Revista 1(47) 2010

100
document 2010 1 (47) MESAJUL ŞEFULUI STATULUI MAJOR GENERAL CU OCAZIA SĂRBĂTORIRII ZILEI SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI studii/documente Z iua Serviciului Istoric al Armatei, sărbătorită în fiecare an la 17 martie, constituie pentru comunitatea militară şi civilă deopotrivă prilejul de a-i omagia pe toţi cei care, de peste paisprezece decenii, au contribuit la conservarea şi valorificarea pe plan ştiinţific a testimoniilor arhivistice ale Armatei României, tezaur spiritual destinat să păstreze pentru posteritate mărturiile documentare privind rolul şi locul în societatea românească, evoluţia şi tradiţiile organismului militar naţional, precum şi faptele de arme, bravura şi spiritul de jertfă ale militarilor români. În urmă cu 143 de ani, Înaltul Decret nr. 380 din 17 martie 1867 a consfinţit înfiinţarea „Depozitului General al Războiului”, cu statut de direcţie a Ministerului de Război, care avea în compunere Secţia Lucrări istorice. Această structură indispensabilă, cu atribuţii privind clasarea și conservarea arhivelor militare, studierea documentelor de arhivă, elaborarea de lucrări referitoare la istoria Armatei României, coordonarea activităţii bibliotecilor militare și studierea organizării armatelor străine a constituit nucleul unei instituţii cu responsabilităţi și sarcini specifice în gestionarea tradiţiilor militare, care se regăsește în structura tuturor armatelor statelor membre NATO. La Mulţi Ani! ŞEFUL STATULUL MAJOR GENERAL Amiral dr. GHEORGHE MARIN De-a lungul timpului, Serviciul Istoric al Armatei României a asigurat un management eficient al zecilor de mii de unităţi arhivistice care s-au acumulat în depozitele specializate, concomitent cu derularea unui proces salutar de valorificare a lecţiilor trecutului prin elaborarea de lucrări ştiinţifice – culegeri de documente, cronologii, monografii, dicţionare, albume şi enciclopedii – care reflectă cu acurateţe şi obiectivitate un parcurs glorios şi o evoluţie constant ascendentă a organismului militar românesc. În această zi aniversară, mă adresez specialiştilor de ieri şi de azi ai Serviciului Istoric al Armatei - ofiţeri, subofiţeri, maiştri militari, militari angajaţi pe bază de contract şi personal contractual civil -, cercetători, arhivari şi arhivişti cu vocaţia eternizării patrimoniului arhivistic militar, cerându-vă să vegheaţi cu aceeaşi râvnă şi discernământ valorile patrimoniale ale trecutului, pentru a constitui veridice mărturii de identitate şi elocvente pilde de devotament, conduită onorantă şi incontestabil spirit de sacrificiu pentru actualele şi viitoarele generaţii de cadre şi angajaţi ai Armatei României. Odată cu deplina apreciere şi admiraţia sinceră pentru competenţa profesională, pasiunea şi responsabilitatea cu care v-aţi îndeplinit misiunile specifice, îmi exprim deplina încredere că şi pe viitor veţi continua să asiguraţi cu aceeaşi probitate expertizarea, tezaurizarea şi valorificarea ştiinţifică a patrimoniului arhivistic militar şi că nu veţi ezita nicio clipă să vă consolidaţi cu aceeaşi consecvenţă şi tenacitate statutul privilegiat de autoritate în acest important domeniu de activitate. La zi aniversară, vă felicit şi vă urez dumneavoastră, partenerilor şi colaboratorilor tradiţionali multă sănătate, fericire şi prosperitate, precum şi împlinirea tuturor aspiraţiilor atât în viaţa de familie cât şi în activitatea profesională.

Transcript of Revista 1(47) 2010

Page 1: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47)

MESAJUL ŞEFULUI STATULUI MAJOR GENERAL

CU OCAZIA SĂRBĂTORIRII ZILEI SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI

studii/documente

Ziua Serviciului Istoric al Armatei, sărbătorită în fi ecare an la 17 martie, constituie pentru comunitatea militară şi civilă deopotrivă prilejul de a-i omagia

pe toţi cei care, de peste paisprezece decenii, au contribuit la conservarea şi valorifi carea pe plan ştiinţifi c a testimoniilor arhivistice ale Armatei României, tezaur spiritual destinat să păstreze pentru posteritate mărturiile documentare privind rolul şi locul în societatea românească, evoluţia şi tradiţiile organismului militar naţional, precum şi faptele de arme, bravura şi spiritul de jertfă ale militarilor români.

În urmă cu 143 de ani, Înaltul Decret nr. 380 din 17 martie 1867 a consfinţit înfiinţarea „Depozitului General al Războiului”, cu statut de direcţie a Ministerului de Război, care avea în compunere Secţia Lucrări istorice. Această structură indispensabilă, cu atribuţii privind clasarea și conservarea arhivelor militare, studierea documentelor de arhivă, elaborarea de lucrări referitoare la istoria Armatei României, coordonarea activităţii bibliotecilor militare și studierea organizării armatelor străine a constituit nucleul unei instituţii cu responsabilităţi și sarcini specifice în gestionarea tradiţiilor militare, care se regăsește în structura tuturor armatelor statelor membre NATO.

La Mulţi Ani!ŞEFUL STATULUL MAJOR GENERAL

Amiral dr. GHEORGHE MARIN

De-a lungul timpului, Serviciul Istoric al Armatei României a asigurat un management efi cient al zecilor de mii de unităţi arhivistice care s-au acumulat în depozitele specializate, concomitent cu derularea unui proces salutar de valorifi care a lecţiilor trecutului prin elaborarea de lucrări ştiinţifi ce – culegeri de documente, cronologii, monografi i, dicţionare, albume şi enciclopedii – care refl ectă cu acurateţe şi obiectivitate un parcurs glorios şi o evoluţie constant ascendentă a organismului militar românesc.

În această zi aniversară, mă adresez specialiştilor de ieri şi de azi ai Serviciului Istoric al Armatei - ofi ţeri, subofi ţeri, maiştri militari, militari angajaţi pe bază de contract şi personal contractual civil -, cercetători, arhivari şi arhivişti cu vocaţia eternizării patrimoniului arhivistic militar, cerându-vă să vegheaţi cu aceeaşi râvnă şi discernământ valorile patrimoniale ale trecutului, pentru a constitui veridice mărturii de identitate şi elocvente pilde de devotament, conduită onorantă şi incontestabil spirit de sacrifi ciu pentru actualele şi viitoarele generaţii de cadre şi angajaţi ai Armatei României.

Odată cu deplina apreciere şi admiraţia sinceră pentru competenţa profesională, pasiunea şi responsabilitatea cu care v-aţi îndeplinit misiunile specifi ce, îmi exprim deplina încredere că şi pe viitor veţi continua să asiguraţi cu aceeaşi probitate expertizarea, tezaurizarea şi valorifi carea ştiinţifi că a patrimoniului arhivistic militar şi că nu veţi ezita nicio clipă să vă consolidaţi cu aceeaşi consecvenţă şi tenacitate statutul privilegiat de autoritate în acest important domeniu de activitate.

La zi aniversară, vă felicit şi vă urez dumneavoastră, partenerilor şi colaboratorilor tradiţionali multă sănătate, fericire şi prosperitate, precum şi împlinirea tuturor aspiraţiilor atât în viaţa de familie cât şi în activitatea profesională.

Page 2: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document2

studii/documente

DESPRE TRECUTUL ARMATEI ROMÂNIEI, LA TIMPUL PREZENT ŞI VIITOR

COMANDOR DR. MARIAN MOŞNEAGU

„Datorăm miilor de eroi, morţi pentru a ne face o patrie mare şi liberă, străduinţa obştească pentru a croi nea-mului românesc în viitor un drum mai fericit, inspirat din gloria trecutului, dar ferit de greşalele lui”.

Constantin KiriţescuDecembrie 1921

1867, 17 martie. Prin Înaltul Decret nr. 380 este înfi inţat „Depozitul General al Războiului” cu statut de direcţie a Ministerului de Război. „Depozitul General al Războiului” era compus din Secţia Harta României şi Secţia Lucrări istorice. Aceasta din urmă avea ca atribuţii clasarea şi conservarea arhivelor privitoare la operaţii de război, adunarea tuturor documentelor necesare pentru istoria militară a României şi pentru statistica militară, „istoria regimentelor de la crearea lor şi în general toate lucrările istorice”. Secţia Lucrări Istorice avea şi misiunea de a coordona activitatea bibliotecilor militare şi studiul organizării armatelor străine.

1884, 17 ianuarie. Prin Înaltul Decret nr. 158 este promulgat „Regulamentul asupra serviciului de de stat-major”

care defi neşte competenţele fiecărei secţii din compunerea Marelui Stat Major. Printre atribuţiile Secţiei a II-a se număra şi „istoricul campaniilor şi marilor operaţiuni ale armatei”.

1892 – Printre atribuţiile Biroului 3 al Secţiei I a Marelui Stat Major se numără, pe lângă „operaţiuni, manevre şi instrucţia generală a armatei”, emiterea de regulamente, întocmirea de „gestiuni statistice” etc., şi elaborarea „istoricului” Armatei Române.

1903 – Problemele de istorie militară sunt transferate de la Secţia I a Marelui Stat Major la Secţia a II-a, Biroul 4 Transporturi, Subbiroul B, care avea în atribuţii problemele referitoare la „etape, mijloace de corespondenţă militară şi regulamentele respective, istoricul campaniilor”.

C R O N O L O G I E

Evoluţia Serviciului Istoric al Armatei (S.I.A.) se confundă cu însăși evoluţia Statului Major General (S.M.G.). De-a lungul celor 143 de ani de existenţă, acesta a purtat diferite denumiri: Secţia a II-a Lucrări istorice (1867; 1870 - 1893), Biroul 3 Istoric (1893 – 1896; 1897 - 1904), Biroul 1 (1896 - 1897), Biroul 4 (1904 - 1906), Biroul 3 Istoric (1906 - 1907; 1918 - 1920), Biroul 6 Informaţii (1907 - 1918), Secţia a VI-a Istoric (1 aprilie 1920 - 1922), Secţia a VIII-a Istoric (1922 - 1927), Secţia a VII-a Istoric (1927 – 30 ianuarie 1928), Serviciul Istoric (30 ianuarie 1928 – 1949), Secţia Arhive Militare (1949 - 1 martie 1998), Arhivele Militare Române (1 martie 1998 – 1 decembrie 2000), Serviciul Arhivistic Militar (1 decembrie 2000 – 1 aprilie 2002), Serviciul Arhive și Documentare Militară (1 aprilie 2002 – 1 mai 2006) și Serviciul Istoric al Armatei (1 mai 2006 - prezent)1.

Necesitatea unei structuri specializate în structura Marelui Stat Major (M.St.M.) a fost resimţită încă de la înfiinţarea acestuia. Astfel, în ,,Monitorul Oastei”, vol. II/1864, apărea următoarea Publicaţie, semnată de ministrul de Război, generalul Alexandru Iacovache2: ,,Având în vedere folosul ce trage ţara și armata din răspândirea instrucţiei în oaste; având în vedere cât de nimerit este de a se pune în mâna soldatului cărţi de citit care, aducându-i aminte glorioase suvenire și nobile exemple, să fie în același timp în raport cu gusturile și poziţia sa; având în vedere lipsa ce are oastea de o istorie militară a României; având în vedere crearea școlilor prin regimente, am hotărât un concurs pentru adoptarea a două opere destinate școlilor regimentare ale corpurilor.

Întâia lucrare va cuprinde o adunătură de faptele cele mai însemnate de bravură, de generozitate, umanitate, patriotism, dezinteresare și eroism prin care ostașii români s-au deosebit în toate epocile istoriei noastre. Autorii trebuie să se silească a căuta tot ce poate inspira soldaţilor sentimentele cele mai nobile. Nu trebuie să piardă din vedere că (sic!) cartea ce vor face este destinată pentru soldaţi, din care cea mai mare parte are prea puţină instrucţie și mulţi deloc. Trebuie să fie dar proprie pentru toate inteligenţele și prin urmare, un stil simplu este de neapărată trebuinţă. Drept model se poate însemna concurenţilor episodul istoric Sobieschi și plăieșii români (sln.ns.), descris de C. Negruzi și Circulara din 1 noiembrie 1860 a domnului M. Kogălniceanu, atunci ministru din Năuntru către săteni.

Această lucrare va trebui să aibă materia cel puţin a unui volum în 12, imprimat cu Cicero și gros de 150 pagini.

A doua lucrare va fi Istoria militară a României3 (sln.ns.). Această istorie va cuprinde cu amănuntul toate evenimentele militare ale istoriei noastre. Autorii vor insista mai cu seamă asupra epocilor lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, precum și a acelora în care s-au organizat pentru întâia oară armate regulate.

Afară de acestea, autorii vor descrie, pe lângă istoria războaielor Principatelor, tot ce este indispensabil a se cunoaște din istoria generală a ţărilor. Concurenţii nu trebuie să piardă din vedere că această carte este destinată mai cu seamă la instrucţia subofiţerilor; prin urmare, trebuie a se preciza bine faptele, a nu se dezvolta decât cele care au o adevărată importanţă

Page 3: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 3

1904 – 5 iulie. Este înfi inţat Biroul Studii istorice şi statistice din compunerea Secţiei a II-a a Marelui Stat Major.

1906 – În urma reorganizării Marelui Stat Major, Biroul 3 din cadrul Secţiei I este însărcinat cu lucrările privind „recunoaşteri, operaţii de război, manevre, concentrări, calătorii de stat-major, istoricul campaniilor”.

1907-1916 – În această perioadă problemele de istorie militară revin Biroului 6 Informaţii din cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major.

1919 , 14 mai. Prin Ordinul de Zi nr. 151, se constituie, în cadrul Secţiei a III-a a Marelui Stat Major, Biroul Istoric, avînd ca misiune „adunarea, clasarea şi ordonarea datelor şi documentelor istorice operative ale tuturor marilor unităţi ale armatei” şi redactarea „istoricului campaniei 1916-1919”. Se preconiza ca Biroul Istoric să se preocupe şi de studiul „campaniilor mai vechi ale oştirii române”, precum şi de „învăţămintele trase din istoricul campaniei privitor la organizare, instrucţie şi conducere.”

1920, 1 aprilie. În cadrul Marelui Stat Major este înfi inţată Secţia a VI-a Istoric care avea ca sarcină principală editarea unei lucrări de sinteză privind participarea României la Războiul de Întregire Naţională. Această structură va purta, succesiv, până în anul 1949, denumirile: Secţia a VIII-a Istoric (1922 – 1927); Secţia a VII-a Istoric (1927 – 1928) şi Serviciul Istoric (1928 – 1949).

9 iulie. Marele Stat Major ordonă tuturor coman-damentelor, marilor unităţi şi unităţilor participante la Primul Război Mondial să trimită Secţiei a VI-a Istoric, până la 15 septembrie 1920, „toate actele originale, operative sau în legătură cu operaţiile, de la 14 au gust 1916 până la încheierea păcii”.

26 iulie. Pe lângă Secţia a VI-a Istoric din Marele Stat Major se constituie un Depozit de Arhivă istorică – embrionul viitorului depozit de arhivă al armatei – în cadrul căruia au fost centralizate dosarele operative create de comandamentele, marile unităţi şi unităţile participante la războiul din 1916-1919.

în analele noastre și să evite disgresiile politice, cu totul străine destinării acestei lucrări.

Pentru amândouă lucrările se vor admite la concurs operele imprimate și manuscrise. Toate trebuie depuse la Ministerul de Război (Direcţia I, Divizia 1), înainte de 31 decembrie 1864”4.

Prin Înaltul Decret nr. 380 din 17 martie 1867, în cadrul Administraţiei Centrale a Ministerului de Război, sub directa autoritate a acestuia, a luat fiinţă Depozitul General al Războiului, ca direcţie independentă. Acesta era format din Secţia I Harta României. Lucrări topografice interioare și Secţia a II-a Lucrări

istorice. Statistica militară și lucrări regimentare. Șefii de secţie erau numiţi de domnitor, ceilalţi ofiţeri fiind numiţi de ministrul de Război5. Această structură a avut o existenţă efemeră, fiind desfiinţată prin Î.D. nr. 1163 din 11 august 1867.

Prin Înaltul Decret nr. 181 din 3 februarie 1870, regele Carol I a aprobat ,,Regulamentul relativ la serviciul ofiţerilor din corpul de stat major”, prin care s-a stabilit reînfiinţarea Depozitului de Război. Conform art. 68, Secţia a II-a Lucrări istorice

și statistica militară avea ca atribuţii ,,clasarea și conservarea arhivelor privitoare la operaţii de război. Readactarea oricărei operaţii militare. Istoricul regimentelor de la crearea lor și, în general, toate lucrările istorice. Adunarea tuturor documentelor necesare pentru istoria militară a României și a puterilor străine. Lucrări și opere publicate în străinătate. Conservarea bibliotecii și arhivei Depozitului. Examinarea lucrărilor și operelor militare publicate în România și în străinătate”6. Un regulament ulterior urma să stabilească în detaliu toate chestiunile care reglementau activitatea Depozitului7.

Prin Î.D. nr. 158 din 17 ianuarie 1884 a fost aprobat ,,Regulamentul serviciului de stat major”, prin care se menţinea împărţirea M.St.M. în cele trei secţii, în cadrul Secţiei I regăsindu-se ca atribuţiune distinctă ,,jurnalul și istoricul în timp de pace și război”8.

În organigrama M.St.M. din anul 1893, devenit direcţie superioară în compunerea Ministerului de Război, în conformitate cu noul ,,Regulament asupra serviciului de stat major”, aprobat prin Î.D. nr. 1170 din 13 aprilie 1891, Biroul 3 din cadrul Secţiei I avea ca atribuţii, printre altele, ,,chestiunile statistice și Istoricul”9. În anul 1896, Istoricul M.St.M. se regăsește în cadrul Biroului 1 al Secţiei I Organizarea, mobilizarea și instrucţia armatei10 iar în anul 1897 în cadrul Biroului 311.

În anul 1899, denumirea consacrată devine Istoricul campaniilor și marilor operaţiuni ale armatei”12.

În anul 1904, problematica istorică se regăsește în responsabilitatea Subbiroului B, Biroul 4 din cadrul Secţiei a II-a, cu denumirea ,,Etape. Mijloace de corespondenţă militară şi regulamentele respective. Istoricul campaniilor”13.

De la 5 iulie 1904, Biroul VI din cadrul Secţiei a II-a reunește ca responsabilităţi ,,Studii istorice, geografice și statistice. Biblioteca. Redacţia revistei «România militară»14.

În 1905 în cadrul M.St.M. a fost întocmit ,,Istoricul războiului ruso-japonez”15.

În anul 1906, Istoricul campaniilor se găsea printre atribuţiile Biroului 3 din cadrul Secţiei I16, birou care din 1907 s-a numit Istoric și Bibliotecă, cu compartimentele Studii istorice și statistică, Referate istorice. Biblioteca, Contabilitatea Bibliotecii ,,România militară” și Cazarmarea.17

De la 25 mai 1907, atribuţiile Biroului 6 Informaţii din cadrul Secţiei a II-a includeau Istoria militară generală. Studii asupra campaniilor moderne; istoria militară naţională; Istoricul organizării armatei române, Istoricul manevrelor și al taberelor de instrucţie, Istoricul regulamentelor de exerciţii și manevre ale celor trei arme18. Către sfârșitul anului 1909, Biroul 6 Informaţii încorpora la loc de cinste Istoricul Statului Major General19.

Prin Referatul nr. 6660 din 4 iunie 1918, șeful Secţiei a II-a din M.St.M., colonelul Constantin Ștefănescu-Amza20 raporta că în baza informaţiilor furnizate de Biroul 3 Istoric, Serviciul Fotografic al M.C.G. cuprindea ,,albume de fotografii din război, catalogate, filme pozitive de cinematograf cu scene de război, în ambalajul lor special, clișee și filme negative, material prim și aparate”, primele urmând să fie predate Biroului Istoric. Închirierea filmelor sau

Page 4: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document4

studii/documente

1921, 12 august. Ordinul circular nr. 248 precizează categoriile de documente create în intervalul 1916-1921, care prezintă importanţă pentru scrierea „istoricului campaniei”, precum şi modul în care acestea să fi e ordonate, arhivate şi trimise Marele Stat Major – Secţia a VI-a Istoric.

1923, 16 ianuarie. Prin Decizia ministerială nr. 15 sunt stabilite o serie de reglementări referitoare la „conservarea şi manipularea arhivei generale a Ministerului de Război”; responsabilitatea acestor activităţi revenea Secretariatului General al Ministerului de Război.

1 aprilie. La fortul Mogoşoaia se înfi inţează Depozitul de Arhivă al Ministerului de Război, sub denu mirea „Arhiva Generală a Ministerului de Război”. Conform Deciziei Ministeriale nr. 15 din 16 ianuarie 1923, direcţiile şi serviciile din minister aveau obligaţia să predea depozitului, între 1 şi 15 mai ale anului în curs, dosarele mai vechi de trei ani, care cuprind chestiunile terminate”.

17 mai. Secţia a VIII-a Istoric a Marelui Stat Major realizează tematica viitorului muzeu militar. În faţa intrării principale a viitorului muzeu, pe terasa „Cuza Vodă”, este amplasat Mormântul Eroului Necunoscut.

18 decembrie. Prin Înaltul Decret nr 6. 064, muzeul devine instituţie de sine stătătoare, sub numele de Muzeul Militar Naţional, coordonat de Secţia a VIII-a Istoric a Marelui Stat Major. Noii instituţii – căreia i s-a recunoscut vechimea din aprilie 1914, când se înfi inţase, la iniţiativa maiorului (pe atunci) Radu R. Rosetti, de a se organiza o secţie militară pe lângă Muzeul Naţional de Istorie – îi revenea îndatorirea de a se ocupa cu adunarea, clasarea, conservarea şi expunerea mărturiilor referitoare la istoria Armatei Române, cu înfi inţarea unor secţii militare pe lângă muzeele regionale din ţară, cu organizarea unor secţii pe lângă muzeele militare din străinătate.

1924, 5 martie. Prin Înaltul Decret nr. 915 este aprobat „Regulamentul provizoriu al Muzeului Militar Naţional”.

reproducerea lor și a clișeelor fotografice urma să se facă numai cu aprobarea M.St.M., sumele încasate fiind vărsate în fondul orfanilor de război și pentru procurarea materialelor necesare Biroului Istoric.

Locotenentul Georgescu, fost șef al Serviciului Fotografic la M.C.G., rămânea atașat la Biroul 3 Istoric pentru folosirea fotografiilor, înlocuindu-l în serviciu pe căpitanul Constantin

Zagoritz, căzut prizonier21. Pe Referatul nr. 75 din 5 iunie 1918 al maiorului Jinga referitor la confecţionarea din fondul de război a unor dulapuri speciale necesare conservării diferitelor grupuri de documente ale comandamentelor și a hărţilor Istoricului, șeful Secţiei a II-a a pus următoarea rezoluţie: ,,Am onoare a înainta acest referat al Biroului 3 Istoric, relativ la înfiinţarea dulapurilor speciale, pentru păstrarea arhivei de campanie a Biroului Istoric. Arhiva operativă a tuturor comandamentelor, anexele ei, hărţi, documente etc, lucrările Biroului, monografiile etc vor forma pentru viitor tezaurul învăţămintelor ce trebuie a se trage din acest război. De aceea, susţin cererea Biroului 3 a se aproba înfi inţarea acestor dulapuri, în număr de 8 (opt)”22.

Acelaşi maior Jinga solicita ca Biroul 3 Istoric să cumuleze arhivele unităţilor desfi inţate după partea I a campaniei, arhiva Armatei I şi a II-a a campaniei (arhiva birourilor de stat major) şi arhiva Corpului 5 Armată (desfi inţat în partea a doua a campaniei, după încheierea păcii). Ca urmare, pentru ca Biroul 3 Istoric să poată corespunde diferitelor cereri şi pentru a putea lucra ulterior pe bază de acte la istoricul campaniei, ofi ţerul mai solicita ,,toate arhivele din timpul campaniei ce nu aparţin Armatelor 1-5 Armată şi Diviziilor

1-15, precum şi oricărei unităţi, comandament şi serviciu care a existat în timp de campanie”. În plus, ,,toate comandamentele (Corpurile 1-5, Diviziile 1-15, brigăzile de infanterie, artilerie şi cavalerie), precum şi unităţile şi serviciile care au existat pe timpul campaniei cu acelaşi titlu să trimită la Marele Stat Major Biroul 3 Istoric un dosar cu copie după ordinele primate şi după ordinele date în cursul campaniei, precum şi copie după registrul istoric al comandamentului unităţii sau formaţiunii. Toţii ofi ţerii activi obligatoriu şi cei de rezervă benevol să înainteze ierarhic un memoriu al activităţii lor în cursul campaniei, arătând în special chestiunile operative cu critica obiectivă corespunzătoare”. M.St.M. urma să stimuleze cu premii, recompense etc lucrările personale cu caracter istoric, psihologic etc sau de critică obiectivă a diferitelor episoade din campania primului război mondial23.

Prin Referatul nr. 241 din 26 iunie 1918, șeful Biroului 3 Istoric, locotenent-colonelul I. Motaș solicita ,,rezumatele birourilor din Marele Cartier General, precum și acel al unităţilor mari, întrucât cercetarea amănunţită a tuturor dosarelor campaniei nu este posibilă acum”. Cum la Biroul Operaţiilor însărcinat cu această lucrare fusese desemnat locotenent-colonelul Condeescu, coordonat în întreprinderea sa de locotenent-colonelul Ţenescu, se solicita mutarea primului la Biroul Istoric. În rezoluţie, colonelul Ștefănescu-Amza conchidea: ,,Am onoare a înainta acest referat al Biroului 3 Istoric, pe care îl susţin în părţile sale de la nr. 1, 2, 3, 4, adică în sensul a se interveni la Birourile din M.St.M. foste ale M.C.G., și anume la Biroul Organizării, Biroul Operaţiilor, Biroul Informaţii și Biroul Transporturilor a se întocmi și înainta Biroului Istoric o dare de seamă rezumativă și cronologică, care să servească ca bază de sprijin sau schelet al lucrării, ce se va dezvolta apoi de Biroul Istoric. Cât privește însă și Corpurile de armată și diviziile să întocmească câte un rezumat istoric așa cum îl cere Biroul

Page 5: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 5

octombrie. Muzeul Militar Naţional se deschide pentru public. Instituţia are 17 săli şi 8 galerii în care este prezentată viaţa militară a poporului român, de la întemeierea Principatelor până în anul 1922, anul încoronării regelui Ferdinand I şi reginei Maria, la Alba Iulia. Secţii separate prezintă unele arme: infanterie, marină, aviaţie, aerostaţie, artilerie, geniu, serviciul sanitar. În acest an, pragul muzeului este trecut de 11 648 de vizitatori.

1925, 3 septembrie. Prin Ordinul circular nr. 854, Marele Stat Major comunică deţinătorilor de arhivă modalităţile de inventariere şi păstrare a documentaţiei create în perioada 1913 – 1921, precum şi categoriile de documente care trebuie trimise Secţiei a VIII-a Istoric. Aceste îndrumări vor fi repetate şi prin Ordinul circular nr. 854 /17 mai 1929.

1927, 6 mai. Muzeul Militar Naţional se redeschide pentru public. Partea istorică îmbrăţişa o perioadă largă de timp, din paleolitic până în 1922, acordându-se o pondere

mai mare perioadei 1877 – 1918. A fost creată o sală de onoare în care au fost expuse drapelele militare păstrate în colecţii şi o rotondă cu numele ofi ţerilor căzuţi în Primul Război Mondial. În aer liber au fost aşezate piesele parcului de artilerie. Se menţin secţiile înfăţişând evoluţia marinei, aviaţiei, aerostaţiei şi serviciului sanitar.

1928, 30 ianuarie. Secţia a VII-a Istoric devine Serviciul Istoric al Marelui Stat Major. În fruntea acestuia se afl ă colonelul Grigore Constandache.

31 mai. Prin Decretul nr. 1.307 („Monitorul oastei” nr. 117 din 31 mai 1928) intră în funcţiune primul regulament defi nitiv al Muzeului Militar Naţional. Cu modifi cările care i-au fost aduse în anii 1931 şi 1933, acesta va rămâne în vigoare până în 1937.

1930, 31 ianuarie. La Muzeul Militar Naţional se deschide „Sala Aliaţilor din Primul Război Mondial”, în prezenţa ministrului de Război, a corpului diplomatic şi a ataşaţilor militari.

Istoric, nu sunt de aceeași părere, căci cred propunerea imposibil de realizat în circumstanţele actuale, și mai ales în ceea ce privește prima parte a campaniei, când foarte multe arhive operatice s-au pierdut. De aceea, în locul acestei soluţii, propun ca corpurile de armată și diviziile să trimită copii de pe registrul/jurnal de operaţii cu anexele și crochiurile respective, însărcinându-se cu această lucrare un ofiţer, care să nu mai aibă altă însărcinare, luat la nevoie de la un corp de trupă, și lucrând sub supravegherea șefului de stat major”. La rându-i, șeful S.M.G., generalul Constantin Christescu24 a decis: ,,Se aprobă referatul Biroului, dându-se ordinele necesare. Propunerea Secţiei pentru corpuri de armate și divizii se admite numai pentru operaţiile campaniei asupra cărora nu s-ar mai avea arhiva necesară”25. Întrucât rezumatul istoric al comandamentelor și diviziilor desfiinţate nu putea fi redactat decât la M.St.M., unde se afla vărsată arhiva acestora, cu referatul nr. 564 din 16 august 1918, generalul Christescu a solicitat detașarea la Biroul Istoric, pentru maxim patru luni, a unor ofiţeri care au activat în cadrul acestor comandamente și divizii26.

Rezumatul istoric, semnat de comandant și contrasemnat de ofiţerul desemnat cu redactarea acestuia, urma să fie înaintat Biroului Istoric din M.St.M. până la 1 ianuarie 1919.

Cu adresa nr. 307 din 4 iulie 1918, șeful Secţiei a II-a din M.St.M., colonelul Constantin Ștefănescu-Amza, transmitea Diviziilor I și a II-a necesitatea de a dispune întocmirea istoricului rezumativ al operaţiunilor executate de cele două comandamente. Acesta trebuia să cuprindă ordinea de bătaie a comandamentului și

modificările care au survenit, respectiv ordinele care au stat la baza acestora, situaţia efectivelor, operaţiunile mai importante proiectate, operaţiunile executate, legăturile pe verticală și pe orizontală, trupele și unităţile inamicului cu care s-au confruntat, modul de hrănire și aprovizionare cu muniţii, aprecieri asupra operaţiunilor executate, crochiurile necesare etc. Acest istoric rezumativ urma să fie completat cu o hartă sau schiţă la scara 1/200.000, pe care se va trasa cu negru itinerariul Diviziei pe tot timpul campaniei27. În urma trecerii armatei pe picior de pace, în baza Î.D. nr. 3179 din 28 octombrie 1918, în cadrul Secţiei a II-a Istoric și Etape se regăseau două birouri - Biroul 3 Istoric, condus de locotenent-colonelul Dumitru Motaș și Biroul 4 Etape și Biblioteca M.St.M.28.

Prin Referatul nr. 1294 din 10 decembrie 1918 al Biroului 3 Istoric, șeful M.St.M. arăta că deși Ministerul de Război aprobase înfiinţarea unui post de bibliotecar –arhivar la Biroul Istoric ,,care să ţie firul lucrărilor deoarece ofiţerii biroului se schimbă destul de des”, din lipsă de personal, Direcţia Personalului nu încadrase funcţia. ,,Cum Biroul Istoric are menirea a primi o mare dezvoltare pe viitor – argumenta generalul – și a se ocupa nu numai cu istoricul campaniei din 1916-1918 ci a îmbrăţișa toate chestiunile în legătură cu istoricul armatei române și din trecutul mai îndepărtat, iar noile provincii dobândite prin acest război lărgind încă câmpul de activitate al acestui serviciu, este nevoie ca bibliotecarul-arhivar al Biroului Istoric să fie un om cu cultură superioară, posedând o diplomă universitară, condiţie care nu este cerută funcţionarilor Ministerului de Război.

Domnul Vasile Lambru, licenţiat în Drept de la Facultatea din București și fost magistrat, dorind a ocupa această funcţie, după cum se vede din alăturata petiţiune, cu gradul de șef de birou clasa I, grad echivalent cu cel avut în magistratură, cu onoare vă rog să binevoiţi a aproba această numire pe ziua de 15 decembrie”29.

La 11 martie 1919, șeful Biroului Istoric, locotenent-colonelul Dumitru Motaș, solicita crearea Secţiei Istorice în cadrul M.St.M. Principalul argument consta în faptul că Biroul Istoric având de întocmit o lucrare cu totul independentă de lucrările celorlalte secţii, ofiţerul considera că ,,înglobarea lui la una din secţii nu prezintă nici un avantaj, ci dimpotrivă are dezavantajul de a se trece și înregistra arhiva și corepondenţa

Page 6: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document6

studii/documente

30 mai. La Muzeul Militar Naţional este dezvelită, în prezenţa regelui Mihai I, a membrilor Regenţei, a principesei Elena şi a reginei Elena, o placă în memoria ofi ţerilor căzuţi pe câmpul de onoare în Războiul pentru Întregirea Neamului.

1931, 1 martie - 30 mai. Arhiva Generală a Ministerului de Război a fost mutată de la Mogoşoaia la Obor, pe lângă Depozitul General de Imprimate.

1932, 3 martie. Prin Decizia ministerială nr. 67 s-a hotărât că toate documentele, create de structurile militare în intervalul 1913 – 1921, sunt „arhive de război” şi, prin urma re, trebuie păstrate permanent şi în bune condiţii.

1933, 10 iulie. Este publicat primul „Regulament al Arhivelor Armatei” (promulgat prin Decretul regal nr. 1 830 din 20 iunie 1933). Regulamentul cuprinde următoarele capitole: Noţiuni şi defi niţii; Depozitarea şi conservarea arhivelor Armatei; Organi zarea şi funcţionarea depozitelor regio nale de arhivă ale comandamentelor

teritoriale; Organizarea şi funcţionarea Depozitului de Arhivă al Ministerului Apărării Naţionale; Organizarea şi funcţionarea Depozitului de Arhivă al Marelui Stat Major – Serviciul Istoric. Potrivit prevederilor aceluiaşi decret, au fost înfi inţate şapte depozite regionale de arhivă pe lângă cele şapte comandamente teritoriale. Misiunea acestora consta în a primi şi a păstra arhiva tuturor structurilor militare afl ate în circumscripţia corpului teritorial.

6 august. Este inaugurată, la Mărăşeşti, în prezenţa regelui Carol al II-lea, o fi lială a Muzeului Militar Naţional. Peste 400 de exponate, amintind de epopeea românilor în anii Primului Război Mondial, sunt adăpostite într-o casă particulară din apropierea gării din localitate.1934-1946 Sunt elaborate primele 4 volume ale sintezei România în Războiul Mondial (196-1919), care descriu pregătirea intrării în război şi acţiunile de luptă până la 20 noiembrie/3 decembrie 1916.

acestui birou pe la o secţie cu care nu poate avea nici o comunitate de lucru”. În plus, argumenta ofiţerul, ,,Pentru a se putea continua lucrările pregătitoare întocmirii rezumatului istoric al campaniei, este nevoie a se dispune deocamdată de personalul strict necesar pentru: clasarea arhivei de război, însărcinându-se cu această operaţiune cel puţin câte un ofiţer pentru fiecare corp de armată și unul pentru diferite

servicii ale armatei; centralizarea rezumatelor istorice ce au început să sosească de la Divizii, precum și coordonarea lor în timp și spaţiu; studierea diferitelor reclamaţii privitoare la operaţiuni; redactarea rezumatului istoric al operaţiunilor”. În acest scop, ofiţerul propunea extinderea urgentă a Biroului Istoric, care la data respectivă nu dispunea nici măcar de personalul necesar clasării arhivelor de campanie, clasare care nu putea fi făcută decât de către ofiţeri care să posede cunoștinţe militare suficiente (absolvenţi ai Școlii Superioare de Război sau ofiţeri care au servit la comandamentele de corp de armată, divizii sau brigăzi). Soluţia era crearea unei Secţii Istorice în cadrul M.St.M., condusă de un colonel, organizată pe trei birouri: Biroul 1 Istoric, Biroul 2 Arhivă și Biroul 3 Registratură30.

Ca urmare, în baza Ordinului de Zi nr. 51 din 14 mai 1919, Secţia a II-a Istoric s-a transformat în Secţia a III-a Instrucţie, Regulamente și Istoric, având în compunere trei birouri31. Printre acestea figura și Biroul 3 Istoric, cu trei subbirouri care aveau ca atribuţii: ,,1. Adunarea, clasarea și coordonarea datelor și documentelor operative ale tuturor marilor unităţi ale armatei, precum și întocmirea acestui istoric. Întocmirea istoricului campaniei 1916-1919. 2. Lucrările Comisiei de monografie și comisii similare. Învăţămintele trase din istoria campaniilor relativ la organizare, instrucţie și conducere. 3. Supravegherea lucrărilor particulare cu caracter istoric mai vechi ale oștirii române. Monumente istorice, tratamentul prizonierilor și lucrări ce decurg. Arhiva istorică32”.

În ordinea de bătaie a M.St.M. de la 1 noiembrie 1920 întâlnim Secţia a VI-a Istoric în cadrul Diviziei a II-a, înfiinţată la 1 aprilie 1920, pe baza Referatului nr. 224 din 28 martie 1920, aceasta fiind organizată pe două birouri, Biroul 1 Istoric al armatei române și Biroul 2 Istoric al armatelor străine33. Fiecare birou era încadrat cu trei ofiţeri și câţiva referenţi. Secţia a început să lucreze

efectiv abia în aprilie 1921, când a fost numit un nou șef al secţiei și s-a trecut la conceperea planurilor pentru întocmirea rezumatelor operaţiilor militare în campaniile 1916-1918 și 1918-191934.

Primii ofiţeri care au încadrat Secţia a VI-a Istoric, după înfiinţarea ei, la 1 aprilie 1920, au fost: colonelul Constantin Tănăsescu – șef de secţie, locotenent-colonelul Constantin Petrovicescu – șef birou, locotenent-colonelul Barbu Pârâială – șef birou, maiorul Aurel Aldea, locotenentul Grigorie Basarabescu și căpitanul Mihai Vitzu. Celelalte funcţii au fost acoperite prin detașarea unor ofiţeri de la corpurile de trupă. În cursul aceluiași an, colonelul Constantin Tănăsescu a fost mutat la comanda Regimentului 22 Artilerie, fiind înlocuit de colonelul Dumitru Paladă, fost comandant al aceluiași regiment, iar în martie 1921, la conducerea Secţiei a fost numit colonelul Laurenţiu Bârzotescu. În anul 1921, Secţia a VI-a din cadrul Diviziei a II-a s-a reorganizat pe trei birouri: Biroul I Istoricul perioadei neutralităţii și Campania 1916 până la 1 ianuarie 1917, Biroul II Istoricul Campaniei 1 ianuarie 1917 – 1 aprilie 1921 și Biroul III Campanii vechi și arhivă35.

De la 1 aprilie 1922, întâlnim Secţia a VIII-a Istorică în cadrul Diviziei a III-a, cu două birouri, Biroul 1 Perioada neutralităţii și operaţiunile până la 1 ianuarie 1917 și Biroul 2 Operaţiunile de la 1 ianuarie 1971 până la trecerea armatei pe picior de pace36.

În 1923, Secţia a VIII-a Istoricul Campaniei are două birouri, Biroul 1 Arhive, Cercetări, Muzeul Militar și Biroul 2 Studiul Campaniilor37. În această perioadă, Secţia a VIII-a Istoric a completat cu documente din arhivele de război istoricul părţii a doua a campaniei 1 ianuarie 1917 – 1 august 1918, reorganizarea armatei române iarna 1916 – 1917, evenimentele și operaţiunile dintre 27 noiembrie 1916 și 1 ianuarie 1917 și ofensiva Armatei a II-a la Mărăști. De asemenea, a redactat o serie de lucrări cu caracter istoric, precum Acţiunea cavaleriei române în campania 1916 – 1918 (Șarja de la Robănești, Acţiunea de la Prunari, Acţiunea Diviziei I și a II-a

Page 7: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 7

1934, 2 aprilie. Este promulgat, prin Înaltul Decret nr. 944, „Regulamentul provizoriu referitor la arhivele de război şi registrul istoric”.

1935 – Se inaugurează noua clădire a Bibliotecii Muzeului Militar Naţional în „Parcul Carol”.

1937 – Apare primul număr al „Buletinului Muzeului Militar Naţional”. Până în 1942 se vor edita 10 numere ale acestei publicaţii.

1938, 15 iunie. Are loc un puternic incendiu la Muzeul Militar Naţional, dezlănţuit în urma unei furtuni cu descărcări electrice. Sinistrul a afectat în mod grav corpul central al clădirii muzeului şi unele colecţii, fapt care a determinat închiderea muzeului.

1939, 15 octombrie – 9 decembrie. Arhiva Generală a Ministerului Apărării Naţionale a fost transferată de la Obor la fortul Otopeni.

1942, 25 iunie. Serviciul Istoric al Marelui Stat Major editează Instrucţiunile nr. 626.000 „relative la clasarea,

inventarierea şi vărsarea arhivelor din perioada martie 1939 – 21 iunie 1941 şi a arhivelor operative din campania contra sovietelor”.

5 septembrie. Serviciul Istoric al Marelui Stat Major emite Ordinul Circular nr. 626.300 referitor la constituirea, inventarierea şi predarea arhivelor create în perioada 1939 – 1942.

20 septembrie. Serviciul Istoric al Marelui Stat Major editează „Instrucţiunile nr. 626.900 relative la întocmirea dosarelor de campanie şi a jurnalelor de operaţii. Evacuarea arhivelor la organele de mobilizare”.

1943, 9 februarie. Serviciul Istoric al Marelui Stat Major se reorganizează şi capătă următoarea alcătuire: şef serviciu; Biroul 1. Istoricul 1916 – 1919; Biroul 2. Istoricul 1941 – 1943; Biroul 3 Marină. Istoricul 1916 – 1919 şi 1941 – 1943; Biroul 4 Aviaţie. Istoricul 1916 – 1919 şi 1941 – 1943, Biroul 5 Adjutantură şi Depozitele de Arhivă; Biroul 6. Îndru marea, adunarea şi controlul arhivelor din campania 1941 – 1943.

Cavalerie în partea a doua a campaniei) și rezumatul operaţiunilor armatei române în Transilvania (noiembrie 1918 - mai 1919) pentru Ministerul de Externe38.

În anul 1924, Secţia a VIII-a Istorică cuprindea Biroul 1 Arhive și Biroul 2 Studiul campaniilor39.

De la 1 octombrie 1927, Secţia a VIII-a Istoric s-a transformat în Secţia a VII Istoric, regăsită în structura Diviziei I, cu Biroul 1 Cercetări istorice, Biroul 2

Arhive, Biroul 3 Istoric și Muzeul Militar Naţional40.La 30 ianuarie 1928, Secţia a VIII-a Istoric (între timp i

se schimbase numărul), având în subordine Muzeul Militar Naţional și Depozitul Central de Arhivă al M.Ap.N., a luat denumirea de Serviciul Istoric, funcţia de șef al acestuia fiind încredinţată unui general, având ca ajutor un colonel. Prima misiune a echipei Secţiei a fost să obţină dispoziţiile necesare pentru adunarea arhivei operative. Astfel, până în anul 1937, Secţia a reușit să adune 25.558 de dosare, 117 mape de hărţi, 2091 de cărţi, 187 de exemplare ale „Monitorului Oastei” și 11.250 de registre diverse41. Secţia era informată despre celelalte documente de arhivă rămase la Comandamentele Teritoriale și despre arhiva preluată la Depozitul de Arhivă al M.Ap.N. de la Otopeni, pe care îl avea în responsabilitate directă.

Așadar, în perioada interbelică, organizarea Serviciului Istoric a fost conformă cu misiunile specifice, urmând exemplul oferit de serviciul similar din armata franceză. De altfel, în 1929, șeful Serviciului, generalul Grigore Constandache42, a efectuat un stagiu de documentare de trei luni la Serviciul Istoric francez. La 1 octombrie 1944, Serviciul Istoric al M.St.M. mai dispunea de 45.864 de dosare, dintre care 35807 priveau numai participarea armatei române la Primul Război Mondial (mai bine de 18000 de dosare fuseseră distruse ca urmare a bombardamentelor). De asemenea, Biblioteca Serviciului dispunea de 3.365 de volume, alte 40.000 fiind referitoare la Primul Război Mondial43.

Serviciul Istoric – for tutelar al Muzeului Militar Naţional

Una dintre atribuţiile Serviciului Istoric a fost și „supravegherea conducerii Muzeului Militar Naţional”, instituţie aflată în subordinea M.St.M. și în coordonarea Serviciului Istoric. Nucleul viitorului Muzeu Militar Naţional l-a constituit Secţia Militară, creată în cadrul Muzeului Naţional prin Decretul nr. 1789 din 22 aprilie 1914, la iniţiativa maiorului Radu R. Rosetti. Conform decretului, cu organizarea secţiei – subordonată administrativ Ministerului de Război – a fost însărcinată o comisie alcătuită din Vasile Pârvan, Al. Tzigara-Samurcaș și maiorul Rosetti, care s-a preocupat de strângerea pieselor vizate pentru a putea fi expuse. Numeroase alte obiecte de patrimoniu au fost obţinute prin achiziţii directe sau donaţii.

În septembrie 1923, Serviciul Istoric a înaintat Ministerului de Război un raport-sinteză cu propuneri detaliate privind conţinutul știinţific al tematicii Muzeului Militar, care trebuia „să adune tot materialul privitor la arta și istoria militară a neamului din tot teritoriul locuit de români” și, în egală măsură, să înfiinţeze „secţiuni militare pe lângă muzeele regionale din cuprinsul ţării”, să organizeze „în muzeele militare din ţările aliate secţiuni reprezentând armata română în războiul mondial, și a da posibilitatea ţărilor aliate să organizeze secţiuni militare corespunzătoare în muzeul nostru”44. Ca urmare a acestui raport, prin Decretul 6064 din 18 decembrie 1923 s-au pus bazele Muzeului Militar Naţional. Muzeul și-a deschis porţile pentru public în anul 1924, fiind amenajate 17 săli și 8 galerii în care era prezentată istoria militară a poporului român, de la întemeierea principatelor până în anul 1922, anul încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria, la Alba Iulia. Secţii speciale erau dedicate armelor infanterie, marină, aviaţie, aerostatic, artilerie, geniu și serviciul sanitar. În primul an de funcţionare, muzeul a fost vizitat de 11.648 de oaspeţi.

Activitatea muzeului a fost îndrumată de un Consiliu de conducere, din care au făcut parte profesorii Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, I. Andrieșescu, I. Ursu, Constantin Moisil, C.C. Giurescu, Aurelian Sacerdoţeanu, Vl. Dumitrescu și generalii Radu R. Rosetti, Constantin Ștefănescu-Amza – socotit întemeietorul muzeului – și Grigore Constandache.

Page 8: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document8

studii/documente

1941 – 1943. 5 mai. Prin ordin al ministrului Apărării Naţionale se comunică decizia mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului, de a se demola clădirea Muzeului Militar Naţional şi a celorlalte anexe, pentru a se face loc unei catedrale şi unui cimitir al eroilor neamului. Obiectele au fost evacuate la Sinaia, unele fi ind depozitate în Bucureşti, pe Şoseaua Giurgiului, iar o parte din tunuri şi tancuri pe un teren din Şoseaua Viilor.

30 octombrie. Serviciul Istoric elaborează „Instrucţiunile nr. 7 000 relative la clasarea şi păstrarea arhivelor din perioadele 1 aprilie 1921 – 15 martie 1939; 15 martie 1939 – 21 iunie 1941; de la 22 iunie 1941 – pe toată durata războiului”, precum şi „Norme pentru întocmirea registrelor istorice şi a jurnalelor de ope raţii”.

1944 ianuarie – iulie. Serviciul Istoric al Marelui Stat Major adoptă o serie de măsuri pentru punerea în siguranţă a arhivelor, prin evacuarea şi dispersarea acestora în localităţi lipsite de importanţă militară şi industrială.

15/16 iunie. În urma bombardamentului aerian britanic, executat asupra oraşului Drobeta–Turnu Severin, au fost distruse 18405 dosare din perioada 1921 – 1944, afl ate în păstrarea Serviciului Istoric.

17 iunie. Şeful Marelui Stat Major, generalul Ilie Ştefl ea, emite Ordinul Circular nr. 7 200, referitor la „mărirea dispersării depozitelor de arhive”. Potrivit acestui ordin, pentru a proteja documentele de arhivă de bombardamentele aeriene, incendii etc., depozitele vor fi dislocate numai în mediul rural, în localităţi lipsite de importanţă militară, industrială, feroviară etc.”

septembrie. Generalul sovietic Fedenko ordonă, în numele Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, să-i fi e predate: arhiva Cabine tului Militar al Conducătorului Statului; întreaga arhivă secretă referitoare la relaţiile cu Germania; toate documentele capturate de Armata Română de la trupele germane şi cele ungare. Ordinul a fost executat.

În centrul preocupărilor au stat colecţiile muzeului, asupra cărora s-au făcut studii îndelungate și amănunţite pentru identificarea, fișarea și catalogarea pieselor deţinute, precum și întocmirea unor cataloage și albume tematice. Printre acestea se numără ,,Albumul uniformelor armatei române (1830-1930)”, catalogul steagurilor, al armelor de foc (neterminat), al clișeelor fototecii ș.a. Dezvoltarea patrimoniului

s-a realizat și prin participarea specialiștilor muzeului la diverse campanii de săpături arheologice, precum cele de la Fedeleșeni, Cristești, Turnu Severin, Târgu Mureș etc. Din 1924, Muzeul Militar și-a alcătuit o bibliotecă proprie, dotată cu lucrări de istorie militară, adăpostite, din 1935, într-un pavilion special construit în acest scop, în Parcul „Carol I”.

Muzeul dispunea și de o secţie fotocinematografică, înzestrată cu filme (peste 42.000 metri de peliculă) și clișee (peste 17.000, în 1937), înfăţișând momente importante, reconstituite, din Războiul de Independenţă, scene din Primul Război Mondial, diferite solemnităţi militare sau vizite ale reprezentanţilor ţărilor străine în România.

Muzeul Militar Naţional a creat secţii militare românești în muzee din străinătate, precum în Ceholsovacia, Franţa, Italia, Iugoslavia și Belgia, dar și în muzeele regionale din Arad, Timișoara, Sibiu, Cluj, Craiova și Constanţa. Filialele de la Mărășești45 și

Craiova, inaugurate în 1933, au completat „zestrea” Muzeului.

Sub coordonarea specialiștilor Serviciului Istoric a fost organizată Biblioteca M.St.M., aflată, temporar, în subordinea sa, precum și numeroase expoziţii la Muzeul Militar Naţional.

Activitatea documentar-editorialăÎncă din anul 1936, Secţia

Istoric a demarat redactarea istoricului campaniilor Armatei Române în Războiul de Independenţă și în Războiul

pentru Întregire (o cronică foarte valoroasă despre Războiul de Independenţă, existentă deja la M.St.M., a fost capturată de inamic în luna decembrie 1916, cu ocazia ocupării Capitalei. În aceste circumstanţe, deplângând lipsa unei monografii a participării Armatei Române la Războiul de Independenţă, s-a constituit, abia în noiembrie 1941, la iniţiativa generalului Radu R. Rosetti, ministru al Culturii Naţionale și Cultelor, o comisie desemnată să realizeze o istorie a participării Armatei Române la războiul ruso-româno-turc din 1877-1878, din compunerea căreia făceau parte reprezentanţi ai Academiei Române, ai Ministerului de Externe și ai Serviciului Istoric al M.St.M.46. Din cauza lipsei fondurilor și a reeșalonării priorităţilor în cercetarea istorică, comisia, fără a fi reușit să dea la tipar măcar o parte din preconizata monografie, și-a suspendat activitatea, la 26 ianuarie 194847.

În perioada interbelică, specialiștii Serviciului Istoric au realizat numeroase lucrări, studii și documentare, printre care reprezentativă rămâne monografia ,,România în războiul mondial 1916-1919”, care a presupus o activitate laborioasă de documentare. Lucrarea, pe care Nicolae Iorga o aprecia ca fiind „bine făcută din punct de vedere militar” și prin intermediul căreia se puteau cunoaște „toate mișcările de trupe, toate succesele și toate neizbânzile”48, a fost astfel structurată:

- volumul I: 671 de pagini, cu 42 de anexe, însoţit de un volum de documente de 737 de pagini și o mapă cu 92 de hărţi și schiţe;

- volumul II: 885 de pagini, cu 12 anexe, însoţit de un volum de documente de 328 de pagini și o mapă cu 65 de hărţi și schiţe.

- volumul III, partea I: l 112 de pagini, însoţit de un volum de documente de 498 de pagini și o mapă cu 42 de hărţi și 64 de schiţe.

- volumul III, partea a II-a: 906 de pagini, cu 12 anexe, însoţit de un volum de documente de 475 de pagini și o mapă cu 43 de hărţi și schiţe.

Primele trei volume tratau doar perioada august – septembrie 1916.Volumul al IV-lea cuprindea operaţiile din perioada

octombrie – decembrie 1916, volumul al V-lea era dedicat operaţiilor militare de la 1 ianuarie 1917 pe frontul din Moldova până la pacea de la București și unirea Basarabiei cu România, iar volumul al VI-lea era proiectat să cuprindă operaţiile armatei române în Transilvania și Ungaria (octombrie 1918 - iunie 1920).

Primul volum a apărut abia în anul 1934, iar în aprilie 1944 fuseseră publicate doar primele trei volume (al treilea în două părţi) și era proiectat să apară volumul al IV-lea.

Page 9: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 9

28 noiembrie. Prin Ordinul circular nr. 7.600, Serviciul Istoric al Marelui Stat Major hotărăşte ca arhiva distrusă în urma bombardamen tului aerian din noaptea de 15/16 aprilie 1944 să fi e refăcută pe baza copiilor existente.

1945, 10 ianuarie. Prin Ordinul circular nr. 7.700, Serviciul Istoric al Marelui Stat Major dispune „adunarea tuturor arhivelor rămase de pe urma comandamentelor, trupelor şi ser viciilor germane”, pentru a fi exploatate „în folosul statului român şi al Aliaţilor”.

3 februarie. Din ordinul Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, Serviciul Istoric al Marelui Stat Major predă arhiva creată de trupele ruseşti care au acţionat în Moldova în timpul Primului Război Mondial (41 de dosare).

14 mai. Locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate (Sovietice) de Control din România, generalul I.Z. Susaikov, ordonă ca, până la 25 mai 1945, să fi e predate organelor sovietice „toate jurnalele de operaţii ale Armatei Române din perioada 22 iunie 1941 – 23 august 1944”. Ordinul a fost adus la îndeplinire.

17 mai. Din ordin, Serviciul Istoric al Marelui Stat Major predă Comisiei Aliate (Sovietice) de Control 258 dosare conţinând documentaţia creată de Armata Republicii Moldoveneşti şi Sfatul Ţării.

31 decembrie. Secretariatul General al Ministerului de Război informează Serviciul Istoric al Marelui Stat Major că ministrul „a aprobat înfi inţarea Direcţiei Arhivelor Armatei (pentru moment în embrion)”, alcătuită din: a. Direcţia Arhivelor; b. Biroul regional al arhivelor la fi ecare Subsecretariat de Stat (Uscat, Aer, Marină, Înzestrare) şi comandamentele teritoriale; în fapt, această structură nu a funcţionat.

1946, 17 februarie. Prin Ordinul general nr. 175, ministrul de Război ordonă: „Se vor da, din arhivă, la cererea scrisă a Comisiei Aliate (Sovietice) de Control în România şi a delegaţilor săi de la comandamente, cercuri teritoriale şi judeţe, orice documente”.

Iunie. Se procedează la centralizarea arhivelor dispersate şi evacuate în timpul războiului. Procesul durează până în iulie 1947.

Muzeul Militar Naţional, Parcul CarolMuzeul Militar Naţional, Parcul Carol

La redactarea acestei lucrări monumentale, realizată sub coordonarea generalului Grigore Constandache, șeful Serviciului Istoric în perioada 28 ianuarie 1928 – 31 octombrie 1936 și ulterior consilier tehnic și a colonelului Constantin Drăgănescu, șeful Serviciului Istoric între 1 noiembrie 1938 – 10 februarie 1942, au contribuit coloneii Epaminonda Arghiropol, Ioanichie Filimon, Ioan P. Georgescu, Marin Manafu și Victor Renescu, locotenenţi-coloneii Paul Alexiu, Petre Andreescu, Ioan Cristescu, Constantin Drăgănescu, Romulus Dumitrescu, Carol Franc, Alexandru Ioaniţiu, Scarlat Momiceanu, Ioan Muţiu, Isaia Popa și Emil Procopiescu, Nicolae Stătescu și Nicolae Tretinescu, căpitan-comandorul Preda Fundăţeanu, maiorii Alexandru Dumitrescu, Gheorghe A. Ionescu și Vasile P. Nicolau și căpitanii Ioan Constantinov, Vasile Garaiac, Traian Lărgeanu și Vasile Nicolau.

Serviciul Istoric s-a preocupat de întocmirea unor cronologii pentru secţii, servicii, inspectorate și unităţi și a asigurat schimbul de documente de arhivă cu armatele iugoslavă, poloneză, ungară și cehoslovacă. De asemenea, a selecţionat un volum impresionant de documente din străinătate prin atașaţii militari, a identificat și clasat o cantitate imensă de arhivă militară găsită în Banat, Transilvania și Basarabia, a clasat și păstrat arhiva câtorva comandamente rusești, rămasă la Iași și a tradus foarte multe documente de un real interes istoric. Reprezentanţii Serviciului Istoric au acordat o atenţie sporită strângerii arhivelor referitoare la români, aflate la Viena și a desfășurat o muncă intensă de recuperare a unor obiecte de interes istoric risipite în lume, precum două tunuri de cireș care ar fi aparţinut lui Avram Iancu.

Iniţial, Serviciul Istoric a depins de șeful M.St.M. (ulterior, rapoartele curente erau adresate primului sau celui de-al doilea subșef al M.St.M.) și era organizat pe trei birouri cu câte patru ofiţeri, doi desenatori, dactilografi și traducători. Biroul nr. 4 Studii și Arhive era mai mare și gestiona arhiva de la sediul Serviciului, dar și din teritoriu.

În această componenţă, atribuţiile sale de bază erau: să redacteze istoricul campaniilor armatei române, să redacteze istoricul M.St.M., începând cu anul 1831, prin Biroul 4; să facă studiul critic al campaniilor pentru a folosi la redactarea doctrinei militare a României.

O altă îndatorire a Serviciului a fost să identifice, să trieze, să adune și să controleze arhivele armatei, instituţia fiind autorizată să emită ordine, dispoziţiuni, recomandări și să dea aviz la proiectele de lege în domeniu. Pe lângă regulamentele generale, activitatea Serviciului a fost reglementată de „Regulamentul privitor la

adunarea și conservarea arhivelor armatei” („Monitorul Oficial” nr. 11 din 10 iulie 1933) și „Regulamentul provizoriu referitor la arhivele de război și Registrul Istoric” (Înaltul Decret nr. 944 din 2 aprilie 1934).

Serviciul Istoric s-a preocupat constant de redactarea istoricului M.St.M., reușind să se realizeze o lucrare monumentală de 920 de pagini, cu două schiţe, lista șefilor M.St.M. între anii 1859 și 1934 – „pentru a se aplica pe placă sintetică” – monografia localului M.St.M. și multe alte lucrări, parţial dispărute, din nefericire, în timpul bombardamentelor din aprilie 1944, în gara Turnu Severin49.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Serviciul Istoric a continuat redactarea volumului IV Istoricul Campaniei 1916, care cuprindea operaţiunile dintre 10 noiembrie – 31 decembrie 1916: Trecerea Dunării și Oltului de către inamic. Operaţiunile din Muntenia între 10 – 12 noiembrie 1916, Bătălia de pe Argeş şi Neajlov. Operaţiunile din zilele de 12 – 15 (inclusiv) noiembrie 1916, Operaţiunile din Dobrogea între 10 – 20 noiembrie 1916 şi Retragerea. Situaţia în seara de 20 noiembrie 1916 și operaţiunile din zilele de 21 – 27 (inclusiv) noiembrie 1916, concomitent cu adunarea arhivelor şi a materialului documentar pentru Istoricul evenimentelor din perioada 15 martie 1939 – 21 iunie 1941 şi al Campaniei contra Rusiei Sovietice.

Până la 1 februarie 1943 a fost întocmit un ,,Istoric rezumativ al raporturilor istorice dintre români și ruși pentru tineretul școlar” și un altul, pentru școlile militare și s-au pus bazele ,,întocmirii planului unui istoric al pregătirii de război a armatei noastre sub

Page 10: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document10

studii/documente

1947, 15 iulie. Sunt înfi inţate depozite regionale de arhivă, potrivit noii organizări teritoriale pe regiuni militare. Fiecărei regiuni militare îi corespundea câte un depozit, cu dislo carea la: Timişoara – pentru Regiunea l; Bucureşti – pentru Regiunea II; Floreşti-Cluj – pentru Regiunea III; Bârlad – pentru Regiunea IV. În aceste depozite se cen tralizau arhivele de la comandamentele, unităţile şi formaţiunile de pe teritoriul respectiv, cu excepţia unităţilor şi forma ţiunilor direct subordonate Ministerului Apărării Naţionale, precum şi a unităţilor aero şi de marină, care predau documentaţia la Depozitul de Arhivă al Ministerului Apărării Naţionale.

20 septembrie. Ministrul Apărării Naţionale ordonă ca „toate comandamentele, unităţile şi formaţiunile armatei, inclusiv acelea care se găsesc sub directa conducere a Ministerului Apărării Naţionale (direcţii, inspecto rate generale etc.) vor lua măsuri, de îndată, pentru trierea arhivelor afl ate asupra lor sau în depozitele de arhivă în subordine, din perioada 1 aprilie 1938 – 23 august 1944,

în scopul de a scoate din dosare piesele cu caracter fascist şi (sau) antisovietic”.

1949, 18 martie. Serviciul Istoric al Marelui Stat Major se transformă în Secţia 11 Istoric.

6 iunie 1950 – 15 martie 1954 În cadrul Marelui Stat Major funcţionează Secţia

Arhive, în paralel cu Secţia 11 Istoric. Ulterior, misiunea acestei secţii este preluată de Biroul Arhive din cadrul Secţiei 11 Istoric.

1958, 8 septembrie – 15 noiembrie. Depozitul de Arhivă al ministerului Forţelor Armatei este mutat din localitatea Otopeni în comuna Pantelimon.

1959, 1 aprilie. Secţia Istoric îşi schimbă denumirea în Secţia Istorie şi Geografi e Militară, fi ind subordonată Direcţiei de Studii şi Cercetări Ştiinţifi ce, afl ată în compunerea Marelui Stat Major.

1960, 15 iunie – 31 decembrie. Depozitele regionale de arhivă şi Depozitul de Arhivă al Ministerului Forţelor

toate raporturile, din 1921 – când armata a trecut pe picior de pace – până în 1941, la începerea actualului război”.

Din ordinul Cabinetului Militar al Conducătorului statului a fost redactată lucrarea ,,Valoarea aportului adus de forţele române în Bătălia de la Odessa, în ansamblul dispozitivului aliat de la aripa de Sud a frontului de Est”50.

În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, Serviciul Istoric a avut în organică un Birou de Informaţii, care s-a străduit să consemneze date importante despre mișcările extremiste, ponderea și influenţa lor în societatea românească, despre riscurile la care erau expuse depozitele de arhivă și patrimoniul Muzeului Militar Naţional. Acest birou a făcut o descriere aproape completă despre distrugerea arhivei afl ată în două vagoane de tren, bombardate la Turnu Severin în noaptea de 15/16 aprilie 1944. Multe informaţii preţioase, care se regăsesc în fondul Serviciului Istoric, se referă la arhiva predată comandamentelor sovietice după 12 septembrie 1944 şi la iniţiativa ofi ţerilor din Serviciu de a copia jurnalele de operaţii ale unităţilor înainte de a fi luate de sovietici. Schimbările produse în Armata Română după 1945, inspirate de noul aliat sovietiv prezent, inclusiv cu trupe, în România până în anul 1958, au determinat modificări de structură și atribuţii și la Serviciul Istoric. În aceste împrejurări, abia după 1960 a fost reluată cercetarea unor teme de interes pentru istoria militară, însă fără vigoarea și amploarea celor anterioare războiului. Serviciul s-a concentrat să rezolve cu precădere probleme administrative, de gestionare a arhivelor și de explicare a evenimentelor de la 23 august 1944, a campaniei antihitleriste și a „frăţiei de arme“ româno-sovietice51.

Revenirea, de la 1 mai 2006, la denumirea de Serviciul Istoric al Armatei, consacrată tuturor instituţiilor similare din armatele ţărilor membre NATO – a reprezentat o reparaţie necesară, de recuperare a unei tradiţii onorante dar și de restabilire a domeniului de responsabilitate în conformitate cu exigenţele conservării, cercetării și valorificării tezaurului arhivistic și a tradiţiilor militare ale Armatei României.

Activitatea de cercetare știinţifică a specialiștilor din sistemul arhivistic militar s-a materializat în publicarea a numeroase culegeri de documente, precum Istoria Statului Major General Român. Documente. 1859 – 1947 (Editura Militară, Bucureşti, 1994), Şefi i Marelui Stat Major Român. Destine la răscruce. 1941 – 1945 (Editura Militară, Bucureşti, 1995), Istoria Statului Major General, 1859 -2004. Istorie şi transformare (Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2004), Armata Română şi Răscoala din 1907 (Editura Militară, Bucureşti, 2008), Armata Română şi Unitatea Naţională (Editura Pământul, Piteşti, 2008), Înzestrarea Armatei Române, vol. I 1919 – 1930 (Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 2000) şi vol. II 1931- 1935 (Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008), la care s-au adăugat, la împlinirea unui secol şi jumătate de la înfi inţarea S.M.G., volumul Statul Major General în arhitectura organismului militar românesc (Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009), prima Enciclopedie a Armatei României (Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009) şi Albumul Armatei României (Editura Militară, București, 2009).

De asemenea, membrii consiliului știinţific al S.I.A. asigură apariţia trimestrială, din anul 1998, a revistei „Document – Buletinul Arhivelor Militare Române”, iar din anul 2009, a ,,Calendarului tradiţiilor militare”.

În scopul perfecţionării și amplicării cercetării știinţifice și a promovării imaginii Armatei României în ţară și peste hotare, S.I.A. promovează parteneriate de colaborare cu Academia Română, Arhivele Naţionale, facultăţile de istorie din cadrul Universităţilor

din București, Iași, Craiova, Constanţa și Pitești, Biblioteca Naţională a României, Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară, Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, Muzeul Militar Naţional ,,Regele Ferdinand I”, Muzeul Aviaţiei, Muzeul Marinei Române ș.a. De asemenea, specialiștii instituţiei organizează anual sesiuni de comunicări știinţifice, mese rotunde, dezbateri tematice și călătorii de studii cu prilejul Zilei Serviciului Istoric al Armatei (17 martie) și Zilei Arhivelor Militare (26 iulie) și participă cu regularitate la prestigioase manifestări știinţifice organizate pe plan naţional, precum și la congresele Comisiei Internaţionale de Istorie Militară.

Page 11: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 11

Armate se contopesc într-o singură unitate, sub denumirea „Depozitul de Arhivă al Ministerului Forţelor Armate”, dislocată în garnizoana Râmnicu Sărat.

1961, 15 mai. Secţia Istorie şi Geografi e Militară devine structură independentă a Marelui Stat Major, în urma desfi inţării Direcţiei de Studii şi Cercetări Ştiinţifi ce.

1962, 16 mai. Secţia Istorie şi Geografi e Militară se transformă în Secţia Studii Istorice a Marelui Stat Major.

1969, 1 septembrie. Atribuţiile Secţiei Studii Istorice sunt preluate de două structuri nou înfi inţate: Institutul de Istorie şi Teorie Militară şi Secţia Arhivelor Militare, aceasta din urmă activând ca structură independentă în cadrul Marelui Stat Major.

1970 – Este demarată operaţiunea de microfi lmare a documentelor valoaroase din arhiva Ministerului Apărării Naţionale.

10 aprilie 1973 – 16 ianuarie 1974Depozitul de Arhivă al Ministerului Apărării

Naţionale este mutat din localitatea Râmnicu Sărat în garnizoana Piteşti.

