Vol. 4, nr. 1-2, 2018

REVISTA DE

ISTORIE A ELECTROTEHNICII ROMÂNEŞTI

O publicaţie a INCDIE ICPE-CA

Bucureşti

MIERCURI 4 octombrie ,ora 10,sala de festivități, etaj 3.

2

COMITET ŞTIINŢIFIC

Acad. Andrei ŢUGULEA

Prof. Carmen GOLOVANOV

Prof. Dr. Wilhelm KAPPEL

Dr. Ing. Ioniţă DĂESCU

EDITOR ŞEF ONORIFIC

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU

EDITOR ŞEF

Dr. Ing. Mircea IGNAT

REDACŢIA

Dr. Ing. Cristian MORARI

Dr. Gabriela IOSIF

Ing. Gabriela OBREJA

Matilda GHEORGHIU

ISSN 2066-7965

Adresa:

Splaiul Unirii Nr. 313, sector 3, 030138, Bucureşti, România

Tel: 021-346.72.31, 021-346.72.35

Fax: 021-346.82.99

Adresa de contact: Dr. Ing. Mircea Ignat - INCDIE ICPE-CA

E-mail: mircea.ignat@icpe-ca.ro, mobil 0755.015.606

3

Cuprins

Introducere ……………......………………………………………………… 4

Dr. Ing. Mircea Ignat

Cronologie comentată privind Marea Unire din 1918 ..................... 6

Dr. Ing. Mircea Ignat

Inginerii și fizicienii Marii Uniri (I) ..................................................... 9

Profesor Fl.Teodor Tănăsescu

Ion INCULEŢ, un vizionar în actul Unirii Basarabiei cu România ... 12

Dăescu Ioniţă

Aspecte din viaţa şi activitatea lui Constantin D. BUŞILĂ .............. 29

Marilena Rotaru

Familia CIORĂNESCU ........................................................................ 50

4

INTRODUCERE

Dedicăm acest număr al revistei Centenarului Marii Uniri a României. Deși misiunea revistei, așa cum a fost declarat în primul număr, este aceea de a

evidenția evenimente sau personalități legate de istoria ingineriei electrice în România, considerăm că este o datorie de onoare să dedicăm acest număr marelui eveniment, cât și personalităților care au făcut posibilă Marea Unire.

Iată ce putem citi într-o lucrare coordonată de Academicianul Ioan Pop [1]: “Ideea unirii Principatelor Române nu a apărut din senin la mijlocul secolului al

XIX-lea, în ambianța ideologiei pașoptiste; ea a prins contur încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când memoriile și proiectele de reformă boierești au înscris acest obiectiv ca unul de importanță majoră pentru dezvoltarea viitoare a românilor”.

Un sfârșit de război, 1918, “plin de convulsii sociale și naționale pentru istoria

Transilvaniei”, a dus imprevizibil pentru ceea ce se întâmpla până atunci, la desprinderea Transilvaniei de Ungaria și la unirea cu România [4], acest lucru pe un fenomen cu evenimente similare pentru întregul Imperiu Austro-Ungar.

Este drept, că alți autori încearcă să introducă un obiectivism, la care aduc

argumente adecvate, cazul lui Lucian Boia [5], argumente de genul: “Ne-am obișnuit să le reducem pe toate la o istorie foarte românească. Chiar și acum, când se întocmește Europa, suntem tentați, în continuare, să decupăm o istorie numai a noastră, deloc lipsită de accente mitologice. Ca și cum singura menire a istoriei ar fi aceea de a justifica România....Istoria a fost și este încă înțeleasă ca o înaltă școală de patriotism.”

În aceste condiții ar trebui să fim moderați, desigur, și să nu introducem prea mult lemn în considerațiile noastre. Poate chiar mai reci, ca să ne comportăm obiectiv.

Mă întreb totuși, sunt chiar atât de multe initiative, privind evidențierea Marii Uniri (mă gândesc chiar că Ministerul Culturii este atât de moderat că nu are niciun program clar privind acest eveniment iar școala, în general, se comportă timid în acest sens).

Poate că o tematică comună apropiată de profilul revistei, cu marea aniversare,

impune de exemplu unele formulari care ar putea atrage atenția și ar putea reprezenta chiar teme de cercetare: - Inginerii Marii Uniri; - Situația industrială a țărilor române în 1918; - Situația învățământului ingineresc românesc. Bilanț și comentarii privind perioada unirii.

Să amintim un mare inginer: Traian Vuia care s-a implicat în mod deosebit în

eveniment [3, 4] prin crearea comitetului național al românilor transilvăneni și bucovineni, înființat la Paris la 30 aprilie 1918, fiind și unul din fondatorii Consiliului Național pentru Unitatea Românilor, la 3 octombrie 1918, alături de personalități cum ar fi: Take Ionescu, Octavian Goga, Nicolae Titulescu, Vasile Lucaciu.

5

Totuși, după o sută de ani se pune o întrebare legitimă: cum întâmpinăm

centenarul? [7]. “În condiții normale, celebrarea acestui moment fast din istoria noastră ar fi normal

să se facă prin realizarea unei construcții importante, cu valoare simbolică și care să dăinuie de pildă unirea la propriu a provinciilor tradiționale românești prin autostrăzi....” (vezi ce zice, de exemplu, Gabriel Chifu [7]).

Din păcate nu ne putem mândri cu prea multe, mai sigur stăm rău la aproape toate

capitolele... Poate că urmașii să fie mai destoinici și să compenseze haotica noastră

comportare... Numărul de față include un articol al Profesorului Fl.Teodor Tănăsescu despre

personalitatea lui Ion Inculeț, basarabean și unul din partizanii Marii Uniri, cât și o lucrare privind personalitatea lui Constantin Bușilă datorată Dr. Ing. Ioniță Dăescu.

Începând cu acest număr vom promova și familii de elită de intelectuali, a căror notorietate depășește granițele Romăniei. Ne onorează astfel materialul jurnalistei care sigur va rămâne în istoria culturală a României, Marilena Rotaru, (a se vedea șirul interviurilor din cadrul Memoriei exilului românesc, un număr de 150 și să nu uităm primele interviri cu Majestatea sa Regele Mihai în 1990), privind familia de excepție Ciorănescu, cu reprezentanți deosebiți începând cu matematica, ingineria și, nu în cele din urmă, filologia.

O contribuție în rezonanță cu dedicația numărului este și prima parte a articolului Inginerii și fizicienii Marii Uniri.

Introducerea, Cronologia... și Inginerii Marii Uniri au o bibliografie comună. Un eveniment ce a marcat comunitatea electrotehnicienilor români este dispariția

Academicianului Alexandru Țugulea, membru al comitetului științific al revistei, în decembrie 2017.

Dr. Ing. Mircea Ignat

6

Cronologie comentată privind Marea Unire din 1918 [3, 4]

Dr. Ing. Mircea Ignat

Cred că un lucru important și necesar referitor la Marea Unire din 1918 este prezentarea unei minime cronologii comentate a evenimentului, în cazul nostru bazată pe o minimă bibliografie [1, 3, 4].

De comun acord în multe lucrări despre Marea Unire, perioada 1850-1918 (imediat după revoluția din 1848) se caracterizează prin depășirea mentalităților tradiționale de până la 1848 în toate domeniile, cristalizând economia capitalistă.

O sinteză este aceasta: “Economia Transilvaniei s-a caracterizat prin extrema sa diversitate și prin contradicțiile inevitabile între diferitele ramuri și subramuri, în timp ce în plan social politic și național s-au adâncit divergențele între elitele diferitelor naționalități” [4] .

De menționat încă de la început că România Mare s-a înfăptuit prin trei unificări succesive [5]: - Basarabia, aprilie 1918;

- Bucovina, noiembrie 1918;

- Transilvania, 1 decembrie 1918. 1. În debutul anului 1918 punctul esențial este înfrângerea României. Este o primă perioadă de privațiuni, care urmează în cazul oricărui război.

2. O manifestare a românilor în Ardeal nu era posibilă încă datorită agresivității statului maghiar în prima jumătate a anului 1918.

3. Este meritul emigrației care propagă aspirația românilor din Transilvania de a se uni cu România. Iată câteva evenimente notabile în acest sens:

- Congresul Naționalităților de la Roma (aprilie 1918), ca și prin misiunea patriotică română trimisă în SUA, inițiată de transilvănenii refugiați în România; cazul lui Vasile Lucaciu și Vasile Stoica.

- Apariția unor comitete naționale înființate în străinătate [3, 4], cum este Comitetul românilor transilvăneni și bucovineni la Paris (înființat la Paris, având ca președinte pe Traian Vuia, la 30 aprilie, având ca oficios publicația La Transylvanie), Comitetul de Acțiune de la Roma, Liga Națională Română din America (iulie 1918, la Washington DC).

- După semnarea păcii de la Buftea, martie 1918, o parte a elitei din România emigrează în vest și se alătură patrioților transilvani. Este posibilă astfel apariția la 3 octombrie a Consiliului Național pentru Unirea Românilor (dintre personalități de menționat: Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Nicolae Titulescu, Traian Vuia). Acest Consiliu solicită la 4 noiembrie Puterilor Antantei să fie de acord cu unirea României cu românii din Austro-Ungaria.

4. Pe fondul înfrângerii din primul război mondial și a precipitărilor sociale, Austro-Ungaria întră într-o stare de dezagregare, apărând astfel manifestări naționale ale românilor. Astfel se reia activitatea politică a Partidului Național Român. Este convocat la 12 septembrie la Oradea un Comitet Executiv cu prezența unor importante

7

personalități, printre care: Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Alexandru Vaida Voievod. Se adoptă în cadrul acestei întruniri o Declarație de principii, ce reprezintă o proclamare a dreptului la autodeterminare al populației românești din Transilvania.

5. Pe 16 octombrie Carol I propune prin manifestul Către popoarele mele credincioase, formula federală de organizare a Transilvaniei, respinsă de premierul maghiar.

Alexandru Vaida Voevod va citi Proclamația, la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta. Statele Unite declară explicit că sprijină dezmembrarea Austro-Ungariei.

6. În urma demersurilor elitelor românești încep discuții oficiale între deputații români din Parlamentul de la Budapesta și oficialitățile maghiare.

Se constituie Consiliul Național Ungar (CNU) care inițiază la 26 octombrie 1918 un manifest în care se declară: „trebuie acordată fără întârziere naționalităților autodeterminarea pe baza principiilor wilsoniene”.

7. La 30-31 octombrie din cauza insurecției populare, si a demisiei guvernului maghiar, la Budapesta are loc întâlnirea dintre liderii Partidului Național Român (PNR) și liderii Partidului Social Democrat Român (PSDR), partid care a pus bazele Consiliului Național Român (CNRC), care își stabilește sediul la Arad.

8. Pe fondul eșecului militar austro-maghiar și a dezagregării administrației maghiare se constituie consilii românești, maghiare, săsești și consilii mixte în localitățile multietnice.

Apar acțiuni țărănești ce vizează proprietatea nobiliară în zonele Arad, Timiș, Caraș-Severin, Bihor, Cluj. Sesizând pericolul “bolșevizării”, liderii CNRC și elita românească, au reușit să canalizeze spre idealul național. Cu ajutorul ofițerilor și soldaților întorși de pe front s-au format gărzi naționale românești.

A fost în cele din urmă o atitudine tolerantă, la care reacția liderilor români exprimată de Iuliu Maniu, care a cerut românilor să nu se transforme din asupriți în asupritori, a dus ca unirea cu România să se facă fără vărsare de sânge.

