REVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ DIRECTOR: ACAD. … · 2015-07-09 · Strategia uniunii...

FEbRuARIE 2015Anul XXV

292

Nr. 2

DIRECTOR: ACAD. IONEl-VAlENTIN VlAD, pREşEDINTElE ACADEMIEI ROMÂNEREVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ

E-mail: [email protected]. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECTORI: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014 Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

CONSIlIul EDITORIAl:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Dinu C. GIURESCUAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Solomon MARCUSAcad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUConstantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei RomâneMaria ZAHARESCU, membru corespondent al Academiei Române

SECTOR TEHNIC:TehnoredactorStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

COlEgIul DE REDACŢIE: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

Cuprins

SESIuNEA STRATEgIA DuNĂRIICristian Hera, Simpozionul „Cercetări integrate în bazinul Dunării“............................... 5Cristina Sandu, programul „Sturion 2020“ pentru conservarea sturionilor

în bazinul Dunării şi zona adiacentă a Mării Negre .................................................... 7Mădălin Enache, Reabilitarea, consolidarea, modernizarea şi dotarea Staţiunii

de Cercetări Ecologice Sulina – ResbioClim................................................................ 10Radu Săgeată, Euroregiunile de cooperare transfrontalieră

din bazinul inferior al Dunării ...................................................................................... 12

Sub CupOlA ACADEMIEI Cristian Hera, Academicianul liviu Constantinescu – astrul geofizicii româneşti............15Dan Bălteanu, Cercetarea interdisciplinară a mediului în preocupările

academicianului liviu Constantinescu ......................................................................... 16Dorel Zugrăvescu, O sută de ani de la naşterea

academicianului liviu Constantinescu ........................................................................ 18Andrei Soare, Academicianul liviu Constantinescu – fondatorul Observatorului

Naţional geomagnetic Surlari ....................................................................................... 20Alexandru Zub, Dezbateri europeniste la Academie ........................................................... 24Nicolae Anastasiu, Resursele minerale – un potenţial uitat! ............................................. 25Mircea Duţu, Constantin bosianu – personalitate complexă a ştiinţei,

învăţământului şi culturii juridice româneşti ............................................................... 33

IN MEMORIAM – MIHAI EMINESCuAlexandru Surdu, Hiperexactitate şi perfecţiune la Mihai Eminescu ............................... 40Irinel Popescu, geniul şi boala ............................................................................................ 45

CONFERINŢE lA ACADEMIA ROMÂNĂTiberiu Schatteles, Studiul economiei, sinteza unei aventuri ............................................. 48Aurel Iancu, pionierat în abordarea şi dezvoltarea economiei analitice în România ..... 56

SESIuNEA pAul IORgOVICI – 250 Păun Ion Otiman, paul Iorgovici – reprezentant al iluminismului românesc ................. 60Crişu Dascălu, Arhitectura europeană a unui proiect naţional ........................................ 61Nicolae Bocşan, paul Iorgovici şi începuturile mişcării naţionale din banat .................. 63Doina Bogdan-Dascălu, Identitatea observaţiilor de limbă rumânească .......................... 67Ioan David, Intenţii ziaristice în secolul al XVIII-lea.

Contribuţia lui paul Iorgovici ...................................................................................... 69

ANIVERSĂRIPăun Ion Otiman, profesorul Vasile Stănescu – nouă decenii de viaţă exemplară .......... 73Ion Chiţescu, Nicolae Dinculeanu – 90 de ani ..................................................................... 74

DOCuMENTARSilviu Costachie, Nicolae Damian, Viorel Paraschiv, Restructurarea industriei româneşti

în perioada postcomunistă (I) ............................................................................................. 76

EVOCĂRI Zeno Gârban, prof. dr. doc. benedict M. Menkeş – fondatorul Centrului

de Embriologie Normală şi patologică din Timişoara al Academiei Române ...............80Petre Dan-Străuleşti, Titu Maiorescu versus D.A. Sturdza ......................................................85 Viorel Cosma, Constantin Erbiceanu, un precursor valoros

al bizantinologiei noastre muzicale, dar nedreptăţit de istorie ........................................ 89 Laurian Stănchescu, Constantin brâncuşi – un document istoric .......................................... 95

IN MEMORIAMCamil bujor Mureşanu (1927–2015) ........................................................................................ 98

CRONICA VIEŢII ACADEMICE ....................................................................................... 99

ApARIŢII lA EDITuRA ACADEMIEI...........................................................................101

gHID pENTRu AuTORI ..................................................................................................103

4

Strategia uniunii Europene pentru RegiuneaDunării (SUERD), adoptată de Consiliul Europeanpe data de 24 iunie 2011 este o strategie macro-regio-nală, structurată pe patru mari obiective – interco-nectarea regiunii Dunării, protejarea mediului înregiunea Dunării, creşterea prosperităţii în regiuneaDunării, consolidarea regiunii Dunării – grupate în11 arii prioritare. Această strategie contribuie la dez-voltarea calităţii vieţii, la păstrarea unui mediu sănă-tos, la diminuarea efectelor riscurilor naturale şiantropogene, la încheierea unor parteneriate şicooperări în domenii strategice, precum transport,mediu, energie, cu efecte pozitive în dezvoltarea eco-nomico-socială. Academia Română a lansat o Stra-tegie Naţională în domeniul Cercetării şi Inovăriipentru Regiunea Dunării româneşti.

Aşa cum am arătat, Strategia uniunii Euro-pene pentru Regiunea Dunării are un pronunţatcaracter macro-regional, fiind a doua după Stra-tegia pentru regiunea Mării baltice, ambeleurmărind dezvoltarea economică şi socială a ţări-lor membre ale uniunii Europene.

Strategia Naţională în domeniul Cercetării şiInovării pentru Regiunea Dunării româneşti, lansatăde Academia Română, îşi propune să elaboreze ostrategie a Dunării româneşti, având în vedere căţara noastră este una dintre cele mai importante ţăririverane Dunării. Peste 90% din teritoriul ţării faceparte din bazinul fluviului, 1075 km din cursulDunării se află pe teritoriul ţării, Delta Dunării şiconexiunea fluviului cu Marea Neagră reprezentândelemente strategice unice, de aleasă importanţă.

Strategia Uniununii Europene pentru RegiuneaDunării (SUERD) îşi propune transformarea Dunăriiîntr-o coloană vertebrală a spaţiului European,reprezen tată de axa Rin-Main-Dunăre, prin care săcontri buie la creşterea şi stabilitatea socio-econo -

mică la un nivel cât mai ridicat al tuturor ţărilormembre ale Uniunii Europene, apropiat de al celormai dezvoltate ţări din lume.

În consecinţă, România poate beneficia integralde oportunităţile create de Strategia Dunării, iaraceasta va deveni o prioritate pentru AcademiaRomână, pentru Guvernul României.

luând în consideraţie importanţa SuERDpentru România, Academia Română, bazându-sepe cadrul general expus anterior, a propus adopta-rea unei Strategii Naţionale în domeniul Cercetăriişi Inovării pentru Regiunea Dunării româneşti.

Similar cu structura Strategiei Uniunii Europenepentru Regiunea Dunării, Strategia Naţională îndomeniul Cercetării şi Inovării pentru RegiuneaDunării româneşti este structurată, aşa cum am arătat,în cele patru domenii principale şi unsprezece ariiprioritare. În aceste arii, se încadrează proiectele dindomeniul cercetării şi inovării, care vor acoperi pro-blematica deosebită a cursului şi bazinului de recepţieinferior al Dunării româneşti cu afluenţii respectivi.

Un număr de 18 institute şi centre de cercetareale Academiei Române vor participa la Strategia

5

Strategia DunăriiSimpozionul „Cercetări integrate în bazinul Dunării“*Acad. Cristian HeraVicepreședinte al Academiei Române

*Cuvânt de deschidere susţinut la Simpozionul „Cercetări integrate în Bazinul Dunării“(23 februarie 2015, Aula Academiei Române)

Naţională în domeniul Cercetării şi Inovării pentruRegiunea Dunării.

Strategia Naţională pentru Regiunea Dunăriiromâneşti propusă de Academia Română, traseazădirecţiile principale, prin care se creează cadrul pen-tru construirea unei societăţi prospere, bazate pecunoaştere, care va beneficia de condiţii optime demediu şi de o gestiune inteligentă şi sustenabilă aresurselor biologice şi geologice din regiunea Dună-rii româneşti, în total acord cu dezvoltarea întregu-lui bazin al fluviului.

Dintre proiectele care sunt considerate priorităţiNaţionale, Academia Română susţine proiectul petermen lung „Centrul Internaţional Dunărean deStudii Avansate pentru Sisteme Fluvii-Delte-Mări, DANubIuS-RI” – proiect de prioritate nunumai naţională, ci şi internaţională, care arestatutul de „flag-ship” SuERD.

Proiectul referitor la studiul sistemelor Fluvii-Delte-Mări, abordat iniţial de Institutul Naţional deCercetare-Dezvoltare pentru Ştiinţe Biologice şi deInstitutul de Ecologie, Geologie şi Ecologie Marină(GeoEcoMar), susţinut în acea perioadă de Consi-liul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, a fost pro-pus de România încă din anii ’90, fiind promovat înprezent de Agenţia Naţională pentru Ştiinţă şi Cer-cetare Ştiinţifică şi puternic susţinut de AcademiaRomână. Proiectul este acum susţinut de un consor-ţiu internaţional de 18 institute şi universităţi dinUniunea Europeană, având sprijinul a patru guverneale statelor riverane Dunării. Proiectul se găseşte înfaza de pregătire, pentru a fi prezentat ComisieiEuropene pentru admitere pe foaia de parcurs

ESFRI pe anul 2016. În luna decembrie 2014, a fostaprobat de Guvernul României. În ziua de 4 februa-rie 2015, ca urmare a întâlnirii Biroului PrezidiuluiAcademiei Române la Palatul Cotroceni cu domnulKlaus Iohannis, preşedintele României, a fost înmâ-nată o scrisoare de către preşedintele AcademieiRomâne, acad. Ionel-Valentin Vlad, de susţinere aproiectului şi urgentare a parcursului ESFRI. Drepturmare, recent, a avut loc o primă întâlnire a consi-lierului preşedintelui României, Leonard Orban, cuMihnea Costoiu, consilierul primului ministru şi cuprofesorul Tudor Prisecaru, preşedintele AgenţieiNaţionale pentru Ştiinţă şi Cercetare Ştiinţifică şialţi reprezentanţi de bază din proiect.

Academia Română a fost reprezentată de profe-sorul Nicolae Panin, membru corespondent al Aca-demiei Române, căruia îi exprim şi pe această calealese mulţumiri pentru performanta sa implicare şicontribuţie adusă la realizarea obiectivelor Acade-miei Române şi Uniunii Europene a AcademiilorDunărene, axate pe Strategia Dunării şi RegiuniiDunării.

Academia Română susţine, fără rezervă, şi pro-iectele pe termen mediu sau scurt, de exemplu„Atlasul Schimbărilor Globale ale Strategiei Uni-unii Europene pentru Regiunea Dunării”, care con-stituie o reală facilitate pentru utilizatori în procesulde luare a deciziilor. Proiectul, propus de Institutulde Geografie al Academiei Române, este coordonatde acad. Dan Bălteanu, în colaborare cu prof. Wol-fram Mosser de la Universitatea Ludwig-Maximi-lians din München (Germania).

Alte două proiecte pe termen mediu şi scurt, sus-ţinute de Academia Română, se referă la „Conser-varea sturionilor în Bazinul Dunării”, cu o abordarecomplexă ambientală, economică-socială; unulcoordonat de dr. Cristina Sandu, precum şi cel carese desfăşoară în Laboratorul de la Sulina (judeţulTulcea), privind „Biodiversitatea piscicolă”, coor-donat de dr. Mădălin Enache, ambele proiecte fiindiniţiate şi coordonate de Institutul de Biologie alAcademiei Române.

Toate aceste proiecte vin să întregească temati-cile de cercetare din Strategia Naţională a Acade-miei Române în domeniul Cercetării şi Inovăriipentru Regiunea Dunării româneşti şi să contri-buie substanţial la Strategia uniunii Europenepentru Regiunea Dunării.

6

Aspect din Aula Academiei Române din timpul lucrărilor Simpozionului

Pescuitul sturionilor reprezintă o tradiţie înde-lungată în Bazinul Dunării, atestată prin descopeririarheologice datând încă din Mezolitic. Deşi în trecutBazinul Dunării adăpostea şase specii de sturioni, înprezent, ca urmare a pescuitului excesiv şi a distru-gerii habitatelor, una dintre specii este consideratădispărută, o specie este vulnerabilă, restul fiind con-siderate critic periclitate (http:// www. iucnredlist.org/). Pentru salvarea lor, state ca România, Bulga-ria, Serbia şi Ucraina au inclus sturionii pe lista spe-ciilor protejate şi au interzis pescuitul lor, dar înabsenţa unor măsuri compensatorii adecvate, decli-nul acestor specii a continuat. De aceea, s-a ajuns laconcluzia că este necesar un program urgent demăsuri la nivelul întregului Bazin al Dunării pentrua stopa acest declin.

Prin abordarea holistă a politicilor sectoriale şiviziunea unitară pentru dezvoltarea regiunii Dunării,Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dună-rii (SUERD) a oferit cadrul politic necesar pentrulansarea unui program de conservare a sturionilor lanivelul Bazinului Dunării şi în zona adiacentă aMării Negre. Implementarea acestei strategii vizeazăintegrarea aspectelor de protecţie a mediului cumăsuri socio-economice, fiind realizată prin inter-mediul a patru piloni:

- interconectarea regiunii, - protecţia mediului, - creşterea prosperităţii, - consolidarea regiunii. Domeniile de acţiune sunt grupate în 11 arii

prioritare: mobilitate, energie, turism, calitatea apei,riscuri de mediu, biodiversitate, cercetare, competi-tivitate, oameni şi capacităţi, capacitate instituţio -nală şi securitate regională.

Pentru a promova protecţia sturionilor, în ianua-rie 2012 se formează Grupul de Acţiune pentru Con-

servarea Sturionilor din Bazinul Dunării (DanubeSturgeon Task Force – DSTF, www.dstf.eu). Acestgrup reuneşte reprezentaţi ai unor organizaţii guver-namentale şi non-guvernamentale, instituţii de cer-cetare şi comunităţi locale din ţările dunărene, cuscopul de a susţine refacerea populaţiilor de sturioniprintr-un program concertat de măsuri la nivelulBazinului Dunării, contribuind astfel la atingereaţintei SUERD de „refacere a populaţiilor de stu-rioni şi a altor specii indigene de peşti până în anul2020”.

Programul „Sturion 20201” lansat de către Gru-pul de Acţiune pentru Conservarea Sturionilor dinBazinul Dunării (DSTF), are la bază Planul de Ac -ţiune pentru Conservarea Sturionilor (SAP2), pro-

7

programul „Sturion 2020“ pentru conservarea sturionilor în bazinul Dunării şi zona adiacentă a Mării Negre*Cristina Sandu**

*Alocuţiune susţinută la Simpozionul „Cercetări integrate în Bazinul Dunării“(23 februarie 2015, Aula Academiei Române)**Cercetător, Institutul de Biologie Bucureşti

gram aprobat în cadrul Convenţiei de la Berna, rati-ficată de către toate ţările dunărene. Deşi, prin tema-tică, programul este co nectat, în special, cu Ariaprioritară 6 (Biodiversi tate) şi Aria prioritară 4(Calitatea apei), datorită măsurilor complexe avuteîn vedere, care presupun integrarea protecţiei me -diului cu măsuri pentru dezvoltare socială şi econo-mică, acest program necesită colaborarea cu toatecele 11 arii prioritare ale SUERD, conform schemeiprezentate.

Prin sprijinul partenerilor reuniţi în cadrulDSTF, programul este diseminat la nivel internaţio-nal, bucurându-se rapid de succes şi recunoaşteredin partea organismelor internaţionale: în lunaianuarie 2013 devine proiect prioritar al SUERD(„flagship project”), pentru ca în luna aprilie a ace-luiaşi an să fie menţionat în Raportul ComisieiEuropene către Parlamentul European privindimplementarea SUERD. Articolele dedicate dinrevista Comisiei Internaţionale pentru Protecţia Flu-viului Dunărea (ICPDR, nr. 1/2013 şi 3-4/2014),precum şi acţiunile de informare au permis creştereaconştientizării publice la nivelul Bazinului Dunării

privind riscul extincţiei acestor specii şi nevoiaurgentă a unor măsuri coordonate de protecţie.

Începând din decembrie 2013, programulreuşeşte să atragă sprijin financiar din parteaSUERD, în vederea pregătirii unor proiecte care săpermită demararea implementării de măsuri con-crete în diferite regiuni ale Bazinului Dunării.Primul proiect atras a fost reprezentat de un pro-gram de asistenţă tehnică (Technical AssistanceFacility for Danube Region Projects, TAF – DRP)intitulat „Ameliorarea protecţiei sturionilor înBazinul Dunării” („Improvement of sturgeon pro-tection in the Danube River Basin”), acronim:STURGEON PROTECT. Proiectul s-a derulat peparcursul a nouă luni (decembrie 2013–august2014) şi a vizat dezvoltarea platformei pentru im -plementarea programului „Sturion 2020”, identifi-carea unor aspecte legislative care ar putea susţineacest program, precum şi realizarea unor conceptede proiecte pilot pentru viitoarele programe finan-ciare. Aceste proiecte pilot au avut în vedere:

- măsuri de conservare in situ a populaţiilor desturioni; 8

Programul de conservare „Sturion 2020”, precum şi conexiunile sale cu cele 11 Arii Prioritare ale Strategiei Dunării (www.dstf.eu)

9

- măsuri de conservare ex situ; - eco-turism, ca modalitate de susţinere a co mu -

nităţilor locale, grav afectate de reducerea resurselornaturale;

- comunicare, pentru sporirea conştientizăriipublicului referitor la nevoia protejării habitatelornaturale şi refacerea rutelor de migraţie în vedereareproducerii.

Lansarea programului EUSDR-START a adus onouă oportunitate financiară programului „Sturion2020”, prin câştigarea finanţării pentru proiectul„Studiu ex-situ în vederea conservării diversităţiigenetice a sturionilor din zona Dunării Mijlocii şiInferioare”, („Ex-situ survey to preserve sturgeon ge -netic diversity in the Middle and Lower Danube”),acronim: STURGENE. Proiectul ur mează să sederuleze în următoarele 12 luni, fiind axat în princi-pal pe inventarierea fondului genetic existent încrescătoriile de sturioni, precum şi a amplasării şidotărilor din aceste facilităţi, în vederea identificăriiunor posibile locaţii pentru dezvoltarea de cres -cătorii ecologice, dar şi pe conturarea unui plan demăsuri de repopulare la nivelul Bazinului Dunării.

În afara implementării acestor prime proiecte, sedoreşte lansarea unor studii de cercetare vizândinvestigarea unor aspecte esenţiale pentru viaţa stu-rionilor, dar şi posibilitatea asigurării unor sursealternative de venit pentru comunităţile locale, sauîntărirea capacităţii de control antibraconaj. Tema -tica studiilor poate fi axată în jurul subiectelorincluse în programul „Sturion 2020”, dar poate vizaşi alte aspecte complementare, care pot contribui laîndeplinirea scopului de refacere a populaţiilor desturioni şi creştere a nivelului economic al co mu -nităţilor locale, cum ar fi:

- identificarea şi refacerea habitatelor cheie alesturionilor;

- evaluarea calităţii habitatelor şi a hranei sturio -nilor;

- evaluarea stocurilor şi a capturilor accidentale; - evaluarea eficienţei acţiunilor de repopulare; - dezvoltarea unui sistem de identificare rapidă a

originii produselor din sturioni, pentru a putea dis-cerne între produsele obţinute prin acvacultură şicele din sturioni sălbatici;

- estimarea impactului schimbărilor climatice şia prezenţei speciilor invazive asupra habitatelor şipopulaţiilor de sturioni;

- evaluarea impactului socio-economic al inter -dicţiei pescuitului sturionilor asupra comu nităţilorde pescari, precum şi recomandarea unor măsuricompensatorii;

- evaluarea posibilităţilor de a sprijini comu -nităţile locale de pescari pentru obţinerea unorresurse economice alternative;

- stabilirea unor strategii de comunicare pentruatragerea consumatorilor către produsele deacvacultură pentru a reduce presiunea asuprapopulaţiilor de sturioni sălbatici;

- realizarea unor programe de training în vedereasporirii capacităţii de control antibraconaj aautorităţilor.

Lansarea programului de finanţare al Dunării(Danube Transnational Program, 2014–2020) oferănumeroase oportunităţi pentru dezvoltarea de par -teneriate şi implementarea măsurilor recomandate încadrul programului „Sturion 2020”. De aceea, Insti-tutul de Biologie Bucureşti invită instituţiile caredoresc să sprijine programul de conservare a stu -rionilor, să ne contacteze în vederea identificăriiunor posibilităţi concrete de colaborare.

Activitatea în cadrul Grupului de Acţiune pentruConservarea Sturionilor este rezultatul cooperăriifructuoase între diferite instituţii şi organizaţiiinternaţionale din Bazinul Dunării, cu precădereSUERD – AP 6 (Biodiversitate), Institutul deBiologie Bucureşti (acad. Octavian Popescu),Asociaţia Internaţională pentru Studiul Dunării(IAD), Comisia Internaţională pentru ProtecţiaFluviului Dunărea (ICPDR), Societatea Mondialăpentru Conservarea Sturionilor (WSCS), FondulMondial pentru Natură (WWF).

Referinţe

1. Sandu, C., Reinartz, R., Bloesch J., 2013: Sturgeon 2020 –a program for the protection and rehabilitation of Danube sturge-ons. Program elaborated by the Danube Sturgeon Task Force inthe frame of the EU Strategy for the Danube Region, 22 p. Pro-gramul este disponibil la http://www.dstf.eu/documents/

2. [SAP] Sturgeon Action Plan, 2006: Bloesch, J., Jones, T.,Reinartz, R., Striebel, B., Holcik, J., Kynard, B., Suciu, R., Williot,P. An action plan for the conservation of sturgeons (Acipenseri-dae) in the Danube River Basin. Nature and Environment no. 144,121 p. Planul este disponibil la http://www.dstf.eu/documents/

Proiectul ResBioClim, implementat în prezentîn cadrul Institutului de Biologie Bucureşti al Aca-demiei Române are ca scop principal modernizareainfrastructurii de cercetare pe care Academia Ro -mână o deţine în cuprinsul Rezervaţiei Biosferei„Delta Dunării”, mai exact în oraşul Sulina. Clădi-rea care găzduieşte punctul de activitate a institutu-lui menţionat este construită în secolul trecut1,2,fiind declarată de curând monument istoric3 şi faceparte din centrul istoric al oraşului Sulina. Activita-tea de cercetare a institutului în această clădire sedesfăşoară începând cu anul 19644.

Proiectul pentru „Reabilitarea, Consolidarea,Modernizarea şi Dotarea Staţiunii de Cercetări Eco-logice Sulina” vizează posibilitatea realizării studii-lor legate de impactul schimbărilor globale asupraecosistemelor acvatice din Rezervaţia BiosfereiDelta Dunării într-o manieră holistă, prin integrareaaportului componentei sociale locale şi a modifică-rilor induse de aceasta, atât în ecosistemele acvatice,cât şi în ecosistemele terestre adiacente, precum şiidentificarea măsurilor necesare pentru atenuareaefectelor impactului antropic asupra regiunii. Deasemenea, se doreşte introducerea unui program deeducaţie ecologică a comunităţii locale, care săurmărească creşterea gradului de conştientizare arelaţiilor cauză-efect între conservarea naturii şibeneficiile aduse de aceasta pe termen lung.

Înţelegerea multiplelor conexiuni din cadrulunui ecosistem, a importanţei conservării biodiver-sităţii, a principiilor de bază pentru protecţia mediu-lui şi a conceptului dezvoltării durabile, formareaunei atitudini responsabile faţă de mediu pot avea unrol major în dezvoltarea durabilă a rezervaţiei. Înacest sens, modernizarea structurii Staţiunii de Cer-cetări Ecologice Sulina şi transformarea ei în viitorîntr-un Centru Internaţional de Excelenţă pentru stu-

diul biodiversităţii acvatice, pot avea o contribuţiedecisivă la crearea unui pol de influenţă în manage-mentul pe baze ştiinţifice al Rezervaţiei BiosfereiDelta Dunării4.

Datele de identificare ale proiectului ResBio-Clim – având codul SMIS-CSNR 48685 şi consti-tuind obiect al contractului nr. 655/07.08.2014încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şiInstitutul de Biologie Bucureşti – sunt:

- „Reabilitarea, consolidarea, modernizarea şidotarea staţiunii de cercetări ecologice Sulina”;

- proiect cofinanţat prin Fondul European deDezvoltare Regională (FEDR);

- valoarea totală a proiectului: 7.561.083,22 lei; - valoarea finanţării nerambursabile: 6.000.000

lei (85,26 % FEDR + 14,74 % Bugetul Naţional); - perioada de desfăşurare: 8 august 2014 – 30

noiembrie 2015; - beneficiar: Institutul de Biologie Bucureşti,

Splaiul Independenţei 296, sector 6, Bucureşti; - echipa de implementare: dr. Mădălin-Iancu

Enache, cercetător ştiinţific I – director proiect; eco-nomist Mihaela Maria Petre – responsabil financiar;economist Maricica Ciocănaru – responsabil achi -ziţii publice.

Obiectivul principal al proiectului constă înmodernizarea construcţiei şi dotarea laboratoa-relor nou create (opt laboratoare specializate pediferite ramuri) cu echipament performant, iarpe termen lung, creşterea interesului comunităţiiştiinţifice internaţionale referitor la Rezervaţia Bio-sferei Delta Dunării, constituie factori decisivi întransformarea Staţiunii de Cercetări Ecologice Su -lina într-un potenţial Centru Internaţional deExcelenţă pentru studiul biodiversităţii acvatice şiidentificarea de soluţii durabile pentru dezvoltarearezervaţiei.

10

Reabilitarea, consolidarea, modernizareaşi dotarea Staţiunii de Cercetări Ecologice Sulina – ResbioClim*Mădălin Enache**

*Alocuţiune susţinută la Simpozionul „Cercetări integrate în Bazinul Dunării“(23 februarie 2015, Aula Academiei Române)**Cercetător ştiinţific I, Institutul de Biologie Bucureşti

Obiectivele derivate ale proiectului constau în:1. Creşterea capacităţii

de cercetare pentru biodiversitate Creşterea impactului antropic, schimbările cli-

matice globale, impun evaluarea cantitativă şi cali-tativă a biodiversităţii specifice, populaţionale, eco-sistemice, culturale, monitorizarea bioindicatori-lor/biomarkerilor, analiza evoluţiei spaţiale şi tem-porale a populaţiilor din ecosisteme naturale şiantropizate şi a complexelor socio-ecologice învederea protecţiei mediului şi dezvoltării durabile.

2. Dezvoltarea potenţialului tehnic şi de infrastructură

Creşterea capacităţii de cercetare pentru biodi-versitate este condiţionată de dezvoltarea unor labo-ratoare cu profil de ecologie, microbiologie, planc-ton, faună fitofilă, zoobentos, ihtiologie, laboratorde biochimie-chimie şi analize moleculare, colecţiide material biologic, software, logistică.

3. perfecţionarea comunicării şi diseminării informaţiei ştiinţifice prin modernizarea şi valorificarea eficientă a resurselor

Valorificarea integrală şi extinderea potenţialu-lui uman din Institutul de Biologie: atragerea de ti -neri cercetători, crearea de noi locuri de muncă, spe -cializarea doctoranzilor, postdoctoranzilor.

4. Creşterea impactului cercetărilor de biodiversitate asupra deciziilor la nivelul mediului economic şi social, privind protecţia mediului şi conservarea naturii

Integrarea Institutului de Biologie în Aria Euro-peană de Cercetare prin întărirea relaţiilor de cola-borare existente cu catedrele din universităţi,I.M.M., cu parteneri europeni (domeniile public/pri-vat), stabilirea de noi proiecte comune de cercetare,participare activă în Programul Orizont 2020.

5. Dezvoltarea instituţionalăSincronizarea activităţii Institutului de Biologie în

urma modernizării staţionarului cu strategia de dezvol-tare concretizată într-un plan de acţiuni pe termen scurt,mediu şi lung, inclusiv activităţi de promovare a imagi-nii instituţionale prin prisma re zultatelor cercetării.

Studiul holistic al modificărilor induse deschimbările globale şi identificarea principalilor fac-

tori de presiune în anumite ecosisteme acvaticeconsiderate reprezentative pentru Delta Dunării,poate conduce la identificarea soluţiilor optime pen-tru ameliorarea situaţiei actuale; aplicarea unuimanagement adaptativ, bazat pe rezultate ştiinţifice,precum şi consultările periodice cu populaţia locală,vor avea ca rezultat atât creşterea rezilienţei ecosis-temelor, cât şi participarea comunităţii locale laimplementarea măsurilor recomadate.

Laboratoarele noi şi tipurile de cercetări avute învedere se înscriu în ramurile: Plancton, Faună fito -filă, Zoobentos, Ihtiologie, Microbiologie, Biochi-mie şi analize moleculare, Chimie, Administrareprobe.

Rezultatele utilizării normale a infrastructuriiim plementate prin proiectul ResBioClim vor aducenoi contribuţii la:

- conservarea speciilor de plante pe cale de dis-pariţie din flora României;

- fundamentarea metodelor de analiză pentrucombaterea poluării mediilor naturale;

- obţinerea de compuşi biologici utili, cu aplicaţiiîn medicină, industria farmaceutică, bioremediereame diilor poluate, nanotehnologii, agricultură, energie;

- identificarea şi utilizarea compuşilor biologiciîn construcţii bionanotehnologice.

Prin obiectivul principal propus, cât şi prin obiec-tivele specifice, proiectul asigură concordanţa cuaspectele esenţiale ale Axei prioritare 2 a POS CCE –creşterea capacităţii de cercetare prin dezvoltareainfrastructurii de CD şi atragerea de tineri şi de spe-cialişti de înaltă calificare, atât pentru instituţii deCD (universităţi şi institute CD), cât şi pentru socie-tăţi comerciale care au departamente de cercetare.

Note1E.G. Gavra, D.Ch. Peristeropoulou, 2013, Ekistic heritage

and enhancement; The case of Sulina, „Mult. Acad. J. of Educ. andSocial Sciences“, issue 1.

2 http://www.hrmars.com/admin/pics/1846.pdf 3 Ministerul Culturii şi Cultelor, Direcţia Judeţeană pentru

Cultură Tulcea – OBLIGAŢIA nr. 90 privind folosinţa monumen-tului istoric (Act administrativ nr. 27D2 din 02.12.2014); OrdinulMinisterului Culturii şi Cultelor nr. 2742 din 11.11.2014.

4 M. Enache, Project ResBioClim – Rehabilitation, Consoli-dation, Modernization and Endowment of Ecological Research Sta-tion Sulina, Drobeta, Seria Ştiinţele Naturii, vol. XXIV, 184–189,2014.

11

Dunărea a constituit de-a lungul timpului atât oimportantă axă de structurare a fluxurilor transver-sale, prin vadurile de trecere ce le oferă, cât şi prin-cipala arteră de navigaţie fluvială, care a favorizatfluxurile cu caracter longitudinal dintre EuropaCentrală şi Bazinul Mării Negre. Prezenţa sa agenerat apariţia unei adevărate „centuri urbane”riverane, contribuind la conturarea unei economiispecifice şi conducând la creşterea puterii depolarizare a unor oraşe-porturi. Acest ultim aspectse corelează şi cu procesul de conectare a porturilorla sistemele de transport pe uscat, precum şi cu rolulunor oraşe ca puncte vamale (Tălângă, Braghină,2000).

Funcţia de direcţionare a fluxurilor transfronta -liere în sectorul dunărean al graniţei româno-bulgarese realizează prin intermediul aşezărilor umane du -blete, care au un rol determinant pentru realizareaconexiunii dintre Europa Centrală, Peninsula Bal -canică şi Asia Mică.

În actuala conjunctură geopolitică in te rna -ţională, Dunărea tinde să devină un pilon esenţial alintegrării europene, statut conferit ca urmare a pri - m i rii în structurile de cooperare europeană şi eu -roatlantică a statelor situate în bazinul său inferior şimijlociu. La aceasta, se adaugă şi cooperarearegională transfrontalieră, atât prin Strategia UniuniiEuropene pentru Regiunea Dunării, cât şi prin sis-temul de euroregiuni de cooperare transfrontalierăaferent bazinului dunărean.

Dacă în cursul său superior şi mijlociu, Dunăreareprezintă un element unificator, constituind overitabilă axă de polarizare a teritoriilor de pe celedouă maluri, pentru unele oraşe chiar cu valoaresimbolică (Viena, Bratislava, Budapesta, Novi Sadsau Belgrad), sectorul său inferior a avut, încă de laconstituirea Ţării Româneşti, un rol de hotar natu ral:

- po litic, între Ţara Românească, ulterior Româ-nia de o parte, respectiv Serbia şi Bulgaria decealaltă;

- etnic, între romanitatea est-europeană şi slaviisud-dunăreni;

- cultural, deoarece nicicând în decursul istorieiImperiul otoman nu şi-a extins o dominaţie durabilăla nord de Marele Fluviu (Fourcher, 1999).

O axă de divergenţă destul de bine indi -vidualizată, datorată şi multitudinii afluenţilor pecare Dunărea îi primeşte în zona de convergenţă hi -drografică din apropiere de Belgrad (Drava, Tisa,Sava, Morava), care îi dublează debitul; axă, care îndecursul istoriei s-a caracterizat printr-o remarcabilăstabilitate, având funcţii de apărare.

Noua arhitectură europeană, generată de pră -buşirea sistemului politic comunist şi de integrareastatelor central-europene în Uniunea Eu ropeană şiNATO, a creat premisele unei rede finiri a cadruluide securitate şi cooperare regională în Europa.

Au fost reînnodate vechi alianţe geo strategice şiau apărut altele noi, după cum au fost reactualizatevechi focare istorice de conflict (din Balcanii de vestsau din spaţiul ex-sovietic), amplificate de tensiu-nile etnice acumulate în cea de-a doua jumătate asecolului al XX-lea.

Frontiere, închise până în 1989, au devenit fron-tiere libere; diferenţierile privind dezvoltarea econo -mico-socială, acumulate după 1945, între Occidentşi Europa Mediană (Fourcher, 2000; Popa, 2006)sau Europa de Est au acumulat tensiuni care s-aumaterializat, în ultimul deceniu al secolului trecut,printr-o maximizare a intensităţii fluxurilor trans-frontaliere de-a lungul acestor frontiere.

În aceste condiţii, vectorii de cooperaretransfrontalieră au cunoscut mutaţii profunde atâtca struc tură, cât şi ca intensitate sau direcţii.

12

Euroregiunile de cooperare transfrontalieră din bazinul inferior al Dunării*Radu Săgeată**

*Alocuţiune susţinută la Simpozionul „Cercetări integrate în Bazinul Dunării“(23 februarie 2015, Aula Academiei Române)**Cercetător, Institutul de Geografie Bucureşti

Coope rarea transfrontalieră a impus noi exigenţe:pe de o parte de fluidizare a traficului, iar pe de altăparte de securizare a frontierelor externe, din nece-sitatea unui control cât mai eficient al fluxurilorumane şi materiale de la porţile estice ale UniuniiEuropene.

Integrarea României în Spaţiul Schengen şipoziţionarea acesteia la periferia estică a UniuniiEuropene şi a spaţiului de liberă circulaţie euro -peană va contribui la o înăsprire a acestor ex i genţede cooperare. Pe de altă parte, omogenitatea ele-mentului etnic românesc, de o parte şi de alta afrontierei estice, impune necesitatea unei fluidizăria traficului transfrontalier de o parte şi de alta aPrutului.

În prezent, în Bazinul Inferior al Dunăriiactivează 12 euroregiuni de cooperare trans fron -talieră, toate cu participare românească: Carpatică,Prutul Superior, Siret-Prut-Nistru, Dunărea de Jos,Dunăre-Dobrogea, Giurgiu-Ruse, Danubius, Du -nărea de Sud, Dunărea 21, Dunărea de Mijloc,Dunăre-Criş-Mureş-Tisa şi Bihor-Hajdú Bihar.Funcţionalitatea şi, implicit, viabilitatea acestora sebazează pe nucleele de polarizare frontalieră şi pesistemele de aşezări dublete transfrontaliere, caredetermină extinderea micului trafic de frontieră lanivel macroteritorial, pe baza relaţiilor existente încadrul sistemelor de aşezări din unităţile administra-tiv-teritoriale limitrofe. Astfel, euroregiunea Du -nărea de Jos îşi bazează funcţionarea în sectorultrans frontalier aferent Prutului pe sistemul Galaţi-Cahul-Giurgiuleşti-Reni, euroregiunea Siret-Prut-Nistru pe sistemul Iaşi-Ungheni, euroregiuneaDunăre-Criş-Mureş-Tisa pe sistemul polarizator Ti -mi şoara-Novi Sad-Szeged, euroregiunea Bihor-Hajdú Bihar pe sistemul polarizator Oradea-Debrecen etc. (Săgeată et al., 2014).

Cu cât o euroregiune devine mai mare teritorial,prin aderarea la parteneriatul euroregional a cât maimulte comunităţi locale, cu atât devine mai lipsită decoeziune teritorială şi, implicit, neviabilă. Este şicazul euroregiunii Carpatice, prima structură deacest tip de la frontierele României, în cadrul căreiase regăsesc structuri administrative din cinci state(Polonia, România, Slovacia, Ucraina şi Ungaria),care a ajuns la o suprafaţă totală de 161 277 km2(Ilieş, 2004) şi care s-a fragmentat în structurieuroregionale mai mici, a căror viabilitate este datăde axele prioritare de polarizare (o astfel deeuroregiune fiind Bihor-Hajdú Bihar).

De-a lungul văii Dunării, există două euro re -giuni suprapuse (Giurgiu-Ruse şi Danubius) bazatepe acelaşi sistem de polarizare trans frontalieră(Giur giu-Ruse) şi o euroregiune dis continuă te -ritorial (Dunărea de Sud), cu o viabilitate pusă, deasemenea, sub semnul incertitudinii. Alte euro -regiuni (precum Dunărea de Mijloc-Porţile de Fier)îşi ba zează funcţionalitatea pe omogenitatea şi va -rie tatea potenţialului natural, ce creează premiseleconstituirii de parcuri naturale trans frontaliere.

