revista Contact international 100/ 2012

Contact internationalvol. 22, 100, octombrie, 2012

Jurnalul în căutarea poeziei de Gabriel Stănescu Plăcintelecu foi de Aldo Rosselli Geografia literară (2) de Cornel

UngureanuO existenţă poetică de Adrian Dinu RachieruOconfesiune despre un volum în permanentă aşteptare deMircea A. Diaconu♦ Poezia românească de azi de Magda Cărneci ♣ Versuri de Ana Blandiana,

Gellu Naum, Radu Cârneci, Ioanid Romanescu, Williem Roggeman,Nichita Stănescu, Mihail Crama, Marin Sorescu, Magda Cârneci,

Dan Giosu, Matei Vişniec, Dinu Flămând, Emil Brumaru, NichitaDanilov, Carmen Pallada, George Vulturescu, Leo Butnaru, Theodor

Damian, Adrian Popescu, Nicolae Băciuţ, Petru Solonaru, EllenyPendefunda, Cristinel C. Popa ♣ Fondul strict secret al poeziei

de Ioan HolbanOraşul culorilor rumene şi al luminii de Lina Codreanu ♪Literatura şi enogastronomia de Constantin Coroiu Orifices deGheorghe

A. Neagu O caligrafie a Luminii de Petru Solonaru Cronos vs.Anthropos de Liviu Pendefunda Zilele Editurii Contact international la

Ipoteşti Ph.D. Apostol Sempronian Straße de Adrian Alui Gheorghe♦ Pledoarie pentru «Începuturile literaturii române» de Emanuela Ilie

Contact internationalfounded may 1990

in Ca rrus pe r Fonte m in Tint inna bulum a cce de mus

Founder, Publisher and Managing EditorLiviu PENDEFUNDA

Editor in ChiefJulieta Carmen PENDEFUNDA

ProductionRomeo Daniel BOTEZATU

Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Băciuţ, Dan Berindei, AnaBlandiana, Emil Brumaru, Leo Butnaru, Magda Cârneci, Radu

Cârneci, Lina Codreanu, Mihail Crama, Theodor Damian,Nichita Danilov, Mircea A. Diaconu, Bogdan G. Dogaru, DinuFlămând, Petru Frăsilă, Dan Giosu, Ioan Holban, Livia Iacob,

Emanuela Ilie, Yasushi Inoue, Azuma Kondoh, Hanya Kubota,Shinpei Kusano, Octavian Laurenţiu, Petre Manolache, Shigeru

Mitsumura, Toyoichiro Miyoshi, Gellu Naum, GheorgheAndrei Neagu, Tsunetake Okayasu, Makoto Ooka Carmen

Pallada, Elleny Pendefunda, Cristinel C. Popa, Adrian Popescu,Elena Cristina Potop, Dumitru Dorin Prunariu, Willem M.

Roggeman, Ioanid Romanescu, Aldo Rosselli, Constantin Secu,Petru Solonaru, Valeriu Stancu, Gabriel Stănescu, NichitaStănescu, Petre Şiţă, Shinkichi Takahashi, Iku Takenaka,

Cornel Ungureanu, Geo Vasile, Matei Vişniec, GeorgeVulturescu, Taro Yamamoto

Illustrations by Sorin Dumitrescu, Mircea Eugen, DimitrieGavrilean, George Gavrileanu, Năstasă Forţu, Emilio Greco,

Viorel Huşi, Dragoş Pătraşcu, Elleny Pendefunda, LiviuPendefunda,

Photos by Marcel Cahniţă, Ion Moldovan, Liviu Pendefunda,Some illustrations belong to the authors, whom opinions are tabu.

© The Contact international Journal26, Aleea Domenii - Iassy, 700278 Romania, GSM: +40722600967, E-mail:[email protected] sau [email protected]

ISSN 1221-3977

Elleny Pendefunda, pictoriţă şi poetesă în spiritul unei reviste care a ajuns la numărul 100.

Începutul toamnei 2012 | Contact international 903

Liviu PENDEFUNDA

Cronos vs.Anthropos

Dumnezeu a zis: "Să fie nişte luminători înîntinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei

să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şianii (Gen 1.14)

tăm seara şi aşteptăm într’o intimitate plină deemoţie apariţia primelor stele. În jurul nostrueste aceeaşi infinită fereastră prin care visele se

mişcă în ritmul în parte necunoscut al lumii noastre,timp supus atemporalităţii. Poate e aceeaşi stare pe careneliniştile lui Fernando Pessoa le strecoară prin Cuvântîn umila noastră gândire. În China e acum AnulDragonului. Anul ebraic trece din 5772 în 5773. În Persiaanul 1391 se îmbină cu cel islamic 1433-1434.Rosicrucienii sunt în anul 3365, templierii în 894,francmasonii în 6012, iar creştinii în 2012. Şi totuşi dacăne-am măsura timpul în cele 144.000 de zile mayaşe iată-ne la încheierea celui de-al 13-lea ciclu Baktun dinciclurile reînnoirii. A gândi în trecut la steaua care-arăsărit, şi care poate azi nu mai există, precum dezvăluieînalta sa iniţiere Mihai Eminescu, e singura măsură pecare o cunoaştem ştiinţific pentru a depăşi chiarinformaţiile presărate de alchimiştii timpurilor moderneale umanităţii, Newton, Einstein, Tesla, Hawking...Mayaşii credeau în legătura lor directă cu evenimenteledeja desfăşurate şi imaginau reconstrucţia arhitecturală auniversului după planşele trasate de Creator. Nimic nupoate muri şi nimic nu se naşte din nimic. Totul setransformă. Multiversul şi nu Universul este permanent.Deci timpul, atât cât el există, nu’şi poate găsi odihnă. Şitimpurile pare rame în care se întretaie ferestre printrecare spaţiile călătoresc. Structura noastră intelectuală, înmii de filosofii vorbind, se contorsionează, se rearanjeazăîn secvenţele umane incomensurabile, chiar dacă leapreciem prin tradiţia lui Gottfried Leibniz sauImmanuel Kant. Iar noi stăm seara şi aşteptăm ca cerulsă ne permită să privim dincolo de el.

Deci, ce ar fi timpul? A patra dimensiune după celetrei spaţiale în care ne desfăşurăm viaţa, veţi răspunde.De când ne naştem suntem educaţi a gândi conformacestor caracteristici, venind şi noi din trecut înspreviitor. Totul pare o apă care curge peste vremi fără măcarsă concepem întoarcerea. Deci, considerăm că timpul areun început în momentul creării acestei lumi de cătreDumnezeu şi un sfârşit. El s’a pus în mişcare odată cepământul amorf, cuprins de întuneric a luat naştere.Sfântul Augustin a prevăzut sfârşitul lui la a doua venirea lui Isus Cristos şi trecerea vieţii în eter, ăntr’o altădimensiune. După mayaşi liniaritatea are ciclitateaspiralei cu tangenţa repetabilităţii în acelaşi punct ascenariilor cosmice. Este poate cea mai revoluţionarăsugestie că domensiunea are de fapt o extensie într’oalta, fără limite, totul devenind dinamic şi putând astfelaplicată celei de-a treia dimensiuni a existenţei, spiritul.Dacă primul arc reflex se desfăşura în perimetruldimensiunilor spaţiale, dacă al doilea implicând sufletulşi Duhul Sfânt necesita metempsihotic existenţatimpului, multidimensiunea ce rezidă din filosofiaTradiţiei Universale ne îndeamnă să solicităm Cuvântul,Logosul, Informaţia fără de timp, a multiuniversuluiatemporal. În concepţia popoarelor aborigene dinAmerica de Nord şi Centrală ceremoniile, ritualurileaveau menirea de a integra omul, umilul Anthroposînspre poarta de trecere în fluxul timpului, acolo unde,ca şi în povestea lui Petre Ispirescu, nu există bătrâneţe şinici moarte, unde totul se regenerează. Întreaga existenţăumană este astfel privită ca parte a unui ciclu temporalcu reale creşteri şi căderi, fără început şi fără sfârşit.Culmea, Dumnezeul semenilor noştri este în acelaşi timp

S

904 vol. 22, 100| octombrie 2012

şi Alpha şi Omega, punct unic al celor două capete. Deaici atemporalitatea sa, Cel căruia Frăția Șarpelui aduceaomagiul său întru cunoașterea minunatului Ouroboros.

Orice elemente ar marca sau măsura timpul, acestlucru se realizează cu ajutorul calendarelor sauceasurilor. Fiecare dintre calendarele moderne începe cucuvântul Anno. E.C. înseamnă ere noastră, era creştină.Î.E.C. sau î.C. reprezintă perioada de dinaintea naşteriilui Isus. Francmasonii au timpul măsurat în Anno Lucis -(A.L.) În anul de Lumină se imaginează data de creare alumii (aproximativ 4000 de ani înainte de era creştină),aşa cum am citit în versul al treilea din Cartea Genezei,în versiunea Regelui James a Bibliei, precum şi în Tora.• 1:1 - La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul.• 1:2 - Şi pământul era fără formă şi gol, şi întuneric eradeasupra adâncului. Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pedeasupra apelor.• 1:3 - Si Dumnezeu a zis:,, Să fie lumină": şi a fostlumină.• 1:4 - Şi a văzut Dumnezeu lumina, că aceasta era bunăşi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric.

Francmasonii ritului de York şi ai ritualurilorfranceze, care locuiesc în Scoţia, Anglia, Irlanda, Franţa,Germania şi în America, folosesc uzual Anno Lucis,sărbătorind crearea lumii.

În ritul Scoţian se utilizează Anno Mundi care, deasemenea, începe cu data de creare a lumii, dar sebazează pe mai vechiul calendar ebraic, care începe înseptembrie, mai devreme faţă de calendarul gregoriancare începe astăzi de Anul Nou, în ianuarie. Calendarulebraic are mai multe diferenţe prin faptul că unele luniau 29 de zile, iar altele au 30 de zile. Anno Mundi estecalculat prin adăugarea a 3760 de ani pentru a anului

curent, iar după luna septembrie a anului curent, seadaugă 1 an.

Anno Hebraico, abreviat ca A.H începe cu lunaTishri; Tisri - tish'-re, tiz'-Re: Tisri, sau Tishri care esteluna a 7-a ecleziastică evreiască, şi prima lună a a anuluicivil (septembrie-octombrie). Tisri incepe cu prima LunăNouă din septembrie. Tisri, sau Tishri este numităEthanim în 1 Regi 8:2.

Cavalerii Templieri calculează timpul în AnnoOrdinis, primul an al Ordinului (AO) fiind 1118 A.D., anîn care nouă cavaleri francezi, adepţi ai RegeluiBaldwyn, rege al Ierusalimului, şi la ordinul său şi înprezenţa lui, au luat jurământ de sărăcie, castitate şiobedienţă. Cu mare umilinţă, ei şi-a asumat titlul deostaşi ai lui Cristos, angajându-se să protejeze peleriniipioşi în trecerea lor prin cetatea sfântă a Ierusalimului.Regele Baldwyn le-a atribuit adăpost într-o parte apalatului său, lângă locul unde a fost Templul luiSolomon. Biserica le-a acordat o un loc între palat şiTemplu în care să’şi păstreze armele şi documentele.Astfel, ei au obţinut numele de templieri. Timpul lor secalculează prin scăderea a 1118 ani de la data curentă,celebrând existenţa Cavalerilor Templieri de laînfiinţarea ordinului.

Masonii Arcul Regal îşi definesc istoria din anuldescoperirii, Anno Inventionis (A.I.), în 530 î.C., an cândZorobabel a început reconstrucţia celui de-al doileaTemplu, pe locul în care Regele Solomon îl ridicase peprimul. Zorobabel a fost guvernatorul desemnat în anulal doilea al domniei lui Darius Hystaspis, în 520 î.C. (aşacum am mai menţionat1). Masonii Ordinului cripticcalculează timpul din anul în care Templul lui Solomon afost finalizat, adică în anul 1000 î.C. şi poartă numele deAnno Depositionis (A.Dep.), adăugând erei creştine omie de ani.

1 Contact international 22, 97-99: 603-608


O lucrare masonică

Anno Bonefacio (A.B.) este anul de binecuvântaredată pentru fraţii din Ordinul preoţilor miruiţi, calculândperioada de timp scursă de la binecuvântarea luiAvraam de către Marele Preot, Melhisedec ca trimitere laGeneza 14:18-20 în anul 1913 î.C. Dacă ne uităm laApocalips 4, 7, am găsi patru adepţii Arcului Regalrepere astrale codificate - Antares, Aldebaran, Regulus şiFomalhaut. Acestea reprezintă direcţiile Vest, Est, Nordşi Sud în roza vânturilor, iar studiind capitolele bibliceRegi II, 2, 2 şi Zaharia 6, 2 - 6, 6, le remarcăm fixate peroţile carelor de foc cereşti la un unghi de 47 de grade,între tropicele Racului şi Capricornului - lăsând 66,5

grade la polonezilor de pe fiecare parte. O cifră maiexactă, deşi este de 23.4394 2... Proporţiile statuilor, alepersonajelor din lucrările marilor pictori respectăaceleaşi rapoarte şi unghiuri, aşa cum remarca şi IsaacNewton care, în combinaţii de numere 2, 3 şi 4 obţinea ănoglindă 666 (234 + 432). Noosul, spiritul, elementulîncadrat în cel de-al treilea arc reflex dominândAnthroposul rezultă în concepţia străveche altecombinaţii care se raportează la Isus sau Sfântul IoanBotezătorul (numerele 5,6 şi 7) - 567= 243 + 324.Utilizând şi numerele 8 sau 9 din gematrie se obţinnumele marilor profeţi sau a unor personaje importantedin epoca creştină cum ar fi Merlin: 13 + 5 + 18 + 12 + 9 +14? 83. X 9? 747. La fel este şi numele Tehuti (Thoth): 20 +5 + 8 + 21 + 20 + 9? 83 care înmulâit cu 9 = 747. Savanţiiiluminaţi apreciază că şi eclipsele se supun aceloraşireguli numerice, eclipsa de soare (666) cu luna (396). Oeclipsa partiala ar da, vizibil, 6 6 3 6 9 = 15 + 15, dar amputea merge pentru o suma ascuns: 666 + 369 = 1035,număr ce corespunde lui Nephthys, sora lui Isis: 14 + 5 +16 + 8 + 20 + 8 + 25 + 19 = 115. X 9? 1035. Chiar şi 747 arputea constitui un "Ioan" eclipsat de"Isus", sau vice-versa.

Sacramentul Botezului după Poussin (1642)

De ce toate degetele arătătoare din imaginile lui IoanBotezătorul pictate între 1515 şi 1717 indică un unghi de23,5 grade? Faptul că sărbătoarea Sânzienelor, cea aSfântului Ioan Botezătorul are loc pe 24 iunie - fiindSolstitiul de Vară şi ziua în care soarele este pe TropiculRacului (23,5 de grade nord de ecuator) are sens mai

2 Frank Higgins, Francmasoneria antică ... (1919, 1923 et al). 23.5 şi 47 (2X23.5), afirmă ca sunt 2 din cele 4 unghiuri "cosmice" ale Masoneriei.Busolele masonice au fost stabilite la 47 de grade, şi nu la 66 grade, şi căacest unghi este vizibil şi la piramida de pe bancnota dolarului,stabilind ciclul solar de la Rac la Capricorn în jurul Ecuatorului de 23.5= 47, respectând înţelepciunea egipteană.

906 vol. 22, 100| octombrie 2012

profund, este clipa când înclinarea axei Pământului estelegată de Ioan:1: Sfântul Ioan Botezătorul, 1717. François Le Moyne.2: Ioan Botezătorul în pustie (Necunoscut)3: Sf. Ioan Botezătorul, 1624, Jusepe de Ribera4: Sf. Ioan Botezătorul (1540), Titian5: Crucificarea cu Ioan Botezătorul şi un miel, 1515. MatthiasGrünewald (mai sus, arătând cu degetul lui Ioan suntcuvintele: "El trebuie să crească, dar eu să mă micşorez").6: François I, Ioan Botezătorul, pictat de Jean Clouet 1527.7: Copilul Ioan Botezătorul în deşer, 1517. Raphael.8: Sf. Ioan Botezătoru, 1600. El Greco (ambele degetearătătoare la 23,5 de grade!)9: Bachus / Dionysos / Osiris / Ioan în pustie, 1517.Leonardo Da Vinci

Cum am prezentat, diferiţi autori remarcă unghiul de 23,5 grade în Et in arcadia ego, (secolul17), la Marea Piramidă, pe platoul Giza, harta oraşului Washington, bancnota de un dolaramerican, la compasul masonic, Omul Vitruvian al lui Da Vinci etc.

Toate lunile de pe cer, toţi anii, toate zilele se vorsfârşi. Măsurat este timpul în care vom cunoaştebunăvoinţa soarelui. Măsurat este timpul în care

stelele îşi vor arunca lumina asupra noastră.3

ată, deci, există o taină care străbate timpul uman,al minunatului Anthropos creat de Dumnezeuincreatul, aflată în adâncimea fotonilor, a Luminii

pe care Sfântul Ioan în Evanghelia sa o lasă ca mesajinformaţional absolut, cea pe care întunericul nu o poateascunde, dar care este fiica Haosului, ordonat în armonialui Cronos, mesager propriu umanităţii. Calendarelemaya oferă o alternativă care se bazează pe cunoştinţelelor de matematică şi astronomie. Fiecare dintre acesteaare o asociere cu ciclurile planetare, cu Soarele şi Luna,cu durata de viaţă a omului, cu ritualurile, cu activităţilezilnice. Fiecare calendar constituie o bază de divinaţie şiprofeţie. De ce? Tocmai pentru faptul că liniaritateafilosofiei moderne este concepută ca un timp ciclic.

3 Popol Vuh

Spirele trec prin aceleaşi puncte sau prin aceleaşirepere în diferite dimensiuni, creând acelaşi infinitOuroboros. Dacă în epoca modernă săptămâna de şaptezile şi anul reprezintă elemente de referinţă, în Egiptulantic aceasta era de zece zile şi joia contemporanăcorespundea celei de-a cincea zi (dacă respectăm zilelesăptămânii începând cu cea a Domnului, a Soarelui –duminica, atunci coincidenţa este perfectă). Ce înţeles arecuvântul cinci? În limba aramaică Khamshoshiba şi Yawmod-Hamsho, în ebraică Yom Khamishi, în greacă Pempti, înarabă Yom al-Khamis, în persană Panjshambe, în kurdăPėneşemme, în armeană Hingshapti, în georgianăKutshabati, iar în portugheză quinta-feira, toate înseamnăcinci dar şi joi. Şi în Roma ea era o zi de studiu, oîntâlnire a membrilor marilor mistere la temple în ziuade odihnă. În prezent Tradiţia ancestrală e păstrată doarde rosicrucieni. Este ziua când principalele forme dedevoţiune sau studiul artei regale atinge culmilespirituale ale gândirii şi conexiunea dintre creiereleumane tinde spre perfecţiune în căutarea adevărului, aluminii. Citim, contemplăm şi accedem la înţelegereavieţii şi universului.

Geometria sacră nu este sinonimă cu configurareaunor linii pe o suprafaţă plană, ci reprezintă structuramorfogenetică care se află la baza realităţii şi amatematicii. Cei mai mulţi fizicieni şi matematicienimoderni consideră că numerele reprezintă limbajulrealităţii. Nu este nicio coincidenţă faptul că odată ladouăzeci şi patru de mii de ani existză o rezonanţătemporală a pământului şi soarelui cu centruluniversului, primind mesaje arhaice sau futuriste prinpoarta temporală a cunoaşterii. Dar geometria în mişcaredupă legile lui Cronos reflectă mişcarea Spiritului în vid,

I


fiind un adevărat îndrumar, o cateheză a mişcărilornecesare pentru a ajunge de la un punct iniţial la lumeatri-dimensională. Şi Calea Lactee ocupă un locsemnificativ atât în mitologie, cât şi în profeţii,combinând formele spirituale energetice. Mayaşiivedeau în galaxia noastră un copac înalt, Ceiba, cesimboliza arborele din centrul Paradisului, al vieţii şi alcunoaşterii, sursa de lumină, de informaţie fotonicăprimordială. Cunoaştem, de altfel că, dacă dintr-unpunct oarecare (considerat punctul de plecare aSpiritului în vid), se începe mişcarea, singurele direcţii încare se poate deplasa Spiritul fiind în sus, în jos, înainte,înapoi, la stânga şi la dreapta. Cele şase direcţii potfi conectate iniţial într-un pătrat, apoi într-o piramidă şiîncă o piramidă, ceea ce dă naştere la un octaedru (uncorp geometric cu 8 feţe triunghiulare, şase colţuri şidouăsprezece margini). Prin mişcarea de rotaţie aoctaedrului ia naştere o sferă. Dacă sfera astfel formatăîncepe să execute aceeaşi mişcare după cele şase axeiniţiale, în final iau naştere şase sfere inter- conectate,plus o a şaptea sferă în centru. Prin mişcarea de rotaţiea celor şapte sfere încep să ia naştere obiectele tri-dimensionale. Cert este că în final rezultă cubulMetatron care încorporeza cele cinci solide Platonice(numite astfel dupa Platon, desi Pytagora este cel care le-a descris cu două secole înaintea lui, numindu-le solideperfecte preluându-le de la egipteni): cubul sauhexaedrul, tetraedrul, octaedrul, dodecaedrul şi(e)icosaedrul. Cele cinci solide platonice sunt bazalumii materiale. Nu exista practic nimic în Universulmaterial, care să încorporeze altceva decât pe acestea.

Atomii sunt sfere constituite dintr-un centru înjurul căruia norul electronic se mişcă cu 9/10 din vitezaluminii. In diferite cristale, atomii se aliniază în liniedreaptă, în triunghi, într-un tetraedru, un octaedru, unicosaedru sau un dodecaedru. Încadrarea spaţiului în

mişcare, deci în timp conduce la legi pe care marile minţicontemporane le-au redescoperit, forţa gândului, uitatăde lumea modernă, putându-le folosi pentru a neîntoarce la Tradiţie şi a desluşi tâlcul darului făcut dedivinitate umanităţii – un păcat care a statuattemporalitate lui Anthropos versus perenitateauniversului. Noua Eră prevăzută de mayaşi nu estesingulară. Ea se regăseşte în hinduismul vedic, unde unciclu are aceeaşi valoare, reîncarnările divinităţii fiind defapt asociate celor patru yuga, era materialităţiiîntunecate, era atomică, era gândirii sau a mentalului şicea a adevărului sau iluminării. Deocamdată suntemabia într’a doua, iar percepţiile colective ale energiilorspirituale le resimţim cu toţii.

Modul în care calendarele Maya cuprind timpul,anotimpurile şi ciclurile s-a dovedit, deci, a fi vast şisofisticat. Mayasii înţeleg cele 17 calendare diferite, uneledintre ele măsurând timpul cu acurateţe, chiar peperioade de 10 milioane de ani. Calendarul care a atras,în mod constant, atenţia globală din 1987, este numitTzolk’in sau Cholq’ij. Conceputî urmă cu secole şi bazatpe ciclul Pleiadelor, este considerat şi astăzi sacru. Cucalendarele indigene, popoarele baştinaşe au ţinut contde punctele importante de cotitură din istorie. Deexemplu, cei care ţin socotealal zilelor şi care studiazăcalendarele au indentificat o zi importantă în acest an: CeAcatal, cum a fost numită de către mexicani.

Milioane de oameni au profitat de această dată,pentru a desfăşura ceremonii în locuri sacre, rugându-sepentru o tranziţie uşoară într-o nouă eră, lumea celui de-al 5-lea Soare. Din August 1987 şi până acum, am fostîntr-o perioadă în care mâna dreaptă a lumii materialistea început să dispară încet, dar inexorabil. Suntem pemuchia erei în care începe pacea, când oamenii trăiesc înarmonie cu Mama Pământ. Toate religiile lumii aupropovăduit-o. Nu mai suntem în Lumea celui de-al 4-lea Soare, dar nu suntem încă nici în Lumea celui de-al 5-

908 vol. 22, 100| octombrie 2012

lea Soare. Aceasta este o perioada de tranziţie, operioadă între două perioade. Şi cum trecem prin aceastaperioadă, apare o convergenţă colosală, globală, dedistrugere a mediului, haos social, război şi schimbăriconstante ale Pământului. Cei care ţin calendarul Mayaşzilnic, văd ziua de 21 Decembrie 2012, ca pe o dată derenaştere, începutul Lumii Celui de-al 5-lea Soare. Va fiînceputul unei noi ere, ce rezultă din meridianul solarcare va traversa ecuatorul galactic şi de Pământ, care seva alinia cu centrul galaxiei. La răsăritul soarelui, pe 21Decembrie 2012, pentru prima oară în 26.000 ani, Soareleva răsări în conjuncţie cu intersecţia dintre Calea Lacteeşi planul eliptic. Aceasta Cruce Cosmică este consideratăa fi o reprezentare a Pomului Sacru, Pomul Vietii, careeste descris in toate tradiţiile spirituale ale lumii. Uniiobservatori spun ca această aliniere cu inima Galaxiei,din 2012, va deschide un canal pentru ca energia cosmicăsă curgă prin Pământ, curăţindu-l, ridicându-l astfel laun nou nivel de vibraţie. Acest proces a inceput deja. Ceicare ştiu că nu este sfârşitul lumii sunt indigenii,înţelepţii cărora li s-a încredinţat păstrarea tradiţiei.

Idealul spiritual al acestei ere este acţiunea. Multesuflete puternice s-au reîncarnat în această eră. Acestlucru este remarcat în ambele direcţii – lumina şiîntunericul. Magia este la maximum folosită de cătreambele părţi. Lucrurile se vor schimba, dar depinde deoameni cât de uşor sau cât de violent se vor manifestaaceste schimbări pentru noi. Rosicrucienii, cei maipaşnici şi mai doritori de o schimbare benefică dintre toţiînţelepţii se încred în umanitate. Există chiar o povestedespre cele mai recente ceremonii mayaşe pentru AnulNou, în Guatemala. Unul dintre cei mai respectatiintelepţi, care trăieşte tot anul într-o peşteră solitară demunte, a călătorit până la Chichicastenango pentru a stade vorbă cu oamenii de la ceremonie. Înţeleptul a dat unmesaj direct şi simplu. El le-a solicitat oamenilor să seadune pentru a susţine viaţa şi lumina. Lumina şiîntunericul au nevoie unul de celălalt, reprezentând unechilibru. Cel mai grav aspect, susţinut şi de noul val

este diversitatea de culturi şi opinii, deci compeţia,confuzia şi lipsa unei focalizări a umanităţii.

Eterul, elementul celui de-al 5-lea Soare, este celest şiîi lipseşte substanţa materială, dar nu este mai puţin realdecât celelalte. Urmaşii mayaşilor respectăcomandamentele esenţiale. Dante s’a strecurat împreunăcu Vergiliu în cele trei sfere care depăşesc limitelemateriale. El doar sugerează în divinele sale călătorii cătrăim într-o lume a energiei. O sarcină importantă înaceste timpuri este să învăţăm să simţim energia oricui şia orice – oameni, plante, animale. Această lucrare devinecu atât mai importantă, cu cât ne apropiem de LumeaCelui de-al 5-lea Soare, pentru că este asociată cuelementul eter – mediul în care energia trăieşte şi semanifestă la fel cu presupusul non-spaţiu şi non-timp.

Dacă ar fi să gândim precum mayaşii cândparticipăm la întâlniri spirituale, ceremonii sau ritualuri,comuniunea energetică a gândurilor, conexiunea cuSpiritul Universal ar deveni posibilă şi participanţii laastfel de reuniuni ştiu că există momente când la unisonştiu că nu mai sunt în timpul şi spaţiul terestru, uzual, ciîntr’unul unde se întâlnesc, indiferent de meridianul şianul în care se află, înafara celor cunoscute, înafaratrecutului sau viitorului.4 Deci, ce ar fi timpul? Nimeninu ştie cu adevărat, dar ştim că există doar în prezenţarealităţii noastre fizice şi a dimensiunii noastre spaţiale,în faţa căreia se deschide oceanul devenirii pe care îlputem percepe, numai dacă vrem, cu ochii minţii.

4 Mergi la locurile sacre ale Pământului şi te roagă pentru pace, airespect pentru Pământ, pentru că de aici ne primim hrana, adăpostul şiîmbrăcămintea. Trebuie să reactivăm energia acestor locuri sacre!Tehnica lor de rugăciune este simplă, dar foarte eficientă, este săaprinzi o lumânare cu flacără albastră. Gândeşte-te în linişte pentru unminut. Spune-i flăcării de la lumânare intenţia ta şi trimite lumina cătreliderii care au puterea de a face război sau pace. Aceasta este operioadă crucială pentru omenire şi pentru Pământ. Înţelepţii audeschis uşile iar cea mai mare înţelepciune constă în simplitate -iubirea, respectul, toleranţa, caritatea, recunoştinţa, iertarea.


Ana BLANDIANA

Fructul creier

O floare al cărei nume nu îl ştiu, înaltă, cu frunze bogate şi flori grase, intenscolorate orange, corail, violet cardinal produce în loc de fruct o capsulă prevăzută cuţepi asemănătoare cu cea care închide castana, dar mult mai frumoasă, având o graţietainică, aproape misterioasă, aproape neliniştitoare. De altfel mi se pare cunoscută,sunt convinsă că am văzut-o pictată de un pictor cunoscut, parcă văd mâna care oţine delicat şi meditativ de codiţa curbă înconjurată de sepale. Nu ştiu dacăpersonajul căruia îi aparţine mâna este bărbat sau femeie, în orice caz un portretdintr-o perioadă târzie, spre sfârşitul barocului...

Am cerut voie să rup de pe tulpină un asemenea fruct şi l-am luat acasă,aşezându-1 pe masa de scris. Mi-ar fi greu să spun ce mă fascina în forma lui, dartimp de patru sau cinci zile am scris privindu-1, cu sentimentul că nu contemplu unobiect, oricât de misterios, o natură moartă oricât de frumoasă, ci mai mult decât atât,un element implicat eficient în capacitatea mea de a formula, în stare să emane acelfluid uleios, mătăsos care face cuvintele să lunece şi să curgă.

Apoi, fără ca nimic s-o fi prevestit, globul cu spini s-a fisurat, s-a spart, s-adeschis, lăsând vederii incredibila imagine a unui creier. Un creier vegetal, desigur,dar atât de asemănător celui uman, cu cele două calote despărţite de o linie şidesenate cu circumvoluţiuni realizate din seminţe, încât desvăluirea lui explica şi înacelaşi timp amplifica misterul pe care simpla sa prezenţă îl impunea. Îl priveamfascinată, întrebându-mă, nu fară un uşor fior, dacă senzaţia că mă ajuta la scris nuera cumva un rezultat al faptului că paginile pe care le scriam contemplându-1 eraugândite de acest creier straniu, care, iată, aproape mă sfida, scoţându-şi la vederemecanismele, ca şi cum ar fi vrut să probeze că, oricât mi-ar arăta, tot nu voi înţelegenimic, că asemenea farmecului, misterul este una dintre cele mai tulburătoarecaracteristici ale limpidităţii.

910 vol. 22, 100| octombrie 2012

Magda CÂRNECI

Poeziaromâneascăde azi:o repede ochire pentrucititorul francez5

u ce poate să semene o secţiune prin poeziaromânească contemporană, aşa cum apare ea din micaantologie propusă în paginile acestei reviste ? Care ar fiobsesiile, stările de spirit care bîntuie cu preeminenţă

în textele celor 20 de poeţi din toate generaţiile din România deazi ?

Întîi de toate, un fel de intensă, enormă decepţie,dezamăgire, „dezîncântare”, care capătă toate nuanţeleposibile, de la tragic pînă la burlesc. Ca şi cum am asista pe viula pierderea unei iluzii profunde, fondatoare, ca să nu spunemontologice: fie că e vorba de figura din ce în ce mai palidă a luiDumnezeu (într-o ţară cu o numeroasă şi fidelă populaţiecreştin ortodoxă), fie că este vorba de intrarea în epoca libertăţiişi a responsabilităţii personale după un lung regim politicautoritar şi paternalist, fie că e vorba, finalmente, de stadiulvîrstei adulte al unui individ precis sau al unei întregi societăţi.

Există un ton direct, o sonoritate uneori brutală în aceastăpoezie care vine din România, care renunţă aproape înîntregime la metaforă şi chiar la imagine, care refuzăconcentrarea reflexivă şi sublimarea emoţională, pentru aconstrui un discurs fără menajamente, de o sinceritate teribilă,chiar „teribilistă”. Există în această poezie o grijă pentrusinceritatea „cu orice preţ”, brutală, care pune pe gînduri. Unton dezabuzat se degajă din ea, o exasperare crudă, care se vreapusă în întregime în cuvinte, fără distanţă, ca un gaj aladevărului, al singurului adevăr care mai pare disponibil.

S-ar zice că asistăm la abandonul abrupt, catastrofic alreconfortului religios, al deschiderii metafizice şi chiar al„poeticului” în această perioadă de tranziție între două formede civilizație. S-ar spune că poeţii manifestă într-un mod acut,

55 Text apărut în revista Confluences Poetiques (nr.3, 2009, Paris), caprefaţă la un dosar cu 20 de poeţi români contemporani traduşi înfranceză de Linda Maria Baros şi Andrei Cadar.

fără ocolişuri, curentele psihice mai mult sau mai puţinmanifeste care sfîşie subconştientul românilor la era ieşirii dininfantilizarea comunistă şi a intrării în probele libertăţii„capitaliste” şi ale „adultităţii” sociale. Se aude mult „eu, eu,eu” care se asumă şi se ia foarte în serios, se resimte tatonarea,dezgolită dar puternică, a individualităţii care se afişeazăcurajos, care-şi construieşte o punere în scenă absurdă sausuprarealistă. Un narcisism enorm şi juvenil se desfăşoară,explodează orgolios, lîngă dezmeticirea provocată de conştiinţaexacerbată a morţii. Moartea, care pare să fie descoperităpentru prima dată în iminenţa ei neîmblînzită, în absurditateaei care nu mai e voalată de miturile şi de tabuurile de altădată.

Există o dimensiune de auto-psihanaliză, de auto-protecție şi chiar de auto-vindecare în acest fel de discurspoetic, care vrea să răscumpere în primul rînd răul de a fi,mizeriile şi fricile de tot felul, uitînd sau lăsînd deoparte pentrumoment alte dimensiuni posibile ale actului poetic, precumfrumuseţea existenţei, exaltarea vizionară, consolareacomuniantă sau speranţa. Prin toate aceastea, poeţii românirămîn profund solidari cu concetăţenii lor dintr-o ţară care nuşi-a consumat încă toate toxinele comuniste.

Punînd în balanţă latura puternic emoţională şi evidentimpulsivă a acestei poezii româneşti, cu latura decantată şireflexivă a poeziei franceze – adică, pe de o parte, suişurile şicoborîşurile unei sensibilităţi ultragiate, hrănite de o lungătradiţie a suferinţei considerată ca o dovadă a profunzimii, şi,pe de altă parte, meandrele unui rafinament interior care sehrăneşte uneori excesiv din propriile disecări intelectuale şiartificii langajiere – nu pot decît să fantasmez, să visez la ce arputea aduce o împletire, un amestec sau chiar o sinteză dintrecele două maniere atît de diferite de a trăi poezia, în ce priveşteîmplinirea fiinţei.

♣

C


Gellu NAUM

Leul verdepelicannesigur

Un pelican vine spre noi în labirintînvăluit în ceţuri verzi acoperit cu sticle colorateşi strigă Tatăl Nostru de opt oripentru că râde îl lovesc peste ochicu palmele mele decupate şi tristedupă un timp soseşte şi Omul de Pazăiubita mă sărută albinele din Labirinturi îmi dau miereOmul de Pază stă neclintit„se înserează“ ne anunţă elun nor de pământ ne acoperă cerul

Il leone verde pellicano incertoUn pellicano ci viene incontro nel labirintoavvolto in nebbie verdi coperto di vetri coloratie recita ad alta voce Padre Nostro otto voltepoiché ride gli do uno schiaffocon i miei palmi ritagliati e mestidopo un po’ arriva anche il Guardianol’amata mi bacia le api dei Labirinti mi danno del mieleil Guardiano non si scompone„scende la sera“ lui ci avverteuna nube di terra ci ricopre il cielo

Traducere de Geo VASILE

912 vol. 22, 100| octombrie 2012

Mihail CRAMA

Elegia uitatăCum să chem... Din care vară ?Zile trec. — Acelaşi vad:nimic nu vine-a doua oară...Se surpă grinzile şi cad.şi tu pe prispa lumii, goală...

Din mari vedenii mi te trag.

S-ar putea...Obositoarea noastră călătorieS-a terminat aici. —Să stăm puţin pe-aeeastă piatră.S-ar putea să fie piatra filosofalădespre care-am tot vorbit până-acum —Nu mai ştiu : în stânga, în dreapta ? —totul se curmă ; oricumpeste o orăSuntem în faţa Judecăţii din Urmă.

poeme trimise fraţilor săi, M. N. Rusu şi Liviu Pendefunda cu câteva clipe înaintea sfârşitului.


Ioanid ROMANESCU ATELIER POETIC

914 vol. 22, 100| octombrie 2012

Dan GIOSU

Desen(Mihail)

Deodat-a pătruns în casacercului alb.De-aceea nu-lţin asproape de frumoasaîntunecimeluminoasă aArhanghelului Mihail.

Şi doarme dus în unde-naltefără parfum.şi-aproape mortochiu-I deschis spre porţi mai calde –e foarte verde şi nu arde –e-o mare rătăcită-n port.

Şi iarna pe zăpezi de noapteel lasă urme mici de ceară.Eu l-am văzut, e viu pe-o parteŞi ţine-n mâna stâng-o carte;e mort, însă mai vrea să moară !

an Giosu (24 martie 1960, Bucureşti,România - 13 iunie 2012, Bretagne, France) afost unul dintre cei mai apropiaţi colaboratoriai revistei noastre, un prieten adevărat şipentru literatura română un mare poet şi

prozator. A absolvit Liceul de Arte şi Meserii„Gh. Asachi" din Iaşi în 1980, an în care debu-tează cu poezii în revista Convorbiri literare. Operioadă este redactor la revista Timpul, cola-borând apoi la România literară, Cronica, Dia-

log, Opinia studenţească, Convorbiri literare,Contact international etc. Publică volumeleÎntoarcerea cuvintelor (1983), Liber ca pasă-rea (1989), Scândura lui Afansol (1991), Patruplus îngerul (1994) şi Pătratul umbrei (1995).

D


Prezentul ContinuuAşa spunea:Viitoru-l trăiesc chiar acum, Trecutulîl voi trăi după moarte.În prezent cerbii aşteaptăca apoi să curgă Umbrele lorseamănă-ntr-una cu mine. Prezentulîmi pare că nici nu există.

Dar, auzi el o voce:Viitor nu există, Trecut nici atât.Există numai Prezentul Continuu.

Pe-atunci venea dinspre pădure o boarecu miros de Moarte.Mirosul acela al Morţii, de fapt,este Dragostea ta pentru mine.

Da, da, da: Viitoru-l trăiesc chiar acum.Cerbii aşteaptă ca apă să curgă,umbrele lorseamănă-ntr-una cu mine.

Misterioasă erai cu pietrele râului.ca iarba crescută-ntre tufe...muşchii cei de demult ai copacului !Muzici, atunci, de tot felul,năvăleau cu căldura lor verde de miere,să-mi spargă urechile tinere...Mirosul acela al Morţii, de fapt,este Dragostea ta pentru mine.În prezent trandafirii de seară...mireasma lor...umbra...

Trecutul îl voi trăi după moarte.

Dar auzi el o voce:Ca fulgerul de-uşor zburdai peste ape,ca argintul ţâşnit din afund !Acum eşti ca roua apărută-nainte deSoare,cu teamă de razele lui ucigaşe. Îţi spun:Totuna cu Soarele este ea roua –dimineaţa-nviind, murind dimineaţa.Există numai Prezentul Continuu.

Mi-amintesc de-o apă întinsăcu nume de floare –şarpe mic temător...şi pe mine aşteptând mai încolototdeauna ceva fără nume.

În mână cu arcul întins aşteptăm...ceva fără glas dar plin de albastru:o să apară acum din adânc?O să înceapă să bată un vântPe care nu-l ştiu?

Da ! da ! da ! Viitoru-l trăiesc chiaracum.Trecutul îl voi trăi după moarte.Aşa spunea...

Cerbii aşteaptă ca apa să curgă...Umbrele lorseamănă-ntr-una cu mine.

Optzecist de marcă a obţinut numeroasepremii, cultivând ca poet mai multe tipuri dediscurs, oscilând între construcţia amplă, bineîntemeiată pe anumite structuri metaforice, şischema poetică simplă. Am remarcat şi noi încronicile publicate de-a lungul vremii faptulcă poetul îşi construieşte cărţile în jurul câteunei metafore, dar ceea ce am sprijinit prinapariţia unor fragmente a fost volumulScândura lui Afansol. Cartea reprezenta oculegere de texte parodice scrise într-unlimbaj concis. Imaginile din proza lui Dan

Giosu sunt de cele mai multe ori abstracte, iarcititorul asistă la luarea în răspăr a tuturormijloacelor clasicizate de expresie narativă(Memoria, Povestea lui Inel Pirinel, Mortul,Situaţia lui Amurad Turcul). În discuţiileprelungi din Buciumi avute cu Cristina şi cuDan, am fost bucuroasă să le urez o nouăviaţă în vecinătatea oceanu-lui Atlantic, lacapătul celălalt al Europei. Nicio clipă nu m-am gândit că acele clipe de meditaţie şi liniştepe care şi le doreau vor fi atât de scurte. Întreprietenie şi venerarea valorilor, gândurile

noastre, încă oripilate de trecerea sinistră atrupului prin viaţă, se pleacă în faţaremanenţei afective a spiritului. Am ales dinarhiva revistei noastre câteva dintre poemelepe care ni le-a dăruit în cei 23 de ani în carene-a fost alături.

Julieta CarmenPENDEFUNDA

916 vol. 22, 100| octombrie 2012

Aldo ROSSELLI

Plăcintele cu foioco, nu dispera; eşti frumoasă şi pe deasupramereu tu eşti Coco: nu poţi să nu iubeşti. Veivedea, trebuie să vină, a întârziat doar un sfert de

oră. Timp să mă privesc pentru ultima oară în oglindă;nu sunt deloc grasă, cu ochii întredeschişi aş putea spunecă sunt chiar suplă; şi apoi dacă oglinda îmi face com-plimente nu-mi pasă, am cumpărat-o cu 10 centime de laun telal tocmai din acest motiv; şi apoi dacă mă văd aşa,o ştiu şi gata, şi chiar şi el, pentru numele lui Dumnezeu,trebuie să mă vadă aşa dacă mă iubeşte; şi tocmai acestlucru este îndeajuns; mă iubeşte cu siguranţă pentru căsunt mai puternică decât el şi vai de el dacă...

Deja douăzeci de minute; nu ştiam că sunt într-odietă aspră la ora aceasta; toată dimineaţa o creştere aautoconvingerii că sunt slabă m-a făcut să-mi iau ca micdejun douăzeci de ţigări, apoi am discutat banalităţi cuGil la serviciu; vine sau nu vine, dar oricum abia la oreleopt seara, cu ajutorul lui D-zeu, am reuşit să mă simtslabă pentru el şi el nu vine şi dacă nu vine mai repedeconvingerea de a fi Coco slabă se va spulbera (se vatransforma în fum).

8759462: cel puţin aud vocea lui Sybil şi cu ea mă potlua pină când aud soneria de la uşă şi acest mod esteunul de a slăbi niţel, de a elibera materie chiar dacă estevorba doar de cuvinte „Alo Sybil".

„Coco ?"„Ce m-aş face fără tine ? El a intârziat deja douăzeci

de minute, înţelegi ?"„Douăzeci de minute de întîrziere ? Cine ? Sunt două

luni de când nici măcar nu ţi-am auzit vocea. Începe cuînceputul".

„Tu eşti singura care mă înţelegi, Sybil, comoară,Mark este omul vieţii mele, îl cunosc deja de două zile şispune că sunt frumoasă şi ştie să vorbească şi să mîngâieşi e foarte a-trac-tiv, un tip foarte masculin, sunt sigurăcă mă iubeşte şi sunt atât de fericită că începând dealaltăieri am început o nouă cură de slăbire formidabilă,de această dată când mă vei vedea nici măcar nu mai măvei recunoaşte — oh Sybil, nu este minunat ?"

„Cine este acest Mark ? îl cunosc ?"„Nu, dar îl vei cunoaşte, toţi îl vor cunoaşte, mă

priveşte cu ochi mari căprui blânzi şi-mi spune: Coco eştifrumoasă... în fine, înţelegi ?...

Sunt o nouă Coco, în sfârșit, şi nu mai conteazăblestematul de serviciu şi plictiseala, puţinele invitaţii,acest apartament mic, murdar fără o mobilă decentă,

niciodată o liră în plus, din nou două sute de dolari dedat lui Helen pentru avortul de anul trecut — sunt oCoco nouă, frumoasă, importantă, mă gândesc că am fostla Bloomingdale's şi mi-am făcut un cadou foarte mare,uite-aşa, ca să sărbătoresc evenimentul: întregul setChanel - ştii, parfumul, deodorantul, săpunul, spray-ul,pudra. Ar fi trebuit să intuieşti ; când soseşte Mark poţisă stai liniştită pentru că, chiar dacă ai gusturi straniitrebuie să ai fler, întodeauna este acest Chanel cu caremergi la sigur, chiar dacă cu nasul acela al tău rafinat, unpic curbat, foarte viril, miroşi totul, ştii cum sunt bărbaţii,în fine, sunt sigură că nu vei fi dezgustată - esteimportant, nu crezi ?"

„Coco, lasă-mă să vorbesc·.."„Fii atentă, trebuie să te las, acum vine cu siguranţă,

mă duc la baie să mă retuşez". „Vroiam să-ţi spun că...„Pa, pe curând, pe curând". lată, uite aşa, doar o

umbră de roşu la colţurile gurii. Ce va gândi Mark deaceastă baie. Bineînţeles, ar fi trebuit să înlocuiesc colaculW. C-ului, este foarte scrijelit, dar să sperăm că este untip distrat. Oh, tampax-ul. Mai bine că mi-am dat seama,îl voi băga în debara. Mă gândesc că abia acum treizecide luni stăteam încă cu mama şi ceea ce era neplăcut eracă mama se comporta un pic straniu când veneaprietenul meu. Îl privea lung spunându-i cu voceaîngroşată de fumul de ţigară - se vede imediat că sunteţiun gentleman - ce studii aveţi ? acceptaţi sfatul meu,dacă puteţi, încercaţi să intraţi în diplomaţie, veţi vedealumea şi veţi cunoaşte oamenii - ştiţi, soţul meu, tatăl luiCoco, era prim consilier de ambasadă.

Ce beţi ? - Apoi îl privea din nou şi îşi punea mânape piciorul lui. Cât de musculos sunteţi, chiar şi soţulmeu... faceţi sport: baschet. Am ghicit ?

C


— Şi eu interveneam: - Dar mamă, eu şi Bob trebuie săieşim, ţi-am zis de mii de ori că în America nu se punîntrebări, te rog să nu mă aştepţi trează.

Şi Bob, sau Allan, sau Dick mă priveau perplexi ; lasfârşitul seratei dacă fuseseră reţinuţi şi nu prearăutăcioşi le spunea că tata nu a fost niciodată diplomat,că a făcut negoţ (alimentar la Kiev înainte de a emigra, cămama, se ruşina pentru că trebuia să vândă salam,rămânea cât mai mult posibil în camera din spateleprăvăliei să viseze, era foarte frumoasă - se crede şiacum, nu ? - şi dacă Bob, sau Allan, sau Dick vroiau sămă convingă să stau pe scaunul din spate al maşiniitrebuia să spun da, că era trist ca o doamnă aşa defrumoasă şi rafinată ca mama mea să fi avut o viaţă atâtde grea, fără să mai spună că era o bătrână un pic ameţităcare le atingea piciorul... să mă fac că văd că ei gândesc,şi doar atunci pe scaunul maşinii mă lăsam un picpurtată prefăcându-mă că nu-mi dau seama de aceledegete care se apropiau, se apropiau, se apropiau.

Acum sunt patruzeci de minute : PATRUZECI DEMINUTE ! i s-a întâmplat ceva, nu sunt sigură, a sfârşitsub o maşină, este mort şi nu mă va mai privi cu ochii săimari căprui blânzi; fără să mai fie privită de ochii săimari căprui blânzi noua Coco va înceta să existe, şi ea,sub roţile maşinii.

Dar poate doar a făcut-o o dată şi (nu vreau să cred)s-a răzgândit; pentru el Coco este grasă pentru că nu măiubeşte şi pentru că nu ştie să mă vadă cum sunt ca fiinţăînăuntru: slabă, chiar slăbuţă şi un pic exaltată ; atuncieste un cretin ca toţi ceilalţi ; sper să i se fi întâmplat ceva(un accident), am speranţe, vreau să cred că a murit ucis.

7770365: „Alo Beth trebuie să te întreb ceva,răspunde-mi repede, te rog din suflet să nu vorbeşti,răspunde-mi doar la întrebare".

„Ce întrebare ? Dar de ce eşti atît de agitată Coco ?"„Mai ai şi alte întrebări ? Dar, dacă mă găseşti grasă,

nu ?" . . .„Am vorbit de milioane de ori despre asta ştii foarte

bine punctul meu de vedere..."„Nu mă interesează punctele de vedere, vreau doar să

ştiu adevărul adevărat..."„La telefon ? Coco mărturiseşte că te-ai îndrăgostit,

chiar dacă de data asta nu ştiu de cine, şi că ai nevoie să-ţi spun că eşti slabă şi frumoasă : ca de fiecare dată".

„Credeam că-mi eşti o prietenă, dar de fapt eştiinvidioasă şi nu vrei să admiţi că pot place bărbaţilor".

„Coco, vroiam să-ţi spun că eşti slabă şi frumoasă,gândesc asta cu adevărat, nu glumesc; încearcă să tecalmezi".

„Acum sunt sigură că nu-mi eşti prietenă, pentru cădacă o prietenă spune că sunt slabă și frumoasă o creddar simt că o spune doar ca să mă simt la fel de grasă,nici un gram mai puţin şi de aceea vreau să-ţi spun căeşti o femeie murdară, ipocrită, care vrea să mă de-moralizeze şi mă căiesc pentru ocazia aceea în care amfost la Flick să mâncăm îngheţată triplă cu frişcă şi cândm-am destăinuit ţie şi ţi-am spus totul despre mine aşaîncât tu azi mă trădezi şi cu viclenie spui că sunt slabă caşi cum nu ai şti că mă simt grasă ; eşti mai rea decât unucigaş acum că sunt disperată pentru că Mark a întârziataproape o oră ; ah, cât sunt de nefericită".

„Dar Coco..."„Du-te dracului, nu vreau să te mai văd".

lată, acum se întâmplă ceea ce se întâmplăîntotdeauna când sunt singură pe lume şi simt că mor.Moare fericita mea inimă slabă care îşi ia sarcina de acomprima grăsimea şi care o eliberează pe adevărataCoco cea slabă, atât de adevărată încât o văd în oglindă,o vede Mark, o văd toţi şi renaşte ciuperca lipicioasămalefică a obiectului Coco, viziune obtuză a proştilorcare văd doar materia grasă pentru că asta este tot ceeace creierele lor seci pot concepe şi sună condamnareamea eternă; simt că se umflă ca un balon în închisoareaîntunecată şi rău mirositoare a propriei mele grăsimiadevărate, frumoasa, fericita Coco moartă prin asfixiere.

Ultima dragoste adevărată să zicem, o zi târzie detoamnă, plouă intermitent, rafale puternice de vânt peStrada 104 Vest, eu de unsprezece ani care merg înparcul desfrunzit şi trist, nu este nimeni cu cine să mă jocşi apoi o lovitură pe spate, este Peter, ochi căprui în-dărătul ochelarilor care te roagă respectuos, careîntotdeauna au rugat respectuos de trei ani din banca acincea şi în pauza de prânz şi întotdeauna fără excepţiepoate că este un efect optic al lentilelor care fac ochii săimplore, dar în acea zi pe strada 104 nu este efectul opticşi Peter cere cu un glas dulce doar un moment; în pivniţacasei abandonate de pe colţ nu ne vede nimeni, te rog;inima îmi bate puternic, nu mai sunt dezgustată, spun cănu o voi mai face niciodată cât voi trăi, dar ruga ochilorcăprui a lui Peter mă ghidează şi ne aflăm în pivniţa

918 vol. 22, 100| octombrie 2012

umedă de pămînt şi gunoi şi ca şi într-un vis dintr-un vismă dezbrac pentru a deveni viziunea visului lui Petercare chiar şi în vis are ochii rugători în întunericimeapivniţei şi eu albă nuditate îl fac să se bâlbâie în fericireasa care se termină după trei ani de priviri imploratoarede dindărătul lentilelor, chiar dacă este doar un efectoptic, şi cu totul nu durează mai mult de două minute şisuntem din nou pe strada 104 cu vântul care mă împingeîn parc şi Peter cine ştie unde.

Nu am mai ştiut nimic până ieri când am întâlnit-ope bătrâna sa mamă pe stradă; aproape plângând mi-aspus că Peter era sub arme de doi ani în Germania laFrankfurt şi nu i-a mai scris. 411:

„Domnişoară, îmi daţi numărul Comandamentuluiamerican la Frankfurt ?"

„închideţi, vă vom chema deîndată ce se va eliberalinia.

Cred că am adormit. Sună telefonul. Dumnezeule,este ora trei noaptea, cu Mark s-a terminat, trebuie sărăspund, acum nu va mai veni nimeni să mă scoată înoraş, continuă să sune, închisă în casă pentru tot restulvieţii mă voi îngrăşa ca un purceluş de India ; într-untârziu Coco tunsă ca litera O a numelui său ; e sfârşitul, esfârşitui, e sfârşitul, e sfârşitul.

„Alo, cine este ?"„Aveţi Frankfurt — vorbiţi".„Peter, tu eşti ?"„Vorbeşte locotenentul White : ce doriţi ?"„Trebuie să vorbesc cu Peter".„Peter ?"„Peter Lichtenstein, simplu soldat, cred. Sunt Coco, din

New York, daţi-mi-l repede, mă costă enorm".„Precizaţi-mi detaşamentul. Colonelul nu a sosit încă

la birou şi personal nu cunosc nici un Lichtenstein.Telefonaţi mai târziu".

„Nu pot să telefonez mai târziu, aş plăti teribil de mult,este 30 de dolari minutul, vă spun".

„Ce?"„In fine să zicem că nu e Peter. Când aveam

unsprezece ani m-a convins să cobor într-o pivniţă şi afost unica dată când am fost fericită. l-am telefonat ca să-imulţumesc".

„Domnişoară, Coco — pot să vă spun Coco ? — luaţiprimul avion şi veniţi aici. Avem o pivniţă frumoasă (opivniţă nemţească, sper că nu aveţi nimic împotrivă) înapropiere şi dacă veniţi cu mine vă promit să vă fac şimai fericită decât aţi fost cu Peter".

„Eşti un soldat prost şi vulgar şi îmi pare rău că m-amdestăinuit ţie. Te voi denunţa superiorilor dumitale şi-ţiva părea rău".

„Aici muncim, ce credeţi ? Nu mă faceţi să-mi pierdtimpul. Bună ziua".

„Iar ore şi ore până în zori, gând imposibil. Mi-amumplut acest timp cu fericirea distrusă, sub forma unorimagini gelatinoase de altfel C2H2 a frişcăi; nu mai suportsă fiu singură în liniştea asta uriaşă. Întunericul adipos

mă strânge în îmbrăţişarea sa fleşcăită, în curând voiurla, voi face ceva ireparabil; sau mai bine voi pune oulcică cu apă pe foc şi voi sorbi cu lăcomie o ciocolatăcaldă ; voi aluneca pe gât ostia plăcintei cu foi a GrasuluiMântuitor care mă va înălţa plânsă şi înfrântă înParadisul viermişorilor dezumflaţi, canonicilor naivipână la leşinul final al Slăninii Absolute a non -existenţei, pentru totdeauna şi pentru totdeauna îneternul dureros şi neliniştit al Dietei Finale. Dacă în ce-ruri exisă un Metrecal omnipotent şi binevoitor căruiasă-i fie milă de Coco, care împarte pe pământ slăbiciuneaşi esenţa, înlăturînd pentru totdeauna răutăcioaseleProteine şi Carbohidraţi mincinoşi în galaxiile pierduteunde untoşi şi unsuroşi vor veghea până în ZiuaJudecăţii de Apoi.

Şi acum îmi voi pune pe mine rochia scurtă roşie pecare Sybil, Beth, mama (şi uneori chiar Mark, trebuie săadmit) şi toţi ceilalţi care nu au ştiut niciodată să măiubească dezinteresat (—Dar poţi face cum vrei dragă, euvroiam doar să-ţi dau un sfat —) şi cu cruzime ausugerat să nu mă mai îngraş ; acum mă îngraş, pentru căe adevărat, în momentul în care mi-am propus în modsolemn să mor, ar fi obscen să fiu şi în propria-mi moarteaşa cum toţi ceilalţi m-au văzut mereu, fără să mai spunde zvelteţea spiritului meu care a ţipat întotdeauna: nu,nu, nu şi din răsputeri a luptat împotriva abuzului opi-niei generale.

Mândră ies din casă la orele 3 noaptea pe stradapustie şi în câteva secunde ajung la Patiseria Francezădin colţ, pâlnie veche a tentaţiilor mele; iau o cărămidă şio arunc în vitrină. Încalec ramele şi pătrund traversândmarea gaură, cu o forţă neaşteptată mă târăsc plângândde-a lungul rândurilor bine ordonate cu sute de plăcinte.Genunchii şi pieptul s-au înfundat în prăjitura cu cremă,se afundă în plăcintele cu foi, se afundă disperat înbezea; dar continui. Sfărâm bariera dulciurilor (nouădolari şi nouăzeci şi nouă de cenţi) cu şapte straturi şiajung în faţa unui enorm cuptor din a cărui căldurăpotrivită ies în fiecare dimineaţă nenumăratele delicii.Deschid uşa grea (după ce am aprins flacăra) şi înîntunericul rumen îmi bag capul repede urmat deîntregul corp. Ghemuită în poziţie fetală aştept liniştităsă mă transform într-o enormă şi indigerabilă plăcintă cufoi. Câteva clipe visez ieşirea sufletului meu moale,sentimentul îndesat al vinovăţiei care va perfora duode-nul lumii.