9. Pe fondul controlului Transilvaniei prin consilii și gărzi românești, CNRC adresează la 9 noiembrie 1918 o notă ultimativă Consiliului Național Ungar prin care se solicita să se renunțe la orice acte violente și de exercitare a puterii în Transilvania. Guvernul maghiar apreciază că există pericolul unor răscoale românești ce ar putea duce la ocuparea țării de țările Antantei. Se duc tratative între o delegație română și una maghiară la Arad între 13 și 14 noiembrie, în vederea autodeterminării populației și ținuturilor românești.

În delegația română erau, printre alții,: Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Ion Flueraș, Iuliu Maniu.

10. La 14 noiembrie, Vasile Goldiș, reprezentant al CNRC, declară că Consiliul Național Ungar respinge nota ultimativă a CNRC, iar astfel națiunea română pretinde independența de stat.

11. Se ajunge la o stare conflictuală între CNRC și Consiliul Național Ungar. Pe 15 noiembrie se decide calendarul desfășurării Adunării de la Alba Iulia care să consfințească Marea Unire.

12. Pe 15 noiembrie CNRC elaborează regulamentul de alegere a deputaților pentru Adunarea Națională ce se vor pronunța în privința destinului Transilvaniei (se vor alege un număr de 1228 de delegați).

8

La 18 noiembrie se dă publicității manifestul Către popoarele lumii, în română, franceză, engleză, ce se adresează opiniei publice mondiale. Acest manifest a avut ca model Declarația de independență a SUA din 4 iulie 1776. La 20 noiembrie CNRC publică textul convocării Adunării Naționale de la Alba Iulia.

13. Delegații stabiliți în teritoriu încep să meargă spre Alba Iulia, începând cu 29 noiembrie, pe jos, cu căruțe, cu trenul.

Astfel, duminică 1 decembrie 1918, pe câmpul Cetate (sau Câmpul lui Horea) se găseau pe lângă cei 1.228 de delegați, peste 100.000 de participanți, organizați pe localitățile de proveniență, așteptând decizia Adunării Naționale și citirea Declarației.

14. Se deschid la ora 10 lucrările Adunării Naționale, prin discursul Președintelui CNRC, Ștefan Cicio Pop.

Vasile Goldiș dă citire Declarației în 9 puncte (vezi [4]).

Pe 2 decembrie se trimite o telegramă către regele Ferdinand prin care este anunțat că Adunarea Națională a Românilor din Transilvania, Banat și Ungaria, desfășurată la Alba Iulia, s-a pronunțat pentru unirea Transilvaniei cu România.

De menționat că întrunite la Mediaș, Comitetul Central Săsesc și Consiliul Național Săsesc, au hotărît la 8 ianuarie 1919, în unanimitate, recunoașterea Unirii Transilvaniei cu România.

La 14 decembrie Vasile Goldiș înmânează Hotărârea de unire de la Alba Iulia regelui Ferdinand I, fiind prezent și președintele Consiliului de Miniștrii I.C.Brătianu.

Legitimarea din punct de vedere internațional se va produce la Conferința de Pace de la Paris din anii 1919-1920.

9

Inginerii și fizicienii Marii Uniri (I)

Dr. Ing. Mircea Ignat

În general o istorie a ingineriei în România se poate aprecia ca defazată față de cea europeană din motive care țin de stabilitatea istorică și de comunicare.

Până la Unirea Transilvaniei cu România, se vorbește mai sigur de istorii separate cu dezvoltări neomogene, Transilvania fiind mult mai aproape de Europa Centrală unde exista o civilizație dezvoltată.

Din lucrarea deosebită a lui Wollmann [10], dar și în istoria Transilvaniei [3] se remarcă, înainte de Marea Unire, succesele din domeniul științelor exacte, din tehnică legate de creatorii bănățeni și mai ales șvabii din Banat, și la fel de comunitatea sașilor din zona Brașov și Sibiu.

Astfel sunt menționate ca realizări importante și personalități legate de domeniul tehnicii și științelor exacte:

- Descoperirea apelor minerale la Buziaș de Emmerich Lindenmayer (1806-1885), dar și organizatorul sistemului sanitar–militar din Serbia; - Frantz Ritter von Temes (1813-1874), șvab din Banat, a condus construcția rețelei de tramvaie și a celei de canalizare din capitala Ungariei; - Gustav Graenzenstein (1808-1870) ca director al minelor de la Orovița se distige atât pentru managementul dedicat, dar și pentru contribuțiile tehnice.

Se disting ca reprezentanți ai comunității șvabe: Ludvig von Graff (1851-1924) ajuns profesor universitar la Budapesta, Rudolf Wegscheider (1859-1935) ajuns profesor universitar la Viena și președinte al Asociației Chimiștilor din Austria, Julius Scheff (1846-1922) profesor și șef al Institutului de Medicină Dentară al Universității din Viena....

Poate la prima vedere, pentru destui de mulți, mai ales că lucrările despre Traian Vuia pe vremea comunistă nu evidențiau decât meritele sale științifice și tehnice, imaginea marelui inginer pare a unui om introdus total în preocupările sale pur tehnice și științifice, dar un bun român, lăsând impresia ca fiind de stânga.

Cel care afirma în 1903 că “destinul omenirii pare a fi udat căile progresului cu sânge”, a fost fără îndoială un român implicat în problemele sociale și politice ale țării, așa se face că la Paris a fost unul din vectorii importanți ai Marei Uniri. A fost poate fondatorul principal al Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina, dând publicității o declarație în care se exprima necesitatea eliberării de sub dominație maghiară, chemând pe toți românii la o acțiune solidară în vederea atingerii țelului național: unirea tuturor provinciilor românești cu țara [9].

Un inginer de mare notorietate și un deosebit politician a fost Ionel I.C.Brătianu (1864-1927), având și funcția de președinte al Partidului Național Liberal, ce a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică a României moderne. Este unul din cei trei băieți ai marelui liberal Ion Brătianu, dar care a făcut cea mai importantă carieră politică.

Este născut la 20 august 1864 la Florica (astăzi Ștefănești Argeș).

10

A fost președinte al Consiliului de Miniștri în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând țara în momentele dificile ale retragerii în Moldova. În 1922, după ce avuseseră loc realizarea și recunoașterea Marii Uniri (a fost prim ministru în momentul Unirii cu Transilvania), a preluat guvernarea, asumându-și reforma agricolă și votarea noii constituții din 1923.

După ce își susține bacalaureatul la Colegiul Sf. Sava din București (1882) efectuează, ca voluntar, un stagiu militar de șase luni, obținând gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 2 Artilerie. În paralel frecventează cursurile Școlii de Poduri și Șosele. În vara anului 1883 pleacă la Paris pentru completarea studiilor:

cursant al clasei de matematici speciale A, la Școala preparatorie Saint-Barbe (1883-1885);

auditor extern al cursurilor Școlii Politehnice (1884-1886);

student la Școala de Poduri și Șosele (1886-1889);

obține, în 1889, diploma de inginer.

Revenit în țară în 1889, este concentrat la cazarma „Malmaison”, unde este înaintat la gradul de locotenent. În octombrie 1889 se angajează ca inginer specialist în construcția de căi ferate la C.F.R., în subordinea lui Anghel Saligny. Tatăl său (Ion. C. Brătianu, spre deosebire de fiu cunoscut ca Ion I.C. Brătianu) a ținut mult ca fiul inginer să-și facă cariera de inginer și apoi să se apuce de politică.

Pe 7 iunie 1923 este ales membru de onoare al Academiei Române.

Bibliografie generală

[1] *** Istoria ilustrata a României, Coordonator Acad. Ioan Aurel Pop, Ed. Litera, Bucuresti, Cluj Napoca, Iași, Chișinău, 6 volume.

[2] Todinca Gh., Marea Unire a românilor. Oameni, locuri, documente din Maramureș 1918-1919, Sighetul Marmației (Muzeul maramureșean), 2017.

[3] Lupaș Ioan, Istoria Unirii României, Ed.Scripta, Bucuresti, 1993. [4] Pop I.A., Nagler Th., Andras M. coordonatori, ”Istoria Transilvaniei”, vol. I, II, III,

Academia Română, Editura Devei și Hunedoarei.

11

[5] Boia L., “In jurul marii uniri de la 1818. Națiuni, frontiere, minorități”, Humanitas, București, 2017.

[6] Boia L., “Primul război mondial. Controverse, paradoxuri, interpretări”, Humanitas, București, 2017.

[7] Chifu G., Cum suntem după o sută de ani, România literară, nr. 39/31, august 2018. [8] Carandino N., “Nopți albe și zile negre”, Fundația Academia Civică, 2017. [9] Antoniu D., Buiu I., Hadîrcă D., Homescu R., Cicoș G., Traian Vuia. Viața și opera,

București, Editura Anima 2013. [10] Wollmann V., „Patrimoniul preindustrial și industrial în România, Vol. I, II, III, Ed.

Honterus, Sibiu, 2011. [11] Dudaș V., Hațegan I., Berghian S., Gomboș C., Cernicova M., “Din cronologia

județului Timiș”, Ed. Orizonturi Universitare,Timisoara, 2010. [12] Stanomir Ioan, “La Centenar. Recitind secolul României Mari”, Ed. Humanitas,

București, 2018. [13] Boia L., de la Dacia antică la Marea Unire. De la Marea Unire la România de azi”,

Ed. Humanitas, 2018.

12

Ion INCULEŢ, un vizionar în actul Unirii Basarabiei cu România

Profesor Fl.Teodor Tănăsescu

Motto: “România este patria noastră şi a tuturor românilor

E România celor de demult şi a celor de apoi E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie”

Barbu Delavrancea

Unirea Basarabiei cu România a fost unul din momentele fericite din istoria ţării, atunci când într-o situaţie grea în care se găseau România şi Basarabia în plin război mondial, oamenii politici trecând peste veleităţi şi sacrificându-şi carierele politice în interesul ţării, cum a făcut spre exemplu Alexandru Marghiloman, au luptat pentru revenirea Basarabiei la “patria mumă” înfăptuind visul de secole al românului.

Fără a minimaliza rolul diplomaţiei româneşti în această problemă care prin oamenii săi au anticipat unele schimbări de putere între Antanta şi Ţările centrale, un rol important în realizarea Unirii l-a avut intelectualitatea basarabeană care a luminat poporul în luarea deciziei de Unire, legături între Chişinău-Iaşi, atragerea ţărănimii basarabene care vedea prin Unire, calea spre afirmare, după 1812 supusă unei opere continue de desnaţionalizare, realizarea reformei agrare.

Pantelimom Halipa, I. Buzdugan, I. Pelivan, Paul Gore, Daniel Ciugureanu, Vladimir Herta, Vasile Stroescu, Gherman Pantea, Vasile Bârcă, Pantelimon Erhan, Ion Inculeţ, au fost liderii moldoveni ai acestei Uniri la care s-a adăugat intelectualitatea din Moldova şi ţărănimea, talpa ţării, care păstrase în timp limba, obiceiurile şi speranţa de a fi alături de cei aflaţi de cealaltă parte a Prutului.

Unirea Basarabiei cu România a avut în Ion Inculeţ în Basarabia, Alexandru Marghiloman şi Constantin Stere, Onisifor Ghibu în România oameni providenţiali care rămân în istorie prin gândirea lor politică, capacitatea de a sesiza „ceea ce vine” viziunea lor asupra viitorului Basarabiei într-o Românie unită.

