REVISTA ŞANSĂ

REVISTĂ TRIMESTRIALĂ DE ARTĂ ŞI CULTURĂ, MARTIE 2013, NR.2 ASOCIAŢIA ŞANSĂ- VIORICA HAGIANU

ISSN 2285- 9713 ISSN-L 2285- 8636

CRONICI LITERARE CONCURS LITERAR DE VOLUME „PE VALURILE DUNĂRII”, EDIŢIA 2012-2013, organizat de Asociaţia Şansă-Viorica Hagianu

POEZIE PROZĂ LITERATURĂ PENTRU COPII DEBUT INTERVIU- PORTRETUL UNUI ZÂMBET PICTURI

REDACŢIA Viorica Hagianu- redactor şef Sorin Hagianu- redactor Flori Hagianu- redactor Dan Bradoş- IT Geo Galetaru- editor Marilena Tun- editor Ema Lili- editor Contact revistasansa@yahoo.ro http://www.asociatia-sansa-viorica-hagianu.ro/

1

CRONICI LITERARE DESTIN SCINDAT- VIORICA HAGIANU Cronică semnată de CLAUDIA MOSCOVICI

Nu este nimic mai dureros în viaţă decât pierderea persoanei pe care o iubeşti cel mai mult: partenerul tau, iubitul tau, cel mai bun prieten. Să treci peste o astfel de pierdere este una dintre cele mai dificile provocări ale vieţii, pe care puţini o pot înţelege, din exterior. Cum afirma John O'Donohue, “Există o singurătate a suferinţei, atunci când treci prin întuneric, care este singulară, intensă, şi teribilă. Cuvintele devin neputincioase să exprime durerea ta, ceea ce aud alţii din cuvintele tale este atât de îndepărtat şi diferit de ceea ce suferi de fapt“ (Anam Cara: „O carte a Înţelepciunii Celţilor”). Romanul de debut al Vioricăi Hagianu, “Destin scindat” descrie această realitate umană dureroasă - suferinţa pierderii unei persoane dragi – pe care puţini o pot comunica, dar care este însă fundamentală pentru condiţia umană. “Destin Scindat” este o poveste de dragoste, o călătorie psihologică a celui care se confruntă cu o astfel de pierdere şi cu procesul de doliu, precum şi o odă închinată puterii pasiunii umane, chiar şi atunci când nu mai exista nimic senzorial care s-o susţină. Aceast roman ne relevă, mai presus de toate, pasiunea dintre Gabriel şi Ada. Întâlnirea lor începe cu un coup de foudre, continuă cu o căsătorie extraordinară şi se termină cu sinuciderea bruscă a Adei. Sinuciderea ei este de natură existenţială: nu există motive raţionale sau materiale pentru aceasta. Ada pur şi simplu decide să-şi pună capăt vieţii. Fiinţele umane nu pot alege să se nască, dar ele pot întotdeauna alege moartea. Gabriel este confruntat cu consecinţele alegerii brutale a soţiei sale. Deoarece prietenia şi pasiunea lor fuseseră atât de puternice, el se confruntă

2

cu pierderea ei ca o durere de neconsolat şi de netrecut. Prietenii săi, cunoscuţii, membrii ai familiei - chiar şi preotul – nu-l pot convinge să depăşească această pierdere şi să-şi continue mai departe viaţa, poate chiar cu noi parteneri. Desigur, după cum sugerează şi titlul “Destin scindat”, există o fragmentare între el şi cei din jurul său; între dragostea lui disperată, care îşi găseşte expresia numai în nostalgie şi durere, modul mai pragmatic de interpretare şi consiliere prin care aceştia încearcă să-l ajute să facă faţă morţii Adei. În acelaşi timp, alegerea Adei creează o părăpastie între ea şi iubitul ei - moartea ei - care, chiar şi cu dragostea lui eternă, nu o poate depăşi. Pe de o parte, o poveste a triumfului dragostei asupra morţii, pe de altă parte, o poveste despre alienarea umană în faţa suferinţei. “Destin scindat” sondează profunzimea inimii umane şi descrie experienţele emoţionale care ne marchează viaţa cel mai mult. Cu siguranţă Viorica Hagianu se distinge ca o scriitoare abilă şi prin versatilitatea stilului ei literar: de la pasajele lirice care descriu povestea de dragoste dintre Gabriel şi Ada, la descrierea regretului lui Gabriel şi a disperării după sinuciderea ei. Distingem de asemenea şi vocile colocviale ale personajelor secundare, pline de viaţă şi capturate prin limba vorbită, care ne aduce aminte de stilul literar a lui Celine. Toate elementele ale acestui “Destin scindat” se unesc pentru a crea un roman care merită citit şi o poveste de dragoste de neuitat.

CLAUDIA MOSCOVICI, critic literar şi de artă

3

Pictura Viorica Hagianu ULTIMA CARTE DESPRE ÎNTUNERIC- BIANCA DAN

Chiar dacă poeta ne previne că vom citi ultima ei carte dintr-o zonă

crepusculară, uneori chiar mai mult, dintr-o zonă din care lumina vorbelor şi a umanităţii fiind cu desăvârşire absentă, trăim totuşi emoţii artistice deosebite, datorită excentricităţiivoite a autoarei în a se exprima când dramatic, când echivoc, cândbrutal direct, dar totdeauna cuvântul având un înţeles deplin şi un sens scăpat din zona milenarismului prăfuit în care se zbat mulţi poeţi fie de la noi, fie de aiurea. În această „Ultimă carte despre întuneric”, aşa cum a numit-o autoarea, se observă destul de bine, talentul cu care artista îşi

4

construieşte fiecare val de emoţii, fiecare ascuţime a verbului său, mereu avid de a se răsuci ca un sfredel în imaginile şocante pe care ni le prezintă cu o naturaleţe dezarmantă! Bezna nu este totală, ci mai degrabă, citindu-i poemele pline de neas- tâmpăr novator, bogate în dantelării fie şi negre, lumina cea adevărată se strecoară printre imaginile poetice cu măiestrie lucrate de acest tânăr bijutier, aşa cum în zorii unei zile toride, primele raze ale soarelui de pustiu se strecoară prin îngustele fisuri ale piramidei lui Amenhotep, doar cât să lase impresia că viaţa încă mai există, chiar prin acea lume a întunericului. Este totuşi vorba de o măiestrie în a face lumină în jurul tău folosind întunericul din tine. Dacă sunt ori nu îndreptăţit să scriu ceea ce am scris despre poezia şi arta poetică a Biancăi Dan, vă ofer ca argument şi sprijin al meu, prologul autoarei la o operă poetică absolut proprie, densă, profundă şi novatoare.

Veţi înţelege mai bine adâncimile la care „forează” această doamnă, de numai 29 de ani. Aşadar, modalitatea de expresie a Biancăi Dan este una specială, una nonconformistă, o exprimare frustă, abruptă, uneori gloduroasă, alteori ascuţită ca un ghimpe pe care călăreţul îl înfige în coasta calului de sub el chiar dacă îl iubeşte. Poetizarea acestei tinere se săvârşeşte ca un ritual păgân prin onestitatea cu care se exprimă. Toată opera poetică a Biancăi Dan este, simplu, un ritual păgân, care exprimă o tensiune fantastică adunată în interiorul acestei poete, unde exuberanţa este îngropată de „alunecarea” autoarei într-o mare nelinişte şi într-o la fel de mare singurătate, din care încearcă să iasă printr-un cinism neambalat, care, culmea, nu de puţine ori duce la o exuberanţă în care vibrează tumultul unei vieţi adevărate. Este posibil? Da, autoarea Ultimei cărţi despre întuneric ne convinge prin exprimări nonconformiste, după cum urmează: Întuneric 10: Raze imperceptibile se zbat să umple întunericul care mă-nconjoară,/ atât de viu, încât îi simt îmbrăţişarea haotică,/ precum o spirală care mă strânge de sus până jos,/ pe care într-o zi o voi smulge, fără să-mi pese de consecinţe./ Nimic nu pare să oprească strigătul unei disperări acu- mulate în timp. O aflăm deci într-un moment de revoltă şi se pare, revoltata i se adresează indirect unei alte persoane, or, ar putea să fie revoltată pe ea însăşi. Retorica ei este una tăioasă, aprigă şi justiţiară, nu lasă loc de nici un compromis. Este din nou la strânsoarea unor raze care ar dori să-i umple întunericul. Care? Despre ce întuneric ar scrie ea, dacă nu despre o stare aproape permanentă care îi ţine prizonieră conştiinţa, fapt care o face ca uneori să răbufnească aproape necontrolat. „fără să-mi pese de consecinţe”/ Poeta continuă pe aceeaşi linie dramatică, apoi [...] ca şi alte dăţi, cu o şi mai nesupusă atitudine, lasă să se audă surd: ca atunci când rămâi

5

ultimul om de pe pământ/ şi aştepţi un semn, dar e mult prea multă linişte ca strigătul să fie auzit/ şi cine să-l asculte?/

Bianca Dan nu scrie aşa cum aflăm scris prin cărţi. Ea scrie, ca noi să aflăm despre cărţile ei, din ele să înţelegem că scrisul ei este numai al ei şi ni-l oferă aşa cum îl trăieşte, sentenţios, imperativ şi interogativ. Finalmente, parafrazează cândprintr-un joc poetic frumos ne spune că nu mai crede nici măcar ca strigătul ei să fie auzit, tocmai din cauza existenţei unei prea mari linişti, adică muţenia semenilor ei, care de multe ori par necuvântători. Nu mai este nimeni s-o asculte, pentru că ea nu scrie din scrisul altora şi nici din cărţi, ci din marea ei resursă spirituală din care se ridică fulgerător scrisul acela care îi aparţine numai fiinţei ei! Nu datorează nimic altora, pentru că scrisul ei este începutul unei epoci noi, când scriitorul scrie din însăşi sinea sa. Cu aceste cuvinte, eu mă apropii de o parte din frumoasa,noua şi profunda poezie a acestei poete pline de har. Ar fi o necuviinţă să pretind că mă apropii de finalul poeziei acestei scriitoare al cărei talent îl vom aplauda, ori de câte ori vom veni în contact cu el. Aşa cum şi azi, cu dragoste şi nostalgie privesc portretele lui Georg Trakl şi al lui Edgar Allan Poe, pe care i-am citit cu aceeaşi religiozitate cu care lecturez atât de noile şi frumoasele poeme ale Biancăi Dan.