Dar aud sunetul unei sirene, scârţâitul frânelor, vocide oameni. Au deschis, mă trag afară...

„Lăsaţi-mă, vă spun, lăsaţi-mă să mor..."Mi-au spus — Cine-i grăsana asta nebună ? — şi

acum mă aflu în duba care goneşte cu viteză cătrecomandamentul poliţiei. Cred că îmi vor da trei zile dearest şi o amendă.

Traducerea din italiană deLiviu PENDEFUNDA


Cornel UNGUREANU

Venind dinspre nordA.1. Mesajele unei generaţii literare: Augustin Buzura, Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Ion Pop2. Rememorări: Ion Şiugariu, Arthur Dan3. Migraţii: Ioan Groşan4. Recucerirea centrului: Ion Zubaşcu, George Pârja, George Vulturescu5. Nihilocentrismul unei promoţii literare: Ioan Es Pop, Adrian Oţoiu, Marian Ilea.(continuare din ediţia precedentă)

V. Ion Şiugariu1. Periodizările literaturii române contemporane

unt legate, de obicei, de marea istorie aliteraturii a lui G. Călinescu; o perioadă sesfârşeşte cu 1940, începe alta, cu 1941, atunci

când marele critic îşi încheie istoria sa, de la origini şipână în prezent. Nimeni nu mai ţine minte că primapagină a cărţii era poza lui Antonescu. Atunci cândapărea, Cartea scăpase de posibila represiune legionară– o salvase, spunea poza, spuneau ştirile, generalul.Dacă, în ianuarie 1941, Antonescu nu scăpa de legionari,cartea n-ar fi apărut. Fără poză, cartea se împotmolisetotuşi prin 1948-49, dar nici măcar I.C. Drăgan nu

îndrăznise să pună iar poza. Şi nici Ceauşescu, atuncicând dăduse liber, să înlocuiască poza generalului cufotografia sa.

Deceniul al cincilea al literaturii române e un pic maicomplicat decât arată periodizările rapide. Într-unadmirabil efort recuperatoriu, Al. Piru realizeazăPanorama deceniului literar tromânesc 1940 – 1950(1968). E o carte importantă, pe care harnicul istoricliterar o împlineşte pornind de la numeroasele articole,prietenii, solidarizări şi desolidarizări ale tinereţii saleliterare. Cărţile abandonate în perioada comunistă,sugera importantul critic, puteau fi recuperate şi el, iată,

S

GEOGRAFIE LITERARĂ

920 vol. 22, 100| octombrie 2012

le recuperează. Atât recenziile la această carte (cea maiseveră fiind a timişoreanului Ion Maxim) cât şi noileistorii ale literaturii române contemporane ne sugereazăcă alte compartimentări ar fi mai fericite. Deceniul nu ecompact, dimpotrivă. Literatura română îşi desfăşoarăîntr-un fel istoria (sau istoriile). Într-un fel se scrie din1940 până în 1945, într-altul din 1945 până în 1948 şi într-altul din 1948 până către mijlocul anilor cincizeci. Înfiecare interval alte cărţi, alţi scriitori, alte evenimenteculturale atrag atenţia.

Ne ajută pentru înţelegerea primei perioade (1940 –1945) scrisul lui Ion Şiugariu, născut în 1914 şi mort înseptembrie 1945, la Brezno, în Cehoslovacia, pe frontulantihitlerist. Să reţinem, la 31 de ani. Publică, între 1939şi 1945, cronici literare, articole, eseuri în Vremea,Universul literar, Meşterul Manole, Decalogul, RevistaFundaţiilor Regale. E cronicar literar al RevisteiFundaţiilor Regale. Este, prin scrisul său, în centrulevenimentelor literare, cel puţin dacă vorbim despreliteratura tânără a anilor. Trăieşte apropieri ( să scriem:exemplare) cu tineri care vor avea, mai târziu o evoluţiefluctuantă, ca Laurenţiu Fulga sau Mihai Beniuc. Scriedespre Titu Maiorescu, Misionarismul ardelean, Presaeroică din trecut (Th.V. Păcăţianu, Bariţiu, GazetaTransilvaniei, Foaia pentru minte, inimă şi literatură),

Literatura războiului actual, Victor Ion Popa, EusebiuCamilar, Emil Giurgiuca, Mircea Streinul, Radu Gyr,Anişoara Odeanu, Ştefan Baciu, D. Ciurezu, despreliteraţii bucovineni sau bănăţeni, despre cărţileprovinciilor răpite, despre literatura de război paginicare trebuie recitite. Un reper important în istoriapersonală – în istoria formării şi a afirmării – lui IonŞiugariu este revista Meşterul Manole. Colaborează larevistă Pericle Marinescu, Horia Niţulescu, Vintilă Horia,Ovid Caledoniu, Mihail Şerban, Vlaicu Bârna, CoriolanGheţie, Maria Isbăşescu, Ion Şiugariu. Din gruparearevistei, apărute între 1939 şi 1941, mai făceau parte, scrieVintilă Horia, Emil Botta, V.Beneş, Mihai Beniuc,Marcello Camilucci, Mihai Chirnoagă, PaulConstantinescu, Emil Giurgiuca, Aurel Marin, GrigorePopa, Axente Sever Popovici, Ştefan Stănescu, MirceaStreinul, Octav Şuluţiu. Ion Şiugariu şi OvidiuCaledoniu erau poeţii generaţiei 39: aşa era numită, deVintilă Horia, generaţia de la revista Meşterul Manole.Dacă vremurile ar fi fost mai puţin agitate, Şiugariu şiCaledoniu ar fi fost „marii poeţi ai generaţiei 39”. (1) El arămas, pentru comentatorii de azi ai literaturii dinMaramureş, primul poet modern al acestui ţinut. (2)

Cel puţin două volume (Ion Şiugariu, Ţara crinilorEditura Agora, 1997, cu o prefaţă de Al. Husar şi IonŞiugariu, Viaţa poeziei, Editura Marineasa, 1999) mi separ de interes excepţional pentru înţelegerea acestuitimp al literaturii: pentru generaţia războiului.

2. În vremuri de război.oate că trebuie să revenim asupra unor cărţi şiasupra unor nume asupra cărora s-a oprit, înacei ani, cronicarul Ion Şiugariu. Şi e necesar să

revenim fiindcă după 1945 şi, mai ales după 1948 ei vorabsenta, unii cel puţin câteva decenii, din publicaţiile,din editurile din România. Sau vor fi retipăriţi, recenzaţi,comentaţi secvenţial: din prudenţă sau din ignoranţă. ÎnRevista Fundaţiilor Regale Ion Şiugariu va scrie desprevolumele lui N.Davidescu, Karnabatt, George Drumur („Volumul Vatra de stele cuprinde un impresionantnumăr de poezii...de la versul în formă populară, până laversul...cu influenţe din poezia romantică germană(influenţe ce se răsfrâng asupra întregii poeziibucovinene), din d. Lucian Blaga şi mai ales din liricapopulară“), Lucian Valea (timişorean odinioară), IonTh.Ilea, Ştefan Stănescu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Gh.A.Cuza, Anişoara Odeanu ( „Ea se încadrează de la începutîn acel peisaj fără limite precise, cu corespondenţe deordin metafizic, pe care, de la Edgar Allan Poe (subsemnul căruia se aşează întregul volum) trecând prinRainer Maria Rilke şi ajungând la Lucian Blaga, l-aurâvnit toţi poeţii tineri. Cu o excepţională sensibilitatepoetică şi cu o putere de a surprinde nuanţele cele maifine...“) . Precizăm că e vorba de volumul Moartea încetate, apărut în 1943,. În R.F.R. Ion Şiugariu mai scriedespre volume de poezii de Iosif Moruţan, Ion Frunzetti,

P


Ştefan Baciu, Petre Pascu, V. Demetrius, Ion Ojog,Teodor Scarlat, Teofil Lianu, Camil Petrescu, Radu Gyr,Ernest Bernea, Magda Isanos, Emil Vora, ConstantinNisipeanu Emil Giurgiuca (Transilvania în poeziaromânească) Horia Niţulescu, Mariana Moşoiu. O amplăcronică va consacra Ion Şiugariu antologiei lui Ion StoiaUdrea, 11 poeţi bănăţeni (Pavel Bellu, Grigore Bugarin,Romulus Fabian, Dorian Grozdan, Traian Ieremici,Const. Miu-Lerca, Mihai Novac, Grigore Popiţi, PetruSfetca, Ion Stoia Udrea şi Tiberiu Vuia), cu elogii pentruPavel Belu, Const. Miu-Lerca şi Ion Stoia Udrea. Poeziaultimului i se pare lui Ion Şiugariu „ o poezieultramodernă, cu îndrăzneli şi riscuri suprarealiste, careconstituie o notă disonantă în ansamblul acestui volumde liniştită şi clară cântare a satului românesc bănăţean“

. În numitul interval, Ion Şiugariu semnează înMeşterul Manole recenzii la volume de Emil Giurgiuca(Anotimpuri), Virgil Carianopol, Vintilă Horia (Carteacu Duhuri) Grigore Popa, E. Ar. Zaharia, GeorgeMeniuc, Ştefan Baciu. Unii dintre poeţii comentaţi de IonŞiugariu au plecat, după 1945, în exil, alţii au fostinterzişi, iar alţii ca Mihai Beniuc (citit ca o speranţă aliteraturii ardelene), au avut o evoluţiecompromiţătoare. Un comentariu aparte merităprezenţa, în articolele lui Ion Şiugariu, a lui LaurenţiuFulga.

3. Dincolo de linia frontuluiaurenţiu Fulga a fost cel mai bun prieten a lui IonŞiugariu. Va scrie cu mare entuziasm despreStraniul Paradis al prietenului său. A fost coleg

de cameră cu el:„Laurenţiu Fulga era un veşnic obsedatde peisajele ultime, vorbind şi scriind totdeuna numaidespre problemele esenţiale ale vieţii....De nenumărateori am stat până în zorii zilei de vorbă, eu mai multascultându-l, iar el împărtăşindu-mi convingerile luidespre artă şi despre literatură, planurile unei opereîntinse pe linia marilor scriitori universali. Ambiţiile luierau, în acest sens, nemăsurate“.

În ţară, prietenii, colegii au aflat că Laurenţiu Fulganu mai este şi, iată, prima lui carte, Straniul paradispare, deja, o carte postumă. Iar rândurile lui IonŞiugariu, un necrolog: „El visa o glorie deplină şiveşnică, întemeiată pe opere de adâncă valoare...Cu

verva lui ascuţită şi caustică, ironiza adesea unele cărţide circulaţie minoră... Faţă de această literatură uşoară,Laurenţiu Fulga visa un al doilea plan, de super realitate,un plan ideal al simbolurilor şi transfigurărilor. În felulacesta, valoarea unui fapt povestit...nu se măsoară în pesuprafaţă, ci în adâncime“. Laurenţiu Fulga este, pentruIon Şiugariu, mai mult decât un scriitor de talent: „Totulîn viaţa şi faptele lui se apropie de genialitate“. Şi :

„Nu ştiu unde s-o fi găsind acum, şi nu pot crede căa murit...“

Dar Laurenţiu Fulga trăieşte, e prizonier. Şi vaîncerca să scrie sub semnul „gloriei depline şi veşnice“compunând cărămidale opere ale războiului şi aleprizonieratului. Când va reveni în perimetrul bănuit deIon Şiugariu, va fi prea târziu. Şi nici nu mai ştiu dacă,demnitar important al Uniunii scriitorilor, îşi va maiaminti de cel mai bun prieten al său, mort în 1945.Făcuseră, nu-i aşa, schimb de locuri.

Note1.În Origini vol. XIV, nr. 4-5, aprilie mai 2010 pp. 76-77., număr

consacrat lui Vintilă Horia,, descoperim un amplu articol pe careVintilă Horia îl consacră lui Ion Şiugariu: Ion Şiugariu de la MeşterulManole datat Madrid 21I 1985:

„Ion Şiugariu era printre noi un fel fel de lumină încărcată depoezie, antagonic şi complementar, ca raza soarelui, făcut dintr-ocontinuitate ondulatorie, care era tradiţia de la „Gândirea”, din care i setrage întreaga inspiraţie şi dintr-o ruptură corpusculară, saurevoluţionară, care-l aducea în mod logic către noi”. Era, accentueazăVintilă Horia, un grup solidar, care ar fi putut defini o generaţie:

” Toţi am fost aşa, tradiţionalişti şi revoluţionari, fără de care nu eposibil să înţelegi şi nici chiar să contemplezi o mişcare literară, uncurent o revistă sau o personalitate universal grăitoare”.

2. Ion M. Mihai în Scriitori din Maramureş. Analize şi interpretări,Ed. Limes, 2003 pp. 16-36 adună, sub titlul Ion Şiugariu, primul poetmodern al Maramureşului, mai multe articole pe care le-a consacrat,în revistele locale, poetului Ion Şiugariu. Trebuie să privim cuprudenţă şi înţelegere unele dintre superlativele comentatorului:„Pentru a putea fi analizată, opera epică a lui Ion Şiugariu trebuierepusă în contextul epocii în care a fost creată. Atunci el era un scriitorde primă mărime, de talia lui Vintilă Horia, Ştefan Baciu, LaurenţiuFulga etc., era în compania marilor critici ai vremii..., era în mijlocullumii literare de la noi...”. Ion M. Mihai mai notează că el „s-a raliattinerilor pe atunci Geo Dumitrescu, Virgil Ierunca şi Ion Caraion...”. Ase vedea şi Ion Şiugariu. Publicistica militantă. Anatomia lirismuluiîn Augustin Cozmuţa, Pagini de critică literară, Eurotip, 2010, pp.196-203

VI. Arthur Dan1. Arborele genealogic.

n capitol din Istoria secretă a literaturii artrebui acordat ar trebui acordat celor care vor sălărgească „porţile percepţiei”. Eliade, Cioran ,

Comarnescu, dar şi la cei care-i urmau cu mare viteză,Emil Botta se numarau intre ei. Poet, dar şi eseist, actor

strălucitor, bărbat al scenei, Emil Botta putea ilustra maibine decât alţii procesul de transfigurare pe care îlrealizează drogul. Din seria imediat următoarepersonalitatea cea mai puternică ar fi fost Arthur Dan.Este important să subliniem că este descendentul uneifamilii de ofiţeri ai Maramureşului imperial, că familia sa

L

U

922 vol. 22, 100| octombrie 2012

a fost înnobilată, prin secolul al XVI-lea. Că a intrat, capersonaj principal (sau secundar) în cărţile unorromancieri ca Maria-Luiza Cristescu sau EginaldSchlattner, a unor memorialişti importanţi ai epociipostdecembriste. Să cităm şi din prefaţa lui Ion Vianu lala Mituri căzute (Apostrof, 1999):

„.....Dan şi-a trăit destinul psihiatric până la capăt, şi... acesta i-a marcat în modul cel mai dureros existenţa.Am putea spune că, mergând mai departe ca mulţi alţii,el trage ultimele consecinţe din profesia lui şi plăteşte cupropria-i persoană cutezanţa de-a nu fi: om de litere sauom de ştiinţă, practician sau visător, mediocritate saugeniu. Această plată are şi ea o faţă dublă, ca a oricăreimonezi, - o alternativă care se numeşte: psihiatru saualienat”.

Şi, cu maximă delicateţe, scrie medicul şi colegul IonVianu: „Căci Dan, trebuie să o spunem aici, cu un adâncrespect, fără umbra intenţiei de-a ne atinge de amintireaseverei lui siluete morale, a făcut personal experienţanebuniei într-o formă lucidă, controlată şi autopunitivă”.Şi încheie, la modul cel mai frumos cu putinţă, IonVianu: „Putem să ne imaginăm ca un dialog interioracest „Eritis sicut Deus”: Pentru ce uzezi de morfină, amîntrebat un toxicoman. - Pentru că, în felul acesta,asemenea lui Dumnezeu, pot suprima pentru o clipăexistenţa ucigătoare a timpului, care mă îngrozeşte”.

2. Ereziile unui medic psihiatruşadar, excepţionalul psihiatru care a fost ArthurDan: un medic care va scrie mereu desprestupefiante. Le dă ocol, fără a intra în amănunte.

Pare că îl interesează doar profesiunea sa, bunadesfăşurare a ei. Ce scrie, în aforismele sale din Mituricăzute, eminentul cărturar? Iată câteva dintrepropoziţiile sale de răscruce:

« Wer Wein verlangt, der keltre eifrig Trauben(Faust, II, 1,2) Are dreptate Goethe. Un haşişoman mi-amărturisit că ar fi fericit doar când va avea o culturăîntinsă de canabis indica”. Iată un Final identic:„Alcoolicul cochetează cu ideea de desăvârşire.Morfinomanul se îneacă în ea. Filosoful învaţă metodicsă înoate. Dacă insistă prea mult, toţi trei se întâlnesc laospiciu”. Sau Fanteziile unui morfinoman:”Noi suntemsingura categorie de oameni care în societate păremnormali, cu toate că suntem stăpâniţi de cea mai sinistră

nebunie, iar în ospiciu suntem consideraţi alienaţi, cutoate că lipsa totală a morfinei nu mai îndreptăţeşte acesttermen”. Sau, Variaţiuni de longitudine geografică:„Mexicanii întrebuinţează mescalina ca pe un auxiliarpreţios în oficierea ceremoniilor magice. A fost suficientca mescalina să fie importată în Europa, pentru ca să fiefolosită ca simplu drog de experienţă pentru halicinaţii”.Sau Halucinaţia halucinaţiei: „În timpul unei crizehalucinatorii pe care şi-a provocat-o cu peyotl, Quercynotează că până şi obiectele reale din jur i se păreauhalucinaţii. Dovada cea mai bună că, în mare parte,fenomenul halucinatoric e de natură pur psihică”.

Cele zece porunci ale psihiatrului, în viziunea luiArthur Dan, încep cu:

„ 1) Începe prin asimilarea completă a teorieimedicale – şi numai după aceea citeşte psihologie,caracterologie, literatură. Dacă vei urma calea inversă,nu o să crezi un cuvânt din baza psihologică a psihiatriei,ceea ce o să facă din tine un bun teoretician şi un excelentobservator, dar niciodată un mediocru mmedic 2)Citeştemultă neurologie. Numai în feluil acesta te vei convingede inutilitatea şi absurditatea aşa-zisei colaborări neuro-psihiatrice 3) Maeştrii tăi cei mari să fie Shakespeare,Dostoievski şi Nietzsche”. Maeştrii cei mari l-au ţinutlângă cerchiştii care, la începutul anilor şaizeci, erau încănişte foşti deţinuţi. La Săvârşin, unde era directorulaşezământului psihiatric, Arthur Dan le-a asigurat oretragere şi poate chiar o supravieţuire norocoasă. Darnu numai lor, ci şi unor scriitori clujeni care aveau nevoiede dialogurile cu el. Mituri căzute a apărut la EdituraApostrof în 1999, dar teza sa de doctorat n-a mai apărut.În tratatul de Patologie obsesivă, Mircea Lăzărescu,tânărul său colaborator de la Săvârşin, aşezase unCapitol introductiv, semnat de eruditul psihiatru.Arthur Dan făcea un scurt istoric al problemei,alunecând mereu către literatură în subcapitole care arputea fi de folos cercetătorului literar. În 1973, adicădupă ce, cu patru ani înainte, Arthur Dan (pe careEduard Pamfil îl considera cel mai de seamă psihiatruromân) îşi încheiase socotelile cu această lume. Ar puteafi aşezat Arthur Dan în seria cărturarilor români care ausfidat „porţile percepţiei”? Iată o întrebare căreia trebuiesă-i descoperim, cu grijă, contextul necesar.

VII. Ioan Groşan1. Legile timpului prezent.

ici unul dintre scriitorii români ai ultimelordecenii nu ilustrează mai energic decât IoanGroşan trecerea din galaxia datoriei în galaxia

loisir-ului. În timpul petrecerii. Şi dacă scriu că Lucian

Pintilie este cel care a intuit cel mai bine statutulartistului Ioan Groşan nu vreau să pun în valoare unparadox. Într-unul din cunoscutele filme ale mareluiregizor, scriitorul este aşezat la masa unei petreceri deţară – o petrecere improvizată, fiindcă vin inspectori

A

N


mari care trebuie întâmpinaţi după legile locului. Dupănoile legi ale locului. La masa care sunt inspectoriioficiali, securiştii, preotul satului, oficialităţile , actorimari care îşi joacă rolul cum se cuvine, care zic ce secuvine în asemenea locuri şi în asemenea vremuri,Groşan. Joacă şi el rol de om al locului, care parcă nu eom de aici fiindcă tace, fiindcă participă şi nu participăvocal la petrecere, la masa în care Oficialii spun cât defericiţi suntem. Şi chefuiesc, într-o pierdere asemnificaţiilor petrecerii, mesei, discursului. Suntemîntr-o lume a abandonului, a reducţiilor violente, amăştilor mizerabile. Ne-am mutat nu în alt sat, ci în altăgalaxie. De altfel, extraordinara formulă echinoxistă aveaîntre liderii ei din anii şaptezeci un Ioan Groşan care nuera numai prozator „tradiţional” (La pod, Început denuntă), ci şi un dramaturg care punea în valoare, prinŞcoala ludică, un fel de a trăi şi de a vorbi pe scenă.Prozatorul şi dramaturgul nu eliminau exerciţiul critic şidialogul cu vedetele scrisului. Era/erau în literatură,trăiau evenimentul literar sau, desigur, spectacolulliteraturii. Caravana cinematografică îl aşeza într-ogeneraţie sau îl anexa unei generaţii robust intelectuale,polemice, radicale. Ca şi alţi optzecişti de elită, scriitorulGroşan s-a angajat într-o publicistică vie: nu a trecut, aşacum se aştepta toată lumea, nici după Trenul de noapte.Planeta mediocrilor, O sută de ani la porţile Orientului,Nuţi, spaima constituţiei. Jurnal de Cotroceni şiJudeţiul Vaslui la NATO la roman. Serialele sale pardezertări de la obligaţiunile oricărei vedete a prozeitinere: romanul. El e genul regal, zic bătrânii literaturii,el ar trebui să încununeze maturitatea. Observaţia căscriitorul a semnat foiletoane excepţionale în cotidieneimportante, dar şi în presa din provincie nu i-a obligat pecomentatorii fenomenului Groşan să reintre în arenă.Convertirea la şcoala ludică e cea mai dificilă pentrucititorul de literatură de odinioară. Faptul că fiecarearticol aşezat în pagina ziarului are o compoziţie savantăîn care „lovitura de teatru” îşi are rolul ei trebuie luat înseamă. Şi trebuie să observăm că în multe dintre articole(ca şi în foarte pagini ale „prozelor”) autorul neaminteşte de călătoriile sale, reale sau posibile, înMaramureş – acasă. Naratorul are un reper la carerevine, pe care îl pierde fiindcă l-au pierdut şi ceilalţi. Ela vrut să fie scriitor, om al scrisului. Şi a devenit, dupăvremuri, om al Imaginii.

2. Din galaxia scrisului în galaxiile imaginii.n om din Est, aşteptatul roman al lui IoanGroşan, pune în ecuaţie şcoala/profesorii aniloroptzeci cu naratorul migrator, jurnalistul care

realizează Imaginea aleşilor. Omul-care-scrie(interpretează!) rămâne personajul central al literaturiilui Ioan Groşan. E drept, rolul de eminent interpret al luiIoan Groşan îl bănuiseră şi alţii. În cronica la Caravanacinematografică, Nicolae Manolescu anticipa cudezinvoltură: „Un umorist adevărat este Ioan Groşan în

cele patru naraţiuni din Caravana cinematografică şiîncă unul doldora de talent, perfect stăpân pe arta lui, dela început...”

Şi un pic mai încolo:„E destul să-i vezi o dată capul de actor comic, ca a luiMarin Moraru, împodobit cu o chelie prematură, pe careo poartă cu cea mai deplină seriozitate, ca să înţelegi căeste...un pince-sans-rire, în stare să debiteze enormităţifără să clipească, de un umor foarte inventiv, atât alsituaţiilor, cât şi al personajelor”. Sigur că aşa e, dar nu enumai atât. Ioan Groşan, care vine dintr-o lume adatoriei, este/rămâne un om al scrisului: al profesiuniide scriitor. Profesiunea de scriitor înseamnă şi Slavici şiAgârbiceanu şi Rebreanu, dar şi despărţirea, azi, delumea tradiţională a Ardealului în care preotul şiînvăţătorul haşurau un perimetru etic. Un text care mi separe fundamental pentru înţelegerea scriitorului enuvela Spovedania. În centrul istoriei groşeniene e unpreot care ne spune povestea formării sale. Preotulparticipă la înmormântarea unui fost coleg – se va muta,din satul lui nenorocit în satul prosper al dispărutului. Ealt sat: ”Oameni cu dare de mână, se vedea după cumerau îmbrăcaţi. Şi femeile, curăţele, îngrijite....Câtevaarătau chiar bine de tot. Te pomeneşti că e o viaţă încomuna asta...Numai să fii pe fază. Îşi opri ochii asuprauneia de pe margine, foarte palidă, cu fruntea înaltă,zveltă la trup. Interesantă. Ca şi cum i-ar fi auzit gândul,ea înălţă capul şi-l privi. Da,da, interesantă bine...ehei, şice ochi...”. Trecem şi prin câteva dintre paginileantologice ale didacticismului ardelenesc. Sunt multe,enciclopedismul lui Ioan Groşan e pus în valoare fărăostentaţie. Până şi cartea de învăţătură a părinteluiBrânzeu din Lugoj e pusă în discuţie, cu necesarelederaieri produse de imaginarul erotic al preotului:”Parcă-l şi vedea pe micul exhaustivul, moralul Brânzeucu manuscrisul voluminos al cărţii sub braţ, umblândmoderat, serios şi liniştit prin Lugoj, într-o searăinterbelică, şi iuţind deodată paşii când din umbra uneiporţi se aude o şoaptă parfumată chemându-lşăgalnic....”. Un om din est continuă plonjeul în galaxiilederizoriului. Pentru eminentul ardelean dezordineaamoroasă angajează şi scrisul cenaclistic, şi creaţialiterară şi femininul mizerabil sau măcar deteriorat.Aventura în anii optzeci ţine de personaje adaptatelimbii de lemn, discursului aberant – toate sub semnulalienării. Ce se întâmplă cu scriitorul, cu profesorul, cuomul literaturii şi a disciplinei pedagogice în aceastălume care şi-a încheiat sau îşi încheie mesajul? Nu ştiudacă Ioan Groşan îşi va continua (aşa cum anunţă peultima filă: „am terminat abia volumul I” ) sau nuromanul. Deocamdată a rămas profesor la şcoala ludică,loc în care n-are voie să-şi plictisească auditoriul.

(continuare din ediţia viitoare)

◙

U

924 vol. 22, 100| octombrie 2012

Gabriel STĂNESCU

Jurnalul încăutarea poeziei

Caz patologic, Paul Goma, se războieşte cu toţivrând să ne convingă că el a fost „unicul” dizident,„singurul” opozant, cel mai important scriitor al celor45 de ani de comunism. Judecând strict din punctul devedere al autonomiei” esteticului, scrierile sale ne lasăimpresia unui sunet particular, a unui suflu inovativieşit din comun.

Chestiunea care se ridică este în ce măsură operarăsfrânge personalitatea celui care a scris-o şi dacăatitudinea sa politică poate „garanta”, estetic vorbind,valoarea acestei opere. Dacă Ezra Pound… ar fi fostjudecat de posteritate drept un scelerat pentru că asimpatizat cu politica musoliniană, greşind astfel faţă denaţiunea sa, atunci opera sa ar fi trebuit exclusă dinistoria literaturii americane.

Ce se întâmplă însă în cazul lui Paul Goma, a căruiatitudine politică s-a dovedit a fi corectă? Opera sa arputea – din toate orgoliile autorului – „supravieţui”doar la capitolul de istorie literară intitulat, hai săspunem, „mărturii”, scrieri autobiografice cu caractercontestatar anticomunist. E aceasta o consolare pentruautor? O judecată exactă? Sau va fi considerată din nouo nedreptate, o uzurpare, o blasfemie din parteacontemporanilor săi atât de ingraţi şi de zgârciţi cuepitetele laudative?

Într-un articol din 1928 Ce gândeşte tinerimea, NaeIonescu îşi exprima credinţa că sensul ge- neraţiei tinerenu trebuie căutat în stradă, ci în biblioteci, acolo unde eivor găsi valorile reprezentative ale culturii. Opt ani maitârziu, Cioran, independent de profesor, găseşte cădestinul unei naţiuni mici ca a noastră este determinatde modul în care oamenii au făcut şi fac politică; dinaceastă cauză el nu poate concepe tinerimea fără pasiunepolitică în Balcani.

„Nici un tânăr în momentul actual – clameazătânărul Cioran – nu se mai poate salva prin bibliotecă,deoarece nici un singur tânăr nu mai poate acceptaprezentul României”.

Exemplu fericit, în care trăirismul profesorului,disimulat până la un moment în îndemn cultural

maiorescian, înmugureşte în ideatica unui discipolrevoltat. Oare din egoism sau din laşitate ne simţim uneori maitari lângă cei care ne împărtăşesc soarta? Nici laşitatea şinici egoismul nu ne fac să ne simţim mai puternici, cimai vulnerabili. De ce păsările îşi fac cuib în imediataapropiere a caselor oamenilor şi tot ei sunt aceia care ledistrug? Din „slăbiciune” pentru cei neajutoraţi? Dinegoism? Din laşitate?

Fiecare vârstă găseşte o scuză în nimicurile pe carecândva le-a admirat. Azi lucrurile îşi schimbă rolurile;fiecare devine un pretext pentru a motiva o atitudine, oconvingere, o certitudine. Suntem în plan cultural rezultatul unei mentalităţidăunătoare: aceea a mitului scriitorului cu un statutsocial privilegiat, ataşat puterii, oricare ar fi ea şi ori-cum ar fi ea. Nu ne putem elibera de dictatul ierarhi-ilor culturale, fixate de vechea putere şi întreţinute prinenculturaţie zeci de ani. Cultura „oficială” a impusatenţiei doar anumiţi scriitori, anumiţi pictori, anumiţimuzicieni, anumiţi actori, anumiţi lideri de opinie.

Informaţia demolatoare, alternativă, de deparazi-tare a prejudecăţilor capătă efectul unei dezorganizăriideatice şi nu acela al unei reaşezări a scării de valori.Reminiscenţele, nostalgiile, rutina întreţin şi încura-jeazălipsa deopţiune, îndoiala, deruta, teama de a fi din punctde vedere politic incorect.

La noi literatura samisdatului… a circulat relativrestrâns şi în cercuri exclusiv intelectuale, din cauzaneîncrederii şi a fricii faţă deputere.Cenaclurile literareau cultivat – o parte din ele – literaturanonconformistă, incomodă, însă socialmente ele n-auputut „perturba” în nici un fel scara valorilor. Puţini,foarte puţini, au fost cei care s-au salvat scriind.


„Literatura sertarului”, cea pe care au scontat ani de-arândul „culturalii” Europei libere s-a dovedit a fi falsăipoteză de lucru.

Până mai deunăzi uneltele unui regim dictatorial, obună parte a elitei noastre intelectuale, îşi apără şi aziprivilegiile, cel puţin în plan ideatic, dacă nu în planmaterial, acţionând de multe ori ca şi cum nu ea ar fiilustrat delaţiunea, ca şi cum nu ea ar fi colaborat cuputerea, ca şi cum nu ea ar fi substituit cultura autenticăideologicului. Cât fariseism!

O revelaţie adevărată nu poate avea loc fără oschimbare radicală a mentalităţilor.

„Existenţa poeziei e o aventură în timp pe carepoetul şi-o asumă, o succesiune miraculoasă de vieţi şide morţi…” (A.E. Bakonsky). Acel „grad zero alscriiturii”, despre care se discută azi, e o himeră; dinnimic nu se naşte nimic. Aici totul se cumpără. Eşti inclus în dicţionare dacăplăteşti, ţi se comentează cărţile dacă ai relaţii, cinevaare sarcina să te felicite zilnic că exişti, cu condiţia să-lasiguri că vei cotiza în continuare, că nu vei rupecordonul ombilical dintre tine, clientul şi instituţia careîţi promite gloria. Când de fapt nu ne aşteaptă – dincolode toate acestea – decât neantul… Oricărei perioade de aşa-zisă „criză poetică” nu-iurmează un reviriment liric, ci o nouă perioadă de cri-ză. Dialectica hegeliană în acest caz nu funcţionează,poezia a dezavuat dialectica. Nu întâmplător Hegel e fă-cut răspunzător de Cioran pentru optimismul modern. Cimitir năpădit de buruieni. Sub fiecare cruce trebuiesă se fi aflat un nume, o profesiune, o adresă, o istoriepersonală, dacă nu chiar o adevărată penealogie. Ceimorţi nu mai vorbesc. Trecerile lor cine ştie cu cât timpîn urmă şi prin cine ştie ce urbe au fost uitate până şi desuprvieţuitori. Ce bine seamănă ei cu morţii aflaţi încăîn viaţă, peste care se surpă o singurătate zilnică,echivalentă cu ţărâna aruncată deasupra gropii celordeja uitaţi!

Odysseas Elitys, care dezaprobă raţionalismul euro-pean şi priveşte cu scepticism clasicismul, nu a fostniciodată adeptul şcolii suprarealiste, el mărturiseşte căbreşa pe care a deschis-o suprarealismul nu a fostaltceva decât o reală eliberare a senzaţiilor şi a fanteziei.Pornind de la această afirmaţie el găseşte îndreptăţit săse întrebe dacă nu cumva s-ar putea concepe un nouclasicism în spiritul suprarealismului, chiar dacă intuieş-te că cei doi termeni se află unul faţă de altul într-oincompatibilitate jenantă. Poetul grec dă ca exempluopera lui Hans Arp, caracterizată printr-o mare simpli-tate. Concluzia sa e că „lumea suprarealismului îşi areclasicii şi romanticii ei” întrucât a fost o mişcare roman-tică în esenţa ei. Scrisul (creativ) e mai mult decât o profesiune; evocaţie. Dacă e pasiune, hobby, el se desfăşoară,inevitabil, sub imperiul sfintei mediocrităţi. Ce este acel lucru mai adânc decât noi înşine, despre

care vorbeşte Sf. Augustin? Poate fi şi Dumnezeu, aşacum poate fi şi acel fior care te străbate mărturisindîntru creaţie, acel neastâmpăr, acel sâmbure de curiozi-tate, nelinişte, împlinire a fiinţei întru fiinţă. „Inflaţia nu afectează doar puterea de cumpărare aromânului, ci şi imaginea lui verbală”, constată NicolaeManolescu într-un număr recent al României Literare.Nu ştiu la alţii cum e, dar cred că în ceea ce ne priveşte,sărăcia nu poate avea efecte negative asupra imaginaţiei,aşa cum la alte neamuri „civilizate” îmbuibarea,confortul, comoditatea nu au efecte negative asupraefortului creativ. Individualitatea singură îşi asumăriscuri, alege între alternative, se implică sau nu în joculacesta al reprezentărilor subiective, nu în aspecteleexterioare ale lumii în care trăim. Scrisoare din Germania: „În exil, nu se poatesupravieţui din asta (…) Mulţi scriitori veniţi din alteţări s-au sinucis. Muncile pe care le primim nu suntpentru „suflete de poet”. Tăcerea neprovocatoare, însă vie, surprinzătoare,omniprezentă, se naşte odată cu îndoiala că singurcuvântul nu poate fi investit cu duhul gândului care opremerge. Nevoia, nu plăcerea i-a făcut pe oameni să se exileze.Unii au plecat ca să uite, dar sfârşesc doar prin a-şiaminti. Ce ingrată poate fi, uneori, lumea de azi cu scriitorii!Ce ingrată poate deveni posteritatea cu opereleprezentului! Ce deznădejde la gândul că tot ce am făcute creaţia slăbiciunii noastre, neîmplinirea unei ambiţii, aunui orgoliu mult prea mare, reflexul întârziat al uneiutopii pe cale de a se spulbera!

Ana Blandiana mărturiseşte într-un interviu că atrăit cu sentimentul că poţi să-ţi pierzi viaţa scriind, fărăsă-ţi dai seama că ceea ce scrii nu merită atenţie.

Îndoiala poate fi mai mult decât o sinucidere lentă:una sistematică, obsedantă, pătrunzătoare. A coborî poetica în cotidian aşa cum a făcut NaeIonescu cu meditaţia filosofică în publicistica sa.Momentul când încerci să identifici acel „moment desurpriză” într-un fapt trăit, într-un obiect fărăimportanţă. Voi credeţi că odată ajuns aici voi muri puţin câtepuţin; că voi sfârşi în singurătate, plătind în felul acestapentru orgoliul de a rămâne eu însumi. Dacă v-aş umplegura cu monede strălucitoare, precum cele aleautomatelor cu răcoritoare, tot aţi continua să clevetiţi,să şuşotiţi, să mistificaţi… Adevărurile – vorba luiCioran – nu sunt altceva decât fraude, iar pasiunile doarmoravuri. Dacă există un conflict major între societatea deconsum şi poezie, el poate fi ilustrat în dorinţa omuluisecolului XXI de a face poezia comestibilă…

♣

926 vol. 22, 100| octombrie 2012

Radu CÂRNECI

Femeia vegetală(elegie Pădurii)

“… mi se păru, Pădurea, c-o vădpornind spre mine !”

SHAKESPEARE, Macbeth

1Ochiul târziu năzuitor spre cinecând veacul se izbeşte crunt în mine ?!Copilăria doar din zări m-ar vreaşi pasul oboseli pornind să rupăcând mă adună viaţa ca-ntr-o cupăo drojdie vâscoasă amară grea

Ce nalt efort e sângele în tâmplecând inima cu purităţi se umpleşi zei de aer fraged mă dorescîn pacea lor de vreme nesfârşită:ci unde-i tinereţea cea ispităşi unde zelul meu prea-omenesc !?

Ce repezi nori în toate ! o clepsidrăsfârşindu-ne o nevăzută hidrădevoratoare-a clipei fără glascând ani de ani topindu-ne tăriaca-ntr-un cuptor drăcesc aurăriadin vechi altare pietre-au mai rămas

(Mai poţi tu suflet să-nfloreşti podoabecuvintelor puteţi fi iarăşi roabeivirilor spre stea şi spre infern ?ascunsă-n nerv stă dunga de otravăamărăciunea-i ca un cuib de lavăşi-n sita lor păreri de rău mă cern)

Templu-al Pădurii ! (încă mai rezistăun gând ca o cărare-n toamnă tristăpe care trec spre ce-am visat să fiu;un calm adânc precum o priveghereiar armele o ruginită-avere !sunt bântuite de-un adânc pustiu)

Primeşte-mă ! tu eşti puterea încăizvorului răzbătător prin stâncă:spre el mă chinui într-un unic senscând arborii cu mândra lor ţinutădau trup luminii pentru ei născutăşi mă cuprind adâncul imens

Primeşte-mă ! un cer fără oprireo legănare eşti în izvodire !aici să dorm şi să visez să mor(mă năpădească iarba cu veciaîn vlaga ei pierind vremelnicia)asemeni celui Prinţ rătăcitor


2În primăveri când se iveşte dorulasemeni lui Endymion păstorulpe care chiar Diana îl iubichemat sunt iar să vin la-mpreunareaPământului cu Cerul: este stareadin care însuşi Zeus se ivi

Mistere-aud în galaxii de muguri:Natura are mii de meşteşugurispre-a fi perfectă-n veghe şi în vis !şi nasc din ea miresme-n roiuri pureculorile mijindu-se-n conturejur împrejurul e un rai deschis

(în miez de noapte atunci către oraşese-ndreaptă-n zbor cohorte uriaşede vegetale duhuri ca şi cândchemate-ar fi de-a Omului suflareîn ajutor spre-a sa purificarecu noi iubiri: universal orând)

O, Zeea mea ! şi iar sunt de luminăsub Luna miresmată ca o crinăputerile-mi renasc şi mă ridicdin lânceziri şi din uitări sihastrepeste morminte-aduc tămâi albastretăind iubirii somptuos portic

Dispare deci neantul ca o spumăşi spaime pier în spaima lor postumăcând păsări sună de-nviere verssălbăticiuni în ruturi nupţialeşi apele cântându-le-n chimvale:e ora lor sub zodiile-n mers

Miracole în sânge şi-n idee:bărbatul căutându-se-n femeiegăsindu-se femeia-n eul său;iluminări atunci din miezuri suieadâncă-n clipă-a dragostei statuieşi-n mistuiri ameţitorul hău…

Ocean de verde respirând baladăPădurea mea ! iar luna acoladă

comorilor de neschimbat întreg;spre-acel tărâm alerg să-mi iau coroanasă mă revăd şi să-mi sărut icoana:de tine Moarte iată mă dezleg

3Mă-nlănţuiţi acum cântări supremecu-adânci aprinderi însetate-n vremede adevăruri veşnice-n frumos;pălesc şi pier nevolnice arpegiişi idoli cad precum din steme regii:sufletul meu re-vine armonios

Şi iată iar solstiţiale panteritmându-se în prospeţimi andantefără-de pleava versului măruntşi pâcle aurii plutind ca-n basmetopindu-se re-înviind fantasmeoh, cu fiinţa lor să mă confrunt

(temei de cuget strălucit stă Arta !din fruntea sa idei pătrund prin poartane-istovită-a Timpului de timp;culori cuvinte forme majestoaseîn pătimiri şi în rodiri prinoasede aşteptări la proaspătul Olimp

Nemulţumit de lunga mea risipăde gândul frânt în fragila-i aripăgreşelilor fiind supus adesmărturisit gâlcevitor la ceruribijutier la sfinte adevărurimă simt cel dojenit de cel ales)

Mă ocrotiţi deci zeităţi silvestrevoi viziuni în străluciri alpestreprea-fericite-n ochiul meu de jad:zăresc dryade-n vineţiu descântecse-nălucind în al Pădurii pântecşi-n urma lor tristeţile se scad

(ce faun cântă nimfelor din trestiiînnobilând tăcerile acesteidupă-amiezi ce stăpâneşte-n tot ! ?Voi îndrăzneli cu fine ascuţişuri

928 vol. 22, 100| octombrie 2012

Amor e filosof cu ascunzişuri !ah, iar să cred să îndrăznesc să pot)

Apolo, tu, lumină peste fală(spre care fluturi veştezi dau năvală:cenuşă fadă risipirii semn)primeşte-mă în drumul tău Înaltecu aripe de duh în cer învoalteprea-visător mereu învins şi demn

4Ce întâmplări în suflet: chin şi vrajăcând stă Pădurea nesfârşită strajăminunilor de văz şi de auz;statui cu cerbi în teamă aşteptândăogari de salt în goana lor flămândăsubt bolţile cu aerul difuz.

(cum Acteon nevinovat plăceriila marginea dinspre apus a veriidivinul trup când undele-l desmierd:privirile-mi alinturi să-i aducăde sunet clipa în argint nălucălegendă veche-n care să mă pierd…)

O, ce nevoie de uimiri profundeîn care ne-ascunsul se ascundeşi care să ne-ademenească-ajungce răzvrătiri în cerul cu vibraţiice zbor în zbor neantizate spaţiiîn-peste omul de visare ciung !

(dar mulţi îşi pun tăcerea santinelăIubirea stând la adevăr fidelăcu harul împlinirii sub obroc;la trecătoare imnuri gura taceşi-s fără ei cântările săraceşi e stupid şi sumbru ne-noroc

o stearpă şi bătută cale lungăcu zarea-n suliţi alte zări să-mpungăla piscul fraged în tristeţe acum:un secol dur: gropar în viclenieo secetă de vis şi poeziepeste întinderi prevestind a scrum)

Adun lumini şi le păstrez în pleoapecu clipa depărtările-s aproapesosind cu anii tineri tânăr stolcad amintiri din povărate ramurica blândele-n auz epitalamurişi iată-mă spre mine însumi sol

Ce rai târziu, ce galopări umilela bogăţii cu porţile ostileşi peste toate chipul meu în vag;o pâlpâire de dureri ca pufulşi păsări mici sonorizând văzduhulîn preajma celui care se vrea mag

5Cum te răsfeţi, Femeie Vegetală !ce coapse-n dor ce gură triumfalăiar sânii tăi cum rotunjesc doi sorice umăr demn de-a zeilor dorinţece pântec în palpituri spre seminţela valea-taină în umbriş de flori !

Superbă ca un vis cu nori în pletecu glesnele-n câmpiile de seteprivirea ta m-adună spre sărutiar braţele - coline fără grabă -mă leagănă: tu eşti regina-sabăşi-mi dărui tot ascunsul tău avut !

(Cât m-am dorit acestor zări agreste- nuntire-a mea nuntirilor celeste ! -


şi iată-mă acum în apogeu:la trupul tău fiinţa-mi genuncheazăputerea ta cuprinde-mă viteazăprecum în vremi afunde pe Orfeu;

Uimindu-vă priviţi-mi dar pornireala cucerirea dragostei Zidireaproteguiască-mi doru-adânc fertil:Iubirea de-i întreagă nu-i ascetăşi mai presus Pădurea mea-i poetăcu-nvigorări de sânge-clorofil.

Voi, Munţi-părinţi, vreau imnele carpatepe fruntea-i cununând ca nestematecădelniţări din cosmicul fluidvreau Dunărea să-i legene staturaşi stelele sărutului arsurala gândul meu de gândul ei avid)

Păsări de vis şi păsări de furtunăsimţirea ne-o alină ne-o răsunăne-asemuit sonorizant hrisovprecum în seară coborând pe dornădin vremi de vrajă ultima licornăni se-ntrevede într-un aer mov

Şi te răsfeţi Femeia mea augustă:sunt eu când Timpul patima ţi-o gustăcu îndrăzneli de tânăr zeu fecund;pătrund în tine ca într-o hipnozăsărut-bărbat şi-n sfântă-apoteozăseminţele-mi în lutul tău pătrund…

6Rug verde fumegând în rug de aur !cu toamna pe molatecu-i balauriar călăreşte un amurg şi ahatât mister pe drumul de pierzaniicu vara domolindu-se-n litaniisosind mereu dinspre (şi către) Bach

Şi toamna intră-n mine ca-ntr-o carte- e loc destul şi pentru Doamna Moarteîn pagini cu profilu-i bizantin -cine-ar putea Pădure să m-ascunză

când văzul său e-n fiecare frunzăşi-n faţă clipa harnic asasin !

Ci nu mă tem ! mereu neo-romanticmi-am şlefuit statuia diamanticîn preţios şi muzical ocult:rebele vânturi le-am ţesut în harpăcu-a Eutherpei lung vuind eşarpămă-mpodobind ! şi iată-mă, exult !

(ei, Visătorii, sunt stăpânii Lumii !Pădure, tu, la masă-acum adu-mi-i:am pentru fiecare un regatşi mai ales am vinul fără saţiuşi-un carpe diem cum spunea Horaţiuşi fi-voi între ei încununat !

O, nu mi-e firea-n partea aroganţei !când ritmuri de viaţă dau substanţeile rup din mine: melodii adâncipoeme-chin miresme policromeperfecte-n tot ca nişte axiomesunt ale Artei veşnice porunci)

E toamnă da tăcută ca o zânăminune în sfinţenia-i păgânăpictată-n har de Marele Zugrav:în urma sa un luminos dezastruşi-i mă supun călăuzit de-un astru:privirea lui mă-nseninează grav

Da, iar mă-nchin la toamna de cuvintecare mă-ntoarnă păduroasei gintedeparte-n ceaţă-n anotimpul getde-mi scriu sorgintea cu-n imens orgoliuîn păstrătorul vremilor infoliustrăbun eu mie însumi şi profet…

930 vol. 22, 100| octombrie 2012

7Ochiul târziu năzuitor se-nfruptădin frumuseţi, ci culmea brusc abruptăse-nvăluie-n ecoul de omăt:acolo: piscul marilor dueluriacolo: ţelul peste nalte ţelurişi spiritul acolo mi-l îmbăt

Acolo: veacul-spaimă nu m-ajungevisările acolo sunt prelungede ne-atins cumva de sacrilej;acolo: doar cu vulturii-n asediula Cerul-cer, e singurul remediu:mă vreau acolo-n ultimul vârtej

(… Pădure, tu, cum dai înţelepciune !e firul ierbii cea dintâi minuneprivighetoarea-i oarbă de-nvierităria stă în fluture ca-n zimbrumireasma aspră în plăpândul cimbruiar toamnele se nasc în primăveri

Un arbore să fiu să nu mai sângerîn vârful meu un mugure de îngerca un suav nepreţuit emblemiar în mocirlă fericiţi mistreţii

nepăsători la tragedia vieţiişi liniştea-mprejur stăpân suprem

O, să trăieşti fără să fii precautsă-ţi cânte Libertatea ca un flautacoperind cel vaier abisalrăzboiul, da: cangrenă planetară !trăim civilizaţia barbară:în secolul acesta genial)

Ochiul târziu năzuitor spre-acelenobile firi cu suflete-drapeleşi care-n luptă chipul şi-au sfinţit:stă-n ele cu plăcere Demiurgulşi chiar când mor nu le cuprinde-amurgul:precum luceferi strălucesc în mit……………………………………………Rămâi aşa în totul-Tot superbăPădurea mea, nepreţuită herbă:sunt Cavalerul tău în mândru tonferindu-te furtunilor profanecu imnurile-n imnuri suveranesubt al nobleţei aurind blazon !…

Olăneşti, iunie, 1986 - mai, 1987


Emil BRUMARU

Cântec naivVerlaine mi-a zis: „Ce dulce-i CătălinaCând ciufulită-ntredeschide gura.Nu căuta aiurea-n tramvai mura,Prin site de arpagic nu cerne finaMireasmă-n van. Alături, sub bluziţă,Sânii ei albi umflaţi-s lin cu pompaCea de la bicicletă. Nici o fiţăA crinilor stufoşi nu-ncurcă trompaBlândului flutur giugiulind staminaIn dup-amiezi c-un soare datt de-a dura".Verlaine mi-a zis : „Ce dulce-i CătălinaCând ciufulită-ntredeschide gura..."

932 vol. 22, 100| octombrie 2012

George VULTURESCU

Vânătoarecu şoimîmpăiat

„Hai să vânăm astăzi ceva ce încă n-am maivânat”, îmi zise şoimul de pe pervazul geamuluimeu privindu-mă cum scriu.

„Îţi trebuie gheare pentru vânat şi un pliscfioros, îi silabisesc. Nu vezi că ţi s-a zbârcitpielea pe oase şi penele ţi s-au rărit în aripi?”

„N-am mai vânat pentru că nu mi-ai arătatnimic ce poate fi vânat, peroră şoimul. M-ai ţinutpe pervazul geamului tău în timp scriai aniîntregi. E cumva o vânătoare şi scrisul?...”

”Niciodată nu ştim cine se înstăpâneşte pe cine:cuvântul sau sensul cuvântului.Stau aplecat asupra literelor precum ochiul deasupraunei fântâni. Oare nu sunt eu şoimulşi tu doar o pasăre împăiată pe pervazul geamuluimeu de la etajul trei...?”

„Cel care vânează nu trăieşte:trăieşte doar cel care este vânat. Porunceşte-mi, zeflemi şoimul,să vezi dacă mirosul sângelui nu-mi mai este străin...”


„Du-te, îi zic într-o doară, în satul meu de sub codruvei vedea pe treptele casei un copil aşteptând colindătorii:el are colăcei în mâini şi mere aurii...”

Dus a fost şoimula rămas doar găinaţul său pe pervazul blocului de laetajul trei

Continui să scriu şi văd totul:intră colindătorii în curte cu zurgălăi şi buhaiemama Irina şi tatăl meu Gheorghe le pun întrăistuţe colăcei şi mere galbeneiar copilul care eram stă pe trepte cu orbitele goaleşi-mi strigă:

„Nu-ţi fie teamă:în găinaţul de pe pervaz e ceea ce a văzut şoimulîn ochii literelor este ceea ce însuşi Dumnezeu a văzutcu ochii tăi:vânatul şi vânătorul sunt tot una.”

Uniforma zeilorAzi noapte un zeu mi-a pus mâna pe creier.„Goleşte-l, mi-a zis. Curăţă-l ca pe–un horn:tot ce e în el nu e nici al tău, nici al meu.”

E un impostor, gândii, pentru că nu-i vedeamfulgerul.

El a ghicit şi chicoti: „Crezi că trebuie să ammereu recuzită? Crezi că zeii ar trebui să poarteuniformă?”

După o vreme îşi lăsă mâna pe umărul meu:„Spală-l. Te-ai rezemat de umbre noroiase.”Apoi mi-a atins braţul stâng: „Taie-l! Ai

mâzgălit cu el semne care n-au devenitliteră…”

Îmi spălai umărul şi-mi tăiai braţul stâng.Atunci el îmi atinse şi braţul drept:„Scrie cu el numele meu”, îmi porunci.

Mă uram pentru că vedea cum tremur şi-mi eramilă de mine şi din milă am scris: „Eu…”

Nu-i vedeam faţa, dar după voce părumulţumit:

„Acum eşti pregătit: ştii ce poţi deveni…”

934 vol. 22, 100| octombrie 2012

NoriiCând vin norii negri şarpele se retragesub pietre, păsările intră sub streaşini

Vine ziua când şi peste pagina tase lasă un nor negrudintr-un colţ negru îi creşte o umflăturăvânătă

când trece norul peste hârtia ta de scriscuvintele nu intră în porii hârtiei

ca broaştele pe lacuri stau la suprafaţă şiorăcăie

acum vezi: umflătura norului e un corntot mai ascuţit, tot mai greunorul nu-l mai poate susţine şi vârful lui se

afundăîn pagină, scrijelind-o

E greşit să spui: dacă eu am umbrătrebuie că şi cuvintele au umbra lor?dacă umbra mea se ia după minetrebuie că şi umbra cuvintelor se ia după ele?

pe drumurisub nouri umbra mea dispare:a intrat în umbra norului

pe coala de hârtie umbra cuvintelor intră şi eaîn albul hârtieica o urmă de copită în luturi

Să aştepţi, precum praful de pe drumuriaşteaptă vânturile,versuleţule, ştii tu asta?

Reveriadesenează peziduriDumnezeu privea ochii orbului:- „Oare i-am făcut pentru om sau pentru zei?”

Orbul îi simţi răsuflarea:- „Să fie oare un zid în paragină? Astfel săduhnească literele cioplite în pietre?”

Dumnezeu a întins mâna…Sus? Jos? A îndepărtat zidul sau aŞters o inscripţie de pe el?

Unde a fost o literă cineva a văzut


Lina CODREANU

Viorel Huşi –pictor din„oraşulculorilorrumene şi alluminii”

e mult timp, n-am mai văzut un astfel de albumde artă care să-mi suscite interesul. L-am răsfoitpagină cu pagină, cu un fel de sfială

intelectuală, ca-n faţa unui ansamblu arhitectural,pregătită să descopăr aspecte monografice şi artisticeinedite. Cauza, poate, e că cel despre care facem vorbireeste din aura spirituală a Huşilor. Am în vedere albumuldedicat unui mare plastician al locului – Viorel Huşi,album editat la centenarul naşterii: Pictorul şigraficianul Viorel Huşi. Centenar (1911-1972), Bucureşti,Monitorul Oficial, 2012. Responsabilă cu alcătuireaacestui majestuos album, sub fericitul imbold al uneidatorii filiale, împletit cu respectul pentru actul artistic,este plasticiana şi muzeografa Aura Popescu – fiicaartistului. La realizarea tehnică au contribuit mai multeinstituţii şi colecţionari particulari, dar autoarea şi-aextins cercetările în arhive, în presa vremii, a valorificatrezultatele unei documentări minuţioase asupracorespondenţei de familie, redând chiar secvenţe dinpropria memorie, cu voinţa expresă ca albumul să fie „orestituire a operei sale către publicul larg, iubitor de artă, darşi aşezarea ei pe poziţia cuvenită în ierarhia artelor plasticeromâneşti”, după cum precizează în nota de început.Pictorul s-a născut la Huşi, pe 15 iunie 1911 şi a decedatla Bucureşti, pe 25 octombrie 1972. Destinat uneianiversări centenare postume, albumul monografic se

înscrie ca un omagiu în întâmpinarea comemorării apatru decenii de la moartea artistului Viorel Huşi.

Materialul cuprins în volum respectă şi întăreşterigorile unei structuri clasice a monografiilor desprepersonalităţi ale culturii şi ştiinţei. După un argument alAurei Popescu, urmează, în Cronologie, o bază de datebiografice, e drept, cam schematică, dar ţinta albumuluinu e una expres monografică, primând în esenţăreproducerile artistice din creaţia pictorului. În cuprinsula 296 de pagini, pe hârtie tipografică de o deosebităcalitate, sunt reproduse fotografii de familie şi imaginide la vernisajul expoziţional comemorativ (1996), altecâteva reprezentând imagini ale urbei Huşilor, fotocopiisecvenţiale din corespondenţă şi din documente. A douaparte, temeiul albumului omagial – cuprinzând peste 200de pagini, în cap. Pictură şi Grafică – este asigurată deincluderea a 319 de reproduceri, dacă am numărat bine,reprezentând lucrări ale pictorului şi graficianului ViorelHuşi. Albumul se încheie cu înşiruirea cronologică aparticipărilor la expoziţii (între anii 1927 şi 1972 şi, postum,prezenţa lucrărilor în expoziţiile organizate după anul1972 până în 20106) şi cu o Bibliografie selectivă.