Rândurile următoare vor fi dedicate prezentării uneia din aceste personalităţi politice şi ştiinţifice, Ion C. Inculeţ. 1. Ion C. Inculeţ politician şi ctitor al Unirii Basarabiei cu România, dar şi om al ştiinţelor exacte

Ion C. Inculeţ s-a născut la 5 aprilie 1884 într-un sat al Basarabiei, satul Răzeni, ca fiu al lui Constantin şi Maria Inculeţ. Absolvent al şcolii primare din satul natal, urmează seminarul teologic, optând după terminarea lui pentru o facultate de ştiinţe exacte: Facultatea de Matematică şi Fizică din Dorhat (Estonia). Se transferă după primul an de studii la Universitatea Imperială din Sankt Petersburg pe care o absolvă cu diplomă grad I şi recomandarea pentru profesorat în care calitate îl găsim în mai multe şcoli particulare din Sankt Petersburg unde predă fizica, matematica şi astronomia [1-6]. După unele informaţii, chiar şi la Universitatea din Petersburg.

13

Student la Petersburg şi interesat de drama Basarabiei, Gubernie în Rusia ţaristă, are iniţiativa de a uni năzuinţele studenţilor basarabeni creând o asociaţie a acestora care purta numele “Asociaţia Studenţilor originari din Basarabia” (Bessarabskoe zemliachestvo) [5]. Era primul semnal al pasiunii sale pentru politică, care se va amplifica apoi odată cu întoarcerea sa în Basarabia. După revoluţie, este deputat în Sovietul din Petrograd ca reprezentant din partea profesorilor, iar în aprilie 1917 vine în Basarabia însoţit de un grup de 40 de studenţi şi profesori basarabeni din însărcinarea lui Kerenski - preşedintele guvernului provizoriu - de a “adânci în Moldova cuceririle revoluţiei ruseşti din februarie”.

Anul 1917 se anunţa ca un an al revoluţiilor în imperiul ţarist începând cu cea din februarie care a determinat abdicarea ţarului Nicolae al II lea, până la revoluţia din octombrie, semne al unei mişcări de eliberare a românilor din Basarabia care începea să apară şi aici. Drumul spre autonomia Basarabiei începe odată cu Congresul popoarelor din Rusia desfăşurat la Kiev (8-14 sept. 1917 stil vechi) la care delegaţii moldoveni s-au pronunţat pentru o autonomie în cadrul unei federaţii.

Anarhia din Rusia şi retragerea trupelor ruseşti de pe front, inclusiv din frontul român, s-au extins şi în Moldova: apăreau acte de dezordine, violenţă şi jafuri, greu de stăpânit de autorităţile moldave.

In această atmosferă, în perioada 20-22 oct. 1917 se organizează la Chişinău Congresul soldaţilor moldoveni care declară autonomia Basarabiei şi alegerea unui birou pentru organizarea parlamentului local denumit Sfatul Ţării - un Sfat compus din 120 de deputaţi, cu 44 ostaşi propuşi deputaţi în Sfat - urmând să se declare autonomia teritorială şi politică a Basarabiei. Pe baza acestor hotărâri se deschid lucrările Sfatului Ţării format din 150 membri (105 români, 15 ucranieni, 14 evrei, 7 ruşi, 2 germani, 2 bulgari, 2 găgăuzi, câte un polonez, armean şi un grec). Preşedinte este ales Ion Inculeţ, iar printre deputaţi erau Pantelimon Halipa, I. Pelivan, I. Buzdugan.

Prin declaraţia Sfatului din 2 dec. se proclamă Republica Democrată Moldovenească iar puterea executivă era dată unui Directorat având ca preşedinte pe Pantelimon Erhan. [7]

Structura Sfatului Ţării, diversitatea minorităţilor şi mărimea lor, interesele lor adesea divergente, anticipau greutatea acceptării unor soluţii şi dificultăţile care trebuiau trecute pentru lămurirea importanţei care o are Unirea Basarabiei cu România singura ţară care în comparaţie cu Ucraina şi Rusia care doreau integrarea Basarabiei, putea să-i asigure o autonomie reală, drepturile pe care le dorea de ani buni, iar decizile se luau în condiţiile unor acte de debandadă ale trupelor ruseşti bolşevizate, bine organizate care influenţau populaţia spre o integrare într-o „nouă Rusie”.

Valoarea intelectuală a liderilor moldoveni, capacitatea lor de a comunica cu masele, pasiunea lor şi viziunea unui viitor mai bun, vor fi armele pe care Sfatul Ţării le va promova în viitor, îndeplinirea visului mare al moldovenilor: pământ pentru ţărani, Unirea cu România, drepturi pentru minorităţi, respectarea de către România a unor organizări, drepturi pentru femei, respectarea unor forme de organizare specifice.

Talentul lui Ion Inculeţ de organizare şi simţul său politic de a înţelege „mersul istoriei” îl propulsează ca deputat în “Sfatul Ţării”, devenind liderul moldovenilor unionişti, într-o perioadă zbuciumată şi cu multe frământări, ajungând în 21 noiembrie Preşedinte al Sfatului Ţării - o formă de Parlament - în care calitate poate fi considerat artizanul Unirii Basarabiei cu România. [3-4]

14

Fig. 1. Clădirea în care s-au ţinut lucrările Sfatului Ţării

Dificultăţile Sfatului Ţării în definirea politicilor sale erau legate de interesele

diferite ale minorităţilor (în Moldova peste 70% era populaţie de origine românească) dar şi din cauza unor forţe armate care retrase de pe front se opuneau Unirii: Comitetul muncitorilor şi soldaţilor din Chişinău, de orientare bolşevică, sau RUMCEROD, organizaţie antiromânească creată de Partidul bolşevic cu concursul lui Hristu Racovschi şi Mihai Gheorghiu Bujor, alcătuită din bolşevici basarabeni şi emigranţi din România, unul din ei, Max Goldsteini, autorul atentatului din Senatul României. Apărea pericolul unor conflicte civile aşa cum s-a şi încercat să se provoace!

Fig. 2. Sediul bolşevicilor ruşi până la venirea armatei române în ianuarie (stânga)

şi casa eparhială unde se ţineau şedinţele Congresului soldaţilor moldoveni

Faţă de această situaţie încordată, la 22 dec., Sfatul Ţării trimite o telegramă Ministerului de Război din România, prin care solicită trimiterea la Chişinau a „unui regiment ardelenesc” iar Guvernul român ordonă ca batalionul de voluntari români de la Kiev să se îndrepte spre Chişinău. Ajunşi aici, în gară sunt dezarmaţi, bătuţi şi făcuţi prizonieri de către soldaţii bolşevici.

15

La 4 ian. trupe româneşti conduse de Generalul Broşteanu intră în Basarabia, pentru a stinge răzmeriţele provocate de soldaţii ruşi în retragere şi încercarea lor de a da o lovitură de stat şi arestarea celor din Sfatul Ţării; bolşevicii sunt goniţi peste Nistru şi se restabileşte ordinea iar trupele române sunt primite cu entuziam de populaţie.

Participând la o şedinţă a Sfatului Ţării, generalul Broşteanu adresându-se deputaţilor spunea „Creaţi-vă viaţa Dumneavoastră personală cum credeţi şi nimeni nu se va amesteca în ea”.

Sfatul Ţării după ample dezbateri, proclamă simbolic şi cu unanimitate de voturi în ziua de 24 ian. independenţa Basarabiei, Consiliul director se dizolvă, puterea executivă transmiţându-se Consiliului de miniştri iar ca Preşedinte al Republicii era desemnat Ion Inculeţ.

Era un prim pas spre UNIRE! In această perioadă, în situaţia în care trupele germane ocupaseră România iar

Guvernul şi Regele Ferdinand erau strămutaţi la Iaşi, cu o Românie ocupată de armatele Puterilor centrale, se punea problema încheierii tratatului de pace cu Puterile Centrale, un tratat umilitor şi dureros pentru România, în special economic prin cedarea către Germania a unor bogăţii (petrol, produse agricole), control politic şi administraţie.

Primul ministru liberal Brătianu (partizan al alierii cu Antanta) sfătuieşte pe Regele Ferdinand să desemneze pe Alexandru Marghiloman - conservator şi adversar politic al acestuia, adept al alierii cu Puterile centrale pentru a nu fi în aceeaşi tabără cu Rusia care spera să ajungă la Marea Neagră şi strâmtori - în speranţa derulării unor tratative mai facile în interesul ţării.

In data de 7 martie 1918, Alexandru Margiloman este desemnat Prim ministru al Guvernului României şi va ocupa această funcţie până în oct. 1918.

Alexandru Marghiloman, conservator şi jurist, om politic cu viziuni deosebite, Lordul Valah cum îl numea Penes în lucrarea sa [8], îşi sacrifica cariera politică acceptând de a semna ca premier pacea cu Germania şi oprobriul românilor, fiind de toţi socotit un trădător de ţară.

Istoria a arătat însă că politica dusă de el în plan intern şi extern a făcut ca România să nu aibă în final o pace validă cu Germania, să aducă Basarabia la 17 martie 1918 la România iar capitularea Bulgariei la 29 sept., a Turciei în 30 oct. şi Austro-Ungariei în 3 nov.,dar să se afle în tabăra câştigătorilor, cu şansa de a avea şi Unirea românilor din Dobrogea (27/8/2018), Transilvania (1/12) şi Bucovina (28/11).

In anul 1924 adresându-se regelui Ferdinand şi subliniind că prin esenţa sa partidul conservator este un partid dinastic, Alexandru Marghiloman va mărturisi regelui patriotismul care l-a animat asumându-şi greaua sarcină de a încheia “pacea învinsului” „Rege, nimeni mai bine ca mine nu cunoaşte importanţa sacrificiului”.

In şedinţa Guvernului din 22 martie se ia în dezbatere problema Basarabiei cu o consultare a comitetelor ţinuturilor din Bălţi, Soroca şi Orhei privind Unirea cu România, stabilindu-se o deplasare urgentă a premierului Marghiloman la Chişinău. Din acest moment lucrurile se vor desfăşura cu mare viteză, multe întâlniri având loc între România şi Basarabia pentru analiza şi stabilirea actului de Unire. [9] 2. Sfatul Ţării şi Unirea

Politician interesat de soarta Basarabiei şi de viitorul ei în noua configuraţie a statelor care se prefigura, Ion Inculet apreciază că România şi nu Rusia este soluţia

16

pentru Basarabia şi alături de Pan Halipa, C. Stere, Ion Buzdugan, Gherman Pantea, Vasile Bârcă, Pantelimon Erhan lupta pentru înfăptuirea acestui vis. Era decizia şi gândirea politică a unui om care nu avea decât 33 de ani!

Si nu a fost uşor nici după acest moment, datorită influenţei ruseşti asupra cetăţenilor, a soldaţilor întorşi de pe front cu idei confuze privind viitorul.

Fostul ministru Ghe. Pantea al Republicii Democratice Moldoveneşti, constituită după anul 1916 în Basarabia, îl caracteriza astfel pe Ion C. Inculeţ “el întrunea toate calităţile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil, împăciuitor şi mai cu seamă extrem de răbdător”. [5]

De altfel, în mandatul său de preşedinte va avea de depăşit şi o încercare de preluare a puterii de către curentul bolşevic (6 ian. 1918), ultimul hop înainte de proclamarea independenţei Basarabiei faţă de Rusia pe care o proclamă într-o zi cu adânci semnificaţii pentru români, 24 ianuarie 1918.

Si nu peste mult timp, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării, la care era prezent şi primul ministru al României Alexandru Marghiloman, proclamă cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România (86 voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri). Hotărârea Sfatului Ţării este semnată de Ion C. Inculeţ în calitate de Preşedinte, de Pan Halipa ca vicepreşedinte şi de Ion Buzdugan în calitate de Secretar, România consfiinţind această Unire prin Decretul regal semnat la 8 aprilie de Regele Ferdinand. Este impresionant acest act al Unirii, dat ca text în figura 3.

