Vol. 3, Februarie 2016, Nr. 1

Revista de Istorie a Electrotehnicii

Româneşti

O publicaţie a INCDIE ICPE-CA Bucureşti

COMITET ŞTIINŢIFIC

Acad. Gleb DRĂGAN

Acad. Andrei ŢUGULEA

Prof. Carmen GOLOVANOV

Prof. Dr. Wilhelm KAPPEL

Dr. Ing. Ioniţă DĂESCU

Dr. Ing. Mihai BĂDIC

Tudor VIŞAN-MIU

EDITOR ŞEF ONORIFIC

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU

EDITOR ŞEF

Dr. Ing. Mircea IGNAT

REDACŢIA

Dr. Gabriela IOSIF

Iulia TĂNASE

Ing. Gabriela OBREJA

ISSN 2066-7965 Adresa: Splaiul Unirii Nr.313, sect.3, 030138, Bucureşti, România Tel: 021-346.72.31, 021-346.72.35 Fax: 021-346.82.99 Adresa de contact: Dr. Ing. Mircea Ignat - INCDIE ICPE-CA E-mail: mircea.ignat@icpe-ca.ro, mobil 0755.015.606

CUPRINS

●Prefaţă

Dr. Ing. Mircea Ignat, INCDIE ICPE-CA...........................................................................5

●Profesor Florin Tănăsescu, Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Eugenia Tofan, Centrul Media al AŞM…………………………………………………...7

●Personalitatea marelui savant Alexandru Proca

Prof. Dr. Dorin N. Poenaru, IFIN-HH, Măgurele-Bucureşti…………………………….13

●Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei româneşti

Dr. Ing. Ioniţă Dăescu……………………………………………………………………22

●Lascăr Duiliu Zamfirescu: Din tată şi bunic diplomat, un inginer de excepţie

Tudor Vişan-Miu, Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti..………………….36

●De la determinismul fizicii clasice la indeterminismul mecanicii cuantice

Dr. Ing. Simona Apostol, INCDIE ICPE-CA……………………………………………40

●Bunicul meu, Prof. Constantin Bălă

Ziarist Oana Anghel………………………………………………………………….......47

●Ultima colaborare sentimentală

Dr. Ing. Mircea Ignat, INCDIE ICPE-CA ........................................................................49

●Primul Catalog de produse electrotehnice din perioada comunistă

Dr. Ing. Nona Millea.........................................................................................................54

●Restituiri

Imagini cu ICPE din arhiva personală a Dlui. Profesor Florin Teodor

TĂNĂSESCU....................................................................................................................72

Prefaţă

În perioada scursă de la ultimul număr au fost destule evenimente, şi bune şi rele… Să încep cu cele mai puțin plăcute: dispariția în noiembrie 2015 a Profesorului Constantin Bălă, una dintre personalitățile marcante din domeniul mașinilor electrice, un colaborator, din păcate prea târziu al institutului nostru, și o personalitate pe care nu cred că am știut să o apreciem și să o exploatăm așa cum se cuvine…Întotdeauna ne dăm seama după….În actualul număr există două articole dedicate personalității sale, unul scris de nepoata dânsului, ziarist Oana Anghel, și unul scris de autorul rândurilor de față. Un eveniment deosebit, trecând la lucrurile bune, este conferirea titlului de Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei Profesorului Florin Teodor Tănăsescu, preluând în revistă discursul oficial al Eugeniei Tofan. De amintit apoi de Seminarul de Istoria Electrotehnicii Românești, ediția a VII-a, găzduit de institutul nostru pe data de 23 octombrie 2015, prilej cu care au fost prezentate câteva lucrări deosebite ce apar și în revista noastră, două dedicate personalității lui Alexandru Proca (lucrare susținută de un strălucit fizician român, Profesorul Dorin Poenaru), unul din românii cu dublă formație, de inginer electromecanic și fizician, personalitate prea puțin cunoscută care a fost foarte aproape de premiul Nobel. Menționez aici că numele marelui savant va fi purtat de Centrul de Inițiere în Cercetarea Științifică pentru tinerii liceeni. O altă lucrare, dedicată marelui savant Dragomir Hurmuzescu, unul dintre eroii civilizatori ai României este prezentată de neobositul Dr. Ing. Ioniță Dăescu. O lucrare inedită o datorăm Doamnei Dr. Ing. Simona Apostol: De la determinismul fizicii clasice la indeterminismul mecanicii cuantice. O documentare deosebită o datorăm Doamnei Dr. Ing. Nona Millea, și anume: un catalog de produse electrotehnice din perioada comunistă, lucrare care nu a putut să fie prezentată la cea de-a VII-a ediție a Seminarului. O lucrare deosebită, o istorie a ICPE-ului, datorată Domnului Profesor Florin Teodor Tănăsescu nu fost posibil să fie prezentată la acest seminar, dar prin îngăduința dânsului am obținut câteva imagini în premieră reprezentând clădirea inițială a ICPE-ului din perioada 1952-1953. Subliniez că imaginile, atât de pe copertă cât și din Restituiri, fac parte din arhiva Dlui. Profesor Florin Teodor Tănăsescu, conducător al destinului institutului, neobosit luptător pentru contribuțiile domeniului electrotehnic în știința românească. Editor Şef Dr. Ing. Mircea Ignat, INCDIE ICPE-CA

7

Profesor Florin Tănăsescu, Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

Eugenia Tofan – Centrul Media al AŞM

2015-11-28

Profesor dr. ing. Florin Teodor Tănăsescu, secretar ştiinţific general al

Academiei de Ştiinţe Tehnice din România, este noul Membru de Onoare al

Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Ceremonia de înmânare a însemnelor a avut loc la

27 noiembrie 2015, la Academia de Ştiinţe, în cadrul unei şedinţe festive.

La festivitate au participat prim-vicepreşedintele AŞM, acad. Ion Tighineanu,

dr. hab. Aurelia Hanganu, secretar ştiinţific general al AŞM, acad. Valeriu Canţer,

preşedintele CNAA, dr. hab. Veaceslav Ursachi, coordonator al Secţiei Ştiinţe

Inginereşti şi Tehnologice a AŞM, acad. Aurelian Gulea, coordonator al Secţiei

Ştiinţe Naturale şi Exacte a AŞM, acad. Boris Găină, coordonator al Secţiei Ştiinţe

Agricole a AŞM, acad. Mircea Bologa, acad. Leondid Culiuc, acad. Vitalie Postilatii,

acad. Ernest Aruşanov, m.c. Ion Dediu, m.c. Tudor Lupaşcu, directori, vicedirectori

şi secretari ştiinţifici ai unor institute, cercetători din cadrul Institutului de Fizică

8

Aplicată al AŞM.

Prof. Florin Tănăsescu a venit la Chişinău, fiind însoţit de prof. Wilhelm

Kappel, directorul general al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru

Inginerie Electrică ICPE-CA din Bucureşti, institut cu vizibilitate europeană, de dr.

Georgeta Alecu, preşedintele Consiliului Ştiinţific şi de dr. Mariana Lucaci,

cercetător, şef al Departamentului Materiale Avansate din cadrul institutului

menţionat.

În deschiderea festivităţii, prim - vicepreşedintele AŞM, acad. Ion Tighineanu

a exprimat onoarea de a-l avea prezent la Academia de Ştiinţe a Moldovei pe domnul

profesor Florin Tănăsescu, pe care comunitatea ştiinţifică moldavă îl cunoaşte de

mulţi ani, graţie susţinerii şi ajutorului acordat, în special, după anul 1991.

Academicianul a ţinut să remarce faptul că Adunarea Generală a membrilor titulari şi

corespondenţi ai AŞM, încă în anul 2006, a luat decizia unanimă de a-l alege, în

calitate de Membru de Onoare al AŞM, pe domnul profesor Tănăsescu pentru

succese remarcabile în dezvoltarea ştiinţei şi crearea punţilor de colaborare între

comunităţile ştiinţifice din România şi Republica Moldova. „Domnia Sa, însă, nu a

avut posibilitatea să vină până acum, dar astăzi avem această oportunitate de a-l

onora frumos şi după cum merită. Aş vrea să menţionez că şi dumnealui ne onorează

pe noi, imaginea Academiei de Ştiinţe a Moldovei având de câştigat foarte mult,

avându-l pe domnul profesor Tănăsescu drept Membru de Onoare al AŞM”, a relevat

prim - vicepreşedintele Tighineanu.

Misiunea onorantă de a prezenta tradiţionalul Laudatio pentru distinsul

profesor, Florin Tănăsescu, i-a revenit academicianului Mircea Bologa. În discursul

său, pe care renumitul om de ştiinţă, Mircea Bologa, l-a expus într-o manieră

academică şi plină de conţinut, a evocat personalitatea-i complexă şi întregul itinerar

ştiinţific şi aplicativ pe care l-a parcurs savantul Tănăsescu. Acad. Bologa a remarcat

activităţile şi realizările de explorare şi pionierat ale distinsului profesor, evidenţiind

9

succesele sublime, participarea la elaborări şi tehnologii, tehnici de prim ordin şi

perspectivă, reliefând iniţiativele, dar şi viziunile impresionante ale Domniei Sale.

„Multitudinea articolelor, studiilor, comunicărilor, cărţilor publicate, brevetelor de

invenţii, materialelor publicitare reflectă binemeritat străduinţele şi perfecţiunile pe

care le-aţi atins de-a lungul vieţii. În această atmosferă emotivă şi prietenoasă

admirăm armonia intuiţiei şi raţiunii Dumneavoastră, la care tradiţional predomină

sinceritatea şi bunăvoinţa, îmbină magistral rezultatele şi perspectivele, zbuciumul şi

preocupările despre şi pentru ştiinţă şi inovare, despre trecut, prezent şi viitor”, a

punctat acad. Bologa.

Remarcându-i devotamentul faţă de ştiinţă, sinceritatea şi atitudinea divină

faţă de obligaţiile impuse de epocă şi de viaţă, acad. Bologa a relevat că, oamenii de

ştiinţă, în special electrotehnicienii şi fizicienii, apreciază la justa valoare atitudinea

prof. Tănăsescu vis-á-vis de dezvoltarea ştiinţei din Moldova, cooperarea cu instituţii

şi oamenii de ştiinţă, precum şi vizitele la Chişinău, unde a participat la abordări

specializate şi dezbateri privind eficientizarea colaborărilor dintre Moldova-

România. Deloc de neglijat şi faptul că, prin eforturile de organizare a cercetării

ştiinţifice, abordarea unor domenii noi, dezvoltarea cooperărilor interdisciplinare,

orientarea cercetărilor spre concepte noi, contribuţia meritorie în promovarea

Programului de Cercetări România – Republica Moldova, a lăsat brazde roditoare.

Şi pentru că elevatul savant Bologa a considerat că este prea devreme să trăieşti din

amintiri, s-a referit doar la unele evenimente şi repere ale activităţii profesorului

Tănăsescu, exprimând certitudinea că talentele vorbesc încet, chiar şi la lucruri mari,

nu provoacă zgomote, ele, pur şi simplu, creează în diverse activităţi: ştiinţifice,

manageriale, universitare, ministeriale sau academice.

La finele impresionantului discurs, acad. Mircea Bologa a adresat rugămintea

către Membrul de Onoare al AŞM, prof. Tănăsescu, de a păstra continuitatea,

tinereţea sufletului şi bunăvoinţa faţă de oameni. Să aibă parte de zile senine,

10

lumânarea vieţii să-i fie mereu aprinsă, să-i lumineze credinţa, speranţa, sporirea

dorită a vieţii cu sarcini şi realizări în armonie cu optimismul pe care-l emană şi-l

insuflă. „Deci, să mergem împreună pe drumul ştiinţei şi inovării, prosperării şi

desăvârşirii”, a îndemnat academicianul.

Proaspătul Membru de Onoare al AŞM, prof. Florin Tănăsescu, a mulţumit

pentru gestul de aleasă consideraţie oferit de înaltul for ştiinţific din Moldova,

respectat pentru rezultatele obţinute, mulţumind şi pentru cuvintele calde de bun

venit care i-au fost adresate de către distinşii oameni de ştiinţă. Personal, consideră că

primirea sa în rândul membrilor de onoare ai Academiei de Ştiinţe a Moldovei este

unul din momentele care te fac să simţi că trecerea prin viaţă a putut lăsa urme, că

aprecierea pe care ţi-o dau atât de generos colegii din domeniul ştiinţei este tonică şi

încurajatoare, mai ales într-o lume zbuciumată şi nelipsită de încercări.

