Editată de Filiala TimişoaraEditată de Filiala TimişoaraEditată de Filiala TimişoaraEditată de Filiala Timişoara

Nr. 30Nr. 30Nr. 30Nr. 30, , , , mai 2012mai 2012mai 2012mai 2012

Număr de Număr de Număr de Număr de varvarvarvarăăăă

lai Românesclai Românesclai Românesclai Românesc

Colegiul Naţional Samuil Vulcan Beiuş - 183 de ani

REVISTA COLEGIULUI NAŢIONAL ŞI A FUNDAŢIEI CULTURALE SAMUIL VULCAN BEIUŞ

ISSN 1841 - 4095

Cronici vulcaniene

DISIDENŢA VULCANIANĂ – Un aspect mai puţin cunoscut din istoria Colegiului Naţional ,,Samuil Vulcan” (5)

Continuare din numărul precedent Prof. Teodor RIF

După cele prezentate în perioada 13-19 ianuarie 1953, când diverse cântece patriotice au răsunat în

Penitenciarul din Oradea, a căror consecinţă a fost izolarea beiuşenilor Tică Stanciu, Dodi Mărăscu, Liviu şi Virgil Brânzaş, în Celularul de la etajul 3, ca şi o grevă a foamei cauzată de dorinţa de exterminare a acestor tineri, consideraţi irecuperabili şi bandiţi ai poporului, Liviu Brânzaş prezintă cu talent figura unui gardian inocent şi a unui deţinut de drept comun din Ungaria, condamnat pentru contrabandă la frontieră.

Scoşi de către „gardianul cel bun” să măture coridorul imens al Celularului de la etajul 3, unde erau doar ei şi dentistul Bárta György din Oradea, cercetând celulele goale, Liviu Brânzaş şi Dodi Mărăscu au descoperit pe uşa unei celule numele părinţilor lor, Gheorghe Mărăscu şi Ioan Brânzaş, care „îşi scriseseră numele în „cartea de onoare” a celulei respective”, căci trecuseră şi ei pe acolo în anii 1948-1949. „Nu era firesc – se întreabă autorul – ca peste câţiva ani, fiii lor să le urmeze calea, regăsindu-se în această închisoare care este cetatea suferinţei româneşti din Ţara lui Menumorut?” (L. Brânzaş, Op. cit., p. 93). Probabil că acela era motivul pentru care acei părinţi nu le-au reproşat fiilor, nici nu i-au descurajat vreodată în atitudinea luată sau în ceea ce privea activitatea pe care bănuiau că o desfăşoară. Alţi părinţi – consideră autorul – îşi vor fi îndemnat copiii, datorită pericolului, la supunere sau, făcând abstracţie de preceptele morale, de datorie şi de cinste, îi va fi îndemnat, că fructificând momentul, să se înregimenteze spre a face carieră. Admirând apologia şi elogiul părinţilor, ale acestor copiii, ca unul ce am trăit în anii aceia de cumplită teroare, nu pot să nu dau dreptate părinţilor care, sesizând pericolul, îşi îndemnau fiii la prudenţă. În acelaşi timp, nu pot să nu condamn îndemnul altora spre înregimentarea fiilor lor în partidul comunist pentru a face carieră, călcând orice porunci morale.

Adesea, când caracterizează un deţinut sau evocă regimul insuportabil din închisoare, L. Brânzaş trimite şi la alţi autori şi la lucrările acestora. Astfel, sunt citaţi mereu Ion Ioanid, cu lucrarea Închisoarea noastră cea de toate zilele, sau Ion Pantazi, cu cartea sa Am trecut prin iad. De pildă, acesta din urmă caracterizează închisoarea de la Oradea de prin anii ‘50 astfel: „…nu cred să existe în întreaga ţară un penitenciar mai rău ca cel din Oradea” sau „…am certitudinea că Oradea este cel mai îngrozitor penitenciar” (apud L. Brânzaş, Op. cit., p. 94).

Pornind de la aceste consideraţii, ne putem da seama de condiţiile inumane suportate de tinerii vulcanişti în cumplita iarnă a anului 1953, care, ca şi iarna anului 1954, a fost foarte friguroasă. În ciuda tragismului lor, amintirile lui Liviu Brânzaş sunt uneori hazlii. Povestind cum la sfârşitul lui februarie 1953 sunt duşi la gara din Oradea şi îmbarcaţi într-un vagon-dubă alături de nişte deţinuţi de drept comun, hoţi şi borfaşi, care de-a lungul călătoriei spre Bucureşti le-au luat unora mâncarea, aflăm că şefia deţinuţilor se acorda în funcţie de mărimea condamnării. Plecarea aceasta spre Bucureşti – Jilava însemna şi despărţirea dureroasă, pentru un deceniu, de Tică Stanciu, rămas în infirmeria închisorii de la Oradea, bolnav de erizipel. De asemenea, compania plăcută a profesorului Dobri Ioan (Iana) de la Facultatea de Teologie Protestantă din Cluj şi amintirea peisajelor din Munţii Apuseni din perioada celor doi ani de refugiu „din calea haitei roşii” (1949-1951), amintire declanşată de trecerea Carpaţilor Meridionali, uşurează călătoria şi atenuează o nouă intrare „în lumea beznelor” (Ibidem, pp.94-96).

Deşi afirmă, cu modestie, lipsa talentului în descrierea ororilor din închisorile comuniste, Liviu Brânzaş scrie pagini antologice, mai cu seamă când înfăţişează nişte tinere eleve şi studente arestate prin 1948. Pe acestea le-a întâlnit după ce ajunsese din triajul Chitila în închisoarea Văcăreşti. Părând ,,nişte îngeri trecuţi prin infern”, fetele acelea au suportat cu stoicism bătăile, foametea, frigul, singurătatea, mizeria de toate felurile, insulte şi vulgarităţi, toate evidenţiind caracterul inuman, adică lipsa oricărei forme de umanism a comunismului de la noi sau de pretutindeni. Faptul că ,,fiinţa pe care toţi poeţii lumii au cântat-o pentru frumuseţea şi gingăşia ei” este tratată de bolşevici cu asemenea lipsă de sensibilitate sporeşte revolta lui Liviu Brânzaş, care ştia de la colegele şi prietenele sale din Beiuş duritatea cu care au fost tratate. Dar întâlnirea la închisoarea Văcăreşti a acestor tinere dovedeşte intransigenţa cu care au acţionat comuniştii, prin anii 1948-1949, pe întreg teritoriul ţării, pentru a înăbuşi orice fel de protest, indiferent din ce direcţie ar veni el. Indiferent că nemulţumirea venea de la bărbaţi tineri sau mai în vârstă, de la bunici venerabile, de la mame cu mulţi copii sau de la nişte copile, reacţia bolşevică era aceeaşi, fără discernământ, fără intenţia unei tratări diferenţiate, fără a apela vreun moment la principiul prezumţiei de nevinovăţie (Ibidem, pp. 96-98).

Cu un acut şi apăsător sentiment de vinovăţie şi remuşcare faţă de tinereţea martirizată a fetelor întâlnite la închisoarea Văcăreşti, Liviu Brânzaş conchide: ,,Adio, îngeri răstigniţi pe cruce! Oare ne vom regăsi vreodată sub cupola unui imens tribunal al istoriei, unde voi, cu mâinile întinse spre călăii voştri şi ai noştri, să rostiţi suprema acuzare şi descalificare morală: ,,Voi n-aţi fost oameni niciodată!”(Ibidem, p. 98).

Ajungând la Jilava în ziua de 22 februarie 1953, la ora 15, grupul tinerilor beiuşeni face cunoştinţă cu inginerul Tiberiu Simon de la Târgu Mureş, care îi salută cu multă simpatie. Într-una din zile, finişenii au surpriza de a se întâlni şi îmbrăţişa cu consăteanul Eugen Buciuman, care apărea în celula lor îmbrăcat într-o uniformă

Cronici vulcaniene

militară curată. Scos din celulă după câteva zile, băieţii din Finiş se întreabă retoric: ,,dacă va ajunge acasă, oare îi va anunţa pe părinţii noştri?”

Părăsirea celulei de către Dobri Ioan, îmbrăţişarea şi despărţirea prin conversaţie în limba maghiară, stârneşte nedumerirea unui învăţător din Muntenia, care-i acuză pe Liviu Brânzaş şi pe Dodi Mărăscu de lipsă de demnitate naţională. Reproşul învăţătorului determină în conştiinţa lui Liviu nişte reflecţii prin care îşi explică mai mult sieşi ce mentalităţi şi experienţe îi despart pe transilvăneni de ,,regăţeni”. Primii au trăit în sate cu populaţie mixtă, alături de prieteni maghiari, faţă de care nu puteau avea niciun fel de resentimente. Acum, calităţile sufleteşti ale profesorului de la Facultatea de Teologie Reformată din Cluj au determinat generozitatea beiuşenilor, onorându-l prin a-i fi vorbit în limba lui. Apoi, ca şi în alte împrejurări, Liviu Brânzaş consideră că un creştin adevărat trebuie să fie echidistant faţă de oricine, indiferent de aprobarea sau dezaprobarea cuiva.

În acest spirit au fost educaţi elevii aici, la Alma Mater Beiusensis, care a fost Liceul şi este acum Colegiul Naţional ,,Samuil Vulcan”. De aceea, cum vom vedea, îi va fi cu atât mai mare uimirea când o prietenă din copilărie nu-şi va face cruce când va trece pe lângă biserica din Finiş, trecută la ortodocşi (Ibidem, pp. 99-101). Urmare a educaţiei primite la Beiuş, Dodi şi Liviu, în ciuda condiţiilor grele de la Jilava, hotărăsc să se conducă după legea onoarei. Încă înainte de arestare, Liviu Brânzaş îşi propusese să devină un cavaler al onoarei, căci numai unui astfel de erou i s-ar cuveni un monument strălucitor. Deci, încă din perioada adolescenţei acorda el onoarei valoarea de virtute supremă. Deşi se conducea după legea onoarei, el nu condamnă ,,nestăpânirea sărmanului înfometat din catacomba Jilavei”, care, chinuit mulţi ani de foame, a înfipt gamela în movila de arpacaş rămasă odată, din întâmplare, pe fundul hârdăului, înainte de a se fi stabilit regulile de împărţire a acelui rest de mâncare, declanşând astfel o învălmăşeală în jurul hârdăului, în care era să fie atras şi fratele Virgil, oprit apoi de legea onoarei (Ibidem, pp. 100-103).

După Jilava, beiuşenii cu condamnări mai mari, împreună cu alţi deţinuţi, sunt îmbarcaţi într-un vagon-dubă pentru a fi duşi la Baia-Sprie şi apoi la Cavnic. În timpul călătoriei, vulcaniştii se întreţin cu Ion Pupeza, căruia îi dăduseră lacrimile atunci când, fiind încă în celulă la Jilava, îi auzise vorbind, pe Liviu şi pe Dodi, ca întreg comportamentul lor din închisoare să fie călăuzit de legea onoarei. Ion Pupeza se declara fericit că idealul lor, al celor mai în vârstă, nu se va stinge, el fiind preluat de aceşti tineri de ispravă. În vagonul-dubă, Ion Pupeza le vorbeşte la superlativ de Petre Ţuţea, le recită din George Topârceanu, Radu Gyr ş.a.

După un scurt popas în lagărul de muncă de la Baia-Sprie, deţinuţii de la Jilava se vor despărţi. Jumătate vor fi duşi spre Cavnic, jumătate spre Valea Nistrului. Sorţii au hotărât ca grupul beiuşenilor, în care Liviu Brânzaş enumeră pe Adrian Dodi Mărăscu, pe fratele Virgil, pe David Pălcuţ, pe Pavel Hireanu, pe Teodor Păşcuţiu, pe Cornel Artenie Lucaciu, pe Aurel Brândaş şi pe Romulus Negru, să ajungă în întregime la Cavnic, un lagăr de muncă înconjurat de garduri înalte de 4 metri, cu sârmă ghimpată deasupra, cu turnuri de supraveghere care dominau platoul. Ca şi la Baia-Sprie, unde tinerii beiuşeni fuseseră întâmpinaţi cu simpatie de Vasile Barna, vecinul lui Liviu din beciul securităţii din Oradea, graţie lui Nelu Bânda de la Sibiu, cunoscut al lui Dodi Mărăscu din Penitenciarul de la Oradea, Dodi, Liviu şi Virgil Brânzaş, împreună cu Ion Pupeza, ajung cu toţii în baraca 1, dormitorul 4. Acolo vor aştepta curioşi şi emoţionaţi spaţiile subterane din mina de plumb (Ibidem, pp. 104-106).

Ca ocnaş la Cavnic, Liviu Brânzaş avea marca 314, care corespundea cu numărul casei în care a locuit ultima dată în Finiş şi ajunge ajutorul lui Cornel Năvodaru, care fusese găzduit, ca fugar, într-o noapte, de o familie de pe valea Finişului, sus în Munţii Codrului. Fusese denunţat de fiul cel mare al acelei familii, care tocmai venise îndoctrinat din armată. Identificând pe trădător, care aparţinea unei familii cumsecade, Liviu constată cu durere: „În comunism, într-o singură generaţie, se pierde caracterul moral şi omenia unei familii”(Ibidem, p.106).

Originar de prin Satu Mare, dar trăit în Bucureşti, instalatorul de conducte de apă şi aer comprimat pentru locurile de muncă, Năvodaru era un om cu umor şi cam băşcălios, socotind după păcălelile noului venit, Liviu Brânzaş. Era, probabil, un fel de a face haz de necaz în bezna imensă în care intrase novicele Liviu pentru prima dată în schimbul de noapte (Ibidem, pp. 106-107).

În noaptea următoare, Liviu Brânzaş era repartizat în galeria Iosif-Nord, unde lucra alături de Alexandru Popescu, alias Popescu-Vrancea, cunoscut în Mişcarea Legionară ca autor al cântecului Ştefan Vodă al Moldovei, pe care Liviu îl cunoştea de la 10 ani şi care, prin glasul său şi al altor tineri beiuşeni, răsuna pe văile şi culmile din Munţii Codrului, dar şi în temniţa de la Oradea (Ibidem, p. 109). Conduita demnă şi umanismul acestui om îl face pe Liviu să afirme admirativ: ,,Marile valori se îmbracă, de obicei, în haina modestiei” (Ibidem, p.108). Fostul judecător, originar din Vrancea, care locuise în ultima vreme în Bucovina, la Salca, muncea atât pentru îndeplinirea normei proprii, cât şi a tânărului Liviu, pe care îl cruţa. Ştiind că neîndeplinirea normei atrage pedeapsa, bătrânul judecător lucra cu o râvnă extraordinară pentru amândoi, tocmai în momentul când Liviu dorea să-i ceară distinsului său coleg de suferinţă să se odihnească, având în vedere vârsta şi constituţia lui mai firavă (Ibidem, pp. 107-109). Iată ce caractere zăceau în temniţele şi lagărele de muncă româneşti prin februarie-martie 1953, când predomina în România o lume copleşită de egoism şi aproape complet lipsită de spirit de sacrificiu, din cauza fricii inoculate, printr-o nemărginită cruzime, de Securitate.

Afirmând cu mândrie că ,,Domnul jude Alecu Popescu-Vrancea” a fost unul din părinţii săi spirituali în închisoare, Liviu Brânzaş redă în cartea sa mărturisirea autorului cântecului Ştefan Vodă al Moldovei în legătură cu geneza acelui cântec, ales, în toamna anului 1938, spre a fi intonat de studenţi cu prilejul deschiderii Universităţii

Cronici vulcaniene

din Cernăuţi, în prezenţa comisarului regal, a generalului de armată şi a mitropolitului Visarion Puiu, la propunerea unui moţ din Apuseni, Sebastian Mocanu, colegul acelor studenţi.

Cerând revizuirea procesului Căpitanului, studenţii au intonat, ,,ca protest pentru condamnarea” acestuia, următoarea strofă din ,,Marşul legionarilor vrânceni”, al conului Alecu Popescu-Vrancea (Ibidem, pp.109-111): ,,Tu, Codrene, eşti nădejdea,/ Ce ne-a dat-o Cel din Cer,/ Tu ne spulberi deznădejdea,/ Tu şi Garda ta de Fier.”(Apud Liviu Brânzaş, Op.cit., pp. 110-111). Am citat strofa aceasta pentru ca toate generaţiile de tineri, trecuţi prin şcolile din România după Reforma Învăţământului din 1948, să poată înţelege şi altceva în legătură cu Garda de Fier, decât ceea ce au învăţat ei până în decembrie 1989.

Toţi autorii unor memorii sau jurnale de închisoare au prezentat, de cele mai multe ori şi pe oamenii pe care i-au cunoscut. Liviu Brânzaş este foarte mulţumit că Ion Ioanid, în lucrarea sa Închisoarea noastră cea de toate zilele, volumul I, şi-a amintit şi de fraţii Brânzaş, uitând totuşi ,,Câteva figuri de marcă din lagăr”, căci, desigur, memoria are şi ea anumite limite. Astfel, Liviu Brânzaş încearcă să corecteze omisiunile lui Ion Ioanid, înfăţişând succint şi alte figuri reprezentative din lagărul de la Cavnic, precum profesorul Cristian Popescu, doctor în ştiinţe economice, ,,fost asistent al lui Mihail Manoilescu”, sau moldoveanul sfătos, Gheorghe Pleşa, alias Moş Pleşa, dar şi unii tineri, prieteni buni cu Liviu (Rela) Brânzaş, ca, de pildă, Remus Dale sau Gheorghe Popa, care abordau în discuţiile din adâncul ocnei diverse teme culturale, admirate de Moş Pleşa, care-i sfătuia pe aceşti tineri să-şi pună în valoare vocaţia: ,,Veţi avea – spunea el – datoria de a orienta spiritualitatea tineretului pe linia românismului eroic” (Ibidem, p. 112). ,,Cel mai bun mijloc pentru acest lucru este o revistă. Să puneţi temelie acestei acţiuni, de pe acum şi de aici, din adâncul ocnei” (Ibidem).

