prima zi. HORIA : Ai fi putut sa imi-o spui... LETIŢIA : Cu treburi , una-alta... Cred

că am uitat. Iar în a doua zi ai vrut sa ştii ce şi cît am să-ţi tree ou vederea. Şi o noua încercare : mi-ai spus să plec, m-ai gonit !

HORIA : în a doua zi m-ai oprit să mai beau. Fără cuvinte mari si ame-ninţări inutile. Mi-ai spus că ai în-credere în mine... Că sînt suficieat de stăpîn şi de tare. Şi dacă vreau, pot înceta cu beţia. în a doua zi, pentru prima oară în viaţă, cineva a avut încredere în mine. Si acel cineva ai fost t u :

IJETITIA : în a treia zi ai venit pt> ilitonal, să-mi prqpui să colaborăm la proiect. încarcare şi atunci...

HORIA : în a treia zi. erai acolo pe plajă, într-un costum albastru. Şi n-am vrut sa mă apropii de tine... Ci doar să t e privese de départe, de sus... Semnînd o convenţie cu femeile aflate pe plajă, să nu poarte ni ci una un costum ca al tău. Să te pot recunoaşte. Şi cu toti bărbaţii, să nu se uite la tine, să nu te întrebe ni-imic. Dar n-<a respectât nimeni cor-venţia, contractul. Şi am fugit sa te caut. pentru că mi^a fost teamă,

tot pentru pr ima oară, că aş putea sa te pierd...

DETIŢIA : In a pa t ra zi 1-ai acuzat pe Roşca... Fără nici un temei ! Pe o suspiciune a ta ! Surprins poate de reîntîlnire... şi intrigat de faptul câ toemai el a fost aies sa ne aprecieze proiectul.

HORIA : Da, am riscat. Trebuia sa capăt răspunsul. Să învingă suspi-ciunea sau să mă las învins. Sa cred în proiect şi în proiectele mêle, sau să nu mai cred în nimic. Să aflu în cine ai mai multă încrede­re : în mine sau într-un om oarecare. Şi ce pui mai presus.

L-ETIŢIA : Poţi pleca ! Nu fac oom-promisuri cu mine !

HORIA : îţi cer pentru ultima oară... LiETiIŢIA : ïncercînd şantajul, ai spe-

rat ca Roşca să Jl accepte, fii sin-cer ! îl credeai vinovat... N-ai încre­dere în nimeni... Nici măcar în mine !

HORIA : Deci, nu mai e nimic... LETIŢIA : Ba da, te iubesc foarte .

mult. Dar nu pe cel oprit undeva lîngă usa, gâta acum de îugà. Ci pe Horia eel bun, care are încredere în mine, si în care am şi eu. întoar-ce-te ! Rămîi !

(Aceiaşi, plus Albu şi Aurélia Viespe, foarte bine dispuşi.)

AURELIA : Toată lumea în picioare. Şi drepţi ! Compania de onoare ali-niată... Aşa ! Marele strateg, Aurélia Viespe, strecuirată în lagărul trupe-lor refractare normelor de convieţui-re între ştiinţă şi artâ, readuce cu sine, viu şi nevătămat, pe inginerul-poet Albu Mihai Leonard... (Amuzîn-du-se copios.) Leonard, auziţi ?!

ALBU : Fii serioasă. Aurélia ! AURELIA : Dar Leonard numai cîteva

ore, pentru că, în urma unei cereri adresate încă în cursul zilei de mîine Notariatului public, va deveni, pur si simplu, Albu Mihai. (Sesizînd at-mosţera ciudată.) Hei, dar ce-i cu voi ? Numai respira nimeni ? V-aţi transformat în locuinţă-muzeu ? Ori poate v-a sugrumat fericirea ? (Lui Albu.) Sînt morţi !

LETIŢIA (primul suris) : Bine te-ai întors, viespe...

AURELIA : A mai rămas mortul nu-mârul 2...

HORIA : Cred că ai băut cam mult. puştiulache !

AURELIA : Pe teorema lui Taylor. pariu ! Cine o demonstrează mai re-pede... Şi pe marele Mîşkin... Dar

t — Teatrul nr. 10 65 www.cimec.ro

Page 68: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

tu (lut Horia) nici nu ştii cine a fost acest splendid idiot... Tu eşti un sim-plu Raskolnikov din „Crimă şi pe-deapsă". (Lui Albuj I-am spus-o !

LETIŢIA : Odihneşte-te, Reli... AURELIA : Mă odihnesc în acţiune...

Albule, ai cuvîntul ! Şi nu répéta ce s-a spus. Cu angajamentele con­crete !

ALBU (vede garoafele) : Aţi uitat să puneţ i apă la flori.

AURELIA (indignată si ea) : Ca şi cum s-ar da gratis, şi n-ar costa şi florile bani !

ALBU : Nu banii, Aurélia, mă doare doar simbohil. Flori fără apă, fă şi tu un efort...

AURELIA : Simboluri se mai găsesc. Cu banii e ma i greu... Vezi că se ride de tine !

ALBU : De mine rîdeţi ? De voi ! Care vedeţi în amestecul nostru aici o simplă înt împlare hazlie. Şi vă înşe-laţi amarnic ! Eu ştiam încă înainte de a pleca de aici că florile aces-tea sînt supuse pieirii. Dar vă în-treb : ce aveţi cu florile mêle, sti-mate Horia Drăgan ? Şi de ce ne pr i -viţi cu at î ta neînţelegere pe noi, care, în aceastâ noapte, unind eforturile a două generaţii — pr ima trăin-du-şi viaţa din plin...

AURELIA : Asta sînt eu ! ALBU : ... şi a doua meditînd... AURELIA : Asta sînteţi voi, care ui-

taţi şi de apă... Să vi se usuce ga­roafele.

ALBU : ... am ajuns la doua impor­tante concluzdi.

HORIA : Pent ru conicluziile voastre ! (Şi bea.)

AURELIA : Pr ima o voi expune eu... că lui Albu Si trebuie o oră. Şi-ar exista în viaţă, zice el, doar doua bucurii : a cunoaşte — pe care am să v-o explic al tă da ta — şi a créa. Cum ar veni, n-a fost nimic înainte şi aţi făcut un proiect. Ia r iubirea, îmbinînd una şi alta. Dar cum ? (5e miră şi ea.) Ti-am spus eu că uit, Albule ! Eu numai la practice-s tare !

LETIŢIA : Vreau să te sărut, Aurélia. Şi p e tine, Minai. Că aţi petrecut frumos. (Apoi, gest spre Horia.) Şi noi am petrecut foarte bine... Ne-am amintit o mulţ ime de lucruri. Tot felul de prostii... Ne-am şi certat ! A fost foarte frumos.

ALBU : Şi a doua concluzie (Horia con­tinua să bea), care va deveni su-biectul unei extraordinare nuvele !

LETIŢIA : Va veni şi Munteanu. L-a chemat tovarăşul Roşca.

ALBU : Cu un om care bea... Fiţi atenţi la subiect.

HORIA : Interesant, într-^un fel... ALBU : Şi bea peste măsură ! L E T I Ţ I A ' : Va veni şi Catrina. ALBU : Pînă cînd omul meu, înţelegL.

îşi pierde cu totul raţionea. HORIA : Frumos ! ALBU : Şi aici retrospectiva : cine era

acest om ? HORIA : Un om oarecare, cinstit... ALBU : Foarte cinstit ! Douăzeci de

ani fusese omul eel mai integru, mai respectabil, mai devotat. învingîn-du-şi chiar vechiu'l fél de a fi. Jus-tificînd încrederea celor din jur...

UETIŢIA : Ai să povesteşti restul mîi-ne !

HORIA : Azi ! Mîme, omul e treaz. ALBU : Iar acest om, dintrnD data,

fiind beat, începe sa afirme lucruri ce contrazic tot ce a făeut pînă atunci.

HORIA : Acuză chiar o veche t rădare. ALBU : Putem presupune orice. LETIŢIA : Ori încearcă un şantaj... ALBU : Se poate foarte bine şi asta...

Dar nu planul acţiunii ne intere-sează aici, ci al unor idei învinse în viaţă, dar rămînînd vài şi moc-nind în subconştient.

HORIA : Şi celălalt reeunoaşte, să zi-cem, că a trădat.

ALBU : Ar fi cam poliţist. Creează doar tensiune !

LETIŢIA : Ori că a şantajat ordinar... ALBU : E prea tare. Să spunem că

a şantajat... inspirât. HORIA : Mie mi-ajunge, Albu... Eu

vreau deznodămîntu1! f ALBU : Asta e... că nu-1 am ! Dar vin I

eu, scriitorul, şi afinm : pe om îl reprezintă raţiunea, luciditatea, con-ştiinţa. Şi omul nu se defineste într-un moment de slăbiciune, de contra-ziCeri interne, nici măcar de beţie, cînd veohiul din noi izbucneste... Slă-biciunea —■ e semn că lupta continua. Adevăratul om e eel care învinge, eel lucid, conştient, şi eel care două-zeci de ani s-a dovedit a fi om. P ro -cesul deci — drumul parours —, nu accidentul, abaterea de o elipă !

LETIŢIA : Am să vă rog să vă ase-zaţi... Şi să aflaţi şi voi ce s-a ântîm-pla t astă-seară.

HORIA : Să aşteptăm verificarea lui Rosea !

LETIŢIA : Nu mi-ai răspuns ce-ai spe-rat de la acea încercare.

66 www.cimec.ro

Page 69: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

HORIA : Să se gîndeaseâ o clipâ... Să mă privească amuzat... Şi să su-nîdă, poate ! Glumeşti, Horia Dra­gan !

LETIŢIA : Şi-apoi să spună : da ! HORIA : Ca tu să-mi ceri iar sa

plec?!.. . Să mă gonesti din casa? ! LETIŢIA : Adevăratul om e eel lucid,

eonştient. Unde am ajunge dacă pe toţi care greşesc i-am goni ?

HORIA : Adică tot mă iubeşti ?!

AURELIA : Uitaţi un vas eu apă. L-am adus pentru flori.

LETIŢIA : Profiţi şi azi că am coborît la Iscrond...

HORIA : Iar eu, fiind puţin ameţit, vă întreb din nou : de ce abia azi, după douăzeci de ani, marele Ni-colae Roşca a recunoscut : „Omul acela... sînt eu !" ?

C O R T I N A

u I I I

B U In scenă, ca şi în primele doua acte, locuinţa Letiţiei Dinu. Glasvandul spre cea de-a

doua încăpere, deschis, îngăduie o mişcare mai largă şi spath" distincte de joc. Masa a fost strïnsâ ; tacîmurile au cedat locul unor complicate desene şi schiţe ; planşeta pliantă din mi-cul birou-atelier a fost şi ea ridicată, florile inginerului Albu — rechemate la viaţă.

La ridicarea cortinei, Mihai Albu şi Aurelia tocmai tree spre terasă, reamintim, ampla-sată spre rampă ; Letiţia — ultimele aranjamente în interior ; Horia Drăgan — în faţa plan-şetei, în micul birou-atelier.

Faţă de finalul actului II, n-au trecut decît 15—20 de minute. Inginerul Albu şi Aurelia Viespe par să fi fost puşi la curent eu celé întîmplate ; semnele uşoarei grizări din finalul actului II abia se mai fac simţite ; singur, poate, Drăgan, va manifesta, în continuare, o iri-tare aparté fată de complicatele judecăţi poliţiste ale lui Mihai Albu.

ALBU (didactic şi evident ilar) : Ca inginer, obişnuit să ordonez datele orieărei problème, sînt obligat să ob-serv, eu spiritul meu analitic şi treaz, următoarele raporturi ciudate : Ni-colae Rosca, în mod sunprinzător se deplasează la locuinţa Letiţiei. pentru a ridica un proiect. Urgenţa şi interesul, chiar şi pentru coautori, rămîn de neînţeles... Trebuie căuta-te amprente !

DETIŢIA : Dar terminaţi odată ! Nu fiţi copii !

AURELIA (pasionată) : Ca-n filme, Le-to dragă ! Eu nu pot trăi fără film.

HORIA : Ieşiţi eel puţin pe terasă... Vreau să m ă pot gîndi !

ALBU : ... în timp ce întîlnirea eu Ho­ria Drăgan nu pare deloc să-1 sur-prindă. (Aceeaşi ironie.) Mister !

AURELIA : Ba d^a deschis şi usa... Eu văd aici o greşeală !

ALBU : Un simbol ! HORIA : Iar eu vă dau afară ! Vă ba-

teţi joc ! ALBU : Exact ! Şi reţ in următoarele trei

elemente, care a r putea, sper, să te scoată din fire : primul — ştia că-1 suspectezi.

HORIA (venind spre el) : Spune odată ce vrei !

ALBU : Să recunoşti că a acceptât să discute eu tine. (Pauză.) Eu refuzam !

Doi : că nu te-a pălmuit decît abia în final — prea tîrziu ! Şi trei : cà totusi, la această oră, stă şi-ţi citeşte proiectul.

HORIA : Şi îmipotriva lui ? Fii la fel de cinstit. Nu descoperi nimic ?

ALBU : Ba da. A recunoscut : „Omul acela sînt eu", eu o întîrziere de douăzeci de ani. A mărturisit, dacă am înţeles bine, Letiţiei, o clipă de laşitate. în defavoarea lui, dar nu-mai la prima vedere, şi în favoarea lui prin cinstea mărturisirii . Apoi a refuzat să se apere... A acceptât suspiciunea... L-a chemat pe Mun-teanu... A cerut ajutor... Deci, se spe-riase şi el...

HORIA : Fii inginer, adună ! ALBU : Nu-i simplă adunare, Drăgan.

Iar scriitorul din mine, care l-a cu-noscut şi el pe Nicolae Rosea, se r i­dica nu împotriva, ci în apărarea lui. Şi aduc ca martor, dovadă pen­tru mine supremă, toţi aceşti ani.

HORIA : Putea să simuleze... ALBU : Niciodată pasiunea, competenţa

şi cinstea ! HORIA : Replici de teatru... Vreau

fapte ! ALBU : Faptele sînt acolo, départe...

Sînt proiectele şi construcţiile lui. Zilele nesfîrşite de muncă, tonele de ciment, milioanele de kilowat-ore.

67 www.cimec.ro

Page 70: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

pul'sul lui, tahicardic, în d i p a fie-cărei porniri... Şi regretul cînd pă-răsea un şantier, bucuria cînd ajun-gea la altul. Ne-ar trebui pentru asta o mie de filme documentare, înţe-legi, unde Roşca ar fi şi el, poate, unul din zecile şi sutele de mii de

, eroi. Şi n-ad putea să ştii nieiodată. urmărindu-i, care a fost el, ci doar că a fost şi el !

HORIA : Şi-atunei ? i ALBU : Lumea lui de afară n-o poţi

aduce aici ! Doar lumea lui inte-rioară, şi ce a dobîndit el, ce a de-venit, în aceşti douăzeci de ani.

AURELIA : Şi toţi oamenii au o 'lume a lor interioară ? Credeţi că am şi eu ?

HORIA (necontrolat) : Tu n-ai să ai ni-ciodată ! (Văzind reocţia ei, spaima.) Ori dovedeşte^mi că ai ! Poftim !

ALBU : Aşa ai făout şi cu Roşca : „Ai trădat ! Ori, dacă nu, dovedeşte-mi !" Numai că reacţiile lor au fost dife-rite. Lui Reli i-au venit lacrimi în ochi. Roşca a încercat dorinţa să te calce în picioare. Reli s-a réfugiât spre Letiţia : iubeşte-mă tu, Leta ; Roşca 1-a chemat în ajutor pe Mun-teanu. în t imp ce Letiţia te acuză acum în tăcere, şi mie îmi vine sâ unlu : nu n e putem jigni numai pen­tru că nu ne cunoaştem !

HORIA : Deci, Roşca e nevinovat... ALBU : Hai să-1 lăsăm pe Roşca şi

să vorbim despre Horia Drăgan. Da-că îl cunoşti... Un tip înalt, schele-tic...

HORIA : Ce te surprinde la el ? ALBU : Ca inginer ? HORIA : Cum vrei ! ALBU : De ce nu 1-a aeuzat pînă as-

tăzi pe Roşca ? De ce, suspectîndu-1. n-a căutat dovezi ? Nu ştia că Tu-dose Catrina 1-a cunoscut pe Axinte Drăgan ? Şi de unde subita neîn-credere în proiect ? L-am lucrat îm-preună ! De ce şantajul, apoi ? De ce singurului om pe care îl iubeşti şi te iubeşte nu i-ai spus niciodată nimic ?

HORIA : Deci, singurul vinovat e Dră-gan.

ALBU : Dacà aş judeca după sistemul lui Horia Drăgan. Dar inginerul din mine refuză ! Şi afirmă că Horia Drăgan e prietenu'l lui. Prieten, chiar atunci cînd greseşte. Şi are încredere în el. Pentru că prietenia nu4 arit-metică simplă : atîtea dovezi — pen­tru, atîtea — contra, scad şi adun... Prietenia, demnitatea şi cinstea se verifică în timp ! Şi nu exista uni-tăţi de măsură.