În discursul său de recunoştinţă, prof. Florin Tănăsescu a mărturisit cu

sinceritate că s-a bucurat de faptul că a fost alăturat unor oameni care, în vieţile şi

domeniile lor de activitate, au contribuit în mod remarcabil la progresul ştiinţei şi la

propăşirea societăţii. Şi nu doar atât, a conştientizat că era chemat să se alăture

acestora cu propriile realizări, fapt ce făcea ca bucuriei să-i asocieze şi sentimentul

responsabilităţii.

Profesorul nu putea să nu menţioneze momentul pe care îl consideră de mare

angajament pentru colaborarea cu Academia de Ştiinţe a Moldovei şi care a stat, de

fapt, la baza colaborării între cercetarea ştiinţifică din România şi Republica

Moldova. Momentul de care se bucură că a fost părtaş s-a rezumat la Dezvoltarea

Programului de Cercetare România - Moldova în anul 1992. Fiind în funcţia de

Secretar de Stat la Ministerul Cercetării şi Tehnologiei în acea perioadă, împreună cu

alţi colegi, a decis demararea acestui Program de cercetare, pentru a crea o punte care

să permită oamenilor să se apropie atât profesional, cât şi prin legături de suflet, mai

trainice şi sigure în separarea valorilor.

11

Cu ocazia acordării titlului, prof. Tănăsescu a fost felicitat de colegul său,

Domnul Wilhelm Kappel, directorul general al Institutului Naţional de Cercetare-

Dezvoltare pentru Inginerie Electrică ICPE-CA din Bucureşti, care a dezvăluit mai

multe aspecte ale activităţii dedicate din perioada când profesorul era director al

acestui institut care, la acea vreme, concura cu cele mai mari institute din Bucureşti.

„Instituţia noastră se deosebea de celelalte şi asta numai datorită domnului profesor

Tănăsescu, pentru că la noi nu a ajuns cultul vieţii de afară în interior, noi am putut

lucra foarte liniştiţi, noi am lucrat şi am creat”, a mărturisit Wilhelm Kappel.

Cuvinte calde de felicitare i-a adresat profesorului Tănăsescu şi acad. Valeriu

Canţer, preşedinte al Consiliului de Atestare şi Acreditare. „Domnul profesor

Tănăsescu pe deplin merită acest titlu onorific, pentru opera sa ştiinţifică şi

tehnologică. Dumnealui a fost la bazele dezvoltării electroenergeticii, tehnicii de

tensiune înaltă şi cred că a adus o contribuţie majoră la confirmarea platformei

tehnologice a industrializării României şi, de fapt, la electrificarea ei, fiindcă a făcut

acea Românie pe care o cunoaştem noi astăzi”, a menţionat acad. Canţer. În acelaşi

context, preşedintele CNAA a subliniat faptul că Domnul Tănăsescu toată viaţa a fost

devotat ştiinţei şi actului de cercetare. Academicianul i-a dorit să continue acest act,

pentru că este în plină forţă, apreciind şi faptul că personal, prin interacţiunea cu

profesorul Tănăsescu, şi-a şlefuit personalitatea deoarece prof. Tănăsescu este un om

integru, inteligent şi un om cu o viziune enciclopedică.

Acad. Boris Găină, academician - coordonator al Secţiei Ştiinţe Agricole a

AŞM, a ţinut să sublinieze faptul că prof. Tănăsescu rămâne un fondator al relaţiilor

de colaborare tehnico - ştiinţifică moldo – române, fapt pentru care îi este foarte

recunoscător, atât pentru lucrul pe care l-a făcut, pe care îl face, cât şi pentru cel care

urmează a fi realizat. Felicitări şi mulţumiri pentru întreaga colaborare ştiinţifică pe

parcursul anilor, a exprimat şi acad. Vitalie Postolatii.

Academia de Ştiinţe a Moldovei numără la ora actuală 47 de membri de

onoare - personalităţi notorii din străinătate, care s-au distins prin realizări deosebite,

12

au avut contribuţii esenţiale în diverse domenii ale ştiinţei şi culturii şi participă activ

la cooperarea tehnico - ştiinţifică cu organizaţii din sfera ştiinţei şi inovării din

Republica Moldova.

13

Personalitatea marelui savant Alexandru Proca

Prof. Dr. Dorin N. Poenaru, IFIN-HH, Măgurele-Bucureşti Institutul Naţional de Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei

Introducere

Alexandru Proca (1897-1955) a fost un inginer român şi un celebru fizician

francez care a plecat din Bucureşti la Paris la vârsta de 26 ani. El este cel mai faimos

fizician teoretician de origine română datorită „Ecuaţiilor Proca ale câmpului vectorial

bozonic masiv (spin 1 şi masă finită)” publicate în anul 1938 (la vârsta de 41 ani) pentru

care ar fi trebuit sa i se dea premiul Nobel în anul 1949 împreună cu Hideki Yukawa.

Particulele cu spin s=1/2 (fermioni) se numesc spinori. Bozonii pot fi scalari

(s=0), vectoriali (s=1) sau tensoriali (s=2). Bozonii vectoriali sunt mediatorii (particulele

de schimb) a 3 dintre cele 4 interacţii fundamentale: electro-magnetică, slabă şi tare.

Bozonii tensoriali mediază interacţia gravitaţională.

Împreună cu ecuaţiile Dirac (spin 1/2) şi Klein Gordon (spin s=0), ecuaţiile Proca

constituie principalele ecuaţii ale câmpurilor cuantice relativiste. A. Proca este considerat

fondatorul Şcolii Moderne de Fizică Teoretică Franceză, datorită seminarului Proca

(1946-1955) pe care l-a organizat la Institutul Poincaré din Paris.

În anul 1988, la împlinirea a 50 ani de la data publicării celebrelor ecuaţii, fiul,

inginerul specialist în IT, Georges A. Proca, a publicat [1] o carte voluminoasă (peste

1000 pagini) în care a adunat toate publicaţiile tatălui în limba franceză, precum şi pe cele

în limba română, însoţite de traducerea în franceză. Remarcăm la început 28 pagini în

care fiul descrie pe scurt viaţa şi opera marelui savant. Opera lui A. Proca este în

continuare de mare actualitate. Nu este de mirare că în cartea amintitită, către sfârşit,

există o bibliografie privind lucrările publicate între anii 1955 şi 1986 care continuă

aceste cercetări.

14

Opera fizicianului teoretician A. Proca nu este prezentată strict cronologic, ci este

grupată în câteva teme mari: Relativitate (restrânsă) şi Mecanică Cuantică Generală;

Teoria Electronului; Teoria Fotonului; Particule şi Mezoni; Mecanica Spinorială.

În anul 1990, regretatul Georges Proca m-a primit la reşedinţa D-sale. din Roma.

Urmaşii săi, nepoţii savantului, Dna. Eliane Proca-Krimphoff şi Dl. Alexandre Proca,

trăiesc în Franţa şi respectiv în Elveţia.

În lucrarea de faţă ne concentrăm, în primul rând, pe prima parte a vieţii,

petrecută în România, în al doilea rând pe ecuaţiile Proca şi, în final, pe seminarul Proca.

Alte detalii pot fi găsite în lucrările [2-7]. Teza de doctorat a fost integral publicată [8].

Manualele universitare care pot fi consultate de către studenţi şi specialişti sunt cele 3

cursuri [9].

Inginerul electrician şi marele patriot

S-a născut la Bucureşti în ziua de 16 Octombrie 1897. Tatăl său era inginer

constructor, absolvent al Şcolii Centrale de Arte şi Meserii din Paris, unul dintre

constructorii Gării de Sud din Ploieşti. Ca elev al secţiei reale a liceului „Gheorghe

Lazăr” (absolvent promoţia 1915) şi apoi student (1915-1916) la secţia de matematică a

Facultăţii de Ştiinţe, a corespondat la „Gazeta Matematică” fondată în 1895. La

şaptesprezece ani cunoştea, la perfecţie, limbile franceză, engleză şi germană.

În timpul Primului Război Mondial, la mobilizarea generală din 1917, a urmat

cursurile unei şcoli militare de ofiţeri de rezervă din Iaşi şi a fost trimis pe front ca genist.

În iunie 1918, a fost lăsat la vatră cu grad de sublocotenent.

15

În acel an a publicat un înflăcărat îndemn patriotic “Scrisoare către tineri” în

revista Dacia a lui Al. Vlahută şi a lui Al. Brătescu - Voineşti. Textul integral se poate

găsi în Ref. [1] la paginile 1-6 din lucrarea numerotată cu B.VII.1 de către G.A. Proca.

Merită să reproducem câteva pasaje. “Iată-ne acum, după doi ani şi mai bine de trudă şi

de zbucium, în pragul unui an nou care vine încărcat cu atâta nădejde pentru neamul

nostru - iată-ne în sfârşit în zilele acestea de sfântă sărbătoare, din nou singuri stăpâni

peste tot pământul românesc cu sufletele pline de negrăita bucurie a unei fericiri cum

numai în vis ne-o puteam închipui…Avântul generos al tinereţii daţi-l pentru Ţară!…Şi

mai târziu, poate îmi va fi dat să te văd, ţara mea, împodobită iarăşi cu nestematele

virtuţii şi ale bogăţiei, cu totul altele decât acele false pietre preţioase de până acum; o,

de-aş putea să te văd aşa cum te visez!”

În anul 1920 a intrat prin concurs la Şcoala de Poduri şi Şosele care a devenit în

1920 Şcoala Politehnică. În 1920, studentul secţiei de Electromecanică a prezentat

colegilor şi profesorilor o serie de conferinţe asupra teoriei relativităţii restrânse a lui

16

Einstein. Tot în acel an, guvernul român a cumpărat maşini electrice după o vizită de

două luni a tânărului Proca la uzinele de locomotive Baldwin din Philadelphia, SUA.

Împreună cu E. Abason şi T. Tănăsescu, A. Proca a devenit redactor al unei reviste, care

s-a numit peste câţiva ani „Buletinul de matematică şi fizică pură şi aplicată al Şcolii

Politehnice din Bucureşti”.

În primul an după absolvire (1922-1923), ca şef de promoţie, se angajează la

Societatea „Electrica” din Câmpina, preconizând introducerea utilajelor electrotehnice în

exploatări petroliere şi miniere. Totodată, este numit şi asistent la catedra de Electricitate

şi Electrotehnică din Politehnică, sub conducerea lui N. Vasilescu Karpen. În 1924 i-a

apărut lucrarea „Întrebuinţarea electricităţii în industria de petrol”. Varianta în limba

franceză a acestui articol a fost publicată în Revue Generale de l'Electricité, 16, 861

(1924).

În toamna anului 1923, se decide să se dedice fizicii şi pleacă la Paris. Deoarece

la Sorbona nu-i sunt recunoscute diplomele obţinute în România, urmează cursuri pe care

le termină într-un timp record (1925-1927) cu note excepţionale la examene, nicio notă

sub 17,50 în sistemul cu nota maximă 20.

Revenind la ideea de patriotism, este interesant de remarcat faptul că, deşi era

cetăţean francez în anul 1931, A. Proca, în calitate de colaborator pentru mecanică

ondulatorie al revistei „Zentralblatt fuer Mathematik und ihre Grenzgebiete”, l-a invitat

pe Acad. S. Stoilow să scrie pentru această revistă, în rezumat, textul celor şase lecţii

privind proprietăţile topologice ale funcţiilor analitice de o variabilă complexă, pe care

domnia sa le-a ţinut în anul 1931 la Sorbona. Referitor la publicarea acestor lucrări de

matematică într-o revistă de fizică, Acad. S. Stoilow declara în anul 1956: „Ca şi acum

un sfert de veac am rămas cu convingerea că gestul amical al lui Proca nu era străin de

sentimentele profunde ce-l legau de patria sa de origine.”

17

Ecuaţiile Proca

O scurtă perioadă de timp (1930-1931) după absolvirea facultăţii în Franţa a lucrat

ca fizician experimentator la “Institut du Radium” din Paris, condus de către Marie Curie.

Odată cu înfiinţarea Institutului Henri Poincaré, primul Institut de Fizică

Teoretică din Franţa, tânărul A. Proca se transferă la acest Institut. La scurt timp devine

cetăţean francez, se căsătoreşte cu Marie Berthe Manolesco şi se înscrie la doctorat la

prinţul Louis de Broglie (1892-1987, laureat al Premiului Nobel în anul 1929).

