Vol. 4, nr. 1-2, 2017

REVISTA DE

ISTORIE A ELECTROTEHNICII ROMÂNEŞTI

O publicaţie a INCDIE ICPE-CA

Bucureşti

MIERCURI 4 octombrie ,ora 10,sala de festivități, etaj 3.

A VIII-A EDIȚIE A SEMINARULUI DE ISTORIA

ELECTROTEHNICII ROMÂNESTI

2

COMITET ŞTIINŢIFIC

Acad. Andrei ŢUGULEA

Prof. Carmen GOLOVANOV

Prof. Dr. Wilhelm KAPPEL

Dr. Ing. Ioniţă DĂESCU

Tudor VIŞAN-MIU

EDITOR ŞEF ONORIFIC

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU

EDITOR ŞEF

Dr. Ing. Mircea IGNAT

REDACŢIA

Dr. Ing. Cristian MORARI

Dr. Gabriela IOSIF

Ing. Gabriela OBREJA

Matilda GHEORGHIU

ISSN 2066-7965

Adresa:

Splaiul Unirii nr.313, sector 3, Bucureşti - 030138, România

Tel: 021-346.72.31, 021-346.72.35

Fax: 021-346.82.99

Adresa de contact: Dr. Ing. Mircea Ignat - INCDIE ICPE-CA

E-mail: mircea.ignat@icpe-ca.ro, mobil: 0755.015.606

3

Cuprins

Editorial …………………………………………………………………………………....... 4

Dr. Ing. Mircea Ignat: Încercând o identificare a irecuperabilului Profesor Tănăsescu sau eseu dedicat unui veșnic om de sfaturi înțelepte ..................................................................................................................................... 6

Prof. Dr. Florin Teodor Tănăsescu: Stimate şi iubite Domnule Profesor Alexandru Fransua, Onorată Asistenţă, Dragi colegi ........................................... 12

Dr. Ing. Constantin Răduți: Maestrul ......................................................................... 19

Dr. Ing. Ioniță Dăescu: Primele emițătoare radio din România .............................. 22

Tudor Vişan-Miu: „Cum se scrie istoria?” Metoda de cercetare istorică. Eseu

orientativ ................................................................................................................... 42

Dr. Ing. Mircea Ignat: Unele contribuţii la biografia savantului Alexandru Proca (16.10.1897, Bucureşti – 1955, Paris) ...................................................................... 46

Prof. Nicolae Vasile: Realizări ale ICPE în domeniul surselor regenerabile de energie ...................................................................................................................... 54

Dr. Ing. Lucian Pîslaru-Dănescu, Dr. Ing. Bogdan Trușcă: Activitatea Profesorului Vasile Truşcă, un exemplu de integrare a cercetării în procesul de învăţământ 76

Prof.dr.ing. Florin Teodor Tănăsescu, Ciofu Valerian ............................................... 85

Imagini de la sărbătorirea Profesorului Florin Teodor Tănăsescu ….…………... 89

Imagini de la sărbătorirea împlinirii a 90 de ani a Profesorului Alexandru Fransua, la AGIR ……………………………………………………………. 90

Imagini de la a VIII-a ediţie a Seminarului de Istoria Electrotehnicii Româneşti 91

4

EDITORIAL

Pe 4 octombrie 2017, la sediul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru

Inginerie Electrică ICPE-CA, a avut loc a VIII-a ediție a Seminarului de Istoria

Electrotehnicii Românești. Se poate observa pe coperta publicației o “colecție” de mari

personalități din domeniul electrotehnic.

Țin minte că prima ediție a avut loc la Academia Română în anul 2000, ediție dedicată,

prin declarația de atunci a institutului nostru de a iniția un astfel de seminar, cu o

intenție vădită de a identifica și a promova personalități deosebite, cu rol de formare, cât

și dezbaterile referitoare la aparițiile și evoluțiile instituționale. Un spațiu de preocupări

încă slab abordat, consideră autorul acestui editorial. Țin minte că era o toamnă, cu un

București super aglomerat, încât mașina institutului în care mă găseam alături de Dl. Profesor Wilhelm Kappel, pe atunci Director General al INCDIE ICPE-CA, a ajuns cu o întârziere semnificativă la Academia Română, loc unde am ales să fie lansată ideea

inițierii Seminariilor de Istoria Electrotehnicii Românești, evenimente periodice cu rolul

de a evidenția și identifica personalități și elemente instituționale ale domeniului.

Cronologic, primul eveniment semnificativ al anului a fost sărbătorirea vârstei de 85 de

ani a Profesorului și directorului general al ICPE, Dl. Florin Teodor Tănăsescu (12 aprilie).

A urmat sărbătorirea împlinirii a 90 de ani de la nașterea Profesorului Alexandru Fransua.

Prima contribuție a Seminarului de Istoria Electrotehnicii a aparținut Dlui. Profesor

Florin Teodor Tănăsescu, Președintele Comitetului Electrotehnic Român, și s-a referit la personalitatea Profesorului Alexandru Fransua, cu ocazia împlinirii a 90 de ani. Din

păcate, Profesorul sărbătorit nu a putut onora invitația făcută de organizatori din cauza unei probleme de sănătate.

O altă contribuție a Dlui. Profesor Tănăsescu a fost dedicată lui Ion I. Inculeţ:

Ion I. Inculeţ - un vizionar în electrostatică.

De menționat și contribuția familiei Inculeț, la Unirea din1918 (să nu uităm că în 2018

se sărbătorește centenarul Unirii care a avut loc la Alba Iulia, datorită unor adevărați români, cum din păcate nu cred să mai existe astăzi!).

Mereu prezentul Dr.Ing. Ioniță Dăescu a prezentat o istorie comentată a primelor

emițătoare construite în România.

Tânărul istoric în devenire Tudor Vișan-Miu (fost și membru în perioada liceului a Centrului Alexandru Proca, acum asimilat în Comitetul Ştiințific al revistei) a venit cu o

chestiune metodologică, binevenită pentru cei ce scriu istoria ştiinței şi tehnicii: Cum se scrie istoria! Răspunsul lui Nicolae Iorga.

Aspecte privind personalitatea profesorului Vasile Truşcă a adus lucrarea Domnului Dr.Ing. Lucian Pîslaru-Dănescu: Activitatea Profesorului Vasile Truşcă - un exemplu de integrare a cercetării în procesul de învăţământ.

5

Autorul acestor rânduri a prezentat în finalul seminarului lucrarea biografică a marelui savant Alexandru Proca: Unele detalii privind biografia savantului Alexandru Proca.

În numărul de față al revistei am mai adăugat un articol al Profesorului Răduți, dedicat

tot profesorului Al. Fransua, o contribuție a fostului director al ICPE, Prof. Vasile

Nicolae, despre evoluția preocupărilor asupra energiei regenerabile din institut, cât și un laudatio adus domnului Dr.Ing. Valerian Ciofu cu ocazia împlinirii a 90 de ani.

În decembrie ne-am despărțit de o altă personalitate a electrotehnicii românești: Prof.

Alexandru Țugulea, personalitate formatoare; a predat cursul de Bazele electrotehnicii

la UPB, a fost decan și șef de catedră la Facultatea de Electrotehnică. Ne despărțim

astfel de una din cele mai rafinate personalităţi ale învăţământului electrotehnic din țara noastră, cu un deosebit talent didactic.

Tot în luna decembrie a avut loc plecarea spre ceruri a Majestății Sale Regele Mihai, personalitate cu rol determinant în istoria mondială, prin implicarea în scurtarea celui de-al II-lea război mondial. Să nu uităm că în 2017 a fost comemorat Regele Ferdinand

“cel loial”, la 90 de ani de la dispariție!

Ca de obicei nu am știut să profităm de o șansă favorabilă, privind monarhia, cel puțin din punctul de vedere al modelelor, de care avem atâta nevoie într-o Românie care începe să nu mai aibă nimic sfânt!

Poate ar mai fi de adăugat personalitățile invitate în cadrul Întâlnirilor institutului, un eveniment periodic care sper să țină cât mai mult (pe site-ul institutului aveți filmate toate aceste evenimente):

- O boieroaică aristocrată a mentalităților și istoriei: Georgeta Filitti; - Jurnalista și producătoarea Marilena Rotaru, căreia îi datorăm primele interviuri cu

Majestatea Sa Regele Mihai; - Istoricul Marius Oprea, preocupat de dosarele securității și victimele sale; - Academicianul Marius Andruh; - Istoricul și arheologul Cătălin Pavel, o persoană de care fiți siguri că vom mai auzi.

Să sperăm că vom fi consecvenți, astfel incât și alte personalități ne vor călca pragul institutului.

Editor Şef,

Dr.Ing. Mircea Ignat

6

ÎNCERCÂND O IDENTIFICARE A IRECUPERABILULUI

PROFESOR TĂNĂSESCU sau ESEU DEDICAT UNUI VEŞNIC

OM DE SFATURI ÎNŢELEPTE

Dr. Ing. Mircea Ignat

Se spune, nu fără temei, că eşti suma întâlnirilor tale cu anumite

persoane...

Despre personajul Florin Teodor Tănăsescu va fi vorba în micul discurs

de astăzi.

În general, în astfel de evenimente apar mesaje convenţionale, se

transmite sănătate, vă iubim, să ne trăiţi...în care poate este invocat şi

Sfântul Duh.

Dar stimabililor, noi suntem cercetători, nu trebuie să fim convenţionali

şi, mai mult de atât, nu trebuie să călcăm pe acelaşi drum, trebuie să

fim în perpetuă căutare, o ştiu de la Francisc Bacon, reluat în istoria

recentă de Profesorul Palade, premiantul Nobel...

Din cauza asta încerc în fiecare an alt mesaj, pornit dintr-un studiu să

zicem de armonice (în termeni de fizică şi electrotehnică)...ori

personajul irecuperabil Profesorul Florin Teodor Tănăsescu, care este

fabulos când faci această analiză, merită o altă şansă. Nu uitaţi că

sunteţi cercetători şi originalitatea şi imaginaţia sunt condiţii

obligatorii, nu limba neintelectuală de lemn, iar dacă originalitatea şi

imaginaţia nu există, să căutăm o altă profesiune.

În anul acesta, pe 12 aprilie, am scris un mesaj de suflet

irecuperabilului Domn Tănăsescu (“irecuperabil” este caracterizarea

dată de Domnul Mihăiţă, mai marele AGIR-ului, la prezentarea poate

celei mai reprezentative lucrări despre boierii ingineriei electrice, care

este încă în derulare) (nu Domnule Profesor, nu v-am uitat cu biografia

7

lui Alexandru Proca!). De ce spun asta? Cu acea ocazie Domnul

Tănăsescu mi-a scris pe volumul cald achiziţionat că am obligaţia să

scriu şi eu la rându-mi despre istoria continuă a electrotehnicii...

aceasta fiind o deosebită onoare, să fiu considerat membru al acestei

ştafete...

L-am considerat într-un mesaj „tată iniţiatic”! O să ziceţi: uite, vine cu

poleitu’! Să mă explic! În 1979, acolo unde se îngână peştii cu berbecii,

eram încă în stagiatură ataşându-mă de un un alt personaj–

personalitate, Dl. Octavian Tomuţă, unul din cei mai buni specialişti la

ora aceea în domeniul acumulatoarelor electrice, care mi-a propus să

încerc o angajare la ICPE, în laboratorul de surse!

În acest sens, mi-a făcut şi o mică adresă, garanţie către Dl. Director.

Timp de o săptămână, nimeni nu a activat, în sensul negat sau avizat

cererea mea, şi nici la Dl. Director nu se putea intra; acolo era şefa

apărării, Dna. Werhmann (de atunci eu i-am spus Dna. Wermacht!) De

fapt, se pierduse şi termenul de transfer de la Acumulatorul către

ICPE!

Am fost sfătuit atunci de un coleg de facultate să-l aştept pe Dl.

Tănăsescu, care venea pe jos, dar să fiu începând cu 6:30, pentru a-l

întâlni. Aşa s-a şi întâmplat, cu o politeţe de care dădeam mai rar în

acele timpuri am fost condus de Dl. Profesor şi anchetat cu răbdare

aproape o oră jumătate, în final fiind întrebat de ce doresc la surse.

Am continuat pledoaria încă 10-15 minute, după care tatăl iniţiatic a

scris pe cererea mea 25, spre stupoarea mea. ”Lasă că unde vei merge

vei da de tineri de vârsta ta, şi să vezi ce echipă o să formaţi!”

Da, a doua zi am văzut ce armonie era, căzusem deja într-un scandal

între George Maftei şi regretatul Emil Ciobanu privind un voltmetru de

fază cu care se măsurau traductoarele rotative selsine şi resolvere! În

general, la aceste divergenţe apărute ca ploile de vară, trebuia să fii de

8

o parte sau ăla cu argumente! Dar erau divergenţe pur tehnice şi

inginereşti, nu depăşeau în general nivelul de colegialitate. Am apreciat

mult mai mult aceste dispute, care te obligau să reiei cursurile, să te

documentezi, să-ţi cultivi într-un cuvânt orgoliul profesional, adică să fii

într-o stare de veghe continuă (se iniţiau atunci primele seminarii

ştiinţifice apărute spontan ca terenuri de bătălie şi duel!). Oricum

ICPE-ul de atunci avea oameni care ştiau bine carte! Nu mai amintesc

formatorii: Profesorii Răduleţ, Roşculeţ, Hortopan, Bălă, Ţugulea, la

care metodologic se adăuga şi Dl. Tănăsescu!

Păcat, dar nu mai văd aceste discuţii la obiect apărând şi astăzi între

membrii aceleiaşi generaţii.

Am uitat să spun, angajarea mea a fost cu data de 1 aprilie 1979, dar nu

mă consider un păcălit.

Dl. Tănăsescu avea metodele sale, te monitoriza din umbră; acum câţiva

ani îl întrebam dacă ştia de divergenţele de la 25; a răspuns “desigur,

dar ăsta era preţul formării şi performanţei!. Cât vă certaţi pe obiect

era bine, însemna că aveaţi preocupare!”. Era o monitorizare din umbră

cu intervenţii când lucrurile deveneau poate mai grave, dar senzaţia era

că aveam un paratrăznet eficient!

In sala de seminarii a institutului l-am văzut pe un „frate mai mare”,

Mihai Cistelecan, mai marele peste înfăşurările maşinilor electrice, cu

care am avut o primă discuţie doctă despre sincronismul giromotoarelor

de mare turaţie! El omologase, primul, un tahogenerator pentru aviaţie

şi caietul lui de sarcini, cum îl denumeam, era un exemplu pentru

generaţiile mai mici care lucram la 25!

Până prin 1996-1997 nu am depăşit relaţia de cercetător - director cu

dl. Tănăsescu, şi nici curiozitatea de a cunoaşte mai bine personajul.

Odată cu iniţierea unor seminarii de istoria electrotehnicii româneşti,

am început o nouă perioadă a relaţiei cu Dl. Profesor. Acolo, la aceste

9

seminarii, erau prezente personalităţi deosebite, meritul era şi al

personajului Tănăsescu care intervenea şi făcea invitaţiile de onoare.

Aşa se face că apăreau: regretatul Academician Gleb Drăgan,

Academicienii Ţugulea şi Timotin, Profesorii Bălă, Fransua, Fluieraşu,

Simion (de la Iaşi), Mircea Rădulescu, Biro (de la Cluj), Boldea de la

Timişoara...

Analiza armonicelor, în ceea ce îl priveşte pe Profesorul Florin

Tănăsescu, a început când am văzut o poză în care Profesorul era încă

voleibalist activ şi era în saritură, salvând o minge (în tinereţe jucase

volei de performanţă la Rapid, să nu uităm). Zic, atunci, uite un personaj

de roman, care trebuie descifrat şi identificat, doar suntem

cercetători, stimabililor! Iată începutul analizei de armonici.

Domnul Florin Teodor Tănăsescu vine dintr-o Moldovă plină de sevă, de

înţelepciune şi spiritualitate, dintr-un rafinat Bârlad, din care au

apărut: Savantul Ştefan Procopiu (aici vorbim de nepotisme), elegantul

prozator şi galantul adolescentin Ionel Teodoreanu, rafinatul Nicolae

Toniţa, poetesa Elena Farago şi spiritualul lingvist Cicerone Poghirc

(ştiu că şi profesorul Antoniu avea aici rădăcinile ca şi Profesorul

Bichir); nu mai spun de dramaturgul Victor Ion Popa şi de boierul Roşca

Codreanu, cel care a finanţat multe instituţii culturale, printre care şi

liceul Codreanu (a nu se confunda, cum se face de obicei, fie cu Zelea

Codreanu sau cu poetul Mihai Codreanu)...pentru a aminti decât o mică

parte din personajele de renume. Cine nu ştie, Dl. Tănăsescu este văr cu Academicianul Balaban şi în

familie au mai fost medici militari, chiar şi un rector al Academiei de

Studii Economice - Profesorul Taşcă!

Vedeţi voi, la români nu se poartă prea mult consideraţia şi cultul

oamenilor care au creat şi au fost instituţii. De exemplu, îl ştim pe

Eminescu şi mai puţin pe Maiorescu, creator instituţional şi bun

organizator, cunoaştem, nu îndeajuns pe Prof. Budeanu ca iniţiator al

regimului deformant, dar prea puţin pe un om instituţie cum a fost

10

C. Buşilă, asta cred că se întâmplă şi în cazul Profesorului Florin Teodor

Tănăsescu, sub a cărui conducere şi coordonare ICPE-ul a devenit

institutul mare! După mine, când cineva doreşte şi devine director al

unui institut de cercetare, trebuie să aibă o amploare deosebită: să

cunoască domeniul, să ştie să gestioneze relaţii constructive şi să aibă

şi un suport cultural... în acest fel, sistemul nu se gripează nici măcar pe

porţiuni. Ştia să se poarte şi să cultive adecvat atât orgoliul unor elite

din institut, cât şi starea de indecizie şi bulversare a stagiarului venit

chiar cu bune gânduri în institut!

Ce a adus?

Irecuperabilul Profesor a adus: - Înţelepciunea să nu distrugem simetriile unui cub, sau ale unei

sfere, când lucrurile sunt mai frumoase şi armonioase aşa;

- Talentul cu omul potrivit la locul potrivit.

Eu am zis odată talent de geambaş de cercetători, de

selecţioner, de antrenor; uite, seamănă aici cumva cu Helenio

Herera;

- Rafinamentul dialogului când trebuie să ai ingrediente culturale

dacă doreşti să-l abordezi;

- Bucuria de a nu te lăsa singur când ajungi în astfel de momente;

- Implicări de doctor psihiatric pentru cercetătorii debusolaţi;

(de multe ori a venit cu reţete bune; vă spun personal, eu, un

coleric specific, astfel încât simt în fiecare dimineaţă nevoia să-i

trec pragul...obositor nu, pentru profesor;

- Valenţa de a fi un al doilea tată iniţiatic

(recunosc, ultimele două mă privesc personal şi voi povesti

despre ele cu primele prilejuri care se vor ivi...).

11

De ce irecuperabil?

...păi aşa a zis Domnul Mihăiţă, mai marele AGIR-ului (adică

„asociaţia generală a irecuperabililor” români), iar când el a zis

aşa, eu m-am şi gândit la o poză celebră, când personajul Florin

Teodor Tănăsescu, la vârste june (nu ştiu ce înseamnă vârste june

în cazul său), salva cu entuziasm o minge la volei...dar câtă energie

emană numai imaginea Tănăsescului.

Simţi astfel nevoia zilnică să treci, pe la „celula” dânsului...

Când merge, mulţi tineri nu cred să ţină ritmul... să nu se supere,

are ceva de soldat japonez care a primit o misiune precisă...

deoarece are tot timpul proiecte şi, ca şi Tolstoi, nu le finalizează

la timp... (zice personajul), dar aici am o oarecare jenă să continui,

având mari datorii la Dl. Tănăsescu.

CE vrea Domnul Tănăsescu de la noi?

“mă...nişte derbedei...nu sedimentaţi şi nu ştiţi să construiţi

împreună...”, asta vrea de la noi...

Domnule Profesor, se subânţelege, că un astfel de discurs,

propune sănătate, fericire (asta e chiar o problemă grea).

Eu am construit după capul meu, de Peşte, un discurs

neconvenţional pentru un Berbec, în ideea că un cercetător

trebuie să fie orice, numai convenţional nu, şi că un Peşte poate fi

compatibil oricum cu un Berbec (conform modelului experimental

cu rezultate bune)...