1980, 8 - 18 iulie. Reprezentanţi ai Secţiei Arhivelor Militare participă la lucrările Conferinţei Internaţionale de Istorie Militară din cadrul celui de-al XV-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice desfăşurat la Bucureşti.

1982-1983 – Secţia Arhivelor Militare a asigurat documentarea şi a acordat consultaţii de specialitate pentru realizarea fi lmelor „Aşteptând un tren” (regia Mircea Veroiu), „Pe malul stâng al Dunării albastre” (regia Malvina Urşianu), care au ca subiect evenimentele din august 1944, şi „Întoarcerea în iad” (regia Nicolae Mărgineanu), a cărui acţiune se desfăşoară în timpul Primului Război Mondial.

1984, 1 iunie. Depozitul de Arhivă al Ministerului Apărării Naţionale primeşte denumirea „Centrul de Valorifi care şi Păstrare a Arhivelor Militare”.

1992, 30 august – 5 septembrie. Specialişti din cadrul Secţiei Arhivelor Militare participă, la Torino, la Congresul

Cercul Militar Naţional, Cercul Militar Naţional, lansarea lansarea Enciclopediei Armatei RomânieiEnciclopediei Armatei României

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ lansarea lansarea Albumului Armatei RomânieiAlbumului Armatei României

şi a numărului special al revistei şi a numărului special al revistei DocumentDocument

Un management arhivistic modern și ef icient

După Revoluţia din decembrie 1989, specialiștii și

cercetătorii din cadrul S.I.A., împreună cu arhiviștii din cadrul

Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice, au

îndeplinit misiuni de maximă responsabilitate privind preluarea

și conservarea unui volum impresionant de material arhivistic de

la diverse unităţi militare și instituţii desfiinţate în procesul de

restructurare și modernizare a organismului militar românesc.

În acest context, prin decizia S.M.G., au fost create trei Depozite

intermediare la nivelul Statului Major al Forţelor Terestre, Statului

Major al Forţelor Navale și Statului Major al Forţelor Aeriene și

un Depozit de arhivă tehnică.

Pentru facilitarea accesului cercetătorilor la fondurile de arhivă,

S.I.A. a organizat simpozionul internaţional cu tema ,,Confruntarea

cu secolul XXI – abordarea provocărilor din domeniul Arhivelor

Militare”52 (București, 4-8 septembrie 1996) și a publicat ,,Ghid

de orientare istorico-arhivistică asupra fondului creat de Consiliul

Superior al Apărării Ţării (Secretariat) (1924, 1927-1940)”,

București, 1996 și inventarele arhivistice bilingve ,,Structuri militare

române care au lucrat pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu și

a Tratatului de Pace”, vol. I 1944-1948, Editura Militară, București,

1999 și Vol. II 1944-1947, București, 2000, în parteneriat cu

Biblioteca Congresului S.U.A.

Începând cu anul 2008, S.I.A. a realizat, în premieră naţională în domeniul arhivistic, implementarea sistemului informatic de asigurare a managementului integrat al arhivelor militare, menit să realizeze digitalizarea și arhivarea în format electronic a fondurilor de arhivă și facilitarea cercetării știinţifice a patrimoniului arhivistic militar naţional.

Concomitent, a fost gestionată activitatea de soluţionare a unui volum impresionant de cereri din partea unor cetăţeni români și străini privind eliberarea de certificate și adeverinţe necesare stabilirii calităţii de veterani de război, luptători în formaţiuni de rezistenţă, persecutaţi politic, încadraţi în detașamente de lucru, salariaţi ai M.Ap.N. etc. Din 1991 până în prezent au fost examinate și soluţionate peste 1.800.000 de cereri și s-au emis peste 1.250.000 de certificate și adeverinţe.

Cercetarea patrimoniului arhivistic militar este deschisă tuturor cercetătorilor români și străini la sediile Serviciului Istoric al Armatei din București și Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice din Pitești, fondurile disponibile pentru cercetare și informaţiile de interes public fiind prezentate și pe site-ul instituţiei, la adresa www.defense.ro/sia/index.htm.

Page 12: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document12

studii/documente

Comitetului Internaţional al Arhivelor Militare. În anii următori, participarea reprezentanţilor Arhivelor Militare Române la reuniunile internaţionale de specialitate a devenit o constantă a activităţii instituţiei.

1996, 4-8 septembrie. La Cercul Militar Naţional se desfăşoară lucrările simpozionului internaţional „Arhivele Militare în confruntarea cu secolul XXI”, organizat de Secţia Arhivelor Militare, simpozion care se bucură de participarea preşedintelui Comitetului Internaţional al Arhivelor Militare şi a numeroşi reprezentanţi ai arhivelor militare din ţările europene, SUA şi China. Comunicările prezentate au fost reunite în volumul omonim apărut în 1997 la Editura Machiavelli.

1998, 1 martie. Pe baza experienţei europene în domeniu şi a tradiţiilor militare româneşti, sistemul arhivistic militar românesc se reorganizează, constituindu-seArhivele Militare Române, în compunerea Statului Major General, Centrul de Cercetare şi Păstrare a Arhivelor Militare

Istorice şi depozitele intermediare de arhivă la structurile principale din armată.

Octombrie. Vede lumina tiparului primul număr al periodicului „Document-Buletinul Arhivelor Militare Române”.

Decembrie. Este lansat, sub egida Arhivelor Militare Române, volumul Armata Română în Revoluţia din Decembrie 1989.

1999, 8 februarie. În cadrul unei manifestări cultural-ştiinţifi ce desfăşutare la Cercul Militar Naţional sunt lansate lucrările Îngheţ în plină vară şi Evenimentele din ianuarie 1941 realizate de specialiştii Arhivelor Militare Române sub coordonarea istoricilor Valeriu Florin Dobrinescu şi, respectiv, Gheorghe Buzatu.

2000, 28-30 iulie. În cadrul manifestărilor dedicate sărbătoririi a 80 de ani de la înfi inţarea Centrului de Studiere şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice (Ziua Arhivelor Militare), la Piteşti are loc simpozionul „România

NOTE

Simpozionul itinerant „150 de ani de la înfi inţarea Simpozionul itinerant „150 de ani de la înfi inţarea Statului Major General“, Braşov 2009Statului Major General“, Braşov 2009

1Comandor dr. Marian Moşneagu, ,,Serviciul Istoric al Armatei – promotorul istoriografi ei militare naţionale”, în ,,Gândirea militară românească”, nr. 5 septembrie-octombrie 2009, pp. 109-117.

2Ministru de Război între 12 octombrie 1863-12 aprilie 1864.

3Printre lucrările de istorie militară de referinţă pentru perioada de început a istoriografi ei militare naţionale se numără Locotenent Lascăr Panu, ,,Rezumat din Istoria Armatei Române (1383-1888)”, Roman, 1889, Ioan George Lahovari, ,,Genesa oştirei române 1830”, Bucureşti, 1893, Sublocotenent M. Antonescu, ,,Tratat asupra armatei”, Bucureşti, 1893, ,,Istoricul Armatei Române”, 1902, Maior Ioan Popovici, ,,Organizaţia Armatei Române”, Vol. I şi II, Roman, 1902, „Locotenent-comandor Constantin Ciuchi, ,,Istoria Marinei Române în curs de 18 secole”, Tipografi a Ovidiu, Constanţa, 1906, General Grigore Crăiniceanu, ,,Istoria Armatei Române”, comunicare Academia Română, 1912, N. Ştefănescu-Iacint, ,,Războiul româno-bulgar”, Bucureşti, 1914, General M. Aslan, ,,Memoriu asupra căderii capului de pod Turtucaia”, Iaşi, 1918, General Ion Popovici, ,,Bătălia de la Sibiu”, Roman, 1918, C. Stere, ,,Marele Războiu şi politica României”, Bucureşti, 1918, General I. Culcer, ,,Note şi cugetări asupra campaniei din 1916”, Iaşi, 1919, General C. Găvănescu, ,,Războiul nostru pentru

întregirea neamului”, Iaşi, 1919, C.R. Munteanu, ,,Bătălia de la Mărăşeşti”, Bucureşti, 1919, General A. Stoenescu, ,,În ploaia de gloanţe”, Bucureşti, 1919, Maior Răzvan Trăznea, ,,Mărăştii”, Bucureşti, 1919, General Basarabescu, ,,Silistra-Turtucaia”, Bucureşti, 1920, Contraamiral N. Negrescu, ,,Rolul Marinei în războiul pentru întregirea neamului”, Bucureşti, 1920, Maior Teodor Radu, ,,Vânătorii de munte”, Târgovişte, 1920, Mircea V. Rădulescu, ,,Războiul neamului românesc”, Bucureşti, 1920, A. Stegărescu, ,,Luptele din Dobrgea, câmpia Munteniei de jos şi din jurul Mărăşeştilor”, Buşteni, 1920, Constantin Kiriţescu, ,,Istoria Războiului pentru Întregirea României 1916-1919”, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1921, General Constantin Ştefănescu-Amza, ,,Istoric grafi c al războiului neamului românesc”, Bucureşti, 1921, General C. Teodorescu, ,,Turtucaia”, 1921, General G.D. Mărdărescu, ,,Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei”, Bucureşti, 1922, General A. Teodorescu, ,,Turtucaia, studiu tactic şi cauzele înfrângerii”, Braşov, 1922, General Alexandru Averescu, ,,Operaţiunile de la Flămânda”, Bucureşti, 1923, General Alexandru Averescu, ,,Bătălia de pe Argeş”, Ţara Noastră, Cluj, 1923, Dr. G. Miron, ,,Note din războiul pentru întregirea Neamului”, Bucureşti, 1923, Pr. N.V. Hodoroabă, ,,Din războiul de întregire”, Iaşi, 1923, Mih. C. Vlădescu, ,,Generalul Averescu, sămănătorul de ofensive”, Bucureşti, 1923, General D. Iliescu, ,,Documente privitoare la războiul pentru întregirea României”, Bucureşti, 1924, George Lungulescu, ,,Eroismul cavaleriei române”, Bucureşti, 1924, General Sc. Panaitescu, ,,Turtucaia în războiul mondial”, Bucureşti, 1924, Alexandru Dăscălescu, ,,Jurnal operativ de pe câmpul de războiu (cu Reg. 56 Infanterie. Antologie eroică)”, Roman, 1925, I. Ursu, ,,Generalul Grigore Eremia”, Oradea Mare, 1925, M. Văgăonescu, ,,Viaţa în războiu, însemnări zilnice de pe front 1916-1918”, Bucureşti, 1925, Colonel Laurenţiu Bârzotescu, ,,Armata Română”, Bucureşti, 1926, Maior D. Georgescu, ,,Istoria Armatei Române”, Bucureşti, 1928, Nicolae Iorga, ,,Istoria Armatei Româneşti”, Bucureşti, 1930, Locotenent-colonel V. Nădejde, ,,Istoria Armatei Române. Vol. I Din primele timpuri cunoscute până la întemeierea Principatelor Române”, onorată cu premiul Academiei Române ,,Gheorghe Asache”, Tipografi a ,,Cultura Românească“, Iaşi, 1930, Locotenent-colonel V. Nădejde, ,,Centenarul renaşterii Armatei Române (1830-1930)”, Tipografi a ,,Cultura Românească”, Iaşi, 1930, General Ion I. Anastasiu, ,,Oastea română de-a lungul veacurilor”, Tipografi a M.St.M., 1933, Maior R. Dinulescu din Marele Stat Major, ,,Armata modernă. Concepţiuni moderne în organizarea armatelor”, Editura Ramuri, Craiova, lucrare premiată

Page 13: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 13

în ecuaţia păcii şi dictatului”, la care participă importante personalităţi ale istoriografi ei româneşti. În anii următori, desfăşurarea simpozioanelor ştiinţifi ce organizate cu prilejul Zilei Arhivelor Militare şi editarea în volum a comunicărilor susţinute cu această ocazie au devenit tradiţionale.

11 decembrie. Arhivele Militare Române îşi schimbă denumirea în Serviciul Arhivistic Militar.

2002, 1 aprilie. Serviciul Arhivistic Militar se transformă în Serviciul Arhive şi Documentare Militară.

2006, 20 aprilie. La Cercul Militar Naţional au loc lucrările simpozionului ştiinţifi c cu tema „90 de ani de la intrarea României în P rimul război Mondial”. Organizat de Serviciul Arhive şi Documentare Militară, la acest simpozion au participat academicienii Dinu C. Giurescu şi Florin Constantiniu, alături de numeroşi istorici de prestigiu. Cu acest prilej a fost lansat volumul În slujba muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric al Marelui Stat Major 1920-1945. 1 mai. Serviciul Arhive şi Documentare

Militară devine Serviciul Istoric al Armatei, revenindu-se astfel la denumirea tradiţională a acestei structuri a Armatei României.

11 octombrie. La sediul Serviciului Istoric al Armatei s-au desfăşurat lucrările simpozionului cu tema „Istoriografi a militară românească în vremuri de tranziţie” la care au participat importanţi istorici militari.

2007, 14-15 mai. Serviciul Istoric al Armatei desfăşoară o călătorie de studii în zona Rucăr-Bran, având ca scop evocarea eroicelor bătălii purtate de armata română în această regiune în toamna anului 1916.

25-26 octombrie. Are loc o călătorie de studii pe itinerarul Bucureşti-Constanţa-Babadag-Tulcea-Bucureşti, având ca temă „Luptele purtate de Armata Română în toamna anului 1916 în Dobrogea”.

2008, 14-15 mai. Serviciul Istoric al Armatei desfăşoară călătoria de studii cu tema „De la idealul paşoptist la înfăptuirea Marii Uniri” pe itinerarul Bucureşti-Alba Iulia-Câmpeni-Ţebea-Deva-Sibiu-Bucureşti. La Cercul

Simpozionul itinerant „150 de ani de la înfi inţarea Simpozionul itinerant „150 de ani de la înfi inţarea Statului Major General“, Constanţa 2009Statului Major General“, Constanţa 2009

de Academia Română ş.a.4,,Monitorul Oastei”, vol. II/1864, pp. 44-46.5Serviciul Istoric al Armatei (în continuare se va cita S.I.A.),

Registrul Istoric al Marelui Stat Major, fi la 24.6S.I.A., fond Microfi lme, rola R.S.E.M. 1208, c. 130.7S.I.A., Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 30.8Ibidem, f. 73.9Ibidem, f. 99.10Ibidem, f. 110.11Ibidem, f. 116.12Ibidem, f. 124.13Ibidem, f. 137.14Ibidem, f. 139.15Ibidem, f. 145.16Ibidem, f. 151.17Ibidem, f. 157.18Ibidem, f. 166.19Ibidem, f. 185.20Constantin Ştefan s-a născut la 23 iulie 1875, la Budeşti,

judeţul Călăraşi. Prin Jurnal al Consiliului de Miniştri, în anul 1904 i s-a aprobat să-şi adauge la numele său patronimic de Ştefănescu, pe acela de Amza (după mama). A absolvit clasele primare la Şcoala Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român, Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi. Încadrat în Regimentul 1 Geniu, între anii 1903-1905 a fost trimis de Ministerul de Război în Austria la Batalionul 6 Imperial de Pionieri din Klosternenburg, servind cu gradul de locotenent în armata austro-ungară. A îndeplinit funcţiile de inspector general al Armatei şi apoi ministru de Război în guvernul Iorga (1931-1932). A fost preşedinte al Societăţii de R

adiodifuziune(19361940),vicepreşedinte şi administrator delegat al Societăţii de Industrie Chimică (1940-1944) şi preşedinte al Sindicatului Agricol de Ilfov (1944-1946). A decedat la 13 februarie 1964, la Bucureşti.

21S.I.A., fond Microfi lme, P II 1 640, c. 751.

22Ibidem, c. 752.23Ibidem, c. 754.24Şeful Statului

Major General între 3 decembrie 1913-1 aprilie 1914, 1 aprilie-8 octombrie 1918 şi 1 aprilie 1920-8 mai 1923.

25S.I.A., fond Microfi lme, P II 1 640, c. 756-758.26Ibidem, P II 1 640, c. 767.27Ibidem, P II 1 606, c.759-760.28Ibidem, f. 272.29Ibidem, c. 724-725.30Ibidem, P II 1 524, c. 355-356.31S.I.A., Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 273.32Ibidem, f. 283.33Registrul istoric al Marelui Stat Major. Primul şef al Secţiei a

VI-a Istoric a fost colonelul (general din ianuarie 1926) Constantin Tănăsescu.

34Luminiţa Giurgiu, Manuel Stănescu, Lucian Drăghici, Cornel Ţucă, ,,În slujba muzei Clio. O istorie a Serviciului Istoric al Marelui Stat Major 1920-1945”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2006, p. VII.

35S.I.A., Registrul Istoric al Marelui Stat Major, f. 299-300.36Ibidem, f. 318.37Ibidem, f. 322.38Ibidem, f. 349.39Ibidem, f. 459.40Ibidem, f. 624.41Arhivele Militare Române (în continuare se va cita A.M.R.),

fond 948/52d, dosar nr. 152, f. 2.42Generalul Grigore Constandache, fost şef al Serviciului

Istoric între 1928-1936, a fost membru al Academiei de Ştiinţe şi al Societăţii de Arheologie şi Numismatică iar din luna februarie 1928, membru în consiliul de conducere al Muzeului Militar Naţional. A publicat ,,Cavalerismul, originea şi evoluţia sa” (1931), ,,Problema responsabilităţilor războiului 1914-1916” (1933), ,,Refl ecţiuni asupra şefului” (1933), ,,Problema războiului” (1936), ,,Fiinţa şi rostul Istoriei” (1936) ş.a.

Page 14: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document14

studii/documente

Militar din Alba Iulia specialiştii Serviciului Istoric al Armatei au susţinut comunicări în cadrul unei manifestări ştiinţifi ce dedicate Revoluţiei de la 1848 şi Marii Uniri de la Alba Iulia.

25-26 iulie. În cadrul simpozionului desfăşurat la Piteşti cu ocazia sărbătoririi Zilei Arhivelor Militare şi dedicat aniversării a 90 de ani de la Marea Unire a fost lansat volumul de studii Armata Română şi Marea Unire elaborat sub egida Serviciului Istoric al Armatei şi al Centrului de Studiere şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice.

24-26 septembrie. Pe parcursul călătoriei de studii organizată de Serviciul Istoric al Armatei s-au desfăşurat simpozioanele: „Simbioza dintre Armată şi Biserică în tradiţia spiritualităţii naţionale” (Centrul de Pregătire pentru Geniu „Panait Donici”, Râmnicu Vâlcea), „Civilizaţia şi cultul navigaţiei la Dunărea de Sus” (Liga Navală Română, Drobeta-Turnu Severin) şi „Aspecte militare ale Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească” (Cercul Militar din Craiova).

2009 Martie-octombrie. În cadrul manifestărilor dedicate sărbătoririi a 150 de ani de la înfi inţarea Statului

Major General, Serviciul Istoric al Armatei a organizat şi desfăşurat simpozionul itinerant cu tema „Statul Major General – 150 de ani de la înfi inţare”, găzduit de cercuri militare şi instituţii de învăţământ militar din Buzău, Focşani, Craiova, Curtea de Argeş, Piteşti, Breaza, Braşov, Făgăraş, Mangalia, Constanţa. Au fost prezentate comunicări ştiinţifi ce privind momentele de răscruce din istoria Statului Major General şi au fost lansate publicaţiile recent editate de Serviciul Istoric la Armatei.

9-10 noiembrie. Cu ocazia manifestărilor festive prilejuite de sărbătorirea a 150 de ani de la înfi inţarea Statului Major General, la Cercul Militar Naţional şi respectiv Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” sunt lansate lucrările Enciclopedia Armatei României, Albumul Armatei României şi primul număr al publicaţiei Calendarul tradiţiilor militare, realizate sub egida Serviciului Istoric al Armatei. Dedicate acestei importante aniversări, lucrările reprezintă veritabile premiere în istoriografi a militară românească.

LUCIAN DRĂGHICI

ABOUT ROMANIAN ARMY PAST, AT PRESENT TIME AND FUTURE – captain (N.) Marian Mosneagu, Ph.D

Since its creation in 1867, the evolution of Army Historical Service is identical with the one of Romanian Army. Indiff erent the name that it had during time, the institution managed the whole army documentary patrimony.

Keywords: Army Historical Service, military historians, editorial policy, archives management, historiography.

Autoevaluarea Serviciului Istoric al Armatei, 2009Autoevaluarea Serviciului Istoric al Armatei, 2009

43A.M.R., fond 948/53d, dosar nr. 337, f. 11.44A.M.R., fond 948/52c, dosar nr. 43, f. 156.45Maior loan Th . Dumitru, ,,Muzeul Militar Naţional –

Secţiunea Mărăşeşti”, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional”, Anul II, nr. 3-4/1938-1939.

46A.M.R., fond 948/52d, dosar nr. 304, f. 8.47A.M.R., fond 948/52d, dosar nr. 302, f. 84.48 „România”, 30 iulie 1938.49Pentru detalii, vezi subcapitolul ,,Istoria militară”, în ,,Din

trecutul ,,României Militare” cu prilejul comemorării a 75 de ani la apariţia ei în viaţa armatei 1864-1938”, Bucureşti, 1939, pp. 244-260.

50S.I.A., fond Marele Stat Major. Serviciul Istoric, dosar nr. 852/1942, f. 2-5.

51Chiar şi în aceste condiţii, istoriografi a militară s-a îmbogăţit cu lucrări memorabile, precum ,,Războiul pentru independenţa naţională, 1877-1878. Documente militare”, Editura Militară, 1971, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, ,,Contribuţii la istoria Marinei Române. Vol. I din cele mai vechi timpuri până în 1918”, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, monografi ile general-locotenent Ion Şuţa, ,,Infanteria română”, vol. I, Editura Militară, 1982, colonel dr. Gheorghe Romanescu, colonel dr. Gheorghe Tudor, colonel Mihai Cucu, colonel Ioan Popescu, ,,Istoria infanteriei române”, vol. I, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, Florin Zăgănescu, ,,Aviaţia”, Editura Ştiinţifi că şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, ,,România în primul război mondial”, Editura Militară, 1986, ,,Istoria trupelor de grăniceri”, Editura Militară, 1987, ,,România în anii celui de-al Doilea Război Mondial”, vol. I-III, Editura Militară, 1989, ,,Istoria militară a poporului român”, vol. I-VI, Editura Militară, 1984-1989, colecţia ,,File din istoria militară a poporului român”, ,,Istoria Artileriei Române”, Editura Militară, Bucureşti, 1977, urmate, după 1990, de George Petre, Ion Bitoleanu, ,,Tradiţii navale româneşti”, Editura Militară, 1991, Colonel Vasile Pricop, colonel Gheorghe Suman, colonel Marin Zaharia, ,,Epopeea vânătorilor de munte din armata română”, Editura Militară, 1992, General-maior ing. Constantin Nicolescu, ,,Transporturile şi comunicaţiile în armata română”, Editura Militară, 1992, colonel

Petre Zaharia, colonel Emanoil Ene, colonel Florea Pavlov, ,,Istoria armei geniu din armata română”, Editura Militară, 1995, ,,Logistica armatei române în Al Doilea Război Mondial. Campania din Vest (23 august 1944-9 mai 1945), Bucureşti, 1995, Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Ioan I . Şcafeş, Cornel Andonie, Ioan Dănilă, Romeo Avram, ,,Armata Română 1941-1945”, Editura RAI, Bucureşti, 1996, Cornel I. Scafeş, Horia Vl. Şerbănescu, Cornel Andonie, Ioan I . Şcafeş, ,,Armata Română în Războiul de Independenţă 1877-1878”, Editura Sigma, Bucureşti, 2002, albumele ,,Armata Română în Al Doilea Război Mondial. Romanian Army in World War II”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995, ,,Marina Română în Al Doilea Război Mondial. Romanian Navy in World War II”, Editura Modelism, Bucureşti, 1996 ş.a.m.d.

52,,Confruntarea cu secolul XXI – abordarea provocărilor din domeniul Arhivelor Militare”, Bucureşti, 4-8 septembrie 1996, cu un Cuvânt înainte de general de corp de armată Dumitru Ciofl ină, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1997.

Page 15: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 15

DIN GALERIA COMANDANŢILOR SERVICIULUI ISTORIC AL ARMATEI

MANUEL STĂNESCU1

Atunci când evaluăm, din punct de vedere profesional, o instituţie, plecăm de la calitatea componenţilor ei, de la concepţiile deja aplicate sau care se regăsesc în proiecte de viitor concepute cu acribie şi pasiune, în acelaşi timp. Dincolo de asta, există însă şi faptele predecesorilor, realizările lor aruncând o rază de lumină din trecut asupra prezentului, motiv de justifi cată mândrie dar

şi imbold pentru a păstra (cel puţin!) tradiţia unei competenţe care transcede timpul. Serviciul Istoric al Armatei a fost un „organism viu”, cu o dinamică marcată de „desprinderi”, „înglobări”, în funcţie de atribuţiile pe care autorităţile timpului înţelegeau să le pună în sarcina instituţiei. Dincolo de transformările ei succesive, spiritul de solidaritate profesională şi pasiune pentru studiu a rămas viu şi el trebuie conservat şi încredinţat mai departe generaţiilor ce vor veni.

„Omul sfi nţeşte locul”, spune o veche zicală românească, iar Serviciul Istoric a Armatei a avut parte, de-a lungul vremii, de comandanţi destoinici. Să aruncăm o scurtă privire asupra celor care, prin munca lor, au contribuit decisiv nu doar la cercetarea istoriei militare, ci şi la procesul amplu de modernizare a organismului militar românesc.

Între 1867 şi 1892, diferitele Secţii ale Marelui Stat Major care aveau, printre alte atribuţii, şi pe cele referitoare la problemele cu caracter istoric şi de conservare a documentelor, au fost conduse de coloneii Ioan Argentoianu, Iacob Lahovari, Constantin Brătianu. Din 1892, la secţia I (biroul 3) a Marelui Stat Major se prevedea şi istoricul campaniilor, şefi ai acestei secţii fi ind coloneii Alexandru Carlaţeanu, Gheorghe Nistorian, Ioan Borănescu şi Remus Boteanu. Începând cu anul 1899, Biroul 3 din Secţia I se ocupa şi cu Istoricul campaniilor şi marile operaţiuni ale armatei, secţia fi ind condusă de colonelul (viitorul mareşal) Alexandru Averescu. Din anul 1903 problemele de ordin istoric trec de la secţia I-a la secţia a II-a. Prin ordinul de zi nr. 51 din 14 mai 1919 s-a organizat primul birou istoric, parte a secţiei a III-a, condus de colonelul Constantin Ştefănescu-Amza, unul dintre întemeietorii viitorului Muzeu Militar Naţional.

Actul de naştere ca structură de sine stătătoare a Serviciului Istoric este semnat la 1 aprilie 1920, când, pe baza referatului nr. 224 din 28 martie 1920, este înfi inţată Secţia a VI-a istoric a Marelui Stat Major. Primul comandant, colonelul Constantin Tănăsescu, era născut la 26 noiembrie 1875, la Târgovişte, iar după plecarea din fruntea Secţiei VI istoric a condus Regimentul 22 artilerie, Brigada 4 artilerie, Divizia 8 şi 2 infanterie. Generalul Nicolae Samsonovici aprecia, în 1920, că este mulţumit „de modul cum [colonelul Tănăsescu] îşi îndeplineşte serviciul. Această secţie a avut mai întâi nevoie de a fi organizată, căci aşa cum se găsea înainte de aprilie 1920 nu corespundea scopului pentru care a fost creată. Colonelul Tănăsescu şi-a dat toată osteneala pentru organizarea ei şi a reuşit; acum, funcţionează în destul de

bune condiţiuni, bineînţeles, în raport cu mijloacele restrânse de local, personal şi material ce are la dispoziţie”2.

Următorul şef al Secţiei a VI-a istoric (din 1922, Secţia a VIII-a), colonelul Laurenţiu Bârzotescu (din 1926, general de brigadă), la conducerea instituţiei între 1921 şi 1927, a fost una dintre personalităţile care şi-a pus amprenta decisiv asupra instituţiei. Născut la 17 august 1879, în comuna Miceşti din judeţul Muscel, Laurenţiu Bârzotescu absolvise, în 1899, Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie şi urmase, în anii 1904-1906, un stagiu de pregătire în armata austro-ungară, în Regimentul de Infanterie „Leopold al II-lea, Regele Belgiei”, unde, potrivit aprecierilor comandantului regimentului, colonelul Ştefan Vucetici, dobândise „simpatia şi stima corpului ofi ţeresc”. Absolvent al Şcolii Superioare de Război, în 1908, unde avea să se întoarcă, în rândurile corpului profesoral de astă dată, între anii 1922-1925, Laurenţiu Bârzotescu a ţinut cursuri la Şcoala Pregătitoare şi la Şcoala Specială ale armei cavalerie şi la Centrul de Instrucţie (cursuri pregătitoare pentru ofi ţerii superiori), preocuparea sa majoră fi ind studierea Primului Război Mondial şi a participării armatei române în Războiul de Întregire (obiectiv principal al Serviciului Istoric), dar şi a Războiului ruso-japonez, din anii 1904-1905. În al doilea deceniu interbelic, generalul Bârzotescu s-a dedicat găsirii unor soluţii optime pentru problemele de recrutare, în funcţia de director al Comandamentelor Teritoriale (1933-1937), iar în iunie 1941, când România intră în război, el este administrator al moşiilor armatei, culegând calde cuvinte de apreciere din partea generalului Nicolae Şova, la venirea acestuia în funcţia de secretar general al Ministerului Apărării Naţionale. A publicat puţin, majoritatea lucrărilor întocmite fi ind de uz intern, aşa cum a fost cazul unui volum despre armata română – „în trecut şi în prezent” – realizat pentru Ministerul Afacerilor Străine sau a raportului întocmit la Ministerul Finanţelor cu privire la situaţia creată României în problema reparaţiilor de război şi a datoriilor interaliate3.

Este sufi cient să aruncăm o privire în aprecierile de serviciu (foile califi cative, după formula din epocă), în care au fost consemnate de şefi importantele sale contribuţii, dar şi să lecturăm rapoartele întocmite de acesta sau metoda de lucru pusă la punct în cadrul Serviciului, pentru a înţelege rolul său cu privire la structurarea, pe secţii şi pe birouri, a Serviciului Istoric, organizarea arhivei şi a echipelor destinate pentru realizarea monografi ei dedicate participării României la Primul Război Mondial, precum şi coordonarea Muzeului Militar Naţional, aşezat – potrivit aprecierilor de serviciu întocmite de şefi i generalului – „pe calea prevăzută de legi şi regulamente”.

O altă personalitate marcantă, care a lucrat timp de 10 ani în structurile Serviciului Istoric (majori-tatea în funcţia de şef al Biroului Studii şi Arhive) a fost generalul de brigadă Alexandru Ioaniţiu. În noiembrie 1931 a părăsit Serviciul Istoric având gradul de locotenent-

General de brigadă Laurentiu

Bârzotescu, şef al

Serviciului Istoric

între 1921-1927

General de brigadă Constantin Miltiade,

şef al Serviciului Istoric între 1936-1937

Page 16: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document16

studii/documente

colonel. Ulterior a comandat Regimentul 1 Artilerie Grăniceri şi apoi a fost încadrat la Secţia Coordonare a Apărării Ţării din Marele Stat Major. În perioada februarie 1939-septembrie 1940 a condus Şcoala Superioară de Război. La 6 septembrie 1940 a fost numit şeful Marelui Stat Major şi, începând din 22 iunie 1941, până la tragica sa moarte, la 17 septembrie 1941, a îndeplinit funcţia de şef al Marelui Cartier General, poziţie în care a contribuit la conceperea planurilor de operaţii ale armatei române. L-a secondat în permanenţă pe front pe generalul Ion Antonescu, atât în operaţiile pentru eliberarea Basarabiei, cât şi în operaţia Armatei 4 la Odessa.

Unul dintre cei mai longevivi şefi ai Serviciului Istoric (între 1928 şi 1936) a fost colonelul (din 1928, general de brigadă) Grigore Constandache. Născut la 30 septembrie 1875, în Bucureşti, absolvise în 1897 Şcoala de Ofi ţeri de Infanterie şi în 1913 Şcoala Superioară de Război. A fost şef al Serviciului Istoric în anii 1928-1936, membru al Academiei de ştiinţe şi al Societăţii de Arheologie şi Numismatică şi, din februarie 1928, membru în consiliul de conducere al Muzeului Militar Naţional. Apreciat pentru pregătirea sa militară şi excepţionalele calităţi intelectuale, generalul Constandache a continuat, după trecerea sa în rezervă, în 1934, să contribuie la evoluţia Serviciului Istoric, în calitate de consilier tehnic al şefului acestui Serviciu. A publicat mai multe lucrări, dintre care amintim: Cavalerismul, originea şi evoluţia sa (1931); Problema responsabilităţilor războiului, 1914-1916 (1933); Refl ecţiuni asupra şefului (1933); Problema războiului (1936); Fiinţa şi rostul Istoriei (1936). Sub conducerea sa, realizarea monografi ei consacrate participării României la Primul Război Mondial, practic cea mai difi cilă întreprindere a Serviciului Istoric, a continuat în ritm intens. Considerată de Nicolae Iorga „bine făcută din punct de vedere militar” şi prin intermediul căreia se puteau cunoaşte „toate mişcările de trupe, toate succesele şi toate neizbânzile”4, lucrarea fusese structurată în 6 volume, din care primul a apărut în 1934, până în 1944 fi ind publicate doar 3 volume. Tot generalul Constandache a elaborat o metodă de lucru pentru personalul Serviciului Istoric, surprinzător de modernă. Sumă de percepte şi îndrumări, metoda propusă vădea preocupare pentru analiza minuţioasă a documentelor disponibile, inclusiv a mărturiilor participanţilor la evenimente – receptate însă cu spirit critic şi prin confruntare continuă – pentru obiectivitate şi o largă privire comparativă şi, nu în ultimul rând, sublinia atenţia care ar trebui acordată formei de redactare – una sobră, „fără prea multe fi guri de stil”, dar sufi cient de atractivă pentru publicul interesat să-şi explice şi să înţeleagă modul în care evenimentele descrise au infl uenţat, într-un fel sau altul, evoluţia unui fenomen mai amplu5.

Până la război şi în timpul acestuia, Serviciul a fost încadrat cu ofi ţeri şi specialişti de o valoare recunoscută, foarte preţuiţi între ofi ţerii din Marele Stat Major. În afara lui Grigore Constandache, generalilor de brigadă Constantin Miltiade (şef al Serviciului între 1936-1937), Traian Georgescu (1942-1944), Ioan Iucăl (1945-1946) şi colonelului Victor Renescu (şef al Serviciului între 1937 şi 1939), instituţia a fost tot timpul încadrată cu militari de elită (viitorul general Alexandru Ioaniţiu, deja amintit, Gheorghe Rozin, Scarlat Momiceanu) şi şi-a asigurat colaborarea generalilor Radu R. Rosseti, Nicolae Alevra şi Ion Sichitiu. Savantul Nicolae Iorga a fost membru de onoare al Consiliului de conducere al Muzeului Militar Naţional, iar în anii difi cili ai celui

de-al doilea război mondial, Serviciul Istoric a benefi ciat de colaborarea istoricilor Constantin C. Giurescu, Gheorghe Brătianu şi Victor Papacostea.

Tot în anii războiului Serviciul a avut şansa de a avea în fruntea sa ofi ţeri de mare probitate profesională precum colonelul Constantin Nicolau (afl at în două rânduri în fruntea Serviciului Istoric) şi generalul de brigadă Nicolae Gorsky (la conducerea instituţiei între 1944-1945). Primul se născuse la 17 februarie 1893 în comuna Şerbeşti, judeţul Neamţ şi în 1914 absolvise Şcoala Militară de Infanterie, iar în 1918 Şcoala Specială de Mitraliere a Armatei de Nord. În 1925 a absolvit Şcoala Superioară de Război. Colonelul Constantin Nicolau a depus o activitate laborioasă în răstimpul în care s-a afl at la Serviciul Istoric. „Lucrările sale sunt caracterizate printr-un fond ştiinţifi c militar temeinic şi o conştiinciozitate exemplară în executarea lor, dând o mare atenţie executării şi clasării documentelor pentru a corespunde adevărului istoric.” A lucrat la întocmirea volumului IV al lucrării „România în Războiul Mondial (1916-1919)”, dedicat perioadei noiembrie-decembrie 1916, la descrierea operaţiunilor armatei române din 1941, a întocmit un studiu comparativ între campania din 1916-1919 şi cea din anii 1941-1942. În perioada noiembrie 1943-mai 1944 a contribuit la operaţiunile de mutare a arhivei istorice a armatei în zonele evacuare, continuând, în paralel, redactarea capitolului „Retragerea spre Moldova” din volumul IV al istoricului Războiului de Reîntregire. A exercitat funcţia de şef al Serviciului Istoric în perioada 2 septembrie-31 octombrie 1944, când a întocmit proiectul de reorganizare a serviciului. Generalul Gheorghe Mihail în foaia califi cativă îl propunea pentru avansare la gradul de general, propunere respinsă de Consiliul Superior al Armatei6. Născut la 28 iunie 1893, la Tulcea, generalul de brigadă Nicolae Gorsky a absolvit Şcoala Militară de Infanterie în 1915 şi Şcoala Superioară de Război în 1924. În perioada 24 aprilie-25 octombrie 1927 a efectuat un stagiu de pregătire la Centrul de instrucţie al infanteriei de la Versailles şi la cursul practic de tragere al infanteriei de la Châlons. De la 1 noiembrie 1927 la 1 mai 1928 a făcut stagiu la Regimentul 24 Infanterie de la Versailles. În perioada 1 noiembrie 1934 - 1 noiembrie 1935 a efectuat un stagiu în armata poloneză.

A îndeplinit funcţiile de şef al Biroului 2 Informaţii (1 octombrie 1930-1 octombrie 1932), comandant al Regimentului 12 Dorobanţi (1 aprilie 1939-1 aprilie 1941), şeful statului major al Corpului 3 Armată (1 aprilie 1941-20 martie 1943), comandant al Diviziei 14 infanterie (20 martie 1943-1 ianuarie 1944) şi al Brigăzii 14 Infanterie (1 ianuarie 1944-22 iunie 1944). La 23 iunie 1944 preia „comanda permanentă” a Diviziei 14 infanterie.

În iunie 1940, colonelul, pe atunci, Nicolae Gorsky a fost „unul dintre comandanţii care au făcut o fi gură frumoasă în tragedia evacuării Basarabiei prin fermitatea cu care şi-a comandat regimentul şi prezenţa sa continuă în mijlocul trupelor.”

În 1933 (sau 1932) a publicat „Călăuza tactică pentru lupta infanteriei”, iar în anii 1936-1937 a fost profesor-ajutor la Şcoala Superioară de Război (cursul „Tactica infanteriei”).

General de brigadă Traian Georgescu,

şef al Serviciului Istoric între 1942-1944

General Grigore Constandache alături de membri ai Consiliului General Grigore Constandache alături de membri ai Consiliului de conducere al Muzeului Militar în al doilea deceniu interbelicde conducere al Muzeului Militar în al doilea deceniu interbelic

Page 17: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 17

FROM THE CHIEF’S GALLERY OF ARMY HISTORICAL SERVICE – Manuel Stanescu

Army Historical Service had a dynamic evolution tied with the one of the military organism. Its chiefs remarked themselves by the eff ort of keeping alive the army’s memory and the power of responding to the society’s commandments.

Keywords: tradition, archive, chief, preserving, valorization.

1Serviciul Istoric al Armatei2Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, litera „T”, nr. 10.3Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, litera „B”, nr. 14.4„România”, 30 iulie 1938.5Arhivele Militare Române, Fond 948/52d, dosar 143.6Arhivele Militare Române, fond Memorii Bătrâni, litera „N”, nr. 8.7Arhivele Militare Române, Fond 948/52d, dosar 14, secţiunea I, doc. 26.

NOTE

Schimbările produse în armată după 1945, inspirate de noul aliat prezent, inclusiv cu trupe, în România, au determinat modifi cări de structură şi atribuţii şi la Serviciul Istoric. Abia după 1960 vor fi reluate, cu infi nite precauţii, teme de interes pentru istoria militară, fără spiritul şi amplitudinea celor anterioare războiului. Serviciul s-a concentrat să rezolve cu precădere probleme administrative, de gestionare a

arhivelor şi de explicare a evenimentelor de la 23 august 1944, a campaniei din Vest şi a „frăţiei de arme” româno-sovietice. În 1970, un grup important de ofi ţeri din Serviciu au format, în afara Marelui Stat Major, o structură de cercetare în domeniul teoriei şi istoriei militare care a evoluat pe coordonate complexe, cu rezultate meritorii (numit acum Institutul de Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară). Confruntaţi cu provocările generate de schimbarea fundamentală produsă de evenimentele din decembrie 1989, arhiviştii şi cercetătorii din Serviciu au primit misiuni de maximă responsabilitate în prelucrarea şi păstrarea unui volum important de material documentar nemilitar, de la instituţii desfi inţate. Serviciul Istoric (devenit Secţie Arhive, apoi Serviciul Arhivistic Militar şi Serviciul Arhive şi Documentare Militară) şi-a menţinut atribuţiile de bază stabilite de Marele Stat Major (ca secţie în compunerea acestuia sau ca Serviciu în subordinea Statului Major General). Un aport important în evoluţia Serviciului l-a avut colonelul dr. Alexandru Oşca, născut la 30 septembrie 1950 în comuna Sadova, judeţul Dolj. Absolvent al Şcolii Militare de Ofi ţeri Activi de Transmisiuni (1970-1973) şi al Academiei de Înalte Studii Militare, Facultatea Interarme (1993-1995), Alexandru Oşca a condus Serviciul între 1992 şi 2005. Între 1988 şi 1993 a urmat studiile Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, în 2001 obţinând titlul de doctor cu lucrarea România şi Înţelegerea Balcanică (Convenţii militare).. Ca o încununare a activităţii sale, prin eforturi susţinute, a reuşit – de la 1 mai 2006 – să redenumească instituţia cu titulatura interbelică de Serviciul Istoric al Armatei, oferind acesteia continuitate, prestigiu şi motivaţie intelectuală. A acţionat în permanenţă pentru reconfi gurarea domeniului şi compatibilizarea lui cu sistemele militare similare din ţările membre N.A.T.O. Autor a zeci de articole şi comunicări de specialitate şi a peste 20 de lucrări, de autor sau în colaborare cu nume importante a istoriografi ei militare româneşti, din care amintim: Managementul crizelor regionale. Modelul balcanic interbelic; Destine la răscruce. Şefi i Marelui Stat Major

1941 – 1945; România – o fereastră în cortina de fi er; Îngheţ în plină vară; Tentaţia libertăţii. Actualmente colonelul (r) Alexandru Oşca este conferenţiar la Facultatea de Istorie, Filosofi e, Geografi e Universităţii din Craiova şi cercetător în cadrul Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989.Poate cea mai sugestivă apreciere a felului în care ar trebui să arate un ofi ţer din Serviciul Istoric a făcut-o generalul Grigore Constandache într-un scurt eseu, arc peste timp pentru un model profesional:

„O atenţie deosebită va trebui să fi e dată alegerii personalului Serviciului Istoric, care, de fapt, simte nevoia să fi e recrutat printre ofi ţerii absolvenţi ai Şcolii Superioare de Război sau dintre ofi ţerii care au făcut dovada, remarcându-se printr-o pregătire intelectuală deosebită, având o cultură generală, un spirit critic alese.

Aceste calităţi sunt necesare pentru că învăţarea meşteşugului istoric este foarte lungă şi că ofi ţerul cel mai inteligent, dacă nu a făcut niciodată istorie, are nevoie de mai mulţi ani pentru a se familiariza cu metodele, subiectele şi izvoarele istorice. Cultura generală, formarea intelectuală şi spiritul critic au o întrebuinţare de netăgăduit la Serviciul Istoric, mai mult ca în orice organ militar, căci atribuţia acestui serviciu obligă a se face mereu apel la aceste calităţi.

Mai trebuie adăugat la această enumerare şi gustul ofi ţerului pentru istorie. Numai un asemenea gust este un îndemn la lucru continuu, zile şi luni, fără oboseală şi fără a căpăta impresia unei opere plicticoase, un imbold de a nu se descuraja faţă de un rezultat, în aparenţă puţin proporţionat în raport cu sforţările făcute. Numai un asemenea gust îi va permite să adune cu răbdare, timp îndelungat, fără precupeţirea clipelor, materialul necesar, să-l despoaie, să coordoneze documentaţia, să mediteze şi să redacteze astfel ca opera să fi e operă de istorie imparţială. (...) Ofi ţerii Serviciului Istoric, la valoare egală, trebuie să aibă acelaşi tratament ca şi ceilalţi ofi ţeri de stat major ai armatei. Termenul «la valoare egală» nu trebuie să dea naştere la interpretări, el se aplică la valoarea profesională, intelectuală şi morală a ofi ţerului de la Serviciul Istoric, însărcinat cu o operă cel puţin la fel cu a ofi ţerilor de la alte servicii de stat major.

Interpretat altfel, aceşti ofi ţeri riscă să fi e trataţi drept nişte meditativi, care aduc mai puţine servicii ca ceilalţi, pe când, în realitate, au de îndeplinit o operă absorbantă, delicată şi foarte utilă intereselor permanente ale armatei”7.

Cuvinte care onorează şi obligă, în egală măsură.

Colonel Constantin Nicolau, Colonel Constantin Nicolau, şef al Serviciului Istoric şef al Serviciului Istoric

între 1942 şi 1945între 1942 şi 1945

General de brigadă

Ioan Iucăl, şef al Serviciului Istoric între

1945-1946

Colonel dr. Alexandru Oşca,

şef al Serviciului Istoric între 1993 şi 2005

Page 18: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document18

studii/documente

Regimentul 3 InfanterieRegimentul 3 Infanterie

RESTITUIRI

STATUL MAJOR PRINCIAR ŞI AL OŞTIRII (1830-1865)

Activitatea prestigioasă desfăşurată de-a lungul celor 143 de ani de specialiştii care au activat în cadrul Serviciului Istoric al Armatei s-a materializat în numeroase studii, biografi i, monografi i, biografi i, cronologii etc., păstrate în fondul propriu de arhivă al instituţiei, multe dintre ele nefi ind publicate.

Având în vedere tematica diversifi cată, ineditul şi valoarea acestora, începând cu acest număr, Revista ,,DOCUMENT” va selecta şi publica cele mai interesante studii şi lucrări realizate de antecesori.

Unul dintre acestea îl reprezintă ,,Statul major princiar1 şi al Oştirii de la 1830-1865”, pe care, la 8 martie 1934, generalul Ion Antonescu a consemnat, în rezoluţie: ,,Foarte interesant. La întocmirea istoricului Statului Major”2.

,,Regulamentul ostăşesc pentru Miliţia Pământească a Principatului Valahiei” şi ,,Regulamentul pentru Miliţia Naţională a Moldovei”, adoptate în anul 1831 şi înglobate în Regulamentele Organice, conţineau dispoziţii amănunţite privind recrutarea, echiparea, înarmarea, organizarea, instrucţia şi atribuţiile Miliţiei [Strajei– n.n.] Pământeşti. Astfel, Miliţia (Straja) Pământească avea numai atribuţii administrative şi poliţieneşti, respectiv paza graniţelor, carantinelor, vămilor, cordonul sanitar, servicii interioare, poliţia oraşelor şi judeţelor

şi ajutor pentru strângerea dărilor. Straja Pământească era pusă sub comanda Marelui Spătar. Ea se compunea din trei polcuri [regimente– n.n.], mixte de infanterie şi cavalerie. Polcul era organizat pe două batalioane de infanterie şi două escadroane de cavalerie. Batalionul avea patru roate [companie – n.n.] a câte două plutoane cu câte şase despărţiri (secţii). Escadronul avea patru plutoane a patru despărţiri.Un batalion avea 586 militari, respectiv 1 maior, 4 căpitani, 8 parucici [locotenenţi – n.n.], 8 praporcici [sublocotenenţi – n.n.], 16 iunkeri [cadeţi– n.n.], 1 doctor, 48 unterofi ţeri [subofi ţeri– n.n.],, 8 trâmbiţaşi şi toboşari, 480 soldaţi în front şi 12 soldaţi afară de rând. Stabul [stat majorul – n.n.], Spătarului era format din Marele Spătar, polcovnicul ajutor spătar, 3 polcovnici comandanţi de polc (regiment), 1 polcovnic adjutant, 1 adjutant mai mare (căpitan) şi 8 scriitori, în total 17 militari.

În anul 1839, domnitorul Munteniei Alexandru Dumitru Ghica (1834-1842) a înfi inţat ,,Ştabul Domnesc” [Statul Major Princiar – n.n.], ,,Dejurstva” [Administraţia Oştirii– n.n.]. Ştabul administraţiei oştirii avea trei secţii cu următoarele atribuţii: Secţia I: Personal: efective, reviste de efectiv, înaintări, licenţieri, concedii şi justiţie militară; Secţia a II-a: Comandament: dislocări de trupe, paza frontierelor, corespondenţă cu autorităţile

Page 19: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 19

Divizionul 1 Lăncieri în anul 1859

Şefi i de Corpuri ai Armatei Române în anul 1862

civile şi Secţia a III-a: Administraţie: solde, echipament, întreţinere, încasări şi plăţi.

Ştabul oştirii era completat cu un veterinar, un preot militar şi muzica ştabului (un tambur major şi 36 muzicanţi).

** *

Bucureşti

1830. Numele boierilor şi ale altora ce au intrat în slujbele Miliţiei Pământeşti3 şi ce datorii au a îndeplini:

D. Alexandru Dimitrie Ghica, mare spătar, şeful Miliţiei Pământeşti:

Statul său Major:D. Ioan Câmpeanu4, aghiotant comandantD. Constantin Filipescu, aghiotant comandantD. Ioan Voinescu I, aghiotant comandantD. Ioan Voinescu II, aghiotant comandantD. Nicolae Golescu, aghiotant al D. Spătar5

IaşiNumele decretuiţilor ofi ţeri ai oştilor Moldovei6

D. Hatman Constantin Palade, general inspector, şeful tuturor Oştilor Moldovei7

D. Aga Teodor Balş, colonelD. Spag. Grigori Carp, maior

Iordachi Catargi, praporcici şi mai vechi aghiotanţiD. Nicolae Mavrocordat şiTodiraş Palade, praporcici şi mai tineri aghiotanţi ai

hatmanului8 Ştabul Înălţimei Sale Prinţului şi Domnului stăpânitor

Alexandru Dimitrie Ghica în 1836Şeful ŞtabuluiD. Ioan Odobescu, colonel de cavalerie, şeful Ştabului şi

cavaler al mai multor ordine împărăteşti

Aghiotanţii Înălţimii SaleD. Arnold Iacobson, colonel şi cavalerD. Vladimir Blaremberg, colonel şi cavalerD. Constantin Herescu, maior şi cavalerD. Baron de Borotin, căpitan şi cavalerD. Ştefan Golescu, căpitan şi cavalerD. Teodor Popescu, căpitan şi cavalerD. Dimitrie Mănescu, căpitanLuminăţia Sa Prinţul Scarlat Ghica, căpitanD. Teodor Paladi, căpitan

Marele spătar şi şeful Oştirii RomâneştiExcelenţa Sa D. Constantin Dimitrie Ghica, marele

spătar şi general inspector Oştirii Româneşti, cavaler a mai multor ordine împărăteşti

Page 20: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document20

studii/documente

Artileria

Artilerişti

Aghiotanţii Excelenţei SaleD. Constantin Ieronim, căpitanD. Niculae Crăciunescu, parucinicŞtabul OştiriiD. Alexandru Banov, maior şi împlinitorul dejurnă,

ştab ofi ţer şi cavalerAghiotanţii mari ai ŞtabuluiD. Ioan Voinescu, aghiotant, maior a Ştabului şi cavalerD. Alexandru Popescu, aghiotant, maiorD. Ştefan Stoica, parucinic şi aghiotant9

Ştabul Înălţimii sale Prinţului şi Domn stăpânitor Alexandru Dimitrie Ghica V.V. în 1839

Căpetenia ŞtabuluiD. Ioan Odobescu, polcovnic nacealnic al ştabului

Mării Sale, Comandir Cavaleriei, şi a mai multor ordine împărăteşti cavaler

Aghiotanţii Înălţimii SaleDomn Arnold Iacobson, polcovnic şi cavaler a mai

multor ordineD. Vicomt de Gramont, polcovnic şi cavalerD. Vladimir Blaremberg, polcovnic şi cavalerD. Konstantin Xerescu, polcovnic şi cavalerD. Baron de Borotin, căpitan şi cavalerD. Ştefan Golescu, căpitan şi cavalerD. Teodor Popescu, căpitan şi cavalerD. Dimitrie Mănescu, căpitanPrinţul Scarlat Ghica, căpitanD. Teodor Paladi, căpitan

Şeful Oştirii Româneşti Marele Spătar Excelenţa Sa Domnul Constantin D. Ghica, Marele Spătar şi general inspector al Oştirii Româneşti, cavaler al mai multor ordine împărăteşti

Aghiotanţii Excelenţii SaleD. Constantin Ieronim, căpitanD. Nicolae Krăţulescu, parucinicŞtabul OştiriiD. Alexandru Banov, maior împlinitor datoriilor de

dejurnă ştab ofi ţer şi cavaler.

Page 21: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 21

Aghiotanţii mari ai Ştabului OştiriiD. Ioan Voinescu, maior şi cavalerD. Alexandru Popescu, maior şi cavalerD. Ştefan Stoika, parucinic10

Ştabul Înălţimii sale Prinţului şi Domn stăpânitor Alexandru Dimitrie Ghica V.V.

Nacealnicul Ştabului în 1839D. Polcovnic Ioan Odobescu, şeful Ştabului Înălţimii

sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a II-a, şi a Sf. Vladimir clasa a IV-a cu Medaliile campaniilor anilor 1812, 1828 şi 1829 şi cu otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi

D. Polcovnic Arnold Iacobson, aghiotantul înălţimii

sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a II-a şi al Sf. Vladimir clasa a IV-a cu Medalia campaniei anilor 1828 şi 1829, cu Ordinul crăiei Prusiei pentru merit şi cu otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi

D. Polcovnic Vicomt de Gramont, aghiotant Înălţimii Sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a II-a, Sf. Vladimir clasa a IV-a, şi Medalia campaniei anilor 1828, 1829. Împlineşte slujba de marele cămăraş al curţii domneşti

D. Polcovnic Vladimir de Blaremberg, aghiotantul Înălţimii Sale, inginerul statului, cavaler al Ordinului Sf. Vladimir clasa a IV-a, Sf. Ana clasa a III-a, cu Medalia campanii anilor 1828 şi 1829 şi otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi

D. Polcovnic Constantin Xerescu, aghiotantul Înălţimii Sale, marele armaş al temniţelor, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a III-a, sabia cu Decoraţia Sf. Ana clasa a IV-a, Medalia campanii anilor 1828 şi 1829 şi cu otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi

D. Maior Alexandru Popescu, aghiotantul Înălţimii sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a IV-a

D. Maior Baron Boroţin, aghiotantul Înălţimii Sale, cavaler al Ordinului Crucii de Fier

D. Maior Ştefan Golescu a 2-lea, aghiotantul Înălţimii Sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a IV-a şi cu otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi

D. Maior Teodor Popescu al 2-lea, aghiotantul Înălţimii Sale, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a IV-a şi cu otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi

D. Maior Dimitrie Mănescu, aghiotantul Înălţimii Sale, cavaler al otomanicescului Ordin ostăşesc în brilianturi

Page 22: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document22

studii/documente

D. Maior Constantin Cerchez, aghiotantul Înălţimii Sale, cavaler al otomanicescului Ordin în brilianturi

D. Căpitan Nicolae Lahovari, aghiotantul Înălţimii Sale, cavaler al Ordinului otomanicesc cu brilianturi

D. Căpitan Constantin Bălăceanu, aghiotantul Înălţimii Sale

D. Parucic Constantin Călinescu, aghiotantul Înălţimii SaleD. Praporcic Luminăţia sa Beizadea Panaiot Ghica,

aghiotantul Înălţimii SaleŞeful OştirilorExcelenţa Sa Marele Spătar Constantin Dimitrie

Ghica, General al oştirii, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a II-a în brilianturi, Sf. Stanislav clasa a III-a, cu Medalia campanii anilor 1828 şi 1829 şi cu otomanicescul Ordin ostăşesc în brilianturi

Împlinitorul datoriilor de dejurnăi ştab ofi ţerD. Maior Alexandru Banov, cavaler al Ordinului Sf.

Ana clasa a III-a şi Medalia campaniilor 1828 şi 1829

Mari AghiotanţiD. Maior Ioan Voinescu I, cavaler al Ordinului Sf. Ana

clasa a IV-a.D. Căpitan Ştefan StoicaD. Căpitan Alexandru PerdicaruAghiotanţii şefului OştiriiD. Căpitan Constantin IeronimD. Parucic Scarlat Filipescu11

Ştabul Milităresc în 1840Şeful OştirilorD. Marele Spătar, Prinţ Constantin Ghica, cavaler al

Ordinului Sf. Ana clasa a II-a, Sf. Stanislav clasa a II-a cu Medalia campaniei anilor 1828-1829, cu otomanicescul Ordin ostăşesc şi cu Ordinul Sf. Gheorghe clasa I al Ducatului de Luca

Ajutorul Şefului OştiriiD. Polcovnic Ioan Odobescu, şeful ştabului Înălţimii

Sale, comandirul Polcului de cavalerie, cavaler al Ordinului Sf. Ana clasa a II-a, Sf. Vladim clasa a IV-a, cu Medalia campaniilor anilor 1812 şi 1828-1829 şi cu otomanicescul Ordin ostăşesc

De-jurnai stabofi ţeriD. Polcovnic Alexandru Banov, cavaler al Ordinului

Sf. Ana clasa a III-a şi cu Medalia campaniei anilor 1828-1829.

Marii aghiotanţiD. Maior Ioan Voinescu I, cavaler al Ordinului Sf. Ana

clasa a IV-a.D. Căpitan Ştefan StoicaD. Căpitan Alexandru Perdicaru

Aghiotanţii şefului OştiriiD. Căpitan Constantin IeronimD. Parucic Nicolae Bibescu12

Ştabul DomnescNeacealnicul ştabuluiPolcovnic D. Ioan OdobescuAghiotanţii Măriei SaleD. Marele logofăt al credinţii Constantin HerescuPolcovniciD. Arnold Iacobson

Page 23: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 23

D. Vicomt de GramontD. Vladimir BlarembergD. Nicolae Golescu

MaioriD. Constantin FălcoianuD. Alexandru Popescu ID. Baron BoroţinD. Ştefan GolescuD. Teodor PopescuD. Dimitrie MănescuD. Constantin Cerchez ID. Nicolae Lahovari ICăpitaniD. Constantin BălăceanuParuciciD. Constantin CălinescuLuminăţia Sa Beizadea Panaiot Ghica

Ştabul Oştirii în 1841D. Mare logofăt al dreptăţii, Constantin D. Ghica,

şeful Oştirilor Româneşti şi cavaler al Ordinelor imperiale ruseşti Sf. Ana clasa a II-a în brilianturi, Sf. Stanislav clasa a II-a şi cu Medalia campaniei anilor 1828 şi 1829 şi Ordinul ostăşesc în brilianturi şi Crucea Sf. Gheorghe clasa I a Ducatului de Luca.

Ajutorul şefului oştiriiD. Polcovnic Ioan OdobescuDejurnai ştab ofi ţerD. Polcovnic Alexandru Banov

Marii aghiotanţiMaioriD. Ioan Voinescu ICăpitan D. Ştefan StoicaD. Alexandru Perdicaru

Aghiotanţii şefului oştiriiD. Căpitan Constantin IeronimD. Parucic Nicolae Bibescu13

Ştabul domnescNacealnicul ştabuluiPolcovnicD. Marele logofăt al credinţii Ioan Odobescu

Aghiotanţii Măriei SaleD. Marele logofăt al credinţii Vladimir BlarembergPolcovniciD. Arnold IacobsonD. Vicomt de GramontD. Ioan Voinescu IMaioriD. Const. FălcoianuD. Alexandru Popescu ID. Ioan Voinescu IID. Teodor Popescu IID. Dimitrie MănescuD. Constantin CerchezD. Nicolae Lahovari ID. Constantin IeronimD. Constantin Bălăceanu

Page 24: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document24

studii/documente

CăpitaniLuminăţia Sa Beizadea Panaiot GhicaD. Constantin CălinescuParucicD. Scarlat FilipescuŞtabul Oştirii în 1842D. Marele logofăt al dreptăţii Constantin D. Ghica,

ştabul Oştirii Româneşti şi cavaler al Ordinelor Sf. Ana clasa a II-a în brilianturi, al Sf. Stanislav clasa a II-a şi cu Medalia campaniilor anilor 1828 şi 1829, al ordinelor ostăşeşti al imperiului otomanicesc în brilianturi şi Crucea Sf. Gheorghe clasa I a Ducatului de Luca

Ajutorul Ştabului OştiriiPolcovnicD. Ioan OdobescuDejurnai ştab ofi ţeriD. Polcovnic Alexandru BanovMarii aghiotanţiD. Căpitan Ştefan StoicaD. Căpitan Alexandru PerdicaruD. Parucic Nicolae Bibescu14

Ştabul Înălţimii SaleNacealnicul ştabuluiD. Alexandru Banov, cavaler al mai multor ordine

Aghiotanţii Înălţimii SaleD. Polcovnic Vicomt de Gramon, cavaler al mai multor ordineD. Polcovnic Scarlat Creţulescu, cavaler al mai multor

ordineD. Maior Nicolae Lahovari, cavalerD. Maior Constantin Bălăceanu, cavaler

D. Maior Nicolae Bibescu, cavaler a mai multor ordineD. Maior Ioan Florescu, cavalerD. Căpitan Constantin Vilara, cavalerŞtabul Oştirii în 1846D. Marele logofăt al credinţei Polcovnicului Ioan

Odobescu, împlinitorul datoriilor de şef al oştirii, cavaler al mai multor ordine

D. Polcovnic Ioan Voinescu 1 dejurnai ştab ofi ţer, cavalerSecţia ID. Parucic Gh. Dobriceanu, şeful SecţieiAjutoriD. Praporcic Dimitrie ArtimineanuD. Praporcic Constantin Dâmboviceanu

Secţia IID. Căpitan Alexandru Perdicaru, şeful SecţieiAjutoriD. Parucic Nicolae BorănescuD. Nicolae Burki

Secţia IIID. Căpitan Ştefan Stoika, şeful SecţieiAjutoriD. Parucic Grigore GărdescuD. Parucic Gh. ParaschivescuAghiotanţii şefului OştiriiD. Parucic Emanoil PolizuD. Parucic Ioan CornescuD. Căpitan Constantin Velcea, îngrijitorul Spitalului

Oştirii15

Page 25: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 25

Ştabul Înălţimii SaleNacealnicul ştabuluiD. Alexandru Banov, cavaler al mai multor ordineAghiotanţii Înălţimii SaleD. Polcovnic Vicomt de Gramon, cavaler al mai multor ordineD. Polcovnic Scarlat Creţulescu, cavaler al mai multor ordineD. Maior Nicolae Lahovari, cavalerD. Maior Constantin Bălăceanu, cavalerD. Maior Nicolae Bibescu, cavaler al mai multor ordineD. Maior Ioan Florescu, cavalerD. Căpitan Constantin Vilara, cavalerŞtabul OştiriiD. Marele logofăt al credinţei Polcovnicul Ioan

Odobescu, împlinitorul datoriilor de şef al oştirii, cavaler al mai multor ordine

D. Polcovnic Ioan Voinescu 1 dejurnai ştab ofi ţer, cavalerSecţia ID. Parucic Gh. Dobriceanu, şeful SecţieiAjutoriD. Praporcic Dimitrie ArtimineanuD. Praporcic Constantin DâmboviceanuSecţia IID. Căpitan Alexandru Perdicaru, şeful SecţieiAjutoriD. Parucic Nicolae BorănescuD. Nicolae BurkiSecţia IIID. Căpitan Ştefan Stoika, şeful SecţieiAjutoriD. Parucic Grigore Gărdescu

D. Parucic Gh. ParaschivescuAghiotanţii şefului oştiriiD. Parucic Emanoil PolizuD. Parucic Ioan CornescuD. Căpitan Constantin Velcea, îngrijitorul Spitalului Oştirii16

Oştirea Românească în 1848Marele logofăt al credinţei Polcovnicul Ioan Odobescu,

împlinitor datoriilor de şef al oştirii, cavaler al mai multor ordine împărăteşti

Ştabul DomnescD. Polcovnic şi cavaler al mai multor ordine Alexandru

Banov, nacealnicul ştabului Înălţimii SaleAghiotanţii ai Înălţimii SaleD. Polcovnic Vicomt de Gramon, cavaler al mai multor ordine.D. Polcovnic Scarlat Creţulescu, cavaler al mai multor ordineD. polcovnic şi cavaler Nicolae LahovariD. Polcovnic şi cavaler Constantin BălăceanuD. Maior polcovnic şi cavaler Nicolae BibescuD. Maior polcovnic şi cavaler Ioan FlorescuD. Parucic Ioan GhicaD. Parucic Constantin RacotăD. Praporcic Gheorghe FilipescuInspectoratul spitalelor şi ştab doctorD. Maer, cavalerRecomânduit pe lângă ştabul domnescD. Parucic şi cavaler Ioan Călinescu 1Recomânduit pe lângă D. nacealnic ştabuluiD. Parucic Karl BegenauD. Praporcic Ioan Moscu

Page 26: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document26

studii/documente

Generalul Ioan Emanoil FlorescuGeneralul Ioan Emanoil Florescu

Ştabul oştirii în 1848D. Polcovnic şi cavaler Ioan Voinescu 1, dejurnai ştabofi ţerD. Polcovnic şi cavaler Arnold Iacobson, cârmuitor la BrăilaD. Polcovnic şi cavaler Niculae Cunescu, pe lângă ştabAghiotanţii şefului OştiriiD. Parucic Emanoil PolizuD. Parucic Ioan Cornescu

Cancelaria dejurstviSecţia ID. Parucic Gh. Dovriceanu, şeful Secţiei IAjutoriD. Praporcic Dimitrie ArtimineanuD. Praporcic Constantin DâmboviceanuSecţia IID. Parucic Grigore Gărdescu, şeful SecţieiAjutoriD. Parucic Nicolae BorănescuD. Parucic Nicolae BurkiSecţia IIID. Maior Ştefan Stoica, şeful SecţieiAjutoriD. Praporcic Gh. ParaschivescuD. Alexandru Brătianu, praporcic17

Ştabul Oştirii Româneşti în 1850Marele spătarD. Marele Spătar logofăt al dreptăţii şi cavaler al

felului de ordine împărăteşti Constantin Ghica, şeful oştirii

AjutorD. Colonel şi cavaler Ignatie PaznaschiAghiotanţi ai Înălţimii Sale

D. Colonel şi cavaler Vicomt de GramonD. Colonel şi cavaler Ioan Voinescu I, însărcinat şi cu

funcţiile de şef al ştabului oştiriiD. Colonel şi cavaler Ioan FlorescuD. Colonel şi cavaler Niculae BibescuD. Maior Ernest SalmanD. Maior Alexandru PerdicaruD. Căpitan Constantin Călinescu ID. Parucic Constantin RacotăD. Parucic Atanasie Călinescu II

Recomânduit pe lângă Ştabul DomnescD. Colonel şi cavaler Anton GarbeţkiŞtabul OştiriiD. Colonel şi cavaler Alexandru Banov, însărcinat cu

îngrijirea strejuirii grănicerilorD. Colonel şi cavaler Niculae Cunescu, însărcinat cu

preşedinţia comisiei cvartirilor

Cancelaria dejurstviD. Parucic Nicolae Burki, şeful secţiei ID. Parucic Grigore Gărdescu, şeful secţiei IID. Maior şi cavaler Ştefan Stoica, şeful secţiei IIID. Parucic Gheorghe Dobriceanu, şeful secţiei IV şi casier.Aghiotanţii şefului oştiriiD. Parucic Emanoil PolizuD. Parucic Ioan Cornescu18

Stabul Oştirii RomâneştiŞeful oştirii în 1851D. Marele dvornic şi cavaler al mai multor ordine

împărăteşti Constantin Herescu

Page 27: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 27

Ştabul DomnescD. Marele logofăt Ioan SolomonD. Marele logofăt Vicomt de GramonD. Polcovnic Ioan Voinescu împlinind şi slujba de şef al

ştabului oştiriiD. Polcovnic Ioan FlorescuD. polcovnic Nicolae Bibescu, şef al cavalerieiD. Maior Ioan ŢigărluD. Maior Ernest Salman, însărcinat cu cancelaria

domneascăD. Maior Alexandru PerdicaruD. Maior Constantin CălinescuD. Căpitan Ioan CornescuD. Constantin RacotăD. Parucic Atanasie CălinescuD. Polcovnic Anton GarbaţkiD. Parucic Dimitrie ŞtefanopolD. Parucic Grigore Porumbaru

Ştabul Oştirii în 1851D. Polcovnic Ignat Paznaschi, ajutorul şefului Oştirii D. Parucic Nicolae Burchi, şeful Secţiei ID. Căpitan Grigore Gărdescu, şeful Secţiei IID. Maior Ştefan Stoica, şeful Secţiei IIID. Parucic Gheorghe Dobriceanu, şeful seCţiei IVD. Polcovnic Niculae Kuneski, prezidentul la Comisia

cvartirurilorD. Maior Baron Borotin, şeful inginerii Întâia Secţie a Lucrărilor PubliceD. Căpitan Carl BeghinauD. Căpitan Gh. Ciupagea, îngrijitorul Spitalului OŞtirii

D. Căpitan Constantin Conţescu, mădular al Comisiei cvartirurilor

D. Parucic Miltiadi Mărculescu, la Comisia îndestulării oştirilor împărăteşti ruseşti

D. Parucic Gheorghe Paraschivescu, la dejurstviD. Parucic Petre Pencovici, la D. Comandirul capitaleiD. Parucic Alexandru Brătianu, mădular la Comisia

cvartirurilorD. Parucic Petre Măinescu, pe lângă Excelenţei Sa

Vefi c. EfendiD. Parucic Ioan Moschu, la Cancelaria Ştabului DomnescD. Parucic Fotache Macri, pe lângă dejurstviD. Praporcic Dimitrie Artimineanu, pe lângă dejurstviD. Parucic Toma Constantinescu, idemD Parucic Grigore Niţescu, idemD Parucic Grigore Ghica pe lângă Excelenţa Sa Vefi c. Efendi19

Ştabul Oştirii Româneşti în 1853Excelenţa Sa marele vornic Constantin Herescu,

şeful oştirilor româneşti şi cavaler al mai multor ordine împărăteşti.