Tot în această perioadă devine editor şef al revistei Annales de l'Institut Henri Poincaré.

Îşi susţine teza de doctorat [8] în anul 1933 în faţa unei comisii, prezidate de către Jean

Baptiste Perrin (1870-1942, laureat al Premiului Nobel în anul 1926), din care făceau

parte şi L. Brillouin, L. de Broglie.

Ministerul Afacerilor Externe Francez îi finanţează un stagiu de un an (1934) la

Berlin, pe lângă Schroedinger, unde el traduce în franceză cartea acestuia „Memorii

asupra mecanicii ondulatorii”. De asemenea, traduce şi teza lui H. A. Lorentz. Apoi, cu o

bursă de la Fundaţia Rockefeller, în 1934 lucrează câteva luni la Copenhaga sub

conducerea lui Niels Bohr. Printre alţii, aici îi întâlneşte pe W. Heisenberg şi pe G.

Gamow.

Îşi alege o nouă direcţie de cercetare privind fotonul şi ecuaţiile lui Maxwell.

Stabileşte o legătură între teoria electromagnetică şi cea cuantică a fotonului. Ca o

încununare a cunoştinţelor sale asupra electronului şi fotonului, generalizând ecuaţiile lui

Maxwell în vid, ajunge să elaboreze, în perioada 1936-1941, teoria care i-a adus

consacrarea definitivă, „ECUAŢIILE PROCA”-ecuaţiile relativiste ale câmpului

vectorial bozonic (particule cu spin unitate şi masă finită).

Imediat lumea ştiinţifică a realizat importanţa acestor ecuaţii. S-au publicat

articole privind ecuaţiile Proca de către mari savanţi ai vremii: Yukawa, Wentzel,

Taketani, Sakata, Kemmer, Heitler, Froehlich, Bhabha etc. Peste câţiva ani, în anul 1946,

18

în articolul său [5] din Review of Modern Physics, Wolfgang Pauli (1900-1958, premiul

Nobel 1945) scrie referitor la câmpurile particulelor cu spin 1: „Acest caz este de interes

central în prezent, deoarece Yukawa a presupus că mezonul are spin 1 pentru a explica

dependenţa de spin a forţei dintre proton şi neutron. Teoria pentru acest caz a fost dată

de Proca.” Şi în discursul său la recepţia Premiului Nobel [6] Pauli a subliniat importanţa

ecuaţiilor Proca.

Cu toate acestea, în anul 1949 i s-a decernat Premiul Nobel doar lui Hideki Yukawa1

(1907-1981).

În anul 1950, când şi-a depus actele pentru a ocupa un post de Profesor Şef de

Catedră scos la concurs la College de France, A. Proca şi-a prezentat pe scurt (o pagină)

ecuaţiile [1]. Reproducem câteva paragrafe: „Mi-am propus să studiez ecuaţiile

relativiste cele mai simple care pot să reprezinte electroni de masă nenulă şi energie

pozitivă, între altele diferiţi de particulele reprezentate prin ecuaţia Gordon (spin nul)...

Ecuaţiile care răspund acestor condiţii au o formă apropiată de ecuaţiile lui Maxwell.

Funcţia de undă este vectorială, particulele au spin unitate şi nu sunt, deci, electroni

Dirac: azi ştim că sunt mezoni2. Intr-adevăr, aproape în aceeaşi perioadă, Yukawa a

propus o explicaţie a forţelor nucleare care a suscitat un viu interes. Totuşi, aplicaţia pe

care a făcut-o, utiliza ecuaţia Gordon pentru a descrie particula de schimb şi rezultatele

pe care le obţinea erau în contradicţie cantitativă şi calitativă cu rezultatele

experienţelor din domeniul nuclear. Aceasta era cu atât mai supărător, cu cât se găseau

în razele cosmice exact dovezile experimentale ale particulelor prezise...Totuşi, particula

de schimb, având un spin unitate, trebuia ca funcţiile de undă să aibă un caracter

vectorial. S-a sugerat atunci utilizarea ecuaţiilor obţinute care se refereau la vectori,

pentru a descrie mişcarea mezonului. Kemmer în Anglia a întreprins acest studiu cu un

succes complet. La ora actuală, aceste ecuaţii sunt universal adoptate pentru studiul

1 Este interesant de stiut că trei dintre laureaţii premiului Nobel (Yukawa, Tomonaga şi Esaki) au absolvit acelaşi liceu din Kyoto. 2 De fapt, este vorba despre pioni. Denumirea corectă a particulei de schimb introduse de H. Yukawa a fost dată după ce aceasta a fost descoperită în razele cosmice de către C. Powell (premiul Nobel 1950). Razele cosmice conţineau 2 tipuri de mezoni: muonul (un lepton) şi pionul (mezonul).

19

mezonilor, sub denumirea „Ecuaţiile Proca”. Ele constituie tipul de ecuaţii ale

particulelor de spin întreg, după cum cele ale lui Dirac sunt tipul corespunzător pentru

spin semiîntreg...”.

Noţiuni introductive de teoria câmpurilor cuantice relativiste şi ecuaţiile Proca se

pot găsi în [4], iar pentru cunoştinţe avansate recomandăm cursurile [9].

Din păcate, nici în anul 1949, nici în anul 1950 A. Proca nu a reuşit să ocupe un

post de profesor deoarece L. de Broglie a fost foarte activ împotriva fostului său student

la acele concursuri. L. Brillouin, aflat în SUA, scria: „Istoria Colegiului este scandaloasă.

Aceste intrigi personale şi politice din Franţa, după război, mă revoltă şi mă indignează”.

Seminarul Proca

Începând din anul 1946, Proca organizează, sub patronajul CNRS, la Institutul

Henri Poincaré, un Seminar special la care invită fizicieni de prestigiu din străinătate şi

din Franţa. Acest seminar a funcţionat până la moartea sa (1955). Centrul Naţional al

Cercetării Ştiinţifice (sigla CNRS) este cea mai mare organizaţie publică franceză de

cercetări ştiinţifice aflată sub administrarea Ministerului, Învăţământului Superior şi

Cercetării din Franţa.

La acest seminar au fost invitaţi să facă expuneri mari personalităţi străine (Born, Dirac,

Hamilton, Heitler, Kaellen, Von Karman, London, Moeller, Ozaki, Pauli, Peierls, Pend,

Rabi, Racah, Riesz, Rosenfeld, Tomonaga, Van Hove, Weisskopf, Wouthuysen, Yukawa

etc.) şi franceze (Abragam, Bloch, Costa de Beauregard, d'Espagnat, Horowitz, Jean,

Jouvet, Levy, Leprince Ringuet, Marty, Michel, Messiah, Meyer, Nataf, Perrin,

Schatzmann, Schwartz, Trocheris, Yvon).

De asemenea, uzând de creditul său ştiinţific, A. Proca a reuşit să trimită mulţi

tineri pentru stagii în străinătate, la M. Born, N. Bohr, N. Rosenfeld, W. Pauli etc. Scopul

seminarului, modul de recrutare a participanţilor, metodele de lucru au fost clar expuse

20

într-un memoriu adresat, în 1954, Dlui. Prof. Gaston Dupouy, pe atunci director general

al CNRS.

Importanţa seminarului Proca pentru formarea şcolii moderne de fizică teoretică

din Franţa a fost esenţială [10]. Este interesant de observat că singurii teoreticieni

francezi angajaţi la CERN (Organisation européenne pour la recherche nucléaire), în

1954, proveneau dintre tinerii care frecventaseră seminarul lui Proca.

În anul 1953 A. Proca s-a îmbolnăvit de cancer laringeal; moare la Paris la 13

Decembrie 1955. În încercarea de a se salva, a suferit o operaţie de extirpare a corzilor

vocale în urma căreia nu putea să comunice decât prin scris. La deschiderea din

noiembrie 1955 a Seminarului Proca a participat ca oaspete invitat celebrul fizician

Heitler. Alocuţiunea scrisă cu acest prilej de Proca a fost citită de către colegul său,

Edmond Arnous.

În 1990 a fost numit membru de onoare postmortem al Academiei Române.

21

BIBLIOGRAFIE [1] G. A. Proca (editor), Alexandre Proca. Oeuvre Scientifique Publiée, (S.I.A.G., Rome, 1988). [2] D.N. Poenaru, Alexandru Proca (1897 - 1955), savantul de renume internaţional, necunoscut în România, Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie – Serie Nouă, 4 (3) (2015) 224-230. [3] D. N. Poenaru, A. Calboreanu, Alexandru Proca (1897-1955) and his equation of the massive vector boson field, Europhysics News, 37 (2006) nr 5 (Sept/Oct) 24-26; Errata: 38 (2007). [4] http://www.theory.nipne.ro/~poenaru/PRESENTATIONS/Proca.pdf. [5] W. Pauli, Relativistic Field Theories of Elementary Particles, Revue of Modern Physics 13 (1941) 213. [6] W. Pauli, Nobel lecture: Exclusion principle and Quantum Mechanics, December 13, 1946. [7] C.P. Enz, No time to be brief (A scientific biography of Wolfgang Pauli), Oxford University Press, New York, 2004. [8] A. Proca, Sur la Théorie relativiste de l’électron de Dirac dans un champ nul, Annales de Physique, XX, pp. 347-440, Paris, 1933. [9] W. Greiner, Relativistic quantum mechanics; W. Greiner and J. Reinhardt, Field quantization; W. Greiner and A. Schäfer, Quantum chromodynamics, Springer, Berlin, 2000, 1996, 1995. [10] Basarab NICOLESCU, Alexandru Proca, fondatorul şcolii franceze moderne de fizică teoretică, http://convorbiri-literare.dntis.ro/NICOLESCUaug11.htm.

22

DRAGOMIR HURMUZESCU, părintele radiofoniei româneşti

Dr. Ing. Ioniţă Dăescu

1. Introducere

Documentându-mă în vederea scrierii acestei lucrări, un lucru devenea din ce în

ce mai clar, faptul că Dragomir Hurmuzescu este părintele radiofoniei româneşti. Ce

bucurie a fost faptul că, ulterior, am găsit aceeaşi sintagmă prezentată de cunoscutul

radiotehnician I.C. Florea, ca dedicaţie la cartea sa “Toate tainele radiofoniei”, apărută în

anul 1930!

Dacă istoricii români au un geniu al lor, pe Nicolae Iorga, tot aşa şi

radiotehnicienii români au un geniu al lor, pe Dragomir Hurmuzescu. Înzestrat cu o minte

genială, Dragomir Hurmuzescu a existat la momentul şi la locul potrivit pentru a impune

în România această nouă ştiinţă, electronica. Electronica, la începuturi, se confunda cu

ştiinţa radioului.

În acest articol am ales să prezint numai câteva aspecte, mai puţin cunoscute dar

mai interesante, din viaţa şi opera lui Dragomir Hurmuzescu. O lucrare completă încă nu

s-a scris, dar în mod sigur s-ar apropia de 1000 de pagini.

2. Viaţa

Hurmuzescu s-a născut la 13 martie 1865, la Bucureşti. Viaţa i-a fost marcată de

inteligenţa nativă, de muncă, dar şi de o serie de împrejurări favorabile, împrejurări pe

care Hurmuzescu a ştiut să le fructifice.

Ca un adevărat geniu, încă de la vârstă fragedă, Dragomir Hurmuzescu se face

remarcat prin rezultatele la învăţătură. Sigur pe pregătirea sa, la numai 16 ani, intră în

audienţă la ministrul instrucţiunii publice, Alexandru Urechia, şi-l roagă să-i aprobe

înscrierea la Liceul Sf. Sava. La sfârşitul liceului, Dragomir deja cunoştea limba franceză

23

şi era colaborator al revistei “Maître populaire”. În calitate de cap al familiei (tatăl îi

murise pe cănd era elev la gimnaziu), tânărul Hurmuzescu trebuie să-şi susţină şi cei doi

fraţi mai mici.

În anul 1884 îşi satisface stagiul miltar şi, în urma examenelor, obţine gradul de

sublocotenent.

Anul 1885 îl găseşte pe Dragomir Hurmuzescu bursier (obţinuse una din cele

două burse disponibile) la Şcoala Normală Superioară. Cursurile Şcolii Normale

Superioare aveau o durată de trei ani. Hurmuzescu absolvă şcoala în doi ani şi obţine o

bursă doctorală la Sorbona, la Facultatea de Ştiinţe.

La Paris, Dragomir Hurmuzescu absoarbe cunoştinţe din toate domeniile.