Fig. 3. Textul Declaraţiei de

Unire a Basarabiei cu România

“In numele poporului basarabean, Sfatul Ţării declară Republica Democrată Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile hotare cu Austria rupte de Rusia acum o sută şi mai bine de ani de trupul vechii Moldove, în virtutea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama sa România”. Traiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururea şi totdeauna! Preşedintele Sfatului Ţării Ion Inculeţ Vice preşedinte Pan Halipa Sfatul Ţării Ion Buzdugan

In înfăptuirea actului Unirii, un catalizator al forţelor unioniste din România şi

Basarabia, având ca lideri pe Alexandru Margiloman şi Ion Inculeţ a fost Constantin Stere, respectat atât de patrioţii din România cât şi de cei din Basarabia.

17

Fig. 4. Alexandru Marghiloman, Constantin Stere şi Ion Inculeţ,

minţi luminate în Unirea Basarabiei cu România

Constantin Stere, “narodnicist” şi fondator al “curentului poporanist” în România, jurist şi un intelectual de mare anvergură a fost un luptător neobosit pentru independenţa Moldovei, câştigarea de drepturi pe care o vedea doar în cadrul Unirii Basarabiei cu România. După surghiunul ţarist din Siberia - 6 ani - vine la Iaşi, face o carieră juridică de excepţie ajungând şi rectorul Universităţii din Iaşi, prieten şi apropiat ca idei cu Dobrogeanu Gherea şi Garabet Ibrăileanu, cu Bujor, este creatorul unei reviste de avangardă “Viaţa Românească”, apropiat ca idei politice de Marghiloman şi el semnalând ţelurile imperialiste ale Rusiei de a ajunge la strâmtori şi a păstra în continuare Basarabia în structura sa.

Adresându-se lui Pamfil Şeicaru, una din figurile dominante ale presei româneşti -Ziarul Curentul- el îi spunea “Nu mă simt bine, inima cedează, nu mai am mult de trăit! Dar atenţie la Basarabia, imperialismul rus are proporţii pe care nu le-a avut niciodată”.

După Unire, rămâne în cultura românească ca omul politic cu idei de mare forţă, autor al faimosului ciclu de romane “În preajma revoluţiei” - 8 volume - cu merite deosebite în Unirea Basarabiei cu România, forţa ideilor sale fiind la baza multor decizii istorice luate aici. [10]

Constantin Stere a avut un rol important în lămurirea deputaţilor din Sfatul Ţării privind Unirea Basarabiei cu România, elocinţa sa atrăgând la partida unioniştilor majoritatea drepţilor, punctele esenţiale care pledau pentru Unire fiind reforma agrară şi drepturi noi pentru o populaţie care în regimul ţarist nu le avea. Discuţiile în Sfatul Ţării sunt impresionante, motiv pentru care am selectat câteva care dau o imagine a luptei care s-a desfăşurat în Sfat. 2.1. Câteva discursuri ţinute în Sfatul Ţării în şedinţa din 27 martie 1918 atunci când s-a votat Unirea Basarabiei cu România sunt memorabile:

I. Buzdugan -unul din secretarii şedinţei Sfatului şi un luptător pentru Unire, adresându-se deputaţilor spunea “Noi vrem Unirea tuturor românilor, de partea aceasta a Prutului şi de cealaltă a Carpaţilor într-o Românie mare şi nedespărţită”, solicitând votul pentru Unire. Odată cu chestiunea Unirii naţionale, va trebui reglată încă una cardinală: chestiunea agrară de care este interesată toată ţărănimea nostră. Eu domnilor deputaţi, în faţa întregului popor şi urmaşilor, în faţa istoriei şi omenirii întregi, vă invit să vă faceţi datoria până la sfârşit, să votaţi

18

curajos Unirea Basarabiei cu România. Fiţi tari şi îndepliniţi-vă datoria fiindcă ceasul Unirii a sosit”. [11]

Intervenţia profesorului Constantin Stere “un gonit din ţara natală Basarabia de puterea oarbă a despotului ţar”, iubit de moldoveni se bucura de un respect deosebit atât din partea basarabenilor cât şi al românilor. Rolul său în lămurirea deputaţilor pentru Unire a fost pasionant şi de mare competenţă, el fiind un adevărat strateg în discuţiile dintre Inculeţ şi Marghiloman privind condiţiile Unirii.

Adresându-se deputaţilor, C. Stere arăta importanţa actului Unirii “faptul că deputaţii moldovenii sunt chemaţi de istorie pentru a-i lumina pe fraţii lor să rupă nedreptăţile de veacuri, achitând prin aceasta datoria faţă de fraţii care au venit în ajutorul vostru în cel mai greu moment istoric, să ducă mai departe această flacără sfântă”.

Adesându-se minorităţilor, C. Stere are un mesaj de adâncă recunoaştere a drepturilor lor dar şi respectul pentru adevărul istoric al Moldovei şi nevoia ca aceştia să înţeleagă că “chestiunea dreptăţii naţionale şi chestiunea dreptăţii sociale, cer ca să avem tăria şi hotărârea de a lua aspra noastră decizie; Conştiinţa proprie domniilor voastre să vă lumineze!”. [12]

Cu ironie Marghiloman menţiona în unul din discursurile sale [13] pe C. Stere în lămurirea deputaţilor “C. Stere a făcut km de vorbărie, ţinând 26 cuvântări, şi după propria mărturisire, făcând cu nebunii pe mai nebunul decât dânşii”.

Supusă la vot de Ion Inculeţ, rezoluţia de Unire a Basarabiei cu România este votată de 86 deputaţi, 36 de abţineri, 3 împotrivă, absenţi 13.

Adresându-se deputaţilor, Ion Inculeţ arăta că de la numirea sa în fruntea Sfatului Ţării a muncit ca un revoluţionar adevărat şi democrat, pentru binele poporului, iar Unirea care se va face va fi strâns legată de problema ţărănească “Actul Unirii care se săvârşeşte astăzi se face pentru binele ţărănimii şi conştiinţa mea, a alesului ţărănimii, este curată. Fiecare pas al meu este pătruns de iubirea faţă de ţaran şi fiecare pas al meu a fost dictat de intesesele şi nevoile tărănimii, eu întotdeauna am fost pentru ea şi niciodată nu m-am lepădat de ea”. [14]

19

Fig. 5 şi 6. Votarea Unirii în Sfatul Ţării

Fig. 7. Actul istoric al Unirii, decizia finală

este transmisă delegaţiei române condusă de Al. Marghiloman

20

După semnarea Legii agrare şi a Unirii Basarabiei cu România, la Catedrala din Chişinău se desfăşoară un serviciu religios cu o slujbă ţinută in limba română de episcopul Gurie iar seara la Teatrul Naţional, Alex Margiloman a dat un banchet.

La aflarea hotărârii Sfatului Ţării de Unire a Basarabiei cu România, Regele Ferdinand spunea într-o telegramă adresată Sfatului Ţării “Un vis frumos s-a infăptuit. Din suflet mulţumesc bunului Dumnezeu, că mi-a dat în zile de restricţie ca o mângâiere, să am după o sută de ani pe fraţii noştri basarabeni reveniţi la Patria mamă”. La 28 martie Alex Margiloman părăseşte Chişinăul iar în 30 martie o delegaţie din Basarabia pleacă la Iaşi şi prezintă regelui Actul Unirii, sunt primiţi cu aclamaţii la gară, merg la Mitropolie unde în prezenta regelui se oficiază un Tedeum.

Fig. 8. Inculeţ şi Marghiloman la Iaşi

Luptător îndârjit pentru repunerea în drepturi a ţărănimii moldovene Ion Inculet

înfiinţează în toamna anului 1919 împreună cu Pan Halipa, Partidul Ţărănesc din Basarabia, PTB. Dar până a ajunge aici, au fost nenumărate situaţii în care trebuia să dovedească tactul şi inteligenţa politică pentru a apropia oameni cu gândiri şi interese diferite pentru o idee dominantă care era desprinderea de Rusia şi relizarea autonomiei Moldovei, moment de la care se putea vorbi de Unire. Mai era şi situaţia ţărănimii susţinătorul înţelept al Unirii şi care era cea mai urgisită în drepturi, pentru care a luptat în toată activitatea sa politică şi guvernamentală ca ministru pentru Basarabia şi a altor ministere. 3. Reflectarea actului Unirii în numismatică şi filatelie

Numismatica şi filatelia rămân în timp martorii unor mari realizări istorice, iar evenimentul Unirii se regăseşte în numeroase emisiuni filatelice sau numismatice din România şi R. Moldova.

21

Fig. 9. Emisiune jubiliară a BNR închinată Unirii Basarabiei cu România Banca Naţională a României a emis în anul 2018 o serie numismatică - aur, argint,

tombac - dedicată împlinirii a 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Aversul monedei reprezintă o imagine a clădirii Sfatului Ţării (unde s-a semnat Unirea) iar reversul prezintă semnatarii basarabeni ai Unirii: Pantelimon Halipa, Ion Inculeţ şi Ion Buzdugan.

O medalie jubiliară realizată în 100 de exemplare şi destinată a fi transmisă unor personalităţi din întreaga lume, prezintă 3 figuri istorice care au luptat pentru unitatea românilor: Mihai Viteazu, Ioan Cuza, Regele Ferdinand.

Fig. 10. 100 de medalii cu Centenarul sunt transmise la mari personalităţi ale lumii: Merkel, Trump, Macron,

Regina Elisabeta

Unirea Dobrogei cu România este şi ea marcată printr-o medalie comemorativă.

22

Fig.12.

Unirea Dobrogei cu ţara 27.08.1918

In R. Moldova o emisiune închinată Unirii Basarabiei cu România apare în anul

1918.

Fig. 13.

Medalie jubiliară emisă în R. Moldova

cu ocazia Centenarului

Fig. 14.

Medalii cinstind Unirea Bucovinei cu

România în 2018 şi 1992

Emisiuni filatelice închinate Centenarului Unirii

Si în domeniul filateliei atât în R. Moldova (Basarabia) cât şi în Romania au apărut emisiuni de timbre referitoare la Unire. In anul 1928 în România apare o marcă poştală de 2 lei având ca imagine clădirea în care s-au desfăşurat lucrările Sfatului Ţării, iar în R. Moldova în anul 1998 - la comemorarea a 80 de ani de la Unirea Basarabiei cu România - un timbru în valoare de 90 bani cu o imagine din Sfatul Ţării.

23

Fig. 15. Marcă poştală emisă în România în anul 1928 la a 10-a aniversare a Unirii

Basarabiei cu România şi o marcă editată în R. Moldova în anul 1998, la sărbătorirea a 80 de ani de la Unire

In anul 2018 România emite o serie filatelică, dedicată cinstirii împlinirii a 100 de

ani de la Unirea Basarabiei cu România cu valori de 4, 8 şi 16 lei, având ca imagini personalităţi marcante ale Unirii: Alexandru Marghiloman, Ion Inculeţ şi Pan Halipa.

Fig. 16. Seria filatelică emisă de România în

cinstea Centenarului Unirii

Alte timbre prezintă personalităţi cu rol important în Unirea provinciilor româneşti:

Miron Cristea, Iuliu Maniu, IC Brătianu.

24

Fig. 17. Personalităţi din istoria Unirii: Hossu, Iuliu Maniu, IC Brătianu

Si în R. Moldova Centenarul este sărbătorit prin emisiuni de timbre care omagiază

pe cei care au luptat pentru Unire, unul dintre ei transilvăneanul Onisifor Ghibu care prin publicaţiile sale a creat cadrul înţelegerii Unirii şi un alt timbru care prezintă Sfatul Ţării.