OVIDIU VASILESCU

CONCURS LITERAR DE VOLUME „PE VALURILE DUNĂRII”, EDIŢIA 2012-2013, organizat de Asociaţia Şansă-Viorica Hagianu

Perioada de jurizare 1 februarie- 31 mai. Toate cărţile primite pentru concurs au fost publicate în perioada 2011-2012. Autorii înscrişi:

Emilia Dănescu- „Zestrea toamnei”, poezie

6

Lenuţa Rusu- „Gânduri, gândiri”, poezie

Victoria Milescu- „Sub steaua câinelui”, poezie

George M Nicoară- „Tăcerea timpului”, poezie

Elena Olariu- „Ai vrut, Doamne”, poezie

Daniel, Luca, Alina Bogdan- „Jurnalul meu”, proză

Maria Postu- „Povestiri de trezit adulţii”, proză

Liviu Băiţel- “Gânduri pentru tine”, poezie

Alexandru Răduţ- “Oglinzile timpului”, poezie

Ioana Olandra Kadar- “Suflet răvăşit”, proză

Hedir Al-Chalabi- “Rai întunecat”, poezie

Cornelia Toşa- “Feţe ale timpului”, poezie

Georgeta Muscă Oană – “Vibrând pe clape de lumină”, poezie

Raluca Şandor Gorcea- “Când eşti obosit vrei acasă”, poezie

Mihai Amaradia- “Poeme pentru cutia ta poştală”, poezie

Ioan Dragoş- “Studiu de oportunitate”, poezie

Alexa Gavril Bâle- “Libertate în curtea interioară”, poezie

Popescu Constantin- “Calea Lactee”, poezie

Llelu Nicolae Vălăreanu- “Poeme pentru mai târziu”, poezie

Llelu Nicolae Vălăreanu- “Ferestrele nopţii”, poezie

Simona Mihăilă- “Aripi frânte”, poezie

Ioan Gelu Crişan- “Acolo unde-s liberi inorogii”, poezie

Ion Maria- “Căutând o insulă”, poezie

7

Virgil Oprescu Runceanu- “Măsura zidirii”, proză

Tania Nicolescu- “Puzzle”, proză

Tania Nicolescu- “Anno lucis”, poezie

Iuliana Caraghin- “Despre mituri şi zei”, proză

Mirela Bălan- “Un sărut mai adânc”, poezie

Florin Grigoriu- “ Medalioane”, proză

Florin Grigoriu- “Despre alte cărţi şi alţi scriitori”, proză

Florin Grigoriu- “Poveşti rotunde”, proză

Florin Grigoriu- “Florar”, poezie

Gheorghe Solcan- “Curiosul”, poezie

Valeria Moroşan- “Vrăbiuţa norocoasă”, poezie

Lida Batali- “Măgarul în piele de leu”, poezie

Lidia Batali- “Vânzătoarea de comori”, poezie

Monica Mureşan- “Poeme cu vedere la mare”, poezie

Monica Mureşan- “Povestea copacului Phoenix”, poezie

Dumitru Negoiţă- “Despre adâncuri şi present”, proză

Elisabeta Luşcan- “Tocmala”, proză

Mihail Rjoiu- “Zâmbete de petale”, poezie

Mihail Rujoiu- “Poezii pentru copii de grădniţă”, poezie

Mihail Rujoiu- „Din fum de ţigară...”, poezie

Ana Maria Cristofir- „Obiectiv turistc”, poezie

Teo Cabel – „Merg mai departe”, poezie

8

Carmen Tania Grigore- „Un sezon cât o viaţă”, poezie

Mihail Tănase- „Amurg/Twilight”, poezie

Daniel Niţoi- „E vina celui ce iubeşte”, poezie

Caliopi Dicu- „Eul, paznic la cuvinte”, poezie

Mihaela Aionesei- „Cerşetori de stele”, poezie

Marin Ifrim- „1989 Cartelul metaforelor”, proză

Cristina Maria Chiţu- „Pasiune şi delir”, proză

Cristea Aurora- „Povestea Danei”, proză

Maria Izgherean- „Răvaşe scrise în nopţi de veghe”, poezie

Menuţ Maximinian- „Noduri în haos”, poezie

Mariana Zavati Gardner- „Oglinda cu vise”, poezie

Mariana Cristinoiu Tudor- „Dincolo de cuvinte”, proză

Mihaela Arhip- „(i)Reversibil”, poezie

Geo Galetaru- „Calea spre lume”, poezie

Elena Olariu- „Păşind prin Răducăneni”, proză

Ana Drăgoianu- „Dumnezeu este singurul meu prieten”, poezie

Elena Olariu- „Mărul mesianic”, poezie

Geo Galetaru- „O poveste şi-o culoare”, poezie

Geo Galetaru- „Apele nopţii spre dimineaţă”, poezie

George Nicolae Stroia- „Anotimpul viselor”, proză

Maricica Stroia- „Pastel de viorele”, poezie

Cornelia Georgescu- „Tăcere”, poezie

9

Cornelia Georgescu- „Proxima”, vol I, proză

Cornelia Georgescu- „Proxima”, vol II, proză

Cornelia Georgescu- „Proxima”, vol III, proză

Cornelia Georgescu- „Proxima”, vol IV, proză

Vasilica Ilie- „Răscrucea destinului, proză

Caterina Scarlet- „Grădinile lui Augustin”, poezie

Angela Burtea- „Zamfira”, proză

Florentina Loredana Dălian- „A unsprezecea poruncă”, proză

Florentina Loredana Dălian- „Scrisori netrimise”, proză

Szigeti Elvira Marcela- „În drum spre şcoală”, poezie

Szigeti Elvira Marcela- „Întâmplări din valea cea frumoasă”, proză

Fodor Ioan Daniel- „Biruitorii morţii”, proză

Eliza Roha- „Codiţă cel viteaz”, proză

Eliza Roha- „Chipuri de apă”, proză

Eliza Roha- „Eseuri şi alte povestiri”, proză

Eliza Roha- „Ultimul om”, proză

Doina Postolachi- „Poeme cu molii”, poezie

Doina Postolachi- „”601 sau Valiza cu Busole”, proză

Ionel Marin- „Picături de timp”, poezie

Marian Drumur- „Dascălii, dascălii”, proză

Daniela Voicu- „Blue in vitro”, poezie

Lucian Dumbravă- „Inimi de-o noapte”, poezie

10

Lucian Dumbravă- „Peronul de la linia moartă”, proză

Lucian Dumbravă- „Nopţi de ceară”, poezie

Mihaela Burlacu- „Simfonie pentru ciulini”, proză

Nicolae Pătruţ- „ Dincolo şi dincoace de uitare”, proză

Victor Burde- "Legenda Panaghiei fata care s-a îndrăgostit de soare", poezie

Victor Burde- "Descântec de rouă", poezie

Lică Pavel- "Lupta cu strigoii", poezie

Lică Pavel- "Căutarea luminii", poezie

Mihaela Meravei- "Viaţa pe verticală", poezie

Gheorghe Bălăceanu- "Din sertarul cu amintiri", proză

Gheorghe Bălăceanu- "Viaţa.i complicat de simplă", proză

Violetta Petre- "Lacrima tăcerii", poezie

Violeta Petre- "Pianina violetă", poezie

Ion Toma Ionescu- "Dosarul "Albaştrii", proză

Ion Toma Ionescu- "Bursa îngerilor", poezie

Ioan Mateiciuc- "Open de dor", poezie

Jeanina Georgeta Ţenea- "Poveşti pentru oameni mici şi oameni mari", proză

Marieta Marancea- "Povestiri din Cilienii Oltului", proză

Marieta Marancea- "Ce visaşi tu, îngeraş", poezie

Ion Lander- "Linda", proză

Bogdan Cătălin Mereuţă- "Misterul evadării gnomului", proză

11

Bogdan Cătălin Mereuţă- "Repertoriul unui nebun", proză

Elisabeta Iosif- "Semnele timpului", poezie

Angela Dina Moţăţăianu- "Legătura de chei", proză

Dorina Neculce- "Urme vechi", poezie

Dorina Neculce- "Zbor sihastru", poezie

Monica Săvulescu Voudouri- "Fetele Nikas în lumina zilei, mare şi albă", proză

Casian Balabasciuc- „Văzute şi nevăzute din Bucovina”, proză

Lucica Sava- „Oglinda umbrei”, poezie

Tatiana Dabija- „Tăceri suspendate”, poezie

Vasile Popovici- „Arc de curcubeu”, poezie

Vasile Popovici- „Pleacă cocorii”, poezie

Vasile Popovici- „Meteor”, poezie

Dumitru Mircea- „Cum îngerii devin peşti”, proză

Dumitru Mircea- „Închisoarea speranţelor fierbinţi din deşertul îngheţat”, proză

Elena Vizir- „Puncte dreptunghiulare”, poezie

Horia Crios- „Bezmetic prin timp”, proză

12

Pictura Viorica Hagianu

POEZIE

VIORICA HAGIANU

13

Pasiune Sunt curioasă de aceea studiez cu pasiune bărbaţii nici nu încep bine că am şi terminat nu găsesc mai nimic pe acolo este un studiu steril dar care-mi aduce satisfacţii sufleteşti deosebite. În lumea lor, a bărbaţilor eu sunt doar o insectă sâcâitoare sau o pradă apetisantă depinde de ora la care declanşez studiul de interesele lor primare sau secundare. Am insectare întregi cu bărbaţi aşezaţi în rânduri ordonate drepte cu un bold înfipt în abdomen să nu zboare i-am pudrat abundent cu naftalină să-i conserv cu aripile intacte. Uneori îi ţin presaţi nu nu sub pernă ca să-i visez între filele cărţilor e mult mai comod aşa

14

şi pentru ei şi pentru mine. Îi iubesc pe bărbaţi atemporal şi total îi diluez peste marginile universului în toţi solvenţii cunoscuţi inventez alte substanţe dacă e nevoie ca să-i descompun până la nivel subcelular să-i privesc la microscop până le văd structura ADN-ului şi genele de pe micul cromozom Y. Nu mă impresionează nici această călătorie mă întorc la suprafaţa pielii lor şi urlu de plăcere le ating trupul de bărbat chiar există... ŞTEFAN OANĂ

GĂLĂGIE NEAGRĂ Pământul Are toate gurile deschise Spre cer, Negru, Uscat, Flămând. Niciodată nu a tăcut Veșnicie, Doar gălăgie De veacuri Gri, Pastel.