Voi termina acest discurs parafrazând o declaraţie a lui jupân

Trahanache dintr-o Scrisoare pierdută: “Eu nu am, şi zic eu nu am

avut şefi, eu am avut şi am prieteni!”

Cu stimă, un recuperabil cercetător.

12

Stimate şi iubite Domnule Profesor Alexandru Fransua,

onorată asistenţă,

dragi colegi,

Prof. Florin Teodor Tănăsescu (cuvânt ținut la sărbătorirea Profesorului Al. Fransua,

la împlinirea vârstei de 90 de ani)

ASTR păstrează tradiţia ca în cadrul unor COLEGIALE ÎNTÂLNIRI - fapte

memorabile şi personalităţi remarcabile ale ingineriei - SĂ FIE PREZENTATE, din

intenţia de a cinsti şi a ne arăta preţuirea pentru oamenii de valoare pe care ţara îi are,

recunoaşterea contribuţiilor aduse în tehnică, în cazul de faţă în electrotehnică. Nu o

retragere în trecut, ci un îndemn ca analizând ceea ce este bun şi valoros, acesta

trebuie dezvoltat dacă doreşti un viitor exclus repetării unor greşeli. Şi mai dorea ca

praful să nu se aştearnă pe contribuţiile şi meritele unor mari personalităţi ale

electrotehnicii româneşti.

În Programul întâlnirii noastre de astăzi, ASTR şi Secţia Electrotehnică -

Energetică îşi propun sărbătorirea Prof. Dr. Ing. Alexandru Fransua, care pe 17

noiembrie va împlini frumoasa vârstă de 90 de ani.

Este un an Fransua pentru că multe instituţii ştiinţifice şi-au propus organizarea

unor asemenea reuniuni, exemplu fiind ICPE-ul - unitate de care sărbătoritul a fost

strâns legat atât profesional, cât şi prin multe legături umane păstrate şi întărite în

scurgerea timpului. Conferinţa de maşini electrice o va face şi ea. Şi este bine să fie

aşa, pentru că prof. Al. Fransua a avut un impact de excepţie asupra noastră a tuturor,

indiferent unde am lucrat.

Profesorul Al. Fransua face parte dintr-o generaţie de aur a electrotehnicii

româneşti, o generaţie dominată de personalitatea unor înaintaşi care îndrumându-i, i-a

ridicat la nivelul cunoscut al acestora.

Al. Fransua a crescut şi s-a dezvoltat sub îndrumarea lui I.S. Gheorghiu,

Al. Timotin, Andrei Ţugulea şi C. Mocanu, Remus Răduleţ, Gleb Drăgan, Martin

Bercovici şi seria de exemple este mare, dovedind dezvoltarea şi creşterea de valori.

Mai este un lucru care trebuie menţionat, cu un rol important în formarea ca

specialişti: rolul Institutului de Energetică al Academiei. Noi, cei care eram vecini în

13

Vitan (Institutul de Cercetări Electrotehnice), eram invidioşi pe acest institut unde lucrau

Remus Răduleţ, I.S. Gheorghiu, Matei Marinescu, Aurel Avramescu, Al. Timotin,

C. Mocanu, Andrei Ţugulea, Gleb Drăgan, Augustin Moraru, C. Bălă, C. Apetrei,

I. Cserveny, C. Dinculescu, I.S. Antoniu, Cezar Parteni, Florin Manea, Eugen Potolea,

Mihai Popov şi mulţi, mulţi alţii!

Şi te mai poţi mira de ce în acest mediu s-au ridicat atâtea valori? Valori care

stabilindu-şi ca mentori mari personalităţi ştiinţifice şi propunându-şi să-i ajungă, s-au

dezvoltat sub generozitatea ştiinţifică a acestora, preluând idei ale acestora,

rafinându-le sau venind cu contribuţii noi care au propulsat domeniul prin propriile

deschideri ştiinţifice pe care le-au generat.

Al. Fransua face parte dintr-o generaţie care a simţit războiul pe viu şi nu ca mulţi

dintre noi din cărţi, urmările lui în prefacerile economice şi sociale care au urmat. Îşi

aminteşte de acei ani, evocaţi în gândurile sale trasmise cu ocazia sărbătoririi a 65 de

ani ai ICPE-ului: «Am fost bursier de stat şi am făcut foamete şi frig şi abia în 1949 ni s-

a dat la cantină primul ceai, bineînţeles cu zahăr adus personal, pe baza cartelei tip C».

Şcoala a fost motivaţia de a depăşi greul, iar munca instrumentul care să

permită depăşirea lui. Absolvent al Facultăţii de Electromecanică din Institutul Politehnic

Bucureşti, cu merite deosebite în învăţătură şi recunoscute de dascălii săi, titular al unei

burse de cercetare care i-a permis să intre în elita cercetării româneşti.

Cunoscând pe parcursul vieţii pe mulţi din cei care au devenit ingineri

electromecanici, m-am întrebat de multe ori dacă nu şi acest profil le-a dat posibilitatea

de a privi mai atent ansamblul decât numai o parte a lui. Al. Fransua, ingenios

contructor de maşină electrică, a asociat cu succes cunoştinţe din electrotehnică,

mecanică, fizică şi electronica de putere.

În cuplarea maşinii electrice cu electronica de putere pentru a dezvolta sisteme

de acţionare de mare complexitate, Prof. Al. Fransua este un promotor al domeniului,

un leader recunoscut în ţară şi străinătate, cu idei originale atât în construcţia maşinii,

dar şi în funcţiile ei. Sesizează faptul că adăugându-i electronica de putere ea va putea

să răspundă la funcţii pe care o maşină convenţională nu le-ar putea realiza şi care fac

din Al. Fransua nu doar dascălul erudit care a format numeroase serii de ingineri din

14

rândul cărora şi eu sunt un fericit fost student, ci inginerul implicat întotdeauna să

răspundă în mod nou la probleme mai vechi ale ingineriei.

Alexandru Fransua nu a fost doar un profesor de elită, seria mea având şansa de

a-l avea profesor alături de Andrei Ţugulea, Al. Timotin, C. Mocanu, A. Ifrim,

I.S. Gheorghiu, Cezar Parteni, I. Antoniu, Hermina Albert Cristina şi Alex Popescu,

Martin Bercovici, ci şi un cercetător cu o mare forţă de creaţie - vezi cazul maşinilor

electrice speciale şi înţelegerea cuplării electronicii cu maşina electrică - încă de la

începutul activităţii sale de cercetare având contacte şi colaborări ştiinţifice de mare

impact cu ICPE-ul.

Director al Institutului de Cercetări Electrotehnice - institut care ar fi avut, dacă

rămânea în forma iniţială, 67 de ani - cu rol de necontestat în dezvoltarea industriei

electrotehnice româneşti, am urmat tradiţia generată de înaintaşii mei (Al. Nicolau,

Roman Stere, Ghe. Hortopan, Felician Lăzăroiu), aceea ca ICPE-ul să atragă în rândul

său oameni de valoare în dezvoltarea unor domenii.

Şi profesorul Al. Fransua a fost unul dintre ei şi are un rol important în

dezvoltarea maşinilor speciale destinate realizării unor sisteme acţionate electric, a unor

soluţii originale la baza unor idei originale şi transferuri tehnologice.

De aici şi decizia mea ca astăzi, ca fost student al acestuia şi fericit

colaborator al său, să mă refer la binomul Al. Fransua şi ICPE-ul.

Student al Facultăţii de Electromecanică, seria 1946-1950, încă înainte de

absolvire are onoarea de a fi numit bursier de cercetări la Institutul de Cercetări

Energetice al Academiei Române, unde se formează ca cercetător sub îndrumarea

acad. I.S. Gheorghiu, C. Budeanu, Remus Răduleţ.

Primul contact cu ICPE-ul îl are în anul 1955 când, în Comisia de Doctorat, Prof.

Al. Nicolau, primul director al ICPE, este referent de specialitate. Se pare că între ei

exista un anumit sentiment de apropiere, Al. Nicolau apreciând că alesese specialitatea

Maşini Electrice şi că fusese numit asistent la Catedra Prof. IS Gheorghiu, încă înainte

de terminarea studiilor.

Se distinge în Institutul de Energetică în determinarea forţelor axiale în

transformatoare şi construcţia unor maşini electrice speciale.

15

Abordează, la cererea Ministerului Industriei, domeniul acţionărilor electrice în

foraj, este preluat de ICPE şi va sta la baza dezvoltărilor viitoare pe care Dan

Finţescu, Romulus Zăroni, Dan Ion, Cireşica Lapedatu, Viorica Şerbu le vor

dezvolta în soluţiile date pentru instalaţiile de foraj terestru şi marin, ICPE

devenind unul din marii dezvoltatori de echipamente de acţionare în foraj.

În dezvoltarea fabricaţiei de motoare electrice din România, dezvoltarea seriilor

unitare de motoare electrice şi transformatoare, legătura dintre Secţia de maşini

electrice din ICPE, Catedra de maşini electrice şi constructorii de maşini electrice din

fabrici era similară unei familii, cu un schimb de idei uşor transferabile, dovadă ce s-a

făcut în domeniul maşinilor electrice şi oamenii antrenaţi: Val. Liuba, I. Bichir,

Ghe. Nistor la ICPE, C. Răduţi şi E. Nicolescu, Sederiaş la IMEB, Al. Fransua, C. Bălă,

I. Crăciunescu, Covrig, la Politehnica bucureşteană, T. Dordea şi Sora la Timişoara,

Boţan la Politehnica ieşeană.

Poate a fost şi singurul domeniu din electrotehnica românească care nu a

beneficiat de licenţe pentru dezvoltarea de motoare, concepţia lor fiind majoritar

românească şi competitivă, pentru că prin cele 6 mari fabrici de maşini electrice

România era al doilea mare exportator european.

Cât de strânsă era legătura noastră între ICPE şi Şcoală o dovedeşte o

întâmplare din tinereţea mea inginerească: în anul 1962, Profesorul Ghe. Hortopan - al

treilea director al Institutului - pleacă în învăţământ şi se caută ca funcţia de director să

fie atribuită unei personalităţi ştiinţifice, toate înclinând spre Prof. Al. Fransua.

În disputa Ministerului Industriei - Ministerul Invăţământului, a câştigat ultimul

minister, Prof. Al. Fransua devenind Director al învăţământului superior, iar la ICPE

venind o altă personalitate a electrotehnicii româneşti, prof. Felician Lăzăroiu, cu merite

deosebite în tehnologia maşinilor electrice şi organizării de procese industriale.

O realizare remarcabilă a electrotrehnicii anilor 1980-1985 este aceea a

dezvoltării unor familii de motoare electrice de avans şi pentru acţionările principale ale

maşinilor unelte. România dezvoltase un puternic sector de fabricaţie maşini unelte,

puternic nu doar prin volumul de producţie, ci şi prin performanţe şi diversificare,

Romania ajungând printre primii zece furnizori de maşini-unelte din lume.

16

Motoarele electrice, motoare cilindrice cu o anumită geometrie şi caracteristici

electrice - în special cuplu - erau importate de la INLAND, Porter, şi reprezentau pentru

România un import de zeci de milioane de dolari.

S-a hotărât asimilarea în ţară şi un colectiv puternic s-a constituit pentru

realizarea motoarelor, alcătuit din Prof. Fransua şi Răduţi de la Facultatea de

Electrotehnică, C. Apetrii, S. Slaiher şi cercetători din laboratorul său: Mihaela

Scorţescu, Bebe Marinescu, M. Chefneux, mustăciosul de la ICPE; de la fabrici

constructorul şef de la ElectroMotor Timişoara, pentru partea de acţionare IPA,

G. Weinrich, Gavat, iar de la I. Electrotehnica, Mitu Ionescu şi Stănculescu.

Soluţia dată de Fransua–Răduţi–Slaiher pentru motoarele de avans şi acţionare

principală a MU a fost deosebit de modernă pentru acei ani, performanţele atinse

depăşind la unele gabarite cele mai performante maşini destinate acestui scop.

Numeroase probleme noi stăteau în faţa proiectanţilor: era vorba de magneţi de energie

înaltă - nu apăruseră soluţii comerciale de magneţi cu pământuri rare - secţia de

materiale, prin dr. W. Kappel, a dezvoltat nu numai prototipul unui magnet AlNiCo cu

performanţe superioare comparativ cu ce se găsea pe piaţă, ci a asigurat şi necesarul

Fabricii ElectroMotor.

Construcţia trebuia să fie închisă, seria de motoare în câteva gabarite trebuia să

asigure curenţi de pornire 10 In, momente mici de inerţie pentru a răspunde rapid la

comenzi, viteze reglabile până la 3000 rot/min, evitarea demagnetizării.

A rezultat seria de motoare SMUC în 5 tipodimensiuni având cuplul nominal 7,

17, 35, 55, 125, motoare cu excitaţie cu magneţi permanenţi de mare energie AlNiCo,

cupluri impulsionale între 70m-1000 Nm, zgomot sub 70 dB, momente de inerţie a

rotorului cilindric 0,012–9,282 kgmp, constanta electromecanică 10-39 ms, masa 40–

180 kg.

Cred că a fost una din frumoasele realizări ale ICPE care, printr-o sinergie de

valori ştiinţifice, a realizat un sistem modern de acţionare maşini-unelte: motor

electric-variator de turaţie, România devenind furnizorul de bază în economia CAER.

În rândul marilor specialişti români în domeniul maşinilor electrice pe care

România i-a avut şi încă îi mai are, Prof. Fransua are ceva suplimentar: a înţeles că

maşina electrică poate face şi “altceva” decât era cunoscut până atunci, şi anume

17

cuplarea cu electronica de putere care-i poate asigura alte funcţiuni impuse de

acţionarea unui proces, şi de aici deschiderea spre o nouă viziune a maşinii

electrice.

Mai este un lucru care trebuie menţionat în relaţiile Prof. Al. Fransua - ICPE:

momentul 1987–1991 când, dintr-o iniţiativă comună, s-a constituit la Facultatea de

Electrotehnică - Filiala ICPE-UPB menită a dezvolta “Sisteme dinamice industriale”,

tematica în care experienţa Dumneavoastră şi a apropiatului Dv. colaborator Prof.

Razvan Măgureanu au condus la dezvoltarea nu numai a unor soluţii de mare

originalitate, dar aţi format o Şcoală în care cei de aici, astăzi, sunt nume apreciate în

electrotehnica românească: Iulian Puiu, F.l. Hogea, Dragoş Caragea, Radu Solacolu,

Liviu Kreindler, Grigore Danciu.

Generos, aşa cum un autentic om de ştiinţă sunteţi, Dumneavoastră

transmiteţi în numeroase cărţi din cunoştinţele şi propriile căutări ştiinţifice,

sunteţi o prezenţă recunoscută în comunitatea electrotehnicienilor: peste 23 de

volume au fost publicate în ţară şi străinătate, Tratatul de maşini electrice în 4

volume realizat în perioada 1968-1972 împreună cu I.S. Gheorghiu, lucrare

apreciată cu Premiul de Stat, Electrical Machines and Drive Sistems (Oxford

Press, 1984), Elektrische Maschinen und Antriebssysteme (Vie Vag Verlag

Wisbaden, 1999), lucrări de mare circulaţie internaţională. Iată câteva coperţi de

carte scrise de Dv. pe care le amintesc astăzi.

Respectat şi iubit de noi Domnule Profesor Al Fransua,

Pentru generaţiile de studenţi pe care i-aţi îndrumat, pentru cei cărora viaţa

le-a dat şansa să fie regăsiţi în lucrări comune, Dumneavoastră nu sunteţi doar

electrotehnicianul cu largi viziuni ale domeniului, cu o meritată recunoaştere în

plan naţional şi internaţional, ci omul “care ştie că ştie”, care cu fermitate îşi

susţine o opinie ştiinţifică, dar făcând acest lucru fără să inhibe interlocutorul, să

spună ce gândeşte şi cum gândeşte, bine sau prost, de aici şi premiza de a putea

să progresezi dacă ştii să alegi un sfat bun.

Aţi fost în comisiile de doctorat a multora dintre noi, ne-aţi călăuzit chiar şi de la

distanţă carierele şi am simţit întotdeauna satisfacţia Dumneavoastră că am trecut “prin

mâna Dumneavoastră” şi poate că vă regăsiţi de multe ori, prin noi.

18

Colegii mei au spus şi vă vor spune şi alte lucruri, dar oricâte vă vom spune

astăzi, vă rugăm să ne iertaţi că nu am spus atât cât ar fi trebuit spus.

Ne-aţi spus odată, referindu-Vă la colaborarea cu ICPE-ul, cuvinte care nu pot fi

uitate: “O frumoasă colaborare! Dulci amintiri! Nume mari, multă perseverenţă,

muncă şi creaţie inginerească şi mari satisfacţii. Noi, cei bătrâni, ne ducem, dar

rămân în urmă instituţiile UPB şi catedrele sale, ICPE cu laboratoarele lui şi,

adresându-se tinerilor, oare nu-i cazul să trecem câteva clipe peste modestie şi

să le spunem: luaţi-ne ca exemplu de muncă seriosă, colaboraţi şi depaşiţi-ne!”

Cuvinte spuse cu înţelepciune şi dragoste, explicaţie şi a dragostei şi respectului

pe care Vi-l poartă oamenii pe care i-aţi îndrumat în cariera lor ştiinţifică şi în viaţă şi

pentru care toţi Vă sunt recunoscători.

Vă dorim multă sănătate Domnule Profesor, alese mulţumiri pentru ceea ce aţi

făcut pentru noi, speranţa că o veţi face şi în continuare şi că tot împreună ne vom

regăsi şi la alte întâlniri.

La Mulţi Ani !

19

Maestrul

Dr.Ing. Constantin Răduți

Într-o carte cu tentă autobiografică, nedorită iniţial, dar aşa a ieşit până la urmă,

publicată exact acum zece ani, în care parcurgeam treptele extrem de dificile ale devenirii

mele dintr-un biet băiat oropsit în inginerul respectat, specialist în încercările şi proiectarea

maşinilor electrice din industria de profil, apoi în profesorul de la catedra de maşini electrice a

Politehnicii bucureştene, am inserat un capitol întitulat Maeştrii. În acel segment al lucrării mă

refeream la patru oameni de la care am avut mult de învăţat şi pe care am încercat să-i urmez

în activităţile pe care le desfăşuram: inginerii Vasile Lazaroniu şi Victor Bunea, pionieri ai

construcţiei de maşini electrice în România, respectiv profesorii Alexandru Popescu (vestitul

Dumnezeu de la catedra de Măsurări electrice, unde mi-am început activitatea de asistent) şi

Alexandru Fransua, de la catedra de Maşini şi Acţionări electrice a Facultăţii de Electrotehnică.

La acest ceas aniversar, aş dori să redau, fără niciun fel de modificare, ceea ce scriam

atunci în legătură cu profesorul Alexandru Fransua:

Unul din profesorii a cărui prietenie mă onorează este Alexandru Fransua. Cu o minte

clară, pe care am sesizat-o încă din studenţie, pe când domnia sa funcţiona ca asistent, era un

interlocutor plăcut şi avizat în cele mai diferite categorii de probleme, nu neapărat de

specialitate. Pe vremea când eram în anul III, al doilea semestru, bătrânul nostru profesor,

academicianul Ion S. Gheorghiu a suferit un accident de maxilar, la o banală operaţie de

extracţie şi a fost nevoit să lipsească de la cursuri o bună bucată de vreme. Înlocuitorul său,

tânărul asistent Alexandru Fransua a ţinut în continuare cursul şi, sincer să fiu, dacă nu ne-ar fi

fost drag bătrânul dascăl, nu aş fi regretat schimbarea. Când a revenit la cursuri, l-am aplaudat

pe academician care, profund emoţionat, ne-a spus: “Dragii mei, vă mulţumesc, dar nu am

niciun merit. Un nepriceput mi-a smuls cu totul maxilarul, în loc să-mi scoată doar măseaua”.

Cum anii se scurgeau şi cum în timpul doctoratului am trecut printr-o serie de aventuri,

descrise în alt capitol mai înainte, într-o bună zi, cu puţin înainte de susţinerea tezei, când am

mers la profesor acasă pentru ultimele detalii în legătură cu susţinerea publică, am aflat că

decedase cu o zi înainte, stând dimineaţa în fotoliu şi aşteptând ca soţia să-i aducă un ceai.