D. Colonel şi cavaler a mai multor ordine împărăteşti, Ignat Paznaschi, ajutorul şefului oştirii

Ştabul DomnescD. Colonel şi cavaler al mai multor ordine, Ioan

Voinescu, şef al ştabului Înălţimii SaleAghiotanţii ai Înălţimii SaleLuminăţia Sa Colonel şi cavaler al mai multor ordine

împărăteşti, Prinţul Gheorghe ŞtirbeiD. Colonel şi cavaler a mai multor ordine Ioan Solomon

Page 28: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document28

studii/documente

D. Colonel şi cavaler a mai multor ordine Nicolae BibescuD. Colonel Ioan ŢigărtuD. Maior şi cavaler Ernest SalmenD. Maior şi cavaler Ioan GhicaD. Căpitan Ioan CornescuD. Căpitan Constantin Racoviţă, cavalerD. Căpitan Dimitrie ŞtefanopoluD. Căpitan Atanasie Călinescu, cavaler

Recomănduiţi pe lângă Ştabul DomnescD. Căpitan Nicolae Burki, cârmuitor la judeţul MuscelD. Parucic Grigore PorumbaruD. Parucic Scarlat BărcănescuD. Parucic Grigore GhicaD. Parucic Ioan Moschu II, lucrător la Cancelaria Ştabului

DomnescCancelaria Departamentului OstăşescD. Colonel şi cavaler al mai multor ordine Ştefan Stoica,

dejurnai ştabofi ţer

Secţia ID. Căpitan Constantin Conţescu, şeful secţieiD. Parucic Ioan Condeescu I, şeful mesei ID. Parucic Fotache Macri, şeful mesei a II-a

Secţia IID. Căpitan Grigore Gărdescu, şeful secţieiD. Căpitan Nicolae Borănescu, şeful mesei corespondenţei ostăşeştiD. Parucic, Petrache Munteanu, şeful mesei lucrărilor

cordonului de munteD. Praporcic, Petrache Negoescu, şeful mesei lucrărilor

graniţei cordonului liniei Dunării

Secţia IIID. Căpitan Gheorghe Paraschivescu, şeful secţieiD. Căpitan Constantin Viespescu, şef de masăSecţia IVD. Căpitan Istrate Sămăşescu, obştesc casier al oştiriiD. Parucic Grigore Niţescu, ajutorD. Parucic Stavarache Munteanu, obştesc registratorD. Căpitan şi cavaler Gheorghe Ciupagea, îngrijitorul

spitalului oştiriiD. Parucic Alexandru Brătianu I, îngrijitorul fabricii de

praf de puşcăRecomânduiţi pe lângă ştabul oştiriiD. Colonel şi cavaler a mai multor ordine, Baron BoroţinD. Căpitan Carl BegenauD. Colonel şi cavaler a mai multor ordine Niculae Cunescu,

pe oştirePeste complet în oştireD. Căpitan Luminăţia Sa Prinţul Grigore Bibescu

BrâncoveanuD. Parucic Luminăţia Sa Prinţul Nicolae BibescuD. Praporcic Luminăţia Sa Prinţul Gheorghe Bibescu20

Oştirea Românească în 1858D. Barbu Vlădoianu, colonel şi cavaler al mai multor

ordine împlinitor funcţiilor de şef al oştirii româneŞtabul domnescD. Ioan Voinescu, colonel, şef al ştabului Înălţimii Sale şi

cavaler al mai multor ordineAghiotanţiiD. Maior Dimitrie Costaforu

Page 29: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 29

D. Maior Ioan Ghica, cavalerD. Maior Constantin IeronimD. Maior Ioan Cornescu, cavalerD. Maior Constantin Racoviţă, cavalerD. Maior Dimitrie StefanopuloD. Maior Atanasie Călinescu, cavalerD. Căpitan Grigore Ghica, cavalerD. Căpitan Niculae Haralambie, cavaler

Ataşaţii pe lângă acest ştabD. Colonel Baron Borotin, cavaler al mai multor ordineD. Colonel Constantin Caragea, şef al Poliţiei BucureştiD. Căpitan Alexandru Solomon, cârmuitor la jud. OltD. Locotenent Dimitrie Constantinescu, lucrător în

cancelaria ştabului

Cancelaria Ministerului OstăşescD. Colonel Ştefan Stoica, cavaler al mai multor ordine,

şeful stat majorSecţia ID. Maior Constantin Conţescu, şeful secţieiD. Locotenent Mihail Munteanu, şeful mesei ID. Căpitan Fotache Macri, şeful mesei IISecţia II-aD. Maior Grigore Gărdescu, şeful secţieiD. Căpitan Nicolae Borănescu, şeful de masăD. Căpitan Petrache Munteanu, despărţirea graniţeiD. Sublocotenent Grigore Protopopescu, despărţirea graniţeiSecţia III-aD. Maior Gh. Paraschivescu, şeful secţiei

D. Căpitan Constantin Viespescu, şef de masăSecţia IV-aD. Istrate Sămeşescu, casier al oştiriiD. Căpitan Constantin Mateescu, ajutorD. Locotenent Grigore NiţescuComandaD. Maior Apostol Cuţarida, comandant al garnizoaneiD. Locotenent Gheorghe Condeescu, ajutor

Ataşaţii pe lângă Ştabul OştiriiD. Căpitan Carl Beghenau, cu instrucţia topografi căD. Locotenent Toma Constantin, idemD. Căpitan Alexandru Brătianu, îngrijitorul Fabricii de

praf de puşcăD. Locotenent Nicolae Arion, îngrijitorul Spitalului

Ostăşesc din capitalăPreotul Spitalului Sfi nţia Sa Părintele GheorgheCarl Prokeş, veterinarPeste complet în oştireD. Maior Niculae BurchiD. Căpitan Gheorghe Ciupagea, cavalerInstanţele judecătoreşti ostăşeşti Şeful de revizieD. Colonel Voinescu, prezidentMembriD. NiculescuD. Maior BoteanuD. Maior GhicaD. Maior CuţaridaD. Maior Culoglu – supleantD. Căpitan Ioan Condeescu, auditor

Page 30: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document30

studii/documente

Comisia criminalăD. Colonel Macedonski, prezidentD. Maior Ciocârlan, membruD. Maior Cuţarida, membruD. Locotenent Alexandru Sarandi, auditor21

Statul Major PrinciarColoneiRaneti Iacovache, 2 mai 1852Casimir Teodor, 24 aprilie 1853Milo Alexandru, 6 ianuarie 1856Ghica Alexandru Grigore, 22 martie 1861Locotenenţi-coloneiPisoschi Nicolae, 24 ianuarie 1863Catargiu Gheorghe, 16 iulie 1863

MaioriGadela Constantin, 13 octombrie 1858Vilara Diamandi, 10 octombrie 1859CăpitaniGherghel Anibal, 9 februarie 1861Greceanu Ioan, 8 aprilie 1862Blaremberg Constantin, 24 ianuarie 1863Ofi ţeri de ordonanţăMaioriBărcănescu Scarlat, 15 decembrie 1860CăpitanFilitis Constantin, 26 mai 1862

LocotenenţiGherman Efrem, 28 octombrie 1862SublocotenenţiVăcărescu Teodor, 24 ianuarie 1861Milo Petre, 24 mai 1863

Statul Major GeneralFlorescu Ion Emanoil, 14 iulie 1860Manu Savel, 24 ianuarie 1864

Corpul de stat major organizat prin Decretul din 12 noiembrie 1863

ColonelPăucescu Ioan, 16 iulie 1859Locotenent-colonelBeghenau Carol, 24 ianuarie 1863MaiorAsachi Alexandru, 26 septembrie 1858CăpitaniSachelarie Oton, 26 august 1861Algin Ion, 6 iunie 1862Boteanu Emanoil, idemAnghelescu Gheorghe, idemGramont Alexandru, 24 ianuarie 1863Vlădescu Matei, idemCantili Grigore, idemLocotenenţiEraclidi Xenofon, 30 august 1863Iatropolu Teodor, idemArgintoeanu Ion, idemCarpu Ion, idem22

Statul Major PrinciarAdjutanţiColoneiRaneti Iacovache, 16 mai 1852Casimir Teodor, 24 aprilie 1853Milo Alexandru, 6 ianuarie 1858Ghica Alexandru Grigore, 22 martie 1861Stratulat George, 24 aprilie 1853, reprimitOfi ţeri de OrdonanţăLocotenenţi-coloneiPisosici Nicolae, 24 ianuarie 1863Alexandri Ion, idem (Agent la Paris)Catargiu George, idemGadela Costandin, 30 august 1864Vilara Diamandi, idemBărcănescu Scarlat, 4 ianuarie 1865MaioriLibriecht Caesar, 23 mai 1864 (Inspectorul Telegrafelor)

Militari din Unităţile de Vânători 1865Militari din Unităţile de Vânători 1865

Page 31: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 31

1Alexandru Dumitru Ghica a împărţit în anul 1835 steaguri regimentelor, cu culorile roşu, galben şi albastru aşezate perpendicular pe lance, având în mijloc, pe un scut cu câmpul alb, acvila munteană. În acelaşi an a constituit o suită de ofi ţeri de ordonanţă.

2Arhivele Militare Române, fond Serviciul Istoric al Armatei, dosar nr. 44, f. 57-73.

3La 5 martie 1831, vel-spătarul Alexandru Dimitrie Ghica a prezentat adunării din Muntenia traducerea unui ,,Regulament ostăşesc pentru Miliţia pământească a Principatului Valahiei”, care a fost aprobat de adunare în şedinţa din 11 aprilie 1831, fi ind înglobat în Regulamentul Organic, la cap. XI, art. 379-443.

4,,Ioan Câmpineanu, boier patriot, inteligent şi învăţat, fu cel dintâi care alergă sub steagurile oştirei româneşti, unde primi gradul de maior. Aici strânse ele legăturile de prietenie cu Nicolae Golescu, Ioan Voinescu I-iu, Nicolae Teologu, Dâmboviceanu şi alţi tineri ofi ţeri. În anul 1834 el înfi inţă cu Eliade ,,Societatea Filarmonică”. Ales deputat în Obşteasca Adunare, se întâlni aici cu fostul său comandir, Em. Băleanu; împreună cu Iancu Russet şi Grigore Cantacuzino ei pun bazele Partidului Naţional”. Apud A.D. Xenopol, ,,Istoria Românilor”, Iaşi, 1896, vol. XI, p. 117-118.

5,,Albina Românească” nr. 55, Iaşi, 20 iulie 1830.6Conform George I. Lahovari, ,,Hârtii vechi”, Bucureşti, 1893, p.

22, ,,Duminică, 14 septembrie 1830, uniforma românească s-a văzut pentru prima dată pe uliţele Iaşului” iar din ,,Albina Românească” 1830 afl ăm că ,,D. Hatman Constantin Paladi, generalul inspector şi şeful oastei pământeşti, răzând barba şi desbrăcând costumul asiatic, s-a îmbrăcat în uniforma militărească naţională ca şi toţi ofi ţerii de sub comanda sa, ce poartă cocarda şi steagul naţional de culori albastru şi roş închis”.

RESTITUTION: PRINCELY AND ARMY GENERAL STAFF (1830-1865) – Luminita GavraDuring time Army Historical Service’s specialists realized studies and documentaries that haven’t been

published. Th is is the fi rst from the series Restitution.Keywords: General Staff , organization, decorations, police, functions.

NOTE

7Hatmanul Constantin Palade a procedat similar cu ,,Regulamentul pentru Miliţia Naţională a Moldovei”, care a fost înglobat în Regulamentul Organic al Moldovei, la cap. VII, art. 211-278. Apud Locotenent-colonel V. Nădejde, ,,Centenarul renaşterii Armatei Române”, Tipografi a ,,Cultura Românească”, Iaşi, 1930, p. 27.

8,,Albina Românească” nr. 61, Iaşi, 11 septembrie 1830.9,,Almanahul Ţării Româneşti”, 1836.10,,Almanahul Statului din Prinţipatul a toată Ţara Românească”, 1837.11,,Almanahul Statului din Prinţipatul a toată Ţara Românească”,

1839.12,,Almanahul Statului” 1840.13Almanahul ,,Ţării Româneşti”, 1841.14,,Almanahul Ţării Româneşti”, 1842.15,,Almanahul statului”, 1846.16,,Almanahul statului”, 1846.17,,Almanahul statului”, 1848. 18,,Almanahul Statului”, 1850.19,,Almanahul statului”, 1851. 20,,Almanahul Statului”, 1853.21,,Almanahul statului”, 1858.22,,Anuarul Militar al Oastei Române”, 1864.23,,Anuarul ofi ţerilor Armatei Române”, 1865.24Serviciul Istoric al Armatei

CăpitaniScheletti Alexandru, 30 august 1860Greceanu Ion, 8 aprilie 1862Filitiş Costandin, 24 ianuarie 1863Mahala Ion, 24 ianuarie 1865

Statul Major GeneralFlorescu Ioan Emanoil, 14 iulie 1860Iacovache Alexandru, 24 ianuarie 1863Corpul de Stat Major organizat prin Decretul din 12

noiembrie 1863ColoneiPăucescu Ion, 16 iulie 1859MaioriAlgiu Ion, 22 mai 1864Sachelarie Oton, 30 august 1864Lupu Lascăr, 24 ianuarie 1865CăpitaniBoteanu Emanoil, 6 iunie 1862Anghelescu Gheorghe, idemGramont Alexandru, idemFălcoianu Ştefan, idemVlădescu Matei, 24 ianuarie 1863Cantili Gregoriu, idemGramont Dimitrie, 30 august 1863LocotenenţiEraclid Xenofont, 30 august 1863.23

Rubrică realizată de Luminiţa Gavra24.

Page 32: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document32

studii/documente

MĂRIREA ŞI DECĂDEREA ARMEI CĂI FERATE Colonel (r) MIHAI-COSTACHE HUMĂ

„Spre înfl orirea mai cu deosebi a agriculturei noastre, noi vă vom propune introducerea în Ţeară a acelor aşezăminte bine-făcătoare care au schimbat faţa Europei: căile ferate şi institutele de credit“

Primele căi ferate din România și lucrătorii militari de drum de f ier (1859-1880)După Unirea Principatelor Române, construirea

unei reţele de căi ferate a devenit o necesitate vitală pentru propășirea economică și asigurarea condiţiilor de consolidare a cuceririlor poporului și de apărare a teritoriului naţional. În calitatea de domn al Principatelor Unite, apoi al României, Alexandru Ioan Cuza a sprijinit realizarea drumului de fier în ţara noastră. În mesajul său către Adunarea Electivă a României, în sesiunea 1863-1864, printre cele mai importante proiecte se număra și ,,Legea de concesiuni pentru căile ferate ale ţărei, pentru împrumut și pentru institutele de credit, singurul mijloc de a da agriculturei, comerciului și industriei noastre o energică și repede dezvoltare’’.

În calitatea sa de prim-ministru, Mihail Kogălniceanu a prezentat, în aceeași sesiune, programul guvernului spunând ,,Mesajul Domnesc este însuși programul nostru”... și în continuare... ,,Spre înflorirea mai cu deosebi a agriculturei noastre, noi vă vom propune introducerea în Ţeară a acelor așezăminte bine-făcătoare care au schimbat faţa Europei: căile ferate și institutele de credit”. Trecând peste corpurile legiuitoare, care tergiversau și tot amânau luarea unei decizii, la 1 septembrie 1865 Cuza a semnat decretul prin care s-a autorizat încheierea convenţiei de realizare a drumului de fier de la București la Giurgiu cu Compania Bercley-Staniforth.

Condiţiile politice, economice și sociale ale României până la Războiul de Independenţă nu au permis statului să poată construi căi ferate prin mijloace proprii, fără ajutor financiar și tehnic venit din afară. Cu eforturi financiare deosebite, în perioada anilor 1867-1869 a fost construită prima cale ferată, între București și Giurgiu, 70 de kilometri, concesionată încă de la 1 septembrie 1865 firmei Bercley. În anii următori au fost construite noi linii ferate, proprietate privată străină, aparţinând societăţilor Offenheim și Stroussberg, care au legat unul câte unul cele mai importante centre economice ale ţării, au fixat definitiv unirea indisolubilă a celor două principate și au contribuit la ridicarea economică și socială a ţării.

Încă de la punerea lor în exploatare, căile ferate din România, puţine câte erau, au fost constant folosite pentru executarea diferitelor transporturi militare, în mod

deosebit când orientarea lor favoriza deplasarea trupelor. Începutul utilizării masive a căilor ferate din România pentru transporturile militare îl constituie manevrele din toamna anului 1872.

Avem temei să considerăm că arma căi ferate (ca specialitate militară) a apărut în Armata Română după manevrele militare din toamna anului 1872, ca urmare a folosirii reţelei feroviare existente atunci, puţin peste 900 de km, de la Suceava până la Vârciorova prin Barboși, Chitila, Pitești, Craiova, pentru transportul de materiale,

tehnică diversă, cai și trupă. Chiar în acel an, generalul Florescu, ministrul secretar de stat la Departamentul de Război, apreciind rolul trupelor de geniu în campanii, cerea ca acestea să fie pregătite și pentru, construcţia, reparaţia și demoliţia (demolarea - n.a.) drumului de fier”.

Primele elemente ale acestei specialităţi militare în Armata Română le întâlnim

în Batalionul de Geniu, înfiinţat prin Înaltul Decret Princiar nr. 3 531din 14 iulie 1873, în structura căruia trei din cele patru companii, respectiv cele de săpători, aveau în compunerea lor și lucrătorii de drum de fier. Decizia ministerială nr. 20 din 30 decembrie 1875, relativă la determinarea cadrelor și efectivelor batalionului de geniu conform bugetului pentru anul 1876, stabilea organizarea acestuia pe cinci companii, dintre care primele patru erau de ,,săpători, minari, telegrafie și drum de fier”, fiecare cu câte 1 sergent major, 1 sergent furier, 8 sergenţi, 16 caporali, 4 gorniști și 110 soldaţi.

În perioade premergătoare, dar mai ales pe timpul Războiului de Independenţă, căile ferate în lungime de 1 264 km au fost intens solicitate pentru mobilizarea și concentrarea Armatei Române în sudul ţării, pentru tranzitul pe teritoriul ţării noastre a armatei ruse și pentru executarea unor transporturi internaţionale de armament către Serbia. Pentru a răspunde acestor cerinţe, prin ordinul de concentrare, companiile Batalionului de Geniu au fost repartizate astfel: compania 1 la Craiova, compania 2 la București, compania 3 la Brăila-Galaţi, compania 4 la Focșani iar compania pontonieri la dispoziţia armatei. Prin Î.D. nr. 1840 din 6 aprilie 1877 s-a ordonat mobilizarea armatei în vederea participării la Războiul de Independenţă. Companiile de geniu au fost

Page 33: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 33

puse pe picior de război și au participa la reușita acţiunilor de luptă, în funcţie de specializarea fiecăreia. În afara multor lucrări genistice, aceste subunităţi au fost folosite și pentru executarea unor lucrări pe reţeaua feroviară de către echipele specializate în căi ferate. În timpul Războiului de Independenţă, în sarcina specialiștilor de căi ferate s-a aflat primul tren militar de intervenţie, care a avut un rol important pe timpul desfășurării operaţiunilor militare privind asigurarea trupelor luptătoare cu muniţie și materiale necesare. De asemenea, specialiștii militari feroviari au intervenit în diferite zone pentru executarea unor lucrări importante de căi ferate, precum și pentru paza și apărarea unor obiective de pe reţeaua feroviară.

După terminarea victorioasă a războiului, armata a trecut pe picior de pace. Batalionul de Geniu s-a reconstituit în cazarma de la Cotroceni, pregătindu-se pentru participarea la construirea unor obiective feroviare și altor construcţii în interesul armatei. În lunile următoare, găsim companiile Batalionului de Geniu dislocate pe sectorul de cale ferată Frătești-Zimnicea, construit de unităţile ruse în 1877, cu misiunea de a-l lega de linia ferată București-Svistov (prin podul întins de ruși peste Dunăre), de asemenea, la Vârciorova, unde au participat la construirea căii ferate până la Bahna, și la Burdujeni pentru a participa la construirea staţiei de cale ferată. Astfel de acţiuni au avut loc și pe alte sectoare de cale ferată, fapt ce a condus la concluzia necesităţii creării unor subunităţi specializate în lucrări de întreţinere, construcţii, refacere și exploatare a sectoarelor de cale ferată, dar și de distrugere a acestora în caz de nevoie.

Administraţia C.F.R. și subunităţile militare de căi ferate (1880-1916)

Dificultăţile întâmpinate de transportul feroviar în timpul Războiului de Independenţă au scos în evidenţă atât necesitatea dezvoltării reţelei interne de căi ferate cât și îmbunătăţirea calităţii celei existente în ce privește traseul, lucrările de artă, materialul rulant etc. Conștientă de costisitoarea experienţă a construcţiilor de acest gen de către companiile particulare străine, ca și de importanţa obiectivelor propuse și consecventă în realizarea acestora, în anul 1879 conducerea ţării a hotărât, pentru prima dată, să încredinţeze construcţia unei linii de cale ferată inginerilor români. Este vorba despre linia Buzău-Mărășești, de 91 km, inaugurată la 18 octombrie 1881. Noua linie a demonstrat capacitatea României de a proiecta și construi cu mijloace proprii o cale ferată, creând posibilitatea formării cadrelor de specialitate și generalizarea învăţămintelor corespunzătoare și în rândurile armatei. Construirea acestei linii și cu participarea specialiștilor de căi ferate din subunităţile de geniu, prezenta, din punct de vedere militar, o importanţă deosebită, deoarece scurta cu 100 de km distanţa dintre cele două puncte extreme, Burdujeni și Vârciorova, ale principalei direcţii feroviare ce traversa Moldova de la nord la sud și Muntenia de la est la vest. Perseverând pe această linie, statul român a hotărât răscumpărarea căilor ferate existente, care în marea majoritate aparţineau unor societăţi particulare cu capital străin. La 29 ianuarie 1880 a fost promulgată Legea pentru cesiunea căilor ferate ale Societăţii acţionarilor către statul român, iar în baza convenţiei încheiate între guvern și Societatea acţionarilor, cei 921 km de linie ferată ai acesteia au fost predaţi Direcţiunii Princiare a Căilor Ferate Române (devenită peste trei ani Direcţiunea Generală a Căilor Ferate Române ,,C.F.R”) înfiinţată în același an.

După ce a devenit stăpân pe reţeaua feroviară a ţării, statul român a construit în mod neîntrerupt și aproape în fiecare an noi linii de cale ferată, toate în regie proprie. Acest vast program de construcţii feroviare a pus noi și mari sarcini lucrătorilor militari de căi ferate, determinând noi structuri în Batalionul de Geniu prin înfiinţarea unor subunităţi specializate în lucrări de întreţinere, construcţii, refacere și exploatare pe calea ferată. Această măsură a fost concretizată prin Î.D.R. nr. 2550 din 31 octombrie 1880, publicat în „Monitorul Oastei” nr. 37 din 11 noiembrie același an. În baza acestui document, la 16 noiembrie 1880 a fost înfiinţat al doilea batalion de geniu în care, ca și în primul, s-a constituit câte o companie de căi ferate. Deci trupele de geniu își sporesc structura la două batalioane, fiecare având câte o companie specializată în căi ferate.

Instrucţia de specialitate a militarilor feroviari s-a efectuat, de regulă, în două etape, cea teoretică în cazărmi,

Page 34: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document34

studii/documente

în lunile de iarnă, iar cea practică prin participarea acestora la lucrările curente de pe reţeaua de căi ferate a României. Încadrarea cu cadre de specialitate s-a realizat prin repartizarea absolvenţilor Scolii Speciale de Artilerie și Geniu, cu trei ani pregătire, iar mai târziu din Școala de Aplicaţiune de Artilerie și Geniu, care pregătea ofiţeri și în specialitatea căi ferate, dar și dintre cei trimiși la studii inginerești în Franţa, Belgia sau Germania. Una din cele mai importante lucrări la care au participat ambele companii de căi ferate a fost construirea sectorului de cale ferată Barboși-Hanu Conachi, de 41 km, lucrare care a început în luna iunie 1881 și a durat aproximativ un an.

Nevoile economice și militare ale ţării au pus sarcini mereu crescânde privind conducerea, organizarea, dotarea și instruirea militarilor feroviari, fapt ce a determinat repetate măsuri de reorganizare a trupelor de geniu. Prin Î.D.R. nr. 960 din 8 aprilie 1882, batalioanele de geniu au format Regimentul 1-iu de Geniu, primul comandant fiind colonelul Constantin Poenaru, urmat la scurt timp de colonelul Anton Berindei. Prin Î.D.R. nr. 1070 din 27 martie 1884, începând cu 1 aprilie același an Regimentul 1-iu Geniu se compunea din 4 batalioane, fiecare având câte o companie de căi ferate, sporind la 4 numărul acestora.

Desele schimbări de organizare nu au slăbit interesul deosebit pentru instruirea de specialitate a militarilor feroviari, aceștia participând la executarea unor lucrări importante pe sectoarele de căi ferate din ţară. În perioada iulie-august 1882, două companii de căi ferate au executat lucrări de refacere a sectorului Comarnic-Sinaia, linie distrusă de inundaţiile provocate de revărsarea râului Prahova. Darea în circulaţie a liniei în termen scurt și calitatea lucrărilor executate au demonstrat buna pregătire a subunităţilor de căi ferate, dar și unele neajunsuri privind montarea ramificaţiilor, ridicarea la nivel a liniei prin buraj etc., ceea ce l-a determinat pe ministrul de Război să ordone detașarea fiecărei companii, timp de șase luni pe an, de regulă în perioada aprilie-septembrie, pentru a participa direct la construirea, întreţinerea și refacerea căilor ferate române. În acest context, cele patru companii de căi ferate au participat la construirea sectoarelor de cale ferată Titu-Târgoviște, Costești-Roșiori-Turnu Măgurele și în parte, Medgidia-Cobadin, a liniei ce lega staţia Ghencea de poligonul Cotroceni, a liniei ferate ce deservea Cetatea București, lucrări de fortificaţii etc.

Experienţa acestor ani a impus necesitatea luării unor măsuri pentru îmbunătăţirea organizării și înzestrării trupelor de geniu și a celor de căi ferate. Prin decizie ministerială, s-a stabilit o nouă compunere a parcului companiilor, o mai bună dotare cu materiale necesare construirii și întreţinerii suprastructurii căii ferate, unelte de tâmplărie și banc de lucru, instrumente de topografie, materiale pentru construirea terasamentelor. Toate acestea

erau containerizate, repartizate pe trăsuri, asigurând un transport sigur, o manipulare rapidă și păstrarea lor în condiţii bune, fiind în orice moment funcţionale.

În ceea ce privește organizarea companiilor de căi ferate, acestea participând în continuare la instruirea teoretică în unităţi și pregătirea practică pe șantierele de construcţii, prin decrete și ordine succesive, au fost restructurate, ajungând la nivel de Batalion de căi ferate și ulterior la cel de Regiment de căi ferate. Astfel, în baza Î.D.R. nr. 5 din 8 ianuarie 1887, începând cu data de 1 februarie a luat fiinţă în cadrul Regimentului 1-iu de Geniu, primul batalion de căi ferate din Armata Română, cu sediul în Fortul Domnești. Primii comandanţi ai acestui batalion au fost, succesiv, viitorii generali de divizie Ioan Culcer și Constantin N. Hârjeu, ambii distinși ofiţeri de geniu specializaţi în căi ferate. Atribuţiunile (misiunile) trupelor de căi ferate, reglementate prin ordine, regulamente și instrucţiuni, au fost să exploateze reţeaua de căi ferate cuprinsă între staţiunile de îmbinare (tranziţiune) și staţiunile cap de etape ferate; să construiască căi ferate de campanie; să repare și să restabilească căile ferate distruse de inamic, care apoi să fie puse în circulaţie; să distrugă căile ferate pe care armata le părăsește în retragerea ei și să exploateze și să întreţină liniile ferate ale cetăţilor și regiunilor întărite. De asemenea, s-a stabilit că în campanie, Batalionul de căi ferate cu personalul și materialul său era afectat armatei care-l punea la dispoziţia Direcţiunii de căi ferate de campanie, ca organ de execuţie.

Dezvoltarea reţelei de căi ferate în această perioadă s-a făcut, evident, în primul rând în funcţie de cerinţele economice, dar s-au avut în vedere în același timp și nevoile militare. Numirea colonelului Ștefan Fălcoianu la conducerea exploatării căilor ferate, în cadrul Direcţiei Princiare, prezenţa unui ofiţer superior în toate consiliile de administraţie, până la serviciile speciale existente și astăzi la Ministerul Transporturilor, la Compania Naţională de Căi Ferate și la Regionalele C.F.R., atestă atenţia ce se acorda, de la primele începuturi, intereselor militare în construcţia și întreţinerea circulaţiei căilor ferate, la care armata a participat direct prin subunităţile de căi ferate din componenţa trupelor de geniu. Sub conducerea inginerilor români, civili și militari, s-au executat linii mult mai dificile și cu un preţ mult mai redus decât cel practicat de concesionarii străini. Astfel, s-au realizat lucrări de adevărată măiestrie tehnică, precum tuneluri, ziduri de apărare, viaducte și poduri, culminând cu lucrările de artă de la Dunăre, în sectorul Fetești-Cernavodă, considerate, la inaugurarea lor, în anul 1895, printre cele mai complexe din Europa.

În afara practicii pe șantierele din reţeaua feroviara a ţării, în sarcina Batalionului de căi ferate au rămas și liniile ferate cu destinaţie militară. Astfel, au continuat lucrările la liniile de cale ferată ale Cetăţii București,

Page 35: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 35

la construirea forturilor Ștefănești, Afumaţi, Tunari, asigurarea serviciului de telegraf și serviciului de mișcare pe liniile ferate ale Cetăţii. În toamna anului 1897 a început construcţia căii ferate Cotroceni-Domnești, destinată să lege linia forturilor cu toate stabilimentele serviciilor artileriei și subzistenţelor armatei aflate în București. În aceeași perioadă a fost construită linia ferată care lega Manutanţa militară și cazarma Sf. Gheorghe cu Spitalul Militar Central, dar și alte lucrări.

Sarcinile tot mari puse în faţa trupelor de căi ferate au dus la alte transformări și modificări în organizarea acestora. Prin Î.D.R. nr. 985 din martie 1908, începând cu 1 aprilie a aceluiași an Batalionul de căi ferate, cu reședinţa la București, a devenit independent. Primul comandant al acestuia a fost locotenent-colonelul, viitor general de divizie, Scarlat Panaitescu, urmat în anul 1912 de maiorul, viitor general de brigadă, Ion Macri. Cu această organizare, companiile de căi ferate fiind numerotate de la 1 la 4, Batalionul s-a deplasat la Medgidia pentru a participa la construirea căii ferate Medgidia-Cobadin, cu o lungime de 28 km.

În contextul celui de-al doilea război balcanic, Batalionul de căi ferate a fost readus la București, iar după trei zile de marș a ajuns la Turnu Măgurele pentru a asigura nevoile de transport ale Armatei Române. Companiile 1, 2 și 3 au fost dislocate pe reţeaua feroviară de la sudul Dunării, pentru executarea manevrei și îndrumarea trenurilor care efectuau transporturi în interesul Armatei Române, precum și pentru paza și asigurarea transporturilor de materiale și trupe. Compania 4 a rămas la Turnu Măgurele pentru întreţinerea liniilor de garaj și îmbarcarea locomotivelor și vagoanelor pentru a fi transportate pe malul bulgăresc cu șalupele. În această zonă au mai fost construite noi linii de garaj și s-a executat serviciul de exploatare a trenurilor militare.

După încetarea ostilităţilor din Balcani, marcată prin Pacea de la București, Batalionul de căi ferate, sub comanda maiorului Ion Macri, a continuat construcţia sectorului Medgidia-Cobadin, a construit linia care lega halta Teiș cu Arsenalul Armatei de la Târgoviște și linia de legătură între Pirotehnia veche și cea nouă. În anul 1915, Batalionul de căi ferate a construit linia de 6 km care lega staţia Bălănoaia de staţia Frătești și în continuare încă 7 km până la punctul numit Florica de pe malul Dunării, unde s-au construit fundaţii de beton pentru două tunuri lungi de coastă, lucrare care a durat până în primăvara anului 1916. În anul 1916, pentru instrucţia de specialitate în ramurile mișcare și tracţiune, militarii

din specialitatea ,,mișcare” au fost detașaţi Administraţiei C.F.R., participând la asigurarea exploatării sectoarelor de cale ferată București-Constanţa, București-Ploiești și București-Giurgiu.

În perspectiva participării României la Primul Război Mondial pentru realizarea idealurilor sale naţionale și datorită unor necesităţi de asigurare logistică a armatei, a fost emis Î.D.R. nr. 1542 din 9 aprilie 1916, prin care au fost create comandamente, unităţi și servicii, iar Batalionul de căi ferate s-a transformat în Regiment de căi ferate, comandantul batalionului, colonelul Ion Macri, devine primul comandant al regimentului.

Regimentul de căi ferate în Primul Război Mondial (1916-1919) La decretarea mobilizării, la 15 august 1916,

Regimentul de căi ferate cuprindea în organica sa șase companii de căi ferate, șase echipe de poduri, opt echipe de linie și trei echipe de tuneluri. Mobilizarea regimentului a fost efectuată în corturi instalate pe platourile din spatele forturilor Domnești și Mogoșoaia. Efectivul total al regimentului era de 938 oameni, din care 32 ofiţeri, 7 subofiţeri, 99 gradaţi și 800 soldaţi. Iniţial, companiile de căi ferate au fost afectate Armatelor I, a II-a și de Nord, pentru punerea în funcţiune a liniilor din zonele lor de acţiune, restabiliri de linii și construcţii de linii noi. Ulterior, subunităţile de căi ferate au primit misiuni pe șase direcţii de căi ferate.

Astfel, la Brașov și pe liniile adiacente au fost trimise companiile 3 și 5 de căi ferate, echipele 4 de poduri, 2 de linie și 3 de tuneluri. Acestea au executat recunoașteri pe sectoarele de cale ferată distruse de inamic, au stabilit caracterul și volumul acestora, au elaborat soluţiile de restabilire și au redat în funcţiune linii ferate în folosul trupelor luptătoare. Nevoite să se retragă pe Valea Prahovei, subunităţile au pregătit pentru distrugere obiective importante și au evacuat materiale de cale ferată și instalaţii de pe sectorul Predeal-Câmpina, făcând impracticabile pentru inamic tunelurile de la Bușteni și Posada. După îndeplinirea misiunilor în zonă s-au deplasat cu trenurile de lucru în Moldova, la Iași și Piatra Neamţ.

Pe Valea Jiului a acţionat un detașament din compania de căi ferate înguste, echipele 1 de poduri și trei de linie, care a restabilit sectorul de cale ferată Bumbești-Târgu Jiu, a executat amenajări pentru captarea apei

Page 36: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document36

studii/documente

necesare alimentării locomotivelor, a refăcut și consolidat poduri de cale ferată, liniile din staţii, cheiurile și rampele de îmbarcare-debarcare de pe sectorul de cale ferată Filiași-Târgu Jiu. S-a retras iniţial la Craiova, participând la pregătirea lucrărilor de minare a podurilor spre Calafat și Pitești, apoi a fost îndrumat spre Moldova, cartiruindu-se la Bârlad. Pe Valea Oltului au acţionat compania 2 căi ferate și echipele 4 de linie, 2 de poduri, 3 tuneluri, cu misiunea de cercetare, recunoaștere și restabilirea sectoarelor de cale ferată Râul Vadului-Podul Olt, Podul Olt-Făgăraș și Podul Olt-Sibiu. Aceleași subunităţi au executat restabiliri în staţii, refacerea podurilor și exploatarea sectoarelor Turnu Roșu-Podul Olt-Sebeș Olt și Chitila-Titu. Parte din aceste subunităţi au luat parte la luptele purtate de unităţile care apărau Defileul Oltului. Pe sectorul de cale ferată Piatra Olt-Râmnicu Vâlcea au efectuat lucrări pregătitoare pentru distrugerea liniilor, podurilor, tunelurilor, precum și evacuări de materiale de cale ferată. Retrase în Moldova și aceste subunităţi s-au stabilit la Bârlad.

În zona Ghimeș-Palanca a acţionat compania 1 căi ferate, împreună cu echipele 3 de poduri și 1 de tuneluri, care au executat lucrări de restabilire a liniei și traseului de telecomunicaţii, precum și refacerea podurilor, în mod deosebit a viaductului Caracău. Tot aceste subunităţi au asigurat întreţinerea și exploatarea sectorului de cale ferată Comănești-Ciceu-Ditrău. La sfârșitul lunii septembrie s-au retras la Piatra Neamţ, unde au fost folosite la construirea liniei de cale ferată îngustă până la Bicaz.

Pe direcţia Bacău a acţionat un detașament format din compania de căi ferate înguste, care a executat lucrări de întreţinerea liniei ferate și consolidarea terasamentelor pe sectoarele Bacău-Roman-Pașcani și Bârlad-Berheci.

Pe direcţia Piatra Neamţ au acţionat iniţial compania 4 căi ferate, un detașament din compania de căi ferate înguste și o echipă specializată în poduri de cale ferată. Acestea au avut misiunea de a construi o cale ferată îngustă din Piatra Neamţ, prin Bicaz, până la Lunca Bradului, de 65 km, exploatată iniţial în folosul Armatei Române din zonă, apoi predată Batalionului 17 căi ferate rus. Pe sectorul de cale ferată Piatra Neamţ-Buhuși au fost consolidate linii, s-au construit noi linii de garaj, precum și rampe de încărcare-descărcare, apoi subunităţile noastre de căi ferate au fost dirijate pentru alte lucrări în complexul feroviar Iași-Socola.

La 1 noiembrie 1916, în cadrul Regimentului de căi ferate a luat fiinţă o companie de distrugeri organizată pe patru secţii, fiecare comandată de câte un ofiţer, care a executat îndeosebi misiuni de distrugeri.

La începutul anului 1917, Regimentul de căi ferate și-a mutat punctul de comandă de la Bârlad la Socola iar subunităţile sale au fost regrupate și au primit misiuni în patru zone.

În zona Iași-Socola, au executat lucrări de terasa-mente, completări de linii de garare și ramificaţii, rampe de îmbarcare și cheiuri de transbordare în staţiile Socola, Iași, Nicolina și triajul Păcurari și au fost refăcute liniile de cale ferată din staţia Ciurea.

În zona Mărășești-Galaţi-Bârlad, după executarea distrugerii unor obiective din zona fortificată Focșani-Nămoloasa-Galaţi și a podurilor peste râul Trotuș, au trecut la lucrări de sporiri de staţii și triaje, construirea unor rampe de îmbarcare și cheiuri de transbordare, linii de legătură cu ecartament normal și îngust, înălţarea și lărgirea liniei ferate Galaţi-Reni, debarcadere și alte lucrări de reparaţii și întreţinerea liniei ferate.

În zona Bacău, au executat lucrări de sporire a staţiilor și construirea unor rampe de îmbarcare-debarcare, precum și un număr important de baracamente sanitare pentru nevoile armatei.

În zona Zorleni-Crasna au executat lucrări de sporirea staţiilor și construcţia unor rampe de îmbarcare-debarcare.

După îndeplinirea misiunilor în cele patru zone, subunităţile au executat lucrări pregătitoare pentru distrugeri în staţiile Mărășești, Panciu, Adjud, construirea unor linii de garare și rampe de îmbarcare-debarcare și a unor linii noi de interes militar, precum linia ferată Băcești-Roman cu lungimea de 45 km, linia ferată Dângeni-Rădăuţi Prut de 58 km și linia ferată îngustă Huși-Bucovăţ, de 112 km. Această linie traversa râul Prut și făcea legătura cu linia Ungheni-Chișinău.

Regimentul de căi ferate a cunoscut noi modificări organizatorice, fiind desfiinţate echipele de linie, poduri și tunele, prin includerea lor în cadrul companiilor. Regimentul reorganizat, de data aceasta sub comanda colonelului Matei Vlădeanu, avea 8 companii de construcţii căi ferate și o companie de distrugeri. Fiecare companie cuprindea două subunităţi de construcţii linii, două subunităţi de poduri căi ferate, două subunităţi de tracţiune pentru deservirea trenurilor militare și personalul necesar pentru exploatarea feroviară a două staţii principale. Cu această nouă structură, Regimentul a continuat executarea misiunilor primite în vederea asigurării transporturilor necesare operaţiilor militare.

Astfel, bilanţul misiunilor executate de acesta în campania din Moldova a însumat refacerea a peste 900 m.l. poduri căi ferate și consolidarea altora, restabilirea a 421 km de cale ferată pe sectoarele exploatate pentru nevoile frontului, pregătirea pentru distrugere și distrugerea a peste 1000 km cale ferată, 93 staţii, 97 poduri, executarea galeriilor de mină de la podurile de la Asău și Comănești, sporirea prin construcţii noi a reţelei feroviare din Moldova cu 60 km linii de garare, 183 km cale ferată cu ecartament normal, larg și îngust, construirea a 19 poduri mici și mijlocii cu lungime totală de 380 m.l., construirea liniei ferate înguste de pe Valea Bistriţei în lungime de

Page 37: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 37

120 de km și exploatarea acesteia, dublarea sectorului de cale ferată Târgu Frumos-Ruginoasa, restabilirea liniilor de telecomunicaţii de pe sectoarele de cale ferată afectate, paza și apărarea unor obiective feroviare importante, precum și participarea alături de personalul Administraţiei C.F.R. la exploatarea în comun a tuturor sectoarelor de cale ferată din Moldova.

În ultima parte a războiului și imediat după trecerea armatei pe picior de pace, Regimentul 1 Căi Ferate (denumire primită la 1 ianuarie 1918), cu organizarea puţin modificată, și-a continuat misiunile specifice, contribuind pe deplin la refacerea și exploatarea reţelei feroviare din ţara noastră cu următoarele misiuni și dislocare: Comanda regimentului cu subunităţile de regiment, compania 1 și 2 căi ferate, în garnizoana București, unde executau program de instrucţie, compania 3 la Cernăuţi, unde, printre alte misiuni, a menţinut în funcţiune podul de la Tighina-Tiraspol împotriva grupurilor anarhice rusești, compania 4 la Iași, unde a executat serviciul de exploatare în colaborare cu personalul C.F.R., companiile 5 și 7 la Fetești, unde executau construirea feribotului peste braţul Borcea în vederea restabilirii circulaţiei întrerupte cu Dobrogea, compania 6 la Brașov, unde executa paza obiectivelor feroviare din zonă și strângerea materialelor părăsite de trupele germane, compania 8 la Piatra Neamţ, unde executa exploatarea și întreţinerea căii ferate înguste din zonă. De asemenea, Regimentului 1 Căi Ferate a contribuit la asigurarea circulaţiei trenurilor din întreaga ţară care aveau destinaţia spre Alba Iulia, pentru marele eveniment de la 1 Decembrie 1918.

Perspectiva instalării bolșevismului în Ungaria ca și pericolul pentru consolidarea unirii Transilvaniei cu România, a determinat acţiunea militară românească peste Tisa și până la Budapesta, desfășurată în intervalul martie-august 1919, la care au participat și trei companii de căi ferate, secţia I poduri, secţia II-a tuneluri și trenul blindat – apărut pentru prima dată în Armata Română și dat în subordinea Regimentului 1 Căi Ferate. Misiunile principale îndeplinite de subunităţile regimentului au fost: repararea și întreţinerea căilor ferate din zona operaţiilor, demontarea unor porţiuni de cale ferată de mică importanţă și folosirea materialului la construirea altor căi ferate necesare frontului, asigurarea depourilor cu meseriași, balastarea și burajul unor linii distruse de inundaţii, exploatarea sectoarelor de cale ferată din apropierea frontului, cercetarea unor lucrări de artă – poduri și tuneluri – pentru a fi refăcute și redate circulaţiei. De asemenea, subunităţile de căi ferate au executat paza și apărarea principalelor obiective feroviare din zona de operaţii și a echipat cu personal trenul blindat, pus la dispoziţia Armatei de Transilvania.

Pentru abnegaţia, curajul, devotamentul, spiritul de sacrificiu și modul exemplar în care ofiţerii, gradaţii și soldaţii din trupele de căi ferate și-au îndeplinit misiunile

în anii grei ai Războiului de Întregire, conducerea statului, prin Ministerul de Război, a adresat deseori mulţumiri și felicitări și a decorat cu cele mai înalte ordine ale României 11 ofiţeri ai Regimentului și un număr mare de gradaţi-soldaţi, alţii fiind avansaţi în mod excepţional la gradul următor. Alţi 214 funcţionari superiori, ingineri și lucrători ai serviciilor de mișcare și tracţiune din rândurile personalului C.F.R, au fost distinși cu înalte ordine iar 858 au fost răsplătiţi cu medalii de război pentru eroismul de care au dat dovadă, de cele mai multe ori alături și împreună cu subunităţile de căi ferate, pentru menţinerea în circulaţie a tuturor sectoarelor de căi ferate, asigurarea transporturilor de aprovizionare și de evacuare, executarea unor lucrări de linii noi, mulţi dintre ei până la sacrificiul suprem.

Participarea unităţilor militare de căi ferate la refacerea și dezvoltarea reţelei feroviare în România (1919-1941)La terminarea războiului, România dispunea de

11.349 km cale ferată, la vechile linii ale ţării în lungime de 3.805 km adăugându-se 7.544 km ai provinciilor care se uniseră cu ţara. Provenind de la patru administraţii de cale ferată, liniile aveau caracteristici diferite din punct de vedere tehnic, de dotare, întreţinere etc. Ecartamentele erau de trei tipuri - îngust, normal și larg, iar numărul tipurilor de șină crescuse de la 7 la 47 (cuprinse între 17 și 45 kg/m.l.). Situaţia căilor ferate, distrugerile la linii și poduri, uzura căii și a materialului rulant, risipirea personalului specializat se resimţeau în volumul traficului, viteza de circulaţie și asigurarea condiţiilor minime de exploatare. Clădirile din staţii suferiseră și ele mari stricăciuni, instalaţiile de alimentare cu apă și combustibil, remizele locomotivelor, triajele, liniile de garare, macazurile, atelierele de reparaţii etc, erau distruse sau evacuate de inamic în retragere. Ca urmare a scăderii puterii de rezistenţă a terasamentelor și liniilor, a lipsei instalaţiilor de semnalizare, circulaţia trenurilor se făcea cu mari greutăţi și cu viteze ce abia atingeau 30 km/oră.

În acesta condiţii deosebit de dificile pentru circulaţia feroviară, statul român a trebuit să facă mari și îndelungate eforturi financiare și materiale, ca și de muncă umană, pentru consolidarea terasamentelor și liniilor, reconstrucţia clădirilor, instalaţiilor de tot felul, magaziilor din staţii, liniilor de telecomunicaţii, precum și a podurilor distruse, pentru a asigura o circulaţie fluentă. Abia ulterior s-a pus problema unui program de dezvoltare pe termen lung, conform cu cerinţele comerţului, industriei, agriculturii, precum și nevoile militare și administrative.

Regimentul 1 Căi Ferate s-a situat în mijlocul efortului general, participând, alături și împreună cu personalul Administraţiei C.F.R. la refacerea unor terasamente, montări de ramificaţii de diferite tipuri, consolidări de linii și poduri de cale ferată, exploatarea

Page 38: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document38

studii/documente

unor sectoare de cale ferată, dar și la paza unor obiective importante de pe reţeaua de căi ferate.

Având în vedere volumul mare de lucrări de refacere și perspectiva dezvoltării reţelei de căi ferate a României, ca și importanţa strategică a acestora pentru ducerea unui război de apărare a ţării, pe baza experienţei dobândite în urma participării trupelor de căi ferate în campaniile războiului abia încheiat, a apărut necesitatea sporirii acestor trupe. Pe baza unui raport-memoriu comun al comandantului regimentului, colonelul Matei Vlădeanu și Biroului Transporturi din M.St.M., datat la mijlocul anului 1918, care cerea creșterea efectivelor dar și ,,acordarea unei atenţii deosebite recrutării oamenilor, aceștia să fie știutori de carte și meseriași, ... , ofiţerii să fie toţi ingineri din Administraţia C.F.R.’’, la 16 octombrie 1919 a fost semnat Î.D.R. nr. 4352 care constituie actul oficial de înfiinţare a Brigăzii de Căi Ferate și Pontonieri în subordinea Comandamentului Trupelor de Comunicaţii, dependentă din punct de vedere tehnic și disciplinar de Inspectoratul Tehnic al Geniului, iar sub raport administrativ de Ministerul de Război. Brigada avea în compunerea sa două regimente de căi ferate și regimentul de pontonieri. Primul comandant al brigăzii a fost colonelul Gheorghe Negoescu, comandantul Regimentului 1 rămânând colonelul Matei Vlădeanu, al Regimentului 2 colonelul Teodor Constantinescu, iar al Regimentului de Pontonieri colonelul Dan Florescu. Fiecare regiment de căi ferate era organizat pe trei batalioane, fiecare batalion având în subordine patru companii. Volumul mare de obiective feroviare cu nevoi de refacere sau consolidare ca și nevoia de specialiști în ramurile feroviare, a făcut să găsim companiile de căi ferate în toate zonele ţării - Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Banat sau Transilvania, fără a le putea stabili într-un anume loc din cauza mobilităţii lor și a deselor schimbări de situaţii de pe reţeaua sporită de căi ferate a României.

Totodată, regimentele de căi ferate au fost folosite pentru rezolvarea unor necesităţi ale armatei prin executarea unor lucrări la căile ferate din depozite, construirea și repararea unor căi ferate înguste din incinta

unităţilor militare, construirea și întreţinerea unor linii de garare, experimentări ale podurilor metalice demontabile de căi ferate de tip Kohn, Rothwagner etc.

Un rol important au jucat trupele de căi ferate pe timpul grevei generale din octombrie 1920, când au acţionat pentru contracararea efectelor negative asupra transportului de călători și mărfuri. Conform ordinului Președinţiei Consiliului de Miniștri din 10 octombrie 1920, personalul de tracţiune C.F.R. a fost mobilizat la Regimentul 2 Căi Ferate, iar la 3 noiembrie 1920 întregul personal C.F.R. a fost mobilizat la cele două regimente de căi ferate, care au luat în primire toate staţiile, depourile, atelierele din București și din alte localităţi. În Ordinul de Zi nr. 13 572/1920 al ministrului de Război se arăta că ,,Guvernul ţării a avut sprijinul puternic în oștire, care și de data aceasta a fost la înălţimea chemării sale. Armata, prin regimentele de căi ferate, a fost aceea care în ziua încetării lucrului, în mod hotărât și cu voinţă de fier a înlocuit personalul grevist și a izbutit imediat să pună în circulaţie trenurile de persoane și mărfuri. Spiritul de abnegaţie, sacrificiu, devotamentul fără seamăn cu care ofiţerii și trupa regimentelor de căi ferate s-au pus în slujba patriei și binelui obștesc le dau dreptul la recunoștinţa întregii naţiuni’’.

Anual, Brigada de Căi Ferate încheia cu Direcţia Generală a C.F.R. o Convenţie în care se precizau obiectivele și nevoile de instruire, perioadele de instrucţie practică, pe specialităţi. Avantajele acestei colaborări ERAU reciproce: pentru cadre și trupă instruirea de specialitate se făcea în condiţii mai bune în serviciile și pe șantierele căii ferate, adică aceea pe care trebuia să o asigure în situaţii de război, iar pentru C.F.R. era avantajul de a dispune în orice moment de subunităţi instruite și utilate care să constituie o rezervă permanentă de efective convenabile și sigure, bine organizate și mobile, capabile să intervină oportun în orice punct și în orice moment pe reţeaua feroviară. Asigurarea cu uneltele și utilajele folosite la lucrările executate pentru nevoile reţelei feroviare se realiza prin grija Ministerului de Război și a Ministerului Lucrărilor Publice.

În această scurtă perioadă de la înfiinţarea brigăzii, în octombrie 1919 până în anul 1921, volumul mare de lucrări a impus o largă răspândire pe teritoriu, puţin mobile, greu de coordonat, o varietate mare de lucrări care impuneau o anume specializare. Aceste neajunsuri au evidenţiat necesitatea reorganizării și sporirii efectivelor unităţilor de căi ferate, precum și specializarea lor în funcţie de categoriile de lucrări necesare a fi executate. La 20 decembrie 1921, brigada și-a modificat organizarea. Astfel, regimentul de pontonieri a trecut în subordinea brigăzii de specialiști, iar brigada de căi ferate cuprindea regimentul 1, regimentul 2 și regimentul 3, care s-a înfiinţat ulterior. Această organizare și-a dovedit eficienţa în activitatea brigăzii în anii următori, deși vor fi mici modificări și ajustări prin adăugarea batalioanelor de pază.

Pentru asigurarea specializării trupelor de căi

Page 39: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 39

ferate, regimentele s-au organizat pe specialităţi, fiecare regiment având în compunerea sa câte un batalion de exploatare și câte două batalioane de construcţii. Dislocarea și misiunile companiilor din Regimentele 1 și 2 căi ferate erau în funcţie de necesităţile regionalelor C.F.R. Localităţile în care erau dislocate companiile variau de la etapă la etapă, unele cu 2-3 locuri anual, în funcţie de lucrările ce trebuiau executate.

Astfel, Regimentul 1 Căi Ferate, cu 11 companii (compania 12 era la dispoziţia Ministerului de Război), a participat la normalizarea căilor ferate din Basarabia, a organizat exploatarea complexelor feroviare din București, Ploiești, Galaţi, Adjud, Pașcani, Bălţi, Chișinău, Iași, Socola, Petroșani, Oradea, Cluj, a executat lucrări de întreţineri și construcţii de căi ferate în zonele Reni, Buzău, fortul Otopeni, Cernăuţi, Chișinău, Brașov, lucrări de deszăpezire, paza unor obiective importante și lucrări de artă și multe altele. În anii următori, regimentul a participat la refacţia liniei Buzău-Galaţi și Mărășești-Tecuci, ambele cu șină tip 45, Roman-Burdujeni, Tecuci-Iași, Tecuci-Barboși, toate cu șină tip 40, alte lucrări în triajul Galaţi-Brateș, linia ferată Galaţi-Reni, staţia Reni și un pod peste râul Prut etc.

Regimentul 2 Căi Ferate a executat lucrări de exploatare la Petroșani, Craiova, Brașov, Arad, Dej, Cluj, Reghin, Teiuș, Târgu Mureș, dar și la București Mărfuri, Pitești, precum și alte lucrări de construcţii și întreţineri la Făurei, Reni, Cotroceni, București Mărfuri, Buzău, Chitila, Ploiești, Galaţi, Slatina, Adjud, ca și la normalizarea liniei Ungheni-Chișinău. În zona de vest a ţării a executat lucrări de refacţii, construcţii noi, exploatarea reţelei feroviare.

La 1 aprilie 1926, a avut loc o altă organizare a celor două regimente, fiecare dispunând de patru batalioane, două de exploatare, unul de construcţii și unul de poduri și căi ferate înguste, fiecare batalion cu patru companii, deci 16 la regiment. Efectivele brigăzii cuprindeau 9818 oameni, Regimentul 1 cu 5089 oameni iar Regimentul 2 cu 4729 oameni. Companiile celor două regimente, 32 la număr, erau împânzite pe întregul teritoriu al României Mari. Efectivele erau cazate, în marea lor majoritate, în vagoane clasă, de marfă acoperite, iar pentru utilaje și materiale erau folosite vagoane descoperite, subunităţile fiind în continuă deplasare de la un șantier la altul, vagoanele le asigurau rapiditatea mișcării. Pentru pregătirea cadrelor și a trupei a fost înfiinţată prima școală de specialiști de poduri căi ferate la Cosmești, pe Siret. Pentru pregătirea militarilor în ramurile mișcare (acari, frânari, manevranţi, impiegaţi de mișcare), tracţiune (mecanici și fochiști de locomotivă), ca și personalul din ramura întreţineri linii și revizori de vagoane, funcţionau școli în cadrul regimentelor. Absolvenţii acestor școli erau verificaţi și majoritatea autorizaţi de comisii ale organelor C.F.R., în special în domeniul siguranţei circulaţiei, apoi

admiși să execute serviciul pe propria răspundere.Și în anii următori, activitatea subunităţilor de căi

ferate s-a desfășurat la serviciile și pe șantierele C.F.R., pe baza convenţiilor încheiate anual între Ministerul de Război și Ministerul Comunicaţiilor, convenţii care stabileau toate problemele legate de folosirea efectivelor, hrănirea, echiparea, cazarea, plata militarilor, răspândirile, drepturile cadrelor și trupei, alte elemente necesare desfășurării activităţilor pe timpul instrucţiei practice.

Trupele de căi ferate au continuat astfel să contribuie substanţial la procesul de refacere, dezvoltarea și modernizarea reţelei de căi ferate din ţara noastră. Treptat, prin activitatea muncitorilor ceferiști și a militarilor feroviari au fost lichidate consecinţele nefaste ale războiului, prin înlăturarea distrugerilor provocate căii ferate, trecându-se la consolidarea și extinderea reţelei feroviare în funcţie de nevoile mereu crescânde ale economiei naţionale. Consultarea factorilor competenţi pe linie economică și politică, precum și a M.St.M. a permis elaborarea mai multor programe. Astfel, era evidentă necesitatea executării cu precădere a liniilor Bumbești-Livezeni, din care până în anul 1941 se executase doar porţiunea dintre Bumbești și Meri, în lungime de 8 km, Salonta-Chișinău Criș, pentru legarea Ardealului de Oradea, 35 km, Brașov-Întorsura Buzăului-Nehoiașu-Buzău, din care, din lipsă de finanţare, s-a dat în circulaţie secţiunea Hărman-Întorsura Buzăului, în lungime de 31 km, Sighet-Salva, până în anul 1939 s-au lucrat doar 14 km (Salva-Telciu), Caransebeș-Reșiţa, 41 km, lucrare încheiată până în octombrie 1938, Tulcea-Babadag, 39 km, construcţie încheiată în martie 1939, Ilva Mică-Vatra Dornei, 75 km, începută în anul 1915 de către armata austro-ungară, lucrare reluată după 1924 și dată în exploatare în decembrie 1938, București-Roșiori-Caracal-Craiova, lucrările încep în anul 1915, se reiau abia în anul 1940, parţial se dau sectoare în exploatare, dar se vor termina după război, ca și liniile București-Urziceni-Făurei și Urziceni-Slobozia, Curtea de Argeș-Râmnicu Vâlcea, studiată pe teren dar nefinanţată și feribotul de la Giurgiu-Ruse, pentru legătura feroviară cu Bulgaria.

La marea majoritate a acestor lucrări au participat și subunităţile brigăzii de căi ferate, la unele chiar cu majoritatea efectivelor. De exemplu, linia Ilva Mică-Vatra Dornei, cea mai mare investiţie a României în perioada interbelică și una din cele mai frumoase linii ferate din România, a cunoscut intervenţia ostașilor de căi ferate de la inaugurare, 10 iulie 1934, până la intrarea în întregime în exploatare, la 18 decembrie 1938 și ulterior lucrările de consolidare, care au continuat în anii 1939 și 1940. Efectivele militare au fost în permanentă creștere, de la 2 000 la începutul lucrărilor la 4 800 în campania 1937/1938 (87 ofiţeri, 39 subofiţeri, 276 sergenţi și caporali), 54% lucrând la terasamente, din care o treime în stâncă, dar și la construcţia taberelor, drenaje și consolidări, montarea

Page 40: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document40

studii/documente

suprastructurii, încărcări și descărcări de materiale, clădiri și instalaţii în staţii, pază etc.

În anii premergători celui De-al Doilea Război Mondial, Brigada de Căi Ferate a luat măsuri de sporire a sarcinilor de instruire a efectivelor, ridicarea nivelului pregătirii ofiţerilor, subofiţerilor și gradaţilor, participarea doar la acele lucrări care răspundeau interesului armatei. A fost creat Centrul de Instrucţie Poduri la Mintia de pe râul Mureș, iar în fiecare regiment a luat fiinţă câte o școală de distrugeri, având în compunere 6 ofiţeri, 2 subofiţeri, 307 gradaţi și soldaţi. S-au impus și unele măsuri de organizare, de creștere a efectivelor, de formare a altor batalioane de pază și a unor detașamente care au executat lucrări numai cu caracter militar, inclusiv fortificaţii în Basarabia și în Transilvania, evacuări de materiale din Ardealul răpit, minarea unor obiective la graniţe etc. Brigada era comandată de generalul Gheorghe Tudor Coatu, Regimentul 1 de colonelul Ion Arbore, iar Regimentul 2 de colonelul Ion Gheorghe.

Reţeaua feroviară a avut mult de suferit de pe urma amputărilor teritoriale impuse României în anul 1940. Lungimea reţelei s-a redus cu circa 3800 km, parcul de locomotive și vagoane a scăzut proporţional, inventarul C.F.R. fiind puternic mutilat, cu efecte negative din punct de vedere politic, economic, social și militar. Participarea iminentă a României la război a determinat măsuri în consecinţă și pentru Brigada de Căi Ferate, inclusiv prin numirea unor noi comandanţi. Astfel, comandant al Brigăzii a fost numit colonelul Vasile Brăiloiu, avându-l șef al Biroului Tehnic pe locotenent-colonelul Adrian Petruc, comandantul Regimentului 1 colonelul Ortenziu Panţu, avându-l ajutor pe locotenent-colonelul Victor Burdeanu, comandantul Regimentului 2 colonelul Ioan Grigorovici, având-l ajutor pe locotenent colonel Traian Panaitescu.

Brigada de Căi Ferate în al Doilea Război Mondial (1941-1945)În primele zile de la decretarea mobilizării și

intrarea României în război, unităţile de căi ferate au acţionat în sprijinul forţelor luptătoare, lucrând în zonă la consolidarea liniilor, a podurilor și instalaţiilor de cale ferată. Urmând drumul marilor unităţi operative, trupele de căi ferate au fost dispuse către front, începând cu 1 iulie, astfel: Comanda Brigăzii 303 căi ferate și Regimentul 1 la Iași iar Regimentul 2 la Galaţi. În luna august, sediile Brigăzii și Regimentului 1 au fost stabilite la Chișinău, iar al Regimentului 2 la Românești (Basarabeasca), pentru ca la sfârșitul anului să se înapoieze la reședinţele de bază, Iași și Chitila, de unde se puteau conduce mai bine și trupele rămase la misiuni pe sectoarele de cale ferată din interior, pe întreaga reţea din Moldova, Muntenia, Oltenia, Banat și Transilvania.

Regimentul 1 Căi Ferate, cu parte din cele 16 companii de specialităţi diferite, a trecut Prutul și începând cu 6 iulie a dispus subunităţile succesiv la refacerea liniilor, staţiilor, podurilor și telecomunicaţiilor de căi ferate distruse de inamic pe direcţiile Ungheni, Bălţi, Florești, Rezina (pe Nistru), apoi în continuare, peste Nistru, pe calea ferată dintre Râbniţa și Slobotka (situată pe magistrala Odessa-Moscova), iar de aici spre nord, până la Zmerinka. Misiunile au constat în refacerea liniilor distruse în procent de 20%, normalizarea liniilor prin trecerea de la ecartamentul rusesc de 1524 mm la cel normal, european de 1435 mm, deci fiecare metru liniar de linie a fost luat la mână pentru a deplasa unul din fire spre interior cu 89 mm. Același lucru, cu liniile din staţii, triajele și schimbătoarele de cale. Podurile și podeţele au suferit distrugeri totale, refacerea lor solicitând la maximum companiile de poduri și un consum mare de materiale, mai ales cel mare de la Rezina, peste fluviul Nistru.

Regimentul 2 Căi Ferate, de asemenea cu parte din cele 18 companii, a trecut Prutul și succesiv a executat misiuni de refacere și exploatare a sectoarelor de cale ferată de pe direcţiile Ungheni, Chișinău, Tighina, apoi peste Nistru, la Tiraspol, Razdelnaia, Odessa. În continuare, unele subunităţi au urmărit calea ferată în Crimeea și în bazinul Doneţului până la Stalino (Iuzovka), prin compania 13 comandată de locotenentul Ioan V. Giumale (avansat în anul 1995 la gradul de general de brigadă în retragere), altele primind misiuni pe sectoarele de cale ferată din sudul Basarabiei de la Galaţi și Reni, pe direcţiile Ismail, Românești, Cetatea Albă și apoi până la Fălciu. Adevărate fapte de eroism au săvârșit companiile 21 și 22 pentru refacerea podurilor mari de la Ungheni de peste râul Prut și de la Tighina de peste Nistru, atât prin soluţiile adoptate cât și prin faptul că s-a lucrat neîntrerupt ziua și noaptea, sub dese și intense bombardamente ale aviaţiei inamice.

Regimentul 3 Căi Ferate, înfiinţat prin Decretul nr. 1343 din 6 mai 1942 semnat de însuși mareșalul Ion Antonescu, cu sediul iniţial la Chitila, apoi în garnizoana de pace de la Sibiu, a preluat unele subunităţi și misiunile acestora de la celelalte două regimente. S-a apreciat că cele două regimente sunt insuficiente pentru lucrările cerute de Direcţia Generală a C.F.R. și mai ales de cele impuse de situaţia de război. În plus, numărul prea mare de companii în fiecare din cele două regimente, răspândite pe toată reţeaua de căi ferate a ţării, făcea aproape imposibilă administraţia, controlul, instrucţia și mobilizarea. Comandant al regimentului a fost numit colonelul Traian Panaitescu.

Începând din vara anului 1943, ca urmare a ofensivei trupelor sovietice spre vest, s-au retras succesiv și subunităţile de căi ferate, ele primind misiuni în ţară de refacere și exploatare, de construcţii noi, dar și de pregătire pentru distrugerea prin minare și cu exploziv a

Page 41: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 41

unor obiective feroviare, precum și paza acestora. Printre construcţiile noi de cale ferată la care au participat militarii feroviari s-au numărat București-Roșiori-Caracal- Craiova, București-Urziceni-Făurei, Urziceni-Slobozia-Ţăndărei-Lunca Dunării, Valea Homorod-Șercaia, dar și alte lucrări cerute atât de economie cât și de interesele militare.