Primind îndemnurile lui Moş Pleşa ca pe o poruncă, Liviu notează că se gândea de mai mult timp la o revistă şi, ca idee, o vedea atunci chiar realizabilă prin talentul lui Remus Dale din Năsăud, sau al lui George Popa din Crivăţ, de lângă Bucureşti. ,,Toate visurile noastre în ceea ce priveşte revista, au rămas îngropate în adâncurile ocnei. Ne vom elibera peste mulţi ani de închisoare, în plin regim totalitar bolşevic şi în imposibilitatea de a ne realiza planurile” (Ibidem, p.113). Despre depăşirea cerinţelor cenzurii pentru scoaterea unei reviste vom aminti ceva mai încolo.

Evocând grandioasa şi influenta figură a avocatului Eugen Dragomir din Bacău, de asemenea neregăsit în cartea lui Ion Ioanid, Liviu Brânzaş prezintă oscilaţiile de la dreapta la stânga, sau invers, ale poetului Ion Caraion, alias Stelian Diaconescu, ale cărui zig-zaguri au continuat şi după ieşirea din închisoare, judecând după atacurile din „Enigmatica nobleţe”, împotriva lui Ioan Alexandru, „singurul poet român creştin”, cum se exprima Liviu Brânzaş. (Ibidem, pp. 113-115).

Polarizând, prin evocările sale, pe majoritatea tinerilor din lagărul de la Cavnic, avocatul Eugen Dragomir face să se perinde prin faţa acelor tineri „galeria personalităţilor din Mişcarea Legionară: Căpitanul Ion Moţa, Ion Banea, prinţul Alecu Cantacuzino, Iordache Nicoară, Puiu Gârcineanu, căpitanul Emil Siancu, colonelul…Vasile Diaconescu…figuri şi fapte de mare valoare morală şi naţională.” (Ibidem, pp. 115-116).

Fascinat de admiraţie, Liviu Brânzaş conchide: „Nici nu ştiai pe cine să admiri mai mult. Simţeam, cu sufletul meu de adolescent crescut în spiritul creştin şi românesc de la Beiuş (s.n.), că în Mişcarea Legionară s-a concentrat în acele vremuri dramatice pentru destinul românesc tot ceea ce a avut mai curat şi viteaz acest neam.” (Ibidem, p. 116).

În Săptămâna Mare, ocnaşii de la Cavnic se spovedesc şi se cuminecă. Duhovnicul lui Liviu era părintele Aurel Lazaro, originar din judeţul Tulcea, fost preot la Hârşova, căruia îi dedică o pagină încântătoare, ca unui sfânt, căci în trecerea lui la cele veşnice are un dialog cu un interlocutor nevăzut, poate cu Dumnezeu. (Ibidem, pp.116-117).

Acolo, „în împărăţia durerii”, Săptămâna Patimilor are o altă semnificaţie. Este o adevărată săptămână spirituală. Se intonează imnuri religioase, iar în Vinerea Mare se ţine post negru, fără mâncare şi fără apă, „deşi în adâncul ocnei se lucrează din greu şi, în multe locuri, în căldură tropicală. (Ib., pp. 117-118).

Descrierea Nopţii de Înviere din anul 1953 este o pagină antologică. Venirea la putere în S.U.A. a lui Dwight David Eisenhower (1890–1969), preşedinte în perioada 1953–1961, întărise curajul ocnaşilor deţinuţi la Cavnic să se manifeste mai liber. Alegerea lui Eisenhower ca preşedinte al SUA a constituit o mare speranţă, din păcate deşartă, şi în libertate, pe întreg teritoriul României. Tot poporul român nealterat de flagelul bolşevic, spera că, în sfârşit, americanii vor veni şi la noi, ca să ne scape de tirania comunistă. Fiind în clasa a VII-a, îmi amintesc şi acum pe tatăl meu care, stând după masă, citea în ziar vestea instalării în SUA a preşedintelui Eisenhower şi comenta că nu peste mult timp americanii vor debarca din nou în Europa, dar de data aceasta în Est, chiar în România.

După cum arată Liviu Brânzaş, vestea şi speranţa legate de preşedinţia lui Eisenhower în America ajunseseră şi în închisori sau în lagărele de muncă făcând ca, odată cu aprinderea razei de lumină a Învierii Domnului şi acolo, în adâncul catacombei, să aibă loc şi aprinderea nădejdii măcar a unor condiţii omeneşti, dacă nu chiar credinţa într-o eventuală eliberare, care să pună capăt tuturor suferinţelor lor. Dar momentul săvârşirii Învierii acolo, în catacombă, a fost atât de înălţător, încât Liviu Brânzaş conchide fericit: „a meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har.” (Ibidem, pp. 118-119).

Cronici vulcaniene Talentul de povestitor al lui Liviu Brânzaş se evidenţiază nu numai în prezentarea celor pe care i-a

cunoscut, ci şi în înfăţişarea primejdiilor care îi păştea mereu pe ocnaşi şi din care aceştia scapă cu viaţă numai datorită ajutorului oferit de Dumnezeu: „simţi cum Mâna Domnului dirijează acolo, în adâncul ocnei, momentul în care un bloc de plumb trebuie să se prăbuşească sau când să stea neclintit. Dumnezeu ne dăruieşte şi suferinţă, dar ne păzeşte de adevăratele primejdii şi nenorociri.” (Ib., p. 122; vezi şi pp. 119-123).

Asemenea momente cruciale, prin care Dumnezeu îşi pune mila Sa în sprjinul celor necăjiţi, alternează cu rare împrejurări fericite, cum ar fi, de pildă, micile daruri pe care vechii ocnaşi le făceau noilor veniţi. Fraţii Liviu şi Virgil Brânzaş primesc cadou, în prima zi de Paşti (1953), diverse dulciuri de la domnul Nicolae Dumitrescu, alias „nea Nae”, originar din Piteşti.(Ibidem, p. 119).

Liviu Brânzaş ne apare şi în postura de companion excepţional, capabil să recupereze încrederea în oameni pentru cei care o pierduseră. Astfel, Liviu reuşeşte să-l transforme complet, readucându-l la starea normală, pe studentul bucovinean Gheorghe (Ghiţă) Andrişan, dominat de teroare fiindcă trecuse „prin infernul de la Piteşti”. În compania lui Liviu, taciturnul Ghjţă devine mult mai vorbăreţ, mai cu seamă că află de moartea lui Stalin, veste care îl mai eliberează de teroare. Această veste, alături de punerea în discuţie a lui Eminescu, pasiunea sa, îl transformă total pe bucovinean.

În acelaşi timp, vulcanistul nostru dovedeşte curaj, hotărâre şi inteligenţă în orice împrejurare. De pildă, când medicul Miltiade Ionescu îi ceruse, în 6 iunie 1953, să coboare în mină, deşi era în concediu medical, rănit la mână, Liviu refuză, dându-şi seama că Dr. Miltiade Ionescu proteja pe cei din „Forţa a treia”, din care făcea şi el parte, în defavoarea celor din partidele tradiţionale sau istorice, ori a legionarilor majoritari în lagăr. Cei din „Forţa a treia”, toţi filoamericani, puseseră la cale o evadare din lagărul de la Cavnic. Printre cei 14 evadaţi era şi doctorul Miltiade Ionescu, care, deşi medic de suprafaţă, ceruse să coboare în mină pentru a cerceta, la faţa locului, cauzele prea multor accidente din subteran. Tocmai atunci a avut loc evadarea care va determina dezlănţuirea unei cumplite terori în lagărul de la Cavnic. (Ibidem, pp. 125-130).

Liviu Brânzaş suferă enorm atunci când, fără să vrea, din dorinţa de a face un spirit, atinge vreo coardă sensibilă a vreunui coleg sau prieten. De pildă, Liviu regretă mult că, amintindu-i de mama sa inginerului Dan Mihăilescu, care îşi iubea imens mama, i-a provocat o nespusă durere, căci el se simţea vinovat pentru suferinţele mamei, datorate arestării lui. (Ibidem, pp. 124-125). Iată câtă sensibilitate dovedeşte acest vulcanist, care, însă, regretă că românii nu dovedesc suficientă revoltă pentru a-şi exprima indignarea faţă de „atrocităţile săvârşite de comunişti împotriva creştinilor din România şi din întreaga lume, căci comuniştii au făcut crime împotriva umanităţii. Din acest motiv, pe cerul României ar trebui să apară inscripţionate cuvinte ca acestea: „Români, nu uitaţi crimele bolşevismului! Nu uitaţi iadul de la Piteşti! Nu îi consideraţi drept oameni pe cei care au jucat rolul de diavoli!” Asemenea îndemnuri apar în urma descrierii coşmarurilor studentului aromân Gioga sau ale altor suferinţe ale semenilor săi din lagăr ori din închisoare.

La revolta deţinuţilor de la Cavnic, din urma evadării a 14 ocnaşi, în iunie 1953, au participat, dând dovadă de onoare şi respectarea cuvântului dat, şi doi vulcanişti, Liviu Brânzaş şi Dodi Mărăscu. Din aproximativ 200 de ocnaşi au rezistat, continuând revolta, doar 4: Ion Caraion, Liviu Ciaca, numit şi ,,Catolicul”, Dodi Mărăscu şi Liviu Brânzaş, deşi conştiinţa datoriei intra în conflict cu sentimentul de teamă: ,,dar şcoala onoarei, conchide Liviu Brânzaş, la care am fost educat, este mai puternică şi iese biruitoare: mi-am dat cuvântul de onoare, deci trebuie să-l respect.” (Ibidem, p.133; vezi şi pp.131-136).

Acţiunea de la Cavnic a fost redată, informează Liviu Brânzaş, şi de Marin Preda în volumul al doilea al romanului său ,,Cel mai iubit dintre pământeni”, ediţia din 1984, la p.63, după povestirea lui Ion Caraion. De altfel, vulcanistul Liviu Brânzaş este foarte bine informat în ceea ce priveşte literatura legată de viaţa deţinuţilor politici din România. (Ibidem, p. 136).

Din descrierea pe care Liviu Brânzaş o face diverşilor săi colegi, majoritatea tineri, reiese că disidenţa românească acţionase pe întreg teritoriul României. Tinerii sau mai vârstnicii săi colegi de detenţie, toţi foarte inteligenţi şi adesea talentaţi, provin din Banat, Transilvania, Vrancea, Tulcea. Ei sunt români, aromâni, unguri sau de alte naţionalităţi. Tot Liviu ne informează că în 1953 Canalul Dunărea-Marea Neagră, care, graţie ,,grijii” lui Stalin pentru România, a înghiţit atâtea vieţi omeneşti, începea să-şi înceteze activitatea, cu alte cuvinte se desfiinţa, rămânând, cum se va vedea, pentru multă vreme, până la reluarea lui de către Nicolae Ceauşescu, o ruină. (Ibidem, pp. 137-138).

În prezentarea lui Liviu Brânzaş se simte talentul de scriitor. De plidă, el descrie cu măiestrie iarna din anul 1953-1954, care a stabilit un record de înzăpezire. Prezentarea lui Liviu devine astfel şi un interesant buletin meteorologic, combinat cu mulţimea colindelor care răsunau peste tot în lagăr, atunci, cu ocazia Crăciunului din 1953. ,,Cu ecoul colindelor în suflet, intrăm, scrie Liviu Brânzaş, în Anul Domnului 1954.” (Ibidem, p.138).

Identități

BEIUŞUL - MICUL BLAJ DE ALTĂDATĂ (II) Cărţile Blajului şi Cărţile Beiuşului

Prof. Ioan DĂRĂBĂNEANU „Cărţile Blajului”, titlul unui scurt capitol din cartea doamnei Gabriela Linul: „AŞA AU FOST ÎMPĂRŢIŢI ÎN VÂNT” (Ed. Napoca Star, Cluj, 2009), are puterea să ne trimită încă o dată spre îngăduita asemănare între Blajul şi Beiuşul secolelor trecute. „Cărţile Blajului”, un titlu–scânteie ce aprinde flacăra aducerilor aminte despre „Cărţile Beiuşului”, un alt posibil titlu, la fel de incitant şi interesant. Între cele două titluri şi contextul lor există atâta asemănare de nivel valoric, încât graniţele spaţiale şi cronologice se şterg, contopite în puterea adevărului major care grăieşte peste veacuri – în pofida tăcerilor mârşave sau retractărilor duşmănoase – despre rolul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, în evoluţia poporului şi naţiunii Române. În cele ce urmează vom încerca să parcurgem câteva căi ale adevărului istoric, cultural şi ştiinţific, pentru a ne întâlni, mulţumiţi şi mândri, cu argumentele acestei binecuvântate asemănări. O primă cale se referă la modul de achiziţionare a cărţilor. La Blaj, donaţiile de cărţi încep, se pare, în anul 1773, când Grigore Maior a fost înălţat, la Viena, în rangul de episcop. Întrebat de împăratul Iosif al II-lea ce-şi doreşte pentru poporul său, acesta a vrut „cărţi şi numai cărţi”. Răspunsul a fost acelaşi şi la întrebarea despre ce îşi doreşte pentru sine. Donaţia a fost extrem de generoasă, oferindu-se, prin ordin imperial, dublurile cărţilor din Biblioteca Imperială, precum şi câte un exemplar din „tot ce se tipărea în tipografia imperială”. Această donaţie a constituit nucleul Biblioteci Blajului, un adevărat tezaur, multe dintre aceste cărţi fiind ediţii rare, din „pergament alb presat”, cărţi legate în piele ori într-o prezentare tipografică deosebit de frumoasă. Această primă donaţie a fost urmată de zeci şi sute de donaţii, pe parcursul timpului, rezultând o bibliotecă de mare valoare bibliografică şi culturală. La Beiuş, începuturile bibliotecii Gimnaziului Greco-Catolic (probabil 1828), îşi au punctul de pornire, urmat de temeinicia creşterii, tot în DONAŢIE, acest act public de generoasă şi dezinteresată dăruire a unui „avantaj” din partea unei părţi, unei alte părţi, „fără a primi ceva în schimb”. „Avantajul” despre care vorbeşte „Dicţionarul de neologisme”(1960) este cartea, hrana spirituală a „înfometaţilor” de cultură, a vremurilor trecute, iar „părţile” erau oameni împătimiţi de cultură. Cine erau aceşti oameni? Pe de-o parte moşierii latifundiilor culturale, ierarhi, preoţi, dascăli, care dăruiesc cartea şi elevii ori tinerii dascăli ai Gimnaziului, de cealaltă parte, care primeau cartea întru instruire şi educaţie. Urmând învăţătura biblică, „dăruind vei dobândi”, donatorii de carte dobândeau recunoştinţa cititorilor, precum şi mândria ctitorială, participând la întemeierea unei biblioteci vestite. Dăruiţii, deveneau la rândul lor dăruitori, elevi şi profesori făcând permanent donaţii de carte, mergând pe linia românescului proverb „dar din dar se face”. Din şirul de donaţii, evidenţiate în listele de inventar ale bibliotecii Gimnaziului (primele în 1835 şi ultimele în 1947/1948), extragem câteva exemplificări edificatoare: Ioan Munteanu, preot greco-catolic, luptător paşoptist, scriitor, profesor la Gimnaziul din Beiuş (1857/1858) donează în anul 1861, bibliotecii, un număr de 1282 de titluri în 1344 volume şi 24 mape. Profesorul de matematică şi fizică Teodor Roşiu (1865-1889) a donat multe cărţi valoroase, care au fost catalogate împreună cu cele 5000 de exemplare existente în 1888. Unul dintre cei mai însemnaţi donatori de carte a fost directorul Revistei ,,Familia” din Oradea, Iosif Vulcan, donaţia sa ajungând în 1908 la 2.165 volume. Precum la Blaj, aşa şi la Beiuş ierarhii Bisericii erau şi ei donatori de carte. Episcopul Samuil Vulcan de pildă, prin testamentul întocmit în 1828/1830, a făcut o donaţie deosebit de mare şi însemnată. Din păcate această donaţie nu a ajuns la destinatarul testamentar. Pentru a ne face o viziune de ansamblu asupra fenomenului de donaţie de carte, redăm, într-o înşiruire selectivă, anexa nr. 59 (Anul şcolar 1914/1915 din Inventarele biblioteci Gimnaziului Greco-Catolic de băieţi din Beiuş, 1835/1918, după C-tin Mălinaş şi Iudita Căluşer). Pentru „Biblioteca profesorală – Ministerul de culte a trimis… Academia maghiară din Budapesta a trimis… Universitatea Regală din Cluj a trimis… Academia Română din Bucureşti a trimis…..” A doua cale de abordare a similitudinilor, din domeniul acesta, între Blaj şi Beiuş, ar putea fi, desigur, valoarea bibliofilă a cărţilor. Acest subiect, captivant pentru o cercetare extinsă a unor bibliofili, este dificil de tratat, prin reducerea la câteva fraze argumentative. Recurgem la metoda exemplificărilor edificatoare.

Identități

Rătăcind imaginar printre rafturile Bibliotecii Blajului de altădată, găsim cărţi şi manuscrise de o importanţă covârşitoare. Pe una dintre poliţele amintirilor românilor de pretutindeni se află şi se va afla mereu, nemuritoarea Biblie de la Blaj, traducere realizată de Samuil Micu, editată în anul 1795, reeditată apoi la 1856-1858 de către Andrei Şaguna, după cum se demonstrează astăzi de către aparatul critic al ediţiei din anul 2000. (Şcoala Biblică a Blajului – Ioan Kindriş, Niculina Iacob). Pe aceeaşi „poliţă” , lângă această sfântă carte, vom mai găsi încă patru Biblii, în manuscris, cea mai veche fiind cea realizată de Petru Pavel Aron (1760/1761).