20

Am mai relatat că în această situaţie, staff-ul de atunci al catedrei l-a desemnat pe de acum

tânărul profesor Fransua în calitate de conducător ştiinţific, iar Senatul Politehnicii a aprobat

această numire. Profesorul avea şi un nemaipomenit dar al scrisului, chiar dacă era vorba de

lucrări tehnice. Dar, şi în aceste cazuri, pentru adevăruri explicate de alţi autori cu preţiozităţi

inutile şi multe complicaţii, uneori greu de înţeles de către studenţi, domnia sa găsea un fir

logic, fenomenologic pentru fundamentarea noţiunilor şi sublinierea rezultatelor deducţiilor

ştiinţifice. Rugându-l, spre sfârşitul anilor`90, să-mi supervizeze o nouă ediţie a cursului meu,

am primit numeroase şi preţioase sugestii. Acelaşi lucru l-a făcut şi pentru alţi colegi mai tineri.

Am petrecut câteva concedii împreună, la munte, până a se îndrăgosti de o localitate din

fundul Moldovei, unde a închiriat pe termen nelimitat o căsuţă de la un ţăran bătrân şi desele

plimbări pe Poliştoacă sau spre Trei Brazi, mai exact convorbirile prilejuite de acestea, îmi vor

rămâne mereu în minte. Cel mai mult mi-a plăcut (şi m-a surprins) mărturisirea că a avut ca

model în meserie pe profesorul Alexandru Popescu, la care mi-am început eu activitatea

didactică universitară, cu toate că nu a fost asistentul acestuia.

În sfârşit, aş dori să revin asupra câtorva întâmplări legate de susţinerea tezei mele de

doctorat, activitate începută la sfârşitul anilor `60 sub conducerea academicianului

I.S. Gheorghiu, citând din aceeaşi carte, amintită la început:

Numai că anii treceau şi şeful de promoţie din anul 1909 al Şcolii Naţionale de Poduri şi

Şosele din Bucureşti, apoi al Şcolii Superioare de Electricitate din Paris îmbătrânea. Ultimele

consultări în legătură cu finalizarea tezei de doctorat mi le-a dat aşezat în fotoliul bibliotecii

sale (avea locuinţa în Piaţa Lahovari, alături de spitalul de Oftalmologie), fotoliu în care avea

să închidă definitiv ochii, într-o dimineaţă senină de noiembrie, aşteptând ca blânda sa soţie

să-i aducă ceaiul. Trecuse în nefiinţă cu faţa senină, aproape cu un zâmbet, cu care ne

obişnuise la cursuri, doar cu două săptămâni înainte de data fixată pentru susţinerea tezei.

În mod firesc, rectorul Politehnicii a aprobat ca finalizarea activităţilor doctorale să se

desfăşoare sub conducerea ştiinţifică a profesorului Alexandru Fransua, discipol de frunte al

academicianului I.S.Gheorghiu şi coautor al unui prestigios Tratat de maşini electrice, apărut în

patru volume în Editura Academiei Române. Noul conducător ştiinţific, a cărui profunzime şi

claritate în expunerea fenomenelor îmi era cunoscută din vremea studenţiei, m-a onorat cu

21

prietenia şi sprijinul profesional în întreaga muncă didactică din anii care au urmat. Mai târziu,

când asiguram, în calitate de decan, conducerea susţinerilor publice a multor teze de doctorat,

elaborate în catedrele facultăţii, domnia sa, conducător ştiinţific pentru numeroase cadre

didactice şi cercetători de prestigiu, amintea al câtulea doctor este cel în cauză, fără a pierde

din vedere să precizeze că primul său doctor a fost cel ce conducea şedinţa. Şi a “uns”

distinsul şi prestigiosul dascăl peste 30 de doctori în ştiinţe tehnice (dar ce doctorate se

desfăşurau pe vremea aceea...).

Mărturisesc dorinţa şi strădania de a-mi călăuzi activitatea şi comportamentul

universitar după modelul “maeştrilor” (fără a reuşi în multe privinţe), dar câteva din exemplele

şi sfaturile profesorului Alexandru Fransua mi-au fost de un real folos în relaţiile cu studenţii şi

colegii de facultate, precum şi în maniera de a-mi redacta şi ţine cursul. Spre deosebire de alţi

titulari de cursuri importante, altminteri personalităţi ştiinţifice de anvergură, care se străduiau

să reverse asupra studenţilor un volum cât mai cuprinzător de informaţii, lăsând loc şi unor

conexiuni nu foarte clare (păi, domnule, dacă le dai totul “mură-n gură” studenţilor, ei ce să mai

facă pentru aprofundarea noţiunilor? mi-a spus într-o bună zi unul dintre aceştia), profesorul

Fransua se remarca prin firul logic al expunerilor şi demonstraţiilor (avea şi o dotare

intelectuală remarcabilă care îi permitea desfăşurarea lecţiilor şi, în general, a discuţiilor din

cele mai diferite domenii la un nivel deosebit de atractiv).

Îmi place să cred că m-am bucurat şi de prietenia personală şi a familiilor noastre (până

când, din păcate, am avansat amândoi în vârstă), păstrând în memorie amintiri de neuitat.

22

PRIMELE EMIȚĂTOARE RADIO DIN ROMÂNIA

Autor: Dr.Ing. Ioniță Dăescu - SC. ROBOMATIC SRL

1. Introducere

În acest articol vom încerca să rememorăm câteva informaţii despre primele

emiţătoare de radio puse în funcţiune în România. Vom începe prin a face o serie de

precizări legate de începuturile radioului de la noi şi de oriunde.

Mai întâi, în acele timpuri, de început de veac XX, ne referim la acea Românie

alcătuită numai din Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea.

Apoi, trebuie să precizăm că nu se putea vorbi de radio. Cu toate că Marconi

este recunoscut ca inventator al radioului ȋncă din anul 1896, termenul folosit era

“telegrafie fără fir – TFF”. De fapt, Marconi, în realizările sale, a pornit de la telegraful cu

fir (care era cunoscut şi care era în exploatare de câţiva zeci de ani) şi a înlocuit firul cu

scânteile lui Hertz şi cu coherorul lui Branly.

Astfel, primele transmisiuni fără fir au fost transmisiuni telegrafice, adică se

puteau transmite numai linii şi puncte. Fiecare punct şi fiecare linie era formată dintr-un

număr mai mic sau mai mare de scântei. Fiecare scânteie reprezenta un impuls de

unde electromagnetice care se amortizau foarte repede.

Pentru a se putea transmite vocea umană, trebuia găsită o soluţie prin care

transmisia să se facă în mod continuu. Respectiv, scânteia electrică trebuia ȋnlocuită cu

arcul electric. Această ideee a fost dezvoltată de un inginer danez, pe nume Valdemar

Poulsen. Astfel au apărut emiţătoarele cu arc electric. Dar instalaţiile erau ancombrante,

presupuneau existenţa unor electromagneţi uriaşi, iar arcul se dezvolta într-o incintă

prin care circula hidrogen.

Etapa de pionierat a TFF-ului continuă cu apariţia generatoarelor de unde

ȋntreţinute, care, de fapt, erau nişte generatoare electrice rotative de ȋnaltă frecvenţă.

Acestea aveau avantajul că erau mai uşor de exploatat şi nu mai generau imensul

spectru de armonici pe care-l produceau instalaţiile cu arc electric.

Toate aceste instalaţii, cu scântei, cu arc sau cu maşini rotative, fiind uriaşe şi

necesitând un personal de exploatare calificat, nu erau accesibile decât instituţiilor şi

23

firmelor mari, cu posibilităţi materiale semnificative. Astfel, în această perioadă, întâlnim

transmisiuni fără fir numai la armată (ȋn special la marină), la poştă sau la marile

companii comerciale. Nici vorbă de cetăţenii de rând. Sigur, cine avea bani, putea să

meargă la poştă şi să trimită o telegramă în America, de exemplu.

De radio adevărat putem să vorbim după anul 1920. Atunci, la sfârşitul lunii

octombrie, în oraşul Pittsburgh din Statele Unite ale Americii, a apărut primul emiţător

care se adresa special publicului larg. Momentul a marcat un concept revoluţionar, un

concept care nu mai mergea pe secretizarea transmisiilor fără fir, ca până atunci, ci,

dimpotrivă, toată lumea era invitată să beneficieze de informaţiile transmise.

Imediat au apărut şi primele receptoare de radio destinate publicului larg. Ca la

orice lucru nou, preţurile erau încă foarte mari, dar, treptat-treptat, preţurile au scăzut şi

radioul s-a răspândit cu repeziciune în toată lumea. Această adevărată revoluţie

industrială s-a bazat pe tubul electronic cu vid. Dezvoltarea tubului cu vid a fost

impulsionată în mod hotărâtor de Primul Război Mondial. Utilizarea pe scară largă a

tubului cu vid a permis scăderea semnificativă atât a preţului, cât şi a gabaritului

instalaţiilor de radio.

Anul 1920 marchează începerea perioadei pe care o numim, pe drept cuvânt,

“epoca când radioul era rege”. Fabricile de materiale specifice, dealerii de radio şi

magazinele de specialitate apăreau ca ciupercile după ploaie. Expoziţiile şi târgurile de

specialitate se ţineau lanţ.

Însă, mai presus de toate, au apărut radioamatorii. Radioamatorii acelor vremi nu

erau radioamatorii aşa cum ȋi cunoaştem astăzi. Radioamatorii acelor ani erau oameni

care îşi procurau un receptor de radio şi ȋşi invitau prietenii la audiţii colective. În general

era vorba de oameni cu o situaţie materială bună: avocaţi, medici, ingineri, ofiţeri, preoţi,

deoarece aparatele de radio erau încă destul de scumpe. Radioamatorii s-au reunit în

asociaţii. Treptat, radioamatorii au devenit adevăraţi specialişti ai domeniului şi au

început să-şi construiască ei înşişi aparatele de radio, aparate care încă se numeau

“posturi TFF (Telegrafie/ Telefonie Fără Fir)”.

Dacă în America şi în Europa de Vest radioul a pătruns foarte repede, fiind

stimulat de o legislaţie permisivă, în Romania, ca de atâtea ori în istorie când a fost

vorba de introducerea noului, radioul a pătruns greu, fiind frânat de o legislaţie

24

restrictivă. Degeaba protestau specialiştii, asociaţiile de radioamatori şi revistele de

profil, statul rămânea surd. Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, lucrurile s-au mişcat, mai

greu, dar totuşi s-au mişcat. Aceasta s-a datorat, tot ca de atâtea ori în decursul istoriei

noastre, unor oameni deosebiţi, unor adevăraţi titani ai ştiinţei şi tehnicii româneşti.

Acestor oameni minunaţi şi realizărilor lor, dorim să le închinăm acest articol. Am

căutat să folosim izvoare cât mai “contemporane” cu evenimentele descrise, astfel ȋncât

precizia afirmaţiilor să nu lase de dorit.

Vom puncta momentele importante ale ȋnceputurilor radioului, mai ȋntâi ȋn Vechiul

Regat şi apoi ȋn România Mare.

2. Dragomir Hurmuzescu

Fără nicio îndoială, părintele radiofoniei româneşti este profesorul Dragomir

Hurmuzescu. Lui i se datorează prima lucrare de radio din România şi, tot lui, i se

datorează primul post public de radio, adică un post ai cărui ascultători plăteau pentru

ceea ce ascultau.

Întors în ţară de la Sorbona, unde obţinuse titlul de doctor în fizică, ȋn anul 1896,

Dragomir Hurmuzescu este numit direct conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe a

Universităţii din Iaşi. În afară de acest post, Dragomir Hurmuzescu ajunge profesor şi

apoi, ȋn decurs de numai câteva luni, director al Liceului Internat din Iaşi. Portretul lui se

poate vedea ȋn figura 1.

Iniţial Dragomir Hurmuzescu şi-a concentrat cercetările asupra radioactivităţii.

Însă, ȋn curând, el şi colaboratorii săi, au ȋnceput să fie afectaţi de efectele nocive ale

acesteia asupra sănătăţii umane. În această situaţie, Hurmuzescu ȋşi ȋndreaptă atenţia

asupra noii descoperiri: telegrafia fără fir. Face experienţe, ţine conferinţe şi scrie lucrări

pe această temă [1]. Astfel, ȋn anul 1902 apare lucrarea intitulată: “Telegrafia fără sârmă

cu ajutorul undelor electrice” – vezi figura 2.

25

Fig. 1. Prof. Dragomir Hurmuzescu Fig. 2. Telegrafia fără “sârmă”

În anul 1910, Dragomir Hurmuzescu ȋnfiinţează o şcoală de electricitate la Facultatea de

Ştiinţe a Universităţii din Iaşi. Şcoala a fost baza viitorului Institut Electrotehnic din Iaşi,

fondat în anul 1913. În acelaşi an, Hurmuzescu înfiinţează Institutul Electrotehnic din

Bucureşti, care a funcţionat sub egida Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii

Bucureşti. Printre cadrele didactice ale institutului, pe lângă profesorul Hurmuzescu, se

remarcă prezenţa unor personalităţi de prim rang din domeniul ştiinţei şi tehnicii

româneşti, precum: Traian Lalescu, Dimitrie Pompeiu, Nicolae Vasilescu-Karpen,

Constantin Buşilă, Dimitrie Leonida, Constantin Budeanu etc.

La iniţiativa profesorului, la data de 26 marie 1925, s-a format “Asociaţia

Prietenilor Radiotelefoniei”, având sediul chiar în localul Institutului Electrotehnic. În

laboratorul institutului s-a realizat, sub conducerea lui Emil Petraşcu, un receptor cu 5

lămpi. Cu acest aparat se organizau audiţii publice, în zilele de joi şi sâmbătă, la orele

21:30. Fotografia postului se poate vedea în figura 3. Apoi, în luna iulie, s-a efectuat şi

prima emisiune radio cu ajutorul unui post Levy de 50 W.

26

Fig. 3.

La 12 iulie 1925 se votează “Legea pentru instalarea şi folosinţa staţiunilor şi

posturilor radioelectrice”, lege care limtează drastic dezvoltarea radiofoniei în România.

Totuşi, nimic nu poate trece peste personalitatea şi prestigiul extraordinar al

profesorului Hurmuzescu. Postul de emisie al Institutului Electrotehnic (fabricat de firma

Levy) se bucură de privilegii. El poate să emită, deoarece aparţinea unei unităţi de

învăţământ superior în care se desfăşurau activităţi de cercetare. În figura 4 vedem un

anunţ – reclamă al acestui emiţător aflat încă în fază experimentală.

Fig. 4. Afișul prezentând emițătorul în fază experimentală

27

Fig. 5. Postul de emisie

expus în Parcul Carol.

FFFFFF

Anunţul a apărut ȋn revista “Radiofonia” nr. 14-15 din 06 iulie 1926. Chiar ȋn

aceste condiţii, la 1 ianuarie 1927, institutul atrăsese deja 2000 de abonaţi. Acum

emisiunile erau destul de regulate, joia şi sâmbăta, iar lungimea de undă era 350 m.

Acesta a fost primul post public de radio din România, adică radioascultătorii

plăteau un abonament pentru acest serviciu. Acest post de emisie, după ce a fost

abandonat, fiind înlocuit cu altele mai moderne, a fost prezentat, ca o relicvă preţioasă,

la “Prima expoziţie a electricităţii din România”. Expoziţia a fost organizată de Dimitrie

Leonida, ȋn Parcul Carol, ȋn perioada septembrie – octombrie 1928, cu ocazia jubileului

de 20 de ani al “Şcoalei comunale de electricieni şi mecanici”, şcoală ȋnfiinţată de

profesorul Leonida ȋn anul 1908. În figura 5 se arată reclama care apărea ȋn revista

Radio Român din anul 1925 şi ȋn care se prezentau produsele firmei Levy din Paris.

Sub protecţia profesorului Hurmuzescu, la Institutul Electrotehnic se mai

realizează:

- în anul 1927 un post de emisie pe 280 m, cu puterea de 200 W, de către Emil

Petraşcu. Cu acest post s-au efectuat transmisiuni în direct de la Ateneu şi de la Opera

Română;

- în anul 1928, un post de emisie, pe 21,5 m (deci pe unde scurte), cu puterea de

100 W, putere care a fost crescută ulterior la 2.000 W.

28

În sfârşit, la data de 1 noiembrie 1928, intră ȋn emisie postul Societăţii de

Difuziune Radiotelefonică din România. Primul preşedinte al Consililui de Administraţie

al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România a fost Dragomir Hurmuzescu.

Tot Hurmuzescu a fost şi primul preşedinte al Comitetului de Direcţie şi tot el a rostit

cuvântul de deschidere, între orele 17 şi 19, în data de 1 noiembrie 1928.

Director general al societăţii a fost ing. George V. Cârnu-Munteanu.

Primele emisiuni ale societăţii au fost făcute, pe lungimea de undă de 401,6 m,

cu un post de 400 W, oferit, cu titlu provizoriu, de firma Marconi’s Wireless Telegraph

Company Ltd. din Londra. Aceeaşi companie a furnizat, un an mai târziu, şi postul

definitiv cu puterea de 12 kW.

3. Primele emiţătoare din Vechiul Regat

Primul post de radiotelegrafie din România a fost instalat de Serviciul Maritim

Român la Constanţa, ȋn anul 1908. Curând şi Marina Militară şi-a instalat şi ea trei

posturi sistem Telefunken la Călăraşi, Giurgiu şi Cernavodă. În 1910, Compania de

Specialităţi a achiziţionat şi ea trei posturi cu scântei, tot sistem Telefunken [2].

Încet, ȋncet radiotelegrafia ȋncepe să fie apreciată la justa ei valoare. În anul

1912, Marina Militară achiziţionează patru posturi cu scântei muzicale, pentru

monitoarele sale. Batalionul de Specialităţi cumpără 14 posturi portative, cu scântei

muzicale şi cu puterea de 1,5 kW, de fabricaţie Marconi şi un post de 0,5 kW, de

fabricaţie CGR.

În preajma Primului Război Mondial, Emil Giurgea pune ȋn funcţiune un prim post

TFF cu scântei, ȋn Parcul Carol. Acest post este prezentat ȋn capitolul următor. Un al

doilea post a fost instalat la Filaret [2]. Instalarea a durat trei săptămâni. De această

dată, s-au folosit alternatori muzicali cu puterea de 12 kW. Antena avea un pilon central

cu ȋnălţimea de 75 m şi doi piloni laterali, cu ȋnălţimea de 35 m. Bugetul staţiei a fost de

15.000 lei.

Pentru a avea o corespondenţă sigură, mai ales pe timp de război, s-a mai

construit, ȋn anul 1915, la Băneasa, o staţie TFF mai puternică, de 40 kW şi având o

antenă susţinută de doi piloni ȋnalţi de 80 m. Această staţie a costat 170.000 lei şi a fost

realizată sub conducerea profesorului Nicolae Vasilescu Karpen.

29

Înainte de intrarea României ȋn război, ȋn luna august a anului 1916, la Herăstrău

a fost pus ȋn funcţiune, tot de către Emil Giurgea, un post de emisie fabricat de firma

“Radioelectrique” din Franţa. Postul avea un alternator cu puterea de 150 kW, la 1000

Hz şi o antenă ridicată pe 8 stâlpi cu ȋnălţimea de 100 m. Din păcate, postul a trebuit să

fie demontat, ȋn noaptea de 22 spre 23 noiembrie 1916, ȋn decurs de numai cinci ore,

pentru a nu cădea ȋn mâinile germanilor care intraseră ȋn Bucureşti. Postul, ȋn

continuare sub comanda lui Giurgea, a fost transportat şi remontat tocmai la Botoşani,

singurul oraş din Moldova care era alimentat cu energie electrică trifazată la tensiunea

de 120 / 208 V, 50 Hz, la fel ca Bucureştiul. Trebuie să precizăm că instalaţiile electrice

ale Botoşanilor au fost realizate, ȋn anul 1913, de către Dimitrie Leonida, după modelul

pe care-l dezvoltase la Bucureşti, cu câţiva ani mai ȋnainte.

Remontarea la Botoşani nu a fost lipsită de peripeţii. Alternatorul s-a pierdut pe

drum, dar a fost găsit ȋntâmplător, după mai multe săptămâni, abandonat ȋntr-un şanţ,

pe marginea drumului, undeva lângă Urziceni.

Curând după punerea ȋn funcţiune a postului, acesta rămâne singura legătură cu

aliaţii, datorită defectării celuilalt post, cel de la Vaslui.