15

Câteodată Doar pădurea Îl mai astupă, Mestecat, Să crească din nou Verde închis, Cu gurile toate Deschise. SORIN HAGIANU

Dansul frunzelor vii Frenetic dansator vântul ia pe rând copacii la dans. Privesc valsul frunzelor vii cu invidia unui spectator căruia dansul îi dă foc la călcâie. M-aș prinde într-un tangou cu verdele pasional mai frenetic decât vântul. Aș trece printre ramuri cu viteza gândului în spirale de ADN primăvăratec pânâ m-aș electrifica și aș deveni regele volților, până mi-ar țâșni prin pori frunze șoptind într-un vals cu vântul visuri ce ies din cocon

16

prin ridurile palmelor. E ceva E ceva în steaua ta polară. Braţe uscate întind ochii tăi Spre oaza mea de intimitate. E ceva care iradiaza Mai fierbinte ca soarele, Mai solitar ca luna. E ceva magic ce se scaldă În sângele meu Şi înfloreşte pe ascuns. CLAUDIA GROZA

Croşetez Ghemul dezamăgirilor se deşiră... Motanul deschide plictisit un ochi şi dă din coadă a lehamite. Croşetez gânduri.... şi obţin vise. Un nor pe dos, Un lanţ lung din trei ochiuri de ceară, O speranţă ce ticăie speriată şi umilă. Un zâmbet pe faţă Şi trei furnici pe dos.

17

Mănuşa are cinci degete în spirală. Un dor aici, două iubiri departe, Cinci fericiri din poveşti. Fularul creşte spre curcubeul cu o singură culoare. Croşetez talismane Şi repar vieţi. Ghemul cu doruri se transformă în plasmă. Poveştile scrise din decupaje de ziare Te fac să zâmbeşti. Croşetez vieţi Şi repar suflete de înger. Caut o aripă şi trei fulgi. Motanul stă adormit într-un ungher.

Lacrimi

Sărutul mi-e colonie de fluturi... copacul din irisul tău e mai verde decât smaraldul. îţi ating fiecare frunză şi seva îmi curge prin vene. Când te-am părăsit Durerea te-a făcut nai. Fluturii te-au sărutat Până ai devenit râu de lacrimi… Şi frunzele-ţi şoapte Ce mă strigă noaptea... în toate limbile pământului. Şi mă-nchin lor ca unui Zeu Iar pe tine te renasc din lut şi sâmburi de migdale.

DORINA NECULCE

18

tăcere de granit peste o tăcere de granit s-a topit capătul lumiii în nechezat de cai zvâcnesc fumuri încolăcite din copite de ceaţă se desprind pieile noastre dând altă culoare unei existenţe încercate în colţi de timp gângănii lenevoase îşi sparg trupul -dor de ea- de pântecul ei rotunjit care-ţi purta zilele mohorâte -povară şi scrum- aşternut pentru scuipătura viselor trezite şi negura asta câlţoasă îşi va rupe în fâşâi de anotimp năframa gâtuindu-ţi împrejurul muţeniei totale mâinile-căngi ruginite

MIHAELA AIONESEI

19

amprenta pruncului sensurile merg zi de zi cu mine de mână când rătăcesc mă strigă cineva la rădăcina pietrei frâng fuga e timpul să adun m-au osândit prea multe umbre să pot vedea lumina mă întorc la primul pas de prunc stare de fapt nu ştiu de ce zidurile astea se apropie şi oamenii sunt tot mai departe, deşi locuim de-o veşnicie la acelaşi etaj. capătul scării nu-l văd niciodată, dar urc treptele devin moi cu cât le calc mai apăsat. în golul din mine locuieşte un daimon, zilnic încerc să-l împac, să-l îmbun. el plânge şi-mi şopteşte acelaşi refren:

20

„mocirla e o stare de fapt în care lumina muşcă prea tare când nu ai capul plecat”. se face rece. e noapte şi mi-e frig. brusc simt nevoia să ies din trup, să-mi arunc pielea de şarpe, să ascut de cruce ultimul dinte ştirb, până când sângele se face lapte.

BIANCA DAN MARIA OPREA

aripi şi plumb jumătăţile din noi pe strada mea cineva vinde fluturi tăcerile de ieri le ducem în îi ţine la piept şi de fiecare dată mor noi ca pe o povară de tăcere într-un tainic tumult miroase a plumb pe caldarăm plânge au înverzit gratiile şi cina are gust de vopsea ploaia ca şi cum ar fi înviat fluturii o floare de salcâm şi-mi zboară acum printre degete mă doare aşteptând să mai moară o dată în rozul ei pur jumătăţi din noi cu aripi de îngeri într-o îmbrăţişare mută

sărutul plouă-ncet, plouă lin plouă devreme, plouă târziu

21

linişte,... faceţi lişte vă rog, nu deranjaţi pe-aici! e sărutul revărsat de ploi...

CELESTIN ANTAL

Într-un singur sens într-un timp care nu duce nicăieri liliecii suflă întunericul prin urechi lângă aceeiași fereastră încercuiesc îngeri cu zâmbetul rotund pământul are resturi de viață între dinți nu spun nimic privesc păsările din înăuntrul ochilor închiși cum învață zborul pe de rost

Dragoste militarizată nu pot iubi dumnezeiește până la sufocare ființa care execută iubirea militărește mai bine caut nebunul

22

în creierul munților să-mi cunoască inima singura femeie din viața mea nu mă întreba de ce gândurile au burțile în sus lacrimile mi-au secat așteptările m-au ridicat la cer pământul e urât fără mine spui în timp ce mai îngropi înca o zi lângă fereastră ELISABETA LUŞCAN

În zi sau în noapte E toamnă, cântă trandafirii, petalele-i zboară dimineţi îmbrăcate cu zâmbete, pline cu soare aduc parfumul gândului tău pe-o adiere uşoară Vreau o dulce mângâiere, în zi sau în noapte atunci când liniştea urlă, ceasornicul nu bate când amorul ursit curge nesigur pe pleoape De dor clandestin sărut luna pe falduri rătăcitoare cuvinte prin suflet îmi aleargă trimit pe aripi de vânt doar gânduri, gânduri Am zgâriat cerul cu crestele munţilor mei cântece cu gust de-ntâlnire, vise de iubire

23

au alungat efemerul lăsând loc dragostei Cartea iubirii am aşezat-o pe raftul de sus căutând şi nemaigăsind drum de întoarcere pecetea "iubire" şi "curcubeu" pe tine am pus Pe portativul iubirii noastre e scris cu şoapte zâmbete, flori de câmp şi struguri din vie aşteptare, gânduri, dorinţă, anotimp în noapte. IRINA LUCIA MIHALCA

Dincolo de cuvânt suntem noi Sub razele lunii macii vor continua să înflorească, Chiar dacă pentru toţi răsare şi apune soarele, de la cer la pământ regăseşti doar o palmă de iluzii. Clipă de clipă simţi viaţa şi picăturile ei, şi totuşi, cu arma durerii omul dărâmă. Doar sufletul se răceşte chiar de-l depui pe-o petală. În clipa întâlnirii, a celor care-au atins-o şi-au crezut în atingerea ei, este sublimul, după acel moment vor căuta din nou. Viaţa-i o căutare! O boabă de rouă prelinsă pe un boboc de floare îi potoleşte setea, Timpul se sfarmă ca valurile dinaintea ţărmului neştiut.

24

Visele sunt cele care ne aduc noi revelaţii. În clipa dată, găsim răspunsul în noi, în şoapta sufletului, spre adevărul Luminii. Ne cufundăm în prezent, ca-ntr-o fântână de aur, trecând prin viaţă, fără a întâlni pe nimeni, în căutarea unui sens care vine doar când destinul ni s-a revelat şi-a încolţit în noi viaţa, palpând respiraţii şi noi seve. Iubirea e tot ce rămâne, doar omul crede că a trecut departe, tot mai departe... Mereu o va regăsi chiar dacă şi-a îngropat-o, acolo, la rădăcina pomului său. Va trebui să revină, pe drumul iubirii, pe drumul recunoaşterii. Nu ne vom pierde niciodată, trăim unul în celălalt, prin tot ce-am simţit. Într-o bună zi, fiecare vom părăsi totul, plecând spre noi înşine. Tu eşti un întreg univers, vei deveni ceea ce eşti, vei fi cu mult mai mult decât tu însuţi! Pentru că ai crezut în ea îţi va fi dat să vezi şi să afli frumuseţea. Dincolo de cuvânt suntem noi, - tu, eu - o clipă unică în eternitatea universului! GEO GALETARU

25

O altă măsură a lumii Am fost aproape de silaba atroce, i- am simţit zădărnicia. Prietenii zâmbeau în zodia paharelor. O singură mişcare pornită din elanul pauper al mâinilor care nu mai cunosc singurătatea. Şi semnele se arătau vii, ca nişte umbre de fier pe cerul neputinţei noastre. Am fost aproape de silaba atroce, când somnul trecea ca un condor beat peste podişuri. De acolo ştiam că începe o altă măsură a lumii, mai simplă:acel artificiu cuibărit o dată cu iarna în inima lucrurilor. Acea uzurpare de sine ce- aduce cu ea împăcarea... Când trece străinul

de unde încep erorile şi unde se termină viaţa ca un cristal negru pe patul impudic melancolia unei frigidităţi impuse rugul albastru al expiaţiunii nimicul în pas de paradă în interstiţiile victorioase ale creierului când trece străinul acela prin oglinzi ca o sabie a neantului când memoria lasă în urmă doar cadavre strălucitoare PROZĂ

26

VIORICA HAGIANU

DESTIN SCINDAT, roman (fragment) „Sunt îndrăgostită iremediabil de animalele marine”, scria Ada cu un

beţişor pe nisipul plăjii, încins de razele soarelui sfârşitului de iulie. Îl părăsise pe Mircea. Trebuia s-o facă de mult. Animale marine, scria ea concentrată printre firele de nisip, fără să vadă şi să audă nimic în jurul ei. Sunt îndrăgostită fără speranţă/ de animalele marine/ culorile corpurilor solzoase/ îşi schimbă capricioase/ zecile de nuanţe-n valuri/ ROGVAIV-ul devine insuficient/ doar de la Roşu la Violet/ prea puţin./ Glumiţi./ Formele lor sinuoase/ seduc indiferente curenţii marini/ îi străpung hidrodinamic/ fără regrete/ mecanica fluidelor./ Am nevoie de o pereche de branhii/ să pot respira/ oxigenul pierdut printre sărurile marine/ din abisurile reci şi-ntunecate/ să mă ascund în nisip/ cu o stea de mare/ amuzată de timiditatea mea.