Participă, ca simplu auditor, la numeroase cursuri şi conferinţe. Pentru a-şi fixa mai bine

informaţiile, Hurmuzescu pune pe hârtie cele audiate şi, mai mult, publică aceste

informaţii. De exemplu, el publică în anul 1892, împreună cu Marcel Lamotte, lucrarea

“Despre lumină şi electricitate în teoria lui Maxwell”.

În anul 1890, Dragomir Hurmuzescu susţine examenul de licenţă al Facultăţii de

Ştiinţe şi reuşeşte primul din serie (al doilea a fost tot un român, Dionisie Many). În

aceeaşi sesiune, la ştiinţele naturii, absolvea, tot primul, Emil Racoviţă.

24

Figura 1. Teza de doctorat cu dedicaţia autorului

În anul 1896, Hurmuzescu îşi susţine teza de doctorat cu titlul “Nouvelle

détermination du rapport ν entre les unités electrostatiques et électromagnétiques”,

obţinând calificativul maxim, avec la plus haute mention. În figura 1 se prezintă prima

pagină a tezei, cu dedicaţia autorului. Între timp, Hurmuzescu obţine, la 9 aprilie 1894, un

brevet de invenţie pentru substanţa numită dielectrină. Alcătuită din 100 de părţi sulf şi 8

părţi parafină, dielectrina este un foarte bun material izolant. Ea i-a permis lui

Hurmuzescu realizarea unor electroscoape performante, electroscoape care au fost

indispensabile în cercetările necesare noii discipline apărute, fizica nucleară. Unul dintre

aceste electroscoape se află expus la Muzeul Naţional Tehnic Dimitrie Leonida (vezi

figura 2).

25

Figura 2. Electroscopul Hurmuzescu aflat la Muzeul Naţional Tehnic

În cadrul cercetărilor prilejuite de elaborarea tezei de doctorat, lui Dragomir

Hurmuzescu i-a fost necesară o sursă de înaltă tensiune. Ca urmare, Hurmuzescu

imaginează, în anul 1893, un dinam (de fapt o cascadă de două maşini electrice) cu care

obţine uşor 4000 V. Această maşină reprezintă o premieră absolută în domeniu.

Realizările anterioare nu depăşiseră 1000 V. O imagine a acestui dinam este arătată în

figura 3.

26

Figura 3. Generatorul de 4000 V

Cu toate oportunităţile oferite de o carieră în oraşul luminilor, Dragomir

Hurmuzescu alege să se întoarcă în ţară, conştient fiind de nevoile acesteia.

Întors la Bucureşti, proaspătul doctor era deja o personalitate a fizicii. El se

prezintă la ministrul instrucţiunii publice, Petru Poni. Pe loc, acesta îl invită la masă şi îi

propune angajarea la Universitatea din Iaşi.

La 1 octombrie 1896, Hurmuzescu îşi începe cariera de conferenţiar la Facultatea

de Ştiinţe. Aproape simultan, proaspătul conferenţiar este angajat şi ca profesor de ştiinţe

fizico - chimice la Liceul Internat din Iaşi. La numai câteva luni, în februarie 1897,

devine director al acestui liceu.

27

La Universitatea din Iaşi pune bazele unui foarte bine dotat laborator de fizică. În

anul 1900, la numai 35 de ani, devine profesor universitar. Imaginea sa s-a păstrat într-o

fotografie pe care o reproducem în figura 4. Tot acum, profesorul Hurmuzescu este

animatorul înfiinţării “Societăţii de ştiinţe” şi a revistei acesteia “Les Annales

Scientifiques de l’universite de Jassy”. De asemenea, este organizatorul primului Congres

pentru înaintarea ştiinţelor din România.

Figura 4. Hurmuzescu la 35 ani

În anul 1904, Dragomir Hurmuzescu vine la Bucureşti, în calitate de secretar

general al Ministerului Învăţământului şi Instrucţiunii Publice. Ocupă această funcţie

până în anul 1907.

28

Figura 5. Programa şcolii de electricitate din Iaşi

În anul 1910 înfiinţează o şcoală de electricitate la Facultatea de Ştiinţe a

Universităţii din Iaşi. Programul şcolii, din anul şcolar 1910 – 1911, se poate vedea în

figura 5. Şcoala a fost baza viitorului Institut Electrotehnic din Iaşi, fondat în anul 1913.

În acelaşi an înfiinţează Institutul Electrotehnic din Bucureşti, care funcţiona sub egida

Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii Bucureşti. Programul institutului, pentru anul

şcolar 1913 – 1914, îl putem vedea în figura 6. Printre cadrele didactice observăm, pe

lângă profesorul Hurmuzescu, prezenţa unor personalităţi de prim rang din domeniul

ştiinţei şi tehnicii româneşti, respectiv: Traian Lalescu, Dimitrie Pompeiu, Nicolae

Vasilescu Karpen, Constantin Buşilă, Dimitrie Leonida, Constantin Budeanu etc.

29

Figura 6. Programa Institutului Electrotehnic din Bucureşti

Dragomir Hurmuzescu a fost o lungă perioadă profesor de electrotehnică şi apoi

decan al Facultăţii de Ştiinţe din Universitatea Bucureşti. În figura 7 vedem semnătura

profesorului pe carnetul de note al unui student. În anul 1937 iese la pensie. La Bucureşti

a locuit pe strada Victor Emanuel, la numărul 16. A încetat din viaţă în anul 1954.

30

Figura 7. Semnătura lui Hurmuzescu, 1937

Dragomir Hurmuzescu a fost membru a numeroase societăţi şi asociaţii, a primit

numeroase distincţii, ordine şi medalii. A fost membru al Academiei Române. A scris

mai multe cărţi, articole şi lucrări de specialitate.

3. Radiofonia

Prin 1898-1899, Hurmuzescu şi colaboratorii săi realizează numeroase experienţe

în domeniul radioactivităţii, atât în laboratorul universităţii, cât şi în laboratorul liceului

internat. Experienţele desfăşurate le creează o stare nervoasă şi dureri de cap. Sesizând că

este ceva în neregulă, cercetătorii îşi îndreaptă atenţia către noua descoperire: telegrafia

fără sârmă. La acea dată nu erau cunoscute efectele nocive ale radioactivităţii asupra

omului.

31

Rezultatele cercetărilor nu întârzie să apară. Le cunoaştem şi noi, deoarece,

conform bunului său obicei, Dragomir Hurmuzescu pune pe hârtie tot ceea ce realizează.

Cele expuse în conferinţa publică, ţinută în folosul “Societăţii pentru Învăţătura Poporului

Român”, în data de 4 noiembrie 1901, sunt redate în lucrarea “Telegrafia fără sârmă cu

ajutorul undelor electrice”, apărută în anul 1902. De aici vedem munca extraordinară

depusă de experimentatori în vederea reproducerii rezultatelor obţinute de faimosul

Gugliermo Marconi şi a implementării unor noi descoperiri. În figura nr. 8 este prezentată

cartea menţionată.

Această broşură este prima lucrare despre radio, în limba română.

Figura 8. Coperta broşurii Telegrafia fără sârmă, 1902

32

În timpul primului război mondial, radiofonia se dezvoltă sub imperiul

evenimentelor. Dar, “adevărata” radiofonie izbucneşte în 1920, mai întâi în Statele Unite

şi apoi în Europa. În fruntea dezvoltării radioului, atât din punct de vedere tehnic, dar şi

ca instituţie, s-a aflat colectivul grupat în jurul directorului Institutului Electrotehnic din

Bucureşti, profesorul doctor Dragomir Hurmuzescu.

La iniţiativa profesorului, la data de 26 martie 1925, s-a format “Asociaţia

Prietenilor Radiofoniei”, având sediul chiar în localul Institutului Electrotehnic. În

laboratorul institutului s-a realizat un receptor cu ajutorul căruia se organizau audiţii

publice, în zilele de joi şi sâmbătă la orele 21:30. Fotografia postului se poate vedea în

figura 9. Apoi, în luna iulie, s-a efectuat şi prima radioemisiune cu ajutorul unui post

Levy de 50 W.

Figura 9. Postul de recepţie de la Institutul Electrotehnic din Bucureşti

Tot în anul 1925 apar două reviste de specialitate, respectiv “Radio Român” la 13

septembrie şi “Radiofonia” la 15 octombrie, sub egida “Asociaţiei Prietenii Radiofoniei”.

În figura 10 se vede coperta numărului din 1 ianuarie 1926 al revistei “Radiofonia”. Se

observă că primul nume din cadrul asociaţiei este cel al profesorului Hurmuzescu.

33

Figura 10. Revista Radiofonia, nr. 5-6, 1 ianuarie 1926

La 12 iulie 1925 se votează “Legea pentru instalarea şi folosinţa staţiunilor şi

porturilor radioelectrice”, lege care limitează drastic dezvoltarea radiofoniei în România.

Totuşi, nimic nu poate trece peste personalitatea şi prestigiul extraordinar al profesorului

Hurmuzescu. Postul de emisie al Institutului Electrotehnic se bucură de privilegii. El

poate să emită, deoarece aparţinea unei unităţi de învăţământ superior în care se

desfăşurau lucrări de cercetare. În aceste condiţii, la 1 ianuarie 1927, institutul atrăsese

deja 2000 de abonaţi, care asigurau o sursă constantă de venituri. Emisiunile erau destul

de regulate, joia şi sâmbăta, pe lungimea de undă de 350 m.

Sub protecţia profesorului, la Institutul Electrotehnic s-au mai înfiinţat:

34

- în anul 1927 un post pe 280 m, cu puterea de 200 W, de către Emil Petraşcu. Cu

acest post s-au efectuat transmisiuni în direct de la Ateneu şi de la Opera Română;

- în anul 1928 un post pe 21,5 m, cu puterea de 100 W, putere care a fost crescută

ulterior la 2000 W.

Ultimul capitol în dezvoltarea radioului românesc, cu toată opoziţia guvernului, a

fost intrarea în emisie, la data de 1 noiembrie 1928, a postului Societăţii de Difuziune

Radiotelefonică din România. Anterior, la 22 decembrie 1927, avusese loc constituirea

societăţii, iar Adunarea Generală de constituire a societăţii avusese loc la 17 ianuarie

1928. Societatea a început să funcţioneze din data de 5 martie 1928. Primul preşedinte al

Consiliului de Administraţie al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România a

fost Dragomir Hurmuzescu. Tot Hurmuzescu a fost şi primul preşedinte al Comitetului de

Direcţie. Director general a fost ing. George V. Cârnu-Munteanu.

Primele emisiuni ale societăţii au fost făcute, pe lungimea de undă de 401,6 m, cu

un post de 400 W oferit, cu titlu provizoriu, de firma Marconi’s Wireless Telegraph

Company Ltd. din Londra. Aceeaşi companie urma să furnizeze şi postul definitiv cu

puterea de 12 kW.

Dragomir Hurmuzescu a fost cel care a rostit cuvântarea de deschidere, între orele

17 şi 19, în data de 1 noiembrie 1928.

4. Concluzii

Mai presus de orice, Dragomir Hurmuzescu este un exemplu de patriotism pentru

tinerii din ziua de azi. Înţelegând că are datoria de a participa la ridicarea ţării în care s-a

născut, Dragomir Hurmuzescu renunţă la traiul facil oferit de Occident şi se întoarce în

România, unde contribuie, în mod esenţial, la dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii.

35

Sper că, prin cele câteva aspecte prezentate în cadrul acestui articol, să stârnesc

interesul cititorului pentru descoperirea şi aprofundarea prodigioasei opere ştiinţifice şi

sociale a acestui adevărat geniu al României, care a fost Dragomir Hurmuzescu.

BIBLIOGRAFIE

Ghica C-tin., Dragomir Hurmuzescu, editura Stiinţifică, Bucureşti, 1967 Hurmuzescu D., Thèses a la faculté de Sciences de Paris, 1896 Denize E., Istoria Societăţii Române de Radiodifuziune, vol. 1, partea I, editura Casa Radio, Bucureşti, 1998

36

Lascăr Duiliu Zamfirescu: Din tată şi bunic diplomat, un inginer de excepţie

Tudor Vişan-Miu – Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti

Notă: Am prezentat această temă la Seminarul de Istoria Electrotehnicii Româneşti, ed. a

VII-a, desfăşurat în 29 octombrie 2015, la INCDIE ICPE-CA.