Peripeţiile postului continuă, el trebuind să fie mutat de la Botoşani la Iaşi, unde

se afla guvernul României. Din păcate la Iaşi nu exista curent trifazat, ci numai

monofazat. În sfârşit, după două luni, postul este repus ȋn funcţiune, la Copou, folosind

ca sursă de alimentare cu energie un generator trifazat antrenat de un motor de

automobil de 150 CP.

Deoarece nici situaţia de la Iaşi un mai era sigură, Giurgea, ȋn urma ordinului

primit de la prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, ȋncarcă postul ȋn 28 de vagoane de tren, ȋn

vederea evacuării ȋn Rusia, la Odesa. Între timp, ȋn Rusia izbucnise revoluţia. Cu o

intuiţie extraordinară, Giurgea amână plecarea trenului, pretextând că trebuie, mai ȋntâi,

să stabilească personal locul de amplasare, la Odesa. Ajuns la Odesa, Giurgea este

ȋntâmpinat de un impetuos elan bolşevic, care-l convinge imediat că, ȋn veci, postul nu

va mai putea fi recuperat de la ruşi.

În aceste condiţii, Giurgea se ȋntoarce la Iaşi şi, contrar ordinului primit iniţial,

descarcă postul din vagoane şi ȋl transportă pe ascuns ȋnapoi la Copou, unde ȋl repune

ȋn funcţiune. Postul funcţionează aici până la sfârşitul războiului, când este transportat

30

ȋnapoi la Bucureşti şi instalat la Băneasa. Staţia a funcţionat aici până ȋn anul 1919,

când intră ȋn funcţiune, la Herăstrău, un post italienesc nou, cu arc, având puterea de

30 kW şi o antenă pe opt piloni cu ȋnălţinea de 130 m.

Revenind la postul de emisie de la Vaslui, care a fost menţionat mai sus, trebuie

să arătăm că acest post a fost comandat, ȋn luna februarie 1915, de către guvernul

român firmei SFR (Société Française Radio-Électrique). În condiţii de război, şi

cântărind 300 de tone, postul a fost transportat pe mare până la Salonic, apoi pe uscat,

până la Niş şi pe urmă pe Dunăre, până ȋn România. Postul de emisie a fost pus ȋn

funcţiune ȋn luna iulie 1915 la Bucureşti şi asigura legătura cu puterile aliate. În anul

1917, pentru a nu cădea ȋn mâinile inamicului, postul este demontat, transportat la

Vaslui şi repus ȋn funcţiune. Acest post era alcătuit dintr-un emiţător cu arc de 14 kW,

un emiţător cu alternator de ȋnaltă frecvenţă de 300 kVA şi o antenă montată pe opt

stâlpi cu ȋnălţimea de 100 m.

4. Postul de emisie din Parcul Carol

Fără ȋndoială, un moment important ȋn istoria radioului românesc a fost postul de

TFF cu scântei, din Parcul Carol. Două au fost personalităţile sub semnul cărora a stat

realizarea acestui post: Emil Giurgea şi Dimitrie Leonida.

La izbucnirea Primului Război Mondial România nu avea nicio posibilitate de a

comunica cu sora mai mare, Franţa, care intrase ȋn război cu Germania. În România nu

se ştia nimic despre evoluţia evenimentelor de pe frontul franco – german. În aceste

condiţii, căpitanul Pichon, ataşatul militar al Franţei ȋn România, ȋl roagă pe Emil

Giurgea să-l ajute să ia legătura cu patria, pentru a afla care este situaţia. Înţelegând

importanţa excepţională a momentului, autorităţile, conduse de Primarul General Vintilă

Brătianu, se mobilizează ȋn mod exemplar şi, ȋn numai trei zile, postul este instalat ȋn

Parcul Carol.

Trebuie să prezentăm câteva detalii despre acest post, cu adevărat istoric [2].

La acea dată, Emil Giurgea era cel mai cunoscut practician român ȋn domeniul

transmisiunilor fără fir. Giurgea s-a născut ȋn anul 1885 şi, ca şi Dragomir Hurmuzescu,

obţine un doctorat ȋn fizică la Sorbona. În anul 1911, aflându-se la Paris, şi intuind

importanţa covârşitoare a acestei noi tehnologii, Giurgea cumpără, din banii proprii,

31

patru posturi de emisie şi şase posturi de recepţie, pe care le aduce ȋn ţară. O pereche

din aceste posturi a fost pusă, fără plată, la dispoziţia Ministerului de Război şi ulterior,

la dispoziţia Administraţiei Poştelor. Nu putem să nu ne ȋntrebăm dacă astăzi ar mai

exista astfel de oameni.

S-au găsit cârcotaşi care proclamau faptul că postul TFF instalat ȋn Parcul Carol,

nu va putea fi recepţionat nici până la poarta parcului. Dar, după o muncă cu adevărat

eroică, ȋn trei zile, postul reuşeşte să recepţioneze buletinul francez care prezenta

situaţia frontului. Imediat aliaţii au fost ȋnştiinţaţi, pe canale diplomatice, că România are

un post TFF. După o lună, comunicaţiile bilaterale cu Italia, Grecia, Franţa ajunseseră

să se desfăşoare ȋn mod curent. Nu putem să nu precizăm că Statul Român nu s-a

dezis, nici atunci ca şi acum. El a alocat, pentru ȋntreţinerea postului, “fabuloasa” sumă

de 5 lei pe trimestru şi a desemnat un diriginte de poştă să ţină evidenţa celor 5 lei.

Dimitrie Leonida după ce a realizat postul TFF din Parcul Carol, ca un adevărat

inginer, a prezentat toate acestea ȋntr-o broşură [3]. Astfel, cu toate că postul a fost

desfiinţat ȋn mai puţin de un an, fiind ȋnlocuit cu altul mai puternic, noi avem posibilitatea,

după mai bine de 100 de ani, să scriem despre această grozavă lucrare.

În figura 6 se prezintă schema postului TFF. Electromotorul, de tip asincron,

avea puterea de 50 kW. El era alimentat la reţeaua de 120 / 208 V, 50 Hz a oraşului.

Generatorul ȋnsă, avea o construcţie originală. Excitarea se făcea cu curent alternativ

trifazat, preluat din reţea. Indusul era o ȋnfăşurare monofazată plasată pe rotor. Astfel

s-a obţinut o tensiune de 208 V la o frecvenţă de 100 de Herţi. Transformatorul ridicător,

de la 208 la 30.000 V, era plasat ȋntr-o cuvă cu ulei. Datorită frecvenţei de lucru mărite,

secţiunea transformatorului a putut fi redusă semnificativ.

32

Fig. 6. Postul din Parcul Carol

La ȋnceputul anului 1915, postul din Parcul Carol a fost cedat armatei care l-a

demontat şi l-a remontat ȋn vagoane de cale ferată, devenind, astfel, primul tren TFF din

Europa. În continuare, legătura cu puterile aliate s-a ţinut prin postul SFR descris

anterior. Domnului Ştefan Serincu, fin al marelui Dimitrie Leonida, trebuie să-i mulţumim

pentru excepţionala fotografie pe care o reproducem ȋn figura 7. Fotografia reprezintă

interiorul staţiei TFF din Parcul Carol. Primul din partea stângă este Emil Giurgea. Al

doilea din partea dreaptă este Dimitrie Leonida.

In figura 8 se prezintă o vedere a antenei staţiei din Parcul Carol.

Odată cu intrarea României ȋn Primul Război Mondial, tânărul locotenent Dimitrie

Leonida este mobilizat şi primeşte ordinul să construiască un post TFF montat ȋn

vagoane de cale ferată. Bineȋnţeles că, ȋn cea mai pură tradiţie românească, materialele

care i s-au pus la dispoziţie pentru construirea staţiei, nu erau deloc corespunzătoare.

33

Fig. 7. Interiorul staţiei TFF din Parcul Carol

Fig. 8. Antena stației din Parcul Carol

34

Fig. 9. Postul TFF nr. 2

Fig. 10. Postul TFF nr. 2

35

5. Staţia TFF, tren numărul 2

Dar, tot ȋn cea mai pură tradiţie a marilor români, Leonida apelează la prietenii

săi, la materialele care se mai găseau la Şcoala comunală de electricieni şi mecanici şi

la Muzeul Tehnic şi, ȋn decurs de trei zile, la data de 19 august 1916, trenul TFF nr. 2

este gata şi pleacă din Bucureşti spre Roman. După o serie de greutăţi, antena este

inslalată la Roman, ȋntre coşurile fabricii de zahăr, iar postul TFF intră ȋn funcţiune şi

rămâne astfel până la 20 noiembrie 1916. La acea dată soseşte o telegramă prin care

se ordonă mutarea staţiei la Buzău. Bănuind ceva necurat, Leonida cere explicaţii la

Statul major şi, astfel, află că telegrama era falsă, fiind o diversiune a inamicului. În

aceste condiţii, postul care ajunsese deja până la Buzău, este pus ȋn funcţiune chiar ȋn

Buzău.

Sub presiunea frontului care se apropia, postul trebuie să fie evacuat şi de la

Buzău. În ȋnvălmăşeala creată, vagoanele postului TFF sunt abandonate ȋn gara

Ghidigeni. Aici Leonida găseşte o fabrică de spirt unde instalează staţia TFF. Ultimii

kilometri i-au parcurs luând şinele din urma vagoanelor şi punându-le ȋn faţa lor. În cele

din urmă, antena este ȋntinsă ȋntre coşul fabricii şi un pilon special ridicat, iar postul intră

ȋn funcţiune.

Datorită amabilităţii domnului Aurel Tudorache de la Muzeul Naţional Tehnic

“Dimitrie Leonida”, căruia ȋi mulţumim, suntem ȋn măsură să prezentăm, ȋn premieră,

fotografii ale acestui post TFF şi desene ale interiorului celor două vagoane care

alcătuiau staţia TFF, tren nr. 2. Precizăm că este vorba de un post cu scântei, cu

puterea de 1,5 kW şi că acest post se află şi ȋn prezent la Muzeul Tehnic. În figurile 9 şi

10 vedem postul TFF nr. 2 aşa cum se prezintă astăzi la Muzeul Tehnic. În figurile 11 şi

12 vedem nişte schiţe reprezentând vagonul comandantului şi, respectiv, vagonul staţiei

propriu-zise. Nici nu vreau să mă gândesc ce grozav ar fi ca, pe baza acestor desene,

staţia să fie reconstruită ȋn două vagoane de cale ferată, scoase din uz.

36

Fig. 11. Vagonul comandantului

Fig.12. Schiță cu vagonul statiei

37

Fig. 13. Uzina electrică a stației

6. Postul de la Oradea Mare

Dacă la ȋnceputul şi ȋn timpul Primului Război Mondial l-am ȋntâlnit pe Emil

Giurgea ca pionier şi promotor al radiofoniei române, ȋn anul 1925 ȋl ȋntâlnim, aşa cum

din păcate se ȋntâmplă atât de des ȋn societatea românească, ca promotor al Legii

Radiofoniei, lege atât de restrictivă ȋn ceea ce priveşte dezvoltarea radiofoniei române.

În anul 1925 Emil Giurgea era directorul general al radiocomunicaţiilor, din cadrul PTT.

Dar, ȋn anul 1921, Giurgea promovează o politică de realizare a unei reţele de

posturi TFF la nivelul ȋntregii ţări [2]. Aceste posturi aveau destinaţie strategică, pentru

menţinerea comunicaţiilor ȋn telegrafie, cu interiorul ţării şi cu aliaţii. Totuşi, multe staţii

erau potrivite şi pentru activităţi de radiodifuziune, ca de exemplu postul de la Galaţi.

Posturile care asigurau legăturile cu străinătatea erau prevăzute chiar cu Teletypuri

model Carpentier.

Postul principal a fost pus ȋn funcţiune ȋn octombrie 1923 la Herăstrău şi era

alcătuit din doi alternatori Bethenod de 30 kHz, cu puterea de 100 kW. Acest post

asigura legătura cu ţările ȋndepărtate.

Pentru legătura cu Europa s-a instalat un post Telefunken cu lămpi, de 5 kW.

Acest post era telecomandat de la Poşta Centrală.

38

Pentru legături ȋn interiorul ţării şi cu vecinii, s-au montat posturi cu lămpi la

Timişoara, Oradea Mare, Cluj, Cernăuţi, Iaşi, Galaţi şi Constanţa.

Vom prezenta mai ȋn detaliu postul de la Oradea Mare, post despre care avem

informaţii preţioase [4]. Postul a fost pus ȋn funcţiune ȋn anul 1922, avea o putere de

1,5 kW şi folosea lămpi marca Marconi.

Alimentarea staţiei se face de la un generator de curent continuu antrenat de un

motor termic. Curentul continuu produs este folosit pentru ȋncărcarea acumulatoarelor şi

pentru antrenarea unui grup convertizor din curent continuu ȋn curent alternativ de

200 V, 300 Hz. În lipsa motorului termic, postul putea fi alimentat din bateriile de

acumulatoare. În figura 13 se observă “uzina electrică” a staţiei.

Postul TFF propriu-zis este arătat ȋn figura 14. În partea stângă este emiţătorul

cu trei lămpi, iar ȋn partea dreaptă este receptorul care are şase lămpi amplificatoare şi

o lampă detectoare. În aceeaşi figură 14 se observă foarte bine selful de acord cu

antena.

Tensiunea anodică provenea din redresarea unei tensiuni alternative de 8 kV.

Analizând schema, observăm că postul putea să lucreze atât ȋn fonie, cât şi ȋn

telegrafie.

Fig. 14. Postul TFF

39

7. Alte emiţătoare româneşti timpurii

După anul 1920, odată cu răspândirea tuburilor electronice cu vid, devine relativ

facilă şi construirea emiţătoarelor. Cu toate restricţiile impuse de mult hulita lege a

radiofoniei, ȋn condiţii de semiclandestinitate, apar români curajoşi care, prin realizările

lor, marchează istoria radioemisiei româneşti.

Aceşti români au fost de două categorii:

- radioamatori care au realizat şi au experimentat emiţătoare radio, uneori chiar ȋn mod

ilegal;

- comercianţii care organizau expoziţii de aparatură radio şi, pe perioada expoziţiei,

aveau ȋn funcţiune, ȋn scop publicitar, câte un mic emiţător legal. Cel mai adesea,

acest emiţător reproducea plăci de patefon. Aici trebuie să menţionăm că prima

expoziţie de radio s-a deschis ȋn data de 25 noiembrie 1925 şi a fost organizată la

Oficiul Comercial Francez din strada Bursei nr. 2, ȋn faţa Universităţii. Emiţătorul

folosit, de această dată, a fost de tip Levy şi avea o putere de 50 W.

Vom ilustra starea de teamă amestecată cu speranţa, existentă ȋn rândul

radiofoniştilor (şi mai ales al radioemiţătorilor) români, prin trei reproduceri selectate

dintr-un singur număr al revistei “Radio Român”. Este vorba de numărul 13, apărut ȋn

data de 06 decembrie 1925. A mai existat şi o a treia categorie, mai subtilă, de emiţători

clandestini. Erau cei care publicau ȋn revistele de specialitate articole ȋn care prezentau

toate informaţiile necesare construirii unui emiţător. De exemplu, ȋn revista “Radiofonia”

nr. 8 din 01 februarie 1926 găsim articolul intitulat: “Construcţia unui mic post de

emisiune”. Articolul prezintă, pe două pagini şi jumătate, schema, modul de funcţionare,

construcţia, indicaţii de punere ȋn funcţiune, ȋn sfârşit sunt date toate amănuntele

necesare realizării emiţătorului. La final, pentru a curma elanul amatorului, găsim

cuvintele: “Nu uitaţi să cereţi cuvenita autorizaţie pentru liberă emisiune, de la Direcţia

Radio-comunicaţiilor”, respectiv, adăugăm noi, de la dl. director Emil Giurgea. Articolul

nu este semnat, dar acest lucru nu ne ȋmpiedică să-l identificăm pe autor în persoana

binecunoscutului radiofonist Mihai Konteschweller.

În ceea ce priveşte radioamatorii emiţători, exemplul notoriu este doctorul

Alexandru Savopol din Craiova. Doctorul Alexandru Savopol poate fi considerat

părintele radioamatorismului românesc, ȋn sensul pe care-l acordăm astăzi acestui

40

termen. Prezentăm mai jos numai câteva aspecte din viaţa şi activitatea acestei

personalităţi a radioului românesc.

Doctorul Savopol s-a născut la Craiova la 16 octombrie 1886. În 1913 devine

doctor ȋn medicină. Este exemplul clasic de pasionat de radio care, fără a avea studii de

specialitate, devine un adevărat profesionist al domeniului. În 18 martie 1926 ȋnfiinţează

Radioclubul Craiova (cu sediul ȋn strada C.A. Rosetti, nr. 4), unde promovează radioul

prin conferinţe, audiţii publice şi aplicaţii practice [6], [7].

Extraordinarul entuziasm popular ȋl ȋmpinge pe doctorul Savopol ca, ȋn ciuda

tuturor riscurilor, să construiască un emiţător public de radio. Prima emisiunea avut loc

ȋn ultima duminică a lunii septembrie 1926, la orele 17. Postul de emisie avea 100 W şi

lucra pe lungimea de undă de 500 m. Programul a cuprins muzică polulară românească

şi a fost foarte bine primit de ascultători. S-au primit scrisori de confirmare chiar şi de pe

Valea Timocului, din Serbia.

Doctorul Savopol a desfăşurat şi o intensă activitate de radioamator propriu-zisă.

Indicativul său a fost, la ȋnceput CV5AS, apoi ER5AS şi apoi YR5AS.

Din păcate, doctorul Savopol moare ȋn anul 1938, ȋn urma unei boli necruţătoare.

Se pare că prima staţie de emisie – recepţie a doctorului Savopol se află la

Muzeul de Istorie al Olteniei. Oricum, noi o putem vedea ȋn figura 15. În aceeaşi figură ȋi

vedem, de la stânga la dreapta, pe lt. Ion Băjenescu, pe cpt. Dimitriu şi pe dr. Alexandru

Savopol. Observăm că masa de lucru este pavoazată cu revistele de specialitate ale

vremii, respectiv: Radio Român, Radiofonia, TSF, QST etc.

41

Fig. 15. De la stânga la dreapta: lt. Ion Băjenescu, cpt. Dimitriu şi dr. Alexandru

Savopol

Acestea au fost câteva, foarte puţine, aduceri aminte ale acelor timpuri

romantice, când puteai să faci ceva cu propriile mâini şi cu propriul cap.

Bibliografie

[1] Ghica Constantin., Dragomir Hurmuzescu, editura Stiinţifică, Bucureşti, 1967;

[2] Giurgea Emil, Radiotelegrafia în România, în revista Radio Român, an 1, nr. 1 / 13.09.1925

şi nr. 2 / 20.09.1925;

[3] Leonida Dimitrie, Staţiunea de telegrafie fără fir din Parcul Carol I, Bucureşti, 1915;

[4] Geles Emil, Staţiunea Radiotelegrafică de la Oradea Mare, în revista Natura, editată de

Cultura Naţională, anul XII, nr. 10, august 1923;

[5] N.A., Expoziţia franceză de TFF din Bucureşti, în revista Radiofonia, nr. 6-7, publicată sub

îngrijirea Asociaţiei Prietenilor Radiotelefoniei, Bucureşti, decembrie 1925;

[6] Savopol C-tin, Doctorul Alexandru G. Savopol, în revista Sport şi tehnică, nr. 8, Bucureşti,

1966;

[7] Băjenescu I., Prima emisiune radiofonică din Oltenia, în revista Sport şi tehnică, nr. 10,

Bucureşti, 1969.

42

„Cum se scrie istoria?”

Metoda de cercetare istorică. Eseu orientativ

Tudor Vişan-Miu – Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti

Notă: Am prezentat această temă la Seminarul de Istoria Electrotehnicii Româneşti,

ediţtia a VIII-a, desfăşurat pe 5 octombrie 2017 la INCDIE ICPE-CA.