HORIA : Asta, în romanele tale I ALBU : Exista doar încercări prin care

trecem în viaţă şi depinde cum tre-oem. Unii tree — alţii nu.

(Horia se retrace din nou spre „colţul" plansetei, în timp ce Aurélia ua veni intr-un suflet lingă Albu, sprijinit

acum de balcon.) AURELIA : Mîine demisionezi ! Te

rog ! Nu mai fi inginer... ALBU : S-a înţeles. Te-ai îndrăgostit

şi de mine ! AURELIA : Şi începi să scrii o carte...

Un roman sau o piesă... Tot, cum a fost ! (Pauză lungă.) Nu te iubesc déloc.

ALBU : Scriu că nu mă iubeai... AURELIA : Ceva cu gelozie şi crime...

Să fie de neprevăzut ! ALBU : Atunci să arăt în romanuJ

acela cum Horia Drăgan i-a făcut cîndva curte celei de-a cincea surori a Aureliei Viespe. Ar fi o lovitură !

AURELIA : N-ar fi adevărat : sîntem numai pat ru surori !

ALBU : Inventez : îl aduc în scenà şi pe primul soţ al Letiţiei Dinu, care va apărea pent ru pr ima oară. de-a dreptul în actul III. Şi care nu-i profesor, ci anchetator de miliţie.

AURELIA : Să nu-1 aduci. Se încurcà toată piesa !

ALBU : Iar eu, precum Trigorin din Pescăruşul lui Cehov, o voi seduce pe Nina Zarecinaia...

AURELIA : Cine mai e şi Nina ? ALBU : Poţi fi şi tu... Un pescărus

oarecare. AURELIA : Şi ce va face Nina ? ALBU : Va renunţa, ştiu eu, la ceva...

La un ideal, la o pasiune mare... Pe urmă va regreta... Va voi să revină... dar va fi prea tîrziu. Şi în ziua în care singurul om care a iubit-o se va împuşca...

AURELIA : Cine o iubea ? ALBU : Ait pescarus, să zîcem. Va dis-

părea şi ea ! AURELIA (simte că totuşi e o dramă,

deşi n-o înţelege) : Minai ! Să nu cuimva...

ALBU : Ei, cum ? Albu Mihai e un inginer realist, care se va întoarce cuminte la proiectele lui şi va primi Medalia Muncii — oricît ar părea de ciudat.

AURELIA (izbucnire ca la 19 ani) : Ascunzîndu-ţi o dramă, ştiu eu ! Că ai iubit-o pe Nina. Nina asta — Leti-ţia ! Şi ai ramas inginer numai de dragul ei. Dar tu poţi mai mult... mult mai mult ! Hai, scrie, Mihai !

ALBU : Nu poţi să scrii cînd n-ai cui să citeşti. îţi ^mai t rebuie şi^un om

68 www.cimec.ro

Page 71: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

care sâ creadă in .tine l'ără să-ţi ierte ndmic... Deşi se zice că se lucreazâ la esta. S-ar proiecta undeva...

AURELIA : Eu cred. Numai că nu în-ţeleg ce vorbeşti... Amesteci pescă-ruşi... Trebuie să ghieesc eine-i Nina...

ALBU : Groparul din Hamlet făcea fi'lozofie în urmă eu patru sute de ani. Iar tu ai să-mi spui, transcriin-du-1 şi neadăugînd nimic de la mi­ne : Să fim seriosi, Mimai ! Unde ai mai pomenit un gropar ? De ce-mi arăţi un craniu ? Nu înţeleg ce vrei... De ce-1 aduci în scenă ?

AURELIA : Să nu vorbim de gropar... Nu e bine ! Chiar dacă ad o drama. Minai.

ALBU : Avem eu toţii, Reli ! în viaţă, ca si în teatru, trăiesti zadarnic şi n-̂ ai ce spune pe scenă, dacă n-ai avut şi tu bucuria ta, drama ta. Bu-năoară, sa aflu că 1-ai iubit pe Dră-gan...

AURELIA : Iar inventezi ! ALBU : Pe Munteanu... ori pe prostuJ

de Albu. Dar tu ai să spud din non că inventez. Să nu spui...

AURELIA : Suferim amîndoi... Ca-n Pescăruşul acela !

ALBU : Numai că tu ai nouâsprezece ani. Şi la mouăsprezece ani e suffi­cient 6ă strigi tare : caut un om !

AURELIA (ca o chemare reală) : Hei. omule ! Te caut ! (Lui Albu.) Nu mi-a răspuns...

ALBU : Te-a auzit şi vine. Dar vine de départe. Va veni mai tîrziu.

AU/RELIA : Strigă şi tu ! ALBU : N-ajută ! Numai la nouâspre­

zece ani. (Apoi, pentru că ea pără-seşte terasa.) Şi caută la radio un post. Unul eu muzică multă. Să nu se discute nimic. S-a discutât prea mult !

(Letiţia s-a apropiat de Horia, rămas singur în faţa planşetei, în colţul mi-

cului birou-atelier.) LETIŢIA : Ce-ai mai descoperit ? Ce

nouă strangulare ? HORIA : Fiecare proiect — ca un ve-

hicul în plină viteză, ca un tren ducînd undeva şi ducînd foarte dé­parte — ar trebui să aibă, pentru un caz extrem, o deraiere, să zi-cem...

LETIŢIA (anticipînd) : Un mic semmal de alarma.

HORIA (cfl. şi atunci) : Dacâ nu cobori la Iscronî, în următoarele zece se-cunde...

LETITIA : Aş refuza ! Prefer să tragi semnalul ? să fim întrebaţi de con­

ductor, de ziiarişti, de miliţie : ce s-a întîmplat ? ce accident ? Şi eu să le răspund : eel mai grav ! Am stat alături de un om, am trăit împreună. ne-am sculat dimineţile şi am pdecat la serviciu, apoi am stat la masă în grabă şi am plecat din nou... Am ci-tit cîte o carte, ara fost la filme şi, o data pe lună, la teatru... Fără ' să ne dăm seama că noi doar ne vedem, s tăm uneori alături, şi câ nu me vorbim.

HORIA : Plătim amenda, Letiţia. Pen­tru atîta lucru nu se opreşte un tren.

LETIŢIA : Trenul cel mare — nu ! Dar trenul acela, al nostru, din care am coborât la Iscroni ; trenul eu care am venit într-o iarnă la tine, şi trenul din vara care a urmat, cînd ne-am întîlnit iar, ţi-aminteşti ?

HORIA : Şi eu făcusem contract eu •toate sezoni stele... Nici un costum la fel.

LETIŢIA : Nici un contract ! Nici un joc ! Nu mai vreau să clădim pe ni-sip. Vreau adevâr !

HORIA : Au fost palate frumoase. LETIŢIA : Palatele din vis nu sînt pa­

late, sînt vise. Şi nu vreau nici un palat ! Vreau această planşetă, acest fotoliu, aceste fotografii, şi această camera mare, în care Aurélia să vină cînd vrea şi să se certe eu tine. Albu să stea pe terasă şi să-mi aducă flori. Sau. dimpotrivă, tu să le strigi : plecaţi ! Vreau sa rămîn singur eu Leta şi vreau mult de tot să vor­bim.

HORIA (văzind-o alarmată.) Ce s-a întîmplat ? Ce-i eu tine ?

LETIŢIA : Nimic. (li vine să şi ridă.) Am învăţat să muncim, să constru- ' im, să facem minunile celé mai mari, dar am uitat să vorbim. Nu mai ţin minte nimic. Nici cum să aleg mo-mentul... Nici eu ce să încep... Sau poate sa te las pe tine, mai bine — şi eu sa am răbdare... Să te privesc şi să asoiilt... Să te întreb direct, fără menajamente... Şi dacă nu sîntem de acord, să ţi-o spun ! Pentru că, în fond, putem avea pâreri diferite. Tu-i bănuieşti pe Roşca. Eu afirm că-i cinstit. Tu te superi pe Albu. Eu îl rog să mai vină. Iar dacà e nevoie, ne putem şi certa. Mie grozav îmi place. Dar cum ? Nu mai ţ in minte nici asta... Pentru că, înţelegi, trebuie * să ne şi certăm omeneşte ! Fără in­sulte şi fără uşi trîntite. Şi să găsim un drum... cuvîntul acela, apoi, care ar trebui să ne împace... Cum să fim

69 www.cimec.ro

Page 72: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

de acord, la sfîrşit, fără sa fim pe-nibili. Si toate aceste problème mă-runte — dar teribil de mari ! — nu pot fi discutate la sfatul popular al raionului, şi nici la tribunal, în ni ci un fe'l de instanţă. Ci în forul nos-t ru intim.

HORIA : Va fi a pat ra zi. LETIŢIA : A patra a fost ieri. Am in-

trat într-a cincea... HORIA : Şi-n ziua a şasea, Letiţia...

(Ar vrea s-o cucerească din nou.) A m o idee grozavă ! (H şopteşte ceva.)

LETIŢIA : Ei, nu... Nu avem u n d e . Şi va ţipa... Copiii fac totdeauna scan­dai !

HORIA (uitînd de toate şi sincer) : Al-bule, se intră în ziua a şasea ! Se face lumea din nou... Cu oamenii. şi vieţuitoarele toate...

ALBU : O refacem, ei da... E prevăzut în planul de stat. Am fost si eu în comisie. (5e sunà lung. Se répéta.)

LETIŢIA : Să ştii că a venit marele nostru Munteanu !

HORIA : E Catrina ! El sună aşa ! E ne rvos !

ALBU : Se întoarce Rosca ! Psihic de scriitor, anticipez momentuil !

(In prag — uşa e deschisă de Reli — Maria Roşca, o femeie la 30—32 de ani, de o demnitate aparté.) MARIA : Mă iertaţi pentru vizdta a-

oeasta tîrzie... LETIŢIA : Dar vă nugăm. (Incurajare,

să intre.) MARIA : ... şi pent ru cei care nu mă

cunosc... LETIŢIA : Luaţi loc ! MARIA : ... eu sînt Maria Roşca. (în-

cercînd să se scuze.) Nu puteam sa nu vin...

LETIŢIA : Poate doriţi o cafea ? MARIA : A, nu... Am urcat pentru cî-

teva olipe. Vin de la telefoane. So-ţul meu....

HORIA : Cum ? încă n-a primit legă-tura ?

MARIA : Ba da. Dar începuse să con-troleze proiectul, şi a rămas acolo. Umpluse tot ofioiul cu planşe. Noroc că am venit eu. Télefonista era foar-te speriată. Ar fi vrut să ceară aju-tor... (Ton brusc schimbat.) Dar nu v-am spus încă pentru ce am venit.

LETIŢIA : Tovarăşul Rosca ne promi-sese că se va reîntoarce aici.

MARIA : Da, tocmai pent ru asta. Nu-mi place cum arată... Foarte obosit... şi ahsent. Nu i-aim văzut uiciodată aşa. Ce-a fost eu el ? Ce i-aţi spus ? Şi .pentru ce să revină ?

AURELIA : Dacă sînt eu aici — nici o gràja !

LETIŢIA : Noi avem foarte multă In-credere în el.

MARIA : Mi-a povestit ceva... (Pauză, cît să se simtă că ar fi la curent.) Increderea dumneavoastră are doua tăişuri.

HORIA : Şi v-aţi speriat de urmări... LETIŢIA :' Horia, te dau afară pe

usa ! HORIA : Ara cea mai deplină admi-

raţ ie faţă de o femeie care vine să^şi apere soţul. dar nu sînt dispus... (Nu indrăzneşte.)

MARIA : îndrăzniţi ! HORIA : Nu sînt dispus să tac ! MARIA (nu jără ironie) : Ce ştiţi des-

p re el, dumneavoastră ? HORIA : Dumneavoastră ce ştiţi ? MARIA : Că^l iubesc de saisprezece

ani. Cînd mai eram infirmieră, şi el un simplu bolnav, un rănit . Şi-1 cu­nosc.

HORIA : Eu de-acum douăzeci. Atunci 1-am văzut pr ima data... Şi îndrăz-•nesc sa-1 judec mai aspru !

MARIA : Mai răuvoitor. Ca să vă ju­dec la fel.

HORIA : Nu aveţi încă dreptul ! MARIA : îl am. Pentru că vă cunosc

mai bine decît toţi cei de-aici. Vă cunosc şi puterea. Şi în toţi aceşti douăzeci de ani. sau cei puţin în saisprezece, dacă Roşca a fost li-niştit, a lucrat...

HORIA (preluînd) : ... si a putut de-veni „marele Rosca !"...

MARIA : ... a devenit pentru un sim­plu motiv...

HORIA : Nu i-a smuls nimeni masca ! MARIA (negare discretă, dar ferma) :

Pentru că suspiciunid dumneavoastrà i s-a opus încrederea mea.

HORIA : Sentimentalisme naive ! MARIA : Convingeri ! Şi convingerea

cea mai profundă, o veţi simţi într-o zi, că în afara încrederii celor mulţi, dinafară, a lui Catrina, Munteanu, a Letiţiei, trebuie să ai şi o a doua, în casă : încrederea celui de alături de tine.

HORIA (accentuînd persijlarea) : Su-portul cei mai intim, femeia care iubeşte, soţia apropiată...

MARIA : Aţi formulât foarte bine. M-am strădui t isă fiu.

HORIA : Explicîndu-i clipă de clipă şi argumentînd... (Plictisit.) îmi ajunge ï

MARIA : Incapabilă să explic ori să aduc argumente ; nu sînt juristă, nici ingineră, în stare să demonstrez...

70 www.cimec.ro

Page 73: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Dar dormi nd lîngă el, respirînd li-niştită...

HORIA : V-aţi pregătit , observ, pentru această discuţie...

MARIA : ... mir îndu-mă sincer cît de mult reuşea să lucreze într-o sin-gură noapte.

HORIA : Cu o detaşare ciudată. Aproa-pe incredibil !

MARIA : Nefiind niciodată îngrijorată decît pent ru oboseala lui.

HORIA : Sînt obligat să vă admir. Pen t ru ldrism.

MARIA : Pent ru forţă ! HORIA : Şi pentru această „etică nouă",

cum s-o numim ? MARIA : A increderii ! HORIA :Vă admir din nou. MARIA : Pent ru cei şaisprezece ani in

■care, înfruntîndu-vă zilnic, am fost mai tare eu.

HORIA : Vă iubiţi soţul. E un merit. MARIA : Bine. Vom continua să lup-

.tăm. ALBU (de pe terasă) : Vine tovarăşul

.Roşca. HORIA : Planificînd deci totul exact !

Chiar şi acest ult im demers. Stabi-lind decalajul : cine vine întîi, cine vine pe urmă.

LETIŢLA : Horia, pent ru ultima oară ! HORIA : Au mai rămas cîteva clipe.

Aud urcînd ascensorul. Va intra. (Deschide singur uşa.) Şi vom avea dovada. (In clipa în care apare Roş-ca.) Dacă respinge proiectul sau nu.

ROŞCA : Respins ? De ce ? (Vàzînd-o pe Maria.) Ce-i cu tine ai ci ?

MARIA : Te aşteptam. Spuneai ceva d e proiect...

ROŞCA (depune proiectul pe masă) : Nu 1-am respins. Ë bun ! E foarte bun !

HORIA (vehement) : Poftim ! Şi ulti­ma dovadă ! S-a confirmât. O avem.

ALBU : Nu dovedeste nimic. HORIA : Ba da. M-a pălmuit pentru

ansi dovedi fermitatea şi cinstea... ROŞCA : Pent ru că méritai ! HORIA : ... şi a ajuns la coneluzia câ

proiectul e bun — recunoaştere fal­sa, formală. pentru ca in felu'l a-cesta să mă oblige la recunoştinţă. Să mă oblige să tac !

ROŞCA : Totuşi, e bun. Chiar şi în anexa B, sectorul dumitale, exista ceva nou. (Apoi, Mariei.) Au făcut un lucru frumos. (Din nou lui Dră-gan.) Recunoştinţă, pentru că am spus adevârul ? Ar fi naiv !

HORIA : Şi dacă eu nu cred ? (In prag, neobsertxit de nimeni, bătrî-

nul Catrina. 50—55 de ani.)

CATRINA : Crede ba tônu l Catrina ! Directorul uzinei unde acest proiect va fi aplicat. Dublu lauréat. Ordinul Muncii I-a, şi închideţi usa, ori în-chideţi terasa ! Discuţiile sînt utile sau nu — curentul niciodată. (Pau-ză.) Şi dacă mai faceţi adunări sin-dicale nocturne (coûta loc sa se aşe-ze), faceţi rost şi de bănci. De la statul în picioare îndelung se pot face ar tr i te şi în orice caz varice. (5e aşază.) Lui Drăgan, daţi-i haina. vă rog ! (In timp ce Horia se îmbra-că.) Să fie demn şi frumos. Cal pu-tin cînd vorbes'te cu mine. Iar tu. Rosca (gest amical, bătrînesc) ce aud ? Ţi'pă la tine Hamlet, şi tu, n imic? ! Viespe, citeşte procesul-ver-b a l !