Fig. 18. Onisifor Ghibu şi Sfatul Ţării, pe două timbre moldoveneşti

4. Ion Inculeţ după Unire

In primul Guvern al României după Unire şi condus de generalul Arthur Vaitoianu, Ion C. Inculeţ este numit ministru pentru Basarabia.

25

Fig. 19. Primul guvern al României după Unire.

In rândul doi, ultimul din dreapta notat cu + este Ion C. Inculeţ

In 25 iunie 1918, Ion C. Inculeţ ţine un impresionant discurs în Parlamentul României în care arată istoria zbuciumată a Basarabiei în care a trebuit să găsească cele mai fericite soluţii, să convingă în condiţiile în care mărturisea că “în Basarabia moldovenii sunt aproape 70% -mai cu seamă ţărani- pătura conducătoare este mai toată străină, proprietarii sunt mai toţi străini, funcţionarii sunt mai toţi străini, meseriaşii mai toţi sunt străini, motiv pentru care doar ţărănimea putea fi acea care să-l poată sprijini în crearea Sfatului Ţării”, instituţia cu care a promovat ideea de Unire.

Viziunea sa politică s-a manifestat şi în plan extern în gândirea desprinderii de Rusia dar şi în combaterea interesului Ukrainei pentru o parte a Basarabiei - Cetatea Albă - şi înglobarea Moldovei în structura sa.

Mărturiseşte Ion C. Inculeţ în acelaşi discurs “că noi suntem convinşi că mai bine ne poate păstra autonomia România şi nu avem nici o nevoie de autonomia făgăduită de Ukraina”. [2]

Ministru pentru Basarabia, se implică în acţiunile menite să integreze cât mai rapid Basarabia în ţara mamă. După fuziunea PTB cu Partidul Liberal al lui Brătianu, Ion C Inculeţ ocupă numeroase funcţii guvernamentale devenind o personalitate marcantă a vieţii româneşti: ministrul sănătăţii publice, ministrul comunicaţiilor, ministrul de interne, vice preşedinte al Consiliului de Miniştri în Guvernul condus de I.G. Duca, 1933-1937.

Se căsătoreşte cu principesa Roxana Cantacuzino şi au doi copii pe Ion I. Inculeţ şi Georgel I. Inculeţ, ambii îndreptaţi spre domeniul tehnic. Viaţa de famile şi de pământ a fost o dominantă în viaţa lui Ion C. Inculeţ, transferată şi copiilor săi. Conacul de la Bârnova pe care cu toţii l-au iubit, [15-21] domeniul în care au construit biserica familiei - Biserica Ioan Botezătorul - este una din dovezi.

26

Fig. 20. Necropola familiei de la Bârnova, conacul şi bustul lui I. Inculeţ

5. Ion Inculeţ, om aplecat şi spre ştiinţele exacte şi implicarea sa în viaţa României

Ion C. Inculeţ a fost şi un om aplecat spre ştiinţele exacte având încă din timpul studenţiei şi preocupări ştiinţifice. A publicat în cele două reviste amintite lucrări cu caracter tehnic de popularizare în domeniul fizicii, matematicii şi astronomiei (1911-1916 la Sankt Petersburg). O problemă de mare interes ştiinţific face obiectul unei lucrări care dovedeşte nu doar o cunoaştere a domeniului dar şi o viziune modernă asupra unei probleme complexe: spaţiul şi timpul în lumina noilor concepte fizice ale timpului. [7]

La propunerea lui Petru Poni, Ion Inculeţ este primit în anul 1918 membru al Academiei Române. In amintirile sale, mărturisea că Academia era locul în care după grelele activităţi ale ministeriatelor îşi găsea liniştea.

Referindu-se la suferinţele moldovenilor după smulgerea Basarabiei de Moldova în anul 1812, Inculeţ îşi manifestă în anul 1940 respectul pentru acest minunat popor moldovean dintre Prut şi Nistru pentru conservarea limbii, pentru păstrarea fiinţei naţionale “Niciodată în cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conştiinţei naţionale. Si odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc se transforma în flacăra care mistuia cât putea mai mult din piedicile care erau puse în calea Unirii cu toţi românii”.

Două evenimente tragice apar în viaţa ministeriatelor lui: asasinarea lui I.G. Duca şi cedarea Basarabiei ca urmare a ultimatumului sovietic din anul 1940. Asasinarea lui I.G. Duca şi abdicarea regelui Carol al doilea, au pus capăt carierei sale politice.

Moare în urma unui atac de cord la data de 19 noiembrie 1940, la vârsta de 56 ani. La înmormântarea sa, Vasile Bârca, membru în Sfatul Ţării, Primar al Chişinăului şi Ministru în timpul României mari, spunea “ceea ce caracterizează îndeosebi viaţa şi opera lui Ion C. Inculeţ este modestia şi blândeţea lui nesfârşită, temeinica sa pregătire,

27

însoţită de tactul şi calmul care-l caracterizează şi mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de ţară şi de Basarabia lui natală pe care a iubit-o cu toate puterile minţii şi sufletului său”. [15]

Este înmormântat împreună cu soţia sa Roxana la ctitoria sa de la Bârnova -Biserica Ioan Botezătorul - o necropolă a familiei construită pe domeniul său unde este şi conacul şi parcul palentologic.

Om cu calităţi politice deosebite, cu o dragoste puternică pentru Basarabia natală dar şi pentru ţara cu care s-a unit şi implicat în Unirea Basarabiei cu România şi dezvoltarea unitară a ei, el poate fi socotit aşa cum este considerat cu multă dreptate “omul potrivit la locul potrivit”. [1]

In Istoria României, Ion Inculeţ rămâne nu doar ca realizatorul Unirii ci şi prin fiul său Ion I. Inculeţ, savant şi creatorul electrostaticii experimentale în SUA şi Canada, cunoscut prin lucrările sale în întreaga lume [22-26], profund ataşat de România şi valorile ei şi cu a cărui origine s-a mândrit. BIBLIOGRAFIE [1] Iurie Celesnic: Dăm start Unirii. In Timpul, Chişinău, 12 martie 2012. [2] Ion C. Inculeţ: Discurs în Parlamentul României din 25 iunie 1918. http:centenarul României.ro/discursul –lui-ion-inculet. [3] Ion C. Inculeţ: https://ro.wikipedia/org/wiki/Ion_C_Inculet. [4] *** Portret Ion C. Inculeţ, preşedinte al Sfatului Ţării din Basarabia, unul din

promotorii Unirii http://www.rador.ro/2018/03/27/portret-ion-c-inculet. [5] *** Ion Constantin Inculeţ, un erou al Unirii Basarabiei cu Tara Mama. https://cersi

pamant romanesc.wordpress.com/2015/09/25/ion-constantin. [6] Florin Constantiniu: Ion C. Inculeţ în 1918. https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ion-inculet. [7] Manuel Stănescu: Unirea Basarabiei prima treaptă spre idealul României Mari http://historia.ro/sectiune/general/unirea-basarabiei. [8] N. Peneş, Alex Marghiloman: Lordul Vahah, Ed. Editgraf, Buzău 2018. [9] Răzvan Moceanu: Documentar: 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

http//www.rador.ro/2018/03/27/documentar-100-de-ani-de-la-unire. [10] *** http:// www.unitischimbam.tro/constanjtin-stere-1865. [11] I. Buzdugan: Discurs în Sfatul Tării, 27 martie 1918. http://centenarulromaniei.ro/discursul-lui-buzdugan-sedinta - sfatului. [12] C. Stere: Discurs în şedinţa Sfatului Tării din 27 martie 1918. In: http://centenarulunirii.ro/discursul - lui cfonstantin-stere - sedinta – sfa ..... [13] Al. Marghiloman: Aniversarea Unirii Basarabiei. Discurs ţinut la banchetul de la

Athene Palace. In Nic Penes_Alexandru Marghiloman Lordul valah 2018, Editgraf, Buzău.

[14] I. Inculeţ: Discurs în şedinţa Sfatului Tării din 27 martie 1918. http://centenarul romanici.ro/discursul- lui-c-inculet-sedinta –sfatului –ta.... [15] F.T. Tănăsescu: Profesorul Ion I Inculeţ. In “Din galeria marilor electrotehnicieni

români. Oameni, vieţi, fapte”, Vol. 2, Ed. AGIR, 2017. [16] *** Conacul lui Ion Inculeţ de la Bârnova. www.destinatiituristice.ro/article/32512/conacul-lui-Ion-Inculet.

28

[17] Conacul lui Ion Inculeţ din Bârnova. https://ro.wikipedia.org/wiki/X/ Conacul_lui_Ion_Inculet.

[18] *** Comuna Bârnova. http://barnova –iasi.tripod.com.parohia.html [19] *** Biserica Sft Ion Botezătorul din Bârnova. www.istoria.md/articol/11/Biserica_Sfantul_Ion _Botezatorul_din_Bârnova. [20] Conacul lui Ion I. Inculescu din Bârnova – Galeria foto la zi. ro.infoturism.iasi. [21] Radu Andrei: A Church for a man. The Inculet Family Chapel/European Journal of

Science and Theology. Oct. 2014. Vol. 10, Nr. 5. p 243 -251. [22] GS Peter Castle, W Greason, A Pioneer: in Electrostatic Processes. IEEE Industry

Applications Magazine Sept/Oct, 2014 p 8-13, 82. [23] Ion I. Inculeţ: Western University. File:// F: / Inculet,Ion I.htm. [24] *** Biography Ion I. Inculeţ. University Western Ontario. www.tandfonline.com [25] *** Patents by Inventor Ion I. Inculet http://patents.justitia.com?inventor/ion-i-inculet. [26] Ion I. Inculeţ, Florin Teodor Tănăsescu, Radu Cramariuc: The Modern Problems of

Electrostatics with Applications in Environment Protection. Ed. Kluwer, Springer, vol. 63 NATO, 1999.

29

ASPECTE DIN VIAŢA ŞI ACTIVITATEA LUI CONSTANTIN D. BUŞILĂ Dr. Ing. Dăescu Ioniţă Rezumat Viaţa lui Constantin Buşilă s-a desfăşurat între două tragedii, ambele generate de malaxorul istoriei, care, fără niciun discernământ, sfarmă tot ce prinde în angrenajele sale. Prima tragedie are loc la scurt timp după naşterea sa, când a rămas orfan de tată, mort la Plevna. A doua tragedie are loc în anul 1950 când moare în închisoarea în care a fost trimis de către comunişti. Cuvinte cheie: electricieni, director, Politehnica Summary Constantin Busila's life unfolded between two tragedies, both generated by the kneader of history, which, without any discernment, breaks down everything he gets in his gear. The first tragedy occurs shortly after his birth, when he remains orphaned by his father, dead at Plevna. The second tragedy occurred in 1950 when he died in the prison where he was sent by the Communists. Keywords: electricians, director, Polytechnic School. 1. Tinereţea

Constantin Buşilă s-a născut într-o familie înstărită, la Târgu Ocna, în data de 4 mai 1877. Pe tatăl său îl chema Dimitrie şi era cadru militar în tânăra armată română. Pe mama sa o chema Haricleea. Curând după naşterea fiului său, Dimitrie Buşilă este chemat la datorie, pe câmpurile de luptă din Bulgaria, în Războiul de Independenţă. Aici este numit căpitan şi primeşte comanda unei companii din cadrul Regimentului 14 Dorobanţi, regiment comandat de locotenent - colonelul Alexandru Fotea. În urma unor acte de vitejie este decorat cu medalia de aur pentru virtutea militară.