Aşadar, pe numele lui de buletin – Viorel Herşcovici,cel care avea să devină pictor renumit – Viorel Huşi s-anăscut într-o familie de bună condiţie, tatăl său fiind

6 Menţionez faptul că în octombrie 1986, la Muzeulorăşenesc al Huşilor a fost vernisată o expoziţieretrospectiv-omagială „Viorel Huşi – 75”, cuprinzândlucrări din colecţia familiei artistului şi de la Muzeulbârlădean, care a avut un larg ecou în lumea artistică şiîn urbea natală.

D

936 vol. 22, 100| octombrie 2012

colonel medic, bine cunoscut în urbea Huşilor. Copilăriaşi anii de şcoală, până în 1928, s-au derulat în capitalafostului judeţ Fălciu, viitorul pictor absolvind cursurileLiceului „Cuza Vodă” şi avându-l ca mentor pe AdamBalţatu – alt mare pictor huşean. Atât din Cronologie, câtmai ales, din capitolul Corespondenţă (1929-1931),înţelegem că din 1929, până la sfârşitul lui 1933, a urmat,cu întreruperi, cursurile facultăţilor de medicină dinTours şi Paris, încercând să nu dezmintă aşteptăriletatălui, care-i dorea o carieră profesională de medic. Însă,nevoia de a comunica prin alte mijloace cu semenii,concretizată în prima lucrare originală, „Din curteaEpiscopiei Huşilor”, realizată la 11 ani, precum şi în primaparticipare, cu „Început de primăvară” (ulei pe carton), laun Salon Oficial de artă plastică (avea 16 ani) îi aduc onotorietate precoce. E lesne de concluzionat că harulprimordial era pictura, în egală măsură – alean şi tortură,libertate şi captivitate. E probabil ca pendulareaadolescentină între artă şi ştiinţă, între vocaţia plastică şiprecizia chirurgicală, între traiul boem şi viaţa rigurosplanificată să fi tulburat în adâncul conştiinţei saleresorturi intime, nedezlegate nici de specialişti, încâtchiar din perioada pariziană să se arate semnele unei boliîndelungi şi nevindecabile. În final, balanţa acestuiechilibru fragil între ştiinţă şi artă a înclinat talgerul cătrelimbajul liniilor şi al culorilor.

Capitolul epistolar este de mare interes monografic,desprinzându-se câteva aspecte esenţiale despre profilulspiritual al pictorului în tinereţe: atragerea/vocaţiaineluctabilă, aproape devorantă către arta plastică, oemoţionantă dragoste filială, semnele unei bolichinuitoare şi dorul de locurile natale.

Scrisorile în sine cuprind pagini dramatice despre osfâşiere lăuntrică a artistului grijuliu, prins între douăviituri: pe o cale să nu-şi amărască părinţii, adică săstudieze medicina şi pe cealaltă cale să-şi urmeze vocaţiade artist. Personal, confesiunile epistolare ale artistuluiViorel Huşi îmi par de o dramatică autenticitate, iarpictorul – un personaj dilematic, într-o dramăpsihologică. Chiar în scrisoarea din 15 iunie 1929 (ziuamajoratului!), la Paris fiind, deşi se arată mulţumit de

aprecierea profesorului de botanică, completeazădeznădăjduit: „Dar la un singur lucru mă gândesc, că nu potface pictură şi dorinţa mea s-a spulberat”, la care adaugăimediat „Dar totuşi mă bazez pe voinţă” (p. 13), adică pevoinţa pe care şi-o impunea de a reuşi în medicină, nu peînclinaţia naturală spre cercetare medicală. Aidoma, în1930, după doi ani de studiu istovitor în medicină, ar fiintenţionat să se înscrie la facultatea de drept (care i-ar fipermis timp şi pentru pictură), dar îşi mărturiseşte„curajul şi pofta pentru pictură” şi se simte strâmtorat căci„Nu ştiu singur ce să fac, partea vulnerabilă e pictura asta”(p. 15). Încă în anul 1929, criticul de artă Tancrède Vialaobserva dihotomia vocaţie-aspiraţie a tânărului artist,„un talent ieşit din comun”, „fire impetuoasă, temperamentimpulsiv şi viguros, antrenat atât către artă, cât şi către ştiinţă– medicină”. Vocea interioară îi luminează indeciziile şiViorel Huşi alege să se specializeze la École des Beaux-Arts din Paris. Singură admiterea, numai pe baza uneimape cu lucrări prin care a impresionat comisiaexaminatoare, constituie o carte de vizită-argument atalentului său de plastician. După aceasta, este primit înatelierele profesorilor Lucien Simon şi Dévambez,urmându-şi chemarea vocaţională.

Cere părinţilor să-i trimită cărţile de medicină, dar şi„şevaletul meu portatif” (p. 18). În veştile expediate cătreHuşi aduce precizări, îndeosebi pentru tată, care aveanevoie de confirmarea că fiul îi va urma în carieră,despre perseverenţa şi răbdarea în a învăţa, desprereuşitele personale în practica chirurgicală studenţească(„a propos de disecţie, fac ceva splendid cu aceeaşi răbdare careo întrebuinţam pentru desene”) şi despre hotărârile salesporadice: „da, aş dori să mă fac chirurg” (p. 22). Ceea ce,probabil, îi explică medicul-tată în detalieri minuţioase îlduce cu gândul tot la pictură: „după cum scrii mata ar fisubiect de pictură în sala de disecţie, dar nu prea se pretează laaşa ceva” (p. 24). Cert e că scrisorile devin din ce în ce maidense în informaţii despre activitatea artistică, pe carepare că le strecoară printre celelalte: „Am terminat deacum un caiet mare de desemne, e distractiv, mai ales în orelelibere” (p. 21), „am găsit timp să umplu cu desene după


natură şi 2 blocuri mari. Aş fi lucrat şi mai mult dacă aş aveatimp şi dacă aş fi sănătos. Asta ce am făcut e bun făcut, vorrămâne aceste desene” (s.n., p. 25), „Mă specializez pe zi cetrece în desemn, am ajuns să spun mai mult prin linie decâtprin culoare” (p. 31). Sublinierea noastră punctează faptulcă artistul era conştient de harul dat, de valoarea artisticăşi durabilitatea artei sale. În primăvara lui 1931, deşi arede învăţat, îşi face timp să viziteze saloanele MuzeuluiLouvre, se interesează de expoziţiile din ţară, îşiînrămează tablourile şi trimite lucrări la Salonul Oficialde primăvară de la Bucureşti. Diversitatea lumiipariziene, strâmtorările financiare, tumultul vieţii,impresiile despre plastica din atelierele artiştilor bizari şirebeli, exersarea unor metode noi, toate acestea şi încăaltele, pe care cei în domeniu le pot observa şi comentajudicios, au contribuit la aprofundări şi la acumulăritemeinice în viziune, stil şi tehnică plastică,maturizându-l ca artist. În iunie 1931, pare entuziasmatde perspectiva de a schiţa „toate personalităţile politice,oameni de ştiinţă, toţi profesorii de la facultatea de medicinădin Paris”, încât singur să-şi deschidă o „expoziţie modestăde crochiuri”, care i-ar aduce şi ceva profit financiar.

Crescut într-o bună tradiţie a respectului şi a iubiriifaţă de familie, Viorel Huşi păstrează nota respectuoasăşi de intimitate familială, în ton molcom moldovenescadresându-se cu „Mult iubiţii mei părinţi”, „Scumpii mei”,„Scumpul meu tătăică”, „Dragă tată” şi încheind cudeclararea dragostei faţă de aceştia. Cere şi primeştesfaturi de specialitate de la tată („n-am putut adormi citindşi recitind scrisoarea mata, reflectând asupra fiecărui cuvânt şigata să pun în aplicare sfaturile matale atât de bune”, p. 24)şi, la rându-i, se îngrijorează de starea de sănătate aacestuia („vezi de ţine dieta care ţineai până acum, căcilegumele îţi vor face mult bine, nu te lăsa influenţat de mamacu câte ceva bun”, p. 22). Cum părinţii nu-l pot vedea şiadmira, fiul le descrie vestimentaţia, cu uşoară cochetăriefilială: „umblu îmbrăcat impecabil, păcat că nu mă vedeţi,stârnesc dragostea fetelor” (p. 21) sau precizează: „Astăzi caîntotdeauna am fost îmbrăcat cu vestonul bleumarin foncé şicu pantaloni fantezi şi cravată frumoasă, ansamblul admirabil,

păcat că nu m-ai putut vedea şi mata, tată! c’est dommage!”(p. 24). Fapt de netăgăduit, întrucât fotografiile din aceaperioadă îl arată a fi un domn distins şi elegant.

Capitolul de Corespondenţă se încheie cu o duioasăscrisoare a mamei Tina către unicul fecior aflat departede protectoratul familial, a cărei adresare cuprinde totdorul şi toată iubirea de mamă: „Vioriţă scump al mameitale”. Îndeosebi de starea sănătăţii este îngrijorată biatamamă: „Te doare iubitule capul când te scoli?” sau „Ah, de aişti cum tremur pentru tine şi pentru sănătatea ta!”, dar seîncurajează şi îşi exprimă speranţa că „vei termina cu bineanul şi te voi vedea. Şi aşa se vor scurge anii şi vei terminastudiile şi vei sta apoi lângă noi”.

Anii s-au scurs, studiile au fost abandonate, artistuls-a întors la Huşi, a locuit apoi la Bucureşti, a revenitfrecvent şi pe timp îndelung acasă… Viorel Huşi a trăit,în mod paradoxal, un destin dilematic: pe măsură cepictorul atingea noi culmi ale artei, în aceeaşi măsurăfiinţa-i omenească era adânc rănită de boalanecruţătoare. Criticul de artă Radu Ionescu, într-ocronică din 1996, concentrează într-o frază toată dramaexistenţială a artistului: „Făcând din creaţia sa osuferinţă, Viorel Huşi trăia, în faţa fiecărei lucrări, teama de a

938 vol. 22, 100| octombrie 2012

nu fi putut spune tot: «Cum să prinzi clipa asta? Cum să-i daisemnele eternităţii?7» – iată întrebările care i-au apăsatexistenţa.” (s.n.) Nu era desigur un caz singular în lumeaartei, Van Gogh, Ştefan Luchian, Modigliani şi mulţi alţiartişti împărtăşind acelaşi tip de viaţă.

Cu delicateţe, aproape metaforic („mi-e rănită inima”,„mi-e f. trist”), încă de la Paris , într-o epistolă datată„29/XII/930” le descria alor săi efectele atacurilor bolii:„De câteva zile sunt f. supărat, mi-e rănită inima, nu am penimeni, toată lumea e perversă, am rămas în acelaşi hotelsingur singurel”, „Mi-e f. trist. Mă bucuram că acum câtevazile îmi era, dar acum iar mi-e rău tot ca şi înainte”. Îşiurmăreşte organic asaltul bolii asupra organismului şiconştientizează că trupul şi voinţa devin neputincioase:„Deşi învăţ, dar nu-mi ajută la nimic, căci rana din inimă numi-o poate vindeca nimeni” […], „…m-am sculat, păreamdispus, dar tot pesimist, nu mi-e bine, n-am poftă de mâncare,e jale. N-am gust de nimic”. […] „Am calităţi dar nu ştiu să leîntrebuinţez, sunt capabil de multe lucruri, dar boala mea emai puternică decât toate şi nu-i găsesc leac, mă voi duce poatela un doctor. Sunt f. enervat” (p. 20). Urmează untratament medical şi, când nu se simte bolnav, faceprogrese la învăţătură, este optimist, vesel, face plimbări:„sunt bine şi mă scol în fiecare dimineaţă cu surâsul pe faţă”(p. 22), „foarte rar mă mai apucă câte o durere de cap”.Concluzia, formulată în scrisoarea din 23 martie 1931,este dureroasă şi pentru el şi pentru părinţi: „Sunt veşnicsclavul obsesiei de care sufăr. Va trebui să mă îngrijescneapărat…” (p. 30).

Deşi aflat departe, îşi aminteşte nostalgic demeleagurile moldoveneşti, de „câtă bunăvoinţă şi fervoaremanifestam eu pe la sfârşitul studiilor liceale pentrumedicină”, „de dulceaţa de caise”… Trimite şi primeşte, se-nţelege, foarte des veşti către/ din orăşelul dintre vii:

7 Întrebările pictorului sunt redate de I. Alex. Angheluş înart. „Un poet al culorilor – Viorel Huşi”(„Cronica”, 1975).

„Ştirile de la Huşi nu lipsesc, în fiecare zi sosesc telegrame sauscrisori […]” (p. 17). De altfel, mult mai târziu (1961),într-o ciornă (de scrisoare) către Tudor Vianu notadespre frumuseţea peisajului: „Huşul e un oraş pitoresc,frumos aşezat, înconjurat de jur împrejur de dealuri” (p. 51).Şi acesta este un motiv pentru care autoarea albumului,Aura Popescu, ataşează câteva ilustrate de epocă aletârgului Huşi, reconstituind figurativ atmosfera elevatpatriarhală în care s-a format artistul. Huşenii încă îşimai amintesc de omul pasionat de pictură, robust, cubarba în dezordine, cu ochii vioi scrutând coroanacopacilor, strada şerpuind spre gară, dantelăriile zării,dealurile molcome, privind prin oameni şi dincolo de ei,ieşit la o răscruce a străzilor cu învechitul şevaletportativ şi pictând, îndeosebi toamna, sub privirilecurioase ale copiilor şi ale trecătorilor. De-ar trăi încăViorel Huşi, trecătorul care s-ar încumeta să intre înpodgorii l-ar surprinde, desigur, cu şevaletul pe-undrumeag dintre vii, unde fiica Margareta şi-a temeluitcasa. Urmaşii lui îşi amintesc de bunătatea paternală, dealtruismul său, dar, mai ales de pasiunea fără opreliştepentru actul artistic. Huşii a rămas tot un orăşel liniştit,pitoresc, discret ocolit de vântoasele vremelniceicivilizaţii contemporane, cu atmosferă patriarhală, cuoameni ospitalieri şi prietenoşi, cu străzi întortocheatecare-ncep de la Episcopie şi se pierd zburătăcite spreculmi deluroase, cu parcuri ceva mai luminoase în caretinereţea se revarsă ca şi-n alte timpuri. Cel mai elocventataşament sentimental faţă de urbea natală este faptul căpictorul a preluat denumirea localităţii ca nume artistic,aşternându-şi cu sfioşenie semnătura jos, în colţul dreptal lucrărilor: Viorel Huşi. Confesiunea formulată într-uncitat, preluat de Radu Ionescu dintr-o scrisoare aartistului, constituie o veritabilă carte de vizită aoraşului, fiind memorabilă pentru istoria culturală aHuşilor. Iată:

„Sunt plecat din Huşi, pentru lucru, oraş al amintirilormele din copilărie şi adolescenţă, al vinului bun, al livezilor cupomi fructiferi, oraşul soarelui, al culorilor rumene şi alluminii. Pentru mine Huşul reprezintă frumuseţea peisajului


veşnic scăldat în lumină, într-un cuvânt ce a reprezentat Arlespentru Vincent Van Gogh, care e unul din pictorii pe care eu îiiubesc cel mai mult şi în cel mai înalt grad, nu numai pentruviziunile lui coloristice de atunci, ci pentru faptul că a suferitatât de mult cu boala lui, precum şi lupta grea ce a dus-opentru existenţă” (p. 35).

Din nefericire, răspunsurile părinţilor din Huşi saualte scrisori ale pictorului nu s-au mai găsit… Redate înordine cronologică, totuşi, sumarele secvenţe dincorespondenţa din perioada studenţiei pariziene,corelate cu imaginile surprinse în tablouri, cu aprecierilecritice ale oamenilor de artă, cu amintirile rudelor şicunoscuţilor, refac pas cu pas profilul spiritual al luiViorel Huşi, sortit unui zbucium derutant în a alegemedicina sau arta.

O fasciculă aparte grupează în Amintiri despre tatălmeu emoţionanta confesiune a Aurei Popescu. În primaparte reconstituie şi comentează, în baza materialeloradunate, unele redate aici, traiectoria vieţii lui ViorelHuşi. În partea a doua, sunt redate momente din propriaviaţă trăită alături de tată, mamă şi cei doi fraţi(Margareta şi Valentin), copiii fiind născuţi după 1950.Grijuliu, Viorel Huşi le trimitea ori le aducea cadouriadecvate: dulciuri, îmbrăcăminte, îi povăţuia în limitelebunei morale, le povestea despre sine şi le cerea să înveţe

ca să ajungă premianţi. În vacanţe, îi lua pe copii laBucureşti, deşi avea sănătatea şubrezită şi trăia încondiţii precare, aproape insalubre, în subsolul uneiclădiri, chiar în apropierea unor rude bogate, darindiferente şi neomenoase. Oameni străini, dar cu sufletgeneros se îndurau de copii, oferindu-le găzduire oriaducându-le cele necesare. Solicitaţi, mulţi oameni decultură îi achiziţionau tablourile, asigurându-le traiul depe o zi pe alta. Totuşi, boala lui Viorel Huşi se agrava,aşa încât o „congestie cerebrală” i-a lăsat orfani pe ceitrei. Cu dârzenie, copiii au înfruntat greutăţile. AuraPopescu a ajuns muzeografă şi, rămânând în domeniulartistic, a putut preţui şi scoate la vedere truda artistică atatălui. Dovadă stă această apariţie editorială, albumulmonografic – Pictorul şi graficianul Viorel Huşi.

Referinţele critice asupra operei artistice a pictoruluiViorel Huşi au fost alese şi grupate în capitolul Croniciselective (pp. 55-83), care debutează cu un „Autoportret”,executat în creion negru. Articole din publicistica vremii,cronici analitice ample, prefeţe din cataloageexpoziţionale, cuvântări şi comunicări de specialitateocazionate de vernisaje, aprecieri critice, menţionări,asocieri artistice, reportaje, însemnări, impresii, toateacestea redau dimensiunea artistică a creaţiei plastice alui Viorel Huşi, aşa cum a fost perceput şi apreciat între

940 vol. 22, 100| octombrie 2012

anii1929 şi 2011. Dacă, în ce priveşte datele biografice aleartistului, referenţii au avut în cercetare cam acelaşisumar documentar, totuşi fiecare referinţă critică, scoatela iveală noi valenţe despre Viorel Huşi – pictorul, într-oreceptare nuanţată începând cu impresiile notate laSalonul Oficial din Bucureşti din anul 1929. Adun într-unperiplu impresiile cronicarilor de artă plastică, îndeosebipe acelea care adâncesc trăsăturile portretului de artist şiale artei sale, de la imaginea unui„abil ilustrator” (GeorgeOprescu, 1933) ori „desenator dibaci” (Oscar Han, 1933)până la recunoaşterea postumă a valorii operei sale care„autoritară şi singulară, constituie ea însăşi un capitol aparteal artei româneşti aşezat însă, cu certitudine, în imediatavecinătate a celor mai mari contemporani” (Radu Ionescu,1996).

Deşi pare surprins ca într-un bildungsroman, artistulnu se încadrează într-o fluentă şi clasică formare ca artist,ci mai degrabă, dacă nu i-am cunoaşte existenţa-idramatică, ne-ar încânta cu ciudăţenii fermecătoare.Tancrède Viala îşi exprimă încrederea că, deşi n-a studiatpictura în nicio academie îşi va definitiva studiile laParis. Oscar Han remarcă la pictor „desene vioaie,capricioase în linie, bărbăteşti, dar fără brutalitate, cu cotiturimeşteşugite, neprevăzute şi nemanierate” iar îndemnul luiNicolae Tonitza rămâne emblematic pentru destinulartistic: „Merită văzut – nu comentat”. Cel mai atentobservator rămâne criticul de artă Radu Ionescu, alecărui bogate prezentări înglobează relevant trăsăturiletemperamentale ale pictorului Viorel Huşi, îiperiodizează creaţia şi descrie aspectele majore alelucrărilor sale: „temperamentul său agitat, continuuneliniştit, impermeabil impulsurilor sau acţiunilor dinafară,chiar când acestea îi corespund structural” (p. 59); anul 1940este de răscruce în structura psihică şi în viziuneaartistică, când „liniilor scurte, viguroase, nuanţate, le ia locullinii scurte, drepte, egale, acoperind toată suprafaţa desenată,nu numai delimitând-o ca în trecut” (p. 60); „un foarte finobservator, curios şi atent la toate acele nuanţe care, puse în

lumină de un gest, de o mişcare, caracterizează un om” (p.59). Fin analist al structurii psihice, tot Radu Ionescusurprinde drama artistului supus unor stăricontradictorii, de supliciu: „Luptând cu el însuşi şiîmpotriva lui însuşi, el continuă să creeze acele imaginipitoreşti, asemenea unui haos organizat, pe care le învioreazăcu pete de culoare” (p. 62). O fire bivalentă observa şi IonAlex. Angheluş – poetul Huşilor: „prima oară era iritat,palid, răvăşit, neliniştit, sumbru”, „a doua oară, aprins,vibrând în faţa peisajului huşean”. Aidoma, Mircea Deac îlcaracterizează „ca om şi artist ciudat, izolat, nemulţumit,răzvrătit, neînţeles”, „neîncrezător în oameni, deşi îi iubea”,arta fiindu-i „un crez şi un foc nestins” (p. 64).

Cum harul artistului se cristalizează în operă, totastfel în creaţie se vede artistul. E vorba despre biografiainterioară a operei, fiindcă în operă, într-o înlănţuireiminentă, autorul disipează fărâme din experienţele salede viaţă, din iubirea şi amărăciunea, extazul şi căderilefiinţei sale. Creatorul comunică cu lumea, exprimându-seîntr-un mod singular prin linie şi culoare. De aceea sesimte singur în mijlocul mulţimii, însă înconjurat delume în cea mai acută singurătate. Peisajul şi portretulcreate confirmă ceea ce vede cu ochiul interior, fiindcăautorul se mişcă-ntr-un cadru tonifiant (într-o cromaticăarmonioasă, pastelată) ori terifiant (clar-obscur, sumbru,contorsionat de fenomene externe) iar figurile createcomunică cu artistul (zâmbesc, îl mustră, vin înîntâmpinare ori întorc spatele, sunt figuri triste, obosite,inerte, senine etc.). Putem s-o numim oximoronic„realitate imaginară”. Sunt două lumi aflate într-otangenţă extrem de fragilă. Prin structura sa psihică,Viorel Huşi n-a observat întotdeauna graniţa, navigândîn derivă ori păşind peste pragul unei alte lumi… Înacest sens, de real interes este comentariul făcut de RaduIonescu despre un modest desen dintr-un carnet alpictorului care reprezenta o sticlă cu apă „desenată exact,minuţios chiar”, ca în realitate, însă „tratând apa din sticlăasemenea unei mări în plină furtună, artistul, fără săbănuiască, şi-a făcut propriul său portret. Cele două lumi alesale, cea controlată şi cea care îi scapă de sub controlcoabitează, luptându-se acolo una cu alta” (p. 60). Afirmaţieîntărită şi de observaţia lui I. Alex. Angheluş: „Cine l-avăzut pe Viorel Huşi, fie şi numai în treacăt, şi-a dat seama căera de mult numai al lumii operei lui” (p. 66).

Imaginea vechii aşezări moldave, târgul Huşilor, nue omisă în comentariile cuprinse în capitolul Croniciselective, având în vedere că pictorul Viorel Huşi „şi-apropus un ambiţios proiect de a făptui o monografie picturală aHuşilor, tentativă care-l singularizează printre confraţi”(Theodor Codreanu, 1997). Dar cine cunoaşte urbeaHuşilor aşezată ca într-un căuş de palmă unde tumultulmolcom al oraşului se pierde sub valurile dealurilor, vaînţelege altfel eternizarea peisajelor în „clipa” furată dincaruselul timpului. Regăsesc în plastica peisagistă ofrescă atemporală a mişcării naturii în „veşnică trecere”,cum ar spune poetul. „Oraşul dintre vii” a rămas pentru


Viorel Huşi, tărâmul paradiziac al copilăriei, de aceea asimţit o tainică chemare spre „acasă”. Aici a fost fericit,ocrotit, sănătos. Îndată ce a plecat din Huşi, au apărutsentimentul înstrăinării, dificultăţile financiare, semnelebolii chinuitoare, chiar dacă, indubitabil, această „ieşireîn lume” a fost benefică pentru împlinirea sa ca artist,fiindcă a cunoscut lumea marilor artişti şi s-aperfecţionat în arta compoziţională şi de execuţie.

Peisajele reproduse în partea a doua a albumului(cap. Pictură), în mare parte, sunt picturi în uleiexecutate pe carton datând din anii 1925-1929 (unele datefiind incerte), aşadar înainte de plecarea lui Viorel Huşila studiul medicinii în Paris. Sunt urmate de mult maimulte acuarele, în majoritatea lor executate după 1930.Din capul locului se vede că Huşii reprezintă matriceaspirituală a artistului. Chiar prima realizare plasticăpoartă amprenta locului: „Din curtea Episcopiei Huşilor”,întărită de alte denumiri care conduc spre aceeaşi zonă,precum „Toamna la poarta viei noastre”, „La cramă”,„Periferie la Huşi”, „În curtea de la vie”, „PrivelişteaHuşilor”, „Poarta de la vie”, „Trecător în margine de târg”ş.a. Alte lucrări poartă generic numele „Peisaj”, „Începutde primăvară”, „Iarna”, „Toamna” ori „Peisaj de iarnă”, darprivite atent se pot identifica particularităţi etnografice şiaspecte diurne din viaţa târgului împodobit cu podgoriidantelate şi aşezat cuminte la poalele pădurii Dobrina.

Calculate estimativ, în total, 36 de tablouri poartă îndenumire toponimul Huşi şi derivate ale acestuia, vreodouăzeci dintre ele fiind peisaje acuarelizate, celelalte –

pictură, grafică, laviu, peniţă şi crochiuri din cărbune şicreion. Spre argumentare, spicuim câteva titluri: „Peisajdin Huşi” (8 lucrări) „Pe drum la Dobrina”, „Uliţă dinHuşi”, „Peisaj huşean”, „Mahala din Huşi”, „Case dinHuşi”, „Cules de vie la Huşi” etc. Caracterul monografic alansamblului plastic este dat de priveliştile caresugerează coordonatele geografice naturale: dealulmagic al Dobrinei („Pe drum la Dobrina”, „Spre Dobrina”,„La margine de oraş – Dobrina”), renumitele podgorii încare au fost ridicate gospodării pentru prelucrareastrugurilor („Crama”, În curtea de la vie”, „Peisaj – Repausla vie”), livezile („Livadă cu pomi – Dobrina”), satele de pevalea Prutului („Case la marginea Prutului”, „Case laDrânceni”), marginile târguşorului („Peisaj la margineaHuşului”, „Din împrejurimile Huşilor”). Între cei patruplasticieni renumiţi ai locului – Ştefan Dumitrescu AdamBălţatu, Octavian Angheluţă şi Viorel Huşi –, ultimulrămâne emblematic un pictor al Huşilor.

Obiectivele mai importante într-un târg cu viaţăpatriarhală sunt zugrăvite frontal sau din perspectivaunei căi de acces – stradă, drum, alee, cărăruie, caleferată: „Curtea spitalului din Huşi”, „Sala de consultaţii”,„Drumul gării (Huşi)”, „Cantonul de la marginea oraşului”,„Pavilionul de bărbaţi”, „Spitalul comunal”, „Peisaj – Garadin Huşi”, „Locomotiva din gara Huşi”, „Din curteaspitalului din Huşi”, „Privelişte spre gară”, „Peisaj din Huşi”(p. 169 – hala centrală se vede şi azi).

Există perspective peisagistice diferite: deschise, deperiferie, panoramice („Priveliştea Huşilor”, „Peisaj lamarginea Huşului”, „La marginea Huşilor”) şi restrânsevederii – colţul de stradă sau curtea gospodarului(„Stradă în provincie” – p. 91, „Interior de curte” – p. 239,„Casa părintească”, „Casa noastră de la vie”, „Casă părăsităla Huşi”). Nefiind specialistă în materie, descifrez întablourile lui Viorel Huşi arcuirea liniilor greoaie,nuanţele cromatice dense, lirismul cald, echilibrul decompoziţie şi tematica unitară a multor tablouri careîntăresc ideea unei monografii pictate a Huşilor. Datareatablourilor şi maniera constantă de execuţie precum şi

942 vol. 22, 100| octombrie 2012

dorul de Itaca natală exprimat cu sinceritate înconfesiunile epistolare de la Paris conduc tot spreunitatea monografică. Chiar dacă izvorul de inspiraţie n-a fost doar meleagul natal, memoria afectivă a artistuluidiluează dimensiunile universalului, supunându-le uneigrile de autohtonizare. Poate o stradă din periferiaParisului să-l fi inspirat, dar Viorel Huşi o supune uneistilistici plastice a locului natal, o huşenizează.

Observat cu atenţie, cerul nu e senin, dar solaritateae vizibilă atât prin umbrele prelingându-se de la bazafigurilor şi obiectelor, cât mai ales în seninătateaemoţională pe care o degajă tabloul. Nori îndepărtaţi,grupaţi sau zdrenţuiţi, în tulumbe încreţite sauînneguraţi horesc în dezordine („Peisaj de primăvară”,Trecător în margine de târg”), se adună-n buchete roşietice(„Peisaj”, p. 100), ori se înşiruie în coloane de atacdeasupra dealurilor tulburând liniştea aşezării („Peisaj deiarnă”, „Uliţă cu felinar”). Nepăsători gravitaţiei, dauviaţă imaginii şi stabilesc un punct de sprijin priviriifurate de infinitatea spaţiului celest. Pe fundal,depărtarea se odihneşte pe coama dealurilor vineţii,atinge turle albăstrii de biserici ori mângâie acoperişurilecaselor şi vârfurile îndrăzneţe ale copacilor.

Observ că din nici un peisaj nu lipseşte casa – centruexistenţial. Peisajul se umanizează, pulsează, comunică ostare de spirit. Casele sau cramele solitare din podgorii şilivezi poartă semnele vetustului şi ale unei dezordinipatriarhale. Formele cu generoase curburi dau impresiaunei porniri din loc, abstrăgându-se gravitaţiei,asemenea copacilor, gardurilor ori stâlpilor. Deasupra aupovara ocrotitoare a acoperişurilor din stuf, paie sautablă ruginită („Periferie la Huşi”, „Peisaj” – p. 142). Aflateîntr-o degradare lentă, par îmbătrânite, dar nu părăsite.Cu geamuri mici, inegale, uşi înguste, hornuri zvârlitespre cer, beci căscat spre lumină şi, neapărat, un brâucenuşiu care le îmbrăţişează delimitându-le de sol, casele

au specificitatea zonei Huşilor. Lipsite de pretenţiiarhitecturale, casele au expresii umane, emană căldură,prietenie, te cheamă, au de şoptit o poveste în care suntpărtaşe ca martori. Poartă în ele farmecul unei lumiapuse. Curtea are poartă somptuoasă („Poarta de la vie”),este împrejmuită de gard împletit din nuiele ori făcut dinscânduri („Peisaj”, pp. 100, 103, 189, închisă întreacareturi („Peisaj”, p. 92) sau semideschisă („Pe drum deţară” şi „Peisaj din Huşi” – p. 152, „Peisaj cu case”). Înogradă, animale, păsări, obiecte de uz gospodărescspecifice vieţii de la ţară, adică podgoreanului. În jurulcramelor, îndeosebi, tronează într-o veselie butoaielegoale, adevărate personaje care stau la sfat, participă laun joc bizar ori se bulucesc nerăbdătoare la uşă pentru aprimi licoarea bahică („Peisaj” – pp. 86, 157, 230,„Cramă”, „La cramă”).

Peisajul de periferie rurală pare deschis cătreinfinituri solare, în timp ce peisajul urban propuneperspectiva aproapelui, uitătura împiedecându-se detrunchiul contorsionat al unui arbore, de un stâlp defelinar sau de-o căruţă. Privite din intersecţii, străduţelebătrânului burg sunt înguste, garnisite de-o parte şi dealta cu case mai scunde ori frontal mai zvelte, cu acoperiştăbluit, burlane pentru ploi, uşi la vedere şi ferestreînalte, boiereşti. Crâşmele au obloane din lemn („Stradăîn provincie”). Pavajul pietonal, copacii singuratici,felinarele obosite („Peisaj cu felinar”) întregesc compoziţiaîn care monotonia este înviorată de siluete umane incerteaflate „în trecere”, de căruţele ori trăsurile trase de cai(„Peisaj din Huşi” – pp. 196, 219, „Mahala din Huşi”), deserpentinele renumite ale căii ferate care oferăcălătorului, şi acum, mai ales noaptea, o suită de imaginispectaculoase („Peisaj”, p. 221).

Deşi pictorul are o tehnică aparte a portretuluisurprins în pete de culoare zăgăzuite într-o textură delinii filigranate (văzută separat, galeria bogată aportretelor merită o analiză de domeniu), în peisaj,figurile umane sunt prezenţe simbolice, doar siluete înmişcare, solitare sau în grup, venind, plecând,ospitaliere, zgribulite… Viaţa podgorenilor şi atârgoveţilor nu iese din tipic: ei „au treabă”, farmecul


peisagistic nu le conferă stări meditative, nici îiînsufleţeşte, nici îi lasă nepăsători. „Împrejurul” e casanaturii, o lume organic existenţială aflată într-o eternărotire de anotimpuri, în care, înşişi animaţi de febramuncii gospodăreşti, au intrat de-o veşnicie şi trăiesc înnesfârşire.

În ansamblu, imaginile despre Huşi alcătuiesc olungă confesiune despre urbea natală, un jurnal plastic încare pictorul Viorel Huşi îşi comunică altfel emoţiile şigândurile, revărsându-le compoziţional şi cromatic întablouri. Fiecare peisaj e un poem în metafore cromaticerumenite de emoţionante stări de spirit.

Ce mă impresionează mai mult în picturile lui ViorelHuşi este imaginea drumului, începând cu pictura în uleidin 1926 – „Început de primăvară”, până la desenele cucreion negru reprezentând imagini ale Huşilor: „Lamarginea Huşilor”, „Case la Huşi”, „Străzi la margineaHuşilor”, „Cules de vie la Huşi”. Bătătorit de căruţe şi depodgoreni, acoperit de praful lutului galben, drumul nueste nicicum neted ori lesne de parcurs. Căile se deschidde la o răscruce (unde pictorul obişnuia să-şi plaseze

şevaletul), şerpuiesc printre case, copaci, podgorii,pierzându-se ca un firicel de apă în propriul izvor.Drumurile au fluiditate, curg contorsionate precum firulapei, dar nu par că se revarsă, ci că se retrag, se ascundurcând în susul dealului. De aceea, semnificaţiadrumului pare mult mai nuanţată, văzută nu doar ca ocale de acces în şi dinspre târg. În fond, drumulcreionează destinul sinuos al artistului care într-un fel deîncleştare cu soarta nedreaptă a încercat s-o suporte şi s-oînvingă. Victoria lui sunt picturile care vor rămâne, cumînsuşi era convins încă la 20 de ani (1931).

Albumul monografic editat de Aura Popescu –Pictorul şi graficianul Viorel Huşi. Centenar (1911-1972),re-aduce în lumină opera artistică, deschide noi punţispre studiere aprofundată şi, nesituabilă într-un singurcurent artistic, incită la interpretări, dar, mai ales,ilustrează locul unui pictor atipic, în ansamblul arteiplastice româneşti şi europene.

944 vol. 22, 100| octombrie 2012

Theodor DAMIAN

UriaşiiŞi atunci apărură pe pământ uriaşiiei se plimbau de mânăprin Marienplatzel şi eaaşa cum Cain şi Abelîn cartea lui Negoiţăfumau ţigări şi beau cafea

Iată de pildăuriaşul de peLeopoldstrasseîmbrăcat în albneînspăimântatgata de fugă şi de plecatcu îngerul Veronicăi Balajla arat

Merg cu uriaşii după mineeu mergei stau pe loc în mirarecăci nu ştiudacă eu am fost ca eisau ei ca mineîn erele trecute sau viitoare


Nichita DANILOV

CeaţăVîntul stătea drept la capătul străzii,cu ochii întorşi şi mîinile tremurînde,ţinînd un joben. Cineva încerca mereusă-şi aprindă o ţigarăferindu-se de vînt. Vîntul însănu se lăsa păcălit cu una cu două,ci răsucindu-se mereu pe călcîie,făcea zeci de piruiete în aer,stingînd chibrit după chibrit...încet-încet mi-am ridicat ochiispre fereastra strălucind în puterea nopţii:mi-ai făcut semn cu degeteletale sub formă de evantaiscuturînd scrum de ţigarăpeste stratul de pălării răsărite în stradă...

... Atunci ne-am trezit din somn cu toţiiimplorîndu-te să nu-ţi întorci faţa de la noi,am căzut în genunchişi am ridicat din nou ochii spre cer,dar cerul s-a răsturnat cu susul în josşi am văzut căscîndu-se sub noi

duşumeaua acoperită de mucuri de ţigară şismocuri de părde om, dar şi de cal sau de cîine!...

Am căutat să ne păstrăm judecata limpede şicugetul curat;am tras aer în piept şi ne-am lipitmai bine tălpile umedede tavanul pe jumătate surpat,acoperit de dune mici de nisippe care le ondula vîntulşi spre care se îndreptao turmă întreagă de suflete....Ridicînd bastonul în aer,Vîntul ne-a făcut semns-o luăm la dreapta şi apoi la stînga,spre pajiştea verde ce se căsca în mijloculoraşului...Noi mergeam şi el ne urma,acoprindu-se de ceaţă...

946 vol. 22, 100| octombrie 2012

PopasCopacul acestascheaună ca un cîinealergînd nebunpe străzile orașului.Trecătorii îl privesccu teamă și oroare;cîte unul, mai milos din fire,îi aruncă din sacoșăo bucată de carne...

... Așezat pe trotuar,eu îl contemplu în tăcere,apoi îmi șterg arcușul de praf,și plec mai departe...

StradaStrada ca un gît retezat –deasupra noriiîntinzîndu-se ca niște ciorapideșirați pesteo față nevăzută;apoi mulțimea de capeteondulîndu-seîn dreapta și în stîngaîn bătaia vîntului...

Și în mijlocul mulțiimii – tu,îmbrăcat într-un pardesiu alb,lung pînă-n călcîie,cu ochelari fumurii pe ochiși pălăria de fetru pe cap,stai nemișcat ca un stîlpacoperit de afișe și reclame,cu mîinile înfundate în beznă,așepți ca mulțimeasă se oprească în locși să se prosterneze la picioarele tale...

.... Însă nimeninu se oprește, toți alunecăpe lîngă tineși prin tineca și cum n-ai exista...

...Numai eu,ajungînd în dreptul tău,îmi scot pălăriași-ți fac o reverență adîncă,după care, chicotind,mă fac nevăzutdupă primul colț,intrînd într-o bodegă...


Magda CÂRNECI

La mijlocul vieţiiPrimim uneori lovituri neaşteptate, năprasnice,

în această cursă ciudată, curgînd circular şi fără ieşire,Cînd brusc cronometrul din buzunar, pocnind, se

opreşteşi vedem altfel, dar a l t f e l,

scaunul şi masa la care stăm muţi, copleşiţi.Obiectele capătă încet o claritate fosforescentă,un fel de înaltă cortină e trasă puţin deoparte,

dinaintea unei ceţi străvechi, o dureroasă tenebră.Timpul stă, nimic nu mai curge.

Stăm. Aşteptăm.Închişi ermetic într-un intens, viu prezent.

Ceva vibrează în preajmă, un fel de tensiune, o teamă.Ca şi cum o măruntă apocalipsă, totuşi teribilă,

această viaţă a noastrăne-ar putea cădea brusc în faţă

ca o apă tăioasă, o cascadă justiţiară.Un film s-ar bloca într-un enorm aparat de proiecţie,

şi ne-am trezi dintr-odată în mijlocul clişeului,înăuntrul secvenţei. În fluviul vast de imagini care e lumea.

Lumina iluziei s-a stins, s-a răcit.Totul tace; înăuntru e vid; o linişte cosmică.

Mintea se întredeschide preţ de un fulger, o clipă puternică,spre uitate misterii, nicicînd bănuite.

Ceva greu din noi geme, se vaetă; cade într-un abis fără fund.Altceva din noi se înalţă uşor către un sorb de lumină,

întrevăzîndu-şi uluit inocenţa.Şi în noua limpezime a vederii interioare

zărim vag, ca un film mai subtil, o părere tremurătoare,nişte zei maturi, aşezaţi la o masă, deasupra,

făcîndu-ne discret semn cu mîna,zîmbind,

aşteptându-ne.

948 vol. 22, 100| octombrie 2012

Nicolae BĂCIUŢ

Anotimpuri defemeie

Ai putea fi mai respectoasăcu anotimpurile –măcar iarna să fii ca iarna,zăpadă să-ţi fiu,şi floare de gheaţăpe geamul prin care priveşti.Măcar primăvarasă fii primăvară,să fiu muguripe braţele tale.Ori măcar varasă fii vară,să pun nisip pe trupul tăuca în clepsidre.Iar toamna,toamnă măcar fii,să dai în fruct,să naşti o zi,O zi mai lungă decât viaţa.

23 mai 2012

Încă un timpÎncă un timp,se va scrie cu noi,cu mâinile noastre,sângerânde...Încă un timpva ploua cu noi,cu nori din senin,peste nisipuriarzânde...Încă un timpvom fi cuvinteşi cineva va vorbicu noi,vă va spuneo istorie,din care va lipsiJudecata de apoi...Încă un timpşi încă un timp.

13 mai 2012


Carmen PALLADA

ParaboleAm părăsit necazurilenorilor de sub tălpile meleo parabolă a spaţiului plutitordintre noi, cei ce numărăm

timpul.

Timp suspendat între aripiamară lacrimă a sufletuluiţâşnind din bătăile inimiivis întâmplat când se-mpreună aurul

şi-argintul.

E sigur clipa de-nceputtărâmul cerului atât de-ndepărtatdar nu uitatprin care m-am născut

din soare.

Aşa încât nici munţi, nici apenu pot înlocui clopote-n apusstâncile de gândadevăr cântând şi lacrimi

de izvoare.

De m-aş întoarcevânt prin vântîn noaptea care-acolo este ziţi-aş mulţumi şi ţie,

Don Quijote

c-am învăţat, o silitoare ucenică,mulţimea oarbăîn roata cerului s-o plecşi clipe să aprind

în vagi retorte.

Vai, ambiţie şi delăsareo pâine îngheţatăde libertate şi-adevăr ascunsnu m-ar putea opri din zbor

pe vânt.

Genune. Lumina dimineţiitranscede căldură pe aripişi în piept, sub ochie clipa când pe munţi şi ape,

sub pământ

(ştiind că că nu m-ai părăsi)privirea-mi scormoneştemintea-mi răscoleştesub mii de metri de ocean,

să te găsesc.

Am părăsit necazurile.Încă le număr ca pe steleşi dau de sufletele fără numeparabole ale spaţiului

ce te doresc.

950 vol. 22, 100| octombrie 2012

Petru SOLONARU

Despre suflet...Din arheu descinde Sufletul şi i-sÎngheţate drumuri într'un corp închis.Reveni-va însă binelui ostrovGând că'întruchiparea-i n-a pierdut Cel Vis.

Are ca egidă adevăr ce-a scosJertfa plinăciunii harică'în Hristos...Lună, soare, stele trec lăuntrul săufăr'a scade linişti sub altar şoptos,

căci scriptura sfântă vrednică-a văzutcu matrice, ochiu-i, martor deşternut...Dincolo de slove poartă înţelesapă-a amintirii'în foc, văzduh şi lut,

cât închisa-i uşă nu-i de fel, deşipare într'acolo... - ,,Cereţi, veţi primi!...''Naşterea şi moartea sunt aceleaşi dar......o beţie trează lui,,a nu'' spre-,,a fi''...


Adrian Dinu RACHIERU

O existenţăpoetică:NichitaStănescu

imeni, de la Eminescu încoace, admirat saupizmuit, n-a fost cercetat cu atâta osârdie,învolburând peisajul exegetic (aglomerat) şi

omologând, consensual, imaginea serafică a Poetuluioracular-sibilinic (devenit model popular), plutindextatic, zeificat şi gelozit, ori căzând în derapaj şi diluţie(fără a-şi diminua gloria) – precum Nichita Stănescu.Abstractizând emoţia, stănescianismul (original, inegal,prolix, iniţiatic, ermetizant, imponderabil, efeminat,fascinant, volatil etc., de răsfăţ stilistic) a devenit unfenomen socio-cultural. Şi a impus, cu superbie, o nouăpoetică. Care, să recunoaştem, interesată de spectacol, n-aputut evita nici autopastişa (clişeizare, serializare,relaxare), nici droaia de imitatori, exploatând industriosreţeta. Desfăşurând un patos abstract-vizionar,întreţinând senzaţia de libertate (în pofida circumstan-ţelor apăsătoare), expansivul lirism nichitian a produs, întimp, şi un impresionant doar critic; „suprainterpretată”(cum observa Daniel Cristea-Enache), poezia luiStănescu, transpersonală, rebusistică, deseori, nu este /nu poate fi definitiv clasată. Mai cu seamă că „un restinexplicabil”, nota acelaşi critic, ne va însoţi mereu, cumse întâmplă, de regulă, cu toate creaţiile care durează,neistovite de armata iscodelnicilor exegeţi.

*Contextul în care s-a ivit generaţia lui Nichita era

ventilat de iluziile liberalizării. Iar poetul, străin – totuşi– de tentaţiile oportunismului a fost propulsat de instan-ţa critică, redescoperind esteticul. S-a bucurat, negreşit,de recunoaştere oficială, dar mecanismele succesuale(„valabile” în sens funcţional, veritabile pârghii propa-

gandistice impunând în plin proletcultism lideri literari)nu ar putea explica îndestulător idolatrizarea. Dincolo deorice dirijism sau intervenţionism partinic, cu adevărateficientă a fost politica de generaţie. Poate chiar ca reacţiecompensativă, „concurând” – pe alt plan – aberantul cultal personalităţii, însoţind perechea dictatorială. Încât,alături de V. Spiridon, putem zice că „inserţia” s-aprodus pe fundalul unei formidabile solidarizărigeneraţioniste, liantul fiind promovarea valorilorpromoţionale; altfel spus, platforma emulativă aintereselor comune, beneficiind de „cenzura şaizeciştilorînşişi”. Pasul spre mitizare n-a întârziat. Nonconformist,oracular, imprevizibil, Nichita a fost considerat chiar deconfraţi Poetul prin excelenţă. Cohorta de admiratori,printre atâtea libaţii şi dedicaţii a produs şi propusaccente cultice. Hagiografii, „anturajul zelator”, criticiianexaţi au întreţinut cu sârg hipnoza stănesciană. Înconsecinţă, nici reacţiile potrivnice nu puteau întârzia,acuzele – cu o previzibilă inflamare postdecembristă –vizând fie posibila înregimentare, fie lirismul filosofard-apos ori chiar diformitatea în sens fizic (angelicul poet dealtădată devenind un „înger obez”). Să recunoaştem,Nichita n-a fost un model etic. „Moliciunile” omului,aparenţa lenei, temperamentul labil, iluzia improvizaţiei,teama de singurătate, declaraţiile „ideologice” (câte aufost, de ecou însă) şi dezinteresul pentru universuldomestic oferă mai degrabă argumentele unei ambigu-ităţi comportamentale. Nichita, sedus de mirajul poezieia fost, deopotrivă, idol şi victimă (cf. Ioana Bot). Aşa-zisul carierism nu poate fi argumentat convingător câtăvreme poetul nu era atras de funcţiile administrative. Iaracolo unde a fost „plombat”, mai degrabă prin străda-

N

952 vol. 22, 100| octombrie 2012

niile amicilor şi pentru scurtă vreme, a dovedit „osteneliinfime” (cf. Marian Popa). Nici poetica sa, interdiscipli-nară şi exhibiţionistă (cum s-a spus), dereglândsemantica în numele unui imagism extravagant, de „ba-roc conceptual” nu poate fi suspectată de rigoare.Dimpotrivă, sibilinic, disponibil pentru filosofare,poetul-galanton iubea o combinatorie „pulsatorie”, libe-ră, străină de orice obedienţă, refuzând prozodia(înţeleasă ca fard). Poezia a fost însă, indiscutabil, miza saexistenţială.

Nimeni nu ar putea susţine că Nichita Stănescu afost ireproşabil, penetrând zelos topul oficios. Sau că,fixaţi în captivitatea stadiului tribal, l-am aureolatconvocând memoria tandră. Certamente, „nu Puterea ainstituit mitul stănescian” (cf. Vasile Spiridon) după cumpoetul ploieştean, idolatrizat de contemporani, nu poatefi taxat drept „scriitor de o generaţie”. Să observăm însă,în timp, o polarizare a reacţiilor. Tonul admirativ, atins –uneori – de fanatism, urcând spre acordurile unui imnexegetic nu oferă contribuţii valabile, ignorând nonşalantscăderile, incontinenţa lirică. Am zice mai degrabă căaceastă indignare, vehementă câteodată, capătă febrileaccente publicitare, semnatarii dorind – presupunem – ase bucura (ei, în primul rând) de vizibilitate. Pe de altăparte putem fi (parţial) de acord cu C. Stănescu caresesiza că nici contestarea radicală (acel atac furibund lan-sat de Cristian Tudor Popescu) n-a primit, deocamdată,„un răspuns plauzibil”. În pofida acestor declaraţii, fieele cultice ori incendiar-demolatoare (sau, poate, tocmaidin pricina lor), Nichita rămâne un poet viu. O spune,răspicat, Gabriela Melinescu, contemplând nu doar piaţapostumă ci rememorând existenţa acestui mare risipitor,producând un fenomen „de contaminare”. Şi care, cu„instinct infailibil”, s-a vrut poet fără efort, dezvoltând oimensă energie poetică. Nichita Stănescu a fost,neîndoielnic, o existenţă poetică.

E important că Stănescu interesează şi că, recititacum, îşi dezvăluie inteligibilitatea, aventura semnifică-rii, aproximarea sensului etc., dinamitând, se ştie, logica

lineară. S-a risipit, ne întrebăm, ceaţa mitului? Poate fi„citit” Nichita doar textual, uitând folclorul scriitoricesc,abandonând percepţia contextuală? În fine, noile valuride cititori, cu „gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pesoclu (cum îndeamnă, cu tenacitate, „revizioniştii”) sau evăzut, în continuare, cu accente imnice şi rezonanţăempatică, drept cel mai important poet postbelic de lanoi, revoluţionând limbajul? Iată, aşadar, câteva motive(temeinice, credem) de a repune în discuţie cazul Nichita,dincolo de gloria oralităţii şi „rumoarea” canonică.Apărată cu cerbicie ori vehement contestată, icoana luiNichita Stănescu, un clasic în timpul vieţii, seducător şiprin „risipirile” lui, cu un teribil succes la public (succescumva paradoxal dacă ne gândim că lirica sa abstractă,transpersonală, chiar ermetică nu se oferea unor lecturilesnicioase) obligă şi la o altă constatare. Poetul, un„timpan armonios”, genial şi prolix (cum s-a tot zis) n-abeneficiat, credem, de o selecţie „la sânge”. FiindcăNichita Stănescu, observa cu îndreptăţire Daniel Cristea-Enache, a fost editat necritic, „strivit” de amatorismulatâtor încropiri, aducându-i, de fapt, uriaşe deservicii,adunând cu hărnicie texte diluate poeticeşte ori inedite(în proliferare haotică); sau chiar volume onorabile daroperând o selecţie discutabilă. Evident că după dispariţiaomului, întreţinând o prelungită hipnoză, recitireaoperei ar fi o firească obligaţie. Iar recitirea poate fi şi olectură de redescoperire, dincolo de statornicieadmirativă (împinsă în sanctificare) ori furii iconoclaste.

Sorin Dumitrescu, creatorul vizionar al versurilor nchitastanesciene dedicate lui M.N.Rusu

Provocând, sub flamura revizuirilor, o inflamatădiscuţie publică, binevenită într-o cultură matură,vegheată de necesarul spirit critic (uneori, e drept,eşuând, cu aplomb nihilist, într-un criticism generalizat),cazul Nichita Stănescu a stârnit reacţii extreme, dovedindcă nu avem de-a face cu o valoare muzeală, definitivclasată.

954 vol. 22, 100| octombrie 2012

Supraevaluat, zic unii, ploieşteanul trebuie cobo-râtde pe soclu; sau, cum „propunea” Cristian TudorPopescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând cuminuţie „argumentele”, Theodor Codreanu dezaproba,firesc, această tentativă de „mutilare vandalică” a operei.Vom observa că, devenit „bun public”, poetul,violentând limbajul şi clasicizându-se, şi-a estompat întimp forţa de şoc dar şi-a păstrat impactul şi prospeţimealirismului, trăind, într-un dulce abandon, mirajulpoeziei. Libertăţile pe care şi le-a oferit au impus un stil;filosofard, elegiac, inflaţionar, cultivând un vizionarismcare, fixat în starea de mirare, conserva cu tandreţeimperfecţiunea (virtualitatea). Cosmoidul stănescianinvoca salvator „dreptul la timp”. Magician, inventiv şicogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, oferind cugenerozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi(asimilate grabnic de urmaşi, îmbogăţindu-şi recuzita),exerciţii de silogistică ş.a., realizând şi impunând, defapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” de limbaj, NichitaStănescu a promovat un modernism radical şi a provocatun mit pe care, dealtfel, l-a încurajat. Sub aparenţaimprovizaţiei, poetul – un hiperlucid – a oferit dezinvolt,parcă în joacă, game, edificând o poezie „de cunoaştere”,implicit o meditaţie asupra poeziei. Experimentărilelingvistice, căzând deseori – să recunoaştem – înincontinenţă lirică dezvăluiau, de fapt, „o imensă energiepoetică” (cf. Gabriela Melinescu). Trăirea sentimentului,starea de mirare îi stârneau o febrilitate cu inflexiunifeminine; vocaţia prieteniei, cordialitatea flatantă,generozitatea risipită în gratuităţi, dăruind versuri, cărţi,monede, icoane ş.a, tabieturile boiereşti întreţineau unpelerinaj obositor, amplificat, desigur, de farmeculomului. Amicii roiau; condiţia de poet asaltat,împresurat de ceţuri mitologice, dăruit cu un uriaş talenti-a asigurat şi duşmani statornici, muşcaţi de invidie.Lângă elogiile hipertrofice vieţuiesc, aşadar, şi opiniiledrastice, cu aplomb nihilist. Dar o discuţie „rece” încăîntârzie. Iar observatorii oneşti ai câmpului literar ausesizat, dincolo de efectul contaminant prin nichitizare, căastfel de reacţii au un vădit scop publicitar.„Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, NichitaStănescu rămâne – ne asigură Gabriela Melinescu – „unpoet viu”. Dar şi un mit „îndărătnic”, fabricat printr-oretorică extatică şi anunţându-se „o prejudecatădurabilă” (zic unii critici).

*Trecut printr-o invidie pasageră (faţă de Labiş),

mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cu acel „talenturiaş şi feroce” din amfiteatrul Odobescu, maturizându-sebrusc (odată cu spendida sa generaţie) şi devenind iuteun nume glorios, răsfăţat, cunoscând, totuşi, ezitări înfaţa poeziei (şi, în consecinţă, lungi, chinuitoare, tăcerieditoriale), Nichita Stănescu a devenit o instituţiepublică. În casa-club, deschisă oricui, s-au perindat mulţi,

inventând febricitant amintiri. Victimă a proprieigenerozităţi, poetul a împărţit / risipit indulgenţe şi s-abucurat de o imensă popularitate. Şi nu s-a referitniciodată denigrator la adresa vreunui scriitor.Bineînţeles, asta nu-l scuteşte de firescul tratament criticşi de ofensiva reevaluărilor. Doar că aceşti contestatari,trecându-l prin sita revizuirilor, atenţi cu denivelărileoperei, mută discuţia în plan moral contabilizândlaşităţile, erorile, complicităţile. Nichita nu a fost străinde astfel de abdicări. Atins de sedentarism (în sensul:„de stat locului şi în lucrare”), dezinteresat deconjuncturi, oricum fără vocaţie politică, un om „moale”,fără complexul genialităţii (cf. Eugen Simion), „ocrotit”de regim, Nichita e trecut acum prin malaxoarele noiicorectitudini politico-culturale.

Spulberând vechi canoane şi criterii, noua ideologieliterară s-a înverşunat, sub flamura postmodernismului,contra „bătrânilor şaizecişti”. Vituperând chiar proletcul-tic (scria Magda Ursache), fără a se sinchisi de proprialor autoritate morală, inchizitorii de modă nouăexcelează în rescrierea biografiilor. Bineînţeles, rediscu-tarea tablei valorilor e un proces igienic, necesar pentruun sănătos metabolism cultural. În consecinţă, niciNichita Stănescu nu e intangibil, nu poate fi un cazdefinitiv clasat. Dar cel care a produs în lirica noastră „orevoluţie comparabilă cu cea eminesciană” (cf. GeoVasile) ar putea fi detronat fiindcă nu satisface pretenţiilede model civic, cum cer zgomotoşii contestatari (unii,scriitori de fundal)? Să ignorăm apoi că poeticastănesciană – demonstra temeinic Marin Mincu – aimpus o nouă viziune? E puţin oare? Şi, în ultimăinstanţă, contestaţia îi sporeşte chiar faima.

Se ştie, posteritatea lui Nichita Stănescu nu e scutităde convulsii. Să credem oare că generaţionişti frustraţi,contaminaţi de febra revizuirilor, travestiţi azi în viteji şiinclemenţi procurori, voind alte clasamente, alungă unnume-emblemă? Gloria lui Nichita a supărat pe mulţi.Până şi inevitabilul epigonism a deranjat. Irepetabilulpoet manifesta o graţie ingenuă, un freamăt angelic şicăuta neostoit poezia pulsatorie; vroia, prin modulaţiiantinomice, să „prindă” tensiunea sinelui, pornit încăutarea necuvintelor. Să fixeze, orgolios, chiar tensiuneasemantică. Acest Midas ploieştean a stănescizatuniversul nostru liric. Lumea, după Nichita, ni sedezvăluie altcumva. Chiar otrăvită de răutatea care nuoboseşte, ea cheamă — prin ochiul stănescian —frăgezimea aurorală. Şi, mai cu seamă, liantul prieteniei.Fiindcă „poetul îngerilor” a fost Prietenul tuturorpoeţilor. Iar aici clasamentele nu contau. Importantă eralegitimaţia de poet; erai (sau nu) poet pur-şi-simplu.