AURELIA (în aer) : N-am scris nimic. CATRINA : Se ştie. Spune ce-ai tras

eu urechea. AURELIA (viespe) : Horia — mai de

toate, nervos... CATRINA : Zi de Letiţia, întîi. Ea e

stăpîna casei ! Şi inginer-şef de pro­iect. Ea răspunde de tot.

AURELIA : Cănl dă afară pe usa... CATRINA (amuzat) : Ei, nu vorbi ?!

Şi tu ? AURELIA : Pe usa poate oricine. Eu

îl dădeam pe geam ! CATRINA : Şi Albu, între şi între...

Cum a r fi, a scăldat-o ? AURELIA : El era cu raţiunea. Stu-

dia. CATRINA : Dar raţiunea se bate, sti-

mate tovarăşe Albu ; raţ iunea con-vinge, se luptă, nu stă !

ALBU (convins) : Am să modifie fina-lul.

AURELIA : Iar Maria Roşca, păcat cà n^aţi fost ai ci...

MARIA (scuzà) : Eu abia am venit... Aurélia !

CATRINA : Am aseultat-o. O ştiu. Cîn-tă foarte frumos.

AURELIA : Pentru mine e o sfîntă... CATRINA : Ce-nseamnă sfîntă. vie­

spe ? Că de emoţie, uite-o, dumneaei a rosit...

AURELIA : Sfînt e cineva p e care da-că altcineva îl jigneşte, eu sar la bâ-taie... şi-1 bat !

CATRINA : Noroc deci c-am venit, câ ieşea şi confilict religios. Eu despre sfinţi am cu totul altă parère. (Pau-ză lungă.) Horia şi Roşca, vă rog ! (Semn să se aşeze toţi trei în jurul aceleiaşi mese.) Şi voi care — ce vreţi ? De ce treziţi lumea din somn ? Ce-aveţi cu telefonul ? De ce vă ru-peţi de fapte ? De adevăr ? De ceea

71 www.cimec.ro

Page 74: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

ce a fost read ? (Revenind la japte.) Axinte Drăgan a fost ridicat într-o seară de iarnă, aoum douăzeci de ani. Şi de ce a fost ridicat, cine e vi­novat de arestare, e mai greu de aflat. Să amînăm. Dar Axinte Dră-gan a nrurit abia in august, a două-zeci şi şasea zi, lîngă pădurea Bâ-neasa, şi vinovat de moartea lui — desi n-iam putut s-o dovedesc nicio-dată —, sînt eu. (Pe momentul ge­neral de surpriză.) Axinte evadase din lagăr la începutul lui august. Eu am fost tot timpu'l legătura lui supe-nioară şi, evadînd, m-a căutat, cum era şi firesc, tot pe mine. în 26 au­gust, t ransportam un camion eu mu-ndţii. Noi doi, Axinte şi Catrina, răs-punzînd de transport si constatînd eu surpriză că în urma noastră, de la un moment dat, se afla o maşină nemţească. Ne urmărea. Viteză mai mare oa a noastră, ddstanţa scădea... Şi atunci a fost nevoie ca unul din noi, eu ori Axinte Drăgan, să sarà din camion, şi eu o grenadă în mînă. eu pieptul nostru, eu viaţa, dar ori-cum, să-i oprim. (Incearcă să-şi refu-ze emoţia.) Am vrut să sar eu. Dar Axinte, mai iute, a tras la sorţi ! Şi-a coborît apoi tfără să-mi ara te mo-neda şi fără să mai aflu vreodatà dacă a fost într-adevăr „capul", cum se jurase el... Că trăgînd eu, asta-i sigur, oriee ar fi fost, „cap" ori „eo-roană", săream eu acolo şi ar fi fost el aici. Şi aşa, în ziua de douăzeci şi şase. ca un om oarecare, eroic şi sfînt — asta înseamnă sfînt, Auré­lia —. Axinte Drăgan a mûrit. (Ho-ria s-a îndreptat spre fereastră. A-ţară, treptat, a început să se lumi-neze de ziuă ; Catrina il urmează.) Dar tu ai căutat totdeauna doar un vinovat de arestare, şi mai puţin sa afli pentru cine şi pentru ce a lup-tat.

HORIA : întrebarea rămîne... OATRINA : O aşteptam. Dacă Nico-

lae Roşca e vinovat, voit sau nu. de arestarea de-atunci...

HORIA : Dacă astă-seară a minţit. afirmînd că proiectul e bun...

( CATRINA : ... şi dacă hrana ta sufie-tească şi otrava ta — suspiciunea. din care 'vrei să-ţi faci un ideal şi un scop ad existenţei, se mai justifi-că şi acum, cînd se luminează de zi.

HORIA : Eu pot dovedi că proiectul...

(Pe schimbul de replici, ascendent ca tensiune — un ciocănit discret : in pra-

gul uşii, o jigură ciudată, de timid, ni-merit din greşeală.) MUNTEANU : Vecindi m-au rugat să

vă spun că-i deranjează scandalul... LETIŢIA : Munteanu ! MUNTEANU (ca şi cînd n-ar fi fost

vorba de el) : ... fiind ora trei. (Exact.) Trei şi unsprezeoe minute...

CATRINA : Alexandre ! Tu, tot ne-bun !...

MUNTEANU : M-a însărcinat comite-tul de bloc.

ALBU (exploziv) : O mie de petarde pent ru M.A. ! Bine-ai venit, om de gheaţă ! Bine-ai venit, omule !

MUNTEANU (lui tot ii ninge şi-i plouă) : Am venit prost... Sînt ne-om... Şi topit ! Care gheaţă ?

AURELIA : Să-i pregătim ceva... Poa-te i-e f oame.

MUNTEANU (modest) : As dori un prosop...

AURELIA : Cum, un prosop ? MUNTEANU : Sînt murdair. Nespălat

de trei zdle. LETIŢIA : Să te conduc la baie. MUNTEANU : Şi nedormit. Aş préféra

un pat ! (Alintînd.) Un pătuleţ... Un pàtuc...

CATRINA : Adică voi aţi intrat în funcţ iune?! Cu cît ? Zi odată, Mun-tene !

MUNTEANU : La nominal. După gra-fdc. (Refuzînd ejuziunea.) Şi patul... vă rog... Că n-am cerut decoraţii... Uin pat. (Sugerind, poate, că ar şti ceva mai multe.) Aşezaţi-1, vă rog, lîngă Rosca. Vreau să mor lîngă el.

ROŞCA : Fă tu mult pe nebunul ! MUNTEANU (s-a întins pe pat, voce

stinsă) : Generatorul toemai imtra în funcţiune. Sincrondzam. Eram în mo­mentul decisiv ai cuplării... Şi intră o secretară (citează) : „V-a telefonat cineva. Nu şi-a spus numele... V-a rugat să plecaţi imediat"... „Unde ?" — întreb eu. „A uitat să transmita."

MARIA : Şd-ai plecat... (Gest cald, de mulţumire.)

MUNTEANU : Nu, am sincronizat. La 22.40.

MARIA : Ne temeam că pienzd trenul... MUNTEANU : Da ' nu vă ştiu ? (Din

nou la curent.) Aveam bilet de ieri... (A închis ochii.) Să vă fie ruşine !

AURELIA : A aţipit... (Deziluzie.) Ge-nerosuil Munteanu !

MUNTEANU (de départe): Eu — gê­neras ? Sînt antigeneros din prin-cipiu.

AURELIA : Şi se spunea : „cu idei"... MUNTEANU (jignit) : Cum „ou idei" ?

Mă jigniţi ! Eu trăiesc din salariu.

72 www.cimec.ro

Page 75: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

AURELIA : Mai bine nu veneai ! MUNTEANU (brusc animât, dar tragic) :

Deci, să nu vin. Frumos ! Să evit şi întî lnirea?! (Pentru prima oară, un Munteanu avind „foarte curioase idei".) Sa nu-i mai spun lui Catrina, de la obraz, că la trei noaptea se doarme ? (Indignât.) Că nu mai e flăcău ! Ce, face doua norme pe zi ? Nu avem Codul Muncii ?

AURELIA (admirativ) : Uite la eschi-mos !

CATRINA : Tu vezi de tine, adormi-t u l e !

MUNTEANU (jignit şi acum) : Sau s-o iert pe Letiţia ? Că mă uit la ea — şi poftim ! Merge pe treizeci de ani şi parc-ar fi trecut prin războaie... Cine e agresorul ?

AURELIA : Retras — retras, dar vede... MUNTEANU : Ei bine, nu ! (Tragic şi

acum.) E udtima oară în viaţă cind am fost pus pe drumuri fără să mi se spună de ce. E impotriva raţiu-nii, tovarăşe Roşca ! Nu-i tehnic ! Tehnica ne omoară... Secolul două-zeci !

AURELIA : Strecoară şi idei... MUNTEANU : Şi-ţi voi critica şi con-

soarta... Superbă, dom'Je, recunosc... Ar cuceri şi Italia... De Franţa nu mai vorbesc... Dar nu ne mai da decît lieduri... Unde-i repertoriul mondial ? Şi tu, Albu — la fel ! Ni ci un roman ? îţi liipseşte conflictul ? Să-ţi aduc eu din Antarctica mea ! (Constata că-i urmărit de Aurélia.) Tu, ce te uiţi ?

AURELIA : îţi urmăresc laconismul. MUNTEANU : Mărită-te, e timpul... AURELIA : Cu cine ? MUNTEANU : Faci zece bileţele şi

tragi. (Foarte simplu !) AURELIA : Cu un bileţel ? MUNTEANU : Si scrii pe toate Mun­

teanu. (Confidenţă.) As avea un post liber pe schema, de soţie-şefă, fără adjunct şi adjunote... Dar încadra-re mică...

HORIA (nu mai rezistă) : Terminaţi cu prostiile ! (Venind spre Mun­teanu.) N-ai venit aici ca să dormi! Nici să glumeşti cu Viespe...

MUNTEANU : Deci n-ai răbdat pîn' la urmă (ca despre o victorie a lui), şi-ai vorbit ! Ma întrebam cît re-zişti.

HORIA : Mă interesează proiectul. MUNTEANU : Cred şi eu. (Il „acuzà".)

Fiiradcă ai nimerit-o. Ai scos şi tu un lucru frumos... Mai aies alimen-tarea... E o idee nouă. Chiar mă şi mir... („Regretind".) Cum ţi-a venit,

ma ? De unde ? Câ tu erai fraier de tot...

HORIA (nu poate inţelege) : Şi limita-rea p e fluxul tehnologic ? Strangu-larea din B ?

MUNTEANU : Pentru moment nu-i ni-mic. Am văzut o licenţă străină. Sînt limitaţi şi nemţii !

CATRINA : Deci, s-o aplic ? MUNTEANU : Aplic-o. dom'Je, rapid.

Gîstigi optzeci la sută. Şi nu te po-trivi la strangulările lui Horia Dră-gan. Deşi, sitaţi ! (Pentru prima oară, volubil şi pasionat.) Aş mai avea o idee... dar ne costă trei ani. Sau poate nu ne costă ? Mai, Rosea ! (Il trage spre el.) O putem combina cu propunerea ta. Mecanizarea din mers, fără scădetre de plan... (Incîntat.) Fra-ţilor ! Uniţi ideea lui Horia cu pro­punerea mea, băgaţi-1 aici şi pe Rosca, plus o femeie^cerber — fe­rn ei le saint o forţă, se revine la ma-triarhat —, şi-n trei săptămâni.. Ce zic trei ?! Chiar în doua... (Constata lipsa de efuziune şi comunicare la cei din jur.) Dar ce-i cu voi ?

AURELIA (şoptit) : Monumente de pia-tră...

MUNTEANU : Ce monumente ? AURELIA : Mamuţi... MUNTEANU : Tu încetează odatâ !

(Din nou, grav.) Ce-i cu tine, Leti-ţia ? Pentru cine am vorbit ? Tre-buie să mă întorc cu 4.40... Mai am doar patruzeci şi cinci de minute. Pierd trenul.

AURELIA (sugestie radicală) : Scoţi pumnalul...

MUNTEANU : îl scot ! AURELIA : Comiţi o crimâ... MUNTEANU : Comit ! AURELIA : Şi te însori... MUNTEANU (a devenit aient) : Cer

procuratura de stat ! Ce e cu voi ? CATRINA : Vechea poveste, Muntene.

dar într-o haină nouă ! Drăgan e convins şi azi că Roşca ar fi vino-vat de căderea lui Axinte Drăgan. Ei bine, Drăgane (s-a apropiat de el), înainte de a-ţi oferi suficiente fapte la care să poţi reflecta toată viaţa — şi pe care nu întîmplâtor nu ţi le-am spus pînă acum —, îţi mai dau cinci minute. Să ştiu dacă-ţi men-ţii acuzaţia. (Letiţiei.) Şi ţie, tot cinci! Să reflectaţi împreună !

L'ETIŢIA : Cred că e prea tîrziu. (De parcă ar fi numai ei doi.) Mi-ai ascuns cîndva tinereţea, cum ai cres-cut, neîncrederile taie. Mi-ai ascuns indoiala în privinţa lui Roşca şi sus-

73 www.cimec.ro

Page 76: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

piciunea orescîndà. Mi-ai ascuns, pînâ şi astă-seară, neîncrederea în pro-iect, şi conştiinţa unei limitări, pe care tu o credeai.

HORIA : Vodam de muilt să-ţi fi spus... LETIŢIA : Regretul unor erori ? O

(recunoaştere mai mult decît tardi­ve ? Ce-ai fi putut să-mi spui ?

HORIA : De ce-am fugdt după linistea ta, atunci în pr ima zi... Cum n-am îndrăznit să-ţi vorbesc despre mine, ca nu cumva să te pierd, într-a do­ua... Cum am iubit în tine eeea ce eu nu e ram şi nu eram în s tare : să fiu liniştit, să rîd, sa cred în cei din jur... Şi te-am iubit ciudat. iubind, aş spune, în tine, pe eel care as fi putut deveni. M-am străduit să devin, eu convingerea intima — repet, că aceşti douăzeci de ani nu trebuie să fie numai ani de con-strucţie, ci şi de reeonstrucţie in­terna, a mea. Iar proiectul, o treaptà, o victorie. în proiect, însă, nu cre-deam. Atunci a apărut îndoiala. Iz-buonirea de astă-seară... Şi toemai asta voiam să t e rog : să mă ştergi d int re coautori... Să nu-1 semnez ! Nici tu să nu te considéra legată. Adică să te gîndeşti... şi cum crezi — even­tual, să nu rămîi lingă mine... Nu mai sînt eel din urmă eu ani, e ade~ vărat... dar răbufniri meschine, sau nu — numeste-le cum îţi place ! —, vor mai fi. Suspiciunea are şi ea rădăeini, care refuză sa moară. Apoi. aş fi fost şi gelos. M-aş fi îndoit de tine. N-aş fi cunoscut bucurii. Mereu singur. întrebSndu-mă, la nesfîrşit. dacă Roşca e vinovat de căderea lui Axinte Drăgan... Pentru că am cre-zut-o, o cred şi acum... (Disperat.) -Si nu mai vreau să cred !

CATRINA : Nu, Rosca nu a trădat ! Rudele taie ! — şi nu rude, duşmani — faţă de care ai făeut imprudenţa să aminteşti de casa unde-1 vâ-zuseşi oîndva pe Axinte intrînd. Te-au trimis la el eu alimente, urmărind doar confirmarea adresei şi neîntir-ziind să-1 trădeze. Avem aceste do-vezi. Ca apoi, tot ei să te îndepăr-teze de amintirea lui si de noi, transmiţânidu^ţi şi ura şi neîncrede-rea în om şi felu'l lor de a gîndi, trimiţînidu-te să strigi pe străzi. cînd nu aveai nici cinciisprezeee ani. ceea ce gîndeau despre noi. Si cind te-am prins de guler, în Piaţa Pala-tului — ţi-aminteşti ? — şi am aflat că te cheamă Horia Drăgan, am în-ţeles că răspund şi te-am smuls din mîinile lor !

HORIA (nereuşind să înţeleagă) : Cum? Rudele mêle ? Pr in mine ?