Despre Lascăr Duiliu Zamfirescu a apărut, anul acesta, un volum biografic,

intitulat “Din viaţa lui Lascăr Zamfirescu şi a familiei sale”. Este o carte scrisă de mine,

în urma a două luni de interviuri cu protagonistul.

Lascăr Zamfirescu este nepotul diplomaţilor şi scriitorilor Duiliu Zamfirescu

(1858-1922) şi Alexandru Zamfirescu (1892-1968).

Familia Zamfirescu începe cu stră-străbunicul, Ion Zamfir Lemnaru, un negustor

de cherestea din pădurea Vrancei, care făcea export la Leipzig (“Lipsca”, pe numele său

românesc vechi). Străbunicul, Lascăr Zamfirescu, era funcţionar la primărie şi arendaş,

un om bine educat, cu o bibliotecă destul de bogată la Faraoanele. S-a căsătorit cu

Sultana Mincu, sora arhitectului şi inginerului Ion Mincu (1852-1912).

Născut la 23 mai 1922 la Berlin, Lascăr Zamfirescu nu şi-a cunoscut bunicul,

scriitorul Duiliu Zamfirescu. La 3 iunie 1922, acesta îşi dădea ultima suflare la Agapia, în

urma unei îndelungi suferinţe. Ajuns în ţară cu trenul, fiul lui, Alexandru, a luat un ziar

de la gară şi, răsfoind, a ajuns, la un moment dat, asupra unui mare anunţ, într-un chenar

negru: “Scriitorul şi fost ministru de externe Duiliu Zamfirescu a murit!”. Ce mod

cumplit de a afla o astfel de veste!3

Lascăr l-a urmat pe tatăl său, om de bază al lui Nicolae Titulescu, în periplurile

sale diplomatice, în Ţările de Jos (Olanda), Brazilia, Portugalia.

3 Dramaticul moment a fost relatat de Alexandru Zamfirescu într-o scrisoare trimisă din Rio de Janeiro

unui prieten, Nicolae Petraşcu, în iulie 1935, inclusă în cartea “Pe căi de miazăzi” (Editura Luteia, 1947).

37

S-a întors în ţară în toamna anului 1936. Tatăl său, născut în Italia, suferise din

cauza faptului că, luptând în Armata Română în timpul Primului Război Mondial, a fost

ironizat pentru accentul italian cu care vorbea limba română. Dorea să-l scutească pe fiul

său de o astfel de înstrăinare, trimiţându-l în ţară (chiar cu preţul separării de fraţii săi),

pentru a primi o educaţie românească.

Probabil pentru că Regele Carol al II-lea avea încredere în tatăl său, Lascăr a

devenit coleg de clasă cu Prinţul Moştenitor, Marele Voievod de Alba Iulia Mihai al

României, timp de doi ani (1936-1938). Lascăr, poreclit “Zamfi” de către Prinţul

Moştenitor, a fost un bun prieten al viitorului Rege Mihai, împărtăşind cu acesta pasiunea

pentru maşini şi chiar pentru curse automobilistice.

Înlocuit în clasa palatină cu prietenul său Costache Malaxa, Lascăr Zamfirescu şi-

a încheiat studiile la Colegiul Naţional “Sf. Sava” (1938-1940).

Spre deosebire de fraţii săi, care au urmat o carieră diplomatică şi literară (sora

lui, Sanda Stolojan, emigrată la Paris, va ajunge să lucreze pentru preşedinţii Franţei, iar

fratele său, Duiliu Constantin Zamfirescu, va deveni un autor în Belgia), Lascăr

Zamfirescu a rămas în ţară.

17 iunie 1938

În stânga – Lascăr şi Prinţul Mihai. „Lecţia despre satul românesc”,

din lucrarea profesorului Ion Conea, Un prinţ prin ţara lui (Ed. Scrisul Românesc, 1940),

editată cu prilejul examenului de bacalaureat al Prinţului Moştenitor.

38

A urmat Institutul Politehnic din Bucureşti (1940-1946), fiind specializat în

electromecanică. Nu a fost mobilizat în cel de-al Doilea Război Mondial, întrucât, în

1945, când “i-ar fi venit rândul”, războiul s-a terminat.

A lucrat la întreprinderile Malaxa, naţionalizate în 1948 şi redenumite “23

August”. De-a lungul timpului, a mai lucrat la IPROCHIM, ca şef al atelierului de

proiectări, şi la Institutul de Cercetare şi Proiectare Tehnologică pentru Construcţii

Maşini (ICPTCM).

În 1945 s-a căsătorit cu Elena Rosetti - Bălănescu, din faimoasa familie Rosetti.

A ieşit la pensie prin anul 1983, dar, după 1990, a continuat să lucreze în acest

domeniu, în sectorul privat.

În cadrul evenimentelor din decembrie 1989 a fost împuşcat în drum spre Braşov;

glonţul i-a rămas lângă inimă şi îl poartă şi astăzi înăuntru.

Am găsit, la Biblioteca Academiei, referinţa “Ing. Lascăr Zamfirescu”, şi 5 lucrări

pe care le-a publicat:

- Sisteme noi de arzătoare pentru combustibili solizi, lichizi şi gazoşi, Bucureşti,

1958, Institutul de documentare tehnică [Cota III 382876];

- Dispozitive noi hidraulice şi pneumatice pentru maşini-unelte, Bucureşti, 1959,

Institutul de documentare tehnică [Cota II 394946];

- Metode noi de colorare a metalelor, Bucureşti, 1959, Institutul de documentare

tehnică [Cota III 389957];

- Alături de dr. ing. Iulian Oprescu, Automatizarea cuptoarelor industriale,

Bucureşti, Editura Tehnică, 1971 [Cota II 560265];

- Traducere, alături de ing. Radu Lazaride, Cuptoare industriale: Calcul,

construcţie şi utilizare, Bucureşti, 1977, Editura Tehnică (după J. Henri Brunklaus,

“Industrieofenbau, Die Grundlagen der Öfen für Industrie Gewerbe”).

Din 2006 a avut mai multe apariţii în public şi în presă, drept nepot al lui Duiliu

Zamfirescu şi coleg al Majestăţii Sale Regele Mihai: într-un documentar realizat de

Marilena Rotaru (2006), în “Adevărul” (2007), la Institutul Naţional pentru Memoria

Exilului Românesc (2008), la Colegiul Naţional “Sf. Sava” (2011) şi, nu îl ultimul rând,

39

la Institutul Cultural Român, fosta Casă Malaxa, la lansarea organizată de noi, în ziua de

4 iunie 2015.

Precizez că la evenimentul organizat de noi, au luat cuvântul: domnul Radu

Boroianu, directorul Institutului Cultural Român, subsemnatul, co-autorul volumului,

doamna Marilena Rotaru, doamna Florentina Ţone, domnul Ioan Adam şi domnul Lascăr

Zamfirescu. Evenimentul s-a încheiat, neoficial, cu un recital de pian, susţinut de

protagonistul serii.

Domnul să ni-l ţină cât mai mult printre noi!

40

De la determinismul fizicii clasice la indeterminismul mecanicii cuantice

Dr. Ing. Simona Apostol, INCDIE ICPE-CA

1. Introducere

Fizica clasică este considerată, în general, ca fiind caracterizată de un

determinism cauzal în care evenimentele sunt cauzate în mod determinist de evenimente

din trecut şi de legile naturii. Astfel că, în general, rezultatele din fizica clasică sunt

predictibile şi verificabile prin măsurători.

Idealul determinist al fizicii newtoniene este foarte bine exprimat de către Pierre-

Simon de Laplace care spunea că: „Putem vedea starea actuală a universului ca efect al

trecutului său şi cauză a viitorului său. O minte care, la un moment dat, ar cunoaşte toate

forţele care pun natura în mişcare şi toate poziţiile în care se află elementele din care este

compusă natura, minte care ar avea capacitatea să analizeze toate aceste date, ar putea

îngloba într-o formulă unică toate mişcările din univers, de la cele ale marilor corpuri şi

până la cele ale celor mai mici atomi; pentru o astfel de minte nimic nu ar fi incert, iar

viitorul, la fel ca şi trecutul, ar fi prezent în faţa ochilor săi”[1].

Paradigma determinismului clasic este pusă sub semnul întrebării odată cu

apariţia problemei măsurătorii în mecanica cuantică. Aceasta se referă la faptul că

sistemele cuantice pot evolua în două moduri: într-un mod determinist, conform ecuaţiei

lui Schrodinger (în afara măsurătorii) şi într-un mod indeterminist, discontinuu, conform

postulatului colapsului funcţiei de undă.

41

2. Problema măsurătorii în mecanica cuantică

Problema măsurătorii [2,3] este pusă în evidenţă printr-o serie de experimente

cunoscute în istoria ştiinţei: experimentul dublei fante şi experimentul Stern-Gerlach.

2.1 Experimentul dublei fante

Acest experiment a fost efectuat pentru prima dată în 1801 de către Thomas

Young, punând în evidenţă proprietăţile de undă ale luminii, iar în 1961 Claus Jönsson

efectuează experimentul cu electroni.

Experimentul celor două fante implică o configuraţie simplă care emite electroni

unul câte unul prin două fante mici dintr-un ecran. Se controlează emisia în aşa fel încât

să se emită doar câte un singur electron. Dacă acest experiment s-ar efectua la nivel

macroscopic, cu particule macroscopice (Figura 1(1)), s-ar obţine pe ecranul din spatele

fantelor două linii corespunzătoare particulelor care intră prin cele două fante.

Dacă experimentul ar considera propagarea undelor prin cele două fante, pe ecran s-ar

obţine un tipar de interferenţă (Figura 1(3)).

La nivel cuantic, aceşti electroni trec prin cele două fante şi se poate observa pe

ecran cum ajung electronii unul câte unul, unii aici, alţii acolo, şi pare totul destul de

aleator. De vreme ce electronii trec unul câte unul, unii printr-o fantă, alţii prin cealaltă,

ar trebui ca ei să lase o urmă cu două dungi pe perete, dar nu se întâmpla acest lucru. În

schimb aceştia creează în mod misterios mai multe dungi, ca şi cum electronul s-ar

răspândi pe perete ca două unde care inteferează (Figura 1(2)). Rezultatul care se obţine

ar fi posibil numai dacă electronul ar trece prin ambele fante în acelaşi timp, cu alte

cuvinte, electronul este în două locuri deodată în acelaşi timp. Rezultatul devine cu atât

mai ciudat cu cât atunci când sunt puşi detectori în jurul fantelor, când electronii sunt

urmăriţi, tiparul de undă dispare. Dacă luăm detectorii, tiparul de undă se întoarce, părând

astfel că putem influenţa realitatea prin simpla observare. Acest rezultat reprezintă, de

fapt, problema măsurătorii în mecanica cuantică.

42

Figura 1. Experimentul dublei fante

Urmărind evoluţia electronilor în acest experiment, spunem că funcţia de undă

asociată electronului are o evoluţie continuă, deterministă în afara măsurătorii, până la

fantele cu detectori, sistemul cuantic aflându-se într-o superpoziţie de posibile stări

cuantice şi, în momentul măsurătorii, funcţia de undă colapsează pe una din stările

cuantice, şi anume pe cea măsurată.

2.2 Experimentul Stern – Gerlach

Un alt experiment care pune în evidenţă problema măsurătorii este experimentul

Stern – Gerlach efectuat de fizicienii germani Otto Stern şi Walther Gerlach în 1922.

În cadrul acestui experiment, într-un cuptor emailat se vaporizează atomi de argint

care sunt colimaţi într-un fascicul care este dirijat către un câmp magnetic neomogen

generat de magneţi cu o formă specială (Figura 2) [3].

43

Figura 2. Elementele de bază ale experimentului Stern – Gerlach 4

Atomii de argint posedă moment magnetic, aceştia comportându-se ca un magnet.

Dacă momentele magnetice ale atomilor ar avea valori continue, conform predicţiilor

clasice, atunci pe ecranul spre care este dirijat fasciculul de atomi s-ar obţine o formă

punctuală. Dar în urma experimentului, se constată că fasciculul se împarte în două,

conform componentei verticale a momentului magnetic al atomului. Acest experiment

pune în evidenţă faptul că momentul magnetic al atomului nu are valori continue, ci poate

lua doar două valori discrete: spin sus, spin jos, considerând componenta verticală a

momentului magnetic.