Prezenţa minorităţilor transfrontaliere, rezultatedin discordanţele istorice existente între frontierelepolitice şi cele etnice, constituie un alt factor impor-tant de atenuare a disparităţilor transfrontaliere, con-tribuind la o bună funcţionalitate a sistemelor terito-riale de tip euroregional.

Analiza complexă a interacţiunilor care au loc lanivelul spaţiilor transfrontaliere, între deciziile cucaracter politico-administrativ, ce stau la baza di na -micii fenomenelor economico-sociale şi or ganizareaspaţiului geografic prin intermediul sis te melor deaşezări umane, scoate în evidenţă par ticularităţi dis-tincte, specifice fiecărui sector trans frontalier şi eu -roregiune în parte. Astfel, func ţ ionarea axelor deconvergenţă transfrontalieră şi a sistemului deeuroregiuni de la frontiera estică a României, este pede o parte influenţată de omogenitatea elementuluietnic de pe ambele maluri ale Prutului, ce creeazăpremisele unei bune func ţionalităţi teritoriale, iar pede altă parte, de statutul axei Prutului de frontierăexternă a Uniunii Europene şi, în per spectivă, aSpaţiului Schengen, ce impune o mai bună filtrare afluxurilor ce pătrund în spaţiul Uniunii Europene, pefilieră estică.

Zona transfrontalieră nordică, cea mai săracă înstructuri teritoriale de tip euroregional, se evi -denţiază, de asemenea, printr-o remarcabilă continu-itate a elementului etnic românesc, atât în Mara -mureşul transcarpatic, cât şi în Bucovina, consecinţăa circumstanţelor istorice şi geopolitice în care a fosttrasată actuala frontieră.

Euroregiunile aferente zonei transfrontaliere dinvestul României, care prin preconizata aderare aSerbiei, va deveni frontieră internă a UniuniiEuropene, se caracterizează prin cel mai ridicat gradde coeziune teritorială, rezultat pe de o parte dintr-obună individualizare a nucleelor şi vectorilor decooperare transfrontalieră, iar pe de altă parte dinexistenţa unor minorităţi etnice transfrontaliere, ceatenuează dezechilibrele generate de frontieră. 13

14

În sud, sistemele de aşezări dublete riveraneDunării din sectoarele transfrontaliere româno-sârbşi româno-bulgar, sunt rezultat al particularităţilorcadrului natural ce condiţionează direcţionareafluxu rilor transfrontaliere şi formarea sistemului deeuroregiuni de cooperare transfrontalieră.

Sectorul transfrontalier sudic al României secaracterizează prin cea mai mare frecvenţă a struc-turilor teritoriale de tip euroregional, cuprinzândcinci astfel de asociaţii teritoriale (Asociaţia decooperare transfrontalieră „Dunărea 21” şi euro -regiunile Dunărea de Sud, Giurgiu-Ruse, Danubiusşi Dunăre-Dobrogea). Fiecare dintre acestea pre -zintă particularităţi distincte, determinate de con -figuraţia şi intensitatea vectorilor de cooperare trans -frontalieră, precum şi de potenţialul demografic şieconomico-social.

Concluzionând, se poate afirma că spaţiile trans-frontaliere şi, în particular, cele cu participare româ-nească, reprezintă domenii extrem de sensibile şivulnerabile la schimbările geografice şi geopolitice,identitatea lor fiind rezultatul asocierii unor factorietnici, culturali, geografici, istorici, economici,demografici şi politici specifici. Intensificarea flu-xurilor transfrontaliere, ca urmare a urbanizării şiindustrializării, unifică spaţii altădată divizate poli-tic şi economic; euroregiunile de coperare transfron-talieră devin din ce în ce mai mult structuri terito-

riale cu o personalitate proprie, generate de fluxuritransfrontaliere şi promotoare, la rândul lor, de flu-xuri globalizante.

bibliografieFourcher, M. (coord.), 1999, Géopolitique du Danube, Ed.

Ellipses, Paris.Fourcher, M., 2000, La République Européenne, Ed. Belin,

Paris (în română, Republica Europeană, Ed. Mirton, Timişoara,2002).

Ilieş, Al., 2004, România. Euroregiuni, Ed. Universităţii dinOradea.

Neguţ, S., 1998, Les eurorégions, în «Revue Roumaine deGéographie», 42, pp. 75–85.

Popa, N., 2006, Frontiere, regiuni transfrontaliere şi dezvol-tare regională în Europa Mediană, Ed. Universităţii de Vest,Timişoara.

Săgeată, R., 2006, Deciziile politico-administrative şi organi-zarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare la teritoriul Româ-niei, Ed. Universităţii de Apărare „Carol I”, Ed. Top Form,Bucureşti.

Săgeată, R., 2014, The Urban Systems in the Age of Globali-zation. Geographical Studies with Focus on Romania, LambertAcademic Publishing, Saarbrücken.

Săgeată, R. (coord.), 2014, Euroregiunile de cooperaretransfrontalieră din Bazinul inferior al Dunării. Studiu geografic,Ed. Academiei Române, Bucureşti.

Tălângă, C., Braghină, C., 2000, Consideraţii privind evoluţiafuncţională a oraşelor-porturi dunărene, în „Terra”, XXX (L), 2,pp. 87–89.

*** 2011, Strategia UE pentru regiunea Dunării. Eforturi înabordarea provocărilor comune, „Panorama inforegio”, 37.

Dunărea la Cazane

15

Sub cupola Academiei

Vă rog să-mi îngăduiți să adresez alese și res-pectuoase felicitări Secției de științe geonomice aAcademiei Române, președintelui secției, academi-cianul Mircea Săndulescu, precum și colaboratorilorsăi, pentru organizarea acestui eveniment dedicatacademicianului Liviu Constantinescu, astrul geofi-zicii românești, și să salut prezența fiului său, dis-tinsul profesor Dan Constantinescu, la acest eveni-ment dedicat tatălui său.

L-am numit pe academicianul Liviu Constanti-nescu astrul geofizicii românești, nu pentru rezul -tatele obținute în școală, în facultate, sau pentruexcelenta sa teză de doctorat, ori pentru cele pre-zentate la obținerea titlului de doctor docent înștiințe, ci pentru că a desfășurat o vastă activitate decercetare științifică, din care se desprind cu claritatefundamentele tuturor domeniilor geofizicii, punândun accent deosebit pe întrepătrunderile lor com -plexe, încercând să descifreze necunoscutul și săstâr nească inițierea unor noi cercetări referi toare lacunoașterea crustei terestre superioare. În acest ca -dru a contribuit la dezvoltarea cunoștințelor de fi -zică și chimie, folosind metode indirecte, care săcon ducă la obținerea de informații referitoare lacaracteristicile straturilor profunde și la urmărireaevoluției milenare a istoriei terestre.

Nu mă voi referi la performanțele sale științifice,pentru că acestea vor fi abordate strălucit de cătrespecialiștii din domeniul de activitate a academicia-nului Liviu Constantinescu, printre care se găsește șicolegul nostru Dorel Zugrăvescu, care cu o zi maidevreme, dar cu 26 de ani mai târziu faţă de profe-sorul său, aniversează ziua de naștere. Dați-mi voiesă-l felicit pentru ziua sa de naștere pe colegul nos -tru și să-i urez „La mulți ani!”

Lucrările academicianului Liviu Constantinescureferitoare la geomagnetism marchează, evident,evoluția cercetărilor fundamentale și prospecțiunilegeomagnetice, formulele de calcul ale câmpului

geomagnetic pe teritoriul României, fiind primelede acest fel din țara noastră.

Ca urmare a profundelor sale cunoștințe teore ticeeste încadrat în cercetare, devenind, în 1958,cercetător și director științific al Centrului de CercetăriGeofizice al Academiei Române, în învățământulsuperior, predând geomagnetism și radiometrie. Re -zul tatele obținute l-au făcut remarcat în comunitateaștiințifică românească și în cea internațională. A fostdirector fondator al Observatorului Geofizic al Institu-tului Geologic Român.

În anul 1957 participă la Adunarea generală dela Toronto, dedicată Primului An Geofizic In ter -național. La revenirea în țară și după aceea în multealte ocazii, contribuie la impulsionarea cercetărilorgeomagnetice de observator și inițiază multiple co -la borări internaționale.

De-a lungul anilor, este ales în prestigioase orga-nisme internaționale; în unele dintre acestea a avutși funcții de conducere. Drept recunoaștere a nume-roaselor sale realizări, în anul 1963, este ales mem-bru corespondent al Academiei Române, iar înprima alegere de noi membri ai Academiei Românedupă evenimentele din 1989 (ianuarie 1990) esteales membru titular al Academiei noastre. În acelașian, este ales, pentru un mandat de patru ani,președinte al Secției de geonomie a Academiei Ro -mâne, după care, din anul 1994, președinte de onoareal acestei Secții, până în anul 1997, anul trecerii saleîn lumea veșniciei.

Dați-mi voie să închei cu recomandarea de a lec-tura Discursul de recepție al academicianului LiviuConstantinescu, Sinergismul în cercetările geonomice,cu convingerea că Academia Română a avut un ase-menea membru, pe care cel ce vă vorbește a îndrăz-nit să-l numească un astru al geofizicii românești.

Academicianul liviu Constantinescu –astrul geofizicii româneşti*Acad. Cristian HeraVicepreședinte al Academiei Române

*Cuvânt de deschidere rostit la Sesiunea comemorativă de comunicări dedicată împlinirii a o sută de ani de la naşterea academicianului Liviu Constantinescu (26 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

16

Cercetarea interdisciplinară a mediuluiîn preocupările academicianului liviu Constantinescu*Acad. Dan Bălteanu

*Alocuţiune susţinută la Sesiunea comemorativă de comunicări dedicată împlinirii a o sută de ani de la naşterea academicianului Liviu Constantinescu (26 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

În această scurtă alocuţiune mă voi referi ladiferite aspecte din activitatea academicianuluiLiviu Constantinescu legate de dezvoltarea geogra-fiei în contextul cercetărilor interdisciplinare asuprame diului. Am avut onoarea să-l cunosc şi să cola-borez cu Domnia Sa, în perioada 1990–1997, încadrul Secţiei de ştiinţe geonomice, în legătură cuatribu ţ iile pe care le-am avut în Institutul de Geo-grafie şi în cadrul unor comisii ale AcademieiRomâne.

În calitate de preşedinte al Secţiei de ştiinţe geo-nomice, profesorul Liviu Constantinescu a sprijinit,cu înaltă competenţă, activitatea de cercetare ştiinţi-fică din Institutul de Geografie. A fost deosebit deinteresat de proiectele noastre de cercetare şi, înmod deosebit, de cercetările institutului în RegiuneaSeismogenă Vrancea referitoare la evaluarea mişcă-rilor neotectonice prin metode geomorfologice încorelaţie cu deformarea teraselor fluviatile.

A fost deosebit de interesat de analiza alunecări-lor profunde şi de aspectele legate de teledetecţie,corelate cu sistemele GIS (Geographical Informa-tion Systems) prin care sunt corelate interdisciplinardiferite strate de informaţie, referitoare la geneza şidinamica diferitelor procese geomorfologice.

Profesorul Liviu Constantinescu a fost unsavant de o vastă cultură. În discuţiile referitoare ladiferite aspecte ştiinţifice curente, profesorul invoca,adeseori, clasici ai literaturii româneşti şi univer -sale, su gerând relaţii surprinzătoare cu ştiinţele geo-nomice.

Volumul Mesaje ale Pământului în descifrăriactuale, publicat cu patru decenii în urmă şi reti-părit în 2014 sub îngrijirea editorială a domnuluiDan Constantinescu, fiul profesorului, în colaborare

cu Anca Isac, Marian Ivan şi Costel Postolache,ilustrează, strălucit, capacitatea profesorului de atransmite informaţii ştiinţifice într-un limbaj acce-sibil specialiştilor din domenii înrudite cu ştiinţelegeofizice. Fiecare capitol este precedat de citatedin literatura română şi universală. Spre exemplu,complexitatea mesajelor fizice ale Pământului estesugerată de un citat din Goethe: „Natura vorbeştecu sine însăşi şi cu noi prin mii de fenomene. Pen-tru cel atent, ea nu este nicăieri moartă, nicimută”.

În acelaşi volum, profesorul afirmă: „Pământuleste, fără îndoială, o unitate structurală şi o unitatefuncţională. Manifestările variate ale acestei uni-tăţi şi caracteristicile procesului de cunoaştere caşi ale tehnicilor care îi asigură desfăşurarea, ducla abordarea fragmentară a ei şi, în consecinţă, la

17

obţinerea de elemente disparate de informaţie.Integrarea acestora în totul la care se referă esteabsolut obligatorie pentru garantarea atingeriiscopului final: cunoaşterea şi înţelegerea autenticăa planetei noastre”. Este o exprimare precisă şinuanţată care ilustrează gândirea interdisciplinară aprofesorului, exprimată anterior în diferite comuni-cări ştiinţifice.

Discursul său de recepţie, Sinergismul în cerce-tările geonomice (17 aprilie 1992), pune în evidenţăimportanţa acestui stil nou de interdisciplinaritatepentru ştiinţele Pământului, care au interacţionat înelaborarea concepţiei tectonicii globale. Voi men -ţiona, în continuare, câteva aspecte în care profeso-rul Liviu Constantinescu se referă la cercetările dindomeniul geografiei. Astfel, procesul de modelare areliefului este integrat „într-un ansamblu fenomeno-logic complex, nediferenţiat, cu implicaţii privind uti-lizarea în comun – în paralel cu urmărirea probleme-lor geomorfologice propriu-zise – a datelor furnizatede cercetările geologice (tectonică, microtectonică,stratigrafie, sedimentologie, petrologie etc.)”. Profe-sorul se dovedeşte un bun cunoscător al orientărilornoi, existente în geografie la acea dată, menţionândabordarea sinergistică a cercetărilor geomorfologiceprin experienţe de teren care pot să fie asociate cuseis mologia, hidrologia şi topoclimatologia, aceastăultimă noţiune fiind introdusă în ştiinţă de acade -micianul Vintilă Mihăilescu. În continuare, profeso-rul se referă şi la geografia umană, subliniind aso-cierile sinergistice posibile cu diferite discipline so -cio-economice.

Prin Hotărârea Biroului Prezidiului din 27 fe -bruarie 1991, în Academia Română a fost înfiinţatăComisia Geosferă-Biosferă, preşedinte fiind acade-micianul Liviu Constantinescu. Această comisie,care funcţionează şi în prezent sub denumirea deComisia pentru modificările globale ale mediului,are ca scop coordonarea cercetărilor româneşti dincadrul Programului Internaţional IGBP (Internatio-nal Geosphere-Biosphere Programme), consideratcel mai amplu program interdisciplinar din întreagaistorie a ştiinţei. Într-un articol publicat în acelaşi an

în Revista „Academica“ (an I, nr. 7), intitulat suges-tiv O mare aventură ştiinţifică, profesorul subliniadificultatea corelării interdisciplinare a unor ştiinţecu metode diferite de investigare şi cu intervale tem-porale cuprinse între ani, zeci de ani (ştiinţele eco-nomice şi sociale) şi milioane de ani (ştiinţele geo-logice). Acest program reuneşte eforturile unui nu -măr mare de specialişti din peste 70 de ţări şi are caobiectiv principal descrierea şi înţelegerea inter -acţiunii proceselor fizice, chimice şi biologice, careasigură funcţionarea Sistemului Terestru Global încondiţiile unor interacţiuni complexe cu activităţileumane. Pe lângă membrii Academiei din diferitesecţii, la recomandarea profesorului Liviu Constan-tinescu, în comisie au fost integraţi specialişti dininstituţii guvernamentale şi din centre de cercetaredin domeniul climatologiei, hidrologiei, pedologieişi al ştiinţelor economice şi sociale, care, împreună,au adus contribuţii ştiinţifice referitoare la efectelemodificărilor globale ale mediului, remarcate şi peplan internaţional.

Comunitatea geografilor din România şi, înspecial, cercetătorii din Institutul de Geografie îlomagiază pe academicianul Liviu Constantinescupentru sprijinul său de înaltă competenţă, în stimu-larea integrării geografiei româneşti în proiecteleeuro pene referitoare la impactul schimbărilor cli-matice asupra mediului şi activităţilor umane dinRomânia.

Anual, Institutul de Geografie acordă diplomecu numele academicianului Liviu Constantinescudoctoranzilor şi masteranzilor participanţi la sesiu-nile interdisciplinare pentru tineri, organizate încolaborare cu Facultatea de Geografie a Universită-ţii Bucureşti şi la Şcoala de vară de la Centrul pen-tru Studiul Hazardelor Naturale din localitatea Pă -târ lagele, judeţul Băzău.

Profesorul Liviu Constantinescu rămâne înmemoria celor care l-au cunoscut şi preţuit un das-căl eminent, un distins creator de şcoală în domeniulgeofizicii şi un activ iniţiator al cercetării de vârfinterdisciplinare în domeniul modificărilor globaleale mediului.

18

Academia Română ne-a invitat în Aula Magna,spaţiul cel mai plin de amintirile legate de evoluţiaspiritualităţii române, pentru a comemora un secolde la naşterea în judeţul Sibiu, comuna Iglişul Vechia celui ce urma ca, în 1963, să devină membru alAcademiei Române, preşedinte, respectiv preşe -dinte de onoare al Secţiei de ştiinţe geonomice(1990–1997), cel ce la cererea rectorului NicolaePetrulian, om de ştiinţă, şi mai ales greu de egalat, adevenit în 1950 membru al primei şi, în acelaşitimp, al celei mai puternice Catedre de geofizică dinţara noastră – catedră ce sub conducerea academi-cianului Sabba S. Ştefănescu a format generaţiile degeofizicieni. Aceştia au avut rol important în pune-rea la dispoziţia ţării noastre a unei părţi din bogă-ţiile subsolului şi care, în cadrul unor contracteinternaţio nale, ce i-au făcut cunoscuţi pe toate meri-dianele globului, au participat la descoperirea uneipărţi importante din zăcămintele de petrol ale glo-bului.

Încă de la formarea catedrei, a devenit cel maiapropiat colaborator al academicianului Sabba S.Ştefănescu – şeful catedrei – şi, alături de acesta, unuldintre cei mai preţuiţi şi mai respectaţi profesori dincadrul Facultăţii de Geologie a Institutului de Mine(1950–1973), respectiv al Institutului de Petrol,Gaze şi Geologie (1957–1973) şi al Universităţii dinBucureşti (1973–1975).

Profesorul Liviu Constantinescu şi-a luat licenţaîn ştiinţe fizico-chimice la Universitatea din Bucu-reşti unde, în 1943, şi-a susţinut teza de doctorat, iarîn 1959 a obţinut titlul de doctor docent.

Între anii 1969–1971 a fost prorector al Institu-tului de Petrol, Gaze şi Geologie, iar în perioada1975–1997 a fost profesor consultant la Universita-tea din Bucureşti.

În paralel cu activitatea didactică, profesorulLiviu Constantinescu a desfăşurat şi o bogată acti-vitate de cercetare ştiinţifică. În 1943, în cadrulcolaborării dintre Institutul Geologic al României şi

O sută de ani de la nașterea academicianului liviu Constantinescu*Dorel ZugrăvescuMembru corespondent al Academiei Române


19

Germania (Institutul Geofizic din Potsdam), profe-sorul Liviu Constantinescu a înfiinţat ObservatorulGeofizic Surlari, al cărui director fondator a fost înperioada 1943–1958, observator ce astăzi îi poartănumele.

În 1944 s-a specializat în geomagnetism la Pots -dam şi în 1946 la Praga.

Între anii 1959 şi 1965 a fost cercetător şi şef alSecţiei de geofizică în cadrul Institutului de Fizicăal Academiei Române, iar în perioada 1961–1970 afost director adjunct al Centrului de Cercetări Geo-fizice al Academiei Române.

A adus contribuţii deosebite în valorificareadatelor culese în cadrul prospecţiunilor gravime -trice, magnetice şi radiometrice, respectiv în studiulvariaţiilor în timp ale câmpului geomagnetic şi îninterpretarea câmpurilor geofizice potenţiale.

Subliniem ca deosebit de importante studiilesale din domeniul seismologiei (mecanismul de pro-ducere a cutremurelor de pământ) şi seismotectoni-cii – a lucrat la prima hartă seismotectonică a terito-riului ţării noastre.

A publicat, în ţară şi în străinătate, numeroasearticole ştiinţifice şi importante lucrări de sinteză,dintre care cităm:

- Studii de geofizică pură şi aplicată (1960);- Prospecţiuni geofizice (2 volume, 1964–1965):- Integrarea informaţiilor seismologice şi gravi-

metrice pentru studiul structurii scoarţei terestre înRomânia (1967);

- Posibilitatea variaţiei în timp a suprafeţeiMohorovicič (1968);

- Noi metode de cercetare a Pământului la mareadâncime (1971);

- Perspective ale cercetărilor geofizice în desco-perirea zăcămintelor de substanţe minerale utile(1971);- Fenomene precursoare cutremurelor dePământ (1972);

- Mesaje ale Pământului în descifrări actuale(1974);

- Cutremurele din Vrancea în cadru ştiinţific şitehnologic (1985).

Într-o perioadă în care contactele dintre oameniide ştiinţă din ţara noastră şi colegii lor din străină -tate erau limitate, profesorul Liviu Constantinescu areprezentat România în multiple structuri ştiinţificeimportante, în calitate de:

- membru honoris causa al Asociaţiei Geofizi-cienilor Maghiari (începând din 1964);

- vicepreşedinte al Uniunii Internaţionale deGeodezie şi Geofizică (1969–1971);

- membru al Consiliului de Conducere al Cen-trului Seismologic Internaţional (1970–1974);

- membru al Consiliului de Conducere al Socie-tăţii Geofizice Europene (1970–1975);

- vicepreşedinte al Comisiei Seismologice Euro-pene (1972–1976);

- membru şi, prin rotaţie, preşedinte al Comite-tului de coordonare a proiectului PNUD-UNESCOpentru studiul seismicităţii regiunii balcanice(1970–1977);

- membru al Comisiei Naţionale Române pentruUNESCO (1970–1977);

- membru de onoare al Societăţii Geologice aRomâniei (1990);

- preşedinte fondator al Societăţii Române deGeofizică (1990–1995);

- secretar general, apoi vicepreşedinte şi preşe-dinte al Comitetului Naţional Român de Geodezie şiGeofizică;

- preşedinte al Comitetului Naţional Românpentru programul Internaţional Geosferă-Biosferă(1991–1997).

Mă bucur că, la împlinirea unui secol de la sosi-rea în lumea noastră a celui ce a fost academicianulLiviu Constantinescu, unul dintre cei mai preţuiţiprofesori ai noştri, Academia Română a oferit posi-bilitatea să fim împreună şi în Aula Magna să-i adu-cem un binemeritat omagiu; pentru modul în care,prin cuvânt şi prin exemplu personal, ne-a învăţatsă ţinem capul sus, să ne bucurăm de realizărilenoastre, împreună cu cei ce ne înconjoară.

Catedra UNESCO de Geodinamică a împlinitun deceniu de existenţă. Sculptorul Mihai Marcu,cumnat al celui mai vechi colaborator al nostru,domnul Alexandru Dobre, ne-a oferit posibilitateasă avem alături busturile şi efigiile turnate în bronzale profesorilor noştri dragi, academicienii Sabba S.Ştefănescu şi Liviu Constantinescu.

Cu convingerea că spiritul profesorului LiviuConstantinescu este prezent în mijlocul nostru,mulţumesc tuturor celor ce au găsit energia să fieprezenţi alături de noi.

20

Centenarul naşterii academicianului Liviu Con-stantinescu ne-a oferit prilejul de aducere aminte acelor mai importante rezultate ale remarcabilei acti-vităţi a acestui pionier al geofizicii româneşti.

De la bun început, trebuie subliniată dificultateade a cuprinde vastitatea şi diversitatea procesuluidesfăşurat în învăţământul universitar, în cercetareamultidisciplinară şi în strălucita recunoaştere inter-naţională a ilustrului savant. Reamintesc primulcontact al academicianului Liviu Constantinescu culumea geoştiinţelor, atunci când a luat fiinţă una din-tre cele mai temeinice împliniri ale sale – Observa-torul Geofizic Surlari. Iar, din multitudinea preocu-părilor geofizice abordate, voi da prioritate geomag-netismului – domeniu în care academicianul LiviuConstantinescu mi-a fost la început profesor şi apoimentor timp de peste 60 ani.

În prima jumătate a secolului trecut, după ce înInstitutul Geologic al României a luat fiinţă o secţiede prospecţiuni geofizice, s-a făcut simţită lipsa uneistaţii de bază care să furnizeze atât valorile funda-mentale folosite în prospecţiuni, cât şi aplicareaunor corecţii pentru variaţiile în timp ale câmpuluimagnetic terestru.

Problema staţiei geomagnetice de bază pentruteritoriul României a fost ridicată de trei corifei ainucleului geofizicii de atunci: Mircea Socolescu,Sabba S. Ştefănescu şi Toma-Petre Ghiţulescu. Aşe-zarea, construcţia laboratoarelor amagnetice şiînzestrarea cu instrumentele specifice lor au fostminuţios analizate, astfel încât să fie îndeplinitecondiţii ireproşabile, stabile pentru un timp cât maiîndelungat, atât pentru măsurătorile absolute alecâmpului geomagnetic, cât şi pentru înregistrareacontinuă a variaţiilor elementelor sale D, H. În final,a fost găsit un amplasament convenabil în pădureaSurlari, pe o peninsulă, formată de văile Cociovaliş-

tea şi Vlăsia, care îşi adună apele în lacul Căldăru-şani, peninsulă în capătul căreia Matei Basarab a cti-torit, în 1632, mănăstirea cu acelaşi nume, iar în1965 s-au pus bazele Observatorului Geodinamic alInstitutului de Geodinamică „Sabba S. Ştefănescu”al Academiei Române.

Denumirea iniţială a staţiei a fost ObservatorulGeofizic Surlari. Terenul pe care au fost plasate fun-daţiile pavilioanelor sale a satisfăcut ireproşabil osumă de exigenţe, ca de exemplu, lipsa anomaliilormagnetice, un sol stabil, o considera bilă distanţă deprotecţie faţă de eventualele surse magnetice artifi-ciale, curenţi electrici vagabonzi, trepidaţii şi alteperturbaţii care să-i afecteze liniştea, necesară unorsemnale cât mai reale.

Lucrările de construcţie au debutat în anul 1942,într-o perioadă foarte tulbure pentru România. Ime-diat după începerea lor, s-a ridicat problema găsiriiunei persoane cu competenţe complexe, care săpreia sarcinile punerii în funcţiune, organizării şirezolvării obligaţiilor curente ale observatorului.

Printr-o întâmplare fastă, geologul Murgeanu,director adjunct al Institutului Geologic din Bucu-reşti, l-a întrebat pe fizicianul Şerban Ţiteica, profe-sor la Universitatea din Bucureşti, dacă nu cunoaştecumva un tânăr fizician, care să fie dispus să-şiasume aceste sarcini de pionierat, captivante dinpunct de vedere ştiinţific, dar care să fie şi suficientde entuziast pentru a accepta o detaşare în condiţiide adevărată pustietate.

Este momentul în care pe scena geoştiinţelorromâneşti a apărut Liviu Constantinescu, tânăr asis-tent la Catedra de optică a Universităţii din Bucu-reşti, cu un doctorat asupra studiului potenţialelordisruptive în vapori de hidrocarburi.

Dotarea iniţială a observatorului, parţial oferităcu generozitate de Observatorul din Potsdam, a con-

Academicianul liviu Constantinescu –fondatorul Observatorului Național geomagnetic Surlari*Andrei Soare**


**Inginer, Institutul Geologic al României

21

stat într-un sistem înregistrator clasic, construit dupătradiţiile artizanale germane de la începutul secolu-lui trecut, de binecunoscuta casă Askania & Eschen-hagen. Aparatura pentru determinări ale valorilormagnetice absolute, compusă din două teodolitemagnetice, unul mai vechi, construit de casa Edel-man din München şi altul mai nou, produs tot decasa Askania, au fost procurate tot din Germania,prin grija profesorului Mircea Socolescu a căruiprice pere în materie de aparatură era binecunoscutăşi incontestabilă.

Tânărul fizician Liviu Constantinescu s-aangajat la o laborioasă şi amplă activitate într-undomeniu nou, mai îndepărtat de specializarea sa,metrologia câmpului magnetic terestru, în paralelcu activitatea exigentă şi solicitantă de suprave-ghere a unor detalii constructive, care ţineau deizolarea subteranei, unde urmau să fie instalatevariometrele înregistratoare, de respectarea strictăa condiţiilor de amagnetism ale laboratorului demăsurători absolute, de pozarea cablajelor elec -trice de alimentare cu curent electric de la reţeasau a circuitelor speciale pentru operaţiile de eta-lonare, şi de reglajul spoturilor şi traseelor lumi-noase necesare înregistrărilor ana logice pe hârtiefotografică.

O echipă formată din doi geomagneticieni ger-mani de la Observatorul din Potsdam, unul dintreaceştia fiind faimosul profesor Richard Bock, direc-torul Departamentului de geomagnetism de la Pots -dam şi realizatorul unui prim atlas modern al decli-naţiei magnetice în valori absolute pentru Europa,au sosit la Surlari pentru asistenţa tehnică necesarăpunerii în funcţiune a noilor utilaje.

Excelent vorbitor al limbii germane, Liviu Con-stantinescu a putut profita din plin de experienţaspecialiştilor germani, astfel încât în vara anului1943 au început să fie recoltate primele înregistrăriexperimentale ale variaţiei geomagnetice şi primelevalori absolute ale elementelor geomagnetice de laObservatorul Surlari.

În ziua de sâmbătă, 16 octombrie 1943, a avutloc inaugurarea oficială a Observatorului, solemni-tate consemnată în câteva ziare centrale, la care auluat parte generalul Gh. Dobre, ministrul EconomieiNaţionale, prof. Mircea Vulcănescu, ministru subse-cretar de stat la Finanţe, Vintilă Mihăilescu, secretargeneral al Ministerului Culturii Naţionale, prof. G.Macovei, directorul I.G.R., reprezentanţi ai multorministere şi instituţii, precum şi numeroase persona-lităţi ale lumii ştiinţifice româneşti.

Situarea observatorului în desiş de pădure, într-ozonă izolată, la 7 km de cel mai apropiat post de jan-darmi, cu un drum de acces nici măcar pietruit, ade-sea impracticabil pe timp de iarnă şi intemperii,punea probleme extrem de dificile. Personalul auxi-liar era compus la început dintr-un paznic şi o îngri-jitoare, recrutaţi din satul vecin, fără cea mai ele-mentară calificare.

Cunosc bine greutăţile acestor începuturi, nu atâtdin amintirile profesorului, care nu avea obiceiul să„se mândrească“ cu greutăţile şi necazurile de totfelul pe care le-a înfruntat, ci, uneori, din relatărilepresărate cu un uşor amuzament, ale unor întâmplărisau evenimente particulare, dar, mai ales, din arhivade registre, doldora de documente şi referate păs -trate într-o evidenţă riguroasă, din care poate fireconstituit istoricul organizării observatorului înprimii săi ani de viaţă.

Există şi un fragment de jurnal al profesorului,ţinut în limba franceză, în care, zi de zi, sunt con-semnate toate detaliile privind funcţionarea „inimii”observatorului, înregistratorul magnetic, am plasatîntr-o încăpere subterană specială, urmărirea mersu-lui normal al variometrelor, reglajul spoturilor lumi-noase, măsurătorile de etalonare, menţinerea, cumijloace încă rudimentare a unei temperaturi con-stante, marcajul timpului şi alte multe intervenţiimigăloase, implicând o prezenţă permanentă lângălaboratoarele obiectivului.

Găsim acolo şi alte relatări interesante. Suntnote răzleţe, care, însă, se revarsă cu toate în matcalargă a geomagnetismului. De pildă, în iulie 1944,pendulul, care marca printr-un contact electric au -tomat semnalele orare pe magnetograme, s-adefectat. Pentru un timp, aceste semnale urmau săfie date manual, din biroul central, ceea ce implicaurmărirea orei exacte furnizate prin radio la postulBBC. În ziua de 7 iulie, constatând o perturbaţieputernică a reţelei transmisiunilor radiofonice peunde scurte, profesorul notează că a observat cuajutorul lunetei teodolitului Askania un grup depete solare pe care îl urmăreşte în evoluţia sa pânăla 28 iulie, făcând o asociere între activitatea so -lară, perturbaţiile radiofonice şi perturbaţiilemagne tice înregistrate.

Dacă în anul 1944, observaţiile şi înregistrărileobservatorului au avut un caracter intermitent, înce-pând din anul 1945, seria magnetogramelor obser-vatorului este completă, continuând aşa, până înzilele noastre, iar datele achiziţionate şi prelucrateconform protocoalelor internaţionale sunt echiva-

22

lente calitativ cu cele ale principalelor observatoaredin lume.

Însă, dacă aceste date au putut fi folosite imediatpe plan intern sub forma buletinelor de corecţie pen-tru echipele de prospecţiune magnetică sau pentrucorelarea lucrărilor de cartare, conjunctura politică aperioadei postbelice punea restricţii oricărei încer-cări de cooperare internaţională. Totuşi, numeleobservatorului a putut fi destul de repede cunoscutde întreaga lume a geomagnetismului, deoarece înnumărul din septembrie 1948 al revistei „TerrestrialMagnetism and Atmospheric Electricity”, predece-soarea lui „Journal of Geophysical Research”, ceamai prestigioasă revistă de geomagnetism din lume,a apărut o listă a observatoarelor magnetice de peîntreg Globul, cu informaţii asupra distribuţiei lorgeografice şi a elementelor geomagnetice. Înaceastă listă figurează şi Observatorul Geofizic Sur-lari, informaţiile respective fiind puse la dispoziţiede preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Magne-tism şi Electricitate, care era chiar profesorul RichardBock de la Institutul de Geofizică din Potsdam.

Pentru ca primele rezultate ştiinţifice ale obser-vatorului să poată fi cunoscute pe plan internaţional,dar şi la solicitarea expresă a datelor sale curente decătre forurile ştiinţifice internaţionale de speciali -tate, profesorul Liviu Constantinescu a încercat săridice, măcar în parte, cortina interdicţiilor, asumân-du-şi personal toate riscurile implicate de o astfel deiniţiativă. A luptat cât se poate de eficient cu „secre-tomania“, care a dăunat mult în cercetare şi care, dinpăcate, şi astăzi încearcă uneori să se manifeste.

Roadele activităţii de cercetare ştiinţifică, culesedin proaspetele date de la noul observator geomag-netic, au început treptat să se adune şi să se facăcunoscute, mai întâi numai pe plan local, prin publi-caţiile apărute în revistele editate de Academie saude Institutul de Geologie al României.

Pentru un studiu sistematic al variaţiei secularepe teritoriul României, Liviu Constantinescu a ree-valuat informaţiile parţial lacunare şi, în lipsa exis-tenţei unor serii continue de timp, reprezentativepentru acest fenomen geomagnetic de perioadălungă, a adus la aceeaşi epocă determinările pre luatede la Hepites şi Murat, Negreanu şi Mureşianu, S.Procopiu şi G. Atanasiu, raportându-le la pilonul debază al Observatorului.

Cu aparatele mai noi de la observator a organi-zat reiterarea măsurătorilor absolute la standarde deprecizie mai bune şi cu metodologii noi, în principa-lele staţii de pe teritoriul României. Prin adoptareaunor criterii fizico-geologice judicioase şi prin core-

larea hărţilor magnetice realizate pe provinciile isto-rice ale ţării, a fost conturată reţeaua naţională pen-tru studiul câmpului normal şi al variaţiei seculare.În această întreprindere de anvergură profesorul afost ajutat, începând din 1950, de proaspătul săuasistent N. Milea şi, după 1957, de V. Şteflea, uncolaborator din primele sale serii de ucenici geofizi-cieni.

Studii cu caracter inedit pentru ţara noastră,datorate profesorului, au avut în vedere variaţiilediurne, morfologia furtunilor magnetice, erupţiilecromosferice şi altele.

Începând din anul 1955, de când am avut cinsteaşi satisfacţia de a-i deveni colaborator apropiat, pre-luând treptat sarcinile de rutină ale Observatorului,am colaborat cu profesorul la un studiu amplu asu-pra perturbaţiilor în formă de golf, în evoluţia lor pecontinentul european şi a particularităţilor distribu-ţiei acestora pe teritoriul României. Adoptând pen-tru prima oară în ţara noastră normele internaţionalede caracterizare a gradului de perturbaţie geomag-netică, au fost elaborate diferite tipuri de indicinumerici şi studii corespunzătoare nivelului exigen-ţei cercetărilor geomagnetice pe plan mondial.Acestea au permis redactarea unui prim Buletin geo-magnetic sintetic, care a stat la baza primelor Anuareale Observatorului Geofizic Surlari.

Anul 1957, primul An geofizic internaţional, aimpulsionat simţitor cercetările geomagnetice deobservator, îngăduind şi o deschidere spre activită -ţile de cooperare internaţională.

Un rol important în această direcţie l-a avut pro-fesorul Liviu Constantinescu când, în luna septem-brie a acelui an, împreună cu acad. Gh. Demetrescu,preşedintele Comitetului Naţional de Geodezie şiGeofizică, au participat ca reprezentanţi oficiali aiRomâniei la Sesiunea UGGI de la Toronto (Canada).

23

Manifestare ştiinţifică de anvergură, aceasta afost un eveniment reper pentru cercetarea geofizicăromânească, în valorificarea căruia profesorul a avuto contribuţie esenţială. Observatorul a devenit dinacest moment o staţie fundamentală binecunoscutăpe plan internaţional, implicată în schimburi oficialede date cu centrele mondiale de colectare, în măsu-rători de comparaţie periodice cu alte observatoareşi în cooperări bilaterale sau multilaterale în variiprobleme de geomagnetism, vizând atât parteaexternă a câmpului (datele Observatorului au fostutilizate în anii 1961–1965 de NASA pentru primulstudiu satelitar al magnetosferei), cât şi partea in -ternă, cu implicaţii în cercetarea structurilor geolo-gice de adâncime.

Este perioada în care profesorul şi-a văzut ajunsăla maturitate instituţia pe care a întemeiat-o şi că reiai-a dedicat începuturile carierei sale de geofizician.Din acest moment, fără a se desprinde total de inte-resul pentru geomagnetism, el a simţit nevoia abor-dării problemelor complexe ale geofizicii multidis-ciplinare şi sinergetice, cu rezultatele şi contribu ţiileexpuse anterior.