În ziua de 30 august 1877 au loc cele mai cumplite lupte din tot războiul. În încercarea de a cuceri oraşul fortificat Plevna, armatele româno-ruse atacă poziţia fortificată cunoscută sub numele de reduta Griviţa 1 şi, apoi şi reduta Griviţa 2, de a cărei existenţă nu se ştia. După mai multe asalturi, soldate cu mari pierderi de vieţi omeneşti, armata română, sprijinită de armata rusă, reuşeşte să cucerească reduta Griviţa 1. A fost unul din momentele de mare glorie din întregul război. Din păcate, la un contraatac al turcilor, căpitanul Dimitrie Buşilă cade la datorie. El este cinstit ca un erou în întreaga ţară. Ziarul „Resboiul”, din data de 1 noiembrie 1877, publică un amplu necrolog, pe prima pagină (figura nr. 1).

30

Fig. 1. Ziarul Resboiul din 1 noiembrie 1877

Războiul se termină şi, noul stat independent, România, păşeşte ferm pe calea

dezvoltării. Curând, în anul 1881, România devine regat, integrându-se astfel marilor familii europene. O problemă a tânărului regat era educaţia. Iată ce spunea Gheorghe Duca, proaspăt numit director al Şcolii de Poduri şi Şosele, referitor la absolvenţii acesteia: “o înmulţire sau o împărţire cu vreo zece cifre era rareori rezolvită”; de asemenea: “erau elevi care sfârşiseră anul IV şi nu trecuseră examenul de anul I”.

Duca modernizează şcoala şi aplică un regim foarte serios, chiar sever. El introduce un an preparator. În primul an (1882), din 32 de elevi înscrişi, numai 8 intră în anul I; în anul 1883, din 122 de elevi, numai 18 au trecut in anul I.

Gheorghe Duca ia măsuri de înzestrare a şcolii cu un local nou, local care este inaugurat la 2 octombrie 1886, in prezenţa Regelui Carol I. Acest local există şi astăzi pe strada Polizu din Bucureşti.

Succesor a lui Duca a fost Scarlat Vârnav. Nivelul tehnic al scolii creşte substanţial, astfel încât în anul 1890 se înfiinţează Comisiunea de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Aceasta comisie va analiza dacă diplomele emise de şcoli străine pot fi echivalate cu cele emise de şcoala din Bucureşti.

În anul 1886 s-au introdus cursurile militare. Elevii interni purtau uniformă şi aveau grade militare. Şcoala era dotată cu muzee si laboratoare. La admiterea în şcoală nu erau primiţi decât bacalaureaţii.

Locurile de muncă vacante la Stat erau oferite de preferinţă absolvenţilor Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele.

31

Tânărul Constantin Buşilă urmează Liceul Principatele Unite din Iaşi şi apoi Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pe care o absolvă, în condiţiile de exigenţă arătate, ca şef de promoţie, în anul 1900.

În această perioadă face o pasiune irevocabilă pentru verişoara sa, Elena (Lily) Mănciulescu. Totuşi, cei doi îndrăgostiţi nu se căsătoresc, poate şi din cauza vârstei prea fragede, iar Constantin dorea să-şi continue studiile. Urmează, timp de un an, cursuri de perfecţionare la Institutul Montefiori de Electricitate din Liege, din Belgia.

In lipsa lui, Lily se căsătoreşte cu moşierul Iancu Oroveanu şi are doi copii: un băiat, născut în 1907 şi o fată născută în 1912.

Constantin Buşilă, după încă un an petrecut în străinătate, decide să se întoarcă în România, cel mai probabil la chemarea lui Anghel Saligny, care avea nevoie de specialişti.

Buşilă devine un colaborator apropiat a lui Anghel Saligny la lucrările de modernizare a portului Constanţa. Aici, Buşilă proiectează şi construieşte centrala Diesel a portului, cu o putere instalată de 4x400 CP, curent continuu. După terminarea centralei (în 1904), Buşilă este numit director al acesteia.

În anul 1909 părăseşte această funcţie şi se întoarce la Bucureşti. Este numit director adjunct al Societăţii de Tramvaie Bucureşti - STB.

În anul următor, 1910, Buşilă devine şi cadru didactic la Şcoala de Poduri şi Şosele.

În perioada Primului Razboi Mondial, Buşilă lucrează în cadrul Ministerului de Razboi, la Directia Muniţiilor.

Ulterior, când Anghel Saligny vine la conducerea Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Buşilă este numit Secretar de Stat la acest minister. În această calitate, în timpul războiului, este trimis la ruşi, pentru a rezolva problema sustragerilor de armament care aveau loc în timpul transportului feroviar a armamentului pe care România îl primea de la aliaţi, prin Rusia. Buşilă, care avea gradul de căpitan, dispune luarea unor măsuri stricte de supraveghere a trenurilor şi, astfel, reuşeşte să stopeze dispariţiile de armament.

În tot acest timp, căsătoria fostei sale iubiri, Elena, se destramă. După patru ani de procese, Lily obţine, în anul 1922, divorţul de Iancu Oroveanu, din vina exclusivă a acestuia. Cei doi copii sunt încredinţaţi mamei, ceea ce era ceva cu totul deosebit, în acele vremuri. În aceste condiţii, la vârsta de 45 de ani, Buşilă se casătoreşte cu prima şi singura sa dragoste, Elena Mănciulescu.

Familia Buşilă a locuit în Bucureşti, într-o casă situată pe strada Rabat la numărul 1. Casa a fost construită între 1932 şi 1933 în stil modernist, de cei mai in vogă arhitecţi şi constructori ai timpului: arhitectul Duiliu Marcu şi inginerul Emil Prager. În figura nr. 2 se vede această casă aşa cum arată ea astăzi.

32

Fig. 2. Casa familiei Buşilă din strada Rabat

În figura nr. 3 îl vedem pe Buşilă la biroul său din casa menţionată mai sus.

Fig. 3. Buşilă la biroul de lucru

2. Profesor la Politehnică

Vreme de 35 de ani, între 1910 şi 1944, în paralel cu celelalte activităţi, Constantin Buşilă a desfăşurat şi o prodigioasă activitate de cadru didactic universitar, în cadrul Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele, devenită în anul 1920 Şcoala Politehnică Bucureşti.

Vom ilustra această bogată activitate numai cu momentele importante. Astfel: - în anul 1910, prin decretul nr. 207, Buşilă este numit profesor de lucrări grafice;

33

- în anul 1916, prin decizia ministerială nr. 3910, Constantin Buşilă este numit profesor suplinitor şi apoi, prin decretul nr. 2254, tot din 1916, este numit profesor titular definitiv la Catedra de tehnologie mecanică, organe de maşini şi aparate de ridicat. Trebuie să precizăm că, în acele vremuri, gradele didactice, respectiv: asistent, conferenţiar şi profesor aveau, fiecare, câte trei calificări: suplinitor, provizoriu şi definitiv; - prin Decretul nr. 3414 din 9 octombrie 1940, profesorul Constantin Buşilă este înlocuit din funcţia de decan al Facultăţii de Mecanică şi Electricitate, cu profesorul Ion Cantuniar; - în ultimele luni ale anului 1944, prin Decretul nr. 1967, alături de alţi profesori, este pensionat şi profesorul titular de la Catedra de Organe de Maşini, Constantin Buşilă. Conform legii, profesorii universitari titulari, care împlineau vârsta de 65 de ani, erau puşi în retragere din oficiu, primind titlul de profesori onorari; Buşilă depăşise 67 de ani.

Constantin Buşilă a deţinut şi alte poziţii onorante în lumea inginerilor şi a politehnicilor din România. Menţionăm câteva dintre acestea: - în anul 1939, prin decretul 679, Buşilă este numit prodecan al Colegiului Inginerilor, pe o perioadă de trei ani. Decan era profesorul onorar Ion Ionescu. Numai dacă erau membrii ai Colegiului, inginerii îşi puteau exercita profesia. Colegiul Inginerilor se înfiinţase în anul 1938 şi avea scopul de a apăra drepturile inginerilor, de a stabili onorariile pentru lucrările inginereşti, de a judeca disciplinar pe inginerii care contraveneau regulilor profesionale; - prin Decretul nr. 3958/1939 i s-a acordat ordinul “Meritul cultural” în grad de cavaler I; - prin Decizia Ministerului Lucrărilor Publice nr. 5483/1939, profesorii Constantin Buşilă, Dionisie Germani şi Ion S. Gheorghiu au fost desemnaţi membri ai Consiliului Tehnic Superior pe timp de un an; - prin Decretul nr. 3182/1939 au fost numiţi, pe timp de 3 ani, în Consiliul de Perfecţionare al Politehnicii din Bucureşti, profesorii: Gheorghe Macovei, ca delegat al Academiei Române, Nicolae Vasilescu-Karpen, ca delegat al Consiliului Tehnic Superior şi Constantin Buşilă şi Victor Vâlcolici, ca delegaţi ai Ministrului Educaţiei Naţionale; - prin Decretul nr. 3624/1939 profesorul Constantin Buşilă a fost numit preşedintele Consiliului de Perfecţionare al Politehnicii din Iaşi pe anul şcolar 1939-1940.

În fotografiile nr. 4, 5, 6, şi 7 sunt prezentate câteva aspecte din laboratoarele Şcolii Politehnice, aşa cum arătau în anii ‟30.

34

Fig. 4. Laboratorul de înaltă tensiune – 300 kV

35

Fig. 5. Postul de radioemisie al Şcolii Politehnica

36

Fig. 6. Laboratorul de motoare Diesel

37

Fig. 7. Muzeul industrial (în stânga macheta podului Carol I)

3. Director la Electrica

Practic, toată viaţa sa, Constantin Buşilă a ocupat numai funcţii de conducere. Probabil că aceasta s-a datorat unei moşteniri genetice din partea tatălui, privind ordinea şi disciplina, dar, în mod sigur, şi unei ambiţii personale extraordinare. Întotdeauna a căutat să facă lucrurile foarte bine; în caz contrar, prefera să renunţe la ele.

După Primul Război Mondial, în anul 1920, îl găsim pe Buşilă în funcţia de director general al societătii SAR Electrica. Societatea SAR Electrica s-a format în anul 1902, prin transformare din societatea germană Lahmayer. Sub conducerea lui Buşilă SAR Electrica se dezvoltă foarte mult, formând un mare sistem energetic, al doilea ca putere instalată din ţară. Primul era sistemul energetic al Bucureştiului. Sistemul electroenergetic al SAR Electrica, se dezvoltă în perioada 1924 - 1940, ajungând să cuprindă următoarele centrale electrice mai importante: - CET Braşov 1 = 5800 kW; - CHE Tărlungul = 650 kVA; - CHE Sinaia = 1000 kW; - CDE Ploieşti = 1400 kW; - CTE Câmpina = 30000 kW; - CTE Floreşti = 6300 kW.

In 1938, puterea instalata in centralele societăţii Electrica ajunsese de 32100 kW. Schema electrică a acestui sistem electroenergetic este arătată în figura nr. 8.

38

Fig. 8. Schema sistemului electroenergetic SAR Electrica

La 01 ianuarie 1936, datorită unor jocuri de culise dirijate de Elena Lupescu, SAR

Electrica devine departament în cadrul Societătii Anonime Române pentru Industria Petrolului Concordia.

O chitanţă de curent emisă în luna septembrie a anului 1941, de departamentul Electrica din cadrul SARPIP Concordia, este prezentată în figura nr. 9.