„Istoria, după Biblie, trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a

popoarelor și a fieștecărui om îndeosebi”, spunea Mihail Kogălniceanu în Cuvânt pentru

deschiderea cursului de istorie națională, unul din primele discursuri inaugurale din

mediul universitar românesc, ţinut la Academia Mihăileană din 1843. În septembrie

1975, Mircea Eliade, de la Universitatea din Chicago, scria în prefaţa lucrării sale,

Istoria credinţelor şi ideilor religioase: „Aparţin acelei categorii de istorici ai religiilor care,

oricare ar fi «specializarea» lor, se străduiesc să urmărească progresele efectuate în

domeniile învecinate (...). Consider, într-adevăr, că orice studiu istoric implică o anumită

familiarizare cu istoria universală; în consecinţă, cea mai riguroasă «specializare» nu îl

dispensează pe savant de obligaţia de a situa cercetările sale în perspectiva istoriei

universale.”1

Am ales aceste citate pentru a ilustra importanţa disciplinei istorice. Dar ce este

istoria? Istoriografia franceză îndeosebi a introdus deosebirea între Istorie şi istorie,

definind Istoria ca un conţinut evenimenţial, social şi mental al societăţii pe o scară

cronologică, care capătă sens prin istorie, disciplină ce reconstituie, interpretează şi

corelează faptele prin metode de o rigoare ştiinţifică (vezi, pentru o introducere în temă,

eseul lui Neagu Djuvara, Există istorie adevărată?, publicat la Editura Humanitas în

2009).2

Istoriografia a introdus termenul de „ştiinţe auxiliare”, care numeşte disciplinele

de a căror metodă ştiinţa şi cercetarea istorică au nevoie. Această terminologie nu

încearcă să impună ideea superiorităţii epistemologice a istoriei, ci arată dependenţa ei

de o abordare interdisciplinară care, în ultimele decenii, a dus la progrese considerabile

în reconstituirea trecutului. De fapt, istoria este ea însăşi o „ştiinţă auxiliară” (dacă e

ştiinţă) a oricărei discipline, care are propriul ei istoric: există istoria matematicii, istoria

geografiei, istoria fizicii, istoria chimiei, istoria ingineriei, istoria electrotehnicii etc. Cum

1 Mircea Eliade, „Cuvânt înainte”, în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, trad. Cezar Baltag, Bucureşti, Editura

Univers Enciclopedic, 2000, pp. 12-13. 2 Neagu Djuvara dezvoltă ideea relativităţii istorice pornind de la lucrarea maestrului său, Raymond Aron,

Introduction à la philosophie de l'histoire. Essai sur les limites de l'objectivité historique, Paris, Gallimard, 1938;

Introducere la filozofia istoriei, trad. Horia Gănescu, Bucureşti, Humanitas, 1997.

43

să descoperi şi să documentezi trecutul acestor discipline cu alte mijloace decât cele

ale istoriei ?

Cum lucrează istoria şi care este oferta ei metodologică? Parametrul esenţial

este timpul, din al cărui conţinut infinit istoria încearcă să recompună o mică parte:

spaţiul, faptele şi gândirea oamenilor dintr-un anumit loc la un anumit moment. Atenţia

pentru faptele majore, epicentrul cercetării istorice, a fost redistribuită în ultimul secol în

favoarea atenţiei pentru reconstituirea unui mod de viaţă şi a unor mentalităţi. Școala de

La Annales, care valorifica istoria mică, a introdus o metodologie foarte modernă,

propusă pentru istoriografia românească de profesorul Nicolae Iorga în articolul „Istoria

ţării prin cei mici”.3

„Dacă nu ești capabil să recreezi un om, să-l faci la loc după lămuririle pe care le

ai și cu ceea ce poți să adaugi din fondul dumitale, atunci să nu scrii istorie”4, spunea

Nicolae Iorga în discursul de deschidere al cursului de istorie, discurs intitulat Adevăr și

greşeală în scrierea istoriei. De pildă: „Nu se înțelege mult din războaiele lui Traian

dacă nu se reconstituie starea de spirit a Romei în momentul acela.”5 Personal,

consider că ar merita explorat mai mult rolul logicii ca „ştiinţă auxiliară” a istoriei, întrucât

numai raţionamentele logice permit istoricului să ajungă la concluzii rezonabile.

Cum recompui trecutul prin urmele pe care le lasă, mărturiile şi produsele

activităţii umane, care deschid o „poartă în timp”? Cele mai utile sunt, adesea, cele

rezultate dintr-un proces birocratic (documente oficiale, ale statului ori ale unei

comunităţi) sau un demers livresc (orice text scris). Sau, după Paul Veyne, istoric

francez „Prin esență, istoria este cunoașterea prin documente. De aceea, narațiunea

istorică se plasează dincolo de orice documente; ea nu este un fotomontaj

documentar.”6

„Istoria nu este o știință și nu are prea multe de așteptat de la științe; ea nu

explică și nu are metodă”, scrie Paul Veyne.7 „Istoria nu comportă un prag de

cunoaștere, nici un minimum de inteligibilitate și nimic din ceea ce a fost, de vreme ce a

fost, nu este inacceptabil pentru ea. Istoria nu este așadar, o știință, dar ea nu este mai

puțin riguroasă decât aceasta. Numai că rigoarea ei se situează la nivelul criticii.” Altfel

3 Nicolae Iorga, „Istoria ţerii prin cei mici”, în Revista istorică, VII, nr.1-3 /1921. În cuprinsul articolului Iorga

reliefa importanţa pentru reconstituirea atmosferei mentale a documentelor provenite «de la cei modeşti şi puţin

cărturari, cari nu se gîndesc la nici un patron, nici la un public, ci pun pe hârtie tot ce ştiu, din simplul impuls

instinctiv de a nu lăsa ca faptele să se piardă, ori din nevoia de a face şi pe alţii necunoscuţi, martori ai suferinţelor,

isprăvilor şi întâmplătoarelor bucurii ale lor»” (apud Laurenţiu Constantiniu, „Istoria ţării sovietelor prin cei mici”,

în Historia). 4 Nicolae Iorga, Adevăr şi greşeală în scrierea istoriei. Lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti,

Tipografia Bucovina, 1935, p. 31. Notez că, în discursul inaugural al cursurilor Facultăţii de Istorie susţinut marţi, 3

octombrie 2017, prof.univ.dr. Adrian Cioroianu, fost decan, a expus o idee foarte asemănătoare: definind istoria, a

prezentat-o ca „cel mai bun mijloc de exersare al empatiei.” 5 Ibidem, p. 39.

6 Paul Veyne, Cum se scrie istoria, trad. Maria Carpov, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, p. 6. 7 Ibidem, p. 41. Referitor la istoriografia franceză.

44

spus, istoriografia a dezvoltat şi perfecţionat o metodă de a culege, analiza, interpreta,

explica, recompune, corela, sintetiza.

Toate faptele sunt istorice, dar, în cuvintele lui Paul Veyne, „istoria nu reprezintă

decât răspuns la întrebările noastre, deoarece nu avem posibilitatea materială de a

pune toate întrebările.”8 „În istorie, trebuie să existe o selecție pentru a ne feri de

risipirea în singularități și de o indiferență în care toate faptele sunt egale.”9 Sintezele tip

Weltanschauung, istoriile generale, sunt încunurarea operei istorice, pentru că sunt cele

mai complete. Paul Veyne consideră că, pentru ca să devină completă, istoria trebuie

să scape de trei limite: 1. de opoziția dintre contemporan și istoric, prin «sociologia» și

«etnografia» societăților contemporane;10 2. de convenția continuum-ului, prin istoria

comparată; 3. de optica evenimențială, prin istoria neevenimențială.11

Opera istorică este, mai mult decât în alte ştiinţe, influenţată de conţinutul mental,

de mecanismul de gândire al istoricului. Din acest motiv scrierile istorice cele mai

savante, care se referă la mentalităţi, sunt şi adevărate opere de măiestrie intelectuală.

„Istoria are datoria să-și ia deplina libertate de itinerar prin câmpul evenimențial. Cea

dintâi datorie a unui istoric nu este să-și trateze subiectul, ci să-l inventeze” (Paul

Veyne).12 Să reconstitui spiritul religios al unui secol, al XVI-lea, cum face Lucien

Febvre în Religia lui Rabelais, înseamnă să găseşti o cheie de înţelegere a unui

mecanism de gândire la care nu mai avem acces nemijlocit. Cine mai gândea, în

secolul XX, ca un om din secolul XVI? În cuvintele lui Iorga „Nu erau lucrurile ca astăzi,

când mentalitatea este alta.”13

Disciplina istorică îşi păstrează importanţa ca domeniu de activitate, iar metoda

istorică poate fi valorificată şi în cadrul altor discipline. În fond, istoria ne spune ceva

foarte important despre umanitatea noastră, ceea ce înseamnă deja foarte mult.

8 Ibidem, p. 41.

9 Ibidem, p. 41.

10 Autorul consideră că „sub pavilionul sociologiei, se scrie ceva ce în realitate este o istorie a civilizației

contemporane.” (Ibidem, p. 15, in lucrarea lui Paul Veyne), iar sociologii sau etnografii „nu pot face ceva mai

ştiințific decât istoricii”, că „sociologia se naşte și trăiește din insuficiențele istoriei” (Ibidem, p. 355). Paul Veyne

consideră că istoricii trebuie „să devină conştienți că sociologia este istoria pe care ei nu au grijă să o scrie şi a cărei

absențe mutilează istoria pe care o scriu.” (loc.cit.). 11

Ibidem, p. 41. 12

Ibidem, p. 41. 13

Nicolae Iorga, op. cit., p. 28.

45

Bibliografie:

Djuvara, Neagu, Există istorie adevărată? Despre „relativitatea generală” a istoriei.

Eseu de epistemologie, Bucureşti: Editura Humanitas, 2004 (ediţii ulterioare: 2006,

2008, 2009, 2011).

Iorga, Nicolae, Adevăr și greșeală în scrierea istoriei. Lecție de deschidere la

Universitatea din București, Tipografia Bucovina, 1935.

Veyne, Paul, Comment on écrit l'histoire. Essai d'épistémologie, Paris: Éditions du

Seuil, 1971; Cum se scrie istoria, trad. Maria Carpov, Bucureşti, Editura Meridiane,

1999.

46

Unele contribuţii la biografia savantului Alexandru Proca

(16.10.1897, Bucuresşi – 1955, Paris)

Autor: Dr.Ing. Mircea Ignat – INCDIE ICPE-CA

Nu ştiu ce mai poate fi adăugat esenţial la biografia marelui savant Alexandru Proca faţă de

lucrările biografice ale Domnului Profesor Dorin Poenaru [1, 2], una din aceste lucrări biografice

fiind prezentată cu ocazia unei ediţii a Seminarului de Istoria Electrotehnicii din anul 2016.

Menţionez că am hotărît acum 3 ani să denumesc Centrul pentru iniţierea în cercetarea

ştiinţifică a tinerilor (CICST) cu numele marelui savant cu dublă formaţie: de inginer

electromecanic şi apoi de fizician. Am purtat în acest sens o corespondenţă cu nepoata acestuia şi

am obţinut încuviinţarea pentru ca numele Alexandru Proca să fie purtat de acest Centru înfiinţat

în 2013. Mai jos este redată scrisoarea noastră de intenție, cât și răspunsul nepoatei marelui

savant, prin care Doamna Eliane Krimphoff Proca, ultima descendentă a marelui savant, a fost

de acord cu acest lucru.

Madame Eliane Krimphoff Proca,

Tel comme vous a été déjà communiqué par monsieur Professeur Poenaru, dans le cadre de

l’Institut National de Recherche et Développement de l’Ingénierie Electrique - Recherches

Avancées, on a créé un Centre d’Initiation dans la Recherche Scientifique destiné aux jeunes

élèves de lycée, concernant des très bons élèves provenant des lycées ayant une longue et bonne

tradition et aussi qui sont compétitifs du point de vue des résultats enregistrés dans le cadre des

compétitions et des olympiades scolaires les plus importantes.

D’ailleurs, ce centre fonctionne depuis l’année 2013 avec de très bons résultats: des médailles

obtenues aux compétitions des projets de recherches les plus importantes destinées aux élèves

comme: INFOMATRIX, INESPO, INTEL-ISEF etc.

Cette année par exemple, 5 équipes appartenant à notre centre d’excellence y ont été qualifiées:

3 pour INTEL ISEF Phoenix 2016 (aux Etats - Unis), une équipe à INESPO 2016 (aux Pays -

Bas), et une troisième équipe qualifiée à l’Olympiade de Toulouse, ainsi que les membres des

équipes qui porteront la tradition des élites roumaines dans le domaine des sciences, tel comme

il a été le cas du grand savant, le physicien Alexandru Proca, qui a été si près de recevoir son

Prix Nobel.

Nous voulons ainsi que le nom de ce centre d’excellence porte le nom d’ALEXANDRE PROCA

(nous ne nous empêchons pas d’y reconnaître que, cette année, les équipes qualifiées ont été

affiliées au Centre ALEXANDRU PROCA).

Mais, du point de vue juridique, pour rendre officiel le nom, nous aurions besoin d’une lettre

holographe de la part de ses descendants qui en soient d’accord. Cette lettre devrait contenir,

sous votre signature, le fait que vous êtes l’unique descendante du grand savant Alexandru

Proca et que vous en seriez d’accord que son nom soit porté par notre centre, créé auprès de

47

l’Institut National de Recherche et Développement de l’Ingénierie Electrique - Recherches

Avancées (INCDIE ICPE-CA).

Dans l’espoir que vous acceptiez nos propositions, nous voulons vous assurer que nous

soutiendrons avec grand honneur dans les compétitions et les évènements liés à la recherche

scientifique dans le monde le nom du grand savant Alexandre Proca et que, certes, son nom sera

un stimulant pour les futurs élèves roumains très bons d’ailleurs, dans le domaine de la

recherche scientifique.

Avec considération,

Dr. Ing. Mircea Ignat, le Coordinateur du Centre d’Initiation dans la Recherche Scientifique

dans le cadre de INCDIE ICPE-CA.

Nous vous confierons avec fierté l’évolution et les performances de ce centre d’initiation.

Raspunsul Doamnei Eliane Krimphoff Proca

48

Traducerea scrisorii

Saint-Blaise, 26 martie 2016

Stimate Domn,

Sunt foarte onorată de faptul că Dumneavoastră doriţi să daţi numele bunicului meu, Alexandru

Proca, Centrului pentru Iniţierea în Cercetare Ştiinţifică a Tinerilor de care vă ocupaţi.

Admir dinamismul pe care Dumneavoastră îl insuflaţi acestei instituţii şi dorinţa de a stimula

energia elevilor, dând centrului numele unui mare savant român.

Este deci cu mare plăcere faptul că vă certific prin prezenta, că sora mea Eliane şi cu mine,

suntem unicele descendente ale lui Alexandru Proca şi că sunt de acord ca centrul să poarte

numele lui Alexandru Proca.

Vă doresc Dumneavoastră, cât şi elevilor centrului Dumneavoastră, mult succes şi m-aş bucura

să aflu noutăţi despre dezvoltarea, cât şi despre progresele sale.

Mulţumindu-vă încă o dată pentru iniţiativa Dumneavoastră şi plină de mândrie că Centrul

pentru Iniţierea în Cercetarea Ştiinţifică a Tinerilor din cadrul Institutului Naţional de

Cercetare-Dezvoltare pentru Inginerie electrică ICPE-CA poartă numele Alexandru Proca, vă

adresez, Stimate Domn, expresia salutărilor mele cele mai cordiale.

Eliane Krimphoff Proca

Personal am făcut câteva investigaţii privind această biografie deosebită, în ordine cronologică,

şi în ideea completării remarcabilului studiu biografic efectuat de Prof. Dorin Poenaru, aceste

investigaţii au inclus:

A. Studiu documentar la nivelul dicţionarelor;

B. Investigaţie documentară asupra biografiei tatălui lui Alexandru Proca, fost mare inginer

atât la Gara de Sud din Ploieşti, unde tatăl a fost unul din constructorii principali ai gării,

apoi la Muzeul CFR din Bucureşti;

C. Investigaţia documentară asupra perioadei de elev a savantului la liceul (actualul colegiu)

Gh. Lazăr din Bucureşti.

Astfel, în cadrul primului studiu documentar, am găsit în Dictionarul Enciclopedic Român [3]:

„Fizician român: şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii ştiinţifice la Paris. Autor a

numeroase lucrări de fizică teoretică în domeniul particulelor elementare, mecanicii cuantice,

radioactivităţii, fizicii relativiste etc. a stabilit ecuaţiile câmpului mezonic vectorial şi a prevăzut

teoretic posibilitatea existenţei mezonilor. Opere principale: Integrale prime în mişcarea

mezonului (1941), Particule de foarte mare viteză în mecanica spinorială (1955)”.

În pag. 277 (vol.12) [4] găsim următoarele despre Alexandru Proca:

“Fizician român, membru al Academiei Române. Stabilit în Franţa din 1926, a fost colaborator

apropiat al lui Marie Curie la Institutul Radiumului din Paris (1926 - 1930) şi al Institutului

H. Poincare (din 1930); începând cu 1932, a fost director al acestui institut. A avut contribuţii

majore în domeniile fizicii matematice şi ale fizicii cuantice şi atomice. Prin procedura cunoscută

49

sub numele ecuaţiile Proca a reuşit să demonstreze, independent de fizicianul japonez

H.Yukawa, existenţa mezonilor, confirmată experimental de C.D. Anderson. Lucrări: Cercetări

asupra teoriei cuantelor fotonice (1928), Soluţia ecuaţiilor lui Maxwell în condiţii de vid (1933),

Teoria pozitronului (1936), Ecuaţii fundamentale ale particulelor elementare (1936), Integrale

prime în mişcarea mezonului, Particule de foarte mare viteză în mecanica spinorială: fizicii

cuantice şi atomice.”

De menţionat cu surprindere că în dicţionarul francez Nouveau Petit Larousse [5] nu vom găsi

numele lui Alexandru Proca, deşi acesta se stabilise şi devenise cetăţean francez din 1927! Oare

o simplă omisiune? Oricum, nu este chiar în regulă să nu vorbeşti de un cetăţean francez care

putea aduce Premiul Nobel Franţei în perioada 1950-1955.

Mă aşteptam ca un dicţionar critic de ştiinţă în detaliu [6], editat chiar de francezi, să-l includă pe

remarcabilul om de ştiinţă cu cele mai importante contribuţii privind particulele magnetice şi

cunoscut al Mariei Curie şi al lui De Broglie! Dar în ciuda francofiliei afişate şi de o parte şi de

alta, cât şi a mândriei franceze de a promova proprii eroi civilizatori (revin, Proca era cetăţean

francez din 1927, şi nu unul oarecare), uite că a fost posibil!

O altă investigaţie a fost pe urmele tatălui marelui savant, cunoscând că a fost unul din

principalii constructori ai Gării de Sud din Ploieşti. O mare dezamăgire: la Gara de Sud din

Ploieşti nu se află nici măcar o istorie a gării, ce să mai vorbim de amănunte privind construcţia

gării şi cei care au contribuit...Am fost trimis la Muzeul CFR din Bucureşti, unde, căutând

numele inginerului Proca, nu am găsit nimic semnificativ!

Prima clădire a gării Ploieşti a fost începută de Concesiunea Stroussberg (1870-1871) şi

terminată de Societatea Acţionarilor CFR (1871-1872). Inaugurată la 13 septembrie 1872, gara

Ploieşti a fost exploatată de S.T.E.G (1872-1878) şi apoi de personalul S.A. CFR (1878-1880).

La 1 ianuarie 1880, secţia de circulaţie şi gara Ploieşti au fost răscumpărate de statul român de la

societatea particulară şi au trecut în administrarea Direcţiei Princiare CFR, înfiinţată la 23 aprilie

1880. Prima gară Ploieşti (1872-1908), apoi Gara Ploieşti (1908-1944) cu arhitectura

monumentală a clădirii de călători, este puternic marcată de influenţa barocului german: o clădire

robustă formată dintr-un corp central (hol de trecere şi săli de aşteptare) şi două corpuri laterale,

parter şi etaj. La această structură a lucrat şi ing. Alexandru Proca, tatăl viitorului inginer

electromecanic şi fizician Alexandru Proca. Într-unul din aceste corpuri a funcţionat restaurantul

gării, concesionat un timp de I.L. Caragiale şi Dobrogeanu-Gherea. Amenajarea urbană a Pieţei

Gării Ploieşti şi a bulevardului central care face legătura dintre gară şi centrul oraşului a fost

realizată de inginerul Cristian Kertsch (1893-1908), printre cei care au contribuit adăugându-se şi

tatăl lui Alexandru Proca. În timpul bombardamentelor din anii 1943-1944, clădirea gării din

Ploieşti a fost distrusă aproape complet. Începând cu 15 mai 1931, odată cu înfiinţarea Gării

Ploieşti Vest, Gara Ploieşti a primit denumirea de Ploieşti Sud. [5]

50

Fig. 1. Gara de Sud din Ploieşti. Unul din constructori - Ing. Alexandru Proca (tatăl)

Alexandru Proca s-a născut în data de 16 octombrie 1897 la Bucureşti, într-o familie de

intelectuali, tatăl său fiind inginer constructor, unul dintre constructorii Gării de Sud din Ploieşti.