CATRINA : Nu ţ i-am spus-o pînă azi ipentru că purtai şi tu, e drept, o vi-novăţie a vîrstei şi a naivităţii de a-tunci. Ca să-i afli măsura şi s-o poţi înfrunta, aveai navoie de tăria de azi. O tăcie pe care ai căpătat-o pen­tru că nu ai fost singur. La Salva — în brigada lui Roşca ; în institut — a'lături de ALbu ; pe şantiere — lu-crînd lîngă Alexe Munteanu ; şi aici chiar, alături de Letiţia Dinu. Da, nod am fost peste tot ! Dar tu ai răspuns încrederii noastre eu suspiciunea ta şi as ta a fost tot o trădare. L-ai suspec­tât pe Catrina că vrea să se arate grozav ; pe Rosca, la fel — învinu-indu-1 mereu. P e Letiţia chiar, că nu te-ar înţelege... Dar noi, cîţi ne ştii, controlăm tot, pas eu pas, verificăm de zece ori fiecare hotărîre a noastră, pen t ru a ne convinge că-i bună, ale-gem fiece om la locul lui, pot r iv i t Nu pornim niciodată de la neîncrede-rea în om şi nu-i suspectăm demni-tatea, nici cinstea, nied forţa de a se înldrepta, după ce a gresit. Credem şi în tine, azi ! (Refuzînd emoţia clipei.) Numai tu, Roşca, vezi, de ce i-ai spus asa de târziu : „Omul acela sînt eu!"? (Pe glumă.) Nu te-a lăsat Maria ?

MARIA : Da, aţi ghicit. L-am oprit de fiece data cînd ar fi vrut s-o facă, şi chiar eu cuvintele lui.

CATRINA : Care cuvinte, Rosca ? MARIA : „Oamenii cinstiţi nu se sicuzâ.

Ei sînt pur şi simplu cinstiţi". CATRINA : Ei, nu vorbi ! Si filozof pe

deasupra ! ROSCA : Mult mai simplu, Catrina ! CATRINA : Nu-mi spune mie. Lui !

(Gest spre Horia Drăgan.) ROŞCA : Mult mai simplu, Drăgane. La

Salva — nu şt iam cine eşti ; la fa-cultate — ce vrei ; pe şantiere — ce cauţi. Cum să-ţi vi'ndec eu neîncrede-rea în mine, cînd tu nu credeai nici în Horia Drăgan ? Pentru că nu cre­deai. Şi-am aşteptat. Că tu ai spus astă-seară, aici, multe lucruri urîte. O să le uit. Dar ai spus şi un lucru frumos...

HORIA : N-am spus nici unul, Rosca ! ROŞCA : Ba da. Despre proiect. despre

anii aceştia, şi ce-au însemnat pentru tine...

HORIA : Ani de muncă utilà. ROSCA : Primii ani ! HORIA : Şi un proiect util. ROŞCA : Pr imul proiect, Drăgane ! HORIA : Ce-nseamnă „primul", Rosca ?

74 www.cimec.ro

Page 77: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

ROŞGA (se privesc lung) : E prima oarâ cànd vrei eu adevărat să-ţi răsipund.

CATRINA : Şi nu se putea mai dewe-me, ci azi — n-o mai lungi, măi Roş-ca —, pentru că suspiciunea trebuia să moară într-însul, asta voiai să spui, şi a mûrit ! Fie-i ţăr îna uşoară ! Şi treci la al te coneluzii, că mai aveai tu ceva pentru ziua de azi.

ROŞQA : Aş fi avut un mesaj din partea lui Axinte Drăgan.

AURELIA : Ca în romanu'l lui Albu ! Mă jur !

CATRINA : Lasă acum romanele, Vies-ipe !

AURELIA : Se făcea că-i un mare con­gres, unde vin toţi constructor^ ţă-rii, în anul 2 000.

ALBU : Termina, Reli. Nu-i scris încă nimic !

AURELIA : Ba era scris, ştiu eu, ca fiecare constructor să prezinte, ca pe-un carnet, la intrare — un vis. Dar vouă vă e teamă ! Ruşine ! Voi nu visaţi nimic !

MUNTEANU (ca in primul moment al venirii) : Cum să visez ? Sînt în criză de timp. Si-s nedormit. Plec peste, optsprezeee minute... Am să visez în tren...

c o

MARIA : Sa ne amintim de noaptea aceasta. A foot o noapte frumoasă...

AURELIA : Zi, Albu, şi tu ! N o sa te critice nimeni !

ALBU : Să fiu chemat la tribună — în acel an 2000 — şi întrebat : V-a fost greu, nu-i aşa ? Aţi înfrînt la-şităţi şi duşmani ? Aţi înains suspi-ciuni ? Iar eu să răspund : Da, cam aşa a fost... Oricît a r părea de eiu-d a t !

CATRINA : Dar nu i-ai spus niesa-jul. Nu-i încă „2000", Roşca !

ROSCA (lui Horia) : Fii demn. Şi sa visezi ceea ce n-am cutezat noi a-tunci. Din partea lui Axinte Drăgan.

AURELIA : Eu a m două visuri : să fac un fais în acte, să nu se afle că atunci, în '44, încă nu mă născusem. Şi visul doi : să vină odată un Mun-teanu, un Drăgan, un Albu, sau poate altul, mult mai grozav ca ei, şi să-mi spună : Reli, tu eşti foarte frumoasă... Te iubesc nebuneşte !

LETIŢIA : Şi va veni ! AURELIA : Ei, as ! Că eu sînt proas-

tă să-1 cred... (Pauză.) Şi-am să-1 cred, cum zice tovarăşul Roşca, oricît ar părea de ciudat !

R T I N A www.cimec.ro

Page 78: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

LA COMEMOBABEA LUI GEOBGE MIHAIL ZAMFIBESCU

ammfjri delà

„13+r

■ înd 1-am cunoscut, Domnişoara Nastasia se juca de cîţiva ani -la Teatrul ^ L j Bulandra-Manolescu-Maximilian^Storin, şi Madona eu trandajiri îi cîştigase ^ ™ ^ un număr de cititori tulburaţi de zbuciumull, de febra, de întrebările şi

râspunsurifle tînărului scriitor, care irupsese, în amîndouă genurile, eu îndrăzneală, patetic. Dacă, în proză, o anuimită lume de cartier, îmbrăcată în ridicolul neştiinţei preitenţioase, molipsdtă de fUisttnismul micii burghezii, mai fusese şi de către alţi scriitori privită eu umanitatea pe care o dau apropierea, adevărata cunoaşitere, simpatia care înlătură ridicolul şi măsoară adîncimile dramelor autentice şi umile, în teatru, „mahadaua" apărea, cred, pentru prima oară eu dimensiunile ei omeneşti în Domnişoara Nastasia, în acede raporturi tot atît de dramatice între indivizi şi eu acea năzudnţă de ieşire din condiţia lor strîmtă pe cît o pot avea celé mai „intere-sante" făpturi — interesarxte prin naştere sau situaţie — care populau alte piese. Auto-rul, fireşte, îl citise pe Gorki, dar nu4 citise numai el în ţara noastră. Şi în afară de asta, Zamifirescu aducea o lume auitohtonă, nişte problème desprinse din viaţa vie şi o crîhcenă, aprinsă dragoste pentru lumea despre care séria.

în -toamna anului 1932 ne afla'm cam fără întrebuinţare nicăieri un grup de absolvenţi ai Conservatorului de artă dramatică. Teatrele serioase, subvenţionate, nu aveau nevoie de noi, deşi bătuserăm la uşa lor, eu insistenţa sau eu timiditatea eu care eram înzestraţi fiecare. Am găsit o piesă — Krankheit der Jugend (Molima tlnereţii), o piesă gréa, sumbră. în care era vorba de deruta morală, tragicà

76' www.cimec.ro

Page 79: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

aproape, a tineretului german din acei ani premergâtori ascensiunii hitlerismului. Autorul ei, Ferdinand Bruckner, pipăia atunci cu antene sensibile acel început de descompunere care a dus curînd la situaţia zugrăvită eu o atSt de lucidă disperare în următoarea lui piesă. Rasele. Am găsit şi o sală ! Lîngă Piaţa Rosetti, la Sindi-catul Ziariştilor din acel moment, la etaj, în afară de cîteva birouri, exista o săliţă pentru şedinţe, cu o minuisculă scenă-estradă, fără culise — fără îndoială —, fără rampă, fără rivaltă, fără cortină, fără nianic. Aranjasem să plătim chiria sălii din viitoarele încasări, de care nu ne îndoiam nici o clipă, să jucăm în serile în care sala nu era înohiriată pentru baluri, să repetăm către seară, cînd se încheiau zilnicele cursuri de dans aie şcolii „Achim si Simion", care aveau loc acolo.

Mi-ajdue aminte că ne-am adunat într-un birou mie, la sfirsitul uhei după-mese. Erau acolo Tanţi Cocea, subţire ca o nuia, încordată ca un arc, de o sălbatică frumuseţe, Emil Botta, caborît parcă din lună, ca o rază străvezie de lumină, tor­turât de propia lui sensibilitate ca de un blestem, Ion Gheorgniu, Ion Damian, Dida Predescu, un talent robust şi fierbinte care s-a pierdut pe drum, s-a înstrăinat de teatru, eu, şi poate şi alţi tineri de care nu-mi mai aduc aminte. Stăteam faţâ în faţă, cu textul dinainte, şi înţelegeam că ne trebuie un regizor. Toarte erau atît de bine aranjate după capul nostru, toate puteau să meargă înaripat, dar uite, n-aveam regizor ! Ne-am gîndit atunci la George Mihail Zamfirescu, care mai făcuse regie la compania „Masca", care scria articole fierbinti despre o nouă formula de teatru, mai aproape de adevăr, de actualitate. Nu-i vorbisem încă, TIU-1 găsisem. Colegul nostru Damian ne-a lăsat acolo, în biroul cel mie, şi a plecat în oraş, să-1 caute la Capsa. Ştia că uneori îşi bea cafeaua la Capşa, la masa pe care, în colţ, o ocupau soriitorii. L-am asteptat. Nu ne era greu atunci, la MÎrsta noastră, să ne înehipuim că un om matur va fi tôt atît. de nebun ca noi ca să pornească într-o aventura absurdă.

Şi, itotuşi, omul matur, scriitorul care îşi croise un drum, care era destul de sărac ca să nu-şi mai piardă vremea cu încercări ce n-aveau să ducă nicăieri, a foot tot atît de smintit ca tinerii înfriguraţi de curajul lor, de ideea lor năstruşnică. A venit. Voia să ne vadă, să ne audă, să ne cîntărească.

A intrat pe uşă. Era un om subţarefl, brun, din care vedeai de la început numai ochii, nişte ochi infiniţi, negri, şi parcă tot timpul oît am luorat împreunâ tot ochii ăştia arzători ne-au îndrumat şi ne-au stăpînit.

I-au plăcut încrederea noastră. prospeţimea noastră, entuziasmul nostru. A rămas, şi am început să repetăm.

A mers greu. Uneori, cursurile şcolii de dans durau mult, dansatorii nu se mai îndurau să părăsească sala. Alteori nu se făcea focul. Repetam pînă foarte tîrziu. Vorbeaim mult. Vesnic, din text şi alături de textul propriu-zis, se iveau zeci de problème de artă, de teatru, de literature. Oamenii tineri pot vorbi la nesfîrsit. Plecam acasă după ce se retrăgeau tramvaiele. Fiecare dintre noi pleca pe jos. Nimeni din acest coleotiv plin de ardoare nu cred că a avut vreodată bani penitru' o trăsură, pentru un taxi. Zamfirescu locuia în Ferentari. Noapte de noapte pleca acasă pe jos şi începuse frigul. Cred că drumurile asitea în ger au pregătit într-un fel boala lui de mai tîrziu. Alteori sfîrşeam repetiţiile când porneau tramvaiele de dimineaţă. Nu pentru că le aşteptam, dar pentru că n-am mai fi plecat niciodată de acolo.

Pentru că Gémi, cum i se spunea în lumea literară şi în teatru, avea mult mai multă experienţă decât noi, şi-a dat seama că, orioîte talente ar fi avut la îndemînă, eram toţi prea cruzi ca să ţinem în piicioare un speetacol greu. Rolul principal féminin, mai aies, avea nevoie de o actriţă care să şi ştie ce face, nu numai sa se dăruiască absolut, cum eram toţi porniţi s-o facem. A adus atunci între noi pe Mania Antonova, care absolvise numai cu cîţiva ani înaintea noastrâ. dar care jucase roluri importante la Teatrul Bulandra. care deci, la năvalnicul ei talent, avusese vreme să adauge tehnică, ştiinţă.

Compania avea să se numească „13 -f- 1". Nu ştiu de ce nici azi. Nu eram treisprezeee, dar numele trebuia să sune nou, deosebit, ciudat. Eram doar un teatru de avangardă !

Gémi Zamfirescu cunoştea, fără îndoială, curentele atunci noi în lume : expresionism, inipresionism, suprarealism etc. Ceea ce făcea el în regie, sau ceea ce se numeşte azi, cu puţină emifază, „concepţie regizorală", era o treabă foarte cuminte, foarte serioasă. Fără să adauge, fără să placheze nimic deasupra textului, ca o marcă personală a „concepţiei lui regizorale", mergea pe toate sensurile lui, în adîne, pe firesc. dar nu pînă la „cotidianul" care mi se pare că e azi modem

77 www.cimec.ro

Page 80: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Primul interpret al lui Vnlpaşin. Prima interpréta a Nastasiei, Sorana Gh. Storin Topa

(pentru bunul motiv că într-o opera de artă se notează esenţialul şi nu eotidianul), pe sineeritate, dar nu sineeritatea actorului, aceea de acasă de la el, ci a persona-jului, pe uşoare contraste de umbră şi lumină, care puneau în valoare ceea ce trebuia subliniat. Autor dramatic el însuşi, nu se suprapunea autorului, se socotea numai cel dintâi şi cel mai însemnat interpret al ideilor lui, de la celé principale pînă la nuanţele celé mai subtile.

Era cald, prietenos, apropiat. Mi-aduc aminte că uneori îi lipseau parcă cuvintele eu care voia să explice o situaţie, un moment dramatic. Sărea pe scenă eu iuţeala lui de căpriţă şi nu spunea replica în locul actorului, aiu. Dar făcea un gest, privea spre partener, şi înţelegeam. Trăia atât de intens textul în fiecare moment, încât gestul sau privirea aceea, extrem de expresive, lămureau tot.

„13 -f- 1" adunase on jurul lui o seamă de >tineri. Veneau uneori să asisrte la repetiţiile noastre, dacă îmi aduc bine amante, Cicerone Theodorescu, Eugen Ionescu, Eugen Jebeleanu, Traian Selmaru, Radu Popescu. Premiera a avut loc în seara de 31 decembrie 1932, şi a venit lume 1 Nu m-am mirât atunci, în clipa aceea, pentru noi itotul era natural — dacă a doua zi ne-ar fi chemat Teatrul National să ne angajeze pe toţi, eu spectacol eu tot, nu ne-ar fi parut ciudat. Mă mir aizi. Cînd eşti tînăr, iminunea e lucrul cel mai firesc, pe ea o aştepţi doar !

Cortina am făcut-o noi din pînză de sac. Am cusut-o noi, în timpul repeti-ţiilor. Decor n-am avut. Ne-a împrumutat Mimi Enăceanu o canapea si doua scaune de acasă de la ea. în aotul II puntam o roehie împrumutată tot de la Mimi Enă-ceanu, şi în actul IHI, Tanţi Cocea încălţa pantofii mei din actul II. Am avut o singură série de afişe în ajunul premierei, şi — vai ! — cît au fost de puţine ! în ziare, prieteni ai tinerei companii, Felix Aderca, Eugen Ionescu o vestiseră cititorilor.

Spectacolul a avut succès. Presa s-a ocupat de el, mai aies tinerii cronicari, care se mai puteau încă molipsi de enituziasmul altora. Cred şi azi că era un spectacol bun. Sobru, simplu, dramatic. Nimic din tremoloul melodramelor juCate

78 www.cimec.ro

Page 81: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Chiril Economu (Ion Sorcovâ)

IMAGINI DIN REPETITIl

Teatrul National „ I . L. Caragiale"

DOMNIŞOARA NASTASIA de G. M. Zamfirescu

Raluca Zamfirescn (Nastasia) şi Bo­ris Ciornci (Vulpaşin)

www.cimec.ro

Page 82: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

pe celelalte scene, nimic din tonul revuistic al pieselor bulevardiere la miodă atuncl nu rasuna în el.

Fireşte, imediat a răsărit din pămînt un domn bine îmbrăcat, care s-a oferit să facă administraţia companiei. Şi, tat atît de firesc, nici unui dintre noi n-a văzut vreodată de la el nici preţul unui bilet de tramvai. Ba chiar, tocmai oînd începuse lumea, publicul mai larg să vină la spectacolul din mica sală de pe bulevard, Sindicatul, la sfîrşitul lui ianuarie, ne-a dat afară, pentru că nu primise nici un bain, conform convenţiei dinitru început, de la administratorul cel nou.