39

Fig. 9. Factură de energie electrică

Cea mai mare centrală din cadrul Societăţii Electrica era Uzina Câmpina. Fiind o

frumoasă realizare tehnică, uzina apărea pe cărţile poştale interbelice. O astfel de carte poştală este prezentată în figura nr. 10. Clădirea există şi astăzi.

40

Fig. 10. Uzina Câmpina (în prim plan este râul Prahova)

O frumoasă construcţie a fost şi termocentrala Floreşti. Din păcate astăzi este în

ruină. Proiectarea construcţiilor şi realizarea lor le datorăm inginerului Emil Prager. Detaliile arhitecturale şi faţadele sunt realizate de arhitectul Duiliu Marcu. In figura nr. 11 vedem o imagine a sălii maşinilor.

41

Fig. 11. Uzina Electrică Floreşti – sala maşinilor

Câteva date tehnice ale Uzinei Floreşti (1922 – 1971) sunt date mai jos:

- combustibil: gaze de la sondele de la Moreni şi păcură de la rafinăria Aurora, aflată la o distanţă de circa 1,5 km; - patru cazane de câte 372 m2 şi 14 at.; - patru cazane de câte 372 m2, 325 0C şi 27 at.; - generatoarele: 5250 V, 3150 kW, 5250 kVA, cos ϕ = 0,6; - excitatia generatoarelor: 110 V, 40 kW; - compensatorul sincron: 4500 kVA (5250 V, 495 A); - excitaţia compensatorului: 115 V, 217-262 A, 25-30 kW.

Necesitatea compensatorului sincron a fost determinată de valoarea redusă a factorului de putere al reţelei, respectiv 0,3 - 0,5. Cu două generatoare în funcţiune, centrala asigura un factor de putere de 0,4 – 0,71. Cu un singur generator, centrala asigura un factor de putere de 0,35 – 0,6. În lipsa compensatorului, generatoarele ar fi trebuit supradimensionate, respectiv pentru o turbină de 3150 kW, generatorul ar fi trebuit să aibă 7900 kVA (cos ϕ = 0,4). Schema electrică a centralei Floreşti este arătată în figura nr. 12.

42

Fig. 12. Schema electrică a Uzinei Floreşti

4. Alte realizări

În anul 1926, Constantin Buşilă înfiinţează IRE - Institutul Național Român pentru Studiul Amenajării și Folosirii Surselor de Energie. Este preşedinte al acestui institut, care a strâns în jurul său pe toţi marii specialişti electricieni români. Astfel, s-a asigurat României o foarte puternică prezenţă pe arena internaţională de specialitate. IRE a avut un important rol în elaborarea de norme tehnice, specifice domeniului electric.

În figura nr. 13, se prezintă un document de lucru semnat de Constantin Buşilă în calitate de preşedinte al IRE. Secretar general era inginerul Constantin Budeanu.

43

Fig. 13. Un document al IRE, semnat de Buşilă şi de Budeanu

Alte realizări ale inginerului Constantin Buşilă, sunt:

1925 - Sprijină, împreună cu alţi mari ingineri, formarea Asociaţiei Profesorilor Industriali; 1927 - Vicepreşedinte al Comitetului Electrotehnic Român; 1931 - Administrator – delegat al Societăţii Reşiţa; 1935 - Președinte al Societății Politehnice; 1940 - Ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor.

În anul 1931, Buşilă era deputat din partea Uniunii Nationale, al cărei preşedinte era Nicolae Iorga. În această calitate, în data de 2 decembrie, el sustine un discurs prin care îşi exprima sprijinul pentru documentul pregătit pentru a fi trimis regelui, ca răspuns la Mesajul Tronului către Parlament. Prin experienţa sa, Buşilă se declara îndreptăţit să analizeze situaţia economică a momentului – să nu uităm ca era apogeul crizei economice mondiale. Unele dintre ideile prezentate în discurs, idei care pot fi aplicate şi astăzi, sunt: - se subliniază importanţa moralei în economie; - se blamează tendinţa de dominare a unor ţări de către alte tări; - se arată care au fost originile crizei şi ce ar trebui făcut pentru a se ieşi din ea; - se criticau tendinţele stângiste, care duc la comunism, etc.

44

Foarte repede, discursul s-a transformat într-o dezbatere politică în toată regula. Din discurs se degajă patriotismul profund a lui Buşilă, credinţa lui în capacitatea industrială a României.

În anul 1925 se punea problema ca Societatea Electrica să construiască şi să exploateze o linie ferată electrificată pe distanţa Bucureşti – Ploieşti. Primele proiecte au ţinut seama de condiţiile puse de moşierii pe terenul carora urma să treacă linia. Ca urmare aceasta avea o lungime de 90 km. Buşilă a trântit de podea proiectele respective, afirmând: „În asemenea condiţii, nicicând în România nu se va putea realiza electrificarea căilor ferate!”. Şi a avut dreptate, numai în anii ‟60 s-a introdus tracţiunea electrică pe acest tronson.

Buşilă a continuat lupta pentru electrificarea căilor ferate, începând cu cea dintre Câmpina şi Braşov. In acest sens, el a elaborat o serie întreagă de lucrări, dintre care menţionăm: - Memoriu preliminar cu privire la electrificarea căilor ferate române, prezentat Consiliului de Administratie al CFR în luna iunie 1926; - Electrificarea drumurilor de fer, articol publicat în ziarul „Adevărul” din 13 septembrie 1933; - Electrificarea liniei ferate Câmpina – Braşov, publicat în „Parlamentul românesc” nr. 153 din 8 noiembrie 1934; - Electrificarea liniei ferate Câmpina-Braşov, în publicaţia „Finanţe şi Industrie”, anul II, nr. 45 din 11 noiembrie 1934; - Electrificarea drumurilor de fer, articol în revista „Natura”, anul XXIII, nr. 10 din decembrie 1934.

În anii 1928-1931 îl găsim pe Constantin Buşilă ca administrator - delegat al grupului Reşiţa, din cadrul Societăţii „Uzinele de fier şi Domeniile din Reşiţa”.

Grupul Reşiţa forma o unitate tehnologică completă, pornind de la cărbune şi minereu de fier, până la produse finite, precum obuze, locomotive (din 1923 producţia ajunge la 80 buc. pe an), maşini electrice, laminate, şine de cale ferată, roţi de vagoane, var, cărămizi refractare, maşini diverse. Pentru realizarea acestor produse, grupul Reşiţa, dispunea de: - Mine de cărbuni şi de fier, cuptoare de var şi de cărămizi; - Două furnale înalte, de 130 şi 280 tone, cu cocserie proprie; - Turnătorie de fontă având două cubilouri de 3,5 şi 7,5 tone; - Oţelărie cu 6 cuptoare Martin cu capacităţi de 25 – 35 tone; - Cuptor electric de 7 tone; - Mai multe laminoare de 180.000 – 200.000 tone; - Forjă prevazută cu ciocane pneumatice şi prese moderne; - Fabrici de material rulant şi de maşini electrice; - O centrală electrică de 7 MW.

Grupul Reşiţa a fost condus, cu deosebit talent, de Constantin Buşilă care a reuşit să depăşească criza economică şi financiară, prin introducerea celor mai noi tehnologii şi fabricarea de noi produse, adaptate cerinţelor pieţii.

O vedere generală a grupului Reşiţa, la nivelul acelor ani, este prezentată în figura nr. 14.

45

Fig. 14. Grupul Reşiţa

5. Sfârşitul lui Buşilă

Constantin Buşilă era o personalitate marcantă a tehnicii din România. Deciziile economice ale ţării erau luate, de multe ori, şi cu consultarea sa. Era cunoscut în cele mai înalte cercuri ale politicii româneşti, mergând până la Regele Mihai I. În aceste condiţii, este firesc faptul că Ion Antonescu îl invită să facă parte din guvernul său, oferindu-i conducerea Ministerului Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor. Dându-şi seama că, într-adevăr, ţara avea nevoie de el, având în vedere condiţiile grele prin care trecea, după multe insistenţe, Buşilă acceptă, dar pune trei condiţii: - primul ministru, respectiv Ion Antonescu, nu se va amesteca în deciziile sale; - Ion Antonescu nu-l va forţa să facă politică, deci va fi un ministru tehnocrat; - mandatul va fi limitat, până la momentul eliberării Basarabiei de sub ocupaţia sovietică.

După eliberarea Basarabiei Buşilă îşi prezintă demisia, dar Antonescu, contrar promisiunii, nu o acceptă. Abia după a treia cerere de demisie, Buşilă este eliberat de la conducerea minsterului.

Constantin Buşilă s-a aflat la conducerea ministerului în intervalul 21 iulie 1941 – 6 octombrie 1943. Din această perioadă s-a păstrat documentul pe care-l prezentăm în figura nr. 15.

46

Fig. 15. O adresă a ministerului condus de Buşilă

Dar, apartenenţa la guvernul Antonescu i-a adus sfârşitul. Buşilă este arestat în

toamna anului 1944 şi judecat în „lotul Antonescu”. Are loc aşa numitul „Proces al marii trădări naţionale”. S-a păstrat stenograma dezbaterilor de la Tribunalul Poporului asupra Guvernului Antonescu. Interogatoriile, care s-au desfăşurat între 6 şi 15 mai 1946, sunt redate mai jos. PREŞEDINTELE completului: În ce împrejurări aţi fost solicitat şi aţi acceptat să participaţi în guvernul Antonescu? Acuzatul BUŞILĂ: În cursul lunii Iunie am fost solicitat în vreo 3 rânduri să accept a lua conducerea Ministerului Comunicaţiilor, al cărui titular, care era un militar, trebuia să plece pe front. În timpul acela cred că nu lipseau solicitatorii şi doritorii de a ocupa un minister. PREŞEDINTELE: Aveaţi legături mai dinainte cu d-l Mihai Antonescu? AC. BUŞILĂ: Da, de mai mulţi ani. PREŞEDINTELE: În ce împrejurări? AC. BUŞILĂ: Nu-mi aduc bine aminte, dar ştiu că la Institutul Social ne-am întâlnit la mai multe şedinţe, unde se discutau chestiuni internaţionale şi diferite probleme de politică externă. PREŞEDINTELE: În momentul când aţi intrat în Minister, războiul antisovietic şi contra Naţiunilor Unite era declarat? AC. BUŞILĂ: Acela declarat contra Naţiunilor Unite nu era declarat încă.