∆


Ioan HOLBAN

Nicolae LabişFondul strict secret alpoeziei

rice tentativă de reevaluarea poeziei lui Nicolae Labiştrebuie să înceapă în epocă,

cu „dosarul receptării“, cu „piesele“sale importante pentru că, iată, aces-tea pun între paranteze percepţiaulterioară – „oficială“ – care, dincauza selecţiei operate de manualeleşcolare, mai ales, a creat imaginea aceea ce s-a numit „poet comunist“.Astfel, Mihai Beniuc{ XE "Beniuc,Mihai" }, exponent de seamă aproletcultismului şi poet, se spune,de un orgoliu fără margini (întrebat,la o întâlnire din anii ’60 cu studenţiiieşeni de la Litere, cine e cel maimare poet român, autorul volumelorPartidul m-a-nvăţat, În fruntecomuniştii etc., răspundea: „Dacă n-ar fi fost Eminescu, aş spune că eusunt Acela“), are un moment desinceritate şi scrie, în decembrie1956, Moartea poetului tânăr:„Cuvintele lui au pornit,/ Ca undezgheţ au pornit,/ Crepuscul seral,matinal,/ Mai ştiu eu cum auvenit?“; în peisajul devitalizat alliricii obsedantului deceniu şase,cum i-a spus Marin Preda{ XE"Preda, Marin" }, între expresiilepropagandei de la Şcoala deLiteratură, care forţau lirismul pânăla grotesc şi comic involuntar,poezia lui Nicolae Labiş era, până şipentru Mihai Beniuc{ XE "Beniuc,Mihai" }, dezgheţul aşteptat: zileleînsorite au trecut repede, însă, şigheaţa la mal a re-venit. Nu altcevacredea Geo Bogza{ XE "Bogza, Geo"}: „Am sentimentul, am certitudinea,deznădejdea şi revolta că în Nicolae

Labişdestinul astrivit pe celce ar fi pututfi marelepoet algeneraţieisale“:dezgheţ şimarele poet algeneraţiei, spun Mihai Beniuc{ XE"Beniuc, Mihai" } şi Geo Bogza{ XE"Bogza, Geo" }, în vreme ce G.Călinescu{ XE "Călinescu, George" },într-un pertinent articol care trebuiecitit în subtextul său, vorbeşte despreun meteor a cărui sclipire profundăa luminat, pentru câteva clipe, cerulîntunecat al poeziei contemporane:„E o poezie juvenilă aceasta, dar nude începător, căci o mai multăstăpânire a mijloacelor de expresie, omai deplină virtuozitate nici nu sepot închipui fără spaima unui artifi-ciu care să atenueze farmecul spon-taneităţii. Timpul va da, probabil,acestui meteor o sclipire şi maiprofundă. Deocamdată el poate fiunul din răspunsurile la calomniacelor care susţin că sub regimulnostru cerul poeziei s-a întunecat“.

Cu aceste premise, era deaşteptat ca poezia lui Nicolae Labişsă fie citită în perspectiva temei saledominante, răzvrătirea, nu doarpentru că au sugerat-o, mai mult saumai puţin metaforic, cum s-a văzut,„autorităţile“ literare ale epocii; poe-mele din Lupta cu inerţia, de pildă,îi evocă pe Rimbaud{ XE "Rimbaud,Arthur" } („Plictisiţi de băutură,

răzvrătit numele tău îl/ Pomădeazăflaşti alcoolici în sub-solulmonoton,/ Când din carnea tarăsare şi înalţă crunt ilăul/ Cu seve-rii ochi privindu-i ţintă, gravul«Forgeron»“), Villon{ XE "Villon,François" } („Pitic cu zâm-bet tragic,găsesc oricând în tine,/ Cândosteneala vine, renăscător im-bold –/ În răzvrătirea penei cu cioc tăios şiager/ Şi-n crunta răzvrătire a spadeide la şold“) şi, mai ales, peBaudelaire{ XE "Baudelaire, Charles"} în Albatrosul ucis, replică lacelebrul poem din Florile Răului;era, atunci, la mijlocul anilor ’50, oîndrăzneală aproape sinuci-gaşăpentru un poet tânăr de la care seaştepta să fluture în vânt steagulcomunismului biruitor: iată Alba-trosul ucis al lui Nicolae Labiş:„Când dintre pomi spre mare serăsucise vântul,/ Şi-n catifeauaumbrei nisipul amorţea,/ L-a scosun val afară cu grijă aşezându-l/ Pe-un cimitir de scoici ce strălucea./ Lamarginea vieţii clocotitoare-a mării/Stă nefiresc de ţeapăn, trufaş, însărăpus./ Priveşte încă parcă talazu-rile zării/ Cu gâtul galeş îndoit însus./ Murdare şi sărate-s aripile-ideschise,/ Furtuna ce-l izbise îi

O

956 vol. 22, 100| octombrie 2012

cântă-un surd prohod,/ Lucescmulticolore în juru-i scoici ucise/ Alcăror miez căldurile îl rod./ Devaluri aruncate pe ţărmul sec şitare/ Muriră fără luptă sclipindacum bogat./ Le tulbură lumina loralbă, orbitoare,/ Aripa lui cu mâlîntunecat./ Deasupra ţipă-n aer dan-sând în salturi bruşte,/ Sfidândnemărginirea, un tânăr pescăruş./Războinicul furtunii zvârlit întremoluşte/ Răsfrânge-n ochiu-i stinsun nou urcuş./ Când se-nteţeştebriza aripa-i se-nfioară/ Şi, re-nviato clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îţipare că zbura-va din nou, ultimaoară,/ Spre-un cimitir mai sobru şimai demn“; şi, spre aducere aminte,Albatrosul lui Baudelaire{ XE"Baudelaire, Charles" }: „Din joacă,marinarii pe bord, din când încând,/ Prind albatroşi, mari păsăricălătorind pe mare,/ Care-nsoţesc,tovarăşi de drum cu zborul blând,/Corabia pornită pe valurile-amare./Pe punte jos ei care sus în azur suntregi/ Acuma par fiinţe stângace şisfioase/ Şi-aripile lor albe şi mari lelasă, blegi,/ Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase./ Cât de greoi semişcă drumeţul cu aripe!/ Frumoscândva, acuma ce slut e şi plăpând!/Unu-i loveşte pliscul cu gâtul uneipipe/ Şi altul fără milă îl strâmbăşchiopătând./ Poetul e asemeni cuprinţul vastei zări/ Ce-şi râde desăgeată şi prin furtuni aleargă;/ Jospe pământ şi printre batjocuri şiocări/ Aripile-i imense l-împiedicăsă meargă“.

Dezgheţ, marele poet al genera-ţiei, meteor pe cerul întunecat alpoeziei contemporane, spuneauMihai Beniuc{ XE "Beniuc, Mihai" },Geo Bogza{ XE "Bogza, Geo" } şi G.Călinescu{ XE "Călinescu, George" };Rimbaud{ XE "Rimbaud, Arthur" },Villon{ XE "Villon, François" } şiBaudelaire{ XE "Baudelaire, Charles"} sunt răzvrătiţii „evocaţi“ de NicolaeLabiş însuşi; mai mult încă,Prometeu, în prima carte şi Icar, înpostume, sunt simbolurile expli-citeale răzvrătitului. Şi totuşi, parcăignorând această realitate a textelor,critica a selectat o cu totul altă

imagine a poetului. Mai întâi, con-venţia impusă de manualele şcolareunde, pe lângă Moartea căprioarei,generaţii de elevi au găsit, obsedant,Partidului, Întâlnire cu tractoriştii,Oraţie de nuntă şi Comunistului;poeme obscure şi care au creatimaginea convenţională a poetuluicomunist. Într-o altă ordine, critica aimpus ceea ce a numit caracterulocazional, deşi admitea aici şi unsunet straniu: „Poezia sa este înîntregime ocazională, strict determi-nată de împrejurări biografice, dar«sunetul» pare straniu şi face acesteîmprejurări de nerecunoscut sauneglijabile în sine“, scrie LucianRaicu{ XE "Raicu, Lucian" }, amintitde Labiş însuşi, alături deSadoveanu{ XE "Sadoveanu, Mihail"}, printre prie-teni (îi dedică, printrealtele, primul poem din ciclulRapsodia pădurii). În orizontulacestui „caracter ocazio-nal“ seplasează şi percepţia altor critici careau marcat apăsat „biografismul“poeziei lui Nicolae Labiş; astfel,Daniel Dimitriu{ XE "Dimitriu,Daniel" }, în articolul dinDicţionarul general al literaturiiromâne, vede în Primele iubiri o„expresie a amintirilor din primacopilărie, fericită, petrecută în lumeasatului natal, dar şi a unui psihisminfantil“, în timp ce Omul comun ise pare o „autobiografie lirică“.

Tot Daniel Dimitriu{ XE"Dimitriu, Daniel" }, însă, găseş-te înSingular şi plural „un fond strictsecret al poeziei labişiene“, careînseamnă dublarea conformis-mului„angajat“ de „gestul ce demascădemagogia discursului politic“. Înadevăr, dosarul receptării şirealitatea poeziei lui Nicolae Labişpar, uneori, o nouă Istorie a luiProcopius din Caesareea: cea oficialăne arată un poet angajat, celebrândcomunistul şi comunismul biruitorsau, în cel mai bun caz, autorul uneipoezii ocazionale, încărcată debiografism, purtând, e adevărat, unsunet straniu, în vreme ce istoriasecretă – realitatea textelor, în fond –ne spune cu totul altceva. Desprepoet şi poezie scrie cel mai adesea

Nicolae Labiş; despre sine, înPrimele iubiri: „un zălud poetsentimental“ a cărui poezie e „uncântec simplu ca pământul“. Lumeasufletului este zona sa de identificare,jocul şi ritul îi re-prezintă viaţa(„Privea cu-ncântătoare simplitate/Viaţa – ca pe-un joc ori ca pe-un rit –/ Doar jocurile au până şi ele/Câte-un aspect mai trist, maiînnegrit;/ În joc şi-n rit se naştepasiunea/ Ce se maturizează maitârziu!/ Atâta numai, că-ntre noi şiviaţă/ Plutea un văl de ceaţă,fumuriu“), iar avertismentul pe carepoetul îl dă cititorului său e unic înepocă; fondul strict secret al liriciilabişiene se află în această dedicaţiecare deschide, semnificativ, volumulLupta cu inerţia: „Deşi-i dinimplicaţii şi rămurişuri pure/ Oridin cristale limpezi ce scânteind serup,/ Intrând în ea, să tremuri ca-niarnă-ntr-o pădure,/ Căci te ţintescfierbinte, prin gheţuri, ochi de lup“(Poezia): poetul îşi avertizeazăcititorul asupra sensului ascuns –ochii de lup care ţintesc, prin ghe-ţuri, între implicaţii, rămurişuri pureşi cristalele limpezi ale suprafeţeitextului şi îl invită să rupă coajapoemului, aparenţa sa, pentru a-şioferi accesul la miez, la subtext, laesenţa profundă a mesajului liric. Înaceeaşi perspectivă, autoportretuldin Biografie nu e nicidecum cel alpoetului angajat, purtând cuvântulpartidului şi „frenetica“ melodie acomunistului: „Ştiu eu, mama mi-azis că mă nasc într-o zodie bună;/Plinului pântec aşa îi cânta într-onoapte cu lună./ Trăsnete reci defurtună vedea cum în zare detună./Ştiu eu, mama mi-a zis că mă nascîntr-o zodie bună,/ Ea mai vedeacum în şa voi sălta împreună/ Cuîndrăzneaţa fecioară-a pământului,brună,/ Şi-n goană nebună vedea depe-atunci cum răsună/ Tropotullung şi mereu al galopului meu./Ştiu eu, mama mi-a zis că mă nascîntr-o zodie bună,/ Şi că-s menit săînving veşnicii şi genună,/ Dar nuştia de pe-atunci că în mine-o săpună/ Suflet prea grav şi răsunetprea slab, că adună/ Abur de vis şi


de boală ce-ar fi să răpună/Tropotul lung şi mereu al galopuluimeu./ Iată-mă azi înarmat cu acelecredinţi,/ Cu îndârjirea păstrată –cuţit între dinţi –,/ Dar cu preamultă dorinţă să vii, să-mi alinţi,/Brună fecioară a păcii adânci şicuminţi,/ Tropotul lung şi mereu algalopului meu“: câtă angajare şimesaj avântat se pot cuprinde în„aburii de vis şi de boală“ ori în„tropotul lung şi mereu al galopuluimeu“ început într-o noapte cu lună,într-o zodie bună?

În pofida imaginii convenţionalea liricii labişiene, de acest fond strictsecret s-au apropiat, de exemplu,folkiştii anilor ’80, când selectaupentru cântecele lor versuri precum„Am iubit iubirea pură,/ Floareroşie pe gură“ din poemul Amiubit…, datat 1956! Despre sine maispune poetul că e un om de muntecu „firea întunecată“, cu sufletulmăcinat, picurat cu otravă degheaţă, visându-şi ursita într-onoapte când vârcolacii muşcă dinlună: „Poate-am visat ceva rău şi-amuitat,/ Poate-i doar pentru că vişiniis-au înflorat,/ Poate-i doar vântul celimpede sună,/ Ori pentru că aumuşcat astă-noapte din lună/Vârcolacii, ori stele prea multe pefaţă/ Mi-au picurat o otravă degheaţă,/ Ori poate e dimineaţă./Cine eşti, ori ce eşti,/ Abur ori duhstrăveziu de poveşti,/ Care-aipătruns şi îmi macini mereu/Trupul şi sufletul meu?/ Privesc înoglindă – acelaşi mi-i chipul/ Şibuzele groase tăiate ca-n lemn./ Pepavăza frunţii văd bine că nimeni/N-a scris, încă nu, nici un semn./Dar vorbele-mi murmură; sună-ne,-ncearcă-ne,/ Sufletu-şi pâlpâie che-mări,/ Ochii îmi ard rotunjiţi pestecearcăne,/ Inima-şi bate ecoul dezări./ Cine eşti, ori ce eşti,/ Abur oriduh coborât din poveşti,/ Undăprelinsă să mă învenine,/ Steafulgerată în mine?“ (Fior). Acestpoem constituie aproape integralfondul strict secret al liricii luiNicolae Labiş; poetul e un febrilînfiorat, cu fiinţa interioară definitivmarcată de imaginile răului, prezen-

te în folclorul de unde poezia saextrage multe esenţe; vârcolaciievocaţi în Fior sunt personajele ma-lefice din mito-folclorul românesc,înfăţişate ca nişte „dihănii“ carecaută să mănânce luna sau soarele,provocând eclipsa acestora, dispari-ţia luminii: albele chemări şi steauafulgerată – lumina – se opunîntunericului şi semnelor sale într-olirică foarte departe de tiparulproletcultist al epocii. În acestestructuri „secrete“ se adună „munţiiîn eclipsă“ şi invocarea milei luiDumnezeu (pe care îl numeşte „De-miurg“: „Îndură-te de toate acestea,Demiurge!“) din poemul Umanism,explorarea „subteranului Olimp“din Contemplaţie, întunecarea sen-surilor din Dor sau metafora plinăde înţelesuri din Ceară: „Crâmpeiede idei neterminate,/ Şi-un zbor depăsări albe şi un vis/ Şi cânteculsunat pe jumătate/ Despre-un tărâmce încă nu-i descris./ Iar liniştea, încadenţare fină,/ S-a mlădiat smerităpeste burg/ Şi te opreşti şi curgi fărăpricină,/ Felină ceară, dragoste-namurg“.

Noul început, în vremea nouă, ecăutat de Nicolae Labiş în „gândurişi în vise“, pe un teritoriu departe derealitatea „nemijlocită“ a poetuluiangajat, trecut prin băncile Şcolii deLiteratură a epocii. Chiar primulpoem al primei cărţi, Meşterul, ealtceva, e „corpul străin“ dintr-olirică săracă în resurse – un pustiuîngheţat în retorica afişului ori slo-ganului ideologiei de partid: „Meş-ter valah, azi nume de fântână,/Crescut din lutul ce l-ai plămădit/În sprintenă zidire cu trei turle/ Şi iedantelată de granit,/ Din cântecepierdute până astăzi/ Şi din putereavisului vânjos/ Ai închegat, cupalme bătucite,/ Minunea de laArgeş mai în jos./ Un om bărbosţinea o floare albă/ În aspre palme,mângâind-o blând…/ Căzut în iarbăşi secat de vlagă,/ O doină tristăîngâna în gând./ Priveai. Şi-un dortulburător te-ncinse/ Lui să-i închininemaivăzut altar,/ Şi stea pe plaiulaspru, precum floarea/ În palmebătucite de plugar./ Visai să vezi

sub bolţile rotunde/ Şi-n fumulpâlpâit de lumânări,/ Pe lemnulzugrăvit cu lut şi soare/ Chipulpălmaşilor acestei ţări./ Înfriguratde-un singur gând, smulgându-ţi/Ca zdrenţe vii părerile de rău,/ Tuţi-ai strivit sub talpa mănăstirii/Inima ta, tot ce-ai avut al tău./ Darţi-ai simţit-o renăscând cu larmă/ Îndangătul de clopot, presimţit/ Alveacurilor multe, viitoare,/ Tu,prometeu român, purtând alt mit/Când ridicat pe cea mai naltă turlă,/Cu glas profetic, domnului despot,/De-ai să mai poţi clădi la felminune,/ I-ai dat răspunsul răzvră-tit: Mai pot!/ Orbind ca pirozeauade pe cuşmă,/ Şi îndreptândhangerul de la gât,/ Domnul ţinteaprofilul pietrei, fraged,/ Cu ochipizmuitor şi mohorât./ El jinduianumai a lui să fie/ Tot ce-ai putut,plătind din tine, da,/ Ca piatra de pefrunte să-i lucească/ Rugul unic suitpe jertfa ta./ Când schelele curmatese surpară/ Păreai atât de neînvinssub nor,/ Încât cu slabe aripi deşindrilă/ Ai fi putut spre alte zări săzbori./ Dar dragostea pământuluişi-a ţării/ Te-a prăvălit pe câmpulfumuriu,/ Ca să ţâşneşti în veci deveci, fântână,/ De jertfă şi de cântecpururi viu./ S-a destrămat subpiatră-n mănăstire/ Cel ce demult aporuncit ca domn./ Fântâna curge-nbrazde şi-n ulcioare,/ Fără odihnă,/fără uitare,/ fără somn“.

Cum se vede, chiar şi tema forţei„claselor de jos“ şi semnele salepoetice – visul vânjos, palmelebătucite de plugar – nu mint, seintegrează firesc, susţin imagisticapoemului; conflictul social dintredomn şi slugă, atât de drag ideo-logilor vremii, e deturnat în chipevident de Nicolae Labiş spre unconflict interior (creaţia care secătu-ieşte, dorul tulburător de care se lasă„încins“ creatorul, visul său, mesia-nismul), iar raportul de forţă„curent“ e trimis spre zona de con-fruntare a unui despot cu creatorul, adictatorului cu un „prometeu ro-mân“. Apoi, patriotismul e „dragos-tea pământului şi-a ţării“; nimicdespre partid şi conducător, ca să nu

958 vol. 22, 100| octombrie 2012

mai amintim de „modelele“ staha-noviste ale vremii: la rigoare, se potcita zeci de alte texte cu aceeaşi temă– a meşterului Manole –, eşuatelamentabil în retorica de comandă.Discursul liric al lui Labiş dezvăluieprimele forme ale discursului subver-siv al poeţilor contemporani, câţi aufost şi câţi s-au încumetat să rişte;Prometeu e un răzvrătit în poezia luiLabiş, pe urmele destinului persona-jului din mitologie, iar victoria saasupra celor cu „ochi pizmuitor şimohorât“ e, în fond, biruinţa poe-tului adevărat asupra improvizaţieişi risipirii lirismului în lozincă şineadevăr. Lui Prometeu răzvrătit ise alătură, din postume, Icar, un altrevoltat: „Aripi de vultur în zbor desăgeată Icar şi-a rotit,/ Cei doipumni omeneşti lacomi să-mplânteîn soare./ Astăzi eu vreau să întrebrăzvrătit nesfârşirea;/ Cum de-a-n-chegat după-atâtea puzderii de ani/Între arsurile tâmplelor mele por-nirea/ Şi strigătul celui căzut!“(Cântec de început). Ultima strofădin Meşterul prefaţează, iată, ofrază a Anei Blandiana{ XE"Blandiana, Ana" }: „S-a destrămatsub piatră-n mănăstire/ Cel cedemult a poruncit ca domn./Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioa-re,/ Fără odihnă,/ fără uitare,/ fărăsomn“, scria, la 1956, Nicolae Labişîn Meşterul, iar Ana Blandiana{ XE"Blandiana, Ana" } îi „răspunde“ la1986, în Autoportret cu palimpsest,astfel: „După numele domnitorilorsunt trecuţi anii între care audomnit; după numele scriitorilorsunt trecuţi anii între care au trăit;de unde rezultă că dacă primii suntimportanţi prin puterea pe care auavut-o, ceilalţi prin simpla lorexistenţă“: aceasta este adevărata„moştenire literară“ din fondul strictsecret al liricii labişiene.

Nu sunt puţine semnele răzvră-tirii, ale discursului subversiv încărţile lui Nicolae Labiş. Astfel,bătăile versului sunt „desprinse“ dindanţ (una din formele de expresie aleburgheziei decadente, condamnatăîn epocă), iar rimele lui sunt „dinbocete şi colinde“ (când, între speciile

folclorice, preferată era „doina dehaiducie“); naşterea poetului sepetrece „iarna, la Sfântul Andrei“(cu pomenirea unui simbol religiosîntr-o lume pentru care ateismul eralegea nouă), iar ţara „se învaţă“altfel decât la Şcoala de Literatură:„Pe atunci te-nvăţam, ţara mea, te-nvăţam/ Cu copaci şi cu cer, cupălmaş şi cu vită,/ Cu luna lividăsticlind în spărtura de geam/ Şi cugura uscată de foame ca piatratrăsnită“, scrie Nicolae Labiş înÎnceputul. Şi tot în acest poem dinPrimele iubiri nici „mobilizarea“ numai e un act eroic: „Au vuitarămurile în clopotniţă, sus,/ Şi caun vânt trecu prin sat mobilizarea,/Primenit în haine noi, tata la războis-a dus/ Şi l-a-nghiţit albă şi veştedăzarea./ Cu ochii aţintiţi pe geamulspart,/ Mama rămase mută, ca defier;/ Eu mă uitam în lături, iarsoru-mea cea mică/ Râdea cătrepăpuşă-ntr-un ungher./ Fetele maridin sat, cu ochiul stins,/ jeleau dupăflăcăii duşi departe/ Şi mă rugau,înăbuşite-n plâns,/ Să le-nsăilez spredânşii câte-o carte./ Scriam acolo eude frunze verzi,/ De jale şi de câte şimai câte,/ Şi dorul către tata cudorul fetelor/ Se împletea în stihurimohorâte“: aici, ca în multe altepoeme, se produce ceea ce aş numidezeroizarea unor simboluri cuvaloare de tabu în lirica vremii. Dealtfel, războiul şi urmările sale (nuvictoria cântată/ strigată asupracotropitorilor nazişti) sunt fixate înpoezia lui Nicolae Labiş în imaginide un naturalism crud: „Automatelenemţeşti îi secerau fără alegere;/Unii muşcau piatra şoselei, alţiipumnul crispat./ Unul a sărit gardulnostru, prăvălindu-se/ Sub cireş,lângă mine, cu capul crăpat./ Apoinemţii s-au înşirat în coloană/ Şidupă ei podul cel mare s-a rupt./Parcă o pasăre uriaşă şi-ar fi lăsataripile/ Să-i cadă sleite, trosnind,dedesubt./ Se cernea seara şitremuram lângă mama./ Era desânge cerul şi pământul, plin./ Şicâinele nostru cel alb se uita cumirare/ Cum zace desfăcut în iarbăbărbatul străin“, în Ziua neuitată…;

sângele care curge prin braţulzdrenţuit al tatălui, în Blestem;seceta, soarele topit şi scurs înpământ, ciuturile care scot nămoldin fântână, focurile care dansează„satanice jocuri“ din Moarteacăprioarei, unul dintre poemeleemblematice care şi-a depăşit epocaşi contextul ei literar; poate cel maicrud, cu mult mai crud decâtpoemul celebru amintit, în Râsul:„În blana-i năpârlită au năpăditscaieţii./ Alunecă prin ramuri bă-trân şi mohorât./ Îşi omora el pradanu pentru hrana vieţii,/ Ci numaipentru sânge-a omorât./ Un pui decerb se-azvârle prin ierbile-n casca-de/ Şi se opreşte-o clipă, sfios, ca unsurâs…/ Cu coada şfichiuindu-şipântecul supt, ce cade,/ Îi sare-nceafă ucigaşul râs./ Se tulbură privi-rea de cer senin umplută,/ Corniţelefirave se poticnesc în lut,/ Iar râsu-şiscoate limba din gura-i desfăcută/ Şipare că e iarăşi ca-n trecut./ Şisângele ce-n blana pufoasă se prelin-ge/ Îl reîntinereşte o clipă, nefiresc./Dar limba ostenită azi nu mai poatelinge,/ Şi vechii colţi, slăbiţi, îiclănţănesc…/ Din ce în ce mai slabăşi inima îi sună/ Şi fiarei i se parecă-i iarnă, c-a-ngheţat,/ Că-n ultimalui pradă de astăzi, se răzbună/ Totsângele pe care l-a vărsat“.

Chiar şi când răspunde comen-zii şi pare a o „onora“ cum secuvine, Nicolae Labiş impresioneazăprin forţa pe care o găseşte în speciileliteraturii populare, dar nu în celeagreate de oficiali; în blestem, deexemplu, un act de magie verbală,bazat pe credinţa în putereacuvântului de a institui o nouărealitate, de a o modifica radical pecea existentă: „Eu vă blestem înnumele durerii/ Ce-a ros în noi cuasprii ei acizi:/ Vă pălmuiascămânecile goale,/ Zbătute-n vânt, amii de invalizi,/ Bucatele văsângereze-n gură/ Şi groaza să văciocănească-n uşi!/ Să vă frământevisele, cu ură,/ Scheletele flăcăilorrăpuşi!/ Eu vă blestem în numelevieţii/ Pe care-o ducem demni şiîndârjiţi:/ Să nu puteţi să râdeţi, nicisă plângeţi,/ Să nu puteţi urî, să nu


Omagiu poetului Nicolae Labiş,acasă la Mălini, studiind cuevlavie craniul căprioarei (stânga),şi înscriind poeme în Cartea deOnoare a Muzeului scriitorului(dreapta) – Elleny PENDEFUNDA

iubiţi!/ Să n-aveţi noapte şi nici zi cusoare,/ Să n-auziţi nici să rostiţicuvânt,/ Să duceţi traiul pulberiihoinare/ Şi-al nourilor fugăriţi devânt!“. M-am cufundat în mine la mareadâncime, scrie Nicolae Labiş într-unpoem neterminat, rămas între postu-me; în răspăr, aşadar, cu lecţiileepocii care condamnau „intimismul“poeziei burgheze; mai mult încă – şi,poate, una dintre cele mai specta-culoase expresii ale discursuluisubversiv –, ironia fină dintr-oevocare a „trecutului glorios“, 23August 1944 în cheie parodică: „Înoraşul dintre munţi –/ Cu ştirbitestalagmite –/ La un an dupărăzboi,/ Casele rânjeau rănite./Toamna munţii-nvineţea,/ Sevele-ngheţau în plante,/ Bruma cobora înzori/ Peste băligi, diamante./Douăzeci şi trei August/ Prima-ipomenire vie/ Şi-a adus-o printreplopi/ Mari, de toamnă timpurie./În oraşul dintre munţi,/ Oamenii nupricepură/ Cât de mare-i acea zi/Învălită-n ploaie sură./ Prin noroiulde pe străzi/ Defilau numai o sută,/Doar o sută de bărbaţi –/ Sub avântului volută./ Steagul roşuvuvuia/ Printre casele sărace,/Precum flamurile mari/ Ale armiilordace./ La fereşti se închinau/ Babeleca-n cimitire,/ Alţii clătinau dincap/ Parcă a nedumerire,/ Alţiipresimţeau sub cer/ O schimbarenevăzută,/ Şi prin ploaie defilau/Cei o sută, cei o sută.“ (100): cum arfi arătat Nicolae Labiş din manualeleşcolare cu această parodie a lui 23August în loc de Comunistului?

Nicolae Labiş anunţă, printrealtele, discursul poetic propriu„oniriştilor“ de peste un deceniu:

„Dar ce zuruit înfundat,/ Ce vuietsporeşte sub ceruri?/ Zboară pereţiiîn lături,/ Afară lumina e galbenă,/Mă aflu pe câmpul deschis,/ Pecâmpul deschis şi-ngrozit./ Iată, unfoc luminos/ De sfere încinse peboltă;/ Iată, lăsându-se greu,/ Nourirotunzi dau năvală;/ Iată, pădurilefumegă,/ Flăcări tresar pe păduri;/Iată, oraşele-n jur/ Incandescentescot scrâşnete;/ Râuri ca şerpii sezbat,/ Şi-n aburi la cer se ridică!“(Versuri de dimineaţă). Oameniinecăjiţi pe care îi evocă mereuNicolae Labiş în poezia sa sunt chiarnecăjiţi; ei sunt contemporanii, aceiaidealizaţi, ridicol cosmetizaţi depoeţii proletcultişti: „Dunăreneleîntinderi, cu fântâni ţipând a sete,/Adunau ursuz sămânţa şi iubirea deţăran,/ Alungând din sate-n satesuflete nemângâiete/ Şi ciulini de-adura-n zarea veştedului bărăgan“(Pământul): suflete nemângâiete şiveştedul bărăgan sunt departe desatul idilic al epocii. Iată ţăranul din1956 al lui Nicolae Labiş: „Omul cuo casă de copii/ Îşi munceşte ţarina-n tăcere,/ Învelit în zvon deciocârlii,/ Îmbătat de-un vânt cu izde miere./ I-a murit muierea de unan/ Ca în toamnă-o albă nalbăfrântă –/ Şi el strigă rar cătreplăvan/ Şi păşeşte îndesat şi cântă./Multe-s rânduielile din noi!/ El lerumegă-ntr-o brazdă trasă,/ Şi-ntre-un strigăt galeş către boi/ Şi-ntrepruncii lui rămaşi acasă./ Faţa lui e-un monument ciudat,/ Riduri lungişi-adânci – nemişcătoare,/ Peste caresaltă cadenţat/ Fire moi şi galbenede soare./ Ce furtuni în el oricurcubeie/ Îşi erup secretele văpăi,/

Când nervos cămaşa îşi descheie/ Şiporneşte răvăşit spre văi?“ (În zori).

Plecat din „ţinutul“ Fălticeniu-lui, cum îi spune, inspirat, într-oautobiografie literară, Arhimandri-tul Timotei Aioanei, Labiş a purtatcu sine o religiozitate care e a locului(„Pentru veşnicie, pentru Înviere –/Veveriţe albe lunecând pe trunchi./Pentru ce acestea toate le maispun?/ Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun?“; „Iar brazii, Doamne,brazii din cer furară stele/ În crengişi le-agăţară şi-au coborât dinmunţi/ Să stea la noi prin caseuimindu-ne cu ele/ Şi luminând cuele a noastre albe frunţi“, scrie înConfesiuni şi Început de an),dezvăluindu-şi fiinţa interioară într-o artă poetică de antologie, carerăspunde avertismentului datcititorului în amintita dedicaţie de lavolumul Lupta cu inerţia: „Eu suntspiritul adâncurilor,/ Trăiesc în altălume decât voi,/ În lumea alcoolu-rilor tari,/ Acolo unde numai frun-zele/ Amăgitoarei neputinţi suntveştede,/ Din când în când/ Mă urcîn lumea voastră/ În nopţi grozavde liniştite şi senine,/ Şi-atunciaprind mari focuri/ Şi zămislesc co-mori/ Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeţi./ Apoi cobor din nou prinhrube trudnice/ În apa luminoasă,minunată,/ Sunt spiritul adâncu-rilor/ Trăiesc în altă lume decâtvoi“. Fondul strict secret al poezieiadevărate este chiar spiritul adâncu-rilor care desparte lumile, adresân-du-se celor care înţeleg, care văd,adică, ochii de lup pândind în iarnaîngheţată a textului şi a vremii sale.

♦

960 vol. 22, 100| octombrie 2012

Matei VISNIEC

Proastă cum e

Proastă cum e broasca ţestoasăcare poartă pe carapacea sa pămîntulcînd ajunge în dreptul meu

se blocheazăuna e să mă ocolească pe la dreaptaşi alta e să mă ocolească pe la stîngadouă destine diferite i se deschideu n-am voie să vorbesc dar

îi fac un semn cu ochiulla stînga e abisul, durerea fără sfîrşit,

minciuna şi urala dreapta aşteaptă răul, vinovăţia fără

sfîrşit, moartea fiilor şi uitareanu există cale de mijloc, îi mai spun eu

gesticulîndtrebuie să te decizi


Dinu FLĂMÂND

Umbrecum cele sapte culori în lumina ascunseîn întunericul meu palpitatiumbrecu fetele voastre interioare

si precumfrunzamoartaîsidevineeliceacaderiiînmine cadeti – morti ai mei –

când planatiîn afara timpuluidesi oasele voastre orficeîncamai rascolesc pamântul

iar eu încep sa mirosa piatra plânsa si ma zbatcu mâinile legate pe dinlauntru

vibrândcând traversati prin mine spre unniciundeabia de voi zarit

si ma aflu deja plecatîn timp ce înca ramân viata voastradin culorile invizibilului

iar de îndata ce intru în somncu narile dilatate de întunericvoi siroiti din pliurile memorieipe liniaunde pamântul si norii fac schimbde miraje

oare cu ce necunoscute voua ofrandesa va mai pot chemaîn tinuturile de-odinioara?

devine o joacaa apei cu foculaceasta opinteala aincomunicabilului

962 vol. 22, 100| octombrie 2012

elan al stingerii

iar eternitatea ni se arataca o bogatadiversitate a imposibilului

lenti si vinovati de vinovatiecontinuam sa se ne înfatisam zorilorcând evaporarea luminiimângâie coaja pietrelor

si precum surzii pot sa auda muzicaprin oasele lorcu întunericul nostru simtim si noiumbrele

devenite frig al trecutului

tacerea latoasa – batrâneteaacestei singuratati fumegândca lâna pe oaia ramasa-n ploaie

tine de cald sufletuluiumeda la atingere

iar de crescut din trup îti mai crestedoar umbra

întinsa lung pe faleza

semn ca soarele îti apune

iar de crescut din suflet îti mai crestedoar spaima

frica vitala

piciorul tau în somn cautao treapta de vidfluieraturile tale alegeau mieii din turmaîmprastiata

paseai spre mine cu nerabdareatânarului imberb când simteviata umflându-se brusc în el

timpul se îndesa în tine

dar mâna întinsacândva sa întoarcaacea clepsidra

(în care deasupra te aflai si tubob marunt)

a fost data ciungului


Leo BUTNARUDin PARTIŢIUNI NABOKOV

Azi când altemotivedeclanşeazăbucuria

(Ochiul 1)

I

Este prosteşte să se caute legitateaşi mai prosteşte-i de a o găsi.

Inutil pare pendulul gravitaţional al lui Foucaultspânzurând legănat sub cupola Panteonuluispre-a confirma

experimental-realmişcarea de rotaţie a pământului în jurul propriei axeîn baza aceleiaşi idei a adevărului şi dreptăţii universalemereu în căutare de legitate care

e absurd să fie găsită. Astfel căputeţi sau ba să faceţi ce vă trece prin minteoricum veţi reintra sub severa dictatură a fricii superstiţiilorla orizontul conştiinţei prin care vântul spulberă cuvântulfie cel de la început

fie cel de la urmăfără urma presupusele adevăruri revelate

înguste sau lateîn tăceri nemărginite

în pulberea fostelor legişi cea a legilor încă nearticulateca o presupunere a invaziei himerelorsau doar numerelor – altele decât cele cândva cunoscutela superbe manipulări matematice intuitive speculative

964 vol. 22, 100| octombrie 2012

ca o luptă cu sine a neantului mereu neînsuşit ca esenţăne-cuprindere întreprindere

calcul sau întâmplare.Dar

cel sărac cu duhul îşi va spune mereu că întreg drumul omeniriipoate fi explicat prin insidiosul joc al planetelorsau prin lupta dintre burta plină peste poateşi cea peste poate de deşartăşi el săracul cu duhul va fi poftit la zeiţa Cliode către un pilduitor secretar umil din burtăverzimepunând la cale negoţul angro cu epoci

mase populareîncât vai şi-amar va fi de capul individuum-ului singular

cu cei doi de u săraci ai săica ecou al disperării în hăţişul cauzalităţilor economiceprin corturile răutăţilor

încât pe lumenici nu se mai ştie ce trebuie dez-grădtitşi ce s-ar cere neamânat împrejmuitunde să se pună sfârşitulşi unde să se lase continuitateaunde stavilaşi unde revărsareacuminţenia însetată de rouăşi roua – de sânge însetatăazi când alte motive declanşează bucuriaiar cele ce cândva cauzau veseliaîn cel mai bun caz pot fi pricina melancolieişi nu mai vine ziua promisă întru desăvârşirecăreia i-a premers reglarea de conturi în situaţii de faliment absolutdin acest motiv se zice că ar fi (s)căzut până şi viteza luminiiîn schimb va creşte catastrofal forţa de atracţie universalădirect proporţională cu forţa de respingere a omului de către omazi când alte motive declanşează bucuria.

Dardin fericirenu există nicio legitate – durerea de dinţi pierde luptaziulica ploioasă anulează răzmeriţa programată – totu-i nesigur

ţinând de întâmplareîncât zadarnic s-a străduit acel neglijent şi greţos burtăverdece purta pantaloni cadrilaţi din vreme victorianăsă ticluiască sumbrul „Capital” – rod al insomniilor

şi migreneicând şi ne-somnul raţiunii obosite naşte monştriiar politica ştie ce are de făcut cu ăştiaaidoma şi azi – când alte motive declanşează bucuria.


II

Există un acut amuzament în faptul de-a contempla trecutulşi întrebându-te:

ce-ar fi fost dacă… înlocuindo întâmplare cu altaurmărind cum din oarecare clipe cenuşii ale vieţiice trecut-au pe neobservate şi ne-rodnicerăsare un minunat eveniment rozcare aşa şi nu reuşise să răzbată la timp din găoacenu s-a răspândit peste tot ce astăzi estetrecut şi trecere de adâncă fiinţare în adâncă nefiinţăca otova înţepenită inundaţie

revărsare de neant în carenu se ştie de ce a fost dat şi râsetulsau abia tandrul zâmbet – ca amuzamentîn această tainică ramificaţie a vieţii luxuriante cândîn fiece clipă se presimte răscrucea – aşa a fostdar putea să fie cu totul altfel – şi tot se prelungescse îndoiesc se înmulţesc la nesfârşit circumvoluţiile de flăcări pesteîntunecata câmpie a trecutuluipână la urmă revenind la începutla canonica dihotomie:

sărbătoarea furiei – furia sărbătoriisărbătoarea inchiziţiei – inchiziţia sărbătoriisărbătoarea călăului – călăul sărbătorii

în răpăitul rapace al ploii de o lapidaritate brutalăalternând cu

brutalitatea lapidarăîn acest

univers incestuos prin creare pruncului din humădăinuitor între ordine şi întâmplătorîntre legea părelnică şi legea absentă

între orgă şi orgie – azicând alte motive declanşează bucuria…

29.VI.-2.VII.2011

966 vol. 22, 100| octombrie 2012

Adrian POPESCU

Dimineaţa în UrbeE înainte de şapte, se simte mirosul de pin al dimineţii,veveriţa e sus şi jos printre ramurile cu stropi,roua ajunge până la tine, saliva inefabilului,om aproape bătrân, printre tinerii guralivi.

Apoi, imediat, cerul e sfâşiat de ţipetele pescăruşilorurbani,un pumnal care sfâşie o togă care se umflă de sânge,e dureros nu că te prăbuşeşti, ci mai ales că,surprinzătoare,lovitura vine din spate.

Sângele atrage muştele verzi şi turiştii,ca întotdeauana, e ceva crud care-i bucură,ei vii, alţii morţi…Pe lângă presupusul loc unde a căzut Cezar înjunghiate înghesuiala cea mai mare,tu taci şi asculţi apele freatice de sub paviment,murmurul vocilor care răzbat de dincolo de tăcere,,,Muzica nu e decât extensia tăcerii,Muzica fără tăcere-nseamnă vacarm’’.

Rotindu-se deasupra clădirilor albe cu terase,semnele zilei care începe se vestesc faste,numai maiuscole, fără delicate minuscule,caractere latine, obiceiuri latine, locuinţe romane,subteranele timpului încă locuibile,reţete cu verdeţuri din vremea lui Plinius cel bătrân.

Ferestre luminate la nivelulcoloanelor antice

într-o Piaţă de piatră,în penumbra cărora ghiceşti

computerulcu ecranul plin de ştiri.

Cât e încă noapte şi primul tramvaiîntoarce la Villa Borghese,

mai poţi să te-ntorci la izvoareletinereţii ireversibile.

Murmur de litanie numele celormorţi, nume de centurioni romani,Marianus,Marcelus,Cornelius,Vergilius,Marius.Nori şi aripi încărcate de umezeală

deasupra Forului,Templul lui Romolo cu faţa plină

de frigul lunii noiembrie,Spate în spate cu Biserica sfinţilor

doctori fără arginţi,Moartea şi Învierea, lectio divina.


Elleny PENDEFUNDA

Secretul bunuluistăpân

Împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unui grăunte de muştar(Mc 4,31)

Stă cu floarea la mormântcăutându-şi printre pietreun grăunte de muştarşi citeşte-un şters cuvântdespre cum creşte culoarea,sub lumina care credelumi de care n-am habar.

Trece-apoi din când în cândsă zărească-mpărăţiace-a crescut dintr-un grăunte,plantă mică de muştarlângă floarea cea uscatăce-a lăsat-o la mormântsă jelească măreţia.

Simte-n el o mângâiere,o căldură ca un dar,vrea să afle: o grăunţăe în suflet adiere,picătura din pahar,dar cum creşte dintr-o datăDumnezeu dintr-o sămânţă?

Stă cu floarea la mormântşi-o mai linge, sărman căţel,din când în cândiar labele-i covrig se strânggrăunţe de lumini s-adun,deasupra lui, dar şi sub elsecretul bunului stăpân.

968 vol. 22, 100| octombrie 2012

Gheorghe Andrei NEAGU

Orificeshe first signs have come without anyoneknowing. Not even I knew. So what if I did notknow. When I knew how to make the door

orifice, but I could not, what use was it? Or when I knew,but I did not know the right way. But I did do it? No. Idid not. And I must do it. Even when I had to play, evenwhen I did not need to. And the game remained empty.Did it protect me? Did I hide away?

Not for a moment have I neglected theconsequences. Do they dread me?

Yes. I was simply terrified. All the newspapers onlytalked about it. And the neighbors. And the colleagues.All and all. They spoke, made me afraid and then wentsilent. They were silent and did it.

Them, the innocents with lustful eyes and honeysmiles. They advised you whispering not to do it. Butthem? Don’t they give advice from personal experience?

I did not know how to protect myself. Now if I knowwhat it is useful for. And it all started. Hell can tellwhere from it began. Some say the first signs appear inthe primitive promiscuous life. It has been proven not tobe so. I have not lived in promiscuity. At least I think so.Even though some think otherwise. So I said, anywhere Iwould have gone, it was not adequate. But the problemdid not come from there.

I read a lot. I researched the issue. Documents exist.Bad or good, but they exist. About orifices treaties, entirevolumes have been written. About me, nothing. AnywayI myself became a treaty.

From every angle I look at myself, I remain a treaty.But I came too late. Too many existed before me. I wasno longer interesting. However, they have studied me.

They had to tell me something. They could not leave tochance. Others have been researched me too with noresults. Wherefrom to actually research, if not from me.And there it was empty. Here, a woman. All have beendigested. And all of them digested me. Because none ofthem have been able to take and put at the same time.All have taken. But none put back. They did not haveeither.

Now what to mention. It is over. What I have notstarted is finished. Because what I would have called thebeginning, was in fact the end. The end of the beginning.When you start you must not always finish. But I, no andno. I have finished beginning. Others have not startedthe end. And stopped whining.

I give myself too much importance. Basically whatam I.

A holes carrier. I am what I am and I feel what I feel.In fact, I do not feel anything. The cold I caught

alarmed me for the first time. And I always said that I donot fear it. And I did not fear. It’s a cold and that’s it. I’mready now too. The analysis clearly says so. At least sosay the doctors. But can you guarantee? There have beencases. And everything is so unexpected

So when my nose was running, I calmed myself.What to do. It was still a trivial cold. Time has passedand with it nothing calmed my fears. They were layingthere, hidden in me, with all my wives. All of them whohad taken, because the others remained innocent. Andjust as suave and gentle as before. Only I was another. Ichanged myself. I had a runny nose. Only I. It happenedto Dante too. Not him. The woman resting at the inn. Butshe did not have a nose. Where should it run from? Poor

T


guy. It was only later when he realized that happinessdepends on many factors, on the operation of theorifices.

They were operating, but ... Officials must beliquidated. At least with these I struggled. Now with me.The fight was fierce. Perhaps an absurdity. Kafka wouldmake headlines. I won’t do it. I cannot. And no time. Onme. More. I've had enough. The steps take me, but mysoul does not.

I am waiting for the car, for the van, to come and getme. I have been waiting since yesterday. It seems that itdoes not stop carrying.

We are many, they say. But I say something else.Bureaucrats do what they want. And an orifice does notwork.

Socially, it still remains an orifice. I look out thewindow. Another orifice, er, window. I suspect hiddenglances on the street. The hot asphalt comes off pasty inthe sun. I hope a creature would pass. And it evenpasses. A cat. Her paws would catch in the melted tar.But no. Only my fearful soul sees it. The kitty easilypassed without me seeing its paws caught in the tar.Nothing surprises me. Not even the fact that I couldendure the cold unconsciously for years. And today Istill have it. But now my burdens are others. So the coldwas the first sign. The second was the bleeding. I blewmy nose after a few years, stronger than usual. A bloodvessel broke. A little one. Well, something very small.And broken it remained. When I cut my finger it waseven worse.

It had not healed though. Then I went to them. Testsand tests. They wondered, but not really. I seemed to beone of those guys. And I was. Without my will. Andespecially without my knowledge. And I didn’t evenhave time to enjoy myself. Some thought I wasabnormal. Others, a Saint. Only I knew what I knew. Iread in the newspapers all sorts of weird things, so Icalled them then. But they were not weird, or almostweird. I knew that it had happened to others. But theydisappeared one by one. I hadn’t had time to talk to anyof them. The van had come and they disappeared. Inwhich hole it is not known. The remaining ones did notknow anything. What could they know. Someoneplugged their orifices. And then what could they havedone. However they could not react. Among thosemissing and them there was only the nothingness.Nobody knew anything, everyone knew everything.That it was just like that, rumor proved it.

There always was a rumor. Rumor that are not morecards. Rumor that the vans are not bad. Rumor thateverything is great. What's great? The orifices are great.For example the mouth. The first herpes appeared after Istuffed myself with pickles. During the night I burnedand burned myself. It did not pass anymore. My poororifice. Today it feels like I have no lips. And since then,

no even a woman. The first that ran away was the onegiven to me by fate and by law. Then the others.

Then was the turn of the opposite opening. Itcontinuously bled. I did not even know where I had somuch blood from. Today I am sort of a placenta. I stumeverywhere. Flies don’t bug me anymore. They buzz andwary. When I wash myself, I leave portions of me underthe jets of water. Sometimes my hot tub clogs. Since thenI shower. And it does not hurt anymore.

Everything is flowing. Like time, like water. I runtowards another orifice. And in my flow I am waiting forthe van.

It will take me quickly through the social arterytowards nothingness. I sit and wait. No. I should notwait it anymore. It came. I hear doors slam. I'm afraid tolook out the window. I know what I will see. A whitespot on the dark gray ribbon of asphalt. I do not wantanything anymore. I want everything to finish. I justchanged my clothes and I feel them soaked. I am nolonger I. I am. I still am. Something I do not know lookslike me.

But let’s forget about it. The sound of footsteps canbe heard. Up. Up. It comes up to me. I wonder what theylook like. I am not curious anymore. Here they are! Invain. They wear masks. I cannot see them. Not even theireyes. Their hands hide under rubber gloves. And theirbodies, under bizarre costumes. They are practicallymoving models, that carry their stretcher as a burden.They place it near me. A gesture. I sit. I’d rather say I letmyself covered by the whiteness of the stretcher. I am astain on white. This is how I feel. Me and White. Iimagine what I am on so much White. A spot? No. Anorifice.

The two lift me up. Actually, they lift the stretcherand with it, me, the orifice. Way down, I swingarrhythmic and inert. Their walk is slow and awkward.Mine was a little more tired. Always tired, broke from somany years of cold and humors. As I am lying down, Iam feeling better. We get out of the building expelledthrough the door as a real estate anus. Or a mouthopening. What happened to me. Anal or oral. It’s thesame thing. As it was. Each door swallowed and expelme. I was expelled. It was my turn. Where to. It made nodifference. The van doors swallow me and the skydisappears from my sight. My eyes are covered with ironsheets. A ceiling of rusty tin and shriveled paint. Just thetrap door leaves in a piece of shy, which runs foolishlybackwards. And my body bleeds. And we go withhigher speed. Not much. The sky stops its rush throughthe vent orifices. The doors open and I am once againdefecated with the stretcher into the arms of the models.Then swallowed in the belly of a white helicopter. Whiteagain. White with crosses. Red Cross. Then I approachthe sky. This time I have a kind of porthole above me.And I'm not alone. There are other stretchers too. Theywere waiting for mine. I did not know where they would

970 vol. 22, 100| octombrie 2012

take me. They did not know who I was. They had hung ashining card with a serial number on the stretcher’ssheet. However, we haven’t flown much. When I was onthe verge of enjoying the sky, I was forced to let go.

Landed on the shore of a huge expanse of water, wehave been carefully ejected together with the others.Other hands in protective rubbers. Other walkingmodels. Carefully carried, balanced, we reached the deckof a ship. Also white. They looked on the card, then atme, then wrote something on a notebook and issued areceipt.

Bureaucracy was necessary this time too. And I wasnot alone. There were enough. Full deck. And I'm stillfull. The red spots enlarged on the sheet at everymovement. The engine rattle, the rattle of my soul. AndI, powerless to make a move. Only the ship vibratingwith me. Same being in the same motion.

And heaven watching us without a horizon. No, thehorizon was polished by time and so many passingthrough. A horizon close to blue and polished wood, likea bigger orifice.

To look up. Difficult, but possible. Does the horizonbroaden? It does not matter. Yes it does. Land emerges inthe distance. And I do not know why, but I miss theground. And I shout earth. But the cry dies in me,between the spots on the wet and numbered sheet. Easydeath, horizon. Easy death, orifice.

Because this is what I am. An orifice of the humanexistence.

An orifice that is closing. And who cares? No one.Do you think the ship cares? I think that it drags

itself through the water like a limp. The water remainsstrong.

The ship, a poor white spot on the translucent extent.And above, the sky. The ship, an opening on the darksurface. The poor white spot. And the approachingshore. My neck hurts of tension. I give up. I want to quit.But I cannot. The shore is approaching. Wherever I look,only shore. High and rocky. I see a crack somewhere.The steep bank seems broken. There it suddenlydescends in waves, as if it was not able to bear theaquatic burden.

Only there they stretch their necks. And as weapproach an orifice appears. As if the mineral structurehad broken abruptly. And as we approach, the crackunravels.

The closer you get But getting closer means goingtowards a goal. My goal again. Maybe this is my goal.My eyes spread puzzled along the coast. As if theywanted to take them there, inside them, withoutshrinking anything. But what's this? The ship’s vibrationceased. Only my body continues to vibrate. I do notknow what will happen next. I look forward eagerly. Theexcitement makes me vibrate? Of course. The excitementand the bleedings. My body is lighter. With the passageof time, strength drains away.

From what I said was the orifice of the bank a fewboats come to us. They're like white commas. Why thehell is everything white, except my sheet?

And the commas approach. They are becoming morelike boats.

In them, swing out of time with the paddles, whitepeople. People in white. Is white a predestination? Theyare white, I'm white. We actually are in white. Whitefrom fear and in white. Are they white from fear? No.Only I. Perhaps them too. But I certainly am. And I amtrembling. As if the vibration of the motor vessel wouldhave remained in the body. The air becomes difficult.And our bodies are heavy. However we are picked upfrom the stretchers. They remain empty. Like coffins.Dressed sailors grab our beddings. The rowers take us.Read our labels. They do not have gloves. No masks. Arethey more human or closer to us? I think closer to us. Weare pulled over and placed along the boat. Four at a time.Sheets touch each other. Through our bodies. My fluidstains my neighbor’s sheet. He does not have leaks. I feelhis body struggling. Mine is inert. We leave. The paddlesflop. The stretchers thrown into the water flop too. Doesthe vessel erase the traces? No. It downloads the sins.And the paddles move rhythmically. The more weapproach the orifice becomes wider. A golf? No. Anentry in the rocky shore. And a beach. From the entrybetween the granite walls I hear something like a lowmurmur. Are they groans? Or murmur? Or invocations?I do not know. I didn’t begin to murmur. One of us did.He is laid at my feet and prays. The rowers are silent andpaddled. The bay is guarded by high banks.

The water dug a tiny beach water or carried littlesand. However I see something that looks like a beach.And on it, thousands of bodies. However, some insheets. But most of them empty. The ones in sheets seemto be not there. We arrive. The rowers wait weary. Someapproach. They are naked. They grab us with sheets andeverything and pull us out of the boats. Then leave us onthe glassy sand. I remain there. I'm tired. And protectedby my wet sheet. My eyes slip above.

On the ridge of the bank frequent fires are burning.They could not be seen due to the sun. Now I see them.They are guarded by men in white. The same white.Only the black of the automatic rifles makes theirsilhouette present. They are many. Us and many more. Isit there motionless and fall asleep. The sky above meseems a huge opening. I fall asleep.

The fuss of the neighboring bodies woke me up. Dothey pass over me? No. Only the waves approached. It’sthe rise of the tide. The sand is more humid. I have to getup. At any cost.

The stillness and the sand hurt. However, I have to. Iget up. I cannot. Yes, I can. I get up. The elbows stickpainfully in the sand. My knees sting. The sheet hindersme.


It remains flat as a shell on wet sand. And I abutterfly without wings, emerged from a textilechrysalis, stained with blood and purulent discharge. Yetthe movement of the other people urges me to get up.From above food is thrown. Shining containers. Cannedfood. The watchmen throw them. We wait for the throwsto stop. Then we take what we want. I got two boxes ofjuice. Pineapple? No. Oranges. They open easily. Andsip, sip, sip, God, how I sip.

The liquid cools me down. I go to the sheet. No onetouched it. Not far from it, a motionless body. Later,washed by the water, another. It’s violet. Indecomposition.

I'm terrified. The waves retract and reveal othertraces. They were once like me. Now they are not. Norare the boats. So I cannot leave. That’s all I want. To go.Where? Anywhere. I haven’t got with what to leave andwhy to leave. The waves will remove my traces. Thewatchmen will stop me if I climb.

And the water is uncontainable. I’d better stay.Kissed by the waves. And aquatic incomprehensibleness.I hope to escape. What to escape from? Do I have cans? Ido. Did I have them before? No. I’d say it's better here. Itwould be if someone asked. The water with its waves nolonger proves it. Some desperate people throwthemselves in the waves. In vain. Until reaching the golfthey get tired and sink. And if not, the guard’s machineguns take care of them. Some remain hanging on thecliffs. From time to time drops from them a piece offlesh. The air currents rip it. The bones fall and sound onthe rocks edges. There are no birds. Only vertical walls.

I see some collecting the remains. They gather themand burn them. I follow them. My body hurts less. Thesalty breeze and the wind dry my body. The scales stingme. But they do not fester. We will clean the beach. Andthe sea. And everything. We will take a bath. I will.Others will not. I want to. It's so much sun... And somuch light...

The light of the lamp beats me in the eyes. The numbbody in a peculiar position painfully prevents me frommoving. The pillow slipped somewhere in the back, andthe head hangs sideways, facing he bulb.

The ungelded clock stopped. One hour of the night.The book fell open bedside. The pages are folded. Likeme. It hurts. My body hurts. When I fell asleep, no,before, my soul hurt. Why did it hurt? There was noparticular reason. One only. I could have removed it.Now there was a mist of causes through which I couldnot spot myself. Causes that at the beginning I crownedwith the title of goals. Some unfinished. Others turnedagainst me. From each I haven’t got anything, but I filledmyself with something. Some blamed the previousregime. Totalitarian. Others on the current regime.Democratic? And I had the chance to go with full powerthrough both. And others have had in other passages.And it hurt others too. Each, for something. What did ithurt me for? Maybe I always looked for something thatdoes not exist. Maybe I am old.

The lamp bulb hurt my eyes. While I had themclosed, it didn’t. Now it did. Should I close them? No!

Roman, 1974Traducere de Livia PATRICIA

Orificiirimele semne au venit fără ştirea nimănui. Nicieu nu ştiam. Şi ce dacă nu ştiam. Când am ştiutcum să fac orificiul uşii, dar n-am putut, la ce

mi-a folosit? Sau când am ştiut, da am ştiut că nu trebuie.Dar am făcut? Nu. N-am făcut. Şi trebuie să fac. Niciatunci când trebuia să mă joc, nici când n-a trebuit. Iarjocul a rămas fără nimic. M-a ferit? M-am ferit?

Nici o clipă n-am neglijat consecinţele. Măînfricoşează?