Cred că această dorinţă de deschidere către ori-zonturi mai largi de cunoaştere s-a datorat şi struc-turii de bază a personalităţii profesorului. Şi maicred că rostul unor astfel de comemorări este acelade a tezauriza şi duce mai departe realizările celordinaintea noastră.

Liviu Constantinescu era un cărturar de tip uma-nist, deschis atât spre ştiinţele exacte, cât şi sprefilosofie, litere şi arte.

Renumele său internaţional de geofizician com-plex a făcut ca, la actualizarea unei ediţii a MariiEnciclopedii Italiene, să fie solicitat pentru definiţiacuvântului „Pământ”: La voce „Terra”. S-a achitatîn mod strălucit, redactând o prezentare densă şiclară, cuprinsă în şapte subcapitole şi o notă conclu-zivă în circa 80 de pagini dactilografiate, o biblio-grafie selectivă şi 16 ilustraţii în afara textului.

În anul 1998, Observatorul Geomagnetic Naţio-nal Surlari a dobândit cea mai înaltă recunoaştereinternaţională, fiind acceptat să facă parte din elitaobservatoarelor de pe Glob ca observator magneticplanetar, statut care îi permite în prezent să coope-reze într-unul din cele mai importante programe decercetare geofizică, denumit INTERMAGNET.

Bucuria succesului a fost mult umbrită de regre-tul că profesorul Liviu Constantinescu, fondatorulobservatorului, al cărui nume îl poartă astăzi, s-astins din viaţă cu câteva luni înainte de această încu-nunare a operei sale de început, care cu siguranţă i-arfi adus o mare satisfacţie.

Aşa cum l-am cunoscut eu, îmi permit să afirmcă Liviu Constantinescu a fost nu numai un mare şidăruit profesor, ceea ce constituie în sine un titlu denobleţe în raporturile dintre îndrumător şi îndrumaţi,ci şi un om îndrăgostit de misiunea lui, cu un entu-ziasm înaripat, cu o corectitudine morală exemplară,pentru care ţelul suprem al ştiinţei, era şi un ţel alvieţii: adevărul.

La Departamentul de geofizică, Universitatea din București, 1986

24

Sub egida „corpului savant” și a FundațieiNaționale pentru Știință și Artă (FNSA), a avut loc,în plină toamnă, mai precis pe 3–4 octombrie 2014,o nouă ediție (XIII) a Seminarului internaționalPenser l’Europe, formulată dilematic (Y a-t-il deuxEuropes?), în Aula solemnă a Academiei Române.Ca și la alte ediții, au fost asociate la organizareanoii runde câteva așezăminte afine din lumea apu-seană: Institut Français de Relations Internatio-nales, Académie Royale de Langue et de LittératureFrançaises de Belgique, Académie Royale de Scien-ce Economiques et Financières de l’Espagne,Académie Royale des Docteurs de Barcelone.

Programul a fost „prefațat” de un concert la pian(Viniciu Moroianu, cu piese de Mozart, Schumann,Chopin, Enescu, Jora), urmat de o cină oferită deBanca Națională, în persoana guvernatorului gene-ral, acad. Mugur Isărescu – moment agreabil și dejaîn tradiția unei colaborări eficiente.

Lucrările înseși au avut loc în Aula Magna, des-chise prin alocuțiile de rigoare, rostite de organiza-tori: Eugen Simion, ca președinte FNSA; Thierry deMontbrial, ca „fondator” al seriei de simpozioaneeuropeniste; Ionel-Valentin Vlad, ca președinte alAcademiei Române; François Saint-Paul, ca amba-sador al Franței la București. Alte saluturi au fostrostite de oaspeți belgieni și spanioli, tot pe liniaunei tradiții menite a consolida raporturile interaca-demice din arealul francofon. Notă distinctă a făcutalocuția premierului țării gazdă, rostită fluent și cusugestii de sprijin instituțional.

Moderată de Jacques de Decker și Maya Simio-nescu, prima „sesiune” a dat loc, conform progra-mului, la intervenții demne de consemnat, rostite deEugen Simion (Mon Europe), Thierry de Montbrial(glose geopolitice), Ioan-Aurel Pop (despremoștenirea latină și influențele slavo-răsăritene laromâni); Răzvan Theodorescu (cele două sau treiEurope coexistente).

Sub „bagheta” lui Evanghélos Moutsopoulos șia lui Dan Berindei, a doua sesiune a inclus comuni-cări făcute de autorul acestui memento academic(Istorici români în căutarea Europei), PetreRoman (despre incertitudinea crescândă a proiec-tului european); Michael Metzeltin (referitor la sis-

temul westphalic); Evanghélos Moutsopoulos, cuprivire la situația de facto a continentului nostru.

Comunicări demne de tot interesul au prezentat,la următoarea sesiune condusă de Eugen Simion șiMichael Metzeltin, în ziua secundă a simpozionului,Jacques de Decker, Caius Traian Dragomir, AndreiMarga, Jean Askenasy, Marius Sala, Valeriu IoanFranc.

Ultima secvență, moderată de Serge Fauchereauși de subsemnatul, a avut loc, fără intenții conclu zive,la comunicările făcute de Dan Berindei, WilhelmDancă, Gisele Vanhese, Virgil Tănase, Victor Mora-ru, J.G. Coll, Maya Simionescu. Pledoaria profesoru-lui teolog Wilhelm Dancă pentru o Europă creștină,Europa cu doi plămâni, se cuvine a fi reținută ca o suges -tie pentru decidenții de azi ai bătrânului continent.

Câteva intervenții, scurte, însă pertinente, auasigurat o anume consistență dezbaterii finale, încadrul căreia s-a păstrat și un moment de reculegereîn memoria academicianului Dan Hăulică, fidel șientuziast membru al grupului. Alocuția din urmă, cade obicei, i-a revenit profesorului Eugen Simion, cusublinieri oportune și sugestii pentru proxima dez-batere. Problematica științei ca izvor de cunoașterear putea fi noua temă. Știință și conștiință, ca învechea formulă, promite a fi o bună deviză pentruacea reuniune.

Y a-t-il deux Europes? Dezbaterea academică dintoamna trecută a fost un nou prilej de a examina, cuuneltele cărturăriei, însă și pe seama analizeirealităților curente, aspecte semnificative ale inte-grării euro-atlantice, în condițiile unei globalizăriscăpate, parcă, de sub veghea critică a unei rațiuniarmonizante. Problematica identitară a revenitmereu în discuție, cu bun temei și cu argumentescoase din experiența fiecăruia. Dezbaterile de laAcademia Română au avut loc, de altfel, într-unmoment de noi tensiuni geopolitice și de acută crizăpe multe planuri1. Cu atât mai demne de atenție sevădesc analizele de felul celor inițiate, sistematic, deun bun număr de ani, sub patronajul AcademieiRomâne și al Fundației Naționale pentru Știință și Artă.

Notă1Vezi, de exemplu, „dosarul” tematic întocmit de MateiMartin ș.a. în „Dilema veche“, XI, 562/2014, pp. I–VIII: Și dacăEuropa eșuează?

Dezbateri europeniste la AcademieAcad. Alexandru Zub

25

Nivelul de astăzi al civilizației umane își arerădăcinile în curiozitatea omului de a căuta șidescoperi mereu noi materii care să-i ușureze șisă-i îmbunătățească existența. Memoria pietrelor dela Machu Picchu sau din mormintele faraoniloregipteni, frumusețea marmurii în care Michelangelol-a descoperit pe Moise, zidurile cetăților medie valeși structura marilor catedrale, colierele de diamantede la gâtul multor regine, plăcuțele de cuarț dinanatomia unui computer sau învelișurile de titan dinvârful rachetelor cu destinație extraterestră sunt totatâtea dovezi ale produsului final desprins dinaceastă curiozitate. Astăzi i-am spune goana dupămaterii prime care ne fac viața mai frumoasă.

Geologul a fost și este acela care știe unde să lecaute, cum să le găsească și cum să indiceexploatarea lor. Ciclul acesta, de la descoperire laevaluarea rezervelor și, apoi, la utilizarea lor esteunul lung și costisitor, dar într-o societate modernăunul absolut necesar și singurul care ne oferăoglinda potențialului de resurse minerale pe care oo țară îl are.

În ultimele două decenii atenția acordatăresurselor energetice neregenerabile (hidrocarburi,în special) și regenerabile (radiațiile solare, dina -mica eoliană etc.) de comunitatea internațională(prin guverne, companii private, organizații interna -ționale etc.) a fost justificată și de înțeles. De ne -înțeles, mai ales pentru spațiul Uniunii Europene,este lipsa din strategiile țărilor respective aevaluărilor legate de potențialul lor în resurselemine rale metalifere și ne metalifere (denumite, la unmoment dat, și neenergetice). În România, politici șiinterese de altă natură au condus la închidereaminelor, la părăsirea carierelor și la ecologizarea hal -delor și iazurilor de de cantare din vecinătatea peri -metrelor cu profil mi nier. Uzinele de preparare aminereurilor au fost nu numai, abandonate (abandoncare ar fi lăsat speranța unei posibile reactivări), dar,în proporție foarte mare, acestea au fost demolate saucomercializate pentru fierul vechi din structurile lor.

Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale(ANRM) este instituția statului care administrează

toate resursele subsolului, gestionează rezervele șiconcesionează (licitează), prin legea minelor șilegea petrolului, perimetre miniere și petroliere-gazeifere. Aparent, ne cunoaștem tipurile de resurse,dar evaluări și analize legate de rezerve, de per-spective, de conexiuni cu necesitățile diverselor sec-toare economice (din industrie, construcții, agricul-tură, transporturi, infrastructuri rutiere sau feroviareetc.) nu s-au făcut. Din multe strategii naționale, ast-fel de referințe lipsesc.

Cum putem, atunci, elabora o strategie viabilă șidurabilă, fără să îndeplinim condiția esențială:cunoașterea potențialului în metale (Fe, Cu, Pb, Zn,Au), materii prime nemetalifere (sare, argilă, nisip,calcar, granit marmură), în combustibili fosili(hidrocarburi lichide și gazoase, cărbuni)?

O interfață activă cu toate tipurile de resurse alesubsolului, cu localizarea lor în țară, cu statutul lorminier sau petrolier-gazeifer, cu rezervele aferente,cu posibilitățile de utilizare și cu necesitățile fiecă-rui sector industrial, iar, de când suntem membri aiUniunii Europene, și cu riscurile – impactul pe careexploatarea lor ar avea-o asupra mediului înconjură-tor – ar putea constitui punctul de plecare în redac-tarea unor strategii viabile și de lungă durată. Fărăastfel de informații, strategiile existente au un marehandicap.

Această problematică, circumscrisă României,devine actuală și evidențiază numeroase carențelegislative. O apreciere (reconsiderare) din parteastatului a resurselor minerale ale subsolului româ-nesc – a calității lor, a repartiției lor teritoriale, arezervelor geologice existente, a beneficiarilor și acosturilor de valorificare (pentru a găsi investițiilenecesare) – se impune cu siguranță. Pentru căRomânia are un potențial cert legat de spectrul largal substanțelor minerale utile, pentru că noile con-cepte din domeniul Științelor Pământului puncondiția unei reevaluări a prezenței și rezervelor lorîn spațiul carpato-dunărean, pentru că și nevoianoastră de metale și nemetale rămâne mereu mare șipentru că fără cunoașterea acestor elemente spiraladezvoltării economice este mult și de multe oritrunchiată (fig.1).

Resursele minerale – un potențial uitat! Nicolae AnastasiuMembru corespondent al Academiei Române

26

Istoria cercetării resurselor minerale și ener-getice în spațiul românesc are o lungă tradiție șirezultate notabile. În epoca modernă începuturile seplasează în anii de început ai Facultăților de Științede la Iași (1862), București (1864) și Cluj (1872)unde s-a predat Geologia și s-au aprofundat cursuricu problematica resurselor minerale.

Din anul 1906, după înființarea Institutului Geo-logic al României de către Ludovic Mrazec, în acestcentru științific încep activități de prospecțiunegeologică pentru nume roase substanțe mineraleutile. Astfel de prospec ți uni au lansat proiecte deexplorare, s-au găsit investiții pentru foraje șilucrări miniere care s-au concretizat în calcul de re -zerve geologice.

Aceste activități s-au concretizat în cele maivalo roase instrumente de lucru ale geologilor –hărțile geologice și metalogenetice. Ele au fost șirămân puncte de plecare în orice activitate legată decunoașterea potențialului energetic sau metaloge -netic al unei regiuni și de predicțiile pe care leputem face în legătură cu descoperirea de noiresurse.

O pleiadă de distinşi profesori universitari și mem -bri ai Academiei Române și-au adus contribuția laîmbogățirea patrimoniului științific legat de po -tențialul mineral și energetic al spațiului carpato-

danubian. Prima hartă geologică a României (scara1:800 000) elaborată de Matei Drăghiceanu estepublicată în 1880 în Anuarul Institutului Geologicdin Viena. În 1898 o echipă condusă de GrigoriuŞtefănescu (Sabba Ştefănescu, G. Botez, I. Pilide)redactează Harta geologică a României la scara1:2.000.000). Apoi, succesiv, L. Mrazec și Gh. Mun -teanu Murgoci îmbunătățesc imaginile geo-carto-grafice existente și argumentează structura în pânzede șariaj a Carpaților Meridionali. De interes istoricrămân hărțile cu răspândirea unor resurse metali fereîntocmite de St. Cantuniari și L. Mrazec (fig. 2).

Mai târziu, hărți cu substrat metalogenetic aufost elaborate de M. Socolescu și T.P. Ghițulescu,pentru Munții Metaliferi, N. Petrulian, H. Krautnerpentru Carpații Orientali.

În România, acad. Dan Rădulescu şi acad. MirceaSăndulescu au fost primii care au creionat în 1973,1976, osatura geologică a spaţiului carpato-dună-rean în spiritul tectonicii globale şi au reactivat ela-borarea de hărţi geologice şi metalogenetice la scăridin ce în ce mai detaliate. Sărind peste etape, Hartametalogenetică a României, la scara 1:500 000 fina-lizată recent de profesorul Gh. Udubașa, membrucorespondent al Academiei Române, și dr. MirceaBorcoș așteaptă să fie difuzată pentru a deveni uninstrument indispensabil prognozei geologice.

Fig. 1 Ariile de ocurenţă în România a principalelor resurse energetice şi minerale (Andăr, IGR)

27

Fig. 2 Răspândirea zăcămintelor de sare pe harta întocmită de L. Mrazecşi publicată de I. Simionescu în cartea „Ţara Noastră“ (1937)

principalele zone miniereîn spațiul carpato-dunărean – categorii de resurse mineraleAplicând criterii științifice și o terminologie

adecvată, în cadrul resurselor minerale (substanțeminerale utile) trebuie să separăm resursele nemeta-lifere (minerale industriale, roci utile și materiale deconstrucție, roci decorative sau ornamentale), de re -sursele metalifere (metale feroase, neferoase, ușoare,nobile). Pentru că ele au valori materiale foarte dife-rite, iar prospectarea și explorarea lor se fac prinmetode, tehnici și costuri diferite. Corpurile geolo-gice care le găzduiesc au, de multe ori, dimensiunifoarte variabile, iar rezervele geologice au valoricorespunzătoare. Fără să constituie concentrații desine-stătătoare, categoria de minerale critice (defapt, minerale cu elemente rare și disperse sau ele-mente minore: Ge, Te, In, Li...) se găsesc asociateatât cu diverse tipuri de resurse nemetalifere, cât șicu o parte din cele metalifere. În procesele depreparare și concentrare a acestora, elementele cri -tice pot apărea ca produse secundare și se pot recu-pera ca atare. Valoarea lor economică este, întot-deauna, mare.

Patrimoniul de substanţe neenergetice – celenemetalifere: minerale industriale şi roci utile(rocile de construcţie, rocile ornamentale) constituieîn prezent – pe măsura epuizării potenţialului desubstanţe minerale utile – una dintre cele maiimportante bogăţii minerale ale ţării și este consti-tuit dintr-un volum considerabil de resurse și re -zerve. Acesta se regăseste într-o mare diversitate deacumulări, inegal cunoscute la nivel geoeconomic şicare nu se valorifică în condiţii şi cu eficienţăcorespunzătoare.

Rezervele de minerale industriale și roci utilesunt diferite de la o substanță la alta și repartițiageografică a acestor substanțe este, în multe cazuri,echilibrată în raport cu infrastructura existentă și curepartiția lor în diferite județe. Ele se cunosc înCarpați, în afara arcului carpatic (Podișul Moldove-nesc, Depresiunea Getică, Câmpia Română, Do bro -gea) și în interiorul său (Depresiunea Transilvainiei,Câmpia de Vest, parte a Depresiunii Pannonice).

Conform Agenţiei Naţionale pentru ResurseMinerale, din declarațiile sale publice, reținem pen-tru resursele posibile, cifre importante:

28

Pentru categoria resurselor valorificabile încondiții economice și marginal-economice (Borcoș,2003, Vlad, 2005), dintre mineralele industriale,sarea gemă se află pe locul 1, cu 16,96 miliardetone, grafitul cu 209,4 milioane tone, după careurmează feldspații cu 90,6 milioane tone. Dintrerocile utile cuprinse în această categorie, calcareleși dolomitele, depășesc împreună, 5,5 mili arde tone,nisipurile și pietrișurile ajung la 456,9 milioanetone, sienitele la 123 milioane tone, creta la 47 mili -oane tone. În categoria resurselor cu semnificațieeconomică neconcludentă, mineralele industriale detipul baritinei și brucitului (o importantă sursă deMg) ajung la 9 milioane tone, iar dintre rocile utile,argilele (comune, refractare, caolinoase) depășesc200 milioane tone, bentonitele ajung la 77,1milioane tone, șisturile pirofilitice la 48,8 milioanetone. Tot în această categorie, sunt evaluate rociledecorative cu 34, 5 milioane tone, resurse posibileîn care este inclusă și marmura (cu 6,39 milioanetone). De un interes tehnologic crescând se înscriuși acele resurse cu volume mai mici și condiții dezăcământ nefavorabile (context geologic complicat,la altitudini mari, departe de căi de transport etc.),cum sunt mineralele industriale din grupa silicaților(disten, celestină, spodumen, baritină, wollastonit),sulful și anhidritul. Dintre rocile utile, serpentinitele(roci magneziene) și fosforitele sunt și ele prezenteîn spațiul carpatic.

Multe din mineralele industriale și rocile utile aucerere pentru export (sare, nefelin, grafit, mineralede bor, zeoliți, calcare, granite). Exploatarea lor seface în cariere. Costurile de exploatare, comparativcu alte substanțe, sunt relativ mici. În foarte multecazuri, astfel de resurse sunt la îndemâna admi -nistrațiilor județene și pot face obiectul unor valo -rificări pe plan local. Interesul acordat resurselornemetalifere derivă din calităţile lor mineralogice,petrografice şi tehnice (geo-mecanice) care fac dinele substanţe căutate pentru a fi utilizate înnumeroase sectoare industriale, anume: materiiprime pentru industria chimică – elemente utile(sulf), minerale utile (sare gemă, săruri de potasiuşi magneziu, celestină, glauconit etc.), roci utile(fosforite, gresii şi calcare fosfatice); pentru pro-duse refractare şi siderurgice – minerale utile(brucit), roci utile (argile refractare, nisipuricuarţoase metalurgice, dolomite, calcare comune);pentru industria sticlei şi ceramicii fine– substanţecuarţoase (nisipuri cuarţoase pure), substanţe caoli-noase (nisipuri caolinoase şi nisipuri cuarţoase-

caolinoase, argile caolinoase, magmatite şi meta-morfite caolinizate), substanţe feldspatice (peg-matite feldspatice), alte substanţe (wollastonit, sie -nite nefelinice); pentru industria termo- şi electro -izolanţilor – minerale utile (azbest), roci utile (peg-matite muscovitice); materii prime pentru in dustriaabrazivilor – minerale utile (cuarţ, corin don, calcitetc.), roci utile (nisip cuarţos, silicolite sedimentareanorganogene etc.). Alte resurse au o valorificarecomplexă: elemente utile (grafit), mine rale utile(baritină, gips, granaţi, disten etc.), roci utile (ben-tonite, dolomite, calcare comune, cretă, diatomite şiconcentraţii zeolitice asociate, roci talcoase, ser-pentinite etc.).

Pe fondul ultimelor cer cetări din domeniu,grafenul obținut din grafit a creat o adevărată re -voluție tehnologică. Țări și companii puternice, dindiferite domenii (teleco municații, energie, me -dicină, industria militară și aeronautică) alocă mi -liarde de euro pentru brevetarea utilizării grafenului.

Statul este puțin interesat în promovarea și valo-rificarea complexă a resurselor nemetalifere.

În anul 2014, Agenţia Naţională pentru ResurseMinerale a emis un număr foarte mic de permise șilicențe de prospecțiune/explorare (majoritatea lorvizează nisipurile și pietrișurile din albiile râurilor).Ele au fost câștigate de SRL-uri cu potențial finan-ciar redus. Lipsa unor investitori puternici, închideposibilitatea descoperirii de noi substanțe sau deevaluare a noi rezerve.

Resursele metalifere ale României și ele de omare diversitate, au constituit întotdeauna o bazăsolidă de materii prime necesare în multe ramuri aleeconomiei.

Resursele metalifere se găsesc sub formă deocurenţe mineralogice (semnalate prin cercetaregeologică sau activităţi de prospecţiune geologică)şi zăcăminte de minereuri (conturate prin lucrări deexplorare geologică, cu rezerve calculate şi intrateîn exploatare în decursul timpului) în toate unităţilegeologice, de la cele de orogen (Carpaţii Orientali,Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, Dobrogea deNord) la cele de platformă (Platforma Moesică,inclusiv Dobrogea Centrală şi Dobrogea de Sud) şiîn toate ciclurile geologice de la Proterozic laPaleozoic și Alpin.

Cercetarea geologică a permis gruparea zonelormineralizate în provincii şi districte metalogeneticefolosindu-se criterii din standardele naţionale şiinternaţionale (M. Borcoş, Gh. Udubaşa, 1994, Gh.C. Popescu, 1986) și redarea lor pe hărți metaloge-

29

netice ale României, scările 1:1000000, 1:200.000sau 1:50.000 publicate de IGR).

Elementele de interes economic care rezultă dinexploatarea şi procesarea minereurilor sunt: Fe-Mn,Mo, Cu, Pb-Zn, Al, Au-Ag etc.

Minereurile feroase (Fe-Mn) sunt prezente întoate unităţile geologice din ţară şi însumează unnumăr mare de ocurenţe. Ele sunt legate de ciclurilede la Pcb la Alpin, iar potenţialul cel mai ridicat îlare zăcământul de la Palazu Mare (DobrogeaCentrală).

Minereurile cu molibden (Mo) sunt limitate laocurenţe, în Banat şi Apusenii de Sud, asociatemeta logenezei alpine şi tipurilor genetice de tip por-phyry (Cu-Mo), de diseminaţie (parţail, Roşia Poieni,Musariu) sau în skarne (Ciclova, Băiţa Bihor).

Dintre minereurile neferoase, cele de cupru(Cu) sunt identificate în numeroase ocurenţe şi ză -căminte de dimensiuni medii şi mici, în care cu prulapare asociat fie cu Au-Ag, fie cu Pb-Zn. Ele aparţinciclului Alpin (aproape 60%) şi celui Hercinic (40%),iar afiliaţiile genetice categoriilor vulcanogen-sedi-mentar-metamorfozat (Leşu Ursului, Bălan) (40%),metasomatic-skarne (Moldova Nouă) (36%) şihidrotermal-filonian-non-porfiric sau porfiric (RoşiaPoieni) (24%) (fig.3).

Minereurile de plumb-zinc (pb-Zn) sunt foarterăspândite, dar zăcămintele au dimensiuni mici şiconţinuturi scăzute. Au fost identificate în cicluri şiasociaţii genetice comune cu ale cuprului, aurului şiargintului. Aproape 60% din ocurenţe reprezintăcorpuri de tip filonian-brecia pipe (Cavnic-Roata,Baia Sprie), iar 40% vulcanogen metamorfozat(Baia Borşa).

Minereurile de aluminiu (Al) reprezintă cor-puri de bauxite asociate platformelor carbonatice şi,respectiv, zonelor de paleokarst, la limita Jurasic-Cretacic. Sunt depozite de origine sedimentară, re -ziduală. Majoritatea ocurenţelor se găsesc în Apu -senii de Nord-Vest (Pădurea Craiului – Roşia, ZeceHotare) şi în Carpaţii Meridionali (Bazinul Haţeg –Ohaba).

Minereurile auro-argentifere (Au-Ag) suntasociate ciclului Alpin (88%) şi reprezintă geneticconcentraţii hidrotermale-epitermale (Barza, RoşiaMontană, fig. 4, Bucium, în Munţii Apuseni şiDealul Crucii, Valea Roşie, Săsar, în regiunea BaiaMare din Carpaţii Orientali). Sistemul porphyry estesubordonat reprezentat (exemplu la Roşia Poieni).Aurul mai poate fi extras şi din depozitele alu-vionare, din albiile minore ale unor bazine hidro-grafice care traversează protori cu mineralizaţiiaurifere (exemplu Valea Arieşului, Valea Nerei,Valea Pianu etc.).

În minereurile enumerate şi în paragenezeleminerale care intră în compoziţia lor, sunt prezenteşi elemente minore (TR, elemente rare şi disperse,numite în documentele Uniunii Europene mineralecritice), care se pot concentra (separa) în proceseletehnologice (metalurgice) de obţinere a concen-tratelor de aur, cupru, plumb sau zinc. Aceste ele-mente sunt: In, Tl, Ga, Co, Ge, As. Prin tratamentespeciale se mai pot obţine Te, Bi, Sb, W, Sn, Cd, Se.

Resursele posibile, estimate de Agenţia Naţio -nală pentru Resurse Minerale și făcute publice, suntdiferite de la un tip de minereu la altul și atingurmătoarele valori medii (sursa income magazin.ro):pentru minereurile feroase: 58,6 mil. t; pentru mine-

Fig. 3 Cariera de minereuri cuprifere de la Roşia Poieni, Munţii Metaliferi (2010)

30

reurile neferoase: 21 mild. t, din care, pentru cupru:98 mil. t; pentru aluminiu (din bauxite): 100 mil. t; pen-tru aur: 700 t, pentru argint: 12 000 t.

Valorificarea economică a resurselor minerale – cifre îngrijorătoareDupă anul 1999, prin Programul de Închidere şi

Ecologizarea Minelor (GCPIEM; prin H.G. nr.418/1999 ) și, respectiv, CONVERSMIN (prin H.G.1158/2004), a început închiderea și conservarea mi -nelor și a uzinelor de preparare din vecinătatea lor.Evoluția procesului a fost accelerată și astăzi, toateminele în care se exploatau minereuri de fier, nefe -roase, metale ușoare sau metale prețioase au fostînchise. De la 550 de mine în activitate, în anul2000, a mai rămas astăzi în activitate doar cariera dela Roșia Poieni (SC „Cuprumin“ Abrud).

În perioada 1998–2000, cele opt-nouă IPEG-uriau fost privatizate și și-au schimbat treptat obiectulde activitate. În anul 2013, nicio întreprindere destat nu a mai făcut cercetări, respectiv prospecțiuniși explorări geologice. Câteva perimetre mici au fostconcesionate de opt agenți privați (SRL-uri) care auînceput programe de explorare pentru minereuripolimetalice, cupru, molibden, fier și aur-argint.

Minele cu capital de stat sunt înregistrate casocietăți comerciale care au administratori Autori-tatea pentru Valorificarea Activelor Statului și Mi -nis terul Economiei. Aceștia au scos la privatizare înanul 2008 mai multe dintre societățile din domeniulre surselor minerale, precum „Cuprumin“ Abrud,„Mol do min“ Moldova Nouă, „Băița“ Ștei, „Minbu-covina“ Vatra Dornei, Societatea Națională a SăriiBucu rești, Compania Națională a Cuprului, Auruluiși Fie rului CNCAF „Minvest" Deva, Compania

Națio nală a Metalelor Prețioase și NeferoaseCNMPM „Remin" Baia Mare. Procesul nu a fostnici astăzi finalizat. Obiectivele miniere la care s-asistat activitatea şi la care personalul a fost disponi-bilizat sunt situate în 27 de judeţe din toată ţara.

Resursele minerale și programele europene (uE)În ultimii doi-trei ani – urmărind necesarul de

materii prime (raw materials) al economiiloreuropene – Uniunea Europeană a realizat că impor-turile nu pot constitui singura cale de satisfacere aacestor nevoi și se impun reconsiderări severe aleacestei lipse de atenție vis-à-vis de resursele mine -rale („nonenergetice”). Uniunea Europeană importăanual peste 177 de milioane de tone de minereumetalic, în valoare totală de peste 10 miliarde deeuro comparativ cu producția de minereuri metalicea Uniunii Europene de numai 30 de milioane de tone.

În Europa a început, de câțiva ani, o amplă re s truc -turare în industria minieră, în contextul în careprețul metalelor pe piața globală este în continuăcreștere și aproximativ 70% din industria prelu -crătoare europeană depinde de substanțele extrase.

Este cunoscut că Europa nu-și poate asigura înacest moment necesarul de materii prime dinexploatările miniere de pe întinsul ei.

Urmare a acestor analize, din 2010 apar tot maides sinteze și rapoarte privind potențialul în resursemetalifere și nemetalifere ale țărilor europene pen-tru a preveni consumul exagerat, găsirea căilor de aacoperi materiile prime necesare industriilor care aunevoie de ele și de a asigura, astfel, o dezvoltarearmonioasă în următorii 20–30 de ani. Elaborareaunor modele strategice a fost necesară.

Fig. 4 Cariera de minereuri auro-argentifere din Dealu Cetate de la Roşia Montană (foto C. Tamaş), alături de galeriile romane suspendate şi conservate până înainte de începerea exploatării în carieră (1970) (imagine din anul 1959, foto N. Anastasiu).

31

Statisticile recente (EIP-2013 la Conferința anualădin Norvegia) indică 42 de tipuri de resurse ne me -talifere și metalifere necesare Uniunii Euro pene.

Cu producții curente, sunt menționate pentrunemetalifere: sare, sulf, baritină, gips, feldspați, gra -fit, magnezit, talc, caolin, bentonit, diatomit, perlit,iar pentru resursele metalifere sunt evaluate mine-reurile de aluminiu (bauxita), de cupru, plumb, zinc,fier, aur, argint, wolfram, nichel, titan.

Pentru resurse nemetalifere, țările cu potențialde export, deci și cu rezerve economice sunt: Italia,Turcia, Franța, Spania, Polonia, Germania, Cehia,Austria și Slovacia, iar pentru resurse metalifere:Finlanda, Turcia, Polonia, Suedia, Norvegia, Gre-cia, Austria, Portugalia, Irlanda.

În anul 2008, a fost lansată The Raw MaterialsInitiative (RMI – Inițiativa pentru Materii PrimeMinerale), cu scopul de a identifica nevoile Europeiși resursele minerale ale țărilor componente. Țintaeste reindustrializarea Europei până în anul 2020.

În anul 2010, s-a alcătuit Parteneriatul Europeanpentru Materii prime (EIP – European InnovationPartnership on Raw Materials) cu 22 țări asociate înEuromines), având ca principal obiectiv iden tificareași asigurarea nevoilor de resurse minerale pentru odezvoltare durabilă a economiei și socie tății. Pro-blemele conexe acestui obiectiv sunt găsirea mijloa-celor de reducere a importurilor, de identificare anoi surse de aprovizionare, găsirea de alternative lasubstanțele utilizate, ca și lansarea unor strategiiviabile în acord cu cerințele legate de protecțiamediului.

Lansarea unui asemenea plan (SIP – StrategicImplementation Plan) are în vedere cinci pachete delucru (WP):

- Politici tehnologice regionale: WP1– explorare, extracție, procesare și reciclare,WP2 – produse și procese alternative;

- Politici non-tehnologice: WP3 – legislație, educație și infrastructură, WP4 – posibilități de reciclare, WP5 – cooperare internațională.

Pentru accelerarea aplicării proiectelor și pro -gramelor inițiate, în 2013 a fost finalizat Reportfrom the Commission to the European Parliament,the Council, the European Economic and SocialCommittee and The Committee of the Regions onthe implementation of the Raw Materials Initiative(Brussels, 24.06.2013).

Progame de explorare cu posibilități de finanțareau fost emise în Scandinavia (Suedia, Norvegia,Finlanda), Danemarca, Groenlanda, Serbia, Polonia,

existând un interes crescând pentru explorare și înIrlanda, Portugalia, Spania, Bulgaria și unul mairedus în Grecia, Austria și Italia (de ce nu apare șiRomânia în aceste statistici?). În acest cadru, TheRaw Materials Initiative (Iniţiativa pentru MateriiPrime Minerale) încura jează țările membre (printrecare și România) să lanseze noi politici minerale,sau să le revizuiască pe cele existente.

ERA-MIN va fi un nou Program (2013–2020),care va stimula cercetările pentru materii prime(metalifere și nemetalifere) în anii următori.

EuroGeoSource va găzdui baza de date pentrutoate aceste resurse ale Europei. Numai în anul2011, cheltuielile Uniunii Europene pentru explo -rare s-au ridicat la aproape 400 milioane euro.

Din hărțile elaborate până în prezent, reiesprioritățile partenerilor din RMI și EIP: şase hărți culocalizarea ariilor de interes pentru elemente majore:W, Sn, Sb, F, Zn, Cu și alte şase pentru elementeminore (minerale critice): Ge, Ga, In, Ta, Co (hărțilesunt accesibile pe portalul ProMine web).

România este așteptată să participe la astfel deprograme. Partenerii europeni o consideră lider ne -contestabil în privința rezervelor de gips, borațiendogeni și sare gemă și o situează în primii cinci larezervele de pirită, feldspat, cuarț și nisipuricuarțifere de inaltă puritate, calcar, dolomite,wollastonit și zeoliți.

România poate valorifica materii prime non-energetice considerate critice de Uniunea Europeană,precum germaniu, stibiu, beriliu, grafit, magneziu,pământuri rare, wolfram sau galiu, alături de alu-miniu, fier, mangan, molibden, telur sau zinc.

Un Raport al Parlamentului European oferăcâteva evaluări ale elementelor critice, asociateminereurilor de la Roșia Montană: telur – 161 t,germaniu – 49 t, seleniu – 172 t, tantal – 116 t,taliu – 777 t, antimoniu (Sn) – 1.220 t, alături detitan, molibden, vanadiu, nichel, cobal și galiu,substanțe considerate extrem de importante. Criteriigeologice pot argumenta că astfel de elemente sepot asocia și minereurilor din multe alte districtemetalo genetice din Carpații Orientali (regiuneaBaia Mare), sau din Carpații Meridionali (Banat-Sasca Montană, Moldova Nouă, Oravița).

Industria extractivă din România ar putea livraanual circa 20 milioane tone de minereuri feroase șineferoase, dacă ar avea o politică eficientă de inves -tiții în industria extractivă. Dar, „România nu are, înmomentul de față, o politică de dezvoltare economicădurabilă, de aprovizionare cu materie primă sauenergie“ (Comisia pentru Industrii și Servicii a Ca -merei Deputaților, 2013).

32

O ultimă privire, pentru a nu uita- Cercetarea și prospectarea pentru identificarea

de noi rezerve și resurse este, în prezent, acci den tală.- Nu mai există un Program Național de Cerce -

tare sistematică a acestor resurse.- Rezervele rămase nu mai sunt rentabile prin teh -

nologiile actuale (rămase în urmă), iar exploatarealor impune procesări complexe mai costisitoare.

Lanțul resursă-explorare (calcul de rezerve)exploatare-utilizare în industrie, are, astăzi, verigilipsă: nu mai există cerere pentru că mulți agenți eco-nomici (utilizatori) au fost desființaţi, iar uzinele(stații) de prelucrare-concentrare, închise și demolate.

La nivelul Uniunii Europene, se impun până înanul 2020, următoarele: crearea unei baze de dateeuropene privind resursele minerale (dar și energe -tice); finalizarea cadrului legislativ în care să seefectueze operațiunile miniere (ciclul minier) și, nuîn ultimul rând, plasarea Uniunii Europene ca unleadership, în problemele tehnologice și de manage-ment ale resurselor minerale.

Inițiativa Europeană – EIP a grupului Euromines(cu țările Austria, Bulgaria, Cipru, Cehia, Finlanda,Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda,Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România,Rusia, Slovacia, Spania, Suedia, Turcia, Marea Bri-tanie) participă la producția mondială de mineraleindustriale și roci utile cu procente semnificative(fig. 5).

Ultimele directive ale UE și ultimele rapoarteprivind materiile prime din Europa recomandă relu-area activităților de cercetare, prospectare și explo-rare pentru substanțe considerate foarte importantepentru dezvoltarea țărilor membre. Sunt decizii debun augur pentru reconsiderarea potențialului uitatpe care România l-a avut și pentru alinierea ei latendințele promițătoare pe care comunitatea geo -logică din Europa le manifestă.

Referințe bibliograficeAnastasiu N. et al., (2010), Resurse minerale neenergetice –

Raport, Departamentul de Mineralogie, Universitatea București.Borcoş, M., Vlad, S., Udubaşa, Gh. and Găbudeanu, B.,

(1998), Qualitative and quantitative metallogenetic aspects of theore genetic units in Romania, „Rom. J. Mineral Deposits“ 78, Spe-cial issue, 160 p.

Borcoș, M., Dănălache I.E., Harosa S., Găbudeanu B., RusuC., (2003), Patrimoniul național de substanțe utile nemetalifere.Sursă potențială de cercetare și valorificare. „St. Cerc. Geol.“,t. 48, pp. 121–135.

Jude R., (2006), Introducere în geologia zăcămintelor neme -talifere. Ed.. Universităţii București.

Ericsson, M., Corina Hebestreit, (2013), Exploring the unex-plored, „Mining Journal“, May 31, 2013.

Petrulian, N., (1973), Zăcăminte de minerale utile, Ed.Tehnică, București.

Popescu, Gh.C., (1986), Metalogenie aplicată şi prognozăgeologică, partea a II-a, Ed. Universității Bucureşti.

Rădulescu, D., Săndulescu, M., (1973), The Plate TectonicConcept and the Geological Structure of the Carpathians.Tectonophysics, 16, pp. 155–161, Amsterdam.

Sievers H., (2013), Defining critical raw materials. ThePOLINARES project, European Community’s Seventh FrameworkProgramme, Brussels.