La 1 octombrie 1943, colonelul Ion Grigorovici a fost numit comandantul Brigăzii 303 Căi Ferate, sediile unităţilor subordonate, comandanţii și efectivele lor stabilindu-se astfel: Regimentul 1, cu sediul la Focșani, comandat de colonelul Ortenziu Panţu, avea ca efective 70 de ofiţeri, 71 subofiţeri, 4043 gradaţi și soldaţi, Regimentul 2, cu sediul la Chitila, comandat de colonelul Ion Bădiceanu, avea ca efective 165 ofiţeri, 131 subofiţeri , 8898 gradaţi și soldaţi, Regimentul 3, cu sediul la Sibiu, comandat de colonelul Traian Panaitescu, avea ca efective 55 ofiţeri, 69 subofiţeri, 3529 gradaţi și soldaţi, Comandamentul detașamentelor de lucru căi ferate, cu sediul la București, comandat de locotenent-colonelul Adrian Petruc, avea ca efective 430 ofiţeri, 281 subofiţeri, 49230 gradaţi și soldaţi, Comandamentul batalioanelor de pază căi ferate, cu sediul la București, comandat de colonelul Nicolae Poenaru, avea ca efective 170 ofiţeri, 95 subofiţeri, 10 065 gradaţi și soldaţi.

Rezultă că Brigada de Căi Ferate, a cărei organizare s-a menţinut intactă până la sfârșitul anului 1944, avea un total de 77.302 oameni, din care 890 ofiţeri, 647 subofiţeri și 75.765 trupă. Lucrările executate de Brigadă, de la intrarea în război și până la sfârșitul anului 1943,

au însumat 17.323.503 oameni/zile, la care se adăuga un plus de 34.414 oameni/zile folosiţi de către batalioanele de pază căi ferate.

Anul 1944 a găsit Brigada în aceeași organizare, cu mici modificări în dislocarea subunităţilor, impuse de necesităţile operaţiunilor militare. Mersul războiului, victoriile din Est și din Vest ale coaliţiei antihitleriste, luptele în retragere spre teritoriul ţării noastre ale armatei germane, au impus noi misiuni unităţilor de căi ferate, în afara celor la care erau deja angajate. Astfel, în lunile februarie și martie s-au organizat 144 partide

de tren, 47 partide de locomotivă și 8 partide de staţii din Regimentul 1; 120 partide de tren, 40 partide de locomotivă și 32 partide de staţii din Regimentul 2; 48 partide de tren, 28 partide de locomotivă și 26 partide de staţii din Regimentul 3 Căi Ferate, gata să intre în serviciu în 48 de ore de la avizare. Foarte des se iveau alte și alte situaţii care cereau unităţilor specializate să intervină pentru rezolvarea unor probleme legate de asigurarea transporturilor pe calea ferată, în parte determinate de bombardamentele artileriei și aviaţiei, dar și de haosul creat de retragerea dezordonată a armatei germane, ca și de coloanele de refugiaţi în panică, care se întindeau pe zeci de kilometri și blocau drumurile și calea ferată.

În perioada aprilie-august 1944, Brigada a participat la înlăturarea urmărilor bombardamentelor și refacerea obiectivelor de căi ferate distruse în toate localităţile cu noduri feroviare. În afară de aceste lucrări, au continuat misiunile de construire a căii ferate înguste Traian Sat-Cotești, căilor ferate normale București-Făurei, Făurei-Tecuci, București-Craiova, sporirea staţiei Bacău, reconstruirea căii ferate Iași-Târgu Frumos, consolidarea liniei Târgu Jiu-Valea Sadului, serviciu de exploatare pe majoritatea direcţiilor de cale ferată, paza și apărarea unor obiective importante de cale ferată.

În cadrul luptelor desfășurate în timpul și după data de 23 august 1944 în împrejurimile Capitalei, a participat și compania 9 din Regimentul 2 căi ferate, cu 250 de oameni, care a lichidat rezistenţa trupelor germane din complexul feroviar Chitila. Pe Valea Prahovei, în cadrul luptelor desfășurate de trupele Corpului V Teritorial pentru curăţirea zonei petroliere de trupe hitleriste, a participat și compania 8 din același regiment, cu un efectiv de peste 300 de militari. La Slobozia, compania 3 din Regimentul 1 a participat la oprirea și dezarmarea unei coloane hitleriste care se îndrepta spre Călărași și a zădărnicit, în gara Slobozia, încercarea acestora de a arunca în aer o garnitură de tren încărcată cu exploziv. Misiuni asemănătoare au îndeplinit și subunităţi ale Regimentului 3 căi ferate în zona Sibiu, punând stăpânire pe aeroporturile Turnișor și Șura Mică și interzicând folosirea lor de către germani. De asemenea, a salvat de la distrugere tunelul de la Beia. Imediat după 23 august, aceste subunităţi au primit misiunea de a curăţa zona și de a interzice retragerea coloanelor izolate hitleriste pe șoseaua Sibiu-Alba Iulia.

În operaţiunile pentru eliberarea teritoriului naţional, Armata Română a dispus de o Brigadă de Căi Ferate compusă din trei regimente, un grup de batalioane pentru paza și apărarea căii ferate și 28 de detașamente de lucru și pază. Unităţile de căi ferate au rămas în mod nemijlocit subordonate Brigăzii de Căi Ferate, dar misiunile lor s-au executat de comun acord cu organele de resort sovietice, fiind dislocate astfel: Regimentul 1 în localităţile Brăila, Galaţi, Adjud, Buzău, Măicănești,

Page 42: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document42

studii/documente

Traian Sat, Gugești și Tulcea, Regimentul 2 în București, Chitila, Brăila, Ploiești și Brașov și Regimentul 3 în Ilia,Timișoara, Brașov, Reșiţa, Sibiu, Făgăraș, Caransebeș, Caracal, Roșiori de Vede și Brăila.

Având în vederea urgenţa restabilirii comunicaţiilor feroviare în Transilvania, la 11 septembrie 1944, din ordinul M.St.M., s-a constituit o grupare de unităţi de căi ferate sub comanda comandantului Regimentului 3 căi ferate, colonelul Traian Panaitescu, cu misiunea iniţială de a restabili direcţiile principale de cale ferată Brașov-Teiuș-Cluj-Oradea și Apahida-Dej-Carei-Satu Nare. Gruparea era compusă din toate subunităţile Regimentului 3 căi ferate (13 companii organizate în patru batalioane), 3 companii construcţii căi ferate din Regimentul 2, o companie de poduri din Regimentul 1, organele de întreţinere și de poduri ale C.F.R. aflate în zonă și unele detașamente de lucru căi ferate aflate cu misiuni în Transilvania. Grosul forţelor a fost concentrat la centru, în zona Podu Olt, Sibiu, Copșa Mică, pentru a se putea interveni cu tot efortul pe direcţia principală și la nevoie, spre Făgăraș și Vinţu de Jos-Șibot. Misiunile de restabilire a liniilor și telecomunicaţiilor, deminări și extrageri de bombe neexplodate, refacerea podurilor etc. s-au executat prin suprapunerea eforturilor militarilor feroviari cu cele ale ceferiștilor din zonă. După 20 septembrie, efortul militarilor feroviari s-a mutat pe direcţiile de căi ferate Brașov-Sfântu Gheorghe și Războieni-Câmpia Turzii, cărora trupele hitleristo-hortiste le provocaseră distrugeri importante. Mari distrugeri au fost provocate de inamic, în retragerea sa spre Cluj, explodând în întregime sau parţial cele 8 tuneluri aflate între staţiile Valea Florilor și Cojocna.

În paralel cu îndeplinirea misiunilor în zona teatrului de operaţiuni în Transilvania, o activitate la fel de laborioasă pentru normalizarea circulaţiei trenurilor s-a desfășurat în interiorul ţării de către unităţile de căi ferate rămase disponibile, împreună cu ceferiștii din zonele respective, respectiv lucrări atât la refacerea terasamentelor, liniilor, staţiilor, triajelor, instalaţiilor, și podurilor de cale ferată distruse pe timpul acţiunilor militare cât și la lucrările de investiţii ale Direcţiei C.F.R.

În prima decadă a lunii octombrie au intrat în zona de operaţii și unităţile militare sovietice de căi ferate. La ordinul M.St.M., colonelul Traian Panaitescu a luat legătura cu șeful transporturilor militare al Frontului 2 Ucrainean și a discutat situaţia legată de necesităţile urgente de refacere a circulaţiei pe calea ferată. La 9 octombrie s-a constituit Grupul operativ al Brigăzii de Căi Ferate române, sub comanda colonelului Traian Panaitescu, care a fost pus la dispoziţia Comandamentului trupelor de căi ferate al Frontului 2 Ucrainean. În compunerea acestui grup au intrat Regimentul 3 căi ferate, Batalionul 4 poduri din Regimentul 1 căi ferate, Batalionul 3 construcţii și compania 13 transmisiuni din

Regimentul 2 căi ferate și un batalion de pază căi ferate (19 companii cu un efectiv de 87 ofiţeri, 100 subofiţeri și 3730 trupă). Grupul a urmat progresiunea frontului până la terminarea războiului, iar mișcarea și misiunile acestuia au fost fixate de Comandamentul trupelor de căi ferate al Frontului 2 Ucrainean, întocmai ca și pentru cele două brigăzi de căi ferate sovietice care au participat la restabilirile ulterioare. Începând cu 16 septembrie 1944, Punctul de comandă al grupului a fost stabilit la Sibiu, primele misiuni, încadrate în operaţia de la Debreţin, constând în restabilirea liniilor și staţiilor de pe sectoarele de cale ferată Câmpia Turzii-Tunel, Cluj-Oradea și Oradea-Valea lui Mihai, participarea la lucrările de refacere a patru tuneluri duble dintre staţiile Războieni și Apahida (unul dintre acestea a fost ocolit din cauza distrugerii totale), construirea podului de la Câmpia Turzii, de peste râul Arieș și participarea la refacerea podurilor de peste râul Mureș dintre staţiile Războieni și Târgu Mureș, participarea la refacerea viaductului de la Caracău și la restabilirea liniei de cale ferată Ciceu-Târgu Mureș, participarea la restabilirea instalaţiilor de telegraf, telefon, semnalizare în triunghiul Cluj, Oradea, Satu Mare și participarea la restabilirea suprastructurii liniei de cale ferată Apahida-Dej-Zalău și refacerea podurilor dintre Apahida și Dej.

După eliberarea întregii Transilvanii, începând cu 18 octombrie 1944 Punctul de comandă al Grupului operativ s-a mutat la Arad, unităţile de căi ferate participând cu Batalioanele 2 și 3 construcţii la restabilirea liniei de rocadă Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare și refacerea podurilor de la Arad, Zerind, Oradea, Diosig și Satu Mare. Podul de la Arad, cu lungimea totală de 310 ml (3x51,42+2x76,80), a fost refăcut de companiile 11 și 12 poduri din Regimentul 3 căi ferate, fiind terminat în 28 de zile. Batalionul de poduri reface podurile de peste Crișul Negru, Batalionul de exploatare a asigurat circulaţia trenurilor în zona frontului, iar compania de transmisiuni restabilirea legăturilor telefonice, telegrafice și semnalizarea feroviară pe aceste sectoare. Corespunzător mersului frontului în lunile noiembrie și decembrie, misiunile au constat în asigurarea circulaţiei pe prima rocadă, de la Arad și Oroshaza în sud și până la Zahany în nord, pe toate direcţiile până la râul Tisa și refacerea podurilor la capetele acestor direcţii, dintre care cel mai mare la Szeghed. Începând cu 3 noiembrie 1944, Punctul de comandă al Grupului operativ s-a mutat la Gyula.

La începutul anului 1945, în cadrul operaţiunilor de la Budapesta, militarii feroviari români au participat restabilirea liniilor ferate de convergenţă de la podurile peste râul Tisa spre Budapesta, restabilirea rocadei paralelă cu Tisa, Kecskemet-Szolnok și Hatvan-Lucenec, consolidarea și menţinerea în circulaţie a podurilor provizorii, de peste râul Tisa și afluenţii săi, ameninţate de îngheţ, dezgheţ și ape mari, restabilirea telecomunicaţiilor

Page 43: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 43

și exploatarea reţelei feroviare, aprovizionarea cu materiale pentru diferite șantiere și pentru misiunile următoare.

După terminarea, la 13 februarie, a operaţiei de la Budapesta, ritmul alert al acţiunilor spre vest a impus ca și lucrărilor de restabilire a circulaţiei să li se imprime un ritm mărit. Începând cu 22 martie 1945, Punctul de comandă al Grupului operativ s-a mutat la Budapesta, iar subunităţile române de căi ferate aduse în zonă au reconstruit liniile din depoul Rendezo, au repus în funcţiune staţii de cale ferată, au restabilit circulaţia feroviară la vest de Budapesta, au refăcut liniile ferate ale rafinăriei Shell, au încărcat un mare număr de trenuri cu materiale de război, toate în sprijinul trupelor operative sovietice și române care au continuat ofensiva în Austria și Cehoslovacia.

Pe ansamblu, în Ungaria, în condiţiile lucrului de noapte, sub bombardamentele artileriei și aviaţiei inamice, dar mai ales pe viscol, pe ger și pe ploaie, trupele române de căi ferate au refăcut peste 170 de km de cale ferată și au restabilit 260 km de telecomunicaţii feroviare, au refăcut și consolidat peste 600 ml pod peste râul Tisa și peste alte cursuri de apă, au asigurat exploatarea și paza reţelei de cale ferată în volum de 60.000 oameni/zile.

În etapa finală a războiului, trupelor române de căi ferate le-au revenit misiuni importante pe teritoriile Cehoslovaciei și Austriei. Începând cu 7 aprilie 1945, Punctul de comandă al Grupului operativ s-a mutat la Nove Zamky, iar pe 14 aprilie 1945 la Piestany, în Cehoslovacia, unde se afla și punctul de comandă al Armatei a IV-a, și la 25 aprilie 1945 la Malacky. Pe teritoriul Cehoslovaciei, subunităţile de căi ferate române au participat la refacerea liniilor de cale ferată de pe traseele Filakovo-Lucenec-Zvolen, Zvolen-Banska Bistrica, Taekany-Nove Zamy-Galanta-Bratislava și Vesely-Szenec-Brno, inclusiv podurile peste afluenţii Dunării Hron, Nitra, Vah și Morava.

Prima subunitate română de căi ferate care a executat misiuni de specialitate pe teritoriul Austriei a fost compania 1 construcţii din Regimentul 3 căi ferate. Împreună cu o companie de căi ferate sovietică, la 23 aprilie 1945 a început lucrările pentru restabilirea reţelei de cale ferată din spaţiul de la nord de Viena, executând refaceri pe secţiile de linie Viena-Mistelbach-Laa, Viena-Stockerau-Ziesdorf, Zelerndorf-Laa și Leopoldau-Absdorf-Hron. La terminarea lucrărilor din Cehoslovacia au fost aduse în Austria pentru refacerea reţelei feroviare la nord de Viena și companiile 11 și 12 poduri din Regimentul 1 căi ferate, precum și compania 5 construcţii din Regimentul 3 căi ferate.

Grupul operativ al Brigăzii de căi ferate române a continuat să îndeplinească misiuni de specialitate pe teritoriile Cehoslovaciei și Austriei până spre sfârșitul lunii iunie 1945, perioadă în care a realizat peste 32 km refaceri linii și peste 46 întreţineri linii de cale ferată,

a montat și demontat un număr mare de ramificaţii, a refăcut și consolidat 27 poduri feroviare, a restabilit trasee de telecomunicaţii ale reţelei de căi ferate pe mai mult de 120 de km și a refăcut peste 941 m.c. de terasamente. Pe ansamblu, în perioada octombrie 1944 – iunie 1945, lucrând în condiţii foarte grele, mai mult iarna și de foarte multe ori sub focul aviaţiei, artileriei și aruncătoarelor inamice, uneori la mai puţin de 3 km de front, cu preţul a 33 de morţi și 108 răniţi, între care 2 ofiţeri și 5 subofiţeri, Grupul operativ al Brigăzii de căi ferate a redat circulaţiei în interesul frontului 2.270 km de cale ferată.

Brigada de Căi Ferate în efortul de lichidarea urmărilor războiului, de dezvoltare și modernizare a reţelei feroviare (1945-1989)

La încheierea războiului, transportul feroviar din ţara noastră funcţiona la 30% din capacitate din cauza pagubelor mari provocate de război, a volumului mare de distrugeri a reţelei de linii, a instalaţiilor aferente și a materialului rulant, precum și a construcţiilor refăcute provizoriu. Situaţia grea a reţelei feroviare și nevoile de readucere la normal a economiei naţionale impuneau refacerea cât mai urgentă a liniilor și instalaţiilor de căi ferate distruse, precum și definitivarea construcţiilor provizorii executate pe timpul războiului.

Înapoierea în ţară a Grupului operativ al Brigăzii de căi ferate s-a încheiat la sfârșitul lunii iunie 1945, subunităţile reîncadrându-se în regimentele de bază și primind misiuni pe toată reţeaua naţională de căi ferate. Într-o perioadă scurtă, Brigada de căi ferate a fost succesiv reorganizată. Prin preluarea a două regimente de geniu, s-a organizat pe cinci batalioane, cu sediile la Focșani, Chitila, Sibiu, Râmnicu Vâlcea și Brașov, precum și Grupul batalioanelor de pază. În luna martie 1946, a fost desfiinţat Grupul de batalioane de pază, Brigada de căi ferate, sub comanda generalului Adrian Petruc, fiind reorganizată pe cinci Regimente de căi ferate și pază cu sediile în vechile localităţi. Și în noile condiţii, principala misiune a unităţilor de căi ferate a fost participarea la acţiunea de refacere definitivă a reţelei feroviare. Peste numai trei luni, Brigada a rămas numai cu Regimentele 1 și 2 căi ferate, celelalte trei s-au desfiinţat, efectivele și înzestrarea lor fiind preluate de cele două rămase în structura brigăzii. Efectivele celor două regimente erau egale, ele însumând fiecare câte 60 de ofiţeri, 74 subofiţeri și 1399 trupă.

Cele mai importante lucrări la care au luat parte unităţile de căi ferate au fost terminarea și darea în

exploatare a liniei Roșiori-Caracal-Craiova, sporirea

sectorului de cale ferată Filiași-Bumbești, încheierea

lucrărilor pe sectoarele nou construite Vânători-Odorhei,

Salva-Vișeu, Bumbești-Livezeni, refacerea cu soluţii

Page 44: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document44

studii/documente

definitive a podurilor mari de la Dej și Satu Mare peste

râul Someș, a podurilor de la Luduș și Arad peste râul

Mureș, și a celui de la Căciulaţi, refacerea prin soluţii

definitive a liniilor și podurilor de pe secţiile Deda-

Sărăţel, Ciceu-Deda, Teiuș-Simeria-Arad, construirea

feribotului de la Calafat, a podului de la Brănișca peste

râul Mureș, a podului ,,Prieteniei” de la Giurgiu, peste

Dunăre ș.a. În același timp, subunităţile de exploatare

au participat la asigurarea circulaţiei feroviare pe diferite

secţii, militarii feroviari din ramurile mișcare, tracţiune și

vagoane, alături de lucrătorii din depouri, atelier, staţii și

triaje de cale ferată depunând eforturi însemnate pentru

readucerea acestora la parametrii normali în scopul

satisfacerii nevoilor crescute de transport.

O nouă reorganizare a Brigăzii de căi ferate s-a făcut

în baza Ordinului M.Ap.N. nr. 46580 din 23 iulie 1949,

când s-a revenit la structura pe batalioane, cele două

regimente de căi ferate desfiinţându-se iar batalioane

constitutive ale acestora devenind independente, câte

două de fiecare specialitate: construcţii, exploatare și

poduri căi ferate, subordonate direct Comandamentului

Brigăzii 65 Căi Ferate. De asemenea, în anul 1949 a

fost înfiinţată Școala Militară de Ofiţeri de Căi Ferate

și au fost instituite cursurile de perfecţionare a pregătirii

comandanţilor de companii și de batalioane, precum și

a subofiţerilor de căi ferate. În anul 1956 în subordinea

Brigăzii s-au înfiinţat încă două batalioane, unul la

Timișoara, care se va muta la Săcălaz și altul la Iași, care

s-a mutat în 1958 la Focșani.

În anul 1962, noua structură a Brigăzii cuprindea

Comandamentul Brigăzii 38 Căi Ferate, cu reședinţa în

garnizoana București, Batalionul 123 poduri căi ferate,

cu reședinţa în garnizoana Aiud-

Alba, Batalionul 137 poduri căi

ferate, cu reședinţa în garnizoana

Focșani, Batalionul 171 construcţii și

exploatare căi ferate Brașov, Batalionul

178 construcţii și exploatare căi ferate

București-Chitila și Batalionul 186

construcţii și exploatare căi ferate, cu

reședinţa în Săcălaz-Timiș.

Conform H.C.M. nr. 344 din

3 martie 1956, începând cu 1 martie

1956, Brigada 65 Căi Ferate, care

și-a schimbat indicativul în Brigada

38 Căi Ferate, a fost detașată de la

M.F.A. la Ministerul Căilor Ferate,

în scopul instruirii efectivelor sale în

specialităţile militare de căi ferate,

prin activitate productivă în cadrul

acestui minister, funcţionând conform

Decretului nr. 199/1949, pe principiul

autogestiunii și autogospodăririi.

Efectivele Brigăzii erau stabilite

anual prin H.C.M., la propunerile

Ministerului Căilor Ferate, de comun

acord cu M.F.A. Pentru anul 1956,

efectivul brigăzii a fost de 8.579

militari în termen, cadrele de bază

ale Brigăzii fiind formate din ofiţeri

activi ai M.F.A. Soldele cadrelor și

militarilor în termen se plăteau din

veniturile realizate de brigadă, după

normele M.F.A. În acest scop, a fost

aprobat Regulamentul de funcţionare

Ordinul M.Ap.N. nr. 46580 din 23.07.1949

Page 45: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 45

al Brigăzii 65 Căi Ferate, anexă la această hotărâre iar

în baza acestei H.C.M., prin ordin comun al M..F.A. și

M.C.F., au fost aprobate Instrucţiunile privind relaţiile

dintre unităţile Ministerului Căilor Ferate și unităţile

Brigăzii de Căi Ferate. Aceste documente au stat la baza

instrucţiei practice a militarilor pe șantiere până la H.G.

nr. 570 din 21 august 1991, prin care Brigada de Căi

Ferate s-a desprins de S..N.C.F.R., trecând în subordinea

Direcţiei Transporturi și Comunicaţii Militare.

Subordonându-se directivelor de mai sus, activităţile

subunităţilor Brigăzii de Căi Ferate, după efectuarea

timp de o lună și jumătate a instrucţiei militare de bază

în cazărmi, în poligoane și săli de specialitate proprii

(pentru militarii școlilor de specialiști se adăugau încă trei

luni de pregătire), fiecare pluton sau companie, conform

cerinţelor direcţiilor de specialitate

din M.C.F., era repartizat pe

șantierele de construcţii ale

acestora, iar specialiștii din

ramurile mișcare, tracţiune,

vagoane, echipau cu personal

staţii de cale ferată, trenuri,

locomotive, depouri, remize și

compartimentele de revizie ale

principalelor staţii și noduri de

cale ferată. În acest interval de 35

de ani, nu a existat practic nicio

lucrare durată în fier, ciment, lemn

și pietriș, niciun obiectiv important

sau sector de cale ferată care a

modificat geografia feroviară a

ţării, să nu încorporeze munca,

inteligenţa, pasiunea și sacrificiul

atâtor generaţii de cadre militare

și ostași români ai drumului de

fier. Printre cele mai importante

obiective se numără reţelele de

căi ferate de la Porţile de Fier, de

la Mangalia, pentru extinderea

șantierului naval, cele de la

Combinatul Siderurgic Galaţi,

pentru fiecare constituindu-

se temporar câte un batalion

de căi ferate, construcţii de căi

ferate noi Deva-Brad, Bărăbanţ-

Zlatna, Vâlcele-Râmnicu Vâlcea

și Băbeni-Berbești-Alunu-Târgu

Cărbunești – ultimele două

nedefinitivate, refacţii cu tip de

șină 45, 60 sau 65 și traverse de beton precomprimat,

dublări de linii și electrificare, construcţii de poduri,

tuneluri, staţii și triaje de cale ferată, complexul de căi

ferate și poduri adiacente Canalului Dunăre-Marea

Neagră, podurile noi de cale ferată și șosea de la Fetești și

Cernavodă, Metroul bucureștean și regularizarea cursului

Dâmboviţa, pe segmentul din București, participarea cu

personal specializat la exploatarea multor sectoare de cale

ferată, inclusiv în Combinatele Siderurgice de la Reșiţa și

Hunedoara, paza lucrărilor de artă de pe sectorul de calea

ferată Ilva Mică-Vatra Dornei și a celor dobrogene de

la Agigea, Cernavodă și Giurgeni-Vadu Oii, înlăturarea

efectelor provocate de înzăpeziri, inundaţiile din 1970 și

1975, precum și a cutremurului devastator din 1977, la

care se adaugă lucrările de reparaţii și refaceri cu șină de

Ordinul M.Ap.N. nr. 46580 din 23.07.1949

Page 46: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document46

studii/documente

tip superior a celor câteva sute de km de cale ferată din

depozitele armatei, la care s-a intervenit în repetate ori.

În anul 1964 a fost înfiinţat învăţământul

academic pentru ofiţerii din armă, prin crearea grupei de

transporturi și căi ferate la Academia Militară, un număr

important de ofiţeri și subofiţeri urmând institute de

învăţământ superior sau mediu de profil, iar în 1985 a fost

creat și învăţământ postuniversitar de transporturi. Ziua

săptămânală de instrucţie a soldaţilor, ședinţele de tragere

cu armamentul din dotare și de aruncare a grenadelor de

război, convocările lunare sau trimestriale de pregătire a

cadrelor și-au dovedit pe deplin eficienţa în exerciţiile

anuale cu plutonul și compania, conduse de comanda

batalionului, ca și în aplicaţiile tactice și de mobilizare

executate anual cu fiecare batalion și comandament de

brigadă, alternativ pe hartă și în teren cu transmisiuni

sau cu trupe, conduse de comandamentul brigăzii sau

de eșaloanele superioare. În afara celor desfășurate în

poligoanele de specialitate de la Râul Vadului, Focșani

sau Aiud, s-au evidenţiat prin complexitate aplicaţiile

cu trupe de la Arapu-Brăila (1967), în cadrul căreia s-a

construit un pod provizoriu cu suporţi înalţi din lemn

peste un braţ al Dunării; Lipova-Arad (1969), unde s-a

construit pod, peste râul Mureș, pe suporţii ficși rămași de

la o construcţie anterioară; Ciulniţa-Ialomiţa (1981), în

cadrul căreia s-a construit triajul de cale ferată; în același

an, triajul de la Ronaţ-Timiș, s-a construit, de asemenea,

în cadrul unei aplicaţii cu trupe; Șercaia-Brașov, s-a

construit un pod de 110 m.l. peste râul Olt; Crăciunel-

Alba (1985), prilej cu care s-a construit un pod cu suporţi

de lemn și grinzi laminate și nituite în lungime de 101

m.l. peste Târnava Mare, în 1987; Poiana Mare-Vâlcea,

peste râul Olteţul, s-a construit podul în lungime de 96

de m.l., pe deschiderea centrală fiind montată o grindă

cu zăbrele de 38 m.l., precum și aplicaţiile de la Valul

lui Traian, Luduș, pod peste râul Mureș, Șona, pod peste

Târnava Mică sau Satu Mare, pod peste Someș.

Detașarea Brigăzii de Căi Ferate la Ministerul

Transporturilor, pentru pregătirea practică în specialităţile

feroviare, nu a însemnat și nu a fost o schimbare a

statutului, rolului și misiunilor brigăzii și unităţilor de

căi ferate și nu a constituit doar un depozit de forţă de

muncă al C.F.R. Așa cum s-a întâmplat încă din 1882,

în toţi acești ani, îmbinând armonios pregătirea militară

și activitatea practică de șantiere, s-a acţionat permanent

și s-a reușit formarea cadrelor și militarilor în termen ca

buni specialiști de căi ferate, foarte mulţi, la trecerea în

rezervă, fiind angajaţi ca muncitori permanenţi în unităţile

și serviciile C.F.R. Brigada de Căi Ferate a fost permanent

receptată ca o mare unitate tactic-operativă a Armatei

României, cu evidenţierea specificului acestei arme.

Brigada de Căi Ferate în Revoluţia din

Decembrie 1989

În luna decembrie 1989, Brigada avea în subordine

două batalioane de construcţii căi ferate, la Chitila și

Săcălaz, doua batalioane de poduri căi ferate, la Aiud

și Focșani și un batalion de drumuri la Târgoviște.

Subunităţile se aflau fie la instrucţie în cazărmi fie la

instrucţie de specialitate pe șantierele Ministerului

Transporturilor, conform dispozitivului aprobat de

eșalonul superior. Faţă de statele de organizare, efectivele

brigăzii erau asigurate în proporţie de 93% la ofiţeri, 83%

la subofiţeri și 104% la trupă. Asigurarea cu armament

era de 100%, iar la autovehicule de 53%. Armamentul,

muniţia și autovehiculele subunităţilor de pe șantiere

erau păstrate în depozitele de la sediile unităţilor, retrase

conform unui ordin superior primit cu mai puţin de un an

înainte. Efectivele brigăzii erau dispersate în 5 cazărmi,

3 poligoane de specialitate și 53 tabere de instrucţie

dislocate în toate judeţele ţării, mai puţin în partea de

nord a Moldovei.

După declanșarea evenimentelor de la Timișoara,

în mai multe tabere din dispozitivul brigăzii au avu loc

situaţii speciale. Astfel, la 20 decembrie, subunitatea

de la Reșiţa, cu 4 ofiţeri, 2 subofiţeri și 120 de militari

în termen, incluzând și plutonul școală de gradaţi,

aparţinând Batalionului 123 Poduri Căi Ferate din Aiud,

în absenţa armamentului din dotare, a fost cantonată

la Comandamentul Centrului Militar Judeţean, fiind

înarmată cu pistoalele mitralieră ale gărzilor patriotice,

muniţie și grenade defensive și se constituie în dispozitive

de apărare a CMJ și a altor obiective, inclusiv a Divizionului

A.A. din garnizoană. Au fost mai multe atacuri teroriste

ziua, dar mai ales noaptea, pricinuind subunităţii pierderi

constând în 2 morţi și 5 răniţi, dintre care un ofiţer. La

22 decembrie, un autocamion aparţinând Batalionului

195 Drumuri din Târgoviște, care transporta armamentul

și muniţia pentru subunitatea de la Otopeni, intrată în

dispozitivul de apărare al aeroportului, a fost atacat cu

focul de arme automate ale unei subunităţi de securitate, la

numai 2 km de aeroport, suferind pierderi care au constat

în 4 morţi, dintre care un ofiţer superior și doi răniţi. La

23 decembrie, o subunitate a Batalionului 178 Căi Ferate,

Page 47: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 47

care asigura paza și apărarea Regulatorului de Circulaţie

din Gara de Nord București, a fost surprinsă de focuri de

arme izolate, suferind pierderi constând în 4 militari răniţi,

din care un ofiţer. La 25 decembrie, din ordin superior,

un Detașament de 400 de militari constituind dispozitivul

de apărare a cazărmii Batalionului178 Căi Ferate și

Depozitului de Materiale Căi Ferate din garnizoana

Chitila, a înregistrat un militar rănit. În noaptea de 26-27

decembrie, subunitatea care asigura paza unui tren sanitar

venit din Austria cu ajutoare, garat în staţia Timișoara

Nord, a fost atacată cu focuri, probabil de niște răufăcători,

unul dintre militari fiind rănit.

Conform Jurnalelor acţiunilor de luptă ale

comandamentului brigăzii și unităţilor subordonate,

militarii feroviari au participat și la refacerea unei

porţiuni de cale ferată distrusă cu exploziv, construirea

de ambuscade diferite, constituirea unor dispozitive de

apărare în localităţi, scotocirea locurilor de ascundere

a presupușilor teroriști, cercetarea și deminarea unor

obiective, misiuni de pază și apărare la peste 80 de

obiective diferite, dintre care 14 sedii ale F.S.N., 33 staţii

și triaje de cale ferată, 10 staţii de metrou, 14 poduri

de cale ferată, 4 Centre Militare Judeţene, 5 poște și

centrale telefonice, 6 școli și licee, 3 hoteluri, 4 baraje

hidrotehnice, 3 depozite de exploziv, 3 hoteluri, 3 depouri

de locomotive, Televiziunea și Radiodifuziunea Română,

descărcarea, sortarea, paza și distribuirea de ajutoare etc.

În total, în timpul Revoluţiei Române, 112 ofiţeri,

48 maiștri militari și subofiţeri, și aproape 2 000 trupă din

compunerea Brigăzii 38 Căi Ferate au îndeplinit misiuni

în peste 135 de locuri de pe întregul cuprins al ţării, din

care 37 în București, cu preţul a 6 eroi martiri, dintre care

un ofiţer superior și 13 luptători răniţi în revoluţie, dintre

care 2 ofiţeri.

Brigada de Căi Ferate în anii 1990 – 2001

În anul 1990, după retragerea tuturor subunităţilor

care îndepliniseră misiuni pentru paza și apărarea

diferitelor obiective feroviare sau de altă natură,

batalioanele Brigăzii, cu efective diminuate în urma

trecerilor în rezervă, a desfășurat instruirea militarilor în

cazărmi, concomitent cu executarea misiunilor specifice

încredinţate anterior Revoluţiei.

Începând cu ultima parte a anului 1991, când prin

H.G. nr. 570 din 21 august, a încetat detașarea Brigăzii de

Căi Ferate la S.N.C.F.R. din Ministerul Transporturilor,

s-au încercat mai multe variante de menţinere a structurii

cu cinci batalioane. Pe baza unor înţelegeri între cele

două ministere și a bunelor relaţii din lunga perioadă

de conlucrare, a fost continuă efectuarea instrucţiei de

specialitate pe vechile șantiere. Cheltuielile M.Ap.N.

cu Brigada începând să crească, în luna ianuarie 1993

Batalionul de la Săcălaz a fost desfiinţat. Ca soluţie de

compromis, la 1 noiembrie 1994 s-a creat Brigada 93

Căi Ferate și Drumuri, cu opt batalioane, dintre care

4 de drumuri, 2 de construcţii căi ferate și 2 de poduri

căi ferate, având ca misiuni instrucţia de specialitate

a efectivelor prin executarea de lucrări de construcţii,

întreţineri și reparaţii la căile de comunicaţii și lucrările

de artă feroviare și rutiere aparţinând diferitelor societăţi

din Ministerul Transporturilor.

Printr-o Hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare

s-a convenit ca necesarul de funcţii la pace al Brigăzii 93

Căi Ferate și Drumuri ,,Inginer Anghel Saligny” să nu fie

inclus în necesarul de funcţii la pace al armatei, urmând ca

brigada să se finanţeze în anul 1997 din alocaţii de la buget

și din venituri extrabugetare, iar din anul 1998 numai din

venituri extrabugetare. În anul 1998, Batalionul de poduri

de la Focșani a fost desfiinţat, iar în anul 2000 alte două

batalioane au fost transformate în Centre de Instrucţie.

Prin Hotărârea nr. 59 din 20 aprilie 2001 a C..S.A.T.,

Brigada 93 Căi Ferate și Drumuri ,,Inginer Anghel

Saligny” cu toate unităţile subordonate, a fost desfiinţată.

Astfel, și-a încheiat istoria de aproape 130 de ani în

Armata Română Arma Căi Ferate. Activitatea remarcabilă

și edificiile ctitorite în cele treisprezece decenii de existenţă

rămân întipărite pentru posteritate în presa epocii și în cele

câteva monografii, precum și în memoria documentelor

de arhivă expuse în muzeul din cazarma de la Chitila a

fostului Regiment 2 Căi Ferate, din respect pentru cariera

și performanţele generaţiilor de cadre militare care și-au

slujit arma, constituite astăzi în Asociaţia Cadrelor Militare

de Căi Ferate și Transporturi.

Page 48: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document48

studii/documente

EROII BRIGĂZII -CĂZUŢI LA DATORIE ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989

Page 49: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 49

B I B I L I O G R A F I E S E L E C T I V Ă

Bellu Radu, Conducători ai Căilor Ferate Române, Editura Feroviară, Bucureşti, 1998

Bellu Radu, Istoria ilustrată a staţiilor de cale ferată, Editura Filaret, Bucureşti, 2006.

Cernăianu Adrian, Comunicaţiile feroviare şi mobilitatea trupelor, Editura, Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2001

Hriţuleac Florin, Contribuţii la istoricul trupelor române de căi ferate Editura Filaret, Bucureşti, 1994

Humă Mihai, Grigorescu Mihai, Cavalerii roţii înaripate - înaintaşi şi contemporani ai armei căi ferate şi transporturi militare, ediţia a II-a, Editura ASAB, Bucureşti, 2007.

Nicolescu Constantin, Transporturile şi comunicaţiile în armata română, Editura Filaret, Bucureşti, 1992.

Nicolescu Constantin, Hriţuleac Florin, Roata cu aripi – 115 ani de la înfi inţarea trupelor de căi ferate în armata română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.

Stoica Ion, O viaţă închinată armei – general Nicolae-Traian Panaitescu. Însemnări de război, Editura Nelmaco, Bucureşti, 1995.

Revista Trupelor de uscat, număr aniversar 3 – 4/1994.In Memoriam, nr. 1, Revistă omagială, 115 ani de la

înfi inţarea armei căi ferate, 1995.In Memoriam, nr. 2, Ediţie omagială, aniversarea a 80

de ani de la înfi inţarea Brigăzii de căi ferate în Armata Română, 1999.

Revista Geniului, număr omagial dedicat împlinirii a 140 de ani de la înfi inţarea primei unităţi de geniu în Armata României, 1999.

Revista omagială Transporturi Militare şi Căi Ferate, 2000.

Revista Forţelor Terestre, nr. 4/2003.Revista omagială Ziua Transporturilor Militare, 2005.In Memoriam – album aniversar, 2007.Monitorul Oastei, nr. 54/1863, nr. 55/1863, nr. 22/1873,

nr. 1/1876

COMANDANŢII BRIGĂZII DE CĂI FERATE (1919-2002)

General de brigadă Gheorghe NEGOESCU (octombrie

1919 – aprilie 1924)

General de brigadă Constantin TEODORESCU

(aprilie 1924 – octombrie 1932)

General de brigadă Emil LIBERT (octombrie 1932 –

noiembrie 1937)

General de brigadă Gheorghe COATU (noiembrie 1937

– noiembrie 1940)

Colonel Vasile BRĂILOIU (noiembrie 1940 –

septembrie 1942)

Colonel Nicolae COJOCARU (septembrie 1942 –

septembrie 1943)

General de brigadă Ioan GROGOROVICI (septembrie

1943 – noiembrie 1944)

General de brigadă Ion POPESCU (noiembrie 1944 -

mai 1945)

Colonel Alexandru SACHELARIE (mai 1945 – iulie

1946)

General de brigadă Adrian PETRUC (iulie 1946 –

februarie 1958)

Colonel Vasile RÂNCĂ (februarie 1958 – martie 1962)

Locotenent-colonel Florian BODOGAI (martie 1962 –

octombrie 1964)

Locotenent-colonel Vasile BUZULOIU (octombrie

1964 – octombrie 1967)

Colonel Florian BODOGAI (octombrie 1967 –

decembrie 1980)

Locotenent-colonel Mircea MODÂRJAC (ianuarie1981

– septembrie1982, împuternicit să asigure comanda brigăzii)

Colonel (general de brigadă din 1990)

Constantin COMAN (septembrie 1982 – noiembrie 1994;

până în decembrie 1989 a fost împuternicit să asigure comanda

brigăzii)

Colonel Gheorghe DUMINICĂ (1 noiembrie 1994 –

ianuarie 1999)

Colonel Nicolae COZMA (ianuarie 1999 – iunie 2001)

Colonel Vasile NEICU (1 iulie 2001 – 31 martie 2002,

împuternicit să asigure comanda brigăzii până la lichidarea

gestiunii acesteia)

Abstract: Since 1873, the elements of the Railway Branch of the Romanian Military Service and Army develop

consequently at all levels: Railway sections, companies, battalions and regiment, the latter participating actively during the WWI and, afterwards, in the foundation and consolidation of the Romanian National State. The development of the Railway Network as a necessity for the economy and defence of the country determined the creation in 1919 of the Railway Brigade which had three regiments.

After the WWII campaigns, the Railway Brigade actively participated in the refection of the war destroyed railway objectives and the development of the transport systems until 2001 when the Brigade had been dismissed.

Page 50: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document50

studii/documente

Înfi inţată prin Legea din 01.09.1893, organizată în patrule, posturi, secţii, legiuni de jandarmi, etc., Jandarmeria Rurală a reuşit într-un timp relativ scurt să acopere din punct de vedere poliţienesc întreg teritoriul rural.

Creându-şi centre de instrucţie, baze logistice, instituţii de învăţământ proprii Jandarmeria a devenit una dintre formele de organizare poliţienească într-un teritoriu care reprezintă aproximativ 80% din suprafaţa ţării, unde trăiau şi munceau peste 75% din populaţia României.

Comandată de ofi ţeri recrutaţi din armată, cu jandarmi în termen pregătiţi şi în arma infanteriei, Jandarmeria Rurală, organizată în subunităţi speciale a participat la războaiele duse de Armata Română. Prin jertfă şi fapte de eroism date atât în timp de pace, cât şi în timp de război, jandarmeria şi-a găsit un loc de cinste în istoria armatei şi a poporului român.

Jandarmeria rurală are şi ea eroii şi martirii ei, are şi ea veteranii de război pe piepturile cărora strălucesc medalii şi ordine ale statului român şi a altor state.

Considerăm că personalizarea onorifi că a unităţilor constituie un act care depăşeşte cu mult dimensiunea istorică a oricărui eveniment, este un gest de recunoştinţă şi patriotism. Cunoscându-i, omagiindu-i, pomenind în diferite ocazii numele lor, ei vor continua să trăiască în memoria noastră şi a generaţiilor ce vor urma.

Fie că s-au numit inspectori generali, inspectori sau comandanţi de corp, ei au fost investiţi cu această funcţie nobilă la care poate aspira un ofi ţer, aceea de a reprezenta şi conduce interesele armei pe care au slujit-o în scopul intereselor reale ale statului care a creat-o.

PERSONALITĂŢI MILITARE ÎN SERVICIUL JANDARMERIEI RURALE

(1893-1949)-REPERE BIOGRAFICE-

GENERAL MR. (R) PROF. IOAN P. SUCIU

Când vorbim de aceşti comandanţi ca personalităţi să nu uităm că în spatele lor au stat şcoli şi practici de un înalt nivel, că prin activitatea lor, ei ne-au lăsat mărturii nemuritoare, despre această armă şi menirea ei.

În anul 1894 a intrat în vigoare prima Lege a Jandarmeriei Rurale, în baza căruia se înfi inţează Inspectoratul General al Jandarmeriei.

Inspectoratul avea următoarele încadrare: 1 inspector general cu gradul de general; 1 maior ajutor; l căpitan, şeful cancelariei; 1 căpitan şi 1 locotenent şefi de serviciu; 1 contabil intendenţă şi materiale şi 4 inspectori de circumscripţii.

Jandarmeria era organizată pe 4 circumscripţii, 32 companii de jandarmi, 47 plutoane, 213 secţii şi un singur post de jandarmi.

După punerea bazei jandarmeriei rurale s-a considerat că, efectivele fi ind mici aceasta, poate fi comandată de ofi ţeri superiori şi nu de către un general. Din 01.03.1896 legea jandarmeriei rurale a suferit modifi cări substanţiale.

** *

General Rasty Mihail, arma cavaleriei, primul

inspector general al Jandarmeriei

Rurale, 09.06.1894 – 01.04.1896

Născut la 10.09.1841, în Bucureşti,

Colonia Verde, judeţul Ilfov

Părinţi: tata Ioan, mama Ana

Studii:- elev la Şcoala Militară 10.07.1857, arma cavaleriei;-avansat sublocotenent 10.07.1859 şi repartizat la

Regimentul 2 Cavalerie;-avansat locotenent la 30.08.1863 la aceeaşi unitate;- înaintat la gradul de căpitan la 12.05.1866 a fost

repartizat la Regimentul 2 Roşiori;- avansat maior la 06.07.1872 şi repartizat la

Regimentul 5 Călăraşi adjutant, unde a fost avansat locotenent colonel la 01.01.1878;

- a fost avansat colonel la 19.07.1886 şi repartizat la Regimentul 2 Călare. Până în 1891 a comandat mai multe regimente: 2 Călăraşi, 7 Călăraşi, etc.;

- în 08.03.1891 prin Decretul nr. 1673 este trecut în rezervă şi ocupă postul de prefect al Poliţiei Capitalei până la 08.06.1894; la 09.06 a fost înălţat la gradul de general de brigadă;

- activat în 1894 şi numit comandant al Brigăzii 2 Cavalerie;

- la 09.06 este trecut disponibil şi numit inspector general al Jandarmeriei Rurale. (Pentru a face serviciul în Jandarmeria Rurală ofi ţerul trebuia să fi e trecut mai întâi în disponibilitate);

„Pentru ca statul să poată veghea la menţinerea ordinii interne şi garantarea libertăţii şi siguranţei individului a creat un corp armat – JANDARMERIA.

General de divizie Constantin Dimitrescu”

Page 51: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 51

- în 1896 a fost rechemat în armată avansat general de divizie şi numit comandant al Diviziei 8 Infanterie Botoşani;

- din 1901 lipsesc date fi indcă s-a retras din armată.Campanii:În anul 1875 a participat la Războiul din Spania

alături de Don Carlos, în bătălia de la Mantilie.Decoraţii (după anuarul Ministerului de Interne

1894):- Medalia „Alfons al XII”;- Virtutea Militară de Aur;- Comandor al Ordinului Regal „Isabela - catolică”;- Ordinul „Sfânta Eva” cl. III;- Comandor al Ordinului „Steaua României”;- Medalia „Trecerii Dunării”;- Medalia „Apărătorii Independenţei”;- Medalia „Comemorativă” rusă;- Ofi ţer al Ordinului „Steaua României”;- Comandor al Ordinul „Coroana României”;- Comandor al Ordinului „Ernestin” (Meiningen);- Mare Ofi ţer al Ordinului „Francisc Iosif ”;- Crucea de „Merit Militar” cl. II.

** *

Locotenent colonel Manoliu Ioan, arma

cavalerieInspector general al

Jandarmeriei Rurale:01.04.1896 –

10.02.1898Născut la 06.08.1861,

în comuna Piatra, plasa de Jos, judeţul Neamţ

Părinţi: tata Ioan, mama Eufrosina

Căsătorit: la 27.02.1894 cu Alice Davidoglu.Studii:- elev la Şcoala Militară 01.07.1881 şi avansat

sublocotenent la 01.07.1883;- repartizat la Regimentul 2 Roşiori;- avansat locotenent la 16.04.1889 şi repartizat la

Regimentul 11 Călări;- avansat căpitan la 01.01.1895 şi repartizat la

Regimentul 10 Călări, ulterior la Regimentul 11 Călări;- la 16.08.1892 îl găsim comandant al Escadronului

de Jandarmi Iaşi – escadron care făcea parte din Corpul 4 Armată, iar în 01.08.1893 trecut disponibil; în 1894 activat la Regimentul 2 Roşiori;

- la 01.12.1895 demisionează din armată şi îl găsim şef al Circumscripţiei de Jandarmi Craiova şi ajutor al inspectorului general-generalul Rasty Mihail;

- la 17.03.1896 având gradul de locotenent colonel este numit în funcţia de inspector al Jandarmeriei, funcţia de inspector general fi ind desfi inţată;

Aduce prin Legea din 17.03.1896 modifi cări esenţiale celei din 01.09.1893, transformând companiile de jandarmi în escadroane de jandarmi călări. A desfi inţat

jandarmeria comunală cu toate dispoziţiunile ce o priveau. Jandarmeria a luat denumirea de „corp de jandarmi”, cu reşedinţele la Iaşi şi Craiova. În conducerea jandarmeriei a fost ajutat de un ofi ţer superior cu gradul de maior. Plutoanele de jandarmi se reînfi inţează. Cele 32 companii de judeţe şi cele 119 plăşi, în total 151, iau denumirea de staţiuni. Efectivul total al jandarmilor ajungând la 812 persoane. La reşedinţa fi ecărei plăşi se afl au un sergent, un brigadier şi 4 jandarmi. Divizioanele, escadroanele şi companiile de jandarmi Bucureşti şi Iaşi, rămân în vechea organizare, ca parte integrată în Armată Permanentă.

Legea a fost fi nalizată la 10.12.1898, când predă comanda locotenentului colonel Poroianu Sache.

** *

Locotenent colonel Poroianu Sache, arma cavalerieInspector general al Jandarmeriei Rurale:10.02.1898 – 02.04.1899Născut la 14.06.1838 în Târgul Vesti, plasa Ialomiţa

Părinţi: tata Sache, mama ZoieCăsătorit: la 22.07.1866 cu Maria Slătineanu,

căsătorie autorizată de Ministerul de Război cu nr. 4772 din 22.05.1866.

- încorporat în armată la 01.02.1858 cu gradul de iuncăr.

- avansat sublocotenent la 20.08.1860 şi repartizat la Regimentul 3 Infanterie.

- avansat locotenent la 30.08.1863 şi repartizat la Brigada de Artilerie îndeplinind funcţia de comandant de baterie.

- avansat căpitan la 04.09.1865 şi repartizat comandant la Escadronul de Dorobanţi Argeş. A mai făcut serviciu la Escadronul Călări Vlaşca, Escadronul Călări Ialomiţa; Regimentul 3 Călăraşi.

- avansat maior la 08.04.1879, repartizat la Regimentul 8 Călăraşi şi apoi la 5 Călăraşi şi 4 Călăraşi.

- în 17.08.1892 demisionează şi este trecut în rezervă.

- în 1896 îl găsim şeful Circumscripţiei de Jandarmi Craiova şi ajutor al inspectorului de Jandarmi Bucureşti.

- obţine gradul de locotenent colonel şi este numit inspector al Jandarmeriei la 10.02.1898.

Ca inspector al Jandarmeriei a continuat operaţiunea de dotare a Jandarmeriei cu cai. Şi-a încheiat cariera militară în 1899 având vârsta de 61 de ani.

Campanii:- a participat la Războiul de Independenţă 1877-1878.Decoraţii:- Semnul onorifi c de argint pentru serviciul militar

de 18 ani. (Decretul nr. 536/1876);- Semnul onorifi c de aur pentru serviciul militar de

25 de ani. (Decretul nr. 2198/1883);- Cavaler al ordinului „Steaua României”. (Decretul

nr. 533/1878);

Page 52: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document52

studii/documente

- Medalia „Trecerii Dunării;- Medalia „Apărătorii Independenţei”.Predă comanda colonelului Alexandrescu Niculae la

02.04.1899.*

* *

Colonel Alexandrescu Niculae, arma cavalerie

Inspector general al Jandarmeriei Rurale

02.04.1899 – 01.04.1901Născut la 01.01.1842

în comuna Scurta, plasa Bistriţa, judeţul Bacău

Părinţi: tata Alexandru, mama Elena

Studii:- elev în Şcoala Militară 15.07.1861 - avansat sublocotenent la 15.07.1863 şi repartizat

la Regimentul 1 Lăncieri, ulterior la Regimentul 2 Lăncieri(1865), iar din 1867 în Regimentul 1 Roşiori;

- avansat locotenent la 01.01.1872 şi este repartizat la Escadronul Călăraşi Putna;

- avansat căpitan în 1873; încadrat în Escadronul de Călăraşi Râmnicul Sărat, ulterior la Regimentul 2 Roşiori;

- din 08.02.1876 este comandant al Escadronului de Jandarmi Iaşi;

- avansat maior la 01.01.1880 a fost încadrat în Escadronul Călăraşi Râmnicul Sărat;

- avansat locotenent colonel la 01.01.1880; repartizat ca şef de birou la Detaşamentul 3 Infanterie;

- avansat colonel la 10.05.1891, îl întâlnim în mai multe unităţi militare (Călăraşi, Roşiori, etc.);

- la 28.06.1894 demisionează şi este trecut în miliţie (de fapt în Jandarmeria Rurală)

- este activat în 1896, trecut în rezervă….(lipseşte data).

- la 02.04.1899 este numit inspector al Jandarmeriei.

** *

La 30.06.1899 se adoptă o nouă lege a jandarmeriei rurale prin care se anulează toate dispoziţiunile cuprinse în Legea din 1896, revenindu-se la prevederile celei din 01.09.1893.

Se reînfi inţează funcţia de inspector general şi se restructurează jandarmeria astfel: cele 32 judeţe aveau în total 304 staţiuni cu un efectiv total de 2.102 jandarmi.

La reşedinţa fi ecărui judeţ se afl a o secţie condusă de un sergent şi formată din 6 jandarmi, toţi călări.

Aceiaşi organizare o aveau şi staţiunile de la reşedinţa plăşilor.

La fi ecare comună rurală putea fi organizată o staţiune de jandarmi cu un caporal al staţiunii şi câte un jandarm la 100 de familii.

Jandarmeria urma să fi e condusă de un inspectorat

general cu gradul de general de brigadă sau un ofi ţer superior cu gradul de colonel ajutat de 4 ofi ţeri superiori.

În continuare au fost menţinute escadroanele şi companiile de jandarmi pedeştri din Bucureşti şi Iaşi.

*

* *

Maior Miricescu Gheorghe, arma infanterieInspector General al Jandarmeriei Rurale01.04.1891 – 01.04.1908Născut la 25.02.1860 în Bucureşti, plasa Dâmboviţa,

judeţul Ilfov

Părinţi: tata Alexandru, mama ElenaCăsătorit: la 15.07.1884 cu Elena Anghelescu, recăsătorit în 21.09.1886 cu Maria, a avut 2 copii.Din 01.10.1896 îşi stabileşte domiciliu în Bucureşti;Decedat în 16.08.1908.

Studii:- elev în Şcoala Militară 01.07.1880;- avansat sublocotenent la 01.07.1882 şi repartizat la

Regimentul 20 Dorobanţi, iar din 10.05.1885 la Batalionul 4 Vânători când a fost avansat locotenent şi repartizat la Regimentul 14 Dorobanţi;

- avansat căpitan la 10.05.1891 şi repartizat la Regimentul 7 Linie, a mai făcut serviciul la Regimentul 26 Dorobanţi şi la şcoala de subofi ţeri (…), iar în 1896 îl găsim comandant al companiei de jandarmi Iaşi;

- avansat maior la 08.04.1897 la Regimentul 14 Roman;

- trecut indisponibil 16.07.1899 fi ind numit în jandarmeria rurală. A fost avansat locotenent colonel la 10.05.1907 (Decretul nr. 2299);

- a fost reactivat şi repartizat la Regimentul 24 Bacău (Decretul nr. 1232);

- din 20.06.1912 îl găsim comandant al Cercului de Recrutare şi a Batalionului de Rezervă Bacău;

- a fost trecut în poziţia retragere la 01.10.1912 (Decretul nr. 4000) din cauza unor infi rmităţi naturale.

Campanii:- a participat la Războiul de Independenţă 1877-1878.În timpul scurt în care a condus jandarmeria rurală

participă împreună cu armata la restabilirea ordinii, cauzată de unele mişcări populare, ca urmare adoptării şi aplicării legii maximale din aprilie 1899.

Decoraţii: - Cavaler al Ordinului „Steaua României” (Decretul

nr. 2936/1877);- Semnul Onorifi c de Argint pentru serviciul militar

de 18 ani;

Page 53: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 53

- Semnul Onorifi c de aur pentru serviciul militar de 25 de ani (Decretul nr. 1348/1885);

- Virtutea Militară de Aur (Decretul nr. 1249/1879);

- Coroana de Fier comemorativă rusă cl. a III-a,;- Medalia „Trecerii Dunării”;- Medalia „Apărătorii Independenţei”;- Coroana de Fier cl. a II-a, dată de M.S. Imperială

Frantz Josef în septembrie 1896;- Coroana României cl. a III-a (Decretul nr.

2439/1900).Activitatea în jandarmerie:Cu toate că s-a revenit la Legea Jandarmeriei Rurale

din 1893, care prevedea ca funcţia de inspector general al jandarmeriei să fi e îndeplinită de un general de brigadă, totuşi la comanda acesteia a fost numit un ofi ţer superior cu gradul de maior (01.04.1891).

A continuat reorganizarea instituţiei, ajutat fi ind de maiorul Ciocazan D., având ca şef de cancelarie pe căpitanul Sporidi Gheorghe, ajutat de locotenentul Sideri C. La 13.07.1905 ca şef al cancelariei a fost numit căpitanul Cămărescu.

Renunţându-se la jandarmii călări, efectivul jandarmeriei a crescut la 2.612 (49 ofi ţeri: 3 maiori, 30 căpitani, 8 locotenenţi şi 8 sublocotenenţi; 30 sergenţi majori, 204 sergenţi, 48 brigadieri şi 1.856 jandarmi pedeştri), organizarea rămânând tot pe 32 companii, 134 plutoane, 337 secţii şi doar 68 posturi ale jandarmeriei, deşi existau aproape 3.000 de comune, împărţirea a rămas tot pe 4 circumscripţii.

La 10.05.1907 prin I.D. nr. 2299 a fost avansat locotenent colonel.

În 1904 a înfi inţat „Atelierul de Confecţii” pentru jandarmii şi sergenţii de oraş.

La 01.03.1906 înfi inţează, pe lângă Ministerul de Interne, „Casa de Ajutor al Jandarmeriei Rurale” în scopul de a veni în ajutorul subofi ţerilor, brigadierilor şi jandarmilor rurali, precum şi a familiilor lor, „servindu-li-se în cazuri de nevoie şi urmaşilor lor ajutoare şi pensiuni” (n.n. pensii de retragere).

Veniturile din care au fost realizate fondurile casei, au fost asigurate prin reţinerea lunară a 5% din soldele tuturor subofi ţerilor, brigadierilor şi jandarmilor rurali, fi e că erau plătiţi de stat sau de către sate din fondurile comunale, precum şi din alte surse.

Registrul istoric al I.G.J., pe anii 1831-1931, consemnează faptul că în perioada cât a condus jandarmeria, în lunile februarie şi martie 1907 s-au desfăşurat marile răscoale ţărăneşti.

Până la sosirea armatei, Inspectoratul General al Jandarmeriei a concentrat în judeţele mai ameninţate, jandarmi de la alte companii, iar acolo unde aceştia păreau nu fi destul de energici sau prezentau o atitudine binevoitoare, întregul efectiv a fost înlocuit.

Cu toate măsurile luate mişcarea populaţiei lua proporţii. Deoarece efectivul jandarmilor era insufi cient, iar diferitele concentrări nu s-au mai putut face la timp s-a impus intervenţia armatei.

În 1908 înfi inţează prima Companie Mobilă şi Şcolile pentru şefi de posturi şi pentru şefi de secţii.

Decoraţii:- Cavaler al Ordinului „Coroana României” (1896);- Semnul Onorifi c de Aur pentru serviciul de 25 de

ani în armată (Decretul nr. 4866/1905);-Medalia Jubiliară Carol I - 1906

(Decretul nr. 5384 din 28.12.1906).

** *

Locotenent colonel Berlescu Anton, arma

artilerieInspector General al Jandarmeriei Rurale

01.04.1908 – 01.06.1917

Născut la 21.08.1861 în Oraşul Brăila

Părinţi: tata Costache, mama Elena

Studii:- Şcoala Fiilor de Militari 01.09.1876;- Şcoala Militară 16.07.1879;- avansat sublocotenent 01.07.1881 şi repartizat la

Regimentul 3 Artilerie;- a continuat activitatea în acest regiment fi ind

avansat locotenent la 01.11.1884, iar din 10.05.1886 activează în Regimentele 5 şi 3 Artilerie unde este avansat căpitan la 01.03.1890;

- avansat maior la 01.10.1896 îl întâlnim activând alternativ, când la Regimentul 5 Artilerie, când la Regimentul 3 Artilerie, unde a fost avansat locotenent colonel la 10.05.1904;

- şi-a continuat activitatea în cadrul Ministerului de Război, iar la 01.04.1908 a fost numit inspector general al jandarmeriei. A fost avansat colonel la 10.09.1908. Prin Î.D. nr. 3785 din 10.05.1913 a fost avansat general de brigadă.

** *

În timp de aproape 10 ani, au fost adoptate şi aplicate două legi a jandarmeriei, timp în care Jandarmeria Rurală a aparţinut de Ministerul de Război.

A avut ca ajutor pe lt. col. Casianu P., şef al cancelariei pe cpt. Dobrescu Al., iar ca şef al Serviciului Administrativ pe căpitanul intendent Lobei C.

Iniţial a menţinut organizarea jandarmeriei pe 4 circumscripţii. Din 1908 a luat măsuri speciale de pregătire şi întărire a efectivelor de jandarmi în situaţii deosebite: a întărit posturile de jandarmi din sudul Dobrogei, a înfi inţat Detaşamentul Mobil format din 4 ofi ţeri şi 200 jandarmi pentru intervenţii rapide în zona de frontieră; a mărit efectivele, astfel că la începutul Războiului Balcanic, jandarmeria avea aproximativ 6.000 de oameni.

Aduce unele modifi cări la Legea din 1908, completând articolele 18, 22, 32, 41 şi 82.

Armata Română participă la Războiul Balcanic; în acest timp a îndeplinit funcţia de mare Pretor pe lângă

Page 54: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document54

studii/documente

Marele Cartier General (în continuare M.C.G.-n.r.), ajutat în această funcţie de lt. Moroianu Ion (O.Z. nr. 1 din 20.07.1913).

Pe timpul îndeplinirii misiunii de Mare Pretor a lăsat printr-un Ordin de Zi mobilizator comanda Jandarmeriei Teritoriale col. Casianu P. obligându-l pe acesta ca, din 15 în 15 zile, să-i raporteze situaţia acesteia.

După terminarea Războiului Balcanic, reia comanda inspectoratului, aducând elogii celor peste 1.000 de jandarmi care au participat în război la partea activă, decorând aproape toţi comandanţii. Organizează jandarmeria în sudul Dobrogei, constituind pentru început „Detaşamentul Dobrogea”, iar ulterior constituie două companii de jandarmi în judeţele Durustor şi Caliacra.

La 01.08.1914 înfi inţează cea dea cincia circumscripţie în care a încadrat companiile din judeţele Durustor şi Caliacra, Bacău, Neamţ, ca mai târziu să facă o reorganizare a companiilor în toate cele cinci circumscripţii.

A luat măsuri de supraveghere a serviciului de pază şi ordine cu prilejul vizitei în ţară, la 01.06.1914, a familiei imperiale ruse conduse de împăratul Nicolae al II-lea şi a suitei lor.

A fost foarte ataşat de întregul efectiv al jandarmeriei, adresându-se acestora cu cuvinte elogioase atât cu prilejul zilei patronului spiritual, cât şi cu prilejul anului nou. Rămân memorabile cuvintele adresate cu prilejul lui 01.01.1916 „...vă urez ca anul nou ce începe să-l înfăptuiţi cu aceeaşi abnegaţie de fi inţa noastră pentru binele obştesc. (…) vă urez din toată inima izbândă desăvârşită în toate aşteptările voastre...”.

La începutul Primului Război Mondial, a organizat în mod reproşabil participarea la această confl agraţie, constituind unităţi de jandarmi operative.

Îndeplineşte din nou funcţia de Mare Pretor la M.C.G., lăsând comanda Jandarmeriei Teritoriale generalului Mustăţea Alexandru, mobilizat la partea sedentară conform Ordinului nr. 13.945 din 01.01.1917.

Organizează un detaşament format din 150 de jandarmi pentru luptă împotriva grupurilor bolşevice care acţionau în Deltă.

La 18.06.1917 gl. Berlescu A. este pus în retragere, predând comanda col. Sterea Constantin.

Campanii:A participat la Războiul Balcanic şi la prima parte

a Primului Război Mondial, îndeplinind funcţia de Mare Pretor.

Decoraţii:- Ordinul „Stema României”;- Ordinul „Coroana României”;- Medalia „Bărbăţie şi Credinţă”;- Crucea „Meritul Sanitar”.

** *

Colonel Sterea V. Constantin, arma artilerieInspector General al Jandarmerie 18.06.1917 –

25.05.1918Născut la 16.07.1871 în plasa Bilceşti,

judeţul PutnaPărinţi: tata Vasile, mama Smaranda

Căsătorit la 27.02.1894 cu Despina MărgăritescuA avut 4 copii: Amara 12.01.1897; Vasile: 24.09.1899;

Octavia: 27.04.1902; Smaranda Melania: 12.01.1905Studii:- Şcoala Fiilor de

Militari Iaşi 1887-1890;- Şcoala de Ofi ţeri

Artilerie şi Geniu: 1891-1892;

- avansat sublocotenent la 15 iulie 1892, repartizat la Regimentul 7 Artilerie ulterior la Regimentele 2, 6, 11 Artilerie;

- avansat locotenent la 10 iulie 1895 ;

- la 01.11.1897 a fost mutat la Şcoala Fiilor de Militari de la Craiova;

- avansat căpitan la 22.11.1902 şi repartizat la Regimentul 1 Cetate;

- repartizat în jandarmerie cu gradul de căpitan la 01.07.1908 (prin Î.D. nr. 2230) numit comandant al companiei mobile;

- a fost confi rmat în jandarmerie la 01.07.1909 (prin Î.D. nr. 2187);

- a fost avansat maior la 01.04.1911; locotenent colonel la 10.05.1915; colonel la 01.11.1916.

- numit inspector general al jandarmeriei la 01.06.1916 (prin Î.D. nr. 591)

A fost numit în această funcţie importantă fi ind considerat un ofi ţer cu o înaltă pregătire militară: „După părerea mea col. Sterea este singurul indicat a fi inspector general al jandarmeriei şi nu pot fi decât mâhnit că acest merituos ofi ţer care a dus servicii imense ţării nu a fost încă înaintat la gradul de general pe care îl merită cu prisosinţă” (gl. Prezan).

La numirea în funcţie s-a adresat, atât jandarmilor de la partea activă cât şi celor de la partea sedentară, cerându-le să lucreze repede şi cu pricepere, să dea ajutor autorităţilor administrative, să apere avutul şi onoarea familiilor celor ce luptă pe front (…).

A fost numit comandantul Brigăzii 4 Jandarmi Transilvania, a organizat jandarmeria în Ardeal şi la 25.06.1920 predă comanda şi rămâne la dispoziţia corpului.

În 1922 a fost însărcinat ca inspector al batalioanelor de recruţi.

La 08.11.1922 ia comanda Brigăzii 2 Jandarmi organizând jandarmeria în Bucovina şi Basarabia.

A fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă la 01.04.1929 (prin Î.D. nr. 894) rămânând în evidenţa Corpului de Jandarmi.

La 10.05.1934 a fost avansat general de brigadă în rezervă (prin Î.D. nr. 1345 din 09.05.1934).

Campanii:În campania din 1913 a îndeplinit funcţia de Pretor

la Corpul 4 Armată.În campania din 1916-1918 a îndeplinit funcţia de

Mare Pretor la M.C.G..Încă înainte de a fi numit în această funcţie la

15.09.1918 din proprie iniţiativă a încolonat şi trecut prin

Page 55: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 55

defi leul Oltului ocupat de inamic, trăsurile şi materialul greu al corpului de armată salvând prin această acţiune averea corpului.

Afl ându-se în Valea Jiului înainte de prima retragere de la Petroşani a împiedicat dezlănţuirea panicii şi fricii în rândul personalului trenurilor de luptă ale regimentelor şi Diviziei 11 care se afl a în luptă.

Ca Pretor la M.C.G. a manifestat un tact deosebit în contact cu trupele ruse, determinându-le să respecte dispoziţiile poliţieneşti în salvarea cetăţenilor români.

Decoraţii:- Medalia Jubiliară „Carol I” - 1906 (Brevetul nr.

184);- Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” (22.12.1910);- Coroana României clasa a V-a (23.01.1912);- Ordinul Sfântului Ladislav cl. a II-a (01.06.1914);- Ordinul „Coroana României” în grad de

comandor;- Ordinul „Coroana Italiei”;- Ordinul „Sfântului Andrei” cl. a II-a cu spade (Î.D.

nr. 589/1918);- Ordinul „Crucea Regina Maria” (Î.D. nr. 829);- Ordinul „Sfântului Vladimir” cl.II (Î.D.nr. 4309);- Ordinul Meritul Sanitar cl. I-a (Î.D. nr. 2554);- Ordinul „Sfântul Stanislav” cl. I-a cu placă.Alte probleme: a fost trimis în judecata Curţii

Marţiale a Corpului 6 Armată (conform ordinului nr. 233/1920), sub acuzaţia de

trafi c de automobile procurate de către ofi ţeri şi grade inferioare, în perioada cât a fost comandant al Brigăzii 4 Jandarmi, fi ind condamnat la un an de închisoare şi achitat. A fost notat negativ de către comandantul corpului de jandarmi gl. Racoviţă.