Evocând „experienţa a cinci Biblii într-un veac şi jumătate” nu ne gândim că acestea au existat, fizic, pe un raft de lemn al Bibliotecii blăjene. Ele fac parte din Biblioteca înţeleasă, ca spaţiu de creaţie a cărturarilor Bisericii Române Unite cu Roma. Pentru a ne întări convingerea privitoare la valoarea bibliofilă,

culturală a „cărţilor Blajului”, amintim că până în 1850 aici se găseau cărţi rare: incunabule, vechi tipărituri româneşti, manuscrise româneşti, latineşti, greceşti, ungureşti, arabe, turceşti. Să amintim, de asemenea, că inventarul întocmit după înfiinţarea institutului teologic de rang universitar (1830), cuprindea 14 teme mari, într-un număr impresionant de titluri şi volume. Călătorim, într-un pelerinaj cultural imaginar, prin vremuri apuse, de la un secol la altul, că să căutăm valoarea bibliofilă, istorică şi culturală a „cărţilor Beiuşului”. Iată-ne în anul 1835, consultând cele două liste de inventar ale bibliotecii gimnaziului din Beiuş („Biblioteca Gimnaziului Greco-Catolic de băieţi din Beiuş (1928-1918)” Constantin Mălinaş, Iudita Căluşer, Ed. Logos 94, Oradea, 2006). Găsim 80 de titluri în 141 volume. Cea mai veche carte (1543) este Reformaţio Ecclesiae Coronensis, care este disertaţia lui Honterus. Apoi Praxis Episcopalis (1665). Îi vom găsi în această listă pe Cicero (cu 3 titluri), Ovidius, Sallustius, Virgilius, tot felul de gramatici şi dicţionare, dar şi pe Kant, cu Phylossophische Werke, Graeci(1795) în 12 volume. Alături de diferite manuale ne atrage atenţia Gramatica Daco–Romanae Sine Valachia (Viena 1826) de Ion Alexi, ori Ortografia latino-valachică, Claudiopoli (1806 – Ştefan Crişan). Inventarul de la 1841, aşa cum aflăm din cartea suscitată, cuprinde 126 titluri în 244 volume. Dintre cele 21 de cărţi vechi româneşti am putea menţiona Lessiconul de la Buda, (Dicţionarum Daco-Romanum Plurium Lingvarium) din 1825, dar şi alte cărţi cu autori valoroşi (Petru Maior apare cu 4 titluri). Pe parcursul timpului, fondul de carte al Bibliotecii Gimnaziului creşte considerabil atât valoric, cât şi numeric, prin donaţii de la persoane fizice ori instituţii. Să amintim, de pildă, că începând din anul şcolar 1889/1890, Academia Română din Bucureşti va face donaţii anuale cu toate lucrările editate de Academie. Biblioteca elevilor avea, în 1918, un număr de 2950 de titluri în 3.220 de volume, iar biblioteca profesorală 5.020 titluri în 11.454 volume, la care se mai adaugă 80 de seriale în 4.000 de fascicole (numere). Dacă la acestea se adaugă şi cărţile celorlalte instituţii de cultură şi învăţământul din Beiuş, putem concluziona că beiuşenii aveau în anul 1918 la dispoziţie în jur de 20.000 de cărţi şi 4000 de numere din 80 de ziare şi reviste.

A treia cale pe care o urmăm în periplul similitudinilor este, pe departe, cea mai tristă şi mai dezonorantă, un drum al iadului, pavat nu cu intenţii bune, ci cu o ruşinoasă slugărnicie şi laşitate bolșevico-comunistă. După instalarea în România a regimului de sorginte stalinistă, prigoana dezlănţuită asupra valorilor culturale în Europa de est, aflată sub talpa cotropitoare a cizmei sovietice, a ajuns şi în bibliotecile Blajului şi ale Beiuşului. Similitudinile, în acest domeniu, sunt de o neagră elocvenţă. La Blaj, cărţile în care era înscrisă „istoria omului”, au fost aruncate în apele Târnavei ori au fost arse. O mare parte din cele 80.000 de volume, existente în 1948, au dispărut pentru totdeauna. La Beiuş, în curtea Liceului ,,Samuil Vulcan”, flăcările (se zice) supravegheate şi întreţinute de directorul de ruşinoasă şi dureroasă amintire, Salvan (atenţie: profesor de istorie), „au mistuit o parte din lumina lumii”, în speranţa instituirii întunericului obedienţei, faţă de tot ce venea de la „eliberatorii noştri” sovietici. Se pare că apele Crişului Negru au scăpat de povara înecării „istoriei omului”, deoarece la Beiuş metoda piromană a fost aleasă în desăvârşirea „holocausului cărţilor”, şi apoi transportarea miilor de cărţi rămase la renumitul D.C.A., luând drumul reconversiei. O cutremurătoare, malefică supoziţie ar putea conduce la ideea că unele au devenit broşuri de propagandă bolşevico-comunistă. Mai blândă, mai calmă, supoziţia conversiei „cărţilor topite” în hârtie pentru manualele şcolare, are şansa de a reduce puţin din temperatura revoltei. Dar numai pentru o clipă deoarece memoria colectivă a generaţiilor 1950-1965 ştie ce cuprindeau aceste manuale, în care toate marile descoperiri erau făcute de „savanţii” sovietici de tip Lîsenco,

Identități iar Mendel, Morgan şi Weisman erau un fel de duşmani ai poporului. O minimă decentă umană ne îndeamnă către întrebări, mai mult sau mai puţin retorice, către încercări de reconstituiri şi reconstrucţii. O primă întrebare: eticheta „Holocaust informaţional” este conformă şi suficientă? Da, pentru că a fost exterminată cu barbarie informaţia ştiinţifică, literară, lingvistică, istorică şi artistică. Au pierit, în fumul incinerării, Ovidiu, Cicero, Virgilius, Kant, dar şi corifeii Şcolii Ardelene, marii şi iluminații noştri episcopi cărturari Greco-Catolici Petru Pavel Aron, Inocenţie Micu Klain, Samuil Vulcan şi câţi alţii. A fost nu numai un „holocaust”, dar şi un jaf, deoarece generaţii de tineri, au rămas deposedaţi de moştenirea testamentară a strămoşilor. Trista experienţă a genocidelor şi holocausturilor din istoria omenirii ne arată că întotdeauna, în asemenea situaţii, au existat şi oameni de bine, fie luptători care s-au opus, fie salvatori. Cea de a doua întrebare: în cazul cărţilor Blajului şi ale Beiuşului au existat asemenea situaţii? Răspunsul, din fericire, nu poate fi decât unul afirmativ. Cărţile Blajului, câte au rămas, împreună cu manuscrisele salvate, au fost transferate de prof. David Prodan, prin anii 1950, în Biblioteca Academiei, Filiala Cluj. La Beiuş, se pare că nu a existat o salvare de un asemenea nivel. Şi totuşi, o serie de cărţi au fost şi aici salvate de la pierire. În acele momente de barbarie culturală au fost profesori şi elevi (al căror nume nu se cunoaşte întotdeauna) care au ascuns cărţi, mape, statuete în podul liceului, ori prin diferite unghere, la care nu au ajuns jefuitorii. Unele persoane adulte au avut curajul să salveze câteva cărţi, sustrăngându-le prin metode mai mult sau mai puţin oculte. Acesta este cazul lui Tomiţă Macavei, care era un fel de om al partidului, fiind responsabil cu cărţile de muncă. Avea o origine sănătoasă, provenind dintr-o familie săracă, dar şi o cultură temeinică, dobândită în anii de studii la Liceul ,,Samuil Vulcan”, în bună vecinătate cu educaţia morală primită tot în această şcoală. „Istoria” locală nu ne spune cum acesta a reuşit să „pună mâna” pe cărţi valoroase, manuscrise şi alte documente vechi. Cert este că ele au dăinuit peste vremelnicia păcătoasă a perioadei, reîntorcându-se, sub o formă sau alta, în circuitul cultural. Mai există o situaţie de salvare a unor cărţi, dacă nu demnă, cel puţin interesantă, de amintit. Prin anii 1956-1957, băieţii unei clase de elevi au fost solicitaţi să încarce cărţi în remorca unui tractor pentru a le transporta la D.C.A. Cărţile erau depozitate grămadă, într-o sală mai dosnică, precum fânul într-un „podei” de grajd. În timpul transportului, câţiva băieţi, printre care şi autorul acestor rânduri, împinşi, nu de setea cunoaşterii, ci mai ales de frumuseţea coperţilor îmbrăcate în pânză, hârtie lucioasă sau chiar piele, au sustras câteva cărţi care au ajuns, prin „iuţeală de mână” şi neatenţia supraveghetorilor, sub cămăşi şi de acolo acasă. Doi dintre băieţi, mai îndrăzneţi, cu mai multă independenţă familială, s-au reîntors noaptea şi captura a fost pe măsură, pentru că au avut timp să citească titlurile şi să selecteze cărţile. Şi încă o situaţie. Cercetătorul în biblioteconomie Constantin Mălinaş a afirmat că acel director Salvan ar fi trimis la Braşov, de unde se pare că se „trăgea”, câteva lăzi cu cărţi, în scopul comercializării lor. Cea de a treia întrebare vine oarecum firesc: cum s-ar putea realiza o campanie de reconstrucţie, de readucere a cărţilor în biblioteca de astăzi, a celor două şcoli? Singura soluţie se găseşte în cuvântul „donaţie” cu prefixul „re”. Redonaţia cărţilor care au aparţinut acestor biblioteci. La Beiuş s-a întâmplat, începutul redonaţiilor fiind marcat când cartea „Glossariu – Vorbele d-in Limba Română de A.T. Laureanu şi J.G. Massimu”(1871), sustrasă în urmă cu peste 50 de ani de fostul băieţel-încărcător, a fost redonată bibliotecii liceului de actualul profesor pensionar. Istoria umanităţii ne dovedeşte că societăţile umane, de-a lungul vremurilor, au fost conştiente, de cele mai multe ori, de necesitatea descoperirii, demascării şi pedepsirii autorilor holocausturilor. Iată deci şi a patra întrebare: noi, cei de astăzi, avem responsabilitatea aceasta în cazurile descrise mai sus? Răspunsul este uşor de dat. Da, avem această responsabilitate. Dar cum să o facem? Creştineşte, fără resentimente, condamnând situaţia şi nu autorii, care astăzi au trecut în lumea umbrelor, aşteptând iertarea lui Dumnezeu, nu a noastră. Trecerea cu vederea sau chiar lauda acestor situaţii şi acestor indivizi este, însă, mai dăunătoare şi mai păcătoasă decât prima alternativă. Şi totuşi, se întâmplă asemenea situaţii. În anul 2008, la împlinirea a 180 de existenţă a Colegiului Naţional ,,Samuil Vulcan”, Consiliul Local al oraşului Beiuş, într-o atmosferă festivistă, fără o discernere şi selectare necesară, a „decretat” ca toţi directorii acestei şcoli să primească distincţia de cetăţean de onoare al Beiuşului, la o propunere pripită şi ignorantă. Astfel, cel care a ars o parte din cărţile Beiuşului, directorul Salvan, (gurile rele spun că înteţea focul cu o furcă de fier) este acum cetăţean de onoare al Municipiului Beiuş. Speranţa redobândirii demnităţii şi a reconstituirii adevărului istoric, ne face să credem, să sperăm în înţelepciunea actualului Consiliu Local al Beiuşului, pentru a revoca această hotărâre pripită şi neavenită. Niciodată cele două biblioteci nu vor putea fi reconstituite în întregime, dar cercetări de biblioteconomie vor reda generaţiilor viitoare istoria acestora, întru neuitare şi restabilire a adevărului istoric cu privire la rolul Bisericii Române Unite cu Roma în evoluţia istorică a României.

In memoriam – Catedra Cimitirului din Deal

Data şi locul naşterii: 1950 iulie 24 Meziad

Studii: Studii liceale – Liceul „Samuil Vulcan” BeiuInstitutul Pedagogic de trei ani Facultatea de Biologie Cluj-Napoca (1978);

Traseu profesional: • 1973 – Şcoala Generală• 1974 – Şcoala Generală• 1983 – 1987 – Şcoala General• 1987 – Şcoala Generală• 1989 – Casa de Copii Beiu• 1990 – 2008 – Colegiul Na

Repere didactice, ştiinţifice, culturale, comunitare• Prof. gradul I – specialitatea biologie;• Responsabilă cu educaţ

Decedată: 2011. Înmormântată

La „Catedra Cimitirului din Deal” existvor întâlni niciodată situaţii de vacantare a posturilor. Titularii acestor posturi de la „Catedra Cimitirului din Deal” rămân acolo pentru totdeauna deînsă, se întâmplă ceea ce am putea numi, în termeni instituretitularizări, săvârşite de aceeaşi memorie colectiv„retitularizările” la „Catedra Cimitirului din Deal” „bază de dosar”, am spune noi, cei de aici păcate, prioritar. Analizând „dosarele” acestor „titularizmai frecventă de ocupare a posturilor la „Catedra Cimitirului din Deal” se situeazpensionării de la catedrele şcolilor. Faţădesigur, excepţii. Unii „destul de punedumeriri şi regrete, nevoia de a-excepţiilor, la fel de puţini sau poate mai puBeiuşului, după ce au trecut de vârsta psalmistic

Un criteriu destul de frecvent de „titularizare” este cel valoric. Calitatea, competencare se „titularizează”, nu este una intrinsectradusă prin sintagma „cum a fost văanumit dascăl, după un anumit interval de timabsolvenţilor. De această favoare se bucurobiectului de învăţământ; sufletiştii-omenociudaţii - cu întâmplările şi comportamentele lor neobiferesc mereu de altruisme didactice.

Către sfârşitul toamnei anului 2011, la „Catedra Cimitirului din Deal” sBunului Dumnezeu, neanunţată şi mai ales neprevMonica Bărbatu, de la Colegiul Naţional „Samuil Vulcan”, tocmai când se pregdoilea an de pensionariat.

Andrei Pleşu, într-una din retoricele sale filosofice, mlumea, chiar şi persoanele cele mai neinteresante. Experienconotaţii metafizice atât de subtile, încât nu ar trebui smodalităţile în care se petrece „experienŞi nici nu este!

„Experienţa morţii” pentru prof. Monica Bconsideraţie oferită de Dumnezeu. O moarte fulger„experienţe”. A doua întâmplare, concomitentcolegi-dascăli şi nu în postura dezolantcomunul primeia, oferind acestei „experien

Catedra Cimitirului din Deal

MONICA BĂRBATU 1950 iulie 24 Meziad – Jud. Sibiu;

Liceul „Samuil Vulcan” Beiuş; edagogic de trei ani – Baia Mare (1973);

Facultatea de Biologie – Universitatea Babeş-Bolyai –

coala Generală Bucuroaia – Bihor coala Generală Ioaniş – Bihor

coala Generală Remetea – Bihor coala Generală Ioaniş

Casa de Copii Beiuş Colegiul Naţional „Samuil Vulcan” Beiuş

ifice, culturale, comunitare specialitatea biologie;

cu educaţia sanitară; 2011. Înmormântată în Cimitirul din Deal – porţiunea nouă.

Ce a avut? Ce nu a avut?

La „Catedra Cimitirului din Deal” există mereu posturi vacante, chiar dacă aici nu se întii de vacantare a posturilor. Titularii acestor posturi de la „Catedra Cimitirului din

mân acolo pentru totdeauna deşi, uneori, memoria colectivă uită de unii dintre ei. Cu cei mai mul ceea ce am putea numi, în termeni instituţionali-didactici, la anumite intervale de timp,

şi memorie colectivă a foştilor elevi ori a beiuşrile” la „Catedra Cimitirului din Deal” se fac fără concursuri, pe baza unor criterii specifice, pe

de dosar”, am spune noi, cei de aici şi de acum. Criteriul vârstei, a vechimii cate, prioritar. Analizând „dosarele” acestor „titularizări” ajungem la concluzia că, pentru dasc

de ocupare a posturilor la „Catedra Cimitirului din Deal” se situeazcolilor. Faţă de această regulă cunoscută şi comentată în lumea dasc

ii. Unii „destul de puţini, se grăbesc să se titularizeze” aici înainte de vreme, stârnind -L întreba pe Dumnezeu: „De ce, Doamne?”. Al

ini sau poate mai puţini, se „titularizează” la această „catedră ce au trecut de vârsta psalmistică (70 – 80 sau peste 80 de ani).

Un criteriu destul de frecvent de „titularizare” este cel valoric. Calitatea, competen”, nu este una intrinsecă, ci una extrinsecă de apreciere, venit

prin sintagma „cum a fost văzut de cei din jur”. „Retitularizarea”, adică revitalizarea amintirii unui un anumit interval de timp, depinde de criteriul permanenţei în memoria colectiv

favoare se bucură următoarele categorii de dascăli: excepomenoşi cu „suflet de caisă/ bun de pus pe rană

i comportamentele lor neobişnuite, precum şi „zbirii” –

itul toamnei anului 2011, la „Catedra Cimitirului din Deal” s-a „titularizat” pi mai ales neprevăzută de beiuşeni, profesoara de biologie

, de la Colegiul Naţional „Samuil Vulcan”, tocmai când se pregătea s

una din retoricele sale filosofice, mărturisea nemulţumirea sa „ci persoanele cele mai neinteresante. Experienţa morţii, are – după spusele lui Andrei Ple

ii metafizice atât de subtile, încât nu ar trebui să le trăiască oricine. Îndrile în care se petrece „experienţa morţii” – momentul trecerii – nu ar trebui s

ii” pentru prof. Monica Bărbatu s-a petrecut într-un mod aparte, ca un fe de Dumnezeu. O moarte fulgerătoare, pe un trotuar – prima întâmplare a acestei

e”. A doua întâmplare, concomitentă cu prima: s-a petrecut înconjuratăi nu în postura dezolantă a singurătăţii. Cea de a doua întâmplare anuleaz

comunul primeia, oferind acestei „experienţe a morţii” aura consideraţiei şi darului divin.