Gémi Zamfirescu s-a îmbolnăvit. Păstrând nuariele 'teatrului şi pe unii din actori, Sandu Eliad şi a'poi Iosiff Ligetti au mai jucat acolo doua spectacole. Dar pe Gémi 1-au doborît frigul şi oboseala. Ziua scria la „Maidanul eu dragoste", seara répéta, noaptea alerga prin ger din Bulevard în Ferentari. Pentru un om firav, a cărui singură forţă e arderea interioară, fusese prea mult.

„Maidanul eu dragoste" i-a adus satisfacţii mari, fără îndoială. Ion Anapoda, jucată la Teatrul National, trebuie să-1 fi bucurat, dar alte piese care n-au văzut lumina rampei, i-au măcinat liniştea. Asa cum i-au imăcinat-o şi cei doi ani petrecuţi la Iaşi, in calitate de regizor al Teatrului National de acolo, cu toate satisfacţiile artistice pe care i le-au adus, dar ia care s-au adăugat intrigi, sabotare. micile şi marile mizerii care colcăiau in teatrele noastre in acea epocă.

în 1939, vestea morţii scriitorului, pe care îl ştiam bolnav, dar pe care afecţiunea noastră se încăpăţîna să-1 creadă vindecabil, ne-a fulgerat eu o mare durere. Avea patruzeci de ani. Omul generos, fierbinte, permanent chinuit de întrebări, perma­nent în căutarea unei formule de artă care să oglindească marea căutare de adevăr, de depăşire de sine, de dreptate socială, pe care o descifra în umanitate, închisese imensii lui oohi plini de căutare. înainte de a-i fi bucurat destul cu toate imaginile minunate aie lumii. îşi încrucişase pe piept mîinile harnice, care ar mai fi putut scrie încă mult, din ce în ce mai aproape de năzuinţa lui către desăvîrşire. Tuber-culoza n-a fost nicicînd pentru scriitorii tineri din generaţiile trecute un accident romantic. A avut temeiuri prea adevărate, crîncene.

iLiteratura lui stă mărtsurie a acestui mare zbucium si a unui mare talent

Lucia Demetrius www.cimec.ro

Page 83: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Dacă aria actorului nu s-ar înnoi...

eatrull reprezinta viaţa in ima-giiuHe celé mai apropiate de aiparenţeile ei. Aşa cum în na­

ture luerul cei mai mărunt şi mai neîn-semnat constituie o forţă indispensabilă în imentinerea unui itmems echiilibru, pe scenă nimie din celé ce se văd sau se spun nu se trece eu vederea, nu e neutru. De aceea, pe actor îl preocupă atît de mult amănuntul. Atunci cînd îşi construieşte personajul, el se gîn-deşte la problemele majore aie pie-sei, aie rolu'lui său, dar tot timpul il frămîntă detalii aparent neînsemnate aie realităţii scenice imediate : cum mă aşez aicd, cum tree prin scenă ca să ajung acolo ? Asta fiind scena şi acestea fiinid <vorbele pe care le ros-tese, care trebuie să fie poziţia mea faţă de partener, ca relaţia să se în-firipe ? Din ce am văzut în diferite îmiprejurări diai viaţă, pînă acum, mi s-a fixât în memorie vreo scenă ase-mănătoare ? Dacă reţin vreuna expre-sivă, colorată într-un fel, dar nu cfoiar cea care mi-ar trebui, atunci cum să fac s-o aduc pe acolo ? Aşa cum, for-ţat de rigiditatea ritmului şi a rimei. poetul stă să introduce în versul său cuvinte potrivite ca sunet, dar a că-ror semnificaţie nu se apropie de ideea pe care vrea s-o redea. decît după multe chinuri, tot asttfel, aotorul, construis de litera textului pe care tre­buie să-1 rostea&că, îşi cheltuieşte fan-tezia înceroînid să găsească şi să com­bine împrejurările de viaţă în care asemenea vorbe s-ar putea rosti.

Aruncînd o privire în carnetul său de note, MaiakoN'ski descoperă mici însemnări rimate, sumedenie de expre-sii stranii. notaţii cifrate, fără mici o legătură între ele, dar pe care, în­tr-un mod sau altul, le va transforma eu timpul în versuri.

„M-am sculat — mărturiseste el — dintro singură săritură, treaz doar pe jumătate. în întuneric, eu un chibrit ars am scris ;pe pachetul de ţigări „singurul picior", şi am adormit la loc. Dimineaţa m-am chinuit vreo doua ceasuri să descopâm cunx ajunseseră aiceste cuvinte aici."' Mai tîrziu, reamin-tinidu-si imaginea în timp ce lucra „Noru'l în pantaloni", căutând cuvin-tele de dragoste pe care un însingurat le-ar putea rosti singurei lui iubite, a scris că va veghea asupra ei. o va iubi

precum soldatul mutilât de război el, omul nimănui, gonit de toţi,

îşi apăTă singurul picior.

Ca şi scriitorul, actorul creator se află aproape tot timpul într-o activi-tate de creaţie. 'El merge adeseori pe stradă vorbind de unul singur, imagi-nîndunşi cît de grozav va fi într-o scenă dintr-o piesă data sau improvi-zată pe moment. Dacă e adevărat că, printr-un capriciu al naturii, în împre-jurări în care nemdi îi sînt solicitaţi în mod deosebit — fie că e vorba de durere, mînie sau extaz —, sub atitu-dinea reclamată de circumstanţa data îi tree totusi prin cap o sumedenie de gînduri fără ndci o legătură eu starea la care este supus, apoi să ştiţi că, în asemenea situaţii, pe actor îl bate gînldul cum şi în ce ocazie ar putea valorifica pe scenă starea eufle-tească din acel moment. Multe dm a-eeste crîmpeie de viaţă. imposibil de transcris şi care nu pot fi fixate de­çà t în memorie, se vor pierde, dar multe vor fi folosite eu rod bogat unde ndci nu gîndesti. Cu cît într-un roi momentele de viaţă sînt mai nume-roase şi mai bine îmbinate. cu atît •'•^aţia se impune mai mult. Adunate

« — Teatrul nr. 10 81 www.cimec.ro

Page 84: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

din locuri diferite, la date diferite, pri-tocite şi stilcite, ele curg unui din celălalt, compunind o altă viaţă ; şi aşa cum, citinid o pagina a unui scri-itor, urmăreşt i firul faptelor fără a te intreba care din cuvintele citite i-au venit autorului in minte de la îneeput şi care au fost adăugate ulterior, prin-tre rindurile manuscrisului, tot ast-fel pent ru spectator un spectacol tre­buie să fie rezultatul simplu, împlinit. al unei munci complexe şi grêle.

Gîndind astfel fiecare moment a] rolului, compunind milimetric viaţa personajelor, actorii pricepuţi ajung sa ţină publicul aient, chiar atunci cînd joacă într-o piesă proastă. La fiecare frază rostită, spectatorul speră că acu-acu se va înfdripa o umbră de con­flict şi chiar dacă, pînă la urmă, plea-că dezamăgit din acest punct de ve-dere, păstrează actorilor o amintire plăcută. Ei îi apa r ca nişte oameni autentici. vii, simpatici, care pareă s-au pregăti t tot timţpul să spună ceva im­portant, da r n-au izbutit s-o facă, iar piesa — ştiu şi eu ?! — ca un înce­put promiţător al dramaturgului . în treacăt fie spus, exista autori drama-tici care sînt mai mult decît datori unor actori ca Beligan, Ciubotăraşu, George Constantin, Bănică şi mulţi alţii.

Pr in apariţ ia în ultimul timp a atî-tor modaldtăţi de a scrie şi a juca, prin strădania de a convinge marele public să caute în fiecare spectacol noul — rolul regizorului a crescut. Asta nu înseamnă însă că rolul acto­rului şi-a pierdut ceva din importanţă. Dimpotrivă, daeă recunoaştem în crea-ţia actoricească un act făcînd parte din concepţia asupra spectacolului, trebuie să recunoaştem că pe drumul de a descoperi noul, nu se va face nici un pas atâta t imp cât şi tehnica actorioească nu se va înnoi, atîta timp cât relaţia actorului eu personajul va rămîne aceeaşi ca acum cineizeci de ani. Aiei e punctul în care trebuie să se facă salturi, altminteri, degeaba vor apărea în spectacole decoruri fistichii. degeaba se va desfiinţa cortina şi scena se va prelungi în sală. înţelegînd bine piesa şi făcîndu-şi elar înţelese inten-ţiile in transpunerea lor pe scenă, re-gizorul va asigura succesul numai dacă va ajuta pe actori să-şi realizeze ro-lurile aşa cum ei le văd prinzînd via-ţă. Oricît haz a r avea anumite soluţii regizorale, cînd sînt povestite, actorul le supune unui examen sever, con-fruntîndu-le eu legile fireşti ale dezvol-tării vieţii, examen la care ele pot

reusi sau nu. De aceea. un regizor inteligent, inspirât, care vorbeşte fru-mos despre unele momente aie viito-rului ispectacol şi despre metodele prin care a r putea fi realizate, provoaca în r indul actorilor şi o anumită suspi-ciune. Oare nu cumva tot entuziasmul său s-a cheltuit într-am procès de în-chegare literară ? Teatru'l are arta lui.

Descrierea vieţii este o activitate prea complieată ca s-o poţi prinde în cîteva reguli ; ea cere o neîntreruptă îmbunătăţ i re a mijloacelor de joc, pr in permanenta în'loeuire a proce-deelor vechi eu al tele.

Iată de pi Ida, oîteva din procedeele care socotim că şi-au trait traiul.

în economia unei piese de teatru, fiecare personaj, fiecare caracter, e adus eu anumit rost. Dar adeseori. dramaturgul plasează mai întii perso­najul eu prioina în acţiund ce nu sînt menite nici pe départe să-i dezvâluie rostul. Asa cum autorul unui roman poliţist îl ascunde p e criminal, pe toată întinderea romanului său, în grămada de personaj e, aparent cinstite, dioăcia dramaturgului alege situaţii in care personajul se comporta ca un carac­ter comun, incert, si altele in care el nu mai poate acţiona decît conform eu sine insuşi. „Noi semănăm f oar te rar eu noi înşine — spune Dostoïev­ski —, numai în anumi te momente, foarte rare, figura omului scoate la iveală trăsăturile lui ceie mai esen-ţiale, preocuparea lui cea mai carac-teristieă."

Ce se înt împlă de obicei ? La lectura piesei, n imănui nu-^i scapă amănuntui sau întorsătura serioasă de lucruri în care eroul nu mai poate aoţiona decit potrivit eu firea sa lăuntrieă. Şi aşa cum in viaţă treci eu buretele peste dovezile clare de prietenie pe care ţi le^a dat un prieten care, ulterior, te-a decepţionat, socotindu-le simpis jocuri ale perfidiiei, eroui nostru pri-meşte parcă o pecete şi ajunge la în-demîna tuturor comentariilor, numa; în lumina unui singur fapt.

Actorului i se reeomandă de multe ori : „personajul dumitale trebuie să fie «o lumină» sau *un vulcan»- sau *<culmea ;perfidiei». Nu o da tă m-am gîndit însă că, de fapt, sarcina inter-pretului e să chibzuiască bine unde şi pr in ce acţiune fondul caraeterului trebuie să se dezvăluie, şi unde e mai bine ea el să nu se definească. Un om nu poate să fie tot timipul „o lumină", „un vulcan" sau „culmea per-fidiei".

82 www.cimec.ro

Page 85: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Spun asta pentru că, interpretànd in majoritatea oazurilor roluri de tineri iuţi, inimoşi, am fost adeseori obligat să sar şi să ţopăi, şi cînd trebuia şi cînd nu. De cite ori auzeam asemenea sfaturi, mă gîndeam la colegul mea mai în vîrstă, Ion Dueian. Acest ac­tor nu numai că joacă la cîteva teatre deodată, unde cîntă şi danseazà, după cum se cere, dar colaborează perma­nent la radio si televiziune, apare des în filmele romîneşti, scrie, commune, desenează, predă lecţii la Instituîul de teatru, e automobilist si saporter sportiv pasionat şi, de curind, director de teatru. Un om care ştie să-şi im­parte timpul între atitea activităţi, şi le rezolvă onorabil, se chearnă fără în-doială un om iute, un dinamic. Ei bine, cine îl cunoaşte pe Ion Luc.an ştie că el apare <ca un om potolit. care vorbeşte ipuţin şi rar, spunînd în-totdeauna numai ce trebuie, merge alêne — pe scurt, nu se repede, nu sa-lută din fugă, nu deschide uşile eu spatele, nu-şi propteşte mîinile in şol-duri, nu întoarce repede din cap, aşa cum fac pe scenă toţi interpreţii ro-lurilor de oameni „dinamită", după nişte procedee arhicunoscute. E mult de cînd acest fel de a juca nu ma' spune nimic nou. însuşi Napoleon i-a spus într-o zi actorului său préférât, Talma, tragedian prin vocaţie : „Tal­ma, dumneata vii cîteodată dimineaţa la mine, la curte. Aici vezi prinţese care şi-au pierdut iubiţii, suverani care şi-au pierdut ţările, foşti régi cărora războiul le^a luat înaltele lor titluri. generali vestiţi care nădăjduiesc să pună mîna pe ooroană sau oare cer-şesc onoruri. în jurul meu vezi ambi-ţii dezamăgite, rivalităţi îndîrjite, vezî catastrofe, întristări ascunse, dureri care irump. Desigur, toate acestea sint tragedii, curtea mea e plină de astfel de tragedii, şi eu însumi sînt figura cea mai tragïca a vremii noastre. Cu toate astea, ne vezi ridicînd mîinile ? Ne studiem gesturile ? Afectăm poze ? Imităm grandoarea ? Nu-i aşa că nu ? Noi vorbim natural, vorbim ca ori ce om însufleţit de un interes sau de o pa-siune. Tot aşa au făcut şi alţii care au ocupat înaintea mea scena lumii şi au jucat itragedii pe tron. Iată exemple asu-pra cărora mérita să refleotăm."

Geniul găseşte întotdeauna esenţa faptului de viaţâ în afara stereotipu-lui. Eminescu spune : „Mă cunoşteau vecindi toţi, tu nu m-ai cunoscut", nu „Te văd mereu în faţa mea" sau „Nu pot trăi fără tine". Unii îndrăgostiţi se demască în fata unei lumi întregi prin

mii de gesturi mărunte, mi ci porniri de neînvins care nu scapă nici unui ochi ; în schdmb, clipa declaratiei şi a dării cărţilor pe faţă, pe care se contează atît de mult în teatru, in viaţă e de multe ori amînată cu tea-mă, tăinuită. în evul mediu se spunea că limba îi e data omului pentru a-şi ascunde gîndurile.

N-ar strica, cred, ca teatrul să ţină mai mult seama de acest vechi afo-rism. Greşeala care se face deseori e că, hotărîndu-se cam care este de fapt adevarata faţă a personajului, vorbele pe care urmează să le rostească sînt împărţite în doua categoiïi : celé, ca să zicem aşa, sincere, conform firii lui, şi celé false, de circumstanţă, iar prin joc se previne spectatorul asupra semnificaţiilor, neţinîndunse seamă că replicile — fie sincere sau nu — apar-ţin aceledaşi persoane şi că ele tre­buie, într-un caz sau altul, să fie ros-tite cu aceeaşi sinceritate. Oare am mai fi în viaţă, cum se întîmplă ade­seori, victime ale unor false infor-maţii, am mai lua drept bune inten-ţiile deghizate ale cuiva, dacă atunci cînd ni le-ar mărturisi, interlocutorul s-ar feri să ne privească în ochi, ar face pauze penibile, care să maroheze, chipunile, că inventează pe loc ceea ce spune, şi-ar muşca buzele cu sub-textul „na, c-am încurcat-o", cum fac actorii pe scenă în asemenea situaţii ? în viaţă, un om care minte crede şi él, într-o măsură, în celé ce spune. Toate atituidinile unui om în viaţă, în diverse împrejurări, se adună cum-va şi se scad, alcătuind, de fapt, per-sonalitatea acelui om, iar actorul tre­buie să-i reconstituie pe rînd toţi ter-menii ecuaţiei, nu numai rezultatul ei. Ar fi uşor dacă elevului i s-ar cere doar rezultatul problemei. El 1-ar afla pur şi simplu de la alţii şi 1-ar répéta papagaliceşte. Profesorul vrea de obi-cei sa ştie cum a procédât elevul ca să ajungă la dezlegare, şi e mai bucuros să constate că învăţăcelul a făcut nu­mai cîţiva paşi în drumul spre rezul-tat, decît să ştie că acesta a învăţat demonstraţia cea bună pe dinafară. Spectatorid sînt un fel de examina­tion. Fiecare din ei, măcar şi cel mai simplu, se simte şi chiar e, într-una sau alta din problemele ridicate de piesă, mai tare decît cel de pe scenă. Stăpînind acel rezultat ca pe o con-cluzie la care a ajuns prin propriile sale eforturi si descoperind că perso-najul e adus în piesă în numele aces-tui rezultat, actorul se poate lansa în­tr-un sens sau altul, pe parcursul di-

83 www.cimec.ro

Page 86: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

verselor scene, poate da atenţie multor situaţii care, luate în parte, n-ar putea nici una sa para drept esenţială pen-tru personaj. E deajuns dacă, în spec-tacol, a'titudinea cea mai caracterdsticà eroului — cea pe care pictorul tre­buie neapărat să o intuiască şi să i-o atribuie în portretul sau — pîApîie de doua sau trei ori pe faţa interpretu-lui. Ba şi acest lucru înseamnă prea mult, dacă actorul ne dă, prin joc, po-sibilitatea să dedueem sensul rolului oa o „rezultantă a tuturor apariiţiilor sale". A créa această premise ! Iată un mod de joc care trebuie să-1 ispi-tească pe actorul contemporan, mai mult decît găsirea atitudinii celei mai caracteristice a personajuiui sau.