A urmat Liceul Gheorghe Lazăr pe care l-a absolvit în anul 1915. Deşi a urmat secţia reală, la

absolvire vorbea fluent franceza, engleza şi germana. În fig. 3 este prezentat un imn al liceului

din acea vreme, perioada situându-se în timpul primului război mondial. Aflăm, dintr-o

monografie a liceului [7], că mulți elevi din clase terminale s-au înscris ca voluntari pentru a

participa la primul război mondial. Un exemplu de adevărat patriotism. Foarte mulţi din ei aveau

să se sacrifice pentru România de atunci (numele lor se găsesc în monografie), ceea ce indică o

Românie mult mai omogenă şi mai unită decât acum cu proiecte patriotice determinate.

Din păcate, Alexandru Proca nu este cunoscut nici măcar în liceul pe care l-a absolvit.

Într-o monografie veche a liceului [7] am găsit listele absolvenţiilor, unde apar la clasa reală

două nume Proca (Fig. 4). Unul din ei este medicul Proca G. Gheorghe, iar celălalt este

Alexandru A. Proca, în dreptul căruia este trecut eronat “medic”. Pe aceeaşi listă se mai întâlnesc

nume cu sonoritate, cu numai două exemple:

- Dumitru Alimănişteanu, fost fruntaş liberal, ajuns Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe

în 1936, absolvent al Institutului de Mine din Paris, arestat apoi de comunişti;

- Vianu Al.Teodor (foarte posibil Tudor), este foarte probabil să fie vorba de filozoful şi criticul

Tudor Vianu, medicul Al. (Alexandru) Vianu fiind tatăl (observăm din biografie că în 1915 intră

la Universitatea din Bucureşti).

Oricum, generaţiile liceului au avut absolvenţi ajunşi în elita românească, cel puţin până la

venirea comuniştilor. De comentat că într-o altă monografie datorată lui Tudor Opriş [8] apărută

în 1981, numele savantului Alexandru Proca nu apare deloc.

De înţeles, avînd în vedere cenzura sau chiar poate lipsa de orizont cultural, sau chiar frica să

vorbească de trădători ai neamului. Sub niciun chip nu putea fi forma de o omisiune superficială.

Pe pereţii liceului, la parter, apar personalităţi care au absolvit Liceul Gh. Lazăr, din păcate unele

care au colaborat intens cu instituţiile comuniste; din păcate, Alexandru Proca lipseşte. Nu ştiu

51

dacă măcar profesorii de fizică din liceu ştiu căte ceva de biografia românului fizician de elită

care a fost atât de aproape de premiul Nobel în anii 50 ai secolului trecut.

S-a înscris în acelaşi an la Facultatea de Ştiinţe, secţia matematică, dar din cauza începerii

războiului a urmat numai anul I. În anul 1917 este mobilizat, urmează Şcoala de Ofiţeri de

Rezervă de la Iaşi, după care este trimis pe front ca sublocotenent de geniu, unde luptă până în

iunie 1918, când este lăsat la vatră. Reia cursurile ca student la Şcoala Naţională de Poduri şi

Şosele, iar la transformarea acesteia în Şcoala Politehnică, se înscrie la secţia de

Electromecanică.

Fig. 2. Liceul Gheorghe Lazăr, unde a fost elev Alexandru Proca

Fig. 3. Imnul Liceului Gh. Lazăr

52

Fig. 4. Lista absolvenţilor liceului Gheorghe Lazăr în 1915

Alexandru Proca a fost şi un foarte bun matematician, identificat de pe băncile liceului atât la

nivelul rezolvitorilor, cât şi al membrilor Societăţii Matematice din România (SSMR),

continuatoarea Gazetei Matematice (SGM). În această pasiune găsim poate atracţia lui spre

cercetarea ştiinţifică fundamentală în domeniul fizicii. Avusese, desigur, relaţii cu personalităţile

din domeniul matematicii româneşti: Gheorghe Ţiţeica, Andrei Ioachimescu, Ion Ionescu.

Nu voi insista pe perioade foarte bine prezentate de profesorul Dorin Poenaru. Mă rezum la

aceste mici contribuții.

Totuşi, ar trebui remarcat că nu există o preocupare serioasă în a ne identifica adevăratele

personalităţi. Nu este posibil ca în liceul absolvit, Liceul Gh. Lazăr, un liceu de performanţă de

altfel, să nu existe preocupări privind evidenţierea acestei personalităţi. Chiar nu există un loc la

parterul liceului pentru a se expune o fotografie a fostului elev devenit o elită a fizicii mondiale?

(Părerea autorului este că sunt afișate personalități mai puțin cunoscute la nivel mondial). Prea

puţine eforturi, chiar la nivelul istoriei ştiinţei din România.

Este, în concluzie, necesară recuperarea savantului Alexandru Proca, poate chiar o investigaţie

documentară la nivelul Securităţii vechi, care nu cred că nu a avut preocupări de “recuperare”.

Altfel, păcat de versurile din imnul vechiului liceu:

În templul minţii tale falnic,

Răsună astăzi fala ta.

Dar trebuie să avem grijă de fala și elitele care ne-au făcut cunoscuți în lume...

Bibliografie

[1] Dorin N. Poenaru, “Alexandru Proca (1897-1925), savantul de renume internațional

necunoscut în România”, Revista de Politica Științei și Scientometrie, Serie Nouă, 4(3),

(2015), pp. 224-230.

[2] Dorin N. Poenaru, “Personalitatea marelui savant Alexandru Proca”, Revista de Istorie a

Electrotehnicii Românești, vol.3, februarie 2016, nr.1, pp.13-21.

53

[3] Dicţionarul Enciclopedic Român, Ed. Politică, Bucureşti 1965, pag. 864.

[4] Enciclopedia Universală Britanică, 2010.

[5] Nouveau Petit Larousse, Librairie Larousse, Paris, 1968.

[6] Dominique Lecourt, “Dictionnaire d’histoire et philosophie des sciences”, Presses

Universitaires de France,1999 (apărut şi în Romania la Ed. Polirom în 2005).

[7] *** “Monografia 1860-1935 Liceul Gh. Lazăr”, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1935.

[8] Tudor Opriş, „O vatră de lumină. 20 de ani de prezenţă în cultura românească a Liceului Gh.

Lazăr. Schiţă monografică1981”.

[9] Radu Bellu, Maria Mănescu, Elena Brişan, Dan Adrian, “Documentare privind Enciclopedia

gărilor din România”, Compania de Căi Ferate CFR SA, 1979.

54

Realizări ale ICPE în domeniul surselor regenerabile de energie

Prof. Nicolae VASILE

1. Premize istorice și începuturi

Domeniul surselor regenerabile de energie, astăzi în mare vogă atât pe plan

internaţional, dar şi în România, a avut, ca oricare altul, o perioadă când trebuia să-ţi

asumi un risc de imagine dacă decideai să fie printre preocupările tale serioase. Puteai

fi catalogat imediat ca un Don Quijote modern, care umblă cu capul în nori după mori de

vânt. Este adevărat că, pentru aplicaţii locale minore, în ţări precum Spania, Olanda

etc., morile de vânt au fost folosite cu mult timp în urmă, dar acum discutăm de a folosi

sursele regenerabile de energie, de mai multe feluri (soare, vânt, bioenergie etc.), ca

alternative la sursele fosile din categoria petrol, gaze naturale, cărbune etc.

Un mare precursor al domeniului la nivel internaţional a fost savantul româno-american

Nicolae Georgescu-Roegen (1906-1994), matematician şi economist, care în lucrarea

sa fundamentală, The Entropy Law and the Economic Process (Legea entropiei şi

procesul economic), publicată în 1971 la Harvard, referitoare la entropia economică,

ridică pentru prima dată în istorie problema epuizabilităţii surselor fosile de energie14.

Prin introducerea termenului de bioeconomie, cu toate interpretările aferente, consider

că domnia sa reprezintă adevăratul iniţiator al conceptului de dezvoltare durabilă. Prima

criză a petrolului a confirmat pe deplin veridicitatea ipotezelor şi concluziilor din lucrarea

sus menţionată.

La nivel naţional, persoana providenţială a domeniului a fost Mihail Florescu (1912-

2000), o personalitate multilaterală, fost luptător în Spania şi Franţa, om de ştiinţă,

politician, un vizionar al perioadei în care s-a aflat în diferite funcţii de conducere politice

sau administrative15. Domnia sa a urmărit luarea unei decizii guvernamentale pentru

înfiinţarea Staţiunii de Cercetări pentru Surse Regenerabile de Energie de la Agigea, ca

filială a Institutului de Cercetări şi Proiectări Electrotehnice din Bucureşti, în anul 1976,

la scurt timp după semnalul de conştientizare dat de Nicolae Georgescu-Roegen.

Eram în plină iarnă, la trecerea din 1999-2000, moment mult aşteptat de trecere într-un

nou mileniu. Eram la institut, după una din şedinţele în care îţi venea să-ţi iei lumea în

cap. Toţi cereau de toate, dar nu tot atât de mulţi contribuiau la acel ceva din care să se

ia după aceea! Parcă ar fi trebuit sa vină Dumnezeu să plătească facturile şi primele de

tot felul! Sfârşitul unui an şi începutul celuilalt este un coşmar pentru orice administrator,

sunt cele mai mari costuri suplimentare (căldură, telefoane, prime etc.), se consumă cel

14

https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Georgescu-Roegen 15

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Florescu#cite_note-1

55

mai mult şi se munceşte cel mai puţin, din motivul unei serii de sărbători oficiale şi

religioase care conduc doar cam la vreo zece zile lucrătoare dintr-o lună.

Un telefon, cu totul neaşteptat, mi-a schimbat însă total gândurile şi preocupările

administrative. Domnul Mihail Florescu, multiplu fost ministru, era la telefon!...Nu

vorbisem niciodată în viaţa mea cu domnia sa. Nu îl cunoşteam decât din auzite şi îl

văzusem de câteva ori la televizor. Aflasem ulterior că a luptat în Spania, apoi a ajuns

general în armata franceză şi s-a întors în ţară, unde, din 1951 până în 1989, a fost tot

timpul pe undeva ministru. O carieră remarcabilă! Voia să facă o vizită pe litoral.

În afară de Staţiunea de la Agigea, era foarte dornic să vadă şi fostul Combinat

Petrochimic Năvodari, numit după aceea Petromidia, structuri economico-administrative

de care era foarte mândru şi la a căror înfiinţare contribuise decisiv.

Avea 88 de ani şi voia din tot sufletul să viziteze aceste două unităţi de care îl legau

atâtea amintiri. Îmi ceruse, prin instituţia pe care o conduceam, sprijinul logistic pentru

această deplasare şi a fost plăcerea mea să îl însoţesc. În dimineaţa stabilită pentru

plecare era un viscol teribil în Bucureşti. Aflasem, pe drum fiind, că pe Bărăgan era şi

mai rău. Nu a fost deloc de acord cu propunerea mea de a renunţa, să amânăm

deplasarea pentru o altă dată, când vremea ar fi fost mai prietenoasă.

Deşi picată prost şi ca perioadă şi ca vreme, totuşi, aşteptam cu mult interes o

asemenea întâlnire. Eram sigur că o să aflu o serie de lucruri interesante. Problemele

institutului puteau să mai aştepte!

Nu sunt o fire foarte curajoasă de felul meu, deşi Dumnezeu m-a supus în viaţă la

destule încercări, dar nu au fost din acelea în care am intrat din proprie iniţiativă. Nu

înot, nu schiez, nu am carnet de şofer, nu-mi place avionul, trenul, iar vaporul nici atât.

Cu toate acestea, am călătorit în aproape jumătate din ţările lumii cu sentimentul că

execut o activitate de serviciu, nesavurând prea mult aspectul turistic, care era

estompat de răul de transport. Cu acest sentiment am plecat şi în acea dimineaţă de

iarnă spre Constanţa, prin viscol, cu o Dacie veche care-mi producea mari emoţii chiar

şi prin Bucureşti, pe vreme bună. Erau mai multe variante de drum şi cred că şoferul a

ales-o pe cea mai proastă, fiind de mai multe ori blocaţi în zăpadă, din cauza viscolului.

Cu toate că riscurile de drum erau multiple în ambele direcţii, şi dacă continuam şi dacă

ne întorceam, am decis să continuăm drumul. Discuţia din maşină a depăşit cu mult în

interes problemele meteorologice din jur.

Domnul Mihail Florescu participase la multe în viaţa sa. Avea şi un deosebit talent de

povestitor. Povestea aventura înfiinţării Staţiunii de Cercetări pentru Surse

Regenerabile de Energie de la Agigea. Era după prima criză a petrolului din 1971, când

omenirea a realizat pentru întâia oară potenţialul coşmar al insuficienţei resurselor

energetice. Era anul din care dolarul american nu mai avea acoperire în aur. Ca un om

foarte informat, a considerat că trebuie ca şi România să se preocupe de găsirea unor

alternative de surse energetice. Moţ la pălărie, au considerat mulţi atunci. Unii nu îşi

dau seama nici măcar astăzi de importanţa unor alternative de noi surse de energie.

56

Proiectul de la Agigea, gândit în 1976, este foarte actual şi azi. Era vorba de un câmp

de panouri solare, nişte rezervoare de apă caldă şi o reţea de conducte prin care

trebuiau alimentate cu apă caldă trei hoteluri cu profil balnear din apropiere, din Eforie

Nord. Până la urmă, pe principiul „când fu Tache, nu fu Tică, când fu Tică, nu fu Tache”,

instalaţia nu a funcţionat niciodată în totalitate, pentru că s-au întârziat montarea

panourilor solare, realizarea sistemului de legătură şi construcţia hotelurilor, iar în final a

venit revoluţia română, care le-a omorât pe toate. Pe termen lung însă a fost un succes,

infrastructura de încercări de acolo şi oamenii care s-au specializat pe alte proiecte au

stat la baza fundamentării uriaşelor proiecte din domeniul surselor regenerabile de

energie, care se dezvoltă astăzi în toată România, dar mai ales în Dobrogea. Prima

realizare din domeniul solar a fost o instalaţie de măsură a intensităţii radiaţiei solare la

Podgoria Murtfatlar.

Ne propusesem să ajungem acolo până în prânz, dar, din cauza vremii, am ajuns mult

mai târziu. Tot drumul mi-a povestit pasional despre necesitatea unor măsuri clare în

direcţia unor astfel de proiecte. Când am ajuns, am luat în mare grabă o gustare şi apoi

a intrat prin instalaţiile acelea ruginite, pe un frig şi un vânt care nu te îndemnau deloc

spre astfel de vizite. Parcă era un copil care se juca cu resturile unei jucării vechi,

stricate, dar care i-a fost cândva foarte dragă. Am plecat repede spre Năvodari, unde

era altceva ce-i înflăcăra discursul. Combinatul Petrochimic de la Năvodari era bijuteria

industriei petrochimice din România, o spunea tot timpul dânsul, deşi din cauza lui

fusese destituit din funcţia de Ministru al Chimiei. A fost acuzat că a folosit prea multe

importuri. Erau multe discuţii în acea perioadă despre această rafinărie, că poluează

apa mării, că poluează solul, că poluează aerul etc. Îl deranjau aceste discuţii. Era ca şi

cum i-ai vorbi urât unui tată de fata lui. Îmi dădea o serie de detalii tehnice privind

automatizările, măsurile electronice de monitorizare a mediului, faptul că este singura

rafinărie care scotea parafina din benzină etc. Spunea că întreaga suprafaţă ocupată de

rafinărie este izolată de exterior printr-un zid de argilă, lat de câţiva metri şi adânc până

la stratul de piatră, inclusiv pe latura dinspre mare. Aceasta pentru a împiedica schimbul

de substanţe poluante, prin sol sau prin apă, cu exteriorul. „Senzorii” naturali de

monitorizare a poluării solului din interior erau peştii din câteva bazine din curtea

rafinăriei, iar pentru aer erau lebedele care se plimbau libere pe aceleaşi lacuri

artificiale. O gândire foarte modernă pentru acea perioadă. Peştii şi lebedele ar fi fost

primii care ar fi simţit poluarea. Când am ajuns, am mers întâi în curte să vadă dacă

peştii şi lebedele erau la locul lor. Peştii erau acolo. Lebedele urmau să se întoarcă

primăvara. Se întorseseră în fiecare primăvară, după spusele localnicilor. Discuţia din

presă privind poluarea era legată de pregătirea privatizării rafinăriei şi careva dorea,

probabil, o campanie negativă, pentru a justifica scăderea preţului acesteia. Eram în

epoca mitului că toată industria României ar fi o „grămadă de fier vechi”. Este greu să

ieşi de sub influenţa unor astfel de etichetări generale, mai ales într-o ţară în care

manipularea circulă mai bine decât adevărul. A fost o experienţă deosebit de

57

interesantă şi pentru mine, care nu văzusem până atunci rafinăria. Am avut marea

şansă să am această discuţie cu omul care a deschis un nou domeniu, de mare viitor,

în care institutul pe care îl conduceam era puternic implicat.

Am plecat destul de târziu spre Bucureşti. Directorul ne oferise posibilitatea să

rămânem acolo peste noapte şi să plecăm a doua zi, dar domnul Mihail Florescu nici nu

a vrut să audă, motivând că are multă treabă în Bucureşti, a doua zi. Am ajuns cu greu

la Bucureşti, după miezul nopţii.

A doua zi, prin jurul prânzului, m-a sunat o doamnă care spunea că este menajera

domnului Florescu. Mi-a comunicat că dânsul a alunecat pe gheaţă, în acea dimineaţă,

şi, în acel moment, era la spital. Îmi lăsase un bilet. Pe bilet scria să iau legătura cu

domnul deputat Varujan Pambuccian, cu care vorbise să iniţieze o lege privind

promovarea surselor regenerabile de energie şi cu domnul Alexandru Mironov, de la

Televiziunea Română, să facă un film de promovare a surselor regenerabile de energie.

Pentru mine acel bilet a fost testamentul dânsului, pentru domeniu. La ora primirii

biletului, dânsul deja murise. Pe cei doi i-am întâlnit la incinerare!

S-au făcut până la urmă şi lege de promovare şi nenumărate filme pentru domeniul care

a atras cele mai multe fonduri de investiţii în România zilelor noastre.

Aceste întâmplări nu au rămas fără urmări. S-au format specialişti în domeniu, au

apărut o mulţime de firme, unităţi de cercetare, au apărut asociaţii profesionale,

patronate. Este un domeniu în care România este bine plasată în clasamentul Uniunii

Europene şi unde contribuţia noastră este semnificativă peste media continentală.

Dintre curajoşii începuturilor aş menţiona pe directorul institutului din acea perioadă,

profesorul Florin Teodor Tănăsescu, în prezent vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe

Tehnice din România, pe profesorul Nicolae Olariu, care a realizat un adevărat şi

eficient transfer de experienţă de la institut la Universitatea Valahia din Târgovişte,

unde, din poziţia de decan, a promovat pentru prima dată domeniul la nivel strategic,

într-o universitate din România. Au fost accesate multe proiecte internaţionale, iar

astăzi, la Târgovişte, s-a construit un institut nou de cercetări în domeniul surselor

regenerabile de energie, în cadrul universităţii. În prezent profesorul Nicolae Olariu este

preşedintele Patronatului Surselor Regenerabile ”SUNE”. Specialişti precum Doina

Moraru, Cristian Popescu, Dan Teodoreanu, Mihai Predescu, Emil Zaideş, Nicolae

Ionescu, Marian Vâlsan, Irina Niţă, Viorel Ursu etc. sunt nume recunoscute în domeniu,

care au contribuit mult la creşterea acestuia, atunci când mulţi priveau cu suspiciune

această preocupare.

O noutate a zilelor noastre este elaborarea unui cadru instituţional pentru crearea de

competenţe profesionale în domeniu, prin Proiectul POSDRU ”New Solar”, în

parteneriatul AREL - ICPE.SA – Amber, unde specialişti precum Andrei Pătruţ, Floarea

Vasile, Denise Arsene etc. elaborează standarde ocupaţionale şi certifică unităţi de

formare profesională în domeniul surselor regenerabile de energie.