47

PREŞEDINTELE: Ce v’a determinat să intraţi în acel guvern în timpul războiului? AC: BUŞILĂ: Am avut totdeauna aceiaşi linie de conduită. PREŞEDINTELE: Ce rol aţi avut privitor la intensificarea transporturilor pentru armatele germane? AC. BUŞILĂ: Aceasta era o chestiune care privea exclusiv căile ferate, care conform legii de organizare a lor, din ziua declarării războiului treceau sub ordinele Marelui Stat Major. Toate transporturile militare germane, au fost ordonate de M. St. Major. PREŞEDINTELE: Atunci să punem altfel întrebarea: În ce măsură aţi ajutat trecerea trupelor germane în legătură cu drumurile şi şoselele noastre? AC. BUŞILĂ: Eu nu am cunoscut decât un singur lucru: de a continua lucrările de drumuri perfectând contractele încheiate înainte de mine de alţii. PRŞEDINTELE: Aţi făcut asemenea contracte cu germanii? AC. BUŞILĂ: Nu. Pentru că toate contractele privitoare la drumuri atât cu germanii cât şi cu italienii erau făcute de predecesorii mei. PREŞEDINTELE: În ce a constat aportul dvs. în semnarea acordurilor cu germanii? AC. BUŞILĂ: Nu am făcut niciun acord economic cu germanii. Acestea s-au făcut ulterior bazate pe acordul din 1940 încheiat la Berlin şi care după aceia la fiecare 6 luni era revizuit de un delegat special. Delegatul nostru special era d-l Răzmeriţă care lucra la Berlin cu organele germane. Convenţia nu avea de-a face cu Ministerul Lucrărilor Publice, care primea de acolo cotele indicate şi care totdeauna erau mai mici decât cele cerute. De altminteri într-un consiliu de miniştri când s-a adus această convenţie a d-lui Răzmeriţă la 1942, am ţinut să atrag atenţia că Ministerul Lucrărilor Publice era nedreptăţit pentru că nu primea decât foarte puţin din ceea ce îi trebuia. PREŞEDINTELE: Ce atitudine aţi luat în Consiliul de Miniştri când se puneau probleme în legătură cu deportările şi evacuările populaţiei? AC. BUŞILĂ: Niciodată nu am auzit în Consiliul de Miniştri despre deportări sau de măsuri riguroase. Aceste lucruri le-am văzut în actul de acuzare şi am văzut că se discută într-un consiliu restrâns. PREŞEDINTELE: Aţi fost autorul mai multor legi cu caracter rasial? AC. BUŞILĂ: Văd că se citează în actul de acuzare legea de organizare a Bucovinei şi Basarabiei. PREŞEDINTELE: Aţi semnat această lege? AC. BUŞILĂ: Ca toţi miniştrii. În al doilea rând mi se pune în sarcină legea refacerii oraşului Panciu. Această lege a fost întocmită de o comisiune instituită sub preşedenţia d-lui Căpăţână de la Curtea de Casaţie, Comisiune instituită atunci şi proiectul de lege semnat de ministrul de finanţe. Iar de mine în ceea ce priveşte partea privitoare la lucrări întrucât eram minstrul Lucrărilor Publice. O altă lege rasială este a poştelor şi telegrafelor. Aceste legi mi se pun în sarcină că ar fi rasiale pentru că în ele se prevede că personalul trebuie să fie român, de origine etnică română. Aceste legi sunt trecute prin Consiliul Legislativ şi modificările au fost introduse de acest consiliu în concordanţă cu politica urmărită de atunci. În ce mă priveşte nu am avut niciodată intenţia să fiu antisemit deşi s-a spus că sunt cel mai mare antisemit. Acuzatorul public STOICAN: Aşa spune stenograma. AC. BUŞILĂ: Eu nu contest stenograma. PREŞEDINTELE: Cine are întrebări de formulat?

48

Domnul acuzator public ŞEF: Dacă a fost în Transnistria şi a organizat transporturi de cereale în ţară? AC. BUŞILĂ: Am fost în Transnistria delegat şi de d-l conducător al statului şi m-am ocupat de transporturi. AC. PUBLIC SĂRACU: După rebeliune a trimes o telegramă prin care îşi oferea serviciile lui Ion Antonescu? AC. BUŞILĂ: În actul de acuzare este trunchiată această telegramă. Această telegramă este dată în numele Societăţii Politechnice. AC. PUBLIC SĂRACU: Dacă a pus la dispoziţia nemţilor cât mai mult petrol şi a căutat să intensifice producţia de petrol? AC. BUŞILĂ: Este rău citit. Antonescu era la Berlin în Noiembrie când l-am găsit acolo. Dânsul pleca dimineaţa şi noaptea mi-a spus: Am discutat cu Clodius chestiunea petrolului şi a cărbunilor. Te rog să insişti ca să obţi, pentru că nu am ajuns încă la cifra de 50 de tone. A doua zi Antonescu a plecat. Am discutat cu Clodius această chestiune de petrol şi am ajuns la 50 de vagoane de cărbune. Atunci am telefonat la Bucureşti şi am comunicat că Clodius a convenit la 50 de vagoane. Pe urmă am scris o scrisoare că toţi nemţii se interesau de petrol. Ce este vina mea, dacă nemţii se interesau de petrol? AC. PUBLIC SĂRACU: Curios este că acest petrol de care se interesau nemţii să-l dăm noi. AC. BUŞILĂ: Eu nu am spus ca să-l dăm noi, ci am spus că singura soluţie este ca să se mărească producţia.

Sentinţa era, oricum, stabilită dinainte. Pentru că şi-a servit patria în momente grele, Constantin Buşilă a fost condamnat la 10 ani de închisoare şi confiscarea averii. Din cauza condiţiilor inumane din închisoarea Aiud, moare la 3 februarie 1950.

După şapte ani, osemintele i-au fost aduse la cimitirul Bellu din Bucureşti. În figura nr. 16 se poate vedea cavoul familiei Buşilă, unde Constantin îşi doarme somnul de veci, alături de marea lui dragoste, Lily.

49

Fig. 16. Cavoul familiei C. D. Buşilă

6. Concluzii

Constantin Buşilă a fost unul dintre acei oameni extraordinari ai acestei ţări, care prin muncă asiduă şi împotriva vicisitudinilor vremii, au ridicat această ţară. Profesionişti de mare valoare, adevăraţi patrioţi, după ce-şi desăvârşeau studiile în străinătate, se întorceau în România, pentru a aplica cele învăţate, în folosul ţării. Permanent au avut în vedere aplicarea celor mai noi descoperiri din domeniu.

Este obligatoriu ca tânăra generaţie să cunoască înfăptuirile înaintaşilor, pentru a-şi forma conştiinţa personalităţii naţionale. În acest sens, consider că este de cel mai mare interes ca în şcolile de specialitate să existe câteva lecţii pe teme de istorie a tehnicii, în general şi a tehnicii româneşti, în special.

50

Familia CIORĂNESCU

Marilena Rotaru

Familia Ciorănescu, compusă din părinţii Ion şi Ecaterina, a avut nouă copii. Poetul Ioan Ciorănescu a murit când era foarte tânăr. Dintr-o mamă învăţătoare şi un tată autor de manuale şcolare, care a redactat, printre altele, şi primul abecedar pentru elevii surdomuţi din România, s-au născut: matematicianul Nicolae Ciorănescu, doctorand al Universităţii Sorbona din Franţa, filologul, istoricul, scriitorul Alexandru Ciorănescu, foarte apreciat de spanioli, Ecaterina Nenițescu, chimistă, autoarea primului tratat românesc de „Medicamente de sinteză“. Toţi trei au fost membri ai Academiei Române. De la microfonul radioului „Europa Liberă“ s-a auzit multă vreme şi vocea lui George Ciorănescu, exilat în Germania, doctor în drept, poet şi prozator. Lor le-au călcat pe urme, dar în alte domenii – ca medicină sau inginerie – Constantin, Maria, Elena şi Ana. O adevărată dinastie Ciorănescu.

S-au împlinit 107 ani de la nașterea profesorului Alexandru Ciorănescu (n. 15 noiembrie 1911, Moroeni, județul Dâmbovița - d. 25 noiembrie 1999, Santa Cruz de Tenerife, Insulele Canare, Spania). Eminent profesor de literatură comparată, diplomat, director literar, dramaturg, enciclopedist, eseist, lingvist, etimolog, istoric, poet, prozator român care a trăit în exil între 1946 și 1999.

L-am cunoscut în septembrie 1991, la sugestia Doinei Alexandru de la Europa Liberă. Cu ochii înroșiți și glasul iritat de gazele lacrimogene ale noii mineriade, am mers pe strada Școalei, la numărul 8, într-o frumoasă casă de sfârșit de secol XIX, unde locuia doamna Ecaterina Neniţescu, sora profesorului, somitate în chimie, ca și soțul ei, Constantin Nenițescu, plecat la cele veșnice, la câțiva ani după ce se opusese doctoratului “tovarășei”. Un domn de altădată din lumea “micului Paris”. Mă privește cu o curiozitate surâzătoare:

“Am înțeles de la soră-mea, că dumneata ești o oaie neagră pentru cei din capul trebii…” ”Dacă suntem o turmă, poate…”

“O populație poate deveni o turmă dacă încetează să mai fie un popor.”

”Vom mai fi un popor?”

”Când se vor repune în drepturi toate prerogativele Coroanei Române și Regele Mihai va fi din nou pe tronul României.” ”Credeți într-o dreptate a istoriei?”

”Cred în ființa națională pe care o paranteză comunistă, republicană, sovietică, fie și de patruzeci și patru de ani, n-o poate anihila cu totul. România nu este și nu poate fi altceva decât Regat.”

”Vom scăpa de comunism?”

“Trebuie să moară generaţia mea, generaţiile dintre mine şi dumneata, generaţia dumitale, încă vreo câteva… Este vorba de manifestarea raportului victimă-călău. Cu foarte puţine excepţii – la noi, un Corneliu Coposu şi cam atât – victimele ajunse la putere, fac ce-au făcut altădată călăii…Nu-ţi place ce auzi, nu-i aşa?”

Eram şocată. Nu-mi plăcea ce auzeam şi nici nu aveam înţelegere pentru explicaţia pe care o primisem. Peste câţiva ani însă, aveam să înţeleg. Dar ceea ce

51

înţelegeam nu-mi plăcea. Cinci toamne la rând l-am întâlnit la Bucureşti. Ne plimbam prin oraş şi-l observam privind îndelung casele vechi.

Îl iscodeam:

“Ce căutaţi? Ce-aţi găsit?” “N-o să-ţi placă… Măsele vechi, Bucureştiul este ca un octogenar căruia i-au mai rămas câteva măsele vechi…”

Am filmat în acei ani două convorbiri mai ample. Nu era mulţumit.

“Să vii la mine în Tenerife, acolo ai ce filma, aici doar eu, n-am nici un haz…”

În octombrie „97 i-am telefonat de la Madrid. “Vino repede, au fost primele lui cuvinte, să nu-mi strice capul de tot…”

Revăzându-l, la doi ani de la ultima întâlnire din Bucureşti, mi-am dat seama de boala devastatoare care pusese stăpânire pe el. Mai avea zâmbetul hâtru care-i lumina chipul înainte să spună:

“N-o să-ţi placă…”

Fiinţa însă, i se stingea, ca razele amurgului: rapid. Era perfect conştient de ruperile de memorie pe care le avea. În momentele de luciditate voia parcă să recupereze ce pierdea în celelalte. A organizat extrem de minuţios cele cinci zile cât am stat în Tenerife. Guvernatorul i-a pus la dispoziţie în permanenţă o maşină cu şofer pentru filmări. Toţi oamenii care-l cunoşteau şi cu care ne întâlneam îl salutau cu dragoste şi, mai mult decât cu respect, cu veneraţie. Tot în acele zile îşi vindea biblioteca. Cu câţiva ani înainte o oferise Academiei Române. Preşedintele de atunci i-a răspuns că nu o poate primi decât dacă plăteşte tot el şi transportul. Îmi relatase scena.

“Domnule, i-am spus, eu v-am oferit biblioteca mea, nu banii mei… E o confuzie!”

Mă aflam în apartamentul său din Santa Cruz, mai aveam două ore până la avion, priveam pachetele de cărţi care urmau să plece la noii lor proprietari, când l-am auzit: “Am trăit, adică am existat, prin şi cu o grămadă de cărţi. Acum cărţile pleacă, se duc din viaţa mea. E un semn. Trebuie să mă duc şi eu. Ştiu că nu-ţi place…”

Nu mi-a plăcut, domnule profesor. Nu mi-a plăcut pentru că, la foarte puţină vreme trebuia să recunosc, pentru ultima oară, că iar aţi avut dreptate.

52

Profesorul Alexandru Ciorănescu

53

Familia Ciorănescu

54

DUMNEZEU ESTE CU NOI