Astfel procedînd, Mihai Popescu 1-a créât pe Iago — unul din celé mai sinistre personaje aie lui Shakespeare — înfăţişîndu-1 ca pe un tip aparent luminos, seducător. (Ar fi greu de cre-zut că Othello, bărbat inteligent, prin mîinile căruia a trecut conducerea atî-tor oameni, se înorede pînă în pînzele albe într-o fiinţă care se arată de la prima vedere acră, vicleană, dubioasà.)

Liviu Ciulei 1-a conceput pe Jac­ques Melancolicul ca pe unul ce-şi ascunde adeseori (poate prea ades) tristeţea sufletească sub zîmbet, con-siderînd că e deajuns ca natura sa melaneolică să se dezvăluie în mono-logul vîrstelor şi în cuvîntul de bun-rămas.

Cea mai frumoasă lecţie de teatru din ultimele stagiuni ne-au dat-o ac-torii englezi eu prilejul turneului făcut eu Regele Lear la Bucureşti. Uimin-du-i pe unid eu îndrăzneala lor crea-toare, aeeşti actori n-au făcut decît sa confirme ceea ce alţii gîndeau de mult, şi anume că o asemenea inter-pretare complexé este necesară tea-trului modem — fie el englez, eu tra-diţie de sute de ani, fie lapon, înfi-inţat, după cum anunţă ziarele, în anul acesta.

i Dacă se vorbeşte de atac asupra per-onajului, apoi azi fiara trebuie lovită lortal, eu mi ni mum de efort şi eu

maxima pricepere, într-un loc neştiut. Am să dau un singur exemplu : Lear o alungă pe Cordelia şi lo-

cuieşte, împreună eu suita sa de o sută de oameni, la una din mult preaîn-datoratele saie fiiee, Goneril. Aici, de-venind curînd o povarà, se jîune la cale aîungarea lui. S-ar fi putut destul de uşor ca, accentuindu-se mobilul ciocnirii — averea, rangul, puterea —, sa se sublinieze generozitatea şi li-niştea celui care le stăpîneşte, şi cupi-

ditatea, perfidia celui ce le rîvneşte eu orice prê t ca p e un bun ce i s^ar cu-veni. Se poate şi aşa. Dar acea ură ucigaşă eu care se năşteau odinioară feoiorii feudalului se poate explica şi pornindu-se de la motive psihologice de data mai recentă. Oare nu asta înseamnă, în primul rînd, a juca o piesă clasică într-un sti.1 modern ? Tre­buie căutate şi aflate acele taine su-fleteşti, acele ciudate complexe psihice care-1 détermina la un moment dal pe eel bun să se facă rău, pe eel rău să facă bine — în aparenţă, chiar fără motiv, iăsînd să se înţeleagă ce covîrşitoare importanţă prezintă, în cultivarea uneia sau a alteia dintre aceste porniri, mediul în care trăieşte personajul.

Asa începe pregătirea momentului dramatic.

I n teatrul cilasic, trecerile se produc aideseori brusc, fără explicaţii sau re-plici ajutătoare. Goneril face tatălui ei următoarea deelaraţie : Iubirea mea nu-i vorbă s-o cuprîndă Şi-mi taie răsuflarea cînd o spun Cad te tube se nemăsurat, o, doamne ! Iar în scena următoare ea spune : Ah, zi şi noapte-n jiecare ceas Nici un prilej nu pierde să nu fie Nesuferit şi să mă păgubească Făcînd scandal şi casa răsturnindu-mi. Eu nu mai pot răbda. Suita lui Din cale-afară s-a obrazniçit Iar el la harţă sare din orice. Bătrin neputincios, se tot agaţă De-un sceptru ce nu-i mai aparţine !

Cîte nu presuipun aceste vorbe ! Cîte acţiuni prealabile nu pot duce la ase­menea condluzili ! Din ale, pr in ur-mare, trebuie deduse inidicaţiile după care trebuie să se conduce fiecare din părţi în momentul ideclanşănii conflic-tului.

Goneril aipare în scenă neliniştită. eu convingerea faptului că trebuie sa se întîmple curînd ceva neplăcut. în celé spuse de ea slugarnicului Oswald, vedem mai curînd încercarea de a găsi în oohii interlocutorului o apro-bare decît declaraţia unor convingeri deplin întemeiate. Figura ei pare a spune la fiecare vorbă : „asta e, şi nu mai a m nici o vină în celé ce vor urma".

Apare regele eu suita. Comportarea lor are sarcina de a o détermina pe Goneril să pună piciorul în prag. Cei despre care s-a spus că „s-au obraz­niçit" trebuie sa se comporte ca nişte adevărati derbedei. Unul, toropit de

84 www.cimec.ro

Page 87: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

băutură, moţăde într-un colţ ; altul o fixează pe noua sa stăpînă cutezător, obraznic ; din ironic, bufonul devine insolent, iar regele însuşi se comporta ca un bătrîn smintit care-şi face de cap.

Incidental vine de la sine. Con-diţiile pe care Goneril le pune ta-tălui nu trebuie expuse fostului rege intr-un mod categoric, neînduplecat, pentru ca acesta sa se înfurie. Cel ce se agaţă de un sceptru ce nu-i mai aiparţine, cel ce, într-un moment de vanitate oarbă, îşi reneagă pe cea mai dragă dintre fiice, se va a'prinde în faţa oricărei condiţii şi-si va répudia si pe cea de-a doua fiică, fără să stea mult pe gînduri. E, poate, singurul moment din ipiesâ cînd spectatorul e inclinât să o înţeleagă pe Goneril. Aşa a hotărît regia. Drama trebuie să înceapă încet, ipe neobservate, iar spa-ţiul de-a lungul căruia se consuma tre­buie măsura t eu multă precauţie.

Hotărîrea odată luată, Lear ordonà împachetarea. Plecarea nu se face în-să mai înainte de a lăsa cîteva amin-tiri : Lear aruncă foc prin vorbele sale şi, ca să-şi potolească furia, răs-toarnă D masă uriaşă pe care se mai află cîteva vase. Ceata îl imdtă, răz-bunîndu-se fiecare pe ce aipucă, iar cruda şi înveninata Goneril, cea oare fusese blestemată să-i sece pîntecul, rărmne după plecarea lor în scenă sa verse lacrimi adevărate.

Ndeăieri, Shakespeare nu pomeneste de lacrimi, nici de devastarea caste-lului. Sînt acţiuni deduse din interpre-tarea unuia sau altuia din cuvintele destinate sa fie rostite pe scenă.

* * *

După părerea mea, Ştei'an Ciubotà-i-aşu este un bun exemplu pentru ac-torul care caută în permanente să-şi înnoiască mijloacele de expresde ; fie că joacă rolul principal într-o piesă sau un film, fie că coiaborează oca-zional la interpretarea unui scenariu radiofonic, fie că récita nişte versuri pe o scenă oarecare, această preocu-pare a sa este vizibilă.

Regizorii îl diistribuie des, deoarece simpla sa prezenţă màreste şansele de suoees. E ştiut că în ceea ce priveşte reconstituirea adevărului vieţii — ade-văr de care o piesă are tot atîta nevoie oît are nevoie o fdinţă de suflet — are întregi de analiză tearetică, săp-tămîni de efort regizoi-al nu fac cît o clipă de luciditate a puternicului său instinct actoricesc.

Ciubotăraşu e un actor fără calităţi fizice sau vocale deosebite. Nu se cu-noaşte sursa précisa nioi a căldurii umane ipe care o degajă în fiecare rol, nioi a farmecului său scenic. Probabil că ele se compun dintr-o série în-treagă de însuşiri sufleteşti ce se fac remarcate numai atunci cînd sînt a-daptate personajelor sale. Poate că de aceea îi urmăreşt i jocul cu atîta aten-ţie. Doar din cînd în cînd, rupând uita-rea de sine în care ai căzut, priveşti în jur şi nu vezi nici un spectator clipind. Cuvintele le auzi în continu-are ; deodată, îţi dai seama că toate astea se petrec într-un teatru, şi o bucurie fizică îţi străbate trupul, ca în faţa unei mari sărbători. Dacă joacă într-o piesă con tempo rană, inspirată din biografia unei persoane în viaţă — de pildă, un miner vestit, Erou al Muncii Socialiste —, şi a doua zi după spectacol ai ocazia să-1 cunoşti pe ade-văratul erou în carne şi oase, n-ai putea spune despre el decît că faţă de creaţia actoruilui ara tâ ca un sub­altern, ca un ortac din echipă.

Aşa cum se întîmplă, Ştefan Ciubo-tăraşu nu e întotdeauna strălucit în roi.

Ba, aş putea spune că, d in zecile de creaţii pe care le-am văzut, doai' două sau trei erau fără cusur. Celé mai multe din rolurile sale sînt rea-lizate doar în parte. Atunci, îl vezi mizînd cu atîta convingere pe acele laturi aie personajului de care dis-pune în mod cert, încît şi cel mai pretenţios spectator sau critic şterge din memorie imaginea (pe care şi-a forma t-o la lectură şi o accepta pe cea înfăţişată pe scenă. Alteori, con­stata că proporţia datelor de caracter e nesatisfăcătoare. Se întâmplă şi aşa. Ur-mărind de data aceasta mai putin ac-ţiunea şi observînd mai de-aproape mijloacele de expresie, mai găseşti în arsenalul de trouvailles-uri aie acto-rului, un anumit fel de a pufni pe nas, care să însemne că partenerul 1-a „înculat", un anumit fel de a rosti, pr in t re clipiri dese şi scurte, cu vocea scăzuta, loingind putin cuvin­tele, menit să arate că în clipa aceea e stapînit de o emoţie pu terni că, şi al tele...

Toate aceste procedee însă, el le fo-loseste tara sa apese pe ele, cum fac actorii netalentati care cred că în tea­tru secretul cel mare este a poseda cît mai multe cîrlige din astea.

în asemenea momente, se arată culti­va conştient de faptul că nu face un

85 www.cimec.ro

Page 88: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

lucru grozav. Sînt sigur că dacă i-ai a trage atenţia că ceea ce face se chea-mă teatru vechi, a r răspunde eu can-doare : „parcă eu nu ştiu ?"

în repetiţii, e încordat, receptiv şi un pic surescitat. Mulţi nu înţeleg a-desea de ce o fi ţinînd atît de mult la o întoarcere a capului, la o pauză. Pr intre altele, trebuie spus că in tea­tru trebuie să fii „cineva" ca să-^ţi poţi permite o pauză, fiindcă, in general, se cere „ritm, ritm". Dar pnintr-o bună cunoastere a vieţii — calitate care eşti dispus să crezi, la un moment dat, că reprezintă aproape in exclusivitate marele său talent dramatic —, ştie ce înseamnă o pauză cînd e vorba de ritm.

Doi oameni discuta aprins. Fiecare urmăreste mai mult firul propriilor gînduri decît ce aude. Deodată,. unul încetează. Cum se zice, cade pe gîn­duri. Celălalt continua eu glas mai moale, făcînd pauze mai mari, apoi tace şi el. Se aude un scîrţîit de uşă, cineva constata „e fără douăzeci" şi se mai petrec cîteva lucruri de mică importanţă. Acum se consuma momen-tul de cea mai mare încordare. Gîndu-rile care pină acum le dădeau ghes au ajuns să-i stăpînească pe cei doi în aşa fel încilt i-au lăsat fără glas. De cite ori nu te-au impresionat cu-vintele cuiva, şi atunci cînd încerci să ţi le reaminteşti, îţi apare în minte, ca lucrul cel mai bine reţinut, expre-sia celui eu care vorbeai. Atunci, prd-vindu-1, ai căutat şi poate ai înţales ce 1-a déterminât să-ţi vorbească. Iată deci că, într-un dialog scenic, accentul nu trebuie să cadă neapărat pe cuvînt.

Actorii care nu ştiu să facă o pauză in joc aliniază vorbele pe care le ros-tesc la egală distanţă una de cealaltă, întoemai ca arborii dintr-o pădure plantată, apoi sînt nevoiţi să pună ac­centul în mod mecanic pe unele din ele. De aceea li se spune că-şi cîntă rolul, adică supun cuvintele din re-plici unui r i tm strain lor, întoemai ca vorbele unui cîntec.

Ce se întâmplă însă ? Ciubotăraşu lucrează la rolul lui enorm de mult

acasă. După mărturisiri le vecinilor de apartament, rosteşte uneori o frază de o sută d e ori, pînă i se pa re că sună cum trebuie. Chiar cînd stă de vorbă eu tine, întoarce citeodată capul într-o parte şi, fără stinghereală, începe să bolborosească. La el n-ai să întâlneşti niciodată respectarea întrutotul a ace-lor indicaţii de interpretare pe care au'torul le scrie în paranteză. După asemenea studii, Ciubotăraşu găseşte nuanţe de ton şi intenţii de mişcare mai subtile, mai interesante decît aie autorului însuşi.

La repetiţie, el vine eu o imagine clară a modului cum va procéda, şi începe lucrul ou partenerul , ca fie-rarul care bate eu calfa, la doua cio-cane, acelaşi fier roşu. Vrea să dea acestui fier o anuimită forma, dar calfa nu ştie întotdeauna care. De multe ori renunţă de la început a-i explica şi încearcă sa repare, pr in lovituri pro-prii, eît poate din ceea ce calfa a stricat. Alteori, încearcă să-şi dea pe faţă intenţiile, dar, cum se ştie, în ar tă aceasta e o chestiune tare complicată. Pentru un creator nu exista întreba-re mai plicticoasă decît : „de ce aşa ?"

Fiind o ar tă colectivă, teatrul obligă pe actori, regizori şi pictori să se în-ţeleagă pr in grai de la început. Dar neputinţa de a te exprima întotdeauna la nivélul celor ce-ai gîndi't sau in­tuit îngreunează această îniţelegere si de multe ori e mai bine cînd oamenii de teatru se înţeleg pe un teren în care sensibilitatea şi imaginaţia bîj-bîie, decît pe altul în care raţ iunea pă-şeşte la sigur. In asemenea momente, Ciubotăraşu devine nervos, şi gîndul că s-ar putea ca negăsirea terenului comun de înţelegere să împiedice naş-terea unui lucru frumos îl face să t re -mure. Işi acuză colegii de pasivitate şi lipsă de interes.

Toate astea se uită însă atunoi când munca se termina eu bine.

El rămîne pentru unii din colegii săi un actor mare, da r un partener buclucaş, iar pent ru public, un actor mare pur şi simplu.

Bumitru Furdui www.cimec.ro

Page 89: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

întî lnire cu /iRNOLD H/ESKER

• „TINERII FURIOŞI" • DATE DINTR-0 BIOGRAFIE DE DRAMATURG • CENTRUL 42

/v Anglia, deceniul VI, secolul XX

ï I ntr-o cronică apărută în 1958, an „Observer", criticul Kenneth Tynan scria : I „Acum doi ani, English Stage Company nu exista încă. Gît de trist, cît de tern

*^^trebuie să fi arătat teatrul nostru ! Despre ce oare discutam pe atunci, noi cei oare frecventam sălile de spectacole ? După numai doi ani, de-abia îmi amintesc care era peisajul teatrall pe care ni-1 oferea Lonidra înainte ica George Devine să-şi deschidă «atelierul»- din Piaţa Sloane şi să4 cheme pe John Osbonne ca să ne tre-zească cu retorica sa inceridiară. în ce climat mort vegetam ! între noi vorbeam despre Brecht şi viitorul dramei poetice ; iar în faţa celor de peste hotare, înghi-ţeam în sec şi ne lăudam cu Terrence Rattigan ; cronicarii sufereau cumplit pentru că-şi făceau meseria într-un desert. în doi ani, după 28 de premiere, Royal Court a schimbat radical situaţia... A transformât teatrul într-un subiect pasionant ca pe vremea lui Ibsen... şi a furnizat repertoriului modérai o adresă permanente la Londra".