** *

General Miricescu Ludovic, arma cavalerie

Comandant al Corpului de Jandarmi

27.03.1918 – 10.01.1919Născut la 22.11.1872

în comuna Frăţeşti, plasa Margina, judeţul Vâlcea

Părinţi: tata Costache, mama Maria

Căsătorit: divorţat în 1904Copii: Ion (10.09.1903) Studii:- Gimnaziul Militar şi Şcoala Fiilor de Militari;- Şcoala Militară de Infanterie Cavalerie: 1906;- Şcoala Superioară de Război: 1908;- a obţinut gradul de sublocotenent şi a fost repartizat

la Regimentul 10 Cavalerie (1893-1896) şi tot acolo a obţinut şi gradul de locotenent;

- căpitan în 1903; absolvent al Şcolii Superioare de Război promoţia a II-a;

- şef de cabinet al ministrului de război;

- a stat în Germania (1907-1909) pentru recepţia mitralierelor pentru cavalerie;

- maior şi lt. col. - ataşat militar la Berlin (1911-1916);- şef de stat major la Divizia 1 Cavalerie (1916);- colonel, comandant al Brigăzii 2 Roşiori 1917, când

obţine şi gradul de general de brigadă;- numit comandant al Corpului de Jandarmi la 18

mai 1918 (Î.D. nr. 1199/1918).După unirea Basarabiei cu România şi încheierea

Păcii de la Bucureşti, gl. Miricescu i s-a încredinţat sarcina de reorganizare şi punere în aplicare a Legii Jandarmeriei în Basarabia şi în toată ţara.

În Ordinul de Zi dat cu acest prilej precizează: „… fi ind primul comandant al corpului, luând comanda (…) cunosc activitatea...în acest război, sprijinul dat armatei şi administraţiei.

Ofi ţeri şi jandarmi:Ocrotirea celor săraci şi obidiţi, stabilirea şi

păstrarea ordinii la sate, respectarea legilor, executarea tuturor ordonanţelor legale şi administrative (…) Ţin să răspundeţi la sacrifi ciul pe care ţara vi-l cere în aceste vremuri (…). Cer de la toţi ofi ţerii şi jandarmii a pune toată puterea de muncă pentru a face din acest corp un corp de elită „ (…) Plin de încredere a găsii în fi ecare dintre voi sprijinul preţios pentru a învinge greutăţile începutului [a fost primul comandant al corpului înfi inţat în baza legii din 1918 - n.a.] noul vostru comandant doreşte la toţi sănătate. Dumnezeu să binecuvânteze şi să rodească munca voastră pentru binele şi fericirea scumpei noastre ţări” [Iaşi, 27.05.1918 - n.a.].

Peste câteva zile prin Î.D. nr. 1198/1918 a fost modifi cată Legea Jandarmeriei: de acum corpul de jandarmi făcea parte integrantă din Puterea ţării, fi ind organizat pe brigăzi. Se introduc noi termeni: cai, sergenţi, sergent instructor, plutonier, şefi de post, plutonier major de secţie, etc.

A părăsit comanda corpului la 01.01.1919 adresându-se ofi ţerilor şi jandarmilor: „…Plecând de la capul corpului ţin să vă mulţumesc fi ecăruia în parte, ofi ţeri şi jandarmi, pentru sprijinul ce mi-aţi dat şi dorind prosperitate corpului vă urez sănătate şi la mulţi ani”.

După plecarea din jandarmerie a îndeplinit funcţia de director superior al Şcolii de Cavalerie (1919).

A comandat Divizia a 8-a Infanterie (1920).Avansat general de divizie (1926).Fiind considerat un ofi ţer cu o înaltă cultură generală,

militară şi profesională a fost numit ministru de Război (1926).

Demisionează din funcţie şi este numit inspector general al Corpului de Cavalerie (1927).

A participat ca delegat la Conferinţa de Pace.Decoraţii:- Medalia jubiliară „Carol I”- 1906;- Medalia „Avântul Ţării” (1913);- Medalia pentru Serviciul de 25 de ani;- Ordinul „Coroana României” cl. a III-a cu spadă;- Comandor al Ordinului Militar „Sf. Gheorghe”;- Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a III-a.Se pare că a decedat în anul 1927, la vârsta de 55 de ani.

* * *

Page 56: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document56

studii/documente

General Ştefănescu Ştefan, arma infanterie

Comandant al Corpului de Jandarmi

19.01.1919 - 09.08.1920 şi 09.02.1922-01.04.1927

Născut la 16.05.1865 în oraşul Giurgiu,

plasa Mărgineşi, judeţul Vlaşca

Părinţi: tata Andrei, mama Elena

Căsătorit în 9.04.1892 cu Aristiţa VoiculescuA avut 3 copii: Florica Maria Virginia (născută la

26.02.1893); Constantin (născut la 28.03.2896); Radu (născut la 21.04.1906).

Studii:- a fost soldat intrând în armată la 14.12.1880 unde

a obţinut gradele: caporal, sergent şi sergent major la Regimentul 2 Linie [infanterie - n.a.].

- elev la Şcoala de Subofi ţeri Bistriţa 01.10.1886;- sublocotenent la 01.08.1888 în Regimentul

Dorobanţi Dobrogea, unde a obţinut şi gradul de locotenent;

- a fost mutat la Regimentul 33 Tulcea şi la Statul Major al Armatei;

- avansat căpitan la 08.04.1898 şi mutat la Batalionul 5 Vânători, ulterior la Regimentul 7 Vânători;

- a trecut la grăniceri la 01.04.1905 unde a comandat mai multe batalioane de grăniceri şi la Regimentul 8 Buzău ;

- a fost avansat maior (10.05.1908) şi lt.col. la 16.01.1912;

- trecut defi nitiv în Corpul Grănicerilor la 20.07.1912 (Î.D. nr. 3812) îndeplinind funcţia de comandant al Regimentului 1 Grăniceri (Î.D. nr. 3813);

- comandant al Regimentul 6 Infanterie la 01.10.1914, unde a fost avansat colonel.

- înaintat la gradul de general de brigadă la 01.09.1917 (Î.D. nr. 1405), fi ind mutat la Brigada 16 Infanterie la 01.06.1918 (Î.D. nr. 1240);

- Numit comandant al Corpului de Jandarmi (1919) funcţie pe care o deţine până în 1920.

În această perioadă organizează pe lângă Consiliul Dirigent cu sediul în Sibiu un Serviciu Special al Jandarmeriei şi înfi inţează 18 companii de jandarmi cu un efectiv de 130 ofi ţeri şi 3.000 trupă.

Se înfi inţează Jandarmeria în Dobrogea.Înfi inţează Brigada 4 Jandarmi Ardeal compusă din

3 regimente de jandarmi şi 6 batalioane teritoriale.A înfi inţat, la Oradea, Marea Şcoală de Jandarmi.Fiind mutat la comanda Corpului de Grăniceri,

lasă în urma sa o jandarmerie organizată în 4 brigăzi, 9 regimente şi un batalion independent în Moldova, 2 şcoli, un atelier de confecţii, 30 batalioane de jandarmi, din care 10 de instrucţie, 122 companii, 237 plutoane, 609 secţii şi 4.415 posturi. La predarea comenzii se adresează ofi ţerilor şi jandarmilor: „…Vă mulţumesc din sufl et pentru modul cum m-aţi secondat şi vă rog ca în interesul scumpei noastre patrii mărite să continuaţi şi pe viitor să fi ţi straja cea mai vigilentă, a ordinii perfecte şi siguranţei publice …”

La 01.08.1920 revine în funcţia de comandant al Corpului de Grăniceri. Revine în 10.02.1922 în funcţia de comandant al Corpului de Jandarmi (Î.D. nr. 737)

Este înaintat la gradul de general de divizie în 16.03.1923 (Î.D. nr. 1116). Trecut în rezervă pentru limită de vârstă la 01.04.1927 (Î.D. nr. 310).

A făcut parte din rezerviştii Corpului II Armată.Reluând comanda Jandarmeriei dă un amplu O.Z.

în care arată: „…Fiind numit comandant al Corpului de Jandarmi i-au comanda convins că regăsesc în ofi ţeri şi jandarmi înaltul spirit, devotament şi jertfă care au alcătuit întotdeauna temelia disciplinei acestui corp (…) jertfa noastră nu a fost zadarnică; ea a rodit liniştea pe care se reclădeşte astăzi înăuntru ţara noastră (…). Fiţi slujitorii drepţi ai legii, nu pătimiţi şi nu neîndreptăţiţi pe nimeni, călăuziţi-vă numai de idei de cinste şi dreptate; iubiţi pe locuitori în mijlocul cărora veţi fi veşnic, pilda adevărului...”. Instituţia a avut un efectiv de 537 de ofi ţeri, 6.350 de reangajaţi 25 civili şi peste 2.400 de jandarmi.

Şcoala de la Oradea a început pregătirea cadrelor pentru întreaga jandarmerie. După apariţia Revistei Jandarmeriei în 1922 aceasta şi-a mărit triajul.

A condus cu competenţă jandarmeria în această perioadă deosebit de tensionată mai ales în Basarabia şi Dobrogea. Au fost înfi inţate Companiile de Jandarmi de oraş la Cluj, Chişinău, Cernăuţi, Tighina, Soroca, iar pe lângă Diviziile 8, 12, 14 şi 1 Infanterie s-a înfi inţat şi câte un batalion de jandarmi.

Unităţile de jandarmi din Bucureşti au cunoscut o dezvoltare şi prin trecerea la M.I., devenind batalion şi ulterior regiment.

Campanii:În timpul Campaniei din 1913 a comandat

Regimentul 1 Grăniceri şi a făcut parte din ordinea de bătaie a Diviziei a 9-a.

A organizat şi condus garnizoana Silistra, după eliberarea acesteia; a organizat cordonul sanitar în Primul Război Mondial.

A condus trupele din garnizoana Iaşi.A îndeplinit funcţia de Mare Pretor.„S-a găsit în gl. Ştefănescu cel mai bun element care

să corespundă acestei delicate misiuni” (Gl. Prezan).Decoraţii:- Medalia jubiliară „Carol I”- 1906;- Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofi ţer

(Î.D. nr. 4768/1922);- Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler

(Î.D. nr. 2672);- Semnul Onorifi c de 25 de ani;- Ordinul „Stema României” cl. a V-a (Î.D. nr.

3730/1922);- Medalia „Victoria” (cf. Brevetului nr. 4278/1924);- Ordinul „Sfântul Sava” cl. I-a;- Ordinul „Stema României” în grad de mare ofi ţer

(M.O. nr.8/1927);- Ordinul „Coroana României” cu spade şi panglică

de virtute militară cl. a III-a; - Ordinul „Stema României” cu spade şi panglică de

virtute militară cl. a IV-a;- Legiunea de Onoare în grad de ofi ţer;- Ordinul „Sfântul Vladimir” - Crucea de război cl. a II-a.

** *

Page 57: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 57

General Racoviţă Mihail, arma artilerie Comandant al

Corpului de Jandarmi 05.08.1920 – 1.02.1922

Născut la 05.11.1867 în comuna Ciorâţa,

judeţul VasluiPărinţi: tata Ioan,

mama Maria

Căsătorit la 20.11.1894 cu Eufrosina Orăşanu A avut 2 copii: Mihai născut la 09.02.1895 şi Mircea născut la 16.03.1899. Studii:- Şcoala de Ofi ţeri Artilerie şi Geniu 01.07.1886;- avansat sublocotenent la 01.07.1888 şi repartizat la

Regimentul 7 Artilerie;- locotenent 01.07.1891; repartizat la Regimentul 4

Artilerie ulterior Regimentul 7 Artilerie- căpitan la 08.04.1896; numit comandantul „Cetăţii

Bucureşti”; continuă activitatea la Regimentele 6 şi 11 Artilerie;- avansat maior 27.11.1907 (Î.D. nr. 3958/1907);- a mai lucrat în cadrul Ministerului de Război şi în

Direcţia Artilerie;- repartizat în Jandarmeria Rurală la 01.07.1908

(Î.D. nr. 2252/1908);- confi rmat în jandarmeria rurală la 01.07.1909 (Î.D.

nr. 2189/1909);- a fost avansat lt.col. la 01.04.1912 şi col. la

10.05.1915;După o activitate rodnică în unele unităţi din

jandarmerie, avansat gl. bg. la 23.07.1920, cu vechimea de la 01.04.1919 (M.O. nr. 89/1920) şi este numit provizoriu comandant al Corpului de Jandarmi la 05.08.1920 (Î.D. nr. 3257), iar la 20.12.1920 a fost confi rmat defi nitiv în funcţia de comandant.

La preluarea comenzii, în Ordinul de Zi arată: „De la reorganizarea jandarmeriei din 1908 şi până azi am lucrat necontenit împreună, astfel că am avut prilejul să vă cunosc aproape pe toţi şi să mă cunoaşteţi (…). Am luat comanda cu neclintită hotărâre de a nu ocoli niciun sacrifi ciu pentru îndepărtarea lipsurilor şi îndreptarea relelor. În acest simţământ cer de la fi ecare din voi a pune în aplicare o supraveghere continuă şi control pe timpul demobilizării şi deplasării trupelor. Decretarea demobilizării armatei prin Î.D. 897 din 01.04.1921, precum şi o nouă evidentă şi corectă activitate a şefi lor posturilor de jandarmi. Voi fi pentru toţi un foarte bun, dar sever şi drept, căci ne leagă o muncă continuă de 12 ani, de aceea vă recomand din prima zi, disciplină de fi er, seriozitate cumpătată şi multă blândeţe. Voi fi drept în a recunoaşte drepturile şi meritele fi ecăruia, dar aspru şi necruţător cu cei răi şi nărăviţi …”.

În activitatea desfăşurată în Jandarmerie s-au pus în aplicare două legi importante, cele din 1908 şi din 1919.

Totodată a luat măsura ca Şcoala de Jandarmi Oradea Mare, începând de la 01.09.1920, să devină o şcoală pentru pregătirea militarilor din întregul corp.

Cele două batalioane de jandarmi „Moldova” din Bucovina şi „Dobrogea” au fost transformate în regimente, iar Brigada a I-a Jandarmi a fost contopită cu Brigada a III-a Jandarmi luând denumirea de Brigada a II-a Jandarmi Iaşi.

În timpul cât a comandant Corpul de Jandarmi efectivele s-au mărit ajungând la cifra de 30.350.

A lăsat comanda la 10.02.1922, fi ind pus la dispoziţia M.R. pentru inspecţii. La 15.04.1926 a fost numit comandantul Brigăzii 4 Jandarmi, dar nu s-a prezentat la serviciu pe motiv de boală. După o absenţă de 6 luni a fost trecut în disponibilitate şi din ofi ciu în rezervă la 01.10.1927. A fost trecut în retragere la 01.01.1934.

Campanii:În campania din 1913 lt. col. Racoviţă a îndeplinit

funcţia de pretor la Corpul I Armată.În prima parte a companiei din 1916-1919 a

îndeplinit funcţia de pretor (15.01.1917 – 14.03.1918) pe lângă Armata a 2-a.

Pe timpul trupelor din Basarabia a fost pretor la Corpul 2 Armată. A comandat Brigada a III-a Jandarmi Basarabia, în timpul reorganizării Jandarmeriei. A fost apreciat de gl. Văitoianu, fost comisar al guvernului în Basarabia, ca „un ofi ţer de elită, iar Jandarmeria în Basarabia a fost primită cu încredere, astăzi este respectată de toată lumea”.

„Este cel mai pregătit colonel din Jandarmerie, îl propun pentru gradul de general„ (gl. Ştefănescu).

Notat negativ de col. Sterea, Consiliul Inspectoratului General a avizat a i se şterge notarea, fi ind în contradicţie cu notările anterioare.

În timpul campaniei a fost rănit.Decoraţii:

Medalia jubiliară „Carol I” (Î.D. nr. 5384/1906);- Ordinul „Coroana României” în grad ofi ţer (Î.D. -

nr. 1710/1910);Semnul onorifi c de 25 de ani serviţi în armată -

(Î.D. nr. 2325);(n.n.: din documentele studiate nu a rezultat că a

avut şi alte decoraţii).(Arhivele Militare Române, Fond Registru foi

matricole, ofi ţeri activi din cavalerie, Dosar 27/ vol. I şi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, Registrul Istoric pe anii 1831-1931).

- VA URMA -

MILITARY PERSONALITIES IN RURAL POLICE SERVICE – major general (r.) Ioan P. Suciu

Th e author presents the biographical details of Romanian Army personalities that organized and leaded the Rural Police and also the laws that improved this fi eld of National Defense System.

Keywords: Rural Police, military speciality, campaign, reward, law.

Page 58: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document58

studii/documente

THE TRAGIC END OF A SAILOR WHO BECAME PILOT – Vasile TudorTh e occupation of Dobrogea in 1916 had as consequence the fact that a part of sailors fought as pilots, in the

air. Army apprentice (N.) Vasile Bontescu is an example of behavior in combat.Keywords: sailor, pilot, fl ight, accident, detachable material.

„...se cunosc unele date privind zborurile submaistrului de marină Bonţescu Vasile, efectuate ca tânăr pilot, difi cultăţile întâmpinate şi modul lor de rezolvare...”

Datorită situaţiei internaţionale, ce s-a creat în urma primului război mondial, Dobrogea şi aproape întreg litoralul acesteia a fost cucerită de trupele germane, bulgare şi turce. Pentru acest motiv, fl ota noastră s-a retras la gurile Dunării, iar mulţi dintre tinerii marinari au ajuns să lupte la bordul avioanelor pe diferite teatre de operaţii. Dar înainte de aceasta, marinarii au fost învăţaţi să piloteze şi unii dintre ei s-au dovedit foarte talentaţi. De altfel singurul aviator român care a doborât două avioane într-o luptă aeriană a fost marinar: Ion Muntenescu. Printre cei care au reuşit să înveţe pilotajul avioanelor a fost şi submaistrul de marină Vasile Bonţescu, cel care în septembrie 1909, în urma unui concurs destul de pretenţios, a devenit elev la Şcoala de Marină. A fost brevetat pilot aviator în 15 noiembrie 1916, iar la 1 decembrie 1916 se afl a încă în Şcoala de Antrenament de la Bârlad, unde continua să se antreneze. Sosise în şcoală la 22 august 1916 şi avea doar 3 zboruri executate în simplă comandă pe avionul MF. Însă, în săptămâna 15-22 aprilie, a realizat 2.50 ore, ridicându-se de fi ecare dată la mai mult de 1.200 m. De asemenea, în perioada 23-30 aprilie, a executat mai multe zboruri pe avionul Bleriot al cărui motor avea 80 CP, din care a adunat 2.45 ore, urcându-se în mai multe rânduri la 2000 m1.

1A.M.R., fond 3011, dosar nr. crt. 28, p. 48.2Ibidem, dosar nr. crt. 95, p. 180.3Ibidem .4Petrescu C.N., Marinari pe cerul Patriei, Editura Europroduct, Piteşti, 2003, p. 1605A.M.R., fond 3011, dosar nr. 177, p. 42.6Ibidem, p. 122.

Brevetat mai târziu, s-a considerat că nu se antrenase îndeajuns pentru a lua parte la luptele de pe front, fapt pentru care şi-a continuat pregătirea la Odessa2, unde se dispersase Şcoala de Pilotaj. Însă acolo condiţiile au fost vitrege din cauza evenimentelor ce aveau loc în Rusia de atunci.

În lucrarea regretatului comandor (r) de marină Petrescu C. Nicolae Marinari pe cerul Patriei, Editura Europroduct, Piteşti, 2003, la pagina 160 se scrie:

„Dintr-un memoriu adresat Direcţiei Aeronauticii se cunosc unele date privind zborurile submaistrului de marină Bonţescu Vasile, efectuate ca tânăr pilot, difi cultăţile întâmpinate şi modul lor de rezolvare. Astfel, primul său zbor a avut loc la 30 noiembrie 1917. Atunci a decolat cu un aparat Bleriot 80 CP de pe aerodromul de la Bârlad în căutarea lt. Ionescu Tudose, care aterizase forţat pe lângă localitatea Zorleni, având defecţiuni la motor. Din cauza ceţei care se lăsase la 30 m, n-a văzut locul de aterizare fi ind în imposibilitate să se orienteze. În situaţia creată, a luat înălţime şi găsind o spărtură în nori, a coborât până ce a descoperit calea ferată Galaţi-Bârlad pe care a survolat-o la înălţimea stâlpilor de telegraf, aterizând, din cauza ceţei şi a întunericului, lângă o fabrică. A asigurat avionul, ancorându-l cu ţăruşi şi frânghii. Dimineaţa a dus aparatul în zbor la aerodrom, unde a aterizat bine”.

În decembrie 1917 a fost din nou în difi cultate tot cu un avion Bleriot. Fiind la 2.200 m, zburând prin nori, pe ceaţă, împins de curenţi puternici la 20 km de Bârlad, i s-a oprit motorul din cauza benzinei care se terminase. A executat mai multe spirale pompând combustibilul cu mâna din rezervorul suplimentar. A trecut prin nori, căutând terenul de aterizare care nu se vedea, având motorul alimentat manual, a reuşit să iasă sub plafon la înălţimea de 100 m. Cu soarele în spate, orientându-se după linia ferată, după două ore de zbor a aterizat cu totul în regulă.

În martie 1918 se afl a la Odessa. Acolo ajunsese nu de mult împreună cu mr. Ştefan Protopopescu, care era comandantul şcolii, cu locotenenţii Nicolae Cotache şi Marin Bădină, precum şi cu ajutorii de sublocotenent Nicolae Tănase şi Ion Gruia3. Din perioada cât a fost la Odessa ne-a rămas în arhivele militare un raport al său din care se vede bine stadiul pregătirii sale ca pilot aviator şi chiar situaţia materialului volant ce-l aveam:

„În 24 martie 1918, plec cu un avion Bleriot 80 CP spre Iaşi. Neavând busolă şi hartă, ţin direcţia Akerman, urmând apoi Nistrul şi după o oră şi un sfert găsesc Benderul. Am 1.200 m, e puţină ceaţă şi nu pot zări bine solul. Sting contactul şi pichez: zăresc podul de peste Nistru şi urmez calea ferată. Deasupra staţiei Colfu îngheaţă motorul complet. Se ancrasase bujiile din cauză că uleiul era prea mult. Acesta-i defectul motoarelor Gnome când merg mai multe ore şi li se stinge contactul electric de mai multe ori, nu mai reprinde.

Aterizez, scot bujiile, le curăţ, controlez motorul, curăţ magnetourile şi placa de ebonită, iar a doua zi pun un rus voinic să învârtească de elice şi plec spre Chişinău.

Pe drum mă lasă iar motorul însă reuşesc să-l repun în funcţiune, ţinând aparatul puţin picat şi ajung la Chişinău unde mi se controlează motorul, iau benzină şi a doua zi pe la 10.15 plec la Iaşi, unde sosesc după o oră şi jumătate. Mi se revizuieşte motorul şi în 20.04 plec din Iaşi spre Tecuci, unde sosesc după o oră şi 30 minute. Am 2.000 m, sting motorul, fac o spirală şi cum jos era vânt puternic, repun motorul şi virez încă odată ca să aterizez pe aerodrom. Motorul mă lasă complet şi sunt nevoit să aterizez cu vântul în coadă, neavând decât 20 m înălţime – aterizez bine pe roţi, însă derapând, cedează o roată, lovind cu elicea de pământ căreia i se rupe vârful.

Motorul m-a lăsat ca la staţia Colfu”4.În martie 1919 se afl a în cadrul Escadrilei

Nieuport 10 comandată de locotenentul. Paşcanu, ce făcea parte din Grupul III Aeronautic5. Până la urmă, a ajuns în cadrul Grupul 5 Aviaţie de la Cluj, unde în 26 mai 1919, ora 19, a căzut în Grădina Botanică din acea localitate cu un avion Fokker din cele capturate în Ungaria. Probabil, în urma unor evoluţii acrobatice, s-a desfăcut cusătura pânzei care acoperea aripa superioară şi avionul s-a rupt în aer6.

NOTE

TRAGICUL SFÂRŞIT AL UNUI MARINAR DEVENIT AVIATOR

ING. VASILE TUDOR

Lt. post-mortemVasile Bonţescu

Rămăşiţele avionului

Page 59: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 59

Deşi Primul Război Mondial se încheiase, în conştiinţa întregului popor, dar mai ales a militarilor, era încă trează memoria celor care s-au jertfi t şi sacrifi cat pentru împlinirea idealului de libertate şi unire a tuturor provinciilor locuite de români într-un singur stat.

Acest sublim sentiment naţional a generat în întreaga ţară multiple iniţiative şi acţiuni privind înălţarea pe locurile marilor bătălii din anii Marelui Război pentru Reîntregirea Neamului, precum şi în numeroase localităţi urbane şi rurale, a unor edifi cii monumentare menite să menţină mereu vie fl acăra recunoştinţei generaţiilor prezente şi viitoare şi să eternizeze memoria celor care s-au jertfi t pentru libertatea şi neatârnarea poporului român.

Pentru imortalizarea faptelor de război săvârşite de geniştii români pentru îndeplinirea acestui măreţ ideal, în anul 1925, gl. de div. Constantin Ştefănescu Amza, în calitate de comandant al Şcolii Militare de Geniu a luat iniţiativa realizării unui monument al eroilor armei.

În urma discuţiilor purtate cu gl. de div. Aristide Razu, inspectorul general al geniului, s-a hotărât:- monumentul să fi e amplasat lângă Cazarma Geniului pentru a servi ca pildă vie pentru viitorime;- fondurile necesare să fi e realizate prin contribuţia ofi ţerilor şi a trupelor de geniu, donaţii şi alte resurse extrabugetare;- stabilirea prin concurs a machetei monumentului;- constituirea unui colectiv de iniţiativă cu rol executiv având ca preşedinte pe gl. Constantin Ştefănescu Amza, iar ca membrii pe:

arhitectul D. Ciortan, pictorul D. Verana şi sculptorul D. Mirea.

„SPUNEŢI GENERAŢIILOR VIITOARE CĂ NOI

AM FĂCUT SUPREMA JERTFĂ

PE CÂMPURILE DE BĂTAIE PENTRU ÎNTREGIREA

NEAMULUI”.

Pentru alegerea şi stabilirea machetei monumentului s-au desfăşurat, în cursul anului 1925, două concursuri. La primul concurs s-au prezentat patru machete, toate fi ind respinse întrucât nu exprimau sufi cient de bine „spiritul şi particularităţile armei geniu”. La cel de-al doilea concurs, desfăşurat la 02.06.1925, câştig de cauză a avut macheta sculptorului Spiridon Georgescu, artist cu studii temeinice dobândite în ţară şi în Italia, care se remarcase anterior prin patriotismul şi înclinaţiile sale pentru subiectele de război.

Având o înălţime de aproximativ 12 metri, Monumentul Eroilor din Arma Geniu a fost terminat în anul 1929. În ansamblul său lucrarea include un ansamblu de piese din bronz, turnate la

Fabrica V.V. Rascanu din Bucureşti, care împreună constituie o grăitoare şi expresivă formă de reprezentare a specifi cului Geniului.

Elementul dominant al monumentului, care simbolizează chintesenţa tăriei armatei, sufl etul mare, mândru şi generos al soldatului român este Leul, regele forţei şi al frumuseţii, simbolul curajului, spiritului de sacrifi ciu şi al mândriei ostăşeşti.

Având o lungime de 5,40 m şi o înălţime de 4,4 m Leul, dispus pe partea superioară a unui soclu principal, scrutează cu încredere şi mândrie sfârşitul glorios al războiului, stând biruitor într-o poziţie triumfală cu labele din faţă pe unele însemne militare ale adversarilor: arme, scuturi şi o ţeava de mortier peste care se desfăşoară faldurile unui drapel de luptă.

Specifi cul armei este redat prin:- 4 statuete cu înălţimea de 2,20 metri dispuse aproape de

mijlocul soclului principal, perpendicular pe muchiile acestuia, pe socluri secundare, reprezentând chipeşii genişti ai specialităţilor de bază ale armei - pionieri, pontonieri, telegrafi şti şi lucrători căi ferate - echipaţi adecvat pentru îndeplinirea misiunilor de luptă.

- 4 metope reprezentând în basorelief aspecte din acţiunile caracteristice fi ecărei specialităţi militare, dispuse pe fi ecare latură a soclului principal, la nivelul părţii inferioare a statuetelor, astfel:

- pe latura din faţă, construcţia unor infrastructuri de cale ferată;- pe latura stângă, organizarea trecerii unui curs de apă cu

ambarcaţiuni mobile şi pe vase de echipaj;- pe latura dreaptă, amenajarea unei poziţii de apărare cu

tranşee, reţele de sârmă şi lucrări de nuielărie;- pe latura din spate, realizarea şi deservirea posturilor/centrelor

telefonice şi telegrafi ce;- 2 embleme reprezentând semnul de armă la acea vreme,

dispuse pe laturile din stânga şi dreapta a soculului principal la nivelul părţii superioare a statuietelor.

Pe faţada soclului, aproape central se afl ă inscripţia „SPUNEŢI

GENERAŢIILOR VIITOARE CĂ NOI AM FĂCUT SUPREMA JERTFĂ PE CÂMPURILE DE BĂTAIE PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI”, iar în partea inferioară un medalion înconjurat de lauri din care rezultă în cinstea cui s-a ridicat acest monument triumfal: „EROILOR DIN ARMA GENIU 1913; 1916- 1919”.

Inaugurarea monumentului s-a desfăşurat în ziua de 29 iulie 1929 în cadrul unei grandioase festivităţi în prezenţa reprezentaţiilor Casei Regale, a guvernului, a capilor oştirii, a unui mare număr de generali de geniu activi şi în rezervă, a şefi lor serviciilor şi comandamentelor unităţilor de geniu, a întregului corp ofi ţeresc şi profesoral al Şcolilor de Geniu şi a tuturor elevilor acestora.

În acelaşi context s-a mai sărbătorit jubileul împlinirii a 70 de ani de la atestarea ofi cială a înfi inţării primei unităţi de geniu din armata română modernă şi înălţarea în gradul de sublocotenent a absolvenţilor Şcolii de Ofi ţeri de Geniu şi ai celei de Guarzi de Geniu.

Începând cu primele ore ale dimineţii au sosit rând pe rând invitaţi de vază la ceremonie, dintre care amintim pe:

Iuliu Maniu, primul ministru al României;- Gl. Henry Cihoschi, ministrul de război;- Vaida Voievod, ministru de interne;- Virgil Madgearu, ministrul industriilor;- Gl.c.a. Constantin Prezan, fost şef al M.C.G;- Gl.c.a.Gheorghe Mărdărescu, fost ministru de război;- Gl.div. Nicolae Petala, inspector al armatei;- Gl.div. Nicolae Samsonovici, şeful M.St.M;- Gl.div. Mihail Ionescu, inspectorul învăţământului militar;- Gl.div. Constantin Dragu, inspectorul infanteriei;-

MONUMENTUL LEUL -SIMBOLUL GLORIEI ŞI

ETERNITĂŢII ARMEI GENIUCOLONEL (R) MARIAN GARGAZ

Monumentul „LEUL“

Page 60: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document60

studii/documente

Gl.div. Alex Hanzu, coman-- dantul Corpului de Munte;

Gl.div. Nicolae Condiescu - din Statul Major Regal;

Gl.div. Aristide Hazu, - inspectorul general al geniului.

La orele 10.00 în piaţa din faţa monumentului, încadrată cu elevii Şcolii Militare de Geniu, înalţi demnitari ai statului şi Oştirii Române aşteptau sosirea A.S.R. Principele Nicolae.

Ceremonialul acestei festivităţi a fost deschis de gl. div Constantin Ştefănescu Amza, preşedintele Comitetului de iniţiativă.

În cadrul alocuţiunii sale a elogiat faptele de bravură şi jertfele ofi ţerilor şi trupelor

de geniu de-a lungul celor 70 de ani de existenţă, iar în încheiere a încredinţat măreţul monument şcolilor de geniu, ca acestea să aibă în permanenţă în faţă pilda virtuţiilor şi sacrifi ciilor generaţiilor care au făcut războiul pentru reîntregirea neamului.

A urmat serviciul religios şi sfi nţirea monumentului de către P.S.S. părintele Costea, subdirectorul Seminarului Central din Bucureşti.

În aplauzele unei imense asistenţe monumentul a fost dezvelit de către A.S.R. Principele Nicolae, care apoi a înmânat premii de studii celor mai merituoşi elevi ai şcolilor de geniu şi a fi xat pe umerii unora dintre absolvenţii promoţiei 1929, tresele de sublocotenent.

Monumentul Leul, aşa cum este el cunoscut cetăţenilor capitalei, străjuieşte cu aceiaşi grandoare piaţa delimitată de intersecţia bulevardului Iuliu Maniu cu bulevardul Geniului, Palatul Cotroceni şi Grădina Botanică, amintind trecătorilor despre măreţele fapte de arme ale bravilor genişti din Armata României.

Statutul juridic al monumentului este reglementat prin Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative

de război, fi ind inclus în lista monumentelor istorice, ediţia 2004, cod B 3-m-B 20.010, sub denumirea de „Monumentul Eroilor din Arma Geniu – Leul”.

Administrativ, monumentul se afl ă în jurisdicţia Direcţiei Monumentelor şi Patrimoniului Turistic a Municipiului Bucureşti şi a Direcţiei de Cultură a sectorului 5.

După aproape 80 de ani de existenţa, Monumentul Eroilor din Arma Geniu-LEUL se înfăţişa asemenea oricărui edifi ciu care nu mai încântă pe trecător/vizitatori, ca urmare a degradării acestuia şi a aspectului neîngrjit al zonei de dispunere.

Drept urmare, la iniţiativa col.(r) Marian Gargaz, Asociaţia Ofi ţerilor de Geniu în Rezervă şi Retragere a început demersurile necesare reabilitării monumentului.

În acest scop, colectivul format din col.(r) Nicolae Vesa - preşedintele Asociaţiei Ofi ţerilor de Geniu în Rezervă şi Retragere, col.(r) Marian Gargaz, col.(r) Mircea Sclipcea şi col. arh.(r) Frantz Ion au elaborat un memoriu tehnic privind restaurarea monumentului şi reconfi gurarea zonei adiacente care, în principal viza:

- recondiţionarea elementelor din zidărie ale soclului, afl at într-un stadiu avansat de degradare ;

- curăţirea tuturor pieselor metalice (din bronz) oxidate;

- înlăturarea gardului viu din jurul soclului şi a celui din beton cu panouri din sârmă împletită care împrejmuieşte monumentul; realizarea în locul acestora a unei peluze moderne adecvată;

- toaletarea şi, după caz, înlăturarea copacilor din jurul monumentului;

- realizarea unui sistem de iluminare pe timp de noapte;- instalarea catargelor pentru arborarea drapelelor cu prilejul

diferitelor ceremoniale militare;- refacerea dispozitivelor de aşezare a coroanelor de fl ori;

În cursul lunii decembrie 2008, cu sprijinul decisiv al col.(r) Ilie Schipor, director adjunct la Ofi ciul Naţional pentru Cultul Eroilor, documentul menţionat a fost înaintat la Direcţia Monumente şi Patrimoniu Turistic din Primăria Municipiului Bucureşti, în administraţia căreia se afl ă monumentul Leul şi acceptat spre fi nanţare în anul 2009.

După analizarea memoriului tehnic menţionat de către specialiştii Primăriei Generale şi parcurgerea procedurilor privind achiziţiile publice, lucrările proiectului de restaurare a monumentului LEUL, potrivit competenţelor legale în vigoare, au început în luna aprilie şi s-au fi nalizat în luna octombrie2009, stadiul realizării acestora fi ind urmărit îndeaproape de către col.(r) Mircea Sclipcea.

În prezent, monumentul şi zona adiacentă au o nouă înfătişare, făcând din acesta un punct de atracţie turistică, pe măsura grandorii conferite de cei care l-au ridicat, în anul 1929, în semn de recunoştinţă şi eternizare a memoriei geniştilor români care s-au jertfi t pentru libertatea şi neatârnarea neamului.

Inaugurarea monumentului „LEUL“

Page 61: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 61

“LEU” MONUMENT – A GLORY AND ETERNITY SYMBOL OF ENGINEER TROOPS – colonel (r.) Marian Gargaz

Th e memory of soldiers that made the supreme sacrifi ce on the battle fi eld is materialized by monumental edifi ces. One of the most representative statues is “Leu”, dedicated to the memory of engineer troops and offi cers.

Keywords: monument, engineer troops, statue, initiative committee, bas-relief.geopolitics, strategy, cold war.

Inaugurarea monumentului „LEUL“

Page 62: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document62

studii/documente

CEREMONIALUL DE REÎNHUMARE A DOMNITORULUI

CONSTANTIN BRÎNCOVEANU

LUMINIŢA GIURGIU1

În perioada interbelică, în atenţia Consiliului de Miniştri au stat şi desfăşurarea unor ceremoniale prin care opiniei publice să i se inducă sentimente de mândrie faţă de trecutul glorios, de apartenenţă la o istorie plină de fapte măreţe, înălţătoare.

Alături de Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir s-a afl at şi Constantin Brâncoveanu. Lunga sa domnie începută în anul 1688 s-a încheiat în mod tragic la 15 august 1714. Epoca sa este una a negocierilor, echilibrului, a relaţiilor interpersonale cu liderii contemporani lui. Ţara Românescă a reuşit să-şi menţină autonomia între Imperiile Otoman, Ţarist şi Habsburgic. În această periodă de linişte Constantin Brâncoveanua a iniţiat o politică de dezvoltare a culturii, de construire a unor aşezăminte laice şi bisericeşti, care se disting printr-un stil arhitectural propriu. Averea imensă, dar şi intrigile au determinat sfârşitul său tragic. Refuzând trecerea la mahomedanism în schimbul libertăţii, Constantin Brâncoveanu a preferat moartea în demnitate alături de cei patru fi i ai săi şi de sfetnicul Ianache Văcărescu. Data de 15 august - Praznicul Adormirii Maicii Domnului - a reprezentat sfârşitul unei mari personalităţi. Au fost decapitaţi la Ialy-Kioşc, în apropierea Marelui Serai, în prezenţa sultanului Ahmed al III-lea, a vizirului Gin Ali, precum şi a ambasadorilor marilor pureri europene. Trupurile celor şase martiri au fost aruncare în apele Bosforului, iar capetele au fost înfi pte în zidurile seraiului unde au stat 3 zile. Pe ascuns, rămăşiţele au fost îngropate, nu departe, în Insula Halchi, în Biserica Mânăstirii Maicii Domnului, căreia Constantin Brâncoveanu îi făcuse danii.

Doamna Marica, după închisoarea şi exilul impus de otmani, s-a reîntors în ţară în anul 1716. În anul 1720 a adus şi înhumat osemintele lui Constantin Brâncoveanu în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, între mormintele lui Ion Mavrocordat şi Grigorie Brâncoveanu. Pe lespedea mormântului nu a fost înscris numele, ci a fost săpată numai stema Ţării Româneşti.

În anul 1934, la iniţiativa patriarhului Miron Cristea, cu prilejul praznicului Sfi nţilor Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena, sicriul cu osemintele Domnului Constantin Brâncoveanu au fost aduse, în cadrul unei fastuoase ceremonii, la Catedrala Pariarhală, unde s-a desfăşurat procesiunea religioasă, după care au fost reînhumate în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde se regăsesc şi astăzi.

Din anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe îi va trece pe cei şase în rîndul sfi nţilor, cu zi de prăznuire 16 august. Supunem atenţiei cititorilor Programul2 ceremoniei desfăşurate în Bucureşti.

** *

Nr. 2378 din 19 mai 1934Domnule Ministru, Am onoarea a vă înainta odată cu aceasta, Programul

pentru comemorarea şi reînhumarea osemintelor marelui martir domnitor Constantin Brâncoveanu şi vă rugăm din partea d.lui Prim-ministru să binevoiţi a da dispoziţiile ce le veţi găsi de cuviinţă pentru executarea lui, în ce priveşte Departamentul Dvs.

Totodată vă rugăm să binevoiţi a desemna un funcţionar care să ia contact cu Prefectul Poliţiei pentru fi xarea străzilor şi a locului pe trotuar ce urmează să-l ocupe fi ecare şcoală din Capitală, care va fi plasată, conform programului de la Patriarhie, până la Biserica Sf. Gheorghe Nou, pe tot parcursul ce-l va urma cortegiul.

Se vor da deasemeni, dispoziţiile necesare în ceea ce priveşte Clerul.

Secretar general, SSŞeful Serviciului Secretariatului SSDomnului ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor.PROGRAMULComemorării martirului Constantin Brâncoveanu

Notă introductivă1. Ceremonia comemorării măritului Constantin

Brâncoveanu, va avea loc în ziua de 21 mai 1934, cu următorul program:

„La ieşire armata dă onorurile, preoţii şi călugării fi ind nemişcaţi la locurile lor, muzica militară sau în lipsa ei corul intonează «Imnul Regal»...”

Biserica Biserica Sfântul Gheorghe NouSfântul Gheorghe Nou

Page 63: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 63

În dimineaţa zilei de 21 mai a.c. se va săvârşi în paraclisul Palatului Patriarhal Liturghie de pomenire pentru domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, de către clerul Sfi ntei Patrirhii (fără cor) în prezenţa I.P.S. Patriarh şi a PP. SS. membrii care vor fi de faţă. Serviciul religios se va sfârşi cel mai târziu la orele 8.30-9.00. În acest timp sicriul cu relicvele Marelui Constantin se va afl a în mijlocul paraclisului sub policandru, aşezat pe un catafalc anume amenajat din timp.

Între orele 9-10 urmează sosirea M.S. Regelui, M.S. Marelui Marelui Voevod Mihai, M.S. Reginei-Mamă, M.S. Regina Elisabeta, A.S.R. Principele Nicolae cu toată Curtea, Corpului Diplomatic, Primului-Ministru cu întreg Guvernul, înaltelor autorităţi militare, civile şi PP. SS. membrii ai Sf. Sinod. La orele 10 fi x patru episcopi ridică sicriul cu oseminte şi-l duc pe drumul indicat în protocol în curtea Sf. Mitropolii, în faţa bisericii catedrale, aşezându-l pe catafalc. Urmează imediat parastasul de pomenire, în prezenţa M.S. Regelui, Curţii Regale, reprezentanţilor străini, Guvernului şi a înaltelor autorităţi civile şi militare. După săvârşirea parastasului începe procesiunea în sunete de clopote şi salve de tunuri pe parcursul indicat, până la Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde se ofi ciază, un trisaghion, iar sicriul se coboară în cripta din biserică, din vreme pregătită. Pe tot parcursul se fac trei opriri la: Biserica Domniţa Bălaşa, ctitorie brâncovenească, în faţa Universităţii şi la Biserica Sf. Gheorghe Nou.

Desfăşurarea programului.2. 20 Mai a.c.; Preotul C. Popescu, parohul Bisericii Sf.

Gheorghe Nou şi cu arhim. Filaret Jocu şi protos. Nicodem Zamfi rescu, arhid. Evghenie Orghidan şi ierod. Lavru, slijitori ai Patriarhiei, înveşmântaţi, preoţii cu epitrahil şi diaconii în stihare, la orele 6 p.m., după rostirea unui trisaghion, vor ridica sicriul cu osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu şi le vor transporta la Sf. Patriarhie, unde le vor depune în paraclisul Patriarhal.

La ora 7: clerul şi cântăreţii ai Patriarhiei cu P.S. Platon Ploeşteanu vicar, vor săvârşi Sfânta Priveghere, vestită Capitalei de clopotul cel mare şi de clopotele tuturor bisericilor din oraş. În cursul nopţii candelele vor arde fără încetare, patru făclii de ceară curată vor străjui catafalcul la colţuri, iar din ceas în ceas, tinerii monahi ai Seminarului Călugăresc din Sfânta Mânăstire Cernica – patru câte patru – vor priveghia la căpătâi, rostind – după o ordine înainte stabilită – psalmii de umilinţă ai împăratului David.

21 Mai a.c.:Dis de dimineaţă, ora 7-8.30, P.S. Arhiereu Titu

Târgovişteanul sau în lipsă P.S. Arhiereu Platon Ploeşteanul, împreună cu clerul catedralei, preoţii: arhim. Filaret Jocu şi protos. Nicodem Zamfi rescu şi diaconii: arhid. Evghenie şi ierod. Lavru vor sluji Sfânta Liturghie, răspunsurile fi ind date de cei patru cântăreţi ai Patriarhiei. Sunt de faţă: I.P.S. Patriarh al României, PP.SS. membrii ai Sf. Sinod şi înaltele autorităţi care vor fi de faţă. În timpul Sf. Liturghii, sicriul cu osemintele rămâne la locul său, adică în mijlocul paraclisului, străjuit de patru ieromonahi sau ierodiaconi de la Seminarul Monahal Cernica, fi ind îmbrăcaţi curat, cu camilavcă, metanie şi lumini de ceară curată având în mână. Între orele 9-9.45 vor ocupa locurile specifi cate în planul întocmit de noi, de comun acord cu Prefectul Poliţiei, în curtea Mitropoliei, invitaţii: I.P.S. Patriarh al României, PP. SS. membrii ai Sf. Sinod, mitropoliţi şi episcopii străini, Corpul Diplomatic, invitaţi străini, preşedintele Consiliului de

Miniştri, membrii Guvernului, înaltele autorităţi civile şi militare, corul învăţătorilor sub conducerea prof. N. Oancea. Nimeni nu pătrunde în curtea Sf. Patriarhii, fără de invitaţie specială eliberată de autorităţile competente şi anume: Preşedinţia Consiliului de Miniştrii pentru înaltele autorităţi civile, Ministerul de Externe pentru Corpul Diplomatic, Ministerul de Război pentru autorităţile militare, Prefectura Poliţiei pentru cler, oaspeţi şi alte persoane. Ministerul de Interne prin Siguranţa şi Prefectura Capitalei va ordona să se aşeze gărzi la cele două căi de pătrundere în curtea Mitropoliei, delegaţii săi [vor controla] riguros toate invitaţiile. Pentru identifi carea clerului, în comisia de control va lua parte Pc. Protoereu al capitalei Traian Vintilescu. La ora 9.55 autorităţile specifi cate găsindu-se de faţă la locurile indicate, soseşte M.S. Regele cu toată Curtea, care este întâmpinat şi condus la locul său de I.P.S. Patriarh.

Imediat după sosirea M.S. Regelui, porneşte cortegiul, cu osemintele Domnitorului din mijlocul paraclisului care se desfăşoară precum urmează:

În frunte se găsesc 16 călugări, patru înainte, fără nimic în mână şi 12 cu ripide, aleşi dintre elevii Seminarului Cernica, îmbrăcaţi în mantie, cu camilavcă şi metanie, aranjaţi patru câte patru, după înalţime, cei mai mărunţi înainte şi cei mai înalţi pe urmă. După ei vin diaconii Patriarhiei cu potcapete în cap, înveşmântaţi şi cu cădelniţe în mână: ierod. Petru şi Nicolae înainte, purtând lumânări şi apoi ierod. Evghenie şi Lavru cu trichere şi dichere, cădind. Urmează: arhim. Iustin Şerbănescu, protos. Nicodem Zamfi rescu, împreună, iar după ei: arhim. Filaret Jocu şi arhim. Serafi m Georgescu stareţul Sfi ntei Mânăstiri Sinaia. Toţi preoţii sunt înveşmântaţi cu epitrahil şi sfi tă, poartă camilavcă şi bastoane în mână.

Îndată, după ei, vine sicriul cu oseminte purtat de patru arhierei: P.S. Tit Târgovişteanu, vicarul Sfi ntei Patriarhii şi P.S. Grigore Botoşăneanul, vicarul Sfi ntei Mitropolii a Moldovei, înainte, iar la urmă: D.S. Grigore al Aradului şi P.S. Nifon al Huşilor. Sunt înveşmântaţi cu: epitahil şi omfor, şi poartă calilavce. Ei duc sicriul cu oseminte pe umeri. La pornirea cortegiului din paraclis, cântă corul Oancea: „Plâng şi mă tânguiesc...”.

Parcursul cortegiului este acesta: plecarea din mijlocul paraclisului, sala paraclisului, salonul cel mic, holul Palatului, ieşirea prin intrarea principală a Palatului şi coborârea pe treptele Palatului până la masa din curte.

În curte se afl ă o masă. Masa este îmbrăcată în pluş de culoarea vişinei putrede, ca poala Sfi ntei Mese. Pe masă se găsesc două sfeşnice cu picioare. Venind cortegiul, cei 16 călugări trec în careul corului la locul rezervat lor, diaconii, preoţii şi arhiereii la locurile lor şi imediat începe parastasul. Parastasul se ofi ciază de I.P.S. Patriarh Miron, înconjurat de înaltul cler. Răspunsurile se dau de corul dlui Oancea. Toate după un tipic anume rânduit, în care se va specifi ca slujba, cine şi ce trebuie să răspundă fi ecare. Tipicul se

Candela de argint ajurat pusă deasupra mormântului lui

Constantin Brîncoveanu de doamna Marica.

Page 64: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document64

studii/documente

comunică din vreme personalului şi se face repetiţie mai înainte. Înainte de „Veşnica Pomenire” Sanctitatea Sa Patriarhul cuvântează. La „Veşnica Pomenire”, un călugăr aşezat pe treptele Catedralei, cu mantie şi camilavcă dă în toacă, răspunde clopotul cel mare şi clopotele oraşului, se trag 101 lovituri de tunuri după care se desfăşoară procesiunea în acest chip: Organele în drept, Preşedinţia Consiliului de Miniştrii, sesizate de noi, vor aranja ca pe tot parcursul procesiunii străzile să fi e măturate, aşternute cu nisip şi udate, casele, prăvăliile şi instituţiile pavoazate cu drapele şi coroane naţionale. Circulaţia pietonilor şi autovehiculelor întreruptă de la o anumită oră. Şcolile, după gradul lor de învăţământ, masate în puncte precise, începând de la Patriarhie, până la ora 9 fi x cel mai târziu. Din loc în loc aranjate muzici militare, care să intoneze „Rugăciunea”, când cortegiul ajunge în dreptul lor. Ordinea va fi menţinută de: Armată, Jandarmerie, Poliţie şi Siguranţă. Pe tot parcursul vor fi înşirate rânduri de jandarmi sau şi alte arme: unul în faţă şi altul în spate, pe trotuare unii pe dreapta, iar pe stânga şcolile. În spatele lor şcolile, începând în mod ierarhic chiar din Piaţa Bibescu Vodă, Biserica Sf. Gheorghe Nou, dincolo de grilaj, curtea ei prin urmare, înconjurată de armată, care să împiedice îmbulzeala publicului. Cortegiul va fi încadrat la jandarmi în ţinută, excorta regală sau şi de poliţişti, mergând pe lângă bordura trotuarului, la distanţe reglementare şi mişcându-se odată cu cortegiul. Cortegiul se alcătueşte şi se mişcă în felul următor:

În Piaţa Bibescu Vodă, chiar la intrarea aleei către Patriarhie se găseşte un cordon de deschidere a cortegiului, iar lângă el trăsura prefectului de poliţie, care vine aici după

ce prefectul a condus în curte Patriarhiei pe M.S. regele.

În capul aleei din dreapta, cum mergi spre ieşire se afl ă paracliserul Nicolae Cenuşe, de la Patriarhie, îmbrăcat în vesminte şi purtând crucea patriarhală. După el vin cântăreţii din oraş cu praporele, îmbrăcaţi în orar şi stihar şi cei patru cântăreţi ai Patriarhiei, în ordinea stabilită, înveşmântaţi şi cu lumini în mână. Apoi corul „Carmen” sub conducerea dlui prof. I. Chirescu sau în lipsa acestuia corul Bisericii „Amza”, de sub conducerea dlui prof. N. Lungu, care să cânte pe tot timpul procesiunii bucăţile stabilite cu ei în de comun acord. Corul stă aşezat în grup compact, după voci, pregătit să înceapă cântarea la timpul rânduit. După cor urmează călugăriţele din eparhie şi din ţară,

îmbrăcate în camilavcă şi cu lumini în mână, iar îndată stareţele, îmbrăcate cu camilavcă şi cu mantie, cu lumânări şi bastoane în mână. Stareţele vor urma ordinea vârstei şi a rangurilor: adică cele tinere întâi, cele bătrâne după ele, iar cele cu cruce în urma acestora. La urma călugăriţelor vine Seminarul Monahal Cernica cu elevii săi, tot după ordinea vârstei a hirotoniei şi a rangurilor şi imediat călugării din ţară şi apoi stareţii mânăstirilor, păstrând aceiaşi dispoziţie ca şi stareţele. Marele eclisiarh arhim. Galaction Cordun sau delegatul său păr. prof. ierodiacon Firmilian, îi va aşeza în ordine mai înainte de pornire. După aceştia urmează diaconii Capitalei, în stihar şi cu culioane, purtând în mâine lumini, cădelniţe şi ripide, aşezaţi în ordinea aici stabilită: lumini, cădelniţe şi ripide. Urmează apoi preoţii Capitalei cu epitrhail culion şi brâu şi cu cruci în mână. Cei tineri înainte, cei bătrâni şi apoi cei cu ranguri. Aceştia din urmă vor purta însemnele rangurilor sau dregătoriilor lor: adică brâne de distincţie, culionul colorat şi crucea. După cinci rânduri de preoţi, aşezaţi în rând patru câte patru, vine la distanţă de un metru un protopop, care să supravegheze ordinea, buna rânduială şi cuvinnţa, îmbrăcat ca şi preotul, cu culion roşu cu lumină şi baston în mână.

După preoţii Capitalei vin cosilierii: preoţii: Negulescu, Dron, Elehorschi, Comerzan, Iordănescu, Bulacu, Moldovan şi Crăciunescu.

Călugăriţele, călugării, diaconii şi preoţii, începând de la Patriarhie, în dreptul intrării în Camera Deputaţilor şi până în Piaţa Bibescu Vodă, acolo unde va ajunge şirul lor, sunt orânduiţi, pe aleea din dreapta, cum mergi către ieşire, pe marginile trotuarelor: doi într-o parte şi doi în cealaltă parte a aleei. Lângă bordură în faţa lor se găsesc, din distanţă în distanţă, jandarmii care încadrează cortegiul şi se mişcă împreună cu el, iar în spatele lor şirul dublu al soldaţilor, care menţin ordinea. La semnalul de pornire, cele două şiruri se unesc în mijlocul aleei, aşa ca să meargă patru câte patru.

Plecarea cortegiului se face astfel:După cuvântarea I.P.S. Patriarh, diaconul Lavru

rosteşte „Întru fericita adormire...”, călugărul din faţa Bisericii Catedrale loveşte în toacă, clopotul cel mare începe să sune, iar după el clopotele bisericilor. Tunurilor forturilor răspund cu 101 lovituri de tun, iar călugării, diaconii şi preoţii din cortegiu coboară după trotuar şi se încolonează. În acest timp clerul cântă „Veşnica Pomenire” I.P.S. Patriarh rosteşte: „Pentru rugăciunile...”. Corul răspunde: Amin şi îndată porneşte cântând... şi se încolonează la spatele consilierilor. Urmează arhiereii, episcopii şi mitropoliţii patru câte patru şi în ordine ierarhică, toţi în epitrahil, omofor, camilavcă şi cu bastoane în mână. Vine îndată I.P.S. Patriarh, încadrat de: arhim. Iustin Şerbănescu şi protos. Nicodem Zamfi rescu înainte şi arhim. Filaret Jocu şi Serafi m Georgescu după. Apoi cei patru diaconi ai Patriarhiei: Petru şi Nicolae înainte, Evghenie şi Lavru în urmă, având în mâini: cădelniţe şi lumini, primii lumânări, cei din urmă trichere şi dicher. Îndată cei 16 călăgări în mantie şi camilavce şi metanii ies din rândul corului şi se aşează: patru înainte purtând ripide, patru apucă sicriul şi-l poartă pe umeri, patru îi încadrează pentru schimb, iar patru cu ripide vin în urmă. Distanţa între sicriu şi între călugării cu ripide şi înainte şi înapoi este de un metru. După aceştia urmează: M.S. Regele, Prinţul Brâncoveanu, dra Bibescu, Curtea Regală, Preşedintele Consiliului, Guvernul etc. Corpul Diplomatic, invitaţii, clerici (străini) militari, civili. Între sicriu încadrat de călugări şi între diaconii dinainte se

Constantin Brîncoveanu, domnul Ţarii Româneşti,

pictură votivă de la mănăstirea Hurezu.

Page 65: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 65

păstrează distanţă de patru metrii, iar între sicriu şi înalta asistenţă care urmează, distanţa de trei metri. Cortegiul este închis de un alt cordon de jandarmi.

După ce se termină încolonarea toaca dă semnalul de plecare, clopotele sună, iar cortegiul se mişcă. Călugărul cu toaca rămâne la locul său şi apoi se dezbracă.

Procesiunea se desfăşoară pe următorul parcurs:Curtea Sf. Patriarhii, pornirea prin faţa Camerii

Deputaţilor, aleea din dreapta, Piaţa Bibescu Vodă, str. Bibescu Vodă, Bdul Maria, Splaiul Independenţei [Spitalul] Brâncovenesc, Piaţa Senatului, Cal. Victoriei până la Alcalay, Bdul Academiei, str. Colţei, Biserica Sf. Gheorghe Nou. Pe tot acest parcurs, muzicile militare vor intona „Rugăciunea” când fruntea cortegiului ajunge în dreptul lor, şi vor înceta după scurgerea cordonului de închidere. Se fac trei stări: la Biserica Domniţa Bălaşa, ctitorie brâncovenească, Universitate şi Biserica Sf. Gheorghe Nou.

Când sicriul cu oseminte ajunge în aceste puncte în faţa lor, cârmacii grupelor, protopopi şi stareţi, în mod discret, dau cuvând de oprire. Corul din frunte încetează. Iar diaconii: Evghenie la Domniţa Bălaşa, Lavru la Universitate şi Petru la Sf. Gheorghe rostesc ectenia mică a morţilor. Ecfonisul „Că Tu eşti Invierea...” îl rostesc: la Domniţa Bălaşa I.P.S. Patriarh, la Universitate I.P.S. Pimen al Moldovei, iar la Sf. Gheorghe Nou I.P.S. Mitropolit al Ardealului. În lipsa acestora, cei după dânşii. Răspunsurile se dau de către cei patru diaconi ai Patriarhiei, bisericeşte. Pe tot drumul procesiunii clopotele şi toacele nu încetează.

La Biserica Sf. Gheorghe Nou:Ajungând fruntea cortegiului acolo, şi biserica fi ind

înconjurată de armată aşa fel ca să rămână toată curtea şi grădina libere de public, se desface cortegiul în două

şiruri de câte două persoane unul şi se aranjează de dl. maior Papadopol... pe dreapta şi pe stânga, la intrare, înlăuntrul curţii, călugăriţele şi călugării înlături jos în curte, diaconii Capitalei între dânşii şi preoţii pe treptele bisericii, lăsând spaţiu pentru trecere. Intră înlăuntru numai: cei patru preoţi ai Patriarhiei, membrii Sf. Sinod, patru diaconi ai Patriarhiei, sicriul încadrat de călugării săi, M.S. Regele, Familia Regală, I.P.S. Patriarh, curtea şi toată ofi cialitatea.

Se va păstra cu cea mai mare stricteţe această ordine, protoerii şi stareţii fi ind direct răspunzători de oricine ar cuteza să intre înlăuntru, în afară de cei arătaţi. Corul rămâne afară şi tace. Imediat începe corul Bisericii Sf. Gheorghe Nou în cafas, cântând troparul „Cu sfi nţii fă odihnă...”, chiar de la uşa bisericii, până lângă criptă. Alături de aceasta se găseşte o masă îmbrăcată de asemenea cu pluş. Călugării care duc sicriul, îl depun pe masă şi împreună cu purtătorii ripidelor se retrag imediat în faţa altarului pe trepte: cei fără ripide pe prima treaptă, iar cei cu ripide în spatele lor pe a doua treaptă. Toate luminile altarului, policandrului candelelor, amvonului sunt aprinse, iar uşile altarului deschise. PP.SS. membrii ai Sinodului trec în faţa altarului, asistenţa rămâne ceva mai în urmă, cântăreţii trec la strana stângă, iar lângă criptă înaintează preoţii Patriarhiei şi parohul: doi într-o parte şi trei în cealaltă, diaconii la fel, I.P.S. Patriarh, M.S. Regele şi M.S. Marele Voevod şi eventual un reprezentant al Familiei Brâncoveanu, prinţul Brâncoveanu şi principesa Marta Bibescu. Arhidiaconul Evghenie rosteşte ectenia mică a morţilor, răspunsurile le dă cântăreţii, ecfonisul parohul C. Popescu, iar diaconul Evghenie conduce pe I.P.S. Pimen să citească rugăciunea ce mică de dezlegare, ierodiaconul Lavru zice „Întru fericita adormire...” şi răspunde clerului „Veşnica pomenire...” odată, iar corul Bisericii Sf. Gheorghe de două ori. În vremea când corul începe „Veşnica pomenire...” diaconii Patriarhiei apucă doi câte doi de colţurile sicriului şi-l coboară în criptă. Preotul paroh rânduieşte cele necesare şi ajută. I.P.S. Patriarul stropeşte sicriul în criptă cu vin, rostind formula „Al Domnului este pământul...” şi apoi „Pentru Rugăciunile...”. Apoi preoţii înainte PP.SS. membrii ai Sinodului, diaconii şi I.PS. Patriarh, conduc pe M.S. Regele la ieşire. În acest timp corul cântă iarăşi „Trăiască Regele”.

La ieşire armata dă onorurile, preoţii şi călugării fi ind nemişcaţi la locurile lor, muzica militară sau în lipsa ei corul intonează „Imnul Regal” şi astfel ceremonia ia sfârşit, permitându-se după aceea accesul publicului în biserică.

PRINCE CONSTANTIN BRANCOVEANU BURIAL CEREMONY – Luminita Giurgiu

In 1934 Price Constantin Brancoveanu burial ceremony took place. It was a pompous one because he was considered a symbol of national dignity.

Keywords: Saint Gheorghe Nou church, religious ceremony, military, civil and religious authorities.

1Serviciul Istoric al Armatei2Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. crt. 2/1934, pp. 73-82

NOTE

Paraclisul aşezării de la Mogoşoaia zidit în 1688.

Palatul de la Mogoşoaia, clădit de Constantin Brîncoveanu

Page 66: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document66

studii/documente

DIN NOU DESPRE „PROIECTUL TAŞAUL”DR. CORNEL ŢUCĂ1

Ofi ţer de marină primind ordineOfi ţer de marină primind ordine

Problematica realizării practice a unei „Baze navale la Taşaul”, dincolo de multiplele discuţii teoretice purtate în jurul ei, a constituit una din constantele dialogului româno-engleze din deceniul al patrulea al secolului trecut. O prezentare succintă a desfăşurării acestora, până la sfârşitul anului 1935, a fost publicat în articolul: Comandor Gheorghe Niculescu: „Proiectul Taşaul” şi tratativele româno-britanice din perioada interbelică („Document”, an XI, nr. 2 (49), 2008, p. 28-34).

În prezentul articol propun cititorului lecturarea integrală a „Notei informative” din 6 februarie 1936, a comandorului Gheorghe I. Niculescu (Documentul nr. 1) referitoare la analiza interesului englez şi mai ales, pentru România, a avantajului realizării „noului port Taşaul”. Această notă a fost însoţită - ca anexă - de „Raportul” nr. 42 din 5 februarie 1936, al aceluiaşi autor, înaintat Secretariatului General al Ministerului Apărării Naţionale (Documentul nr. 2). Raportul în cauză a fost întocmit după participarea comandorului Gheorghe Niculescu la conferinţa susţinută de ing. Cotovu (4 februarie 1936) la Societatea Politehnică pe tema locului, rolului şi perspectivelor portului Constanţa. Documentul este publicat integral în continuarea primului. Documentele vin în completarea cunoaşterii unor aspecte relevante în legătură cu disputa pro şi contra interesului Marii Britanii faţă de construirea Bazei Navale Taşaul.

Realizarea unei Baze Navale moderne la Taşaul, însoţită de lucrările necesare unei bune operaţionalităţi a acesteia, de construirea canalelor Cernavodă - Constanţa care ar fi făcut posibilă dislocarea rapidă a fl otei militare române în alte porturi, instalarea unor aeroporturi militare şi centre de apărare antiaeriană şi baterii de artilerie de coastă în zone imediat înconjurătoare acesteia, avea drept rezultantă creşterea rolului maritim al României în zona Mării Negre.

Finalitatea unui asemenea proiect, din păcate pentru România, a cunoscut încă din debutul său împotrivirea unor forţe politice, economice şi militare române puternice. Direct sau indirect, infl uenţaţi şi/sau cointeresaţi de forţe străine adverse, făcând cu bună ştiinţă sau din varii motive jocul forţelor ostile, factorii români de decizie politică şi militară s-au dovedit incapabili a duce la bun sfârşit această oportunitate. O bază navală modernă, cu multiple posibilităţi de mutare a navelor de luptă, apărată puternic terestru şi aero, putea constitui un atu decisiv în instalarea unei fl ote britanice în zonă. Această posibilitate, ipotetic analizată, prezenţa unei fl ote militare engleze în Marea Neagră, ar fi dus indubitabil la schimbarea evoluţiei ulterioare a evenimentelor istorice, cel puţin la nivel regional.

Dar, ca un corolar al tergiversărilor, inacţiunii, pierderii oportunităţilor ivite, duplicităţii unora dintre factorii de decizie şi neacordării priorităţii cuvenite unei asemenea realizări, proiectul a fost abandonat în ajunul anului 1940.

Realizarea puternicii baze navale de la Taşaul, dublată de perspectiva prezenţei navelor militare engleze în Marea Neagră, au alertat încă din faza de proiect Uniunea Sovietică, Turcia şi Franţa. Nici unul dintre aceste state nu putea accepta instalarea unei fl ote engleze în zonele lor de infl uenţă maritimă (U.R.S.S. şi Turcia - mai ales că statutul Strâmtorilor nu era clar) sau politică (opoziţia Franţei). Fără a face analiza raportului dintre previzibilele acţiuni ale acestora, şi mai ales, acţiunii directe a forţelor politice şi militare naţionale, putem constata cu regret că, soarta „Proiectului Taşaul” a fost: abandonul.

DOCUMENT 1 „Bucureşti, 6 februarie 1936

NOTĂ INFORMATIVĂ2

În diferite cercuri, ofi ciale şi neofi ciale, precum şi unele cercuri politice, se vorbeşte despre proiectele Bazei Navale şi se pun în sarcina englezilor pretenţii exagerate ca motiv al nereuşitei tratativelor duse până azi.

În mod mai precis:

1. cu ocazia unor conversaţii cu ingineri de la Ministerul Comunicaţiilor;

2. cu ocazia unor conversaţii cu domnul inginer

„O bază navală modernă, cu multiple posibilităţi de mutare a navelor de luptă, apărată puternic terestru şi aero, putea constitui un atu decisiv în instalarea unei fl ote britanice în zonă”.

Page 67: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 67

Greceanu, C.E.D. [Comisia Europeană a Dunării - n.n.] sâmbătă 1 februarie 1936;

3. cu ocazia conferinţei ing. Cotovu, la Societatea Politehnică, 4 februarie 1936, domnul amiral Niculescu R., comandor Negru C..

* * *a. Referitor la (1) şi (2):Englezii au pretins ca Guvernul Român să contribuie

la lucrările proiectelor Taşaul, cu suma de lei 3 miliarde şi să garanteze rambursarea celorlalte 4 miliarde ce ar urma să investească ei, englezii.

Englezii să aibă executarea exclusivă a lucrărilor şi comanda întreprinderii tehnice şi comerciale, ceea ce ar însemna excluderea elementului românesc de la colaborare şi cooperare etc.

Englezii ar voi decăderea porturilor Brăila - Galaţi - Sulina, în favoarea noului port Taşaul care are mari venituri în favoarea exploatării ce vor să acapareze pentru ei.

Soarta Constanţei va fi de asemenea pecetluită.a. Referitor la (3).Care este cauza pentru care au eşuat tratativele cu

englezii.* * *

Raportez şi susţin cu toată insistenţa următoarele:Nu am angajat nici un fel de discuţie sau explicaţie

de nici un fel de categorie.Am înregistrat - numai - comentariile şi curiozităţile

ce se debitează şi se pun în circulaţie, în sarcina tratativelor englezeşti, asupra acestei întreprinderi cu caracter şi de interes naţional.