Sochorova Veronika, (2013), Raw material strategy. Specialreport: European Innovation Strategy, mpe-magazine.com.

Udubașa Gh., (1996), Mineral deposits, mining activity andrelated pollution problems in Romania. In: H.G. Dill (ed.), Pastand Present in the Geoindustry and Geoadministration of formerCOMECON Countries. Publ. by Bundesanstalt für Geowissen -schaften und Rohstoffe und Fachvereinigung für Auslandsberg-bau, Hannover, pp. 13–29.

Udubașa Gh., Duda R., Szakall S., Kvasnitsya V., KoszovskaE., Novak M., (2002), Minerals of the Carpathians, Granit Publ.House Prague, 479 p.

Vlad Ș.N., ( 2005), Tipologia și gestiunea resurselor mineralemetalifere, Casa Cărții, 204 p., Cluj-Napoca.

*** Program MENER, (2002), Potenţialul de minerale indus-triale al României şi valorificarea sa pe piaţa internă şi externă,Arhiva Universității București.

***British geological Survey (European Mineral Statistics2007–2011, by TJ Brown, SF Hobbs, AJ Mills, ER Raycraft, RAShaw, T Bide, 2013).

***Europe Mineral Statistics, 2007–2001, British GeologicalSurvey, 2013-Keyworth, Nottingham.

***EU Resource-Efficiency Flagship, Euromines Position,March, 2011.

***The European Innovation Partnership on Raw Materials,Annual Conference of the Norwegian Mining and QuarryingIndustries, Trondheim, 17–18 October 2013.

*** Report from the Commission to the European Parliment,the Council, the European Economic and Social Committee andthe Committee of the Regions – On the implementation of the RawMaterials Initiative. EUROPEAN COMMISSION 24.06.2013,COM(2013) 442, Brussels.

*** Harta Substanțelor Minerale Utile, (1984), ed. a II-a.,IGR, București.*** Guidelines to Exploration and Mining Investment. Impe-rial College London, 2011. www.rmg.se

*** Statistical Review of World Energy, iunie 2013,Http://bp.com/statisticalreview

Fig. 5 Participarea ţărilor din grupul Euromines la producţia mondială de minerale industriale şi roci utile(sursa: Euromines Annual Report, 2012)

33

Evocarea personalităţii şi operei profesoruluiuniversitar, avocatului, jurisconsultului, în general,şi omului politic Constantin Bosianu (10 februarie1815–21 martie 1882), membru de onoare al Acade-miei Române (1879), cu ocazia bicentenarului naş-terii sale, reprezintă prilejul şi datoria de a omagiaîntreaga generaţie fondatoare a ştiinţei, învăţămân-tului superior şi culturii juridice românești, care aadus, şi în domeniul politic, o contribuţie majoră laînfăptuirea reformelor deceniului șapte al veaculuial XIX-lea, ce au pus bazele statului român unitarmodern. Alături de alți mari jurişti ai timpului, pre-cum Gh. Costaforu, Vasile Boerescu sau AristidePascal, C. Bosianu a promovat, ca om politic (parla-mentar, vicepreşedinte al Consiliului de Stat, preşe-dinte al Consiliului de Miniştri, ministru şi preșe -dinte al Senatului), marile idealuri ale unirii şimodernizării şi a avut contribuţii majore la elabora-rea şi adoptarea unor legi importante (precum Codulcivil de la 1864 sau Legea pentru înființarea Curţiide Casaţie şi Justiţie), a fost primul decan, întemeie-tor al Facultăţii de Drept din Bucureşti (1859–1872), decan al Baroului de Ilfov (1871, 1873) şipreşedinte-fondator al Societăţii Juridice (1871).

Format la marea şcoală franceză a dreptului cabursier al statului român, el era considerat de con-temporani „cel mai mare jurisconsult al ţării, avândcea mai mare autoritate”, „cel mai însemnat avo-cat”, „o ilustraţiune a ţării” (C. Bacalbaşa).

Făcând parte din generaţia de jurişti fondatoarea marilor instituţii ale statului român modern, Con-stantin Bosianu a adus contribuţii majore la reorga-nizarea pe baze europene a sistemului legislativ, ajustiţiei, învățământului superior juridic şi a iniţiatpreocupările vizând studiul ştiinţific al dreptului înţara noastră.

Născut la 10 februarie 1815 ca fiu al paharnicu-lui Andrei Bosianu, Constantin Bosianu „s-a formatsingur, şi prin munca sa s-a ridicat de jos până lacele mai înalte trepte” (D.C. Popescu). Într-adevăr,după studii secundare la Colegiul „Sf. Sava”, a urmatcursuri de drept în capitala Franței, ca bursier al sta-tului român, obţinând şi titlul de doctor în drept(1851). După întoarcerea în ţară, începe o carierăpublico-profesională tumultuoasă: a fost conferen-ţiar de contabilitate la Şcoala Centrală de Agricul -tură, profesor de drept roman la „şcoala specială delegi” de la Colegiul „Sf. Sava”, director al EforieiŞcoalelor şi în Departamentul Dreptăţii. A desfăşu-rat o susţinută activitate politică, în vederea UniriiPrincipatelor, ca secretar al adunărilor (divanurilor)ad-hoc (1857), a întemeiat ziarul unionist „Româ-nia“, iar la 24 ianuarie 1859 a fost printre cei care aupropus dubla alegere ca domn a lui Alexandru IoanCuza. Casa sa din Parcul Carol (aflată în patrimoniulInstitutului Astronomic al Academiei Române) afost, adesea, locul de întâlnire a unioniştilor mun-teni. După unire, a fost unul dintre apropiaţii dom-nitorului, mai ales din perspectiva competenţelorsale juridice închinate idealurilor naţionale, apoi adevenit sfetnic politico-juridic şi al domnitoruluiCarol I; acesta recurgea adesea la sfaturile lui şi i-aoferit, în iulie 1879, să formeze guvernul, dar Bo -sianu a refuzat, preferând să rămână preşedinte alSenatului, „laboratorul de legi”, activitate pe caremarele jurisconsult ştia cel mai bine să o facă. „Pre-tutindeni el a lucrat pentru binele ţării şi urmeleactivităţii sale vor rămâne neșterse pentru multtimp. Ca om politic şi cetăţean, Bosianu a arătatîntotdeauna un caracter ferm şi leal, moderat şiimparţial pentru toată lumea şi un patriotismnemărginit şi fără pată; ca om politic n-a tranzac-ţionat niciodată cu conştiinţa sa, făcându-şi datoria

Constantin bosianu – personalitate complexă a ştiinţei, învăţământului şi culturii juridice românești*Mircea Duțu**

* Cuvânt introductiv prezentat la Sesiunea ştiinţifică omagială „Constantin Bosianu – Personalitate fondatoare a ştiinţei, învăţământului şi culturii juridice româneşti“ (10 februarie 2015, Aula Academiei Române)

**Prof. univ. dr., director, Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” , Bucureşti

34

cu prisosinţă în toate însărcinările ce i se încredin-ţau” (D.C. Popescu).

promotor al înființării instanței supreme moderne a ţăriiAportul său la crearea instituţiilor judiciare mo -

derne ale statului român a vizat, în special, instanţasupremă a ţării. Într-adevăr, Constantin Bo sianu aavut un rol important în înfiinţarea primei ÎnalteCurţi de Casaţie şi Justiţie a României. Astfel, maiîntâi, marele jurisconsult a fost desemnat preşedin-tele Comisiei ad-hoc de analiză şi prezentare a „Pro-iectului de legiuire pentru înfiinţarea unei Curţi deCasaţiune şi de Justiţie pentru Principatele Unite aleRomâniei”. Elaborat în baza dispoziţiilor Conven-ţiei de la Paris (1858) de Comisia Centrală, în sesiu-nea din 1859 şi publicat, documentul a fost tran s -mis, în februarie 1860, Adunărilor legiuitoare dincele două principate româneşti. Conform proceduriilegislative a timpului, el a fost supus analizei, învederea elaborării raportului cuvenit, iar acesta dinurmă a fost prezentat şi susţinut, mai întâi, în faţacamerei legiuitoare din Bucureşti, fiind votat la 30iunie 1860, iar la 6 iulie, acelaşi an, la Iaşi. Întrucâtcele două „parlamente” au votat texte diferite, pen-tru a se evita blocajul, Adunarea legiuitoare de laBucureşti, la insistenţele lui Bosianu, a aprobat înunanimitate documentul final.

Era un pas decisiv în direcţia autonomizării şiafirmării specificului puterii judecătoreşti, ca oautentică putere independentă şi egală cu celelalteautorităţi ale statului român modern. Reprezenta,totodată, lucru poate şi mai important pentru acelmoment istoric, unul dintre elementele fundamen -tale ale unirii dintre cele două state româneşti, cu roldeterminant în privinţa evoluţiilor viitoare.

În cadrul dezbaterilor, Constantin Bosianu aadus amendamente importante proiectului iniţial.Este vorba, de pildă, de structura generală a instan-ţei, respectiv a numărului secţiilor şi al celui al con-silierilor. Proiectul Comisiei Centrale, sub influenţasituaţiei din Belgia, propunea numai două secţii aleinstanţei supreme: una civilă şi alta penală (crimi -nală), dar raportul întocmit de Comisia ad-hoc pre-zidată de Bosianu, după modelul francez, se pro-nunţa şi pentru o a treia, cea a reclamaţiilor, cu rolde filtru prealabil.

Şi prima variantă admitea sistemul cercetăriianterioare a recursurilor, a reclamaţiunilor, daraceastă operaţiune era prevăzută să fie efectuată desecţia civilă, şi nu de una specială, suplimentară.Influenţat de exemplul Franţei, modelul juridicabsolut al momentului, în litera şi spiritul căreia se

formase ca jurist, Constantin Bosianu a militat şi areuşit să impună sistemul francez, arătând că limitaacestuia se reducea la faptul că judecătorul careadmitea o reclamaţiune îşi forma deja o părere şiprejudeca astfel cauza. Punctul de vedere al magis-trului s-a impus legal, dar, după numai câţiva ani, în1864, sub presiunea greutăţilor practice, secţiuneareclamaţiunilor a fost suprimată, spre a apărea dupăaproape un veac şi jumătate, sub forma proceduriiadmiterii în principiu a recursului în casaţie.

De asemenea, în privinţa numărului membrilorCurţii, Comisia Centrală propunea câte şapte pentrufiecare dintre cele două secţii, iar Comisia ad-hoc,cu şapte în plus, cum rezultau din existenţa şi a sec-ţiunii reclamaţiilor. O divergenţă pe această temă s-anăscut între Vasile Boerescu, pe atunci ministrulJustiţiei şi Constantin Bosianu; primul propuneapentru aceasta numai cinci membri şi câte şapte pen-tru celelalte două, sub justificarea deopotrivă deeconomie şi împrejurarea că era greu să se găseascăatâtea persoane „pentru un post aşa de înalt ca acelade membru al Curţii de Casaţie”. Mai multe garan-ţii – considera ministrul – oferea un număr redus,dar cu capacităţi demne, decât mulţi necorespunză-tori, cel puţin la început să fie mai puţini. Dimpo -trivă, Constantin Bosianu a susţinut că se impunea ase acorda aceeaşi importanţă şi, în consecinţă, ace-laşi număr de membri ai secţiunii reclamaţiunilor,mai ales că, prin respingerea cererilor de recurs,intervenea o judecată definitivă şi aceasta trebuia săinspire toată încrederea şi respectul cuvenite. „Cali-tatea sau capacitatea în care dl ministru pune toategaranţiile este un ce abstract, un ce nu se poatemăsura şi a cărui apreciere e cu totul relativă. Unlegiuitor trebuie să caute totdeauna garanţii maimateriale şi acestea nu le poate găsi decât ridicândnumărul membrilor comparativ cu înălţimea instan-ţelor”, conchidea el.

Punctul său de vedere a fost susţinut şi de Gh.Costaforu, care adăuga faptul că reducerea la cinci amembrilor primei secţiuni ar fi compromis viitorulCurţii, întrucât de perspectiva secţiei depindea soartaproceselor, de a fi admise şi respinse recursurile. Înplus, majoritatea din cinci urma să fie astfel de trei,precum la Curtea de Apel, ceea ce nu ar fi fost bine.Ca atare, „Această secţie (a reclamaţiunilor, n.n.M.D.) dă existenţă Curţii de Casaţie”. În cele dinurmă, Adunarea a admis propunerea Comisiei sale,cu câte şapte membri de secţiune, care împreună cupreşedintele de secţie şi primul preşedinte ajungeaula numărul total de 25 de membri.

35

Un alt exemplu îl poate constitui cel referitor laîntocmirea hotărârilor, Comisia Centrală propunândca acestea să fie redactate de grefieri şi dictate depreşedinte. Prin raportul Comisiei ad-hoc prezentatde Constantin Bosianu, s-a obiectat că astfel s-ar pro-ceda în grabă, cu consecinţe negative în privinţa cali-tăţii, drept pentru care s-a propus şi aprobat ca gre-fierul să redacteze hotărârea definitivă, sub controlulpreşedintelui. După contribuţia deosebită adusă laelaborarea şi adoptarea legii de înfiinţare, ConstantinBosianu avea să se numere printre cei 25 de „membrifondatori” ai supremei instanţe, numiţi prin ÎnaltulDecret Domnesc nr. 82 din 11 februarie 1862. Numaică, la fel ca alţi cinci consilieri astfel desemnaţi şichiar procurorul general Mihail Kogălniceanu, ce -rinţa legii fiind realizată, la 8 martie 1862 şi-a datdemisia, fiind chemat că îndeplinească alte funcţiipu blice importante, alături de Domnitorul Unirii.

Decan-fondator al Facultăţii de Drept din bucureşti Bursier al statului la Paris, unde şi-a luat docto-

ratul în drept (1851), Constantin Bosianu, întors înţară, avea să contribuie major la crearea FacultăţiiJuridice din Bucureşti şi apoi la consolidarea sa, cadecan în primii 13 ani de funcţionare a acesteia(1859–1872). Astfel, proiectul de reformă a învăţă-mântului public, aprobat de domnitorul Barbu D.Ştirbei, la 17 octombrie 1850, prevedea înfiinţarea adouă şcoli speciale, una de inginerie şi cealaltă delegi, ultima fiind deschisă la 15 noiembrie 1851 prinnumirea lui Constantin Bosianu ca profesor de dreptroman, iar a lui Gh. Costaforu la dreptul civil româ-nesc, dreptul penal şi procedurile civilă şi penală. La19 ianuarie 1852, Bosianu va fi numit director alEforiei Şcoalelor, calitate în care se va preocupa maiales de organizarea „facultăţii de legi”, stabilind dis-ciplinele de studiu şi aducând profesorii necesari.După ani de căutări şi evoluţii sinuoase, odată înfăp-tuită unirea Principatelor prin dubla alegere ca domna prinţului Al. I. Cuza, la 24 ianuarie 1859, pro -blema se precipită, astfel că prin Decretul nr. 519din 25 noiembrie 1859, semnat de domnitor, seaproba ca Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Politice săse desprindă de Colegiul „Sf. Sava” şi să devinăinstituţie de sine stătătoare, având ca decan pe pro-fesorul de drept roman Constantin Bosianu. Astfel,se întemeia prima facultate în sens modern dinBucureşti, Facultatea de Drept, punându-se în acestmod bazele învăţământului superior românesc. Eaavea să fie urmată de Şcoala Superioară de Ştiinţe şiŞcoala Superioară de Litere, formându-se, astfel,

nu cleul Universităţii din Bucureşti, care va fi creatăoficial la 4/16 iulie 1864. Primul său rector avea săfie ales în persoana profesorului de drept Gh. Costa-foru care, împreună cu decanul Constantin Bosianuşi jurisconsultul Vasile Boerescu vor întocmi statu -tele noului aşezământ fundamental al învăţământuluisuperior românesc. Aceiaşi jurişti aveau să re dactezeproiectul Legii asupra instrucţiunei publice promul-gată la 25 noiembrie/7 decembrie 1864, care stabileabazele moderne ale învăţământului românesc.

„Ca profesor – nota D.C. Popescu în revista„Dreptul“ din 25 martie 1882 – Constantin Bosianua ilustrat, putem zice Universitatea din Bucureşti.Soliditatea şi erudiţia cursului său au rămas ca otradiţie printre studenţii Facultăţii de Drept. Pelângă ştiinţa sa cea mare, bătrânul profesor aveadouă calităţi aşa folositoare la un dascăl: bună-voinţă către studenţi şi regularitate extremă în ţine-rea prelegerilor sale. Casa îi era deschisă tuturorstudioşilor care ar fi avut trebuinţă de luminile sale,primind pe toţi cu cea mai mare afabilitate şi răs-punzând cu plăcere la toate întrebările care i s-ar fipus; şi cât pentru cursuri, totdeauna înainte de ora8 dimineaţa se afla în localul Universităţii. La 1872,în urma unor procedări necorecte din partea minis-trului Instrucţiunii Publice, Bosianu a fost silit să seretragă, şi cu dânsul, putem zice fără sfială, a dis-părut adevăratul tip al profesorului de la Facultateanoastră de Drept.”

părintele „Codului civil” de la 1864Printre contribuţiile importante ale lui Constan-

tin Bosianu la înfăptuirea reformelor legislative aledomniei lui Al. I. Cuza, la un loc de frunte, se nu -mără coordonarea lucrărilor de „cercetare şi defini-tivare” a Codului civil din 1864. Lucrările de elabo-rare şi adoptare a unei „constituţii civile” a ţării aufost inițiate încă din 1859, un asemenea act repre-zentând deopotrivă o condiţie a Convenției de laParis (1858), a desăvârşirii unirii şi o cerinţă amodernizării statului român. În ciuda interesuluimanifestat de domnitor, nu se ajungea la un text caresă fie definitivat şi aprobat ca atare. După loviturade stat de la 2 mai 1864, justificată mai ales prinnevoia accelerării reformelor, s-a înființat Consiliulde Stat, cu rolul să întocmească noua legislație şi încadrul căruia Constantin Bosianu a devenit vicepre-şedinte. La 11 iulie 1864, în urma raportului minis-trului de Justiţie P. Orbescu, domnitorul Al. I. Cuzaa invitat Consiliul să se ocupe cu elaborarea legiui-rilor civile. Se recomanda ca în acest scop să se aibăîn vedere Condica italiană a lui Pisanelli, conside -rată drept cea mai modernă şi elaborată la acel

36

moment, să se şteargă din ea articolele care n-ar fifost potrivite pentru materii care erau cu totul localeşi pentru care nu existau dispoziţii în codul văzut camodel.

Ministerul Justiției a trimis, împreună cu proiec-tul Codului italian, şi „un proiect de codice civil ela-borat deja în anii 1862–1863 ca să-l completeze întoate părţile sale”.

Cel care a coordonat, în aceste condiții, lucrărilede definitivare a textului viitorului Cod civil a fostvicepreşedintele Consiliului, Constantin Bosianu. Ela fost cel care, la 10 octombrie 1864, a împărţit întremembrii organismului materiile codului, astfel: car-tea I cu titlu preliminar şi cartea a II-a, privilegiile şiipotecile şi exproprierea silită au revenit lui I. Stratşi Al. Papadopol-Calimach, partea referitoare lacăsătorie, vânzare, schimb, contractul de închiriere,societate, împrumut, depozit, sechestru, contractelealeatorii, mandat, cauţiune, tranzacţii zălog, pres-cripţie lui Al. Creţescu şi G. Apostoleanu; succesiu-nile, donaţiile între vii, testamentele, obligaţiileconvenționale şi angajamentele fără convenţii luiGh. Vernescu.

Din reunirea lucrărilor sub coordonarea lui Con-stantin Bosianu s-a formulat Codul civil, care eragata la 20 noiembrie 1864, adică în mai puţin deşase săptămâni. La 25 noiembrie, Consiliul de Mi -niştri a aprobat sancţionarea, iar la 26 noiembrie erapromulgat de domnitor. Publicarea în MonitorulOficial, pe fascicule, a început la 4 decembrie 1864şi s-a terminat la 19 ianuarie 1865. După o vreme,Codul civil intra în vigoare la 1 decembrie 1865 şiavea să guverneze viaţa românilor timp de aproape146 ani, până la 1 octombrie 2011, când a intrat învigoare actualul Cod civil.

Făuritor de legi, înainte de toateChiar şi în perioada în care a îndeplinit demnita-

tea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi deministru al Internelor, Agriculturii şi LucrărilorPublice (26 ianuarie–14 iunie 1865), a prevalatvocaţia sa de legiuitor, iniţiind un set de măsuri cucaracter economic, social şi cultural, absolut nece -sare societăţii româneşti a timpului. Este vorba,printre altele, de Legea Consiliului permanent alInstrucţiunii Publice; Legea pentru împrumutul de158 000 000 de lei, încheiat cu reprezentanţii Băncii„Societé Générale de l’Empire Ottoman”, în vede-rea lichidării definitive a chestiunii mânăstirilorînchinate; Legea pentru un scăzământ de 10% acor-dat unei categorii de arendaşi; Legea privind numi-rea de către domnitor a mitropoliţilor şi episcopiloreparhiaţi; Legea pensiilor pentru funcţionarii civili,

cât şi pentru gradele militare inferioare; Legealucrărilor publice; Legea organizării judecătoreşti,procedura civilă; Legea privind regularizarea şicanalizarea cursului Dâmboviţei pentru prevenireainundaţiilor, adoptată în urma inundaţiei catastrofalea Bucureştiului (1–8 martie 1865), apa atingând înunele părţi ale Capitalei înălţimea de trei metri. Pen-tru întărirea poziţiei externe a României, sub guver-narea sa, se semnează (10 mai 1865), la Viena, Con-venţia româno-austriacă privind reglementarea ser-viciului telegrafic şi, la București (25 mai 1865),Convenţia de extrădare reciprocă a dezertorilor şidelincvenţilor între România şi Austria; la 5 iunie1865, România aderă la Convenţia telegrafică inter-naţională de la Paris; se inaugurează la BucureştiSocietatea culturală „Ateneul Român”, cu filiale înnumeroase oraşe din ţară, precum şi prima expoziţienaţională de produse agricole şi industriale româ-neşti, din iniţiativa lui Ion Ionescu de la Brad şi P.S.Aurelian.

promotor al ştiinţei şi culturii juridice româneştiMarile reforme legislative aferente construirii

statului român modern, dezvoltarea şi europenizareavieţii juridice a ţării şi nevoia constituirii culturiijuridice româneşti presupuneau şi stimularea preo-cupărilor de cercetare ştiinţifică şi diseminare acunoştinţelor în domeniul dreptului. Pe lângă activi-tatea universitară de învățare şi studiu a legilor,redusă însă la perspectiva didactică, aferentă facul-tăţilor de drept şi după practica (moda) timpului,calea o reprezenta înfiinţarea unei societăţi ştiinţi -fice cu profil juridic. Acest pas s-a făcut la noi în1871, prin crearea Societăţii Juridice, „având cascop dezvoltarea cunoştinţelor juridice şi econo -mice în România” şi ca preşedinte-fondator pe pro-fesorul Constantin Bosianu; vicepreşedinte era Con-stantin Eraclide, şi el profesor universitar de drept şiînalt magistrat, iar în jurul lor se constituia un grupde tineri jurişti, entuziaști, bine pregătiţi profesio-nal, dornici de a se afirma pe tărâmul ştiinţei drep-tului şi provenind din toate profesiile juridice.Aceasta îşi propunea, înainte de toate, să publice„un ziar judiciar, intitulat Dreptulu”, precum şi cărţijuridice şi economice (art. 5 din Statut)1. Treptat,activitatea Societăţii Juridice s-a confundat practiccu cea a revistei, în jurul lor afirmându-se o gruparecunoscută sub denumirea „Cei de la Dreptul”, careşi-a dobândit o faimă deosebită datorită talentului şicompetenţei profesionale exprimate publicistic. Pri-mul număr al „ziarului pentru ştiinţa dreptului” aapărut joi, 16 decembrie 1871, iar programul revis-

37

tei, fără titlu, era semnat de redactorul-general Gr.G. Peucescu (procuror de secţie la Înalta Curte deCasaţie şi Justiţie).2

Este de remarcat, dintru început, spiritul demecenat şi devoţiune pentru dezvoltarea ştiinţeidreptului în România al fondatorilor Societăţii, carese obligau a plăti anual cu titlu de cotizaţie suma de80 lei, iar membrii activi îndatorându-se şi a lucrafiecare cel puţin un articol pe lună şi a-l trimite sec-ţiei de apartenenţă a publicaţiei. În acelaşi timp, pro-gramul său, deosebit de generos şi de ambiţios, încercaşi îşi propunea să răspundă „nevoilor juridice” ale uneisocietăţi care îşi făcea din exigenţele „statului de drept”o prioritate absolută a europenizării sale.

Astfel, remarcându-se progresele făcute în„administraţia justiţiei”, dar conchizându-se că: „Şicu toate acestea rămâne mult de făcut chiar înaceastă ramură”, în articolul program sunt trecuteîn revistă neajunsurile şi, în consecinţă, priorităţilede acţiune în cele patru domenii de preocupări alepublicaţiei. În privinţa legislaţiei, schimbarea ra -pidă, fără o elaborare chibzuită a reglementărilorjuridice, departe de a răspunde trebuinţelor noastreşi de a fi adaptate la mijloacele de aplicare disponi-bile, copie ale unor legi create pentru alte societăţi,pentru o altă civilizaţie făceau ca, pe de o parte,legis laţia românească a timpului să prezinte „o mul-ţime de lacune, de antinomii, de obscurităţi” şi apli-carea ei să fie, de multe ori, „imperfectă şi vicioasă”,iar pe de altă parte, chiar principiile fundamentaleale legislaţiei „care sub un regim de libertate, suntpresupuse a fi expresia majorităţii, sunt necunoscuteacestei majorităţi, şi puţin înţelese chiar de cei che-maţi a aplica legea”. În plus, funcţionarii respectivinu înţelegeau pe deplin şi adecvat textele legale, dincauza absenţei pregătirii de specialitate (facultăţilede drept fiind recent înfiinţate) şi în absenţa unorstudii explicative corespunzătoare.

Pe lângă deficienţele privind „facerea şi aplica-rea legilor”, un alt domeniu în suferinţă era cel al„instituţiilor juridice”, denunţându-se lipsa aresturi-lor preventive, regimul carceral inadecvat al minori-lor, starea necorespunzătoare a penitenciarelor, carecontraveneau cerinţelor elementare ale civilizaţieimoderne, de tip occidental.

Pentru a aduce ameliorări unor asemenea stăride lucruri şi a contribui la bunul mers al justiţiei, sepropunea unirea eforturilor celor interesaţi, într-oasociaţie şi editarea „unui ziar juridic”. Şi aceasta,întrucât: „În timpurile noastre în care, din cauzaînmulţirii relaţiilor şi ideilor, din cauza rapidităţiicomunicaţiilor, viaţa curge aşa de ocupată...”,

„foile periodice cu regularitatea lor, cu dimensiu -nile lor care silesc pe autori să-şi strângă ideileîntr-un spaţiu mic, foile periodice, când sunt scrisede bărbaţi competenţi, sunt cel mai puternic mijlocde civilizaţie, pentru că sunt cei mai puternici pro-pagatori de idei şi de cunoştinţe pentru oameni”. Cuo asemenea convingere, fondatorii ziarului „Drep -tulu” îşi propuneau ca, „în prezenţa unei legislaţiicare nu e încă bine cunoscută”, să lămurească şi săvulgarizeze „principiile cele mai mari de drept şiprincipiile cele mai necesare de economie politică,aşa de strânse cu cele dintâi”, să discute „din punc-tul de vedere al intereselor şi al trebuinţelor noastrenaţionale”, lacunele legislative, să încerce să pună înlu mină „tezaurul de muncă şi de cunoştinţă ce magis-traţii cei buni depun în sentinţele lor şi care, pânăacum, au rămas ascunse în arhivele tribunalelor”.

În acest fel, „Dreptulu” se proclama „cea maiimportantă fundaţiune a societăţii, dar nu va fi sin-gura ei fundaţiune”.

Într-adevăr, marcând marea deschidere spreîntreaga cultură juridică românească şi toate sectoa-rele ei, a Societăţii Juridice, se preciza că aceasta „îşipropunea a tipări, cu spezele ei, veri ce alte tratatede drept şi de economie politică, ce i se vor părea cămerită a fi publicate” şi aceasta din preocuparea dea asigura „operelor serioase” răspândirea necesară.

Dintre „instituţiile juridice”, o atenţie deosebităera acordată „şcolilor de drept”, în sensul dezbateriisituaţiei lor, analizei deficienţelor şi prefigurării îmbu-nătăţirilor necesare, aşa încât acestea să-şi îndepli-nească rolul major în formarea generaţiilor de jurişti.

Datoria concretă a revistei şi a Societăţii eraaceea „de a chema în jurul acestor idei pe toţi aceiacare sunt dispuşi a sacrifica ceva pentru progresulideilor şi al cunoştinţelor în ţara noastră” şi, înacest sens, se făcea apel „mai ales la acei tineri careau avut norocul pe care nu l-au avut mai mariinoştri, de a face studii regulate, fie în ţară, fie înstrăină tate, şi care, prin urmare, înţeleg răul şi potsă-l remedieze, numai să voiască”.

Dar ceea ce impresionează şi astăzi, rămâneentuziastul crez pe care tânăra echipă fondatoare îlexprima cu această ocazie şi misiunea pe care astfelşi-o asuma: „E datoria noastră, e sarcina ce ne re -vine de drept nouă în marea operă a regenerăriiRomâniei, de a contribui la buna administrare ajustiţiei. Şi pentru a împlini această sfântă misiune,nu trebuie a se cruţa nimic”.

Era exprimată, apoi, într-un fel de justificare aacestei responsabilităţi istorice generos asumată, cuo puternică implicaţie de identitate naţională, ideea

38

că pentru noi, românii, înconjuraţi „din toate părţilede naţiuni puternice şi absorbitoare, ameninţaţi închiar existenţa noastră” şi în condiţiile în care„naţiunile mari şi glorioase” nu-şi permiteau să seculce pe „laurii câştigaţi”, spre a recupera deci deca-lajul şi a ne armoniza cu civilizaţia juridică occi-dental-europeană, era nevoie să „ne înmiim puterileprin voinţă şi bărbăţie, pentru a transmite copiilorsacrul depozit al naţionalităţii ce am primit de lapărinţi”. Iar toate acestea erau asumate şi exprimatedin convingerea absolută că „în timpurile pe care letrăim, civilizaţia e pentru noi o chestiune de viaţă şi căjustiţia e fundamentul etern al oricărei civilizaţii”.

În numărul din 6 ianuarie 1872, prin articolul(nesemnat) Ce e un jurnal de legislaţie şi prin ce di -feră el de un jurnal politic se făcea o altă importantădelimitare de preocupări şi de direcţie a revistei.După o destul de amplă incursiune în problematicaraporturilor dintre practică şi teorie în politică (mo -rala socială şi ştiinţa politică) şi drept (elaborarea şiaplicarea legii şi ştiinţa dreptului), se conchidea că unjurnal de legislaţie nu e organul unui partid politic; căaprecierile pe care jurnalele de poli tică militantă îşifondează adesea consideraţiile lor asupra acţiunilor,legilor şi instituţiilor se vor căuta în van în coloaneleunui ziar de legislaţie care e dator să se folosească înaprecierile sale nu de ceea ce este momentan, acci-dental, ci consultând istoria şi filosofia, trebuie să cer-ceteze cauzele primitive ale oricărui fapt social şiefectele (pozitive sau negative) ale unei experienţemai îndelungate; depărtându-se de orice idei precon-cepute, orice sistem filosofic care nu se bazează peaprecierea faptelor, singura metodă de care trebuie săse conducă studiile asupra legilor şi instituţiilor juri-dice, în genere, este metoda analitică.

Prin programul şi concepţia sa, acest „ziar juri-dic” era hotărât să dureze şi să-şi impună obiecti veleasumate, privind mai ales constituirea unei doctrineşi afirmarea jurisprudenţei naţionale, în urma refor-mei legislative majore din 1864–1866 şi prin aplica-rea rezultatelor sale. Miza era una excepţională, deanvergură istorică: adaptarea reglementărilor juri -dice moderne, de tip european-occidental la realită-ţile societăţii româneşti, transformarea acestora în -tr-un factor important de progres şi prin evoluţiecreatoare, afirmarea dimensiunii juridice a identită-ţii naţionale şi a componenţei civilizaţional-cultu -rale a dreptului. Era o operă deosebit de dificilă,care presupunea, înainte de toate, depăşirea unorrezistenţe interne şi cultivarea încrederii în forţele

creatoare proprii şi a capacităţii lor de a înfăptui unatare deziderat istoric. Societatea Juridică şi pivotulsău, ziarul „Dreptul“, s-au dovedit atunci răspunsulcel mai potrivit al imperativului definitoriu al mersu-lui istoric. Conştienţi de o asemenea menire, spre cin-stea lor, „combatanţii” angajaţi în acest proiect şi-au asu-mat un asemenea rol şi au suportat un atare sacrificiu.

Rolul de veritabilă „Academie juridică” asumatde Societate şi promovat consecvent prin revista„Dreptul” s-a exprimat şi prin preocuparea de a con-tribui la definitivarea şi impunerea unei terminolo-gii, a unui vocabular juridic românesc, demers abso-lut necesar în acea epocă de constituire a identităţiinaţionale moderne, printre altele prin iniţierea, înpaginile sale, încă din 1873, a unui dicţionar juridic.

Opera juridicăUn adevărat idealist înfăptuitor, Constantin

Bosianu şi-a consacrat în mare parte viaţa sa pregă-tirii şi realizării importantelor proiecte instituţio -nale, a practicat avocatura şi nu a mai beneficiat detimp suficient spre a se dedica lucrărilor teoretice.Totuşi, şi în acest domeniu, sunt de remarcat douărealizări cu un pronunţat caracter de pionierat. Estevorba, mai întâi, de teza de doctorat susţinută şipublicată la Paris în 1851 cu tema De l’action pau-lienne en droit roumain et en droit français, o abor-dare de drept comparat, care reflectă preocupareageneraţiei respective de a înțelege şi a adapta insti-tuţiile juridice naţionale, deopotrivă, spiritului euro-pean şi realităţilor interne. O a doua lucrare, Ele-mente de drept român constituţional (1865) estelegată de preocupările publice ale autorului, impli-cat în procesul de stabilire a noilor baze constituţio-nale ale statului unitar român modern, în conformi-tate cu Convenţia de la Paris (1858) şi cu Statutulsău dezvoltător edictat de Cuza în 1864.

Pentru activitatea sa științifico-culturală, înşedinţa Academiei Române din 30 iunie 1879, des-făşurată sub președinția lui Ion Ghica, cu 16 voturipentru şi două contra, Constantin Bosianu era alesmembru de onoare al înaltului for academic.

AvocatulDincolo de preocupările sale publice şi acade -

mice, Constantin Bosianu a desfăşurat şi o activi tatepractică, de avocat, fiind membru al Baroului deIlfov şi ales în două rânduri (1871 şi 1873) decan alacestuia.Constantin Bacalbaşa îl considera drept cel maimare avocat al timpului său, iar în această calitate demaestru al barei, un alt contemporan (D.C. Popescu)îl reţinea astfel: „Un model de ştiinţă, probitate şidesinteres. Nimeni nu s-a ridicat aşa de sus ca dân-

39

sul, într-o epocă în care câştigurile erau aşa demari, şi cu toate acestea el moare aproape sărac! Înrândul avocaţilor, fără îndoială, posteritatea îi vaacorda un loc strălucit. Cunoştinţe vaste, cercetareamănunţită a cauzelor, spirit pătrunzător, logicăinexonerabilă, argumentare solidă, precisă şi plinăde claritate, însoţită de un gest simplu dar convin-gător, iată ce constituia talentul său şi îl înălţadeasupra confraţilor săi… Ca decan al ordinuluiavocaţilor, şi-a îndeplinit însărcinarea cu cumpă tate,dând exemplul celei mai asidue exactităţi cu ocaziadiferitelor întruniri şi conferinţe ale Corpului”.

Adept al progresului social prin învăţământ şi culturăO latură importantă a activităţii publice a marelui

jurisconsult a reprezentat-o acţiunea sa con stantă depromovare a progresului social prin dezvoltareaînvățământului şi diseminarea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice în rândul tuturor membrilor societăţii. Suntrelevante, în acest sens, activităţile desfăşurate încalitate de membru al Societăţii Corpului Didactic,înfiinţată în 1878 (reprezentând aici cu precă dereparticularităţile învăţământului superior juridic), saual Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român(înfiinţată la Paris, în august 1839, de Al. Golescu,Dimitrie Brătianu şi Ion Ghica, al cărei preşedinte afost în 1867). Nu în ultimul rând, sub guvernarea şicu sprijinul său oficial, în ianuarie 1865 s-a înfiinţatSocietatea culturală „Ateneul Român”, din iniţiativalui Constantin Esarcu, Vasile Alexandrescu-Urechiaşi Nicolae Kreţulescu, având ca misiune „propa -garea cunoștințelor folositoare poporului român, înspecial claselor sociale de mijloc, prin intermediulunor cursuri şi conferinţe publice”. Printre realizări-le sale, alături de nume roase lucrări şi comunicăriștiințifice, la loc de frunte se află, desigur, edificiularhitectural simbol al Bucu reștiului şi întregii ţări. Cafondator al ziarului unionist „România” (1857), aînţeles şi a cultivat rolul presei de vector al informă-rii şi formării a opiniei publice, din perspectivaautenticelor valori ale unei comunităţi.

Moştenirea (juridică) a lui Constantin bosianuPrima generaţie modernă de jurişti a ţării, al

cărei reprezentant proeminent a fost ConstantinBosianu a creat bazele dezvoltării moderne ale învă-ţământului, ştiinţei şi culturii juridice în România.

Toate marile sale înfăptuiri şi-au dovedit valabi-litatea şi durabilitatea peste timp şi reprezintă şiastăzi repere ale civilizației juridice naționale.Facultatea de Drept din Bucureşti, al cărei prim

decan fondator a fost desemnat în noiembrie 1859,dăinuie şi astăzi şi reprezintă emblema învăţământu-lui superior juridic al ţării. Înalta Curte de Casaţie şiJustiție, a cărei lege de înfiinţare a prezentat-o şisusţinut-o în parlament şi din rândurile căreia a făcutparte, constituie şi în prezent un pilon major al sta-tului de drept şi un factor al modernizării structuri-lor judiciare. Societatea Juridică, inițiatoarea preo-cupărilor doctrinare sistematice a cunoscut urmărirelevante, exprimate în dezvoltarea şi instituţionali-zarea cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului,reprezentând, într-un anumit fel, precursorul Institu-tului de Cercetări Juridice înfiinţat acum peste 60 deani, iar publicaţia sa, revista „Dreptul”, reprezintă şiastăzi simbolul presei juridice româneşti.