Să încercăm să ne facem o imagine a peisajului teatral londonez dinaintea apariţiei „tinerilor furioşi". Fără comentarii, e suficient să consultăm repertoriul stagiunii anterioare : majoritatea pieselor de succès erau traduceni din Ugo Betti, Feydeau, Anouilh, Roussin ; Opera de trei parole a ilui Brecht, Aşteptîndu-l pe Godot de Beckett şi Cîntăreaţa cheală de Ionescu se strecurasera printre piese

87 www.cimec.ro

Page 90: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

bulevandiere, poliţiste şi comedii muzicale recent imporiate din America. Cîţiva clasici bine jucaţi (printre care un Hamlet in interpretarea lui Scafield, pus în scenă de Peter Brook, şi un Rege Lear eu John Gielgud şi Peggy A&hcroft) figurau alături de Domnul Kettle şi doamna Moon a lui Priestley, Mese separate a lui Terrence Rattigan, o comédie în stil cehovian a lui Gerald Savory. Christopher Fry nu mai sorisese nici o noua dramă în versuri, John Whiting nu-şi anunţase nici o première. Dramaturgia engleză era în acel moment seacă, convenţională şi ana-crondcă. Comedia de sa'lon, melodrama poliţistă şi farsa îşi dispu'tau publilcul, al-cătuind o densă coaliţie, prdn care tforţele realităţilor eontemporane de-abia pătrun-deau. Acelaşi croniear mai sus citât amintaşte : „eel ale cărui cunoştinţe despre Am-glia se limitau la informaţiile eulese din dramaturgia naţională ajungea la con-cluzia că stamdardul de viaţă în ţara noastră era eel mai évoluât din kerne. Piese englezesti despre oamani care nu-şi puteau permite luxul de a avea o vilă pe Coasta de Azur erau tot atît de puţine ca englezii icare aveau vile pe Coasta de Azur... Pentru a deveni personaj dramatic trébuia fie să ai un vernit anuail de 3000 de lire sterline. fie să fia omoiit în casa euiva oare avea acest venit..."

Byron şi Shelley n-au fost, la rîndul lor, nişte „tineri furioşi" ? Divorţu'l dintre teatru şi viaţă nu mai putea continua, eu atît mai mu'lt

eu dît viaţa devendse prea efervescentă. Gîndirea si sentimentele nu mai erau de mult un privilegiu de clasă. Prea erau iiumeroşi ced care aveau ceva de spus.

De pildă, generaţiâ care copîlăirise în timpul războiului, perioadă în care experienţa şi dezdluziile se acumulează în proporţie înzecită ; o generaţie tînăra care credea că trăieşte într-un stat socialilst, dar care ajunsă la vîrsta înţelegerii descqperă că în acest stat relaţiile de exploatare între clase au rămas, în chip misterios, intacte. Din rînduri'le tinerilor se ridi'că prdmii duşmani ai sistemului so­cial în care trăiau (şi mai trăiesc înică). Fenomen firesc : Shelley şi Byron n-au fost şi ei, la rîndu-le, nişte „tineri furiosi" ? în anii 1930, tinerii Steinbeck, Dos Passos. Odets au ameninţat ou vorbele şi pumnii „ordinea" americană. Revoltaţii din Anglia contemporană însă se deosebesc de cei de altădată ; ei au deschis ochii asupra lumii, tocmai pe eînd părinţii lor năsooceau bomba atomică. iEi au de înfrînt nu numai nedreptatea, ci şi nesiguranţa unei ameninţări copleşitoare. Tăcerea nu mai e posibdila, concetăţenii trebuie să afle, să fie avertizaţi de nenorocirea care poate deveni inevitabilă, de inqportunitatea unei ordini împietrite. Scriitorii englezi conisacraţi, plini de măisură şi bun-gust, ise văd obligaţi să primească în universu! rafinat al artei lor, eroii prost crescuţi, nespălaţi chiar, care duc după ei „iz de bu-cătărie" si au îndrăzneala să^şi ba'tă joc de stat, biserică şi cultură. Clasa mun-citoare şi inteJectualii ei îşi fac, eu coatele, drum la tribună. Sînt imperfecţi, sînt neciopliţi, dar aduc eu ei o vigoare si un adevăr care nu pot fi ignorate. Deocam-dată sînt puţini la număr, doar celé oîteva personaje aie romanelor lui Kingsley Amis, John Wain şi Iris Murdoch, scridtori pe care presa otficiaflă îi „salută" des-criindu-i ca pe „nişte tineri care într-o societate mai severă ar fi fost trimisi ia muncă gréa de la vîrsta de 14 ani, ca să nu mai aibă timp să filozofeze şi să enunţe idei incompatibile eu condiţia lor". Dar anemia pernicioasă de care suferea întreaga artă burgheză avea eu disiperare nevoie de un tonifiant : în picture se impune şcoala denumită peioratLv „a orematoriului sau a lăzii de gunoi" din cauza subiectelor. inspiraite din domendul gospodăresc ; regizorii şi producătorii de filme oaută scenarii în care autorii să se aingajeze, să da poziţie faţă de realitate, faţă de societate şi adevărul social ; George Devine şi Joan Littlewood — directorii teatrelo: Royal Court şi Workshop — iniţiază concursuri şi cdtesc zi şi noapte piese, pe care nu le vor perfecte, dar în care sa existe viaţă şi vdgoare.

în seara zilei de 8 mai 1956 In seara zilei de 8 mai 1956, a avut loo la Royal Court, premiera piesei

Priveşte înapoi eu mînie, scrisă de un tînăr actor de 27 de and, pe nume John Osborne. Rareord un fenomen de cultură îşi poate preciza eu atîta exaotitate data nasterii. Intrebat despre ce este vorba an piesa lui Osborne, agentul de presă al teatrului a răspuns : „Despre un tînăr furios". Expresia a fost păstrată pentru a

88 www.cimec.ro

Page 91: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

défini o intreagă generaţie de tineri intelectuali care nu aspira la titiul de intelectuali, găsind cuvîntul fais şi pretenţios. Care, ca şi Jimmy Porter, eroul piésed lui Osborne, nunsi pot afla locul în orînduirea sooială a statului capitalist.

Cine sînt „tinerii furioşi" ? La oiumai două săiptâmîni dupa première, spectacolului Priveşte inapoi eu

mînie, Teatrul Workshop prezintă o piesă de Brendan Behan, a cărei actiune se petreoe într-o inehisoare, în noaptea premergătoare uned execuţii (The Quare Fellow). „Nu este o lucrare despre înehisori, ci despre oameni", anunţă programul. Tema piesei este inalienabilitatea demnităţii umane — nimeni şi nimic nu poate amputa un om de demnitatea sa, nid măcar cri ma legalizată. Ghiar şi cei care alcătuiasc „drojdia sooietăiţii" au o demnitate.

De altfel, foarte curînd, eroii pieselor noilor dramaturgi vor fi consideraţi .,drojdia societăţii". Primul care-i numeşte astfel este Sommerset Maugham într-un articol apărut în „Sunday Times" (deoembrie 1956). Ceea ce nu împiedică însă ritmul vertiginos în care aipar lucrări desipre aceasta lume. La Royal Court sînt prezentate în continuare piesele lui Osborne, aie lui N. F. Simpson, John Arden, Ann Jellicoe, Angus Wilson, Nigel Dennis, Christophor Logue ; la Workshop, ală-turi de Brendan Behan, sînt juicaţi Shelah Delaney, Wolf Mankoviitz, Frank Norman. Pe seenele teatrëlor de provincie sînt puse piesele lui Arnold Wesker, Bernard Kqps, Doris Lessiing ; iar la radio şi televiziune, celé aie lui Alun Owen, John Mortimer, Peter Schaffer ; se pomeneşte tot mai des numele lui Hardld Pinter, ca şi cel al lui Robert Boit, WilliB Hall şi jnu'lţi alţii.

E greu de caracterizat aceşti scriitori. Ei nu al'cătuiesc o şcoală sau un curent literar. Dimpotrivă. Toţi se vor inidependenţi şi refuză să recunoască vreo afiliaţie artistică, vreo influenţă majora sau o datorie faţă de cineva. Au totuşi trăsături comune : sînt eu toţii rezultatul aceleiaşi cauze, şi în operele tuturor — cel puţin în celé de început — se simte aceeaşi exasperare care s-ar putea traduce in cîteva vorbe simple : aşa nu se mai poate. Şi desi majoritatea sînt angajaţi din punct de vedere politic — cîţiva dintre ei au o pronunţată atitudine marxistă, alţii sînt socialişti, în orice oaz toţi mărturisesc încliinatii de stînga —, în operele tlor se simte o puternică derută şi de multe ori imiposibilitatea găsirii unor răspunsuri plauzibile care să le goneascà inohietuidinea şi nesiguranţa. Ceea ce-.l face, de pi Ida, pe N. F. Simpson să mediteze asupra absurdului vieţii, iar pe Osborne asupra perioadei victoriene „cînd oamenii încă găseau cauze măreţe pentru care sa moară".

Altă trăsă'tură comună care îşi găiseşte ecou în piesele lor este originea modestă a autorilor. Mici intelectuali de provincie, simpli meseriaşi sau mundtori, tinerii furioşi aduc pe scenă un limbaj crusd şi proaspât şi — pentru priima oară în Anglia — clasa muncitoare şi ţărănimea (tocmai pentru că apar pentru prima dată, aceste clase exploatate au putut fi confundate — de către un ochi neavertizat sau prudent — cu „drojdia societăiţii"). Tinerdi furioşi infirma noţiunea de „civilizat", care în Anglia, pînă in 1956, însemna graţie, politeţe, detaşare, redîndu-i vechiui sens etimdlogic ; prin a fi civilizat ei înţeleg a lua parte la viiaţa societăţii, a se sirnţi responsabili de soarta ei. Operele lor sînt imperfecte, cîteodată stridente şi stângaee. dar în toate, străbate ca un fir roşu ideea că arta e viaţă şi nu o alternative sau un refugiu în care te ascunzi de viaţă. Este o dramaturgie care încă se adresează unei minorităţi, dar, după cum séria în 1956 cronicarul ziarului ..Observer", „e important să ştim ce reprezintă această minoritate : numeric cu-prinde aproximativ 6.733.000 de oameni, adrică tioti locuitorii Angliei în vîrstă de 20 pînă la 30 ani".

Arnold Wesker : „cînd nu voi mai putea trâi din scris, ma reîntorc la meseria de cofetar"

Diriti'e tinerii dramaturgi englezi care s-au afirmat în ultimii ani, cel a cârui nemulţumire şi „furie" se apropie cel mai mult de atitudinea •revoluţiona-rilor marxişti este Arnold Wesker. Născut într-o famdlie de emigranţi stabilité în cartierul săracilor din estul Londrei, Wesker a fost nevoit de timpuriu sa mun-ceasscă pentrti a-şi cîştiga existenţa. Meseria lui de bază este bucătăria. A lucrat

89 www.cimec.ro

Page 92: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

în bucătăriile câtorva restaurante, apoi a deveniit cofetar şi, în cele din unmà, dramaturg. în vîrstă de 32 de ani, autor pînă m prezent a cinci piese jueate cu săli pline atît în Anglia cît şi în America, Arnold Wesker mărturiseşte eu simplitate : „Atunci cînd nu vod mai putea trăi din scris, mă întorc la prăjiturile mêle".

L-am întïlnit luna trecută, în timpul celor cîtorva zile petrecute in Romînia. Destul de mărunt, are mişeări iuţi şi doi oohi căprui apropiaţi şi vii. Părul răvăşit ■din fotografii'le apărute în reviste pe vremea cînd i s-a jucat prima pdesă, s-a rărit muilt şi s-a scurtat.

— Cînd şi cum aţi început să scrieţi ? — La 14 ani compuneam în fiecare zi o poezie. Mai tîrziu, am vrut sa

urmez o şcoală în care să învăţ să scriu scenarii de film. Am plecat la Paris şi am luerat într-un restaurant mare. Era o muncă cumplită, în primele zile ore-deam că nu voi rezista. Lîngă cuptorul încins, după ce isprăveam de pregătit mîncarea, umpleam ore în şir tăvile chelnerdilor care treceau într-un ritm nesfîrşit pe lîngă mine. Am strîns barii ca să-mi cumpăr şase luni de libertate. M-am însoris la London School of Film Technics, care tocmai se înfiinţa, unde m-am ocupat mai mult de vopsitul şi zugrăvitul localului decît de tehnica de film şi am scris Bucătăria ; m-am apucat să povestesc cum arată o zi în bucătăria unui mare restaurant. Unul din personaje spune in actul I : „Bucătăria aceasta rău mirositoare e ca lumea... Totul se desfăşoară într-o iuţeală prea mare ca să-ţi dai seama ce se petrece. Oamenii intră şi ies, învălmăşeală mare, gălăgie asurzitoare. Te împrieteneşti cu cineva, dar pleci şiJl uiţi numaidecît." Pentru mine viaţa pe care o trăisem în bucătărie era un fragment din viaţa contemporană, modernă în înţelesul larg al cuvîntului, cu toate problemele şi asipectele ei multiple. Am scris această piesă în chip spontan, ca şi cînd aş fi notât pentru mine nişte întîmplări şi nişte gînduri ce mi-au trecut prin cap. De-abia după aceea mi-am dat seama de obligaţiile noii mêle meserii.

Tofi artiştii îşi gâsesc în viatâ un izvor inepuizabil

—. Dar şi pieseïe următoare, trilogie mundtorească Supă de pui cu ovăz, Rădăcini şi Vorbesc despre Ierusalim... sint tot autobiografice ?

— Da, toţi artiştii de altfel îşi găsesc în viaţă un izvor inepuizabil. Eu nu pot vorbi decît despre experienţele mêle personaie. Un subiect trebuie mai întîi să-1 trăiesc, abia apoi îl pot aşterne pe hîrtie. Dar aici intervine prima dificultate, care solicita artistului o mare disciplina : despre ce experienţe personaie sa vorbească ? Dineînţeles nu despre cele care i se par lui capitale, ci numai de experienţele care interesează cu adevărat. O dragoste nefericită poate să fi chinuit nespus pescriitor, dar oare acest caz particular mérita adus la cunoştinţa întregii omeniri ? Intr-o epocă cu precxcupări majore ca a noaistră nu ne e permis să irosim arta pe fleacuri. Arta trebuie folosită drept cale de cunoaştere şi arma de apărare.

Eroismul zilelor noastre, ca şi dragostea şi ideile noastre au nevoie de un limbaj poetic contemporan

A doua dificultate : găsirea unui limbaj poetic care să se potriveascà temei sau poveştii respective. Ne inspirăm din viaţă, aleigem terne majore, înfăţişăm oameni obişnui'ţi, dar cum ne exprimăm ? Vorbirea cotidiană nu este destul de expresivâ, nu răsună pe scenă, în faţa unei săli pline, destul de convingător. O seamă de cuvinte, odinioară frumoase, s-au tocit fiind prea mult folosite şi nu mai înseamnă aproape nimic. Cît îl invidiez pe Shakespeare ! în vremea lui ori.ee cuvînt avea o rezonanţă proaspătă, era plin de înţeles. Pe de altă parte, personajelor noastre nu li se potriveşte nici grandilocvenţa romantică. Eroismul zilelor noastre, ca şi dragostea şi ideile noastre au nevoie de un limbaj poetic contemporan. în Supă de pui cu ovăz, Sarah Kahn care seamănă, care este de fapt mama mea, vorbeşte ca ea. Totuşi, elanul ed revoluţionair trebuie să fie redat pe scenă cu mai mult patos : „Toată viaţa mi-am închinat-o unui partid care luptă pentru libertate şi frăţie... Sociallismul este lumina mea... Omul poate fi frumos. Urăsc

90 www.cimec.ro

Page 93: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

Central 42

oamenii urîţi, urăsc invidia, nimicnkaa, meschinària. Am nevoie de lumină. Sînt o femeie simplă. Ronnie, dar am nevoie d e lumină şi de dragoste." Nu se poate margin! doar la aftnmatia : „sînt membre de partid !" Găsirea limbajullui pôetic. artistic, contemporan este de altfel o problème a tuturor artiştilor, fie ei scriitori, pi'Otori sau regizori ; chiar dacă unealta acestora nu sînt cuvintele, trebuie să fie foarte atenţi la modul de exprimare. la amestecul culorilor sau intonaţiile gla-sului şi măsura mişeărilor. Un regizor care ored că a găsit tonal just este David Esrig, al cărui spectacol Umbra m-a impresionat în mod deosebit.

Nu avem voie sa nu fim cînstifi

— Odată subiectul şi limbajul aies, incepeţi să scrieţi. Ce alte dificultăţi aveţi de rezolvat ?