Cu regret constat însă, că sunt încercări interesate de a se pune difi cultăţi în calea tratativelor acestei înfăptuiri, creindu-se atmosferă nefavorabilă în jurul ofertei englezeşti, care după cum voi arăta mai jos, este extrem de logică, acceptabilă şi departe de a fi atinsă de curiozităţi de categoria celor arătate mai sus.

Relativ la realitatea faptelor:Ca singura persoană însărcinată ofi cial de a trata

această problemă la Londra, sunt singura persoană în măsură a da relaţiile cele mai exacte răspunzând curiozităţilor de mai sus şi anume:

a) Oferta englezească este întocmită pe baza tratativelor duse la Londra sub ochii ofi cialităţilor guvernamentale britanice.

b) Oferta este scrisă, studiată şi înregistrată la Foreign Offi ce-ul englezesc, şi a luat caracterul de ofi cialitate, din momentul ce litigiul fi rmelor ofertante cu statul a fost clarifi cat.

c) Oferta propune - categoric şi explicit - guvernului român:

1. Înfi inţarea unui consorţiu anglo-român cu capital lichid integral englezesc, necesar lucrărilor proiectelor Taşaul.

2. Statul român nu e chemat la nici o contribuţie bănească.

3. Executarea lucrărilor: cu personal şi material român, cu excepţia celor ce nu se găsesc în România.

4. La expirarea contractului concesionar, statul român intră în posesia exclusivă a lucrărilor şi instalaţiilor, aşa cum se vor găsi la acea dată, fără a mai fi chemat

să plătească vreo diferenţă, în caz că întreprinderea nu a rentat sufi cient pentru acoperirea capitalului investit – capital pur englezesc.

* * * d) Nu este adevărat că englezii ar fi cerut bani.În decursul celor 5 ani de tratative, niciodată şi

nicio persoană engleză: ofi cialitate, fi rmele ofertante, cercurile fi nanciare sau experţii autorizaţi n-au făcut vreo aluzie la obligativitatea guvernului sau Statului Român de a contribui băneşte, ştiut fi ind că baza tratativelor era principiul cointeresării capitalului investit sau al regiilor mixte - comandat de legile ţării.

e) Din moment ce lucrările experţilor nu au fost efectuate şi nu se cunoaşte - încă - suma necesară executării lor, nu se putea pune chestiunea niciunui fel de miliard din cele amintite mai sus şi este surprinzător, cum se pot inventa astfel de cifre, etc..

f ) Referitor la porturile Galaţi - Brăila şi Constanţa:

Se fac - de asemenea - exagerări şi absenţe de delicateţă faţă de Amiralitatea Britanică, care prin Amiralul ei - amiral R. Henderson, a propus proiectele Taşaul, ca o soluţie - cea mai nimerită - pentru rezolvarea defi nitivă a unei ieşiri permanente, sigure şi largi la mare, a situaţiei de la Sulina, soluţie care ne putea dispensa de a mai fi tributarii C.E.D. pentru trafi cul nostru, o soluţie care rezolvă problema Bazei noastre navale, etc..

Amiralul britanic nu s-a gândit nicio clipă să atingă interesele porturilor Galaţi, Brăila şi Constanţa, ba din contră:

Prin [lipsă text - n.n.] extinderea proiectelor spre Prut-Vistula se deschid perspective şi orizonturi noi şi nebănuite acestor porturi, iar Constanţa nu are decât de câştigat din ansamblul sau cu Taşaulul şi Cernavodă, ajutate de o intensifi care a trafi cului internaţional din Bazinul Mediteranei de Răsărit şi Marea Neagră.

g) Referitor la interesul pe care Anglia îl are în executarea proiectelor Taşaul:

Ofi cial NU. Anglia nu va confi rma niciodată - ofi cial - că are sau nu, vreun interes personal - politic sau militar - în această chestiune.

Ofi cial, Amiralitatea Britanică mi-a confi rmat - în scris - că pune interes pentru această lucrare întrucât a fost propusă de un amiral din Marina Britanică şi [lipsă text - n.n.] pentru că este de un mare interes pentru România şi Marina Română, faţă de care Amiralitatea poartă multe simpatii. Scrisoarea este cunoscută la guvernul englez.

Această comunicare este mai mult decât se poate aşteptata, cunoscând, mai ales, felul de gândire şi lucru al englezilor.

Remorcher pe Dunăre

Page 68: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document68

studii/documente

Baterie de coastăBaterie de coastă

Santinelă pe ţărm

* * *

Dar [lipsă text - n.n.] dacă Ofi cialitatea engleză a încuviinţat şi încurajat tratativele, mergând până acolo că a consimţit ca fi rmele contractante să prezinte ofi cial oferta, într-o epocă de crize politice şi economice internaţionale, şi tocmai când interdicţiunea pe exportul de capital era în vigoare, rămâne pentru noi să înţelegem şi să apreciem puntea ce ne-o întinde Cea Mai Mare Putere Navală din Lume şi aceia ce deţine în mână supremaţia şi controlul Mării Mediterane şi Răsăritul Apropiat, tocmai acolo unde se găsesc debuşeurile noastre maritime, etc. şi interesele exportului nostru maritim.

* * *

Că [lipsă text - n.n.] pe lângă o afacere legată de o investiţie de capital, Anglia întrevede şi posibilitatea unor facilităţi politico-strategice ce interesează Imperiul Britanic, aceasta nu o va confi rma scris sau ofi cial nimeni - în Anglia. Şi [lipsă text - n.n.] dacă mi-a fost dat de atâtea ori să înţeleg, a fost numai în mod excepţional şi pe baza autorizaţiei şi însărcinării speciale de a trata şi pe considerentul raporturilor de prea strânsă prietenie şi confi denţă, în speranţa că voi putea convinge România că nu ar avea decât de câştigat alături de Anglia, în însărcinările avute. Ţin să repet aici, că în situaţii de felul acesta, caracterul englez, îl opreşte de a face intervenţii ofi ciale directe, deoarece nu voieşte a da impresia că intervine pentru a infl uenţa felul de gândire al nostru, punând în acelaşi timp încredere că în timp vom şti să luăm apărarea intereselor noastre naţionale.

Comandor Niculescu Gh.”

DOCUMENT 23

MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE„Inspectoratul General al Marinei Ofi ţer Superior Bucureşti, 5 februarie 1936 Nr. 42OBIECT:Portul Constanţa Conferinţa ing. Cotovu laSocietatea Politehnică Comandor Niculescu I. Gheorghe

cătreSECRETARIATUL GENERAL, MINISTERUL

APĂRĂRII NAŢIONALE Am onoare a raporta următoarele:În conformitate cu ordinul Ministerului Apărării

Naţionale, am luat parte la conferinţa ţinută ieri la Societatea Politehnică, de către inginer Cotovu asupra portului Constanţa.

Auditor:1. Membrii Societăţii Politehnica, 2. Inginerii Direcţiei Superioare din Ministerul

Comunicaţiilor. 3. Ingineri afl aţi în Bucureşti,4. Domnii: amiral Niculescu Rizea, comandor

Negru Constantin etc..Începând cu istoricul trafi cului maritim pe coastele

Mării Negre, inginerul Cotovu arată originea portului Constanţa ca datând de prin secolul VI a.c..

Se ocupă, apoi, de dezvoltarea tehnică şi comercială în timp şi spaţiu a portului, lucrările de construcţie inaugurate în septembrie 1909, legătura sa cu ţara prin podul de la Cernavodă şi calea ferată Bucureşti, precum şi de evoluţia dezvoltării tehnice a portului până azi.

Cu cifre şi date statistice, a dezvoltat, în urmă, latura comercială a portului. Într-adevăr, de la război încoace şi în special în cursul ultimilor ani, trafi cul prin acest port ia proporţii din ce în ce mai mari.

Raportat la volumul tonajului, inginerul Cotovu plasează portul Constanţa - cu un tonaj de peste 6.000.000 tone - deasupra portului Marsilia, care rămâne în cursul anilor 1934/35 la tonajul de 5.900.000 numai.

Raportându-se la exportul total al ţării, pe toate căile, inginerul Cotovu arată că portul Constanţa ia 83% din totalul acestui export.

Importul prin Constanţa ia 34% din importul total al ţării. Raportându-se la exportul pe categorii, ing. Cotovu arată că petrolul ocupă cea mai mare parte din acest volum şi plasează Constanţa la locul nr. 1.

Pe perioada 1934-1935 volumul exportului de petrol a rămas pentru prima oară staţionar.

Din cauza platformelor de depozit şi manipulare, Galaţiul deţine încă poziţia nr.1 la exportul lemnului, iar Brăila la exportul cerealelor - în special la operaţia de transbordare, care a dat pentru perioada 1934 - 1935 volumul de 1.000.000 tone.

Page 69: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 69

Monitor la ancoră

AGAIN “TASAUL PROJECT” –

Cornel Tuca, Ph.D

Creating a modern naval base with English expertise was one of Romanian authorities concerns. Th e negotiations that took place in 1936 are presented in two unpublished documents.

Keywords: negotiation, fi nancing, English authorities, naval base, off er.

1Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice2Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor Istorice Militare, Piteşti, fond Ministerul de Război, Secretariatul General, dosar nr. 1433. f. 274-276.3Ibidem, f. 277-281.

NOTE

De câtăva vreme, se observă o creştere a volumului de export - lemn şi cereale - prin portul Constanţa - şi ing. Cotovu arată că dacă şi atunci când Constanţa va avea platforme de depozit şi manipulare bune, acest port se va plasa pe locul nr. 1 şi în privinţa acestor articole.

Din valoarea totală de 22 miliarde lei, import-export, al ţării, Constanţa dă aproape 12 miliarde, deci mai mult de jumătate, cu tendinţe de creştere.

Raportându-se la trafi cul de pasageri, conferenţiarul arată că cifra maximă ajunsă în 1934 a scăzut în 1935 şi domnia-sa explică aceasta prin lipsa de vapoare cu confort modern, care să atragă pe călători.

Pe de altă parte, majoritatea trafi cului de pasageri o formează emigranţii polonezi care voiajează mai mult cu vapoarele lor.

Relativ la trafi cul pe ţări:Cu date statistice bine justifi cate, inginerul Cotovu

clasează Italia pe locul nr. I, Anglia pe locul nr. 2 etc..

* * *

După ce arată organizarea şi funcţionarea magaziilor noi de la Dana nr. 6 - 7 şi a silozurilor cu uscătoria de porumb, domnia-sa trece la capitolul congestionării portului şi perspectivele de a nu mai putea face faţă unui trafi c mărit, dacă nu se vor lua urgente măsuri de ameliorări şi lărgire.

Domnia-sa arată propunerile de construcţie a unui nou bazin de petrol, a unui bazin de radoub, a unui port pentru submarine, a noului mole, a unui şantier de reparaţii şi construcţii, etc., extinderi de refacerea portului spre sud, fapt ce necesită prelungirea digului mare de la N-E. Cu această ocazie, conferenţiarul semnalează condiţiile topografi ce şi meteorologice locale, nefavorabile din cauza Promontorului şi Capului Constanţa, prea scurte, ceea ce obligă la lucrări tehnice costisitoare pentru a se putea asigura o suprafaţă de apă protejată necesară vieţii interne a portului.

Conferinţa inginerului Cotovu a fost foarte interesantă şi bine studiată.

Din ea se desprind două elemente importante şi anume:

1. Unul încurajant, ce indrituieşte mari speranţe de viitor.

El arată că trafi cul nostru maritim face mari progrese şi promisiuni. El dovedeşte că - într-adevăr - poziţia geografi că a coastei noastre maritime reclamă rolul şi importanţa pierdute în decursul vremurilor.

2. Dimensiunile actuale mici, ale portului, poziţia topografi că cu consecinţele condiţiilor meteorologice, cer cheltuieli mari pentru lucrări tehnice de ameliorare, înlărgire şi asigurarea unei suprafeţe sufi ciente de apă protejată în interior, necesare unui confort şi manipulări cerute de un trafi c mare şi mereu crescând.

Acestea, ca elemente privite de la uscat.Conferenţiarul nu s-a atins de nici unul din elementele

ce afectează navigaţia şi pe navigatorii de la larg.Acestea, au fost discutate în raportul subsemnatului,

din 18 noiembrie 1935.Se pune, acum, marea problemă fi rească şi naturală:a) Trafi cul mereu crescând, via Constanţa, cere

mijloace de acomodare şi facilităţi de manipulare cât mai multe şi cât mai urgente, pentru a nu-l lăsa să se dirijeze pe alte vii: Odessa, Fiume, Trieste, etc..

b) Inconvenientele unui port croit mic şi greutăţile de îndreptare din lipsa de mijloace fi nanciare necesare unor întreprinderi de largă amenajare.

c) Portul nefi ind încăpător azi, va fi şi mai neîncăpător, mâine, pentru un volum de trafi c mărit şi [lipsă text] cu atât mai puţin încăpător pentru aăpostirea navelor Marinei Militare şi, în special, impropriu pentru un adăpost de submarine, alături de portul comercial.

De aici, preocupările Marinei Militare de a se duce la Taşul şi chemarea statului la obligaţia a două cheltuieli:

În raportul de la 18 noiembrie 1935 şi precedentele sale, am arătat că toate problemele maritime şi acelea ale Dunării Maritime se pot - în mod fericit - rezolva printr-o singură întreprindere, aceia a proiectelor Taşaul, fără ca statul să mai fi e chemat la vreo cheltuială şi după urma căreia ar trage numai foloase, de toate categoriile, iar pentru Marina noastră Militară, toate perspectivele unor largi orizonturi de propăşire şi activitate.

Comandor Gh. Niculescu”

Page 70: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document70

studii/documente

Arhivele Militare Române sunt păstrătoarele unui tezaur inestimabil de documente create de structurile Ministerului Apărării Naţionale din epoca modernă şi până în prezent.

Înfi inţate la 17 martie 1867, sub numele Depozitul General al Războiului, acestea s-au integrat sistemului Arhivelor Statului, care au emis în anul 1869 primul Regulament care cuprindea dispoziţii referitoare la obligaţiile instituţiilor şi ministerelor pe linie de arhivă.

Ministerul de Război, în anul 1870, a elaborat propriile norme de aplicare prin Regulamentul serviciului interior, stabilind atribuţiile, pe această linie, ale unor compartimente şi persoane din structura sa.

Aceste prime reglementări au fost completate ulterior cu alte acte normative, cum ar fi Regulamentul serviciului registraturii şi arhivelor din administraţia centrală din anul 1897, cu aplicabilitate şi în Armata României.

Folosite pentru scrierea istoriei militare, Arhivele au fost folosite şi pentru rezolvarea unor probleme de ordin personal ale cetăţenilor.

Supunem atenţiei Decizia Ministerială nr. 5350 P din 16.02.1938 adoptată în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri pentru rezolvarea în mod „grabnic şi automat” a cererilor adresate de cetăţeni instituţiilor statului.

Menţionăm că această obligaţie a avut continuitate în timp, fi ind prezentă ca prevedere şi în Legea Arhivelor Naţionale nr. 16 din 2 aprilie 1996. Conform Capitolului IV - Folosirea documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României [din care fac parte şi arhivele create de Ministerul Apărării Naţionale – n.n.], la solicitarea persoanelor fi zice sau juridice interesate instituţia noastră este obligată să elibereze, potrivit legii, adeverinţe, certifi cate, extrase de pe documente privind situaţia militară, participarea pe front, activitatea militară, vechimea în muncă, drepturile băneşti sau orice alte date care pot fi extrase din documentele deţinute.

DECIZIA NR. 5350 P din 16.02.19382

Decizia nr. 5350 P din 16.02.1938 a fost dată în urma hotărârii Consiliului de Miniştri luată în şedinţa din 12.02 cu privire la îndatorirea administraţiilor publice de a rezolva grabnic şi automat cererile prezentate de cetăţeni şi de a le comunica rezultatul obţinut.

Noi, ministru Secretar de Stat la Ministerul de Interne;Având în vedere hotărârea Consiliului de Miniştri, luată în şedinţa din

12.02.1938, cu privire la îndatorirea administraţiilor publice de a rezolva grabnic şi automat cererile prezentate de cetăţeni şi de a le comunica rezultatul obţinut;

Având în vedere că, în fi ecare administraţie publică, este necesară raţionalizarea activităţii serviciilor printr-o sistematizare a atribuţiilor şi determinarea competenţelor;

Având în vedere că pentru asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice – puse la îndemâna cetăţenilor pentru satisfacerea intereselor colectivităţii sau a celor individuale – urmează a se reglementa raporturile dintre administraţie şi

ARHIVELE MILITARE ROMÂNE

ÎN SERVICIUL CETĂŢENILOR

TEODORA GIURGIU1

Cercul Militar Naţional în perioada interbelicăCercul Militar Naţional în perioada interbelică

„...în fi ecare admi*-nistraţie publică, este necesară raţionalizarea activităţii servi-ciilor printr-o sistematizare a atribuţiilor şi determinarea competenţelor...”

particulari astfel ca să se evite deplasarea lor de la periferie la centru, spre a urmări rezolvarea cererilor – care le provoacă numai pierdere de timp şi cheltuieli zadarnice.

Având în vedere că, pentru grabnica soluţionare a cererilor cetăţenilor, cum şi a lucrărilor cu caracter administrativ de resortul acestui departament şi al administraţiilor dependinte, se impune economisirea de timp atât pentru locuitori, cât şi pentru serviciile publice, şi ca fi ecare funcţionar să-şi îndeplinească atribuţiile sale la vreme şi în mod conştiincios, dându-şi silinţa să execute zilnic toate lucrările ce cad în competenţa sa;

Având în vedere, de altă parte, că administraţiile locale dependinte de Ministerul de Interne sunt obligate ca, în raporturile lor de serviciu cu autoritatea superioară, să pună cea mai mare diligenţă şi rapiditate în executarea ordinelor sale, dându-i astfel putinţa să soluţioneze în timp util cererile cetăţenilor şi chestiunile care – pentru valabilitatea lor – au nevoie de o aprobare a acestei autorităţi;

Având în vedere, în fi ne, că – pentru asigurarea mersului regulat şi legal al serviciilor – trebuie să se oprească accesul în birouri al persoanelor interveniente şi al acelora care, prin mijloace ilicite, ar căuta să infl uenţeze soluţionarea lucrărilor, răpind în acelaşi timp funcţionarilor liniştea şi libertatea de a lucra conform dispoziţiilor legale şi rezoluţiilor date de superiorii lor;

Pentru aceste motive

DECIDEMArt. I – Se înfi inţează, pe lângă registratura generală

a Ministerului de Interne şi la toate administraţiile locale (primării şi prefecturi de judeţe) un birou special pentru primirea petiţiilor adresate de locuitorii ţării, cum şi pentru informarea lor, care va funcţiona după normele de mai jos.

Art. II – Oricine are de făcut o cerere sau pretinde satisfacerea unui drept legal direct de la acest Minister sau de la autorităţile administrative exterioare dependinte, o va formula printr-o petiţie, timbrată cu 8 lei timbru fi scal şi cu 1 leu timbru de aviaţie, adresată şefului autorităţii – în care va arăta, citeţ, în afară de semnătură: numele şi prenumele, cum şi domiciliul ales (oraşul, comuna, strada şi numărul casei).

Petiţia se trimite prin poştă sau se depune direct la

Page 71: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 71

Palatul Regal în perioada interbelicăPalatul Regal în perioada interbelică

registratura autorităţii respective (Biroul de petiţionare).Orice petiţie de resortul unei autorităţi locale, primită însă de la

Ministerul de Interne, va fi trimisă – fără soluţionare – administraţiei respective, spre a dispune potrivit competenţei sale.

În comunele rurale, cererile locuitorilor se primesc de către notar, care le dă cursul legal, rezolvând singur pe cele de competenţa lui şi supunând aprobării primarului pe acelea ce intră în atribuţiile acestuia şi ale consiliului comunal, date prin legi şi regulamente.

Notarul va primi şi cererile adresate de săteni altor administraţii publice, cărora le înaintează cât mai grabnic, pe cheltuiala petiţionarilor.

La cererea locuitorilor, notarul este obligat a redacta diferite cereri şi reclamaţii, în schimbul plăţii sumelor fi xate prin tariful aprobat de Ministerul de Interne.

Dacă petiţionarul doreşte să obţină un răspuns imediat despre cursul ce s-a dat cererii sale, este obligat să alăture la petiţie o carte poştală marcată sufi cient (3½ lei + 0,50 bani timbru de aviaţie), cu care şeful Biroului de petiţionare (în comunele rurale notarul) îi va comunica rezultatul.

În petiţie se va menţiona dacă s-au anexat mărci sau o carte poştală pentru răspuns.

Orice petiţie prezentată fără îndeplinirea condiţiilor de mai sus nu este luată în considerare.

Art. III – Procedura de urmat pentru grabnica soluţionare a cererilor locuitorilor este cea următoare:

1. Şeful Biroului de petiţionare şi informaţie, după ce ia cunoştinţă de cuprinsul cererii, scrie, în rezumat obiectul ei, cu cerneală roşie, pe marginea petiţiei şi apoi o înregistrează, în registrul de petiţii, chiar în ziua primirii.

Dacă redactarea petiţiei nu este lămurită şi petiţionarul a prezentat-o personal, şeful biroului îi poate da indicaţii despre modul cum trebuie s-o modifi ce.

Când cererea are legătură cu lucrări anterioare, petiţionarul va arăta numărul de înregistrare al primei petiţii sau numărul ordinului autorităţii superioare dat organelor în subordine, ori numărul raportului primăriei sau prefecturii respective.

Se va elibera petiţionarului – când este de faţă – o dovadă cu numărul de înregistrare al petiţiei.

2. Petiţiile se trec, în ordinea numerică, într-un registru general, care va cuprinde:

numărul de ordine (înregistrare);a) numele de familie şi prenumele petiţionarului;b) localitatea şi domiciliul (strada şi numărul casei);c) obiectul cererii în rezumat;d) direcţia şi serviciul la care se repartizează;e) rezoluţia dată, în rezumat;f ) numărul şi data ordinului sau adresei cu care s-a scris organelor g)

în subordine, spre a referi sau a face vreo cercetare;numărul cu care şi data când s-a comunicat petiţionarului (cu h)

carte poştală sau cu adresă);termenul fi xat pentru primirea răspunsului;i) numărul şi data ordinului repetitor, în cazul când autoritatea j)

sau organul subaltern n-a răspuns în termen;numărul şi data raportului cu care s-a comunicat rezultatul de k)

către autoritatea respectivă;numărul şi data adresei, cu care s-a înştiinţat petiţionarul l)

despre rezultatul defi nitiv al cererii sale. În acest registru, şeful Biroului petiţionare ţine evidenţa la

zi a cursului ce s-a dat fi ecărei petiţii şi este răspunzător de orice întârziere, lipsă de diligenţă sau neglijenţă în serviciu, împreună cu şeful serviciului registraturii generale, care nu l-a controlat.

Şeful Biroului de petiţionare mai ţine un registru alfabetic de petiţii, menit să uşureze darea informaţiilor despre soluţionarea oricărei petiţii.

În acest registru se trece:numărul de ordine (curent) la fi ecare literă, sub care se a)

înregistrează petiţia;numele (de familie) şi prenumele (de botez) al petiţionarului;b) numărul sub care s-a înregistrat petiţia în registrul general c)

al petiţiilor;serviciul căruia i s-a repartizat petiţia.d)

3. După înregistrare, petiţiile se trimit – cu o condică în care sunt trecute numai numerele de înregistrare – în minister: la arhivele serviciilor fi ecărei direcţii; iar la administraţiile locale, direct serviciilor: judeţean, comunal, tehnic, sanitar, etc.

Şeful arhivei sau locţiitorul său semnează de primire, în condică.4. Petiţiile se trec în registrul de intrare al serviciului respectiv,

dându-li-se numărul de înregistrare curent.Cu o condică de distribuţia hârtiilor – în care se trec numai cele

două numere de intrare de la Biroul de petiţionare şi de la arhivă (de ex. 1/305) şi data predării – petiţiile sunt trimise în aceeaşi zi şefului de serviciu de care depinde soluţionare lor. El le controlează şi semnează de primire, în condică.

Dacă mai sunt lucrări anterioare, arhivarul le alătură la petiţia respectivă.

5. Şeful serviciului soluţionează direct cererile socotite de competenţa sa – punând data deasupra rezoluţiei – şi care nu au nevoie de referate; ori cere şefului biroului respectiv (referentului) să studieze chestiunea ce face obiectul petiţiei; iar, chestiunile, ce socoteşte că-i exced competenţa, le reţine şi le prezintă spre rezolvare subdirectorului sau directorului.

Petiţiile din primele categorii le trimite, spre executare, birourilor respective, înscriindu-le în condica sa de distribuţie, care cuprinde: a) numele biroului; b) numărul curent din condică; c) numerele de înregistrare de la Biroul de petiţionare şi arhivă; d) data predării la referent; e) semnătura de primire a şefului de birou (referentului); f ) termenul de executare.

6. Şeful biroului (referentul) examinează conţinutul fi ecărei petiţii, redactează referatul potrivit obiectului ei, sau execută rezoluţia şefului serviciului, concepând sau dictând direct dactilografei ordinul ce trebuie să emane; prezintă, apoi şefului serviciului referatul spre soluţionare sau corespondenţa spre a fi semnată – după ce a citit-o cu toată atenţia şi a corectat erorile de maşină.

După semnarea hârtiilor, şeful fi ecărui birou le revizuieşte în vederea expediţiei – prinzând anexele cu ace sau agrafe; le notează în condica sa de muncă, în care trece şi modul cum s-a rezolvat cererea şi data când le trimite Arhivei, spre a fi expediate.

Şeful arhivei respective dă numere de ieşire şi apoi predă lucrările Biroului de expediţie de la Registratura generală.

Înainte de expediere, şeful biroului de petiţionare trece în registrul de petiţii numărul de ieşire al fi ecărei petiţii. Apoi înştiinţează pe petiţionar despre rezultat, pe cartea poştală anexată petiţiei sau îi comunică răspunsul la prezentare.

Dacă în termenul fi xat pentru răspuns, autoritatea respectivă nu s-a conformat, şeful biroului – care a efectuat lucrarea – este obligat ca, în mod automat, să repete primul ordin, cerând executarea în 24 ore.

Condica de muncă – ce constituie şi evidenţa zilnică despre activitatea funcţionarului – va cuprinde:

data primirii de la şeful serviciului (ziua, luna, anul);a) numărul de înregistrare al hârtiei, în condică;b) numerele de înregistrare la Biroul de petiţionare şi la Arhivă, c)

care se trec pe concept, împreună cu numărul dosarului;data executării referatului sau a rezoluţiei ori a ordinului, d)

Page 72: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document72

studii/documente

Atheneul Român în perioada interbelicăAtheneul Român în perioada interbelică

THE ROLE OF ARCHIVES TO SERVE THE CITIZENS – Teodora Giurgiu

Th e archives deposit valuable documents in order to be used for writing the history and also for solving citizens’ problems.

Keywords: archives, petition, administration and public services, citizen, civil servant.

1Serviciul Istoric al Armatei 2Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar nr. crt. 37/1937-1938, pp. 85-89

NOTE

care se trece şi pe conceptul lucrării;data când se dă la copiat dactilografei, care este obligată să e)

scrie pe concept data transcrierii la maşină şi să semneze;modul cum s-a rezolvat cererea;f ) data când s-a făcut expediţia;g) semnătura de primirea lucrărilor spre expediere, la arhivă;h) termenul până la care trebuie să sosească răspunsul;i) numărul şi data ordinului de repetare;j) soluţia defi nitivă dată lucrării.k)

7. În cazul când directorul din administraţia centrală a ministerului socoteşte că asupra unora din cererile supuse de subdirector urmează să decidă şeful administraţiei, ele vor fi supuse d-lui secretar general, însoţite de referate cu concluzii precise, cum şi de orice alte acte în legătură cu obiectul cererii.

D-l secretar general va prezenta subsemnatului, spre soluţionare, numai cererile ce va găsi cu cale.

Art. IV – Normele de procedură stabilite pentru petiţii se aplică şi celorlalte lucrări emanate de la minister şi asupra corespondenţei urmate cu administraţiile locale sau cu autorităţi şi instituţii pendinte de alte departamente – în ce priveşte accelerarea în executare şi evidenţă – lucrări care şi ele privesc interesele generale obşteşti sau interesele individuale.

Se vor aplica aceleaşi norme şi de către autorităţile exterioare centrale şi de către cele în subordine, în tot ce priveşte procedura administrativă a cercetărilor ordonate sau executarea ordinelor primite pentru satisfacerea cererilor locuitorilor, cum şi a celor relative la soluţionarea lucrărilor obişnuite administrative.

Art. V – Termenele de rezolvarea petiţiilor şi lucrărilor sunt următoarele:

cel mult 3 zile de la data înregistrării, pentru petiţiile al căror a) obiect n-are nevoie de referat şi cercetare locală;

cel mult 5 zile de la înregistrare pentru petiţiile şi lucrările cu b) referate şi cele cu lucrări anterioare;

10 zile de la data primirii în localitate, pentru petiţiile şi c)

lucrările trimise administraţiilor locale pentru cercetări, culegeri de date sau deliberări ale organelor respective.

În ordinele de serviciu, prin care se cere întocmirea de studii, proiecte de lucrări, regulamente, culegere de date statistice, etc., se va fi xa timpul de întocmire şi prezentare, ţinându-se seamă de natura lucrărilor.

Cererile cu caracter urgent sau declarate urgente de şeful administraţiei trebuie rezolvate în termen de 24 ore.

Prelungirea termenelor de mai sus nu se poate aproba decât în cazuri excepţionale şi numai în cazuri excepţionale şi numai de către şeful administraţiei sau locţiitorul său, pe baza unui referat bine motivat al şefului serviciului respectiv.

Evidenţa respectării termenelor se ţine de către şeful serviciului în condica sa de distribuţie pentru lucrările obişnuite şi petiţii şi de către referenţi în condicile lor de muncă, cum şi de către şeful biroului petiţionare în ce priveşte petiţiile – fi ecare fi ind obligat să urmărească executarea în timp util şi să îngrijească de repetarea ordinului, îndată după expirarea termenului fi xat, referind şefului ierarhic asupra motivului întârzierii.

Art. VI – Toţi funcţionarii din administraţia centrală a Ministerului de Interne, ca şi cei din administraţiile locale, sunt îndatoraţi – fi ecare în sfera atribuţiilor sale legale – să execute toate lucrările repartizate, în aceeaşi zi când le-au primit, evitând orice întârziere şi depăşire a termenelor fi xate la Art. V de mai sus, şi a ţine la curent evidenţa în condicile de distribuţie şi de muncă.

Orice întârziere în mersul normal al lucrărilor – provenită din neglijenţa sau reaua credinţă, ori reaua voinţă a unui funcţionar – se va pedepsi cu amendă şi în caz de recidivă cu lăsarea în disponibilitate.

Art. VII – Este strict interzisă intrarea în birouri a particularilor.Funcţionarii de la şef de serviciu în jos din toate direcţiile nu

au dreptul să dea relaţii particularilor – acest atribut fi ind rezervat numai directorului, subdirectorului şi şefului de serviciu respectiv, iar în privinţa petiţiilor informaţiile se dau numai de şeful biroului de petiţionare. De asemenea, se interzice cu desăvârşire staţionarea şi convorbirile particularilor cu funcţionarii pe sălile ministerului.

Art. VIII – Cu controlul şi supravegherea executării deciziei de faţă de către toate direcţiile din administraţia centrală a ministerului se însărcinează d-l inspector general administrativ Ilie Gănescu, care – prin referate scrise – ne va semnala orice abatere şi va propune sancţiuni împotriva funcţionarilor care vor nesocoti dispoziţiile de mai sus.

După punerea în aplicare a acestei decizii, domnia sa va face inspectarea tuturor birourilor, va constata lucrările nerezolvate la timp şi cauza întârzierii şi va face propuneri în scris.

În administraţiile locale (primării de oraşe şi municipii şi prefecturi de judeţe) controlul acesta va fi exercitat de către secretarul primăriei şi subprefectul prefecturii – care vor cere şefului administraţiei pedepsirea funcţionarilor dovediţi neglijenţi, de rea credinţă sau rea voinţă.

Dacă şeful administraţiei locale va constata personal că vina neexecutării la timp a lucrărilor cade în sarcina funcţionarilor superiori, va cere ministerului să le aplice pedepse în raport cu gravitatea faptei. La primăriile comunelor rurale, controlul executării în termenele fi xate a lucrărilor va fi făcut de pretori.

D-nii inspectori generali administrativi – cu prilejul efectuării inspecţiilor sau anchetelor ordonate prin delegaţiile date de minister – sunt obligaţi a face şi acest control şi a referi despre constatările făcute, propunând şi măsuri de sancţionare.

Art. IX – Prezenta decizie va fi publicată în Monitorul Ofi cial şi se va aduce la cunoştinţa Direcţiilor din Administraţia Centrală şi a şefi lor administraţiilor locale (prefecţi şi primari de oraşe şi municipii), spre executare.

Art. X – Direcţiunea Administraţiei de Stat este însărcinată cu aducerea la îndeplinire a acestei decizii.

Dată astăzi 16.02.1938

Ministru,(ss) Armand Călinescu

Director, (ss) D. Tomescu

Page 73: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 73

La nivelul opiniei publice, eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei apare ca o operaţiune desfăşurată în marş triumfal, fără sincope, cele 35 de zile de lupte aducând eliminarea consecinţelor brutalului ultimatum sovietic din iunie 1940. O simplă privire asupra pierderilor (25 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi din cei peste 450 000 de militari care au luat parte la operaţiuni2) ne arată o altă realitate, una a jertfei importante de sânge pentru reîntregirea graniţei de est a ţării. Dacă, per ansamblu, campania s-a desfăşurat cu succes, toate obiectivele propuse fi ind atinse, au existat şi momente difi cile, disfuncţionalităţi în actul de comandă. Unul dintre aceste episoade a avut loc în sectorul de front al Armatei a 4-a. Ofensiva acesteia în sudul Basarabiei a fost precedată de un atac demonstrativ în fl ancul stâng efectuat de Divizia 35 Infanterie (comandant: generalul Emil Procopiescu3), în zona de joncţiune cu Armata 11 germană. Afl ată în rezerva armatei,

în raionul Vaslui, divizia a primit ordin să se deplaseze spre nord pentru a ajunge la 2 iulie în zona oraşului Huşi şi a fi în măsură să forţeze Prutul şi să realizeze un cap de pod în zona Coştiuleni, Prisăcani4. Pentru îndeplinirea misiunii, marea unitate a fost întărită cu Grupul 55 Cercetare al Corpului 3 Armată, Batalionul 5 Mitraliere Divizionar, Compania 6 Poduri-Râuri, Divizioanele 53 şi 55 Artilerie Grea Moto şi 4 grupe antitanc5. În după amiaza zilei de 2 iulie, la orele 16.45, vârful de lance constituit din Regimentul 67 Infanterie a început forţarea, în prezenţa generalului Ion Antonescu şi a comandantului Armatei a 4-a, generalul Nicolae Ciupercă. Până la căderea serii, Regimentul 67 Infanterie a reuşit să treacă la est de Prut, cu pierderi minime, două batalioane, care au pus stăpânire pe creasta dealului Coştiuleni. A doua zi, 3 iulie, Regimentul 67 Infanterie, susţinut de 5 divizioane de artilerie de câmp şi de un divizion de artilerie grea, a dezvoltat prin luptă capul de pod spre est, în timp ce Regimentul 55 a acţionat – la cererea şefului de stat major al Corpului 54 Armată german – spre nord pentru a face siguranţa podurilor germane de la Tutora şi Ungheni6. Până în seara zilei de 7 iulie, Divizia 35 Infanterie a înfrânt rezistenţele opuse şi contraatacurile executate de trupele sovietice la Brătuleni, Vărzăreşti şi Nisiporeni, ajungând pe aliniamentul 1,5 km. est Cinteşti, Căbeşti şi cu Regimentul 67 Infanterie pe aliniamentul 1 km est Nisiporeni, 1 km est Vărzăreşti7. Văile Bâcului şi Bucovăţului ofereau un excelent avantaj strategic pentru a întoarce frontul inamic din masivul Corneşti şi din zona capitalei Basarabiei. Un aport hotărâtor a avut Regimentul 63 Artilerie, afl at în permanenţă în spatele infanteriei şi ai cărui comandanţi de baterie s-au dovedit foarte buni trăgători8. În ziua de 8 iulie, la ora 8 dimineaţa, ofensiva a fost reluată pe două direcţii, în conformitate cu ordinele generalului Procopiescu. Astfel, Gruparea Tactică „Nord” (Regimentele 55 Infanterie, 64 Artilerie şi Grupul 35 Cercetare), comandată de colonelul Varduca Pericle, urma să reia înaintarea spre est pentru a ajunge în seara zilei următoare în zona Călăraşi Târg Tuzara, iar Gruparea Tactică „Sud” (compusă din Regimentele 67 Infanterie, 63 Artilerie şi Grupul 53 Cercetare), comandată de colonelul Păun Dumitrescu, trebuia să ajungă la Bucovăţ, acoperindu-

se spre est şi sud cu Grupul 53 Cercetare9. Grupul „Nord” a raportat la ora 10.30 că a pus stăpânire pe înălţimile situate la sud de Şipoteni şi la sud de Pietriceni şi că înaintează spre Călăraşi Târg10. La ora 10.45, Grupul 53 Cercetare (care era format din 3 escadroane de cavalerie)11 a trimis un raport, în care preciza: „Am ocupat Dealul Miclăuşeni, cota 376, pod Răcătău. Fiind informat că inamicul se retrage spre Chişinău, continui urmărirea spre vârful Bâcului”12. Acest raport (care va fi ultimul al Grupului 53 Cercetare până la data de 10.07.1941) a avut o importanţă capitală în evenimentele care s-au succedat. De fapt, ambele informaţii erau eronate, de vreme ce zona de declanşare a contraatacului inamic în fl ancul şi spatelui Batalionului 2 din Regimentul 67 Infanterie a fost chiar cea despre care unitatea raportase că a fost ocupată. În plus, deşi Gruparea Tactică „Sud” fusese întărită cu un post radio special

„Analiza cauzelor care au generat această severă înfrângere relevă grave greşeli şi neglijenţe în conducerea operaţiunilor”

Luptele duse de Divizia 35 la

08.07.1941 - schiţă

LUPTELE DIVIZIEI 35 INFANTERIE ÎN

SUDUL BASARABIEI, IULIE 1941MANUEL STĂNESCU1

Page 74: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document74

studii/documente

Pod peste Prut sub focul artileriei inamice, iunie 1941Pod peste Prut sub focul artileriei inamice, iunie 1941

pentru legătura cu divizia, în tot cursul zilei nu a luat legătura cu eşalonul superior prin niciun mijloc de transmisiuni, cu toate că se găsea cu punctul de comandă la circa 1 km. de cel al diviziei, după cum avea să se afl e prin investigaţiile ulterioare. Punctul de comandă pe care îl raportase prin raportul operativ din seara de 7 iulie era părăsit13. Apreciind că, „deşi se semnalizează rezistenţe reduse şi discontinue, acţiunea progresează prea încet”14, generalul Procopiescu a ordonat reluarea înaintării. Misiunea de a comunica ordinul unităţilor din subordine a revenit şefului biroului de operaţii al diviziei, maiorul Nicolae Cambrea15, care s-a deplasat în zonă însoţit de maiorul german Herbas Coziker16. Din informaţiile furnizate de colonelul Păun Dumitrescu (comandantul Grupului 53 Cercetare) şi maiorul Teodoru (comandantul Batalionului 2 din Regimentul 67 Infanterie) s-a constatat că rezistenţele inamice afl ate în satul Dolna şi şoseaua de pe valea Bucovăţului fuseseră respinse de Batalionul 2, Regimentul 67 Infanterie. În acel moment (era aproximativ ora 11-11.30) cavaleria se afl a în spatele infanteriei; domnea o totală acalmie, nu se auzea nici un foc de armă17. În consecinţă, s-a luat hotărârea ca Grupul 53 Cercetare (cavaleria) să depăşească infanteria, în speţă Batalionul 2 din Regimentul 67 Infanterie, accelerând pe direcţia valea Bucovăţului şi în lungul crestelor, de la N şi S de această vale. Batalionul II urma să înainteze pe şosea, precedat de avangardă. Obiectivul fi nal pentru vârful de lance (cavaleria) era Bucovăţ, cât mai departe spre S-E. Către orele 13, maiorii Cambrea şi Herbaus s-au înapoiat la postul de comandă înaintat, raportând situaţia de pe front18. La ora 17.30 inamicul a declanşat un contraatac pornit din zona înălţimilor situate la nord de Miclăuşeni şi a pădurii Răcătău, pe care Grupul 53 Cercetare raportase încă de la ora 10.45 că le cucerise, concomitent cu un alt contraatac din direcţia pădurilor Miclăuşeni şi Lazova19. Infanteria şi tancurile sovietice au pus în derută subunităţile Regimentului 67 Infanterie, în special compania din rezerva Batalionului 2 şi parte din Batalionul 3, care s-au retras în debandadă, împreună cu personalul trenului de luptă al Grupului 53 Cercetare şi Batalionul 2 din Regimentul 67 Infanterie. Inamicul a pătruns astfel spre Dolna şi a fl ancat toată valea Bucovăţului, unde se afl a artileria diviziei în deplasare. Regimentul 63 Artilerie, deşi surprins, a reuşit să pună câteva piese în poziţie de tragere. În valea Bucovăţului „s-a încins o luptă...unde artileria a dat dovadă de un eroism legendar, luptând până la moarte. Colonelul Cocinschi, personal, punând mâna pe o puşcă mitralieră a luptat în Bateria I, până a căzut răpus”20. Panica subunităţilor Regimentului 2 Infanterie şi părăsirea luptei în dezordine au lăsat fără apărare valea Bucovăţului,

creasta sud Miclăuşeni şi Dolna. Generalul Procopiescu a încercat să redreseze situaţia, oprind „fugarii” şi dirijându-i spre zonele de unde apăreau elementele de contraatac inamice21. Situaţia a fost totuşi restabilită către ora 20 cu Regimentul 50 Infanterie din rezerva diviziei, care din ordinul generalului Procopiescu s-a instalat în apărare pe înălţimile imediat est Şeudreni şi Vărzăreşti, iar cu un batalion a contraatacat pe direcţia 3 km est de cota 392 şi ½ km S-E cota 325, oprind inamicul22. Batalionul a fost instalat pe baza de plecare şi dirijat pe direcţia de contraatac de şeful Biroului 3, maiorul Cambrea. Pierderile în oameni nu au fost mari, însă s-au pierdut materialele de luptă ale Regimentului 63 Artilerie şi 3 baterii de 50 mm., motorizate, datorită faptului că inamicul nu a putut fi respins, rănirea căpitanului Voicu, comandantul Batalionului, oprind contraatacul23.

Concomitent, Gruparea Tactică „Nord” a reuşit să ajungă în seara zilei pe înălţimile situate la nord şi sud-vest de Călăraşi, fără a reuşi însă să intre în localitate, care era puternic apărată de inamic. În jurul orei 20, însă, inamicul a contraatacat dinspre Micşani, cu trupe de cavalerie şi dinspre pădurea Mândra, cu infanterie, reuşind să respingă unităţile de la fl ancul stâng al grupării până pe aliniamentul sud Călăraşi, pădurea Lupuşani. Faţă de această situaţie, comandantul diviziei a hotărât replierea Grupării Tactice „Nord” şi realizarea legăturii cu Gruparea Tactică „Sud” la colţul de sud-est al pădurii situate la sud-vest de Pârjolteni24. Dispozitivul s-a comunicat prin ordine verbale, date direct comandantului Regimentului 50 Infanterie şi prin radio către Gruparea Tactică „Nord”. În seara zilei nu se ştia nimic de Grupul 53 Cercetare (socotit pierdut) şi nici de Regimentul 67 Infanterie. Conform jurnalului de operaţii al diviziei, pierderile zilei de 8 iulie se ridicau la 96525.

În dimineaţa zilei de 9 iulie, către orele 4.30 inamicul a început bombardarea satului Vărzăreşti şi a şoselei de la vest de sat. S-a deschis foc de răspuns cu artileria grea, la ora 9 bombardamentul încetând din toate părţile. La ora 8 s-a primit un ordin telefonic de la Corpul 3 Armată prin care se arăta că Divizia 15 Infanterie a constituit un detaşament tare de un batalion, 2 companii care de luptă, 1 pluton de cavalerie, care se va deplasa pe itinerariul: Bolţun, Cristeşti, Turceni, pentru a ataca pe inamic din spate. Până la sfârşitul zilei s-a afl at că Grupul 53 Cercetare este înconjurat de inamic în pădurea Răcătău26. Prin intermediul postului de radio al Regimentului 50 Infanterie, care făcuse legătura, s-a trimis ordinul ca Grupul să se retragă pe la Ciorăşti, spre Siliştea Veche. La ora 10 00 s-a afl at că Batalionul 1 din Regimentul 67 Infanterie, împreună cu resturi din Batalionul 3, se afl ă pe înălţimile de la est de Turceşti, unde a ocupat poziţie.

La 10 iulie, generalul Ion Antonescu însoţit de regele Mihai I au sosit la postul de comandă al Diviziei 35 Infanterie, la Boldureşti. Analizând situaţia de ansamblu, comandantul de căpetenie al frontului român a hotărât dirijarea Diviziei 72 Infanterie germană din rezerva Armatei 11 pe valea Bâcului spre Călăraşi pentru a lovi în fl anc gruparea de forţe inamice din zonă, simultan cu bombardarea poziţiilor acestora de aviaţia germană pentru a înlesni desprinderea trupelor române şi deplasarea lor spre vest. Atacul Diviziei 72 Infanterie germană în lungul văii Bucovăţului s-a produs la 15 iulie, în cooperare cu un detaşament din Divizia 35 Infanterie (3 batalioane de infanterie şi două divizioane de artilerie) şi a avut ca rezultat respingerea forţelor sovietice spre est27. Divizia

Page 75: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 75

Mitralieră românească în poziţie, vara anului 1941Mitralieră românească în poziţie, vara anului 1941

1Serviciul Istoric al Armatei2 Istoria Românilor, vol. IX, coordonator Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 243.3 General Emil Procopiescu (10 iunie 1889, Islaz, judeţul Romanaţi – m. 4 august 1979, Bucureşti). Studii militare: Şcoala militară de ofi ţeri de infanterie (1909-1911)< Şcoala Superioară de Război (1919-1921). General de brigadă din 1941, a condus Divizia 35 Infanterie în perioada 10 mai – 19 iulie 1941. Înlocuit de la comandă în urma acestei înfrângeri, obligat să demisioneze la 19 iulie şi trecut în rezervă la 31 august 1941 (Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata Română în al Doilea Război Mondial 1941-1945, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, pag. 340). 4Armata Română în al Doilea Război Mondial, vol. I, coordonatori col. dr. Alesandru Duţu, conf. univ. dr. Mihai Retegan, Editura Militară, Bucureşti, 1996, p. 248.5Ibidem, p. 248.6Ibidem, p. 248.7Ibidem, p. 248.8Arhivele Militare Române, Fond Microfi lme, rola II. 2. 1202, cd. 313.9Armata Română..., p. 248-249.10 Ibidem, p. 249.11Arhivele Militare Române, Fond Microfi lme, rola II. 2. 1202, cd. 318.12Ibidem, cd. 318.13 Ibidem, cd. 319.14Ibidem, cd. 318.15general Nicolae Cambrea (n. 5 aprilie 1900, Târgu Jiu – m. 5 februarie 1976, Bucureşti). Studii militare: Şcoala militară de ofi ţeri de infanterie de rezervă (1917-1918), Şcoala Superioară de Război (1927-1929). Între 1 iunie şi 10 septembrie 1941 a ocupat funcţia de şef Birou Operaţii din Divizia 35 Infanterie. Între 1-22 noiembrie 1942 a ocupat funcţia de şef de stat major al Diviziei 5 Infanterie, având gradul de locotenent-colonel). Luat prizonier de război la Serafi movici, în cotul Donului şi internat în lagărul de la Suzdal. În oct. 1943 a fost numit comandant al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, constituită de sovietici din prizonieri de război români. Reîncadrat în armata română la 15 august 1945 cu gradul de general de brigadă, trecut în rezervă la 15 ianuarie 1950 (Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, op. cit., pp. 72-73).16Arhivele Militare Române, Fond Microfi lme, rola II. 2. 1202, cd. 319.17Ibidem, cd. 319.18Ibidem, cd. 319.19Ibidem, cd. 319.20Ibidem, cd. 319.21Ibidem, cd. 321.22Ibidem, cd. 319.23Ibidem, cd. 319.24Armata Română..., p. 250.25Ibidem, cd. 322.26Ibidem, cd. 323.27Armata Română..., p. 250.28Într-un timp extrem de scurt (câteva zile) Divizia 35 Infanterie a pierdut 2 781 militari (177 morţi, 2 295 răniţi şi 309 dispăruţi). Alesandru Duţu, Mihai Retegan, op. cit., p. 188. 29Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, op. cit., pp. 190-191.30Apud Alesandru Duţu, Dezastrul de la Miclăuşeni, în „Armata României”, Supliment de istorie militară, nr. 1, iunie 1994, p. 6. 31Armata Română..., p. 251.32Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945). Spre cetăţile de pe Nistru, coordonatori: general de corp de armată (r) Nicolae Bărboi, general de brigadă (r) Gheorghe Ioniţă, colonel dr. Alesandru Duţu, p. 315.33Ibidem, p. 251.

NOTE

Th e fi ghts of the 35th Infantry Division on Bucovat Valley, between 7 an 10 July 1941 it shows equally, defi ciencies of leadership but also bravery and heroism of bath the offi cers an soldiers. Th e retreat of 35th Division stopped for a little time, the off ensive in Corneti mountains.

Keywords: 35th Infantry Division, Bucovat Valley, Corneti mountains, Th e 4 Rumanian Army, War.

35 Infanterie a fost trecută ulterior în rezerva Corpului 3 Armată, în primul rând datorită pierderilor grele pe care le suferise28. După ce a fost din nou introdusă în luptă în zona Chişinău şi sudul Basarabiei, la 27 august a fost desconcentrată şi ulterior desfi inţată29. Analiza cauzelor care au generat această severă înfrângere relevă grave greşeli şi neglijenţe în conducerea operaţiunilor. În primul rând, deplasarea a fost organizată „fără nici o măsură de siguranţă, deşi toate probabilităţile arătau că întâlnirea cu inamicul era aproape sigură”, aprecia Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General30. Principalul vinovat a fost comandantul Grupului 53 Cercetare, care nu a fost în măsură să constate prezenţa inamicului, dezinformând chiar comandamentul Diviziei în legătură cu ocuparea înălţimilor de la nord de Miclăuşeni şi a pădurii Răcătău. La rândul său, Gruparea Tactică „Sud” nu a luat măsuri de siguranţă prin unităţi mobile de cercetare în fl ancuri care să descopere prezenţa inamicului. Comandantul regimentului de artilerie nu a organizat deplasarea divizioanelor (bateriilor) pe poziţii succesive, pentru a avea permanent la dispoziţie subunităţi de artilerie în poziţie de tragere, marşul fi ind executat „ca în timp de pace”31. Generalul de armată (r) Ion Tutoveanu, pe front sublocotenent în Regimentul 50 Infanterie al Diviziei 35, consideră că „s-a săvârşit astfel marea greşeală de a se încerca constituirea coloanei în teritoriul controlat încă de inamic, lăsând să se deplaseze pe valea Bucovăţului întreaga artilerie a grupării tactice având în faţă un singur batalion de infanterie, iar restul infanteriei să se deplaseze iniţial pe la sud de pădurea Dolna, la interval mare faţă de restul coloanei şi pe o altă direcţie decât cea care fusese stabilită. Această greşeală a fost agravată de neluarea măsurilor de cercetare şi siguranţă ce se impuneau (fl ancgărzi fi xe şi mobile, secţii de artilerie în poziţie gata să deschidă focul în cazul unui atac inamic etc.), precum şi de constituirea defectuoasă a coloanei (trenuri de luptă intercalate între subunităţile de artilerie)”32. Maiorul Nicolae Cambrea, afl at în zonă între orele 10.30 şi 13.00, nu a sesizat defi cienţele de organizare şi de executare a asigurării de luptă şi nu a luat măsurile de remediere ce se impuneau. La toate acestea s-au adăugat şi slăbiciunile subunităţilor de infanterie, intrate în panică înainte de a opune o cât de mică rezistenţă33.

Înfrângerea Diviziei 35 Infanterie pe valea Bucovăţului a afectat întreaga operaţiune de cucerire a masivului Corneşti, care a fost temporar oprită. Reluarea ofensivei pe întregul front al Armatei a 4-a se va produce la 14 iulie, printr-o nouă concepţie operativă care prevedea cucerirea acestui masiv muntos ce constituia cheia strategică a Basarabiei prin acţiunea conjugată a marilor unităţi de la fl ancul drept al Armatei 11 germane şi de la fl ancul stând al Armatei a 4-a române.

Page 76: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document76

studii/documente

Generalul Radu Gherghe

În cele ce urmează readucem în memoria contemporanilor, nume de oameni şi locuri mai puţin cunoscute, în ce priveşte participarea Diviziei 1 Blindate române la luptele, din iarna anului 1942, purtate la Cotul Donului (U.R.S.S.).

„... După cucerirea Odessei, (16 octombrie 1941- n.n) Armata Română şi-a considerat misiunea încheiată. S-a hotărât demobilizarea armatei, operaţie, ce s-a derulat în a doua jumătate a lunii noiembrie 1941. Dar contraofensiva sovietică şi mult contestatul „general iarnă” au produs prima defecţiune majoră a maşinii de război germane. În mod fi resc, a urmat o reevaluare a cooperării militare germano-române. Pentru mareşalul Ion Antonescu prioritatea priorităţilor o constituia recuperarea Transilvaniei de Nord răpită de Ungaria în condiţiile ştiute. Memoriul cu care delegaţia română, în frunte cu Ion Antonescu, s-a prezentat la întâlnirea cu Hitler, din 11 februarie 1942, este semnifi cativ: „întregul efort al României în est este dictat de idealul refacerii hotarelor ţării şi în vest, ţel pe care România nu şi-l putea propune de una singură, ci numai într-o coaliţie”1.Cum ar fi reacţionat Ungaria, afl ată şi ea în coaliţie, în cazul în care România şi armata ei ar fi respins cererea lui Hitler? Diplomaţia maghiară ar fi stat în expectativă sau ar fi amplifi cat demersurile pentru a face să crească bunăvoinţa Führerului faţă de aliatul hortyst rămas „fi del”?

Cererea lui Hitler de a se amplifi ca contribuţia Armatei Române la campania Wermacht-ului din vara anului 1942 pe frontul de răsărit, a fost condiţionată de şeful statului român de respectarea de către Înaltul Comandament german a angajamentelor asumate de acesta referitor la îmbunătăţirea dotării diviziilor române cu armament greu de artilerie, în special antitanc ş.a. la echivalentul dotării germane.

Drept urmare, s-a hotărât amplifi carea eforturilor de participare a marilor unităţi române la campania din vara anului 1942 pe frontul de răsărit. În acest efort s-a înscris şi trimiterea, începând cu 21 august 1942, pe frontul sovietico-german, a Diviziei 1 Blindate române.

ITINERARIUL EROIC AL DIVIZIEI

1 BLINDATE ROMÂNEIARNA ANULUI 1942.

COTUL DONULUI. BĂTĂLIA

PENTRU LIBERTATECOL. (R) GEORGE GHEORGHIU

Un nou început de drumÎn urma unei analize atente a experienţei de război

reieşite din operaţiile Diviziei 1 Blindate în campania din vara anului 1941, Marele Stat Major a considerat ca fi ind pe deplin justifi cată şi necesară, înfi inţarea în structura organică a diviziei, unui al doilea regiment de vânători moto, căruia i s-a dat numărul 4 (Regimentul 4 Vânători Moto, comandat locotenent de cavalerie Gheorghe Z. Popescu). Prin includerea în organica Diviziei Blindate a celui de-al doilea regiment motorizat, capacitatea ei operativă a crescut în mod apreciabil.

Un element important în structura diviziei - faţă de anul 1941 - îl constituie apariţia Grupului de Specialităţi Moto (comandant colonel Otto Benedict) cu transformarea Batalionului de Cercetare în Grup de Cercetare (comandant maior Ioan D. Nicolau, ofi ţer brevetat de stat major) precum şi apariţia unui al doilea batalion şi anume Batalionul Antitanc, iar pentru protecţia antiaeriană existenţa unei companii cu 4 plutoane, comandant căpitan Leon Anghelescu.

La sfârşitul primei decade a lunii ianuarie 1942 comanda Diviziei 1 Blindate a fost încredinţată generalului (de infanterie) Radu Gherghe [Numele corect al veteranului din Primul Război Mondial este GHERGHE – Radu Gherghe şi nu Gheorghe, cum greşit mai apare

în unele lucrări memorialistice sau de istorie militară. S-a născut la 19 septembrie 1886 în Tichileşti, plasa Silistra, judeţul Brăila. A comandat Divizia 1 Blindată de la 10 ianuarie 1942 până la 20 martie 1943; ca participant la ambele războaie mondiale, a fost unul dintre cei mai valoroşi generali pe care i-a avut Armata Română în perioada celui de-al Doilea Război Mondial - n.n.] care „şi-a preluat funcţia la 10 ianuarie 1942”2.

Pregătirea de război prin instruirea practică şi educaţia voinţei şi a calităţilor morale ale militarilor din unităţile Diviziei Blindate a avut o durată scurtă de 163 zile (2 martie – 10 august 1942).

Un mare accent s-a pus pe instrucţia individului. Marele Stat Major a acordat unităţilor o mare cantitate de muniţie de război pentru antrenarea oamenilor în tragerile cu toate categoriile de armament, ziua şi pe timp de noapte - potrivit consemnului dat de comandantul Diviziei Blindate: „foc pustiitor tras dintr-o formaţie permanent coerentă în disciplină şi camaraderie”. Instrucţia s-a făcut sub presiunea timpului, Divizia Blindată trebuia să plece şi să fi e cât mai repede posibil în zona de operaţii a Armatei a 3-a comandată de generalul Petre Dumitrescu, afl ată de la 10 septembrie 1942 la Cotul Donului, care avea nevoie urgentă de o M.U. mobilă şi cu o mare putere de foc, ca rezervă de Armată.

„Cu dărnicie de nemuritori data-au patriei viaţa fragedă de muritori” Vasile Pârvan

Page 77: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 77

Tun antitanc cu afet mobil (TACAM) T 60 - 1943Tun antitanc cu afet mobil (TACAM) T 60 - 1943

La Cotul Donului32 de trenuri militare au transportat întregul efectiv

al diviziei (12.196 oameni) şi tehnică de luptă a acesteia pe teatrul de operaţiuni din est.

Precedate de un detaşament precursor (sub comanda maiorului Ioan Mavrichi şeful Biroului Operaţii), cei 700 km care despărţeau gara de debarcare Staliono de zona de operaţii a Armatei a 3-a române de la Cotul Donului au fost parcurşi de către unităţile diviziei prin marş, realizat într-o perfectă execuţie şi disciplină, în mai multe etape.

Divizia Blindată a ajuns, cu tot efectivul în oameni şi tehnica de luptă în stare operativă în bune condiţii şi în ordine la Cotul Donului, în zona de acţiune a Corpului 5 Armată comandat de generalul Aurelian Son. La 21 septembrie 1942, Divizia 1 Blindată „...era în măsură să intervină în prima urgenţă, în fâşia de apărare a Diviziei 6 Infanterie spre Kletscaia, Raspopinscaia, Golovschi, cota 176,7”3. La 21 septembrie 1942 „timpul a fost frumos; noaptea foarte rece. A îngheţat apa în bidon”4.

La sfârşitul lunii septembrie 1942 „...efectivul diviziei era complet echipat cu micul echipament (cămăşi, două rânduri, izmene în afară de 1/3 care al doilea rând a fost echipat cu chiloţi) două perechi de ciorapi de bumbac, 2/3 din efectiv, echipat cu bocanci noi, 1/3 echipat cu bocanci reparaţi. În plus, divizia avea 7.000 perechi de ciorapi de lână”5.

Divizia 1 Blindată primeşte un „cadou” puţin relevant din partea Führerului

La 17 septembrie 1942, şeful Misiunii Militare Germane în România, generalul maior Arthur Hauff e, a făcut cunoscut Marelui Stat Major următoarele:

„...Misiunea Militară Germană are onoarea de a vă comunica referitor la întrevederea domnului general al Marelui Stat Major (generalul Ilie Stefl ea - n.n.) cu comandantul Trupelor Rapide, colonelul Krammer şi cu Cartierul Misiunii Militare Germane din 16 septembrie 1942 următoarele:

1. Din ordinul special al Führer-ului şi comandant suprem al Armatei Germane, Divizia 1 Blindată primeşte pentru întărirea forţei de acţiune de la Armata Germană: 11 care de luptă tip T.3 cu tun de 75 mm scurt, 11 care de luptă tip T.4 cu tun de 75 mm lung, 9 tunuri anticar de 50 mm şi 9 tunuri anticar de 75 mm cu maşinile de tractat.

2. Din carele de luptă T.3 şi T.4 se alcătuiesc la cele două batalioane ale regimentului de care (Regimentul 1 Care de Luptă - n.n.), în plus, câte o companie care de luptă mijlocii, compusă din două plutoane mijlocii şi un pluton uşor.

3. Cu tunurile anticar - 9 piese de 50 mm şi 9 piese de 75 mm - se vor alcătui la Batalionul Anticar al Diviziei 1 Blindate o companie mijlocie anticar şi o companiei grea anticar compuse din câte 3 plutoane cu câte 3 piese.

4. Instrucţia celor 4 companii noi şi a rezervelor de personal va avea loc în cantonamentul diviziei blindate şi sub conducerea ei”6.

Activitatea de instruire a personalului care trebuia să încadreze noile subunităţi constituite, de tancuri mijlocii şi antitanc a început la „14 octombrie 1942”7 sub conducerea locotenentului-colonelului Virgil Runceanu din Regimentul 1 Care de Luptă, ajutat de un mic grup de instructori germani în frunte cu căpitanul Harry Dünsch şi sublocotenentul von Falkenheim, veniţi de la Wünsdorf (Germania) odată cu noua tehnică de luptă. Celor 22 tancuri tip mijlociu şi 18 tunuri antitanc furnizate Diviziei Blindate de către aliatul german, li s-au adăugat „un tanc

de comandament (pentru comandantul diviziei ) şi 4 autoblindate pentru cercetaşii diviziei”8.

Plini de entuziasm, cu un moral ridicat, tanchiştii regimentului au manifestat o voinţă impresionantă şi au depus eforturi fi zice extraordinare pentru îndeplinirea programului de instrucţie pe noul material blindat. Instruirea s-a făcut mai mult static, în condiţii de campanie şi vitrege ale vremii (vânt, ploaie, frig) cu restricţii, cu mari greutăţi materiale şi economii de muniţii şi carburanţi.

În ziua de 11 noiembrie 1942, către amiază, îşi făceau intrarea în satul Petrovca ofi ţerii de stat major ai comandamentului Corpului 48 Blindat german comandat de generalul Ferdinand Heim. De la această dată, conform ordinului Armatei a 3-a române nr. 300.198 din 10 noiembrie 1942, Divizia 1 Blindată a intrat în compunerea Corpului 48 Blindat german împreună cu Divizia 22 Blindată germană, cu începere de la 11 noiembrie 1942. Divizia 1 Blindată s-a deplasat, în ziua de 11 noiembrie 1942, în zona de primă destinaţie Perelasovschi, Vernih Cerenschi, Ruine Hf. Urasov, gata de intervenţie spre Kletscaia, Raspopinscaia şi Blinoff ”9.

Furtuna s-a dezlănţuit!La 19 noiembrie 1942, ora 5.00 artileria sovietică

a deschis focul vestind începutul declanşării marii contraofensive de la Cotul Donului. La ora 5.30 sovieticii cu aproximativ 200 de tancuri mijlocii (T.34) şi grele (T.70 şi KW-2) s-au năpustit la atac cu lovitura principală la joncţiunea dintre Corpurile 2 şi 5 Armată din fâşia de apărare a Armatei a 3-a. De la această oră, Divizia 1 Blindată se afl ă în stare de alarmă.

Sovieticii au rupt şi au pătruns în fâşia de apărare a Corpului 2 Armată, în zona Diviziei 14 Infanterie română pe o adâncime de 15 km, ameninţând fl ancurile Diviziei 5 Infanterie.

Pentru respingerea forţelor sovietice şi refacerea sistemului de apărare în fâşia Corpului 2 Armată, comandamentul german al Corpului 48 Blindat a hotărât declanşarea unei contralovituri prevăzută pentru 20 noiembrie. Concepţia prevedea executarea a două lovituri convergente de către cele două divizii blindate asupra fl ancurilor „vârfului” inamicului, pe două direcţii: Divizia 22 Blindată germană a colonelului Roth, din raionul său de dispunere urma să atace în 20 noiembrie, spre nord, lovind fl ancul drept al grupării sovietice, înaintând spre Petşani, venind în întâmpinarea Diviziei 1 Blindate române şi cu care trebuia să se întâlnească în acest punct.

Page 78: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document78

studii/documente

Tancul R35 RenaultTancul R35 Renault

Divizia 1 Blindată română din raionul Sircovschi, Sredni Zarizinschi, Korotcovschi, Nijni Zarizinschi trebuia ca în dimineaţa zilei de 20 noiembrie „...să atace spre vest. Cucereşte înălţimile la sud de Teich şi drumul Teich - Petşani. Pe acest drum, se întoarce, îndeosebi carele de luptă, spre Petşani unde face legătura cu Divizia 22 Blindată”10.

Conform concepţiei Corpului 48 Blindat german, Divizia Blindată română trebuia să facă legătura cu Divizia de Tancuri germană a colonelului Roth, DUPĂ UN EFORT PROPRIU DOAR PE PARCURSUL UNEI SINGURE ZI DE LUPTĂ.

Pentru îndeplinirea misiunii ordonate de către comandantul Corpului 48 Blindat german, generalul Gherghe a constituit 3 grupări tactice:

- gruparea tactică nr. 1 de izbire (principală) sub comanda colonelului Alexandru Pastia (comandantul secund al Diviziei Blindate - n.n.) constituită din tanchiştii Regimentului 1 Care de Luptă, vânători din Regimentul 4 şi Divizionul 2 Obuzier, Regimentul 1 Artilerie Moto;

- gruparea tactică nr. 2 comandată de colonelul Constantin Nistor constituită din Regimenul 3 Vânători Moto, Divizionul 3 Tunuri (comandat de maiorul Constantin Durican) şi Compania Anticar Greu calibru 75 mm. comandată de căpitanul Victor Davidescu;

- gruparea tactică nr. 3 comandată de colonelul Otto Benedict formată din Grupul Specialităţi Moto şi Compania 1 Pionieri Moto comandată de căpitanul Popa.

În rezerva Diviziei Blindate era păstrat Batalionul Geniu Moto (mai puţin Compania 1 Pionieri), Compania 2 Anticar comandată de căpitanul Vasile Diaconescu şi Compania A.A. comandată de căpitanul Leon Angelescu.

Începerea acţiunii a fost stabilită pentru ziua de 20 noiembrie 1942, ora 4 dimineaţa. Dar, inamicul a vrut altfel...

20 noiembrie 1942 - Prima zi de luptăLa ora 4.00 dimineaţa, sub protecţia întunericului,

două batalioane de infanterie sovietice, strecurate prin vâlcelele adiacente văii Zariza, au atacat prin surprindere punctul de comandă al Diviziei Blindate şi cantonamentul Regimentului 4 Vânători Moto.

S-a luptat pe întuneric, la baionetă pentru respingerea inamicului. La ordinul generalului Gherghe, Batalionul 2 al maiorului Teodor Cotuţiu (Regimentul 4 Vânători Moto) a atacat vijelios şi prin luptă corp la corp, la ora 6.00 inamicul a fost azvârlit la vest de vale.

În luptă a fost distrusă (pierdută) staţia de radio germană care asigura legătura cu Corpul 48 şi cu Divizia 22 Blindată germană. La apelurile insistente ale radiotelegrafi ştilor, comandamentul Armatei a 3-a române, nu răspunde.

Ora 7.30 dimineaţa. Mercurul termometrelor arată – 20° temperatura aerului. A început să ningă. Cu o întârziere de 3 ore, cele 3 grupări ale Diviziei 1 Blindate (care avea indicativul radio „SĂGEATA” au început atacul general. La punctul de comandă al diviziei (afl at sub tirul violent al aruncătoarelor grele inamice) prin eforturile transmisioniştilor căpitanului Varia, statul major al diviziei are asigurate legăturile radio cu toate grupările.