Continuăm experimentul şi vrem să determinăm şi componenta orizontală a

momentului magnetic. Facem acest lucru blocând fasciculul spin jos (Figura 3) şi rotind

magneţii la 90° faţă de poziţia iniţială (Figura 4). Acum fasciculul de atomi se va împărţi

4 https://en.wikipedia.org/wiki/Stern%E2%80%93Gerlach_experiment

44

în două fascicule: spin stânga, spin dreapta în funcţie de componenta orizontală a

momentului magnetic.

Figura 3. Experimentul VV [3]

Figura 4. Experimentul VH [3]

În acest moment putem spune că se cunoaşte atât componenta verticală, cât şi cea

orizontală a momentului magnetic al atomilor acestui fascicul. În aceste condiţii, ar trebui

ca atunci când aşezăm din nou magneţii după componenta verticală a momentului

45

magnetic, fasciculul să nu se mai împartă, însă nu se întâmplă aşa, ci fasciculul se împarte

din nou în două fascicule: spin sus, spin jos (Figura 5). Concluzia care se desprinde de

aici este că, măsurând componenta orizontală a momentului magnetic, deranjăm cumva

prima măsurătoare legată de componenta verticală.

Figura 5. Experiment VHV [3]

Să vedem cum evoluează lucrurile conform formalismului cuantic în acest

experiment. Până să efectuăm măsurătoarea legată de componentele momentului

magnetic, funcţia de undă asociată atomului are o evoluţie continuă, conform ecuaţiei lui

Schrodinger, atomul aflându-se într-o superpoziţie de posibile stări cuantice. În momentul

în care se efectuează o măsurătoare asupra atomului, funcţia de undă asociată atomului

colapsează pe una din stările cuantice, şi anume pe cea măsurată, conform postulatului

colapsului funcţiei de undă [1,2].

46

3. Concluzii

Materia se poate comporta atât ca particulă, cât şi ca undă, în funcţie de existenţa

sau nu a unui observator, această proprietate fiind recunoscută în 1924 de Louis de

Broglie prin teoria dualităţii particulă - undă. Astfel, pare că observatorul influenţează

realitatea, conştiinţa umană intervenind în realitatea materială. În aceste condiţii,

întrebarea este dacă mai putem vorbi despre o realitate obiectivă, independent de prezenţa

unui observator.

Pentru a înţelege mecanica cuantică, va trebui să învăţăm să gândim în termenii

potenţialităţii, tratată ca fiind independentă de actualitate.

Mecanica cuantică şi mecanica clasică nu vorbesc despre lumi diferite, ci mai

degrabă acestea oferă descrieri complementare a uneia şi aceleiaşi lumi, acestea

exprimând aceeaşi realitate. Mecanica clasică se referă la actualitate prin intermediul

principiilor logicii clasice aristoteliene; mecanica cuantică, pe de altă parte, poate fi

privită ca oferind o descriere a potenţialului ca mod de existenţă, prin intermediul

principiilor ca: principiul incertitudinii al lui Heisenberg, principiul complementarităţii al

lui Bohr şi principiul superpoziţiei.

BIBLIOGRAFIE

1. Albert, D. Z., 1992, Quantum Mechanics and Experience, Harvard University Press

2. Albert, D.Z. and Loewer, B. (1993), “Non Ideal Measurements”, Foundations of PhysicsLetters 6, 297-305

3. Hughes, R.I.G.(1989), The Structure and Interpretation of Quantum Mechanics, Harvard University Press

4. https://en.wikipedia.org/wiki/Stern%E2%80%93Gerlach_experiment

47

Bunicul meu, Prof. Constantin Bălă

Ziarist Oana Anghel

Constantin Bălă: pentru unii, acest nume inspiră respect, pentru alţii, frică. Sunt

oameni care şi-au clădit carierele cu ajutorul lui şi alţii care şi acum îşi amintesc cum au

fugit de cursurile sale. A fost „Domn’ Profesor”, „Domn’ Inginer”, expertul în maşini

electrice, care la 70+ de ani încă era activ în câmpul muncii. A fost şi eternul învăţăcel,

pe care îl găseam la aceeaşi vârstă venerabilă învăţând limba germană, dar nu oricum, ci

dintr-un atlas de anatomie. A fost aventurierul curajos, care chiar şi la anii lui mulţi încă

avea curajul să treacă Atlanticul. A fost şi profesor şi ţăran. A fost povestea la care au

năzuit generaţii întregi de studenţi: băiatul venit de la coada vacii, care reuşeşte în marele

oraş şi care devine „Cineva”.

A fost şi fiu recunoscător, şi „Nenea”, şi soţ gâlcevos, şi tată aspru, iar apoi chiar

şi socru (nu cel mai strălucit rol al său).

Dar eu l-am cunoscut dincolo de toate aceste instanţe ale vieţii sale. Pentru mine a

fost bunicul; mai exact, pentru mine a fost Tatso. (Nu intru în detaliile poveştii, cum şi de

ce l-am poreclit aşa, dar eu am fost „Fata lui Tatso”).

48

Eu nu l-am cunoscut pe Stimabilul Prof. Dr. Ing. Constantin Bălă. Nici nu l-am

avut pe Bunicul lui Delavrancea, cel cu ochii blânzi şi mângâietori. Eu l-am avut pe

Tatso, bunicul temerar, iubitor de viaţă şi cunoscător în toate.

Iar Tatso mi-a arătat o parte a lui, pe care nu mulţi au avut bucuria să o vadă: s-a

îmblânzit. Aşa cum a ştiut el. Când mama îmi povestea cum tremurau studenţii la simpla

menţiune a numelui Constantin Bălă, eu o priveam cu gura căscată. Cu siguranţă, nu

puteam să ne referim la acelaşi om...Constantin Bălă al meu, Tatso, nu inspira frică, ci

oferea inspiraţie.

Cu el am urcat pe barajul de la Siriu prima oară, cu el am băut apă proaspătă şi

rece, direct de la izvor, de la el am învăţat că singularul de la „fragi” e „fragă”, în timp ce

mâncam frăguţe, cocoţaţi în vârf de munte. Cu el am cunoscut viaţa la ţară. Bunicul meu

m-a învăţat să apreciez omul, indiferent de unde vine, ce face şi unde se duce. Pentru că

ştia cum e să fii de ambele părţi ale baricadei. Ştia cum e să mori de foame şi ştia câtă

trudă este ca să îţi fie bine.

Eu, fetiţa de la oraş care plângea şi la cea mai mică pată de noroi pe pantofi, mi-

am găsit cel mai bun prieten într-un om care îmi era întru toate opusul, adică Tatso.

Bunicul ştia că sunt momente în care să te murdăreşti de noroi nu numai ca era necesar,

dar era o binecuvântare.

Nu ştiu cum îl vedeaţi voi, pe holurile Politehnicii, pe stradă sau la vreo întâlnire

importantă. Nu ştiu cum se afişa când era în floarea vârstei. Dar eu l-am cunoscut cu

basca pe cap, în haine pentru munca câmpului, dând grăunţe găinilor din curte. Aşa l-am

cunoscut, aşa l-am lăsat şi aşa rămâne în memoria mea.

Constantin Bălă ar trebui ţinut minte de lumea întreagă pentru două lucruri: a fost

un geniu cu un suflet de ţăran. Întâmplător, eu am fost mai norocoasă, pentru că, la aceste

două atribute, mai pot adăuga că a fost şi Tatso.

49

Ultima colaborare sentimentală

Dr. Ing. Mircea Ignat, INCDIE ICPE-CA

Vă propun să citiţi şi să recitiţi articolul “Bunicul meu, Prof. Constantin Bălă” din

prezentul număr al revistei, scris de nepoata favorită a profesorului, ziarist Oana Anghel

(nu vreau să produc discuţii divergente între nepoţii dlui. Profesor, dar în frumoasele

noastre peregrinări la Vidraru, cu ocazia unui proiect inedit, am aflat acest lucru, desigur

că pe toţi îi iubea, dar se pare că Oana are un simţ al umorului deosebit... un om pe care îl

etichetasem ca foarte sobru, în ciuda unui zâmbet de nordul Olteniei, să aprecieze simţul

umorului atât de mult, un zâmbet care apărea mai ales când cineva din comunitate spunea

prostii!...şi te lăsa să spui, şi să spui...).

Da, am făcut parte din categoria pe care Oana o califică foarte bine: “pentru unii,

acest nume inspiră respect, pentru alţii, frică”. Mai sigur, poate, eram dintr-o categorie

pentru care Profesorul Bălă inspira şi respect şi frică (mai ales în perioada studenţiei!).

Am avut marea şansă să prind o Politehnică în care, pentru studenţi, se îmbinau frica şi

respectul mai ales datorită elitelor existente la acea oră în Politehnică, în care paşii unor

mari personalităţi se intersectau. Fără a epuiza, dau câteva exemple: Prof. Costin

Neniţescu, Prof. Carafoli, Prof. Buzdugan, Prof. Radu Voinea, Prof. Gleb Drăgan, Prof.

Iosif Demian, Prof. N. Golovanov şi desigur pleiada de la Electrotehnică! Am clare

amintiri de la “defilarea de dimineaţă” sau din pauze, când apăreau fiinţe, zic eu,

legendare pentru învăţămîntul electrotehnic: Prof. Remus Răduleţ, Prof. Augustin

Moraru, Prof. Timotin, Prof. C. Bălă cu înălţimi peste medie, care dominau mulţimea de

studenţi şi profesori ce treceau pe culoarele facultăţii, făcând legătura cu corpul EA- EB

al facultăţii de Automatică şi a celei de Energetică, acum umbre în amintirile mele, la

care se adăugau personalităţi din aceeaşi categorie: Prof. Marcel Roşculeţ, Prof. Gh.

Hortopan, Prof. C. Mocanu, Prof. Al. Fransua, Prof. Andrei Ţugulea, Prof. Năstase

Bichir, Prof. Alfons Ifrim dar şi asistenţii sau şefii de lucrări, pe atunci: Cezar Flueraşu,

50

Ioan Daniel, Mircea Covrig, Carmen Golovanov, Dan Pavelescu, Mihai Popescu... (reiau,

nu am epuizat nici pe departe toate personalităţile).

Prima perioadă în relaţia student – profesor recunosc, da, a fost caracterizată de

frica specifică în faţa unor personalităţi şi profesionişti care nu aveau secrete faţă de

propriile domenii.

Să fim înţeleşi, nu sunt nostalgicul perioadei comuniste, dar trebuie să

recunoaştem că învăţământul politehnic era unul deosebit, cu minimum de compromisuri

din punct de vedere profesional, susţinut de elite de genul celor de mai sus, pe care cu

regret cred că nu le mai avem...Aceşti profesori erau de dimineaţă până seara la catedră,

apăreau surprinzător şi la laboratoare sau seminarii, deşi obligaţia lor era numai cursul,

pentru “a cunoaşte mai bine materia primă”, cum ne-a spus odată la curs Prof. Marcel

Roşculeţ.

Aşa se face că, de multe ori, odată cu noi, după ultimul curs, seminar sau

laborator, la ora 20 plecau spre casă elitele de care vorbeam, încât profesorii noştri îşi

cunoşteau toţi studenţii până în anul V.

Dl. Prof. Bălă se înscria în această “normalitate” pe care nu ştiu ca învăţământul

superior tehnic să o mai conserve.

O amintire dăinuie foarte clar în memorie referitor la o decizie de a mea în care

era implicat şi Profesorul.

Eram în anul de maşini electrice (ţin să spun că în deceniile 6-7 erau două

specializări, maşini şi aparate electrice) când, sedus de o anume ceasornicărie, care după

mine apărea la aparate şi mai puţin la maşini, am hotărât să mă transfer. Am făcut un

referat în acest sens ce trebuia semnat de Dl. Profesor Bălă, cât şi de Dl. Prof. Hortopan.

Eram implicat şi într-un cerc de cercetare la maşini electrice, mă interesau forţele

electrodinamice la transformatoare şi Dl. Bălă a dat curs entuziasmului meu şi a unui

coleg şi a vorbit cu tehnicienii să aducă cu macaraua un transformator în sala de maşini

51

principale, lucru care a avut loc în 24 de ore; azi am vorbit, a doua zi transformatorul de

cercetat era mutat. Asta trebuie să spun că m-a tulburat, deoarece cu o zi înainte

construisem “referatul de despărţire”.

O lună de zile Dl. Profesor Bălă nici nu a vrut să audă de referat, îl considera o

mare trădare şi a spus să mai reflectez. Este drept că Prof. Hortopan era de acord, dar nici

dânsul nu semnase, fără semnătura şefului de catedră de la maşini electrice.