O rafală de vânt, pornită de niciunde, a şters literele efemere scrijelite cu un beţişor în pătura groasă de nisip. Particule minuscule de scoici, grăuncioarele de nisip au fost împrăştiate spre nicăieri, în călătoria lor permanentă prin venele materiei. Zborul lor începea în aerul firbinte care dansa deasupra plăjii. Briza răcoroasă aducea cu ea picături rotunde de apă sărată şi mirosul acela format dintr-un amestec de alge marine, mai mult sau mai puţin descompuse. Ada era de zece zile într-o staţiune la malul mării. Aşezarea fusese un sătuc, acum erau construite acolo pensiuni, vile, unele chiar luxoase, care contrastau cu cocioabele din jur. Era o staţiune liberă, cu tineri liberi, care se drogau şi dormeau pe unde îi apuca oboseala sau neputinţa. Un aer îmbâcsit de urină, gunoaie şi fum de ţigară sufocau permanent trăitorii care frecventau plaja. După despărţirea de Mircea, venise

27

instinctiv în locul acesta uitat de lume, cu un aer decadent parfumat cu libertate. Marea începea s-o plictisească. Era timpul să plece. Zăcuse la soare, ca o reptilă. Nu se gândise la nimic, era anesteziată, incapabilă de o astfel de aventură. Avea simţurile adormite, dar şi creierul. Simţea nevoia să intre în starea asta, în care nici un gând să nu-i tulbure liniştea inimii.

Până când, într-o după-amiază a început cu adevărat să vadă ce e în jurul ei. A trezit-o din visarea ei îndelungată ţipătul unui pescăruş. Atunci a fost asaltată de informaţiile vizuale şi auditive, la care sau adăugat cele olfactive. I-au picat pe retină câteva grupuri de hippy beţi şi drogaţi care cântau, aproape urlau o melodie despre iubire şi pace. A mai văzut chiar lângă ea pe plajă, câteva grupuri de rockeri, pletoşi, jumătate furioşi, jumătate resemnaţi. Mirosul de urină, jeg, resturi alimentare, tutun, briza mării formau miasme greu de respirat. Razele soarelui îi ardeau pielea. Zăcuse la soare aproape două săptămâni, cu mintea golită de gânduri şi simţurile pierdute în apa mării. Stătuse oarecum nemişcată, împietrită în ea, dar departe de ea. Ca o reptilă poickilotermă, care-şi doarme somnul dulce sub razele soarelui torid de vară. Odată trezită la viaţă de ţipătul pescăruşului, gândurile au început să-i alerge haotic prin creier. În câteva clipe a constatat că nu-i place nimic acolo. Chiar se întreba cum a ajuns, de ce a ales locul ăla. Totul fusese făcut din instinct. Avea nevoie de acea periadă de somn purificator al simţurilor şi al creierului. Perioada de catarsis trecuse. Fusese eliberată de emoţii, golită de pasiuni, evadase din cotidian. Eliminarea sentimentelor de milă şi de frică, toate astea i-au făcut bine Adei, care s-a trezit pe o plajă jegoasă, aglomerată, înconjurată de oameni liberi şi drogaţi.

MARIA CORNELIA POSTESCU

GENETICĂ

28

Străbunul sânge poartă cu el nebunia cuvintelor măcinate în morile gândurilor devălmăşite ale nesomnului meu. Nu creşte nimic din noaptea tăcerii; nu aud glasul care-mi ocroteşte necunoaşterea. În jur, drumuri albe de cenuşă - drumuri spre Pretutindeni sau spre Nicăieri. Sângele necunoscut mă îndeamnă la drum. Cenuşi fierbinţi sau îngheţate îmi şterg urmele paşilor. Încotro?! Către Poetul ascuns în sângele meu. Străbună nebunie se macină în moara cuvintelor.

FRÂNGERI Lăsai drumul să se frângă în urma călcâiului tău. În urma călcâiului tău s-

au prăbuşit apele Scamandrului, lăsând vadul uscat de sânge. S-a frânt genunchiul regelui pe pragul trufiei tale şi nu ştiai... Nu ştiai că o inimă de mamă se frânge fară zgomot; uitasei că ai fost născut. Timpul îţi şoptea că frângerea nu este pentru tine. Toate erau ale visului tău, mai puţin... lacrimile unei mame necunoscute. Acele lacrimi ţi-au frânt călcâiul trufaş, mărunţindu-l în nisipul ce avea să crească, în clepsidre, gloria Timpului, Acel nisip strigă, din neadormita durere a gloriei tale: MAMĂ! În jurul albiei secate a Scamandrului... Tăcerea...

ZIDIRE IUBIREA. Un cuvânt rostit cu multă uşurinţă de către cei ce nu au avut

curajul să-i pătrundă miezul, să afle că acolo se naşte liantul tuturor zidirilor lumii. Acolo este scânteia care aprinde cuptoarele în care se coace pâinea ce hrăneşte viaţa. Iubirea este mai mult decât o îmbrăţişare, o atingere, o privire sau o împreunare; sentimentul este numai faţa pe care o căutăm în oglinda sufletelor. Dincolo, mult mai adânc, sălăşluieşte ,în deplinătate, IUBIREA - TEMELIA A TOT ŞI TOATE, ADEVĂRATĂ NĂSCĂTOARE A VIEŢII.

APARENŢE O linişte bastardă bate la porţile de porţelan ale gândului meu. Bastarda

s-a născut din desfrânarea cuvintelor celorlalţi Nu-şi cunoaşte părinţii dar... ar vrea să o primesc în cetatea sufletului meu, să o înfiez. Nu pot, nu vreau! Nici măcar nu ştiu cum mă voi descurca cu creşterea numeroaselor mele odrasle: Neliniştile mele.

ISPITIRE Să ating eternitatea cu gândul că acolo sufletele nu se ning cu amintiri. Să-

i fur eternităţii taina neîntrupării şi să rămân... vis. Acel vis nevisat de oameni dar dăruit ţie - căutătorule de neprihănire. Astfel, somnul nu va mai poposi pe pleoapele tale şi retinele ţi se vor încenuşa sub rugul Lumini.

LANŢURI Legaţi de zale nevăzute; târâţi prin ape nemişcate, negre şi uleioase, ne

destrămăm, vis cu vis... Un liman, undeva, ne aşteaptă cu iluzorie limpezime.

29

Vom ajunge sau, mai bine zis, vor ajunge gleznele noastre, roase de lanţuri nemuşcate de rugină. Din mâinile împreunate dau muguri de aripi...

ÎNCERCARE Adună somnul şarpelui în orbita seacă a unui vultur. Adună azurul sub

pleoape de neguri şi striveşte cuvintele în mori de vânt. Adună-mă în centuri scapulare şi spune-mi că zborul arde în mine; că Tăcerea e Înţelepciune; că Adevărul mă aşteaptă... dincolo de albastru. Voi încerca!

Destinul, acest animal care-ţi sare în faţă- GEO GALETARU

Vedea umbra mişcându-se pe peretele din faţa lui. O traiectorie ciudată,

înţepându-i retina amorţită. Poate era puntea unui vapor care-şi suporta nepăsător tangajul. Dacă ridici mâna şi o mişti încet, de la dreapta la stânga, umbra dispare. Şi vezi atunci, pe măsuţa metalică de lângă pat, acoperită cu tifon curat, flacoanele strălucitoare şi punguliţele de hârtie, în care ghiceşti pastilele rotunde, galbene, roşii, dulcege la gust. Umbra reapare, lăţindu-se pe perete. Un păianjen din aceia imenşi, care-şi fac veacul departe de zgomotul terifiant al tramvaielor şi de ţipetele ascuţite ale vânzătoarelor de seminţe. Aici, camera aseptică, orbitoare, în care poţi să visezi în linişte la catastrofele de afară. Departe de coşurile cu flori multicolore de pe trotuarele oraşului, pete stridente în cenuşiul omniprezent şi suveran. Suferi, desigur inutil, că nu poţi pipăi colţul zgrunţuros al clădirii cu patru etaje, din subsolul căreia răzbat mirosuri amestecate şi, din când în când, zgomote ciudate, un fel de zăngănituri metalice, ca şi când s-ar ciocni trenuri subpământene. Scoarţa copacilor, înşiraţi de-a lungul liniei de tramvai, stă gata să pleznească sub greutatea şi presiunea sevei. Un ţipăt scurt, o pasăre ameţită de năvala aiuritoare a aerului de aprilie. Gratiile subţiri de la ferestre segmentează cerul, îl exilează într-o depărtare inaccesibilă, furând segmente întregi de peisaj. Umbra de pe perete creşte, este acum o pată întunecată şi tremurătoare în plină expansiune. Ridici din nou mâna în dreptul ochilor, o mişti, cu aceeaşi