—■ FLnalul. Vorbesc oamenilor despre viaţa mea, le împărtăşesc din expe-rienţa mea, dar eu un tel precis : să-i ajut, să-i învăţ œ cred că este bine. De

91 www.cimec.ro

Page 94: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

multe ari am aflat înainie de a inicepe să scriu că in realitate lucrurile nu se petrec asa cum ar trebui. Ce sa fac ? Să ma transform într-un învăţător, să ignorez realitatea care mi-a fast potrivnică şi să născoeesc un final didactic ? Nu cred că e bine. Nu avem dreptul să nu fim cinstîti.

Poate e greu să fiu urmărit. Să încerc să vă dau un exemplu. Am terminât de curànd o piesă A lor cetate de aur, a cărei temă este compromisul. Eroul este un arhitect care vrea să transforme societatea şi are convingerea că va izbuti dacă va ridica şase cetăţi, în care oamenii să fie proprietardi tuturor bunurilor, ai caselor oît şi ai mijloaaelor de praducţie, fabricilor şi uzinelar. Se bizuie pe ajutorul sinidicatelor, al partidu'lui laburist — e însă obligat să accepte donaţiile conservatorilor, să ridice o singură cetate în loc ide şase, şi aşa, din compromis in compromis, reuşeşte să înalţe un oraş frumos, devine celebru şi i se acordă titluri de nobleţe. Societatea însă n-a izbutit s-o schimbe.

Cam aşa se petrec de obiced lucrurile la noi. Dar oamenii trefouie să creadă în idealuri, nu avem voie să-i descurajăm. Am imaginât acţiunea desifăşurîndu-se pe două planuri : prima scenă se petrece într-o catedrală, unde tînărul venit eu un prïeten sa ajute la restaurarea clădirid vorbeşte eu entuziasm despre idealurile sale. Pe parcurs am păstrat acest filon al idealului, îmbinându-1 eu povestea reală. Piesa are în felul acesta doua finaluri : unul apoteotic pe planul ideal, şi eşecul arhitectului pe planul real. în felul acesta pot avertiza pe oameni de un pericol care-i pîndeşte la tot pasul — compromisul — şi, în acelaşi timp, le pot comunica credinţa mea că idealurile generoase, în celé din urmă, triumîfă.

Ma tern de compromis — De ce v-aţi ales ca temà campromiswl ? — Pentru că mă tem de el, lupt împotriva lui şi nu izibutesc totdeauna

sa-1 ocolesc. Muncesc de patru ani la organizarea Centrului 42. Am sperat să pot créa, eu ajutorul sinidicatelor şi al laburiştilor, un rezervor de forte artistiee în stare să satisfacă nevoia tuturor — a muncitorilor, ţăranilor, provinicdalilor — de a se bucura de lumină şi de frumos. E o veche convingere a mea, că poporu-lui i se cuvine artă de cea mai înaltă calitate. în Anglia, clasele de jos au obiceiul de a mînea cartofi prăjiiţi lîngă orice fel de mîneare. Ei bine, poporul are dreptul să mănînce hrana cea mai consistentă, nu trebuie să se mulţumească eu cartofi, cum nu trebuie să se mulţumeaseă niei eu rudimente de artă. (Repet, de fapt. afirmaţia pe care am făcut-o în piesa mea Cartofi prăjiţi eu de toate.) Am orga-nizat un festival, am fost prin centrele muncitoreşti .mari, ne-am zbătut îin greutăţi financiare uriaşe. Sprijinul material din partea sindiicatelor şi a laburistilor a fost foarte mie, aproape inexistent. De curînd, un mare bogătaş ne-a dăruit o magazie dezafectată în nordul Lonidrei, un fel de hală cirCulară, altă data atelier de réparât locomotive, apoi depozit de băuturi, iîn care noi vrem să ne facem sediul. Putem respinge oferta ? Avem nevoie de ajutor. îl primim de unde vine. Dar oare compromisul se va opri aici ? în ţara noastră, în ultima vreme se duce o politică de îneurajare a artei. însă din eu totul alte motive decît am vrea noi. Se unmăreşte „ocuparea timpului liber" al oamenilor. Pe oînd noi, ne luptăm să dovedim că arta este o necesitate vitală, ca apa şi hrana, nu o distraoţie, nu un mod de a-ţi omorî vremea. Nu vrem sa abdicăm de la crezul nostru ; pe de altă parte ne trebuie fonduri...

Centrul 42, rezervor de forfe artistiee — Am auzit cà du. aţi jolosit o parte însemnatà din veniturile aduse de

Cartofi prăjiţi eu de toate pentru amena jar ea Centrului 42. — Dar insuficientă. Pentru amenajarea sediului nostru şi organizarea Cen­

trului e nevOie de sume mult mai mari. Vrem sa ne construim în interiorul clă-dirii o sală pentru spectacole de teatru, operă, balet şi concerte, o sală de expoziţie etc. Să strîngem şi să formăm în jurul nostru un grup de artişti, în aşa fel încît Centrul să devină, aşa cum am mai spus, un rezervor din care oricine simte nevoia — şi oriunde — sa se poată alimenta.

— Cum a luat maştere Centrul 42 ?

92 www.cimec.ro

Page 95: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

—' In 1960. trade-union-unie au votât o rezoluţie — rezoluţia 42 — numită „Cercetări cu priivire la conidiţia artelor", după care sindicatele au început sâ în'treprindă diverse acţiuni de sprijinire a artei. Centrul 42 a fost o replică con­crete, prin care am vruit să ară t cum cred eu că trebuie aicţionat în acest sens.

— Şi ce manifestări lartistice \aţi organizat pînă în prezent ? — De cum s-a aflat de Centrul 42, înainte încă de a ne fi înfiripat, am şi

primit scrilsorï de solicitare. Am alcătuit atunci în grabă un festival — nu ma întrebaţi prin ce minuni şi eforturi am reuşit să adun cu împrumut banii nece-sari ! — pe care 1-am prezentat, la côte o săptămînă interval, iîn şase din oraşele mimed toreşti care ne iravitaseră. Festivalul a durât, în fiecare oraş, cîte o săptă-mînă. în program erau :

— O pieisă de teatru nouă scrisă de Bernard Kops (Solly Gold) în care e vonba de un imjpostor escroc, caire de cîte ori găseşite cîte o victirnă, îi dă aeesteia, în schimbul banilor subtilizaiţi, o fărâmă de fericire.

—■ O expozrţie a pictorilor locali — profasionişti, amatord şi copii. —■ O altă expoziţie, de fotografii (am fi dorit să cuprindă fresce, tablouri etc.,

dar trebuia să fim economi), care înfăţişa evoluţia mişcăirid sindicale în Anglia şi caracteristticile ei în prezent, şi în care am urmăriit să subliniem că, în oiuda anilor, această mişcare e abia la îmceputurile sale.

— Un spectacol de teatru cu muzică, în care am prezentat Povestea solda-tului d e Stravinski şi o piesă de a mea, intei^pretată o data pe muzică idlasica si o data pe jazz.

— O seară de poezie şi jazz, .pentru care am adunat cei mai buni cintăreţi de jazz din ţară.

— Un concert folcloric. —■ Un spectacol cu Hamlet, în interpretarea unei truipe de tineret din Londra,

condusă de Michael Croft. — Luicrul eel mai interesant in caldrul festivalului a foist fară îndoială

Meşterul şi uneltele, uin spectacol de proză, versuri, balet, muzică simfonică şi populară, proiecţii de film etc., construit pe baza textului lui Charles Parker. Aoesta a cules pe banda de magnetofon cîteva ore de discuţie cu diverşi munci-tori despre munoa lor ; a aies şase jumătăţ i de oră — fiecare des,pre altă meserie — şi a înohiipuit cîte un spectacol după specificul regiunii în cane eram. La Wellinborough, subiectul spectacolului a fost pielăria, la Leicester, prehicrarea fire-lor de bumbac şi mătase, extragerea cărbunelui la Nottingham, preluicrarea meta-lului la Birmingham, muinca în docuri la Bristol şi, in sfîrşit, eflectronica la Haies.

Trebuie sa redâm poporului deprinderea de a participa la spectacole

— Cum a primit publicul festivalul ? — Foarte bine, deşi nu cred că reuşita noastră să fi fost dqplină. Dar am

izbutit să aducem atît la spectacole şi concerte, cît şi la expoziţii, un număr foai-te mare de oameni. De altfel, acesta este primul puract al programului nostru : să radăm poporului deprinderea de a participa la spectacole. Urmărim ca, pe măsură ce treoe timpul, preţul biletèlor să scadă, şi în celé din urmă intrarea să devina libéra. După ce activiitatea noastră va căpăta un caracter organizat, vom înoerca — concomitent cu reducerea preţului de cost al biletèlor — să formăm gustul publi-oului, să-1 educăm. Şi, mai aies, să-1 scăjpăm de sub influenţa cronicarilor, al căror verdict, atît în Anglia cît şi în America, hotărăşte, fără drept de apel, soarta oricărei manifestări artistilce.

— Această ipasionantă activitate \vă ingăduie isă contirmaţi isă scrieţi ? — De la Cartofi prăjiţi n-am mai terminât nimdc. A lor cetate de aur trebuie

ravăzuta şi am în luoru o piesă despre dragoste şi căsnicie. Mai încolo voi găsi, desigur, şi t imp pentru scris. Deocamdată mi se ipare mult mai importante şi mai urgentă organizarea Centrului 42.

Dana Grivăţ www.cimec.ro

Page 96: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

PIESE CU TEATBU

C Î N D V I N SUNETELE PARTEA I

Acţiunea se petrece pe scenă şi în sala.

CHIRIAC : Dîmta m-ai înmat ? VETA : Eu ?... nu. CHIRIAC : Spidon mi-a s... că... SPECTATORUL (în şoaptă, către Spectatoare) : Ce spune ? SPECTATOAREA : Nu înţeleg. Da' nu-i de rîs. (Se uită în jur ca

să se convingă.) CHIRIAC : Almic, nu m-ai smpornceşti ? VETA : Ce ! eu să-ţi poruncesc dumitale ?... CHIRIAC : Smprînceşti , fîrşte ; num'şt i s tpnă ?... SPECTATORUL (asudă) : Tu înţelegi ? SPECTATOAREA : Ssst ! Aşa-i rolul. SPECTATORUL (reproş tardiv) : Ţi-am spus să nu iei bilete la

stal. SPECTATOAREA : Dacă n-am găsit mai bune ! Da' nici nu mi-ai

spus ! UNUL DIN FATÀ : Linişte, vă rog, nu se înţelege nimic... SPECTATOAREA (către spectator) : Vezi ? Taci din gură. (Spec-

tatorul înghite în sec şi-şi duleşte urechile.) VETA : Da. CHIRIAC : Ţparebine dce-ai fcut ? CEL DIN FATÀ (se întoarce iritat) : Dar tăceţi odată, pentru dum-

nezeu ! SPECTATORUL : N-am zis nimic. SPECTATOAREA : Vi s-a părut , tovarăşe... CEL DIN FATÀ : Nu prieep ce se spune ,pe scenă. Să fie lAnişite !

Sînteţi lia teatru, ce dra... (Frînă.) VETA : Dacă o vrea dumnealui să mergem, trebuie să merg, fi-

reşte. SPECTATOAREA : Se aude foarte bi... (înghite restul, pentru că

vede înroşindu-se ceafa Celui din faţă.) CHIRIAC : Csătecrtzi cumploiatudmtale ? SPECTATORUL (la urechea Spectatoarei) : El vorbeşte pe altà

l imbă. SPECTATOAREA : Da' ea cum înţelege ? CLEL DIN FAŢÂ (fără să mai intoarcă capul) : Ţţţţţţţţţ... CHIRIAC : J tencdtă ! SPECTATORUL : De ce nu s-o fi t radus ce spune el ? SPECTATOAREA : Parcă la Comedia Franceză s-a tradus ? (Cel

din faţă strînge pumnii.) VETA : . .Am isprăvit... CHIRIAC : Jrtencdtăşi.. . CEL DIN FATÀ (se întoarce, eu sfială) : Nu vă supàrati , ce-a spus

adineaori ?

94 www.cimec.ro

Page 97: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

SPECTATORUL (dulcea răzbunare) : Linişte, vă irog, sîntem la teatru. Ce... (Spectatoarea îl înţeapă eu cotul.)

CEL DIN FATÀ (trece peste „lecţie") : Nici din rîndul dumnea-voastră nu se aude bine ?

SPECTATORUL (logic) : Dacă-i mai în spate... VETA : Cum pofteşti să-ţi zic ? CHIRIAC : Cmiazspnîeri . SPECTATORUL (ride). SPECTATOAREA (reproş) : De ce rîzi ? Nu vezi că-i dramă ? SPECTATORUL : Dacă-i comic... (Ride.) Auzi :• cmiazspnîeri...

PARTEA a l!-a Acţiunea se petrece la garderobă, după terminarea spectacolului. GARDEROBIERA : Aţi mai avut ceva ? SPECTATORUL : Nştgaloşşoscoşă. GARDEROBIERA : Nu-nţeleg. SPECTATORUL (sincer mirât) : Ţmsps:glşşoscşâ. GARDEROBIERA : Umbrelă ? SPECTATORUL : Numbrlă : glş. CEL DIN FATÀ (care acuvn e in spate) : Galoşi, tovarăşâ. GARDEROBIERA : Păi de ce nu spuneţi clar ? (îi dă galoşii si

sacoşa.) SPECTATORUL (nu pricepe) : Cm ? GARDEROBIERA : De ce nu vorbiţi clar ? SPECTATORUL (ridică din umeri) : Glşisai mei. Scşainvstmea.

(Pleacă.) 0 OEL DIN SPATE (care a fost Cel din jaţă) : Dumnealui e actor ? GARDEROBIERA (nu ştie). CEL DIN SPATE : Sau e uşor influenţabil ? GARDEROBIERA (nu ştie nici acest lucru, îl serveşte pe eel din

spate). CEL DIN SPATE : Mlţmsc GARDEROBIERA (leşină).

Sfrşt

Dum itru Solomo n

E

www.cimec.ro

Page 98: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

TEATRUL „G I. NOTTARA" B-dul Hagheru nr. 20 — Telefon 15.93.02

PREZINTÀ în stagiunea 1964 — 1965 urmâtoarele spectacole :

SALA HAGHERU

OEDIP REGE

OEDIP LA COLONOS de Sofocli"

SALA STUDIO

ZIZI SI... FORMULA El DE VIAŢĂ de Siilouiii Drăguşanu

ESTE VINOVATÀ CORINA? CASA CU DOUA INTRARI de Laurenţiu Fulga

PEER GYNT de Henrik Ibsen

ACT VENETIAN de Camil Petrescu

CARIERA PE BROADWAY de James Lee

CIOCÎRLIA de Jean Anouilh

de flalderon de la Barea

UNCHIUL VANIA de A. P. Cehov

SCANDALOASA LEGĂTURĂ DINTRE

DOMNUL KETTLE SI DOAMNA MOON

de J. B. Priestlev

DRAGOSTE, POVESTE NOUA

de H. Nicolnide

SONET PENTRU O PAPUŞA

de Sergiu Fărcăşan

I. P. I.. C. 372» ,-www.cimec.ro

Page 99: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

conxiiR F A R D P E N T R U G E N E

Fardul pentru gene „CONTUR" este o cremă specială, care asigură o frumoasă şi plăculă machiere, dă emolienţâ şi strâlucire genelor, datorită constituienţilor şi pigmenţilor speciali negri sau bruni, mărind astfel ex-presivitatea ochilor.

Crema este neiritantâ, chiar dacă vine in contact eu ochiul. La reuşita machiere a genelor contribuie şi sistemul modem de

etalare a fardului. Ambalajul special metalic este constitua din două parti respectiv rc-

zervorul, încârcat eu cremă, si o periufâ metalicà spiralâ, care pâtrunde in interiorul rezervorului si se incared in mod uniform eu fard.

La folosire, deşurubaţi capacul si prin tragere scoateţi periuta. Prin învîrtire pe gene, periuta spiralâ, încârcatâ eu fard, realizeazâ

machierea si totodatâ curbarea genelor. Pentru încârcarea eu fard a ambalajului se produc rezerve. Meîncârcarea se efectuează astfel: — Deşurubaţi capacul ambalajului, opus celui eu periuţa, scoateţi

rezervorul şi înlocuiţi apoi.

FARD PENTRU PLEOÂPE „ S Â N D Â Folosind fardul pentru pleoape

„ S A N D A " , ochii devin mai expresivi . Fardul se fabricâ în cinci nuanţe de culori diferite, care se pot asorta eu ochii si îmbrâcâmintea dvs.

• LILAS PASTEL • BLEU PASTEL • VERT PASTEL • BLEU V E R T

• ALBASTRU Ç>(/MA^

Produsul se prezintâ într-un tub de masâ plasticâ, ceea ce face ca folosirea şi pâstrarea lui sa fie foarte practice.

www.cimec.ro

Page 100: Revista Teatrul, nr. 10, anul IX ,octombrie 1964

I» ta

" fli

1 JHIij,

I

www.cimec.ro