În sfârşit, totul se rezolvase după o perioadă care depăşise o lună, dar este drept,

nu mai aveam curaj sa dau ochii cu Profesorul, şi nici tema de cercetare nu o mai

dusesem la capăt, fapt pentru care, pe lângă frică şi respect, se adăugase şi destulă

ruşine...

La terminarea facultăţii, când am ajuns la ICPE, Dl. Tănăsescu decisese foarte

tranşant să fiu distribuit la laboratorul de maşini electrice pentru domenii speciale,

domeniu în care aveam să trăiesc multe satisfacţii, timp de aproape 20 de ani.

După câţiva ani de la înfiinţarea INCDIE ICPE-CA, Dl. Prof. W. Kappel m-a

întrebat ce ştiu de Dl. Bălă, de care aflase multe lucruri foarte bune pe care i le-am

confirmat şi eu, dorind să-l angajeze, lucru care s-a şi întâmplat.

Aşa se face că am devenit, printr-un concurs de împrejurări, colaboratorul Dlui.

Profesor (cum Dl. Bălă nu avea cercetători prea apropiaţi electrotehnicieni, m-am oferit

să fiu un apropiat şi apoi un colaborator, astfel cunoscând mai bine pe Tatso, ca să fiu în

rezonanţă cu Oana, nu întâmplător am pus articolul ei înaintea dezvăluirilor mele, poate

mai mult sentimentale!).

Desigur, l-am întrebat dacă a pus la inimă trădarea mea pentru aparate, în

defavoarea maşinilor electrice. Politicos mi-a spus “să nu îmi fac griji”... Griji nu puteam

să nu îmi fac, nu mai exista frica din anii studenţiei, dar era o oarecare stare de jenă

pentru comportarea din trecut, la care se adăuga o stare de perplexitate; eu colaborator cu

52

Profesorul pe maşini electrice! Psihologic, acest lucru te poate da peste cap, mai ales că

nu puteam trece de distanţa provocată de respect!

O bună realizare, lucrând cot la cot cu Profesorul (o spun cu bucurie şi cu

onoare!) a fost un generator sincron cu magneţi permanenţi cu aplicaţii eoliene de 5 kW

realizat cu proiectare şi finalizare tehnologică, cred, fără să exagerez, în 3 săptămîni

maxim! E drept că am primit şi ajutorul Dlui. Voinescu, fost student al Dlui. Bălă, acum

şef de firmă de reparaţii generatoare, care ne-a tăiat cu laser tolele şi am efectuat şi

bobinajul! Îl văd şi acum pe Profesor cu un baston (de mareşal, desigur) de veghe în lanul

de tole şi bobinaje până în momentul în care am finalizat generatorul.

Da, dragă Oana şi eu am cunoscut partea de aventurier a Domnului Bălă şi partea

de ţăran!

Într-o zi de martie, cu un început de furtună şi cu un început de ninsoare, lucrând

la un contract la centrala hidro de la Vidraru, am hotărât să urc, împreună cu doi colegi, la

cetatea de la Corbeni aflată foarte aproape de centrală. I-am propus Domnului Bălă ca

după o zi plină să-l conducem la pensiunea unde ne cazaserăm pentru a se odihni şi apoi

să revenim să urcăm...nu a fost chip, Profesorul a fost foarte ferm ”cum adică, voi să

mergeţi şi eu să stau să mă odihnesc, nu domnilor, merg şi eu“. Am încercat să-l conving

că este un urcuş destul de greu, şi chiar am vrut să renunţăm gândind ce răspundere

aveam referitor la excursia care se dovedea o aventură. Nu a fost chip, astfel că am fost

până la cetate şi înapoi cu un Domn Bălă, care s-a dovedit foarte proaspăt…Încât la 4

dimineaţa, fiind vecin cu dânsul de cameră, am auzit cum se trezea “ca să mai lucrez

ceva”, era vorba de nişte calcule specifice generatoarelor sincrone, care făceau obiectul

contractului nostru…în acel an Profesorul împlinise 82 de ani!

Avea întotdeauna ceva sfătos de ţăran înţelept şi ţinea mult la casa bătrânească,

confirmând ”casa bătrânească nu se vinde”. Aşa se face că la ediţia a IV-a a Seminarului

de Istoria Electrotehnicii Româneşti (3 octombrie 2008), desfăşurată la muzeul tehnic al

Politehnicii de la Polizu, când doream să-l serbăm pentru împlinirea a 80 de ani nu a fost

53

chip să-l putem aduce, desigur fiind invitat din timp, a preferat să meargă singur în ţinutul

atât de drag de la Stejari-Gorj. Ţin minte că era o audienţă deosebită, 3-4 academicieni,

cadre didactice de la Catedra de maşini electrice, foşti studenţi, colaboratori, prilej cu

care Dl. Prof. Constantin Ghiţă a susţinut o emoţionantă lucrare privind personalitatea

Profesorului!

Este adevărat că eşti, ca personalitate, suma întâlnirilor tale, iar colaborarea cu

Profesorul a fost poate prea târzie, dar şi în aceste condiţii avem obligaţia ca astfel de

întâlniri să lase urmări şi să poată să fie exploatate spiritual!

LA REVEDERE, DOMNULE PROFESOR !

Două imagini de tip “spion” cu Profesorul Constantin Bălă în sala

generatoarelor de la Vidraru, în primăvara anului 2008

54

Primul Catalog de Produse Electrotehnice din perioada comunistă Dr. Ing. Nona Millea

La Muzeul Politehnicii se păstrează Primul Catalog al Produselor Electrotehnice

româneşti, editat de Ministerul Electrificării şi Industriei Electrotehnice, în 1950, care

marchează originea la care ne putem referi în toată evoluţia ulterioară a acestor produse

începând cu perioada comunistă, fig. 1. A fost recuperat, practic din deşeuri, prin

sârguinţa deseori neînţeleasă şi criticată a dlui. ing. Vasile Diaconescu – în perioada în

care a fost directorul acestui Muzeu. După câte ştiu, este unicul exemplar existent într-un

loc accesibil specialiştilor, ceea ce-i conferă calitatea de document istoric preţios.

Figura 1. Coperta Catalogului

55

Catalogul are 487 de pag. conţinând toate produsele electrotehnice şi electronice

fabricate la acea dată – înregistrate după o clasificare alfa-numerică – fig. 2 – care conţine

21 clase şi un indicator alfa-numeric al celor 493 de produse de bază descrise. Unele

dintre produsele de bază au tipovariante şi accesorii.

Din cele 487 de pag., 120 de pag. se referă la produse electronice şi de

radiocomunicaţii, pe atunci se foloseau în special termenii de Telecomunicaţii cu şi fără

fir, grupate în clasele H1, H2, H3, H4 la care nu ne vom referi în expunerea de faţă.

Figura 2. Clasificarea alfa - numerică a produselor electrotehnice

Înainte de a trece la prezentarea produselor, autorii au făcut câteva precizări

importante pentru beneficiari şi anume:

56

- Unităţile de producţie îşi rezervă dreptul să schimbe produsele din Catalog în funcţie

de noile produse realizate, de utilaje, de posibilităţile de aprovizionare cu materii prime

cheie etc;

- Seria produselor nu este limitativă: când planul de lucru îngăduie, se pot fabrica la

comandă specială produse diferite ca dimensiuni, însuşiri tehnice sau chiar ca tip, cu

condiţia respectării standardelor în vigoare;

- Catalogul va fi ţinut la curent cu realizările viitoare ale industriei electrotehnice:

pentru produsele noi se vor imprima fişe speciale care vor fi trimise posesorilor

prezentului Catalog.

Fiecare clasă de produse conţine o foaie de gardă, fig. 3, în care este prezentat un

Cuprins, care de regulă conţine un paragraf intitulat Generalităţi, în care se dau o serie de

indicaţii referitoare la alegerea tipului de produse aparţinând acelei clase. Apoi se trece la

prezentarea produselor, dându-se toate elementele de identificare - respectiv o fotografie

şi datele tehnice detaliate – pentru fiecare produs – conform Normei Tehnice – deci mai

mult decât într-un prospect comercial.

57

Figura 3. Foaia de gardă a clasei de produse A1 Maşini electrice rotative

De remarcat în această pagină atenţia acordată de producători modului în care se

face comanda, punând la dispoziţia beneficiarului un Chestionar pentru comandă, pag.

A1/3, Instrucţiuni pentru completarea chestionarului pag. A1/5, şi Instrucţiuni tehnice

privind alegerea execuţiei rotorului şi modului de pornire, pag. A1/10, precum şi

recomandări privind alegerea protecţiei pentru Motoare trifazate pag. A1/11.

Explicaţiile tehnice referitoare la domeniile de utilizare şi Normele produselor

descrise în A1 se întind pe 30 de pag. În final se dă şi o indicaţie sintetică referitoare la

Motoarele electrice din fabricaţia curentă prezentată, fig. 4, din care rezultă gama

tipurilor de motoare în fabricaţie. Un electrotehnician practician ar putea comenta Nota şi

58

oferi date suplimentare privind gama de produse. Eu, ca electronist, cu o formaţie doar

teoretică de electrotehnician, fac numai semnalările cu caracter general.

Figura 4. Date sintetice referitoare la Motoarele electrice

În continuarea clasei de produse A1 - Maşini electrice rotative sunt prezentate Maşinile speciale.

59

Figura 5. Clasa de produse A1 - Maşini speciale – exemple

Din cele 17 grupe de produse electrotehnice incluse în Catalog (21 – 4 produse

electronice), cele mai interesante prin diversitatea aparatelor şi tipovariantelor realizate

sunt A1, apoi A2 - Transformatori (în limbajul de astăzi Transformatoare), B1 - Aparataj

electric greu şi B2 - Aparataj electric, ale căror foi de gardă le vom prezenta în

continuare, fig. 6, 8, 10.

60

Figura 6. Clasa de produse A2 - Transformatoare

61

Figura 7. Tipurile de transformatoare în fabricaţie în 1950

Figura 7a. Transformator trifazat în ulei, puterea maximă în producţie în anul 1950

62

Figura 8. Clasa de produse B1 - Aparataj electric greu

Figura 9. Produsul vedetă al clasei B1.1

63

Figura 10. Clasa de produse B2 – Aparataj electric

Figura 11. Elemente de siguranţă aflate în producţie în anul 1950 - exemple

64

Figura 12. Clasa de produse B2 - Aparataj electric – continuare

Figura 13. Aparataj de instalaţii pentru aplicaţii electrocasnice – prize - exemple

65

Figura 14. Aparataj de instalaţii pentru aplicaţii electrocasnice – comutatoare rotative

Figura 15. Clasa de produse B2 – Aparataj electric – continuare

66

Celelalte clase de produse sunt la fel de bogate în tipovariante destinate celor mai

diverse aplicaţii, nu le mai detaliem întrucât presupunem că s-a creat deja o imagine a

conţinutului Catalogului.

Câteva concluzii:

1. Parcurgând Catalogul constatăm că în anul 1950, în România, exista o industrie

electrotehnică bine reprezentată care abordase un spectru semnificativ de fabricaţie la un

nivel tehnic comparativ, după opiniile unui coleg electrotehnician, cu al străinătăţii, ceea

ce sub aspect al istoriei tehnicii este important.

2. Catalogul impresionează prin modul extrem de profesionist în care este elaborat,

oferind clientului o serie de date pentru alegerea produsului necesar. Aceste “amănunte”

demonstrează clar că industria şi producătorul aveau deja o experienţă de piaţă liberă,

deci o istorie cu mult mai veche decât data naţionalizării – 11 iunie 1948.

3. Se remarcă limbajul tehnic pe alocuri diferit de cel uilizat în prezent, când s-a

stabilit un dicţionar de termeni şi majoritatea produselor tehnice cu terminaţia “or” sunt

substantive neutre – un transformator, două transformatoare, nu doi transformatori etc.

4. Catalogul nu precizează producătorii, însă specialiştii interesaţi de acest lucru îi

pot identifica. Pentru produsele electronice prezentate în Catalog am reuşit să identificăm

atât întreprinderile care le fabricau în 1950, cât şi firmele din care au provenit acestea la

data naţionalizării şi am prezentat informaţiile în [1]. Pentru cei interesaţi de detalii

referitoare la cele 493 de produse cuprinse în Catalog există posibilitatea consultării lui la

Muzeul UPB sau eventual a postării acestuia pe un CD ataşat Revistei de Istoria

Electrotehnicii Româneşti, dacă revista este interesată.