Gruparea tactică nr. 1 de izbire a început atacul pe frontul de 7 km şi năvălind ca o săgeată asupra inamicului, sub sprijinul focului de artilerie executat de către Divizionul 2 Obuziere (comandat de căpitan Ioan B. Ionescu) împrăştie un regiment de infanterie sovietic cantonat de colhozul Winterlanger şi pe înălţimile din apropiere. După aproximativ 2 ore în urma atacului, a fost cucerit mamelonul cu cota 204,5, iar în continuare până la miezul nopţii, Gruparea Blindată pune stăpânire pe înălţimile dintre valea Zariza şi valea Zusca, ţintuind în faţa ei Brigăzile 216 şi 219 de Tancuri şi Divizia 119 Infanterie - sovietice.

Divizia 1 Blindată română a ajuns la timp la locul ordonat de către comandantul Corpului 48 Blindat german. Dar, stupoare! Niciun tanc din Divizia 22 Blindată germană nu se găsea aici. Generalul Gherghe nu ştia că Divizia Blindată germană din Corpul 48 Blindat fi ind copleşită de superioritatea inamicului, nu numai că nu începuse atacul pe direcţia ordonată, dar ducea lupte grele de apărare la o depărtare de 20-25 km de divizia română şi nu a putut ajunge la timpul şi locul stabilit de întâlnire. Divizia 1 Blindată a rămas izolată şi încercuită de forţele inamice pătrunse în spaţiul gol, dintre ambele divizii.

În urma ordinului dat de colonelul Pastia, Regimentul 1 Care de Luptă, sub cerul liber, în dispozitiv „arici” împreună cu vânătorii din 4 Moto s-a consolidat pe aliniamentul atins. Nu s-a restabilit legătura radio cu Corpul 48 Blindat german.

În dimineaţa zilei de 20 noiembrie datorită pătrunderii forţelor sovietice care au interceptat valea Zariza şi au ocupat localităţile Wiasovscoe, Vernih Cerenschi, Parelasovschi, trenurile de luptă ale unităţilor care primiseră dispoziţia înainte de începerea atacului de a rămâne pe loc în cantonamente, s-au găsit izolate de grosul forţelor române. Ca atare aprovizionarea unităţilor diviziei cu muniţie, hrană şi carburanţi nu a mai fost posibilă. Unităţile combatante, puteau fi aprovizionate DOAR ÎN URMA UNOR INIŢIATIVE PERSONALE ALE COMANDANŢILOR acestor formaţii şi execuţii îndrăzneţe şi riscante de pătrundere prin dispozitivele unităţilor sovietice.

Pierderi suferite de către:Regimenul 1 Care de Luptăofi ţeri: morţi: 1 (lt. col. Virgil Runceanu); răniţi: 4subofi ţeri: morţi 1; răniţi 2gradaţi: morţi 8soldaţi: mort 1„...4 care tip mijlocii şi 14 care Skoda R.2 – distruse în

luptă;...5 care de luptă Skoda R.2 au fost pierdute din

cauză de pană de motor”11.

Page 79: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 79

Pe Frontul de Est - 1943

Regimentul 1 Artilerie Moto „Morţi: 1 subofi ţer (sergent major Mircea Petrică) Răniţi: 2 ofi ţeri (lt. col. Laurenţiu Hulubei şi maiorul

Gh. Butnăreanu) Dispărut: un ostaş,Consum muniţie : 725 proiectile de 100 mm şi 674

de 105 mm”12.Gruparea tactică nr. 2 - Regimentul 3 Vânători Motorizat Ofi ţeri: morţi 6 (căpitanii Gh. Rotaru şi Iosif Vital,

lt. Gh. Brega, sublocotenenţii Gh. Tilea, Liviu Vişan şi Gh. Frâncu).

Gruparea tactică nr. 3 - Grupul Specialităţi Moto„... morţi: 2 ofi ţeri, 1 subofi ţer şi 34 ostaşi; Răniţi: 3 ofi ţeri, 3 subofi ţeri, 55 ostaşi.Dispăruţi: 1 ofi ţer, 30 ostaşi.S-au pierdut 10 autocamioane, 24 de motociclete, 4

tunuri anticar, 4 mitraliere şi 16 puşti mitraliere”13.

A doua zi de luptă 21 noiembrie 1942. Îngheţ Temperatura aerului -20° . Vizibilitate până la

600-800 mRegrupate la adăpostul întunericului în noaptea de

20 spre 21 noiembrie, în dimineaţa zilei de 21 noiembrie 1942, unităţile Diviziei 119 Infanterie precum şi Brigăzile Blindate 216 şi 219 sovietice au trecut la atac cu scopul vădit de a împiedica realizarea joncţiunii Diviziei Blindate române cu cea germană, a o înfunda şi nimici în valea Zarizei. În tot cursul acestei zile, unităţile Diviziei Blindate au respins atacurile înverşunate date de cele 3 mari unităţi sovietice.

Conturându-se pericolul de a fi aruncată în valea mlăştinoasă a Zarizei şi de a fi capturată sau nimicită, la ora 14, Divizia 1 Blindată a primit ordin de la generalul locotenent Heim „să străpungă cu toate forţele spre sud spre Bolsaia Doncinsca pentru a face acolo legătura cu Divizia 22 Blindată germană”14. Misiunea primită de divizie de a străpunge spre Doncinsca schimba complet datele problemei, întrucât acum îi revenea diviziei generalului Radu Gherghe misiunea de a realiza joncţiunea cu tanchiştii colonelului Roth comandantul Diviziei 22 Blindate germane „FULGERUL”. Mijloacele de luptă ale diviziei erau mult disproporţionate în raport cu misiunea primită, tanchiştii care uşoare R.2 urmau să facă joncţiunea cu tanchiştii germani de pe tancurile mijlocii T.4!

Din 21 noiembrie 1942, ora 14 când s-a primit ordinului Corpului 48 Blindat german începe faza de APĂRARE a diviziei prin acţiuni de repliere, cu scopul zădărnicirii intenţiilor comandantului sovietic de a o încercui şi captura (nimici).

Generalul Gherghe a hotărât: străpungerea cu orice preţ spre Bolşoia Doncinsca. Colonelul adjutant Alexandru Pastia, comandantul Grupării tactice nr. 1, în timp ce se deplasa cu maşina către zona periclitată fl ancgărzii mobile a grupării (Compania a 5-a din Regimentul 4 Vânători Munte) a fost rănit moral (cota 193, 7-9 km vest Sircovschi). Conform ordinului prin radio al comandantului diviziei, colonelul Emilian Ionescu a preluat comanda grupării.

În noaptea de 21/ 22 noiembrie 1942, Divizia Blindată a executat un marş neînchipuit de greu, în stepa îngheţată, lipsită de drumuri, pe ger şi viscol, temperatura aerului fi ind - 22°, prin văi viroage şi râpe greu accesibile unde stratul de zăpadă era mai gros datorită faptului că nu erau expuse vântului. Ariergarda (Grupul de Specialităţi Moto - n.n.) a fost tot timpul atacată de tancurile T.34, de front şi pe ambele fl ancuri. La capătul unei nopţi agitate,

divizia, fără condiţii de adăpostire, sub cerul liber şi fără să fi benefi ciat de hrană caldă, aştepta ivirea zorilor zilei de 22 noiembrie cu speranţa că, în a treia zi de la începerea operaţiunilor, se va reuni cu tanchiştii germani.

Operaţia de repliere a diviziei din valea Zariza la vest de râul Cir.

„Marea vânătoare” sovietică pentru capturarea sau nimicirea Diviziei Blindate române

În dimineaţa zilei de 22 noiembrie, a treia zi de luptă, ceaţa începuse parţial să se risipească; mercurul termometrelor înregistrau temperatura aerului de - 20°.

În această dimineaţă, unităţi din Divizia 21 Cavalerie sovietică, comandată de generalul Borisov, (aparţinând Corpului 8 Cavalerie), bine hrănite, odihnite şi aprovizionate, întărite în tancuri, desăvârşiseră încercuirea Diviziei 1 Blindate. Cavaleria stăpânea localitatea Doncinschi şi înălţimile adiacente.

Situaţia, din punct de vedere operativ, a Diviziei Blindate era deosebit de gravă. Pentru a treia zi consecutiv lupta singură, fără hrană, aprovizionări cu muniţie şi carburanţi pe sfârşite, cu formaţiile trenurilor de luptă risipite, dispărute sau capturate, împotriva unui inamic care avea un raport de forţe de ¼. Unica soluţie care putea fi adoptată era aceea de a relua mişcarea cu orice preţ spre Bolşoia Doncinsca, pentru ca cel puţin în această zi să se unească cu divizia germană.

Sub „ploaia de foc” executată de bateriile Regimentului 1 Artilerie Motorizat, care trag numai la vedere, tun lângă tun, tanchiştii şi vânătorii moto ai maiorului Teodor Cotuţuiu din Regimentul 4 Vânători Moto lovesc inamicul prin foc de mitraliere şi de tunuri care provoacă pierderi şi derută inamicul. La acţiunea de atac asupra cavaleriei

Page 80: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document80

studii/documente

Carul de luptă R 35 Carul de luptă R 35 modernizat în 1939modernizat în 1939

inamice de front, la iniţiativele personale ale căpitanilor Ioan Marotinenu şi Petre Stoian (din Batalionul 1 Vânători Moto/ Regimentul 4 Vânători de Munte) au executat direct din maşini o manevră pe la sud-est de satul Doncinschi, de unde au declanşat atacul prin surprindere asupra escadroanelor de cavalerie sovietice, care au suferit pierderi şi s-au retras în debandadă. În vacarmul luptei, cu fum de explozii, schije şi bucăţi de pământ, cu zăpadă îngheţată aruncate în aer, comandantul Corpului 8 Cavalerie şi generalul Borisov comandantul Diviziei 21 Cavalerie sovietică au reuşit să scape cu fuga.

La ora 9.30 s-a raportat Corpului 48 Blindat că: „MUREŞUL” (indicativul radio al diviziei pentru această zi) a atacat cu succes spre sud. Au fost cucerite localitatea Donşinschi şi înălţimile de la est. S-a cerut Corpului 28 să precizeze situaţia Diviziei 22 germane. La acest mesaj nu s-a răspuns. De aceea el a fost repetat la ora 11.20: „Rugăm comunicaţi urgent situaţia Diviziei 22 germane”15. La cele două cereri ale diviziei române, Corpul 48 Blindat nu a transmis nici un răspuns.

Divizia a reluat mişcarea spre sud şi respingând toate forţele inamice întâlnite a ajuns către ora 14.30, la 3 km sud-vest de Bolşoia Doncinsca, pe înălţimea cu cota 178,9; patrulele de recunoaştere trimise s-au înapoiat... raportând că localitatea este ocupată de inamic.

Fără legătură (radio) de 3 zile cu generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, neprimind niciun răspuns din partea Corpului 48 la rapoartele repetate adresate acestuia, fără să cunoască niciun fel de date cu privire la situaţia operativă a Diviziei germane de Tancuri, cu cantităţi din ce în ce mai mici de carburanţi şi muniţii, fără hrană, unităţile diviziei complet epuizate au trecut la sud de râul Kurtlak şi la căderea serii s-au regrupat în perimetrul localităţilor Osserschi, Ossinovschi, Klepovschi, la câţiva de kilometri de râul Cir. A trecut şi cea de a treia zi şi joncţiunea cu tanchiştii colonelului Roth nu s-a făcut. În această zi au fost pierdute 10 care de luptă. Generalul Gherghe era extrem de abătut. Unităţile diviziei erau istovite; principala forţă de şoc a Diviziei Blindate, Regimentul 1 Care de Luptă suferise pierderi grele şi cu mare difi cultate mai era posibil să fi e întrebuinţat în acţiuni de luptă. Pentru menţinerea capacităţii operative a diviziei, erau necesare aprovizionări urgente cu benzină şi muniţii. În cazul în care Divizia Blindată nu primea sprijin pe cale aerului de la Armata a 3-a, urma să ordone distrugerea tehnicii de luptă înainte ca aceasta să cadă în mâinile inamicului. În seara zilei de 22 noiembrie 1942, generalul Gherghe, acest ofi ţer calm dar extrem de hotărât, nu ştia

că şansa diviziei sale pentru a doua zi, 23 noiembrie, va consta în „reuşita” căpitanului aviator Valentin Stănescu.

Trecuseră 3 zile de la declanşarea operaţiunilor şi generalul Petre Dumitrescu, lipsit de orice informaţii, nu ştia nimic despre M.U. române care luptau în fâşia de apărare a Armatei a 3-a. Era îngrijorat şi de soarta Diviziei Blindate române, în ceea ce priveşte localizarea şi nevoile ei de aprovizionare. Din această stare de mare încordare psihică, l-a scos tânărul aviator Valentin Stănescu [absolvent al Şcolii de Război; şef al Biroului 2 la Comandamentul Aero ataşat Armatei a 3-a; principala sa îndatorire era culegerea de informaţii de la escadrilele aviaţiei de recunoaştere şi transmiterea lor la Comandamentul Armatei a 3-a şi la Corpul Aerian Român care avea comandamentul la Tacinskaia – n.n.].

Generalul Petre Dumitrescu a aprobat cererea din proprie iniţiativă a căpitanului aviator Valentin Stănescu de a pleca în căutarea M.U. române. Ofi ţerul a îndeplinit cu succes misiunea pentru care s-a oferit voluntar. În zborul de întoarcere, deşi atacat de avioane sovietice, căpitanul aviator Stănescu a descoperit într-o formaţiune de romb uriaş, cu tunurile la mijloc şi tancurile pe margini, unităţile Diviziei 1 Blindate române încremenite în stepa îngheţată din lipsă de benzină. Generalul Dumitrescu a luat imediat măsurile ce se impuneau pentru a doua zi....

23 noiembrie 1942. A patra zi de la declanşarea bătăliei.Gerul muşcă cu furie. Temperatura aerului - 20°Regrupată în raionul Novoriabuchin (Grupul de

Specialităţi), Osserschi ( Regimentul 3 Vânători Moto), Ossinovschi (comandamentul diviziei şi Regimentele 1 Care de Luptă, 4 Vânători şi 1 Artilerie) divizia era în dispozitiv de apărare circular, fără hrană şi aprovizionări de primă necesitate pentru capacitatea operativă, lipsită complet de carburanţi şi cu foarte puţină muniţie de artilerie. Începând cu ora 9 dimineaţa, ceaţa existentă de patru zile a început să se destrame. În jurul orei 12, în apropierea poziţiilor artileriştilor colonelului Mihail, comandantul Regimentului Artilerie Moto, a aterizat un avion de observare, iar pilotul român, locotenentul aviator Tanasă T. Mancu [originar din Ungureni, jud. Tecuci; făcea parte din Flotila 2 Aviaţie Informaţie, Escadrila 13. Condiţiile în care a zburat de pe aerodromul de la Morozovscaia au fost vitrege, pe o ceaţă deasă şi un plafon de cca. 10-15 m. Ajuns în dreptul zonei în care era divizia, pe care o avea marcată pe hartă, a identifi cat uşor tancurile după stemele româneşti care erau vopsite pe turle. Iniţial a tras o rachetă albastră cu 5 stele, semnul de identifi care stabilit ca fi ind avion amic. Apoi a aterizat.- n.n.], a adus un sufl u de îmbărbătare, aducând vestea că a fost identifi cată zona în care se afl ă Divizia şi că s-au luat măsuri pentru aprovizionarea ei cât se poate de repede, pe calea aerului, cu muniţie, carburanţi şi hrană. A cerut să se treacă repede la amenajarea locului de aterizare a avioanelor de transport.

La Regimentul 1 Care de Luptă, „4 avioane de transport «Junkers - 52» au adus 4.000 litri de benzină şi 4.000 kg alimente. Până în seara zilei s-au mai făcut două transporturi aero, continuând cu acest transport au fost evacuaţi ofi ţerii morţi: colonelul Alexandru Pastia, locotenent colonelul Virgil Runceanu, căpitanul Victor Stroescu şi răniţii: căpitanul Petre Naghel, sublocotenentul Ilie şi 90 de oameni de trupă”16. În tot cursul zilei de 24 noiembrie 1942, avioanele de transport au continuat aprovizionarea unităţilor blindate cu benzină, muniţie

Page 81: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 81

Pictura - tancuri în dispozitiv 1943Pictura - tancuri în dispozitiv 1943

şi alimente; la înapoierea către bazele lor, avioanele au evacuat răniţii, bolnavii şi degeraţii în urma luptelor de la 20 la 24 noiembrie. Divizia Blindată trăia, nu era „terminată”. La aceasta au contribuit în ordine, căpitanul aviator Valentin Stănescu, generalul Petre Dumitrescu, locotenentul aviator Tănasă T. Mancu şi bravii aviatori din Escadrila 108 Transport Greu comandată de curajosul căpitan comandor av. Constantin Abeles. Transmisioniştii căpitanului Varia au reuşit să restabilească legătura radio cu Armata a 3-a.

Luptele din 24 noiembrie 1942.Străpungerea celei de a doua încercuiriÎn 24 noiembrie 1942 timpul era cu zăpadă şi ger.

Vizibilitatea bună, mercurul termometrelor înregistra - 25°. Cu gând de revanşă şi de a face uitată umilinţa trăită în urmă cu 36 de ore de ostaşii Diviziei 21 Cavalerie Doncinschi, în jurul orei 6 dimineaţa, unităţi din Divizia 58 Cavalerie rusă împreună cu o coloană motorizată, au trecut râul Cir, s-au îndreptat şi apoi au atacat unităţile Diviziei Blindate române în două direcţii. Mii de călăreţi atacau vijelios din toate direcţiile. Generalul Gherghe a cerut intervenţia grabnică a aviaţiei. Curând cerul din zona de acţiune a fost împânzit timp de o oră de escadrile de avioane germane de bombardament în picaj „Stukas”. Bombele cădeau cu precizie asupra atacatorilor; au fost împrăştiate coloanele de luptă inamic şi distrus materialul de artilerie şi aruncătoare, punându-l pe inamic în imposibilitate să continue atacurile. La cumplitul val de foc al bombelor de aviaţie pogorâte din văzduh, s-au adăugat tragerile terestre prin ochire directă ale tunurilor şi mitralierelor de pe tancuri.

Cu toată rezistenţa curajoasă opusă atacurilor în valuri ale cavaleriei ruse, cu tot spiritul de abnegaţie din partea ostaşilor, subofi ţerilor şi ofi ţerilor, situaţia operativă a Diviziei Blindate continuă să fi e critică. Dinspre est, inamicul continua să preseze puternic dispozitivul care era încercuit, iar către vest drumurile erau interceptate de inamic. Generalul Gherghe a hotărât ca în noaptea de 24/25 noiembrie 1942 să descleşteze resturile diviziei şi să treacă cu aceasta la vest de râul Cir - în avangardă, un eşalon de care de luptă, iar în ariergardă Regimentul 4 Vânători Moto. Marşul s-a executat în tot cursul nopţi de 24/25 noiembrie fără contactul cu inamicul. Divizia a trecut râul Cir, la ora 4.30, pe la Gusinca, iar la ora 10 (era 25 noiembrie) s-a regrupat zona Solotvschi, Mihailovca. În tot cursul acestei zile, unităţile diviziei au staţionat în localităţile susmenţionate unde s-au aprovizionat cu muniţie, carburanţi şi hrană şi au evacuat răniţii şi degeraţii. Aprovizionarea a început după amiază şi s-a terminat către ora 20.00. Primindu-se ordin ca „...Divizia Blindată română să facă legătura cu Divizia germană, atacând dinspre nord-vest spre Cernişevscaia, nimicind inamicul de pe râul Cir”17, marşul Diviziei Blindate române spre Cernişevscaia a început la 26 noiembrie. Comandantul avangărzii: colonelul Otto Benedict, comandantul Grupului de Specialităţi Moto. În vârful avangărzii: motocicliştii căpitanului Gheorghe Manolescu. Avangarda era urmată îndeaproape de un detaşament blindat în care se găseau plutoanele sublocotenenţilor Alexandru Velican, Gheorghe Budu, Virgil Petrescu şi Ştefan Stoenescu, cu tancurile mijlocii comandate printre alţii de sergenţii majori Atanasie Manolescu, Ştefan Răducu, Matei A. Dobra. Cu ultimele forţe ÎNAINTE spre Cernişevscaia, în ajutorul camarazilor germani....

În sfârşit, după 6 zile şi nopţi „vânătoarea” ia sfârşit. Camarazii români şi germani dau mâna la.... Cernişevscaia!

26 noiembrie 1942; temperatura aerului - 20°.Precedată de avangardă, Divizia Blindată, cu ultimele

forţe, cu capacitatea combativă micşorată, s-a pus în marş către Cernişevscaia, unde trebuia să facă legătura cu divizia de tancuri germană.

Uzbeci, kirghizi şi turcmeni, încălţaţi cu bocanci de iarnă „made in U.S.A.” din Regimentele 11 şi 66 Infanterie sovietice, atacă fl ancul drept descoperit al Regimentului 4 Vânători Motorizat (din organica Diviziei 1 Blindate), în scopul de a învălui pe la sud de Divizia 22 Blindată germană izolată în Cernişevscaia. Sprijinită de tot armamentul greu al Batalionului 2 Vânători Moto, Compania 7 Vânători a oprit atacul inamicului. Moare, în fruntea companiei, cu puşca mitralieră în mână, căpitanul Vintilă V. Racoveanu [fi ul colonelului de cavalerie Vintilă Racoveanu care, la rândul său s-a comportat strălucit cu unitatea sa, în timpul operaţiunilor militare din Primul Război Mondial. Atât tatăl cât şi fi ul au aparţinut aceste sublime arme, considerată „prinţesa” câmpului de luptă - n.n.] comandantul ei.

La ora 15.00 motocicliştii căpitanului Manolescu se întâlnesc cu autoblindatele comandamentului Corpului 48 german, iar câteva minute mai târziu, colonelul Otto Benedict, comandantul Grupului Specialităţi Moto se găsea în faţa generalului locotenent Ferdinand Hei. Acesta, cere ofi ţerului român să îndrepte unitatea sa cât mai repede spre Cernişevscaia, unde facă legătura cu divizia germană. Prompt, colonelul Benedict cere maiorului Victor Burchi să îndrepte detaşamentul blindat către Cernişevscaia..

În înaintarea lor, carele de luptă au distrus 4 tunuri antitanc, aproximativ 10-12 arme anticar, numeroase branduri şi armament automat şi, la aproximativ 3 km sud de localitate, s-au oprit întrucât două care de luptă ale sergenţilor Atanasie Manolescu şi Matei A. Dobra au fost luate de căpitanul german Mielenhause din Divizia 22 Blindată. Acesta împreună cu căpitanul Florea Pârvănescu, la comanda unui detaşament, s-a îndreptat spre localitatea Warlamuff unde au despresurat un grup de grenadieri germani încercuiţi aici de ruşi.

În seara zilei de 26 noiembrie, unităţile Diviziei Blindate române se găseau la sud vest de râul Cir şi erau alături de tanchiştii germani ai Diviziei 22 Blindate „Fulgerul” cu fl ancul stâng pe localitatea Cernişevscaia. Aici, după 6 zile şi nopţi de lupte sângeroase, şi-au dat mâna, camarazii români şi germani; vânătoarea sovietică

Page 82: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document82

studii/documente

Fabrica Malaxa 1941Fabrica Malaxa 1941

care a urmărit capturarea sau nimicirea Diviziei 1 Blindate sub comanda generalului de infanterie Radu Gherghe s-a sfârşit cu un eşec umilitor. Orăşelul Cernişevscaia - important nod rutier de comunicaţii este înconjurat din toate părţile de înălţimi domoale ale căror creste ofereau importante puncte de observare, de conducere a focului şi desfăşurarea forţelor pentru atac. Aceste înălţimi erau ocupate de trupe sovietice care aveau posibilitatea să lovească cu foc din toate părţile Divizia germană de Tancuri. Dacă nu stăpâneau crestele de la sud de Cernişevscaia, germanii s-ar fi găsit în mare pericol fi ind ameninţaţi de a fi închişi într-un cerc, fără libertate de mişcare. Numai un atac din partea Diviziei Blindate române care să cucerească şi să păstreze cu orice preţ înălţimile de la sud-est Cernişevscaia făcea posibilă eliminarea acestui pericol. La rândul lor, sovieticii trebuiau să atace rapid pentru a zădărnici ocuparea înălţimilor de către români, a cotelor 133, 2, 125,7 şi 132,0.

În dimineaţa zilei de 27 noiembrie, Regimentele 11 şi 66 Infanterie, un regiment de cavalerie întărite cu tancuri şi artilerie pe viscol, ger puternic (temperatura aerului - 25°) şi o vizibilitate redusă, sovieticii au trecut la atac. Încleştarea a fost deosebit de sângeroasă. A durat până seara când noaptea a pus capăt luptelor. Unităţile Diviziei Blindate române nu au putut fi clintite din poziţiile ocupate.

La atac cu ultimele forţeLa 29 noiembrie 1942, unităţile diviziei cu efectivele

împuţinate şi-au strâns rândurile şi au trecut din nou la atac. Scopul acţiunilor ofensive, care trebuiau duse pe o adâncime de 5-7 km era cucerirea şi stăpânirea înălţimilor situate la 3 km sud-est Cernişvscaia. Unităţile române cu o capacitate combativă extrem de redusă (50% valoarea operativă) au fost întărite cu subunităţile germane de artilerie de însoţire.

La ora 9, Regimentul 3 Vânători Motorizat cu 6 care de luptă mijlocii ale căpitanului Florea Pârvulescu, cu 4 tunuri antitanc greu de 75 mm, la care s-au adăugat şi 3 piese a.a. calibrul 88 mm, sub comanda căpitanului german Millenhause, a început atacul pentru cucerirea înălţimii cu cota 132,0. Dispozitivul inamicului a fost sfărâmat cu focul armamentului de la bordul carelor de luptă mijlocii din plutoanele comandate de sublocotenenţii Gheorghe Budu şi Virgil Petrescu, care prin atacul impetuos al tancurilor, au nimicit prin foc şi strivire cu şenila, armamentul automat şi aruncătoarele inamice afl ate pe direcţiile de înaintare. Cu unităţile greu încercate, epuizate fi zic şi slab hrănite,

cu efectivele reduse, cu mult personal degerat, Divizia 1 Blindată stăpâneşte ferm înălţimile din sectorul Cir de la sud-est Cernişevscaia.

De la 27 noiembrie 1942 generalul colonel von Weichs comandantul Grupului de Armate „B” a încredinţat Corpului 48 Blindat o altă misiune. Divizia 22 Blindată germană a fost încadrată operativ în Corpul 2 Armată român comandat de generalul Nicolae Dăscălescu. Tot aici va fi încadrată la 3 decembrie 1942 şi Divizia 1 Blindată română. Generalul Heim [Ulterior, din dispoziţia lui Hitler, generalul Ferdinand Heim a fost găsit vinovat pentru incapacitatea de a riposta atacurilor sovietice şi îndepărtat din Wermacht; vezi Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 346] a întocmit şi înaintat superiorilor săi o sinteză cu privire la acţiunile operative ale Corpului 48 de la declanşarea operaţiunilor din 19 noiembrie. În această sinteză, „comportarea Diviziei Blindate române a fost trecută sub tăcere”18!

La 3 decembrie 1942, Divizia 1 Blindată a ieşit din compunerea Corpului 48 Blindat german şi a intrat în subordinele Corpului 2 Armată român comandat de generalul Nicolae Dăscălescu.

Între 3 şi 31 decembrie 1942, acţiunile operative ale Diviziei 1 Blindate s-au desfăşurat în cadrul Corpului 2 Armată. Rezistenţa Diviziei Blindate pe râul Cir, la sud de Cernişevscaia, a fost neclintită de la 26 noiembrie la 23 decembrie 1942.

Drama de la SkobelevÎn 22 decembrie 1942 colonelul Vasile Mihail,

comandantul Regimentului 1 Artilerie Moto a primit ordin din partea generalului Gherghe ca să organizeze cu divizionul comandat de căpitanul Maftei Ion (cu două baterii reduse, reorganizate) împreună cu vânătorii maiorului Teodor Cotuţui şi cu Batalionul 3 Ciclişti din Regimentul 360 Grenadieri german, apărarea nodului de comunicaţii de la localitatea Pokrovschi.

Abia a ajuns colonelul Mihail în zona observatoarelor situate la înălţimea de la nord Pokrovschi când bateriile au deschis focul în sprijinul vânătorilor români şi batalionului de ciclişti german, atacaţi de tancurile ruseşti.

Artileriştii colonelului Mihail au sprijinit cu foc intens retragerea celor două batalioane spre Skobelev. Deoarece batalionul de ciclişti, sub presiunea blindatelor ruseşti, s-a retras în dezordine, divizionul căpitanului Maftei a rămas singur, fără niciun element de acoperire în faţa tancurilor ruseşti. Divizionul s-a încolonat şi s-a pun în mişcare spre Morovzovscaia, coada coloanei a fost surprinsă de tancurile ruseşti; acestea au distrus prin foc de tun şi călcare cu şenila, toate tunurile, obuzierele şi maşinile. Generalul Dăscălescu a dat ordin de retragere. În dimineaţa zilei de 24 decembrie, colonelul Mihail s-a îndreptat din nou spre Skobelev pentru a recupera din materialul de artilerie pierdut. La ieşirea din satul Semionovsca, un tanc rusesc şi câţiva partizani au deschis focul prin surprindere, distrugând 5 maşini şi un tun anticar. Căpiatul Dumitru Prisecaru a fost ucis, iar colonelul Vasile Mihail, căpitanul Ion Ciobanu şi sublocotenentul Salustiu Sigartău grav răniţi. Căpitanul Maftei a urcat răniţii şi morţii în maşini şi a revenit în dispozitivul regimentului... Retragerea de la râul Cir începută în noaptea de 23/24 decembrie pentru a ieşi a treia oară din încercuirea inamicului a fost un mare succes. Pe gerul năprasnic din 25 şi 26 decembrie 1942, la Solotovschi, a fost sfărâmat atacul Diviziei 22 Moto siberiene.

Page 83: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 83

Generalul Constantin Pantazi în inspecţie Generalul Constantin Pantazi în inspecţie pe front - 08.08.1942pe front - 08.08.1942

Crăciun la Cotul Donului„...Către ora 11, generalul comandant al diviziei s-a

deplasat în prima linie, la fi ecare unitate, transmiţând tradiţionalele urări de Sfi ntele Sărbători...” .

Jurnalul de operaţii al Regimentului 4 Vânători Moto consemnează: „...Dimineaţa primei zile de Crăciun. Suntem fără alimente; oamenii îngheţaţi după o noapte petrecută în luptă cu frigul şi cu drumul greu. Benzină avem doar pentru o etapă de marş. La lumina palidă a câtorva lumânări prinse pe o creangă de brad, ne-am amintit că suntem în prima zi a Crăciunului Sfânt şi o clipă, ne-am întors gândul spre înapoi spre ţară, la obiceiurile noastre creştineşti” . Întrucât Divizia 1 Blindată nu mai era capabilă să îndeplinească nici cea mai neînsemnată misiune de apărare, Marele Cartier General a hotărât scoaterea ei de pe zona de operaţii şi aducerea în ţară. La 31 decembrie 1942, cu Regimentul 4 Vânători Moto în frunte, Divizia 1 Blindată a început marşul de reîntoarcere acasă. Regimentul 1 Care de Luptă a sosit la Târgovişte, la 29 martie 1943, la ora 5,17 dimineaţa.

Unităţile Diviziei BlindateRegimentul 3 Vânători MotoComandant: colonel Nistor ConstantinRegimentul a avut o acţiune glorioasă şi o dârzenie

neclintită în toate luptele din iarna anului 1942/ 1943 de la Cotul Donului. „...Timp de 42 de zile, de la 19 noiembrie la 31 decembrie 1942, Regimentul 3 Vânători Moto nu a ştiut ce este odihna, căldura şi adăpostul; a stat neclintit la datorie în viscol, zăpadă şi ger, menţionează generalul Gherghe în ORDINUL DE ZI PE DIVIZIE nr. 82/ 11.03.1943” .

Fapte de arme:„...Plutonul comandat de locotenentul (r) Vladimir

Moraru din Compania a 3-a, la Oserschi, pe râul Cir, în zilele de 23 şi 24 noiembrie a REZISTAT TIMP DE 24 DE ORE atacurilor repetate date de inamic cu forţe superioare. În 29 noiembrie 1942, ofi ţerul cu plutonul său a pătruns adânc în liniile inamice, în urma cărui fapt a fost încercuit. Atacat de inamic, a rezistat 3 ore, până a fost despresurat” . Pe zăpadă şi ger aspru, fl ămânzi şi extenuaţi, sub focul inamicului, au înscris pagini de epopee în Cartea de Aur a regimentului: sergenţii: Dumitru Gherasim, Ioan Mureşanu, Eremia Ursan, Sava Rus, plutonier Ioniţă Iovan; sublocotenenţii: Iuliu Vişan, Grigore Tilea, Dumitru Crăciun, Gh. Frâncu; locotenenţii: Gh. Ionescu, Eugen Mardaloescu, Gh. Brega şi Ioan Gh. Gheorghe; căpitanii: Gh. Rotaru, Iosif Vital, Tiberiu Stoianovici, A. A. Vâlcea, Filip Gospodaru, Anghel Dragostin, Ştefan Rădescu; maior Gh. Şerban şi locotenent colonel Virgil Rusu.

Au asigurat zile şi nopţi la rând mişcarea regimentului prin teren accidentat: sublocotenent tehnic Florea Tănăsescu, plutonier tehnic Maria Enache, sergenţii majori Alescu Tansan, Ioan Manolache, Ioan Burtea, Gh. Brânzan, Alexandru Simionescu, Petre Şerban, Nicolae Niţă, Ioan Grozăvescu, Ioan Otavă, Andrei Gurgui, submaiştrii civili Teianu Neagu, Naghi Stavri şi Alexandru Dumitrescu.

Regimentul 4 Vânători MotoComandant: locotenent colonel din cavalerie Gh. Z.

Popescu. A intrat direct în focul luptelor de la Cotul Donului la 20 noiembrie 1942, când a trecut valea mocirloasă Zariza şi împreună cu tancurile au nimicit inamicul de la colhozul Winterlager şi a cucerit mamelonul cu cota 204,5. În

22.11.42 a întâlnit pe direcţia de mişcare, la Donşinschi, Divizia 21 Cavalerie din Corpul 8 Cavalerie sovietic pe care atacat-o direct din maşini şi a împrăştiat-o fulgerător. Între 2 noiembrie şi 20 decembrie, cu efective reduse în urma pierderilor suferite, a menţinut neclintit sectorul de apărare de pe râul Cir, la sud de Cernişevscaia.

Fapte de arme:Soldatul Vasile Oţel (ctg.1941) în atacul pentru

respingerea inamicului pătruns în satul Sircovschi să scoată din luptă punctul de comandă al diviziei „...cu echipa sa de la puşca mitralieră a curăţat prin foc două case din care inamicul executa foc automat în fl ancul şi spatele companiei sale, nimicind din aceste case 9 soldaţi inamici. Îşi continuă înaintarea cu echipa; a descoperit un pluton inamic pe care l-a nimicit cu focul puştii mitraliere.”

„...Sergentul Nicolae I. Mihalcea (ctg.1940) a atacat în fruntea grupei sale o poziţie inamică unde se găseau 9 tunuri anticar şi 5 căruţe cu muniţii, capturând totul. Continuă lupta, capturează 10 prizonieri şi a salvat de la moarte, chiar în momentul execuţiei, un sublocotenent şi 5 ostaşi români de la Cartierul Diviziei 14 Infanterie, luaţi prizonieri de sovietici” . Cu iubirea de ţară şi credinţă în Dumnezeu, au dovedit un eroism incredibil, au luptat cu bravură şi dispreţ total faţă de moarte, soldaţii: Vasile Oţel, Emilian Pârvan, Constantin Popescu; fruntaşii: Nicolae Iancu, Ştefan I. Rădulescu, Radu Constantin; caporalii: Gh. Bâlbă, Ştefan Mitocaru; sergenţii: Nicolae Mihalcea, Vasile Iftode, Florea Angheloiu; sergenţii t.r. Florea Pătrunjeanu şi Iordache Sfârleză; sergenţii majori: Vasile Aniculăesei, Gh. Ionescu, Marin Radu, Constantin Miu; plutonier Aurel Voicu; sublocotenenţii: Teodor Văzdăuţeanu, Cristu Fulga, anton Grigăruţă, Zaharia Dionisie; sublocotenenţii medici Laureţiu Voicu şi Constantin Nuţuless; sublocotenenţii (r) Victor Pop, Alexandu Homotescu, Petre Nucuţă, Ion Armenu, Ion Popescu; locotenenţii: Gh. Mărăşescu, Vasile Manoloiu, Octavian Talea, Petru Anastasiu, Florea Pierdevară; căpitanii: Graţian Opriş, Ioan Marotinenu, Dumitru Pruncu, Petre Stoian, Alexe Georgescu, Vintilă Racovean; maiorii: Nicolae Iliescu, Teodor Cotuţui; locotenent colonel Ioan T. Ionescu

Regimentul a fost citat pe DIVIZIE prin O.Z. nr. 83/11.03.1943.

Regimentul 1 Artilerie MotorizatComandant: colonel artilerie Vasile MihailFapte de arme:De câtă măiestrie artileristică, de câtă pricepere,

Page 84: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document84

studii/documente

Kerci 1943Kerci 1943

spirit de sacrifi ciu, bravură legendară şi artă militară au dat dovadă comandanţii Divizionului 3 Tunuri Grele (maiorul Constantin Durican), Bateriei 8 (căpitanul Ion Maftei), artileriştii colonelului Vasile Mihail (la vest de Skobelev) care au sprijinit luptele ariergărzilor Diviziei Blindate.

Din regiment au căzut la datorie: căpitanii Dumitru Prisecar şi Antoniu Viorel; locotenenţii Păiuş Mircea, Brâzan Vasile, Ionescu Florea; sublocotenenţii: Vasilescu Stabu, Ceauşelu, Strănchescu, Gheorghieţ Bitea, Popescu Mircea, Pietrăreanu Emil, Bereşteanu Gh.; sublocotenentul mecanic Stâncic Constantin; sublocotenenţii (r) Ciplea Vasile, Danciu Traian, Ceapă Nicolae, Chireanu Teodor; subofi ţerii tehnici Ion Ciornei, Tibulcă Dumitru, segentul major Constantin Gavrilă; sergenţii Ion Vasile, Gherasim, Dudău, sergentul t.r. Dumitru Tapu.

ÎN MEMORIAM „...În inima mea va rămâne neştearsă, toată viaţa

mea, amintirea Divizionului 1 din Regimentul 1 Artilerie Motorizat, care a intrat cel dintâi în luptă la 23 septembrie 1942 în sectorul Diviziei 1 Cavalerie şi care a CĂZUT EROIC LA STALINGRAD” .

„...Regimentul a revenit în Bucureşti, în ziua de duminică 28 martie 1943, în cazarmă, la ora 9.00 dimineaţa. S-a scurs abia o oră şi la ora 10, generalul Radu Gherghe s-a găsit în mijlocul unităţii sosite de pe front, aducând mulţumiri verbale pentru faptele de arme şi vitejie săvârşite de regiment pe timpul operaţiunilor din campania anului 1942” .

Regimentul 1 Care de Luptă Comandant: colonel Ionescu EmilianFapte de arme:În iarna anului 1942, pe gerul năpraznic al stepei

îngheţate, în încleştarea pe viaţă şi pe moarte cu valurile de cavalerie şi de tancuri mijlocii T. 34 - 76, voinţa şi puterea de luptă a echipajelor tancurilor uşoare „Skoda R.2” au fost de nezdruncinat în îndeplinirea misiunilor de sacrifi ciu pentru ruperea încercuirilor inamicului, după cum reiese şi din următoarele emoţionante exemple:

„...La Ossinovschi compania căpitanului Pârvănescu, timp de 7 ore, a supravegheat continuu şi a distrus prin foc de mitralieră şi tun, valurile de călăreţi care şarjau satul şi care încercau să infi ltreze în spatele Regimentului 3 Vânători Moto” .

„...La 24 noiembrie Plutonul Care de Luptă mijlocii T.4, comandat de sublocotenentul Alexandru Velican, contribuie cu focul armamentului său condus magistral, la apărarea localităţii Ossinovschi şi la distrugerea unui

formidabil atac al cavaleriei bolşevice. Ofi ţerul a dat dovadă de foarte mult curaj, pricepere avânt şi dibăcie. Este unul din cei mai bravi ofi ţeri ai regimentului” .

„...Sublocotenentul Virgil Gh. Petrescu, comandant de pluton de care mijlocii, a luat parte la toate acţiunile companiei sale. În ziua de 28 noiembrie 1942 a atacat şi cucerit cota 132 de la sud est Cernişevscaia în sprijinul Regimentului 3 Vânători Moto. A acţionat cu multă repeziciune şi pricepere uşurând mult lupta infanteriei: în toate acţiunile ofi ţerul a dat dovadă de foarte mult curaj, pricepere şi îndrăzneală” .

„...Fruntaşul David Mihai (din comuna Moţăieni, Dâmboviţa, ctg. 1941) mecanic conductor pe tanc mijlociu T.3, la 23 noiembrie 1942, rămâne în pană, iese afară din car şi sub focul inamicului îşi deplasează carul. La 24 noiembrie a descoperit 4 care R.2 împotmolite într-o mlaştină, în pană, în pericol de a fi capturate sau distruse de inamic. Le-a remorcat şi le-a scos din mlaştină. După ce a stat timp de 8 zile neîntrerupte pe poziţie cu carul său, a refuzat să fi e schimbat cu un alt conductor, sub motivul CĂ NU POATE ÎNCREDINŢA CARUL ORIŞICUI” [minunat exemplu de dragoste faţă de arma tancuri şi regiment - n.n.].

„...Sergentul Dinu Alexandru (din Dinu, Târgovişte) din Compania a 6 „Skoda R.2”, artelnic la aprovizionare [veselarul companiei - n.n.], în timp ce transporta alimente pentru unitate, a găsit un car de luptă pe câmp, în pană, al cărui conductor fusese rănit. Fără a aştepta îndemnul nimănui, fi ind instruit conductor, a reuşit să depaneze carul şi să-l aducă în cantonament la Cernişevscaia, sub focul inamicului, dovedind curaj deosebit” .

Pentru eroism exemplar şi bravură dovedite pe timpul luptelor, au fost decoraţi cu „VIRTUTEA MILITARĂ” cl. I-a sergenţii majori Axente V. Gh. Atanasie Manolescu, Ştefan N. Răducu, Matei A. Dobra, Ion M. Dogaru, sergentul Vasile C. Grigore şi caporalul Vasile Fănuţ.

Au căzut la datorie: locotenent colonelul Virgil Runceanu, căpitanii: Nicolae Apostol, Victor Stroescu, Ioan Drăghicescu, sublocotenentul (r) Gheorghe V. Roman, plutonierul Nicolae Bărăgău, sergenţii majori: Constantin N. Vălenu, Stelian I. Ionescu, sergenţii Ion Radu, Ioan I. Stoenescu, Ilie Tutulescu, Nicolae Dandu, caporalii: Ioan Dumitrescu, Florea N. Bâră, Ion Vasilescu, Vasile Tănase, Constantin Popescu, fruntaşii: Fănică Popescu; Ion I. Keler, Traina Moise, Nicolae Ungureanu, soldaţii: Nicolae Grigoresu şi Andrei Butnaru.

Pierderile în carele de luptă ale Regimentului 1 au fost: „....75 care de luptă R.2 dintre care 27 distruse în lupte, 27 pierdute din cauză de pană de motor, iar 21 din cauză de pană de benzină. Care de luptă mijlocii T.3-5 dintre care 3 distruse în lupte, iar două pierdute din cauză de pană de motor. Care de luptă mijlocii T.4 -7 dintre care două distruse în lupte, iar 5 din cauză de pană de motor” .

Grupul de Specialităţi MotoComandant: colonel Benedict OttoA inclus: Grupul de Cercetare ( 4 companii)Batalionul Tunuri Anticar ( 4 companii)Compania Antiaeriană şi Trenul Grupului Fapte de arme:Misiunea principală a Grupului de Specialităţi Moto

a fost asigurarea fl ancurilor şi spatelui diviziei blindate. Au comis acte de eroism ieşite din comun prin iniţiative, curaj extrem şi exemple personale SALVATOARE căpitanii: Gh. Manolescu, Petre Zănescu şi Dumitru Picioroga,

Page 85: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 85

Tancul Skoda R2Tancul Skoda R2

Tancul Renault R2 1941-1942Tancul Renault R2 1941-1942

Perioada

Morţi Răniţi Dispăruţi Degeraţi Bolnavi evacuaţi Pierderi totale

Ofi

ţeri

Su

bo

fi ţe

ri

Tru

Ofi

ţeri

Su

bo

fi ţe

ri

Tru

Ofi

ţeri

Su

bo

fi ţe

ri

Tru

Ofi

ţeri

Su

bo

fi ţe

ri

Tru

Ofi

ţeri

Su

bo

fi ţe

ri

Tru

Ofi

ţeri

Su

bo

fi ţe

ri

Tru

19-31 august 1942 - - - - - - - - - - - - 1 - 5 1 - 5

1-30 septembrie - - 1 - 2 5 - - 4 - - - 2 1 33 2 3 43

1-30 octombrie 1942 - - 4 2 - 14 - - - - - - 2 4 81 4 4 99

1-30 noiembrie 1942 26 14 401 48 24 835 13 19 812 15 18 125 - 4 50 102 79 3356

1-31 decembrie 1942 5 3 62 16 6 312 - - 123 6 4 691 1 2 9 28 15 1197

1-31 ianuarie 1943 - - 2 - - 5 19 19 481 23 27 912 12 8 174 54 54 1574

1-28 februarie 1943 1 - 2 - - 4 - - - - - - - 2 29 1 2 35

Total general 32 17 472 66 32 1175 32 38 1420 44 49 2861 18 21 381 192 157 6309

Întocmit de maior Stoenescu Dumitru – şeful biroului 1 şi căpitan Bănescu Nicolae – ajutor şef birou

sublocotenenţii: Mircea Ralea, Ştefan Ţarălungă, Nicolae Soare, Ioan Păcală, Constantin Zapan şi sublocotenentul (r) Gh. Stângaciu.

La Cotul Donului „...Batalionul Antitanc, comandat de maiorul Alexandriu Dumitrescu, a distrus în cursul acţiunilor de luptă, dintre 20-26 noiembrie, 45 de care inamice” . Compania 1-a Antitanc (comandant cpt. Alexandru Giurgiu) în ziua de 22 noiembrie, în ariergarda Diviziei Blindate a ajuns în satul Doncinscaia. Aici „...compania a fost atacată pe uliţele satului de 8 care sovietice pe care le-au traversat de câteva ori. Cum rezultatele obţinute de la tunurile cal. 47 mm [din dotarea companiei n.n.] au fost slabe, proiectilele nu au pătruns blindajul carelor, sergenţii Iovănel, Mihăilescu şi Ion Zazaria şi fruntaşul Ambrozie Marta s-au urcat pe carele inamice cu sticle de benzină, incendiind 3 care” .

Pe gerul năprasnic al stepei îngheţate, în noapte, într-o situaţie confuză şi de derută, în pericol de a fi capturat de călăreţii sau tancurile sovietice sergentul major Niţă Ştefan (originar din comuna Surdila, judeţul Brăila), manifestând spirit de iniţiativă, voinţă şi mult curaj, găseşte depozitul volant al M.U: încarcă maşina cu muniţii şi se prezintă la timp la unitate spre satisfacţia comandanţilor săi, căpitanul Mircea Rotaru şi colonelul Otto Benedict. Unitatea sa „trăieşte” şi poate continua lupta...

Batalionul 1 Geniu MotoComandant: locotenent - colonelul BădiceanuFapte de arme:Admirabil spirit de sacrifi ciu şi sublime fapte de

arme au săvârşit în încleştările sângeroase cu inamicul, pionierii căpitanilor Popa şi Gh. Dorângă, comandanţii Companiilor 1 şi 2 Pionieri Moto, locotenent Bădescu, sublocotenentul (r) Iuliu Rădulescu.

„...Căpitanul Gh. Dorângă, comandantul Companiei 2 Pionieri Moto, cu toate că a fost grav rănit pentru a doua oară de schijele unui proiectil şi deşi pierde pe ultimul ofi ţer subaltern, îşi reorganizează în grabă compania şi continuă lupta neclintită dârzenie, zădărnicind astfel pătrunderile inamicului la sud-est Cernişevscaia, până

la sosirea în această zonă a unităţilor diviziei. După două zile, în urma gravelor răni primite, bravul căpitan Gheorghe Gh. Dorângă se stinge din viaţă cu zâmbetul pe buze şi cu gândul la pionierii săi” . Ofi ţerul a fost citat prin ORDINUL DE ZI nr. 83 pe Divizia 1 Blindată. În ziua de 30 martie 1943, Batalionul 1 Geniu Moto a revenit în garnizoana de reşedinţă Piteşti.

PREOŢII MILITARI din unităţile şi comandamentul Diviziei Blindate au sfi nţit troiţe ridicate de unităţi, au efectuat ceremonialul religios la înmormântarea ostaşilor căzuţi la datorie şi până la începere luptelor „...au botezat copii locuitorilor din satele cazacilor de pe Don, situate în fâşia de acţiune a Diviziei Blindate”.

Page 86: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document86

studii/documente

Tanc în luptă 1Adrian, Pandea, Ion, Pavelescu, Eftimie, Ardeleanu, Românii la Stalingrad, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 24-26.2Arhivele Militare Române, fond Divizia Blindată, dosar 549/2, f. 188.3Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar 204/21 (nr. 30), vol.1, f. 77.4Arhivele Militare Române, fond Grupul Specialităţi moto, dosar 790/1, f. 95Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată – stat major -biroul 4–livret nr. 2 echipament, inventar sub nr. 191/ 42, f. 9 6Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 care de luptă, dosar 218/42, f. 20 – 21 (Misiunea militară germană în România – Eşalonul mobil nr. 090/42, Cartier general la 17 septembrie 1942).7Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 549/5, f. 5-6.8Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 549/5, f. 5-6.9Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 126/42 f. 6.10Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 126, stat major bir. 3 (nr. 34) – vol. II f. 7; 85; 89.11Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 126, stat major bir. 3 (nr. 34) – vol. II f. 7; 85; 89.12Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Artilerie Moto, dosar 1255/2 (dosar nr. 32) f. 196.13Arhivele Militare Române, fond Grupul Specialităţi moto, dosar 790/2 (8598) f. 17.14Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar curent nr. 126 (nr. 34) vol. II, f. 13; 39-40, f. 95, f. 98; f. 20.15Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar curent nr. 126 (nr. 34) vol. II, f. 13; 39-40, f. 95, f. 98; f. 20.16Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar curent nr. 126 (nr. 34) vol. II, f. 13; 39-40, f. 95, f. 98; f. 20.17Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar curent nr. 126 (nr. 34) vol. II,f. 13; 39-40, f. 95, f. 98; f. 20.18Manfred Kehrig, Stalingrad. Analyse und Dokumentation einer Schlacht, Stuttgart, 1979, p. 263.19Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 549/5 f. 65.20Arhivele Militare Române, fond Regimentul 4 Vânători Moto, dosar 1126/1, f. 71.21Arhivele Militare Române, fond Regimentul 3 Vânători Moto ,dosar 150/42 (dosar 31-vol. I-bir. operaţii) f. 136; 140.22Arhivele Militare Române, fond Regimentul 3 Vânători Moto, dosar 150/42 (dosar 31-vol. I-bir. operaţii) f. 136; 140.23Arhivele Militare Române, fond Regimentul 4 Vânători Moto, doar 117/ 15 fond decoraţii, f. 128.24Arhivele Militare Române, fond Regimentul 4 Vânători Moto, doar 117/15 fond decoraţii, f. 128.25Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Artilerie Moto, dosar 1255/2 (32), f. 259.26Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Artilerie Moto, dosar 1255/2 (32), f. 259.27Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar 225/42, f. 129-131.28Dosar personal de activitate al ofi ţerului; notarea în foaia califi cativă pentru 1 noiembrie 1942-31 octombrie 1943, f. 29-30.29Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar 225/42, f.336; 419; 423.30Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar 225/42, f. 336; 419; 423.31Arhivele Militare Române, fond Regimentul 1 Care de Luptă, dosar 225/42, f. 336; 419; 423.32Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar 126, f. 6.33Arhivele Militare Române, fond Divizia 1 Blindată, dosar inventariat sub nr. 174/42, livret 2- armament, f. 88.34Arhivele Militare Române, fond Grupul de Specialităţi Moto, dosar 790/2 (8598), f. 47.35Arhivele Militare Române, fond Regimentul 3 Vânători Moto, dosar 150/42 (31 vol. 1) bir. operaţii, f. 142.

HEROIC ITINERANT OF ROMANIAN DIVISION 1 ARMOURED – colonel (r.) George Gheorghiu

Th e participation of Romanian Division 1 Armoured at Don Bend fi ghts meant on the one hand the eff ort to confront a motivated and well-equipped enemy and on the other hand adverse weather conditions.

Keywords: armoured car, fi ght, armoured, coalition, frost.

NOTE

Prea Cucernicilor preoţi militari căpitanii (r) Anatolie Brună, Nicolae Popescu; Ioan R. Ionescu, Constantin Costache, Ioan Munteanu (din Focşani) le aducem pe această cale un respectuos OMAGIU pentru tot ce au făcut pentru ostaşii Diviziei 1 Blindate, de întărirea lor în credinţa strămoşească. Semnifi cativ este faptul că în campania grea din iarna anului 1942 nu s-a înregistrat niciun caz de dezertare pe divizie!

În noiembrie 1942, Divizia 1 Blindată a dus o luptă pe viaţă şi pe moarte cu un inamic bine dotat şi temeinic instruit în ducerea acţiunilor pe timp de iarnă, care a avut în „gerul necruţător” (mai ales pe timp de noapte), un al doilea aliat.

Forţa de atac a inamicului în care au excelat tancurile mijlocii T.34 în raport cu divizia română a fost triplă.

Promisiunile Înaltului Comandament al Armatei Germane de livrare cu blindate şi piese antitanc făcute în iarna anului 1942 au fost respectate doar parţial, în cantităţi nesemnifi cative.

Ieşirea din cele două încercuiri (pe timpul cât Divizia Blindată s-a găsit sub comanda germană) s-a făcut cu forţe proprii pe ger şi viscol, pe un teren înzăpezit şi frământat - situaţie tactică - operativă nu prea întâlnită pe timpul operaţiunilor militare desfăşurate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Unităţile Diviziei Blindate (printre care şi Regimentul 1 Care de Luptă) sub comanda bravului general Radu Gherghe şi-au păstrat nealterate voinţa de a lupta precum şi mai ales dorinţa de a nu trăi umilinţa captivităţii.

S-au luptat pentru LIBERTATE! ŞI AU ÎNVINS!

Page 87: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 87

La 4 noiembrie 1957, o aeronavă de tip ,,IL-14”, cu echipaj sovietic, având la bord o delegaţie a Republicii Populare Române, care mergea la ceremoniile legate de împlinirea a 40 de ani de la declanşarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, s-a prăbuşit, la aterizare, lângă aeroportul Vnukovo, situat lângă capitala moscovită. În urma accidentului şi-au pierdut viaţa 3 membri ai echipajului, dar şi ministrul de externe al României, Grigore Preoteasa. Ceilalţi membri ai delegaţiei de partid şi guvernamentale a Republicii Populare Române - printre care se afl au Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceau şescu, Ştefan Voitec, Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Mihai Novicov (translator), Ion Petrescu (stenograf ), Al. Micu (aghio tantul lui Chivu Stoica) - au fost răniţi uşor. Comunicatul ofi cial al T.A.S.S. spunea la vremea aceea că aeronava cu care călătorea delegaţia română „a suferit în timpul aterizării pe aerodrom o avarie. În timpul accidentului a murit tovarăşul Grigore Preoteasa (…). Ceilalţi membri ai ai delegaţiei şi persoanele care o însoţesc - se spune în continuarea comunicatului de presă - au suferit contuziuni şi răniri uşoare. Situaţia generală a sănătăţii lor este în prezent mulţumitoare”1.

Despre acest incident aviatic în care şi-a pierdut viaţa Grigore Preoteasa, membru supleant al Biroului Politic şi secretar al C.C. al P.M.R, au existat opinii care au speculat multă vreme că, în realitate, nu ar fi fost vorba de o eroare de pilotaj, după cum stipula raportul ofi cial, ci de un act de sabotaj, pus la cale de Moscova. Cel vizat era chiar secretarul general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care începuse să intre în contradicţie cu interesele Moscovei, insistând pentru retragerea trupelor şi a consilierilor sovietici de la Bucureşti.

Această variantă era întărită de faptul că delegaţia ofi cială care făcea deplasarea la Moscova, trebuia să fi e condusă chiar de Gheorghe Gheorghiu Dej, care din motive personale şi-a amânat vizita în ultimul moment.

Astfel un comunicat radio difuzat în seara zilei de 4 noiembrie şi reprodus apoi în „Scânteia”, a explicat românilor că liderul român nu a mers la Moscova, fi ind „suferind de gripă şi conform avizului medicilor nu se poate deplasa”. Până la urmă conducerea delegaţiei a revenit lui Chivu Stoica, membru al Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi preşedinte al Consiliului de Miniştri2.

În ciuda speculaţilor, raportul ofi cial întocmit de autorităţile sovietice, confi rmă faptul că accidentul în care fusese implicată aeronava de tip ,,IL-14” având la bord delegaţia de partid şi guvernamentală a Republicii Populare Române a fost provocat de o apreciere eronată a comandantului Sleacov Valerii Nicolaievici, în condi ţiile în care ceaţa persista, la Vnukovo, în momentul aterizării.

ACCIDENTUL AVIATIC DE LA VNUKOVO

ALEXANDRU ARMĂ

Avionul IL 14 asemănător cu cel implicat în catastrofa de la Vnukovo

„La apropierea de pista de aterizare avionul s-a lăsat jos prea devreme, s-a agăţat de vârful pădurii, în urma cărui fapt şi-a pierdut viteza şi a căzut pe pământ la orele 17.58”

De asemenea, expertiza tehnică efectuată, imediat după accident, de o comisie condusă de inginerul şef al Direcţiei din Moscova a Aviaţiei de Transporturi a Flotei Aeriene Civile, reprodusă şi ea în documentele publicate mai jos, relevă faptul că avionul ,,IL-14”, care avea la activ 253 ore de zbor fără a avea reparaţii, nu suferise nicio defecţiune tehnică, întărind încă odată varianta erorii umane ca sursă principală a producerii accidentului.

Un rezultat imediat al catastrofei de la Vnukovo, a fost renun ţarea la echipajele sovietice care asigurau transportul ae rian al ofi cialităţilor române. Astfel, la trei luni de la accidentul de la Vnukovo, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au adoptat o hotărâre prin care a fost înfi inţată „o subunitate specială de aviaţie de transport în cadrul Ministerului Forţelor Armate ale R.P.R. şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviaţie Transport - Otopeni”. Subunitatea a fost dotată cu câte două aparate „IL-14” şi „Li-2”, „avionul „IL-14” fi ind destinat pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate, iar avionul „Li-2” fi ind destinat pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse”.3

Page 88: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document88

studii/documente

Colegii de partid veghează la catafalcul lui Grigore Preoteasa

Moartea lui Grigore Preoteasa, ministru al afacerilor externe, nu a lăsat indiferente autorităţile comuniste de la Bucureşti şi Moscova, care au pregătit ceremonia de repatriere şi înhumare cu mult fast. La Moscova, corpul lui Grigore Preoteasa, a fost depus pe un catafalc la Casa Sindicatelor, iar printre cei care au format garda de onoare s-a afl at şi liderul sovietic, Nikita Hruşciov. Corpul neînsufl eţit avea să fi e transportat, a doua zi, în România, cu un tren special.

La Bucureşti s-a stabilit în sedinţa Biroului Politic C.C. al P.M.R., din 5 noiembrie 1957, modul în care aveau să se desfăşoare funerariile lui Grigore Preoteasa.

La 13 noiembrie 1957, membrii C.C. al P.M.R. şi ai Consiliului de Miniştri al R.P.R. au hotărât ca, în memoria acestuia, numele său să fi e atribuit mai multor obiective şi totodată editarea unui volum care să cuprindă biografi a şi o culegere de articole ale acestuia.

Documentele supuse atenţiei, fac parte din arhiva Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi prezintă concluziile Comisiei sovietice, condusă de A. N. Kosîghin, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., înaintate ataşatului militar al României la Moscova.

Astfel, pe lângă descrierea împrejurărilor care au dus la accident, sunt date şi o serie de informaţii despre pregătirea echipajului sovietic care pilota aeronava în momentul incidentului. De asemenea, sunt prezentate: raportul medical referitor la starea de sănătate a membrilor delegaţiei de partid şi guvernamentale a R.P.R., concluziile examinării medico-legale a cadavrului lui Grigore Preoteasa şi expertiza tehnică a resturilor aeronavei ,,IL-14”.

Din documentele originale, am omis procesul-verbal a examinării medico-legale a cadavrului lui Grigore Preoteasa (care nu făcea obiectul cercetării noastre) şi stenograma cu înregistrarea convorbirii dintre dispecerul punctului de comandă al aeroportului de la Vnukovo şi comandantul aeronavei, Sleacov, întrucât acestea erau prezentate detaliat, iar spaţiul nu permitea reproducerea lor în întregime. Ultimele două documente prezentate sunt Protocolul cu privire la organizarea funeraliilor şi Hotărârea C.C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R. cu privire la omagierea lui Grigore Preoteasa.

* * *

Secret

PROCES-VERBAL4

despre rezultatele cercetărilor cu privire la cauzele avarierii avionului ,,IL 14” cu membrii delegaţiei de

partid şi guvernamentale a Republicii Populare Române [ în continuare R.P.R. –n.n.].

În conformitate cu însărcinarea dată de C.C. al P.C.U.S. de la 5 noiembrie 1957, Comisia guvernamentală compusă din tovii: Kosîghin A.N., Jigariov P.F., Zaharov N.S. cu participarea reprezentanţilor de la Forţele Militare Aeriene – tov. Cutasin A.I. (locţiitorul şefului Statului Major) de la Comitetul Securităţii de Stat – tov. Justiaiev G.N., de la Comisia Controlului Sovietic, tov. Minin N.I., de la Direcţia Centrală a Serviciului Hidrometeorologic – tov. Popov A.V. (membru colegiului), de la Direcţia Treburilor Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. – tov. Revencov V.I. şi cu atragerea specialiştilor respectivi de la Forţelor Militare Aeriene şi Direcţia Centrală a Flotei Aeriene Civile, a făcut la Aeroportul Vnukovo cercetarea cauzelor şi împrejurărilor, care au dus la avarierea avionului.

La lucrările comisiunii pentru cercetarea avarierii avionului „IL-14” au luat parte ataşatul militar al R.P.R., colonelul Baciu şi translatorul - cpt. Drăgoi.

Descrierea scurtă a întâmplării:1. Avionul „IL-14” care aparţine R.P.R., a zburat din

Bucureşti la 4 noiembrie a.c. la orele 9.48 (ora Moscovei) având la bord Delegaţia de partid şi guvernamentală a R.P.R. în frunte cu preşedintele Consiliului de Miniştri, tov. Chivu Stoica. La orele 12.31 avionul arătat mai sus a făcut aterizarea la aeroportul din Kiev pentru a-şi complecta combustibilul, iar de acolo şi-a luat zborul la orele 15.27 cu scopul de a sosi la Moscova, la aeroportul Vnukovo, al orele 18.

În raionul aeroportului Vnukovo avionul a sosit la orele 17.48. Echipajul a condus avionul spre aterizare

Page 89: Revista 1(47) 2010

document 2010 1 (47) 89

studii/documente

folosindu-se de mijloace radiotehnice. Timpul la aeroportul Vnukovo era: înnourarea de 10 puncte, ceaţă, vizibilitatea orizontală 600 metri, vizibilitatea verticală – 60 metri.

La apropierea de pista de aterizare avionul s-a lăsat jos prea devreme, s-a agăţat de vârful pădurii, în urma cărui fapt şi-a pierdut viteza şi a căzut pe pământ la orele 17.58. Lovindu-se de pământ avionul s-a dărâmat şi a ars în parte.

La avarierea avionului au pierit: membrul delegaţiei de partid şi guvernamentale a R.P.R. tov. Grigore Preoteasa şi navigatorul avionului Hrincalov. Comandantul avionului Sleacov şi tehnicianul de bord Pavlicov în urma rănirii grele au decedat la spital.

Restul membrilor delegaţiei şi membrilor echipajului au primit vătămări corporale de diferite grade.

Împrejurările care au dus la avariere:2. Din materialele cercetărilor Comisia a constatat,

că echipajul avionului conform indicaţilor dispecerului radiolocatorului de aterizare al aeroportului Vnukoco tov. Filatov, a făcut escala pentru aterizare în mod reglementar până în momentul apropierii de staţiunea radio de transmisie apropiată, ce este situată la distanţă de 1 km. de la începutul fâşiei de aterizare, peste care avionul trebuia să zboare la înălţime nu mai joasă de 50 de metri. La apropierea avionului de staţiunea radio de mai sus dispecerul radiolocatorului de aterizare a prevenit de două ori pe comandantul avionului, ca să nu lase mai jos, la care lucru comandantul a răspuns: „Bine, eu văd fâşia”.

După ce dispecerul radiolocatorului de aterizare a transmis pe bordul avionului, că avionul trece peste staţiunea de radio apropiată, responsabilul pentru zboruri al aeroportului tov. Iacovlev, văzând că avionul zboară mai jos de înălţimea reglementară a dat imediat comanda să nu se lase jos. Însă comandantul avionului Sleacov n-a executat această comandă, avionul a continuat să se lase în jos la 80 de metri, după ce a trecut peste staţiunea de radio apropiată a început să se agaţe de vârfurile copacilor din pădure la o înălţime de 10-15 metri, pe un parcurs de 120 metri, în urma cărui fapt a căzut în pădure făcând o înclinare spre stânga şi s-a aprins.

Locul căderii avionului se afl ă la 500 metri de la începutul pistei de aterizare şi la 130 metri mai la stânga de axa pistei de aterizare.

Toate concluziile date de dispeceratul şi de responsabilul pentru zboruri, precum şi răspunsurile comandantului avionului sunt imprimate pe banda de magnetofon.

Fiind interogat la 10 noiembrie, pilotul al doilea al echipajului tov. Saraichin, ce se afl a la tratament la Spitalul „Botchin”, el a declarat Comisii, că „la escala

pentru aterizare la aeroportul Vnukovo avionul a trecut la o înălţime de 150 metri peste staţiunea de radio îndepărtată” (staţiunea de radio de transmisie îndepărtată este situată la 4 km. de la începutul pistei de aterizare şi avionul când face escală pentru aterizare trebuie să treacă peste ea cel puţin la 150 metri. Comisia). Când avionul a continuat, în intervalul dintre ambele staţiuni de radio să se lase tot mai jos, pilotul al doilea a văzut pe aparatul de măsurat înălţime prin radio că avionul se afl ă la înălţimea de 80 metri, iar în faţă de-a lungul cursului zborului a văzut trei pete roşii. După aceia avionul s-a lovit de ceva şi a căzut apoi pe pământ. Cauzele avarierii tov. Saraichin nu le-a putut explica.

După documentaţia tehnică ce s-a păstrat şi concluziile specialiştilor, ce au cercetat partea materială a avionului, s-a constatat că avionul „IL-14” înaintea zborului şi în procesul zborului s-a afl at într-o stare bună.

Comisia a verifi cat mijloacele de radio – lumină - tehnice ce se afl ă la aeroportul Vnukovo, şi a constatat că, ele sunt în stare bună şi în ziua sosirii avionului au fost în acţiune în întregime.

Prognosticul timp dat la aeroportul Vnukovo de Direcţia Centrală a Serviciului Hidrometeorologic la 4 noiembrie, orele 14 şi 17, pentru perioada de la orele 15 şi până la orele 21, n-a presupus ceaţă în raionul aeroportului Vnukovo. Însă la 17.30 aceiaşi staţiune meteorologică aviatică a dat o prevenire „caz de furtună” cu privire la aceia, că în raionul Vnukovo la perioada de la orele 18 până la orele 21 se aşteaptă o ceaţă, iar vizibilitatea va fi mai mică de 1.000 metri.