Da. Eram pur şi simplu înspăimântat. Toate ziarelenumai despre asta vorbeau. Şi vecinele. Şi colegii. Şitoate şi toţi. Vorbeau, mă înspăimântau şi făceau.Tăceau şi făceau.

Ei, inocenţii, cu ochi pofticioşi şi zâmbete mieroase.Te sfătuiau în şoaptă să nu faci. Dar ei? Ei nu dau sfaturidin experienţa personală?

N-am şiut cum să mă feresc. Acum dacă ştiu la ce-mifoloseşte. Şi totul a început Dracu poate spune de unde aînceput. Unii spun că în promiscuitatea vieţii primitiveapar primele semne. S-a dovedit a nu fi aşa. Eu n-amtrăit în promiscuitate. Cel puţin aşa cred. Chiar dacă uniicred altceva. Aşa am zis, că oriunde m-aş fi dus, nu secuvenea. Oricum nu de acolo mi se trage.

Am citit mult. M-am documentat. Documentaţiisunt. Cum necum, dar sunt. Despre orificii s-au scristratate, tomuri. Despre mine, nimic. Oricum eu însumiam devenit un tratat.

Din oriunde m-aş privi, rămân un tratat. Numai căam venit prea târziu. Prea fuseseră mulţi înaintea mea.Nu mai prezentam interes. Totuşi m-au studiat. Trebuiausă-mi spună ceva. Nu mă puteau lăsa la voia întâmplării.S-au documentat şi alţii şi nimic. De unde de fapt să sedocumenteze, dacă nu din mine. Iar acolo era pustiu.

P

972 vol. 22, 100| octombrie 2012

Aici o femeie. Toate fuseseră digerate. Şi toate mădigeraseră. Pentru că nici una n-a ştiut să ia şi să pună înacelaşi timp. Toate au luat. Dar de pus, nu. Nici ele n-aveau.

Acum ce să mai vorbim. S-a terminat. S-a terminatceea ce n-am început. Pentru că ceea ce la mine s-ar fiputut numi început, a fost sfârşitul. Sfârşitul începutului.Când începi poţi să nu termini. Dar eu, nu şi nu. Eu amterminat începând. Alţii n-au început nici cu sfârşitul. Şinu se mai vaită.

Parcă prea multă importanţă-mi dau. În fond ce sunteu.

Un purtător de orificii. Eu sunt ce sunt şi simt cesimt.

De fapt nu mai simt nimic. Guturaiul m-a alarmatpentru prima dată. Şi eu mereu spuneam că nu mă tem.Şi nu m-am temut. Guturai şi gata. Gata-s şi acum.Analizele o spun clar. Cel puţin aşa susţin medicii. Darpoţi pune mâna-n foc? S-au mai văzut cazuri. Şi-apoitotul e atât de neaşteptat

Deci, atunci când îmi curgea nasul, m-amautoliniştit. Ce era să fac. Era totuşi un guturai banal.Timpul a trecut şi o dată cu el nimic nu-mi linişteatemerile. Ele zăceau acolo, ascunse în mine, alături defemeile mele toate. Toate câte luaseră, pentru că celelalteau rămas nevinovate. Şi la fel de suave şi de gingaşe.Numai eu eram altul. Eu mă schimbasem. Îmi curgeanasul. Parcă numai mie. Şi Dante a păţit-o. Nu el. Femeiadin hanul de popas. Dar aia n-avea nas. De unde să-icurgă? Bietul de el. Abia mai târziu şi-a dat seama căfericirea depinde mult, de funcţionarea orificiilor.

Funcţionara, însă... Funcţionarii trebuie lichidaţi. Celpuţin cu ăştia mă luptam. Acum cu mine. Şi lupta ecrâncenă. Poate şi o absurditate. Kafka ar face furori. Eun-am să fac. Nu mai am cum. Şi nici timp. Pe mine. Cemai. Mi-a ajuns funia la par. Paşii mă duc, dar sufletulnu.

Aştept maşina, duba, să vină să mă ia. De ieri oaştept. Se pare că nu mai pridideşte de cărat.

Suntem mulţi, se zice. Dar eu zic altceva. Birocraţiiîşi fac de cap. Iar nu funcţionează un orificiu.

Social, dar tot orificiu rămâne.Mă uit pe geam. Alt orificiu, pardon, fereastră.

Bănuiesc priviri ascunse, asupra străzii. Asfaltul încins sedesface cleios în bătaia soarelui. Dacă ar trece o vietate.Şi chiar trece. O pisică. I s-ar prinde labele de smoalatopită. Dar nu. Numai sufletul meu temător vede. Pisucatrece uşor fără să-i văd labele prinse. Nu mă mai mirănimic. Nici măcar faptul c-am putut să rabd cu nesimţireguturaiul ani în şir. Şi azi îl mai port. Dar acum altele-misunt poverile. Deci guturaiul a fost primul semn. Aldoilea a fost sângerarea. Îmi suflasem nasul după câţivaani, mai tare ca de obicei. S-a rupt un vas de sânge. Unulmic. Un văsuleţ, văsişor, sau mă rog, ceva foarte mic. Şispart a rămas. Când m-am tăiat la deget a fost şi mai rău.

Nu s-a mai vindecat. Atunci am fost la ei. Analize şiiar analize. Se mirau şi nu prea. Se părea a fi şi eu unuldin ăia. Şi eram. Fără voia mea. Şi mai ales fără ştireamea. Şi nici măcar n-apucasem a mă bucura. Uniicredeau că sunt anormal. Alţii sfânt. Numai eu ştiam ceştiam. Citeam prin ziare tot felul de bazaconii, aşa leziceam pe atunci. Dar n-au fost bazaconii, sau chiarbazaconii. Ştiam că se întâmplase şi altora. Numai căaceştia dispăruseră pe rând. Unul câte unul. Cu niciunuln-apucasem să stau de vorbă. Venise duba şi ‘dispăruseră. În care orificiu nu se ştie. Cei rămaşi nuştiau nimic. Ce puteau ei să ştie. Cineva le astupaseorificiile. Şi-apoi ce-ar mai fi putut face. Oricum nuputeau acţiona. Între cei dispăruţi şi ei, era neantul.Nimeni nu ştia nimic, toţi ştiau tot. Că era aşa, odovedesc zvonurile.

Totdeauna era câte un zvon. Zvon că nu mai suntcartele. Zvon că dubele nu fac rău. Zvon că-i minunat.Ce-i minunat? Minunate-s orificiile. De exemplu celbucal. Primul herpes a apărut după ce mă îndopasem cumurături. Peste noapte am ars şi m-am ars. Nu mi-a maitrecut. Vai de săracul orificiu. Azi parcă nu mai am buze.Şi de atunci nici femei. Prima care a fugit a fost cea datămie de soartă şi de lege. Apoi celelalte.

A venit rândul orificiului opus. Sângeram într-una.Nici nu mai ştiam de unde mai aveam sânge. Azi sunt unfel de placentă. Peste tot mustesc. Nici muştele nu mămai sâcâie. Bâzâie şi se feresc. Când mă spăl, las porţiunidin mine sub jeturile de apă. Câteodată mi se înfundăcada. De atunci fac duş. Şi nu mai doare.

Totul e curgere. Ca timpul, ca apa. Eu curg către unalt orificiu. Şi-n curgerea mea aştept duba.

Ea mă va duce mai repede prin artera socială spreneant. Stau şi o aştept. Ba nu. Nu trebuie s-o mai aştept.A venit. Aud clămpănitul portierelor. Mi-e teamă să măuit pe geam. Ştiu ce voi vedea. O pată albă pe cenuşiulnegricios al panglicii de asfalt. Nu mai vreau nimic.Vreau să se termine odată. Abia mi-am schimbat haineleşi le şi simt îmbibate. Eu nu mai sunt eu. Eu sunt. Încămai sunt. Ceva ce nici nu mai ştiu cum arată a mine.

Dar să lăsăm asta. Se aud lipăitul paşilor. Urcă. Urcă.Urcă mereu către mine. Cum vor fi arătând. Nici nu maisunt curios. Iată-i! Degeaba. Au măşti. Nu pot să-i văd.Nici ochii nu se văd. Mâinile se ascund sub mănuşicauciucate. Iar trupurile sub costume bizare. Sunt practicnişte manechine mişcătoare, ce-şi poartă targa ca pe opovară. O aşează lângă mine. Un gest. Mă aşez. Mai binezis mă las cuprins de albeaţa tărgii. Sunt o pată pe alb.Atâta cât mai simt. Eu şi Alb. Mi-nchipui ce reprezint eupe atâta Alb. O pată? Nu. Un orificiu.

Cei doi mă ridică. De fapt ridică targa şi-odată cu eaşi pe mine, orificiul. Până jos, mă balansez aritmic şiinert. Mersul lor e greoi şi stângaci. Al meu era de omobosit. Mereu obosit, doborât de ani de guturai şi umori.Aşa întins, cum sunt acum e mai bine. Ieşim din blocexpulzaţi prin uşa ca un anus imobiliar. Sau de un


orificiu bucal. Ce-mi veni. Anal sau bucal. Totuna-i. Aşacum era. Fiecare uşă-nghiţea şi expulza. Eu eramexpulzat. Îmi venise rândul. Încotro. Nu mai avea nici oimportanţă. Mă-nghit uşile dubei şi cerul dispare dinprivirea mea. Ochii îmi sunt acoperiţi cu tablă. Tavan detablă ruginită şi vopsea scorojită. Doar trapa ca unorificiu-mi mai lasă o bucată de cer, ce fuge înebunităspre înapoia mea. Şi trupu-mi musteşte. Iar de mersmergem într-una cu viteză sporită. Nu mult. Cerul îşiopreşte goana prin orificiul de aerisire. Uşile se deschidşi sunt iar defecat cu targă cu tot, în braţelemenechinelor. Apoi îngurgitat în burta unui helicopteralb. Iar alb. Alb cu cruci. Cruci roşii. Apoi m-apropii decer. De data asta am deasupra mea un fel de hublou. Şinu-s singur. Mai sunt şi alte tărgi. Pe-a mea o aşteptau.Nu ştiam unde mă duc. Nu ştiau cine sunt. Îmiatârnaseră doar un cartonaş strălucitor cu un număr deordine de cearceaful tărgii. Oricum mult n-am zburat.Când să mă bucur mai mult de cer, am fost silit să mădespart.

Aterizaţi pe malul unei imense întinderi de apă, amfost ejectaţi cu grijă alături de ceilalţi. Alte mâini încauciucuri protectoare. Alte manechine umblătoare.Purtat cu grijă, balansat, am ajuns pe puntea unui vas. Şiacesta alb. S-au uitat pe cartonaş, apoi la mine, apoi auscris ceva pe un notes şi au eliberat o chitanţă.

Birocraţia a fost şi de data aceasta necesară. Şi nueram singur. Erau destui. Puntea plină. Iar eu tot plin.Petele roşii se lăţeau pe cearceaf, la fiece mişcare.Huruitul motorului, huruitul sufletului meu. Şi eu,neputincios să fac o mişcare. Numai vasul vibrând odatăcu mine. Aceeaşi fiinţă în aceeaşi mişcare.

Şi cerul urmărindu-ne fără orizont. Ba nu, orizontulera lustruit de vreme şi de atâtea treceri. Un orizontapropiat de azur şi lemn lustruit, ca un orificiu mai mare.

Să-mi ridic privirea. Greu, dar posibil. Se lărgeşteorizontul? Nu mai are nici o importanţă. Ba are. În zarese conturează pământul. Şi nu ştiu de ce, dar mi-e dor depământ. Şi strig pământ. Dar strigătul moare în mine,între petele de pe cearceaful jilăvit şi numerotat. Moarteuşoară orizontule. Moarte uşoară orificiule.

Pentru că asta sunt. Un orificiu al existenţei umane.Un orificiu care se închide. Şi cui îi pasă? Nimănui.Ce-i pasă vaporului? Mi se pare că se târăşte prin

apă ca un neputincios. Apa rămâne puternică.Vasul, o biată pată albă pe întinderea translucidă. Iar

deasupra cerul. Vasul, un orificiu pe suprafaţaîntunecată. Biata pată albă. Şi ţărmul care se apropie. Mădoare grumazul de încordare. Renunţ. Vreau să renunţ.Dar nu pot. Ţărmul se apropie. Cât văd cu ochii numaiţărm. Înalt şi stâncos. Undeva zăresc o fisură. Malulabrupt pare frânt. Acolo coboară brusc, în valuri, deparcă n-ar mai fi putut suporta povara acvatică.

Numai acolo îşi pleacă grumazul. Şi cu cât neapropiem cu atât pare un orificiu. De parcă structuraminerală s-ar fi destrămat brusc. Şi cu cât ne apropiem,desluşesc fisura.

Cu cât ne apropiem Dar a te apropia înseamnă sămergi spre un ţel. Iar ţelul meu. Posibil ca aceasta să-mifie ţelul. Privirile mele se împrăştie nedumerite de-alungul ţărmului. De parc-aş vrea să le ia acolo, înlăuntrullor, fără să le micşoreze cu nimic. Dar ce-i asta? Vibraţiavasului a încetat. Numai trupul meu continuă să vibreze.Nu ştiu ce va urma. Aştept cu înfrigurare. Înfrigurarea

Dimitrie Gavrilean (fragment)

974 vol. 22, 100| octombrie 2012

mă face să vibrez? Desigur. Înfrigurarea şi sângerările.Trupul îmi este tot mai uşor. Odată cu scurgereatimpului, se scurge şi vlaga.

Din ceea ce am zis că este orificiul malului pornescspre noi câteva bărcuţe. Sunt ca nişte virgule albe. De cedracu totu-i alb, numai cearceaful meu nu?

Şi virgulele se apropie.Devin tot mai mult niştebărci.

În ele se balansează în contratimp cu vâslele, oamenialbi. Oameni în alb. Să fie albul o predestinare? Ei suntalbi eu sunt alb. Noi de fapt suntem în alb. Albi despaimă şi în alb. Ei de spaimă? Nu. Numai eu. Poate şi ei.Dar eu cu siguranţă. Şi tremur. De parcă vibraţiamotoarelor vasului mi-ar fi rămas în trup. Aerul devinegreu. Şi grele sunt trupurile noastre. Totuşi suntemridicaţi de pe tărgi. Ele rămân goale. Ca nişte sicrie.Marinari costumaţi ne apucă cearceafurile. Vâslaşii neiau. Ne citesc etichetele. Ei n-au mănuşi. Nici măşti. Suntmai oameni sau mai aproape de noi? Cred că maiaproape de noi. Suntem traşi şi aşezaţi de-a lungul bărcii.Câte patru. Cearceafurile se ating. Prin trupurile noastre.Lichidul meu pătează cearceaful vecinului. El n-arescurgeri. Îi simt trupul chinuindu-se. Al meu e inert.Plecăm. Plescăie vâslele. Plescăie şi tărgile aruncate înapă. Vasul şterge urmele? Nu. Se descarcă de păcate. Şivâslele se mişcă ritmic. Cu cât ne apropiem cu atâtdeschizătura de lărgeşte. Un golf? Nu. O intrare în malulstâncos. Şi o plajă. De la intrarea între pereţii de granitaud ceva ca un murmur slab. Sunt gemete? Saumurmure? Sau invocări? Nu ştiu. Eu n-am început sămurmur. Unul dintre noi da. E întins la picioarele mele şise roagă. Vâslaşii tac şi vâslesc. Golful e străjuit demaluri înalte.

Apa a săpat o plajă minusculă sau a cărat puţinnisip. Oricum zăresc ceva ce seamănă cu o plajă. Iar peea mii de trupuri. Unele însă în cearceafuri. Dar cele maimulte goale. Cei în cearceafuri par a nu fi de acolo. Ceigoi Ajungem. Vâslaşii aşteaptă istoviţi. Câţiva seapropie. Sunt goi. Ne iau cu cearceafuri cu tot şi ne tragafară din bărci. Apoi ne lasă pe nisipul sticlos. Rămânacolo. Sunt obosit. Şi apărat de cearceaful meu umed.Privirile-mi alunecă-n sus. Pe creasta malului ard focuridese. Nu se zăreau din cauza soarelui. Acum le văd. Suntpăzite de oameni în alb. Acelaşi alb. Numai negrulpuştilor automate le face prezentă silueta. Sunt mulţi.Noi şi mai mulţi. Stau acolo nemişcat şi adorm. Cerul dedeasupra mea pare un imens orificiu. Adorm ‘

M-a trezit vânzoleala trupurilor vecine. Trec pestemine? Nu. Doar valurile s-au apropiat. E flux. Nisipul emai umed. Trebuie să mă ridic. Cu orice preţ.

Nemişcarea şi nisipul doare. Totuşi trebuie. Mă ridic.Nu pot. Ba pot. Mă ridic. Coatele se-nfig dureros în nisip.Genunchii mă ustură. Cearceaful mă stânjeneşte.

Rămâne întins ca o coajă pe nisipul umed. Iar eu unfluture fără aripi, ieşit dintr-o crisalidă textilă, pătată desânge şi scurgeri purulente. Şi totuşi mă ridic îndemnat

de mişcarea celorlalţi. De sus se aruncă alimente.Containere lucitoare. Alimente conservate. Străjerii learuncă. Noi aşteptăm contenirea aruncărilor. Apoi luămce vrem. Eu două cutii de suc. Ananas? Nu. Portocale. Sedeschid uşor. Şi sorb, sorb, doamne ce mai sorb.

Lichidul mă răcoreşte. Mă duc spre cearceaf. Nu l-aatins nimeni. Nu departe de el, un corp nemişcat. Maiîncolo, spălat de apă, altul. E vânăt. În descompunere.

Mă îngrozesc. Valurile se retrag şi lasă vederilor alteurme. Cândva erau ca mine. Acum nu mai sunt. Nicibărcile nu-s. Deci nu pot să plec. Atâta vreau. Să plec.Unde? Oriunde. N-am cu ce şi de ce. Valurile-mi vorşterge urmele. Străjerii mă vor opri dacă mă voi căţăra.

Iar apa-i necuprinsă. Mai bine rămân. Sărutat devalurile mării. Şi de necuprinsul acvatic. Să sper că voiscăpa. Din ce să scap? Am conserve? Am. Dincoloaveam? Nu. S-ar spune că-i mai bine aici. Ar fi dacă m-arîntreba cineva. Apa cu valurile ei nu mai dovedeşte. Uniidisperaţi s-aruncă în valuri. Degeaba. Până la intrarea îngolf obosesc şi se scufundă. Iar dacă nu, au grijăautomatele străjerilor. Alţii rămân atârnaţi pe stânci. Dincând în când le mai cade câte o bucată de trup. O smulgcurenţii de aer. Oasele cad şi sună pe colţurile stâncilor.Nici păsări nu sunt. Doar pereţi verticali.

Văd pe unii strângând resturile. Le adună şi le daufoc. Îi urmez. Trupul mă doare mai puţin. Briza sărată şivântu-mi usucă trupul. Crustele mă ustură. Dar nu maisupurează. Vom curăţa plaja. Şi marea. Şi totul. Vom facebaie. Voi face. Ceilalţi nu vor. Eu vreau. E-atâta soare...Şi-atâta lumină...

Lumina veiozei mă bate-n ochi. Trupul amorţit într-opoziţie ciudată mă împiedică dureros să mă mişc. Pernaa alunecat undeva în zona spatelui, iar capul atârnălateral, cu faţa sub bec.

Ceasul neântors s-a oprit. O oră din noapte. Cartea acăzut lângă pat deschisă. Paginile sunt îndoite. Ca mine.Pe mine, mă doare. Mă doare trupul. Când am adormit,adică nu, înainte, mă durea sufletul. De ce mă durea? Nuera o cauză anume. Una singură. Aş fi putut-o îndepărta.Acum era o ceaţă de cauze prin care nu mă mai dibuiamnici pe mine. Cauze pe care la începuturi le-am încoronatcu titlul de ţeluri. Unele neterminate. Altele întoarseîmpotrivă-mi. Din fiecare nu m-am ales cu nimic, dar m-am umplut de ceva. Unii dădeau vina pe regimul trecut.Totalitar. Alţii pe regimul actual. Democratic? Şi am avutşansa de a trece în plină putere prin amândouă. Şi alţiiau avut-o în alte treceri. Şi pe alţii i-a durut. Pe fiecare,pentru ceva anume. Pe mine pentru ce mă doare? Poatecă am căutat mereu ceva ce nu exista. Poate amîmbătrânit.

Becul veiozei mă bate-n ochi. Asta mă doare. Cât îiaveam închişi, nu. Acum da. Să-i închid? Nu!

Roman, 1974

♥


Willem M.ROGGEMAN

ans le paysage actuel de la poésie écrite enlangue néerlandaise, Willem M. Roggemanjoue cavalier seul. Ce poète flamand, né à

Bruxelles où il vit toujours, n’appartient à aucungroupe, aucune école; il ne préconise de souteniraucune esthétique, ni ne prétend défendre aucun styleparticulier. Mais, un écrivain n’étant jamais unphénomène isolé, il plonge ses racines d’écriture dansplusieurs tufs stylistiques: romantique, réaliste,surréaliste par exemple. Ce qui donne à sa demarchecreative un ton unique. C’est sans doute cette diversité et safaculté de poète à opérer ce syncrétisme utile qui donne à sonexpression poétique une tension remarquable.

Mais c’est surtout la peinture qui a influence la poésie deWillem M. Roggeman, qui, professionellement, sera longtempsjournaliste et critique d’art, mais qui dirigera aussi, durant unebonne dizaine d’années, le Centre culturel flamand àAmsterdam, et, à ce titre, sera responsable des créationslittéraires et picturales qui y seront programmées. Lesproblèmes du regard et de la vision sont en effet prédominantsnon seulement dans la thématique qu’il explore dans sonécriture – mais aussi sur son style, qui est très imagé. Sespoèmes sont en effet construits à partir d’images et il citevolontiers la phrase d’Albert Camus: “Je pense en images”,lorqu’il s’agit de définir la manière dont il travaille. Plusieurscritiques hollandais et flamands ont souligné la virtuositéremarquable avec laquelle il emploie les images. Trois grandesthèmes habitent cette poésie empreinte de philosophieconcrète: l’impossibilité de connaître la réalité, le Temps quiselon lui n’existe pas, et l’Amour, moteur d’énergie.

De ses volumes, je cite : L’ombre d’un doute (Bruxelles,1971), Le rêve du robot (La Renaissance du Livre, Bruxelles,1977), Le travail du poète (Les Elytres, Bruxelles, 1979),L’invention de la tendresse (Ed. Autres Temps, Marseille,1997), Erostrate (Ed. Autres Temps, Marseille, 2000), L’utilitéde la poésie (Ed. L’arbre à paroles, Amay, 2003), Lesmétamorphoses du poète (Ed. L’arbre à paroles, Amay, 2006)et Hôtel Mélancolie (Ed. L’arbre à paroles, Amay, 2010).

n peisajul actual al poeziei scrise în limba neerlandeză,Willem M Roggeman e un cavaler singuratic. Acest poetflamand născut la Bruxelles, unde trăieşte şi astăzi, nu

aparţine nici unui grup, nici unei şcoli; nu-şi propune săsusţină nici o estetică, nici nu-şi propune să apere vreun stil

specific. Dar, un scriitor nefiind niciodată un fenomen izolat, îşiînfige rădăcinile scrisului în mai multe soluri stilistice :romantic, realist, suprarealist, să zicem. Ceea ce conferădemersului său creativ un ton unic. Fără îndoială, aceastădiversitate şi capacitatea sa de poet ce operează acestsincretism util conferă expresiei sale poetice o remarcabilătensiune.

Dar mai ales pictura a influenţat poezia lui Willem MRoggeman care, profesional, a fost mult timp ziarist şi critic deartă şi a condus, de asemenea, mai bine de zece ani, CentrulCultural Flamand din Amsterdam, calitate în care a răspuns decreaţiile literare şi plastice programate acolo. Problemeleprivirii şi ale viziunii sunt într-adevăr predominante nu numaiîn tematica pe care o explorează în scrisul său, ci şi în stilulbogat în imagini. Cu adevărat, poemele sale sunt construitepornind de la imagini, el citînd cu plăcere afirmaţia lui AlbertCamus, “gîndesc în imagini”, atunci cînd e vorba să defineascămaniera în care lucrează. Mai mulţi critici olandezi şi flamanziau subliniat virtuozitatea remarcabilă cu care foloseşteimaginile. Trei mari teme îşi află loc în această poezie marcatăde o filosofie concretă : imposibilitatea de a cunoaşte realitatea;Timpul, care, după el, nu există; Iubirea, motor al energiei.

Din volumele publicate amintesc : L’ombre d’un doute(Bruxelles, 1971), Le rêve du robot (La Renaissance du Livre,Bruxelles, 1977), Le travail du poète (Les Elytres, Bruxelles,1979), L’invention de la tendresse (Ed. Autres Temps,Marseille, 1997), Erostrate (Ed. Autres Temps, Marseille, 2000),L’utilité de la poésie (Ed. L’arbre à paroles, Amay, 2003), Lesmétamorphoses du poète (Ed. L’arbre à paroles, Amay, 2006)et Hôtel Mélancolie (Ed. L’arbre à paroles, Amay, 2010).

Prezentare şi traduceri deValeriu STANCU

D

Î

976 vol. 22, 100| octombrie 2012

De fenomenologievan dewaarneming

Iets dat helemaal transparant is,dat aandachtig bekijken.Weten dat het er isen het toch niet zien.De ogen voelen zich bedrogen.De waarde van hun functionerenis ineens onzeker geworden.Ze aarzelen omtrent wat echt isen wat men nog moet geloven.Een vreemde gewaarwording is dit.Dwars doorheen iets kijkenmet het gevoel dat er niets is.

Volkstelling in hetbegijnhofIemand draait het maanlicht uit.Een ander steekt de zon in brand.Een derde laat de aarde veel te snel draaien.Een vierde loopt achter de sterren aan.Een vijfde begint de derde wereldoorlog.Een zesde raakt gewond aan de ziel.Een zevende luidt ieder uur de doodsklok.Een achtste vindt de vrede uit.Een negende componeert een volkslied voor

migranten.Een tiende legt een weg aan naar het einde van

de wereld.Een elfde herschrijft de bijbel.Een twaalfde vloekt als een verdwaalde

apostel.Een dertiende sluit het dozijn af.

Fenomenologiaprivirii

Ceva în totalitate transparent :trebuie privit cu mare atenţie.Să ştii că este acoloşi totuşi să nu-l vezi.Ochii se simt trădaţi.Valoarea funcţionării lore dintr-o dată nesigură.Ei ezită în faţa a ceea ce este adevăratşi care încă trebuie crezut.Stranie senzaţie!Să priveşti prin cevacu sentimentul că nu e nimic.

Recensământ laschitCineva stinge clarul de lună.Un altul aprinde soarele.Un al treilea face ca pămîntul să se învîrtă mult

prea repede.Un al patrulea aleargă în urmărirea stelelor.Un al cincilea începe al treilea război mondial.Un al şaselea îşi răneşte sufletul.Un al şaptelea bate clopotele din oră-n oră.Un al optulea inventează pacea.Un al nouălea compune imnul naţional al

migranţilor.Un al zecelea construieşte un drum care duce la

sfîrşitul lumii.Un al unsprezecelea rescrie biblia.Un al doisprezecelea înjură ca un apostol

rătăcit.Un al treisprezecelea închide duzina.


MoederliefdeHet geheugen werkt vaak fotografisch.Een beeld van vroeger is er plots weer.Niets beweegt erin, alsof de tijd beslisteom even een korte rustpauze te houden.De moeder zit nog steeds op dezelfde stoel.

Haar gezicht kun je dichterbij halen.Dan zie je hoe over haar ogeneen dun laagje vocht ligt en trilt,nog geen echte tranen, maar toch,iets als een pril begin van verdriet.

Haar handen liggen in haar schoot,lichtbruin, als gevallen bladeren,wegzakkend in een wolk van weemoed.En ik, nog een kind, leg het hoofdmet de rode schram over de wangop de harde rondingen van haar knieën.Jaren later laat ze mij los en leer ikde eenzaamheid van de volwassenen. Dragoste maternă

Adesea memoria funcţioneazăîn maniera unei fotografii.Reapare o imagine veche, în care nu mişcă

nimicca şi cum timpul şi-ar fi acordat un scurt răgaz.Mama e întotdeauna aşezată pe acelaşi scaun.

Poţi să te apropii de chipu-i.Şi observi atunci pe ochii eiun străveziu voal lichid care tremură,nu sunt încă lacrimi adevărate, şi totuşi,părelnicul început al unei tristeţi.

Aşezate în poală, mîinilede un brun deschis, ca al frunzelor căzute,se afundă într-un nor de nostalgie.Copil încă, îmi aşez capul,cu obrazul zgîriat şi roşu,pe asprele rotunjimi ale genunchilor ei.Mulţi ani mai tîrziu ea mă elibereazăşi mă deprind cu singurătatea adulţilor.

978 vol. 22, 100| octombrie 2012

Liviu Pendefunda (pp. 977-978)

TaalgebiedHet gedicht is een taalgebied,aan zijn grenzen heerst wreed wit.Hier wonen de getemde woordenen af en toe ook een leesteken,bedoeld als teken voor de lezer,steeds op zoek naar betekenissen.

En de dichter…Een vogel vliegt door zijn hoofd.Vol twijfels telt hij zijn zintuigen.Hij denkt in fel gekleurde beelden.Zijn woorden vormen een lichaamdat prevelend uiteenvalt in letters.

Want de taal is een park vol beeldendie (vervuld van schaamte en geluidloos)verdwaasd rondlopen met grote blinde ogen.De nacht zoekt nog een plaats voor de maan.Haar voorbeeld volgend zoeken de lettersnu één voor één hun plaats op in het alfabet.

Teritoriu lingvisticPoemul este un teritoriu lingvistic,pe care spaţiul alb, nemilos, îl ameninţă din

toate părţile.Aici îşi află sălaş cuvintele îmblînzite,iar pe ici pe colo, cîte un semn de punctuaţie,indiciu pentru cititor,aflat mereu în căutare de semnificaţii.

Şi poetul...O pasăre îi străbate capul.Ezitînd, îşi socoate sensurile.Gîndeşte în imagini viu colorate.Cuvintele sale formează un corp murmuitorce se descompune în litere.

Căci limba e un parc plin de statuicare (ruşinoase şi mute)se plimbă împătimite cu ochi mari şi orbi.Noaptea caută încă un loc pentru lună.Urmîndu-i exemplul, literele îşi cautăuna cîte una locul în alfabet.


LichaamstaalIk teken een stoelen je gaat erop zitten.

Ik noem de naam van de zonen je knippert met de ogen.

Ik droom van een tafelen je schuift bij om te eten.

Ik zeg het woord wateren je spoelt er je mond mee.

Ik bedenk iets over liefdeen je glimlacht naar mij.

Ik wijs naar een onbeslapen beden je onderdrukt een geeuw.

Ik roep iets naar de hemelen je ontplooit je vleugels.

Ik neem een foto van jeen je ogen houden de tijd vast.

Ik sluip naar je slapend lichaamen raak gevangen in je ademhaling.

Ik lees een boek en op iedere bladzijdevormen de letters telkens weer jouw naam.

Ik vertel de dag luidop over jouen jij verdwijnt stil in de nacht.

Ik verstop je in een donker landschapen je wordt een rivier van licht.

Ik kijk op naar de maanen zij heeft jouw gezicht.

Limbajul trupuluiEu desenez un scauniar tu te şi aşezi pe el.

Eu pomenesc numele soareluiiar tu clipeşti din ochi.

Eu visez o masăiar tu te şi instalezi pentru a mînca.

Eu pronunţ cuvîntul apăiar tu îţi clăteşti gura cu ea.

Eu îmi imaginez ceva despre dragosteiar tu îmi surîzi.

Eu desenez un pat nedesfăcutiar tu îţi înăbuşi un căscat.

Eu invoc înaltul ceruluiiar tu îţi deschizi aripile.

Eu îţi fac o fotografieiar ochii tăi opresc curgerea vremii.

Eu mă strecor lîngă trupul tău adormitşi răsuflarea ta mă ia prizonier.

Eu citesc o carte şi la fiecare paginăliterele îţi compun mereu numele.

Cu voce tare îi vorbesc zilei despre tineiar tu dispari fără zgomot în noapte.

Eu te ascund într-un întunecat peisajiar tu devii rîu de lumină.

Eu înalţ ochii spre lunăşi ea capătă chipul tău

.

980 vol. 22, 100| octombrie 2012

Adrian ALUI GHEORGHE

Ph.D. ApostolSempronianStraße

-am dus la Viena, oraşul lampioaneloropalescente şi al trăsurilor de carnaval, ca săgăsesc o anumită stradă. În primul rînd am

vrut să mă conving că strada asta există, apoi am vrut săduc la capăt un demers jurnalistic pe care l-am începutdemult, pe care l-am abandonat deoarece şefului meu(poate o să revin ca să vă detaliez ce înseamnă caracter infectîn presa de azi!) i s-a părut neinteresant. Treaba lui. Stradase numeşte „Ph.D. Apostol Sempronian Straße”, e maimult un culoar de legătură între două străzi importante:Haut Straße şi Arsenal Straße. Dacă e să mă întrebaţi cine eApostol Sempronian, ca personalitate care a dat numeunei străzi tocmai în inima Vienei, mi-ar fi greu să văspun. S-a născut la Piatra Neamţ, un oraş din România,undeva la intersecţia civilizaţiilor, unde a şi făcutprimele studii. La Piatra Neamţ, ca să fac o paranteză, s-anăscut şi celebrul pictor Victor Brauner, cel care aimpulsionat arta plastică europeană şi universală, ca săspun o banalitate care mă fereşte să-i calific opera sacriptică, din tot mai îndepărtatul secol douăzeci. Încheiparanteza. Acest Apostol Sempronian, fiul tîrziu al uneifamilii de farmacişti, care se şi retrag repede din viaţădupă naşterea fiului, ajunge la Viena unde termină uncolegiu şi ceva studii universitare. Nu multe. Dacă dai pe„căutare” pe vreunul din motoarele specializate în aşaceva de pe internet, descoperi că Apostol Semproniu sauSempronian, conform unui ciot de informaţii, a fost uninventator, un om de ştiinţă, dar nimeni nu spune ce afăcut de fapt, ce a inventat. Eşti invitat să completezi cuamănunte „ciotul”, dacă deţii informaţii corecte.

La Viena am înnoptat la Mozart Hotel, o clădire desecol nouăsprezece, situată în Julius Tandler Platz, cu

camere mici, înghesuite, cam igrasioase, dar aproape decentru. Duşumelele de pe hol scîrţîiau prelung, neplăcut.La recepţie, o româncă. Ne-am salutat în româneşte şiatît. Nici ea, nici eu nu aveam chef să ne detaliemoriginile, să ne regăsim obîrşiile. Eram şi obosit, după undrum de o zi cu trenul. De altfel, am văzut că şi femeiade la recepţie după ce a vorbit în româneşte s-a uitat înjur, cu precauţie. Asta mi-a displăcut, fireşte.

Cu harta în mînă am găsit uşor „Ph.D. ApostolSempronian Straße”, după o plimbare de plăcere,dimineaţa, pe străzile încărcate de aerul lunii mai. Amfăcut poze, la concurenţă cu grupurile de asiatici carepăreau o avangardă a invaziei din sezonul turistic depeste vară. Erau flămînzi după imagini, iuţi, păreau săabsoarbă peisaj după peisaj, clădire după clădire,poveste după poveste. Probabil că printre ei se găseau şioameni pragmatici, care îşi propuneau să facă o micăVienă pe o insulă din vreo mare estică, ca replică la ceaactuală. Seara, de altfel, găsesc în caietul meu „deînsemnări”, că am scris un text referitor la acest lucru, pecare îl redau acum, ca amuzant. Cred că în intenţie a fosto poezie: „O ghidă japoneză/ explica unor asiatici carestăteau/ cu gurile căscate/ în faţa unor ziduriscufundate/ - nişte ruine romane -/ că liantul dintrepietre fusese chiar lutul/ da, lutul,/ o !,/ au făcutasiaticii, fericiţi că au aflat/ şi acest minunat lucru/ apois-au fotografiat pe buza gropii/ stînd destul de riscant,/unul, doi ar fi putut să cadă,/ au plecat fericiţi maideparte,/ voiau să li se explice cum iese iarba printrepietre,/ acolo în adîncuri cineva o împingea în afară,/ cebine ar fi fost dacă ar fi putut face/ şi cu el/ ofotografie”. Iertare pentru digresiune, rogu-vă.

M


Tot din caietul de însemnări, de atunci, găsesc uninventar al obiectivelor mai importante de pe “Ph.D.Apostol Sempronian Straße”: o cofetărie, care chiar dacănu era celebra Demel de lîngă Stephandom, tot îţitrimitea bezele dulci din orice exponat; un coafor de lux,un magazin cu obiecte tradiţionale, ceramică de laGmunden şi porţelan de la celebra manufacturăAugarten, costume din Tirol sau obiecte din sticlăcolorată, din Salzburg, după cum anunţau reclamelepictate direct pe geam. Mai erau un birou al unei bănci încare nu se făceau, însă, operaţiunile specifice, unmagazin cu haine de piele sintetică, un mic restaurant cuspecific chinezesc, o librărie, un birou de arhitectură, unbirou al unei corporaţii multinaţionale care distribuietutun şi produse de lux din aceeaşi categorie, vreo treispaţii goale “for sale” şi vreo zece intrări întunecate înscara blocurilor cu trei nivele, de pe acea străduţă. Camasta era tot.

Am intrat în micuţa librărie, în care aşteaptă parcădintotdeauna clienţii un domn cu un aer foarte serios,pătruns probabil de importanţa faptului că serveşteomenirii ca intermediar între capodoperele literaturii şicititor, această tot mai improbabilă fiinţă care trăieşte peplanetă. De asta, cînd am intrat în librăria cu un numebine ales, se numea „Robert Musil”, domnul foarte seriosvăzut prin fereastră şi-a luat o mină jovială, atît cît poatesă o facă un austriac în exerciţiul funcţiunii. Ştia puţinăengleză, ştia puţină franceză, atît cît să ne putem zîmbiunul altuia cu înţelegere.

Dacă ştiam italiană?Nu, nu ştiam. Je regrette!Dar spaniolă?Nu, nu ştiam nici spaniolă. Je regrette!Nu, nu voiam o anumită carte. Merçi!Nu, nu voiam referinţe la un anumit autor. Merçi!Nu, nu eram student la vreo renumită universitate din

Viena, ci eram un turist întîmplător, în urma unuiconcurs de împrejurări, care nu merita prea multăatenţie.

Pe fondul acestui dialog, l-am întrebat pe amabilullibrar dacă ştie ceva despre cel care dăduse nume străziipe care se afla librăria: Apostol Sempronian.

Da, ştia. Apostol Sempronian fusese un inventator, deorigine estică, probabil. Armean?

Da, da...! Era estic din România, dar nu era armean.Din România?Da, da, din România.A, România. Ţara lui Eugen Ionesco...?Da. Şi ţara lui Emil Cioran. Şi a lui Brâncuşi...Nu înţelegea.Sculptorul Constantin Brâncuşi, cel cu „Pasărea

măiastră”, cu „Domnişoara Pogany”....!A, „Domnişoara Pogany”...?Probabil că mă credea deja un frivol, vorbindu-i despre

o anumită domnişoară. De asta am continuat:

A fost elevul lui August Rodin, el a spus, la despărţireade maestru că la umbra marilor stejari nu creşte niciiarbă...!

Da, librarul pricepuse, în sfîrşit, dar nu mi-am datseama ce. Oricum chestia cu iarba şi stejarul i-a smuls unzîmbet înţelegător. De asta am renunţat.

- Ce ştiţi despre Apostol Sempronian?, am insistat eu.- A, e un inventator. Din cîte ştiu a avut contribuţii

importante în domeniul aeronauticii. Sau a laserilor? Saua folosirii laserilor în aeronautică. Nişte studenţi de laarte plastice se interesau anii trecuţi de o imagine ainventatorului pentru a realiza un bust la capătul străzii.Din cîte ştiu nu au găsit nici o imagine. Altcineva, tot uncetăţean dintr-o ţară din est, spusese că ar fi vorba de uninventator de origine maghiară.

Nu, nu era vorba de un cetăţean maghiar, asta e sigur.Dank für die Klärung, a spus el.

Era în anul 1943, cînd Apostol Sempronian ajunsesestudent la politehnică, la Viena. Tot aici studiase patruani şi la un colegiu de băieţi, cu efortul financiar alîntregii familii. Ca student, însă, avea o bursă primită dela o fundaţie de pe lîngă Casa Regală a României care îşipropusese să încurajeze tineretul studios, mai ales pe ceicare voiau să devină ingineri într-o ţară „eminamenteagrară”, cum se spunea. Au fost primii bursieri şi ultimii,de altfel, recomandaţi de această fundaţie, deorecerăzboiul deturnase necesităţile imediate ale ţării. Noroculcelor şase tineri care cîştigaseră bursele a fost acela că auprimit subvenţia pentru doi ani în avans, aşa că s-auţinut de carte, departe de zgomotul armelor din Europa.Apostol Sempronian se pregătea la politehnică, undecombina studiul „arhitecturii aeronautice” cu cel al„evaluării cadastrale” a terenurilor, ambele specializărifiind deficitare în România. De asta avea mult de studiu,lucru pe care îl făcea fără să se plîngă vreodată. Locuiape o stradă fără nume, un gang mai larg care lega douăbulevarde importante, pe unde, deseori, vedea armatelefie defilînd, fie trecînd tăcute spre fronturi obscure. Laziua lui, 22 noiembrie, cînd împlinea douăzeci de ani,cîţiva colegi au decis să-i ofere cadou o... stradă. Astfelau mers la un atelier de profil şi au comandat o placă dinmarmură pe care au cerut să fie scris „Ph.D. ApostolSempronian Straße, nr.1”, placă pe care au pus-o peclădirea în care studentul nostru stătea cu chirie, la undemisol destul de curăţel. Au făcut haz pe această temă ovreme. Dar nu prea mult. Războiul a tulburat apeleEuropei fără milă. Apostol Sempronian s-a întors în ţară,a mers pe front. Nu a ajuns prea departe, cînd a terminatsăptămînile de instrucţie, confruntările s-au încheiat.

Apoi a vrut să continue studiile, la Viena eventual, darnu a mai putut pleca din ţară. În ţară, cu atît mai mult,nu putea continua studiile, atîta vreme cît beneficiase de„bursă regală”, comuniştii controlau sufletele, minţile,libertatea.

Studiile de la Viena nu l-au ajutat prea mult. Fărădiplomă, nu putea demonstra nimic. Şi apoi, nici nu

982 vol. 22, 100| octombrie 2012

dădea bine la dosar să spui că ai făcut studii în Viena. Deasta a tăcut.

Dacă nu tăcea, ar fi fost arestat de puterea comunistăpentru elitism educaţional, pentru îmburghezireculturală, pentru virusare capitalistă. Şi ar fi făcut anibuni de puşcărie, aşa cum au făcut mai toţi intelectualiide teapa lui, pentru reeducare.

Dacă a tăcut, ei, tocmai ăsta a fost motivul arestăriisale, că a ascuns originile sale burgheze, că şi-a virusatcreierul cu ştiinţă capitalistă, burgheză, că e un potenţialcomplotist împotriva ordinii sociale, a statului socialist,comunist. La asta l-au şi încadrat, la „complot împotrivaordinii socialiste”.

Soarta îi era manipulată de realitate.A făcut trei ani de închisoare la „politici”, la Jilava.

Apoi a trecut la Aiud, unde a stat cinci ani.A mai stat pe la Periprava, în Delta Dunării, vreo doi

ani, la tăiat stuf.Prin 1964 a fost eliberat, condiţionat, supravegheat.Studiile sale nu au fost luate în seamă nicăieri. Le şi

ascundea, declara doar că are liceul absolvit, fărăbacalaureat.

Noii intelectuali îl priveau cu milă.Vechii intelectuali îl priveau cu teamă.Viitorii intelectuali îl priveau cu indiferenţă.A fost, pe rînd, „estetician” la morgă, adică refăcea

feţele morţilor în accidente. O făcea cu artă. Morţii arătaumai bine decît viii.

A fost administrator la un cimitir. I-a învăţat pe vii săalinieze mormintele după riglă şi compas, le-ademonstrat tuturor că drumul drept duce mai repede lacer.

A fost şef de tulumbă la pompierie. Focul se lăsadomolit de gîndul lui.

A fost instructor la o şcoală, la cercul de aeronautică.Construia avioane din placaj şi hîrtie cartonată. Copiiivisau în prelungirea machetelor la zboruri interstelare.

A fost bucătar la o cantină de fabrică.A fost trist.

A fost vesel.A fost.Cînd după război administraţia Vienei a refăcut harta

oraşului, strada „Ph.D. Apostol Sempronian Straße” afost luată la grămadă cu celelalte. Suna şi bine, în spiritulinternaţionalismului care învinsese hidra fascistă.Cetăţenii din capitala valsului îşi imprimaseră îndocumentele personale numele lui Apostol Sempronian.Apărură pe stradă nişte firme care duseseră în toatecolţurile lumii numele „doctor inginerului” român. Ofirmă de asigurări americană, care şi-a fixat, mai nou,sediul acolo, a dus numele lui Apostol Sempronian pînăîn America. Acolo unde bietul estetican de cadavre nicinu a visat măcar, vreodată, să ajungă.

Numele lui i-a ţinut loc de destin.În calendarul ortodox, Sempronian e un sculptor care

a fost martirizat şi apoi ucis, alături de tovarăşii săiClaudiu, Castor, Simpliciu şi Nicostrat, de împăratulDiocleţian (284-305) pentru că a refuzat să sculptezeidoli. Au fost băgaţi în sicrie de plumb şi aruncaţi în rîulSava.

Apostol Sempronian a fost unchiul meu.E înmormîntat în cimitirul „Eternitatea” din Piatra

Neamţ iar pe crucea lui din marmură îngălbenită scrie:„Apostol Sempronian. N. 22 noiemb. 1923 – Dec. 18mart. 2001”. Sculptorul anonim ţinuse să adauge de la el,mai jos, pentru că tot mai rămăsese ceva loc pe placa deidentificare: „Aici la margine de crîng/ E numai pace şităcere/ Şi păsările toate cînt`/ Pîn` la a doua înviere”.

Dar în margine, mă uit de fiecare dată, instinctiv, nu-inici un crîng. E doar oraşul, mai bine zis e vorba de uncartier mărginaş în care viaţa şi moartea se succed cadupă un plan de dinainte stabilit.

(Din volumul de povestiri Recurs la Cartea numelor,în pregătire)


Mircea A. DIACONU

I.L.CaragialeO confesiune despre un volumîn permanentă aşteptare

m construit cu destul de mulţi ani în urmă ceeace-mi plăcea să numesc Şantierul Caragiale. Eraun plan riguros care urma să facă posibilădeopotrivă explorarea şi punerea în scenă a

ideii că în centrul poeticii lui Caragiale se află fatalitateaironică: o conştiinţă lucidă a inconsistenţei care capătăformă şi sens prin text. Cu toate ramificaţiile care decurgdin această, aici simplificată, idee. De fapt, am început săvorbesc despre un şantier Caragiale abia în momentul încare, după o întrerupere de cîteva luni, mi s-a părutimposibilă redeschiderea lui. Un şantier pe care nu măprea mai putem întoarce, decît pentru a corecta ici-coloceva din edificiul ridicat. Părea să fie – denumireaaceasta – mai degrabă o cochetărie, deşi structura careprinsese deja formă lăsa să se întrevadă limpedeimaginea ultimă. În tot cazul, mie proiectul mi se păreariguros conceput: un edificiu amplu în trei secvenţedistincte, pe care le stăpîneam în detaliu, din careîncepusem să lucrez la partea care părea cea maiimportantă, cea mediană, miezul demonstraţiei. Cea încare fatalitatea ironică ar fi trebuit identificată,argumentată şi interpretată.

Finalmente, însă, din cele trei secvenţe a dispărut şiceea ce aş fi putut numi temelia, şi acoperişul. Degeabaam tot încercat să revin. Cheile cu care să pătrund înscriitură (cu care, de fapt, aş fi revenit la convingerile deodinioară) nu se mai potriveau. Şantier închis, aşadar. Iartextele scrise cîndva cu pasiune au rămas într-un fel dederivă, pe care n-am făcut ulterior decît să le înscriu într-un anume traiect. Nici măcar pe acest teren, al edificiuluide suprafaţă, fără temelia, cumva subînţeleasă, fărăacoperişul, la care fac uneori aluzii, mari intervenţii n-aumai fost posibile: n-am mai putut relua acum niciradicalitatea fragilă a ideii de odinioară, nici fervoareafrazei. Am devenit abia un cititor neîncrezător alcuvintelor scrise parcă de altcineva, mai inspirat şi maipuţin sceptic. Citesc cu o anume stranietate şi uimirepaginile de odinioară, labirintice în precizia lor, deşi, ladrept vorbind, nu descopăr acum decît îndoieli: asupraintuiţiilor şi mai ales asupra scenariului critic care săpună aceste intuiţii în pagină.

Intuiţii raţionalizate pentru un cititor neiertător. Oricum,chiar şi în partea aceasta, mediană, a construcţiei, mariledemonstraţii, care să vizeze textele grele ale luiCaragiale, abia după aceea ar fi trebuit să apară.

Revenind, fără scenariul potrivit, intuiţiile rămîn curădăcinile în aer. Fără să vrea, un critic propune, odatăcu interpretarea şi, fie chiar implicită, povestea proprieiinterpretări. Abia ea îi face interpretarea credibilă. Abiacitită ca o poveste, interpretarea, din care el nu are cumsă se extragă, e considerată legitimă. Marile interpretărisînt mari naraţiuni critice. Altfel, nu cele cîteva teze –afirmaţii reductibile, în fond, la uscăciunea axiomelor –constituie legitimitatea exerciţiului critic. Mi se păreacîndva că rostul criticului este, printre altele, acela de agăsi formula condensată şi, dacă nu unică, măcarmemorabilă la care să-şi reducă interpretarea. Azi credcă o astfel de formulă nu este posibilă dacă nu are înspate tot traseul pe care, dacă nu trebuie neapărat să-lparcurgă în propria-i explorare, criticul e obligat să-lconstruiască pentru cititor, traseu necesar pentru caformula finală să devină accesibilă şi să convingă. De cenu neapărat un traseu necesar criticului? Orice idee estepentru critic un joc incert între intuiţie şi argument, omişcare în zig-zag, însemnînd, confirmări, infirmări,abateri, contradicţii, nelinişte. Intuiţie şi argumentaţiedevorîndu-se şi hrănindu-se reciproc. Or, acest traseulabirintic trebuie să se prezinte finalmente cititorului caunul senin, o mişcare neezitantă, în care îndoielile sîntsubstituite de logică.

Aşadar, nu cele cîteva teze – afirmaţii reductibile lauscăciunea axiomelor – constituie legitimitatea exerciţiu-lui critic. Deşi finalmente nu este redus decît la cîtevaidei, devenite clişee, tot mai alienante astfel, orice mare

A

984 vol. 22, 100| octombrie 2012

studiu critic se întemeiază pe altceva. În nici un caz pestilul încîlcit, pletoric, o scuză bună adesea pentruimprecizie şi neputinţă. Aşadar, dacă nu e legitimatăexclusiv de idee, nici fraza fără tensiune, articulaţia laxăa întregului, „construcţia” pe orizontală, strict enun-ţiativă ori apodictică, ceea ce aş numi impersonalitateaconstrucţiei, nu o face. În locul rigorii sterile, situezmărturia implicită a neliniştilor interogative. Din ezitare,şi ezitarea nu-i totuna cu imprecizia, se poate naşte untraiect care nu are rostul să genereze sensul, ci să-l facăaccesibil, sau acceptabil. În tot cazul, nu scheletul – nicimăcar în cazul lui Caragiale, pasionat de arhitectură – , cicarnaţia face substanţa criticii literare. De căutat, în fond,echilibrul fragil dintre carnaţie şi structură, dintreintuiţie şi explorarea intuiţei, dintre idee şi situarea eiîntr-un scenariu credibil.

Cum să substitui, totuşi, o construcţie – în carefiecare cărămidă are funcţia ei în întreg – cu un traseureluat continuu, redefinit, în care mişcare de avansare aideii e încorporată într-o curgere în zig-zag, care încearcăsă capteze şi să prindă sensul, astfel încît, cu o pierdereminimă, capitolele pot fi citite pe sărite, într-o ordinealeatorie? E poate un fel de a reveni la natură, dupăexperienţa culturii, asumată profund şi devenită, prin uz,alienantă. De nu cumva e un mod de a fi cultură şinatură în acelaşi timp.

***Aşa cum arăta în proiect, cartea aceasta despre

Caragiale ar fi trebuit să înceapă cu o re-constituirearheologică a poeticii sale, explicite şi implicite. Pornindde la afirmaţia lui Vianu – „Conştiinţa artistică a luiCaragiale a fost una dintre cele mai scrupuloase pe carele putem semnala în literatura noastră”, spunea el –, oafirmaţie pe care, totuşi, nu cred c-aş fi invocat-o, ar fitrebuit să explicăm de ce Caragiale îi execută pe Schillerşi pe Victor Hugo (acelaşi Hugo pe care Baudelaire îldezavua) şi-i admiră pe Sofocle şi pe Shakespeare, ceînţelege prin ritm şi de ce preferă manierei stilul, ce are aface aici, în artă, gnomul, circul ambulant, „madama carepercepe la intrarea unui Panopticum taxa de 50 de bani”şi clownul

(„Pe cîtă vreme dintr-o dramă a unui marepoet liric se pot şterge mai multe şiruri, nunumai fără pagubă, ci chiar poate cu folos, dinscena clownilor nu poţi suprima vreo parte,precum nu poţi cionti dintr-o fiinţă vieorganele absolut necesare vieţii”),

ori am fi încercat să înţelegem ce caută în aceastădiscuţie un popă de turtă dulce şi „insecta care trăieşte ozi la umbra unei piramide eghiptene”. Aici, în acestepagini, ar fi trebuit să descifrăm ce este pentru Caragialetalentul (din moment ce „lipsa de talent este

incapacitatea de a găsi formula de comunicareintelectuală exactă a simţirii ce ne-a produs-oîmprejurările materiale”), ce înseamnă a crea („a apucadin haosul inform elemente brute, a le topi împreună şi ale turna într-o formă, care să îmbrace o viaţă ce sediferenţiază într-un chip absolut hotărît de tot ce nu esteea”), ce înseamnă artistic şi artificial, ce este arta(„încercarea spiritului omenesc de a satisface o marenevoie a spiritului omenesc”), cît de important emeşteşugul, trucul şi ce înseamnă, finalmente,„compoziţie magistrală şi savantă” ori „operă deexecuţie”. Spune Caragiale într-un loc: „Nu voi putea fiacuzat de plagiat, căci mai la urmă subiectul nu e atît deimportant în artă cît este de importantă tratarea”. Atît deimportantă încît devine subiectul prorpiu-zis. În fond, arfi trebuit să avem în vedere afirmaţia conform căreia„Aşa e-n arhitectură, aşa şi în muzică”, ori „în pictură şiîn sculptură” şi, fără doar şi poate, în literatură.

Sigur, am fi văzut astfel de ce Caragiale ar fi pututspune, asemenea lui Baudelaire, dispreţuitor, că „oricemetaforă are mustăţi” (nu ştiu de ce, dar am crezutîntotdeauna că, atacînd militantismul, Baudelaire spunea„mustăţi de general” – memoria ne joacă feste), căci, iată,în termeni caragialeeni, „s-au ridicat de jos legioanele demoralişti generoşi, poeţii şi criticii umanitari şi şarlataniiideologi, mistici, simbolişti, naturalişti şi profeţiisociologi”. De asemenea, de ce „puţin ne importă”Domnul, cel din Cîteva păreri, ci „ce simţim noi lavederea lui, aceea importă”. Caragiale, acestnonconformist, sfruntînd canoanele, luptîndu-se cumonştrii ideilor tari şi cu orice autoritate rigidă,denunţînd cu brutalitate falsul şi impostura. Am fi pututvedea, astfel, de ce-l iubeşte pe ticălosul de Falstaff, dece-l admiră pe Cetăţeanul turmentat, de ce dezavueazăsubvenţiile (cimitir al teatrului românesc), de ce anumenu trebuie să confundăm „cîntecul fără folos cu o reţetăde leac”, în fine, de ce Caragiale e Caragiale. La dreptvorbind, ce are Caragiale împotriva lui Voltaire?! Şi dece-l admiră pe Ion Brezeanu?

Şi-apoi am fi glisat spre Două loturi, O conferenţă,Începem!, dar şi spre Abu Hassan, D’ale carnavalului oriInspecţiune, căci toate acestea, plus altele, stau mărturiepentru ficţionalizarea conştiinţei sale artistice. Scrieridespre lume, oglindindu-se, însă, în ele însele. Text şilume, deopotrivă vii, într-o metamorfoză continuă,glisînd dintr-o parte în alta, fiind în acelaşi timp materieşi sens.

Modern, adică inovator în timpul său, şi inovator dinnonconformism şi rebeliune – toate acestea, consecinţaunei conştiinţe artistice intransigente şi precise –,Caragiale e modern şi în sensul că e om al timpului său:asemenea lui Baudelaire, vede şi jumătatea înfiptă înprezent, acel hic et nunc împotriva autorităţilor de totfelul.


„Modernitatea, adică tranzitivul, fugitivul, contingentul [...] / Elementul acesta trecător,fugitiv, cu atît de dese metamorfoze nu aveţi dreptul să-l dispreţuiţi sau să-l nesocotiţi.Surpimîndu-l, veţi cădea, vrînd-nevrînd, în vidul unei frumuseţi abstracte şi nedefinite”,

spune francezul. Aşadar, un Caragiale, neîncrezătorîn ceilalţi, încrezător în sine.