5. Catalogul fixează stadiul de dezvoltare a industriei electrotehnice în anul în care

s-a lansat programul de electrificare al ţării şi în momentul înfiinţării ICPE.

67

6. Ca inginer care m-am ocupat în ultimul deceniu să scriu istoria electronicii, deşi

doresc să mă menţin pe linia de neutralitate a revistei, mă simt totuşi obligată să

atenţionez pe cei interesaţi cu scrierea istoriei electrotehnicii să se preocupe intens de:

a) Conservarea puţinelor date care au mai rămas. Semnalez că arhivele

întreprinderilor – cu excepţia celor de personal – sunt inaccesibile, multe fiind depozitate

în condiţii care să le asigure o degradare cât mai rapidă, e o concluzie clară pentru

industria electronică şi nu cred că electrotehnica face excepţie. Unele arhive au fost deja

parţial arse, pe motiv de lipsă de spaţiu, deşi există o lege care obligă la depunerea lor la

Arhivele naţionale.

Tot pe această linie, informez că AVAS-ul (Agenţia de Valorificare a Activelor

Statului) ne-a refuzat, în scris, accesul la Dosarele de evaluare tehnico-economică a

întreprinderilor din portofoliul său pe motiv că sunt secrete. Consider că aceste Dosare cu

caracter tehnico-economic ar trebui să stea fie la Arhivele Naţionale, fie la Biblioteca

Academiei, fie la CER, pentru a putea fi consultate de specialişti. Se pare că prin aceste

acţiuni se urmăreşte a se şterge din mentalul colectiv personalităţile şi realizările ţării, sau

ale unui anumit domeniu, în epoca anterioară anului 1989, nu doar comunistă. Pare că pe

generaţia actuală nu o mai interesează istoria efectivă, considerând probabil că ea trebuie

să fie doar opera învingătorilor, dar asta o transformă într-o ştiinţă neevoluată şi fără

morală. Rolul celor care se ocupă de istoria unui domeniu este de a-l reconstitui pe bază

de documente şi a-l transforma în adevăr care să servească, în final, ţării.

b) Intervenţia unor specialişti reputaţi pentru a stopa invazia de minciuni la

adresa economiei României din perioada de dinainte de 1990. La un post de TV s-a spus

în primăvara anului trecut – în cadrul programului de ştiri – ceva de genul “bine că s-a

demolat economia comunistă care nu producea nimic, oamenii luau banii degeaba şi

statul era în pierdere”. Mă întreb dacă acel prezentator cunoştea Memorandumul

Economiei elaborat de cele 6 grupe din cadrul UGIR [2] în care se preciza că în anul

2003 România abia ajunsese la nivelul anului 1980, sau că în 1980 PIB-il României era

de 0,58% din cel mondial, iar în 2003 era 0,31%,[3]. De asemenea, nu cred că acest

68

prezentator, sau altul ca el, percepe că două decenii România a trăit pe datorie şi că a

exportat peste 50 milioane de tone de fier vechi provenind din demolarea industriei – la

recomandarea neprecupeţită a unui prim ministru din 1990 – când de fapt, cel puţin

sectorul electrotehnic şi electronic exporta şi avea contracte de livrare pe următorii câţiva

ani. În [4] se precizează că evoluţia exportului de fier vechi a fost următoarea: 2005 -

1.151.414 tone; 2009 - 1.946.723 tone; 2010 - 1.863.951 tone; 2011 (9 luni ) - 1.400.598

tone, reprezentând cca 25% din exportul ţării în perioada menţionată, situaţie neîntâlnită

înainte de 1989. Cineva foarte documentat trebuie să lămurească pe aceşti prezentatori să

nu mai spună prostii, fiindcă din cauza dezinformării repetate am ajuns să ne denigrăm

singuri, mai mult decât o fac alţii.

Referitor la această “inocenţă”, acad. Florin Constantiniu declara: “Politicienii

post decembrişti au făcut României mai mult rău decât mongolii, ungurii, turcii,

nemţii şi ruşii”. Presupun că în această afirmaţie sunt subînţelese şi acţiunile pomenite

de Nina Georgescu despre Războiul secret, total publicat în cartea „Împotriva

manipulării”, în care arată complicitatea politicienilor români la acest „război” care nu

mai e „secret” pentru nimeni.

7. Faptul de-a lupta împotriva ideilor comunismului e demn de tot respectul. Acea

epocă trebuie analizată însă cu bunele şi relele ei, altfel creştem noi generaţii în

miniciună, generaţii care încearcă să ascundă neputinţa lor de a face faţă noii epoci şi

atunci acţiunile ultimilor 25 de ani nu sunt cu nimic mai lăudabile şi mai de folos ţării şi

numelui ei în lume decât ale anilor pe care îi incriminează.

Tinerii tebuie să ştie că o anumită latură patriotică a comunismului românesc,

amplificată după apariţia în anii ‘960 a controversatului Plan Valev, care ne stabilise rolul

de ţară preponderent agricolă în CAER, a fost una benefică României, fiindcă a creat

condiţiile dezvoltării economiei şi a unei culturi tehnice de masă. Au fost pregătiţi mari

specialişti de care cred că și azi e nevoie, fiindcă în special vârfurile celor tineri au plecat

în exil imediat după 1989, au fost create noi ramuri industriale şi au fost dezvoltate cele

vechi. Astăzi se vorbeşte doar de aspectele politice, nedorite, ale acelui patriotism al

69

comunismului românesc, uitându-se sau chiar contestând cauza care l-a exacerbat.

Precizez că, spre deosebire de unii autori, probabil mai tineri, care contestă azi existenţa

unui Plan Valev [5 ], eu cunosc faptele „din trăite”. Ca inginer care am participat regulat,

începând din 1970, la şedinţele CAER Secţia Ştiinţă, am avut obligaţia să-l citesc atent

fiindcă m-am lovit acolo deseori de tendinţa de a fi aplicat chiar şi neaprobat, iar în 1986

ideea unui regiuni agricole suprastatale, care cuprindea zone din Ucraina, toată Moldova

românească plus o parte din Bărăgan şi Bulgaria, a ajuns să fie promovată până la nivel

de miniştri în cadrul Programului Complex al Progresului Tehnico - Ştiinţific al ţărilor

membre CAER (PC PTS). Adică ideile lui nu fuseseră abandonate nici după 20 de ani.

România, alături de alte ţări, s-a opus şi atunci nici propunerea sovieticilor n-a fost

aprobată. Deci poziţia politică adoptată de conducerea ţării în 1964, legată de

industrializare, a fost una corectă.

Precizez că timp de 45 ani, în perioada comunistă, România nu a fost absentă din

lumea tehnico-ştiinţifică mondială. Am fost reprezentaţi la CEI la nivel de preşedinţie, la

IEEE ş.a.m.d., s-a scris o întreagă literatură tehnică. Cel puţin în electronică s-au scris

câteva lucrări de referinţă traduse în limbile liderilor tehnicii mondiale ai vremii. În plus,

exportul de produse tehnice s-a întins pe absolut toate continentele, am fost prezenţi la

Târguri şi Expoziţii internaţionale şi am organizat la noi manifestări similare cu

participare internaţională. Cu asta nu doresc să justific sau să scuz şi erorile făcute în

domeniile noastre de activitate. În orice caz, noi, inginerii, ne asumăm trecutul, fiindcă

dincolo de toate greşelile pe care încearcă să ni le atribuie şi să le amplifice regimul

actual, am fost cei care am fixat, după război, locul României în lume, loc astăzi practic

şters din analele economiei şi tehnicii mondiale.

8. Acad. Dinu Giurăscu preciza că: „Tot efortul de industrializare al României din

secolul XX a fost în cea mai mare parte anulat. O atare distrugere a industriei proprii

este, după toate probabilităţile, unică în Europa dacă nu şi în lume”[6].

De fapt, distrugerea nu s-a limitat la domeniul economic, astăzi nu ne mai

promovăm valorile naţionale din trecut, ne demolam miturile istoriei mai vechi sau mai

70

noi: Ştefan cel Mare nu a fost sfânt, fiindcă a fost afemeiat, Kogălniceanu la fel,

punându-i, deliberat sau nu, pe aceeaşi scară de valori cu Carol al II-lea. Brâncoveanu a

fost apreciat de străinătate ca un om fals, credinţa fiind un “paravan”. Dacă era aşa, de ce

nu s-o fi salvat pe el şi pe cei trei fii lepădându-se de ea? Nişte ziarişti de o incultură

crasă îi acuză pe Mircea Eliade, pe Mircea Vulcănescu şi pe alţii de parti pris la anumite

idei politice ale vremii – uitând de Istoria religiilor sau de spiritualitatea celui de-al

doilea. Dar dânşii ce fac, nu politica zilei? Decapitează ţara de ce a avut mai valoros, au

ajuns să pună în discuţie şi pe Nicolae Paulescu, pentru care ne luptăm să fie recunoscut

ca inventatorul insulinei, cel care a pierdut premiul Nobel în mod absurd. Se pare că aşa

este interpretată legea 217/2015 de proşti, „da mulţi”, vorba lui Lăpuşneanu şi coruptibili,

adaug eu. Valev poate dormi liniştit, a învins România pe plan economic şi spiritual după

50 de ani.

„Primul pas spre lichidarea unui popor, spunea istoricul ceh Milan Hubl, este să-

i ştergi memoria. Îi distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva îi scrie alte cărţi, îi dă o

altă cultură, îi inventează o nouă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este

şi mai ales ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede”.

În faţa invaziei de ştergere a istorie naţionale sub toate aspectele ei, economic

cultural şi social, promovate de guverne succesive aservite, motivându-ne fie integrarea

europeană, fie globalizarea, fără să vadă sau să priceapă că şi neamţul şi franţuzul şi

englezul îşi promovează şi îşi apără, în primul rând, interesele naţionale în această mare

Uniune Europeană, rolul istoricilor din toate domeniile, şi în particular al celor care se

ocupă de tehnică – sector care nu poate fi abordat fără un minim de cunoştinţe de

specialitate - este acela de a descoperi, conserva şi promova corect realizările proprii. Din

nefericire noi suntem ultima generaţie care, trăind sub trei regimuri, capitalism în

ascensiune, comunism şi haosul actual (expresia globalizării în România), putem face

încă comparaţii pertinente. A tăcea ar însemna pentru noi un act de complicitate cu

incultura şi crima antinaţională promovate astăzi. Sub acest aspect, deşi cu întârziere,

salut apariţia revistei.

71

Cu aceste gânduri am scris prezentele rânduri, ca să aduc la lumină efortul celor

mulţi şi necunoscuţi care în 1950 au elaborat acest Catalog, expresie a industriei “electro”

create până la acea dată, astăzi reper al industriei noastre electrotehnice şi a potenţialului

tehnic şi economic al acelei vremi.

BIBLIOGRAFIE 1. Millea Nona, Răsfoind Cataloagele sec XX pentru electronică, comunicare la CRIFST al Academiei Române, oct. 2013 2. Document UGIR Memorandumul Suplimentar de Politici Economice şi Financiare http://www.fmi.ro/img/File/Memorandum%20suplimentar%20de%20politici%20econom

ice%20si%20financ.pdf. 3. Stanciu Valeriu, Industria electronică românească. Cap. 2 din lucrarea Electronica Românească- O istorie traită,vol.I, Ed AGIR Bucureşti, 2011 4. Ionescu Adrian, Cât de mulţi bani se fac din fierul vechi, ECONOMICA.net, 23 iul. 2012 5. Dumitrescu Ionel-Claudiu, Inexistenţa unui plan Valev în 1964, Historia, 18 mai 2015 6. Giurăscu C.D., Cum este distrusă în mod sistematic România – publicat de admin. la 7 dec. 2011

72

RESTITUIRI

O imagine de ansamblu a primului sediu al ICPE (1952) din Bd. Tudor Vladimirescu 45

Prima clădire a atelierului de prototipuri al ICPE (1952)

73

Prima hală a laboratorului de înaltă tensiune din sediul Tudor Vladimirescu

Macheta clădirilor construite în ICPE, la sfârşitul anului 1988

74

Centrul de Calcul şi Traductoare Inductosyn (1977–1979) Unul din cele mai performante calculatoare ai acelor ani: ICL 1902 şi modelare analogică

MEDA

O bijuterie a ICPE: giromotoare şi maşini electrice speciale. Concepţie, dezvoltare, tehnologii, testare, high tech (1978-1979). Inovare, miniaturizări, microni în construcţia

maşinilor electrice speciale