30

încetineală lipsită de speranţă, de la dreapta la stânga. Printre degete se scurge un fir subţire de lumină. Lumina pătrunde cu violenţă în acvariu şi-l încarcă, brusc, de o strălucire mată. Ariel priveşte fascinat peştişorul roşu, cu dungi negre, alunecând, ca o torpilă lunguiaţă, de la un perete la altul. O mişcare elegantă, demnă de acest maestru al adâncului. Ceilalţi peştişori fac mişcări languroase, stârnind reflexe stranii, într-un fel de dans nupţial de o voluptate studiată, oarecum caraghioasă printre fragmentele de alge care plutesc calme în micul abis. Lipseşte din cadru doar pisica aceea leneşă, cu pupila dilatată la maximum, dând târcoale sticlei incasabile, fortăreţei inexpugnabile, între zidurile căreia se zbenguie papagali multicolori, păsări colibri tăind cu violenţă straturile dense de aer, planoare fastuoase intrate într-o ireversibilă derivă. „Vino, dragul meu, priveşte tabloul acesta şi spune-mi ce vezi”. O cărare şerpuitoare, flancată de ferigi înalte şi fremătătoare, pierzându-se în semiobscuritatea vegetală, vegheată de paşii felinelor care se strecoară printre liane, pe sub vaste portaluri de crengi. Călăuza merge ferit, cu grijă să nu trezească din letargia amiezii şerpii cu solzi argintii şi zornăitori. Paşii săi alunecă pe covorul verde, cu siguranţa celui ce-şi cunoaşte meseria. Şi meseria sa este destinul, acest animal care-ţi sare în faţă când nici nu te-aştepţi. Ariel simte broboanele de sudoare adunându-i-se în mijlocul frunţii. Un frison de panică îi încreţeşte pielea, strecurându-i în suflet îndoiala. Unde mergi? îl întreabă umbra din dreapta sa. Ariel nu răspunde, căci simte teama dându-i târcoale ca un animal de pradă. Îşi întoarce privirea spre tabloul masiv de pe perete, cerşind parcă o înţelegere de la chipul grav, brăzdat de o solemnitate scorţoasă, al bărbatului ce priveşte cu demnitate în zare. Pe pieptul său bombat se odihneşte resemnată o decoraţie uriaşă, semn al virilităţii cu care personajul a înfruntat, la timpul potrivit, adversităţile vieţii. O existenţă exemplară, desigur, un parapet rezistent în faţa furtunii. Privindu-l, Ariel se simte mic şi nevolnic. Mâna lui tremură câteva clipe în aer, înainte de a poposi pe cutiuţa cu pastile roz. Extrage una cu degete nesigure, o ridică în dreptul ochilor, apoi, cu cealaltă mână, apucă paharul cu apă şi-l duce, aproape visător, la buze. Vâră pastila în gură, o împinge grijuliu cu limba spre cerul gurii. Soarbe o înghiţitură. Înghite. Asta-i. Micul supliciu a trecut, dar a lăsat în urmă un gust de cenuşă. Lui Ariel îi vine să scuipe, dar se abţine. Nu se face, gestul l-ar descalifica iremediabil. Urechea lui atentă prinde un zgomot înfundat, ca o bilă rostogolindu-se silenţioasă pe suprafaţa pufoasă a unui covor. Bila se apropie, reverberaţiile ei cresc în intensitate, fac să trepideze geamurile fragile. Perdelele glisează pe suprafaţa sticlei, stârnind un foşnet sâcâitor, care se transmite în aerul camerei, încărcându-l de un indefinibil mesaj vibratil. Cercuri concentrice joacă în faţa ochilor lui Ariel, mici

31

turbioane tăindu-şi vad în spaţiul dintre uşă şi pat. Acum s-ar putea să intre mama, fără un cuvânt, fără un gest, doar paşii ei înaintând tăcuţi pe mocheta roasă care acoperă parchetul. Un halat imaculat, ca o spumă a zilelor sau ca zăpezile de pe Kilimanjiaro, îi acoperă trupul slăbit de vârstă şi de resemnare. Doar ea, acum, mama – apropiindu-se de pat, cu un surâs misterios şi cald agăţat de colţul gurii amare. Mama ţine în mână perfuzia cea de toate zilele. Şi meseria ei este destinul, acest animal care-ţi sare în faţă când nici nu te-aştepţi.

FLORIN ISPAS

PASAREA FURTUNII ACASA

-Ilie! Părinte Iliee!! Fugi acasă că se întoarse copilu’ ăl mare de la răzbel! Fugi părinte, fugi!

Tata a căzut în poarta bisericii iar femeile l-au udat cu apă şi aşa ne vedeam după o lungă perioadă de timp, mama n-a putut zice nimic, săruta icoanele, mă mậngậia pe faţă apoi a zis:

-Doamne.! Cậte rugăciuni Doamne! Cậte lacrimi Doamne! Ai fi ostenit, ţi-o fi foame copile, cine ştie ce greutăţi ai avut tu în lumea largă! Vecinii veneau să mă vadă, unii cu durere în suflet, alţii cu îndoiala pe buze:

-Pe Lie’ l-ai văz’t? Mai ştii ceva de el?

-Nu l-am văz’t, nu ştiu nimic de el, îmi pare rău leliţă.Poate vine acasă.. -Da’ pe Micu’? Pe Micu’ l-ai văz’t? N-a mai scris carte din aprilie.Poate vine acasă, poate..

-Nu ştiu nimic de el. O singură dată l-am văz’t lậngă Orel, era furier, poate n-o păţit nimic.Roagă-te să vie acas’.Roagă-te!

32

Prima noapte a fost şi cea mai grea dintre toate, nu puteam sta pe patul moale, mi se părea că mă afund iar cum bătea vậntu’ tremura cậte o fereastră şi săream ca ars.Coşmaruri, tranşee pline de sậnge, valuri roşii, roşii cu ochi reci se urcau , se coborau din mintea mea făcậndu-mă să urlu.. N-am dormit deloc, fruntea mi se zbătea în transpiraţii reci iar ai mei mă priveau speriaţi:

-Cine ştie ce grozăvii o fi vă’zt tu muiere..Ce ştiţi voi fimeile? Vă puneţi cu poalele în sus şi gata! A zis tata scărpinậndu-se în cap.O să-i fac o slujbă să mận diavolu’ din el da mai mult n-am cum... -Da, tu omule parcă amu slujeşti grădina iadului aşa spurci locul cu vorbe.O fi păţit multe deh, nouă ne-a fost uşor? E uşor să avem acu’un bolund în curte?

-Doamne iartă şi păzeşte! Dă-mi să cetesc din carte că m-a atins necuratu’cu vorbe! Da’ tu muierea lu’ Dumnezău cum poţi să-l faci bolund? Cậnd o vin’t Picu’ din Galiţia cum o fost? Mai ştii tu? Cum era Picu?

-Un bolund şi ăla, vedea numa’ avioane pe ceriu’ , făcea nişte spume galbene la gură şi Doamne iartă! Un bolund!

Călătoreşte cu viteza iubirii- CLAUDIA GROZA

Trenul e tras la peron. Ceasul din gară indică ora 13 şi 15 minute. Tânăra

se uită pe biletul de călătorie. Mai are un sfert de oră până la călătoria vieţii ei. Niciodată nu a plecat singură în necunoscut. O altă lume o aştepta în câteva ore. Bagajul său este neînsemnat, constând în câteva haine, două – trei cărţi şi lucruri de uz personal. Îşi găseşte locul în vagonul numărul cinci, numărul ei magic, şi se aşează. Nici nu-şi lipeşte bine nasul de geam – de ce, numai Dumnezeu ştie, căci nu o condusese nimeni – că trenul s-a şi pus în mişcare.

Priveşte la casele ce aleargă prin faţa ei. Se gândea: „Oare oamenii ce locuiesc dincolo de pereţi sunt fericiţi? Oare se mai iubesc? S-au iubit

33

vreodată ori s-au împreunat doar că aceasta este legea firească a lucrurilor?” Viaţa îi oferise bucurii, oameni de la care a învăţat lecţii despre voinţă şi vise, oameni pentru care a însemnat ceva, locuri care se întipăriseră adânc în sufletul ei. Nu mai credea în dragoste, căci fusese dezamăgită de nenumărate ori, iar răbdarea ei, ce nu fusese niciodată un atuu, se apropiase de capătul mosorului. Primise o scrisoare, de la un necunoscut, care o aprecia de la distanţă. Un om care o plăcea cu bune şi cu rele, cu temeri şi bucurii, cu realizări şi eşecuri. Cineva de foarte departe credea în ea. El reuşise să-i citească sufletul. Îi era teamă de necunoscut, de nefericire, de lipsa dorului. Cu degete subţiri şi prelungi, parcă cioplite în marmură, cu ochi umezi de căprioară speriată, cu inima zbătându-se între coaste, ca pasărea într-o colivie, ea deschise scrisoarea şi citi. Buzele îi fremătau de dorinţă şi de dragoste neîmpărtăşită. De ce i se întâmpla tocmai ei, să îşi afle sufletul pereche atât de departe?

Scrisoarea de la el: “Dacă toţi bărbaţii visează la o maşină tare şi o vilă supraetajată şi în centru, ei

bine, eu îmi doresc un zeppelin ataşat căsuţei mele, cub (cuib?) meschin şi gol. Şi ţi-aş îndeplini toate visele de lună, de cer, de lume văzută.. Ar fi visul tău de-aş fi numai al tău, ar fi visul meu de lasă-ţi lumea.. Să te iau şi să te duc pe sus… pe sus lumea e mai frumoasă, şi nu se văd detaliile. Să-ţi dau apa necursă din nori, fructe neculese de Venezuela, galantar pe alese din apele Pacificului. Să te învălui în gânduri nepurtate Să ne iubim pe locuri neumblate, Să mi te duc prin locuri neatinse.

Nu ştiu ce e dragostea, eu ţi-am arătat-o ca o vânătaie la gât, ca o strângere de mijloc, ca un strigăt de fericire în noapte; tu m-ai învăţat pe îndelete, în linişte cum se sădeşte sămânţa dragostei, şi rodul se pune-n hambar, că iarna e grea şi vara e scurtă. Şi-aşa cum tu m-ai învăţat ce-i dragostea adevarată (auzi, pe tine cine te-a-nvăţat?) de deşteaptă ce-mi eşti, spală-te pe ochi, pune rochia cea mai bună pe tine, dă-mi două palme când mă-ntorc acasă, apoi sărută-mă să-mi sară măselele şi trimite-mă să mă spăl (de putoare ce sunt!). Femeie frumoasă, îmboboci-te-ar iarăşi trandafirul.”

Împătureşte scrisoarea, cu un nod în gât, şi dureri de dor. Îl va găsi acolo, departe, pe peron, aşteptând-o cu o floare de iris, aşa cum i-a promis? Dacă va renunţa timid, parşiv, ca orice bărbat care a constatat că şi-a pierdut timp preţios cu o visătoare ca ea, dar totuşi cu ceva fapte bune în palmers?

Fie ce-o fi: călătoreşte cu viteza iubirii, cum aflase ea de curând, dintr-o carte ce avea acest titlu.