ă aici nu se întâlnesc şi nu se ii de vacantare a posturilor. Titularii acestor posturi de la „Catedra Cimitirului din

de unii dintre ei. Cu cei mai mulţi, didactici, la anumite intervale de timp,

tilor elevi ori a beiuşenilor. „Titularizările” şi concursuri, pe baza unor criterii specifice, pe

i de acum. Criteriul vârstei, a vechimii – în viaţă – nu este, din ă, pentru dascăli, vârsta cea

de ocupare a posturilor la „Catedra Cimitirului din Deal” se situează nu departe de anul ă în lumea dascălilor, există,

se titularizeze” aici înainte de vreme, stârnind L întreba pe Dumnezeu: „De ce, Doamne?”. Alţii, tot din categoria

„catedră” a Cimitirului din Dealul

Un criteriu destul de frecvent de „titularizare” este cel valoric. Calitatea, competenţa, valoarea celui de apreciere, venită din comunitatea urbei,

ă revitalizarea amintirii unui p, depinde de criteriul permanenţei în memoria colectivă a

excepţionalii în predarea / bun de pus pe rană/ când rana e deschisă”;

– dascălii autocraţi, care se

a „titularizat” prin hotărârea eni, profesoara de biologie

ătea să păşească în cel de al

ţumirea sa „că moare toată ă spusele lui Andrei Pleşu –

oricine. Îndrăznim să credem că nu ar trebui să fie aceeaşi pentru toţi.

un mod aparte, ca un fel de ultimă prima întâmplare a acestei

a petrecut înconjurată fiind de o mulţime de ii. Cea de a doua întâmplare anulează anonimatul,

i darului divin.

In memoriam – Catedra Cimitirului din Deal Autorul cărţii cu caracter memorialistic, „Catedra Cimitirului din Deal” a susţinut discursul funebru cu

ocazia funeraliilor profesoarei de biologiei Monica Bărbatu. Un text întocmit sub tensiunea emoţională a şocului produs de această moarte fulgerătoare, scris nu atât la „prima mână”, cât mai ales la „prima simţire”. Hotărârea de acum, exact din acest moment al timpului fizic, este de a transmite acel text, întocmai, fără adăugiri aposteriori, chiar dacă acestea ar îmbogăţi valoarea şi semnificaţiile, realităţile profilului psiho-pedagogic şi uman al prof. Monica Bărbatu.

„Cucernici părinţi, îndurerată familie, trişti ascultători, în momentul în care am aflat vestea morţii colegei noastre, Monica Bărbatu, vă mărturisesc că am simţit, într-o dureroasă spontaneitate, două trăiri, destul de opuse. Prima, ca o pală de vânt duşmănos, trimitea în mine un fel de neexplicabilă vinovăţie. Cea de a doua era o adiere liniştitoare, aproape laudativă, dacă poate fi ceva lăudabil în asemenea momente dureroase. Am trăit şi am notat aceste stări sufleteşti imediat, după convorbirea telefonică ce anunţa moartea colegei noastre, care probabil încă mai păstra în ea căldura vieţii. Au urmat întrebările şi răspunsurile, explicaţiile pe care trebuia să mi le dau şi pe care o să le rostesc în faţa îndureratei d-voastre prezenţe.

În urmă cu 12 ani, în anul 1999, încredinţându-l pământului şi cerului pe colegul nostru Marius Boldor, am folosit pentru prima dată, în alocuţiunea mea funebră, expresia „catedra Cimitirului din Deal”. De atunci am repetat-o de multe ori, în asemenea discursuri rostite sau scrise, încât „catedra Cimitirului din Deal” a devenit o sintagmă şi un titlu de carte care mereu întârzie să apară. Probabil de aici primul gând, cel al vinovăţiei, care poate fi tradus astfel: „De ce nu am editat la timp această carte”. Dacă ar fi fost editată, astăzi nu ar fi trebuit să fac această dureroasă completare ,,a tabelului”. Desigur, un gând absolut lipsit de raţiune şi logică. Glasul raţiunii soseşte, iată, la timp, pentru explicaţia celei de a doua trăiri, cea liniştitoare. Dacă această carte era editată, numele prof. Monica Bărbatu lipsea de la „Catedra Cimitirului din Deal”, din şirul iluştrilor dascăli ai „şcoalelor” din Beiuş. Ar fi fost păcat, deoarece profesoara de biologie Monica Bărbatu îşi are un loc onorant la această „catedră”, învăţătorind, prin pilda vieţii, sale beiuşenii de astăzi şi pe cei următori.

Profesoara Monica Bărbatu ocupă acum postul sau locul cu numărul 68 de la această „catedră”, având calitatea de titular cu drepturi depline, pentru toată posteritatea, alături de ceilalţi profesori de biologie ai Beiuşului: Vasile Dumbravă, Victor Borlan, Vasile Pop, Ioan Pantea, Ioan Ghitera, Harabagiu Adrian. Distanţa faţă de această veste şocantă, moartea colegei noastre, este atât de mică, încât nu ne îngăduie putinţa de a elabora o caracterologie comparată între aceştia şi colega noastră Monica Bărbatu, care, iată, li se alătură la „catedra Cimitirului din Deal”. Ştim însă, avem convingerea, fără o analiză profundă, că Monica Bărbatu avea ceva din fiecare dintre aceşti profesori de biologie ai Beiuşului.

Cred că este mai potrivit să ne întrebăm: ce avea şi ce nu avea Monica Bărbatu? Monica Bărbatu avea cuminţenia de a nu permite minţii sale să picteze pe vălul vieţii necazurile prin

care a trecut, lucrurile neplăcute, dureroase chiar. Acesta este principalul motiv care-i permitea Monicăi să mai aibă ceva. Monica avea, ca dominantă a existenţei sale, o stare de veselie pe care o rostogolea, aidoma mersului său, în zona împrejurului, inducând în semenii săi: elevi, vecini, prieteni, rude, o anumită trăire de bine şi optimism, atât de necesar vieţii noastre.

Monica avea darul comunicării fireşti. O comunicare verbală naturală, neelaborată, nepreparată în bucătăria intereselor personale.

Monica avea darul empatiei, reuşind să se aşeze, de multe ori, în postura celuilalt, fiind cu adevărat împreună cu acesta.

Monica Bărbatu avea o flexibilitate didactică care-i permitea depăşirea tiparelor, deschiderea către inovaţia didactică, sugerată, învăţată şi apoi elaborată de ea însăşi.

Ce nu avea Monica Bărbatu? Nu avea aroganţa dascălului autocrat şi nici a celui savant, socotindu-şi părerile proprii, adevăruri intangibile.

A fost o profesoară severă, dar nu dură, pentru că nu genera frisoane la nivelul colectivelor de elevi şi nici părinţilor acestora.

A fost o personalitate didactică onestă şi modestă, niciodată umilă, reuşind să-şi impună punctul de vedere cu hotărâre.

A fost o personalitate didactică democrată, înclinată spre libertăţi şi colaborări didactice cu colegii şi elevii săi, în diferite activităţi şcolare.

Însumând aceste „avuţii” ale profesoarei Monica Bărbatu, putem afirma că a fost o personalitate succesuală, succesele sale fiind recunoscute şi lăudate. Publicul ei succesual a fost şi va rămâne cel format din elevii, părinţii elevilor şi colegii de la Colegiul Naţional „Samuil Vulcan”.

Monica Bărbatu pleacă acum dintre noi şi în acelaşi timp vine între noi. Vine în amintirile noastre bune, unde o vom căuta mereu, cu bucurie şi recunoştinţă.

Dumnezeu să o odihnească în pace şi să o aşeze în ceata drepţilor”.

In memoriam – Catedra Cimitirului din Deal

O întâmplare … şi mai multe … dintr-o sută • Unul dintre profesorii de biologie de la Liceul „Samuil Vulcan”, inspector metodist, primeşte

telefon, aproape în miez de noapte (în jur de ora 23), prin care este anunţat că a doua zi va merge împreună cu brigada de control a Inspectoratului Şcolar Judeţean, la Şcoala Generală din Ioaniş. Următorul telefon, de data aceasta, dat de acest „inspector metodist” se îndreaptă către Monica Bărbatu, profesoara de biologie de la Ioaniş, care locuia în Beiuş. La auzul veştii, linia telefonică a Monicăi nu se înroşeşte, ci dimpotrivă, se înverzeşte, se îngălbeneşte datorită tânguielii şi sperieturii profesoarei care mărturiseşte că nu are decât o oră de biologie la clasa a V-a. Inspectorul metodist o linişteşte şi, în bună tradiţie românească, o asigură că totul va fi o formalitate. Adrenalina profesoarei se revarsă din nou când aude că trebuie inspectată şi la o oră de chimie. Situaţia nu era deloc roză pentru profesoară. În miez de noapte şi în acele vremuri lipsite de telefoane mobile, nu avea cum să-şi anunţe elevii, aşa că sintagme „cum o vrea Dumnezeu” a funcţionat încă o dată.

Şi pentru că noaptea nu mai avea nici măcar cele 12 ore „regulamentare”, iată că a venit şi dimineaţa la a cărei oră 8, prof. Monica Bărbatu şi inspectorul metodist au intrat la o clasă a VII-a, la o oră de chimie ad-hoc, în locul orei de istorie din orar. Inspectorul metodist a asistat la o oră de mare acurateţe didactică. Profesoara şi-a repliat, în cea mai mare parte a timpului, strategia didactică pe recapitularea cunoştinţelor anterioare, elevii făcând faţă cu brio. Ba chiar a şi predat o nouă lecţie punctată cu 2 – 3 experienţe de chimie. Rezultatul a fost, desigur, calificativul maxim în procesul-verbal de inspecţie şi, mai ales, convingerea inspectorului metodist că Monica Bărbatu este o profesoară de nota 10, în stare să producă actul didactic la cotele cele mai înalte, chiar şi în condiţii inopinate, fără regizări şi aranjamente probabile.

• O lecţie la o clasă a V-a, de la Colegiul Naţional „Samuil Vulcan” din Beiuş, certifică întâmplarea de mai sus, actul didactic – lecţia – fiind de această dată regizat. Iată ce s-a întâmplat. Era o lecţie intitulată „Plante uitate”, în care se făcea vorbire despre buruieni şi alte plante de pe marginile şanţurilor. La un moment dat, uşa laboratorului s-a deschis şi laboranta şcolii a dat profesoarei un plic, care tocmai fusese adus de poştaş (Sâc.). Profesoara a deschis plicul şi a citit scrisoarea care avea ca expeditori câteva buruieni. Acestea se plângeau copiilor din clasa a V-a de nedreptatea care li se face. Lumea le desconsidera numai la auzul cuvântului „buruieni”, uitând că ele sunt şi folositoare, unele chiar ca plante medicinale. Discuţia care s-a încins, elevii sărind în apărarea buruienilor (la provocarea profesoarei), a fost un adevărat spectacol didactic interactiv.

ANA MARIA SCURTU

Data şi locul naşterii: 25 august 1949, Beiuş; Studii - Liceul ,,Samuil Vulcan” Beiuş;

- Universitatea Babeş-Bolyai – Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie; Itinerar profesional:

- Şcoala Generală Boianu Mare (1972-1974); - Casa Pionierilor Beiuş (1974-1982); - Casa de Copii Beiuş (1982-1990); - Colegiul Naţional ,,Samuil Vulcan” Beiuş (1990-1995).

Repere didactice, culturale, comunitare: - A susţinut comunicări ştiinţifice şi lucrări metodice: ,,Feminismul european în perioada interbelică”. - A organizat şi moderat activităţi cultural-artistice în cadrul Casei Pionierilor Decedată: aprilie 2012.

UN DESTIN DIDACTIC DRAMATIC

Undeva, cândva, un preot bogat în har preoţesc, îşi contabiliza, cu bună credinţă, din dorinţa firească a autocontrolului, activitatea desfăşurată într-un an bisericesc, rostind numărul celebrărilor liturgice sau ritualice, numărul vizitelor la bolnavi etc. Era o statistică a săvârşirilor, a împlinirilor.

Fiecare dintre noi, dacă privim înapoi cu explicabilă curiozitate şi destulă responsabilitate, putem încerca o astfel de statistică sau poate doar o inventariere în număr cert sau aproximativ a evenimentelor personale, a lucrărilor făcute. Această privire înapoi poate fi: ,,Priveşte înapoi cu mânie” sau cu regret, dar poate fi şi de genul ,,Priveşte înapoi cu mândrie”. Este un exerciţiu de autocunoaştere propulsatoare – dacă anii vârstei îţi mai permit – către jinduirea şi înfăptuirea viitoarelor fapte. Câteodată, însă, privim în ,,hronicul vârstelor” altora, încercând statistici sau inventarieri care au, dincolo de satisfacerea curiozităţii, puterea de a ne trimite între hotarele unor trăiri psihice destul de diferite. Din zona admiraţiei, care deschide porţile dorinţei de transcripţie a modelelor, se poate ajunge şi în zona invidiei – tot o trăire cât se poate de umană – care, dacă are şansa să fie fugitivă, nu lasă amprentele răului. Se poate întâmpla,

In memoriam – Catedra Cimitirului din Deal însă, ca o astfel de privire în trecutul altuia, cu sau fără inventariere, să inducă stări de nedumerire existenţială, de părere de rău, de condescendenţă întârziată, vecină cu adierile milei curate, izvorâte din suflet de prieten.

Autorul acestor rânduri, înrobit de obiceiul de a privi în vieţile foştilor dascăli ai ,,şcoalelor din Beiuş” pentru a le reda dreptul la rememberul comunităţii aşezându-i la ,,Catedra Cimitirului din Deal”, încearcă să facă acest demers şi pentru profesoara de istorie ANA MARIA SCURTU.

O primă şi apoi repetată sintagmă, ce cotropeşte cu încăpăţânare raţionamentul şi simţirea, este (ne)rostită lăuntric prin două cuvinte: destin dramatic.

Cele două cuvinte rostite de un coleg de profesorat, la comentarea morţii doamnei profesor Ana Maria Scurtu, au fost înlocuite de o altă colegă cu sintagma „destin tragic”.

Să legitimăm cele două sintagme învecinate până şi în semantica de dicţionar (zguduitor, nenorocire, suferinţă), inventariind, contabilizând chiar evenimente de viaţă raportate la numărul şi modul de scurgere a anilor.

Au fost 63 de ani de viaţă pământeană. Dintre aceştia, primii 23 au fost anii copilăriei, adolescenţei şi ai primei tinereţi. Ani de trăire bună, îndestulată în iubirea şi respectul împrejurului. Ani dedicaţi împlinirilor fizice şi intelectuale, dominaţi de „grija oglinzii” şi a succesului şcolar preuniversitar şi universitar. Un segment de viaţă burduşit cu opulenţa sonoră a atributelor cele bune ale existenţei. Relaţionare pozitivă şi comunicativitate necenzurată cu semenii, voioşie, bucurie de viaţă, participări la evenimente culturale studenţeşti; sunt doar câteva date de „inventar” din această perioadă de viaţă.

Iată că au mai rămas 40 de ani de viaţă, care au debutat cu segmentul grijii şi trudei pentru împlinirile sociale: familia şi reuşita profesională. În privinţa familiei totul a mers în tonalitatea şi direcţia vârstei precedente: împlinire, dăruire de soţie şi mamă, responsabilizare nepărăsită de voioşie şi starea de optimism, uneori chiar presărată cu exagerata manifestare a grijii.

Debutul în zona reuşitelor profesionale a fost, de asemenea, la cotele personalităţii doamnei profesor Aneta Maria Scurtu. Din cei 23 de ani de profesorat, 15 au fost strict ani de catedră, iar ceilalţi opt au fost consumaţi într-o postură socială mai specială, la Casa Pionierilor, unde menirea profesională era împărţită în trei categorii de atribuţii: instruire, educaţie şi ideologizare impusă de normele regimului din acea perioadă. Analizând statistic cei 15 ani de catedră ai doamnei profesor, ne dăm seama că opt au fost ani de catedră la o unitate cu statut particular: Casa de Copii. În acea perioadă, 1974-1982, această unitate de învăţământ era ocupată de copii din familii dezorganizate, în special de copii de ţigani. Un mediu didactic în care performanţele şcolare erau la pragul de jos.

Ne-am plimbat prin acest labirint statistic pentru a ajunge la concluzia că 16 ani doamna profesor nu a avut şansa parcursului clasic al unui profesor de istorie, ceea ce a determinat sincope şi impedimente profesionale.

În ultimii cinci ani de activitate la catedră, când destinul didactic al doamnei profesor părea că intră în făgaşul normal, care să-i permită consumarea vocaţiei pedagogice, precum şi posibilitatea satisfacţiei profesionale, s-a petrecut o surprinzătoare şi nedreaptă fractură în tectonica destinului său profesional, cu dramatice, chiar tragice consecinţe pentru restul vieţii sale.

De unde a venit trăsnetul acestei lovituri care a doborât un om ce părea puternic, bine ancorat în conexiunile complicate ale societăţii, adaptat la intemperiile sociale, pregătit pentru depăşirea greutăţilor?