Dar, dincolo de asemenea realizări excepţionale,rămâne semnificaţia lor esențială: cea de funda -mente ale culturii juridice românești!

Evocând personalitatea şi opera lui ConstantinBosianu, omagiem implicit întreaga generaţie demari jurişti ai ţării care au pus bazele societăţiiromâneşti moderne, cea despre care marele savantConstantin I. Istrati scria, în 1912: „La umbramărețelor figuri ale nemuritorilor Bosianu şi Costa-foru şi a altora de seamă cu aceeaşi specialitate,mai în urmă ajunsesem aproape a se crede de mulţică numai aceştia pot alcătui stratul conducătorpolitic al ţării.”

Note1 Pentru redactarea ziarului, care apărea joia şi duminica, se

alegea, în fiecare an, un redactor-general (care primea articolele şiera responsabil cu regularitatea ziarului) şi 16 redactori speciali,aceştia din urmă grupaţi în patru secţii: legislaţie, doctrină, juris-prudenţă şi economie politică. Comitetul Societăţii era format din:C. Bosianu, preşedinte, C. Eraclide, vicepreşedinte, N. Stănescu,secretar şi Em. Protopopescu-Pache, casier. Redacţia ziarului eraastfel construită: redactor general, Gr. G. Peucescu; Secţia delegis laţie: C. Schina, Gr. Thriandafil, I. Calinderu, V. Missir; Sec-ţia de doctrină: G. Danielopolu, I. Lachovari, C. Nacu, G.E. Schina;Secţia de jurisprudenţă: Eug. Stătescu, Dim. Giani, M. Pherechide,I. Gr. Poienaru-Bordea; Secţia de economie politică: Al. Vericea-nu, R.N. Opreanu, Em. Protopopescu-Pache, V. Brătianu. „Drep-tulu“, Legislaţiune, Doctrină, Jurisprudenţă, Economie Politică,anul I, no. 1, joi 16 decembrie 1971.

2 În februarie 1872, demisionează din magistratură, în semnde protest faţă de destituirea deghizată în permutare a prim-preşe-dintelui Curţii de Apel Bucureşti de către ministrul Justiţiei şi seînscrie în Baroul de Ilfov, profesând ca avocat şi ocupându-se, încontinuare, de redactarea ziarului juridic.

40

In memoriam – Mihai Eminescu

Perfecţiunea, spre care tinde orice mare creator,este aceea care îl şi înalţă deasupra celorlalţi muri-tori şi îl face vestit pentru totdeauna. Uneori, aceasta,prin exactitatea şi precizia la care ajunge, nici nupoate fi înţeleasă şi nici apreciată de către contem-poranii creatorului, ci este văzută abia mai târziu laadevărata ei valoare. Acestea sunt lucruri cunoscute,mai puţin se ştie însă despre eforturile pe care ledepun creatorii pentru obţinerea perfecţiunii, desprecondiţiile în care pot să le facă sau nu şi, mai ales,despre consecinţele adesea fatale pe care poate să leproducă, dovadă vieţile lor curmate înainte devreme sau suferinţele cumplite la care au fostsupuşi, ca un fel de pedeapsă, parcă, pentru îndrăz-neala acestora de a se compara cu zeii.

Unele creaţii sunt atât de frumoase, încât au fostnumite „divine”, cum li se spune adesea şi celor carele-au făcut, fără ca „divinul” acesta să însemne„sfinţenie” în sensul dreptei noastre credinţe. Căci şidemonicul îşi are frumuseţea lui, cum ne-o spune şiPoetul: „O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un demonse arată” (versurile 141–142 din Luceafărul). Esteinteresant că Eminescu, în strofa iniţială (89–90)spune „înger” în loc de „demon”, conferindu-leparcă ambilor „divinitatea frumuseţii”.

Nu este de mirare că mulţi creatori se considerăinspiraţi fie de duhul Binelui, fie de duhul răului.Georg Cantor zicea despre sine că nu este decât ungrefier care scrie la dictarea lui Dumnezeu, iarEduard Eveling, ginerele lui Karl Marx, se consi -dera inspirat de diavol: „Suflarea ta, Satano, îmi in -spiră versurile...”. Între aceştia ar fi cei care, fausticvorbind, îşi vând sufletele celui rău, căci Binele nueste negociabil. Reuşitele fausticilor sunt pe duratălimitată (la 24 de ani, se zice), după care vinepedeapsa.

Plutarh spunea că demonii sunt entităţi interme-diare între zei şi oameni, ca şi eroii şi semizeii gre-cilor, unii fiind de partea Binelui, alţii a răului. Laiudeo-creştini există tradiţia uriaşilor, care ne amin-tesc de titani şi de ciclopi. Dar nici unii n-au excelatprin creativitate.

Dacă ţinem seama de cazurile concrete ale crea-torilor, spre deosebire de marii conducători de ar -

mate şi de popoare, care oricum şi-au clădit gloria pemilioane de cadavre, şi de cei 24 de ani, după care aufost de regulă executaţi, în afara muzicienilor, la carese referă Thomas Mann, care s-au bu curat de glorie,majoritatea nu pot fi suspectaţi, căci au trăit în mize-rie, ori mult mai puţin de limita faustică, măsurabilăde la primele succese, ori mult mai mult.

Fiind, orice s-ar spune, persoane deosebite, din-tre care unele au şi devenit proverbiale, s-au căutatmereu motive care să le justifice atât comportamen-tul, cât şi reuşitele, căci numai stăruinţa n-a fostniciodată suficientă. S-a vorbit despre talente, încli-naţii şi aptitudini, spre bucuria psihologilor speciali-zaţi în problemele gândirii creative, dar s-a doveditapoi că marile creaţii au depăşit succesele mai multmeşteşugăreşti ale talentaţilor (cum este în muzicăinterpretul talentat faţă de compozitor). Ba, uneori,s-a dovedit că marii realizatori n-aveau niciun fel detalente (mari matematicieni care socoteau pe degete,sau poeţi care nu-şi puteau recita versurile).

În fine, a început să se vorbească despre geniu şinebunie, ceea ce a şi dat de lucru de data aceasta psi-hiatrilor. În ciuda evidenţei însă că a fi nebun nuînseamnă a fi geniu, ci mai degrabă imbecil, s-aconsiderat că anumite tulburări mentale (cum sezice mai nou) sau, mai precis, anumite faze ale unortulburări mentale ar fi stimulative pentru creativi -tate, cum se credea că ar fi şi alcoolul sau drogurile.Tot ce se poate, dar contraexemplele sunt copleşi-toare. Poţi să distrugi cu astfel de stimulente unpopor întreg, cum au făcut-o nord-americanii cupieile roşii, fără să apară niciun geniu. ThomasMann cade într-o astfel de ispită în legătură cu afec-ţiunile bolilor venerice asupra creierului. Ce-i drept,asupra unui anumit creier, dar nici acolo de la sine,ci numai cu ajutorul maleficului diavol.

Fără s-o mărturisească, mulţi critici şi chiar psi-hiatri s-au inspirat din romanul Doctor Faustus allui Thomas Mann (dar şi acesta zicea că i-a studiatîn prealabil pe psihiatri), încercând să aplice aceeaşischemă şi la viaţa lui Eminescu. Se părea că acesteîncercări vor înceta, mai ales după descoperireamultor relatări care infirmă fără tăgadă faptul căacesta ar fi avut afecţiuni dermato-venerice, şi după

Hiperexactitate și perfecțiune la Mihai EminescuAcad. Alexandru SurduVicepreşedinte al Academiei Române

41

descrieri psihiatrice competente ale afecţiunilorsale. Apariţia însă recentă a unei culegeri de mărtu-rii, a căror falsitate a fost dovedită, cu omiterea cer-cetărilor mai noi, întoarce investigaţiile cu un secolînapoi, la cele două alternative: boală venerică, fiecongenitală, fie dobândită. Aceasta, deoarece aşaconsiderau unii dintre contemporanii poetului,cunoscuţi sau medici.

Afecţiunea congenitală veneriană este caracte-ristică tipului oligofren, care nu poate fi pus în dis-cuţie, iar cea dobândită cu efecte, să zicem neurosti-mulative, n-ar fi putut să dureze câteva decenii fărăsă producă neajunsurile caracteristice, care aparmult mai repede şi ar fi necesitat tratamente speci -fice cu mult înainte de apariţia tulburărilor mentale,clar diagnosticate astăzi ca maniaco-depresive.Aceasta, în varianta à la Thomas Mann a genialităţiispirochetice. Numai că tânărul Eminescu, indepen-dent de orice contaminare, avea anumite calităţideosebite, prin care s-a făcut remarcat faţă de toţicolegii şi cunoscuţii săi, care ar fi putut să consti tuiepremisele unor activităţi remarcabile, căci nu estevorba numai de poezie.

Oricât de eficienţi ar fi fost spirocheţii, aceştianu l-ar fi îndemnat să desfăşoare un fel de autoin -strucţiune enciclopedistă. Să manifeste interes pen-tru toate domeniile cultural-ştiinţifice şi artistice,pentru a-l îndreptăţi pe Constantin Noica să-l nu -mească „omul deplin al culturii noastre”, în compa-raţie cu toţi ceilalţi din toate timpurile.

Da, s-ar putea reproşa că nu l-a interesat şcoala,adică tocmai instituţia care îi putea oferi cunoştin -ţele de care era însetat. Nu putem spune că nu i leoferea, dar putem constata că Eminescu a renunţat laşcoală, dar nu la învăţătură. Termenul de „fugă” nueste tocmai potrivit. Acelaşi lucru l-a făcut, cam laaceeaşi vârstă, şi viitorul filosof, jurist şi om politic,Vasile Conta. Cu cine? Cu o trupă de teatru, carefăcea, ca oricare alta din vremurile acelea, turneeprin toată ţara. Şi a lucrat doi ani ca sufleur, ca actorşi ca dramaturg, fără să fie atins de vreo boală der-mato-venerică, nici congenitală, şi nici dobândită. Înplus, nici el n-a renunţat la învăţătură, ajungând opersonalitate marcantă despre care va scrie mai târ-ziu şi Eminescu gazetarul, fără să ştie că acesta fu -sese poet, actor şi dramaturg ca şi el.

Poate că soluţia ar fi inversă, adică să pornim,chiar şi în spirit faustic goethean, nu de la nebunie lagermenii genialităţii, ci de la genialitate la nebunie,căci doctor Faustus era, oricum, un savant înaintede-al ispiti diavolul.

Episodul „fugii” de la şcoală spre lumea de vis alui Shakespeare şi angajarea într-o trupă de teatru

sau de circ nu se confundă cu vagabondajul oligo-frenic al boschetarului, ci sugerează mai degrabăopţiunea pentru o educaţie specializată, de care audispus alţi creatori prin învăţământul privat. Nicialţii nu s-au simţit bine pe la şcoală şi chiuleauascunzându-se şi citind prin biblioteci, fără să fiebolnavi. Cine crede că Leibniz, Descartes sau New-ton au învăţat la şcoală ceea ce i-a interesat pe fie-care, se înşeală.

Eminescu şi la Universitate era un auserorden-tlich (extraordinarius) care „fugea” de la un curs laaltul, ajungând să-l uimească pe Constantin Noicaprin diversitatea preocupărilor sale şi prin sârguinţade a strânge cât mai multe cunoştinţe în „turbinca”pe care o purta cu sine peste tot. Le-a trebuit edito-rilor 100 de ani ca să transcrie şi să publice doar oparte din manuscrisele lui, căci majoritatea lor, ca şicărţile sale, s-au pierdut. Slavici zicea, de exemplu,că Eminescu ar fi citit toate dialogurile lui Platon,din care şi-ar fi făcut însemnări, dar nu s-a păstratnimic. Nu mai vorbim de cărţile, revistele şi zia rele,pe care le citea zilnic, ani de-a rândul, sau de filo-sofii săi preferaţi: Kant şi Schopenhauer, din carechiar începuse să traducă. Ce să mai spunem despreno tele şi însemnările sale din aproape toate dome-niile: logică, filosofie, psihologie, pedagogie, eco-nomie, drept, medicină, lingvistică, istorie de toatefelurile, fizică, matematică, chimie, biologie şi mereuliteratura: poezia, proza şi dramaturgia. Eminescuera un „Super-Faustus”, pe care nu l-ar fi ocolitMefisto. Şi toate acestea se petreceau înainte deorice semnal al vreunei boli psihice sau intervenţiidemonice.

Eminescu, am putea spune, căuta pretutindenidesăvârşirea, să-i zicem în termeni moderni, infor-maţională, enciclopedică, dar şi exactitatea, perfec-ţiunea, atributul genialităţii, căci nu se mulţumea cuceea ce găsea, ci trecea totul prin filtrul exigenţelorsale.

Mai mult, tendinţa aceasta către perfecţiune senumeşte, în termeni psihiatrici, hiperexactitate şieste o trăsătură de caracter accentuată, cum îi ziceKarl Leonhard, alături de celelalte patru, după carepersonalităţile pot fi împărţite în: hiperexacte, hiper -emotive sau exaltate, hiperperseverente, nestăpâ niteşi demonstrative.

Cel care le-a ilustrat cel mai bine pe plan literara fost Shakespeare, în dramele sale pasionale: Ham-let era hiperexact; Romeo şi Julieta erau hiperemo-tivi; Macbeth era hiperperseverent, Othello era ne -stăpânit şi Richard al III-lea era demonstrativ.Aspectele dramatice rezidă în faptul că aceste per-sonaje luptă pentru nişte obiective ideale care nu

sunt compatibile cu trăsăturile lor de caracter accen-tuate. Hamlet, chibzuitul şi socotitorul, trebuie să serăzbune; Romeo şi Julieta, labili şi nestatornici, vorsă ilustreze iubirea; Macbeth, cinstitul şi credincio-sul, trebuie să-şi ucidă regele; Othello cel loial şidevotat e obligat să fie gelos, iar Richard al III-lea,pocit şi şontorog, să întruchipeze măreţia. Acesteasunt obiective imposibil de realizat, căci sunt con-trare firii eroilor. Dar ei se străduiesc totuşi, cu ris-cul sănătăţii şi al vieţii lor, să ridice sentimenteleacestea până la treapta lor ideală de perfecţiune, pecare a conceput-o autorul dramelor pasionale.

Este posibil aşa ceva? Se poate muri pentru ase-menea idealuri? Şi, înainte de a muri, persoanelechiar se îmbolnăvesc psihic, parcurgând cele cincifaze ale bolii? Psihiatrii contemporani consideră căda, aşa se petrec lucrurile cu personalităţile care autrăsături de caracter accentuate, şi nu neapărat pen-tru obiective atât de elevate. În orice caz însă, fărănicio afecţiune dermato-venerică.

Faza normală este aceea în care, până la o anu-mită vârstă, la tinereţe sau la maturitate, persoanadovedeşte, prin comportament, că are anumite parti-cularităţi prin care iese în evidenţă, indiferent ce arface, faţă de ceilalţi. Se face remarcat şi uneori chiarcunoscut: hiperexactul prin punctualitate şi precizie;hiperemotivul prin uşurinţa trecerii de la veselie latristeţe; hiperperseverentul prin progrese profesio-nale; nestăpânitul prin conflicte violente; demon -strativul prin susţinerea cu patos a oricăror păreri.Din păcate, chiar dacă există exemple evidente aleunor astfel de comportamente, există totuşi per soanecare nu se încadrează într-o singură categorie de per-sonalităţi. Făcând abstracţie de această situaţie, sepoate considera că fiecare tip de personalitate arputea evolua normal, şi chiar aşa se întâmplă de obi-cei, dacă nu ar întâmpina dificultăţi serioase înmanifestarea particularităţilor sale psihice de perso-nalitate şi dacă acestea, accentuate fiind, n-ar fitotuşi extrem de accentuate sau s-ar diminua caintensitate, independent de voinţa persoanei. Sha-kespeare alege personalităţi cu trăsături de caracterbine diferenţiate, chiar cu aspecte corporale speci -fice, cunoscute în antropologia medicală (picnic,cefalic, atletic etc.), cu tendinţe către acutizare şi lepune în situaţii cu totul nefavorabile, datorită obiec-tivelor ideale la care aspiră.

Perfecţiunea este idealul oricărui creator, ceaartistică a oricărui poet, în mod special. Strădaniaacestuia, dacă este într-o oarecare măsură obiectiv,este de a şti cât mai multe, de a se cultiva în dome-niul poeziei şi al literaturii, dar şi al artelor şi al şti-inţelor. În cazul lui Eminescu, atras de poezie şi

având avantajul cunoaşterii limbii germane (limbamarilor poeţi), fără alte îndemnuri, este sigur că agăsit (numai la Goethe, de exemplu) o mulţime dereferinţe la personalităţi istorice, mitologice, lite -rare, despre care nu auzise. Nu poţi să înţelegi mareapoezie fără o cultură serioasă. Dar aceasta, fireşte cănu ţi-o poţi face la comandă, iar la şcoală nu se în -vaţă nici ce doreşte elevul, nici ce vrea profesorul.Dacă te interesează teatrul, de exemplu, mai alesacela clasic, scris în versuri, şi dacă teatrul esteambulant şi pleacă din oraşul tău, nu-ţi vine oare sălaşi totul şi să „fugi” cu el?

După descrierile pe care le avem, Eminescu seremarcase deja faţă de restul colegilor săi, nu numaiprin celebra „fugă”, dar şi prin aprecierea unuia din-tre profesori, a cărui amintire Eminescu a păstrat-ocu sfinţenie. La 16 ani i-au fost publicate câtevapoezii. Avea talent, de bună seamă.

Fizic, nu era un om înalt, dar nici prea scund.Era puternic şi plin la corp, înclinând la maturitatespre picnic. Comportamental (foarte ordonat vesti-mentar, reţinut, timid, sistematic, tipicar) era, înmare măsură, hiperexact (nemulţumit de forma poe-ziilor, cu reveniri şi multe variante), dar şi emotiv,trecând cu uşurinţă de la veselie la tristeţe. Nu s-amanifestat niciodată violent, n-a dovedit intenţii depromovare şi nici n-a susţinut cu patimă vreo teorie.Se pare că emotivitatea, neexagerată însă, le esteproprie actorilor şi poeţilor, primilor pentru a puteasă interpreteze roluri vesele şi triste, poeţilor pentrua le oferi subiecte şi a le stimula sensibilitatea. Încazul lui Eminescu, temperamental sangvino-melancolic, predomina tristeţea şi înclinaţia cătrepesimism.

Instinctiv sau nu, persoanele hiperexacte, dacăsunt obligate la activităţi contrare firii lor, încearcăsă le evite, adesea prin „fugă”. Nu acceptă situaţiileneplăcute, nu pot fi prefăcuţi, nu mint, nu-şi schimbăpărerile. Vorbind numai despre lucruri pe care lecunosc foarte bine, nu suportă să fie contrazişi. Pre-feră adesea să tacă şi să asculte decât să discute fărăargumente. Caută dovezi, nu face demonstraţii.

Devizei nehotărâtului Hamlet (to be or not to be)îi corespunde „ticăiala” lui Eminescu. În cazurile deopţiuni, îi scrie el lui Maiorescu: „ich werde «ticăit»”,devine ticăit, nu poate să ia nicio hotă râre, şi atunci„fuge”: de la şcoală, de la Universi tate, de la docto-rat. „Fuge” în genere de tot ceea ce nu-i place, cuorice risc. În felul acesta încearcă să se păzească defaza a II-a de accentuare a hiperexactităţii, de activi-tăţi contrare firii sale, care îl fac să sufere.

Eminescu se simte bine în domeniul creaţieipoetice. Aici scrie despre cine vrea şi despre ce vrea.42

43

Şi o face aşa cum îi place lui, pe-ndelete, fără grabă,cu reveniri; taie şi rescrie, până când începe să-isune lui cum trebuie, adică bine şi tot mai bine, pânăspre perfecţiune. Şi este obsedat de gânduri, zi şinoapte. Încearcă să doarmă, stinge lumânarea şiastupă soba, dar gândurile îl năpădesc, şi scrie pe-n -tuneric. Şade închis ca un sihastru, consumă din gră -sime, ca ursul în bârlog, până când nu mai rezistă şitrebuie să iasă în lume. Şi îl loveşte peste faţă lu -mina zilei ca un bici.

Nichita Stănescu se întreba odată care sunt„bătăturile poetului”, căci lucrează şi el ca un sala-hor până cade pe brânci, şi arăta cu mâna spre cap.Chiar dacă n-ar fi o personalitate accentuată, n-artrebui oare şi poetul sau scriitorul să aibă parte deodihnă? Până şi motoarele, când se ambalează, tre-buie oprite şi lăsate să se răcească. „– Ce mai faci?“îl întreabă o cunoştinţă pe Eminescu, în timp celucra pe spetite, scoţând câteodată singur ziarul„Timpul”. „– Scriu şi iar scriu, îi răspunde Emi -nescu, scrie-mi-ar numele pe cruce!” Şi se văitaadesea că nu mai poate şi c-ar avea nevoie şi el deun răgaz. Dar nimeni nu-l credea. Or, bătăturile, deorice fel, netratate, crapă şi se transformă în răni.Aceasta, fără ca pacientul să aibă probleme de per-sonalitate. Eminescu le avea însă şi pe acestea şiîncepuse să intre în faza a treia, de psihopatie, desuferinţă psihică, de oboseală nervoasă.

Ce se întâmplase de fapt? Cât a depins de elînsuşi, Eminescu a ştiut să „fugă” de necazuri. Seducea la cursuri multe, chiar prea multe (cel puţinpentru zilele noastre), dar nu la cele obligatorii, cidoar la cele care îi plăceau, la care citea şi în plus,copia cărţi şi articole, şi chiar le traducea pe unele,fără să-l intereseze consecinţele curriculare, cum lezice astăzi, adică diplomele şi premiile. De ce? Casă nu fie supus la presiuni, ca să nu facă ceea ce nu-iplace, ceea ce nu era compatibil cu firea lui, adică săducă până la exactitate şi perfecţiune un lucru con-siderat inutil, nu în genere, ci pentru sufletul său,pentru simţămintele sale, pentru obiectivul său idealde poet. Şi o spune adesea el însuşi, aşa cum numaiel putea să o spună. Şi anume, că se apropia de gân-direa unui filosof, a lui Kant, de exemplu, numaidacă îl interesa în mod special, dacă se simţea atrasde aceasta şi atunci încerca „renaşterea intuitivă agândirii lui în mintea mea, cu mirosul specific depământ proaspăt al propriului meu suflet”. Ceea cedovedeşte o bună cunoaştere de sine, o cunoaştere apropriilor sale trăsături de caracter accentuate:hiper exactitatea, năzuinţa spre perfecţiune, şi emoti-vitatea sau sensibilitatea sentimentală excesivă,

care, întreolaltă, l-au şi condus pe culmile cele maiele vate ale poeziei.

Dar Eminescu nu se ferea numai de ispitele exte-rioare dăunătoare, ci, mai ales, de propriile sale ispitecare ar fi putut să-l epuizeze, concentrându-i toatăenergia creatoare şi avantajele hiperexactităţii sprescopuri ideale frumoase, dar lăturalnice: studiulexhaustiv al istoriei abundă în planuri amănunţitereferitoare la diferite perioade, domnitori etc., pen-tru care ar fi trebuit să citească o viaţă întreagă; psi-hologia popoarelor care ar fi necesitat cercetăriantropologice, culturale, istorice, arheologice; lim-bile orientale, cosmologia, istoria religiilor, budis-mul, brahmanismul etc., filosofia şi celelalte. A reu-şit să „fugă” de toate. Şi bine a făcut, consideraNoica, şi iată de ce.

Pe unul dintre caiete, numit „de reporter” dupăconţinut, sunt scrise pe fiecare pagină sus nişte litereşi apoi câteva cuvinte cu explicaţii, dar aceasta seobservă numai dacă parcurgi caietul invers şi faciabstracţie de „reportajele” pe care le cuprinde. Eibine, era vorba despre un dicţionar de termeni filo-sofici. Ar fi fost primul nostru dicţionar filosofic.Dar, vorba lui Noica, bine că nu l-a făcut şi a reuşitsă „fugă” de el. Căci hiperexactul Eminescu n-a pro-cedat ca un om obişnuit, care ar fi făcut un fel derepertoar pe litere: a, b, c etc., scrise pe dreapta sussau pe margine la câteva pagini distanţă, ca să în -capă cuvintele în ordine alfabetică. Pentru exacti -tate, adică pentru a nu pierde cumva vreun cuvânt,Eminescu, derutându-i total şi pe exegeţi, a scris lafiecare literă, pe pagini diferite: ab, ac, ad, ae, ... ba,bc, bd, ... ca, cb, cd, ..., ca să nu-i scape nimic. Ar fiieşit cel mai complex dicţionar filosofic latino-ger-man-român, după termenii menţionaţi deja. Dar câţiani ar fi trebuit să lucreze la el? Oricum a reuşit să„fugă” la timp şi de această ispită. Nu mai vorbimaici de numeroasele proiecte abandonate, de atâteascrieri, de atâtea poezii... Şi nici de revenirea mereuasupra lor şi de re volta care l-a cuprins când acesteaau fost publicate în volum fără ca el să-i facă ultimaverificare.

În faza de psihopatie, persoanele hiperexacteîncep să sufere realmente pentru orice anomalie,inconsecvenţă, greşeală, abatere, pe care le observăcu uşurinţă la toţi, şi care, pe vremea aceea, chiarbăteau la ochi şi pentru un orb: trădările politice,naţionale etc. În astfel de cazuri, hiperexactul ră -mâne singur adesea împotriva tuturor, căci, în afarăde el, toţi sunt realmente imperfecţi. Şi se luptă cutoţi. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” se lamenteazăunul dintre politicienii de pe atunci.

Eminescu însă, hiperexactul, nu mai poate sădea înapoi, nu mai are unde să „fugă”. Nu poţi săfugi de toţi, care te pândesc de oriunde, căci aşa semanifestă, în faza a patra, nevroza obsesivă. Ca şiHamlet, nu mai are încredere nici în prietenii pe careîi bănuieşte, pe bună dreptate, de tot felul de con-spiraţii. Cinstit fiind, are sentimentul culpabilităţii.Poate că el este vinovatul şi încearcă să scape deobsesii, verificându-se pe sine, cum fac hiperexacţiiobsedaţi care se tot întorc din drum să verifice dacăau încuiat uşa. Dar, în faza aceasta, în care ar trebuisă fugă şi de el însuşi, uşa este pentru el încuiată şizăvorâtă pe dinafară de către proprii săi prieteni.„Măcar de s-ar face uşor”, zice prietenul Maio -rescu. Şi s-a făcut destul de uşor, căci totul a fost pre-gătit din vreme. Diagnosticul ultimei faze: psihozăma niaco-depresivă. Aceasta, după ultimele cercetări.

Faptul că la Eminescu n-a urmat sfârşitul, ca săzicem aşa, de la prima încercare, ca în dramele luiShakespeare, şi nici măcar la ultima n-a murit dinmotive psihice, denotă faptul că episoadele de crizemaniaco-depresive nu erau atât de grave pentru anecesita o internare pe viaţă, la care se gândeaMaiorescu. Ele n-au fost însoţite nici de încercările,obişnuite în fazele depresive, de sinucidere, iar înfazele maniacale de manifestări violente, ceea ce în -seamnă că nu se ajunsese la o alterare gravă a per-sonalităţii. Iar faptul că toate crizele au fost urmatede perioade mai lungi sau mai scurte de luciditate,chiar cu reluarea îndeletnicilor curente, denotă că nuse in stalase statornic nici măcar faza nevrotică.Aceasta fiind considerată ireversibilă.

Ce-i drept, de fiecare dată, Eminescu a fost tra-tat de o boală dermato-venerică de care nu suferiseniciodată, ceea ce i-a provocat o intoxicaţie cumercur, care se ştie că produce grave tulburări alesistemului nervos.

Este ilustrativ episodul cu internarea sa la unspital vienez. Şi întâmplarea face să dispunem demărturia lui Sigmund Freud, care zicea că mediculde acolo nu-şi trata bolnavii cu niciun fel de medi-cament, iar Eminescu şi-a revenit, pur şi simplu,numai datorită întreruperii „tratamentului” cumercur.

Dacă acceptăm că poetul era o personalitatehiperexactă, chiar numai mediu accentuată, atunciputem justifica, adăugând şi o parte de hiperemoti-vitate, toate comportamentele sale, aparent bizare,din tinereţe, ca şi performanţa perfecţiunii poetice,pe care n-o putea atinge decât un hiperexact. Fazelecare au condus la boala psihică ar putea fi justifi cateprin două cauze: fie prin suprasolicitare, fie prin

intervenţia unor situaţii copleşitoare, opuse firii salesupraexacte. În realitate, au acţionat amândouă.

Pentru admiratorii poetului Eminescu, publicis-tica acestuia este adesea ignorată. Pentru boala lui afost însă esenţială. Pe linia hiperexactităţii, începu-tul declinului, ca să-i zicem aşa, l-a constituit întoar-cerea lui Eminescu în ţară, şi anume, după „fuga” dedoctorat, care, cu ajutorul lui Maiorescu, l-ar fi aju-tat să fie profesor. Pe atunci nu exista meseria depoet, aşa că oricare alta i-ar fi fost la fel de nepotri-vită şi i-ar fi solicitat hiperexactitatea şi inventivita-tea în alte direcţii, oricum neplăcute. Aşa că meseriade ziarist, dar mai ales de conducător al unei publi-caţii, citită de sute de persoane, care îi permitea săscrie, după bunul său plac, despre orice îi plăcea, şifolosindu-şi „turbinca” fără fund a tezaurului său deinformaţii, i-a stârnit la început un mare entuziasm,fără să-i lase în umbră preocupările poetice.

Exegeţii ar putea să delimiteze durata acesteiperioade, până la primele semnale de oboseală, derevoltă, de silă, care ar putea să-l conducă pe ori cinela disperare, iar pe un hiperexact la traume psihice.Şi, ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce n-a „fugit”Eminescu, cum îi era obiceiul? De ce a răbdat, ris-cându-şi sănătatea? Şi dacă a făcut-o o dată, şi apăţit-o, de ce n-a renunţat?

Hic deficit aliquid. Aici ne lipseşte ceva: moti-vul pentru care şi-a jertfit Eminescu sănătatea men-tală, cauza pe care n-a vrut sau n-a mai putut să oevite, căci tulburarea mentală (neereditară, neinfec-ţioasă şi fără leziuni craniene anatomice sau fiziolo-gice) este un mijloc de apărare împotriva unor stăride conştiinţă insuportabile: suprasolicitare (stres),îngrijorare, frică, revoltă, supărare. După propriilelui mărturii, ar fi fost oboseala, după alte relatări arfi fost permanenta îngrijorare în legătură cu situaţialui financiară sau revolta faţă de trădarea ţării, că -reia îi putea răspunde numai prin articole de presă,prin combatere şi nu prin tăcere. Este ceea ce în dra-mele pasionale ale lui Shakespeare constituie senti-mentul idealizat pentru care personajele sunt dispu-se să-şi rişte sănătatea şi viaţa: motiv pentru caredramaturgul îşi ucide personajele în ultimul act, caidealul să rămână viu în mintea spectatorului, elibe-rat de su portul său material.

În cazul lui Eminescu, indiferent de orice moti-vaţie a sfârşitului tragic, idealul său care a rămas ne -întinat este poezia, apropiată de perfecţiunea pe careşi-o putea dori şi imagina numai o personalitatehiperexactă, performantă de tăria, cum îi ziceaGeorge Călinescu, a „parfumurilor sale”.44

45

Motto: „Geniul n-are moarte, dar n-are nici noroc“

(Mihai Eminescu)

Aceste cuvinte profetice reflectă şi destinul ace-luia pe care George Călinescu l-a numit „cel maimare poet pe care l-a ivit şi, poate, îl va ivi vreo datăneamul românesc” şi al cărui geniu îl defineşte cu oremarcabilă forţă poetică: „Ape vor seca în albie şipeste locul îngropării sale va răsări pădure, saucetate şi câte o stea va veşteji în depărtări, pânăcând acest pământ să-şi adune toate apele şi să leridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumu-rilor sale”. Ca majoritatea geniilor, Eminescu câ ş -tigă „nemurirea” abia după moarte şi după un lungşir de suferinţe terestre. Înainte de a deveni „nemu-ritor şi rece”, poetul este obligat să trăiască în „cer-cul strâmt” în care nu cunoaşte decât nefericirea şisuferinţa. Poet şi filosof de dimensiuni universale,Eminescu a fost, însă, un om cu o sănătate fragilă şicu un psihic vulnerabil.

Sărăcia în care s-a zbătut tot timpul îl vulnerabi-lizează şi, mai mult, obligându-l la multe privaţiunişi la tot felul de expediente pentru a-şi câştiga exis-tenţa. În plus, el se confruntă cu o lume ostilă, încare unii nu-l înţeleg, alţii îl invidiază, iar alţii îlurăsc de-a dreptul; pentru că, după cum ne spuneJohnathan Swift „atunci când apare un geniu ade-vărat, îl poţi recunoaşte după acest semn: anume cătoţi neghiobii se coalizează împotriva lui”. Aceastălume îi devine şi mai ostilă, după ce elocvenţa şipatosul lui jurnalistic deranjează clasa politică a vre-mii.

Nu este de mirare că boala izbucneşte, la unmoment dat, nemiloasă. Şi-a prevestit-o el însuşi:„Eu mă apropii cu paşi repezi de nebunie, să aveţigrijă de mine”, îi spunea prietenului său Ocăşanu,

cu o săptămână înainte de internarea în Sanatoriuldoctorului Şuţu. În ziua de 28 iunie 1883, conside-rată de unii ca fiind „cea mai neagră zi din istoriaculturii ro mâne”, Eminescu dezvoltă primul atacmaniacal, debutând astfel boala care i-a grăbit sfâr-şitul timpuriu. În continuare, destinul tragic îl urmă-reşte pe tot parcursul ultimilor şase ani de viaţă. Areparte de erori de diagnostic. Iniţial, s-a apreciatcorect că poetul suferă de „alienaţie mintală înformă maniacală”, diagnostic stabilit în Sanatoriuldoctorului Şuţu. Titu Maiorescu, cu pregătirea depsiholog pe care o avea din timpul studiilor de drept,afirmă, cu o remarcabilă intuiţie: „Dacă a înnebunitEminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăs-cută, este ereditară“. Aceeaşi opinie o au şi mediciide la Viena, unde a fost trimis în continuare pentrutratament, prin grija aceluiaşi Titu Maiorescu. Laexternarea din Sanatoriul Dobling, ei l-au considerat

geniul și boala*Irinel PopescuMembru corespondent al Academiei Române

* Alocuţiune susţinută la dezbaterea prilejuită de apariţia cărţii „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor“ (5 februarie 2015, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă)

46

vindecat, precizând, însă, că boala poate să revină.Şi, din păcate, acest lucru se întâmplă după întoar-cerea lui în ţară. De această dată, însă, orientarea,diagnostica şi terapeutica suferă o serie de modifi-cări, deloc favorabile pentru evoluţia ulterioară abolii.

Medicul Fr. Iszak de la Botoşani ajunge la con-cluzia (de care, treptat, îi convinge şi pe ceilalţi) căpoetul suferă de sifilis nervos şi îl tratează cumercur sub formă de aplicaţii externe (împachetări,fu migaţii). Un tratament care, însă, oricum, nu semai folosea de multă vreme în tratamentul sifilisu-lui nervos, pentru că era ineficient şi toxic. Deşimedicul respectiv îşi dă seama, după o vreme, deconsecinţe şi îi opreşte tratamentul, alţi confraţi vorre peta greşeala în anii următori. Efectele toxice aletratamentului cu doze mari de mercur nu vor întâr-zia să apară.

Eminescu nu are nici îngrijire şi nici suportadecvat din partea societăţii. Rătăcind în continuareîntre Bucureşti şi Iaşi, fără o locuinţă corespunză-toare, cu un regim de viaţă precar şi plin de priva-ţiuni materiale, cu „prieteni” care îl îndemnau săbea, uneori, peste măsură, Eminescu se îndreaptă cupaşi repezi spre finalul unei boli cu care, în condiţiinormale, ar mai fi putut trăi ani buni. Reinternat însanatoriul aceluiaşi doctor Şuţu, la începutul anului1889, poetul moare, în luna iunie, în urma unui stopcardiac, la apariţia căruia nu este exclus să fi contri-buit, cel puţin parţial, tratamentul cu mercur şi dedata aceasta (dar, sub formă injectabilă).

Necropsia, deşi efectuată în Amfiteatrul de laSpitalul Brâncovenesc, în faţa oficialităţilor vremiişi a unui public format din prieteni, ziarişti, doctorişi studenţi, are serioase carenţe atât în ceea ce pri-veşte protocolul propriu-zis, cât şi în redactarea cer-tificatului de deces.

Creierul a fost lăsat pe o fereastră, în soare, şiabia a doua zi trimis lui Gheorghe Marinescu, laSpitalul Colentina. Constatând starea de degradareîn care se afla, acesta l-a aruncat, considerând că numai poate fi analizat. La vremea respectivă, nu aemis nici măcar un buletin anatomo-patologic şidoar cu mulţi ani mai târziu a făcut o descriere a cre-ierului, într-o scrisoare adresată unui ziarist ieşean.

Eticheta „sifilisului” rămâne, însă, strâns lipităde poet şi după moarte; fără nicio dovadă a leziuniiprimare, care n-ar fi putut trece neobservată, şibazându-se pe o interpretare evident eronată a unorulceraţii ale gambelor care l-au chinuit toată viaţa şi

care, foarte probabil, erau de natură infecţioasă.Dar, mai ales, pe baza interpretării unor semneneurologice destul de şterse şi instalate târziu înevoluţia bolii (la apariţia cărora, cu siguranţă, puteacontribui şi tratamentul cu mercur), ca fiind semneale unei paralizii generale progresive (afecţiuneneurologică determinată de sifilis). Toate acestea auindus opinia prevalentă atât în lumea medicală, câtşi în publicul larg, că suferinţa poetului din ultimiişase ani de viaţă, care i-a provocat în cele din urmămoartea, a fost sifilisul.