34

Iubirea este ultima gară unde opreşte acest tren. Nu se va mai întoarce nicicând la ce-a fost. Drumul ei este bine pecetluit… în depărtare se zăreşte lumina. Deschide geamul. Îşi aminteşte de copilărie când făcea acest gest, lăsând vântul să-i răsfeţe părul. Acum, acolo, în gară, ultima staţie unde opreşte acest tren, se conturează el: înalt, brunet, zâmbet cald, cămaşă în carouri, blugi şi sacou. Este bărbatul din vis, ce o săruta pe frunte, apoi pe buzele uscate de dorinţă.

-Ai călătorit cu viteza iubirii, femeie frumoasă? -Da, am călătorit ca şi când, doar iubirea noastră ar fi pe pământ. Ştiu că

doar aproapede tine mă voi defini ca femeie. Vocile care nu se văd- GEO GALETARU

- Nu pot să accept că m-ai minţit. Sunt dispus să înţeleg şi să iert orice,

până la minciună. Aveai atâtea căi să ieşi cu faţa curată din mizeria asta. Şi tu ai ales-o pe cea mai tâmpită. Pe cea mai murdară şi mai blamabilă. Păi da, ai crezut că naivul de mine o să înghită totul, pe nemestecate, inclusiv gogoaşa asta ridicolă cu „prietenia sinceră şi dezinteresată”, inclusiv povestea aia aiurită, bună de adormit copiii cretini, cu băiatul fin şi spilcuit care duce trena femeilor neconsolate şi le pune o floare roşie în păr, aşa, de sanchi, adică de cavaler ce este. Cavaler, cavaler, da’ tot ţi-a tras-o când a fost momentul, când ţi-ai desfăcut picioarele în faţa lui şi i-ai zâmbit galeş şi îmbietor: „Hai, băiete, ce mai stai pe gânduri, nu vezi că e pe gratis?”

Bineînţeles că nu puteai decât să vulgarizezi totul. E tipic pentru tine. Măcar acum eşti treaz şi, cel puţin pentru moment, nu risc s-o iau peste ochi. Mă şi mir că n-ai apucat încă să tragi din sticla aia pe care o ţii lângă pat, aşa, preventiv, strategic, cum zici tu. Şi apoi să arunci invective în dreapta şi-n stânga, împotriva tuturor, tu-i mama ei de viaţă, zici tu, de fiecare dată când vezi lumea cu susu-n jos şi eşti furios pe neputinţa care te macină ca un cancer, nu-ţi dă pace nici în somn. Da’ de ce sunt eu de vină că tu te simţi un

35

ratat şi nu vrei să ieşi din starea asta, pur şi simplu îţi place să-ţi plângi de milă, să te priveşti în oglindă şi să spui: lume, lume, iată un om neînţeles de restul dobitocilor, de parcă ai trăi doar pentru a gusta voluptatea propriei tale degradări. Sigur, e mai comod aşa, decât să te ridici şi să umbli. Ia-ţi patul şi umblă!

Văd că tot la pat ţi-e gândul. Faci ce faci şi tot acolo ajungi, cu gândul sau cu fapta! Asta aşa, ca să-ţi reamintesc că inocenţa pe care o afişezi e o poveste bună pentru alţii, nu pentru mine, eu am băut, cum se spune, până la fund paharul umilinţei şi-al ruşinii şi nu mai cred în snoava cu frumoasa nevinovată din pădurea adormită sau cu fata moşului cea cuminte şi care se întoarce devreme acasă. Iar rechizitoriul tău de două parale nu mă impresionează deloc, cu toate că îţi place de fiecare dată să-l împănezi cu „consideraţii personale”, cu filozofia ta adâncă, pe dracu’ adâncă, e o spoială jalnică de cinci-şase fraze, mereu aceleaşi, cu care încerci să-ţi construieşti o faţadă convenabilă, să poţi să ieşi în lume cu fruntea sus şi cu morala intactă, ha, ha, ha, era cât pe-aci să zic „cu himenul intact!” Bine, fetiţo, după ce m-ai făcut beţiv şi ratat, te poţi duce liniştită la culcare, pune-ţi conştiinţa pe pernă şi dormi în pace, ţi-ai făcut datoria şi pe ziua de azi, ai mai bifat un punct pe răbojul acţiunilor tale caritabile. Deci, fii mândră de intransigenţa ta de fecioară trecută cam prin toate aşternuturile vieţii. O să spui iarăşi că sunt vulgar, că simt o plăcere perversă să te jignesc, mi-e şi milă de efortul pe care-l faci ca să pari cât mai jignită, mai rănită în orgoliul tău de femeie de lume şi de societate, iată o doamnă cu onoarea strivită sub călcâiul nemernicului de bărbatu-său, se va spune despre tine, cu compătimire, desigur, şi iată-l şi pe nebunul care o împroaşcă mereu cu noroi, care-i calcă în picioare demnitatea şi-i terfeleşte reputaţia, vai, vai, vai.

Eu ţi-am spus din timp să nu te încurci cu ea. Ţii minte, în urmă cu trei ani, la masa aceea din curtea birtului sătesc, ieşisem amândoi la o bere, eu eram „în tranzit”, sosisem acasă doar pentru două zile, şi ne-am întâlnit întâmplător chiar la masa aceea de sub nucul din curtea birtului, am comandat două halbe şi ne-am apucat să sorbim din ele, cu sete dar fără grabă, căci aveam destul timp la dispoziţie, toată după-amiaza era a noastră, ce mai. La început am ocolit subiectul, ştiam că eşti topit după ea şi o idealizezi ca un fraier şi, în această situaţie, orice ţi-aş fi spus ţi s-ar fi părut exagerat şi rău intenţionat. Aşa că în primele minute am vorbit despre altceva, te-am întrebat dacă mai mergi la pescuit şi dacă în timpul vacanţei rămâi aici, să tragem împreună nişte partide de pescuit grozave, ce dracu’, eram doar fiii Mureşului şi trăisem pe malul apei, cu peştele la căpătâi, cum s-ar zice, şi ar fi fost păcat să lăsăm să treacă vara tăndălind-o cu alte chestii tâmpite şi

36

plicticoase şi să nu profităm de crapii şi somnii şi ştiucile care se găseau căcălău până şi în ochiurile de apă din cubice. Uneori ajungea doar să bagi mâna în mâl şi să scoţi ditamai crapul de juma de chil, ce mai. Iar tu ai zis că da, rămâi peste vară în sat, erai certat cu ai tăi, nu mai ştiu pe ce chestie, şi eu m-am bucurat grozav, sincer m-am bucurat şi ţi-am spus: „În regulă, atunci vom fi parteneri de undiţă”. Abia după vreo oră, timp în care am fumat de ne-am spart, că ne ieşea fumul şi pe ochi, am adus vorba despre ea şi ţi-am spus că am văzut-o într-o seară cu individul ăla pletos şi elegant, da’ elegant al dracului, care o ţinea atent de braţ, se vedea că nu e prima dată când o scotea în oraş, căci era clar că ieşeau undeva, la un local, probabil, fiindcă el avea o umbrelă în mâna cealaltă, deci era prevăzător băiatul, se gândea că până se întorc s-ar putea să plouă. Tu nu prea ascultai, de fapt nu ascultai deloc, erai deja ameţit, ce mai, între timp am mai ras şi câteva pahare de tărie, oricum, erai vizibil absent, nu ştiam dacă din laşitate, adică din teama şi refuzul de a asculta o poveste care-ţi pica prost şi în care te încăpăţânai să nu crezi, sau, pur şi simplu, fiindcă erai prea beat ca să mai poţi înregistra nişte amănunte care, în plus, constituiau partea întunecată a unei istorii urâte. Ţii minte (dar nu cred că mai ţii minte) că atunci ţi-am spus să ai grijă ce faci şi să te gândeşti de zece ori înainte de a te arunca orbeşte înainte? Nu m-ai ascultat, de fapt nu ai ascultat pe nimeni, şi uite ce-a ieşit. Ce mai.

N-a ieşit nimic. Şi mai lasă-mă cu tâmpenia asta cu prietenul bun care la nevoie se cunoaşte. Se cunoaşte pe dracu. Mă rog, admit că în prima fază ai fost bine intenţionat, intuiţia ta de student repetent şi şmecher îţi spunea că am apucat pe un drum care nu duce nicăieri. Mă şi amuză când mă gândesc câţi îmi plângeau de milă atunci, câţi mă băteau pe umăr şi mă sfătuiau ce să fac şi cum să fac, al naibii câtă compasiune găseam la iubiţii mei prieteni din lumea largă. Numai că genul ăsta de-a te băga în viaţa cuiva, de a-i arăta dragoste cu forţa, mie nu mi se potriveşte. Şi nu-l accept nici la ceilalţi. De aceea, poate ai rămas mirat când nu ţi-am urmat sfatul, deşi, recunosc, în unele momente reuşeai să pari destul de convingător. Nu ştiu dacă, pe vremea aceea şi chiar mai târziu, aşteptai cumva mulţumiri din partea mea sau, cel puţin, un semn care să-ţi dea de înţeles că mi-am însuşit, măcar parţial, dădăceala ta dezinteresată. De fapt, nu dezinteresată, ci animată de un interes foarte precis. Un interes nobil, recunosc.

Şi nu uita să pui apă la flori. Peste zi să laşi geamurile deschise, să se aerisească în camere până mă întorc eu. Sper să nu dureze mai mult de trei-patru zile. E un simpozion cam anost, dar nu pot lipsi, şeful mi-a şi spus că n-ar da bine dacă nu sunt văzută pe acolo. Imediat ce ajung, te sun. De altfel, o

37

să te sun în fiecare zi. A, şi să nu uiţi să dai de mâncare la pisoiaş. Pa, dragule. O să-mi fie dor de tine, ştii?