Vocile ascunse ale uliţelor învăţământului credeau atunci că lovitura a venit din subsolul negru al unor interese personale, din mâzga murdară a traficului de influenţă.

Alte voci, mai de lumină, încrezătoare în spiritul moral şi buna credinţă umană, spuneau atunci că a fost o întâmplare nefericită.

Cert este că instrumentul loviturii a fost un ministru secretar de stat, autor de manuale de istorie, care a asistat-o la ora de istorie pe doamna profesor, tracasată, timorată, chinuită de sabia damoclesiană a traficului de influenţă, ţinută, se pare, deasupra capului dânsei de un membru al forurilor şcolare superioare, de la nivel de judeţ.

Cu acest instrument a fost aplicată lovitura care a doborât un dascăl şi un om într-un consiliu profesoral, printr-o regretabilă lipsă de tact managerial. Atunci, în acel consiliu profesoral, s-a spart armura, capsida învelitoare, alcătuită din impetuozitate, somptuozitate socială, optimism afişat, rămânând dezvelit genomul sensibilităţii şi vulnerabilităţii doamnei profesor Ana Maria Scurtu, în spaima vânturilor şuierătoare care, de fapt, probabil, nici nu s-ar fi năpustit. În clipele acelea nefaste ale acelui nefericit consiliu profesoral, a început partea dramatică, dusă până la tragism a vieţii doamnei profesor. Într-o clipă a dispărut alura impunătoare, eleganţa, fastuozitatea, impresia de forţă, optimismul şi tumultuozitatea unei vieţi, instalându-se boala.

Au urmat ani mulţi, aproape şaptesprezece de boală, însingurare socială, de rupere totală de viaţa comunitară, ţintuire la patul suferinţelor trupeşti şi psihice.

Memoria colectivă a beiuşenilor o va păstra în evocări şi în învăţătoria de la ,,Catedra Cimitirului din Deal” pe doamna profesor ANA MARIA SCURTU din perioada de sănătate, activism fizic şi didactic, din zona succeselor existenţiale.

Ioan DĂRĂBĂNEANU, Catedra Cimitirului din Deal

Proiecte educaționale

Se spune că omul, cât trăieşte, tot învaparte din înţelepciunea poporului român, regactuala sintagmă ,,învăţarea pe tot parcursul viepromovată de învăţământul european românesc. Socotim, însă, că este important ca învăţarea să se realizeze interacţionând cu alşi fiind empatici cu oamenii. Considerăduce la o mai bună înţelegere interumanrezolvarea reală a unor situaţii-limitîncercări ale vieţii. De aceea ne-am bucurat să putem accesa, împreună cu liceenii noştri, un proiect european de tip Comenius, care are ca temă tocmai empatia. arată, schiţat, acest proiect apreciat de elevi încprimul an al desfăşurării lui, 2011-2012. Prezentare:

În cadrul proiectului elevii şi profesorii desfproiectului. Activităţile sunt integrate în orarul cotidian

Parteneriatul vizează cooperarea între toate fazele proiectului.

Sunt prevăzute cinci întâlniri de proiect, câte una în fiecare generală, din care srealizate şi gă

Activitatea se concentreazrelevante pentru tema proiectului unor filme de scurt metraj, afiopiniei pornind de la vizionare de film, aplicarea unor chestionare etc.

Obiectivele proiectului:- educarea - cultivarea componentei afective (sensibilit

sociale, materiale, morale, cu suferinţele altor oameni;- atenuarea/ eliminarea indiferen- dezvoltarea capacităţii de exprimare scris

sentimentelor elevilor în legătură cu nevoile, emo- comprehensiunea reală a sensurilor termenilor - familiarizarea elevilor cu elemente din culturile - argumentarea reală a motivaţiei pentru dezvoltarea personal- dezvoltarea competenţelor lingvistice de exprimare oral- stabilirea relaţiilor pe termen lung între membrii proiecȘcoli partenere:

REHA ALEMDAROĞLU ANADOLU LIES DE CATABOIS – FERROL, SPANIA;COLEGIUL NAȚIONAL SAMUIL VULCAN KURŠENŲ LAURYNO IVINSKIO GIMNAZIJA KURŠĖNAI, LITUANIA; INSTITUTO TECNICO COMMERCIALE STATALE ”F. FERRARA” – PALERMO, ITALIA

Produse finale: - expoziţie de fotografie, grafică, desene, pictur- articole tematice publicate în revista - blogul şi pagina de facebook de promovare a proiectului;- spectacole de teatru scurt, scenete etc;- broşuri şi pliante tematice etc.

COMENIUS If I were you

Prof. Mihaelaşte, tot învaţă. Este o

elepciunea poporului român, regăsită în area pe tot parcursul vieţii”,

mântul european şi de cel este important ca ionând cu alţi oameni

i fiind empatici cu oamenii. Considerăm că empatia ar elegere interumană, la

limită sau a altor

am bucurat să putem accesa, tri, un proiect european de tip

empatia. Iată cum at, acest proiect apreciat de elevi încă din

2012.

şi profesorii desfăşoară activităţi comune, pe baza subiectelor stabilite în cadrul ile sunt integrate în orarul cotidian şi în curricula şcolilor participante.

cooperarea între şcoli pe parcursul a doi ani, în care participan

zute cinci întâlniri de proiect, câte una în fiecare ţară membră. Fiecare întâlnire tratează, din care să rezulte un produs specific temei, promovat pe blog sau în expozi

i găzduite de şcolile partenere. Activitatea se concentrează pe studierea unor opere literare

relevante pentru tema proiectului – empatia, din literatura ţăunor filme de scurt metraj, afişe, postere, desene tematicopiniei pornind de la vizionare de film, aplicarea unor chestionare etc.

Obiectivele proiectului: educarea şi sensibilizarea elevilor în stabilirea relaţiilor interumane; cultivarea componentei afective (sensibilităţii) uman

sociale, materiale, morale, cu suferinţele altor oameni; atenuarea/ eliminarea indiferenţei sociale, a prejudecăţilor, discriminărilor şi xenofobiei prin empatie;

ii de exprimare scrisă; redactare de texte tematice care s cu nevoile, emoţiile şi ideile celor din jur;

a sensurilor termenilor a împărţi, a dărui; familiarizarea elevilor cu elemente din culturile ţărilor partenere;

a motivaţiei pentru dezvoltarea personală şi a capacităţii de a fi empatic; elor lingvistice de exprimare orală şi în scris într-o limbă

iilor pe termen lung între membrii proiectului;

LU ANADOLU LİSESİ – ANKARA,TURCIA; FERROL, SPANIA;

IONAL SAMUIL VULCAN – BEIUȘ, ROMÂNIA; LAURYNO IVINSKIO GIMNAZIJA –

INSTITUTO TECNICO COMMERCIALE STATALE PALERMO, ITALIA

ă, desene, pictură tematică; articole tematice publicate în revista şcolii;

i pagina de facebook de promovare a proiectului; te etc;

Prof. Mihaela-Irina ILIEŞ

i comune, pe baza subiectelor stabilite în cadrul colilor participante.

coli pe parcursul a doi ani, în care participanţii sunt implicaţi în

. Fiecare întâlnire tratează o temă rezulte un produs specific temei, promovat pe blog sau în expoziţii

pe studierea unor opere literare şi personaje empatia, din literatura ţărilor partenere, realizarea

e, postere, desene tematice, articole de exprimare a opiniei pornind de la vizionare de film, aplicarea unor chestionare etc.

i sensibilizarea elevilor în stabilirea relaţiilor interumane; ii) umane în relaţie cu condiţiile

şi xenofobiei prin empatie; te tematice care să dea viaţă gândurilor,

ăţii de a fi empatic; o limbă modernă;

Proiecte educaționale

Proiecte educaționale

Colegiul Naţional ,,Samuil Vulcan’’ din Bei,,Comenius’’, cu şcoli din 4 ţări: Italia, Spania, Lituania

În perioada 26-28 martie, activitPalermo. Delegaţia noastră a fost alcăPUSTAN Emma – clasa a XI-a D, TAMAprofesori: ILIEŞ Mihaela (coordonatorul proiectului), OJIC

Cel puţin două sunt motivele care m1. Prestaţia de înaltă ţinută ştiin

produselor muncii lor şi a profesorilor coordonatori: prezentarempatiei în literatura română şi balcanicchestionarului tematic în şcoală.

Gazdele au organizat vizite de lucru la imigranţi, unde învaţă 600 de elevi, aproape din toate colmulticulturală. Prin amabilitatea conducerii

MOBILITATE COMENIUS PALERMO - ITALIA 2012

ional ,,Samuil Vulcan’’ din Beiuş este partener, din acest ari: Italia, Spania, Lituania şi Turcia. Tema proiectului este EMPATIA.

28 martie, activităţile din cadrul proiectului s-au desfăşurat la fost alcătuită din 5 elevi: DEGĂU Daniela, ILE Florian

, TAMAŞ Geanina – clasa a XI-a B şi BUCUR Bogdan Mihaela (coordonatorul proiectului), OJICĂ Elena, RUS Ilie şi STA

sunt motivele care m-au determinat să scriu aceste rânduri:ă ştiinţifică şi lingvistică a elevilor români, materializat

i a profesorilor coordonatori: prezentarea şcolii, filme tematice, oglindirea i balcanică, transpunerea tehnicii fotografice în film, rezultatele aplic

Gazdele au organizat vizite de lucru la şcoli din Palermo, inclusiv la ş 600 de elevi, aproape din toate colţurile lumii. Am văzut un model real de educa

. Prin amabilitatea conducerii şcolii ne-au fost prezentaţi 4 elevi originari din România: doi

Prof. Traian STANCIU este partener, din acest an școlar, într-un proiect

i Turcia. Tema proiectului este EMPATIA. ăşurat la Şcoala Ferrara din

U Daniela, ILE Florian – din clasa a XI-a A, i BUCUR Bogdan - cls. a X-a, şi 4

şi STANCIU Traian. scriu aceste rânduri:

a elevilor români, materializată în diseminarea colii, filme tematice, oglindirea

, transpunerea tehnicii fotografice în film, rezultatele aplicării

coli din Palermo, inclusiv la şcoala gimnazială pentru zut un model real de educaţie

i 4 elevi originari din România: doi

Proiecte educaționale din Iaşi, şi câte unul din Braşov şi Făgăraş.

A fost o întâlnire emoţionantă de ambele părţi. Copiii au afirmat că se vor mai întoarce în România doar în vizită. Elevul din Făgăraş susţinea că e printre cei mai buni la învăţătură şi de aceea este respectat în şcoală.

2. Al doilea motiv este de natură sentimentală. Am aşteptat cu nerăbdare vizita la catacombele călugărilor capucini. Ştiam că Nicolae Bălcescu a fost înmormântat în cimitirul săracilor din Palermo. Mare uimire am trăit când am căutat cu înfrigurare şi emoţie o etichetă a sutelor de cadavre expuse, pe care să fie scris numele lui Bălcescu. N-am găsit-o. Custodele catacombelor ne-a oferit câteva informaţii preţioase despre revoluţionarul român, iar în pliantul de prezentare a obiectivului am găsit următoarele: ,,On the left wall,

going down the stairs, before entering into the passageways there is a plaque. This is remembrance of the Centennial Anniversary of the death of the Rumanian patriot and writer Nicola Balcescu, who died in Palermo on 29th November 1852. The Rumanian National Party, who did not known where Balcescu’s body had been put, erected this commemorative plaque. (Recent studies of documents in the archives show that Balcescu was not put in the Catacombes but in a common grave which is in another place.): ,,Pe peretele din partea stângă, coborând scările, înainte de a intra în pasaj/culoar, se află o placă. Aceasta este în

amintirea centenarului morţii patriotului şi scriitorului român Nicolae Bălcescu, care a murit în Palermo la 29.11.1852. Partidul Naţional Roman(!), care nu a ştiut unde fusese pus corpul lui Bălcescu, a aşezat această placă comemorativa.( Studiile recente ale documentelor din arhivă arată că Bălcescu nu a fost pus în catacombe, ci într-un mormânt comun, care este în alt loc.)”

Custodele ne-a explicat, însă, că dincolo de zidul unde era placheta se găseşte sicriul cu osemintele bine conservate ale vestitului revoluţionar român. Ne-a mai vorbit şi despre atitudinea autorităţilor române, care tergiversează repatrierea acestora. Un nod mi-a rămas în gât mult timp şi am avut senzaţia unui gust amar. Patriotul român NICOLAE BĂLCESCU merită respectul românilor cu prisosinţă, iar repatrierea osemintelor sale ar fi un gest reparatoriu, de recunoştinţă, de simţire naţională.

AMPRENTA NAZISTĂ Bianca ŞERB, clasa. a XI-a D

Mulţi elevi beiuşeni au avut ocazia să petreacă săptămâna ,,Şcoala altfel” într-un mod inedit, surprinzător, dar mai ales educativ. La iniţiativa domnilor profesori GAVRA Viorel şi POPA Marius de la Colegiul Naţional ,,Samuil Vulcan” şi a doamnei profesor GLIGOR Adriana de la Liceul Pedagogic ,,Nicolae Bolcaş” din Beiuş a fost organizată o excursie educativă în Polonia, la lagărele de concentrare Auschwitz şi Birkenau.

Drumul european, parcurs pentru prima dată de mulţi dintre noi, a fost interesant. Domnul profesor Popa Marius ne-a familiarizat cu geografia regiunilor, oraşelor şi a ţărilor pe care le-am străbătut. Acomodarea

Școala altfel

cu obiectivele pe care ne-am propus să le vizităm a fost realizată de domnul profesor de istorie Gavra Viorel, care ne-a făcut o prezentare detaliată a lagărelor de concentrare, stârnindu-ne curiozitatea. Doamnei profesor Gligor Adriana i-a revenit rolul de translator. Excursia a fost presărată de momente plăcute, atmosfera fiind una încântătoare, iar serviciile de care am beneficiat au fost pe măsură.

Făcându-mi ordine în gânduri, cuprinsă de sentimente contradictorii, cu un gust amar, dar suficient de puternic încât să mă transforme din copila visătoare şi inocentă într-o persoană capabilă de un dispreţ intens, realistă şi extrem de matură, îmi amintesc brusc de sloganul care stă triumfător la intrarea în lagărul de concentrare Auschwitz: ,,ARBEIT MACHT FREI ” (Munca te eliberează.). Ironic, nu-i aşa?! Ironic şi desprins din filme pare tot ce ţine de această traumă dezumanizată a Holocaustului, o oroare instalată în inima Europei.

Odată ajunsă în lagăr, privii cu un dezgust palpabil la tot ceea ce mă înconjura: alei, clădiri, ziduri etc, când deodată am observat simetria şi perfecţiunea cu care fuseseră toate aranjate; totul era atât de... nemţesc…, îţi transmiteau, într-un mod vibrant, sentimentele zguduitoare ale ororii.

Am pătruns în clădiri, bineînţeles toate numerotate şi numite block-uri, unde am găsit săli goale şi răcoroase transformate acum în muzeu. În fiecare cameră erau depozitate, în spatele unui perete din sticlă, obiecte care au aparţinut foştilor prizonieri. Când spunem obiecte generalizăm, ne gândim la diferite lucruri, indispensabile sau nu oamenilor, însă aici generalizare este cuvântul-cheie deoarece am găsit de la valize, papuci, oale, haine, perii de dinţi, ochelari, proteze etc., până la păr uman, care era folosit pentru fabricarea unor produse textile, deci putem observa spiritul gospodăresc, practic german: nimic nu se aruncă, totul se foloseşte (în favoarea rasei pure), dar, de asemenea, şi naivitatea prizonierilor care şi-au adus toate cele necesare vieţii, crezând că, într-adevăr, munca îi va elibera.

Am ajuns în dreptul dormitoarelor şi instantaneu am fost cuprinsă de un sentiment zguduitor: ,,dormitorul” era o cameră goală, având paie puse pe jos, cu rol de saltele (aşa erau primele dormitoare), apoi un alt dormitor unde erau pături asemenea unor plapume subţiri aşezate pe betonul rece; pe urmă am văzut un alt tip de dormitor (cel mai decent), care avea paturi supraetajate. Toţi prizonierii doreau să doarmă sus deoarece din cauza ,,mâncării” pe care o primeau sufereau de dizenterie.

După vizitarea dormitoarelor ne-au fost prezentate ,,băile”, nişte WC-uri mizerabile, unde apa curgea rar. După puţin timp, ghidul ne-a arătat imagini cu latrinele şi am rămas şocaţi şi impresionaţi de condiţiile precare, inumane, în care au trăit bieţii deţinuţi.

Existau aşa-numiţii kapi, care supravegheau munca unui grup de prizonieri. Aceşti kapi selectau în fiecare zi prizonierii foarte slabi care, după părerea lor, nu mai erau folositori, urmând a fi exterminaţi. Toţi prizonierii erau slabi, înfometaţi, bolnavi şi munciţi, însă erau încă de folos fie pe post de cobai, fie pe post de slugi care munceau până la epuizare.

La Auschwitz noaptea era ca ziua, totul luminat şi bine supravegheat. Era imposibil să evadezi, iar când un prizonier încerca să scape, era prins şi supus unor chinuri groaznice, dar publice, deoarece toţi prizonierii erau obligaţi să asiste la acele atrocităţi, toţi trebuiau să vadă ce păţeşte un fugar.

Ultima vizită a fost la primul crematoriu construit, unde şi azi pluteşte aerul morţii. Privirea mi-a înţepenit, gândul mi-a îngheţat, inima mi s-a oprit; au fost momente pătrunzătoare şi inegalabile prin încărcătura lor emoţională.