Iar biograful său celebru, George Călinescu, îlaşază pe locul ce i se cuvine în istoria literaturii, darconfirmă şi el diagnosticul, căruia îi dă, astfel, oimportantă certificare. A fost nevoie de efortul tar-div a doi distinşi specialişti în boli ale sistemuluinervos, Ion Nica, neurochirurg ieşean (Eminescu –structura somato-psihică, Editura Eminescu, Bucu-reşti, 1972) şi Ovidiu Vuia, neuropatolog român,care a profesat în Germania (Despre boala şi moar-tea lui Mihai Eminescu, Editura Rita Vuia, 2007), cadiagnosticul să fie reconsiderat. Amândoi şi-audedicat ani de viaţă, pentru a studia patografia luiEminescu şi a face lumină, cu rigoarea specialistu-lui, în bolile de care a suferit marele poet. Demersullor nu trebuie văzut, neapărat, ca un efort de reabili-tare a imaginii lui Eminescu.

În realitate, nu ex istă boli „ruşinoase” şi oricebolnav, indiferent de diagnosticul său, trebuie tratatcu respectul cuvenit oricărei fiinţe umane. Deci, nupentru a-l „exonera” pe Eminsecu de diagnosticul

47

de sifilis, au întreprins cei doi distinşi medici efortulde documentare şi redactare a concluziilor lor, cipentru că un geniu ca Eminescu merită, măcar şidupă moarte, o abordare serioasă şi riguros ştiinţificăa bolilor sale. De aceea, datorită documentăriiample şi analizei obiective şi profesioniste, ambelelucrări pot fi considerate de referinţă pentru toţi ceicare doresc să abordeze patografia lui Mihai Emi-nescu.

Utilizând, în principal, aceste două surse biblio-grafice (I. Nica şi O. Vuia), dar şi altele, un grup deexperţi ai Academiei de Ştiinţe Medicale (ASM) auîncercat, de curând (Maladia lui Eminescu şi mala-diile imaginare ale eminescologilor), să prezinte unpunct de vedere actual.

Particularităţile demersului întreprins, desfăşu-rat sub patronajul academicianului Eugen Simion,constau, mai întâi, în caracterul instituţional şi, apoi,în multidisciplinaritate.

Din respect pentru poetul naţional, am căutat săadăugăm celor două valo roase monografii citate maisus şi o opinie instituţională. Iar pentru descifrareadiverselor boli de care a suferit Eminescu, fie că auavut sau nu legături între ele, am apelat la specialiştidin fiecare domeniu, pentru a asigura un maximumde probitate ştiinţifică.

Mai întâi, însă, academicianul Ioan-Aurel Pop şicolaboratorii au descris contextul socio-politic încare s-a declanşat şi a evoluat boala, de care, de -sigur, nu se poate face abstracţie şi care, cu sigu -ranţă, a avut un rol atât în apariţia, cât şi în evoluţiabolii.

Profesorul de istorie a medicinei, dr. OctavianBuda, încearcă să prezinte caracteristicile demersu-lui patografic, mai ales că unii s-ar putea întreba, pebună dreptate, cum se poate reconstitui un diagnos-tic după atâta timp. Există, desigur, limite determi-nate de factorul timp, mai ales că unele documentedin epocă s-au pierdut. Există, în mod paradoxal, şiavantaje legate de progresele pe care le-a făcut, întretimp, medicina şi care permit specialiştilor de azi,cu un volum de cunoştinte mult mai mare, concluziimai consistente.

Ca psihiatru, prof. dr. Dan Prelipceanu anali -zează diagnosticul de tulburare bipolară (numită,până nu demult, psihoză maniaco-depresivă) şi carese conturează, cel mai probabil, în cazul lui Emi -nescu. O boală în care există un determinism gene-tic, al cărei debut poate fi precipitat de factoriexterni, caracterizată prin episoade maniacale,

urmate de perioade de depresie. Între două episoademaniacale, pacientul este, de regulă, perfect lucid şipoate desfăşura o activitate normală. Corect îngri -jită, boala poate fi controlată în prezent destul debine, permiţând funcţionarea la nivel social a celorafectaţi. Exact de o astfel de îngrijire nu a avut parteEminescu, între altele şi din cauza cunoştinţelorlimitate despre boala de care suferea, precum şi aposibilităţilor terapeutice la fel de limitate în aceavreme.

Profesorul dr. Călin Giurcăneanu, ca dermatologşi conf. dr. Bogdan O. Popescu, ca neurolog, argu-mentează împotriva diagnosticului de sifilis, care,deşi este greu de exclus cu desăvârşire, nu se spri -jină, practic, pe niciun fel de date concludente. Ele-mente indubitabile care să susţină boala, nu se regă-sesc nici pe parcursul vieţii poetului şi nici la exa-menul necroptic.

Academicianul Victor Voicu, în calitate de toxi-colog, analizează indicaţiile tratamentului cu mercurcare i-a fost administrat lui Eminescu în ultimii anide viaţă, atât sub formă de aplicaţii externe (împa-chetări sau fumigaţii), cât şi sub formă injectabilă.Sunt subliniate, în mod special, efectele to xice pecare mercurul ar fi putut să le aibă asupra diverseloraparate şi sisteme (sistem nervos, inimă, ficat,rinichi).

Profesorul dr. Eduard Apetrei analizează, de ase-menea, efectele toxice posibile ale mercurului asu-pra aparatului cardio-vascular şi rolul pe care l-ar fiputut avea în evoluţia bolii şi în decesul poetului.

Profesorul dr. Codruţ Sarafoleanu, în calitate deORL-ist, analizează otitele repetate, pe care uniile-au incriminat în declanşarea unei meningo-ence-falite (la examenul necroptic, au fost descrise ade-renţe între meninge şi encefal în anumite zone alecreierului).

În sfârşit, profesorul dr. Vladimir Beliş face oserie de consideraţiuni pe seama cauzelor morţiipoetului, pe baza datelor de necropsie de care dis-punem.

Fără a epuiza problema şi lăsând loc şi altorinterpretări, mai ales dacă se vor descoperi vreodatădocumente noi, demersul patografic al Academieide Ştiinţe Medicale reprezintă un punct de vederecare, sperăm să fie util tuturor celor interesaţi. Este,în acelaşi timp, şi o dovadă de respect pentru poetulnaţional, al cărui geniu tutelar veghează de-a puru-rea poporul, în mijlocul căruia s-a născut şi pe carel-a iubit atât de mult.

Conferinţe la Academia Română

48

Studiul economiei, sinteza unei aventuri*Tiberiu Schatteles**

Nu este nimic neobişnuit în faptul că, spresfârşitul unei cariere profesionale, să faci sintezaactivităţii trecute, a succeselor şi eşecurilor, ca şi asperanţelor şi posibilităţilor unei continuări. Aşa faceu. Dar cred că această sinteză nu este o încheiere,ci, mai degrabă, schiţa fundamentelor unui nouînceput, chiar dacă va rămâne sarcina altora de aavansa dincolo de ce voi încerca şi poate reuşi săsintetizez.

Istoric vorbind, am fost angajat de-a lunguldeceniilor în cercetări ştiinţifice în mai multe ramuriale economiei sau ale ştiinţelor economice. Amînceput cu economia internaţională, fiind cercetătorla Camera de Comerţ Exterior din Bucureşti. Darapoi, căutând mai multă „precizie”, m-am angajat îneconomia matematică. Trebuie să recunosc că, laînceput, această alegere avea ceva de făcut cu încer-carea mea de a găsi un limbaj care să mă ajute din-colo de limitele ideologice, strict obligatorii în acelevremuri. Dar, după ceea ce se pare să fi fost, laînceput, doar o încercare de depăşire a cenzurii, m-amaventurat treptat-treptat în domenii clar definibileale economiei matematice moderne, de la input-output analysis şi până la teoria jocurilor. Aceastami-a deschis drumul, după emigrarea mea în Canada,spre o carieră interesantă, care s-a încheiat cu stu diuleconomiei monetare. În această din urmă fază, m-amlovit de probleme care, de fapt, sunt la originea sin-tezei pe care aş vrea s-o schiţez în cele ce urmează.Cu alte cuvinte, concluziile finale sunt începutulsintezei.

Spun că economia monetară este la origineaacestei sinteze. Să fiu clar: nu sunt „monetarist”, darşeful acestei şcoli m-a determinat (fără să ştie) săcaut redefinirea fundamentelor economiei. Nu estelipsă de respect pentru Milton Friedman şi impor-tantele sale contribuţii, dar erorile sale privindepistemologia ştiinţelor economice sunt la origineapreocupărilor din ultimii ani ai carierei mele pro -fesionale. Să repetăm puţin. În capitolul in troductiv

al cărţii sale despre Positive Economics, Friedmanscrie că: „În principiu, positive economics este inde-pendent de orice poziţie etică sau judecatănormativă” („Positive economics is in principleindependent of any particular ethical position ornormative judgement“). Sunteţi de acord cu asta?Pentru cei care sunt, se adaugă în mod clar: „Pescurt, positive economics este sau poate să fie oştiinţă «obiectivă» în exact acelaşi sens ca oricaredintre ştiinţele fizice” („In short, positive economicsis, or can be, an «objective» science, in precisely thesame sense as any of the physical sciences“). Oare?Dar, dubiile mele sunt la originea acestei sinteze şi amultor cercetări de epistemologie economică, des -pre care vreau să vorbesc.

Voi începe cu o scurtă discuţie a diferenţei dintreştiinţele economice şi cele numite ale naturii,evitând celelalte ştiinţe sociale şi evitând, de aseme-nea, polemici.

Prima diferenţă se referă la deosebirea dintremodul de dezvoltare a ştiinţelor şi a obiectului lor. Încazul ştiinţelor naturii, obiectul studiului rămâneacelaşi, de-a lungul istoriei ştiinţei. Fizica sauchimia au dezvoltarea lor istorică sau „progresullor”, aşa cum suntem obişnuiţi să numim dez-voltarea lor în timp, dar obiectul lor însuşi rămâne,de bine de rău, neschimbat. În cazul ştiinţelor eco-nomice, obiectul, care este economia societăţii, n-aîncetat să se schimbe, în timp ce ştiinţa sau rudi-mentele sale încercau să-i urmeze dezvoltarea.

A doua diferenţă pe care trebuie s-o considerăm,se referă la raportul dintre ştiinţă şi obiectul său.Obiectul ştiinţelor naturii, cum ar fi cel al fizicii şichimiei, este pasiv faţă de rezultatele ştiinţei sau alepreviziunilor sale. Agenţii proceselor naturale, cumar fi atomii, moleculele, celulele organismelor sauchiar şi stelele astronomului, nu se sinchisesc deopinia şi previziunile omului de ştiinţă. Dar teoriileşi previziunile publicate şi, ca atare, cunoscute (!)ale oricărui economist, determină reacţii care fie

*Conferinţă invitată susţinută în cadrul Conferinţei naţionale „Cercetare de excelenţă, cunoaştere ştiinţifică, progres social“ (30 octombrie 2014, Aula Academiei Române)**Prof. univ. dr., Canada

49

confirmă, fie infirmă, efortul ştiinţific. Dacă înştiinţele naturii o teorie este infirmată, este dincauza, fie a unei erori din trecut, fie a unei dezvoltăriincomplete, fie unei a noi descoperiri. Dar, îneconomie o teorie sau previziune cât de exactă,poate fi infirmată, pur şi simplu, de reacţia agenţilorprocesului.

Pentru a ilustra această diferenţă, voi folosi ovariantă, uşor modificată de mine, a unei alegoriioferite de marele fizician James Clerk Maxwellprivind Legea a doua a termodinamicii (văzută deunii şi ca o profeţie a morţii termice a universului).Cum poate fi infirmată această lege? DupăMaxwell, numai prin acţiunea unui Demon. Iatăcum: într-un vas, izolat de restul lumii, există un gazcu molecule având viteze diferite dar apropiate de –deşi nu egale cu – o viteză medie care-i determinătemperatura. La un moment dat, un Demon vadiviza vasul în două printr-un perete despărţitor,făcând o gaură în acest perete. Prin această gaură elva împinge moleculele sub viteza medie într-odirecţie, iar moleculele peste viteza medie în alta,astfel că în cele două jumătăţi ale vasului se vor con-centra molecule cu viteze medii diferite, sub şi pestemedia generală, iniţială. Şi, astfel, Legea a doua atermodinamicii va fi in firmată. Cel puţin în „univer-sul” pe scară redusă, constituind vasul cu gazul. De,acţiunea Demonului! Altfel nu se poate. Atât, de laMaxwell. Dar, acum, eu îmi permit o variantă.Demonul nu există, dar fiecare moleculă esteînzestrată cu conştiinţă şi află despre legea prin carefizicianul prezice comportamentul moleculelor. Şimoleculele se hotărăsc să-i facă fizicianului o figurăşi se înţeleg să se grupeze în cele două jumătăţi alevasului în care să aibă viteze diferite. Asta sună ca oglumă. Este o glumă. Dar, ceea ce este serios este căagenţii proceselor economice, aflând despre ceanume teorie sau prognoză zice despre ei, vor căutade multe ori să schimbe lucrurile. Asta, chiar dacăînainte, economistul a constatat în mod corectacţiunea agenţilor. Dar, agenţii devin diferiţi, dinmoment ce devin conştienţi de opinia ştiinţei despreei (voi reveni asupra acestei probleme). Apoi, maiexistă şi o a treia diferenţă esenţială între cele douăclase de ştiinţe. Des coperirile ştiinţelor naturii se pottransforma într-o lume paralelă cu Natura: lumealaboratorului şi a tehnologiei. Deoarece:

1. Laboratorul nu reproduce „natura”, ci un pro-ces izolat al ei. Una sau alta dintre legile naturii aparîn laborator într-o formă izolată în care nu se găsescniciodată în natură. Dar, în ştiinţa economică, pro-cesul izolat rămâne doar pe hârtie; fără îndoială,economia matematică are o astfel de contribuţie.

2. Se creează o lume paralelă, cea a tehnologiei.Dar în economie, „lumea paralelă” creată de politicaeconomică nu se transformă în obiecte separate carefuncţionează independent de obiectul care le-a su -gerat crearea. Politica economică nu este un act delaborator.

Toate aceste deosebiri au un efect şi asuprarelaţiei dintre economist şi obiectul său, în cursulistoriei, şi care poate fi citat ca o a patra diferenţădintre cele două categorii de ştiinţe. Anume: econo-mistul este el însuşi parte/agent al obiectului studiat,dar fizicianul sau chimistul sau astronomul nu suntmolecule, celule, stele etc.

Această diferenţă nu este pur şi simplu ocuriozitate demnă de remarcat, dar are efecte impor -tante atât în progresul ştiinţei, cât şi în abuzurile şimiturile sale. Voi îndrăzni, din nou, să-mi susţinargumentul, cu exemple comparative. Este vorba deceva ce apare ca o contradicţie între fizica modernă,relativistă şi cea clasică. Este vorba de însumareavelocităţilor. Mă voi referi la un exemplu frecventcitat, prezent în scrieri foarte învăţate, ca şi în lucrăride popularizare. Dar, pentru a corespunde discuţieiprezente, îmi voi permite o variantă simplificată.

Să ne imaginăm un tren care merge, după mă -surile noastre obişnuite, cu o oarecare viteză, de-alungul căii ferate. Considerând două puncte pe acestdrum, pe care le vom numi „punctul 1” şi „punctul 2”,vom măsura şi viteza cu care un punct anumit în trenajunge de la unul la altul. Dar, să ne imaginăm acumun călător plimbăreţ, care se află, la un mo ment dat,cu trenul pe punctul iniţial considerat, dar care vaînainta pe coridor, ajungând şi el la „punctul 2”.Când anume? Puţin înainte ca punctul iniţial consi -derat din tren. De ce anume? Pentru simplul motivcă vitezei trenului i s-a adăugat şi viteza plim -băreţului. După fizica clasică, pe care toţi am în -văţat-o la şcoală! Dar, acum, îmi voi permite omodificare uşoară a exemplului citat de fizicarelativistă. Să zicem că din punctul din tren care seafla, la un moment dat, în dreptul „punctului 1” depe calea ferată şi din care a pornit călătorul dinexemplul precedent, o rază de lumină îşi va facedrumul pe acelaşi coridor. Noi ştim că lumina vaînainta cu o viteză de aproximativ 300 000 km pesecundă. După fizica numită clasică, raza de luminăar trebui să ajungă la „punctul 2” un pic mai rapiddecât propria sa viteză, în raport cu o liniestaţionară. Dar, noi ştim deja, că viteze mai maridecât viteza luminii nu există şi că vitezele nu se potînsuma, ca în fizica clasică.

50

Diferenţa este simplu explicată: viteza luminiieste şi viteza maximă posibilă în natură; ea nu poatefi depăşită. Şi s-a găsit şi o soluţie matematică,datorită fizicianului olandez Henry Anton Lorenczşi marelui matematician şi filosof francez HenriPoincaré, în care suma oricărei viteze este totdeaunamai mică decât suma lor aritmetică, aşa cum esteadoptată în fizica clasică. Dar noi, totuşi, aplicăm însute de cazuri ştiinţifice, ca şi tehnolo gice, re gulilefizicii clasice, chipurile „inexacte”. Şi ele funcţio -nează. Dar, în teorie, ca şi în aplicaţii, această„contradicţie” rămâne valabilă, depinzând de dome-niu. Diferenţa autentică constă în faptul că fizica, înformularea sa clasică, îşi menţine valabilitatea –aproximativ! – în lumea vitezelor mici. Niciun agental procesului nu intervine! Descoperirea este bazatăexclusiv pe munca oamenilor de ştiinţă, care nu suntagenţi ai procesului studiat.

Dar, în economie, „agentul” sau, mai precis,unul din agenţii procesului, cel care se cheamă„eco nomist”, poate interveni cu propria sa ex -perienţă în rezultatele măsurătorilor numite „statis-tici economice”.

Acest subiect a constituit tema numeroaselormele cercetări, care au început încă de pe vremeacând eram la Institutul de Cercetări Economice alAcademiei. În anul 1970, a avut loc la Bucureşti oconferinţă internaţională de filosofie a ştiinţei, carea fost ocazia publicării unui volum de eseuri, con -ţinând şi un studiu al meu, în engleză, privind relaţiadintre raţional şi empiric în ştiinţele economice.Esenţialmente, era vorba de relaţia dintre obiectuleconomic, obiect al cercetării, şi semnalele pe carele emitea şi care erau reţinute ca statistici. S-a ridi-cat problema: care este relaţia dintre structuraobiectului (a acelui Ding an sich economic) şi struc-tura signalelor? În ce măsură putem reconstituistructura adevărată a obiectului din structura statis-ticilor? În ştiinţele naturii, chiar unele observaţiiinexacte şi infirmate de ştiinţă puteau deveni şifuncţiona ca obiecte de laborator sau tehnologie şiniciunul din „agenţi” nu s-a împotrivit. Dar, îneconomie, lu crurile stau diferit. Dintre exemplelecuprinse în eseul din volumul menţionat, voi cita pecel referitor la statistica elementară a cererii,corectată de un „agent” al procesului.

Este vorba de teoria bazată pe curba cererii, aşacum a formulat-o Alfred Marshall şi aşa cum aureflectat această teorie unele statistici elementareale comerţului/cererii. Curba cererii are o direcţienegativă, coordonatele curbei fiind preţul ofertei şi

cantitatea cererii. Curba ilustrează faptul pe care-l„ştim cu toţii”, că dacă preţul unei mărfi scade,cererea creşte şi dacă preţul creşte, cererea scade.Asta ştie fiecare dintre noi, ca şi „economistul”, careeste unul dintre noi. Dar, simplul atac statistic alproblemei pare sau, mai degrabă, părea să necontrazică. În 1914, acum o sută de ani, Henry L.Moore ne-a contrazis. Înregistrând datele desprevânzări şi cumpărări, Moore, respectând strictdatele statistice, a obţinut curbe negative numaipentru produsele agricole, dar nu şi pentru celeindustriale. Considerând procesul de piaţă pentrumai mulţi ani, a obţinut curbe pozitive pentru pro-dusele de fabrică. Şi, respectând în mod strict datelestatistice, a compus curbe cu înclinaţie pozitivă.Adică: dacă pre ţurile cresc, creşte şi cererea. Puteţisă-l credeţi? Dacă Moore ar fi fost în stare să facăceva similar cu ce făceau oamenii de ştiinţă dinfizică sau chimie, atunci ar fi construit, în laborator,o societate cu aceste obiceiuri. Dar, în societateareală, care nu putea fi izolată în laborator, au maifost şi alţi factori care explică fenomenul statistic.Aceste fapte au fost scoase în evidenţă de WassilyLeontief cu 15 ani mai târziu, în 1929. El a arătat că,odată cu creşterea ve nitului per capita, curba decerere se muta la NE şi, ca atare, o mică creştere apreţului apare ca o creştere a cererii. Astfel, dacăţinem seama numai de preţ şi cantitate, ignorând fac-torul „venit“, vom obţine o „curbă de cerere” cuinclinaţie pozitivă. Dar, de fapt, curba a rămasnegativă, mutându-se mumai la NE. Cu alte cuvinte,dacă preţul creşte între anumite li mite, cererea poatecreşte datorită creşterii venitului.

Exemplul, care este unul din numeroasele carem-au preocupat din punct de vedere epistemologic,scoate în evidenţă o particularitate a relaţieiobiect/semnal din economie. Dacă luăm în seriosstatisticile după criteriile lui Henry L. Moore, vomgăsi o lume care nu există, dar care poate exista înştiinţele naturii ca o creaţie tehnologică. Pentru căaceste creaţii tehnologice, născute în laborator, ar„neutraliza” venitul şi dezvoltarea sa.

Rezultatele economice, evidenţiate pentru primaoară, în mod riguros, de Wassily Leontief, erau posi-bile pentru simplul motiv că un agent al procesului,care se întâmpla să fie şi un mare economist, a con-ceptualizat ceea ce era o experienţă a multorpersoane, acţionând ca agenţi ai procesului econo -mic. Deci, când rezultatul „măsurătorii” contrazicearaţiunea agentului şi teoria poate fi modificată, înaşa fel încât să acopere experienţa, prin simpla

51

includere în model a unui (unor) factor (factori)neglijat (neglijaţi). Dar, să nu uităm: Moore n-a fal-sificat datele şi măsurătorile lui erau exacte. Numaică ele nu includeau toate aspectele procesului, cinumai cele imediat înregistrate. La fel ca şi datelefizicii clasice, în exemplul anterior citat.

Dar, din păcate, există şi aspecte negative aleacestei aşa-numite a patra diferenţe.

Istoria indicilor de preţuri ne oferă exemplul. Şiacest exemplu este, în acelaşi timp, şi sursa devieriimele de la convenţia monetaristă.

Să repetăm, foarte pe scurt, ce ştim despre in -dici, în mod particular indicii de preţuri. Indici depreţuri există din secolul al XVIII-lea [Carli], darvarianta populară, cu care avem de-a face în zilelenoastre, debutează în secolul al XIX-lea şi esteopera americanului Irving Fisher. Indicele este sumaproduselor dintre indicii individuali de preţ, pentruunul sau altul din produse, şi indicatorul de pro -porţie al produsului respectiv. Noutatea, după Fisher,ar consta în faptul că suma-indice este egală cu pro-dusul dintre cantitatea de monete în circulaţie şi unfactor care, chipurile, reprezintă viteza de circulaţiea monetei. Asta înseamnă că, dată fiind vitezacirculaţiei, ca şi indicii de proporţie ai produselor caşi ai producţiei, creşterea volumului de monete vacauza o creştere a nivelului valoric al indicelui.Deci, inflaţie. Şi invers: o restrângere a circulaţieimonetare va determina o reducere proporţională apreţurilor, dar nu şi a producţiei. Deci, s-a creatnoţiunea de neutralitate a monetei, neutralitate faţăde volumul real al activităţilor de producţie.

Această teorie a indicilor este compatibilă cu teo-ria concurenţei perfecte, adică a liberei circulaţii a pro-duselor, al căror preţ relativ va fi determinat numai şinumai de cerere şi ofertă. Asta credem mai toţi şi este,probabil, cazul pentru si tuaţia liberei concu renţe. Şi,când concurenţa este liberă, o modificare a cantităţiimonetare, în orice direcţie, nu ar avea efecte realedirecte asupra producţiei, ci numai asupra niveluluipreţurilor, „moneta” fiind neutră! Cu alte cuvinte,preţurile relative nu se vor schimba şi, ca atare, nicicantităţile de produse relative nu vor fi modificate.Sau, ca să fim mai precişi: preţurile relative, ca şicantităţile, se vor modifica doar încet-încet.

Dar, a intervenit cazul OPEC din anii ‘70 şi,totodată, explicaţia monetaristă a inflaţiei care aurmat. Ne aducem, desigur, aminte că în urmacreşterii impuse de monopol, indicele general alpreţurilor a crescut peste tot. Monetariştii susţineaucă indicele ar scădea, dacă circulaţia monetară nu vacreşte ci se va reduce, pentru simplul fapt că toate

celelalte preţuri din indice vor fi forţate să scadă. Cenu au realizat învăţaţii monetarişti este faptul că oschimbare a preţurilor relative va cauza şi orăsturnare a echilibrului din sectorul real, nemonetaral economiei. Şi cu toate că de data aceasta, Leon-tief nu a intervenit foarte activ în discuţie, marea luidescoperire, input-output analysis, a servit ca oexplicaţie simplificată a procesului. O explicaţiemai completă am obţinut prin folosirea modeluluimultisectorial de creştere în varianta generalizată deJohn von Neumann.

Nu voi intra în detaliile matematice ale argu-mentului, care sunt expuse în mai multe lucrări alemele, dar va urma, totuşi, o scurtă prezentare.Explicaţia se bazează pe simplul fapt că producţia aniciunei ramuri nu e independentă de producţiatuturor celorlalte ramuri. Totodată, relaţia de input-output, ce caracterizează industria modernă, estedescrisă de un sistem de ecuaţii a cărui formă dualădefineşte şi preţurile relative ale sistemului. Dacăsistemul este în echilibru, urmând creşterea maximăde-a lungul unui turnpike (von Neumann), implicitîn sistem, atunci va exista şi un sistem optim depreţuri relative, care asigură profitabilitatea tuturorac tivităţilor, investiţiile necesare şi creşterea eco -nomică. Aceste preţuri relative sunt determinate deactivitatea sistemului industrial, în concurenţăperfectă. Nivelul preţurilor, dar nu şi preţurile rela-tive, va fi determinat de volumul monetar. Toateacestea presupun o formare liberă a preţurilor. Dar,lucrurile se schimbă fundamental de îndată ce măcarun singur preţ, care este şi preţul unui input cantita-tiv foarte important, va fi fixat, independent deoptima sa poziţie relativă. Astfel, se naşte un sistemde preţuri relative, care nu corespund dualuluicreşterii maxime a sistemului industrial şi creeazăsubutilizări şi şomaj, dacă volumul monetar, presu-pus „neutru”, nu se schimbă! Iar acţiunea anti-inflaţie propusă de monetarişti va înrăutăţi distorsiu -nile din sistemul de preţuri relative. E limpede căalegerea politico-economică într-o asemenea si -tuaţie este între nivelurile diferite de inflaţie şişomajul asociat.

Tot ce mai vreau să adaug, în acest context, estecă, la începutul anilor ‘80, am creat un sistem deindici ai preţurilor relative, care a scos la ivealădeosebirea fundamentală de care am amintit. Iată, înmod simplificat şi evitând matematica, modul decompunere a acestor indici. Pentru fiecare ramură asistemului i/o am creat un indice. Numărătorul erapreţul produsului acestei ramuri, iar numitorul unindice al preţurilor input-urilor. Mai precis, coe -

52

ficienţii de input au dat proporţiile necesare alepreţurilor de input. Deci, pentru fiecare ramură, amavut preţul produsului, divizat cu indicele agregat alpreţului input-urilor corespunzătoare. În anul debază, toţi indicii erau egali cu 1.00, pentru toateramurile. Continuând procesul, am aranjat dis -tribuţia acestor indici în două serii: una, pentru anii1965–1971, şi alta, pentru 1972–1978.

În prima serie, preţurile relative s-au schimbatîncet, an de an, ca rezultat normal al dezvoltăriitehnologiei, menţinându-se aproape de ceea cenumim în statistica matematică drept „distribuţienormală“. Dar, în a doua serie, curba Laplace s-aprăbuşit, ilustrând faptul că orice fel de politică anti-inflaţionistă nu va corecta dezvoltarea economiei.

Insistenţa mea, asupra indicelui de preţuri şi alefrecventelor sale sugestii derutante, este importantăpentru că, până în ziua de astăzi, economiştii şi laiciisunt subiectul necritic al acestui instrument util, darderutant. Aici, desigur, exemplul era numai o ilus-trare a celei de-a patra diferenţe, care deosebeşteştiinţa economică de cele ale naturii.

Toate aceste diferenţe, cele patru menţionate, caşi diversele lor variante, explică şi modul în care sefac previziuni în economie, spre deosebire deştiinţele naturii.

Am subliniat că, pentru noi, esenţială estediferenţa dintre obiect şi agentul predictor. Îneconomie, ne interesează, în special, măsura în careagenţii procesului economic au cunoştinţă desprepreviziune. Atunci când agenţii contează în eco -nomie. Şi ei au contat dintotdeauna.

Voi introduce argumentul meu, cu o micăanecdotă din Grecia antică. Mai precis, este vorbade filosoful Thales din Milet. Lumea îşi bătea joc deel, pentru că se preocupa de comportamentulstelelor, în timp ce el însuşi trăia în sărăcie. Astfel,plimbându-se, odată, pe o câmpie cu ochii întorşispre cerul ale cărui secrete dorea să le descifreze, acăzut într-o prăpăstioară. Nu s-a întâmplat nimicgrav, dar o tânără şi frumoasă păstoriţă, care l-avăzut pe Thales prăbuşindu-se, s-a distrat foartemult, râzând de soarta unui om, care, vrând să aflece e în cer, nu vede ce e sub nasul său.

Dar, s-a întâmplat ceva ce i-a contrazis pe cei ce-şibăteau joc de el. În fragmentele presocratice, citimurmătoarele: „Se zice că făcând odată studiul cor-purilor cereşti, el a observat că recolta următoarede măsline va fi foarte bogată. [Atunci] Thales, câttimp era încă iarnă, a făcut rost de un mic capital şifăcând depozite anticipate a luat în arendă toatepresele de ulei din Milethos, deoarece nu se [mai]

găsea nimeni care să facă o con traofertă. Când avenit momentul [recoltei], ce rerea pentru prese deulei a crescut brusc, astfel că el [Thales] a făcutrapid un profit mare, demonstrând că e uşor şi pen-tru filosof să devină bogat, dar că, de fapt, nuaceasta îl interesează“.

Aceasta pare să aibă doar un interes anecdotic,dar, de fapt, este unul din cele mai vechi exempledocumentate, privind relaţia dintre predictor/predicţie şi agenţii procesului, constituind con -ţinutul prognozei economice. Thales a făcut o pre-viziune economică bazată pe o previziune meteo -rologică, dar a ţinut-o secretă şi s-a îmbogăţit. El,aşa zicând, şi-a prevăzut îmbogăţirea. Dar, dacă ar fipublicat previziunea economico-meteorologică, arfi rămas sărac. Asta este o simplă anecdotă dinistoria antică, dar eu am citat-o frecvent şi o citezdin nou, ca un exemplu conţinând o caracteristicăesenţială a previziunilor economice. Foarte frecvent(deşi nu totdeauna), confirmarea sau infirmarea uneiprevi ziuni economice depinde de măsura în careagenţii procesului economic sunt informaţi, de ceeace cunoaşte economistul. Totodată, trebuie men -ţionat că infirmarea unei previziuni economice nueste în mod necesar şi o dovadă a falsităţiiştiinţifice.

În istoria, ca şi în studiul şi predarea doctrineloreconomice, este frecvent ignorat acest fapt sau, maiprecis, interpretarea sa epistemologică. Prea puţini,din lumea economiştilor, acordă atenţie unei vechiopere a lui Oskar Morgenstern, publicată la Viena,în 1928, despre Wirtschaftsprognose, eine Unter-suchung ihrer Voraussetzungen und Möglichkeitensau Prognoza economică, un examen al premiselorşi posibilităţilor sale. Era, până atunci, singuralucrare de importanţă asupra subiectului şi, proba-bil, sursa alianţei ulterioare dintre Oskar Morgen -stern şi John von Neumann, care a dus la naştereateoriei jocurilor (într-una din conversaţiile noastre,Oskar Morgenstern a confirmat această ipoteză amea). Deci, teoria jocurilor! Dar, această teorie nu afost şi nu este, nici până astăzi, complet dezvoltată.Ea se bazează, desigur, pe faptul că doi „jucători“competitivi, în procesul econo mic, trebuie săcunoască matricea, reprezentând datele ce rezultădin încru cişarea strategiilor lor, pentru a fi în echili-bru. „Jocul“ matematic, astfel descris, este, maidegrabă, o parabolă şi nu o prezentare cât maicompletă a procesului com petitiv. Hai să repetămparabola, într-o formă şi mai simplificată.

Există doi concurenţi, fiecare având un numărfinit de strategii din care să aleagă. Aceste strategii

53

sunt definite şi limitate de structura economiei încare concurează, adică de condiţiile ma te -riale/tehnice ale procesului de producţie şi deschimb. Dacă două strategii se încrucişează, unanume rezultat numeric, e.g. un profit/pierdere, varezulta pentru „jucători“. Deci, jucătorii raţionali şiinformaţi vor adopta o strategie sau o combinaţie destrategii, în care pierderea să fie minimă. Aceastăfoarte simplă prezentare are aceeaşi lipsă pe care oau cele mai complicate şi riguroase prezentărimatematice ale teoriei jocurilor. Exemplul nu aratăde unde şi cum sunt informaţi jucătorii, desprestrategiile concurentului şi matricea rezultatelor.Am propus, cu succes, lui Oskar Morgenstern căteoria trebuie să fie completată cu încă un jucător:nu numai concurenţii „joacă“, dar şi economistulpredictor, care des coperă matricea de joc. Am făcutdoar scheme simple ale acestei variante, în care pre-dictorul este parte a „jocului“, care însă a complicatşi mai mult pro blema. Am reluat, mai recent, temadiscutată cu Oskar Morgenstern cu profesorulAumann de la Ierusalim, mate matician premiatNobel pentru economie, şi mi s-a dat din noudreptate, dar fără o formulare adecvată pentru teoriaeconomică. Dar, exemplul cu teoria jocurilor ne vaajuta să înţelegem rolul ştiinţei în înţelegerea proce-sului economic.

Să-mi fie iertată, o scurtă repetare. Deci, strictteoretic, un joc strategic este o simplă reprezentarematematică a confruntării dintre doi competitori.Desigur, în realitatea economică, numărul con -curenţilor, al celor cu strategii şi interese, este foartemare. Dar, reprezentarea teoretic-matematică ajocului serveşte înţelegerii problemei. Astfel, fiecareparticipant are un număr de strategii, iar rezultatulprocesului economic studiat provine din în cru -cişarea acestor strategii. În cazul a doi competitori,o matrice bidimensională va arăta rezultatul con -fruntării. Dar, cum vor alege „jucătorii“ strategiilelor? Aceasta depinde de gradul lor de informare, decunoaştere etc. a propriilor strategii, ca şi a con -curenţilor. Cum se poate prezice rezultatul? Iatătabelul posibilităţilor:

Aceste date foarte simple definesc o dificultate,dar nu o rezolvă. Ultimele două exemple, cea deinput-output şi cea de teoria jocurilor, ne oferă douăextreme ale înţelegerii şi prezicerii fenomeneloreconomice. Prima ne poate servi şi la predicţii, debine de rău, exacte. A doua ne serveşte ca o parabolăexplicativă, dar nu şi ca metodă de predicţie. În -ţelegerea parabolei ne oferă posibilitatea înţelegeriilimitelor noastre şi ne poate proteja de predicţiiabsurde. Deci, predicţiuni exacte nu sunt totdeauna

possible states of information of the participants in a simple gameCase Participants Degree of information on their situation the predictionsa1 A & B uninformed uninformed a2 A & B uninformed informeda3 A & B informed uninformeda4 A & B informed informedb1: A informed uninformed

B uninformed uninformedb2: A uninformed informed

B uninformed uninformedb3: A informed informed

B informed uninformedb4: A informed informed

B uninformed informedb5: A uninformed uninformed

B informed uninformedb6: A uninformed uninformed

B uninformed informedb7: A informed uninformed

B informed informedb8: A uninformed informed

B informed informed

54

posibile. Important este, însă, ca agentul să gân -dească riguros. Că doar nu este în stare să creeze olume paralelă. Şi dacă încearcă s-o facă, într-oformă simplificată, va ajunge la problemele eco no -miei planificate. Aceasta a fost o încercare de a creao „lume paralelă“, ca în ştiinţele naturii. Şi, iatădificultăţile astfel create.

Problema am discutat-o frecvent, dar, în aniimai recenţi, am făcut o scurtă sinteză a di ficul -tăţilor şi erorilor acestei „lumi paralele“ sau, maiprecis, încercarea de a transforma lumea reală într-unobiect de laborator. Că doar asta a fost economiasocialistă planificată! Repetând cele spuse înainte,în ştiinţele naturii, o descriere parţială, la nivel delaborator, este baza creării unei lumi paralele, ceaa tehnologiei. Asta a în cercat şi planificatorul care,pornind de la o descriere relativ corectă a procesuluimultisectorial de producţie, a vrut să creeze o nouăeconomie. Este vorba, înainte de toate, de schemelede reproducţie ale lui Marx. Acestea, expuse într-unmod greoi, dar nu incorect, în volumul II al Capi-talului, au fost sursa unor enorme erori şi a unordeformări grave în structura economiei. Una din elese baza pe o simplă falsificare a „schemelor“, în caresectorul producător de mijloace de producţie a avutun raport capital/produs mai mare decât cel al sec-torului producător de mijloace de consum (înengleza nemarxistă, asta s-ar numi capital/outputratio). Această diferenţă a inspirat absurditateaideolo gică a „dezvoltării cu pre cădere a industrieigrele“. Deci, diferenţa cantitativă, dintre raportulcapital/produs al celor două sectoare de bază, a dusla crearea unor ritmuri de creştere diferite, pentruaceste sectoare.