LITERATURĂ PENTRU COPII

DEBUT SORIN HAGIANU, DANSUL FRUNZELOR

38

Miracolele curg firesc Auzi cum se îmbrățișează izvoarele în fântâni și cum urcă seva în copaci mireasma florilor de salcâm? Auzi cum imită stropii de ploaie cadența intimă a Universului? Auzi printre serenade de greieri cum crește nerostit firul de iarbă? Miracolul vieții se țese pânză cu pânză în tăcere, doar omul își strigă zborul. Miracolele nu se laudă ele curg simplu, firesc. Ajunge o adiere de vânt și frunzele murmură . INTERVIU- PORTRETUL UNUI ZÂMBET, STOIAN G BOGDAN

Viorica Hagianu: Vă rugăm să ne spuneţi câte ceva despre dv? Cine este

Stoian G. Bogdan? Stoian G Bogdan: Despre mine vă pot spune că exist şi că atât pot spune

despre mine. Am nişte adjective catalogate drept substantive înaintea sau în spatele numelui ca: avocat, scriitor, politician, designer social etc., dar ele nu

39

spun nimic despre mine, ci eventual despre ce pot face, iar eu nu mă confund cu ele. Stoian George-Bogdan mă cheamă, cică numele ăsta înseamnă Darul Lui Dumnezeu Lucrător al Pământului Rămâi. De când am aflat că asta înseamnă numele mele am devenit conştient de menirea pe care am simţit dintotdeauna că o am pe lume, aceea de a lucra cu Duhul Pământul, de a-l face să înflorească împreună cu oamenii săi. Faptul că m-am născut în această ţară, despre care se ştie din ce în ce mai puţin şi se doreşte să se ştie din ce în ce mai puţin, nu este o întâmplare. Dumnezeu aşează lucrurile cum aşează un şahist imbatabil piesele pe tablă când joacă. Am apărut aici pentru că suntem un popor sacru condamnat la pieire. Am apărut aici să redau din acest popor acestei lumi măreţia de mult pierdută, uitată. Am apărut aici pentru că Dumnezeu trimite întotdeauna câte un Dar în locurile unde nedreptatea, inechitatea, sărăcia, ignoranţa, inumanitatea, impotenţa, minciuna macină precum cariile. Am apărut aici pentru că viitorul umanităţii, la fel ca o grămadă de lucruri, îşi are sursa aici, în interiorul acestui popor alienat politic şi supus în prezent mai mult ca întotdeauna genocidului chiar prin proprii săi guvernanţi. Sunt, neoficial încă, liderul spiritual politic al acestui popor.

VH: Doriţi să ne prezentaţi cărţile dv? Ce reprezintă ele pentru dv? SGB: Am 3 cărţi publicate, una de poezie intitulată Chipurile, una de

proză intitulată Nu-ştiu-câte-zile şi una de poezieproză intitulată TORRENT. Ce să reprezinte? Nişte cărţi care-mi plac şi pe care le mai citesc din când în când să văd dacă-mi mai plac. Atât.

VH: De ce scrieţi? SGB: Când am început să scriu îmi doream să seduc cu poeziile mele. Dar

am contiuat să scriu şi după ce am ajuns să seduc cu vorbele pe care le spun. Şi-am scris pentru că îmi doream glorie. Când am avut glorie literară mi-am dat seama că nu-mi foloseşte la nimic. Şi-am scris ca să fac bani. N-am făcut decât foarte puţini bani din scris şi mi-am dat seama că e mai uşor să ajung să administrez această ţară decât să fac bani din scris în această ţară. Şi-am ajuns să scriu ca să trezesc naţiunea din somnul cel de moarte în care se-adânceşte. Căci naţiunea se adânceşte într-un somn fără vise, negru, cu spasme, şi mă gândesc că o pot trezi. De fapt mă gândesc că întreaga lume se adânceşte într-

40

un somn de moarte şi că o pot trezi. De-aceea scriu, şi scriu nişte chestii care trezesc ca nişte oale cu apă rece şi fac omul să acţioneze pentru progresul spiritual şi social al său. Căci nu scriu o literatură de dragul literaturii, ca să m-aud vorbind, ci o literatură pentru progres spiritual şi social. În acest sens îmi autocitez poemul

O lume de sclavi Motto: tristețea mea ascultă nenăscuții prunci, cum datorii făcute azi de

Guvern sunt condamnați să plătească. O, lume de sclavi, mă uit la tine cu milă! O, lume de sclavi, inconștiența ta îmi provoacă silă! O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt sclavi cu plăcere! O, lume de sclavi, creierul tău îngenunchiat și luat pe la spate-n tăcere! O, lume de sclavi, sunt neuronul ce te iubește! O, lume de sclavi, sunt neuronul ce te trezește! O, lume de sclavi, stăpânii tăi sunt neuroni infecți, posedați de satana, Unelte criminale, inumane, mârlane, mana, Care te îndobitocește, te sărăcește, te exploatează, te condiționează, te

pedepsește, te violează! Pentru orice încercare de-mpotrivire, de eliberare, de fericire, te înfierează! Ei sunt cei pentru care libertatea ta e o crimă! Ei sunt cei pentru care ignoranța ta e sublimă! Ei sunt cei pentru care omul nu valorează nimic dacă e liber! Ei sunt cei care îți refuză dreptul de-a spune nu, nu poți spune nu, nu-ți poți fi

lider! Nu poți spune nu când e vorba să fii guvernat! Nu poți spune nu când e vorba să fii îndoctriat, îndobitocit, retardat,

manipulat! Nu poți spune nu când e vorba să fii impozitat, taxat, expropriat, sărăcit! Nu poți spune nu când e vorba să fii exploatat, violat, obligat, sfredelit! Nu poți spune nu când ești percheziționat, reținut, arestat, judecat,

condamnat, privat de libertate c-ai făcut ce-ai vrut! Nu poți spune nu pedepselor, tratamentelor subumane, bolnave, torturii, spui

nu, dar ești mut!

41

Nu poți spune nu când trebuie să plătești datorii pe care Guvernul le-a făcut fără permisiunea ta!

Nu poți spune nu când Guvernul îți condamnă copiii nenăscuți să plătească datorii pe care le-a făcut fără permisiunea ta!

A fi GUVERNAT este să fii urmărit, inspectat, spionat, direcționat, condus de legi, numerotat, regularizat, înrolat, îndoctrinat, controlat, verificat, estimat, evaluat, cenzurat, comandat,

de creaturi care nu au nici dreptul nici înțelepciunea nici virtutea să facă asta! A fi GUVERNAT este să fii la fiecare operațiune, la fiecare tranzacție, notat,

înregistrat, numărat, taxat, ştampilat, măsurat, numerotat, asistat, licențiat, autorizat, admonestat, preîntâmpinat, împiedicat, reformat, corectat, pedepsit! Este,

sub pretextul utilității publice şi în numele interesului general, să fii plasat ca şi contribuabil, sfredelit, jecmănit, exploatat, monopolizat,

extorcat, stors, înşelat, jefuit; apoi, la cel mai mic semn de rezistență, la cel mai şoptit cuvânt de împotrivire,

să fii reprimat, amendat, defăimat, hărțuit, vânat, abuzat, bătut, dezarmat, legat, sufocat, arestat, judecat, condamnat, împuşcat, deportat, sacrificat, vândut, trădat;

şi colac peste pupăză: învins, ridicularizat, râs, ultragiat, dezonorat. Asta înseamnă GUVERN, asta este justiția şi morala lui. ” – Ce spui? O, lume de sclavi, lanturile-ți sunt chiar propriile opinii! O, lume de sclavi, habar n-ai că ești de râsul rușinii! O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt condiționați să se suspecteze, să se

dușmănească, să se invidieze, să se dezbine! O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt îndoctrinați că binele e rău și că e răul e

bine! O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt semibovine! Cred că se trag din maimuță, cred că sunt animale intelectuale, cred orice

analfabete intelectuale, n-au habar că sunt ființe divine! O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt proprietatea celor care le emit documente

de identificare, Capital, marfă, carne de tun în plină-ntrebuințare! Orice stat nu-i decât șusta unui grup de genii antiumane! Care te-au prostit să crezi că sunt reprezentanții, agenții poporului! Cui? Trage-i la răspundere pentru faptele lor perverse! Vezi dacă poți! Pentru că te controlează, pentru că te fură, pentru că te tâlhăresc forțându-te

la taxe și impozite, pentru că te expropriază, pentru că te îndoctrinează, pentru că

42

te condiționează să faci și să nu faci, pentru că te obligă să provoci suferință sub diferite pretexte, pentru că te percheziționează, pentru că te arestează, pentru că te judecă, pentru că te condamnă, pentru că te țin legat și încarcerat ca pe un animal... N-o să poți!

Pentru că în realitate, toți, sunt agenții și reprezentanții nimănui! Hoți! “Statul este o organizație coercitivă criminală, care subzistă grație unui mega-

sistem instituționalizat de impozitare-furt şi care reuşeşte să nu fie identificată ca atare prin confecționarea susținerii sale de către majoritate, prin stabilirea unei alianțe cu un grup de intelectuali formatori de opinie, pe care îi recompensează cu o parte din puterea şi din banii jefuiți de ea.” – Ce spui?

E organizația care insituie un monopol coercitiv asupra violenței și asupra puterii de a lua deciziile ultime într-o anumită regiune teritorială prin agresiune criminală şi jaf al drepturilor de proprietate legitime ale supuşilor săi, inclusiv al dreptului la proprietate de sine, Ioane!

Ludovic Regele Soare era însuși Statul! Ceilalți erau niște sclavi, coane! Dar dacă un om era un Stat, atunci orice om poate fi un Stat! Deci fiecare om e

un Stat! Fiindcă toate persoanele sunt egale! Resursele, apa, aerul, mâncarea, combustibilul, bogățiile planetei sunt ale

tuturor gratuit! Iată niște vorbe ilegale! Dar drepte, spuse ca să deștepte, ochii închiși, mințile neînțelepte, animale,

pline de spume și bale! O, lume de sclavi, oamenii tăi trăiesc sărăcie, lipsă de adăpost, greu, boală,

suferință, moarte, cu mațele goale! O, lume de sclavi, te-nchini pietrelor, lemnelor, astrelor, oamenilor din care

faci idoli, le săruți mâinile și picioarele, fără pic de jenă și nu te mai speli după, n-ai simțul ridicolului, sclavo!

O, lume de sclavi, de proastă ce ești îți iubești torționarii, îi cinstești, li te-nchini chiar și după moarte, dresata ca o cățea, nu latri, spui: Bravo, bravo, bravo!