Următoarea oprire a fost la Birkenau, un câmp deschis, pe suprafaţa căruia am văzut o mulţime de ruine. Ne-am plimbat pe linia ferată cu ochii în lacrimi şi-n suflet furtună. După 5 minute am ajuns la ,,capătul morţii”, acolo lua sfârşit linia ferată. Era amenajat un platou care avea circa 10 plăci din marmură, pe care erau inscripţionate, în mai multe limbi, gânduri pentru victimele atrocităţii naziste: ,,Strigăt de deznădejde şi avertisment pentru omenire să fie pururi acest loc în care hitleriştii au ucis aproape un milion şi jumătate de bărbaţi, femei şi copii, în principal evrei, din diferite ţări europene”.

Am putea povesti de Auschwitz o viaţă şi tot nu am cuprinde în totalitate această amprentă nazistă cu toate ororile sale. Această ,,cicatrice pe pielea istoriei “ este acum un muzeu.

Am încheiat excursia cu un popas în staţiunea montană Zakopane, unde în anul 2007 s-a ţinut competiţia de sărituri cu schiuri. Cu toţii am rămas impresionaţi şi îmbătaţi de frumuseţea acestei staţiuni.

A fost o excursie minunată, bine organizată, pe care, cu siguranţă, ne-o vom aminti cu plăcere mulţi ani înainte!

Școala altfel

PROVOCAREA TINERILOR Clasa a XI-a A matematică-informatică

Diriginte – prof. Florica RUS N-a fost sfârşit de an şcolar, nici vreun banchet, nici Zilele Şcolii. A fost doar ,,Săptămâna altfel”, iar noi am ales să ne distrăm, să învăţăm, să fim prieteni. N-am vrut să fim singuri şi i-am provocat pe colegii noştri din alte clase la întrecere. De fapt, nu a fost cineva să nu se simtă bine, vesel, tânăr, dacă a participat, în echipă, în juriu sau în public la Provocarea tinerilor. După ce am gândit toate probele, ne-am asumat, împreună cu diriginta noastră, prof. Florica Rus, rolul de organizatori şi coordonatori ai activităţilor.

Activitatea a avut ca scop implicarea a cât mai multor tineri într-o aşa-zisă provocare, trecând peste barierele orelor obişnuite de la şcoală, ajungând ca toţi să ne simţim bine în curtea liceului. De asemenea, ne-am dorit ca elevii Vulcanişti să se afirme, să arate ce ştiu în fiecare domeniu al concursului, dar şi cât de bine se pot organiza. Aşadar, ne-am propus stimularea concurenţei între elevi, care a fost vizibilă pe toată durata concursului. S-au putut afirma cei mai isteţi elevi la proba de cultură generală, cei mai talentaţi la probele cultural-artistice, iar cei mai buni sportivi şi cei mai abili, la probele sportive şi de îndemânare. Un alt scop atins ar fi încurajarea iniţiativei şi perseverenţei. Elevii colegiului nostru nu au renunţat după prima probă, când punctajele nu erau favorabile tuturor echipajelor. Ne putem mândri şi cu munca în echipă, un scop realizat pe deplin, concurenţii demonstrând seriozitate, ajutându-se unii pe alţii şi încercând să fie cei mai buni. La proba de cultură generală, elevii au demonstrat că nu trec degeaba prin şcoală şi se pot mândri cu cunoştinţele lor .

Grupul ţintă al activităţii a fost constituit din elevi ai şcolii noastre. Din cei 620 de liceeni, un număr impresionant a ales de bună voie să se înscrie la concurs, adică peste 400 de participanţi, reprezentând peste 64% din totalul elevilor, adică 11 echipaje.

Locul şi durata desfăşurării: Curtea Colegiului, vreme de 4 ore, 3 aprilie 2012.

Descrierea activității. Probele au vizat domeniile ştiinţific, cultural-artistic şi sportiv. Iată cele 5 probe: cultură generală (un set de 50 de întrebări din diverse domenii); proba artistic-culturală, la alegere, elevii impresionând juriul prin măiestrie şi originalitate; proba mascotelor, realizate manual; solicitantele probe sportive şi de îndemânare, surprize pentru concurenţii supuşi unor jocuri cu mingi, baloane, sfori, paie, şerveţele. De asemenea, au fost notate cele mai educate, spectaculoase şi fair-play galerii, susţinătorii având un rol important.

Școala altfel

Premii. Mobilizarea extraordinară a elevilor nu a rămas nerăsplătită. Au fost acordate diplome de participare tuturor claselor participante, iar primele trei clasate au fost premiate astfel: locul I – tricouri, locul II - caiete studenţeşti, locul III - caiete simple şi multă, multă distracţie. Iată cum arată clasamentul final: locul I – clasa a IX-a D, locul II – clasa a X-a C, locul III – clasa a X-a A, locul IV – clasa a X-a F, locul V – clasa a X-a G, locul VI – clasa a IX-a E, locul VII – clasa a IX-a B, locul VIII – clasa a XI-a E , locul IX – clasa a XI-a F, locul X – clasa a IX-a F, locul XI – clasa a IX-a A.

Impresii, aşteptări. Nimeni nu a rămas indiferent la activitatea noastră. A fost interesant să aflăm opinii ale profesorilor noştri pentru a vedea dacă acest concurs are perspectivă.

• ,,Concursul „Provocarea tinerilor”a reuşit să mobilizeze multe clase de elevi. Probele diverse au entuziasmat atât participanţii, cât şi susţinătorii, liceenii dovedind faptul că s-au pregătit şi au luat în serios

competiţia. Este important ca adolescenţii să se implice în astfel de competiţii pentru afirmarea spiritului de echipă şi dezvoltarea abilităţilor artistice, sportive şi de comunicare”, ne-a mărturisit doamna profesor Alina Bornuz.

• Doamna prof. Claudia Iagăr a caracterizat succint activitatea: ,,... antrenantă, utilă prin stimularea studiului, a formării culturii generale, prin cultivarea spiritului de competiţie”.

• Prof. Marcel Coroiu a apreciat: „ participare masivă, impresionantă - 11 echipaje; probe deosebit de complexe (interdisciplinaritate); dezvoltarea spiritului ludic, angrenarea suporterilor în spiritul „fair-play”.

• Şi doamna prof. Ilieş Mihaela a dorit să ne împărtăşească impresii asupra activităţii: „interdisciplinaritate, complexitatea activităţilor”.

• Domnul prof. Marţian Lucan ne-a prezentat concluzia la care a ajuns în urma activităţii:”Am participat la activitatea organizată de elevii clasei a XI- a A în calitate de membru al juriului și coordonator al clasei a XI - a F. Concursul a fost bine gândit, îmbinând cunoştinţele generale cu deprinderile, aptitudinile artistice şi cele sportive ale elevilor. Părerea unanimă a fost aceea că activitatea poate fi considerată, fără nicio exagerare, una reuşită, atingându-şi cu prisosinţă scopul principal - stimularea spiritului de echipă, a muncii în grup, dar şi a celui de competiţie.”

Şi câţiva dintre participanţii la concurs au dorit să ne împărtăşească din experienţa acumulată în urma competiţiei :

• ,,Noi, elevii clasei a X-a F, am fost mulţumiţi de desfăşurarea Concursului „Provocarea tinerilor”, la care am participat. Datorită experienţei de care ,,am făcut rost” în timpul concursului, am fi bucuroşi să repetăm sau să continuăm această experienţă, sperând la un rezultat mai bun. Cea mai interesantă probă ni s-a părut cea artistică, pentru care vom fi la fel de pregătiţi şi data viitoare, deoarece în această probă noi ne putem etala abilităţi neexprimate până în prezent”, ne-au mărturisit Egyed Orsolya, Taichiş Denisa, Popa Roxana.

• ,,Ne-a plăcut proba artistică, în care am văzut elevii talentaţi din şcoală. Proba mascotelor a fost prima probă la care am simţit că ne ducem în jos, dar am continuat să susţinem echipa clasei. Ultima probă, cea a galeriilor susţinătoare, a fost antrenantă, toţi încercând să ridicăm nivelul clasei noastre, să ne susţinem colegii. La final ne-am bucurat că am participat şi împărtăşit impresii şi ne dorim ca acest concurs să se repete în fiecare an de acum înainte”, ne-au mărturisit elevele Ciuciu Emilia şi Ciocluţ Andreea, clasa a IX-a A.

• ,,Din punctul meu de vedere, „Provocarea tinerilor” a fost un concurs foarte bine organizat, o experienţa pe care aş repeta-o fără niciun regret. A făcut ca Săptămâna ,,Şcoala altfel” să fie plăcută. Probele au fost potrivite şi pe placul tuturor”, au apreciat Mortan Ioana, Pavel Delia, Tirla Roxana, eleve în clasa a IX-a D.

• Anca Toma, Andra Ţig şi Giulia Ţig din clasa a IX-a D: ,,În opinia noastră, acest concurs a fost cea mai frumoasă activitate desfăşurată în Săptămâna ,,Şcoala altfel”. Am îmbinat cultura generală cu arta şi sportul, rezultatul fiind unul extraordinar. A fost un concurs competitiv, ce dă participanţilor ocazia de a-şi demonstra calităţile artistice sau abilităţile sportive. Clasele interacţionează, elevii se susţin şi astfel se leagă noi relaţii între noi.”

Zbor alb

GAMMA AURIGAE

EMMANUELA MIRUNA PUSTAN Clasa a XI-a D

Lucrarea a obținut Premiul al II-lea la Concursul Național Prietenii lecturii – Beclean 2012

Ai răbdare până mâine, mi-ai zis. Dar a doua zi întrebam pe toată lumea unde eşti şi nimeni nu ştia. Şi în fiecare zi aştept până mâine. Şi în fiecare zi este un mâine. Abia acum văd că plouă. Sper că şi acolo unde eşti tu plouă. Zgâriasem cuvintele pe uşa de lemn. Am încercat azi clanţa. Am luat toate scrisorile din cutia poştală şi le-am aruncat. Vecinul tău m-a întrebat ce caut. L-am minţit spunându-i că nimic. S-a uitat câteva clipe prin curte şi apoi m-a lăsat în pace. Mă obsedează timpul cu flagelu-i usturător. Deşi îi spuneam ieri Fridei că dacă aş putea da timpul înapoi, cred că aş face tot ce am făcut greşind, azi nu mai cred la fel. Mi-e tare dor de vară. Am fost s-o rog săptămâna trecută pe madam Lupescu să mă primească înapoi cu promisiunea că-i voi plăti datoria şi-mi voi achita cu credincioşie plăţile pe viitor. A aruncat o mătură murdară după mine, spunându-mi că sunt nebună. Noaptea aceea am dormit pe o bancă şi a doua zi m-au găsit iar şi m-au legat ca pe un câine. Domnu’ Iorgu iar m-a supus interminabilelor lui şedinţe. Când îi spun că n-am nimic, dă din cap aprobator, dar ştiu că nu mă crede. Apoi mă priveşte pătrunzător cu ochii lui mici şi-mi vorbeşte blând. Şi apoi îşi ia leafa la sfârşitul lunii. Azi am reuşit să mă furişez din nou. Am venit să-ţi mai verific încă o dată uşa. Ştiu de la început că e închisă. Văd praful atotstăpânitor şi pânze batjocoritoare de păianjen lăfăindu-se. Dar vin aproape în fiecare săptămână să-mi adâncesc disperarea odată cu trista rezistenţă a uşii. Au trecut 10 ani. 10 ani? Nu. Doar o clipă. Acum o clipă erai lângă mine pe terasa conacului din Voineşti şi-mi vorbeai despre război, dar atâta pace era în aer şi atâta linişte stăpânea, încât râdeam molcom de entuziasmu-ţi. Apoi clipa s-a transformat într-o veşnicie cenuşie de pulbere, fum, avioane şi moarte. Uram vocea crainicului. Uram numerele. Uram statisticile. Uram transformarea sufletelor în biete cifre goale. Uram războiul. Îi uram pe cei ce-l luaseră pe bietul negustor Iţic şi întreaga-i familie şi nu ştiu unde i-au dus. Mi-a spus un “Shalom” stins şi apoi nu l-am mai văzut niciodată. Uram ruinele de la Voineşti şi bocetul ascuţit al ţaţei Măriuţa când primise slovă de la armie cu vestea morţii lui Ionuţ... Domnu’ Iorgu îmi spunea că trebuie să tac. Şi tu îmi spuneai câteodată că spun, cred şi sper prea multe. Domnule Iorgu, mi-am ţinut promisiunea. Am tăcut sterp azi. Nu le-am împărtăşit niciun gând, nicio vorbă, nicio secundă de adevăr măcar. Mă-ntorc la spital şi intru pe furiş. Frida doarme. Nimeni nu m-a văzut. Pe masa scorojită se plimbă liniştită o muscă imensă. Unde am mai văzut muşte atât de mari şi de urâte? Da, în timpul războiului se plimbau cu aceeaşi insolenţă pe cadavrele tinerilor răpuşi. O lovesc cu o carte de integrame şi arunc cartea scârbită sub pat. Ridic salteaua şi găsesc scrisoarea pe care voiam să ţi-o trimit demult, demult. “Redă-mi toamna. Redă-mi soarele meu palid. Redă-mi umbra de zâmbet. Redă-mi somnul. Redă-mi viaţa. Te urăsc temeinic şi până la moarte. Te urăsc cu atâta dragoste. Te urăsc râzând. Te iubesc plângând. Unde eşti? Vino şi du-mă acasă. Vino.” Războiul se încheiase. Mi-ai scris că “ai noştri” au câştigat şi i-am spus mămucăi cu atâta fericire că te întorci acasă... Dar n-au câştigat ai noştri până la urmă, nu-i aşa, Laurenţiule? Tătuca îi înjura pe sovieţi şi eu ascultam neliniştită veştile. Şi regele a lăsat tronul, Lenţule, şi a plecat în ţară străină. Şi ai plecat şi tu, Lenţule, şi-s ani mulţi de atunci. Tătuca a murit de supărare că i-au luat tot, Lenţule, şi au pus la „colectiv”. Şi mama a murit, Lenţule, şi atunci am vrut să-ţi scriu… N-am plic. - Frido, n-ai un plic? Doarme. Sforăie. Mă ridic cu greu din pat si merg spre camera asistentelor. Mănâncă seminţe. Scuipând pe jos, Ana cea grasă mă ţintuieşte cu ură. - N-ai somn, îngeraş? Dispari. Aş vrea să dispar, Ano. Aş vrea. Unde eşti? Tu eşti acasă acum. Tu eşti acasă. Dar ai uitat că mie tu-mi eşti acasă. - Un plic îmi trebuie. Doar atât. - Iar îi scrii? - Iar. Ana râde. Oh, cum râzi tu, Ano. Ţi se cutremură burta monstruoasă. Nu te vezi, Ano. Poate că nu ai mai râde atât de dezgustător. Sau poate că ai râde. De ce să nu râzi? Şi oamenii urâţi au dreptul să râdă. - Unde este? Ce ochi mici, răi şi iscoditori ai, Ano. - De ce îi scrii? Nu are cum să-ţi mai răspundă, proasto. N-ai înţelege, Ano. Niciodată. Stau cu capul plecat, cerşind un plic. Mi-l azvârle pe jos. Mă aplec şi-mi cade o lacrimă pe el. Frida sforăie. Privesc peretele scorojit. Pe cuierul ruginit stau atârnate hainele mele, ponosite şi vechi, sărmana mărturie a ceea ce a fost. Îmi conjug viaţa la trecut acum. Am fost. Am trăit. Erai. Prezentul mă seaca de puteri şi lacrimi. Viitorul mă îngrozeşte.