O lectură atentă a lui Marx va arăta că despreaşa ceva, nici nu era vorba. Dar, în lite raturapopulară marxistă, însăşi schemele din volumul IIerau deformate. Pentru cei inte resaţi în aceastăproblemă recomand următorul exe ciţiu. Luaţi cifreleschemelor reproducţiei lărgite, aşa cum apar laMarx, şi calculaţi, fază cu fază, creş terea eco -nomică. Pe baza cifrelor date, ca exem plu, veţi cal-cula pentru fiecare fază o creştere mai rapidă a sec-torului I. Dar, atenţie, an după an, această creştere„mai rapidă“ scade, astfel încât, după patru-cinciani, cele două sectoare vor continua, pur şi simplu,în acelaşi ritm. Nicio „precădere“. Dacă am traduceschemele de reproducţie în limbajul modeluluimulti sectorial de creştere al lui John von Neumann,atunci vom vedea că toate sectoarele se apropie deun turnpike. Dar, asta n-ar fi fost ideologic con -

venabil şi, de aceea, nimeni n-a încercat să ela-boreze, cu rigoare matematică, legea de creştereimplicită, dar nu explicită şi explicată, din Marx.

Astfel, „dezvoltarea cu precădere a industrieigrele“ se bazează pe o falsificare cu implicaţii ideo -logice. Dar, este încă o dificultate, care originează înaceleaşi „scheme de reproducţie“ gândite de pla -nificator, fără intenţia falsificării ideologice, ci, purşi simplu, ca un plan de laborator. El putea, cel puţinîn teorie, să determine necesităţile sectoruluiproducător de mijloace de producţie, dacă ştiacompoziţia şi volumul posibil al cererii, pentru pro-dusele sectorului II, adică cel al mij loacelor de con-sum. Strict teoretic vorbind, el putea calcula/plani -fica sectorul I, dacă avea cunoştinţă de structuracererii pentru produsele sectorului II. Dar, el n-aveade unde să ştie nemijlocit volumul de producţiedeterminat de cerere, că doar n-avea idee de cerere.Piaţa, nefiind liberă, „Mâna Invizibilă“ a lui AdamSmith nu putea să semnalizeze. Pentru că această„Mână Invizibilă“, pur şi simplu n-a mai existat.

Ce este „Mâna Invizibilă“? O simplă alegorie amodului în care se creează echilibrul dintre cerere şiofertă. Omenirea trebuia, totuşi, să-i aştepte peAlfred Marshall şi John Stuart Mill, pentru o maiprecisă descriere a acestui proces şi nu numai,printr-o alegorie. Dar, alegoria rămâne valabilă, prinsugestia sa.

Citându-l pe Adam Smith, el ne spune despre„capitalist“ că „acesta îşi dirijează industria într-omanieră, ca şi cum el însuşi ar fi dirijat de o mânăinvizibilă“. Şi, astfel, echilibrul dintre cerere şi ofertărezultă din ceva „invizibil“ şi nu un plan bazat pelipsa de informare. Dar, în socialism, „MânaInvizibilă“ a fost înlocuită de o „Mână Vizibilă“. Mărog, mai mult sau mai puţin vizibilă; adică,planificatorul. Şi, iată, acum, profeţia lui Smith:„Omul de stat, care ar încerca să dirijeze persoaneprivate în modul de a utiliza capitalul lor, se vaîncărca nu numai cu o obligaţie cu totul inutilă, darîşi va asuma şi o autoritate în care nu vor putea săaibă încredere nici indivizi izolaţi şi niciun consiliude stat sau un senat“.

Şi toate acestea pentru că, fără semnalele uneipieţe concurenţiale, „lumea paralelă“, bazată pe oteorie greşit interpretată, va conduce la deformărimonstruoase ale economiei.

Tema am discutat-o într-un eseu prezentatîntr-un club, la Ottawa, acum aproape zece ani,răspunzând curiozităţii prietenilor mei canadieni,care voiau să înţeleagă cum se trece de la socialis-

55

mul planificat la capitalismul concurenţial. Titlulacestui eseu este From the Vengeance of the Invisi-ble Hand to the Vengeance of Karl Marx (De larăzbunarea Mâinii Invizibile la răzbunarea lui KarlMarx). Două din aceste răzbunări au fost dejamenţionate, cea a Mâinii Invizibile – apropo deînlocuirea sa cu Mâna Vizibilă – şi cea a lui Marx,în legătură cu „dezvoltarea cu precădere a industrieigrele“. Dar, Marx e foarte răzbunător, aşa că voimenţiona încă una din acţiunile sale.

Toţi ştim că materialismul istoric explică tre-cerea de la o orânduire socială la alta, după ce nucleulnoii societăţi s-a dezvoltat în cea precedentă. Fără sărepet o lecţie de istorie din vremuri de demult, vreaudoar să menţionez că trecerea de la feudalism la ca -pitalism s-a făcut după ce clasa capitalistă era dejasuficient de dezvoltată în regimul precedent. Nuintru în detalii istorice! Dar, menţionez şi faptul căsocialismul s-a putut crea când „proletariatul“ putea,deja, să devină „proprietar al mijloacelor deproducţie“. Păi, noi ştim, deja, ce fel de „proprie -tari“ au devenit proletarii. Dar, un lucru este cert:dezvoltarea proletariatului în cadrul capitalismului afost o necesitate elementară, pentru ca o Mână Vi -zibilă să poată prelua conducerea în economie. Şi,unde este, atunci, răzbunarea lui Marx? Mă rog, întrecerea de la socialism la capitalism. Că doar nicioclasă de „întreprinzători“ nu s-a creat în socialism.Aceasta a fost, şi continuă să fie o problemă în ţărilefoste socialiste. Problema nu este de aceeaşi măsurăîn toate ţările. Că doar în unele, în care socialismula fost de o dată mai recentă, s-au mai găsit şi foştiicapitalişti, în ţară sau în lume. Unii! Dar, în fostulURSS, problema continuă să fie gravă. De ce, oare?Ca parte a răspunsului la această întrebare, îmi voipermite să vă reamintesc o întâmplare din aniistudenţiei mele la Cluj (1947–1948). La o întrunireîn cadrul asociaţiei studenţeşti UNSR, un membru alconducerii locale a Partidului Comunist a ţinut oconferinţă despre ceea ce erau considerate succeseeconomice ale Uniunii Sovietice. Şi în cadrulprezentării, conferenţiarul a insistat asupra im -posibilităţii restabilirii capitalismului. Că doar isto-ria e unidirecţională. Un student mai curajos şi-a

permis o întrebare: „Doar aşa, ca o simplă ipoteză:ce s-ar întâmpla dacă o bandă de contra re -voluţionari, punând mâna pe arme, ar reuşi sărăstoarne domnia proletariatului? Oare atuncicapi talismul nu s-ar restabili?“ Conferenţiarul nus-a supărat deloc şi a răspuns astfel: „Şi, oare, deunde vor găsi aceştia pe capitaliştii care să admi -nistreze sistemul, chipurile, reînnoit? Oare con -ducătorii contrarevoluţiei vor lua câte unul,spunându-i: «Tu eşti băiat bun, ia-ţi o fabrică şiadministreaz-o?!»“. Mă rog, nici eu nu cunosc toatedetaliile trecerii de la socialism la capitalism, dar unlucru este cert: nicăieri nu s-a dezvoltat un programelaborat de trecere, incluzând formarea unei noiclase de capitalişti.

De aceea, de multe ori, trecerea seamănă cumulte aspecte din ceea ce Marx a numit „acumulareprimitivă“. Nu intru în detalii şi nici în aspectelepolitice ale problemei, dar un lucru este cert: teoriaeconomică trebuie folosită cu mai multă atenţie,pentru a avea consecinţe eficiente. Pentru mine,studiind această temă de la distanţă, interesul estede natură, s-o numesc, filosofică. Aceste cazuri, aledistorsiunilor în economia socialistă, exemplificăfoarte clar acea a treia diferenţă menţionată, ceacare în ştiinţele naturii permite crearea unei lumiparalele, cu legi izolate de formele lor originale şicare nu e posibilă în economie. Pentru că, îneconomie, orice modificare trebuie să aibă loc sau,mai precis, are loc, în cadrul natural în careprevalează natura umană sau, mai precis, aceleaspecte ale naturii umane care au fost clar analizatede Alfred Marshall, John Stuart Mill şi campioniiaşa-numitei şcoli austriece. Aceste caracteristicitrebuiesc studiate cu atenţie, din nou, pentru a servipoliticii economice.

Şi acesta este punctul de plecare deschiscercetării de sinteză prezentat. Sincer fiind, propriilemele cercetări economice recente se concentreazăasupra acestor probleme şi vreau să-mi încheiprezentarea exprimând speranţa că şi alţii, mai mulţidecât până acum, îşi vor concentra interesul asuprainterpretării relaţiei comportamentului agenţiloreconomiei cu analiza ştiinţifică a economistului.

56

Prezenta expunere este dedicată oaspetelui dinCanada, profesor dr. Tiberiu Schatteles.

Termenul de economie analitică din titlul expu-nerii l-am preluat de la Nicholas Georgescu-Roegenîn înţelesul obişnuit pe care acesta l-a dat discipli-nelor economice care folosesc limbajul matematic,alături de cel literal, în descrierea, explicarea şiproiec tarea proceselor economice. Se preferă folosi-rea limbajului matematic, alături de cel literal, întru-cât el este mai riguros şi cu potenţial creativ maimare decât numai cel literal folosit singur. Fiecareare roluri bine definite. Ambele cooperează, se com-pletează şi se potenţează reciproc.

O privire restropectivă ne poate dovedi că încăcu mult timp în urmă au existat numeroase preocu-pări legate de folosirea limbajului matematic în şti-inţele economice. Aici facem referire la doar câtevalucrări de referinţă în materie:

- Cournot A.A., Recherche sur les principesmathématiques de la théorie de la richess, 1838;

- Jevons W.S., Theory of Political Economy,1871;

- Edgeworth F.Y., Mathematical Psychics: AnEssay on the Application of Mathematics to theMoral Sciences, 1871;

- Walras L., Théorie mathématique de la richesssociale, 1883.

Apariţia fiecăreia din acestea a constituit câte uneveniment important şi a stimulat cercetările îndomeniu. Însă lucrarea lui Walras a avut un impactdeosebit creând o nouă paradigmă, care, timp depeste un secol, a dominat gândirea economică prinmodelul echilibrului general.

Aceste lucrări şi multe altele de început au con-stituit sămânţa din care a răsărit şi s-a dezvoltat eco-nomia analitică neoclasică, în care instrumentul

matematic, inclusiv cel econometric a devenit domi-nant cu contribuţia unor mari nume de economişti,dintre care: Leontief, Samuelson, Lange, Frisch,Koopmans, Tinbergen, Georgescu-Roegen, Hicks,von Neumann, Morgenstern, Arrow, Harrod, Solow,Debreu ş.a.

Din nefericire, cercetarea economică din Româ-nia a rămas în afara noului curent timp de peste unsecol. Ea (cercetarea economică românească) a con-tinuat abordările în vechea tradiţie concentrată pesubiecte de politică economică fără o fundamentareteoretică solidă, exceptând abordările lui Mladenatz,Manoilescu şi Georgescu-Roegen. Economiştiiromâni cu pregătire în marile universităţi din Franţa,Germania, Anglia, întorşi în ţară, erau atraşi în acti-vităţi politice şi în cele publice administrative şi maipuţin în activităţile academice, care să le dea posibi-

Acad. Aurel Iancu

pionierat în abordarea și dezvoltareaeconomiei analitice în România*

*Conferinţă invitată susţinută în cadrul Conferinţei naţionale „Cercetare de excelenţă, cunoaştere ştiinţifică, progres social“ (30 octombrie 2014, Aula Academiei Române)

57

litatea implicării lor în cercetări interdisciplinarecum sunt cele din domeniul economiei analitice. Uncaz tipic din acest punct de vedere ni-l oferă cel allui Georgescu-Roegen. Cât timp a fost angajat încercetările de la Universitatea Harvard şi de la Uni-versitatea Nashville, el a fost implicat în cercetăridin domeniul economiei analitice şi epistemologiei,iar cât timp a fost angajat în activităţi publice, admi-nistrative, de înaltă răspundere din România, cerce-tările sale s-au înscris în tradiţia literal-descriptivăpe subiecte de politică economică.

Până prin anii 1960, disciplinele economice şicele matematice predate la facultăţile de economiede la ASE aveau un caracter paralel, tratate completseparat, fără niciun fel de comunicare între ele. Doarla cursurile de statistică a existat o strânsă comuni-care cu cursul de teoria probabilităţilor, ceea ce nuse întâmpla la cursurile de finanţe, monedă, planifi-care etc.

După o anumită relaxare politică, începând depe la mijlocul deceniului ’50 al secolului trecut, şiodată cu apariţia calculatoarelor, au răsărit tot maimulte iniţiative ale economiştilor pentru studiulunor noi subdiscipline (capitole) matematice (calculmatricial, programare, teoria grafurilor, corelaţii şiregresie ş.a.) şi s-au format grupuri de studii laMinisterul de Finanţe, Comisia de Stat a Planifică-rii, Ministerul Chimiei, Institutul de Cercetări Eco-nomice şi Academia de Studii Economice, la careau predat Egon Balás, Moisă Altar, Tiberiu Schatte-les, Halanay şi altii, precum şi tineri absolvenţi aiFacultăţii de Statistică (Maria Molnar, Lucia Mihăi-lescu etc.) şi ai Facultăţii de Matematică, sau înşişicursanţii, prin rotaţie.

Ca urmare a acestor iniţiative şi a studierii lite-raturii existente în domeniu şi a experienţelor dinalte ţări, a început, din a doua jumătate a anilor ’50,apariţia primelor studii de economie analitică aleurmătorilor autori: Tiberiu Schatteles (1957), EgonBalas şi L.P. Hammer (1960), Emilian Dobrescu(1961), Moisă Altar (1966), Aurel Iancu (1967),Vladimir Trebici, Costache Moineagu, Eugen To -pală, Eugen Ţigănescu, Gheorghe Zaman, LuciaMihăi lescu, Ion şi Camelia Cămăşoiu, Ion Românu,Pascu Vainer ş.a.

La Institutul de Cercetări Economice, la Centrulde Calcul şi Cibernetică Economică (ASE) şi laInstitutul de Planificare s-au format echipe perma-nente de cercetare în domeniul modelării econo -mico-matematice.

În opinia mea, faţă de toate aceste nume respec-tabile, cel care s-a distins în mod deosebit în acest

pionierat prin noutatea şi amploarea subiectelor tra-tate, prin aria cunoştinţelor puse în valoare, prinsimbioza noţiunilor economice cu noţiunile şiinstrumentarul matematic, dar şi cu cele epistemo-logice şi filosofice, prin profunzimea analizelor şiprin frumuseţea şi claritatea expunerilor, se remarcăTiberiu Schatteles. Pe el îl consider unul dintre prin-cipalii autori care au făcut o muncă de pionierat demare succes în literatura economică modernă dinRomânia. Când majoritatea cercetătorilor econo-mişti din România, din cauza restricţiilor politice şiideologice din acea vreme, erau implicaţi în cerce-tarea unor subiecte lipsite de valoare ştiinţifică,strâns legate şi dominate de ideologia comunistă,Tiberiu Schatteles se documenta şi aborda subiectecu puternică tentă teoretică şi metodologică şi demare interes ştiinţific şi tratate într-un limbaj cu carese putea ocoli ideologia oficială. Astfel, în 1957,când stalinismul întârziat încă era prezent în Româ-nia, în articolul Observaţii critice pe marginea unuitablou economic al economiei capitaliste, publicatîn revista „Probleme Economice“, Tiberiu Schatte-les a făcut prima prezentare în limba română ametodei input-output a lui Leontief, inclusiv pre-zentarea antecedentelor istorice privind modelul luiQuesnay şi cel al lui Walras.

După retrogradarea sa din funcţia de cercetătorprincipal pe timp de cinci ani (când i s-a luat şi drep-tul de a publica, fiind acuzat de sionism) şi apoidupă reîncadrarea sa pe vechea funcţie, TiberiuSchatteles s-a afirmat pe linie ştiinţifică cu o forţă şicu un randament neîntâlnit la niciun alt cercetătordin Institutul de Cercetări Economice.

Publicarea unei cărţi şi a două articole ştiinţificeîn fiecare an, pe subiecte şi metodologii noi şideosebit de complexe, este rodul unui efort şi alunei competenţe profesionale ieşite din comun a luiTiberiu Schatteles. Numai în intervalul de timp deşase ani (1967–1972), Schatteles a publicat cincicărţi şi 12 articole şi comunicări ştiinţi fice, toate tra-tând diferite aspecte ale aplicării matematicii în eco-nomie, modelarea economico-matematică şi teoriiale cunoaşterii cu aplicaţii în ştiin ţele economice.

De o atenţie specială în publicaţiile sale s-aubucurat modelul input-output al lui Leontief, mode-lele de echilibru, funcţiile de producţie, modelele decreştere economică, modelele de optimizare (cu res-ticţii şi funcţii obiectiv), modelele cu jocuri strategiceş.a., toate fiind noutăţi ştiinţifice pentru acei ani.

Fiecare apariţie editorială a lui Schatteles con-stituia un eveniment deosebit prin noutatea subiec-

58

telor tratate şi prin interesul cu care erau primitelucrările sale de către publicul cititor avizat şi, maiales, de către tineretul studios, dornic de lucruri noitratate în mod original şi inteligent.

Cărţile privind Modelul în ştiinţele economice,Metode econometrice moderne, Jocuri strategice şianaliza economică, precum şi Previziunea econo -mică, dar şi implicarea sa în aplicarea modeluluiinput-output, ca instrument de analiză, în practicaplanificării, l-au consacrat pe Tiberiu Schatteles caun cercetător şi economist cu o mare autoritate şti-inţifică. Lucrările lui Schatteles au devenit, în scurttimp, atât de cunoscute şi preţuite, încât citarea lorîn diferite cursuri universitare, teze de doctorat şiapariţii editoriale este un criteriu de măsurare acaracterului ştiinţific al acestora din urmă.

Ca un fin observator al unor tendinţe negativece se manifestau în sociologia cercetării, TiberiuSchatteles avertiza încă de pe atunci asupra următo-rului fapt negativ: „Contrar aşteptărilor, larga răs-pândire a utilizării limbajului matematic în econo-mie nu numai că nu a înlăturat, cel puţin deocam-dată, dar chiar a adâncit prăpastia care există întrecele două tehnici de abordare a problemelor eco-nomiei. Economiştii de formaţie „literară” conti-nuă să gândească în termeni „calitativi” şi facaceasta cu atât mai mult cu cât devine mai incom-prehensibilă pentru ei literatura matematizată.Dimpotrivă, aceia care s-au decis să urmeze nouaorientare, devin nu rareori tot mai neeconomişti,operând în modelele lor matematice cu cantităţineinterpretate [economic].... Aceştia din urmă secomplac în a interpreta sistemul economic ca unsistem fizic”.

Această tendinţă în ţările din Vest, devenită aproapeo stare de fapt, a fost observată şi aspru criticată, latimpul său, şi de către Nicholas Georgescu-Roegen –de formaţie matematician, devenit economist.

În continuare, vă rog să-mi permiteţi să prezintcâteva date biografice ale profesorului dr. TiberiuSchatteles. Născut în 1928, în Timişoara, din părinţievrei, a învăţat de mic maghiara, germana şi ro -mâna, iar la liceele izraelite (mai întâi la cel teoreticşi apoi la cel comercial) a învăţat ebraica, francezaşi engleza. Lectura operelor unor mari filosofi şimari economişti a început încă din liceu, dar conti-nuată şi aprofundată în timpul facultăţii. ImmanuelKant este cel care i-a influenţat puternic gândirea.

În 1947 a fost admis la Facultatea de Filosofieşi la cea de Economie din Cluj, iar după reformaînvăţământului din 1948 s-a transferat la Facultateade Economie Generală – ASE din Bucureşti. Încădin timpul facultăţii, Tiberiu Schatteles a fost anga-jat la Camera de Comerţ Exterior. Aceasta dispuneade o amplă bază documentară de care a beneficiatdin plin la elaborarea studiilor de conjunctură şi lascrierea primelor articole de economie mondială,precum şi a cărţii Introducere în istoria economică aStatelor Unite, publicată în 1956.

În anul 1957, a fost angajat la Institutul de Cer-cetări Economice al Academiei Române, cercetătorprincipal la sectorul de economie mondială. Fiindacuzat de sionism, Schatteles a pierdut poziţia decercetător principal, fiind trecut pe post de docu-mentarist, cu salariul mult diminuat, însă cu „avan-tajul”, după afirmaţiile sale, de a avea timpul nece-sar pentru a aprofunda cercetările în domeniul eco-nomiei matematice, o materie aflată departe de ideo-logia comunistă.

Dezgheţul politic din anii 1964–1971 şi apariţiacalculatoarelor au fost de natură să-i schimbe ca rieraprofesională într-un sens pozitiv – reîncadrarea pevechiul post de cercetător principal şi susţinereatezei de doctorat.

59

La schimbarea carierei sale profesionale, s-amai adăugat şi interesul general manifestat pentruaplicaţiile matematicii în economie prin modele spe-cifice de genul input-output, programare liniară,modele econometrice ş.a., Schatteles fiind printrepuţinii cercetători care aveau pregătirea necesară înacest domeniu.

Perioada 1964–1973 a fost cea mai fertilă pentrucreaţia ştiinţifică a lui Tiberiu Schatteles şi pentruafirmarea sa ca un important economist românmodern, nu numai pe plan naţional, ci şi pe planinternaţional, contractând relaţii ştiinţifice cu maripersonalităţi ale vremii – Leontief (laureat al Pre-miului Nobel), Morgenstern (colaboratorul lui vonNeumann), Malinvand, Kornay, Montias ş.a. şi fiindinvitat la numeroase colocvii şi conferinţe interna-ţionale la care, de fiecare dată, s-a prezentat impe-cabil.

Faptul că i se refuzau în mod sistematic şi fărănici un motiv vizele pentru călătoriile ştiinţifice înţările din Vest şi mai ales exercitarea unor constrân-geri şi amenintări politice ca urmare a revoluţiei cul-turale din 1971 şi vulnerabilităţii sale politice, l-audeterminat pe Tiberiu Schatteles să părăsească Ro -mânia pentru a se stabili în Canada. Aceasta a în -semnat o mare pierdere pentru cercetarea econo micădin România.

În noua patrie de adopţie, Tiberiu Schattteles acontinuat, cu aceeaşi perseverenţă, munca de cerce-tare ştiinţifică, cu rezultate remarcabile.

Înainte de a ajunge în Canada, profesorulSchatte les a obţinut titlul de Senior AsssociateMember of St. Antony’s College din UniversitateaOxford; astfel, i s-au deschis porţile pentru contacteştiinţifice din lumea academică.

Ajuns în Canada, Tiberiu Schatteles a predatcursuri de economie matematică la două universi-tăţi din Ottawa şi, după un scurt timp, a fost angajatla Oficiul Statistic Canadian, în divizia de cercetăristatistice şi de control antiinflaţie. Noua poziţie i-adat posibilitatea să elaboreze o seamă de studii le -

gate de preţuri, inflaţie şi probleme financiare, folo-sind instrumente matematice.

Ieşirea la pensie i-a permis profesorului Schatte-les o şi mai mare concentrare a atenţiei şi a efortuluiîn direcţia activităţii de cercetare pe care o fructificăcu mult succes, dovadă fiind ultimele sale lucrăripublicate în engleză şi în română, privind volumele:Economie, epistemologie şi previziune; Evreii dinTimişoara în perspectivă istorică; The Mirror ofSocrates şi în pregătire, alte două cărţi, dintre careuna de economie analitică.

Din prezentarea succintă realizată, rezultă cuclaritate o viaţă închinată cercetării, căutării cu asi-duitate şi descifrării noului, căutării răspunsurilor lanoianul de întrebări pe care le ridică cercetarea dindomeniul economic, domeniu văzut în toată com-plexitatea sa şi tratat cu rigoarea necesară, utilizândcu prudenţă instrumentarul matematic.

Dragă profesore Tiberiu Schatteles, Toţi foştii tăi colegi te-au iubit, unii ţi-au urmat

exemplul şi, alături de cititorii operei tale, ţi-auadmirat efortul extra ordinar de pionierat în modela-rea economico-matematică.

Parafrazând din Odele lui Horaţiu, „Ai desăvâr-şit un monument mai trainic decât bronzul” şi acestmonument reprezintă opera ta, din care generaţiiîntregi au avut şi au încă ce învăţa.

Faptul că ai fost tot timpul cu un pas înainteatuturor celorlalţi colegi, prin noutatea subiectelortratate, prin frecvenţa apariţiilor editoriale, prin den-sitatea de idei, prin logica şi frumuseţea scrierilor, aicreat o puternică emulaţie în jurul tău.

Plecarea din România în plină glorie profesio -nală a lăsat în urmă, pe lângă regrete din partea cole-gilor şi cititorilor, o operă care a dat roade şi pe careau continuat-o cu mult succes noile generaţii.

Faptul că ai revenit astăzi în România, chiar şinumai ca vizitator, după un număr de peste 40 deani, ne umple sufletele de bucurie şi îţi urăm bunvenit, sănătate şi viaţă îndelungată şi frumoasă!

60

Sesiunea Paul Iorgovici – 250

În anul 2014 s-au împlinit 250 de ani de la naşte -rea unuia dintre oamenii emblematici ai Banatului –Paul Iorgovici. A văzut lumina zilei la Vărădia deCaraş, lângă Oraviţa şi a murit la Vârşeţ, la numai 44de ani. Deşi scurtă, existenţa lui a fost extrem dezbuciumată, însă, în aceeaşi măsură, rodnică şi deimportanţă pentru viaţa Banatului la sfârşit de secolal XVIII-lea şi început de secol al XIX-lea.

De-a lungul timpului, s-au emis mai multe ipo-teze privind viaţa lui Paul Iorgovici, căruia i s-auatribuit mai multe scrieri, unele rămase în manu -scris. Sigură este, deocamdată, cartea-eveniment,Observaţii de limba rumânească, publicată pentruprima dată în urmă cu 215 ani, în 1799, la CrăiascaUniversităţii, Tipografie din Buda şi reeditată acum,în ediţie jubiliară. Prin temele acestei cărţi, el sedovedeşte a fi cel mai de seamă reprezentant al ilu-minismului românesc, în general, şi al celui bănă-ţean, în special, pentru că acestea condensează prin-cipalele idei şi principii ale curentului, care a schim-bat faţa continentului nostru.

Extraordinara diversitate a perspectivelor pecare le-a descris Paul Iorgovici în cartea lui esteînfăţişată de specialişti de seamă ai domeniului:lingvişti, istorici, literaţi, iar simpla parcurgere a ti -tlurilor propuse confirmă posibilitatea şi, implicit,necesitatea unei abordări plurale. Simpozionul îireuneşte pe cei care l-au aşezat pe savantul bănăţeanîn dreapta lumină, relevându-i, în scrierile lor, origi-nalitatea gândirii şi actualitatea ideilor.

Prin reuniunea noastră, Institutul de StudiiBanatice „Titu Maiorescu” şi Filiala Timişoara aAcademiei Române îşi îndeplinesc datoria deonoare de a-i cinsti memoria şi de a-l păstra viu încontemporaneitate. De altfel, trebuie să precizăm căfiliala timişoreană l-a omagiat pe Paul Iorgovici şiîn urmă cu cinci decenii, la aniversarea a două se -cole de la naştere, atât în Timişoara, cât şi la Vără-dia, satul lui natal. Cu acel prilej, au prezentatcomunicări despre viaţa şi activitatea ştiinţifică şi

culturală a cărturarului bănăţean: acad. CoriolanDrăgulescu, preşedin tele Filialei Timişoara din aceaperioadă, acad. Constantin Daicoviciu, rectorulUniversităţii „Babeş-Bolyai”, prof. dr. GheorgheIvănescu, membru corespondent al AcademieiRomâne, şi jurnalistul prof. Ion Medoia, din Vără-dia (cel care în anul 1962, la absolvirea Facultăţii deFilologie din Timişoara, şi-a întocmit lucrarea delicenţă cu tema Paul Iorgovici la Vărădia).

Pentru cercetătorii Institutului de Studii Bana -tice „Titu Maiorescu”, realizarea cărţii lui Paul Ior-govici într-o ediţie critică, reprezintă o reuşită ştiin-ţifică deosebită. Studiul introductiv, tabelul cronolo-gic, notele şi bibliografia sunt semnate de prof. dr.Doina Bogdan-Dascălu şi prof. dr. Crişu Dascălu.Apariţia acestei ediţii jubiliare a fost sprijinită deBiblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici” din Reşiţa,care poartă cu demnitate şi mândrie numele mareluicărturar bănăţean.

paul Iorgovici – reprezentant al iluminismului românesc*Acad. Păun Ion Otiman

* Cuvânt de deschidere la Simpozionul ştiinţific „Paul Iorgovici – 250”(28 noiembrie 2014, Filiala Timişoara a Academiei Române)

Paul Iorgovici, Observații de limbă rumânească, Buda, 1799

61

Paul Iorgovici este victima unei situaţii parado-xale: este cel mai editat, dar şi cel mai nedreptăţitglosograf din cultura noastră. Biografia lui, aşa cuma fost scrisă, se dovedeşte, pe măsură ce foarte pu -ţinele cercetări înaintează, tot mai neverosimilă,informaţii considerate sigure fiind infirmate rând perând. Nu i se cunosc bine nici studiile, nici îndelet-nicirile şi nici relaţiile cu contemporanii. El rămâneîn multe privinţe un personaj enigmatic.

În urmă cu exact o jumătate de secol, AdrianMarino, arătându-se surprins de „ţinuta doctrinară”a bănăţeanului nostru, era silit să constate: „Nu i secunosc bine nici studiile, nici izvoarele”1, ulteriorfăcându-se însă progrese vizibile în această privinţă.Astăzi se poate spune că, spre deosebire de confraţiilui ardeleni, orientaţi aproape exclusiv către surseaustriece şi germane, Paul Iorgovici este cel maieuropean dintre iluminişti şi, probabil, nu numaidintre ei. Izvoarele sale se află chiar mai puţin înzona germanofonă (singurul nume invocat fiind celal lui Leibniz2), cât mai ales în alte culturi: ceaengleză (prin John Locke3), cea franceză (prin Con-dillac4) sau cea italiană (prin Vico5 şi Beccaria6).Aşa se face că astăzi ne găsim în situaţia, greu deimaginat în urmă cu o jumătate de secol, în care seştie incomparabil mai mult despre sursele sale decâtdespre biografia lui.

Orientarea lui paneuropeană i-a permis să sesustragă oricărei tutele ştiinţifice constrângătoare şisă-şi pună în valoare gândirea originală: „La aşalucrare n-am urmat pre nime, nici nu m-am lăsat aduce prin autoritatea (vrednicia, domnia) a multoracare altmintrelea gândesc…” (82–837). Identificân-du-i-se multe dintre surse, întrebarea ce rămânetotuşi este: cu ce finalitate le-a utilizat? În cele ceurmează, încerc să găsesc un răspuns.

Paul Iorgovici a trăit într-o epocă de efervescenţăintelectuală, dar şi de angajare naţională şi socială,coordonate ce nu i-au putut rămâne străine, chiardacă ele sunt disimulate strategic în paginile cărţii.Împrejurarea că el nu-şi indică izvoarele, cu excep-ţia Bibliei, a lui Quintilian şi a unor autori români

(precum Radu Tempea) se explică, desigur, pringrija de a nu trezi suspiciunile cenzurii, care se înăs-prise în Imperiu după răscoala lui Horia8. El citează,aşadar, numai autorii acceptabili (şi acceptaţi caatare în epocă), căci, protejându-şi sursele, el se pro-tejează. Când scrie: „Calea cătră lucru la care teîndemn e neumblată şi e plină de spini şi de rugiîmplicaţi” (62), el nu afirmă doar originalitatea şidificultatea demersului său, ci atrage, metaforic,atenţia cititorului, dându-i de înţeles că spinii şirugii împlicaţi vizează pericolele la care va fi expus.

Fără să fie o alegorie (specie înfloritoare în vre-muri dominate de autoritarism), Observaţiile sunt ocarte „aluzivă“, în care elemente aparent disparate,venind din zone fără vreo legătură evidentă între ele,se întâlnesc, conspirativ, adică subtextual, într-unproiect fără îndoială „politic“. Pentru a-l devoala,textul trebuie supus unei analize hermeneutice, derefacere a întregului din fragmentele răspândite,aparent haotic, în el.

La fundamentul întregii construcţii stă propozi-ţia „starea limbii şi a naţiei într-acelaşi paş umblu”(70). Acest sincronism este axioma pe care PaulIorgovici îşi sprijină întreaga demonstraţie.

Un alt element esenţial, deşi neformulat la fel deexplicit, are ca sursă evidentă teoria corsi e ricorsi alui Giambattista Vico, potrivit căreia istoria unuipopor este o sinusoidă în care o perioadă de progreseste urmată de alta, de regres, cele două alcătuindîmpreună un ciclu care, odată încheiat, deschidecalea unuia nou.

Afirmarea netă a romanităţii românilor nu este,la el, o parte a unei dispute curente în epocă. De alt-fel, pentru el, această descendenţă este atât de evi-dentă, încât consideră că nici nu ar mai trebuidemonstrată, astfel că rezumă un mileniu din trecu-tul românilor într-o singură pagină, pe care o în cheiecu precizarea: „Ce s-au întâmplat mai departe,aceea se cuvine la istorie; aceasta am pus aici nupentru a arăta adevărul istoriei acestia, ci, ca unadevăr cunoscut la mulţi, am permis sau pusînainte spre înţelegerea celor următoare” (72).

Arhitectura europeană a unui proiect național*

* Alocuţiune susţinută la Simpozionul ştiinţific „Paul Iorgovici – 250 (28 noiembrie 2014, Filiala Timişoara a Academiei Române)

** Prof. dr., director, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”, Timişoara

Crișu Dascălu**

62

Dacă afirmă, totuşi, romanitatea românilor estepentru a sublinia diferenţa dintre măreţia strămoşilorşi decadenţa urmaşilor. Dar, printre rânduri, pluteşteideea că, dacă se va găsi calea potrivită, românii voravea şansa să se ridice la valoarea înaintaşilor. Acestop ti mism istoric reprezintă substanţa proiectuluisău, a cărui finalitate era redresarea naţională a ro -mânilor.

Decadenţa nu a fost doar a naţiunii: „După atâ-tea schimbări, dintre care numai una ar fi fost preamare lovitură a perderii împărăţiei romaneşti, n-aufost cu putinţă altmintrelea ca să nu se schimbe şilimba în mai rău” (72). Ea a antrenat devitalizareaştiinţei şi, odată cu aceasta, sărăcirea limbii, maiexact a lexicului ei. Paul Iorgovici deplânge dispari-ţia din uz a „cuvintelor de ştiinţe”, dar care, ne asi-gură tot el, „se cuprind învăluite în rădăcina cuvin-telor a limbii noastre” (62), de unde nu rămânedecât să fie imaginat un procedeu adecvat pentru ale extrage, procedeu expus de cele şapte observaţiice precedă Exemplurile. Relaţia triadică dintrelimbă – ştiinţe – naţiune este omniprezentă în text:„...şi pentru aceea s-au zăuitat [cuvintele, n.n.] dinlimba noastră, pentru că ştiinţele, ca pricină acuvintelor acelora, s-au veştejit în limba noastrăuna cu starea naţiei” (62).

Soluţia propusă de Paul Iorgovici este recreareaunei limbi de cultură, care să permită progresul ştiin-ţelor, fără de care nu este posibilă redresarea întregiinaţiuni: „Toate acestea se pot îndrepta dacă ne vomsârgui şi vom apleca la inimă folosul ce poate urmadin îndreptarea limbii noastre după rădăcina ei,punându-ne pururi înaintea ochilor minţii înălţimea şimărirea limbii şi a naţiei de unde au căzut” (82).

Redactarea Glosarului, din care avem în cartedoar exemple, este, în această perspectivă, un actpatriotic: „Eu, din ardoarea cătră naţia mea, n-ampăstrat osteneală pentru a aduce limba aceasta înstare mai bună” (72), şi nu o simplă întreprinderelexicografică, precum atâtea altele. Cuvintele pecare le conţine sunt reconstrucţii ale unor lexemeieşite din uz, cu ajutorul formelor latineşti cores-punzătoare, făcute cu scopul evident de a perfec -ţiona limba noastră de cultură şi de a ameliora, odatăcu ea, universul nostru spiritual.

Un alt element aluziv, dar care conţine aceeaşiidee, este unul aparent pedagogic sau care poate fiinterpretat şi aşa. Dincolo de comentariile ce privescstructura dezirabilă a şcolarizării şi de importanţaacesteia pentru sănătatea intelectuală a naţiunii, estede reţinut imperativul respectului pe care copiii suntdatori a-l purta părinţilor lor: „Învăţaţi-vă şi voi, fii-lor, a cunoaşte detoriile cele înnăscute în voi, prin

care voi sunteţi legaţi de părinţii voştri” (124). Res-pectul pentru înaintaşi este o datorie de neocolit,căci este înnăscută: „Voi, de detoria de a-i cinsti [pepărinţi, n. n.] niciodată nu vă puteţi dezlega, pentrucă aceea e în voi înnăscută” (125). Citite în cheiealuzivă, aceste imperative pot fi extinse asupranaţiunii române în întregul ei, a cărei datorie natu -rală este aceea de a se ridica la „înălţimea şi mărireade unde au căzut” (82).

Prin urmare, Observaţiile închid în subtextul lorun proiect politic naţional, susţinut cu argumenteextrase din izvoare europene, un proiect realizabilnu prin mijloace politice, ci cu ajutorul culturii şi alinstrumentului prin care aceasta se exprimă.

În treacăt, însă deloc întâmplător, el îi aminteştepe englezi, care îşi pot permite să aibă în limba lor„vorbe depărtate de la rădăcina lor”, precizând însăcă „de la anglezi nu se poate lua paritate la naţianoastră”, căci „ei tot sunt naţiune nesupusă la alta:e de sine stăpânitoare” (117–118). Aşadar, româniinu îşi pot permite să-şi ignore descendenţa, întrucâtei se află într-o situaţie opusă, de popor supus. Seînţelege astfel că scopul ultim al eruditului bănăţeanera acela de a-şi scoate naţiunea din această condi-ţie, spre a redeveni „de sine stăpânitoare”.

** *

Elaborarea unui astfel de proiect ce viza redre-sarea politică a românilor prin luminare era pedeplin explicabilă, în condiţiile marilor mişcărinaţionale şi sociale ale timpului şi era de aşteptat dinpartea celui care a folosit pentru prima dată într-untext românesc tipărit cuvântul naţie.