58

2. De la idee şi necesitate la concretizarea lor

Era în luna decembrie 1979. Venisem în ICPE după terminarea facultății și a unui stagiu

“în producție” de doar un an, din trei, cât ar fi trebuit să fie. Așa era atunci și nu era rău.

Scurtarea acestei perioade obligatorii se făcuse cu sprijinul esențial al profesorului

Florin Teodor Tănăsescu, director general al institutului în acea perioadă, și al lui

Alexandru Necula, ministrul industriei electrotehnice, la acea dată. Pe profesor îl

cunoscusem din perioada studenției, era titularul disciplinei “Conversia energiei”, în anul

patru, la Facultatea de Electrotehnică. Pe ministru îl văzusem o singură dată, când

decanul de atunci, profesorul Constantin Mocanu, organizase o întâlnire a studenților cu

dânsul și profesorul Vasile Nedelcu, abia întors din Germania, unde avusese rezultate

remarcabile la o puternică firmă germană din domeniu electrotehnicii.

Abia venit în ICPE, când era cazul să am vreo întrevedere cu directorul general, fostul

meu profesor, am constatat că circula o vorbă printre secretare, “hai repede…că, dacă

șefu’ intră în discuțe cu cei de la “Casa solară”, nu mai primește pe nimeni ore întregi”.

Cei de la Casa solară erau dr. fiz. Doina Moraru, primul șef al compartimentului de

surse regenerabile de energie, dr. ing. Cristian Popescu, noii veniți, toți absolvenți ai

promoției 1979 ai Facultății de Electrotehnică din București, Nicolae Olariu, Emil Zaideș

și Andrei Kepeș și nelipsitul “nea Bizim”, Ovidiu Bizim, omul care urmărea realizarea

practică a proiectelor demonstrative ale compartimentului, unele de cercetare, altele de

investiții, în special, ocupându-se de obținerea de avize și aprobări de tot felul, care

abundau și-n acea perioadă, ca oricând și oriunde.

ICPE-ul era atunci în maximul de forță care a avut-o vreodată, era împlicat în

proiectarea și realizarea practică a unor echipamente de la metroul care se construia în

București, a părții electrice de pe platformele marine de foraj, a locomotivelor electrice,

avea un export semnificativ de servomotoare electrice pentru mașini-unelte și roboți

industriali. Șefii compartimentelor respective, specialiști cu mare recunoaștere națională

și chiar internațională, erau contrariați când nu aveau acces la directorul general, care

era implicat direct în creșterea “puiului” institutului, noul compartiment de surse

regenerabile de energie. Credea în noul domeniu și îi dădea toată atenția științifică și

administrativă de care avea nevoie. Evident, oamenii din noua structură se simțeau

mândri.

Primele realizări experimentale au fost chiar la sediul institutului din București. Au fost

construite “Casa solară”, o clădire proiectată special, având partea de sud a

acoperișului supradimensionată, în vederea cuprinderii unui număr cât mai mare de

panouri solare, fotovoltaice și termice, pentru asigurarea necesarului de energie

electrică și căldură. Deasemenea, s-a construit o clădire special concepută, având

posibilitatea montării, în punctul cel mai înalt, a unor generatoare eoliene, în scopul

testării acestora, fiind dotată cu echipamentele de măsură adecvate. În folclorul

59

institutului, aceasta se chema “Borcanul”, fiind o construcție din sticlă, pe suport

mecanic de formă circulară.

La nivel de cercetare și microproducție s-au realizat mai multe echipamente în vederea

organizării unei producții de serie mică de celule solare, panouri și aplicații de mică

putere.

De o mare importanță pentru întregul demers din domeniul surselor regenerabile a fost

investiția de la Agigea, care trebuia, în final, să poată asigura toate condițiile pentru

testarea, în regim de funcționare reală, a tuturor produselor proprii, dar și pentru

produsele din import. Și la Agigea construcțiile au demarat cu o “Casă solară”, care

avea dublu rol, atât cel de laborator, cât și ca spațiu de birouri pentru filiala institutului,

care urma să se dezvolte acolo.

De asemenea, acolo au fost gândite și proiecte demonstrative sau economice, de

amploare mai mare, pentru beneficiarii din zonă.

Fig. 1. Agigea. Casa solară

Un prim proiect, prevăzut pentru o exploatare economică, a fost echiparea unei bune

părți a curții de la Agigea cu captatoare parabolice, de două dimensiuni, cu posibilitatea

reglării unghiulare a acestora.

60

Fig. 2. Agigea. Pregătirea de șantier pentru construcția instalației de captare a energiei

solare pentru aplicații termice

Fig. 3. Agigea. O linie de captatoare solare termice mari

61

Fig. 4. Agigea. Câmpul de captatoare solare parabolice în stadiul de montaj

Fig. 5. Agigea. Câmpul de captatoare solare termice și tubulatura de legatură cu grupul

de cazane

62

Fig. 6. Agigea. Grupul de cazane în construcție

Fig. 7. Agigea. Grupul de pompe și cazane în faza finală

Aceste cazane urmau să acumuleze apa caldă primită de la câmpul de captatoare

termice și, prin intermediul grupului de pompe, să o trimită la cele trei hoteluri din Eforie

Nord, situate în partea cea mai apropiată de Agigea, pentru asigurarea necesarului de

apă caldă a acestora.

În anul 1989 acest sistem complex, format din câmpul de captatoare solare termice,

grupul de pompe și cazane, toate legate prin tubulatura aferentă, era gata de intrare în

funțiune, ceea ce ar fi constituit cea mai mare aplicație de energie solară termică din

63

țară. Din păcate, schimbarea regimului de proprietate a hotelurilor repective a condus la

abandonarea acestei aplicații.

Un alt proiect demonstrativ de amploare, atât pentru testarea unor tehnologii, cât și

pentru o exploatare economică ulterioară, a fost cel referitor la stocarea energiilor

regenerabile în hidrogen. A fost realizată partea de construcții necesară producerii și

îmbutelierii, precum și toată infrastructura de măsură necesară.

Fig. 8. Agigea. Clădirea “Hidrogen” în faza de construcție

Fig. 9. Agigea. Clădirea “Hidrogen” în faza de finisaje

64

Fig. 10. Agigea. Electrolizorul din instalația de produs hidrogen

Următoarele proiecte au fost din domeniul valorificării energiei vântului. Se urmărea

crearea posibilităților de experimentare a diverselor construcții de generatoare eoliene,

în vederea validării metodologiilor de proiectare dezvoltate de mai mulți dintre

cercetătorii care și-au dat doctoratul, au publicat cărți, cu teme din acest domeniu,

precum dr. ing. Mihai Predescu, conf. dr. ing. Emil Zaideș, dr. ing. Viorel Ursu, dr. ing.

Marian Vâlsan etc.

În figurile de mai jos sunt prezentate fazele, intermediară și finală, ale generatorului

eolian multipală, de 3 kW, cu transmisie mecanică la o pompă de apă.

65

Fig. 11. Agigea. Elicea multipală a generatorului de 3 kW, înainte de montare

Utilizarea unui număr mare de pale reduce limita inferioară a vitezei vântului de la care

generatorul pornește sau “intră în vânt”, după limbajul celor care lucrează la realizarea

acestora.

Această construcție este continuatoarea aplicațiilor utilizate în Spania și în alte regiuni

secetoase, dar unde există potențial eolian, unde proprietarii de terenuri agricole

montau astfel de generatoare eoliene la o margine a proprietății, unde săpau și un puț,

utilizând astfel energia vântului pentru pomparea apei necesară irigării terenului sau

adăpării animalelor.

Fig. 12. Agigea. Grupul generator-pompă de 3 kW

66

Fig. 13. Agigea, 1990. O imagine parțială a stațiunii

Imaginea de mai jos are o interesantă valoare istorică. Este vorba de o soluție

constructivă cu dublă pală și ax vertical, generatorul electric fiind plasat la baza

construcției mecanice. A fost construită de compartimentul condus la vremea respectivă

de către dr. ing. Elek (Alecu) Demeter. Întâmplător eram cu Alecu în momentul când se

pornea, pentru prima dată, acel generator, având o construcție specială, care nu se mai

experimentase anterior. La Agigea era în acel moment o vreme rea, care s-a

transformat repede într-o adevărată furtună, ce a distrus generatorul respectiv. Alecu

țipa la omul care facea măsuratorile să măsoare tensiunea dată de generator, mărime

foarte importantă pentru proiectant. Asta arată, foarte sugestiv, diferența dintre un

cercetător și un om normal. Omul normal era preocupat de pericolul unui accident, de

posibilitatea unei distrugeri, pe când cercetatorul era, chiar și în acel moment, interesat

să obțină o informație, în acele condiții cu totul improprii. Cineva s-a găsit, totuși, să

fotografieze generatorul în plină furtună. Este fotografia de mai jos. Furtuna a distrus, în

final, palele generatorului, dar mărimea măsurată a fost suficientă pentru tragerea unor

concluzii.

67

Fig. 14. Agigea, 1990. Generatorul eolian cu dublă pală și ax vertical, în timpul furtunii

De la începutul abordării domeniului surselor regenerabile de energie în România, cam

prin anul 1976 și până la sfârșitul anului 1989, cercetările au fost finanțate de către

Ministerul Industriei Electrotehnice, sub multiplele sale forme organizatorice și denumiri,

prin programul departamental, unde dr. ing. Valerius Stanciu, directorul Direcției

Tehnice și Alexandru Necula, ministru sau ministru adjunct, în mai multe mandate, au

fost persoanele vizionare care au crezut realmente în viitorul acestui domeniu. O altă

instituție care a susținut dezvoltarea domeniului a fost Consiliul Național pentru Știință și

Tehnologie care s-a implicat, în special, în promovarea aspectelor fundamentale și

strategice, după cum am spus mai sus, prin vicepreședintele acestei instituții, Mihail

Florescu. Nu se crease, încă, o piață a surselor regenerabile de energie la acel moment

și nici o piață a componentelor acestora, motiv pentru care echipamentele aferente erau

foarte scumpe. Chiar și în această situație, în România exista un producător de cristale

de siliciu pentru celulele fotovoltaice. La ICPE era constituit un colectiv de cercetare

fundamentală și aplicativă puternic, ce dezvoltase o tehnologie proprie care producea

celule solare ce însumau o putere totală de circa 10 kW/an, pe baza cărora se

implementau diverse aplicații de mică putere. Nici la nivel internațional, sursele

regenerabile de energie nu constituiau o piață concurențială la acel moment.

După 1990 și asocierea României la diverse structuri europene a făcut posibilă

participarea cercetătorilor noștri la diverse proiecte prin care au reușit să modernizeze

sau să înlocuiască vechile capacități și să dezvolte proiecte noi. Și ICPE-ul a reușit să

68

acceseze fonduri europene prin care a achiziționat o serie de echipamente de cercetare

și chiar pentru microproducție.

Specialiști din diverse țări au vizitat institutul și stațiunea de încercări de la Agigea,

devenind ulterior parteneri în proiecte europene.

Problema surselor regenerabile se transforma, vizibil, de la una de cercetare și

tehnologie spre una economică. Se crea, destul de rapid, o piață a energiei din surse

regenerabile, o piață a componentelor pentru sursele respective, precum o piață a

muncii din același domeniu. Disputa factorilor de decizie și de finanțare se muta din

domeniul cercetării în domeniul metodelor de promovare, în legislația de protecția

concurenței etc. Din păcate colectivele de cercetare, constituite anterior cu multe

eforturi, se vedeau ieșite din zona de interes prin jocul dur al economiei de piață, care

n-a întârziat să apară în tot ce este legat, în prezent, de domeniul surselor regenerabile

de energie.

Discuțiile au fost axate atât pe modernizarea capacităților de la sediul central al

institutului, din București, cât și pe elaborarea unor proiecte menite să dezvolte

excelentele condiții oferite de amplasamentul de la Agigea, atât ca potențial energetic

soare-vânt, cât și ca potențial educațional, prin posibilitatea organizării unor cursuri de

specializare a lucrătorilor din domeniul surselor regenerabile. Tradiția, deja acumulată

acolo, era un argument puternic în atragerea de proiecte în domeniul pregătirii

resurselor umane.

Se deschideau noi perspective de dezvoltare a surselor regenerabile prin evoluția

spectaculoasă a unor domenii din zona beneficiarilor, unde aspectul descentralizat al

acestora reprezintă un argument esențial. Astfel, clădirile inteligente, automobilul

electric, încălzirea electrică au devenit agenți de piață pentru sursele regenerabile.

Acestea au fost luate în considerație pentru a deveni viitoare teme de proiecte în care

să fie implicați cercetătorii din ICPE.

69

Fig. 15. Agigea, 1993. Vizita unor cercetători români și străini implicați într-un proiect

european. Dintre români: Ovidiu Dumitrescu, Nicolae Naum, Ovidiu Bizim, Irina Niță,

Paul Penciou, Nicolae Vasile, Victor Fara, Mihai Predescu

Fig. 16. București, 1994. Instalație pentru depunerea de straturi subțiri

70

Fig. 17. București, 1994. Instalație pentru depunerea de straturi groase

Fig. 18. București, 1994. Atelier pentru realizarea celulelor solare

Astfel s-a născut ideea unui proiect de “Casă inteligentă”, care, din motive de spațiu

disponibil, s-a construit la Agigea. Pentru caracteristicile acesteia au fost îmbinate

elemente de casă independentă energetic, având încorporate surse solare, fotovoltaice

și termice, diverse protecții (la efracție, la inundație, la vandalism etc.), iluminat

inteligent, elemente de eficiență energetică, telecomenzi etc. Construcția cuprinde și o

instalație de încălzire bazată pe o pompă termică, cu circuit de preluare a căldurii, din

pământ, plasată la suprafață, într-un spațiu adiacent.

71

Proiectul a fost finanțat în cadrul Planului Național de Cercetare Dezvoltare Inovare 1

(PNCDI 1), Programul PARTENERIATE, cu cofinanțare asigurată de către ICPE.

Directorul proiectului a fost dr. ing. Paul Pencioiu.

Fig. 19. Agigea, 2003. Casa inteligentă și independentă energetic

Fig. 20 Agigea, 2003. Casa inteligentă, partea de inteligență încorporată

Un altfel de proiect în care a fost implicat ICPE, derulat în concordanță cu cerințele

pieții muncii din domeniul surselor de energie regenerabilă, a fost Proiectul New Solar,

finanțat în cadrul Programului POSDRU. Proiectul a fost realizat în parteneriatul

Asociaţia Română a Electricienilor – AREL, ICPE și AMBER. Acesta a abordat

problema dezvoltării și perfecționării resursei umane din domeniul surselor regenerabile

de energie. Director de proiect a fost Andrei Pătruț din partea AREL, iar responsabil din

partea ICPE a fost dr. ing. Floarea Vasile.

72

Fig. 21. Agigea, 2003. Inaugurarea Casei inteligente

Participanți: Viorel Ursu, Nicolae Vasile, Tudorel Crăciunoiu, Dan Teodoreanu, Floarea

Vasile, Alexandru Necula, Gabriel Slave, Cristian Ganea, Paul Pencioiu, Nicolae

Ionescu

În anul 2012 ICPE a inaugurat Parcul solar, realizat în cadrul Proiectului Infrasolar,

amplasat la sediul central din București, care reprezintă prima bază experimentală

profesională cu componentă outdoor, în domeniul energiilor regenerabile, din România.

Este cea mai mare aplicație a energiei solare fotovoltaice, integrată într-o clădire.

Parcul Solar ICPE dezvoltă o tradiţie de peste 40 de ani de activitate în domeniul

energiilor regenerabile. Acesta este un laborator pentru elevi şi studenţi, dar şi un pilot

funcţional pentru educaţie în spiritul prezervării mediului, pentru încurajarea utilizării

energiilor regenerabile şi pentru înţelegerea conceptului de DEZVOLTARE DURABILĂ,

esenţial pentru supravieţuirea speciei umane.

Este, în același timp, și o componentă a pieţei europene din domeniul energiei şi a

materialelor Hi-Tech pentru sistemele energetice.

Cuprinde laboratoare ştiinţifice de cercetare, sală de conferinţe, infrastructura tehnică

pentru caracterizarea materialelor şi subansamblelor, show-rooms, echipamente şi

sisteme energetice funcţionale din domeniile: fotovoltaic (toate tipurile de tehnologii:

monocristalin, policristalin, thin-film), sisteme solare auto-orientabile (tracker), solar-

termic, eolian, pompe de căldură, sisteme de iluminat cu LED stand-alone (off grid),

echipamente pentru mobilitate electrică. Directori de proiect au fost, inițial, dr. fiz. Dan

Teodoreanu, ulterior, dr. ing. Viorel Ursu, schimbându-se în perioada derulării

proiectului.

73

Fig. 22. București, 2012, Parcul solar ICPE. Structura tehnică. Panourile amplasate pe

fațada de sud a clădirii, grupul de baterii, tracker-ul, grupul de invertoare și panourile

solare termice.

Fig. 23. București, 2012. Parcul solar ICPE. Vedere din partea de sud

În anul 2016, ICPE a inaugurat centrala electrică fotovoltaică (CEF Agigea 0,49 MWp)

amplasată în cadrul Staţiei de Cercetări Experimentale Energii Regenerabile din

localitatea Agigea. Acest obiectiv de investiţii lansează ICPE-ul în rândul producătorilor

de energie din surse regenerabile, obţinând acreditarea şi licenţa Autorităţii Naţionale

74

de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) pentru acest tip de activitate. În acelaşi

timp, ICPE devine activ şi pe piaţa certificatelor verzi operată de OPCOM.

Vasta experienţă în domeniul surselor regenerabile de energie, implicarea echipei de

experţi ICPE, precum şi parteneriatul cu Danfoss, au asigurat succesul deplin al

proiectului.

Centrala electrică fotovoltaică Agigea are în componenţa sa panouri fotovoltaice din

siliciu monocristalin produse de Solar World şi invertoare produse de Danfoss.

În urma utilizării unor pachete software dedicate acestui tip de aplicaţii, specialiştii ICPE

au elaborat o soluţie optimă atât din punct de vedere tehnic, cât şi economic. De

asemenea, a fost adoptată soluţia inovativă a dispunerii invertoarelor, astfel încât

pierderile de energie să fie minime. Director de proiect a fost dr. ing. Viorel Ursu.

Fig. 24. Agigea, 2016. Centala solară fotovoltaică de 500 kW, vedere parțială

75

Fig. 25. Agigea, 2016. Centrala solară fotovoltaică de 500 kW, vedere de ansamblu

Bibliografie

[1] Lansarea Parcului Solar ICPE - Prima aplicaţie fotovoltaică din România integrată în faţada

unei clădiri, http://www.icpe.ro/ro/p/lans_parc_icpe_ro.

[2] prima companie din România ce integrează o faţadă fotovoltaică,

http://www.icpe.ro/ro/p/fatada_PV.

[3] ICPE construieşte Parcul Solar de 500 kWp de la Agigea,

http://www.icpe.ro/ro/p/agigea_2013_01_ro.

[4] ICPE Agigea. Staţii experimentale, http://www.icpe.ro/ro/p/1_6_statii_experimentale.

[5] ICPE Agigea. Cladiri dotate cu inteligenţă artificială, http://www.agir.ro/univers-

ingineresc/numar-19-2003/cladiri-dotate-cu-inteligenta-artificiala_410.html.

[6] Casa viitorului - casa inteligentă, adevarul.ro/news/societate/casa-viitorului---casa-

inteligenta-50abd0f57c42d5a6638098a7/index.html.

76

Activitatea Profesorului Vasile Truşcă, un exemplu de integrare a

cercetării în procesul de învăţământ

Dr. Ing. Lucian Pîslaru-Dănescu – INCDIE ICPE-CA Bucureşti

Dr. Ing. Bogdan Trușcă – TÜV Karpat SRL Bucureşti

Domnul Profesor Vasile TRUȘCĂ s-a născut la data de 09.11.1937 în Comuna

Zăvideni, Jud. Vâlcea. În perioada1956-1961 a absolvit Institutul Politehnic București și

a dobândit titlul de inginer. A fost păstrat în cadrul Institutului Politehnic București ca

asistent universitar, desfășurând activități de seminar, laborator și cercetare în perioada

anilor 1961-1972. În perioada anilor 1969-1973, domnul Vasile TRUȘCĂ a urmat

studiile doctorale, obținând titlul științific de doctor în anul 1973, în cadrul Institutului

Politehnic București. O parte din studiile doctorale, și anume cele referitoare la studiul

fenomenelor rapide, sunt efectuate la Rheinisch-Westfälische Technische Hochschule

Aachen (RWTH Aachen), deoarece în perioada anilor 1970-1971 domnul Vasile

TRUȘCĂ se specializează în domeniul: „Fizica Arcului Electric”.