Zbor alb Ştiu unde eşti, Lenţule, deşi Ana nu crede c

(îţi privesc mormântul. stropi mi trăiesc. oare poţi să-ţi vezi propria viaţă? nu. o po Am luat scrisoarea şi am pus-o în plic. Miieri îl visez tare departe, undeva lângăînchis, gemând în urmă-mi. Urăsc pe deplin ploaia. Ure o îndelungă primăvară scăldată în lumini (îngenunchez pe ţărâna rece şi umedtotul seamănă cu un sfârşit de pod prăvălit în prnu întrebare o simt, ci moarte, Lenţule) Am lăsat să-mi cadă umbrela. Miviaţă. Puteţi trece, trecătorilor. Treceţi. Dacoperit cu clădirile voastre, l-aţi împânzit cu buc (cred că aşa e moartea: rece şi îmbolncuprinde. tu vezi dimineţi, mie mi-ajung seri. venu mai cuprind veşnicia) Fug isteric. Fug cu ochii închişi. Fug. (se face târziu în mine. cu fiecare clipă Îţi caut mormântul. E la fel ca celelalte (uite, e seară. şi fiecare seară e diminea Privesc cu inima strânsă literele reci. Oare aPicurii se preling amar pe piatra cenuşie. Îmi ridic ochii biciuindu-mi obrajii şi amestecându-se cu lacrimile. Îmi amintesc cte-ai aşezat lângă mine pe o bancă ruginitvântul, ploaia şi umeda ţărână. Privesc cerul toamnă. Tu eşti toamna, poate. (odată visam să ajung la stele neştiind c Îmi ridic doar braţele, apoi răsucesc mă contopesc cu ploaia, cu vântul. Aş vrea sîn căderea lor…Inima mi se zbate în ritmul neregîndeajuns insuportabila uşurătate a dansului frunzelor. Voi fi (Ai răbdare până mâine, mi-ai zis în ultima ta scrisoare. este un mâine. Abia acum văd că plouă din nou. Sper c Te-am găsit, Lenţule. Demult te-Te-ai întors acasă, Lenţule, dar te-ai întors tatunci am murit şi eu. Nu cred că murim o singurcioburi mari din viaţa noastră. Mai am Lenţule. Poate că tu nu ştiai Lenţule, dar scrie pe partea cealaltGamma Aurigae. Ştii de ce, Lenţule? Se afluneia şi alteia, Lenţule. Poate aşa eşti şi tu, Lenţule, ca steaua aceea. mai stau mult că o să vadă la spital că am dispLenţule. Mă îndoapă cu medicamente zilnic nu s-a întors şi în ţară e război, Lenţule. E r Sper că şi unde eşti tu plouă. Ilustrație Paul Mărginean

şi Ana nu crede că ştiu. se preling pe capul înfierbântat. abia acum văd căţă? nu. o poţi vedea doar pe a celorlalţi)

o în plic. Mi-am luat şi umbrela. Mă gândeam să merg ieri îl visez tare departe, undeva lângă o stea care nu moare niciodată. Mi-am luat umbrela

sc pe deplin ploaia. Urăsc vremea asta rece şi cenuşie care în lumini şi pulbere de veşnicie.

i umedă. cuprind piatra rece în braţe şi simt pe frunte-vălit în prăpastie, pod pe sub care nu curge niciun fel de ap

umbrela. Mi-am ridicat privirea, dorind să văd cerul. Un strop de luminţi. Durerea-mi mută o înghit amar în suflet. Nu văd nicio umbr

i împânzit cu bucăţile voastre de metal rece. i îmbolnăvitor de înceată. hai să murim împreună acum când ve

ajung seri. veşnicia nu mă mai cuprinde. tu-mi spui despre mun

şi. Fug. clipă mă apropii de moartea pe care o simţim cu toţii n

i caut mormântul. E la fel ca celelalte şi asta mă îngrozeşte. Caut. Unde eşti,strig. e dimineaţa altei seri. hai, du-mă cu tine să murim trăind)

literele reci. Oare aşa să te fi chemat? Un om e doar un nume. Un nume e doar un om. Picurii se preling amar pe piatra cenuşie. Îmi ridic ochii şi scrutez cerul. E tot rece şi închis. Ploaia e mai aprig

se cu lacrimile. Îmi amintesc că odată îmi plăceau toamnele. Tot într ruginită, admirând frunzele putrede. Tot într-o toamnă

rivesc cerul şi zâmbesc. E toamnă şi tu mi-ai luminat visul toamna. Tu e

ştiind că stelele nu pot să moară) ăsucesc şi capul. Îmi târâi şi picioarele prin tină. Mă vezi? Nu mş vrea să fiu şi eu toamnă. Valsez cu nepieirea. Cât de gra

derea lor…Inima mi se zbate în ritmul neregăsirii. Într-o zi, mă vei vedea. Într-o zi, duptate a dansului frunzelor. Voi fi şi eu toamnă.

ai zis în ultima ta scrisoare. Şi în fiecare zi aştept pân plouă din nou. Sper că şi acolo unde eşti tu plouă)

-am găsit. Într-o dimineaţă, citind gazeta şi aşteptânduai întors tăcut, cu ochii închişi şi rece. Te-am găsit la pagina cu mor murim o singură dată. Murim de mai multe ori, de fiecare dat

. Mai am şi acum o bucată din gazeta aceea mincinoasă care spunea cule, dar scrie pe partea cealaltă a paginii că steaua Beta Taurus se mai numeule? Se află la hotarul dintre cele două galaxii, Taurus ş

ule, ca steaua aceea. Şi acolo, şi aici. Şi-am lăsat scrisoarea la mormânt, Lenă am dispărut. Să nu mai trimită miliţia după mine ca data trecut

cu medicamente zilnic şi ne arată la televizor spectacole ciudate cu copii în uniformţule. E război mut, în inimi.

d că plouă. abia acum văd că

ă merg şi azi. Azi parcă e ieri şi am luat umbrela şi am ieşit. Uşa s-a

şie care-mi aminteşte că viaţa nu

-mi relieful amar al literelor. care nu curge niciun fel de apă. unde eşti, strig. dar

d cerul. Un strop de lumină. Un strop de o înghit amar în suflet. Nu văd nicio umbră de cer. L-aţi

acum când veşnicia nu ne mai mi spui despre munţi şi ei sunt departe. eu

ţii născându-ne) ti,strig.

ind) nume. Un nume e doar un om. şi închis. Ploaia e mai aprigă,

ceau toamnele. Tot într-o toamnă o toamnă te-ai făcut una cu ele, cu

ai luminat visul toamna. Tu eşti în

ă vezi? Nu mă vezi. Vreau să . Valsez cu nepieirea. Cât de graţioase sunt frunzele

o zi, după ce voi fi exersat

tept până mâine. Şi în fiecare zi

şteptându-te cu dor te-am găsit. sit la pagina cu morţi, Lenţule, şi

. Murim de mai multe ori, de fiecare dată lăsând să dispară din gazeta aceea mincinoasă care spunea că ai fi murit,

steaua Beta Taurus se mai numeşte şi galaxii, Taurus şi Aurigae, şi le aparţine şi

sat scrisoarea la mormânt, Lenţule. Nu mine ca data trecută. Sunt bine,

la televizor spectacole ciudate cu copii în uniformă. Regele

Zbor alb

S P I N I

Anamaria FOFIU, clasa a XI-a B

Era în aer Un dram de bucurie Înşelătoare… O dragoste târzie.

Un infinit de zare, O culoare fumurie, O dragoste ce nu moare, O rază trandafirie.

Te văd, Dar nu te simt, Vreau să te am aproape, La colţ de pleoape.

Simt un fior nedefinit, Inima în mine a-ncremenit ! O rafală albă de lumină Îmi înnoadă sufletul cu vină.

Ne-am vândut sufletele Unul altuia… Am plecat fără să ne luăm rămas-bun, Cu dor nebun !

APUS DE STEA

Sorin HAIDU clasa a XII-a B

Cu un apus cobori tu în mister Lăsând în urmă cataclismul morţii? Nu vezi că eşti acum stingher, Uitat, parcă, în voia sorţii? Hotare-arzând, oceane-nvloburate cheamă Prezenţa ta, care-i cerşită-n taină. Mereu spuneai zâmbind: ,,Sunt o ofrandă" În liniştea nopţii de toamnă. Şi cerul plânge-acum de dor... Explozii reci, ce mântuie întreaga zare, Imnuri deşarte cântă inimile-n cor, Iar frunze cad şi totul e pierzare...

Şi printre frunze stă un om sărman, Un cerşetor ce-aşteaptă să adoarmă, El se desparte de altar În liniştea nopţii de toamnă.

Scientia – Didactica Militans – Ars longa

PIEMONTUL BUDURESEI

Lect. Univ. Dr. în Geogr. fizică ANDREI C. INDRIEŞ Master în Geogr. Turismului ANDREI A. INDRIEŞ

Student la I.E.T.I. Oradea ROBERT A. INDRIEŞ

Prin piemont (< fr. pied = picior, mont = munte) se înţelege ,,dealuri de la piciorul muntelui”. Aşadar, sunt dealuri constituite din depozite de roci care au fost aduse din munţi şi depuse la baza lor, fiind de regulă unităţi de tranziţie dintre munte şi câmpie sau altă unitate joasă. Piemontul se remarcă prin înclinarea lină dinspre munte spre zona joasă atât a suprafeţei superioare a terenului, dar şi a straturilor geologice.

Fig. 1. Lacul de retenţie de pe suprafaţa piemontului (în fundal Munţii Pădurea Craiului);

Scientia – Didactica Militans – Ars longa Astfel, suprafaţa exterioară are o pantă medie de 3,33%, iar a straturilor geologice (în urma măsurării cu

ajutorul clinometrului busolei geologice) de 6% (măsurarea s-a efectuat pe drumul spre Teleac). Suprafaţa este de 79,4 kmp, perimetrul este de 44,81 km, iar volumul de material piemontan este de 31,2 kmc.

Lungimea maximă a piemontului pe direcţia NV-SE este de 14 km, iar lăţimea maximă de 9,53 km (pe direcţia SV-NE), pe când cea minimă de doar 1,587 km. Drumul Beiuş-Budureasa este de 10 km (pe suprafaţa piemontană).

Altitudinea coboară de la maximum 666 m până la 200 m, deci pe o diferenţă de înălţime de cca 400 m. Rezultă o medie de aproximativ 433 m. Grosimea medie a materialului piemontan este de 333 m.

Altitudinile sunt mai mici în N-V (200-300 m) şi mai mari spre SE, ajungând la 500-600 m. În literatura de specialitate denumirea consacrată este cea de Piemontul Buduresei (I. O. Berindei, 1977), deşi

localitatea care dă denumirea cade la exteriorul piemontului. Deoarece pe suprafaţa piemontului se găseşte localitatea Mizieş şi pentru a nu induce eroarea printre cititorii cât de cât cunoscători ai geografiei, noi propunem denumirea binară de Piemontul Budureasa-Mizieş.

Sunt autori care nu consideră acest teritoriu pus în discuţie piemont, ci o câmpie piemontană (I. Mac, comunicare orală). Prin faptul că are o extindere relativ mare, are înclinare atât suprafaţa exterioară, cât şi interioară, dinspre munte spre centrul Depresiunii Beiuş, noi considerăm că putem vorbi de un piemont, cum şi Gr. Posea (1974) îi consideră.

În mare, putem să mai afirmăm că acest piemont a fost creat prin transport de material din zona de munte de către râurile principale: Crişul Negru, Crişul Pietros, Valea Nimăieşti, dar şi de văile secundare: Valea Inarul, Valea Runcului etc.

Trebuie să mai spunem că într-o anumită perioadă geologică Depresiunea Beiuşului nu a existat. Exista o legătură între Munţii Bihor-Vlădeasa şi Munţii Codru-Moma. Depresiunea Beiuşului s-a format în timpul neozoicului prin scufundare tectonică, fiind apoi invadată de apele marine (ultima mare care a existat în regiune a fost în urmă cu cca 6-10 milioane de ani). În mările care au existat în regiune s-au depus treptat depozite de roci aduse dinspre munte. Evident că aceste depozite sunt mai fine spre centrul depresiunii şi mai grosiere spre munţi. Acest lucru se poate observa imediat la ieşirea dinspre Beiuş spre Mizieş, în dealul de unde s-a dus nisip la tunelul apeductului de la Stâna de Vale.

Deoarece aceste depozite s-au depus în mare, sunt autori care consideră piemontul ca o deltă subacvatică. După retragerea definitivă a mărilor care au existat în zona Beiuş, apele curgătoare au desprins prin eroziune piemontul de munte (fapt foarte bine observat la Budureasa-Burda), iar micile pâraie au început să fragmenteze suprafaţa piemontană în doaburi (dealuri) piemontane (vezi în zona localităţii Teleac) între Valea Mizieş şi un afluent de-al său, sau dealul pe care este Păduricea de lângă Curăţele (,,Dumbrava” cum îi spun localnicii), iar un alt exemplu evident este Dealul Cermai de la Beiuş spre Nimăieşti etc. Pe suprafaţa piemontului se găsesc numeroase fenomene torenţiale dispuse în general longitudinal, dar şi transversal spre avale şi exterior. Sunt torenţi cu lăţimi mari şi mai ales lungimi mari, de ordinul sutelor de metri sau chiar kilometri. Am efectuat câteva măsurători de lungimi ale torenţilor: 6 km, 4,5 km, 3,6 km. Adâncimile lor diferă de asemenea: sunt torenţi incipienţi (1-2 m), dar şi torenţi de 10-15 m.

Fig. 2 Harta Piemontului Buduresei. Datorită faptului că se practică mai ales creşterea animalelor, în partea de NV a piemontului există mai ales

păşuni, iar în partea centrală şi de SE mai ales păduri de foioase. Deşi sunt probleme cu apa (râurile sunt mici mai ales pe suprafaţa piemontană, oamenii săpând mai ales

fântâni adânci) în arealul piemontului au apărut localităţi în general mici ca suprafaţă şi ca populaţie): Mizieş,Teleac, Saca (denumire sugestivă în sensul celor spuse mai înainte), Talpe, Sălişte de Beiuş, Ferice.

Interviul ediției

ALERG PENTRU O CAUZĂ – O ACȚIUNE DE (DUBLU) SUCCES

Activitatea mea profesională a început cam odată cu ei, cei din generația 2000 (referindu-mă la anul absolvirii), o generație care și-a pus amprenta asupra dezvoltării mele ca dascăl, o generație care va ocupa tot timpul un loc special în inima mea, generația de care îmi amintesc în momentul când surprind un elev scriind poezii sau desenând în ora de info, în perioada pregătirii pentru olimpiada de info, în momentul în care un elev protestează verbal când i se cere să-și ia uniforma, în momentul când joacă echipa de handbal a școlii sau iarna, când colindătorii merg din casă în casă,… când zăresc câte o dischetă (și acum mă minunez câtă răbdare ați avut să aduceți Warcraftul în rețea pe treizeci și ceva de dischete)….. și, în general, când le mai văd postările pe facebook. Mă bucur să le văd chipurile fericite, să văd că toți s-au realizat și sunt mândră de ei.

Știu: sunt la rubrica Interviul ediției, nu la autobiografie, dar nu-i cereți unui prof de info să devină jurnalist peste noapte, că nu iese. Așa că voi continua în stilul meu propriu.

Am avut plăcerea să revăd această generație, profil informatică (info-info!!!) în 2010, la întâlnirea de 10 ani, organizată de Remus Sime. Nu am să scriu despre aceasta, doar că doi ani mai târziu, în primăvara aceasta, Remus m-a surprins (sau poate nu!) vorbind despre intenția sa de a participa la Maratonul de la Viena (15 aprilie 2012), dar nu oricum, ci să alerge pentru o cauză, să strângă donații pentru o bursă pentru un elev merituos (câțiva elevi) de la Colegiul Național Samuil Vulcan, dar care au situație materială precară.

C: Remus, te rog să ne spui tu povestea burselor. De unde ideea? R: Ideea mi-a venit destul de spontan. Deşi cred că ea dospea de ceva vreme în mintea mea. După ce am

terminat liceul şi am plecat din Beiuş, m-am mai gândit de câteva ori că ar trebui să fac ceva pentru liceul care m-a format şi pentru oraşul de unde am pornit în viaţă. Niciodată, însă, nu am găsit ceva concret în care să mă implic serios. Asta până ce m-am hotărât să alerg primul meu maraton. M-am gândit că acest maraton e ceva special pentru mine şi trebuie să îl leg de ceva şi mai special. M-am hotărât să alerg pentru o cauză şi să strâng bani din donaţii. Nu aveam în minte iniţial nicio cauză, ştiam doar că trebuie să alerg cu un scop. Aceste evenimente sunt foarte populare în vest, sunt mulţi alergători care strâng bani pentru diverse cauze. Mi-am amintit de căutările mele de a întoarce ceva oraşului şi liceului meu. De aici până la ideea de a alerga cu scopul de a strânge bani pentru a iniţia nişte burse pentru elevii merituoşi ai CNSV nu a mai fost decât un mic pas.

C: Am observat la un moment dat că donațiile au depășit așteptările mele, cred că și ale tale. Am citit (www.alergpentruocauză.ro) că unii dintre cei care au donat au dorit să rămână anonimi, dar măcar spune-ne câte ceva despre cei care au întins o mână de ajutor. Nu sunt toți absolvenți de Samuil Vulcan, nu?

R: Aşa e… donaţiile au depăşit aşteptările mele. Iniţial am pornit cu gândul de a strânge bani pentru 5 burse, asta însemnând 6000 de lei. O zi după ce am pornit ideea, cineva, care făcuse ceva asemănător, mi-a spus că sunt cam prea optimist cu cele 5 burse în gând. Ei au reuşit să strângă aproximativ 13000 de lei, dar au fost cam 70 de oameni implicaţi, şi cauza lor era ajutorarea a 350 de orfani din Valea Plopului. Plus că au avut alături de ei televiziuni naţionale, radiouri naţionale, au investit în marketing. Recunosc că după discuţia cu ei eram cam mâhnit că am visat prea sus şi atunci mă mulţumeam şi cu 2-3 burse. Plus că, la început, lumea părea reticentă la ce vreau eu să fac. Mulţi chiar se fereau să dea mai departe informaţia, pe lângă faptul că nu donau bani. Totuşi, primele donaţii au readus în mine optimismul de care aveam nevoie pentru a continua acţiunea. Au fost destul de puţini oameni care au donat, dar cei care au făcut-o, au donat sume importante. Sunt cam 30-35 de donatori, cărora le mulţumesc şi pe această cale. Nu sunt toţi absolvenţi de CNSV, dar sunt destui beiuşeni şi absolvenţi de CNSV.

C: În momentul acesta în ce stadiu se află acțiunea ta? Cum se va face selecția bursierilor? R: În acest moment, ce era mai greu de făcut din partea, mea s-a făcut. Adică am alergat maratonul şi

l-am terminat cu bine (chiar dacă după maraton am fost epuizat, chiar am leşinat puţin după). Lăsând gluma la o parte…, acum suntem în faza de selecţie a bursierilor. Banii strânşi ajung acum pentru 8 burse, dar mai am ceva promisiuni, aşa că eu sper să reuşim să ajutăm mai mulţi elevi. Elevii care au aplicat, fie au fost propuşi de diriginţii lor, fie au aplicat ei singuri, aflând despre burse de la diriginţi. După o primă rafinare a aplicaţiilor din partea mea, mă voi consulta pentru decizia finală cu diriginţii şi cu profesorii care au propus bursierii.

C: Câte aplicații pentru burse sunt? Sunt eligibile? R: Avem până acum 25 de aplicaţii, toate cazurile se încadrează perfect în cerinţele mele iniţiale:

elevii să fie foarte interesaţi de învăţătură (să aibă minim media 9 pe anul precedent) şi veniturile familiei să fie modeste. După ce am citit aplicaţiile, mi-am dat seama că selecţia va fi foarte dificilă.