În tot cazul, situîndu-se deopotrivă în şi dincolo depoetica aceasta, identificată şi reconstituită, scrierile luiCaragiale au propria lor intenţie – un sens în marginea aceea ce autorul ştie sau vrea. Totuşi, pentru a ajunge laoperă, o bună cunoaştere a felului în care gîndeaCaragiale însuşi e încă necesară, şi nu doar pentru a şti,ci pentru a nu crea monştri în interpretare. Aşadar, curădăcinile în viziunea lui, am fi revenit la text. Am intrat,însă, în text, cum am spus-o deja, fără această temeliejustificativă. Sau fără o expunere didactică a ei.

***Dincolo, însă, de toate acestea, cartea aceea despre

Caragiale, nescrisă, dar în-scrisă în proiectul iniţial, ar fitrebuit să vadă, finalmente, cît de mult respiră spiritullui, fascinat de neant şi de geometrie, în posteritatea-i. Şiacest lucru ar fi constituit, sub titlul Fiii lui Caragiale,ultimul capitol al cărţii şi miza sa contextuală, un salt dinanalitic, care să-i releve, însă, adevărata anvergură. Înfond, adevărata anvergură a lui Caragiale însuşi, careconstituie miezul dinc are ţîşneşte o subterană, fragilă, şitocmai de aceea mai relevantă, metamorfoză a literaturiiromâne în sine, o metamorfoză cu atît mai puternică cucît e nevăzută. O istorie neoficială, aşadar, încănelegitimă, care izvorăşte din el, admirator al luiHasdeu, al lui Negruzzi, al lui Shakespeare.

Într-o carte deja veche de interviuri realizate deRobert Şerban, surpriză uriaşă să observi că, din tot felulde motive, se revendică de la Caragiale şi Andrei Pleşu,şi Cristian Tudor Popescu, şi Vlad Zografi ori ŞerbanFoarţă. Şi toţi cu egală îndreptăţire. Or, o demonstraţieserioasă i-ar fi pus aici în pagină, în acest ultim capitol,pe Camil Petrescu, atît de caragialean, în fond, deşi lipsitde umor (e, în toate, o continuare prea gravă amagistrului, de la fenomenologie pînă la autenticitate şide la lecţia de filozofie, amintindu-ni-l pe Leonida, lafervoarea fanatică din Jocul ielelor), pe Cioran (cele douătexte pe care le cunosc despre Caragiale şi Cioran mi separ neconvingătoare, rămase cumva la suprafaţalucrurilor), dar şi pe Urmuz, Ion Barbu ori EugenIonescu. Acuzat prin anii ’50 că nu-şi angajează lumeaîntr-o ideologie, agasat de moralişti (aici sînt incluşi şiideologii), Ionescu se apăra, contraatacînd antimodern,ca să zic aşa, cu argumentele lui Caragiale, spunînd căteatrul e arhitectură („Cu ce seamănă un templu, obiserică, un palat? Există ele în realism? Desigur că nu.Totuşi, arhitectura este revelatoare în privinţa legilorfundamentale ale construcţiei”, citim într-un loc.Altundeva: „Un arhitect contruieşte un templu, un palat,

o căsuţă. Un muzician compune o simfonie”). În totcazul, şi Ionescu spunea că teatrul nu e literatură („Eu nufac literatură”, declară într-un loc). Ediţia lui Zarifopol şiCioculescu, din anii interbelici, fireşte că-i era cunoscută.Şi mai provocatoare ar fi fost situaţia dacă acest lucru înfapt nu s-ar fi întîmplat. Dar nu e vorba numai deapărarea aceasta la mijloc, ci de lumea ca atare, descinsăpoate din Conu Leonida... şi din alte cîteva scrieri. În fond,despre felul cum respiră Caragiale în Camil Petrescu, înCioran sau în Ionescu s-ar putea scrie studii deanvergură. În fine, în cartea aceasta despre fiii luiCaragiale n-ar fi putut lipsi Emil Brumaru, Dimov sauŞerban Foarţă, dar nici Dumitru Radu Popa, RaduPetrescu ori mulţi dintre optzecişti. În cazul acestora dinurmă, nu doar pentru recursul la cotidian şi derizoriu, cimai ales pentru ceea ce se poate numi o adevăratăfascinaţie a neantului, regăsită, de exemplu, la un MirceaCărtărescu. Caragiale, cu ochii îndreptaţi spre lumea dinjur, articulează mari arhitecturi ale nimicului. Doar textulîl legitimează, sau lumea – virtuală – a pieselor de teatru.În fine, acel Caragiale din care descinde Dan C.Mihăilescu şi mai ales un Al. Cistelecan. Oricum, o cartenescrisă.

Altfel, dincolo de morga specialistului – carese respectă şi vrea să fie respectat –, ale căruiadevruri sînt stabilite odată pentru totdeauna, şichiar dincolo de specialistul care-şi păstreazăîncă vie curiozitatea, am sentimentul că se ştieatît de puţin despre Caragiale! În plin figurativ,el sabotează figurativul; în plin mimesis, aruncăîn aer mimesisul. De apropiat mai degrabă deBrâncuşi – cred că a şi făcut-o cineva – decît deştiu eu ce fel de oglindă care se raportează laimediat pentru a-l reproduce. Intenţia lui vizează„înţelesul uman”, pe care-l explorează. Prinurmare, ne revoltăm că Eminescu e redus lacîteva clişee – didactice şi politice –, dar rămîneminsensibili la masacrarea lui Caragiale,considerat, în urma unui anumit tip de lectură,contemporanul nostru. Vizionar, ar fi avut caobiect chiar propria-ne contemporaneitate –socială, politică, morală.

Oricum, din proiectata carte n-a mai rămasdecît secvenţa mediană, un miez, fisurat şi el, dinumbra timpului, de îndoială. Un Caragialefascinant, însă, care nu mai are nevoie de mine.

986 vol. 22, 100| octombrie 2012

Livia IACOB

Râsul balcanic,un modus vivendi

dezbatere de actualitate îndomeniul studiilor culturaleîşi asumă repunerea în dis-

cuţie şi revalorificarea acelor spaţiimai puţin cunoscute publicului larg,din motive lesne de înţeles, dar greude remediat, cum ar fi proastadiseminare a produselor editorialeîn absenţa unor traduceri validate deerudiţie. Între acestea, un loc deseamă îl ocupă astăzi şi Balcanii, acăror literatură, cunoscută genericsub denumirea de sud-est europeană,a interesat încă din secolul al XIX-leaca fenomen de sine stătător, graţieunor indici tematici, comportamen-tali şi stilistici care se regăsesc,paradigmatic şi dincolo de etnicita-tea de provenienţă, într-o majoritatede texte copleşitoare prin mizaestetică pentru a mai putea fi lăsateîntr-un con de umbră. Ea rămânedoar în aparenţă tributară criteriuluigeo-politic ce pare să-i fi generatdenumirea, incluzând sub umbrelaterminologică mai largă literaturaunor state precum Albania, Bulgaria,Grecia, România, cele din fostaIugoslavie şi Turcia europeană.Nemaireluând aici întinsa polemică

din spaţiul balcanologiei recente1

care atacă îndeosebi accepţiunilepeiorative ce i-au fost asociate, nevom raporta doar la principaladominantă a literaturilor sud-esteuropene, tematizarea istoriei, care,originând în peisajul extrem deconflictual ce caracterizează, încădin perioada medievală, această zo-nă, reuşeşte să modifice fundamen-tal chipul unor literaturi periferice,forţându-le să vină pe scena litera-turii mari, universale şi nu în ulti-mul rând canonice, cu un modeluman propriu, dacă nu întotdeaunacomplet nou, cel puţin surprinzătorşi atractiv atât pentru lumea occi-dentală, cât şi pentru cea americană,care-l vor recepta în profunzime şi îlvor promova ulterior, dacă e să negândim numai la cele câtevaecranizări celebre ale unor romanebalcanice de primă mărime, cum arfi Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas.

Încercările de a surprinde acestnou model uman în coordonatele luifundamentale au condus la apariţiaunor sintagme de genul homo

1 Vezi studiile recente ale lui Mircea Muthu,Alexandru Duţu şi Maria Todorova.

balcanicus, cum este cea folosită deMircea Muthu în articolul cu acelaşinume, unde se consideră că liniadefinitorie pe care o putem trasapentru a uni diferitele personajeîntr-o paradigmă de mentalitate azonei este tocmai „puterea de coabi-tare a unor stări contrastante, uneoriimposibil de imaginat împreună” îninteriorul unui personaj şi, prinextensie, în interiorul unei lumi,întrucât personajul balcanic debu-tează şi rămâne pe întreg parcursulnaraţiunii ce-l pune în valoare sem-nul, marca individualizantă a uneimulţimi, a unei etnii, a unei societăţila un moment dat etc. Din acestpunct de vedere, acel modus vivendispecific omului balcanic trebuiecăutat în împletirea dintre râs, caformă de manifestare exterioară aeului suprimat de istorie şi revoltatîmpotriva ei, ca formă de defulare,uneori, chiar a frustrărilor naţiona-liste, şi agresivitate, acel opiu cu careBalcanii îşi hrănesc, de două sute deani încoace, imaginarul. Una dinclasificările râsului cu care nefamiliarizează George Minois înampla şi documentata lui Istorie a

O


râsului şi deriziunii din 2000 sedovedeşte operabilă şi în privinţarâsului balcanic: dacă Antichitateacunoscuse pe deplin un râs al zeilor,„divin şi pozitiv”, urmat de un „râsdiabolic şi negativ al Europei creş-tine în secolul al XVI-lea şi de ungen de sinteză, după acest secolRabelais fiind adevărata piatră dehotar, râsul modern şi contemporan,caracterizând şi personajele marilorromane din spaţiul ficţional desprecare vorbim, este unul „uman,interogativ şi ambiguu”, cu „pier-derea tuturor certitudinilor şi cucreşterea angoasei”. Mai ales râsuleste cel care-l transformă pe homobalcanicus într-un personaj imprevi-zibil, însă nu neapărat în ceea cepriveşte manifestările lui exterioare,în raportul identitate vs. alteritate, înmotivarea anumitor acţiuni aparentlipsite de sens imediat, ci în raportcu propria fiinţare. Aşa, de pildă,anumiţi scriitori ni-l înfăţişează con-trastând cu liniaritatea firească aconstrucţiei narative, cu principiulevolutiv, opunându-se, printr-un râscaracterizat drept „prostesc”, tocmailogicii existenţiale occidentale. Atinsde ataraxie, dar şi de lehamite, detrufie, dar şi de plictis, trecându-şi şipetrecându-şi în mod deşucheatexistenţa într-o realitate coruptă şicoruptibilă, personajul balcanicajunge, la Mateiu Caragiale, unexemplu de labilitate autoasumată.Un portret al acestuia îl înfăţişeazăla graniţa dintre Occident şi Orient,lipsit de consistenţă şi vulgar, râsulfiind, în cele ce urmează, elementulcare îi declanşează înclinaţia spreagresivitate: „În trândavă-aromealăstă tolănit greceşte/Urmaşul lor.Urât e, bondoc, saşiu, peltic./Elantereu poartă, metanii şi işlic./înpuf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şidospeşte.//Şi gura-i strâmbă numaimăscări bolboroseşte./E putred, deşitânăr: sărmanu-a fost de mic/Crescut pe mâini străine. El joacădin buric,/Înjură, se râzgîie şi râde-apoi prosteşte./Îl leagănă maneaua, eveşnic beat de vutcă,/Să-ncalece i-efrică, pe braţe-l duc la butcă;/Dar,el, ce os de domn e şi viţă de-

Împărat,/Ades, făr’să-şi dea seama,îşi mângâie hangerul,/Şi când înfaţa morţii odată s-a aflat,/ Întrântorul becisnic s-a deşteptatboierul”2. Uneori, vulgaritatea râsu-lui balcanic se salvează printr-unrafinament transformat în criteriuaxiologic, întrucât, în lipsa unorvalori morale bine definite, actanţiipe care-i avem în vedere nu vorurma căile bătătorite, instinctualesau tipologice, ale personajelor defactură realistă. Dimpotrivă, ei cadpradă unei magii a zâmbetului care-ipoartă prin lume şi le deschide uşilela care puţini au acces, cele care duccătre viaţa imaginară, care îi fac săevadeze, printr-o magică luare înposesie a timpului, din existenţa lorprozaică. Toţi prozatorii balcaniciimportanţi, începând cu NikosKazantzakis, Vassilis Alexakis,Danilo Kiš, Miodrag Bulatović,Milorad Pavić, Ismail Kadare, OrhanPamuk şi încheiind cu MateiuCaragiale, Ştefan Bănulescu sauPanait Istrati adaugă în recuzitaeroilor pe care i-au tipicul „zâmbetîn colţul gurii, zâmbet care pe balca-nic nu-l părăseşte aproape deloc”.Nici atunci când călătoria întreprin-să de personaje este una serioasă, lacare se porneşte în scopul de auto-descoperire, arhetipală, a propriilororigini, zâmbetul nu lipseşte, ci esteun semn al luxuriei, al „dulceţiitraiului”, ca în Craii de Curtea-Veche:„curteni de viţă, de la un capăt la alEuropei la altul nu fu Curte care sărămâie de noi necercetată, tocurilenoastre roşii sunară pe scările tutu-rora, oglinzile fiecăreia ne răsfrânserăchipurile înţepate şi zâmbetele nepă-trunse”. Oglinda devine aici unindice de potenţare a duplicităţiiacestui tip de a râde sau de a zâmbi,când provocator, când şăgalnic, darîntotdeauna cu dublu înţeles, pentrucă şi în Balcani „râsul face partedintre răspunsurile fundamentaleale omului confruntat cu situaţia saexistenţială” (G.M., 13).

Morga personajelor tragice nu-lprinde pe balcanic, fiindcă, aşa cum

2 “Trântorul”, în Mateiu Caragiale, Pajere.

avea să considere Ovidiu Ivancu3, else plasează întotdeauna între douăstări; „este, preluând un foarteinteresant motiv din basmeleromâneşti, un individ care cu unochi râde şi cu altul plânge şi facelucrul acesta în acelaşi timp, creândîn cititor o stare de confuzie.Privitorul (adică cititorul) nu maiştie la care ochi să fie atent, la celcare râde sau la cel care plânge”. Cuatât mai puternic subliniat ne apareacest aspect în romanul lui NikosKazantzakis, Viaţa şi peripeţiile luiAlexis Zorbas, unde râsul este semnulnăruirii unei lumi, al pierderiimotivaţiei existenţiale a celor doiactanţi, stăpânul şi Zorbas, dar şi alpierderii motivaţiei ficţionale,fiindcă o dată cu acest râs final,eliberator, punctând eşecul ne apro-piem şi de deznodământul propriu-zis al poveştii. Indiferent cum amalege să privim această operă, caBildungsroman răsturnat sau parodi-ere a romanului cervantesc, finalulei dă o nouă dimensiune râsuluibalcanic. Agresiv la început, acestasimbolizează eşecul exploziv, con-substanţial, se pare, oricăreiexperienţe serioase întreprinse peacest pământ mai nesigur şimlăştinos decât inima omenească.Explozia minei de lignit din finalulromanului, cea care dăduse un senspractic întâlnirii şi călătoriei perso-najelor principale, nu face altcevadecât să stârnească râsul, cu diferitenuanţe chiar, dar un râs care pro-voacă, pentru o clipă, lumea să seoprească în loc şi le aduce eroilor obucurie paradoxală, „iraţională,nejustificată, dar şi contrară tuturorjustificărilor”, dat fiind că tocmai îşipierduseră toţi banii şi „toate seduseseră pe apa sâmbetei”. Tradu-când absurdul, râsul determină aicipersonajele să fie ele însele humoris-tice, adică „în nerând cu lumea”,după expresia lui Nicolai Hartmann.Aşa încât în loc să se supună uneilogici postevenimenţiale obişnuite,dramatice, preferă să facă haz de

3 În studiul Elemente de balcanism literar la ceidoi Caragiale.

988 vol. 22, 100| octombrie 2012

necaz şi să adoarmă îmbrăţişate penisipul unei Grecii demonice: „Privitelefericul năruit în mii de fărâme.Soarele se apropia de apus, umbrelese măreau. Zorbas îşi bulbucă ochiide parcă şi-ar fi amintit brusc ceva.Se-ntoarse, mă privi.

– Vai, vai, stăpâne! Văzuşi cescântei scotea, ticălosul?

Izbucnirăm amândoi în râs.Zorbas se aruncă asupra mea, măprinse în braţe şi începu să mă pupe.

– Râzi şi domnia ta, ai? Îmistrigă cu duioşie; râzi şi domnia ta,stăpâne? Ne scuturam de râs şi ne-am luptat mult timp; şi brusc ne-amprăbuşit amândoi, am căzut laţi; ne-am întins pe pietrele de pe ţărm şi-am adormit îmbrăţişaţi”.Nici aici râsul nu rămâne îndatoratunei dezlănţuiri de veselie, aşa cums-ar putea crede la prima vedere, elprelungeşte, mai degrabă, o atitu-dine general-umană faţă de exis-tenţă. Chiar dacă pe alocuri îl

însoţeşte umorul şi întotdeauna selasă acompaniat de ironie, râsulbalcanic reuşeşte, în cele din urmă,să-şi sublimeze pornirile spreagresivitate printr-un zâmbet amar,însoţit de cântecul scris pentru caomul acestui spaţiu, asemeni luiZorbas, să nu se sufoce de durere.Când, la finele romanului, acesta i seînfăţişează mai tânărului său stăpânîn chip de umbră, apare interpre-tând un cântec („Cu moartea când aipurces [...]/ Strânge tare frâiele,dragul meu, ca sufletul să nu-şi iazborul”), ale cărui versuri lecondimentează „zâmbind cu amără-ciune”. Este aceasta o moştenire pecare tânărul, aşa-zisul stăpân, omulerudit, o primeşte necondiţionat,receptând-o cu întreaga sa fiinţă.Subtil, naratorul sare de la unpersonaj la celălalt, marcând aceastătrecere chiar prin transformărileidentitare provocate de râs: „Zorbaszâmbi amar, dar nu vorbi; îmi

simţeam trupul cum se topeşte înbeznă, devine suspin, oftat şirânjet...”. Iată cum în finalul acestuiroman nu mai avem de-a face doarcu „simpla acţiune de a râde abalcanicului, care păstrează şi în râso atitudine defensivă pentru cămereu râde de celălalt şi nu cucelălalt”; Kazantzakis face saltul înabis, dincolo de bine şi de rău, acolounde, parcurgând gradual toatetreptele râsului, omul balcanic seeliberează de agresivitatea supremăcare este moartea însăşi. În fond,râsul balcanic, recuperator al intimi-tăţii pierdute, adamice, exprimă închip nou, fără a sufoca prin gravi-tatea marilor teme existenţiale,datele specifice ale scriitorilor sud-est europeni: pasiunea pentru parti-cularitate, diferenţă şi culoare locală,chiar elementele care îi singulari-zează în raport cu experimenta-lismul practicat, de decenii bune, înliteraturile din Vest.


OMAGIU POETILOR JAPONEZI SCULPTORULUI,GRAFICIANULUI ŞI SCRIITORULUI

EMILIO GRECO( Catania 1913 – 1995 Roma)

TARO YAMAMOTO

MitologieCunoşti căile vântului?Vântul se hrăneşte cu visevântul n-are sălaşvântul se naşte din foc.Dacă închid ochii vădo linie de foccare-ajunge până la noidin vremuri străvechi.

Din splendoarea de vremuri apusepe când existau doarsentimente de neîncepută culoarecuvinte sonoreprecum trâmbiţe de alamărăsuflare doar şi-nfăptuirevăd ceva ce vineîn goanăun mit ce dansează între cer şi pământ

SHINKICHI TAKAHASHI

Lac de gheaţăDin umăr se modulează braţul cu cotul îndoitdegetele ondulează şuviţe negre de părfaţa nu se zăreştedulcile curbe ale spateluise unesc în tandra linie-a picioarelorare alura unui fetusombilic atârnândAstfelcu sânul sprijinit de genunchidă la iveală un suspect gheb al pânteculuiAceastă femeie matură astfelpoate rezistă nemişcatăademenirilor sexuluiCa şi cum ar îmbrăţişa spinarea cuivaspre partea de jos se face mai subţireMlădierea unui şarpe ce coada îşi muşcăte duce mereu cu gândul la goliciunea femeiiÎnlăuntrul trupului ce ardezăgăzuieşte splendoarea unui Chorazo(un lac degheaţă)de pe Everest

990 vol. 22, 100| octombrie 2012

TSUNETAKE OKAYASU

Şir de coloanePlecat din Tir şi trecut dincolo de Sidondupă ce-a dat o raită prin Decapolis*singuraticun bărbatfecioarăîn tainăvoia să-l atingăsuferinţa luivoia s-o împartă cu eldar îi era teamă

* grup de zece oraşe aflate la frontiera orientală a Imperiului Romanîntre actualele Iordania, Siria şi Palestina

TOYOICHIRO MIYOSHI

CurcubeumatinalJoasa zare răsăriteană se colorează-n galbenroşu.Va să rămână încă ploaie-n ceruri?La apus unde aiurea se topeşte tenebra ce precede

zoriiînalt se arcuieşte şi-nduioşează-un curcubeuNumai eu să-l fi văzut?Jur împerjur nici ţipenie.Iubito! La fel a fost când te-am privit în noaptea-

aceeaşi-am regretat că mi-am întors privirileefemeră iluzie scânteietoare-a lumiiîn dimineaţa sfârşitului de varăpe-un cer în care negura se-nfăţişa

IKU TAKENAKA

Trimitererecomandatădin Japonia înItaliaVântMi s-a aprins în inimăacumca o limbă de focvânt

Profilată de un semn preacuratrezemată de un semn mlădiosam dinainte-o femeiesau mai bine ziso fragedă picătură stoarsă universuluiun promontoriu învăpăiat de soarecăruia îi răspundedilatat de răsufletul inimiivânt

E-nmiresmat vântul, nu-i aşa?Vântul străluce de lumină.Vântul îngână cântece.

Pe masa rotundă din atelierul lui Greco


SHINPEI KUSANO

Columbă şicopilăÎn inima albei copile.Columbă albă.În inima albei columbeCopilă albă.

Dacă desfaci mâinileColumba o să-şi ia zborul.Columba ce scapă nu se mai întoarce.Dar în inima albei copileşi-n inima albei columbese vor înlocui una pe alta.Aşa va să fieÎn inima albei copileColumbă albă.În inima albei columbe.Copilă albă.

SHIGERU MITSUMURA

Fără titlu

Irosindu-se roşul asfinţit pe geamurile unui tren cegoneşte departe

seara pe neaşteptate se-ntunecă şi în frigul acela, întimp ce frunzele

uscate se ţin după mine, am impresia că am uitatceva

însemnat fără să-mi dau seama ce anume, nuizbutesc

să-nţeleg şi vântul ce pare să caute ceva cotrobăindprin pădure

şi care mă urmăreşte mai de mult, se linişteşte bruscîn preajma unei

figuri de femeie ce abia dacă se vede şi femeia, deun palid azur

ce apare şi dispare, despletindu-şi pletele lungi,„Dacă ar fipuţin mai întuneric mi-aş scoate toate veşmintele, şi

goală, te-aşface să vezi o adevărată metamorfoză” spune şi-

ngână nesfârşitedescântece asemeni unor suspine care, pe nepusă

masa, se preschimbăîn urletul unui animal „uuh!uuh!uuh!” şi răsună un

focucigaş de pistol şi întunericul se aşternu compact şi

nu rămase decâtfragedul miros de iarbă ce se presimte atunci când

eşti pe cale săai un colaps, şi fu o linişte deplină

992 vol. 22, 100| octombrie 2012

HANYA KUBOTA

RubinFloare de lunăfloare de rubinîţi mărturisesc iubirea mea

Shisyū

O, gutuiece porţi în imima florilor o holdă de stamine!Păcat din dragostegrandioasă uneori ca un imn către lunăO, rubin.femeie de sânge clocotitor de viaţa pe care-o porţi

în sânvisezi în lumea asta un paradis de flori îmbobociteveşnicŞaisprezece anisoare-al adolescenţei şi miros de şarpeLuna mai a fost dedicat FecioareiMama preasfântă mama vieţiiŞi poţi fi mamă născătoaresau piază-rea pe marede moarte-aducătoare.

MAKOTO OOKA

Erai vecina meaVocea era întotdeauna avântată înafara lumii

Şi totuşi îţi eram alăturiErai vecina mea

Silueta ta dădea pe-afară de calmsimţeam că-mi trăieşti în preajmă

O noapte. Se anunţa o furtună spăimoasă.Dar a mai fost timp pentru visare

a mai fost timp pentru lotus şi flacărătimp pentru lună plină şi oale

Şi un sol a sosit cu sufletul la gurăsă ne dea sfatul îmbogăţirii vieţii

Timpul se petrecea molcomca apa rece ca gheaţa îmbibă adesea o foaie de

hârtie

Timpul dădea pe-afară în ritmul secundelorpuţin câte puţin din păcate acum inima mi-e plină

ochi

În tăcere vocea îmi răsuna şi mai taredar căzu înafara lumii

Eu doar ţi-am trăit viaţa

AZUMA KONDOH

OvalÎn vremuri de demultîmi aminesc că m-am născut dintr-un ou.Uitându-mă în jos din bifurcarea ramurilor unuicopac al universuluilumea nu era perfect rotundă.

Pe-acel tărâmexistau râuri şi măriexistau munţi şi văi

Pe-acel tărâm existau acoperişuri de case şi caseşi existau drumuri

Pe-acel tărm existau războaie orbileşi totodată zadarnică paceşi-n pluslumea nu era perfect rotundă.

Şi-n plussoarele...până şi soarele era oval


YASUSHI INOUE

DorÎntr-un loc departe departee mareaÎntr-un loc departe departee marea.Suprafaţa mării

e în întregime în mare zbucium.Dar deşi atât de răscolitărămâne totuşineclintită.Timpul în acel colţ de lumerămâne neclintit la o anume orăa unei după-amiezi târzii.Ah!Într-un loc departe departee marea.

Versiune în limba românăGeo VASILE

Emilio Greco a fost sculptor italian în bronz şi marmură de nuduri şi portrete feminine. At the age of 13, Greco was apprenticed to a stonemason, and he later studied at the Academy of Art inPalermo. La 13 ani a fost ucenic la un pietrar, iar mai tarziu a studiat la Academia de Artă din Palermo. His subject matter varied little throughout his career. Temele sale au variat de- a lungulcarierei sale. In their refined, elongated forms and assertive balance, his sculpted figures reflect the Mannerist tradition in Italian art ( eg, “Bather No. 2,” 1956–57). În formele lor rafinate,alungite şi echilibrul asertiv, cifrele sale sculptate reflecta traditia manierist în arta italiană El a proiectat una dintre uşile de bronz ale Catedralei Orvieto (1961-1964) şi Monumentul PapeiIoan al XXIII-lea, în Catedrala Sfântul Petru (1965-1967). In 1974 a Greco Garden, dedicated to his works, was opened at the Open Air Museum, Hakone, Japan. În 1974 o grădină Greco,dedicată operelor sale, a fost deschisă la muzeul în aer liber din Hakone, Japonia, ceea ce a determinat o apropiere vădotă între arta japoneză şi cea italiană.In 1991 a group of Greco's works,donated by the artist to the city of Orvieto, was placed on permanent exposition at the Palazzo Soliano.

994 vol. 22, 100| octombrie 2012

Dumitru Dorin PRUNARIU

În spiritul luiMichelangeloInterviul revistei Contact internationalconsemnat de Liviu Pendefunda

Într-o perioadă când lumea noastrăîndrăzneşte să ajungă la limanul cunoaşteriiştiinţifice, la timpul printr'a căreirepetabilitate obsesivă tindem să atingemiluminarea, fără speranţe reale (repetareapoate fi şi distructivă dar şi constructivă),sunt încă printre personalităţile de marcăoameni care se dăruiesc plenar îmbogăţiriipatrimoniului spiritual universal. Printreaceştia, Dumitru Dorin Prunariu se remarcă afi un neobosit pionier nu doar în cercetareaspaţiului cosmic, un lider şi un ambasador al

curentului civilizator dominant aldisciplinelor liberale româneşti în contexteuropean. Pentru generaţia noastră el nu estenumai un exemplu - primul cosmonautromân - cu care ne mândrim, ci şi autorul anumeroase cărţi privind tehnologia spaţială.O adevărată enciclopedie a zborurilorspaţiale, tânărul braşovean a atins spaţii abiavisate în copilărie, alături de cosmonautulsovietic Leonid Popov în mai 1981, când optzile la bordul misiunii Soyuz 40 şi înlaboratorul spaţial Salyut 6 a executat

experimente ştiinţifice în domeniileastrofizicii, radiaţiilor cosmice, medicinii şibiologiei spaţiale. Pentru că în ceruri luminanu vine de la răsărit, ci este parte din energiauniversală care îngrijeşte şi de viaţapământeană, pentru că acest maestru alspaţiului în care timpul are altă semnificațieare mai mult de spus decât oricine care nu atrăit experienţa sa de viaţă, am considerat căindiscreţia unui interviu în apropiereaîmplinirii a doisprezece luştri de viaţă nupoate fi decât benefic.

Contact Int'l (CI): Iubite maestre, aş începe şi acest dialogîntrebându-te, în spiritul lui Michelangelo care îşidesăvârşeşte contactul omului cu divinitatea, al Fiului cuTatăl, în zenitul Capelei Sixtine de la Vatican, cum apreciezispaţiul cosmic, ca unul dintre aleşii contemporani, care areuşit, cu ochii săi să întrevadă infinitul, de la înălţimeaîntâlnirii cu spaţiul dezrobit de gravitaţia pământului ? Cesentiment poate avea Icar, atunci când, mai mult decât TraianVuia sau Aurel Vlaicu, distruge bariera, ombilicul înţărcăriide străvechea Gaea, şi ajunge la limita care i-ar putea permitesă străbată imensitatea deschisă din poarta unui templu la careomenirea bate de mii de ani ?

Dorin Prunariu (DP): Au trecut mai mult de 50 de ani,de când Iuri Gagarin s-a desprins de pe Terra şi pentru108 de minute s-a aflat în spaţiul cosmic, fiinddeschizătorul unei noi ere, devenind un simbol cosmic alPlanetei Pământ - o victorie extraordinară a Omului. Ammai spus şi repet că dintr-un zbor cosmic te întorci multmai stăpân pe tine, mai matur, mai apropiat de oameni şide natură, cu o viziune mult mai globală asupra

fenomenelor şi activităţilor terestre. Nu ştiu dacă acestcontact m’a marcat ştiinţific dar, cu siguranţă, m’amîmplinit motivaţional pentru rolul de a fi util viitoruluiomenirii.

CI: Am citit şi răscitit Cartea lui Enoch. Ai spus adeseori că"în cosmos, universul tău apropiat nu mai este reprezentat decasă, stradă, vecini, ci de însăşi planeta natală". Viziuneadescrisă de călătoria biblică a profetului este asemănătoare,doar că el se referă la faptul că lumea, cea cunoscută de el, numai exista, divinul apropiindu-se de el nu doar fizic ci şimetafizic, ocult. Oare călătoria în universul din afara celuicunoscut, cel eminamente fizic, nu e o formă de iniţiere?

DP: Am fost selecţionat în calitatea de candidatcosmonaut în 1977, când îmi efectuam stagiul militar laŞcoala de Ofiţeri de Rezervă de Aviaţie din Bacău. Iniţial,am aplicat voluntar pentru a face parte din grupul decandidaţi doar pentru câteva avantaje minore: plăcereade a fi transportat de un avion militar, un set de analizemedicale complete, şi, nu în ultimul rând, bucuria de a-


mi revedea soţia care era încă studentă la Bucureşti. Apoiam înţeles că lucrurile îmbracă o dezvoltare maiprofundă, mai serioasă. Era poate, ceea ce spuneai, oiniţiere într’un domeniu de activitate, care este diferit deaviaţie, şi am devenit pasionat de el. Astfel, am ajuns săfiu selecţionat în primul grup de candidaţi cosmonauţiromâni şi am reuşit să rămân între cei doi care auefectuat pregătirea completă pentru a zbura în spaţiulcosmic, în Centrul de Pregătire a Cosmonauţilor „IuriGagarin", de lângă Moscova. De aici am realizatimpresionanta stare pe care o ai când reprezinţiRomânia, nu numai în faţa pământenilor ci şi aUniversului. Complexitatea acestei iniţieri atinge, cusiguranţă, nu numai un aspect fizic, ci şi unul spiritual.

CI: Te poţi, deci, mândri cu faptul că din aproximativ şaptemiliarde de pământeni, eşti unul dintre cei 520 de pământenicare au reuşit să vorbească fără vălul cerurilor terestre cu...stelele. A fost vreo clipă când să încerci a deschide o discuţie,nu tangibilă ca la Michelangelo, ci cumva prin intermediulminţii, telepatică cu acea forţă spirituală care ne înconjoară(după cercetările ştiinţifice, ea fiind mult mai facilă noaptea pepământ şi mai puţin perturbată de agitaţia a şapte miliarde deoameni în spaţiu) ? Şi dacă da, era ea directă sau prinintermediul unui păzitor al pragului ? Sau noi, cei de subgratiile cerului nu avem cuvinte pentru a ne-o putea închipui,aşa precum doar marii iniţiaţi au reuşit să transpună înmeditaţiile lor sublimarea conştienţei ?

DP: Acolo, în cosmos, dispărând presiunea hidrostatică,organismul are o reacţie de pompare a sângelui în parteasuperioară a corpului, practic, de la mijloc în sus simţeaio suprapresiune, chiar dureri de cap, mucoasele erauinflamate, iar în partea de jos ajungeai să îti fie frig lapicioare pentru că alimentarea cu sânge era deficitară. Înmomentul în care ajungi în această situaţie, organismulare o reacţie inversă la noi stimuli, caută să se adaptezela noile condiţii. Numai că, adaptarea nu se face imediat,se face în câteva zile, astfel încât abia în a treia, a patra zide zbor cosmic am început să ne resimţim normal şi săavem senzaţia că totul este bine ca echilibru interior încorpul nostru. Dacă la început sângele îti venea în cap,aveai automat senzaţia că stai cu capul în jos. Deci oricepoziţie aveai în interiorul navei cosmice, organismulnostru, creierul nostru ne transmitea informaţia că noi

stăm cu capul în jos şi că toate celelalte obiecte sunt altfeldistribuite în jurul nostru. Din ziua a treia de zborcosmic aveam impresia că stăm orizontal, ca şi când amsta într-un pat, iar abia prin a patra, a cincea zi, am avutsenzaţia că stăm în sfârşit vertical, în picioare, deci,sângele avea din nou o distribuţiei uniformă înorganism, în condiţii de imponderabilitate. Inimponderabilitate nu mai simţi greutatea capului avândimpresia că nu-l mai ai. Dar nu eşti numai suflet şi spirit.Eşti, în continuare, tot tu. Apar perturbaţii vestibulare,nu trebuie să te mişti foarte rapid că organismul,nemaiavând reacţia gravitaţiei, nu ştie exact spre ce teorientezi, care ar putea fi josul şi susul, care sus nu maiexistă, de fapt, în spaţiul cosmic. Există şi alte percepţiimai speciale datorate radiaţiilor cosmice care determinăla nivelul retinei şi nervului optic unele scintilaţii şi chiarhalucinaţii vizuale cu modificarea culorilor stelare sauchiar dispariţia acestora din dispărând din faţa ochilor.Toate aceste stări, cauzate de imponderabilitate, nu pot fisimulate la sol. Când revii pe Pământ toate aceste efectese petrec în sens invers. Ca om de ştiinţă, timpul limitatal experimentelor şi toată această transformare nu mi-aprea permis să gândesc şi altfel acea lume mirifică.Încrederea în acest univers din care facem şi noi parteeste o sublimare a conştienţei umane.

CI: Făceai afirmaţia că "Pământul, pe lângă dimensiuneafizică pe care o poţi aprecia direct, la adevărata ei valoare şimăreţie, are şi o puternică dimensiune morală". Nu cumva,tocmai o nouă dimensiune morală şi preceptele vechilorcutume transmise de societăţile străvechi, ale societăţilorsecrete şi ale tuturor religiilor este aceea de a permanetiza înoameni cuvântul care defineşte pacea şi convieţuirea într'odimensiune normală ? Şi atunci folosind afirmaţia ta, aceea că"dintr-un zbor cosmic te întorci mult mai stăpân pe tine, maimatur, mai apropiat de oameni şi de natură, cu o viziune multmai globală asupra fenomenelor şi activităţilor terestre", teîntreb: nu cumva această minunată devenire, de transformarea unui om bun într'unul şi mai bun, se datorează cunoaşteriişi întâlnirii directe cu ceea ce dorim toţi muritorii: Lumina ?

996 vol. 22, 100| octombrie 2012

DP: Mă întrebi despre Enoch, despre posibilii călători înspaţiul terestru din antichitate. Cred că experienţele lorsunt asemănătoare cu a mea. Acolo, lumina are o altăsemnificaţie şi interpretare. Da, experimentele ştiinţificedin cosmos pot aduce lumină în multe domenii.Rezultatele obţinute în timp au cu totul alte dimensiuni.Toate acestea reprezintă nişte precepte şi nişte raportărimorale la pământ diferite faţă de cele concret fizice,observabile. Toţi cosmonauţii au înţeles ce reprezintăacest pământ pentru noi şi s-au întors mult mairesponsabili şi mai devotaţi unor activităţi care săconştientizeze lumea asupra importanţei protejăriiglobului terestru.

CI: Într'un spaţiu mic, cum este suprafaţa pământului, undeartele ar putea să aducă numai bucurie şi bunăstare, mai alessufletească, în rândul oamenilor, norii negri ai crizeieconomice, ai războiului, îmbinându-se cu zvâcnirile naturiirăzvrătite împotriva unor credinţe înşelate, ameninţă tocmainivelul înalt al dezvoltării spirituale atins după milenii dedezvoltare. În cadrul forurilor academice internaţionale dincare faci parte, în societăţile ştiinţifice şi civice în care activezisub binecuvântarea lui Dumnezeu, care este perspectiva caomul, în spiritul lui Michelangelo să primească în continuaremesajul divin şi să mulţumească cu un real feed back încrederiiacordate când i s-a încredinţat spre administrare această partedin univers ?

DP: Eu, atunci când aveam timp liber, mă plasam în faţaunuia dintre hublouri şi priveam pământul. Este foarteinteresant să vezi ceea ce se petrece la nivelul solului, lanivelul unui continent întreg dintr-o singură privire, live,într-un timp real. Cred că m-aş reîntoarce în spaţiulcosmic măcar pentru a mai admira încă odată pământulde acolo, de sus. Dimensiunea fizică a pământului o

percepi uşor, o vezi, o măsori, este evidentă, dar înacelaşi timp conştientizezi că pământul este unic pentruomenire, conştientizezi faptul că acest pământ reprezintăunica sursă de viaţă pentru noi şi că omenirea ar trebuisă se raporteze puţin altfel la pământ. Poate că mulţipoliticieni ar trebui să zboare în spaţiul cosmic pentru alua decizii oportune, raţionale vizavi de problemeleglobului terestru. Probabil că multe neplăceri pe care leavem acum datorită perturbării unor procese terestre lanivel global, nu ar fi existat dacă oamenii ar fi înţeles cereprezintă acest pământ pentru omenire şi ce se întâmplăcu el dacă îl afectăm în diferite zone. Este exact ceea ceîncerc prin toate mijloacele să acţionez ca preşedinte al

Asociaţiei ExploratorilorSpaţiului Cosmic - singuraasociaţie profesională acosmonauţilor, cu 350membri din 37 de ţări, şi, capreşedinte al ComitetuluiONU pentru ExplorareaPaşnică a Spaţiului Extra-atmosferic.

CI: Spune-ne ceva ce nu te-am întrebat şi ai fi dorit s-o fifăcut, acum când eşti asaltatde colegii noştri rotarieni, carene-au sărbătorit pe amândoi laîmplinirea unei vârste rotunde...

DP: Dacă tot am vorbitdespre faptul că împreunăsuntem membri ai unoracademii şi organizaţiinaţionale şi internaţionale,

promovând împreună cauze nobile, vreau să’ţi spun căviaţa nu este unică doar pe pământ. În univers trebuie săexiste numeroase planete pe care ea să existe... De ce nuam fi de acord cu faptul că anumite entităţi care trăiesc înalte părţi ale universului să atăpânească legi ale fizicii pecare noi nu le cunoaştem şi să se deplaseze în spaţiu înalte moduri decât o facem noi acum... aş spunerudimentar. Tineri încă fiind avem în faţă un viitor încare să descoperim foarte multe şi să activăm pentruumanitate.

CI: Îţi mulţimim pentru timpul acordat şi îmi cer scuzepentru insistenţa de a afla unele tainice sentimente pe care,sunt convins, că mi le vei destăinui după ce vei pătrundeadânc în profunzimea apelor de sus asemenea lui Jacques YvesCousteau în cele de jos, marele explorator pe care ştiu că îladmiri ca şi pe Hermann Oberth, tu având privilegiul să’icunoşti personal pe amândoi.

Dumitru Dorin Prunariu şi Liviu Pendefunda, sărbătoriţi în cadrul Clubului Rotary


Marin SORESCU

ŞahEu mut o zi albă,El mută o zi neagră.Eu înaintez cu un vis,El mi-l ia la război.El îmi atacă plămânii,Eu mă gândesc un an la spital,Fac o combinaţie strălucităŞi-i câştig o zi neagră.El mută o nenorocireŞi mă ameninţă cu cancerul(Care merge deocamdată în formă de cruce),Dar eu îi pun în faţă o carteŞi-l silesc să se retragă.Îi mai câştig câteva piese,Dar, uite, jumătate din viaţa meaE scoasă pe margine.- O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul,Îmi spune el.- Nu-i nimic, glumesc eu,Fac rocada sentimentelor.

În spatele meu soţia, copiii,Soarele, luna şi ceilalţi chibiţiTremură pentru orice mişcare a mea.

Eu îmi aprind o ţigarăŞi continuu partida.

998 vol. 22, 100| octombrie 2012

Petru FRĂSILĂ

Tabla de şahJurnalul unei săptămâni de foc

Pionul

ineri 13 aprilie, Vinerea Mare. Dimineaţă. Caîntotdeauna, am în faţă o zi plină. Trebuie să măîntâlnesc cu echipa. Mă uit la unul din cauciucurilemaşinii şi văd că are pană. Scot cricul, îl montez, aduc

roata de rezervă, mă aplec şi mă ridic de mai multe ori, desfacşi strâng şuruburi, până reuşesc să schimb roata. Deodată măcopleşeşte o stare de ameţeală. Mă clatin până la prima bancă şimă sprijin. Reuşesc să dau un telefon. Vin în grabă Ciprian şiMarius, doi colaboratori ai mei şi mă transportă la spital. Maiavusesem asemenea stări, dar nu de o aşa amploare. Cu cât măapropii mai mult de spital starea de rău mă copleşeşte. Vedereami se întunecă, am o senzaţie de vomă care continuă şi în faţamedicilor. Poate fi un accident cerebral, aud vocea lui Liviu,doctorul de gardă. Afirmaţia lui mă loveşte ca un trăsnet.Vomit şi apoi mă liniştesc puţin. Vă amorţeşte braţul drept? auddin nou vocea. Nu, nu-mi amorţeşte braţul…Stau, la U.P.U.,înconjurat de oameni în halate albe. Mi se fac toate analizele,mi se pun perfuzii…starea de agitaţie nu se estompează. Îlinternăm, aud iar vocea medicului. Şi eu care credeam că voipleca acasă în câteva ore…Luaţi-i telefoanele mobile, are nevoie delinişte, se aude iar vocea, ca o sentinţă. Telefoanele mele mobile,legătura mea cu lumea, cu familia, cu afacerile, cu … Deodată,constat că am rămas singur, doar eu cu gândurile mele. Stauîntins pe un pat de spital, într-o stare de surescitare. Adorm şimă trezesc, ţintesc albul cu reflexe gălbui al tavanului…nu ştiucât este ceasul, nu ştiu de cât timp mă aflu aici. La un momentdat, aud clopotul de la o biserică din apropiere… clopotul carecheamă credincioşii la slujba Prohodului Domnului. Apoiadorm, mă trezesc, adorm….Şi gândurile, gândurile careclocotesc înlăuntrul meu, întrebările, căutările…

Petrec Sărbătorile de Paşti singur, în salon, cu perfuzii.Sunt doar eu şi Dumnezeu. Deodată, am fost extras brutal dinviaţa mea tumultuoasă şi am nimerit într-o cameră de spital,neştiind ce va fi cu mine. Stau, întins pe pat, în costum. Trebuiesă ajungă Mihaela, să-mi aducă pijamalele de acasă. Doctorulmă ţine tot timpul de vorbă. Nu am simtomatologia specificăunui accident cerebral, nu-mi amorţeşte braţul…Încep săînţeleg faptul că sunt la o răspântie de drumuri. Cine sunt eu,de fapt? De ce am ajuns în această stare? Ce am făcut, de amfost extras într-un mod brutal din curgerea zilelor şi nopţilormele?

Duc, de zece ani, un război în numele libertăţii de a fiziarist. La răstimpuri, o asistentă intră în salon. Nu pot dormi

decât cu intermitenţe. Pentru prima dată, după mulţi ani, amtimp suficient să mă gândesc, să înţeleg. Domnu, îmi spune odoamnă intrată intempestiv în salon, dumneavostră sunteţi celcăruia trebuie să-i aduc pempărşi? Nu, nu cred că este cazul, reuşescsă răspund, dar cuvintele ei mă lovesc precum un glonte şi-miaduc roiuri de gânduri negre.

Vreau un ceai, vreau să beau un ceai! Dar nu se găseştenimeni să-mi aducă un ceai, mie, care ofer, miilor detelespectatori, mii de ceaiuri. Merg la diferitele analize cu patulcu rotile. După ce ani întregi am muncit câte 12 chiar 14 ore pezi, stau ţintuit într-un pat, văd tavanele scorojite, cu varulîngălbenit, pereţii scorojiţi şi aud constatarea mirată abolnavilor de pe holuri: Uite-l pe domnul cu ceaiul. Nu-i domnulcu ceaiul, de la televizor?

Simt că am ajuns la punctul zero. Mă simt detaşat detrupul fizic, asemeni trăirilor din morţile clinice şi mă privesc,din exterior, ca pe un străin. Nu vreau să văd pe nimeni şi nuvreau să mă vadă nimeni în starea aceasta…Mă tem că de acumîncolo nu voi putea face multe lucruri pe care le făceam pânăacum…

Alex, familia… pe primul plan este familia.Firma, profesia, presiunea facturilor, înregistrări,

transmisiuni în direct, douăzeci şi şase de procese, zece ani deprocese. Douăzeci şi şase de speţe la Arad, Baia Mare, Sibiu,Bistriţa, Bacău, Bucureşti. Aproape doi ani de zile am stat printribunale, pe drumuri, pe la sediile de poliţie, dând cusubsemnatul... Stau în acest pat şi realizez cât de simplă poatedeveni, la un moment dat, existenţa noastră, oricât de sofisticaţiam fi, oricât de importanţi am crede că suntem. Înţeleg cumpoţi să pierzi totul într-o clipă, când baierele trupului tăucedează. Când crezi că ai totul, în câteva clipe poţi să nu mai ainimic. Dar eu am familia… Mâine, 14 aprilie, este ziua fiuluimeu, Alex. Împlineşte cincisprezece ani. N-am să pot să-i iaucadoul promis. El este reperul meu acum şi acest reper măobligă să merg mai departe. Nimic nu este mai important peaceastă lume decât sănătatea, decât existenţa în demnitate,

V


acolo unde te-a aşezat viaţa. Nu putem muta munţii din loc,asta am învăţat-o pe propia-mi piele. Dar ce preţ am plătit, o,Doamne, ce preţ, pentru o lecţie de viaţă… Suntem pachete deenergie întrupate, dar această energie se consumă. Cu fiecareluptă, cu fiecare forţare a limitelor fiinţei mele, simt cumaceastă energie se scurge afară, ireversibil. Este asemeneaarderii unei lumânări. Am crezut, până acum, că sunt o piesăimportantă pe tabla de şah a acestei părţi de cer. O clipă şi totula revenit la punctul zero. O clipă, şi am devenit un simplu pionpe tabla de şah, pardon, pe patul de spital...

Când m-am trezit, azi dimineaţă, el, fiul meu, dormea.Venise cu o zi înainte împreună cu câţiva colegi şi urma să-iorganizez o petrecere în oraş. Sunt obosit, foarte obosit. Îmizvâcneşte tâmpla, simt, fizic, cum scorojeala de pe pereţi treceînlăuntrul meu. Oboseala, sfârşeala, m-au copleşit din anul2002, când am rămas fără radio şi televiziune şi când planauasupra mea tot felul de acuze. Starea de vertij, de oboseală, deatunci a început să mă hăcuie. Atunci am început să facperfuzii, la îndemnul Lilianei, medical nostrum de familie.Apoi lucrurile au reintrat, treptat, treptat, în normal. În 2003am depus dosarul la C.E.D.O. Mergeam pe stradă fără radio,fără televiziune, fără bani, cu facturi neplătite. Simţeam că s-arupt ceva înlăuntrul meu. Pentru un om activ, iadul este lipsaunui loc unde să pleci de acasă, unde să munceşti, de unde să-ţipoţi întreţine familia. După vreo trei ani au început să apară şiconstrucţii favorabile, am prins aripi; pe lângă oboseală şistress, a apărut satisfacţia. Pentru un om activ, indiferent devârstă, cel mai important lucru este motivaţia de a trăi. Familia,locuinţa, m-au întărit. Mergeam pe stradă, singur, colegii îmispuneau decedatul, dar a venit şi raza mea de soare. Am reuşitsă mă redresez, dar au urmat zece ani în care am fost din ce înce mai obosit, din ce în ce mai obosit… Mă rog la Dumnezeu,dimineaţa la prânz şi seara, să nu mă părăsească, să mă ajute săizbândesc.

Este prima zi de Paşti. Hristos a înviat din morţi, cu moarteapre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. Stau pepatul de spital, cu perfuzii, şi aud clopotul de la biserica dinpreajmă. Oamenii se pregătesc pentru masa festivă, masa înjurul căreia se va aduna familia… familia…

Este a doua zi de Paşti. Mă simt un pic mai bine. Ies,impreună cu Edi, un prieten medic, în parcul Copu. Tinereţeamea din Iaşi, adolescenţa mea, este legată de Copou. Copacii,păsările, forme de terapie. Port înlăuntrul meu legăturănedespărţită cu natura. Păşesc rar, domol, privesc în jur cuatenţie şi, pentru prima dată, văd lumea cu alţi ochi. Verdele,verde crud, verde crud, mugur alb şi roz şi pur, vis de-albastru şi deazur, te mai văd, te mai aud… Am crezut, până acum, că sunt opiesă importantă pe tabla de şah a acestei părţi de cer. O clipăşi totul a revenit la punctul zero. O clipă şi am devenit unsimplu pion.

Stau pe o bancă, în Copou, şi-mi vin în minte versurile luiTudor George: Superb destin pentr-un pion de şah: / Întâiul pleacă-n luptă,-ntâiul moare- / Sortit a fi o piesă târâtoare / Pe tablaMarelui Maharajah!// Dar, uneori, în prag de-amurg, apare / Un bietpion finalizabil, ah, / Când regele-i pândit d-un mare crah / Şi doarmujicu-acela-i stă-n salvare! / Ş-atunci, se desfăşoară-ntregul front, /Uitând de regi, pentru pionul tont! / Cad, pentru el, Nebuni şi Cai şiTure, / Dând rang şi slavă-acelei târâture! / De-ar mai rămîne bietulrigă-n tron, /Tu hotărăşti, tu - Ultimul Pion!

Îmi trec prin faţa ochilor toţi cei pe care i-am ajutat de-a lungul anilor şi care, nu puţini, au ajuns astăzi “regi”. Vorînţelege, acum, să-mi întindă o mână de ajutor?

Cum te simţi? mă întreabă prietenul meu, doctorul. Mă simtmai bine, îi răspund, rupându-mă din roata chipurilor care-mitrec pe dinainte, mai bine...Atunci mergem la mine, să luăm masaîmpreună, doar sunt sărbătorile de Paşti, îl aud spunând cuvintelecu tonul celui care anunţă o victorie. O să mergem, răspundneconvingător, în timp ce cântecul câtorva păsări din teiul luiEminescu năvăleşte înlăuntrul meu umplându-mi fiinţa desunete vindecătoare. Vreau să fiu singur, să stau în linişte.Zarva unei mese de Paşti m-ar copleşi. Prietenul meu vrea sămă ajute, îl înţeleg, dar nu voi merge cu el la masă, la masa dePaşti a familiei lui. Întâlnirea aceasta din prima zi de Paşti areşi pentru mine o semnificaţie specială. Nu este vorba demâncare, de băutură ci de acel împreună pe care-l simţi înpreajma casnicilor tăi. Iar dacă anul acesta acest împreună mi-afost refuzat, prefer să folosesc timpul pascal ca un prilej demeditaţie, de regăsire de sine, de adunare din risipirea de pânăacum. Iartă-mă Edi, nu pot onora invitaţia ta. Ştii vorba aceea, ori labal, ori la spital. Astăzi, prin forţa lucrurilor, sunt nevoit să alegspitalul.

Pe băncile din jur oamenii se încălzesc la soarele de aprilie.Aleile largi sunt acoperite de paşii repezi ale copiilor ce sejoacă, sub ochii îngăduitori ai bunicilor. Închid ochii şi inspiradânc aer în piept. Îmi ţin câteva clipe respiraţia şi dau aerulafară. Deschid ochii şi mă uit în jur: păsări, oameni, copaci, alei,statuia lui Eminescu...Hotărât lucru, n-aş putea trăi mult timpdeparte de Iaşi...

Mă întorc la spital. Vreau să dau câţiva lei femeii care-miprimeneşte lenjeria de pat, dar ea mă refuză. Nu pot să primesc,domnule dragă, eu dacă mă îmbolnăvesc nu am bani să dau laasistente, la doctori aşa că nici eu nu primesc. Ce lecţie de viaţă mi-a dat această femeie simplă. Credem, de obicei, că lucrurile serezolvă mai uşor cu ajutorul banilor, că putem cumpărabunăvoinţa celorlalţi. Uităm însă că sunt oameni, asemeneaacestei femei, care ajunşi într-o situaţie limită, lipsiţi demijloace financiare, nu nădăjduiesc decât la Dumnezeu. LaDumnezeul care, prin intermediul oamenilor, îi poate ajuta sădepăşească momentul de cumpănă la care au ajuns. Un autorfăcea diferenţa dintre speranţă şi nădejde. Speranţa esteîncrederea în forţele tale, sau în forţele celor din jur, care pot fistimulate printr-o susţinere financiară, în vreme ce nădejdeaeste la Dumnezeu, este punere a vieţii tale în mâna Lui. Privescla femeia simplă care şi-a terminat treaba şi se pregăteşte săiasă din rezerva cu trei paturi şi mă ruşinez de faptul că nu amatâta nădejde încât să mă abandonez voii Domului. În adânculmeu ştiu însă, conştientizez, faptul că, dincolo de toateeforturile nostre, de speranţele noastre, de planurile noastre, totvoia lui Dumnezeu se face cu noi. Când oamenii îşi fac planuri,spune o vorbă înţeleaptă, Dumnezeu râde. Stau aici, în aceastărezervă de spital, întins pe un pat cu aşternuturi curate, şi nu-mi fac niciun plan. Voi trăi ziua de astăzi, voi trăi ziua demâine, până când motoarele fiinţei mele vor începe săfuncţioneze în limitele normale – nădăjduiesc la Dumnezeu căaşa va fi – şi apoi vom mai vedea. Hotărât lucru, experienţeledin ultimele zile m-au făcut să-mi reconfigurez scara de valori,urgenţele...

1000 vol. 22, 100| octombrie 2012

Dan BERINDEI

Francmasoneriaazi

u sunt francmason, dar amstudiat istoria ei în ţaranoastră de peste trei decenii.

O cunosc, nu-i sunt supus, dar îi suntprieten, păstrându-mi însă deplinalibertate de a judeca şi a cântări. I-amcunoscut, studiindu-i evoluţia, momentede afirmare şi de vârf, dar şi cele dedecădere şi regres. Din veacul al XVIII-lea, din secolul naşterii francmasonerieimoderne, contactele ei cu lumearomânească au existat, fiind o cale depropagare a Luminilor, deci un factorde civilizaţie şi modernitate. Mareapersonalitate a lui ConstantinMavrocordat, cel mai de seamă domnfanariot, a fost fără îndoială legată învreun fel de francmasonerie şi deînceputurile ei în spaţiul ţărilor noastre,tradiţia lojei din Iaşi, dar şi publicarea“Constituţiei” lui Mavrocordat în“Mercure de France” demonstrând acestlucru. Loja din Sibiu cu numeroşi fraţi şiprintre ei şi românul ardelean IoanPiuariu Molnar, dar şi domnitorulAlexandru Moruzi, prezent şi înactivitatea francmasonică vieneză, undeva lăsa urmele sale chiar şi neînfricatulHorea, reprezintă o alt moment pe caretrebuie să-l reţinem.

Fără îndoială că situaţia geograficămarginală a spaţiului românesc a făcutca integrarea francmasonică modernă săfie etapizată şi să poarte anumitecaracteristici particulare. Dar, în acelaşitimp, influenţele sunt evidente, avândloc împrumuturi de comportament şiritual, chiar şi atunci când de lojifrancmasonice propriu zise nu poate fiîncă vorba. Eteria şi schimburile dejurăminte în care au fost implicaţi şifruntaşi români, printre ei fiind şi TudorVladimirescu, reflectă această situaţie şitot aşa avea să fie Frăţia care a pregătiteficient revoluţia paşoptistă munteană.

Dar, în acel deceniu premergător“primăverii popoarelor”, a mai avut loco etapă importantă. Tinerii bonjurişti vor

primi lumina în lojilepariziene, iar alţii în lojigermane. De data aceasta,intrarea lor în această marefamilie a avut urmărideosebite pentru ei capersoane, dar totodată eiau fost antemergătorii uneinaţiuni, care a găsitînăuntrul lojilor simpatie şisprijin şi în acelaşi timp uncadru favorabil propagăriiţelurilor lor. Pariziana lojă “Trandafirulliniştii desăvârşite” a cuprins mai alesun număr de români şi le-a oferit uncadru prielnic.