Ca rezultat al acestor cercetări, domnul Profesor Vasile TRUȘCĂ a realizat un

aparat pentru înregistrarea puterii instantanee și a energiei arcului electric care apare în

procesul de deconectare. Aceste cercetări au deschis calea optimizării camerelor de

stingere a arcului electric de comutație pentru aparatele electrice de joasă tensiune. De

asemenea, a oferit un puternic instrument de cercetare pentru testarea aparatelor

electrice de comutație de joasă tensiune, testare realizată în cadrul laboratoarelor de la

ICPE București. Într-o perioadă în care industria și cercetarea în domeniul electrotehnic

erau în plin avânt, aceste realizări au fost cu atât mai importante. În România se

producea aparatură de comutație la uzinele „Electroaparataj”, iar Institutul de Cercetări

ICPE București, care deținea colective pentru dezvoltarea de contacte electrice, de

siguranțe fuzibile, de încercări ale aparatelor de comutație etc., făcea pași uriași în

dezvoltarea întreruptorului cu camere de stingere în vid.

77

Fig. 1. Conferința CEI “Siguranțe fuzibile de înaltă tensiune” București, 1973

În fig. 1 se prezintă o poză de grup, realizată la Conferința CEI “Siguranțe

fuzibile de înaltă tensiune” București, în anul 1973.

În perioada anilor 1973-1985, domnul Vasile TRUȘCĂ își continuă activitatea

universitară ca șef de lucrări în cadrul Facultății de Electrotehnică, desfășurând activități

de susținere de cursuri, seminarii, laboratoare și proiecte de cercetare. În anul 1976,

domnul Vasile TRUȘCĂ se specializează în domeniul “Tehnica Comutației în Vid” la

Technische Hochschule Darmstadt, Germania. În această perioadă, o mulțime de

aparate au fost realizate în cadrul catedrei, sub directa coordonare a domnului Profesor

Vasile TRUȘCĂ, majoritatea făcând obiectul “Proiectelor de Stat”. Domnul Profesor

Vasile TRUȘCĂ era foarte apropiat de studenți, oferindu-le posibilități deosebite de

lucru și afirmare, precum și o atentă coordonare. Unele aparate realizate în cadrul

catedrei de aparate electrice sunt utilizate pentru lucrări de laborator. De asemenea,

industria și cercetarea beneficiază de rezultatele acestor cercetări, unele aparate fiind

utilizate în cercetare, la ICPE București. Câteva exemple de aparate de laborator

realizate sub coordonarea Profesorului Vasile Trușcă sunt prezentate în fig. 2, 3 și 4.

78

Fig. 2. Programator electronic pentru

încercări cu control de fază, sursa:

“Aparate electrice de comutație, Tehnica

fenomenelor rapide”, Editura Tehnică,

1985

Fig. 3. Aparat pentru înregistrarea

integralei Joule a siguranțelor fuzibile,

sursa: “Aparate electrice de comutație,

Tehnica fenomenelor rapide”, Editura

Tehnică, 1985

Fig. 4. Simulator electronic pentru stații de încercări directe, sursa: “Aparate electrice de

comutație, Tehnica fenomenelor rapide”, Editura Tehnică, 1985

Programatoarele cu controlul fazei de conectare a tensiunii (fig. 2) sunt

echipamente specifice în stațiile de încercări la putere de rupere. Pentru studierea

solicitărilor termice, electrodinamice și dielectrice care apar în aparatele electrice de

comutație, este necesar să se cunoască curenții de scurtcircuit și tensiunea tranzitorie

oscilantă de restabilire. Curentul de scurtcircuit produce solicitări termice și

electrodinamice, iar tensiunea tranzitorie oscilantă de restabilire a solicitării dielectrice

asupra aparatului electric de comutație sau a unor elemente din structura unei rețele

electrice este prezentată cu ajutorul aparatului din fig. 4, realizând simularea acestor

solicitări. Înregistrarea integralei Joule a siguranțelor fuzibile (fig. 3) reprezintă un

79

instrument foarte puternic în dezvoltarea siguranțelor fuzibile. Aceste cercetări s-au

materializat și în realizarea a două brevete de invenții, și anume:

1. Aparat pentru măsurarea puterii și energiei arcului electric în aparatele de

comutație, OSIM NR. 35117/30.05.1972.

2. Dispozitiv analogic pentru înregistrarea integralei Joule la siguranțe fuzibile,

OSIM NR. 75905/24.09.1974.

Legaturile cu Rheinisch-Westfälische Technische Hochschule Aachen (RWTH

Aachen) sunt menținute și chiar amplificate, prin vizite reciproce și cercetări comune

(fig. 5, 6).

Fig. 5. Vizita delegației RWTH Aachen (Prof. Klaus Möller, Prof. Gerhard Pietsch ș.a.)

Institutul Politehnic București, 1982

Fig. 6. Vizita delegației RWTH Aachen (Prof. Klaus Möller, Prof. Gerhard Pietsch,

Prof.Gh.Hortopan ș.a.), București, 1982

80

În perioada anilor 1985-1990, domnul Vasile TRUȘCĂ își continuă activitatea cu

titlul de conferențiar universitar în cadrul Facultății de Electrotehnică a Institutului

Politehnic București, desfășurând activități de susținere de cursuri, seminarii,

laboratoare și proiecte de cercetare.

Fig. 7. Cercetare, anii ’90

Fig. 8. La facultate, în jurul anului 1990

În perioada anilor 1990-2006, domnul Vasile TRUȘCĂ își continuă activitatea ca

profesor universitar și Șef de Catedră în cadrul Facultății de Electrotehnică a Institutului

Politehnic București, Catedra de Măsurări, Aparate Electrice și Convertoare Statice,

81

desfășurând activități de susținere de cursuri, seminarii, laboratoare, proiecte de

cercetare, precum și îndrumarea de doctoranzi (fig. 7, 8). În această perioadă, domnul

Profesor Vasile TRUȘCĂ participă la diverse stagii de specializare și conferințe pe

temele sale de interes la: Institut National Polytechnique de Grenoble (INPG),

Université de Sciences et Technologies de Lille (USTL), Université „Paul Sabatier”

Toulouse, Franța, Technische Universität Darmstadt, Rheinisch-Westfälische

Technische Hochschule Aachen, Technische Universität Braunschweig, Germania,

Technische Universiteit Eindhoven, Olanda, Politecnico di Torino, Italia, National

Technical University Athens, Grecia și Universitatea Politehnică din Łódź, Polonia. În

anul 1994 activează pe durata unui semestru la Technische Universität Wien din Viena,

Austria, ca profesor invitat.

Fig. 9. ISDEIV 1996, 21-26 iulie 1996, Berkeley, California, SUA

82

Fig. 10. ISDEIV 1996, 21-26 iulie 1996, Berkeley, California, SUA

În fig. 9 și 10, domnul Profesor Vasile TRUȘCĂ este prezent la Berkeley

University, California, SUA, unde a susținut lucrarea: TRUȘCĂ V., Pavelescu D.,

“Switching-arc in Advanced Vaccum”, The XVIIth International Symposium on

Discharges and Electrical Insulation in Vacuum (ISDEIV), Berkeley, California, July 21-

26, 1996.

A fost membru al asociațiilor profesionale: ACER - Asociatia de Compatibilitate

Electromagnetică din România și Asociația Inginerilor Electrotehniști din România. A

publicat peste 100 de lucrări științifice în țară și în străinatate și a abordat domenii de

mare tehnicitate precum: tehnica măsurării fenomenelor cu variație rapidă, dispozitive

de protecție a semiconductoarelor de putere și utilizarea fibrelor optice în tehnica

măsurării.

83

Fig. 11. La decernarea titlului Doctor Honoris Cauza Prof. Klaus Möller (RWTH

Aachen), Universitatea Politehnică București, 1997

Fig. 12.La decernarea titlului Doctor Honoris Cauza Prof. Klaus Möller (RWTH Aachen),

Universitatea Politehnică București, 1997.

În fig. 11 și 12, domnul Profesor Vasile TRUȘCĂ participă la decernarea titlului

Doctor Honoris Cauza domnului Profesor Klaus Möller (RWTH Aachen) de către

Universitatea Politehnică București, în anul 1997, iar în fig. 13 participând la ISDEIV

2000, 18-22 septembrie 2000, Xi’an, China.

84

Fig. 13. ISDEIV 2000, 18-22 septembrie 2000, Xi’an, China

Fig. 14. Domnul Profesor Vasile Trușcă, la birou

Cu realizari notabile, dar de o modestie ieșită din comun, domnul Profesor Vasile

TRUȘCĂ ne-a oferit un exemplu de viață închinată în primul rând omului, științei și

cercetării. În fig. 14 este fotografiat la biroul de lucru, între nenumăratele proiecte și

lucrări știintifice. Activitatea Profesorului Vasile Trușcă constituie un exemplu demn de

urmat, de integrare a cercetării în procesul de învățământ și în industrie.

85

CIOFU VALERIAN

Prof.dr.ing. Florin Teodor Tănăsescu

Sărbatorim astăzi pe domnul ing. Valerian CIOFU, colegul, colaboratorul,

prietenul şi conducător al multora din cei adunaţi astăzi, aici, pentru a-i fi alături la un

moment de mare sărbatoare, 90 de ani trăiţi cu demnitate, cu multe satisfacţii

profesionale şi morale.

Când spun asta mă gândesc la faptul că a fost contemporanul dezvoltării

industriei electrotehnice româneşti şi participant direct la constituirea ei.

Este motivul pentru care-i urăm cu toţii La Mulţi Ani cu sanătate şi mulţumiri

pentru tot ceea ce a făcut în industrie şi cercetare.

Vede lumina zilei la 20 mai 1927 într-un sat bucovinean, satul Poeni de pe

Suceava, unde urmează şi cursurile Scolii primare de aici.

Elev şi absolvent al Liceului Ştefan cel Mare din Suceava - şcoală cu dascăli de

mare valoare şi cărora le va păstra în timp o continuă apreciere - este fascinat de

tehnică şi îl regăsim în anul 1946 student la Facultatea de Electrotehnică din Iaşi şi

absolvent al acesteia în anul 1951.

Prof. Cezar Parteni - în acei ani la Iaşi - îl reţine preparator la catedra de Maşini

Electrice 1950, încă înainte de terminarea şcolii.

Cu repartiţie guvernamentală, în 1951 se transferă la Fabrica de Maşini Electrice

Klement Gotwald.

Anii 1951-1961 sunt ani ai consacrării sale inginereşti, trecând prin numeroase

funcţii care-l atestă ca un excelent electrotehnician: inginer proiectant, şef serviciu

proiectări, inginer şef adjunct de concepţie. Se distinge prin soluţiile date în proiectarea

de maşini electrice şi transformatoare, motoare AG, organizarea laboratoarelor de

încercări, transferul tehnologic al unor rezultate în producţia de serie. I se atribuie în

această perioadă dezvoltarea unor studii asupra fiabilităţii operaţionale a maşinilor

electrice prin metode statistico–matematice, pe care le va dezvolta mai târziu la venirea

86

în ICPE şi cu rezultate publicate în Lucrările ICPE (1970) şi Transactions on Reability

(1973).

Etapa Clement Gotwald a fost o perioadă de intense acumulări profesionale

care-l recomandă a fi propulsat în politica de dezvoltare industrială, fiind transferat în

cadrul Ministerului Construcţiilor de Maşini ca ŞEF Serviciu Tehnic şi Director Tehnic de

Dezvoltare (1961–1967). Corelarea Planurilor Tehnice ale fabricilor şi institutelor cu

politică de licenţe şi dezvoltarea de noi capacităţi industriale a fost o activitate deosebită

depusă de Valerian Ciofu, explicată nu doar prin nivelul de cunoştinţe căpătat, dar şi

prin preocuparea sa permanentă de a citi, de a şti ce fac alţii şi cum.

Acest lucru explică şi contribuţia sa la elaborarea Programului Naţional de

Dezvoltare a Industriei Electrotehnice, program cuprinzând numeroase obiective de

investiţii bazate în principal pe licenţe, know-how, rezultate ale cercetării publice,

importuri complexe.

Interesul pentru nou îl apropie mult faţă de cercetarea ştiinţifică şi, în special,

pentru cea dezvoltată de ICPE. Îi cunoaşte preocupările şi realizările şi este un constant

sprijinitor al ei, recunoscându-i întotdeauna meritele.

În anul 1961, fiind şef al Serviciului Tehnic din MICMM, într-un articol din Revista

Electrotehnica, tratând problema introducerii tehnicii noi în industrie, aprecia contribuţiile

aduse de ICPE la dezvoltarea industriei electrotehnice: “Se impune să se reliefeze

aportul adus de ICET la elaborarea de noi materiale electroizolante, la asimilarea

rezistenţelor glazurate, la experimentarea răşinilor epoxidice, la elaborarea discurilor cu

rezistenţă variabilă, la asimilarea seriei de condensatoare de forţă şi elaborarea seriei

unitare de motoare asincrone de 0,6 – 100 kW; ICET a constituit nu un ajutor, ci o

premisă a introducerii tehnicii noi în industrie”.

Nu se îndepărtează de o pasiune a sa, şcoala, şi în anii 1951–1957 îl găsim ca

asistent, lector şi conferenţiar în Catedra de Maşini Electrice condusă de Acad. I.S.

Gheorghiu la Facultatea de Electrotehnică din Bucureşti.

Atracţia sa faţă de ICPE se materializează în anul 1967 când se transferă în

cadrul ICPE în calitate de Director adjunct ştiinţific, experienţa sa industrială având la

bază un spectru larg de cunoştinţe, manifestându-se în cadrul unor numeroase

cercetări pe care le-a coordonat: materiile electrotehnice anorganice şi organice,

87

acţionări electrice de putere în domeniul tracţiunii electrice, forajului terestru şi marin,

echipamente energetice, surse pentru electrotehnologii.

Deschis la problemele viitorului, încurajează şi o serie de cercetări fundamentale

în domeniul supraconductivităţii şi dezvoltării sistemelor de conversie

magnetohidrodinamice a energiei.

Laboratoarele pe care le-a coordonat ştiinţific sunt cele cărora li se poate atribui

dezvoltarea unor premiere industriale de înalt nivel ştiinţific: echipamentele de

electroeroziune cu electrod masiv şi filiform, echipamentele de foraj terestru şi

platformele de foraj marin, tracţiunea electrică (tramvai, troleibuz, locomotive, metrou),

acţionări de putere industriale, familiile de materiale electrotehnice elaborate,

transferate industrial sau produse în Institut: materiale ceramice, magnetice, de contact,

cărbunoase, izolaţii şi cabluri, prepreguri.

Viziunea sa industrială se concretizează prin numeroasele transferuri tehnologice

realizate în fabricile sectorului mai larg al construcţiilor de maşini, întrucât de multe ori

transferurile depăşeau cadrul strict al sectorului electrotehnic.

Se poate spune, cu bună dreptate, că la forţa Institutului de a genera soluţii noi şi

de a realiza transferuri rapide de rezultate o contribuţie importantă au avut cei 4

directori ştiinţifici - adevărate enciclopedii ale domeniului în care au lucrat - Valerian

Ciofu, Prof. Constantin Apetrei - în domeniul maşinilor electrice şi surselor noi de

energie - dr. ing. Chiril Popescu - în domeniul aparatajului de joasă, medie şi înaltă

tensiune, tehnica tensiunilor înalte - Iulius Czerveny - în domeniul omologărilor

electrotehnice şi climatizării.

Lor li se pot recunoaşte meritele, nu doar în dezvoltarea de produse şi tehnologii

noi, ci şi în formarea de oameni, autentici specialişti pe care ICPE i-a avut şi încă mai

are şansa de a-i avea, crearea unor adevărate şcoli în diverse domenii.

Valerian Ciofu este o personalitate complexă care a ajuns la ceea ce este

printr-un volum uriaş de cunoştinte sau experienţe de viaţă.

Profund cunoscător de cunoştinţe tehnice, pasionat de istorie şi numismatică,

istoria şi filosofia ştiinţei, autor de lucrări de specialitate în domeniile menţionate şi

publicate în ţară sau străinătate.

88

A fost preocupat întotdeauna să-şi cinstească înaintaşii - amintirile sale despre

profesorii săi şi viitori colaboratori, Al. Bocăneţu de la Universitatea din Cernăuţi,

C. Parteni de la Iaşi şi Bucureşti şi I.S. Gheorghiu de la Politehnica bucureşteană sunt

impresionante - dar şi prinosul de dragoste pentru familia sa pe care a iubit-o, sprijinit-o

şi ocrotit-o.

Rădăcinile bucovinene nu s-au uscat în ani şi nici în solul în care ele au trebuit

să se dezvolte.

O prezenţă activă în lumea electrotehnicienilor din ţară şi străinătate, participă cu

lucrări ştiinţifice în revistele de specialitate, este o prezenţă apreciată la numeroase

manifestări ştiinţifice, preşedinte al unui subcomitet tehnic al CEI din domeniul maşinilor

electrice (SC 31 B) şi Secretar General al Comitetului Electrotehnic Român, calitate în

care s-a distins prin amplificarea participării specialiştilor români la activitatea de

standardizare electrotehnică şi a competenţei participărilor româneşti.

Îmi amintesc cu câtă rigurozitate a fundamentat către CEI plata cotizaţiei

României, mare pentru acei ani în care valuta era un lucru rar, şi a reuşit recunoaşterea

propunerilor noastre.

Pensionat în anul 1990, îşi continuă activitatea în Institut până în anul 1997, în

calitate de cercetător ştiinţific gradul 1, experienţa sa fiind deosebit de utilă în

conturarea drumului pe care-l va avea de urmat ICPE.

Cuvântul “pensionare” în activitatea D-lui Director Valerian Ciofu nu cred că i se

potriveşte, bucurându-ne şi astăzi de aceeaşi entuziastă participare la solicitările care i

se adresează, activitatea pe care o desfăşoară în cadrul unor instituţii profesionale,

punctele sale de vedere privind “problemele calităţii”.

La împlinirea vârstei de 90 de ani îi dorim domnului Valerian CIOFU multă

sănătate, aceeaşi forţă a gândirii cu care ne-a obişnuit, să fie mulţi, mulţi ani

alături de familia electricienilor şi familia sa, familii pe care le-a onorat cu

dragoste!

LA MULŢI ANI!

Bucureşti, mai 2017

89

IMAGINI DE LA SĂRBĂTORIREA PROFESORULUI FLORIN TEODOR TĂNĂSESCU

Profesorul Fl.Teodor Tănăsescu la discusul de sărbătorire

Imagini din timpul evenimentului, actualul director al INCDIE ICPE-CA, Dr.Ing.Sergiu

Nicolaie, și fostul director al ICPE, Prof.Vasile Nicolaie

90

IMAGINI DE LA SĂRBĂTORIREA CU OCAZIA ÎMPLINIRII A 90 DE ANI A PROFESORULUI

ALEXANDRU FRANSUA, LA AGIR

Domnul Profesor Alexandru Fransua, la AGIR. În prezidiu de la stânga la dreapta: Prof.N.Golovanov, Preşedintele AGIR Prof. M.Mihăiță, Prof.Fl.Teodor Tănăsescu

Discursul Laudaţio Prof. Wilhelm Kappel înmânând o medalie

din partea INCDIE ICPE-CA

91

IMAGINI de la a VIII-a ediţie a Seminarului de Istoria Electrotehnicii Româneşti

Prof. Fl.Teodor Tănăsescu cu lucrarea despre personalitatea lui Ion Inculeț

Imagine din timpul Seminarului de Istoria Electrotehnicii Româneşti, ediţia 2017

92

Dl.Ștefan Serincu, ultimul colaborator și finul marelui savant Prof. Dimitrie Leonida

Imagine din timpul lucrărilor

93

Prof. Wilhelm Kappel, discursul de deschidere

Dl. I. Dăescu prezentând lucrarea despre primele emițătoare românești

94

Tânărul istoric Tudor Vișan-Miu