Interviul ediției

C: Fără a da nume, te-au impresionat câteva în mod deosebit? R: Toate m-au impresionat. Absolut toate. Toate sunt cazuri deosebite, de elevi silitori, provenind însă

din familii cu situaţii financiare modeste, care trebuie cumva ajutaţi. Am pus toate aplicaţiile într-un singur fişier şi le-am citit. După primele 2-3, m-am oprit, pentru că nu mai puteam continua. Mi-am dat seama că selecţia va fi foarte dificilă. Am cerut ajutorul fratelui meu la selecţie. Acelaşi răspuns l-am primit şi din partea lui… după primele aplicaţii mi-a spus că nu a putut să citească mai departe. Când am pornit campania, nu mi-aş fi putut imagina că 1200 de lei pot conta atât de mult pentru unii oameni. Acum cred că înţeleg un pic mai bine că micul nostru ajutor e destul de important pentru unii oameni.

După selecţia bursierilor, le voi trimite tuturor care au donat bani (şi celor care m-au sprijinit prin alte mijloace) poveştile celor selectaţi. Sunt sigur că mulţi donatori sunt în situaţia mea, aceea de a nu fi realizat la început cât de importantă poate fi donaţia lor.

C: Probabil știi că, de 2 ani, generația cu 15 ani înaintea voastră a instituit acordarea a 3 burse pentru absolvenți: Florian Ban - pentru matematică, GAVRIL HĂDĂREANU – socio-umane și MILAN MARTINOV – limba română. Anul acesta ai venit tu cu BURSELE ALERG PENTRU O CAUZĂ (eu aşa le-am zis şi le-am promovat), extinse și la elevii din clasele IX-XI. Crezi că acestea vor avea o continuitate?

R: Da, am cunoştinţă de cele 3 burse. Bravo oamenilor care le dau. Sper să aibă continuitate. În primul rând, sper să reuşesc să păstrez cele 8 burse şi pentru anul şcolar următor. Poate în colaborare cu oamenii care dau cele 3 burse mai sus menţionate, vom vedea. Mai sper ca şi alte generaţii să aibă acţiuni asemănătoare şi numărul burselor să crească. Eu îi provoc şi sper să existe iniţiative care o vor depăşi pe a mea.

C: Azi i-am rugat pe câțiva elevi din XII B să-ți adreseze câteva întrebări, pe care ți le transmit: Ce influență crezi că va avea această bursă asupra celor ce vor dispune de ea?

R: Sper să îi ajute să îşi continue studiile şi, în acelaşi timp, să îi motiveze să obţină rezultate şi mai bune la învăţătură.

XIIB: Dacă la rândul tău ai fi beneficiat de o asemenea bursă, în ce mod ai mulțumi celui (celor) care ar fi făcut un astfel de efort pentru tine?

R: Sincer, nu ştiu cum aş fi mulţumit oamenilor care mi-ar fi acordat o bursă asemănătoare. Însă pot spune la ce mă aştept eu de la un viitor bursier: cel mai frumos mod de a-mi mulţumi ar fi să văd că rezultatele la învăţătură şi la concursuri şcolare vor fi şi mai bune decât înainte.

XIIB: Am citit pe site că ești inginer IT. Ai avut în liceu și alte preocupări în afară de informatică? Aveai înclinație pentru sport? Participai la crosuri?

R: Am jucat handbal, am fost în echipa şcolii la handbal. Am ajuns într-un an până în etapa naţională. În liceu am fost la 2-3 crosuri, dar eram slab pregătit atunci ☺.

XIIB: Cum a început această aventură (pregătirea și participarea la maraton)? R: Am avut un accident, soldat cu o fractură urâtă la un picior. Recuperarea totală a durat cam 1 an jumate, după vreo 5-6 operaţii, nici nu mai ştiu exact. După acest incident mi-am dat seama că sunt un norocos că am picioare şi că pot să le folosesc. Am început să alerg, la început puţin, apoi tot mai mult. A început să îmi placă mult să alerg. Am participat la nişte curse, apoi la câteva semimaratoane, câteva pe munte, câteva pe şosea. Următorul pas logic era participarea la un maraton. C: Am stat cu ochii pe site în ziua maratonului (un site care se încăpăţâna să rămână blocat), am avut emoţii alături de tine şi am strigat de bucurie când am văzut rezultatele. Ai terminat maratonul (personal, mi se părea un obiectiv greu de atins, mai ales că ai avut probleme de sănătate la antrenamente), ţi-ai depăşit timpul propus şi… ce mai… eşti un exemplu pentru fiecare dintre noi în momentele în care simţim că suntem pe cale să abandonăm. Cum a fost, de fapt? R: A fost şi greu şi frumos în acelaşi timp. Am avut emoţii mari, câteodată mă gândeam cu spaimă că nu voi fi în stare să termin cursa şi apoi mă gândeam ce le voi spune oamenilor care m-au sprijinit. M-am antrenat bine, însă un maraton e greu, oricât te-ai antrena. Primul om

care a alergat distanţa maratonului, acum 2500 de ani, în Grecia, in localitatea Marathon, care dă acum numele cursei, a murit de epuizare la sfârşit. În timpul antrenamentelor mă tot gândeam cum va fi când voi trece linia de sosire… mi-au dat lacrimile de multe ori înainte de cursă. În timpul cursei, totul a mers ca pe roate până la km 21. La km 21 mi-am dat seama că doar atunci începe adevărata cursă. După km 30 a fost foarte greu. La fiecare pas îţi vine să te opreşti. E un omuleţ prezent tot timpul, care îţi spune să te opreşti. Tot corpul îţi spune să te opreşti din alergat. Adevărata cursă e cu tine însuţi, nu cu ceilalţi concurenţi. Ştiu că pentru mulţi pare ciudat asta… să nu te intereseze dacă depăşeşti concurenţi sau dacă eşti depăşit. Cursa e

Interviul ediției

doar cu tine însuţi, iar psihicul e mai important decât pregătirea fizică. Pentru cine nu ştie, maratonul are 42 de km şi 195 de metri. Acei 195 de metri nu par importanţi la început, dar ei contează cu adevărat la sfârşit. Îmi amintesc un semn mare pe care scria 500 de metri până la finish. Am vrut să mă opresc pentru că nu mai puteam. Acei 500 de metri mi se păreau fără sfârşit. Apoi am văzut semnul de 400m, apoi cel de 300m, apoi pe cel de 200. În acel moment mi-am dat seama că o să termin cu bine primul maraton.

Când am trecut linia de sosire, singurul gând a fost că am terminat şi pot să mă opresc din alergat. Ştiu doar că mi-am pus mâinile în cap, necrezând că pot să mă opresc. Toate gândurile de dinainte – că voi plânge când voi trece linia de finish, că voi fi foarte bucuros – nu s-au întâmplat în acel moment. Eram prea obosit în acel moment. Am forţat prea mult, mai ales în prima jumătate a cursei. Dar emoţiile frumoase le-am trăit de mult ori, la antrenamente, înainte de cursă şi apoi după curs.

XIIB: Din informațiile postate pe site și FB am aflat că alergi aproximativ 50 de km pe săptămână. Mai ai timp și pentru altceva? Ce hobby-uri mai ai? R: Mai e timp şi pentru altceva, sigur. Dar nu foarte mult. Îmi place să ies cu prietenii, să ies în weekend cu bicicleta sau la munte, cu cortul.

XIIB: Dezvăluie-ne câteva amintiri din perioada liceului. Cum era atunci în SAMUIL VULCAN? R: Perioada liceului a fost foarte frumoasă. Sunt multe amintiri frumoase. În fiecare pauză eram la statuia lui Vulcan, acolo era locul nostru, acolo ne plăcea să stăm.

C: Dacă tu consideri că am omis o întrebare, la care ai dori să răspunzi? Sau să adresezi câteva cuvinte celor care citesc revista, te rog…

R: Aş dori să mulţumesc profesorilor mei din anii de liceu, care şi-au pus o amprentă importantă pe formarea mea ca om. C: Mulțumim, Remus, pentru interviu și pentru bursele ce vor fi acordate în curând.

A consemnat cu drag, Claudia Buran

PRIMĂVARA SUFLETULUI ŞI A MINŢII Emma PUSTAN

O primăvară neştiută şi nechemată, dar dorită. O primăvară rece şi ploioasă, întârziat răspuns al chemării din inima tainică a iernii. O nefirească prelungire a unui chin cosmic răsfrânt în sufletele moarte ale mugurilor firavi. Am iubit întotdeauna primăvara - chiar şi cu ochii îngustaţi de prea multa lumină. Marcel Proust spunea că adevărata călătorie a cunoaşterii începe nu cu drumuri noi, ci cu ochi proaspeţi; cu o primăvară sufletească. Cu noi răspunsuri la întrebările ce ne macină existenţa. Cu fiorii regăsirii şi luminoasa bucurie a conjugării verbului „a şti” prin toate sălaşurile de stele. Şi ce poate fi mai frumos decât concordanţa supremă a primăverii interioare cu explozia de viaţă de afară… Amintiri din frageda-ne copilărie se leagă strâns de exodul cunoaşterii, de frica în faţa absolutului intangibil şi ciocnirea de marile întrebări ale existenţei, tetradă gnoseologică păstrată întru redobândirea acelei ,,naivităţi primordiale” despre care scria Heidegger, naivitatea sisifică a omului confruntat cu povara absurdă a fiinţării.

Primăvara? Un nou început. Nu doar al naturii, ci şi al sufletului, al minţii. Ne vom aminti întotdeauna emoţia cu care ne priveam în clasa a patra stiloul vechi şi zgâriat cu care urma să ne aşternem gândurile heteroclite pe foaia cea albă. Prima participare la olimpiada de limba şi literatura română, matematica... Şi anii s-au scurs de atunci. Acelaşi stilou, aceeaşi albeaţă tulburătoare a foii, aceeaşi primăvară frumoasă care ne îndemnă să zâmbim. Aşa ne numărăm de-atunci primăverile. Ploioase, reci, cenuşii, calde sau luminoase, întotdeauna au fost începuturi ale unor gânduri proaspete, sălaşuri ale (re)descoperirii, evadări tumultoase din cotidianul zdrobitor. Aşa poate fi lăsat în urma, pământul. Ne va fi dor de liceu, acum când simţim că nu mai este mult. Ne vor lipsi concursurile şcolare, prieteniile legate cu tineri avizi nu doar după a şti, ci a înţelege de ce ştiu. Ne va fi greu să ne părăsim stiloul drag şi emoţiile necunoscutului subiectelor. Ne va durea, metafizic, primăvara, atunci când n-o vom mai simţi răscruce de gânduri. De aceea, iubiţi primăvara. Încercaţi-vă inima şi mintea în lupte livreşti, concursuri, cenacluri, olimpiade. Citiţi! Dezmărginiţi-vă orizontul! Căutaţi înţelesuri necuprinsului şi găsiţi pietre filosofale în bibliotecile prăfuite. Desprindeţi-vă picioarele din lanţul cotidianului şi tindeţi întotdeauna spre zenitul pe care-l întrezăriţi cu ochii apăsaţi de soarele ştiinţei. Şcoala este un sălaş perpetuu al interogaţiilor şi al avidităţii supreme după răspunsuri...Iar această luptă a cunoaşterii vă va rămâne, întotdeauna, preţioasă amintire şi justificare în faţa pietrei absurde a bietului Sisif...

Et in Arcadia Ego

Amintindu-l pe Camus: „În mijlocul iernii adânci am realizat că în mine zace o invincibilă primăvară”. Este invincibilitatea spiritului, a dorinţei de autodepăşire, a competitorilor de cursă lungă care prin produsele eforturilor, materializate în originalitatea lucrărilor concepute la concursurile şcolare judeţene şi naţionale, şi-au cinstit munca proprie, munca profesorilor care i-au îndrumat şi aduc faimă Almei Mater Beiusensis.

Nrcrt

Numele si prenumele Clasa Locul pe judeţ

Profesor coordonator

Observații

LIMBA ROMÂNĂ 1 Pustan Emmanuela XI D I Iagăr Claudia Calificare la națională 2 Cadar Loredana XII E III Cândea Monica 3 Herlo Carla VII Mențiune Stanciu Traian 4 Jurj Bogdan VII Mențiune Stanciu Traian 5 Cuc Ioana IX B Mențiune Iagăr Claudia 6 Toma Anca IX D Mențiune Schilinka Ioana 7 Bîrz Alexandra X A Mențiune Ojică Elena 8 Drăgoi Daniela XII B Mențiune Ojică Elena GEOGRAFIE 1 Beleiu Andrei IXB II Schilinka Andrei MATEMATICA 1 Ille Antoniu V I Popa Maria

Laura Participare la națională Menţiune interjudeţean

2 Corbu Denisa XII A I Gabor Mihai 3 Brege Bianca XII A III Gabor Mihai 4 Mladoniczky Szabolcs V Mențiune Popa Maria Laura 5 Costin Iulia V Mențiune Popa Maria Laura

MATEMATICA M2 - ADOLF HAIMOVICI 1 Dagău Roxana XI C II Gabor Mihai 2 Fenesi Brigitta XII C III Gabor Mihai 3 Dumșe-Burescu Veronica IX C III Popa Maria Laura 4 Vlad Alexandra IX C Mențiune Popa Maria Laura

LIMBA FRANCEZA 1 Cadar Loredana XII E II Fășie Denisa 2 Herlo Carla VII Mențiune Fășie Denisa LIMBA ENGLEZĂ 1 Dogaru Oana XII B II Egyed Melania 2 Mortan Alexandru XII B II Egyed Melania 3 Toma Nicky XII B III Egyed Melania 4 Borza Cristian XII B Mențiune Egyed Melania 5 Jurca Cristina XI D Mențiune Egyed Melania

RELIGIE ORTODOXĂ 1 Lucaci Raluca IX D II Tocuț Mirela MUZICĂ 1 Rostaș Andrei V I Vescan Gabriela 2 Petruse Mălina VI I Vescan Gabriela 3 Marian Luminița VII II Vescan Gabriela FILOSOFIE 1 Pustan Emmanuela XI D I Ilieș Mihaela Participare la națională,

loc VII FIZICA 1 Gurscă Vlad X B Mențiune Ilie Rus 2 Bogan Silviu X B Mențiune Ilie Rus CHIMIE 1 Dance Denis IX A Mențiune Spiridon Angelia 2 Roman Alexandru XA Mențiune Spiridon Angelia

Et in Arcadia Ego Concursul National Istorie si societate în dimensiune virtuală 1 Ille Florian XIA I Ilieş Mihaela Anul acesta nu a fost faza

naţională

INFORMATICA 1 Bogan Silviu X B III Buran Claudia Mențiune interjudețeană 2 Ienciu Antoniu XII A Mențiune Hora Florentina INFORMATICA APLICATĂ

1 Bogan Silviu X B I Buran Claudia Premiul I națională 2 Hărdălău Darius VIII II Hora Florentina 3 Șerb Alexandru IX B Mențiune Buran Claudia 4 Sabău Marius IX B Mențiune Buran Claudia 5 Fericean Cătălin IX B Mențiune Buran Claudia 6 Ile Mădălina XB Mențiune Buran Claudia 7 Ille Antoniu V Mențiune Hora Florentina 8 Ille Florian XI A Mențiune Hora Florentina Concurs Național Fizică – Universul Einstein (CAEN)

1 Mihalca Andrei XII B II Ilie Rus Concurs Național Fizică

1 Gurscă Vlad Ille Florian

X B XIA

I Ilie Rus Florica Rus

2 Haidu Sorin Haiduc Alexandru

XII B XI A

III Ilie Rus Florica Rus

Concursul National Prietenii lecturii – Beclean (CAER) 1 Taichiș Denisa X F II Iagăr Claudia 2 Pustan Emmanuela XI D II Iagăr Claudia 3 Jurca Cristina XI D III Iagăr Claudia 4 Dogaru Oana XIIB III Ojică Elena 5 Tripe Ștefania IX D M Schilinka Ioana 6 Costin Iulia V I Iagăr Cătălin Arte plastice Atletism – Clubul Sportiv Școlar CN S.Vulcan

1 Dringo Mihai Sorin IV I Dărăban Cristian Campion Național Atletism Triatlon

1 Prietenii Pompierilor Kiss Edina, Menea Narcisa, Szatmari Eunika, Ciorna Mădălina, Lezeu Salome, Petruse Mălina, Toma Olivia, Gyulai Estera, Tomescu Lorena

Gimnaziu

Fete

I Codreanu Viorel Coroiu Marcel Stanciu Traian

Participare națională

Olimpiada Sportului Scolar – Tenis de masă 1 Halasz Ionatan IX G III Coroiu Marcel 2 Toma George V Triplu campion național, individual; sincron campion

național ASHIHARA KARATE … un palmares bogat (55 premii: 12 I, 11 II, 9 III şi 23 menţiuni), care face cinste Colegiului Naţional Samuil Vulcan. prof. Traian Stanciu

Colectivul redacţional al Revistei Plai românesc ISSN 1841-4095

Responsabili de număr: prof. Elena Ojică, prof. Claudia Buran, prof. Florentina Hora Responsabili de rubrici: ȘCOALA ALTFEL: Florica Rus, Viorel Gavra;

PROIECTE EDUCAȚIONALE: Mihaela Ilieș, Traian Stanciu, Florentina Hora; ZBOR ALB: Claudia Iagăr, Elena Ojică; INTERVIUL EDIȚIEI: Claudia Buran, Denisa Fășie

ET IN ARCADIA EGO: Emma Pustan; GRAFICĂ ȘI FOTOGRAFIE: Cătălin Iagăr și Denisa Fășie

COLABORATORI: Teodor Rif, Ioan Dărăbăneanu, Andrei Indrieș