Din anii Unirii Princiaptelor, lojile s-au dezvoltat, unele după altele înBucureşti şi Iaşi, dar şi în alte centre.Francmasoneria funcţiona, de dataaceasta, “cu acte în regulă” pe solulromânesc. Dimensiunea naţională n-afost pierdută, ceea ce se impunea încondiţiile în care problemafundamentală a românilor era aceea aconstituirii, dezvoltării şi desăvârşiriiRomâniei moderne. Este, de altfel, odimensiune care reprezintă opermanenţă istorică în ceea ce îi priveştepe români, ieri ca şi astăzi, deoarece estevorba, după opinia mea, de o sarcină pecare francmasoneria o are într-o ţară încare se impune mai mult ca oricând caliantul naţional să asigure coeziune şisolidaritate. Francmasoneria trebuie săcontribuie la mersul înainte al României,la menţinerea naţiunii unite şi sărespingă transformarea ei într-opopulaţie naţional amorfă,individualistă, egoistă, ruptă de marileobiective pe care generaţiile anterioarede români au ştiut să le slujească.

O dată cu independenţa ţării şi curecunoaşterea ei de către puterileeuropene şi francmsoneria a trecutprintr-o nouă fază. După efemerul MareOrient al României din 1879, s-a ajuns în1880 la constituirea Marei Loji a

României, francmasoneria româneascăputându-se afirma ca o entitate pe planmondial, dar, totodată, dezvoltândlegăturile ei cu lumea masonică a căreiparte era, francmasoneria a fost firesclegată de procesul desăvârşirii statuluimodern român, episodul intrăriidelegaţiei transilvane la Conferinţa dePace - împreună cu Ion Pillat – în loja“Ernest Renan”, ilustrând componentafrancmasonică a acelui moment istoric.

După momente de încercare,frământări şi chiar prăbuşiri,francmasoneria a renăscută după marearăsturnare din decembrie 1989. Autrecut două decenii în care, ca şi ţara,francmasoneria a trecut prin căutări,ezitări şi noi încercări, punându-se maiales – văzută din afară – problemaunităţii ei şi a rolului ei la procesele deregăsire şi de mers înainte al României.Îmi exprim convingerea că şifrancmasoneria din România - ca şiaceastă ţară - va găsi drumul bun, celmai bun. Mai ales că aportul ei la oregenerare a tuturor, prin bună purtare,echilibru şi uitarea încrâncenărilor şiprin contribuţia ei la strângerearândurilor, vor ajuta la construireaRomâniei secolului al XXI, membră aUniunii Europene, dar ca purtătoare decuvânt a naţiunii noastre.

N


Bogdan C. DOGARU

ÎnceputurileFrancmasonerieiîn Ţările Românerelatate de colonelul I. T. Ulic

– Arhivele Naţionale Vrancea -

olonelul I. T. Ulic care a fost, între altele, şimembru al Lojii Unirea din Focşani a alcătuit cuocazia aniversării, în 1932, a 200 de ani de

prezenţă a Masoneriei în România, un istoric al acesteiacare se regăseşte la Arhivele Naţionale în fondulFrancmasoneria Română dat recent în cercetare. În acestfond am găsit informaţii inedite privind componenţaprimelor loji româneşti.

Din investigaţiile întreprinse în 1884 de frateleConstantin Moroiu în arhivele lojii Concordia dinFlorenţa (Italia) reiese faptul că, la 1732, italianul DelChiarro (Carra) care era secretarul lui ConstantinMavrocordat, împreună cu trei marinari italieni auînfiinţat două loji, una la Galaţi şi alta la Iaşi, ambeleaflate sub obedienţă italiană.

Loja din Galaţi (1732) – a avut ca membri fondatoripe Del Chiarro, Georgio Lanciani, Pietro Anassagara şiGiovani Martelli. Venerabil era Scarlat Ghica. Ceilalţimembri erau: Alecu Codreanu, Costache Racliş,Gheorghe Cârtan, Antioh Jara, Sandu Sturza, CostacheRazu şi Dumitru Popovici.

Loja din Iaşi (1732) – a avut ca membri fondatori peDel Chiarro (Carra), Georgio Lanciani, Pietro Anassagaraşi Giovani Martelli. Venerabil era domnitorul ConstantinMavrocordat. Ca membri mai figurau: Vasile Balş,Iordache Dulgherul, Lupu Bogdan, Constantin Roset,Iordache Cantacuzino, Sandu Sturza, preotul UrsuCiocăltan, Costache Razu şi Aristach Chrisocoliu1.

Fraţii din aceste loji l-au convins pe ConstantinMavrocordat să îi elibereze pe ţărani din clăcăşie. În

1 Arhivele Naţionale, fond Francmasoneria Română, ds. 12, f. 3 v. – 4.

scurt timp au mai fost înfiinţate loji la Suceava, Roman şiVaslui. Este foarte important de menţionat faptul cămembrii acestor loji, precum marele căpitan Vasile Balş,caimacamul Iordache Cantacuzino şi caimacamul SanduSturza, au luptat la pacea de la Belgrad (1739) pentru caOltenia, ce fusese luată de austrieci la 1718, să fierestituită Munteniei.

La 1738 şi 1739 Papa Grigore al XI-lea şi cardinalulFirrao au emis acte oficiale prin care MasoneriaUniversală era excomunicată. Roma a făcut presiuni şi laConstantinopol astfel încât, în 1739, sultanul a dat unordin să fie închise lojile moldoveneşti din Iaşi, Suceava,Roman şi Vaslui. Mutat în Muntenia, ConstantinMavrocordat a trecut şi acolo la fondarea de loji.

Conform istoricului I. M. Ragon, Ritul Scoţian a fostintrodus în Moldova la 1740.

Tot fratele Constantin Moroiu, studiind la 1886 înarhivele lojilor Vittoria (Neapole) şi Libertas (Veneţia) adescoperit faptul că la 30 august 1742 a luat naştere LojaAugustia din Iaşi. Venerabil era caimacamul SanduSturza, ceilalţi ofiţeri şi demnitari fiind: vornicul IonNeculcea – Prim Supraveghetor, marele căpitan VasileBalş – Al Doilea Supraveghetor, Toder Paladi – ExpertStraşnic, Kiriţă Dracul – Expert Ajutor, Iordache Roset –Bostan – Vistiernic, Ion Mavrocordat – Secretar, biv velvornic Iordache Dulgherul – Orator, Ştefăniţă Roset –Maestru de Ceremonii, Iordache Cantacuzino – Diacon,Iordache Canta – Diacon, Costache Razu – Armaş, IonBogdan – Econom, Alecu Cucută – Arhivar, GheorghePeltechi – Tălmaciu2. S-a păstrat şi o listă a membrilor

2 Ibidem, f. 8 v.

C

1002 vol. 22, 100| octombrie 2012

acestei loji din 1803 în care figurează numiţii: vorniculIon Tăutu – Venerabil, banul Petrache Cazimir – PrimSupraveghetor, Sfinţia Sa Părintele Ştefan Măcărescu –Al Doilea Supraveghetor, paharnicul Toma Carra –Orator, logofătul Gheorghe Cantacuzino – Expert,serdarul Mihai Ganea – Ospitalier, Tanasă Enescu –Vistiernic, căpitanul Constantin Tomovici – Maestru deCeremonii, Gheorghe Catargiu – Armaş, căminarulAnastase Scorţescu – Secretar, logofătul AlecuMavrocordat – Al Doilea Orator, Costache Cerkez –Diacon, Petre Cerniuţ – Tălmaci, Gheorghe Brăescu –Arhivar, căminarul Gheorghe Hermeziu – Econom,vistiernicul Grigore Sturza – Fost Venerabil3.

Ceva mai târziu, la 3 septembrie 1747 a fost fondatăLoja Moldova la Iaşi. Pe la 1776 avea ca membri pe:Leon Gheuca – episcop de Huşi, Ion Cantacuzino,Iordache Balş, Matei Cantacuzino, Ilie Catargi, NeculaiBalş, Coste Papafil, Manolache Bogdan, Ion Cuza,Gheorghe Jara, Ion Ghenea, Alecu Bogdan, Ion Apostol,Iordache Aleazi4.

Situaţia lojilor la 1758 era următoarea: 4 în Moldova(la Iaşi, Galaţi, Fălticeni şi Roman) şi 5 în Muntenia (2 laBucureşti şi câte una la Buzău, Râmnicu-Sărat şi Ploieşti).Toate aceste loji făceau parte dintr-o confederaţie ceaparţinea în fapt de Marea Lojă din Neapole.

La 1772 ofiţerii ruşi vor fonda la Iaşi o lojă militară– Loja Zeul Marte pusă sub obedienţa Marii Loji dinAnglia. Venerabilul ei era generalul-maior PeterMelozinc; colonelul Christ Peterson – PrimSupraveghetor, colonelul Smior Const of Woronzow – AlDoilea Supraveghetor, colonelul Peler Prince ofMezinkoff – Expert Ajutor, locotenent – colonelulHerman Herffst – Tezaurar, maiorul Gotlieb Fride –Secretar, locotenent – colonelul Iohn Wilde – Orator,Fredk Brizman – Maestru de Ceremonii. Restulmembrilor erau: maiorul Nic Rogmanoff, căpitanul SinPushkin, locotenentul Mich Kamensky, locotenentul AndArsenieff, Peter Swadoffsky, maiorul Peter Prince ofAdnewsky, maiorul Gottl Mantenffel, colonelul CharlesKamlbers, locotenent-colonelul John Lewis, maiorulPeter Mardwinoff, brigadierul John Durnavo, căpitanulNicol Suchalin şi maiorul Christ Berg5.

În anul 1790 Marea Lojă din Neapole s-a desfiinţat,lojile româneşti revenind din nou sub obedienţa MariiLoji din Florenţa.

Un rol important în introducerea Ritului deMemphis la noi l-a avut principele AlexandruConstantin Moruzi. Acesta fusese iniţiat la 24 martie1774 în Loja Andreas – „Zu den drei seeblatern” –Orientul Sibiu. De asemenea, a fost iniţiat în 1805 înStricte Observance, un sistem introdus în Germania pe la1762 de către Baronul de Hund. Ducele Ferdinand de

3 Ibidem, f. 15 v.4 Ibidem, f. 11 v.5 Ibidem, f. 9 v. – 10.

Brunswuk era în fruntea acestor loji reformate – StricteObservance, care erau continuatoare a OrdinuluiTemplierilor. Când domnul Moldovei, AlexandruMoruzi ajunge în 1806 la Constantinopol acesta primeşteiniţierea în Ritul Memphis Egiptean împreună cu toatăsuita sa cu care venise. Astfel că, la 11 martie 1807, acestaînfiinţează la Iaşi Loja Memphis, sub obedienţa de laConstantinopol, care cuprindea pe următorii fraţi:principele Alexandru Constantin Moruzi (gr. 3), marelepostelnic G. Brăescu (gr. 3), Giussepe Bayardi (gr. 3),paharnicul Toma Carra (gr. 3), Petrache Sturza (gr. 3),poetul Ion Tăutu (gr. 3), beizadea Dimitrie Moruzi (gr.3), Gheorghe Balş (gr. 3), Ioniţă Sturza (gr. 3), CostachePomir, Dimitrie Albineţ, Dimitrie Aroneanu şi GheorgheCuza. Colonelul I. T. Ulic subliniază faptul că LojaMemphis este cea dintâi lojă din Europa a RituluiMemphis. Tot el precizează că acest rit a pătruns înEuropa pe două căi: prin Orient la 1807 în ŢărileRomâne, venit de la Constantinopol şi a doua prinOccident, în Italia la 1816 şi Franţa la 1839. Pentru a-şisusţine poziţia Ulic face menţiunea: Am trimis şifotografia steagului care are pe el anul 1807.

În 1808, Moldova a fost ocupată de armatele ruseştiiar guvernatorul militar al Iaşului, generalul Ciceagof adat un ordin prin care au fost închise lojile masonice.După ceva timp, la 1 iulie 1810, tot la Iaşi se vaconstituit o nouă lojă a Ritului de Memphis, LojaPrutul, cu următoarea componenţă: banul PetracheCazimir – Venerabil, banul Atanase Gosan – PrimSupraveghetor, Giussepe Bayardi – Al DoileaSupraveghetor, spătarul Dimitrie Beldiman – Orator,marele vistiernic Iordache Balş – Tezaurar, serdarulMihail Ganea – Maestru de Ceremonii, căminarulGheorghe Hermeziu – Expert, slugerul CostacheBurghele – Ospitalier, căminarul Anastase Scorţescu –Diacon, căminarul Constantin Carp – Armaş, GheorgheUrsache – Econom, Dumitru Aroneanu – Tălmaci,Gheorghe Ciubală – Custode, banul Toder Carp – FostVenerabil6.

La 1811, marele vistiernic al Moldovei, IordacheRoset Roznovanu intervine la Constantinopol şi obţineaprobarea pentru a redeschide oficial lojile Ritului deMemphis. Loja Memphis din capitala Moldovei îşi reiaactivitatea cu următorii fraţi: marele postelnic G. Brăescu(gr. 3), paharnicul Toma Carra (gr. 3), poetul Ion Tăutu(gr. 3), Dimitrie Albineţ (gr. 3), vornicul Teodor Balş (gr.3), beizadea Dimitrie Moruzi (gr. 3), Ioniţă Sturza (gr. 3),Costache Pomir (gr. 3), Alexandru Dima (gr. 3), serdarulIon Stavăr (gr. 3), Giussepe Bayardi (gr. 3), DimitrieAroneanu (gr. 3). Beizadeaua Dimitrie Moruzi va firadiat din lojă la 1812 deoarece în calitatea sa de MareDragoman al Porţii a facilitat ruşilor răpirea Basarabiei

6 Ibidem, f. 13 – 16.


din trupul Moldovei, pentru acest fapt însuşi sultanulcondamnându-l la moarte7.

Papa Pius al VII-lea va da un edict la 15 august 1814care prevedea pedepse corporale şi chiar pedeapsa cumoartea precum şi confiscarea averilor, pedepse ce seaplicau celor care erau francmasoni. Este adevărat că înMoldova şi Muntenia au fost date ordonanţe domneştipentru închiderea lojilor dar, fiind ţări ortodoxe, nimeninu a fost pedepsit.

Câţiva ani mai târziu o serie de fraţi de la Iaşi vor roila Bucureşti unde vor fonda la 31 mai 1825 LojaMemphis: Giussepe Bayardi (gr. 3), marele postelnic Gh.Brăescu (gr. 3), Gheorghe Cuza (gr. 3), vornicul Gh.Filipescu (gr. 3), banul Grigore Brâncoveanu (gr. 3),hatmanul Alexandru Vilara (gr. 3), Ghiţă Cuţui (gr. 3).

Tot la 1825 ţarul Rusiei dă un ucaz împotrivaFrancmasoneriei; şi regele Portugaliei va da un edict înacest sens. În Ţările Române însă lojile au continuat sălucreze în secret căci, aşa cum precizează fratele Ulic,unele se închideau, altele se formau.

O problemă importantă pentru FrancmasoneriaUniversală va fi ridicată la 1836 de Congresul evreilormasoni care a avut loc la Berlin. Aceştia au protestatîmpotriva reticenţei de a fi primiţi în lojile preponderentcreştine. Evreii au trimis un asemenea protest şi lojilordin Principatele Dunărene în numele Justiţiei şi alJudecăţei. Pe de altă parte, o serie de loji din Berlin,Dresda, Frankfurt emit o serie de directive, îndemnândla reţinere în ceea ce priveşte primirea israeliţilor înMasonerie.

În 1842, se vor înfiinţa noi loji în capitala Moldoveidar şi la Bucureşti. Astfel, la Tătăraşi în ţinutul Iaşilor,este menţionată Loja Fraternitatea (Venerabil TeodorCodrescu) sub obedienţă italiană iar la Bucureşti LojaL`Amitie, de rit francez, aflată sub obedienţa Marelui

7 Ibidem, ds. 9, f. 107.

Orient de Franţa. Din acest moment începe propagandamasonică franceză în Ţările Române.

Pentru propaganda în favoarea unirii PrincipatelorRomâne au fost înfiinţate loji speciale precum: NeamulNostru – 1846 ( 2 loji cu acelaşi nume la Iaşi şiBucureşti), Înfrăţirea Neamului – 1850 (la Iaşi) şi LojaUnirea – 1856 (la Focşani).

Loja Neamul Nostru din Iaşi, fondată la 10 ianuarie1846, avea ca membri, în 1847, pe următorii fraţi:logofătul Costache Sturza (gr. 18), Alexandru Cozadini(gr. 18), D. Filipescu (gr. 3), Vasile Alecsandri (gr. 3), A.Mavrocordat (gr. 3), Răducanu Roseti (gr. 3), C. Rola (gr.3), N. Catargiu (gr. 18), Alecu Romalo (gr. 3), NeculaiNegruţi (gr. 3), Anastase Panu (gr. 3), Vasile Ghica (gr.3), Ion Cuza (gr. 2), Iordache Voinescu (gr. 2), ManolacheEpureanu (gr. 3), Alexandru Miclescu (gr. 2), ConstantinRobescu (gr. 4), Petrache Cazimir (gr. 3), Alecu Moruzi(gr. 3), Zaharia Moldovanu (gr. 1). Membrii de onoareerau: C. Bolintineanu, C. E. Nicefor, A. S. Nistor, D.Stăncescu, Ion A. Filipescu, C. Berzianu, Al. Plajino, I.Petrovanu, G. Mincu, A. Ciulei, I. Hermeziu.

Loja Neamul Nostru din Bucureşti şi-a aprinsluminile la 3 februarie 1846. Iată lista cu membrii ei din1855: logofătul Costache Sturza (gr. 18), G. B. Ştirbei, A.S. Nistor, I. Zalomit, C. Bozianu, Nicolai Băleanu, Ion A.Filipescu, Ion Câmpineanu, C. E. Nicefor, D. Iancu, Al.Plajino, P. Poienaru, G. A. Limburger, Zaharia Boerescu,G. Iliescu, I. Pavelescu, P. Anghelescu, C. Bolintineanu, I.Oprişanu, M. Voinescu, D. Stăncescu. Membru deonoare era Ed. Quinet.

Loja Înfrăţirea Neamului din Iaşi, înfiinţată la 3martie 1850, număra în rândurile ei, la 1855, pe următoriifraţi: P. Mavrogheni, Ştefan Catargiu, DimitrieMangerov, Petru Suciu, Anastase Panu, Costache Ghica,D. Gusti, Vasile Sturza, Costache Negri, Dumitru Ralet,Panaite Mangerov, Simion Bărnuţiu, Scarlat Roseti,Costache Miclescu, Colonel Paladi, P. Ciornei, I. Albineţ,C. Asachi, G. Balasan, T. Aslan, G. Ulic, C. Popovici, I.Clementi, G. Ursu, I. Carp, M. Aslan, I. Leca, I. Ghica.

În entuziasmul patriotic legat de contextul intern şiextern favorabil unirii Principatelor Române, s-aînfiinţat la Bucureşti, la 1 iunie 1857, Loja SteauaDunării, care va deveni la 1 iunie 1859 Marea LojăSteaua Dunării, membri fondatori fiind: C. A. Roseti (gr.18), I. Eliade Rădulescu (gr. 18), Cezar Boliac (gr. 18-41),Ion Brătianu (gr. 27), Constantin Moroiu (gr. 18), D.Bolintineanu (gr. 3), doctor Iulius Barasch (gr. 3), fraţiiDimitriu (gr. 18). Această adevărată Mare Lojă Naţionalăera independentă şi lucra după Ritul Francez8.

Deşi domn, Alexandru Ioan Cuza fusese ales cusprijinul lojilor, acesta a intrat în conflict deschis cuFrancmasoneria. După cum consemnează fratele I. T.Ulic, poliţia a dat foc, în noaptea de 7-8 octombrie 1865,imobilului în care funcţiona Loja Steaua Dunării ce era

8 Ibidem, ds. 12, f. 17 – 24.

1004 vol. 22, 100| octombrie 2012

situată în spatele Teatrului Naţional. Se precizează faptulcă a ars întreaga clădire împreună cu toată arhiva lojiiSteaua Dunării. În schimb, mulţumită unor fraţi care dinîntâmplare treceau pe acolo, o parte din arhiva lojiiÎnţelepţii din Heliopolis (care activa în acelaşi sediu) aputut fi salvată.

Cea mai mare parte a fraţilor din Loja Steaua Dunăriicare a fost închisă s-au afiliat la Loja Memphis dinBucureşti. Fiind şi aceasta ameninţată cu incendierea, şi-a încetat activitatea timp de 3 luni pentru a ieşi de subcercetările secrete ale poliţiei.

După abdicarea lui Cuza, la 3 mai 1866, Ministerulde Interne a dat autorizaţie R. L. Înţelepţii din Heliopolisca să arboreze pe localul ei baniera cu culorile naţionaleşi cu însemnele masonice. Până la reconstrucţiatemplului distrus de foc, loja se întrunea în casele frateluiG. Filipescu care ocupa fotoliul de Venerabil.

Un aspect important, care trebuie amintit aici, este căîn acest an, 1866, fratele I. Bălăceanu a fost delegat ca săreprezinte Loja Înţelepţii din Heliopolis în AdunareaLegiuitoare Masonică din Paris.

În timpul domniei lui Cuza, la 27 iunie 1862, va luanaştere la Iaşi o nouă lojă intitulată Etoile de Roumanie.Principele George M. Şuţu, Ion Holban, Vasile Pogor,Gustav Otremba, Argyropol Emanuel, Dimitrie Rosetti,George Cimara sunt menţionaţi ca membri la 1866. DinLoja Etoile de Roumanie, în 1867, vor fi detaşaţi o seriede fraţi pentru a forma o altă lojă: Lewandovski Jules,Nicolae Şonţu, Alex. Ventura, Nicolae Cantacuzino,Goldbaum Solomon, Jacques Kaufman, Leon Negrutzi,Nicolaie Gany, Const. Cazimir, Grigore Sturza, Emil Maxşi Louis Iordan. Tot în acest an, după cum rezultă dintr-olistă a marelui Orient de Franţa, alt grup de masoni dinR. L. Etoile de Roumanie figurează ca detaşaţi în vedereaalcătuirii unui nou atelier: căpitanul I. ManolescuMladian, funcţionarul Capşa Charles, generalulMavrocordat Nic., prefectul de Fălticeni PanaiteMangerov, colonelul Alexandru Mavrocordat, doctorulA. de Cihac, funcţionarul Teodor Văitoianu, directorulTelegrafului Vasile Foulquier, doctorul în drept JacquesNegrutzi, funcţionarul Alex Livaditi, judecătorul PetruPalady, arhitectul Kugler Charles.

La 1868, din Etoile de Roumanie, vor fi menţionaţi cafraţi cu misiunea constituirii de noi loji următorii:proprietarul Petre Carp, proprietarul Alex. Şuţu,profesorul Maiorescu Tite – Live, profesorul Jean Melic,proprietarul Dimitrie Sturza, profesorul EduardCaudela, profesorul Nicolae Culiano, militarul Const.Carp, doctorul Bernard Tauzig, avocatul DimitrieMangerov, bancherul Leon Daniel, proprietarul NicolaeCalimachi Catargi, pofesorul Francois Caudela şijudecătorul Lascăr Ciurea.

Au apărut unele disensiuni în Francmasoneriaromână datorită faptului că la 1866 membrii Lojii L`Amitie reuşesc să determine pe unii fraţi aparţinând LojiiCoroana lui Ştefan cel Mare din Or. Botoşani, aflată sub

obedienţă italiană, să treacă sub obedienţa MareluiOrient de Franţa.

Loja Steaua Dunării din Bucureşti, închisă de Cuza,îşi va reaprinde luminile la 1868, lucrând totindependentă, cu intenţia de a unifica MasoneriaRomână. Din cauza adversităţii Marelui Orient de Franţacare dorea să îşi consolideze influenţa în România, lojava intra din nou în adormire la 1876.

În Orientul Bucureşti, se va deschide o nouă lojă la10 septembrie 1871, Loja Egalitatea; în lista cu fraţii din1872 sunt menţionate următoarele persoane: Dimitrie A.Sturza – Venerabil, Poenaru Bordea – PrimSupraveghetor, Carol Davila – Al Doilea Supraveghetor,Vasile Misir – Orator, Dimitrie Stoenescu – Secretar,Dimitrie Ananescu – Maestru de Ceremonii, PetreClucerescu – Expert, Emil Protopopescu Pache –Ospitalier, I. Algiu – Trezorier, A. Argintoianu,Gheorghe Stelarian, I. Bujoreanu, Elie Bozian, C. A.Rosetti – Venerabil din trecut.

La 18 aprilie 1874 s-a făcut inaugurarea templuluiLojii Înţelepţii din Heliopolis din Pasajul Roman nr. 7.Au ţinut discursuri festive Venerabilul din trecutDimitrie Sturza, Venerabilul în scaun la acea dată Dr.Fiala şi fratele C. Mihăilescu care a ţinut şi o prelegereprivind dreptul la cetăţenie. Din păcate, datorităintrigilor şi presiunilor clericalismului catolic, LojaÎnţelepţii din Heliopolis reintră în adormire câţiva animai târziu, la 1878. Membrii săi vor intra, împreună cuunii ofiţeri participanţi la Războiul de Independenţă, înLoja Steaua Dunării care şi-a reaprins luminile graţiemuncii şi intervenţiilor lui Ion Brătianu care va deveniVenerabil de onoare.

Odată independenţa politică câştigată, s-a încercat şio emancipare pe plan masonic. Eforturile unor fraţiromâni aflaţi sub diferite obedienţe, franceză, italiană,portugheză, s-au concretizat, la 7 mai 1879, prinproclamarea Marelui Orient Român. Mare Maestru a fostales Th. Rosetti iar Mare Maestru II şi PrimSupraveghetor, doctorul Carol Davila. Din conduceremai făceau parte: Ştefan Şoimescu – Al DoileaSupraveghetor, colonelul Costiescu – Cancelar, LouisBasset – Secretar, doctor L. Fiala – Secretar, P. Borş –Orator şi B. C. Livianu – Şef Cancelarie. Datorităpresiunilor foarte mari venite din partea Marelui Oriental Franţei, care îşi vedea ameninţată influenţa la Dunăreade Jos, Marele Orient Român a fost desfiinţat la 15decembrie 1880. Mai mult, o serie de fraţi din lojile de lanoi, aflate sub obedienţe străine, au declanşat atacuriîmpotriva Lojii Steaua Dunării, Loja Mumă aMasoneriei Naţionale Române. Membrii acestui atelier,compus numai din români, majoritatea ofiţeri careluptaseră pe frontul din Bulgaria pentru obţinereaindependenţei, vor lupta din răsputeri pentru scoaterealojilor româneşti de sub regimul obedienţelor străine, înspecial cea a Marelui Orient al Franţei, acest regim fiind,


în opinia lor, caracteristic coloniilor din Asia şi Africa şi nuunui stat neatârnat european.

Graţie şi concursului dat de Marele Orient al Italieidin Neapole, s-a reuşit câştigarea independenţeimasonice, la 8 septembrie 1880 constituindu-se MareaLojă Naţională Română, având ca Mare Maestru pecăpitanul Constantin Moroiu. În timp ce Marele Orient alFranţei protesta vehement, Marele Orient al Italiei şiMarea Lojă a Angliei constatau că totul este just şiperfect. Reprezentanţi ai Marilor Puteri Masonice dinlume care au recunoscut Marea Lojă Naţională Românăau primit titlul de Membri Onorifici.

La rândul lor, atelierele masonice din România carepracticau Ritul de Memphis au ieşit de sub obedienţa dela Constantinopol şi au intrat sub cea a SuveranuluiSanctuar din Italia pentru ca, din 1882 acestea să fieataşate la Marea Lojă Naţională Română. Astfel, în 1882,constituindu-se atât Supremul Consiliu 33 Român cât şiSuveranul Sanctuar Român de Memphis, independenţaFrancmasoneriei române era totală.

Datorită iniţiativei Ilustrului Frate ConstantinMoroiu, dar şi a altor francmasoni români, s-au înfiinţatloji în afara teritoriului României, acolo unde diasporaromânească era numeroasă şi activă: Loja Uniune şiFraternitate (1881 – Rusciuk, Bulgaria), Loja FiiiRomâniei (1884 - Bruxelles, Belgia), având ca venerabilpe P. Păltineanu (gr. 18) unde au fost iniţiaţi tineriiromâni aflaţi la studii – generalul Solacolu, generalulConstantinescu, generalul Crăiniceanu, generalulPrezan, generalul Raşcu, colonelul Rădulescu, colonelulTeişanu, colonelul Laptew, Grigore Lahovary, MihailGhica, colonelul N. Baranga, Gh. Caracaş, Loja Moroiu(1888 – Cairo, Egipt), Loja Progresul (1888 – Salonic,Grecia), Loja Steaua Salonicului (1889 – Salonic, Grecia),Loja Pax et Virtute (1889 – Istambul, Turcia), Loja

Bohemia (1890 - Praga, Imperiul Habsburgic, astăzicapitala Cehiei), Loja Romana (1891 – Smirna, Izmirul deazi în Turcia)9.

La 15 august 1916 România, renunţând laneutralitate, intră în Primul Război Mondial de parteaAntantei. Ilustrul frate Constantin Moroiu, fondatorulMLNR, a convocat imediat pe toţi demnitarii, atât aiSupremului Consiliu de Grad 33 al Ritului Scoţian Anticşi Acceptat cât şi pe cei ai Suveranului Sanctuar deMemphis, la o consfătuire. S-a luat hotărârea cafondurile băneşti ale lojilor masonice să fie date jumătatela Crucea Roşie iar cu cealaltă jumătate să se cumperediverse alimente pentru cei care plecau pe front10. Dinacest moment, în mod oficial, Francmasoneria Românăintră în adormire.

Lucru interesant, avem câteva informaţii despre olojă de război germană care a funcţionat în timpul primeiconflagraţii mondiale pe teritoriul ţării noastre, în parteaocupată de inamic. Este vorba despre Loja CarmenSylva – „Zur Deutschen Freue” care a fost fondată de 16ofiţeri din Armata Germană pe timpul ocupaţieiOraşului Bucureşti. La 14 februarie 1917 s-a format un„triunghi” sub protecţia lojii „Zum Totenkopf undPhonix” – Konigsberg P2. La 7 martie 1917 are loc primaşedinţă, fr. Tiedje trimite o scrisoare fratelui său în careîşi afirmă intenţia de a transforma respectivul „triunghi”într-o lojă militară. Mai mult el va face o cerere în acestsens la „Grosse Landes Loje der Freimaurer vonDeutchland” de la care primeşte răspuns afirmativ la 21aprilie 1917.

Instalarea lojii militare germane Carmen Sylva areloc la Bucureşti la 25 aprilie 1917, cu această ocazieorganizându-se un mare banchet. Sediul lojii era peStrada Lipscani nr. 3 (în localul fostului templu al lojiiSapienţia). Programul lojii stabilea ca ţinutele să se ţinăîn prima miercure a lunii pentru gradul 1 (loja de ucenic)iar în a treia miercure a lunii pentru gradele 2 şi 3. Înîntreaga sa activitate loja a ţinut 23 de „conferinţe” şi aorganizat două mari banchete, ambele la restaurantulGrand Hotel de Boulevard. Venerabilul lojii era Tiedje –sublocotenent în rezervă la „ThuringinhesUlanenregiment nr. 8”. Ca membri sunt menţionaţinumiţii: Mankeh, Lhulse, Demest, Gerslenhauer,Bonnhoff, Gosser ş.a.

Din loja Carmen Sylva de la Bucureşti se va forma,în cursul anului 1918, un „triunghi” masonic la Focşani,alcătuit din militari germani.

Loja Carmen Sylva a intrat în adormire spre sfârşitulPrimului Război Mondial, la 6 noiembrie 191811.

Aşadar, documentarul întocmit de colonelul I. T.Ulic în 1932, reprezintă o importantă sursă pentru ceiinteresaţi de istoria Francmasoneriei Române.

9 Ibidem, f. 24 – 45.10 Ibidem, f. 64.11 Ibidem, ds. 9, f. 33v – 34.

1006 vol. 22, 100| octombrie 2012

Elena Cristina POTOP

Arta vizuală laGeorge Gavrilean2. Ilustraţia de carte

lustraţia de carte nu e, probabil, ceva absolutnecesar vieţii omului, dar ea aduce o plăcerenesfârşită şi e atât de intim îngemănată cu cealaltă

artă absolut necesară vieţii, literatura, încât ar trebui sărămână unul din cele mai preţioase lucruri la care săaspire creativitatea omului raţional“, spunea WilliamMorris, renumitul susţinator şi stimulator teoretic – darşi practic – al ilustraţiei de carte. Arta vizuală exprimatăprin ilustraţia de carte trebuie urmărită din prisma celordouă concepte prin care se construieşte o imagine ceurmează a însoţi, descrie, elucida şi/sau interpreta untext literar: narativul şi simbolicul. George Gavrilean apornit de la ideea că imaginea poate explica/exprimaideile unui text literar făcând apel la cele două concepte,alături de tipurile de relaţie stabilite întrecele două componente ale cărţii ilustrate,imaginea şi textul. Ilustraţia narativă, bineorganizată secvenţial, prezintă evenimenteşi fapte legate prin acţiuni cauzale,povestind în imagini. Imaginea capătăvaloare simbolică în momentul în care îisunt atribuite semnificaţii şi sensuriascunse, invizibile, dar detectabile prinintermediul inteligibilului şi al sensibilităţii.Este cazul lucrărilor poetului şigraficianului care a început prin a seexprima dual, îmbinând artele. Mulţi au considerat-oduplicitară: un gen de limită între literatură şi plastică; opoziţie marginală între artele grafice; o reputaţieparadoxală – pozitivă şi negativă – de activitate utilă şi

totuşi fără atributul majorului, puţin gratuită, puţinsecundară.

George Gavrilean (sau Gavrileanu pentru a-şidiferenţia numele de cel al fratelui pe care îl consideramult mai celebru – Dimitrie GAvrilean) a fost preocupatalături de Dan Hudescu, Cezar Sterpu şi LiviuPendefunda de ilustrarea volumelor apărute la edituraContact international în ultimul deceniu al secoluluitrecut. El s-a aplecat asupra a două dintre rolurileilustraţiei de carte: pe de o parte aceea de a prezenta à lalettre pasaje din text, cu scopul de a sublinia anumiteaspecte, iar, pe de altă parte, de a reprezenta oprelungire sau o completare a textului. A desena alăturide text o imagine sugerată de către un moment al

textului nu înseamnă să ilustrezi! Preocupareaprincipală o constituie la George Gavrilean întregul.Ilustraţia creeaza ambianţa necesară meditaţiei, avândgrijă să nu-l transforme pe cititor în spectator,reprezentând el însuşi, ca artist, un instrument critic deînţelegere şi de caracterizare a operei literare din punctul

I

Conform unei definiţii în sensrestrâns, prin ilustraţie se înţelegeimaginea care apare în carte,alături de text, în condiţiitipografice asemănătoare cu acesta.


de vedere al laturii sale cultural reprezentative. In sensmai larg, putem defini lucrările sale adevărate tablouri,unele constituind chiar exponate în expoziţii sau colecţiiparticulare, altele - tablouri cu subiect literar, sausecvenţe de imagini bazate pe opera literară, scoase dincontext şi prezentate separat au devenit ilustraţii.Ilustraţia realizată de artist beneficiază de posibilităţi derealizare nelimitate, făcând apel la desen, definitoriupentru toate genurile graficii, ce constă în folosireatuturor elementelor de limbaj plastic pentru redareaunor imagini reale şi ireale, dar şi a tehnicilor degravură, de a căror evoluţie este strâns legată. Desenatăcu mâna, cu instrumente speciale de trasare a liniei şifolosind materiale specifice tehnicilor convenţionale sauneconvenţionale, pe când încă nu puteau fi realizate cuajutorul programelor de prelucrare a imaginii pecalculator, opera sa ce cuprinde ilustraţia de carte seprezintă într-o varietate de forme.

Întâlnim la autor tehnicile artistice convenţionaleutilizate de-a lungul timpului în grafica de carte (desenîn tuş cu peniţa, laviu, acuarelă, tempera, etc.), tehnicimixte dar şi neconvenţionale (monotip, colaj),remarcând pluritatea şi varietatea de mijloace deexpresie plastică. Remarcăm oricum că autorul îşidedublează personalitatea în ilustraţie prin noi orientăriconceptuale şi abordări experimentale capabile sădesluşească şi să exprime sensurile universurilorpoetice, accentuând mereu pe narativitate şihermeneutica simbolurilor.

1008 vol. 22, 100| octombrie 2012

1010 vol. 22, 100| octombrie 2012

3. Pictura bisericească şi atradiţiilorLumea simbolurilor în artele vizuale este vastă. Dacăapelăm doar la portul nostru ţărănesc, rămânem uluiţide câte simboluri pline de înţeles metafizic descoperimla nivelul formelor geometrice sau în cromatică. Atracţialui George Gavrilean de a combina în artă măştile sărbă-torilor populare cu pictura icoanelor este definitorie.Deşi trăim într-un context neopăgân în care se poateluneca foarte uşor în idolatrie, pe de o parte, societateaalterând-şi simţul sacrului, iar pe de alta, riscând sădivinizeze natura, considerând-o singura şi ultimarealitate, Gavrilean le-a îmbinat cu excelenţă. Dacă unmare înţelept spunea odată că "omul este ceea cemănâncă", putem să considerăm, prin analogie, că "esteşi ceea ce vede", spunea N. Gavrilean, cel alături de carea lucrat atât de mult. Imaginea televizată se adreseazămai mult senzaţiilor decât intelectului şi, din cauzavitezei de propagare, nu mai oferă privitorului timpulnecesar pentru a selecta ceea ce este bun de ce este rău.Iar în ceea ce priveşte simbolul, utilizarea lui cu succesîn artă exprimă năzuinţa omului de a transcenderealitatea. În mod greşit sunt unii astăzi care considerăicoana un simbol religios. A reduce icoana la un simbolînseamnă a-i minimaliza valoarea şi importanţa. Eaprezintă un univers de simboluri, deoarece dogmelecredinţei, învăţătura vastă a Bisericii nu pot fireprezentate artistic decât concentrate în simboluri.


Comunicarea între om şi Dumnezeu, care laMichelangelo culminează cu contiguitatea de peplafonul Capelei Sixtine, ne determină la o raportarecorectă unii faţă de alţii şi la natura înconjurătoare. Iată

cât de importantă este prezenţa icoanei în spaţiul public.Pictura bisericească este indisolubil legată de locaşul decult ortodox. Este greu de inchipuit o biserica ortodoxăfără pictura murală care acopera de obicei intreagasuprafaţă interioara a zidurilor bisericii, iar uneori, ca încazul bisericilor din nordul Moldovei, chiar suprafaţa

exterioară. Icoana nu e doar o simpla imagine sacra, eane dă sentimentul real al prezenţei lui Dumnezeu si asfinţilor. Lumea creaturală înfaţişată în picturaiconografică ortodoxă este orientată integral catre cea dedincolo, către veşnicie. Spre deosebire de arta religioasăapuseană, mai mult realistă, orientată spre redarea câtmai fidelă a omului şi a naturii, în pictura bisericeascăortodoxă atât natura cât şi omul şi lumea animală suntreprezentate nu atât în existenţa lor naturală, cât în unaspirituală.

George Gavrilean a înţeles arta icoanei ca fiind unatransfigurativă şi a aplicat-o în mod practic în toatebisericile (culminând cu uriaşa biserică din lemn dinRădăuţi), în icoanele care i-au impus în faţa contem-poranilor numele de Iconar (cu care îşi semna de fapt şimulte din articolele scrise în revista noastră). În prezentnumele său legat de bisericile pictate, de grafică, carica-tură, pictură şi poezie este acordat numeroaselor premiide la festivalurile desfăşurate în Bucovina, onorând cumoştenirea sa cultura românească.

1992-1995 a pictat şi repictat bisericile din Sub cetate,Ciprian Porumbescu, Sf. «Mihail şi Gavril» (GuraHumorului), schitul Piatra Tăieturii şi Sala deConferinţe a Primăriei Gura Humorului împreună cuN. Gavrilean

1995-2000 a pictat singur bisericile din Ulma (Suceava),Vlăsăneşti (Botoşani), Sf.«Ilie» şi capela cimitirului dinRădăuţi

1012 vol. 22, 100| octombrie 2012

Constantin COROIU

Literatura şiEnogastronomia

părut la Editura Tipo Moldova, studiul Fascinaţiaenogastronomică în literatura română, semnat deIzabella Krizsanovszki, este o carte admirabil

scrisă care, bazată pe o impresionantă bibliografie,prevăzută cu ample note şi cu un indispensabil glosar,întocmit cu rigoare filologică, se citeşte ca un roman.Dedicată cu fin umor „celor care i se închină atât luiApollo, cât şi lui Dionysos”, ea cuprinde trei secţiuni.Cea mai întinsă (aproape 300 de pagini) esteEnogastronomia în literatura română, precedată deEnogastronomia în literatura universală şi urmată de o altala fel de… savuroasă: Gurmanzi, cafenele, afaceri literar-gastronomice.

Eseul introductiv, deopotrivă unul de istorieliterară şi de istoria culturii, începe, cum nu se poate maifiresc, cu întrebarea: De ce această temă? IzabellaKrizsanovszki crede că un răspuns posibil, chiar dacăuşor frivol, l-ar putea constitui parafraza lui Al.O.Teodoreanu: „La început n-a fost cuvântul, ci foamea”.Apoi, aminteşte ce spunea Feuerbch: „Suntem ceea cemâncăm”. Autoarea admite că faţă de dictonulpăstorelian „putem să adoptăm o poziţie consensualăsau combativă, însă nu putem nega că literatura şienogastronomia sunt preocupări complementare alefiinţei umane”. În ceea ce priveşte contextul („numărulredus şi fragmentarismul studiilor în domeniu”) şiorientarea cercetării sale, Izabella Krizsanovszki distingeşi precizează: „Demersurile cercetătorilor preocupaţi derelaţia dintre creaţie şi gastronomie în general şi dintreliteratură şi gastronomie în special se decantează îndouă direcţii: una, mai superficială şi mai anecdotică,deci mai populară, care vizează picanteriile biograficeale creatorului; alta, mai profundă, mai ştiinţifică, adeseamai incitantă decît prima, care urmăreşte semnificaţiilecodului alimentar în opera creată, în cazul nostru, îndiscursul literar. Primul tip de abordare poate fi, uneori,o cale spre decriptarea anumitor sensuri ale textuluisupus analizei, favorizând alunecarea spre criticabiografică; de cele mai multe ori însă dietetica scriitorilor– eternizată prin jurnale, rememorări, confesiuni, inter-

viuri sau oral history – rămâne în sfera colportajelor...Interesul nostru a fost captat atât de traseele existenţialeale scriitorilor români, cât mai ales de creaţiile lor, căroraam încercat că le aplicăm o grilă de lectură dacă nuinedită, măcar puţin uzitată”. În acelaşi text introductiv,se arată că în timp ce vocabulele culinar, gastronomie,enologie/ oenologie sunt binecunoscute şi des folosite înlimba română, enogastronomie şi enogastronomic sunt„necanonice” şi inexistente în dicţionarele noastre.Cuvântul compus enogastronomie, rezultat din unireadintre eno < gr. oinos, vin şi gastronomie < gr. gastronomia,e prezent în lucrările lexicografice italiene, dar nu şi înale celorlalte limbi romanice, deşi, observă autoarea, esteintens folosit în spaţiul cultural mediteraneean „cusensul de artă a bunei bucătării îmbinate cu vinurilepotrivite”.

O observaţie demnă de reţinut e aceea că înliteratura română – „Imensul potenţial al discursuluiculinar a fost exploatat, în general, prin inserareaacestuia în fluxul ficţional…”. Există însă şi câtevaexcepţii. Între ele, 200 reţete cercate de bucate, prăjituri şialte trebi gospodăreşti, ale lui Mihail Kogălniceanu şiCostache Negruzzi, carte reeditată în anii din urmă,după un secol şi jumătate. Apoi, scrierile lui PăstorelTeodoreanu, Radu Anton Roman sau Bogdan Ulmu. Deremarcat faptul că „reţetele”, dincolo de (auto)ironia luiMihail Kogălniceanu din Iluzii pierdute, erau menite să„revoluţioneze” bucătăria tradiţională din Moldova, să oeuropenizeze. În treacăt fie spus, în diverse domenii,dacă nu în toate, noi ne-am sincronizat şi nesincronizăm, astăzi mai mult ca oricînd, împrumutînd. Decele mai multe ori fără discernământ. Ceea ce nu eneapărat cazul „colecţiei de reţete” a celor doi mari

A


moldoveni. Oricum, G. Ibrăileanu nu greşea constatând:„Se pare că, în istorie, poporul român s-a ocupat maimult cu importul decât cu exportul”.

Dar să ne întoarcem, era să zic la ospăţ, adică lacartea despre literatură şi enogastronomie ce îmi prileju-ieşte însemnările de faţă. Spaţiul şi timpul literaturiiromâne îi oferă din belşug Izabellei Krizsanovszkisubiecte de analiză şi evocare, începând cu Budai-Delea-nu până la contemporani. Pe lângă cei amintiţi, galeriadesfăşurată sub semnul enogastronomiei îi cuprinde peIancu Văcărescu, Anton Pann, Nicolae Filimon, VasileAlecsandri, Ion Ghica, Alexandru Odobescu, Ion Crean-gă, I.L.Caragiale, Barbu Delavrancea, din veacul al XIX-lea; numărul celor din secolul trecut fiind mult maimare. Nu-i voi înşirui pe toţi, ci doar pe cei maiimportanţi: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G.Călinescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Cezar Petrescu,Eugen Barbu, Marin Sorescu, Emil Brumaru şi, bineînţe-les, Al. O. Teodoreanu, căruia, după Sadoveanu, i se şirezervă cele mai multe pagini. Autoarea are în vederebiografia şi opera fiecăruia în ansamblu, dar şireceptarea critică, punând desigur accentul pe aspectelece se circumscriu temei sale.

Vasta operă a lui Sadoveanu se dovedeşte a fi de oincomparabilă bogăţie şi varietate (şi) din punct devedere enogastronomic, în lumea sadoveniană îndeosebimeniurile şi habitudinile culinare ce ţin de o civilizaţiearhaică, dar nelipsită de rafinament în simplitatea ei,repovestind prin ele însele o istorie îndelungată şi ospiritualitate profundă. Moş Antonie, din Ţara de dincolode negură, pregăteşte o mămăliguţă pe vatră şi frige„într-un clasic hârb de ceaun costiţe şi muşchi de porcafumat, amestecate cu bucăţi de slănină. Şi are şi niştebrânză-n scoarţă de brad…”. În singurătatea Călimanu-lui, Huţanu îi tratează pe oaspeţii lui cu rachiu de afine,friptură de berbec şi pâine de secară. Un pădurar dinRâşca îi ospătează pe vânători cu borş de găină şimămăligă pe care aceştia le mănâncă folosind „lingurinouă de lemn de paltin”. Meniul vânătoresc evolueazăde la simplu la bucate mai elaborate. În Fraţii Jderi, lacurtea domnească începe să se producă însă „sincro-nizarea cu complexele obiceiuri europene”. Valoriletradiţionale privind enogastronomia coexistă aici cu celeaşa-zicând moderne. În Creanga de aur, care este„expresia magistrală a fascinaţiei lui Sadoveanu pentrutradiţie, mit, spiritualitate, arhaitate”, cum scrieautoarea, contrastul dintre civilizaţia culinară şi vechilehabitudini în ceea ce priveşte mâncărurile, băuturile,mijloacele de preparare şi de servire a lor dau seamă,aparent paradoxal, de unitatea şi armonia unei lumi,precum şi de nobleţea unui cod existenţial milenar.Sadoveanu, care este, în opinia lui Mircea Zaciu, citat deIzabella Krizsanovszki, autorul celui mai cuprinzător„breviar secret al bucătăriei naţionale”, face figură deveritabil erudit în materie, erudiţie vădită „nu doar deimpresionantul număr al denumirilor, ci şi în disemi-

narea generoasă a feluritelor reţete sau în pledoariileentuziaste pentru anumite mâncăruri/ băuturi”.

Parcurgând această carte excepţională – cum ocalifica chiar în titlul comentariului său, apărut într-uncotidian, criticul Alexandru Călinescu – în care esteexplorată o zonă până acum terra incognita, ai imaginea aceea ce autoarea numeşte „prezenţa masivă a scenelorculinaro-bahice” în literatura română. Dincolo de frumu-seţea, pitorescul şi savoarea lor artistică, asemenea sceneexprimă o întreagă metafizică.

Una dintre cele trei secţiuni ale volumului“Fascinaţia enogastronomică în literatura română” seintitulează “Gurmanzi, cafenele, afaceri literar-gastro-nomice”. În acest capitol este schiţată o istorie (deaproape două secole) a cafenelei literar-artistice româ-neşti, implicit creşterea şi descreşterea mitului acesteia.Căci atât la noi cât şi în alte spaţii culturale, nu numaieuropene, a existat şi dăinuie un mit al cafenelei literare.Când spun nu numai europene mă gândesc, de pildă, lafaimoasa Bodeguita del Medio de la Havana pe care amavut prilejul să o vizitez cu mulţi ani în urmă. Prin ea autrecut şi trec mari personalităţi ale secolului trecut şi alesecolului nostru: scriitori celebri, în primul rândHemingway, care adăsta aici, împreună cu prietenii, şiîşi bea obişnuitul mojito, mari actori, pictori, gazetari,sportivi legendari din întreaga lume. Pereţii Bodeguiteisunt plini de dedicaţii şi semnături ilustre. Atenţiavizitatorului este atrasă şi de un scaun atârnat cupicioarele de tavan. Pe el a stat ziaristul care a scrisprimul reportaj despre cafeneaua din capitala Cubei. Erareporter al ziarului spaniol EL PAIS. Scaunul este păstratşi expus astfel în semn de omagiu adus jurnalistului. Măgândesc, de asemenea, la cafenelele pariziene. De pildă,La Flore unde Cioran se întâlnea cu pritenii săi, între careAlbert Camus, sau Les Deux Magots, frecventată odinioa-ră de Rimbaud, Mallarme sau Paul Verlaine, mai târziude Gide, Elsa Triolet, Jean Girraudoux, Hemingway, iarmai încoace de Picasso şi Sartre.

La noi, în epoca postbelică, cafeneaua literarăaproape a dispărut. Apoi, încercările timide de areînnoda firul, de a-i reanima rolul şi prestigiul îndeceniile de libertate haotică, de confuzie a valorilor şide batjocorire a tradiţiei, de după ruptura din decembrie89, sunt departe de a se înscrie în linia unui mit ce sedovedise fecund. Până şi faimoasele Bolta Rece de la Iaşisau Capşa bucureşteană şi-au pierdut aura mitologică. Înopinia Isabellei Krizsanovszki, cafenelele literare, dacă lemai putem numi aşa, apărute la începutul secolului dincare, iată, s-a scurs deja un deceniu şi-ar asuma mai mult“rolul unor instituţii culturale sau caracteristicile unorateliere de creaţie”. Autoarea dă câteva exemple ce numi se par, totuşi, prea concludente, dar altele nu sunt.Între acestea şi mult mediatizata “afacere literar-gastro-nomică” a lui Mircea Dinescu din localitatea dunăreanăCetate unde poetul pretinde a fi fondat primul “portcultural” din Europa! Scopul ar fi, nici mai mult, nici mai

1014 vol. 22, 100| octombrie 2012

puţin, “realizarea unei zone de conectare culturalăpermanentă a creatorilor români din diverse domeniiartistice cu mediile culturale din întreaga Europă”.Generos, “căpitanul” (şi propietarul) originalului portface cunoscut că acesta “este deschis tuturor corăbiilor cese vor încumeta să-şi arunce ancora aici, fie ca să-şidescarce poverile de mirodenii artistice, fie măcar ca să-şi tragă sufletul în lungile călătorii dintre diverse ori-zonturi oricât de îndepărtate geografic, însă învecinatespiritual”.

Ce să zic? Afacere de poet, e drept nu lipsit de simţpractic şi de spirit întreprinzător, dar nu chiar cafenealiterar-artistică.

De fapt, cred că ultimul proiect important în acestsens, care s-a şi materializat, a fost “Divanul meşterilor şicărturarilor de la Hanul Ancuţei”, înfiinţat la Bucureşti,în strada Izvor nr.112, în octombrie 1936, o societate ce l-a avut în frunte pe Mihail Sadoveanu – “Mare Vornic” -,ceilalţi societari fiind : Al.O.Teodoreanu, Panait Istrati,Liviu Rebreanu, George Enescu, Tudor Arghezi, CezarPetrescu, Ion Pillat, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu,Cella Delavrancea, Miliţa Petraşcu, Oscar Han,N.N.Tonitza, Camil Ressu, N.Dărăscu, iar ca “invitaţi”pe Gala Galaction, Mihai Ralea, Victor Eftimiu,Al.Rosetti şi Oswald Teodoreanu. Din prezentarea şiamplul comentariu ale Izabellei Kriszanovszki, maiaflăm care erau actele constitutive ale societăţii, şianume: Statutul, Porunca marelui vornic, Hrisovul vel-logofătului, Pravila hanului, Izvodul de mâncări şibeuturi.

Dincolo de spiritul ludic şi de stilul cu parfumcronicăresc, datorate, fără îndoială, lui Sadoveanu şi luiPăstorel Teodoreanu, care semnau şi broşura cu cele 35de articole ale Statutului, stabilementul, cu vorbaautoarei, avea obiective majore: “dezvoltarea întregiimişcări literare şi artistice din România”; “încurajareatinerelor talente”; “purificarea limbii româneşti”; “parti-ciparea la toate manifestările în domeniul frumosului şial plăcutului”. Totodată, noul Han al Ancuţei se vroia “opunte care să lege trecutul cu prezentul”. Ambianţarustică a Hanului, singurul local cu program non-stopdin Bucureşti la acea vreme, era menită să o reconstituiepe cea a unui han din vechime. Oaspeţii beau din ulcelede lut, iar fondul muzical era asigurat de un taraf cecânta până dimineaţă, la plecarea ultimului musafir.Citez din “Fascinaţia enogastronomică în literaturaromână”: “Pe pereţi atârnau, înrămate, citate dinoriginalele regulamente ale societăţii, extrase dinHrisovul vel-logofătului (care se regăseau, uneoriversificate, sub semnătura lui Păstorel, în revistelevremii): <<Oamenii care cetesc în timpul mesei nudigeră ceea ce cetesc şi nu pricep ceea ce mănâncă>>;<<Dacă nu puteţi renunţa la obiceiul de a desface oulfiert cu cuţitul, scoateţi-vă şi ghetele (poate vă strâng)>>;“Primum bibere, deinde philosophare>>; <<Este oelementară datorie să plăteşti ce ai băut, dar nu eşti

obligat să bei tot ce ai plătit>>”. Pravila Hanuluiprevedea aspre pedepse pentru cei ce s-ar apuca să“hulească vinul Măriei sale de la Cotnar”, să “spurce”vinul, să pună vinul roşu la gheaţă sau să-l bea cu peşteetc. Se serveau bucate tradiţionale româneşti, la preţuriaccesibile, dar şi străine, însă mai scumpe. Societarii saumembrii Eforiei, cum se mai numeau, veneau adeseori lanoul Han al Ancuţei. Sadoveanu bea numai vin alb,vechi de cel puţin 20 de ani , Liviu Rebreanu preferamâncărurile ardeleneşti, lui Panait Istrati îi plăceauSchweitzer-ul şi berea Bragadiru, Păstorel nu rata “miculdejun de la miezul nopţii”. Hanul era o afacereprofitabilă, de vreme ce era posibilă atingerea unuiadintre cele mai importante obiective: stimularea tinerelortalente. Chiar în primul an de funcţionare, au fostacordate şase premii, în valoare de 5000 lei fiecare: LuciaDemetrius – proză, George Lesnea – poezie, ConstantinSilvestri – muzică, Ion Irimescu – sculptură şi un tânărasistent de la Facultatea de Istorie a Universităţii dinIaşi.

În istoria vieţii literare şi a literaturii noastrerămân fără îndoială în primul rând Bolta Rece, strânslegată de “Junimea”, apoi Capşa, dar şi cafeneauaNewYork de la Cluj unde, între altele, evocă IsabellaKrizsanovszki, au avut loc primele şedinţe ale redacţieirevistei “Gândirea”.

După război, tradiţia cafenelei literare este reluată,continuată, mai ales de restaurantul de la CasaScriitorilor, de care se leagă o întreagă mitologiecatalizată şi de spiritul unei epoci deosebit de complexeşi contradictorii. Nu puţini dintre protagoniştiipoveştilor de la acest han sui generis, unde rolul Ancuţeide odinioară l-a jucat, timp de decenii, inegalabilamadam Candrea, sunt astăzi clasici ai literaturii şi arteiromâneşti. Evocată în diverse scrieri de cei ce i-au fostmultă vreme oaspeţi, nu puţini deloc comozi, madamCandrea avea ea însăşi datele unui personaj literar, epicsau liric, perfect integrat în pitoreasca lume ce se perindaprin acea insulă de libertate, cum nu mai era alta înRomânia antedecembristă. Din păcate, aidoma atâtoraltor valori a dispărut şi aceasta. Să sperăm că măcarmitul cafenelei literare va dăinui...

Cafenea literară la Galeriile Grumăzescu pe Strada Lăpuşneanu din Iaşi. În imagine EllenyPendefunda, Julieta Carmen Pendefunda (redacţia Contact int'l), Maria şi Valeriu Stancu(Cronica) şi invitaţii săi, poeţi de limbă flamandă din Belgia, printre care Willem Roggeman


Petre ŞIŢĂ

Zilele Editurii Contactinternational la Ipoteşti,BotoşaniIsus vs. DarwinZilele de 6 şi 7 februarie 1993 au constituit overitabilă sărbătoare pentru Iaşii timpurilorviitoare. Afirmăm aceasta conştienţi că discuţiilepurtate de invitaţii de marcă ai manifestărilorştiinţifice dedicate creierului şi sinapsei cerebralevor constitui pentru lumea românească semnalulînălţării în Spirit.