Când vezi prostia, mârlănia, nebunia, răutatea! și-aplauzi! Toată istoria ta nu-i decât povestea așa ziselor autorități, a torționarilor pe

care-i ridici în slăvi și-i lauzi! O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt sclavi cu plăcere! O, lume de sclavi, creierul tău îngenunchiat și luat pe la spate-n tăcere! O, lume de sclavi, oamenii tăi sunt frivoli, se vând, se lasă mituiți, sunt

corupți, lacomi, nonfraterni, dezbinați, n-au demnitate! Își pierd anii pentru câteva firmituri de avere se omoară frate pe frate! O, lume de sclavi, în ignoranța ta ai devenit virus pentru planetă,

43

Oamenii tăi se comportă ca și când după ei nimeni n-ar mai avea drept să existe: strică, îmbolnăvesc, omoară, distrug, nimicesc și-și suflă satisfăcuți mârlănia-n trompetă!

O, lume de sclavi, ideile-ți sunt sfori de marionetă! O, lume de sclavi, frica te distruge, egoismul, lașitatea, invidia, ura, aviditatea,

furia, vanitatea, trufia, nepăsarea, ignoranța, inconștiența, personalitatea incultă deci incompletă!

O, lume de sclavi, nici nu știi c-ai în gură o mare suzetă! Care îți ține capul plecat, spiritul turtit, coloana flască ca o spaghetă! O, lume de sclavi, spiritul meu plutește peste acest poem ca Isus peste ape! O, lume de sclavi, spiritul meu iubire începând să te-adape! O, lume de sclavi, nu există drepturi, numai sclavii au drepturi, există viață-n

libertate și-armonie sau moarte, se știe! O, lume de sclavi, omoară-mă sau eliberează-te, decât o viață moartă în

sclavie, mai bine-o moarte vie! VH: Care este relaţia dv cu editurile? SGB: Am debutat la ed. Cartea Românească, devenită colecţie a ed.

Polirom în prezent, şi după vreun an de la semnarea contactului am primit şi eu exemplarul meu, care a fost trimis pentru a fi semnat de directorul editurii Polirom la Iaşi, şi-am văzut că cele 10 procente drepturi de autor pe care le negociasem cu un an în urmă fuseseră răzuite.

A doua carte am publicat-o la ed. Trei. Editură elegantă, Trei. Se vede că cei care o administrează n-au făcut filosofia degeaba.

A treia carte am publicat-o la ed. Herg Benet. Anul trecut era cât pe-aci să public la ed. Paralela 45 cartea

dragosteDragosteDRAGOSTE, dar când am văzut ce nesimţire de contract îmi trimisese spre semnat această editură i-am zis că eu nu sunt nici fraierul şi nici sclavul nimănui şi că pot să îmi scot cartea şi singur.

În general, editurile din România nu ştiu să vândă cărţi şi motivează că nu se vând cărţile, în consecinţă publică tiraje mici, nu plătesc drepturi de autor, tratează autorii ca pe nişte sclavi de plantaţie cu atitudinea că le fac un serviciu publicându-le cărţile, nu-i promovează, nu se zbat deloc pentru ei, nu fac mai nimic. E drept că sunt şi o grămadă de scriitori, de când cu sms-urile tot românu’ e scriitor… totuşi, asta nu scuză comportamentul editurilor, cum

44

nici faptul că suntem prea mulţi oameni pe planetă, oficial, nu scuză genocidul mondial care a fost demarat odată cu implementarea Codexului Alimentar în ţara noastră.

Relaţia mea cu editurile este ca relaţia oii care naşte mielul cu cea a vânzătorului de carne.

VH: Care este pasiunea dv cea mai importantă? Vă domină viaţa, simţiţi

că vă acaparează toată atenţia, timpul, energia? SGB: Am două pasiuni importante, una ţine de interior şi pleacă din

exterior, cealaltă de exterior şi pleacă din interior. Prima e YOGA, o recomand spre înţelegere şi practică tuturor oamenilor. Este legătura cu Dumnezeu care te poate face una cu Dumnezeu. A doua e politica, o recomand spre înţelegere şi practică tot tuturor oamenilor. Cine nu face politică riscă să fie guvernat, şi riscă să fie guvernat de proşti. Eu unul m-am săturat să fiu guvernat, consider că nimeni nu are nici dreptul, nici înţelepciunnea să mă guverneze, şi m-am săturat să fiu guvernat de proşti – cei care au guvernat în cel puţin ultimii 23 de ani această ţară, la modul aparent, căci în realitate guvernul real al acestei ţări nu a prea fost între graniţele ei, au fost şi sunt nişte foarte mari proşti, iar asta nu numai că se citeşte pe feţele lor, dar se vede clar în situaţia spirituală, economică, socială, politică a ţării: suntem varză. Mai demult pledam pentru arestarea şi condamnarea lor fără proces, vinovăţia lor fiind axiomatică (Abuz în serviciu, Subminarea economiei naţionale, Genocid), dar mi-am dat seama că nu e vina lor că sunt proşti şi că nimeni nu are nici dreptul, nici înţelepciunea să reţină, aresteze, judece, condamne, încarcereze, deţină niciun om, pentru că omul comite infracţiuni din două motive: 1. Ca să-şi îmbunătăţească existenţa; 2. Pentru că e prost. Pentru ambele cauze singurul responsabil este Statul, pentru că nu e în stare să creeze climatul necesar ca fiecare om să ducă o existenţă în care să nu-i lipsească nimic, şi pentru că nu e în stare să înveţe prin sistemul educaţional omul omenia şi virtuţile ei. La drept vorbind, pentru prostia actualilor guvernanţi sunt responsabili anteriorii. Ex: dacă Ponta e un prost, vina e a lui Iliescu. Dacă Iliescu e un prost, vina e a regelui. Să nu confundăm mârlănia cu deşteptăciunea.

Am făcut politică în PNL, dar mi-am dat seama că şi-n PNL, la fel ca în toate partidele, te izbeşti în ascensiunea ta de un zid, reprezentat de golanii care se tot perindă prin funcţii publice de peste 23 de ani, fiind în fapt uneltele

45

unor puteri externe care nu vor sub nicio formă binele românilor, considerându-ne, aşa cum ne numea Engels, “popor-gunoi” şi considerându-se pe ele însele de rasă superioară, de Dumnezeu alese, de... pff! Aceşti golani-unelte nu vor decât să te transforme în unul ca ei, considerând c-o faci pe deşteptul dacă te gândeşti la interesul naţional sau la alte lucruri nobile, sau dacă îţi pasă şi de alţii, nu numai de tine, iar pe mine nu mă interesează să mă fac responsabil de suferinţa, sărăcia, ignoranţa, expoatarea nimănui, cu-atât mai puţin a poporului meu. Prin urmare lucrez acum la Statutul partidului care va schimba o dată pentru totdeauna faţa României şi a lumii întregi, la Statutul partidului care îi va reda acestui popor înţelepciunea, tăria şi bogăţia care îi vor da măreţie. Vă citez numai un articol din acest Statut pentru a-i evidenţia superioritatea faţă de orice statut al oricărui partid: PAR militează pentru punerea la dispoziția tuturor națiunilor a tuturor resurselor tehnologice existente, astfel încât egalitatea tuturor oamenilor să fie realizată prin egalitatea resurselor tehnologice ale tuturor națiunilor și astfel prin egalitatea tuturor națiunilor.

După ce am studiat toate doctrinele politice ştiute am ajuns la concluzia că ele respectă mai mult statul, adică oamenii care administrează organizaţia numită stat, decât omul concret, că ele sunt gândite şi pot fi aplicate numai cu încălcarea drepturilor omului, de-aceea în toată istoria sa oficială omenirea a fost sclavă aşa cum continuă să fie, şi că ele sunt produsul unor fiinţe care par să nu facă parte din specia noastră.

Militez pentru edificarea unei lumi în care omul evoluează vertical, spre a fi (spre a atinge perfecţiunea) şi nu spre a avea cum e manipulat în prezent, şi-n care societatea evoluează orizontal, fără ierarhii. Cred că entităţile politice precum Monarhia, Biserica (în special cea catolică), Masoneria şi celelalte entităţi care îndobitocesc, sărăcesc, manipulează, supun, controlează, exploatează etc. omul concret au împiedicat şi împiedică progresul spiritual şi social al umanităţii, iar Istoria este mijlocul de probă cel mai elocvent în acest sens. Militez pentru o lume fraternă şi-n fapt, supraconştientă, în care minimul garantat gratuit pentru fiecare individ este casă, hrană sănătoasă, învăţământ de maximă calitate, sănătate, libertate, ecologie. Şi ştiu cum să fac această lume să fie.

VH: Cum credeţi că va evolua viaţa dv, unde şi cum vă vedeţi peste 10

ani?

46

SGB: Peste 10 ani voi fi complet iluminat. Voi fi liderul spiritual politic al acestei ţări. Voi fi una cu Dumnezeu, Dumnezeu, iar asta înseamnă că voi fi oriunde vreau să fiu, adică în lumea despre care vorbesc.

VH: Vă rugăm să transmiteţi un gând al dv cititorilor revistei noastre.

Mulţumim. SGB: Distinşi cititori, Este privilegiul meu să vă amintesc să reţineţi că sunteţi făcuţi după

chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu de Dumnezeu, că aveţi în voi o scânteie divină, că aveţi liber-arbitru, că aveţi în mod natural dreptul de proprietate de sine, care vă conferă atributele de posesie, folosinţă, dispoziţie asupra fiinţei voastre, atribute care pot fi exercitate în mod exclusiv, absolut, perpetuu. Altfel spus, ţineţi minte că fiecare om este sacru, inviolabil, suveran. Nu există nicio autoritate exterioară. Repet. Nu există nicio autoritate exterioară, fiecare este predestinat să fie liber şi independent. Totul vine din interior şi singura autoritate este în inimile voastre. Nu vă lăsaţi exploataţi. Ca să vă ascultaţi inimile trebuie mai întâi să vă desfundaţi urechile şi ca să vă desfundaţi urechile trebuie să vă deprogramaţi. Şcoala, religia, mass-media, guvernul au instalat în noi programe de operare care să ne transforme în sclavi care se complac în sclavie. Omul a ajuns în prezent ca un vultur cu mentalitate şi comportament de găină, ca un leu cu mentalitate şi comportament de oaie. Iisus a zis: “Voi sunteţi zei!” – deci să fim zei! Când va fi revoluţie, şi curând va fi pentru că nu se mai poate, să ieşim să revoluţionăm fără frică, precum dacii care mergeau la moarte râzând – măcar copiii noştri să fie liberi şi independenţi!

47

PICTURI, VIORICA HAGIANU