În momentul sosirii avionului la orele 17.48, timpul de fapt la aeroportul Vnukovo era: înnourare 10 puncte, ceaţă, vizibilitatea orizontală 600 metri, vizibilitatea verticală – 60 metri. O astfel de situaţie meteorologică,

Resturile avionului IL 14 care transporta delegaţia românească împrăştiate

în pădurea de lângă aeroportul Vnukovo

Page 90: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document90

după regulile existente de primire a avioanelor la aeroportul Vnukovo, permitea primirea de avioane ce au echipaje pregătite pentru astfel de condiţii.

Observările timpului de fapt se făcea la punctul de comandă de decolare a aeroportului la fi ecare 15 minute şi se transmiteau imediat responsabilului pentru zboruri tov. Iacovlev, iar apoi aceste date se transmiteau la timp prin radio pe bordul avionului.

Echipajul avionului, delegat de Ministerul Apărării al U.R.S.S. în 1954 pentru deservirea avionului „IL-12” livrat în 1949 către R.P.R., era compus din următoarele persoane:

Comandantul avionului - Sleacov Valerii Nicolaievici.Pilotul doi - Saraichin Vladimir Iacovlevici.Navigatorul avionului - Hrincalov Ivan Ivanovici.Tehnicianul de bord - Pavlicov Nicolai Zaharovici.Radistul de bord - Romanov Anatolii Grigorievici.Mecanicul de bord - Gurov Valerii Alexeievici.În legătură cu faptul că în decembrie 1956 s-a

livrat R.P.R. din U.R.S.S un avion nou „IL-14” echipajul avionului lui Sleacov a fost recalifi cat pentru a lucra pe avionul „IL-14”. După această pregătire comandantul unităţii generalul-maior al aviaţiei Petrov i-a pus comandantului avionului Sleacov condiţii meteorologice minimale pentru zboruri cu avionul „IL-14” şi anume: ziua - la înălţimea marginii înnourării de 150 de metri; vizibilitate orizontală de 1500 metri, iar noaptea respectiv: 200 metri şi 2.000 metri în conformitate cu rezultatele timpului de fapt în momentul verifi cării, despre care lucru Sleacov a ştiut (în cartea lui de aviator există semnătura personală a lui Sleacov).

Tov. Sleacov s-a născut în 1923, a avut stagiul de pilot de la 1941 cu zborul total pe diferite tipuri de avioane de 2.745 ore şi 35 minute, printre care cu avionul „IL-14” - 336 ore şi 18 minute, din acestea în condiţiile meteorologice complicate ziua - 143 ore [şi] 08 minute, iar noaptea - 44 ore [şi] 23 minute. Ultima dată el a zburat în condiţii meteorologice complicate în ziua de 26 septembrie 1957 şi noaptea - la 17 septembrie 1957.

În 1953 tov. Sleacov a primit titlul de „Pilot militar cl. I” după verifi carea lui pe avionul „IL-12”.

De la 18 decembrie 1956 echipajul avionului lui Sleacov n-a fost verifi cat din punct de vedere al tehnicii

de pilotaj.Echipajul avionului lui Sleacov, afl ându-se în

delegaţie în R.P.R., era supus în toate privinţele şefului Sectorului Administrativ al C.C. al P.M.R. şi primea de la acesta sarcina efectuării zborurilor.

Cum a arătat pilotul doi Saraichin şi mecanicul de bord Gurov, comandantului avionului i-au fost date dinainte, de către şeful Sectorului Administrativ al C.C. al P.M.R. formulare-sarcini, în alb, pentru zbor, semnate de el şi întărite prin sigiliu.

Completarea formularului-sarcini, conform regulii stabilite trebuia să se facă de comandantul aviatic superior sau de şef.

De fapt, completarea acestor formulare se făcea de navigatorul avionului după indicaţia lui Sleacov - comandantul avionului. Cu acest prilej comandantul avionului admitea exagerat califi carea echipajului, arătând în formulare-sarcini condiţiile minimale ale timpului pentru a face posibilă executarea zborului la înălţimea marginii de jos a înnourării de 50 de metri şi vizibilitatea orizontală de 500 metri şi câteodată - la înăţimea norilor de 100 metri şi vizibilitatea orizontală de 1.000 metri.

Echipajul nu şi-a făcut antrenamentul de aterizare radiolocatoric „R.S.P.-4” (radiolocatorul de aterizare) şi la sistemul de aterizare de curs-glissore „S.P.-50” şi de obicei zbura la înăţimea marginii de jos a norilor de 100 -150 metri.

Echipajul singur pregătea avionul pentru zbor şi deservea singur avionul. Înainte de a zbura la Moscova avionul a făcut zboruri de probă la 2 noiembrie, condus numai de comandantul avionului Sleacov fără navigator şi fără pilotul doi.

La Aeroportul din Kiev locţiitorul provizoriu al şefului aeroportului pentru mişcare - tov. Dedovici şi dispecerul aeroportului - tov. Nichitin au admis o încălcare, ce s-a exprimat în aceea că la darea aprobării pentru zbor la Moscova ei n-au controlat documentaţia de zbor a echipajului şi în telegrama prin care s-a anunţat plecarea avionului, au arătat, pe baza numai a cuvintelor comandantului avionului Sleacov, că acest echipaj are minimul timpului 1/1 ce trebuia să corespundă pregătirii echipajului la executarea zborului în condiţii meteorologice complicate la înălţimea înnourării de 50 metri şi vizibilitatea de 500 metri ziua şi noaptea.

Conform comunicării şefului Direcţiei Teritoriale Ucrainiene a Flotei Aeriene Civile, tov. Bebesco, comandantul avionului Sleacov afl ându-se la aeroportul Kiev i-a raportat personal despre pregătirea sa pentru zborul la Moscova la minimul timpului 1/1 - 50 metri înălţimea înnourării şi 500 metri vizibilitatea orizontală atât ziua cât şi noaptea.

La apropierea avionului de Moscova, dispecerul aeroportului Vnukovo l-a întrebat pe comandantul avionului, ce minim de timp are. Acesta i-a răspuns: „minimul de timp 1/1 (despre care lucru există o inscripţie la radio-jurnalul dispecerului aeroportului Vnukovo).

Mai departe, la apropierea avionului de aeroportul Vnukovo, dispecerul de comandă tov. Fedorov a

studii/documente

Resturile avionului IL 14 Resturile avionului IL 14 care transporta delegaţia românească împrăştiate care transporta delegaţia românească împrăştiate

în pădurea de lângă aeroportul Vnukovoîn pădurea de lângă aeroportul Vnukovo

Page 91: Revista 1(47) 2010

document 2010 1 (47) 91

comunicat comandantului avionului tov. Sleacov, că „timpul pe aerodrom marginea de jos a înnourării 50 metri, la proiector vizibilitatea 500 metri, ceaţă”, apoi a întrebat: „Ei, cum timpul, condiţiile timpului, nu vă deranjează, e normal?” La aceasta comandantul avionului Sleacov a răspuns „Nimic, nimic, nimic”. „E normal, vom veni şi vom ateriza”.

După aceasta dispecerul punctului de comandă a transmis comandantului avionului: „Avem o rugăminte la dvs. Îndepliniţi întocmai comenzile dispecerului radiolocatorului”.

În timpul escalei spre aterizare, după ce avionul a executat desfăşurarea a patra, dispecerul radiolocatorului de aterizare tov. Filatov a transmis avionului indicaţia: „după ce veţi trece peste apropiata urmăriţi înălţimea, din locator se vede prost”. (Avionul trebuia să treacă peste apropiata staţiune de radio cu transmisiune la o înălţime de 50 metri). Toată convorbirea dintre dispecerul şi comandantul avionului Sleacov este imprimată pe banda de magnetofon.

Responsabilul pentru zboruri de la aeroportul Vnukovo, tov. Iacovlev, ce se afl a cu staţiunea radio la punctul de decolare scos înainte, între începutul pistei de aterizare şi apropiata staţiune de radio de transmisie, a comunicat Comisiei:

,,Eu am concentrat atenţia la focurile de coduri, adică la locul unde se afl ă staţiunea de radio apropiată, de unde trebuia să apară avionul. Avionul s-a ivit la nivelul (după înălţime) focurilor de coduri, adică la înălţimea vârfurilor copacilor şi eu am comunicat imediat comanda: a urma fără a lăsa mai jos şi a trage (adică a adăuga turaţii la motor - Comisia). Însă acţiuni necesare din partea comandantului avionului n-au fost, judecând după poziţia avionului în aer. În clipa următoare am auzit că avionul a atins ceva şi am văzut că a început să încline pe aripa stângă şi să cadă”.

3. CONCLUZII:Pe baza materialelor cercetării împrejurărilor ce

au dus la avariere, Comisia a ajuns la concluzia: [...] cauza nemijlocită a avarierii este greşeala comandantului avionului Sleacov, care a executat bine zborul de direcţie, dar după ce a văzut (după raportul lui) luminile pistei, probabil, şi-a concentrat atenţia la observarea pistei de aterizare şi, în ciuda comenzii date de la pământ, de a nu se lăsa mai jos, a continuat escala şi a admis pierderea timpurie a înălţimii. Ca urmare avionul imediat după ce a trecut peste apropiata staţiune de radio cu transmisie a început să atingă vârfurile copacilor, a pierdut viteza şi a căzut apoi pe pământ cu înclinare spre stânga.

Ca împrejurări, care au contribuit la avariere, sunt: starea de nepregătire a echipajului la efectuarea aterizării noaptea în condiţiile meteorologice când înălţimea înnourării este de 50 metri şi vizibilitatea orizontală de 500 metri. Afară de aceasta, comandantul avionului Sleacov, în zbor, raporta de mai multe ori, în mod înşelător despre califi carea lui de pilot, prin care lucru a indus în eroare Serviciul Mişcării aeroportului Vnukovo.

În acelaşi timp Comisia subliniază că echipajul,

delegat în R.P.R., s-a afl at timp îndelungat în afară controlului din partea specialiştilor aviaţiei. Echipajul n-a avut antrenamentul special în ce priveşte tehnica pilotajului, în urma cărui fapt pierderea din califi carea lor de piloţi.

Înaintea zborului pentru executarea unei sarcini de importanţa deosebită echipajul şi avionul nu erau nici pregătiţi, nici verifi caţi. Aceste condiţii au contribuit la manifestarea unei încrederi în sine exagerate şi supraaprecierea forţelor, personal de către comandantul avionului Sleacov.

ANEXE: 1. Informaţia Direcţiei Centrale a 4-a a Ministerului

Sănătăţii U.R.S.S. cu privire la starea sănătăţii membrilor delegaţiei de partid şi guvernamentale a R.P.R.

Procesul-verbal al examinării medico-legale a 2 corpului lui Grigore Preoteasa.

Schema locului căderii avionului.3. Fotografi i - 4 bucăţi.4. Stenograma imprimării de pe banda de 5.

magnetofon.Procesul-verbal tehnic despre starea părţii 6.

materialelor a avionului.Acest proces-verbal şi concluziile comisiei sînt aduse

la cunoştinţa ataşatului militar al R.P.R. la Moscova, colonelul Baciu R.

COMISIA GUVERNAMENTALĂ: A. Kosîghin P. Jigariov

N. ZaharovReprezentanţii departamentelor ce au participat la

cercetare:Kutasin (Forţele Militare Aeriene) . Beleţchi (Direcţia Centrală a Flotei Aeriene Civile) Jutiaiev (Comitetul Securităţii de Stat) Minin ( Comisia Controlului Sovietic) Popov (Direcţia Centrală a Serviciului

Hidrometeorologic) Revencov (Direcţia Treburilor Consiliului de Miniştri

al U.R.S.S.)

studii/documente

Resturile avionului IL 14 Resturile avionului IL 14 care transporta delegaţia românească împrăştiate care transporta delegaţia românească împrăştiate

în pădurea de lângă aeroportul Vnukovoîn pădurea de lângă aeroportul Vnukovo

Page 92: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document92

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII U.R.S.S. Anexa No. 1

la Procesul verbal al ComisieiDirecţia a IV-A

4 noiembrie 1957 Copie

No. 553 Secret

INFORMAŢIE

despre starea sănătăţii membrilor Delegaţiei de partid şi guvernamentale a R.P.R.

La 4 noiembrie a.c., la orele 19.15, au fost aduşi, la Spitalul No. 1 al Direcţiei No. 4 de la aerodromul Vnukovo, 9 oameni membri ai delegaţiei şi persoanele însoţitoare, cu leziuni traumatice de diferite grade. La toţi s-a dat ajutor de către profesorii: V. S. Maial, A.V. Guliaiev, V. I. Pşenicinicov, E. N. Manuilov, chemaţi urgent şi de medicii specialişti ai Spitalului No. 1.

După prepararea primară a rănilor bolnavilor s-a făcut röentghenografi e şi ei au fost examinaţi de specialişti - neuropatolog, oculist, terapeut, otorinolaringolog. La toţi cei traumatizaţi s-a introdus pentru profi laxie serul antitetanic, s-a fi xat pe loc un tratament corespunzător, în săli au fost instalate posturi medicale.

Starea sănătăţii tovarăşilor: 1. Tov. Chivu Stoica - preşedintele Consiliului de

Miniştri al R.P.R.; în timpul catastrofei el a primit o contuzie în zona colţului stâng al maxilarului de jos, cu o hemoragie în ţesuturile moi, o rană în zona de deasupra sprâncenei drepte, o contuzie la gamba dreaptă, jupuituri la faţă. Starea generală este satisfăcătoare. Temperatura corpului 37,3º.

2. Tov. Voitec Ştefan - locţiitorul preşedintelui Consiliului de Miniştri al R.P.R.; în timpul catastrofei el a primit o fractură a claviculei drepte, o leziune a zonei cefei cu fenomene de comoţie cerebrală. Jupuituri

pe pielea capului, mâinilor, picioarelor. Temperatura corpului 37,2º. Starea generală de gravitate medie. Se cere un regim de pat strict pe timp de nu mai puţin de trei săptămâni.

3. Tov. Moghioroş Alexandru - locţiitor al preşedintelui Consiliului de Miniştri al R.P.R. are o rană sfâşiată în partea stângă a creştetului, cu dezgolirea osului craniului. Jupuituri pe faţă şi picioare. Temperatura corpului 37,0º. Starea generală satisfăcătoare.

4. Tov. Ceauşescu Nicolae secretar al C.C. al P.M.R..

A căpătat o contuzie la jumătatea dreaptă a coşului pieptului şi a încheieturii stângi a gambei. Jupuitori la faţă, mâini şi picioare. Temperatura corpului 37,7º. Stare generală satisfăcătoare.

5. Tov. Răutu Leonte - şeful Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R.; o rană în zona tâmplei drepte. Leziune la încheieturile genunchiului şi a gambei stângi. Temperatura corpului 38,4º. Starea generală satisfăcătoare.

6. Tov. Voicu Ştefan - redactor responsabil al revistei; leziune cu hemoragie în ţesăturile moi ale fesei drepte; multe jupuituri la picioare şi mâini. Au fost observate fenomenele şocului. Temperatura corpului 37,6º. Starea generală de gravitate medie.

Starea sănătăţii persoanelor care însoţesc delegaţia:1. Novicov Mihai - scriitor - translator. Are o

rană sfâşiată şi penetrabilă a nasului cu fractura oaselor, ruptura cartilajelor. O rană sfâşiată a părţii drepte a limbii. Jupuituri multiple la corp. Temperatura corpului 37,7º. Starea generală satisfăcătoare.

2. Micu Alexandru - colaborator; rană sfâşiată a pleoapei drepte. Leziuni la piept şi gît, jupuituri la faţă. Temperatura corpului 37,8º. Starea generală de gravitate medie.

3. Petrescu Ion - stenograf; leziune la şale. Mici jupuituri la picioare. Temperatura corpului 37,3º. Starea generală bună.

Şeful Direcţiei Generale No. 4 De pe lângă Ministerul Sănătăţii U.R.S.S. A. Marcov Pt. conformitate (indescifrabil)

CONCLUZIE

Prin examinarea medico-legală a cadavrului tov. Preoteasa Grigore au fost constatate arsuri extrem de intense pricinuite întregului corp de fl acără, arsuri ce în general s-au transformat în carbonizare, o distrugere însemnată prin fl acără a ţesuturilor moi şi a oaselor craniului, a trunchiului extremităţilor şi a unei părţi ale organelor interne, precum şi schimbările organelor, ce s-au

studii/documente

Resturile avionului IL 14 Resturile avionului IL 14 care transporta delegaţia care transporta delegaţia românească împrăştiate românească împrăştiate

în pădurea de lângă în pădurea de lângă aeroportul Vnukovoaeroportul Vnukovo

Page 93: Revista 1(47) 2010

document 2010 1 (47) 93

păstrat, intervenite sub acţiunea unei temperaturi mari.Pe părţile cadavrului, ce s-au păstrat, n-au fost

găsite leziuni, pricinuite de unelte perforante, tăietoare, despicătoare sau de o armă de foc.

Cauza morţii tov. Preoteasa după datele examinării cadavrului nu se poate stabili din pricina distrugerii prin fl acără a unei părţi a organelor.

Găsirea funinginii în căile respiratorii şi culoarea roşie deschisă a sângelui arată că tov. Preoteasa a căzut în fl acără fi ind încă în viaţă. Acestei concluzii nu contrazic analiza negativă a sângelui cu privire la prezenţa oxidului carbonic, întrucât acest oxid se poate găsi în sânge numai la concentraţii importante.

La examinarea chimică a organelor alcoolul etilic n-a fost găsit. Datele examinării cadavrului arată, că tov. Preoteasa Grigore, când a fost în viaţa, a suferit de arterioscleroză cu o afecţiune însemnată a arterelor coronare ale inimii, precum şi de o ciroză oarecare şi obezitate a fi catului şi de scleroză a rinichilor.

Expertul medico-legal Gorschi

Anexa No. 6 la Procesul-verbal al Comisiei

ACTUL TEHNIC5

Comisia compusă din: inginerul şef al Direcţiei, din Moscova, a Aviaţiei de Transporturi a Flotei Aeriene Civile tov. Voiţehovici C.V., inginerul principal - inspector al Direcţiei Exploatării şi a Reparaţiilor Militare în Domeniul Tehnicii Aviatice a Forţelor Militare Aeriene, locotenentul colonel Cozenco P.I. şi inspectorul pentru Siguranţa Zborurilor al Direcţiei, din Moscova, a Aviaţiei de Transporturi a Flotei Aeriene Civile tov. Levin E.A., a făcut la 6 noiembrie 1957 cercetarea stării avionului „IL-14” cu numărul uzinei no. 146.001.010 cu două motoare AS-82 T NN B 2645760 (stângul) şi B. 2645766 (dreptul) ce a suferit o catastrofă la 4 noiembrie 1957 la aerodromul Vnukovo.

Avionul scos din Uzina „cutia poştală 2402” la 27 noiembrie 1956 cu resurse de 1000 ore, la momentul întâmplării a avut 253 ore de zbor fără a avea reparaţii. Motoarele au făcut în aer 253 ore, având resursele uzinei de 300 ore.

În urma examinării avionului şi a documentaţiei tehnice la locul incidentului s-au stabilit următoarele:

Înaintea zborului, conform inscripţiei la formularele avionului şi a motoarelor, lucrările reglementare se executau la timp şi cu volum complet. Punerile la punct din partea uzinei, conform buletinului la data de 10.10.57, sînt executate în întregime.

Aprovizionarea avionului a fost normală.În zbor, până la ciocnirea avionului cu piedica,

partea materială a lucrat normal, ce se confi rmă prin datele convorbirilor la radio între echipajul şi punctul de dispecer şi de comandă, declaraţiile mecanicului de bord tov. Gurov şi pilotului doi tov. Saraichin, precum şi de caracterul deteriorărilor avionului şi a agregatelor lui după ciocnirea cu pământul.

După ce a zburat deasupra staţiunii de radio cu transmisiune apropiată s-a atins de pădure şi a primit primele deteriorări neînsemnate la căptuşeala aripei. Părţi mici de căptuşeală şi frânturi de sticlă de la refl ectoarele felinarelor de aterizare au fost găsite în pădurea din faţa pistei de aterizare printre bucăţile rupte de la vârfurile copacilor (vezi schema).

Partea principală a avionului şi a agregatelor lui a fost distrusă după ce avionul s-a lovit de pământ în urma pierderii vitezei. Cu acest prilej avionul a atins pământul întâi cu aripa stângă, apoi cu prova fuselajului.

În urma faptului că înainte de a se lovi de pământ n-au fost oprite motoarele şi acumulatoarele a izbucnit un incendiu în avion, în timpul căruia au ars: partea principală a fuselajului, gondola de stânga a motorului, capacul dinapoi şi agregatele motorului stâng şi au ars parţial centroplanul şi ampenajul principal al avionului.

La examinarea rămăşiţelor avionului s-au constatat următoarele:

- motoarele în timpul zborului n-au avut stricăciuni, ce se dovedeşte prin lipsa şpanului metalic pe fi ltrele de ulei şi dopurile magnetice, prin prezenţa în motoare a uleiului curat, caracterul deformaţiei a elicelor aeriene şi starea bujiilor de aprindere în cilindri;

- semnele refuzului organelor girării avionului nu sunt;- aparatele de navigare şi instalaţiile din cabina

pilotului se afl au în stare de lucru. Aparatele barometrice (indicatoarele vitezei, altimetru şi variometru) sunt distruse, radio-altimetru este oprit pe scara înălţimilor mici, radio-busola este în lucru;

- şasiul avionului este scos afară, partea din faţă şi cea din dreapta şasiului sînt rupte la nodurile de întărire;

- sistemul stingerii incendiului n-a fost pus în mişcare de echipaj.

studii/documente

Resturile avionului IL 14 Resturile avionului IL 14 care transporta delegaţia românească care transporta delegaţia românească

împrăştiate în pădurea împrăştiate în pădurea de lângă aeroportul Vnukovode lângă aeroportul Vnukovo

Page 94: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document94

1http://www.verticalonline.ro/cum-a-scapat-gh-gheorghiu-dej-de-la-moarte.2Idem.3http://1989.jurnalul.ro/stire-special/nicolae-ceausescu-si-avioanele-sovietice-ale-escadrilei-speciale-de-transport-526430.html.4Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Comitetul Central al Partidului Comunist Român, Cancelarie, dosar 50/1957, f. 1-10.5Ibidem, f. 19-20.6Ibidem, dosar 51/1957, f. 2.7Ibidem, dosar 52/1957, f. 4.

NOTE

Schema cu locul căderii avionuluiSchema cu locul căderii avionului

CONCLUZIA: Partea materială n-a refuzat în timpul zborului. Avionul,

motoarele şi agregatele au devenit complet nefolositoare şi trebuie scoase complet din evidenţă.

Comisia: VoiţehoviciInginerul locotenent col. Kozenco Levin

* * *No. 1009/1957

PROTOCOL No. 296

Al şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 9 nov. 1957.

Participă la şedinţă tovaraşii: Gh. Apostol, E. Bodnăraş, P.Borilă, Al. Drăghici, L. Sălăjan, I. Fazekas.

Şedinţa începe la ora 12.Prezidează tov. Gh. Apostol.

Ordinea de zi:Cu privire la organizarea funeraliilor tov. Grigore

Preoteasa, membru supleant al Biroului Politic, secretar al C.C. al P.M.R..

În urma discuţiilor, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. aprobă măsurile propuse de Comisia de organizare a funeraliilor cu privire la organizarea aducerii în ţară a corpului neînsufl eţit al tov. Grigore Preoteasa şi a funeraliilor tov. Grigore Preoteasa.

Mitingul de doliu va fi deschis de tov. Dănălache Florian. La mitingul de doliu vor lua cuvântul tov. Gh. Apostol în numele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, a Guvernului şi a C.C. al P.M.R.; Aurel Mălnăşan din partea Ministerului Afacerilor Externe; Iliescu Ion din partea studenţilor; Trofi n Virgil din partea C.C. al U.T.M.; Geo Bogza din partea scriitorilor şi al oamenilor de ştiinţă şi Borş Gheorghe, secretar al Comitetului de Partid de la Complexul „Griviţa Roşie”.

EM 2 ex.19. XI. 1957. Proiect

HOTĂRÂREA7

C.C. al P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R., cu privire la cinstirea memoriei tov. Grigore Preoteasa, membru

supleant al Biroului Politic, secretar al C.C. al P.M.R.Pentru cinstirea memoriei tov. Grigore Preoteasa membru

supleant al Biroului Politic, secretar al C.C. al P.M.R., fi u credincios al clasei muncitoare şi al poporului nostru, militant devotat al partidului,

C.C. al P.M.R. şi Consiliul de Miniştri al R.P.R., hotărăsc:1. Să se atribuie numele de: GRIGORE PREOTEASAÎntreprinderii Poligrafi ce nr. 1 din BucureştiStrăzii Cerna din Bucureşti, raionul Griviţa Roşie, unde

a copilărit tovarăşulGrigore Preoteasa.Şcolii Elementare de 7 ani nr. 168 din Bucureşti, str. Zoie

Grand, nr. 9, unde a învăţat tovarăşul Grigore Preoteasa.Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. În această

casă va fi aşezat un bust al tovarăşului Grigore Preoteasa.2. Să se aprobe propunerea ţăranilor colectivişti din

Gospodăria Agricolă Colectivă Progresul din comuna Gighera, satul Gighera, raionul Gura Jiului, regiunea Craiova ca această gospodărie să poarte numele tovarăşului Grigore Preoteasa.

3. Să se editeze un volum care să cuprindă biografi a vieţii tovarăşului Grigore Preoteasa şi o culegere de articole scrise de el.

Schema cu locul căderii avionuluiSchema cu locul căderii avionului

studii/documente

VNUKOVO AVIATION ACCIDENT – Alexandru Armă

In 1957 took place an aviation accident in which Grigore Preoteasa – Romanian Minister for Foreign Affairs – died.Keywords: aviation accident, death, Minister for Foreign Affairs, weather conditions, technical defect

Prim-secretar al Comitetului Central

al Partidului Muncitoresc Român

Preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare

Române

Page 95: Revista 1(47) 2010

document 2010 1 (47) 95

Ceremonia de înălţare a celor doua drapele al României Ceremonia de înălţare a celor doua drapele al României şi N.A.T.O.şi N.A.T.O.

La 2 aprilie 2004, România a deschis o etapă nouă şi decisivă din istoria sa. Aderarea ofi cială la Alianţa Nord-Atlantică, cea mai puternică organizaţie de securitate colectivă din toate timpurile, a marcat împlinirea unuia dintre obiectivele majore ale politicii externe şi de securitate româneşti, dar şi un moment crucial al defi nirii locului nostru ca stat pe scena internaţională contemporană. După ani de izolare, ţara noastră revenea în familia euroatlantică de securitate şi valori.

Armonizarea obiectivelor noastre cu cele ale aliaţilor noştri, în plan regional, european şi internaţional a consfi nţit ieşirea României din logica acţiunii individuale şi a izolării şi trecerea la o abordare modernă a rolului său în lume.

ACTIVITATEA DIPLOMAŢIEI MILITARE ROMÂNEŞTI PENTRU ADERAREA LA N.A.T.O.

GL. BG. (R) AUREL ENE

„Instituţia atașaturii apărării constituie și va fi și pe mai departe principalul instrument diplomatic la nivelul Ministerului Apărării Naţionale...”

Aderarea României la N.A.T.O. a contribuit în mod esenţial la transformarea democratică, la consolidarea statului de drept, la progresul economic şi social din ţara noastră. În egală măsură însă, acest proces a contribuit la consolidarea securităţii şi stabilităţii în spaţiul euroatlantic şi în regiunea noastră. România nu a întârziat să se afi rme ca un membru activ, dinamic, fl exibil şi creativ al Alianţei, printr-o participare consistentă şi cu rezultate larg apreciate, alături de parteneri în toate operaţiunile şi în conturarea politicilor N.A.T.O.. Ţara noastră şi-a câştigat astfel un profi l strategic bine conturat, care evidentiază poziţia geostrategică a României, ca stat a cărui frontieră naţională coincide cu frontiera estică şi sudică a N.A.T.O..

Însă drumul aderării României la N.A.T.O. a fost un proces, început în anul 1990 şi cu repere cardinale în 2002 (summit-ul N.A.T.O. de la Praga când ţării noastre i-a fost oferită invitaţia la aderare) şi 2004 (anul aderării ofi ciale la N.A.T.O., prin depunerea instrumentelor de ratifi care), proces în care o contribuţie deosebită şi-a adus Armata, iar în cadrul acesteia un loc distinct l-a avut Diplomaţia Apărării, respectiv Ataşatura Militară.

În acest context, se poate aprecia că în cei 150 de ani de existenţă aproape neîntreruptă, Ataşatura Militară s-a afi rmat ca o componentă permanentă, activă şi reprezentativă a diplomaţiei române, pentru promovarea cu succes a obiectivelor politicii externe şi de securitate a României, iar aderarea acesteia la N.A.T.O. o confi rmă o dată în plus.

SITUAŢIA ATAŞATURII MILITARE ÎN DECEMBRIE 1989

Rememorând din punct de vedere istoric, instituţia Ataşaturii Militare a fost înfi inţată în anul 1859 prin Înaltul Ordin De Zi nr. 83 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sub denumirea de „Secţia a 2-a Statistică şi Studiul Armatelor Străine” – prima structură română de informaţii militare.

Făcând un arc peste timp se poate aprecia că în Decembrie 1989 Ataşatura Militară românească se afl a într-o stare precară, pe fondul accentuării regimului totalitar şi subestimării rolului şi locului diplomaţiei militare în promovarea obiectivelor de politică externă în domeniul apărării.

Starea total necorespunzătoare a Ataşaturii Militare româneşti în ajunul evenimentelor din Decembrie 1989 îşi are unele explicaţii în măsurile luate de autorităţile timpului începând cu anul 1980, când, invocându-se în principal difi cultăţi fi nanciare s-au luat o serie de măsuri aberante, concretizate în:

- frânarea treptată, urmată de stoparea procesului de înlocuire a ataşaţilor militari români odată cu încheierea stagiului la post;

- retragerea celor mai mulţi dintre ataşaţii militari români de la post fără înlocuitori, din raţiuni de vârstă şi stare a sănătăţii;

- suprimarea din statele de organizare a funcţiilor de ataşaţi militari adjuncţi, secretari ai birourilor ataşaţilor militari, şoferi, la toate posturile existente.

Urmare a acestor măsuri iresponsabile s-a ajuns la situaţia ca, în Decembrie 1989, Armata Română să aibă doar patru ataşaţi militari încadraţi la post – la Belgrad, Berlin, Budapesta şi Roma – în condiţiile în care existau 30 de funcţii de ataşaţi militari în statul de organizare.

PRIMELE MĂSURI PENTRU REFACEREA ATAŞATURII MILITARE DUPĂ DECEMBRIE 1989

Evenimentele din Decembrie 1989 au creat condiţiile schimbării acestei situaţii de neacceptat. Astfel, s-a raportat noii conduceri a statului situaţia Ataşaturii Militare şi s-au făcut propuneri pentru redeschiderea Birourilor Ataşaţilor Militari prin numirea şi acreditarea de noi ataşaţi militari. Întrucât acţiunea trebuia făcută în cel mai scurt timp, iar procesul de selecţie şi pregătire ar fi fost relativ îndelungat, Direcţia Informaţii Militare a hotărât să folosească în primul rând ofi ţeri din structura existentă, cu pregătire operativ-informativă şi buni cunoscători ai statelor în care urmau să fi e acreditaţi. Acest lucru a fost posibil întrucât Direcţia Informaţii din Marele Stat Major (M.St.M.) dispunea în Decembrie 1989 de un corp de ofi ţeri foarte bine pregătiţi şi cu multă experienţă în munca de informaţii şi reprezentare, ceea ce a permis realizarea încadrării birourilor ataşaţilor apărării într-un timp scurt. Mulţi din aceşti ofi ţeri îndepliniseră diferite misiuni în străinătate sau deţinuseră funcţii importante în cadrul direcţiei, fi ind propuşi, în repetate rânduri, pentru ocuparea funcţiilor de ataşaţi militari.

Concomitent cu plecarea noilor ataşaţi militari la posturi s-a intensifi cat procesul de selecţie din armată, cu accent pe identifi carea de ofi ţeri tineri, care în mod treptat urmau să ia locul celor trimişi în străinătate, creându-se şi o rezervă de cadre pentru misiunile viitoare de reprezentare.

Concomitent cu iniţierea procesului refacerii Ataşaturii Militare, în ianuarie 1990, conducerea Direcţiei Informaţii Militare (D.I.M.) a convocat întregul personal al structurii, prelucrând noile orientări în politica militară a statului:

- „România şi armata ei nu mai consideră ţările membre N.A.T.O. ca inamici potenţiali şi doreşte dezvoltarea relaţiilor militare cu toate ţările care acceptă acest lucru, cu respectarea principiilor egalităţii şi respectului reciproc”.

studii/documente

Page 96: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document96

studii/documente

Ceremonie de înălţare Ceremonie de înălţare a Drapelului naţional a Drapelului naţional la Cartierul General la Cartierul General

al N.A.T.O. Bruxellesal N.A.T.O. Bruxelles

- „Ataşatura Militară română şi organele de informaţii militare au ca sarcină primordială desfăşurarea activităţilor specifi ce în exterior care să servească, exclusiv, interesele apărării naţionale a României şi determinarea pericolelor care s-ar putea ivi la adresa ţării noastre, indiferent din ce direcţie ar veni acestea.”

- „În paralel cu distanţarea faţă de Tratatul de la Varşovia, au fost luate măsuri pentru apropierea de N.A.T.O. Prin ataşaţii militari ai ţărilor membre la Bucureşti au fost trimise mesaje privind dorinţa României de a dezvolta relaţiile militare cu aceste ţări şi de a stabili contacte şi vizite reciproce la diferite niveluri între armatele noastre. Mesaje similare au fost transmise şi către ţări occidentale din afara N.A.T.O..”

RELUAREA REPREZENTĂRII MILITAREÎN STRĂINĂTATE ŞI INIŢIEREA RELAŢIILOR OFICIALE CU N.A.T.O.

În prima parte a anului 1990, la propunerea Direcţiei Informaţii Militare, au fost trimişi la post 28 de ataşaţi militari în următoarele ţări: Anglia, Austria, Bulgaria, Canada, Cehoslovacia, China, R.P.D. Coreeană, Egipt, Elveţia, Franţa, R.D. Germană, R.F. Germania, Grecia, India, Indonezia, Iordania, Iran, Italia, Iugoslavia, Japonia, Maroc, Polonia, Portugalia, Siria, S.U.A., Turcia, Ungaria, U.R.S.S.

În anii următori au mai fost înfi inţate următoarele posturi: Belgia - 1991, Coreea de Sud - 1991, Spania - 1991, Israel - 1992, numărul birourilor ataşaţilor militari cu reşedinţă permanentă ajungând la 33. În scurt timp, noii ataşaţi militari români au reuşit să refacă legăturile între armata noastră şi armatele ţărilor de acreditare, să promoveze şi să organizeze schimburi de vizite la nivelul conducerii Ministerului Apărării Naţionale (M.Ap.N.), Statului Major General (S.M.G.), Direcţiei Informaţii Militare (D.I.M.) şi altor structuri ale armatei.

În felul acesta s-a reuşit să se afi rme în străinătate noua politică militară românească şi să se stabilească relaţii de încredere şi cooperare cu armatele ţărilor membre N.A.T.O. şi cu alte armate prietene.

Desfi inţarea la 31 martie 1991 a Tratatului de la Varşovia, a permis o dezvoltare rapidă a relaţiilor militare bilaterale cu alte state şi a mărit importanţa Ataşaturii Militare ca factor activ, de primă linie, în afi rmarea noilor orientări politico-militare româneşti. După ce în luna iulie 1990, primul-ministru al României a adresat în scris Secretarului General

N.A.T.O. invitaţia de a vizita România, propunând acreditarea unui ambasador român la N.A.T.O., în octombrie acelaşi an, partea română a autorizat pe ambasadorul român în Belgia să iniţieze relaţii diplomatice cu N.A.T.O.

La 13 decembrie 1990, şeful M.St.M. al Armatei României împreună cu şeful D.I.M. au efectuat prima vizită ofi cială la sediul N.A.T.O. din Bruxelles. Cu acest prilej s-au întâlnit cu Secretarul General al N.A.T.O. şi cu reprezentanţii permanenţi militari ai statelor membre N.A.T.O., purtându-se discuţii referitoare la apropierea României şi armatei sale de structurile Organizaţiei Nord-Atlantice, stabilindu-se unele înţelegeri de principiu referitoare la relaţiile Armatei Române cu armatele ţărilor membre N.A.T.O. După aceste contacte, procesul de apropiere a ţării şi armatei noastre de structurile N.A.T.O. a continuat, dând un nou impuls activităţii Ataşaturii Militare pe linia dezvoltării relaţiilor militare externe ale ţării noastre.

Astfel, în perioada 4-5 iulie 1991, Secretarul General N.A.T.O. a vizitat România, la 21 august 1991 a avut loc vizita ministrului român al apărării la sediul N.A.T.O., iar în octombrie 1991 preşedintele României a trimis Secretarului General N.A.T.O. un mesaj în care afi rmă disponibilitatea României de a se angaja într-o cooperare strânsă cu N.A.T.O., aceasta fi ind singura organizaţie capabilă din punct de vedere politic şi militar să asigure stabilitatea şi securitate noilor democraţii europene.

Reuniunea miniştrilor de externe şi a miniştrilor apărării din statele membre N.A.T.O., din anul 1992, de la Roma, a făcut cunoscută decizia Alianţei de a primi în structurile sale şi alte state care doresc acest lucru. Deschiderea anunţată de către N.A.T.O. a creat premisele vizitei preşedintelui României la Cartierul General N.A.T.O. - februarie 1993 - prilej cu care acesta a reafi rmat dorinţa României de a se integra în structurile euroatlantice. În perioada 16-19 august 1993, preşedintele Comitetului Militar N.A.T.O. a efectuat o vizită ofi cială în România, după care, urmare fi rească a obiectivului strategic al României de aderare la N.A.T.O., începând cu data de 15 septembrie 1993, generalul de brigadă Paul Şarpe a fost numit reprezentant al armatei noastre la Cartierul General al N.A.T.O. din Bruxelles. Totodată, se poate aprecia că anul 1993 a marcat o evoluţie

semnifi cativă în dezvoltarea relaţiilor militare externe, optimizându-se dispozitivul Ataşaturii Militare într-o manieră corelată şi compatibilă cu structurile similare din statele membre N.A.T.O.. De asemenea, a fost extins şi adâncit procesul de întinerire a corpului de cadre al Direcţiei Informaţii Militare, a fost lărgită baza de selecţie a viitorilor ataşaţi militari prin scoaterea la concurs a posturilor pentru încadrare (a fost asumată noţiunea de „ataşat al apărării”, denumire adecvată şi uzitată în statele N.A.T.O.).

La 3 noiembrie 1993, partidele politice reprezentate în Parlamentul României au decis constituirea Consiliului Naţional Consultativ pentru Integrare Euroatlantică având ca obiectiv principal „sprijinul politic pentru accelerarea procesului de integrare a României în structurile euroatlantice şi Vest Europene, mai ales în sensul armonizării legislative şi alinierii măsurilor adoptate pe plan intern la cerinţele acestui proces”. Acest demers de revenire a României în spaţiul politic, economic, social, spiritual şi militar tradiţional a fost iniţiat la nivel naţional, printr-o strategie coerentă şi unitară, în cadrul căreia s-a perfectat dimensiunea militară a integrării, la punerea căreia în practică Ataşatura Apărării a fost chemată să joace un rol distinct, ca principal instrument diplomatic al M.Ap.N.

ATAŞATURA MILITARĂ ŞI PARTENERIATULPENTRU PACE

În perioada 10-11 ianuarie 1994, la Reuniunea la vârf de la Bruxelles, şefi i de stat şi de guvern din ţările Alianţei au lansat Parteneriatul pentru Pace (PfP) dând publicităţii Documentul-cadru al PfP.

Parteneriatul pentru Pace a reprezentat o iniţiativă majoră a N.A.T.O., vizând:

- creşterea încrederii şi eforturilor de cooperare între statele membre N.A.T.O. şi statele care doresc să adere la Alianţă;

- creşterea transparenţei bugetelor apărării concomitent cu creşterea controlului democratic asupra organismului militar;

- planifi carea comună de exerciţii militare şi formarea deprinderilor de a acţiona împreună cu statele membre N.A.T.O. în domenii cum ar fi menţinerea păcii, căutarea - salvarea, operaţiunile umanitare şi alte domenii ce ar putea fi convenite.

Page 97: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 97

Sediul N.A.T.O.Sediul N.A.T.O.

La 26 ianuarie 1994, ministrul afacerilor externe al României a semnat la sediul N.A.T.O., Documentul-cadru al Parteneriatului pentru Pace, urmând ca la 28 aprilie 1994 să aibă loc Ceremonia de inaugurare a Celulei de Coordonare a Parteneriatului, instalată în perimetrul S.H.A.P.E., Mons, Belgia. Cu acest prilej, ministrul Apărării Naţionale al României a remis N.A.T.O. documentul de prezentare supus de România în cadrul Parteneriatului pentru Pace, în 14 septembrie 1994 fi ind aprobat ofi cial Programul de Parteneriat Individual al României cu N.A.T.O., elaborat în cadrul PfP.

Participarea României la Parteneriatul pentru Pace a constituit o etapă indispensabilă în procesul pregătirii pentru aderarea la N.A.T.O. şi a fost principalul instrument de realizare a obiectivelor de interoperabilitate, la care o contribuţie deosebită şi-a adus-o Ataşatura Apărării, desfăşurându-şi activitatea în concordanţă cu noua politică militară românească şi cu evoluţia fenomenului militar internaţional. În ceea ce priveşte promovarea candidaturii României la N.A.T.O., Ataşatura Militară a acţionat în următoarele direcţii:

- pregătirea vizitelor personalităţilor militare şi politico-militare române în ţările N.A.T.O. şi partenere;

- organizarea de activităţi vizând promovarea intereselor României pe lângă structurile politico-militare din ţara de acreditare şi în mediul diplomatic militar precum şi mediatizarea participării Armatei României la exerciţiile PfP, la misiuni internaţionale şi la eforturile de luptă împotriva terorismului internaţional;

- informarea permanentă cu privire la atitudini şi poziţii exprimate de personalităţi militare şi politico-militare străine faţă de extinderea N.A.T.O. şi de candidatura României.

În anul 1995, dispozitivul Ataşaturii Apărării includea următoarele ţări: Anglia, Austria (cu extindere în Elveţia şi Slovacia), Belgia (cu extindere în Olanda şi Luxemburg), Bulgaria (cu extindere în Albania), Cehia, China, Coreea de Sud (cu extindere în Indonezia), Croaţia, Egipt (cu extindere în Emiratele Arabe Unite), Iordania, Siria, Franţa, Germania, Grecia, Israel, Italia, Iugoslavia, Japonia, Moldova, Polonia, Portugalia, Federaţia Rusă, S.U.A. (cu extindere în Canada), Turcia (cu extindere în Pakistan), Ucraina, Ungaria şi răspundea cerinţelor etapei pentru atingerea obiectivului strategic al politicii externe româneşti: aderarea României la N.A.T.O..

Astfel, se asigura reprezentarea Armatei Române în 36 de ţări, din care în 24 de ţări cu reşedinţă permanentă şi în 12 ţări prin extindere de acreditare, intrarea în normalitate a schimbării ofi ţerilor de la posturi în conformitate cu uzanţele diplomatice, dar şi în concordanţă cu interesele de întinerire a corpului de ataşaţi militari şi de promovare cu mai multă tărie a obiectivului major al politicii externe şi de securitate româneşti - aderarea la N.A.T.O..

În iulie 1997 a avut loc Summit-ul N.A.T.O. de la Madrid. Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au primit invitaţia de a se alătura Alianţei. Comunicatul fi nal al Summit-ului a confi rmat continuarea procesului de lărgire a Alianţei, textul nominalizând România printre statele candidate care au realizat progrese semnifi cative în îndeplinirea criteriilor de aderare la N.A.T.O..

După hotărârile luate de N.A.T.O. la Madrid şi luând în calcul aspectele constatate de N.A.T.O. după primul val de extindere, Ataşatura Militară a acţionat pentru informarea conducerii M.Ap.N. privind:

- identifi carea de forme şi metode adecvate de dobândire a unui statut de ţară responsabilă angajată consecvent în îndeplinirea sarcinilor asumate;

- semnalarea importanţei, în concepţia N.A.T.O., a continuării programului de modernizare continuă a forţelor armate şi alocarea unui buget care să asigure îndeplinirea în continuare a programului de modernizare şi înzestrare;

- modalităţi pentru dobândirea unei imagini proprii, distincte, în rândul statelor N.A.T.O., pentru a benefi cia de un sprijin real şi de audienţă la toate palierele de decizie ale Alianţei;

- realizarea de performanţe care să plaseze România alături de statele care au aderat în primul val;

- promovarea cu şi mai multă tărie a atuurilor de aderare ale României, respectiv:

- îndeplinirea integrală a criteriilor stabilite de N.A.T.O. pentru admiterea ţărilor candidate în Alianţă;

- poziţia geostrategică a ţării noastre;- evidenţierea capacităţii ţării şi armatei noastre de a acţiona ca

o ţară membră N.A.T.O. prin:- îndeplinirea angajamentelor asumate în cadrul Parteneriatului

pentru Pace;- dovedirea capacităţii de a participa, conform angajamentelor

asumate, la mai multe operaţiuni de menţinere a păcii, simultan, relevând capacităţi de desfăşurare strategică independente, cu elemente aparţinând celor trei categorii de forţe ale armatei.

De asemenea, Ataşatura Militară românească a contribuit în continuare la menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor cu armatele ţărilor din N.A.T.O.. În relaţiile cu S.U.A. un rol deosebit a avut Parteneriatul strategic - 1997 şi „Programul Mil to Mil”.

STRUCTURI DE REPREZENTARE ALE ROMÂNIEI LA N.A.T.O. - 1998

Obiectivul strategic al aderării la N.A.T.O. a generat în timp măsuri organizatorice şi structurale la nivelul organigramei M.Ap.N. astfel, în cadrul Departamentului pentru Politica de Apărare, a luat fi inţă, în anul 1997, Direcţia de Integrare Euroatlantică a Ministerului Apărării Naţionale, cu misiunea principală de întocmire a „strategiei de acţiune a M.Ap.N. pentru integrarea în N.A.T.O.” şi de urmărire a implementării acestei strategii.

În anul 1998 s-a înfi inţat la Bruxelles, Misiunea României la N.A.T.O. şi U.E.O. (având în compunere o secţiune politică şi o secţiune militară), precum şi Reprezentanţa Militară a Statului Major General la N.A.T.O., structuri în care diplomaţii militari încadraţi au asigurat expertiza şefului de misiune / reprezentanţă în domenii de referinţă, precum:

- Programul Naţional de Aderare;- Programul de Lucru al Parteneriatului;- Programul Individual de Parteneriat România – N.A.T.O.;- Procesul de Analiză şi Revizuire a Parteneriatului / P.A.R.P.;- Parteneriatul Intensifi cat ş.a.Ofi ţerii M.Ap.N. încadraţi în Misiunea României la N.A.T.O.

şi U.E.O., precum şi în cadrul Reprezentanţei Militare a S.M.G. la N.A.T.O. au desfăşurat o activitate laborioasă luând măsuri efi ciente pentru:

- pregătirea vizitelor la Bucureşti ale echipelor N.A.T.O. de evaluare;

- pregătirea participării reprezentanţilor români la reuniunile de la Bruxelles în format N.A.T.O. + România;

- pregătirea participării româneşti la reuniunile miniştrilor apărării;

- organizarea de întâlniri de lucru cu reprezentanţi ai Alianţei pe probleme privind cooperarea N.A.T.O. – România.

Şi în cursul anului 1998, ataşaţii militari au contribuit la organizarea şi desfăşurarea unui număr mare de vizite a unor reprezentanţi militari români în ţările de acreditare şi a unor personalităţi militare străine în România. De asemenea, au asigurat baza documentară informativă necesară reformelor din Armata Română în perspectiva viitoarei aderări la N.A.T.O..

În cursul anului 1999, Ataşatura Militară a fost conectată la evoluţiile din zonele de confl ict care interesau politica de apărare şi securitate a României şi a sprijinit în continuare dialogul dintre Armata României şi armatele statelor membre N.A.T.O. în scopul îndeplinirii cât mai repede posibil a criteriilor de aderare, aducând o contribuţie hotărâtoare la îndeplinirea M.A.P.-ului (Membership Action Plan), mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate.

În anul 2001, eforturile Direcţiei Informaţii şi Reprezentare Militară (D.I.R.M.) au fost concentrate pe linia activităţii de reprezentare, de colaborare militară bilaterală şi de sporire la maxim a contribuţiei D.I.R.M. la efortul României pentru integrarea în N.A.T.O., în perspectiva Summit-ului de la Praga. Unul din obiectivele prioritare l-a constituit complexul de măsuri întreprinse în vederea consolidării şanselor de aderare ale ţării noastre la structurile euroatlantice, cu accent pe adaptarea la evoluţia N.A.T.O.,

Page 98: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document98

studii/documente

Palatul Parlamentului, ceremonia ofi cială Palatul Parlamentului, ceremonia ofi cială de aderare a României la N.A.T.O.de aderare a României la N.A.T.O.

THE ROMANIAN MILITARY DIPLOMATIC ACTIVITY FOR ADHERING TO NATO –

brigade general (r.) Ene Aurel

After 1989, the military attachés participated actively for sustaining the Romanian diplomatic activity in order to integrate in the European security and values system. Its corollary was in 2004 when our country has been invited to adhere to NATO.

Keywords: military attachés, diplomacy, NATO, EU, foreign policy, security.

în contextul noilor ameninţări asimetrice.Pe linia reprezentării Armatei României s-a avut în vedere

optimizarea dispozitivului B.A.Ap., în funcţie de evoluţia situaţiei politico-militare internaţionale în corelaţie cu interesele României. Astfel, s-a deschis postul Vilnius (care a p reluat de la postul Varşovia extinderea pentru spaţiul Baltic) făcând ca la acea dată D.I.R.M. să dispună de 34 de posturi încadrate cu ataşaţi ai apărării, structura realizată la acea dată acoperind nevoile de reprezentare ale Armatei României şi de cooperare cu armatele ţărilor de acreditare.

Pe linia colaborării militare bilaterale s-a remarcat o creştere a implicării Ataşaturii Apărării în urmărirea, perfectarea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor din planurile de relaţii internaţionale ale M.Ap.N. şi Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (D.G.I.A.).

În vederea atingerii obiectivului integrării au fost luate următoarele măsuri:

- s-a acţionat profesional pe linia implementării „Strategiei de promovare politică a candidaturii României la N.A.T.O., în perspectiva Summit-ului de la Praga” - folosind cadrul favorizant al raporturilor de colaborare între M.Ap.N. - Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.), în acest domeniu;

- au fost valorifi cate mai efi cient resursele de care a dispus Ataşatura Apărării, focalizându-se pe demersurile concrete derulate în plan politico-militar;

- au fost promovate mai activ elementele pozitive din procesul de însuşire şi implementare a normelor, valorilor şi principiilor împărtăşite de Comunitatea Euroatlantică, precum şi progresele obţinute în contextul parcurgerii M.A.P.-ului;

- s-a instituit un mecanism de coordonare permanentă, atât între structurile din ţară, cât şi între factorii de execuţie din exterior, astfel încât să se realizeze o armonizare deplină a demersurilor M.A.E. şi M.Ap.N., orientate spre valorifi carea sprijinului factorilor de decizie politico-militară din statele membre N.A.T.O. pentru candidatura României;

- a fost intensifi cată colaborarea între reprezentanţii M.Ap.N. şi cei ai M.A.E. pe linia valorifi cării tuturor oportunităţilor oferite de realizarea unor vizite în statele membre N.A.T.O. de unii înalţi ofi ciali români; s-au transmis simultan, pe linie militară şi politică, mesaje substanţiale şi convergente la progresele realizate de România pe linia pregătirii pentru aderare, precum şi pe planul identifi cării disponibilităţii unor structuri din ţările membre ale Alianţei de a oferi asistenţă României.

După aprecierea progreselor realizate în reforma sectorului militar de către Comandantul Suprem al Forţelor Aliate (ianuarie 2002 - Bucureşti) şi evidenţierea ultimelor realizări ale României în îndeplinirea obiectivelor Planului Naţional de Aderare (de către Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic ~ România/aprilie 2002) a urmat Summit-ul N.A.T.O. de la Praga.

INVITAREA ROMÂNIEI LA ADERAREA LA N.A.T.O.: SUMMIT-UL N.A.T.O. DE LA PRAGA -

21 NOIEMBRIE 2002

La 21 noiembrie 2002, cu prilejul Summit-ul N.A.T.O. de la Praga, România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică, moment în care Ataşatura Română a Apărării a fost mobilizată integral pentru sprijinirea acestui important deziderat. Cu acest prilej, aliaţii au lansat invitaţii de aderare pentru şapte state - Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Reuniunea şefi lor de stat şi de guvern ai ţărilor membre N.A.T.O. a fost momentul culminant al eforturilor şi demersurilor naţionale, politico-militare întreprinse de ţara noastră.

Anvergura documentelor aprobate la Praga situează Summit-ul între momentele istorice, de referinţă ale N.A.T.O..

Decizia adoptată la Praga, precum şi plusul de credibilitate obţinut de România, cu această ocazie, au determinat o şi mai mare răspundere din partea instituţiilor statului în direcţia respectării angajamentelor asumate pe linie N.A.T.O., de intensifi care a reformelor, în special în domeniul militar şi de soluţionare a principalelor probleme identifi cate în comun cu aliaţii. Astfel, după invitarea la aderare a României au urmat runde de convorbiri cu experţi N.A.T.O. în probleme de apărare, securitate şi economie, discutându-se calendarul pentru fi nalizarea reformelor în fi ecare domeniu.

La 29 martie 2004, România a aderat în mod ofi cial la N.A.T.O. prin depunerea instrumentelor de ratifi care la Departamentul de Stat al S.U.A., stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratifi care a fost urmată, la 2 aprilie 2004, de ceremonia arborării ofi ciale a drapelului României la sediul

N.A.T.O., încheindu-se un proces în care instituţia Ataşaturii Apărării şi-a dovedit cu prisosinţă rolul de principal instrument diplomatic la nivelul M.Ap.N., în îndeplinirea cu succes a obiectivului major al politicii externe şi de securitate a României: aderarea la N.A.T.O.. La acest moment de succes, România deţinea ataşaţi ai apărării în 58 de state, din care 42 de birouri ale ataşaţilor apărării cu reşedinţă permanentă în ţările de acreditare şi 16 state acoperite prin extindere de acreditare. Aderarea la Comunitatea Nord-Atlantică a fost un obiectiv ambiţios care a coagulat energiile întregii societăţi româneşti, în ansamblul ei. În acelaşi timp nu putem şi nu trebuie să uităm eforturile constante depuse de Armata României pentru împlinirea acestui deziderat, militarii trăind momentele principale ale aderării ţării noastre la N.A.T.O., în teatrele de operaţiuni militare sau în mediile diplomatice. Şi datorită lor, România s-a dovedit un aliat serios, predictibil, fi ind în acelaşi timp, un furnizor de securitate în cadrul Alianţei.

Acum putem afi rma cu certitudine că suntem în măsură să ne îndeplinim misiunile şi obligaţiile în cadrul celei mai puternice Alianţe de securitate din istorie. În acelaşi timp, pentru a face faţă adaptării permanente a Alianţei la mediul actual de securitate afl at în continuă schimbare, Armata României desfăşoară un proces activ de transformare şi de profesionalizare, în vederea perfecţionării instruirii şi dotării trupelor pentru a fi interoperabile, dislocabile şi sustenabile în teatrul de operaţii, capabile să desfăşoare gama întreagă de misiuni ale Alianţei. Toate aceste succese pe linia aderării şi integrării României în N.A.T.O. sunt legate şi de valoarea profesională a corpului de cadre al D.I.M. şi de activitatea şefi lor acestei structuri de elită a armatei române - generalii Marin Pancea, Paul Şarpe, Decebal Ilina, Mihaiu Mărgărit, Sergiu Medar, Gheorghe Savu, Dan Plăviţiu - care au armonizat şi valorifi cat cunoştinţele şi pasiunea „vechii gărzi” a Ataşaturii Militare cu dinamismul şi perseverenţa noilor generaţii de diplomaţi militari, urmare a unui amplu proces de selecţie şi a unei pregătiri adecvate obiectivului de îndeplinit.

Referitor la importanţa diplomaţiei militare române cât şi a instituţiei Ataşaturii Apărării, generalul dr. ing. Gheorghe Savu menţiona în lucrarea întocmită de Asociaţia Diplomaţilor Militari în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza”„Diplomaţia Română a Apărării”, Editura MEDRO, 2007, următoarele:

„Instituţia ataşaturii apărării constituie şi va fi şi pe mai departe principalul instrument diplomatic la nivelul Ministerului Apărării Naţionale, centru focal pentru relaţiile militare externe, factor activ de transpunere în practică a obiectivelor politicii externe române, constituind astfel un veritabil vârf de lance al diplomaţiei militare româneşti.”

Page 99: Revista 1(47) 2010

studii/documente

document 2010 1 (47) 99

În epoca modernă, dar şi în cea contemporană, a fi cadru activ în Armata României a însemnat pentru mulţi tineri un prilej de a-şi realiza un vis, o profesie demnă şi respectată în societate. Îmbrăcând de la o vârstă fragedă uniforma militară, renunţând de bună voie la bucuriile şi plăcerile unei tinereţi trăită tumultos precum cei din generaţia lor, aceşti oameni au acceptat fără murmur toate rigorile şi servituţile vieţii ostăşeşti, dând dovadă de o voinţă deosebită şi de o tărie de caracter mai presus de orice îndoială. După absolvirea studiilor de bază - respectiv a şcolilor de ofi ţeri, de maiştri sau subofi ţeri - viaţa cadrului militar nu era, precum nu este nici astăzi, deloc uşoară. Zilele şi nopţile petrecute în cazarmă, pe câmpurile de instrucţie, în poligoane, aplicaţii sau teatre de operaţii, schimbările frecvente de garnizoană, precum şi alte servituţi specifi ce vieţii ostăşeşti şi-au pus amprenta pe felul lor de a fi şi pe sănătatea lor. Acest mod de viaţă a avut repercursiuni nu tocmai fericite şi asupra familiilor lor, fi ecare mutare fi ind în felul ei o mică dramă cu urmări resimţite ani la rând.

Armata Română, condusă cu destoinicie de cadrele ei, a fost cea care şi-a adus prinosul de sânge la cucerirea Independenţei Naţionale, la făurirea României Mari, la eliberarea teritoriilor româneşti răpite în al Doilea Război Mondial, la victoria Revoluţiei din Decembrie 1989 şi a avut rolul esenţial în integrarea ţării noastre în structurile euroatlantice. Putem afi rma, fără să greşim, că însăşi existenţa statului român în actualele graniţe se datorează armatei şi sacrifi ciilor sale, jertfei supreme a miilor de cadre şi a sutelor de mii de soldaţi şi gradaţi.

În anii dictaturii socialiste, mii de cadre militare se afl au alături de zeci de mii de soldaţi pe toate marile şantiere de construcţii din ţară, la canalul Dunăre - Marea Neagră, la Transfăgărăşan, în mine, la împăduriri, la irigaţii sau la culesul recoltei unde programul normal de lucru era de „zi lumină”. Multe din marile construcţii, cu care astăzi ne mândrim, au încorporate truda şi eforturile ostaşului român indiferent de gradul pe care-l purta.

După o viaţă petrecută în uniformă şi răspunzând prezent la orice oră, cadrele militare sunt trecute în rezervă, fi e la termenul legal,

fi e că s-a mai făcut o restructurare, după care, cea mai mare parte sunt uitate şi ignorate, au parte de un anonimat nu de puţine ori dureros şi nemeritat.

Acomodarea la viaţa civilă este grea, nu puţine cadre militare în rezervă suferă, sunt supuse la apostrofări şi jigniri de tot felul din partea unor persoane care-şi fac din asta un prilej de a ieşi în evidenţă, de a-şi etala o aşa zisă superioritate materială şi socială sau pur şi simplu pentru că au ceva cu armata. Instituirea unei insigne pentru cadrele

CONSIDERAŢII PRIVIND ÎNFIINŢAREA

UNEI INSIGNE A CADRELOR

MILITARE ÎN REZERVĂ SAU ÎN RETRAGERE

COL. (R) PROF. EUGEN ICHIM

Insigna Ofi ţer rezervă retragere (in perioada interbelica)

Insigna Cadru militar rezervă - propunere

militare în rezervă sau în retragere ar fi în momentul de faţă benefi că, ar contribui la o cunoaştere mai bună a statutului lor social, ar evita punerea acestora în situaţii neplăcute, ar îmbunătăţi imaginea armatei în societate şi nu în ultimul rând ar fi o reparaţie morală binemeritată pentru cei care decenii la rând au slujit sub drapelul patriei.

Din punct de vedere istoric, apariţia acestui tip de insignă nu ar fi o noutate pentru armata română şi nici pentru alte armate care ne sunt partenere în diferite alianţe. Asemenea însemne au fost purtate cu demnitate până în anul 1947 de ofi ţerii şi subofi ţerii români afl aţi în rezervă şi în retragere. Aş exemplifi ca în materialul de faţă doar cu o singură reglementare din acea perioadă şi anume „Insigna ofi ţerilor în rezervă şi retragere proveniţi din activitate” care, după părerea unanimă a specialiştilor, dar şi ai purtătorilor acesteia, era cea mai reprezentativă şi mai frumoasă. Înfi inţarea ei s-a făcut prin Decretul Regal nr. 3209 din anul 1936, publicat în Monitorul Ofi cial, partea I, nr. 14 din 19 ianuarie 1937.

Acest insemn, confecţionat din argint masiv, avea formă ovală cu dimensiunile de 5/4 cm., reprezenta un vultur cruciat de culoare aurie ce avea pe piept scutul din stema ţării, coroana, cifra regală, precum şi un înscris stilizat al literelor ORR aşezat pe ramuri de stejar şi de laur legate cu o panglică în culorile naţionale (anexa 1).

Se acorda „tuturor ofi ţerilor de rezervă şi retragere proveniţi din activitate ce trec în rezervă prin demisie, limită de vârstă (...) sau în retragere pentru infi rmităţi incurabile”. Insigna era însoţită de un brevet al cărui număr era înscris într-un registru special. Se purta în toate ocaziile fi ind prinsă pe partea stângă a pieptului. Având la bază această insignă, cu câteva modifi cări şi actualizări (înlocuirea scutului stemei României interbelice cu scutul din stema României de astăzi, eliminarea cifrei şi coroanei regale, înlocuirea literelor ORR [ofi ţer rezervă retragere - n.n.] cu CMR [cadru militar rezervă – n.n.] şi adăugarea sub scut a două arme încrucişate care au scopul de a o personaliza, dar şi de a o asemăna puţin cu insigna veteranilor de război) se poate realiza o insignă care să corespundă nevoilor actuale.

În nici un caz nu este nevoie de doi R deoarece un cadru militar nu poate fi concomitent ci succesiv în cele două ipostaze ( în rezervă şi ulterior în retragere). Mărimea insignei ar putea fi redusă la 4/3 cm, iar modelul insignei ar arăta ca cel din anexa 2. Pentru a simplifi ca lucrurile ar fi de dorit să fi e instituit un singur tip de insignă ce ar putea fi conferită tuturor categoriilor de cadre în rezervă sau retragere, diferenţa fi ind dată doar de materialul din care este confecţionată (aurit, argintat sau brumat).

Acordarea insignei se va putea face numai pe baza unor reglementări stricte aprobate de organele abilitate, iar posesorul va primi odată cu insigna şi un brevet. Vor fi , cum este şi fi resc, şi cadre militare ce nu pot primi acest însemn, precum cei trecuţi în rezervă din motive incompatibile cu statutul de militar.

Am expus, în rândurile de mai sus, câteva argumente precum şi o modalitate facilă de a rezolva acest deziderat, cu precizarea că vreme de aproape un an am purtat discuţii pe această temă cu specialişti şi cu un număr mare de cadre militare în rezervă sau în retragere - viitori posibili benefi ciari ai acestei insigne - atât din Bucureşti, dar şi din alte garnizoane, care au manifestat un real interes şi au apreciat favorabil acest demers. Unii, au venit cu idei constructive, parte dintre acestea fi ind incluse şi în materialul de faţă.

Rugămintea mea este ca cei îndreptăţiţi să ia decizii în această problemă importantă şi de stringentă actualitate pentru miile de cadre militare în rezervă sau în retragere, să exprime un punct de vedere.

Page 100: Revista 1(47) 2010

1 (47) 2010 document100

studii/documente

• Editorial, Th e message of Chief of General Staff for the Day of Historical Army Service, Admiral dr. Gheorghe MARIN • About Romanian Army past, at present time and future, captain (N.) Marian MOSNEAGU, Ph.D • Chronology, Lucian DRAGHICI • From the chief ’s gallery of Army Historical Service, Manuel STANESCU • Restitution: Princely and Army General Staff (1830-1865), Luminita GAVRA • Ups and downs of the Railway Army Department, colonel (r) Mihai-Costache HUMĂ •Military personalities in Rural Police Service, major general (r) Ioan P. SUCIU • Th e tragic end of a sailor who became pilot, Vasile TUDOR • “LEU” monument – a glory and eternity symbol of engineer troops, colonel (r.) Marian GARGAZ • Prince Constantin Brancoveanu burial ceremony, Luminita GIURGIU • Again “Tasaul Project”, Cornel TUCA, Ph.D • Th e role of archives to serve the citizens, Teodora GIURGIU • Th e fi ghtings of 35th Infantery Division in Bessarabia, july 1941, Manuel STANESCU • Heroic itinerant of Romanian Division 1 Armoured, colonel (r) George GHEORGHIU • Th e plain crash of Vnukovo, Alexandru ARMA • the Romanian Military Diplomatic activity for adhering to N.A.T.O., brigade general (r) Ene AUREL • Consideration regarding the establishment of an insignia for the retired military man, colonel (r) prof. Eugen ICHIM

Marusia Cîrstea, Ataşaţi militari români în Marea Britanie (1919-1939), Editura Universitaria, Craiova, 2009, 400 p.

Volumul, bazat pe o temeinică documentare în arhive şi biblioteci, se înscrie în seria Din istoria relaţiilor anglo-romîne (1936-1939) şi Europa în balanţa forţelor (1919-1939). Structurat pe 4 capitole, conţine un corpus de documente inedite, deosebit de valoroase pentru epoca vizată.

Dr. Marian Macri, dr. Alexandru Manafu-Târgovişte, Medicina militară în campanie, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009, 164 p.

Lucrare de un deosebit interes pentru cititori, în situaţia în care eforturile oamenilor în halate albe pentru salvarea altor oameni, în condiţii de cele mai multe ori vitrege, trec de multe ori neobservate. Evoluţia acestei specialităţi militare este urmărită pe parcursul a aproape două secole de existenţă.

Nicolae Iorga: 1871-1940. Studii şi documente, vol. VIII, coordonatori Constantin Buşe, Constantin Gaucan, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, 494 p.

Comunicările ştiinţifi ce de la Vălenii de Munte au fost reunite în cel de-al 8-lea volum închinat vieţii şi operei lui Nicolae Iorga „apostolul cauzei Românilor de pretutindeni”. Deosebit de interesante studiile prezentate de Gheorghe Buzatu, Ion Bitoleanu, Nicolae Ciobanu şi Marian Moşneagu.

Nicolae C. Petrescu, Marina Română în războiul antisovietic. Submarine, vedete torpiloare, canoniere, torpiloare, baraje de mine, comandamentul Portului şi Zonei Constanţa, remorchere dragoare şi hidroaviaţia. Comandanţi. Editura şi Tipografi a Europroduct, Piteşti, 2008, 280 p.

Subtitlurile cărţii constituie tot atâtea capitole, provocare adresată istoricilor şi nu numai de a afl a modul în care Marina Română a acţionat în cea de-a Doua Confl agraţie Mondială. Lucrarea este bogat ilustratăşi documentată cu schiţe şi fotocopii ale documentelor de interes pentru tema analizată.

Stela Cheptea (coordonator), Paradigmele istoriei. Omagiu profesorului Gh. Buzatu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, vol. I, 530 p., vol. II, 566 p.

Cele două volume de studii sunt dedicate Profesorului Gheorghe Buzatu, Omul şi formatorul de conştiinţe. La ceas aniversar, sub atenta coordonare a distinsei colaboratoare Stela Cheptea, istorici din toată ţara au dedicat maestrului pagini din ceea ce a constituit crezul său de viaţă.

Contents

Semnale