Casa de presă şi editură Contact Internaţionala reunit cu această ocazie cele mai ascuţite minţidin diverse domenii care-şi desfăşoară activitateaîn cultura şi ştiinţa românească. Musafirii, M.N.Rusu şi Silvia Cinca (USA),. Antonietta dell Arte(Italia), Cezar Sterpu (Timişoara) şi ConstantinBălceanu Stolnici (Bucureşti) au fost un bunaugur pentru cea mai interesantă şi plină desucces întâlnire, cu care debutează anul 1993 înpublicitica şi filosofia românească.

Conferinţele şi prelegerile susţinute de mareleiniţiat în inteligenţa materiei, Dumitru Constan-tin Dulcan au polarizat atenţia auditoriului dinintimitatea bolţilor străvechi ale Casei Bucovine-ne. Academicieni de o deosebită cultură, Prof. Dr.Ernest Ungureanu, Prof.Dr. Ing. Valeriu Cotea,Prof. Dr. Marţian Cotrău şi Prof.Dr.Doc. Gh.Pendefunda, au punctat alături de alte numeroasecadre universitare de la Universităţile ieşene, otendinţă de înţelegere a spiritului uman în afaralui Darwin şi înlăuntrul lui Dumnezeu.

Vindecarea sufletului şi trupului nu poate fiadmisă în afara acestor repere magice şi a cărorexplicaţie ştiinţifică a fost dintotdeauna alături dehomo religiosus. Intervenţiile unor mari călători înincoştientul transcendent, Geo Săvulescu şi LiviuPendefunda au încercat să aducă în conştiinţa

celor prezenţi fragmente din misterele lumiinoetice. Andrei Corbea, Lucian Vasiliu, ValCondurache, Nichita Danilov, Dan Giosu audemonstrat într-o amplă "dezbatere" cum poate fiinterpretat stadiul literaturii şi ştiinţei, deci alculturii în lumea de azi, în Iaşii de azi.Reprezentanţi ai cotidienelor din Iaşi, Bacău,Sibiu, Timişoara, Bucureşti, de la televiziunileieşene au reflectat pe larg aceste manifestărievidenţiind importanţa lor ştiinţifică într-uncontext încă neadecvat marilor valori spirituale.Tuturor celor care au sprijinit moral, material(Restaurantele Bolta Rece şi Bucegi, BarulBucovina, Hotel Traian), precum şi invitaţilor carene-au onorat, redacţia le mulţumeşte, asigurându'i că Labirintul are o singură intrare. ■

Eseul filosofului întru lumina spiritului

şa arăta articolul publicat în Contactinternational, an III, 29-31 mai-aug 1993, alprimei reviste de cultură din Iaşii post-

decembrişti care a rezistat penuriei de atunci şi invazieirevuistice de azi în aceeaşi măsură. Câteva altemanifestări au fost organizate în anii ’90 la Sibiu, GuraHumorului, Braşov, Huşi şi Iaşi, cu participări şiintervenţii remarcabile.

Literatura de limbă spaniolă şi cea italiană la Contact int'l

Fotografii, amintiri şi mai ales prietenii stau mărtu-rie a influenţei pe care revista şi editura le-a avut de-alungul timpului în cultura românească dar şi pestehotare, din America în Noua Zeelandă, din Anglia şiSuedia până în America de Sud şi mai recent în Africa.

A

1016 vol. 22, 100| octombrie 2012

Carmen Veronica Steiciuc, Isabella Drăghici, Aniţa şi Dan Cumpătă, Liviu ioan Stoiciu

Elleny Pendefunda şi Geo Vasile în faţa lucrării ce a ilustrat culegerea poesiei italiene asecolului XX.

Gellu Dorian, Sterian Vicol, Elleny Pendefunda şi Elena Cristina Potop sărbătorind reuşitamanifestărilor.

În anul de graţie 2012, când apare numărul 100 alrevistei (frecvenţă între 0 şi 12 numere pe an), la Ipoteşti,Botoşani, pe 15 iunie, sub semnul lui Mihai Eminescu,

membrii redacţiei editurii noastre s’au bucurat de oprezenţă remarcabilă, scriitori, pictori, medici, profesori,artişti ai artelor regale şi liberale, onorând lansareaediţiei estivale a revistei Contact int’l, a numerelor 3-4din Acta Neurologica Moldavica şi a volumului bilingv depictură şi poesie semnat de Elleny Pendefunda.

Participanţii de azi – public avizat de mâine. În planul îndepărtat: Julieta CarmenPendefunda, Carolina şi Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Sava, LiviuPendefunda şi Dumitru Necşanu

Elleny Pendefunda, Elena Cristina Potop şi Cornelia Maria Savu

Au prezentat, Cornelia Maria Savu (Cultura,Bucureşti), Gellu Dorian (Hyperion, Botoşani), ElenaCristina Potop (Contact int’l, Iaşi). Au intervenit atât laIpoteşti cât şi la discuţiile de la Botoşani, Petru Solonaruşi Geo Vasile (Bucureşti), Mario Castro Navarette(Stockholm), Paul Aretzu (Craiova), Nicolae Sava,familia Carolina şi Adrian Alui Gheorghe (PiatraNeamţ), Sterian Vicol şi Isabella Draghici (Galaţi), LuciaOlaru Nenatti, Vlad Scutelnicu şi Lucian Alecsa(Botoşani), Carmen Veronica Steiciuc (Suceava), DanielCorbu, Dragoş Pătraşcu, Cătălin Bordeianu, Julieta şiLiviu Pendefunda (Iaşi), Liviu Ioan Stoiciu, PetruFrăsilă, Nicolae Tzone ş.a. Cornelia Maria Savu a invitatredacţia noastră la manifestări organizate anul viitor laBucureşti, iar familia Aniţa şi pictorul Dan Cumpătă auinvitat mica poetă şi pictoriţă să deschidă următoarea saexpoziţie la Washington. Într’adevăr, Labirintul are osingură intrare care duce acolo unde mulţi ar dori săajungă.


Petru SOLONARU

O caligrafie aLuminii

eremonie fără limite şi limpezitoare, ce confesează spreDecinde, pictura se apropie de olărit. Este şi ea atriadei. Milenarul nostru obicei ţine de: 1) frământare –desluşire a părţilor – sub verbul ,, a semăna’’, 2)

modelare – când grupurile încep a căuta Unul, lumea de josnăzuind la cea de sus –sub verbul ,, a creşte’’ şi 3) purificare –ardere, ghicire a Întregului – sub verbul ,, a strânge’’întăcelnic.

La fel acestuia, arta picturii, repetitoare a facerii, dintr-ospulberare întocmeşte în final conjugarea. Şi ea are trei verbe:1) ,, a presăra’’ culori, semne, 2) ,,a înălţa’’ cromia la eucromie (fiind o silinţă la Silinţă, o trecere de la ,,ceva’’ la ,,alt-ceva’’, oînnodare semnificatorie, o infuzare, o mereu începere ), însfârşit, 3) ,, a tăcea’’ cathartic în sineitate, a unicolora înluminăciune.Dintr-o ex-scriere devine o în-scriere, traversândlumea de la părelnicie la sens. Apa sa permite unui mineral,nuanţa cromatică, să ajungă la Unitate, fiind un vehicul întrefizic şi metafizic; de la negativitate, iluzie, ură la frumos,adevăr, bine.

La urma urmelor strălucirea din tablourile EllenyeiPendefunda, prezente la Memorialul Ipoteşti pe 15 Iunie 2012în Sala de expoziţii ,,Horia Bernea’’ de ,,Zilele Eminescu’’, esteoferită ca epifanie a deschisului, nefiind doar o arderespuzitoare. Când măştile cad într-o cale totuşi ascensionalăspre Cel Singur, ea devine o dezbrăcare de întunecimi şi, înacelaşi timp, o îmbrăcare în Lumină, sub o pânză lucorală ceîncearcă să tămăduiască murmurătorii crepusculari, cei ai celor

cinci simţuri, în a-i trezi la Imperceptibilitate, la Inefabil, laarătarea ascunsului. Odată cu afirmarea de sine a Razeicontestând curcubeul pigmentaţiile-i finite culegnemărginirea... .

Sub împletirea contrariilor avem în faţă o armonie dintreplămădirea vopsitorelnică a părţilor şi plina linişte a alborii.Ritmare şi rimare alăturate altei realităţi simple şi sfinte. Oreprezentare a coregrafiei Ielelor... Desenaţie ce trăieşteinterioritatea autorului, acum Elleny Pendefunda, acordându-io aşezare discretă în jertfitorul cosmos...

La capătul de drum al acestor exerciţii de cunoaştere, înfond, întâlnim Frumosul. Aşa cum începutul şi sfârşitulcercului trec în Punct, în Unul, avem aici şi lumea şi Soarele,periferia coloristică ce stă şi tăcutul Centru al Splendorii cemerge. Plasticitatea a parvenit la sine prin Cromo-ludie.Cantitatea, ca semn pictural, a primit fiinţă. Cuvintele,numerele au aflat Cuvântul, Numărul...

Sfârşesc prin a arăta că la Elleny Pendefunda, sub linia-ihermesiană a cadrelor, ca tăcere, curge o caligrafie a Luminii.

Ipoteşti, 15 Iunie 2012

C

1018 vol. 22, 100| octombrie 2012

Cristinel C. POPA

Si vi diamoprofilo

-am născut acum câtevadecenii în oraşul în care s-aunăscut actorul Alexandru

Giugaru şi Corneliu Zelea Codreanu, unoraş plin de evrei la graniţa de est aRomaniei, Huşi. Am absolvit şcoala şiLiceul Cuza Voda din localitate având caprofesori de română pe poetul IoanAlexandru Angeluş şi domnul Ţipordei.Imi plăceau tare mult compunerile, aşa căam participat la câteva ediţii aleconcursului Tinere condeie. Tot atunci auînceput să-mi placă Botanica, Zoologia,participând la fazele judeţene aleolimpiadelor de profil. Apoi m-amîndrăgostit de fizică şi chimie. In clasa aopta am avut chiar media zece la chimie.Intr-un an profesorul de fizică m-aameninţat ca nu mă va primi la şcoaladupă vacanţă dacă nu rezolv în treisăptămâni 100 de probleme. Le-amrezolvat, însă profesorul nici măcar n-aîntrebat de ele la revenirea din vacanţă.Dintre cei care nu le-au rezolvat au ajunsmai bine ca mine mai toţi. M-am bucuratenorm atunci când la unul dinnumeroasele premii intâi cu care am fostrecompensat (remarcaţi lipsa demodestie!) am primit cartea lui FranciscMunteanu, Pistruiatul. După ce am ajunsla faza judeţeană a olimpiadei de chimieîn clasa a 8-a, în liceu era să rămân

corigent la aceeaşi materie, pentru că măîndrăgostisem de matematică. Am intratdin prima la Politehnică, TCM, pe caream suspendat-o apucându-măpostdecembrist de afaceri cu care evidentca am dat chix. Aşa că am trecut la scris.Concomitent am urmat şi cursuri de zi lafacultatea de matematică. Bagajul decunoştinţe căpătat în liceu nu fuseseştirbit cu nimic. Bunul profesor Gh.Hoha mă învaţase bine cum să învăţ, cumaltfel? decât logic, cu metodă,matematica. De aceea am şi fost în staresă termin fără nici o problemă aceastăfacultate. Luaţi aminte faptul că suntnăscut în luna iunie, pe 10. Sunt geamăn.Cu apucături bivalente, literatura şimatematica, ca sp dau doar un exemplu(vezi Dan Barbilian, Doamne fereşte decomparaţie!). In aceeaşi lună cu VasileAlecsandri şi Tudor Călin Zarojanu.Cum spuneam, m-am apucat de scris.Unde? la ziar, la Opinia studenţească, eraprin octombrie 1998. De atunci sunt înpresă. După un an, am primit împreunăcu alţi patru colegi premiul specialpentru reportaj. După şcoala de presă laOpinia studenţeasca unde am fostsprijinit de Daniel Condurache, BogdanLupescu şi Cătălin Chirilă, am ajuns de laun săptămânal la un cotidian, Universul.Cum spuneam , câştigător al "Premiului

special pentru reportaj" decernat deClubul Român de Presă, instituţiilemedia unde am fost angajat sau la caream colaborat sunt: Academia Catavencu,Opinia veche, Ieseanul (Media Pro),Libertatea, Evenimentul Zilei, National,Penthouse, Universul, Flacara Iasului,Monitorul, Obiectiv de Iasi.De la începutul anului 2005 sunt angajatal Jurnalului National; de atunci scriudoar pentru acest cotidian. Imi placliteratura, muzica, natura, animalele,fotojurnalismul şi drumetiile. Mă vădcopil şi astăzi. Citatul meu preferat (ca săfie în stilul facebook!): "Cei mai marioameni ai lumii au pierit necunoscuţi.Acei Buddha şi Christos pe care-icunoaştem nu sunt decât eroi decategoria a doua în comparaţie cu cei maimari oameni despre care lumea nu ştienimic. Sute de asemenea eroi necunoscuţiau trăit şi trăiesc în toate ţările muncindîn tăcere... Cei mai nobili oameni nucaută să-şi facă un nume sau sădobândeascâ celebritatea. Ei lasă lumiiideile lor: ei nu solicită nimic pentru eiînşişi, nu întemeiează şcoli sau sisteme cunumele lor. Ei nu fac niciodată valuri, cidoar se topesc devenind iubire", SwamiVivekananda.

MD E B U T


Un mod de amuriTatăl meu a dispărut fulgerător, într-o noapte.De atunci nu mai spun rugăciuni de necaz.Mi l-au luat aşa, deodată.Nu puteau să-l mai ţina o zi, ori o noapte,Să ne punem la punct socotelile cu viaţa.Barem lista de cumpărături să o aranjăm.Să-şi ştearga şi el ochelarii fumurii, să-şi

potrivească ziarul îndoit în şoşonii prea largi.Obosit şi slab, n-a avut vreme să-şi dreagă nici

glasul. Şi-a înghiţit mai întâi vorba. Apoi n-amai putut să se mişste. Până când a muritprintre aparatele de respiraţie.

A plecat pe nepusă masă. Fără o leţcaie, fărăpic de murături, nici măcar cu un colţ depâine în braţe. Până şi lumânarea şi-a uitat-oîn graba aceea prostească.

Apropo, de ce nu murim câte un pic, ca lamercurial,

Să mai rămâna câte puţin, câte un mărunţiş dinnoi. Câte-o bucăţică din statura noastră.

A trebuit să-l înmormântăm cât mai repede.Eu l-aş mai fi ţinut aşa, mort, încă o viaţă.Dacă peste un an s-ar fi trezit şi ar fi luat-o de

la capăt!Nici nu l-aş fi îngropat. Cu capul tatălui meu aş

fi construit o poveste.Cu trunchiul lui aş fi stropit via bunicului.Din braţe şi ochi aş lumina dimineţile noastre.Acum pe unde mă misc mi-l imaginez în

statura-i impozantă.Pe acolo a trecut el, pe dincolo a iubit El, pe

acolo a cântat El. Pe aici a trăit. Unde-ipământul cu tata? Viaţa acum e alta. AERULpare mai rarefiat. Mă sufoc! Soarele abia îşisuflă razele ucigaşe. MĂ ARDE aceastăcumplită presiune, lipsa tatei!

Se va topi în pământ ca atâţia alţii. Dacă tot netransformăm într-un fir de ţărână, de ce sămai murim? Să ne topim între noi într-ocomuniune celestă! Să ne unim de pe acumîntr-un fel de ceai apocaliptic. De ce maitrebuie să ne îngropăm, să ne facem una cupământul, devenind un corp unitar? Noi, toţi,deodată.

De ce trebuie să murim? De ce mi l-aţi furat petata? Îmi vreau părintele înapoi, îmi vreauviaţa de dinainte. Viaţa cu tata. Acum nimicnu mai este la fel. Vreau sa mor şi eu, măcarîntr-o dimineaţă să-l mai văd pe tata. Să-mispună: ce bine că ai venit. Uite, acela e SfântulPetru. Celalalt e bunicul Nicolai. Ar puteaspune: “Aici mi-e mult mai bine. Nu maitrebuie să plătesc taxe. Nu mai trebuie sărepet cuvinte, să mă mai răstesc la voi.Nimeni nu mă mai opreşte pe stradă să măîntrebe dacă mi-am plătit chiria, impozitul pepământ.

Acum pământul îmi plăteşte mie taxa. Şi e atâtde uşor, încât nu fac niciun efort să îl ţin pepiept.

Voi, cei de acasă, plecaţi de trăiţi fără mine.Mai aveţi 5, 20, 40 de ani rămaşi. Un mizilicfaţă de anul meu ce a trecut de la moarte. Osa vedeţi că un veac e nimic. Ce plictiseală înaceastă eternitate! Mergeţi cu bine, lasaţi-măîn pace!”

Şi soarele s-a topit, şi pământul s-a ridicat ca oploaie albastră.

Nu mai e nimic de făcut. Tata nu mai e cu noi.Nimic nu mai e ca înainte. Unde eşti, tată? Dece ne-ai părăsit? Nu ştiai că de la anul nemutăm pe planeta Speranţei?

Tatăl meu,Precum în cer, nu e pe pământ (fără tata).Tatăl meu care te-ai dus la ceruriMiruiască-se renumele tău

1020 vol. 22, 100| octombrie 2012

Vie familia ta ce te plânge,Facă-se gândul tău fără de prihană,Precum în cer, nu e pe pământ.Viaţa noastră cea fără de tineIndulceşte-ne-o nouă, Doamne, astăzi şi mâineCă destul am plâns şi ne-am întristat că prea

devreme ni L-ai luatPrecum în cer, nu e pe pământ (fără tata).Şi îţi iertam, Ţie, Doamne, gândul rău, că la

ceas de seară ai vrutCa el să moarăŞi îţi iertăm şi noi greşelile TalePrecum şi Tu le ierţi pe ale noastreSau ale greşiţilor tăi.Şi nu ne mai perpeli de dorul învierii şi al

dorinţei de a-l avea din nou între noiŞi nu ne aduce pe noi la enervare, că la biserică

nu mai avem curaj să ajungem de întunericulşi întristarea ce ne-a cuprins

Ci ne explică nouă cu ce a greşit el şi noi toţi,cu ce a fost el mai ne-bun decât alţii de ni l-ailuat la ceas de înserare

Căci a ta a fost hotărâreaLa sfat cu cel moldovean şi mai ortoman.

Ducă-se, şi el, asemenea, pe pustii.Căci a ta ePuterea şi necruţarea.In numele mamei,Al fratelui mai mare şi al celui mai mic fiuAmin, cu-n pahar de vin. In Dumnezeii mă-tii,

Doamne, iartă-mă!

Vântul, ca oformă de vântVântul e, aşa, o formă de a-ţi face vânt.E ca o chestie invizibilă care se mişcă de aici,

până aici.Braziiş mestecenii îl cunosc cel mai bine (pe

vânt). Vîîîîjj, e tot ce poate să spună la

întâlnirea cu vegetaţia. Pîîîîr, aşa înteleg ei,falnicii stejari, să-i suporte consecinţele.

Când se uneşte cu soarele şi apa de marevântul face deshert şi Sahară pe feţelenoastre.

El usuca rufele mamei aşezate la soare. El intrăfără să fie chemat pe uşă. Ii indeamnă pe lupisă miorlăie ca nişte pisici.

Vântul e un pişicher, un vagabond cu pletele învânt.

Dacă te întâlneşti cu acest personaj de exemplupe un vârf de munte sau într-un planortrebuie să-ţi reînnoieşti asigurarea de viaţă.

Vântul, vântul n-are nici un gust. Culoarea?Galben aromată la vreme de câmpie. Şi acru-sărată la temperatura de deal.

Vântul e cel mai tare arhitect al omenirii.Babele, Sfinxul, chiar şi Coloana infinituluidin Gorj sunt operele lui.

Dalta lui e de-a dreptul şfichiuitoare.Aţi avut vreodată curizozitatea ca vreme de

150 de ani să simţiţi tăishul ei? Să ascultaţiscrâşnetul său lugubru?

Aţi ascultat vreme de 1500 de ani cânteculmării albastre? Valurile îl urăsc cel mai mult.

Fără vânt am fi morţi. Nu am aveahidrocentrale, nu s-ar înălţa nici zmeul dincopilărie.

Vântul e un semizeu. El hotărăşte când trebuieca norii să plece de deasupra satuluibunicului meu şi să-l ducă hăt la babacloanţa. Dacă nu era vântul mai trimiteam eurăvaşe la zmeul construit de tatăl meu? Hătacum 30 de ani, cale de doua verste, vremede patruzeci de vânturi. Adevărul e căvânturile nu e totuna cu vântul, pardon. Vânte vânt şi cu asta basta, Vânturile bat doar înbancurile cu copiii neobrazaţi.

Vîîj , ce falnic s-a trezit dis de dimineaţă. Pevremea caniculară vântul e singurul remediu.

Inaltele feţe bisericeşti îl invocă în rugăciunilelor. Doamne miluieste, dă-ne nouă puţinvânt să ne răcorim,. Puţin vânt de ne impingebarca, să ne mângâie casa şi elicea avionuluişi soarta. Şi vântul ne ascultă de cele maimulte ori.


Vântul e şi un mathematician îndrăcit. Ştie sănumere din nori în soare, din copac în arbust,din văgăună pe creastele izbăvitoare.

Vulture de mare, şoim de munte, ce secretemari ţi-a soptit?

Vânt flamând cu plete dalbevi-l la maica de ne miişcă? Tu îl cunoşti pe

poetul Coşbuc! Al de a bătut vântul iarna peuliţă. Dar pe Topârceanu, cel ce a scos furnicaîn calea vântului? Vântul e o formă de vânt.Aşa aş putea să vorbesc despre el toate vieţileşi după mortzile.

Ultima oară când l-am întâlnit spulbera ţărânape sicriul tatălui meu. Il invelea în învelişulprimordial.

Vântul e de fapt şi el tot o formă de pământ.Pământul e un vânt doar ceva mai negru. Eun vânt mai vânt. Un vânt, cât mai vânt cume vântul decât vântul vântului vânturilor.

Dealul negru şivăgăunaneagrăOmul negru intră în văgăuna neagrăIntră şi iese, intră şi iese.Dealul de pe văgăuna neagră vuieşte şi

trepidează.La un moment dat e în delirium tremensScânceşte şi latră de plăcere.Omul negru oboseşte, gâfâie.Il cuprinde o senzaţie ciudată.Un şuvoi emblematic mai întâi bate apoi intră

val-vârtej pe portiţă. Se contopeşte cuabsolutul…

Iar mâine puii formei primordiale cu clonţ decauciuc vor scoate din iarbă copilul cel negruieşit dintre dealuri şi vegetaţie uscată.

Acum nu mai bate nimeni la portiţă, pentru căvăgăuna neagră a trecut de 45 de ani

CălătorieStăteam în penultima bancă, în autobuzul gol,Umbre şi păsări se reflectau în geamDe o săptămână şi o viaţă şoferul murise.Maşina atingea cel din urmă prag cosmic,Evadam in timp magistral.Osiile şi mecanismele se roteau ca două piese

pierdute în spaţiu.Părasisem deja bulevardul. Ne îndreptam spre

steaua lui Iris.Navigam spre soarele cald.Pe drumul cel vechi, pe unde trecuse şi Sf.

Petru, niciun indicatorAş fi vrut să gustăm, în duet, lacomi, din

trupul cândva plin de viaţă, licoarea ce ne-arfi menţinut în siguranţă, teferi.

Dar totul părea nemişcat şi gol între focuri,focuri înalte,

Roţile de argint şi titan, o frumuseţe, s-au opritdeodată. Şi halca aceea imensă din nu ştiu cematerial universal s-a transformat în…Bing-Bang. E gardul ce inconjoara Piaţa Matache.

1022 vol. 22, 100| octombrie 2012

PloaiaCând plouă, e ca şi cum ai face dragoste cu

natura.Picăturile fierbinţi îţi pătrund în sinapse,

picurii mici se iţesc între cutele memorieiNu rasare nimic dupa aceea.Ploaia e neruşinata, căzută pe coşciug în

timpul slujbei, intră apoi în intimitateacavoului

Agaţată de aripa unei astronave ajunge dincolode nori, aproape de Calea Lactee

Dacă nu întreagă, măcar urmele acesteia.Urmele ploii.

După care se întoarce pe pămânat lipită de unmeteorit uriaş.

Şi acea picatură de ploaie care loveăte violentpamântul face ca Terra să se umple de ape.Datorită forţei impactului.

E ca o nouă eră glaciară. Au dispărutdinozaurii din Romania. Va trebui sărenaştem….

Protest laminusdouăzeci şi doide ani desărăcireProtestez vehement pentru furtul speranţelor

izvorâte în decembrie 1989Pentru confiscarea viselor şi nădejdilor în mai

binePentru furtul seninului şi al albului imaculat al

unei vieţi normalePentru bătrânul cu pensie cât pentru un pumn

de nitroglicerinăPentru copilul crescut în lipsuri şi lipsit de

perspectiveŞi forma mea radicală de protest este aceea a

grevei foamei:


Nu mai înghit fraze gâlgâit - patriotarde cumitici la televizorul colorat în zeci de canale

Nu mai consum ştiri de breaking news cupreşedinţi conducători de nave

Nu mai intră în mine nimic.Pur şi simplu mă topesc şi devin o torţă din

Iadul ce va să vină.(3 februarie 2012)

ZiuapogromuluiA întins mâna. Degete lungi, subţiate, se învârt,

se ridică. O groapă comună şi focuri, focuriînalte. Uitaţi, acolo în colţ e o cârjă, e cârjasfintei doamne, moaştele ei nu putrezescniciodată! Din trupul ei lung ca o salcie aînflorit liliacul. Îl adulmecă vara nepoţii.Petale verzi, petale roşii, cuvinte întinse,cuvinte întoarse, toate se deschid, deodată,

pe 30 iunie.

În căutareapoetuluiUmbra sa pluteste spre soare. Norii albastri,

dintr-o alta galaxie, îi stau de straja. Ca nisteomuleti în tara fara de astri, cuvintele lungi,în forma elicoidala, îl urmeaza într-un sirnesfârsit, spre Calea Lactee. Fantomele seascund în tot acest timp, iar gândurile auramas în urma: îi ating vârfurile picioarelor.Chiar acum e pe cale sa primeasca, lipit deprima naveta spatiala, primul nostru salut. Teiubim, Adriane! Cuvintele se rostogolesc si îlprind de subtioara. Asa îl vad pe poet în

prima zi dupa înmormântare, zi de doliu. Ziîn care nu manânc, nu privesc, nu respir.Doar ating cu vârful degetelor cântecele sistrofele. Încerc sa ma catar, sa ajung, sa-lpipai în universul straniu, fara lumina.Tocmai de aceea pe pamânt nu mai privescsoarele. Ochii mei nici nu mai disting razele.Lumina intra prin alte sinapse, ochii sehranesc doar cu cuvinte. Ce simplu e! Numaice închid ochii si-i vad trupul cum zboara. S-aîntâlnit deja cu Vieru. Mâine are întâlnire cuNichita. N-are timp nici de mâncare. Nu-imai trebuie apa, aer, sânge. Respira doar încuvinte. Nici un fir de iarba, nici un buchetde poezie nu-i clinteste figura împacata.Pentru el, astrii poeziei au plecat. Sunt pe oalta galaxie. Acolo unde poetul danseaza. Eun foc mare si asa o vâlvataie! Totul în ritmde poezie.

Măcar să neningă, măcaratâtDe ce cereţi deszăpezire? Of, acest cuvânt

odios. Lăsaţi pământul aşa cum e el, alb, săne intre în suflete! Să ne tulbure visele. Noinu vrem pământ, ca la ‘907! Pământul gol numai e bun la nimic. Ţărâna golaşă nu aratăprea bine. Nu ştiaţi că bolovanii cenuşiiconţin câte o fârâmă din noi? Câte o coastădin tine, câte un suspin din noi toţi? Amintiriale unor glorii apuse…Mihai, Traian. Cei deatunci. Trebuie să le fie şi lor foame şi frig...Şie o regulă generală iarna ca pământul sărespire doar sub mantia caldă a anotimpului.Plapuma de argint să ne ţină de cald, să nepotolească setea. Vreţi pământ gol? Ţărâna

1024 vol. 22, 100| octombrie 2012

fără de culoare e menită doar să sune stridentpe coşciuguri imaginare. Nu vremdeszăpezire! Să plouă peste noi cu fulgi dezăpadă! Lama de oţel a maşinii ne tulburădrumurile, ne bântuie potecile. Cine a cerutdeszăpezire să fie şters din cartea de poveştia bunicii, din lumea de basm a lui IonCreangă! Uite, la Iaşi troienele au crescut câtBojdeuca. Să ningă în continuare! Teiul luiEminescu e mai aproape îmbrăcat în mantiaalbă. Crengile, altădată pustii, mângâiate devânt, sunt acum protejate de stratul alb.Umerii de piatră ai poetului, încărcaţi, s-aualiniat într-o geometrie absurdă. Proniacerească îi aduce astfel un omagiu. LaBojdeuca lui Creangă, fulgii de zăpadă încăbat în geam. Caută să se aşeze pe gutuile dincerdac. Ninge la Iaşi, ninge ca-n poezia luiCoşbuc. Urmele pe zăpadă ale puştiuluiTeodoreanu se zăresc şi acum doar sub omăt.Mai încolo, Otilia şi-a umplut băscuţa de casăcu un strat înalt de zăpadă pufoasă.

Dragoş P[traşcu (pp. 1021-1024)

Să construim oRomânie nouă,mai întâi dinzăpadă!

Ei, Românie de azi! Lăsaţi să ne ningă până ne-om acoperi de tot! Până ce din urmele celei cea fost odată va irumpe o nouă viaţă. Lăsaţi săningă, nu deszăpeziţi nimic! În centru,maşinile fornăie înfundat, cu un sunet demoarte. Deszăpezire, ce cuvânt odios! De cetrebuie să ucidem în acest fel visele? Fulgii dezăpadă pot să acopere imaculat canalul dezgură al lui Becali. Stratul de nea va troieniînfrigurat poponeţul lui Boc. Fulgii mari, câtun bloc, se vor topi pe silicoanele NicoleteiLuciu! Alţii vor putea să acopere dosulzgrunţuros al Nikitei. Să facem o altăRomânie pe zăpadă în jos! Să ne construim oţară nouă din omăt! Aşa că, Domnule dragă,dă ordin, ceva!: să ningă în continuare pânăne veţi acoperi pe toţi!... Iar apoi, mâine, puiipăsării cu clonţ de zăpadă să descopere întretroienele ruginii urmele ţării de vis, aşa cumne-am dorit-o şi nu am reuşit să oavem…Haideţi să o costruim acum, mai întâidin zăpadă! Nu e timpul pierdut.

Ultimile trei poeme au fost publicate în Jurnalul National(http://www.jurnalul.ro/special/special/si-daca-adrian-paunescu-nu-ni-s-ar-fi-intamplat-559299.html)

▼


Dan Mihai GOIA

Un sacerdot almuzicii coraleromâneştiMedalion realizat de Octavian LAURENŢIU

n spaţiul muzical românesc,tradiţia corală bucură unpublic exigent care ascultă cu

pasiune şi răbdare prestaţiile marilornoastre formaţii corale în care aşîncadra Corului Naţional de CamerăMadrigal, Te Deum Laudamus şi CorulAcademic Radio. Minunat este faptulcă acestea au trecut pe sub minunatabaghetă a Maestrului Dan MihaiGoia, având o ascendenţă ilustră,fiind strănepotul după mamă (AnaAurora Cristea) al Patriarhului MironCriste, tatăl director al Operei din

Cluj şi apoi Iaşi, mama profesoară şidoirectoare a Liceului MihaiEminescu din Iaşi.

„Un sacerdot de primă importanţă”,aşa a fost numit maestrul Dan MihaiGoia de către muzicologul GrigoreConstantinescu, referindu-se lafaptul că fiecare concert de muzicăsacră reprezintă o slujire, o oficiere.De altfel, pentru întreaga activitatedepusă alături de Te Deum Laudamus,maestrul a primit din parteaPatriarhului Teoctist distincţia«Crucea Patriarhală». Situată la

interferenţa fericită dintre repertoriulromânesc şi cel universal, monodie şiarmonie, tradiţional şi novator,coralele conduse de maestru poartămesajul creştinismului răsăriteanexprimat în formele polifonice şiarmonice ale muzicii culte. Succesuldeosebit de care s-a bucurat pânăacum în ţară şi peste hotareconstituie o confirmare în acest sens,şi împreună cu Corul Academic Radio,maestrul Dan Mihai Goia, a fostprintre puţinii români prezenţi lamultiple ediţii ale FestivaluluiGeorge Enescu.

Dan Mihai Goia s-a născut pe 10august 1952, la Cluj-Napoca, aurmat părinţii în Iaşi unde a fostcoleg şi prietenul de suflet al luiLiviu Pendefunda, amândoiîmpărtăşind dragostea pentru artă,pentru muzică, vioara şi baletulapropiindu-i în acest timp. Fiecareînsă şi-a urmat destinul, Danplecând la Bucureşti şi realizându-seca un muzician de excepţie,compozitor (câtă fericire au simţitamândoi prietenii când au ascultatpentru prima oară împreună baletulcompus de Dan), dirijor şi profesorde dirijat cor, membru al Uniunii

Î

1026 vol. 22, 100| octombrie 2012

Compozitorilor şi Muzicologilor dinRomânia, distins cu diplome şimedalii româneşti şi străine. Înprezent Dan Mihai Goia conduce

Corul academic Radio şi este mândrucă la împlinirea a 60 de ani vechiicolegi îl cinstesc şi îi urează mulţiani, bucurie mult mai mare şi de o

profunzime cel puţin egală cuînălţimea recunoaşterii sale naţionaleşi internaţionale.

La 12 ani aniversare împreună cu colegii de şcoală, toţi sunt azi doctori, ingineri, profesori,directori, oameni de televiziune, muzicieni (în medalion, Liviu Pendefunda şi Dan Mihai Goia)

În pagina anterioară Dan Mihai Goia în concert la Sf. Elefterie Nou


Emanuela ILIE

Pledoarie pentruÎnceputurile literaturii române

upă cum ne-a obişnuit în cărţile sale anterioare decritică şi istorie literară (Marginea şi centrul, EdituraCartea Românească, Bucureşti, 1990; Seducţia ideologi-

ilor şi luciditatea criticii. Privire asupra criticii literareromâneşti din perioada interbelică, Editura Integral, Bucureşti,1999; Literatura şi tranziţia, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,Iaşi, 2000; Literatura română postbelică, vol. 1, EdituraUniversităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005), Constantin Pricop îşitransformă problematica de prim-plan a celui mai recent opîntr-un fel de centru radial pentru toate preocupările saleteoretizante mai vechi sau mai noi. Prin urmare, interogaţiileprivitoare la Începuturile literaturii române. Grigore Ureche,Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu (Editura Universităţii „AL. I Cuza”, Iaşi, 2012) pot ficonsiderate şi un pretext de revenire a profesorului de laLiterele ieşene la cele câteva arii de interes accentuat alecercetătorului. Între ele: cursul şi periodizarea literaturiiromâne, fracturile, golurile, absenţele accidentale ce dicteazăuneori chiar canonul literar, temele mari ale culturii noastre şiproblemele de imagologie, ariile şi domeniul criticii, literaturapostbelică, în sfârşit, postmodernismul.

Similitudinile, paralelele, interferenţele, chiar şi inferenţeleprin care Constantin Pricop contrage în albia ultimei sale cărţiafluenţi critici atât de diverşi – cel puţin în aparenţă – suntvizibile în special în prima ei parte. O parte de factură apăsatteoretică, în care autorul face observaţii dintre cele maipertinente despre Cursul istoriei generale, Literatura începuturilorşi canonul literaturii române, Cronicile moldoveneşti şi perspectivastudiilor culturale. Toate determinate de dorinţa evidentă de aarăta faptul că, deşi „spaţiul rarefiat al începuturilor pare a fiun domeniu puţin spectaculos din punctul de vedere alciocnirilor de idei” (din moment ce, cum bine ştim, „pare să filuat naştere sub semnul provizoratului, al netrăiniciei şiaccidentelor”), acest oarecum înşelător „calm al valorilor as-cunde contradicţii uşor de relevat. Capodoperele începuturilorliterelor româneşti au un destin puţin obişnuit…" Un destincare a influenţat, desigur, însuşi mersul firesc al literelor şiculturii noastre generale. Pagini întregi se referă însă la felul încare şi „golurile”, „fracturile”, „absenţele” au putut juca, volensnolens, un rol esenţial în procesul complicat de naştere şiconsolidare culturală. Cele două exemple edificatoare, dinaceastă perspectivă, sunt Istoria ieroglifică (operă fundamentală,ce a rămas din păcate necunoscută atât pentru scriitorii, cât şipentru cititorii români, timp de 178 de ani – câţi s-au scurs întredata scrierii, 1705, şi data primei prezentări publice, în seria deopere a Academiei Române, 1883) şi Ţiganiada (cealaltăcapodoperă a culturii noastre, a cărei primă versiune va ficunoscută public după 75, respectiv 77 de ani – abia în revistaieşeană „Buciumul român” fiind publicate, în 1875, Prologul şiEpistolia închinătoare, iar în 1877, textul propriu-zis şi notele).Or, lipsa îndelungată din circuitul nostru cultural a celor două

texte „a condus la o altă literatură decât aceea care le-ar fiintegrat în mod firesc. Să reamintim că este vorba de douăscrieri de factură barocă, direcţie puţin exploatată de culturaromână. Urmarea a fost că principala influenţă a venit dinpartea literaturii franceze – singura dintre culturile neolatine cucare ne înrudeam fără afinităţi cu barocul. În felul acesta sepoate constata cum literatura română se alcătuieşte, cel puţinpentru început, din piese disparate, extrase din jocuri diferite”.

O altă problemă asupra căreia istoricul literar se opreştestăruitor este aceea a etichetării eronate a mecanismului obţinutdin aceste piese disparate. Pe deplin convins de arbitrariulsegmentărilor temporale, dar şi de faptul că „aceste « imaginiconvingătoare » ale epocilor şi perioadelor înlocuiesc analizeleatente, supuse obiectului cercetării, cu reprezentări inflexibile,dogmatice, cu prefabricate de gândire”, Constantin Pricopînlătură, cu fermitate, etichetele (din punctul său de vedere,eronate) de „literatură veche” şi „literatură medievală”,justificându-şi opţiunea în partea mediană a capitolului despreCursul istoriei literare: „…şi cum ar putea fi medievală (în sensulapusean) o literatură din care fac parte scrieri influenţate deRenaştere şi de Postrenaştere? Prin amestecul specific deinfluenţe bizantine, orientale şi occidentale începuturile noastreliterare sunt cu totul altceva decât mai « bătrâna » şi maicopioasa literatură medievală occidentală. Folosirea denumiriide literatură medievală doar pentru că ea trimite la o perioadădin istoria României devine, în aceste condiţii, sursa unorinevitabile confuzii. În ceea ce mă priveşte, pentru aceastăperioadă prefer, aşa cum am mai spus-o şi altădată, denumireade Începuturile literaturii române”.

Cum spuneam, însă, la început, Constantin Pricop nu sesfieşte să facă paralele frecvente între perioadele literare celemai îndepărtate sau între temele/ problemele culturalesubsecvente acestora. Practicat mai demult în critica sa,obiceiul se acutizează acum, probabil şi datorită faptuluiintenţiei didactice a cărţii (ce materializează în fapt cursuluniversitar predat ani buni studenţilor de la secţia de Românăa Facultăţii de Litere de la Iaşi). Urmărind, practic, săaccesibilizeze viziuni şi discursuri despre o lume atât deîndepărtată de aceea a cititorului actual, autorul ştie că, dinpunctul de vedere al cititorului aşa zicând neavizat, realizareade legături între cele două nu este un atu în plus, ci o condiţienecesară. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, oricum,„Fiecare sistem de lectură se realizează, dincolo de coordonatelepur subiective, în limitele valorilor literar-estetice ale epociilectorului”, altfel spus, că ,„lectura se consumă într-un cadru carenu poate fi ignorat”.

Prin urmare, perspectiva asupra literaturii începuturilortrebuie să ia în calcul şi poziţia teoretică postmodernistă: „Aceastaanulează practic situările anterioare. Pe de o parte, prinbinecunoscutele « recuperări » şi, mai important, pe de altă parte,

D

1028 vol. 22, 100| octombrie 2012

prin configuraţia sa teoretică, prin realitatea acoperită deconceptul pensiero debole. .. Caracterul net al gândirii moderne,dominată de aşa-zisa gândire dură (pensiero forte) este anulat denoua pensiero debole. Schimbarea afectează inclusiv graniţeledintre vechi şi nou. Gândirea postmodernă stabileşte alte relaţiiîntre modern şi tradiţional”. Astfel, „imaginea începuturilorliteraturii române a cunoscut, în perioada de mai bine de unsecol de când este cercetată sistematic, mutaţii maispectaculoase decât cele ale altor perioade literare. Chiar dacăinterpretarea operei lui Eminescu, Caragiale, Creangă, de pildă,s-a modernizat, ei au fost din totdeauna citiţi ca scriitori. Totaşa s-a întâmplat cu autorii de la cumpăna secolelor 19 şi 20,pentru a nu mai vorbi de cei din veacul 20. Cu scrierileîncadrate în capitolul « literatura veche », lucrurile au stataltfel. Cercetate mult timp în primul rând pentru informaţiiistorice şi ca material pentru istoria limbii, ele au fostconsiderate târziu adevărate opere literare”. Sau: „GrigoreUreche, Miron Costin, Ion Neculce narează, povestesc. Ei nuerau obsedaţi de « caracterul ştiinţific » al relatărilor lor. Estedrept, cronicarii aveau obsesia adevărului – adevăr al naraţiuniiistorice – , dar acesta e altceva decât obiectivitatea care decurgedin gândirea ştiinţifică modernă”. Ori, ceva mai departe: „ Euşor de înţeles de ce Orientul a atras cu precădere atenţia luiDimitrie Cantemir. Printr-un joc al evoluţiilor constatăm astăzică surse din aceeaşi categorie au fost reactualizate, oricât desurprinzător ar părea, de postmodernii americani. Şeherezada,arta povestirii în cadru, filozofarea fără … pretenţii ş.a.m.d. numai sunt privite astăzi ca elemente epuizante, « depăşite » , ci,dimpotrivă, ca un semn de vitalitate. Ele se numără printreprocedeele predilecte susţinute de literatura postmodernă”.

Odată cadrul conceptual/ contextual delimitat, restulcapitolelor din carte – Grigore Ureche. Timp istoric şi lege morală;Miron Costin. Confruntare între spiritualitatea de tip european şirealitatea răsăriteană; Viaţa lumii;, Ion Neculce. Cucerirearealismului: domnitori pământeni, obiceiuri fanariote; Cele treicronici moldoveneşti; Istoria ieroglifică şi Ţiganiada – izolează şiinterpretează degajat cele mai consistente traches de littératuredecelabile în seria nu foarte extinsă a textelor ce atestă, maipresus de orice îndoială, adevăratele începuturi ale literaturiiromâne. Surprinzător, în aceste capitole ni se relevă şi persoanacriticului, adică individul preocupat de ţinuta morală a celui ce(se) scrie şi care constată cu amărăciune viciile confraţilor „docţi”,ale specialiştilor atât de îndrăgostiţi de propriul discurs şi atât dedornici să epateze, încât pierd din vedere tocmai respectul şidatoria faţă de textul care ar trebui să fie suveran. Spre deosebirede specialiştii ori „distinşii savanţi” ale căror „comentarii pemarginea cronicilor, versurilor, compunerilor religioase,însemnărilor etc. ilustrând primele calităţi de expresivitateliterară în româneşte devin … serioase dări de seamă privindelementele de istorie generală, lingvistică, istorie a culturii”,Constantin Pricop alege să ignore metodologia şi, în genere, oricesursă critică şi paracritică susceptibilă, din punctul său de vedere,a-i transforma contactul viu, nemijlocit, cu opera de analizat. Delocîntâmplător, Finalul provizoriu al cărţii se deschide cu uncomentariu asupra delimitării propuse de Virginia Woolf într-unul din excelentele sale eseuri, şi anume în Ceasuri petrecute într-obibliotecă. Din punctul de vedere al pasionatei cititoare de cultură,există două tipuri de cititori: cititorul care parcurge cărţile pentrua strânge informaţii şi cititorul care citeşte pentru că iubeştelectura. „Prima categorie e reprezentată de oamenii de ştiinţă,notează şi Constantin Pricop. Aceştia acumulează, cu răceală, dinvolumele parcurse, informaţia. Ceilalţi, pasionaţii de lectură, sunt

înainte de toate sensibili la capacităţile expresive ale textelor.Rolurile nu pot fi inversate (…) Deşi o examinare tendenţioasă arputea să arate că tipurile de lectură puse în discuţie nu sunt cutotul etanşe unul faţă de celălalt, că o « contaminare » reciprocăe, până la un punct, posibilă, distincţia ilustrează precisatitudini fundamental diferite ale cititorului în faţa textelor”.

E de la sine înţeles că autorul cărţii de faţă îşi imaginează căse află unor cititori care citesc pentru că iubesc lectura. Sau cămăcar speră în transformarea lor în astfel de cititori. La rândulnostru, vom înţelege astfel perfect de ce el însuşi optează pentru ore-lectură deschisă, obtuză faţă de clişee formale, deci lipsită deprejudecăţi, aşadar ingenuă exegetic şi, pe alocuri, chiar … ludică.Dovadă că istoricului literar nu-i lipseşte spiritul ludic şi fanteziaeste apelul frecvent la exerciţii de imaginaţie care arate arbitrariulşi chiar inconsistenţa multora dintre reprezentările istorice sauculturale: „Să ne închipuim, spre exemplu, că istoria nu maifoloseşte sistemul de măsurare zecimal, ci pe cel hexazecimal.Numărătoarea nu s-ar mai face de la unu la zece, ci de la unu laşaisprezece. Încadrarea epocilor ar fi cu totul alta, istoria ne-arprezenta nu decenii şi secole, ci intervale de câte şaisprezece anicu multiplii corespunzători” etc. Ori: „Iată şi un alt exerciţiu, maiuşor de imaginat: să ne închipuim (cum s-a propus), că înşiruireaanilor ar începe nu de la naşterea lui Iisus Hristos, ci de la Înviere,deci din anul 33… Dacă numărătoarea anilor începe cu anul 33 d.H., veacul 19, de pildă, s-ar prelungi până în 1933, în el intrândprimul război mondial şi o parte din perioada interbelică; înmaterie de literatură romană i-am avea, în secolul 19, împreună,pe Alecsandri şi Urmuz, pe Eminescu şi Tristan Tzara,« Convorbirile literare » (seria Maiorescu), « Literatorul », dar şirevistele avangardei – « Integral », « unu », « 75 H. P. »…”

Spre deosebire de majoritatea cercetătorilor de azi,Constantin Pricop scrie cu o limpiditate şi o francheţe aproapedeconcertante. Adăugate unei – rare, dar atât de necesare –clarităţi a gândirii şi unei perspective ataşante, aceste calităţiale scrisului său recomandă şi aceste Începuturi… drept olectură agreabilă, ce reuşeşte să îl apropie pe cititorul obişnuit,aşadar lipsit de pretenţii exegetice nefondate, de nişte texte şinişte autori atât de îndepărtaţi (nu doar temporal, cât şimentalitar!). „Culegerea de faţă pleacă de la ideea contactuluinemijlocit cu literatura, atâta câtă e, din aceste scrieri”, noteazăîn final istoricul literar. În fond, aceasta ar trebui să fiefinalitatea sine qua non a oricărui discurs critic: aceea de a stârnicititorului pofta de a (re)citi cărţile a căror interpretare opropune el însuşi ...


Constantin SECU

Rădăcinile fantasticuluiromânesc

olumul Rădăcinile fantasticuluiromânesc, semnat de GeorgeBădărău1, cuprinde câteva

secţiuni importante referitoare laaceastă temă: conceptul de fantastic,temele genului fantastic, rădăcinilefantasticului românesc (folclorul, căr-ţile populare, gândirea mitico-magi-că, romantismul german, proza luiE.A. Poe), categoriile fantasticuluiromânesc (fabulosul feeric, fantasticulmiraculos, fantasticul mitologic, fan-tasticul filosofic, fantasticul enigma-tic, fantasticul absurd), realismulmagic, straniul. Fantasticul depindede felul în care este tratat, de tehnicainsolită în relevarea unor fenomeneinexplicabile, de existenţa unor situa-ţii tipice: existenţa unui universreferenţial, echivocul discursului,producerea unui efect de deconcer-tare, instituirea paradoxului, reveni-rea în final la situaţia de enunţare.

Capitolul „Temele genului fan-tastic” prezintă sintetic unele părericu privire la cele mai frecvente temeîn viziunea lui Roger Caillois,Tzvetan Todorov (temele eului, teme-le tuului), Sergiu Pavel Dan, IoanVultur. George Bădărău a repartizattemele fantastice în mai multe catego-rii, ţinând seama de desfăşurareaacţiunii fantastice: actori malefici,spaţiu şi timp, instrumente miracu-loase, efecte, destinatar, vrăjitor,victorie sau înfrângere. Dintre actoriimalefici menţionăm: strigoiul, vampi-rul, piaza rea, „lucrul rău”; moarteapersonificată, femeia-fantomă; sufle-tul chinuit revenit pe pământ să-şipedepsească ucigaşul; comoara

1 George Bădărău, Rădăcinile fantasticuluiromânesc, Editura Alfa, Iaşi, 2010

necurată, secretul interzis; însufleţireasubiectului nefast; ambiţia lucifericăde cunoaştere.

Una dintre rădăcinile fantasti-cului românesc este folclorul, cuoameni care credeau că pot acţionaprin gesturi şi cuvinte, asupra forţelorbenefice sau malefice. Având unsubstrat magic sau religios, formelede viaţă populară au trăit dincolo devreme. Dintre obiceiuri, se reţine celîn legătură cu moartea, impresionantprin profunzime. De-a lungul anilor,a fost semnalată legătura dintreliteratura populară şi cea cultă.Scriitorii s-au inspirat din creaţiapopulară, au căutat simboluri, eroideosebiţi. Dacă admitem existenţateatrului popular, identificăm, înaceste reprezentări scenice, motivulrealitate-mască. În poveştile nuvelisti-ce, personajele fabuloase au fostînlocuite cu personaje obişnuite, însituaţii asemănătoare celor din viaţade toate zilele. În basmele cu animales-a folosit alegoria şi se observă otendinţă de a explica, parcă, ceva.Cercetătorii au identificat elementefantastice şi miraculoase şi în legen-dele bazate pe întâmplări istorice saupe imaginarul mitologic. Sunt o seriede naraţiuni fantastice cu punctul deplecare în folclor: „Dănilă Prepeleac”,„Povestea lui Harap-Alb”, de IonCreangă, „Făt-Frumos din lacrimă”,de M. Eminescu, „În pădurea Cotoş-manei”, de Gala Galaction, „Vâlva-băilor”, „Valea-dracului”, „Duhulbăilor”, de I. Agârbiceanu, „HanuAncuţei”, „Crâşma lui moş Precu”,de Mihail Sadoveanu.

Cărţile populare au reprezentatmodele pentru diferiţi scriitori,datorită coexistenţei supranaturalului

cu firescul. Unele lucrări au formatgustul generaţiilor din vremea deodinioară, au alimentat povestirilefantastice, au oferit iubitorilor de cul-tură apocrife biblice, legende hagio-grafice, pilde moralizatoare, cărţi depreziceri. Cea mai răspândită cartepopulară din literatura noastră a fostromanul fabulos „Alexandria”, careînfăţişează faptele eroice ale luiAlexandru cel Mare. „Varlaam şiIoasaf” are la origine legenda luiBudda, „Fiziologul” este consideratun fel de manual popular dezoologie, populat cu himere. Dintrecreaţiile inspirate din cărţile populareamintim: „Copil schimbat”, de PavelDan, „Divanul persian”, de M.Sadoveanu”, „Abu-Hassan”, de I. L.Caragiale.

O altă rădăcină a fantasticuluiromânesc este reprezentată de gân-direa mitico-magică, ceea ce reflectămicrocosmosul relaţiei tradiţionale înraport cu macrocosmosul creaţieicontemporane a poporului român.Într-un timp mitic acţioneazăpersonaje care îndeplinesc fapte cusemnificaţii mitice. În analizele sale,L. Blaga a ajuns la concluzia că întregândirea magică şi gândirea miticăpot apărea confuzii, deoarece magiapresupune trecerea de la magia unuilucru la un lucru analog. Din acestsector au apărut, sub pana scriitorilor:„Sărmanul Dionis”, de M. Eminescu,„Adam şi Eva”, de L. Rebreanu,„Baltagul”, de M. Sadoveanu.

Romantismul german şi Proza luiE. A. Poe au oferit numeroase modelepentru scriitorii români, amatori defantastic.

☼

V

1030 vol. 22, 100| octombrie 2012

Dintru suta de catarge… SumarAlpha & OmegaMagda Cârneci – 910, 947, Gabriel Stănescu –924, Petre Şiţă - 1015

Ordo ab ChaoEmilio Greco: Yasushi Inoue, AzumaKondoh, Hanya Kubota, Shinpei Kusano,Shigeru Mitsumura, Toyoichiro Miyoshi,Tsunetake Okayasu, Makoto OokaConstantin Secu, Shinkichi Takahashi, IkuTakenaka, Taro Yamamoto - 989

Devenirea întru FiinţăPetru Frăţilă – 998, Adrian Alui Gheorghe –980, Gheorghe Andrei Neagu – 968, AldoRosselli – 916,

Desăvârşirea CreaţieiConstantin Coroiu – 1012, Mircea A.Diaconu – 983, Ioan Holban – 955, Livia Iacob– 986, Emanuela Ilie – 1027, Adrian DinuRachieru – 951, Constantin Secu – 1029,Cornel Ungureanu - 1017,

Arta RegalăLina Codreanu – 935, Elena Cristina Potop –1006, Petru Solonaru – 950, 1017

Vrăjitorii Marelui VidNicolae Băciuţ – 948, Ana Blandiana 909,Emil Brumaru – 931, Leo Butnaru – 963,Radu Cârneci – 926, Mihail Crama – 912,Theodor Damian – 944, Nichita Danilov -945, Dinu Flămând – 961, Dan Giosu – 914,Gellu Naum - 911, Carmen Pallada – 949,Elleny Pendefunda – 967, Cristinel C. Popa –1018, Adrian Popescu – 966, WillemRoggeman – 975, Ioanid Romanescu – 913,Marin Sorescu – 997, Nichita Stănescu – 953,Matei Vişniec – 960, George Vulturescu, 932

Lux in TenebrisDan Berindei – 1000, Bogdan ConstantinDogaru – 1001, Liviu Pendefunda – 903,Dumitru Dorin Prunariu - 994

Tiparul a fost realizat şisponsorizat deTipografia PIM

Iaşi, Şoseaua Ştefan cel Mare şi Sfânt, 4Tel.: 0332.440.728 / 07.29.99.29.65

Fax: 0332.440.730

Contact internationalFondată în mai 1990

vol. 22, 100, octombrie, 2012

World Academy of LettersInternational Cultural Convention

DirectorLiviu PENDEFUNDA

Redactor ŞefJulieta Carmen PENDEFUNDA

Revista este editată de S.C.Atma S.R.L. şi estemembră a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şiEditurilor din România (APLER) şi AsociaţiaRevistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE)

Colegiul de redacţieNail Chiodo (Roma, Italia), Constantin Coroiu (Iaşi),

Nicolae Dabija (Chişinău, Moldova), Theodor Damian (NewYork, NY, USA), Mircea A. Diaconu (Suceava), Emilian M.

Dobrescu (Bucureşti), Constantin Dram (Iaşi), MirceaEugen (Iaşi), Ioan Holban (Iaşi), Emanuela Ilie (Iaşi), Daniel

Lucea (Johannesburg, South Africa), Valeriu Matei (Chişinău,Moldova), Mario Castro Navarrete (Stockholm, Suedia),

Gheorghe Andrei Neagu (Focşani), Dragoş Pătraşcu (Iaşi),Constantin Pricop (Iaşi), Constantin Trandafir (România),

Matei Vişniec (Paris, Franţa)

RedactoriDan Hudescu, Octavian Laurenţiu, Alexandru Mihai Luca,

Carmen Pallada, Elleny Pendefunda, Teodor Hueală,Elena Cristina Potop, Laura-Sorina Strugariu

TehnoredactarePetre Şiţă

FotoMarcel CahniţăAdministrator Web

Răzvan GrădinaruProducţie şi difuzare

Romeo Daniel BOTEZATU

Revista poate fi citită pe

www.anm.com.roCoperta 1. Elleny Pendefunda, Planete în delir, acrilice pe pânză 2011,

Coperta 4. George Gavrilean, Binecuvântare, ulei pe lemn, 1995Abonamente şi corespondenţă:

Contact international26, Aleea Domenii - Iassy, 700278 Romania,

GSM: +40722600967, E-mail:[email protected] sau

[email protected]

ISSN 1221-3977

Julieta Carmen Pendefunda, poetesă şi muză la Atena pe când revista noastră devenise déjà internaţională

2

Liviu Pendefunda la mormântul lui Nikos Kazantzakis, Creta (în stânga), fondatorii editurii în urmăcu 22 de ani (centru) şi Julieta Pendefunda lansând cartea Silviei Cinca la Iaşi (în dreapta)

Cezar Sterpu şi Liviu Pendefunda la Gura Humorului (împreună cu micuţul Sterpu) şi împreună cuMircea Ivănescu pentru lansări de carte cu prilejul Zilelor Contact international la Sibiu

Familia Pendefunda la 10 ani de Contact international, în perioada când sediul revistei era înAuckland, New Zealand şi lumea depăşise cu greu fenomenul 11 septembrie

revista Contact international 100/ 2012

Documents

Transcript of revista Contact international 100/ 2012