Note1 Iluminiştii români şi problema „cultivării” limbii, LR,

XVI, nr. 6, p. 573.2 Opere filozofice, I. Traducere de Constantin Floru. Studiu

introductiv de Dan Bădărău, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1972.3 Eseu asupra intelectului omenesc, I–II. Traducere de

Armand Roşu şi Teodor Voiculescu. Studiu introductiv şi note deDan Bădărău, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1961.

4 Cours d’étude pour l’instruction du Prince de Parme,I–XVII, Paris, 1795 şi Tratatul despre senzaţii, Bucureşti, Ed. Şti-inţifică, 1961.

5 Ştiinţa nouă. Studiu introductiv, traducere şi indice de NinaFaçon. Note de Fausto Nicolini şi Nina Façon, Bucureşti, Ed. Uni-vers, 1972.

6 Dei delitti e delle pene, Milano, 1764.7 Cifrele din paranteze indică paginile corepunzătoare din

Paul Iorgovici, Observaţii de limba rumânească. Ediţie critică, stu-diu introductiv, tabel cronologic, note şi bibliografie de DoinaBogdan-Dascălu şi Crişu Dascălu, Timişoara, Ed. David PressPrint, 2012.

8 H. Gnau, Die Zensur unter Joseph II., Straßburg, 1911.

63

Despre biografia lui Paul Iorgovici cunoaştemîncă puţine date. Aproape toate contribuţiile de pânăacum pornesc de la informaţiile publicate de Nico-lae Tincu Velia şi Pavel Vasici în „Telegraful român”din 1862, de la notiţa biografică a lui Aron Pumnul,bazate pe amintirile unor rude ale învăţatului sau alepreoţilor care l-au cunoscut.

A făcut studiile la Vârşeţ, Seghedin, Bratislava şiapoi la Viena, traseu pe care l-au urmat aproape toţireprezentanţii culturii româneşti din secolul alXVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Aminti-rile rudelor sale menţionează o călătorie a sa prinEuropa Luminilor, pe traseul Viena, Roma, Paris,Londra, Germania, Viena.

Cronologic, prezenţa sa la Paris în perioada1790–1793, faptul că a asistat la decapitarea regeluiFranţei sunt infirmate de alte surse oficiale, din ar -hiva Teleki, care arată că în anul 1792 Iorgovici aparticipat la o mişcare de amploare pentru men ţi -nerea Cancelariei illirice, alături de Grigore Terlaici,mişcare ce a cuprins clerul din Banat, Arad şi Bihor.Se cunosc manifeste şi proclamaţii traduse în limbalatină ale participanţilor, precum şi mă surile luateîmpotriva mişcării, menţionată ca deo sebit de activăîn perioada ianuarie-martie 1792 (Mályusz Elemér,Sándor Lipót föherceg nádor iratai 1790–1795,Budapest, 1926).

În această situaţie, trebuie reexaminată perioadarespectivă din biografia lui Iorgovici, dacă într-ade -văr a făcut această călătorie sau dacă nu trebuiereexaminată cronologia acestui periplu european.Într-una din petiţiile adresate directorului şcolar aldirecţiei Oradea, în 1798, argumentându-şi meritelepentru a ocupa postul de director şcolar în Banat, elmenţionează că, după terminarea studiilor, a ocupatpostul de corector la tipografia lui Novacovici dinViena, afirmaţie plauzibilă, coroborată cu alte datedin biografia sa. În acest context, a intenţionat săediteze un ziar românesc împreună cu Ioan PiuariuMolnar, iniţiativă respinsă, invocându-se Revoluţia

franceză. N.A. Ursu a pus pe seama lui editareaCalendarului din 1794, o traducere în limba românădupă calendarele sârbeşti, mai puţin povestireamoralizatoare de la sfârşit, tradusă din limbafranceză. De la Viena a trecut ca avocat consistorialla Vârşeţ, adus de Iosif Ioanovici de Şacabent.

Activitatea lui Iorgovici în mişcarea naţională arămas învăluită în legendă, deşi toţi cei care au scrisdespre el i-au atribuit meritul de a fi fost iniţiatorulmişcării naţionale în aceste părţi. Descoperirea unordocumente oficiale ale autorităţilor de atunciconfirmă faptul că de numele lui se leagă în ce -puturile mişcării pentru crearea instituţiilor şcolareşi bisericeşti, tot mai puternică din ultimele deceniiale secolului al XVIII-lea, până în deceniul patru alsecolului al XIX-lea. Crearea instituţiilor şcolare şibisericeşti româneşti era singura admisă deautorităţi, care suspectau orice acţiune politică.Preocuparea pentru instituţiile culturale şi bisericeştiilustra şi concepţia dominantă în epocă, potrivitcăreia luminarea constituia factorul esenţial şi unicde progres, de ridicare a naţiunii.

În acest context, se înscrie mişcarea pentrudobândirea posturilor de directori şcolari distric -tuali, care a antrenat de-a lungul anilor cele maireprezentative personalităţi ale culturii române dinBanat, Arad şi Bihor, pe lângă Paul Iorgovici, peI. Mihuţ, Constantin Diaconovici Loga, Iosif Iorgo-vici, Moise Nicoară ş.a.

În continuare, ne vom opri numai asupra demer-surilor întreprinse de Paul Iorgovici între anii1797–1807 pentru desemnarea unui român în postulde director şcolar al districtului Timiş. Nu esteprima acţiune a sa. După cea desfăşurată alături desârbul Terlaici, în 1795, a înaintat o petiţie în numelecomunităţii româneşti din Vărădia, în care erau pre-zentate cererile locuitorilor români de aici.

Ca urmare a unei petiţii înaintate de protopopi la28 august 1795, directorului Direcţiei şcolare orto-doxe din Oradea şi, probabil, şi episcopului de aici,

paul Iorgovici și începuturile mișcării naționale din banat*Nicolae Bocșan**

* Alocuţiune susţinută la Simpozionul ştiinţific „Paul Iorgovici – 250” (29 noiembrie 2014, Filiala Timişoara a Academiei Române)

** Prof. dr., Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

64

Iosif Ioanovici de Şacabent s-a adresat directoruluiTöködi în 19 septembrie 1797, menţionând piedicilecare stăteau în „faţa progreselor şcolii şi a buneieducări a tinerilor”. Între acestea, menţiona întinde-rea prea mare a districtului şcolar, obligaţiile multi-ple ce reveneau directorului de a îndruma şi ins pectaactivitatea învăţătorilor, distanţele mari care îlîmpiedicau să urmărească felul cum învăţătorii apli-cau norma (metodica lui Felbiger) în şcolile sârbeştişi româneşti. Episcopul propunea numirea unuidirector şcolar adjunct pe lângă cel existent, cuaceleaşi atribuţii. Deoarece tezaurul era grevat denumeroasele războaie şi noul post nu putea fisusţinut de stat, episcopul sugera ca acesta să fieplătit din taxa de 1–2 fl. care se plătea celui carefăcea inspecţia. Pentru acest post de director adjunctl-a propus pe Paul Iorgovici, aşa cum a mai făcutîntr-o scrisoare anterioară, care nu s-a păstrat, tot aşacum a făcut-o şi către directorul Töködi de la Ora-dea.

Într-o petiţie către directorul Töködi, din 1 de -cembrie 1797, Iorgovici insista asupra importanţeiinspectorilor în cadrul sistemului şcolar existent.Considerând că naţiunea română era prejudiciată,cerea directorului Töködi să i se acorde lui funcţia şisusţinerea materială din fondurile tezaurului, invo-când în sprijinul cererii sale pregătirea sa şcolarăsuperioară, cunoştinţele bogate în domeniul lingvis-ticii, experienţa câştigată, ca urmare a îndepliniriiunor funcţii la tipografia lui Novacovici sau casecretar consistorial pe lângă episcopul IosifIoanovici de Şacabent. Tot în sprijinul cererii a adusmunca depusă pentru cultivarea limbii române,subliniind originalitatea operei sale: un dicţionar cuexplicaţia gramaticală a cuvintelor radicale şi a deri-vatelor lor, care urma să fie tipărit. De asemenea,menţiona că a audiat metoda Normalului în parte laViena, în parte de la însuşi directorul orădean, înluna septembrie a acelui an. După petiţia lui Iorgo-vici din 1 decembrie 1797, episcopul Şacabent arevenit în 19 decembrie acelaşi an cu o altă scrisoarecătre directorul Töködi, în care se referea la aceeaşiproblematică.

În petiţia din 20 aprilie 1798, Paul Iorgovici facereferiri la plângerea protopopilor înaintată direc -torului orădean, din care rezultau imper fec ţiunileexistente în conducerea şcolilor din districtultimişan. De asemenea, invoca propunerea înaintatăde episcop aceluiaşi director, ca în locul mai multorinspectori neinstruiţi să fie numit un director şcolaradjunct „împodobit” cu calităţile cerute şi mai ales

cunoscător al limbii române. Deşi directorul dis -trictului Timiş a fost de acord cu propunerea lui Ior-govici, nu s-a primit niciun răspuns la cerereaepiscopului şi a lui Paul Iorgovici. În finalul petiţieisale, cărturarul bănăţean sublinia că dacă împre -jurările timpului nu permit rezolvarea problemeidirectorului adjunct, naţiunea română va avea desuferit în dobândirea fericirii sale. Între argumen teleinvocate de Iorgovici, în afara conceptelor ilumi -niste de fericire, umanitate, se adaugă argumentulcantitativ, faptul că în Banat cea mai mare parte apopulaţiei erau românii, care nu aveau niciun repre-zentant la conducerea şcolilor. Petiţia acuza că s-aajuns la neglijarea limbii române de către directoriisârbi, care traduceau disciplinele predate în limbaromână cu multe greşeli şi cu numeroşi termeni dinlimba sârbească.

Referindu-se la Petiţia lui Iorgovici din 20aprilie şi la scrisoarea episcopului din 19 decembrie1797, directorul Töködi a răspuns episcopuluiŞacabent în 1 mai 1798, arătând că în împrejurărileexistente, noua funcţie nu putea fi susţinută dintezaur. Ca soluţie, propunea ca directorul districtuluiNicolici să fie plătit din fondul comun ortodoxromâno-sârb. În răspunsul adresat lui Paul Iorgovici,directorul Nicolici îi comunica că nu i se pot acordacele cerute, deoarece memoriul său nu a fost adresatdirectorului districtului şcolar Timiş, nici fonduluiscolastic naţional.

Poziţia directorului, ca şi refuzul episcopului dea susţine finanţarea funcţiei din fondul naţiunii illire,l-a determinat pe Iorgovici să revină în 24 iulie1798, cerând suportarea noii funcţii de către directo-rul local. Considera că cel care se opunea era direc-torul districtual Vasile Nicolici, deoarece a împiedi-cat mai multe persoane să candideze, motivând căînvăţătura este dăunătoare poporului de rând.

Faptul că înainte nu exista niciun director dintreromâni nu constituie un argument, arăta Iorgovici,căci erau suficiente raţiuni să se admită un român lao astfel de funcţie, mai ales că alte naţiuni au direc-tori proprii şi limba maternă în şcoală. Cu acelaşiprilej, face cunoscut directorului orădean că a fostoprit să ajungă la Buda ca să se îngrijească detipărirea cărţii şi totodată la Consiliul Locu m -tenenţial, pentru a solicita personal numirea înpostul de director. Declară că este de acord să sesusţină cu taxa percepută de la dascăli pentruinspecţie, iar, după încheierea războaielor, dintezaur. În final, Iorgovici sublinia că rezolvareacazului este în favoarea naţiunii române.

65

Paul Iorgovici s-a adresat şi Consiliului Locu m -tenenţial, denunţând abuzurile directorului Nicolici.Ca măsură preventivă, directorul Töködi l-a în -sărcinat pe inspectorul Verner să cerceteze veridici-tatea afirmaţiilor lui Iorgovici şi, dacă acestea se voradeveri, să-l depună imediat pe director din funcţie.

Raportul inspectorului Verner este edificatorasupra intenţiilor autorităţilor locale, dar şi a amplo-rii pe care a luat-o mişcarea. În raport, Paul Iorgo -vici era denunţat că, împreună cu protopopul PetruLupulov (Lupulovici), a străbătut mai multelocalităţi din protopopiatul Vărădiei, arătândcomunităţilor locale necesitatea constituirii uneiasemenea funcţii şi a susţinerii ei anuale princontribuţia comunităţilor. Adeziunea de care s-abucurat acţiunea întreprinsă a determinat autorităţilelocale să-l convoace în faţa judelui nobiliar pentru aretracta cele declarate. Părerea inspectorului Vernera fost că i se poate acorda lui Iorgovici aceastăfuncţie, petiţia sa fiind prezentată ConsiliuluiLocumtenenţial, dar necesitatea unei atari funcţii eraredusă, deoarece activitatea lui Nicolici a rezolvatproblemele mai importante: a iniţiat încheierea con-tractelor învăţătorilor cu comunităţile, a asigurat uncurs stabil învăţământului.

Consiliul Locumtenenţial a cerut explicaţiidirectorului orădean privind motivele pentru careIorgovici solicită postul de director şi opinia direc-torului în legătură cu întreaga problemă. Probabileste înştiinţat şi inspectorul general al şcolilor orto-doxe, pentru că în aceeaşi zi, 11 septembrie 1798,acesta se adresa şi directorului orădean.

Provocat de inspectorul general al şcolilorortodoxe să-şi spună părerea în 11 septembrie,directorul Töködi şi-a expus poziţia în faţa conduce-rii supreme a şcolilor ortodoxe pe baza raportuluiinspectorului Verner. În primul rând, denunţă casuspectă acţiunea lui Iorgovici desfăşurată înprotopopiatul Vărădia, mai ales că aceasta s-adesfăşurat înainte ca autorităţile superioare să fi luatvreo hotărâre, ceea ce a determinat chemarea lui înfaţa judelui nobiliar. Apoi, combate pe rând argu-mentele invocate de Iorgovici, menţionează meriteledirectorului Nicolici în instruirea învăţătorilor, pecare îi acuza că nu sunt suficient de receptivi. Opi-nia lui Iorgovici că numirea unui director român i-arscoate pe ţăranii bănăţeni din starea de ignoranţăeste respinsă, recomandând lui Iorgovici să-şi vadămai degrabă de sine însuşi decât de înaintareanaţiunii sale. Este greu, menţiona Töködi, să fienumit un director român, câtă vreme cele douănaţiuni au acelaşi rit, aceiaşi episcopi, iar Vasile Nico-

lici, care era sârb, ştia bine româneşte. Încheie, de -cla rând că dacă Consiliul Locumtenenţial găseştenecesar un al doilea post de director, acela să nu-i fieîncredinţat lui Iorgovici, deoarece a urmat un drumocolit pentru a obţine această funcţie, apropiat derevolta populară.

Pe baza acestor concluzii, în 13 noiembrie 1798,Consiliul Locumtenenţial face cunoscut directoruluiTöködi că nu este necesară constituirea unui alt postde director.

Paul Iorgovici a revenit cu un alt memoriu, alcărui conţinut nu-l cunoaştem, dar care poate fi pre-supus din răspunsurile date în timpul anchetei laproblemele semnalate. Consiliul Locumtenenţial adispus din nou directorului districtului şcolar Ora-dea cercetarea faptelor expuse de Iorgovici, privindmodul defectuos în care sunt făcute vizitaţiileşcolare în districtul Timiş, încredinţate unorneînvăţaţi care, pe deasupra, mai percep şi câte 2 fl.pentru fiecare inspecţie. Directorul orădean a datcercetarea cazului aceluiaşi inspector Verner,cerându-i să ia şi mărturia directorului Nicolici, pecare să o trimită la Oradea împreună cu propriapoziţie.

Inspectorul Verner a răspuns în termenii din1798. Mărturia depusă de directorul Nicolici a fostînaintată în 19 iulie, când a menţionat şi noul memo-riu al lui Iorgovici. Declaraţia lui Verner preciza cănu există nicio necesitate pentru constituirea nouluipost; dar că, dacă totuşi apare necesitatea unui astfelde directorat, acesta nu trebuie să fie acordat lui Ior-govici.

Directorul districtului şcolar Oradea răspundeConsiliului Locumtenenţial în 11 octombrie 1800,formulând aceleaşi concluzii ca şi în 1798.

Finalul acestui caz nu mai este relatat în arhivaconsultată. Ceea ce se ştie este faptul că Iorgovici nua ajuns niciodată director. Împotriva lui, însă, s-adezlănţuit prigoana autorităţilor, sfârşind prin a fidestituit din postul de profesor la gimnaziul dinVârşeţ, dobândit prin concurs. Petiţiile următoareale lui Iorgovici vor face mereu referiri la aceastăprigoană, după ce şi protectorul său, episcopulŞacabent, a murit.

Petiţia lui Iorgovici din 6 aprilie 1803 către di -rectorul din Oradea, informează despre nedreptăţilesuferite din partea directorului Nicolici: a fostîndepărtat din funcţia de profesor la gimnaziul latinde la Vârşeţ, obţinută cu sprijinul acordului epis -copului şi a magistratului oraşului Vârşeţ. A fostîndepărtat din funcţie la cererea lui Nicolici, careîntre timp a decedat. În 1803 Iorgovici se apără,

66

aducând dovezi scrise şi mărturii despre instrucţiasuperioară, meritele şi activitatea ştiinţifică, desprecaracterul său integru şi despre meritele tatălui pen-tru patrie. În baza lor cere să fie repus în postul deprofesor la Vârşeţ.

În 15 august a revenit la directorul din Oradea cuo nouă petiţie, semnată de această dată „profesor”,ceea ce poate fi un indiciu că ar fi fost repus înfuncţia de profesor la gimnaziul latin. Aceastăipoteză este susţinută şi de faptul că în răspunsulsău, directorul orădean i se adresează cu acelaşi titlude profesor. Petiţia lui Iorgovici reia întreagadiscuţie din 1797, când – spunea el – a fost propusde episcopul Şacabent pentru postul de director dinurmătoarele motive: pentru îndrumarea învăţătorilorera necesar un învăţător din cadrul naţiuniirespective, care să cunoască limba, obiceiurile şigeniul naţiunii respective (Herder); în aceste părţi,majoritatea populaţiei o constituiau românii. Cere cael să fie avut în vedere, în cazul constituirii postuluide director adjunct.

Răspunsul directorului a fost vag, evaziv. Lasăimpresia unei probleme care se încheie, fără niciunrezultat favorabil lui Iorgovici, doar cu promisiuneacă, dacă fondul scolastic aprobă doi directori, cere-rea lui va fi avută în vedere.

Se încheie astfel şi acest episod al luptelornaţionale ale românilor din Banat. Episodul mişcăriipentru director român în districtul Timiş a fost omişcare tipic iluministă, purtată pe căi legale, careaduce în sprijinul cererilor româneşti argumente denatură naţională. Mişcarea aduce în dezbatere oargumentaţie nouă, inspirată din spiritul timpului:românii constituie majoritatea populaţiei, nece -sitatea ridicării naţiunii din starea de înapoiere, aeducaţiei acesteia în limba naţională, apelul la lege,principiul meritului.

Mişcarea lui Iorgovici s-a sfârşit probabil în1807, întrucât în anul următor învăţatul bănăţeanmoare, în condiţii neobişnuite, spun biografii maivechi. Actele descoperite atestă că începuturilemişcării naţionale se plasează în imediata apropierea mişcării Supplex-ului ardelean din 1791–1792.Acţiunea lui Iorgovici a fost precedată de altasimilară, a lui Nicolae Horga Popovici, tot pentruocuparea unui post de director şcolar, fiind urmatăde recursul maiestatic din 1807, care îl avea printresemnatari pe Ţichindeal şi doi protopopi, cecontinuă direct activitatea lui Iorgovici, de demersu-rile pentru aducerea în posturile de directori şcolari

a lui Ioan Opriş la Oradea, Grigore Obradovici înBanat şi, peste câţiva ani, a lui Ioan Mihuţ şi Con-stantin Diaconovici Loga în Banat.

Problema numirii unor români în frunteadirectoratelor şcolare locale va fi un obiectivpermanent al mişcării naţionale româneşti dinBanat, până în 1845, cunoscând o deosebită am -ploare în timpul mişcării lui Eftimie Murgu dinBanat în perioada 1842–1845. Aceasta a devenit ocom po nentă importantă a programului naţional,alături de problema bisericească.

bibliografie

Ardelean, Vichentie, Paul Iorgovici. Schiţă biografică şicâteva probleme nerezolvate, în „Orizont”, Revistă a Uniunii Scri-itorilor Timişoara, 1964, I, nr. 4, pp. 81–84.

Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismuluiromânesc, Timişoara, Ed. Facla, 1986, pp. 319–329.

Bocşan, Nicolae, Începuturile mişcării naţionale româneşti înBanat. Activitatea lui Paul Iorgovici, în „Anuarul Institutului deIstorie şi Arheologie Cluj-Napoca”, 1978, XXI, pp. 173–188.

Bogdan-Dascălu, Doina; Dascălu, Crişu, Studiu introductiv,în Paul Iorgovici, Observaţii de limbă rumânească, Timişoara, Ed.Facla, 1979.

Dascălu, Crişu, Iorgovici şi Condilliac, în „Limba română”,1971, XX, nr. 5, pp. 497–501.

Gusdorf, Georges, L’avènement des sciences humaines ausiècle des Lumières, Paris, Payot, 1973.

Mályusz, Elemér, Sándor Lipót főherceg nádor iratai1790–1795, Budapest, Magyar Történelmi Társulat, 1926, pp.95–97.

Marino, Adrian, Iluminiştii români şi problema „cultivării”limbii (II), în „Limba română”, 1964, XIII, nr. 6, pp. 571–586.

Marino, Adrian, Les Lumières Roumaines et l’illustration dela langue, în vol. La culture Roumaine à l’époque des Lumières,Bucureşti, Ed. Univers, 1982, pp. 307–361.

Miclău, Paul, Semiotica lingvistică, Timişoara, Ed. Facla,1977, pp. 24–27.

Mureşianu, Ion B., Despre Paul Iorgovici, în „Revista Institu-tului Social Banat-Crişana”, 1940, VIII, nr. 30, pp. 231–237.

Pumnul, Aron, Lepturariu rumânesc, tom IV, partea 2, Viena,1865, pp. 3–5.

Topliceanu, Traian, Paul Iorgovici. Viaţa şi opera, în„Analele Banatului”, 1931, IV, nr. 2–4.

Ursu, N.A., Un calendar istoric literar publicat de Paul Ior-govici, în „Limba română“, 1963, XII, nr. 3, pp. 283–291.

Arhivă:Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Cluj, fond Direcţia

şcolară Oradea, SN, 1797–1807.Presă:„Telegraful român”, 1862, X, nr. 71, 92.

67

A mai întreba ce reprezintă Observaţiile de limbarumânească astăzi, la 215 de ani de la apariţie şi dupăcele şase ediţii de până acum, poate părea cel puţinnepotrivit. Ar părea nepotrivit dacă, de-a lungul tim-pului, scrierea lui Paul Iorgovici nu ar fi fost reparti -zată în domenii dintre cele mai diferite şi nu ar fostdefinită ca aparţinându-i, în exclusivitate, fiecăruiadintre ele. De aceea, înainte de a încerca să spunem ceeste această scriere, va trebui să spunem ce nu este ea.

Dintr-un motiv astăzi probabil greu de înţeles şi,deci, de acceptat, dar care şi-a avut îndreptăţirile sale,Observaţiile au fost considerate o gramatică sau, înorice caz, o lucrare asimilabilă acestei disciplinelingvis tice. O cauză ce poate fi luată în seamă a fostaccepţia extrem de largă cu care acest termen a circu-lat în epocă1, accepţie ce s-a prelungit, oarecum neaş-teptat, până spre zilele noastre2, asta după ce o opinieidentică fusese exprimată şi mai devreme3. Mai aproapede adevăr pare a fi faptul că în textul Observaţiilor selasă descoperiţi suficienţi termeni caracteristici acesteiramuri lingvistice, spre a-l trata ca aparţinându-i. Deexemplu: nomin (nume) „substantiv”, terminaţie „de -sinenţă”, vorbă „verb”, articul, articul definit, ghenfeminin, cazu nominativ, rădăcină, pronunţie, cazuablativ etc. Mai mult, autorul se declară un adversar altermenilor slavoni, precum slovă glasnică, neglasnică,pe care le respinge întrucât „în a cărora loc avem noicuvintele noastre”. De altfel, chestiunea terminologieilingvistice propuse şi utilizate de Paul Iorgovici le-apreocupat şi pe Mihaela Marcu4 şi pe Laura-ElenaPascuale5, care integrează, şi ele, Observaţiile printregramaticile epocii.

Însă împotriva unei atari interpretări lucreazăîmprejurarea că Paul Iorgovici dă nu una, ci două defi-niţii ale gramaticii, ceea ce ar fi desigur superfluu, încazul în care cartea sa ar fi aşa ceva: „gramatica lim-bii materne sau cartea care învaţă regulele de a scria,a pronunţia, a lega mai multe cuvinte sau a face con-strucciuni după proprietatea şi osebirea limbii”6 sau„cartea ce cuprinde în sine regulele învăţătoare cumtrebuie să se întrebuinţeze aşa cuvinte după propieta-tea limbii se numeşte gramatică”7. Că explicaţia noas-tră de mai sus este cea adevărată demonstrează şi

această precizare a autorului, care, referindu-se la uniitermeni specifici acestei discipline, afirmă: „Cei ce nuştiu gramatică nu vor înţelege ce e cazu nominativ şiablativ, îns aicea nu e loc spre explicaţia aceea[s.n.]”8.

Excluzând ipoteza că Observaţiile ar fi o gramatică,urmează să analizăm şi alte puncte de vedere cu pri virela identitatea lor. Numărul celor care au considerat căau de a face, în cazul Observaţiilor, cu un dicţionar nueste, nici el, mic. În ordine cronologică sunt de amin-tit, în acest sens, Ion Gheţie9, Bela Kelemen10, M.Seche11, Diomid Strungaru12 şi, mai recent, ComanLupu13, întreaga listă fiind însă mai amplă. Deşi avedea în cartea lui Paul Iorgovici o scriere lexicogra -fică înseamnă a o restrânge nepermis, a vedea în ea şio asemenea scriere este cât se poate de legitim, căcicea de a doua secţiune a ei, intitulată Exemplurile, esteun extras dintr-o lucrare mai extinsă, despre care însuşiautorul precizează că este un Glosar: „Deci eu aflu a fispre folosul limbii noastre a introduce în limba noas-tră în locul cuvintelor acestora [de origine slavă, n. n.]aşa cuvinte care sunt în limba cea veche aşezate deoamenii cei aleşi, care cuvinte eu le-am pus în dicţio-nariu meu ce-l voi da în tipari cu ajutorul patronilormei. În dicţionariu acela care va fi înscris Glosari,adică carte scurtă de cuvinte [calc după germ. kurzesWörterbuch, n. n.], în care se tâlcuiesc nominele şivorbele cele de acum după puterea rădăcinei dinlimba cea veche, de unde vorbele sunt luate” [p. 81].În altă parte, el dă chiar o definiţie, dovadă că era intimfamiliarizat cu astfel de lucrări, care conţin cuvinte „cuadevărata a lor înţelegere pusă între vorbele celeproaste, după rândul literelor cu care încep”, preci-zând în continuare „cărţile de acest feli se numesc dic-ţionare” [p. 70]. Aşadar, prin Exempluri, cartea lui Ior-govici este doar promisiunea unei scrieri lexicografice,nu una ca atare, însă această parte poate da o idee des-pre ce urma să fie Glosarul şi despre principiile ur matede autor, ceea ce îndreptăţeşte, dar cu preciză rile derigoare, discutarea ei în lucrările de istorie a lexicografieiromâneşti.

În sfârşit, cea de a treia secţiune, intitulată Reflec-ţii despre starea românilor, tratează despre „starea

Identitatea observațiilor de limbă rumânească*Doina Bogdan-Dascălu**

* Alocuţiune susţinută la Simpozionul ştiinţific „Paul Iorgovici – 250” (28 noiembrie 2014, Filiala Timişoara a Academiei Române)** Prof. dr, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”, Timişoara

68

creşterii pruncilor” [p. 119], ceea ce a determinat evo-carea Observaţiilor şi în lucrări de istorie a pedagogieinoastre, aşa cum fac de pildă Lucia Protopopescu14sau V. Ţârcovnicu15. Capitolul este o pledoarie adresatăpărinţilor de a se preocupa de educaţia copilului, în aşafel încât să-l scoată din starea naturală iniţială, deimperfecţiune, şi, exploatându-i „aplecăciunea numailui înnăscută cătră perfecciune”, să-l pregătească pen-tru a deveni „o inimă simţitoare de toate cele ce suntale omeniei, a împreună-pătimirii cu tot ce în lumeaaceasta pătimeşte, un dajnic supus legilor pământuluiîn care el trăieşte” [p. 121]. Deşi conţine asemeneaprincipii de pedagogie, această secţiune, de numaicâteva pagini, nu reprezintă un excurs de specialitate,însă poate fi discutată, şi aceasta, în lucrările ce tra -tează despre trecutul pedagogiei noastre.

Faptul că Paul Iorgovici explică ce sunt logica16,fizica17, retorica18 şi filosofia19, nu îndreptăţeşte înca-drarea scrierii sale în etapele mai vechi ale acestor şti-inţe, chiar dacă aceste explicaţii prezintă interes pentrufelul cum au fost ele definite, de-a lungul timpului.

O poziţie mai adecvată realităţii este cea adoptatăde Paul Miclău20 şi, pe urmele acestuia, Al. Graur21,care nu văd în Observaţii o lucrare de semiotică, dar îlconsideră pe Paul Iorgovici primul semiotician român.Într-adevăr, utilizând surse europene de prima mână(Locke, Condillac), el formulează pentru prima dată încultura noastră idei pe care le vom reprimi mult maitârziu, prin intermediul lui Ferdinand de Saussure, fărăsă se ştie că ele au fost formulate mai întâi în anul1799. Este vorba despre afirmarea fără echivoc acaracterului arbitrar al semnului lingvistic, ca efect alunui contract cultural între indivizi şi, apoi, despremotivarea acestuia prin uzul colectiv: „vorbele suntsemne ale perceputului minţii… Apoi vedem că chilinenaţii chiline au cuvinte, măcar că acelaşi perceput au,aşadar cuvintele sunt semne arbitrarie, adică în voinţaoamenilor stă a numi oareceva într-aşa sau altmintre-lea chip. Numai dacă odată s-au însemnat oarececuvânt şi s-au întărit într-acea semnare prin întrebuin-ţare a mai multor, s-au înţeles şi lucrul cu care e legatnumele acela. Aceste cuvinte se numesc vorbe uzitate,prin întrebuinţare întărite” [p. 76]. Cum uşor se poatevedea, ambele teorii ale lingvistului genevez, cea aarbitrariului semnului lingvistic şi cea a motivării sem-nului prin uz sunt formulate cât se poate de clar deînvăţatul bănăţean, ceea ce face din el nu numai unpionier al semioticii româneşti, ci unul dintre pre -cursorii semioticii moderne.

La capătul acestor sumare consideraţii, rămâne săne întrebăm dacă Observaţiile lui Paul Iorgovici nusunt o gramatică, nu sunt un dicţionar, nu sunt un tra-tat de pedagogie – cu atât mai puţin o logică, o fizică,o retorică sau o filosofie – ce sunt ele, totuşi? Este lim-pede că sunt câte ceva din toate acestea, cel puţin în

privinţa întâietăţii introducerii unor termeni neologicide specialitate, sau în aceea a definirii unor discipline,cu precizarea că această diversitate pluridisciplinarănu este un scop în sine, ci un mijloc prin care el îşiargumentează opţiunea pentru calea de progres al lim-bii române, de care depinde progresul cultural şi socialal naţiunii.

Note1 A. Nicolescu, Şcoala Ardeleană şi limba română, Bucureşti,Ed. Ştiinţifică, 1971, p. 112.2 Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, Istoria limbii române lite-rare. I. De la origini până la începutul secolului al XIX-lea. Ediţiaa doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 442,dar şi D. Macrea, Probleme de lingvistică română, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică, 1961 sau G. Istrate, Limba română literară. Studii şiarticole, Bucureşti, Ed. Minerva, 1970, p. 38.3 De către Romulus Ionaşcu, Gramaticii români. Tractat isto-ric despre evoluţiunea studiului gramaticei limbei române de la1757 până astăzi, Iaşi, 1914 şi Petre V. Haneş, Dezvoltarea limbiiliterare române în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ediţia aII-a, Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor, 1926, p. 69, Trandafir Laţia,Cărturari din Banat, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, f. a.,p. 38.4 În Evoluţia terminologiei gramaticale româneşti în perioada1757–1877, Craiova, Ed. Universitaria, 2005.5 Într-o teză de doctorat din 2012, condusă de N. Saramandu,Terminologia lingvistică în primele gramatici româneşti.6 Observaţii de limba rumânească. Ediţie critică, studiu in tro -ductiv, note şi bibliografie de Doina Bogdan-Dascălu şi CrişuDascălu, Timişoara, Ed. David Press Print, 2012, p. 68.7 Ibidem, p. 70.8 Ibidem, p. 86.9 Glosare de neologisme la sfârşitul secolului al XVIII-lea şila începutul secolului al XIX-lea, LR, X, 1961, nr. 6, pp.557–566.10 Cu privire la începuturile lexicografiei româneşti, CL, VII,1962, nr. 1, pp. 89–92.11 Schiţă de istorie a lexicografiei române. I. De la originipână la 1880, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1966.12 Începuturile lexicografiei române, RS, XIII, 1966, pp.141–158.13 Lexicografia românească în procesul de occidentalizarelatino-romanică a limbii române moderne (1780–1860), Bucu-reşti, Ed. Logos, 1999.14 În Contribuţii la istoria învăţământului românesc dinTransilvania, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1966.15 În Contribuţii la istoria învăţământului românesc dinBanat (1780-1918), Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1970.16 „A loghicei este a învăţa în ce se cuprinde virtutea cuvin-telor care spre acela sfârşit se întrebuinţază ca neşte semne a per-ceputului minţii, ca tot însul, auzind cuvântul, să înţeleagă şi per-ceputul minţii ce e legat cu cuvântul acela.” [pp. 68–69].17 „Fizica sau acea parte a filozofiei în care învaţă a cunoaş-te puterile, proprietăţile (osebirile) unui fieştecăruia trup ce cadesub simţirile noastre” [p. 69].18 „Deci toate regulele ritoricii sunt spre acela sfârşit aşezate,ca numele ce întrebuinţăm spre însemnarea unui lucru sau uneifapte naturii lucrului şi faptei cât poate mai mult să se covină, pen-tru a arăta cât e cu putinţă spre înţeles perceputul minţii noastre”[p.77].19 „Numai filozofii, din cunoştinţa făpturelor acestora,păşesc la cunoştinţa poterilor cele ce sunt înnăscute într-acestea,care toate după îndreptarea puterilor acelora se fac.” [p. 69].20 Cf. Le signe linguistiue, Paris, Editions Klincksieck, 1970şi Semiotica lingvistică, Timişoara, Ed. Facla, 1977.21 Un înaintaş, R. Lit., XI, 1978, nr. 34, p. 8.

69

Secolul al XVIII-lea a fost, şi rămâne în istorie,epoca multiplelor transformări, perioada marilorreforme social-politice pe plan european. Mutaţiileiluministe au generat schimbări profunde în toatesectoarele vieţii publice româneşti: administraţie,justiţie, religie, educaţie, economie pe fundalul asi-gurării coeziunii şi stabilităţii imperiului multinaţio-nal; ţinta fiind unidirecţională: progresul umanităţii.Din această perspectivă, secolul luminilor devine totmai mult un timp al devenirilor, al utilului, cu o altăcivilizaţie şi cu alte structuri funcţionale. Aceastănouă perspectivă îşi pune amprenta şi pe fizionomiaromânilor cu carte din Banat şi Transilvania.

Pentru a ţine pasul noului curent ce a cuprinsîntreaga Europă şi pentru a-şi atinge scopurile,împăratul Iosif al II-lea a folosit trei pârghii, deve-nite prin importanţă şi funcţie, pilonii emancipăriiromânilor bănăţeni: biserica, şcoala şi tiparul. Dece-niul bunului împărat (1780–1790) se remarcă, aşa-dar, prin rodnice reforme. O importantă mutaţiepetrecută în epocă, ţine de anul 1781, când monar-hul de la Viena semnează Decretul libertăţii preseişi a tiparului.1 Tipografia, în concepţia împăratului,trebuia să îndeplinească două funcţii majore: să asi-gure difuzarea normelor imperiale, concretizate înlegi, edicte, patente şi regulamente; să susţinăimplementarea sistemului de învăţământ, prin edita-rea, cu prioritate, a manualelor şcolare.

În acest climat fertil, se semnalează în imperiu oactivitate culturală înfloritoare, context în care seînscriu şi insistentele intenţii ziaristice prezente înBanat şi Transilvania în secolul luminilor, preocu-parea neostenită a lui Paul Iorgovici2 de a înfiinţa ogazetă în graiul naţiei române. „Din toate părţile,lumea se străduieşte să ţină pasul cu ideile noi, săcitească, să-şi îmbogăţească cunoştinţele. Filosofi-lor şi moraliştilor li se adaugă scriitorii pentrupopor, editori şi librari, negustori şi colportori de

cărţi, care fac din comerţul cu cartea, şi uneori nunumai cu ea, ci şi din scrierea şi editarea ei, o ocu-paţie, o necesitate, care corespund timpului şiîmprejurărilor noilor orientări. Ştiinţele şi artele,filosofia şi medicina înfloresc, sunt într-un progresşi o stimulaţie continuă; apar tot mai multe foi,reviste şi ziare pentru lămurirea şi orientarea publi-cului, ordonanţe ale stăpânirii cu privire la datori -ile cetăţeanului”.3

Profitând de deschiderile generate de Decretullibertăţii presei şi a tiparului, ce a condus la o acti-vitate editorială fără precedent în Imperiul austriac,Ioan Molnar Piuariu4 „oculistul chesaro-crăiesc”încearcă, în mai multe rânduri, să editeze ziareromâneşti. Primul demers îl face în 1789, când obţineaprobarea parţială a Curţii de la Viena pentru perio-dicul săptămânal românesc „Foaie română pentrueconom” („Wallachische Zeitung für den Land -mann”).5 „Aprob adresa Cancelariei – spune împă-ratul în rezoluţie – însă scutirea de taxe nu se încu-viinţează, ci Societatea se provoacă a achita contri-buţia cuvenită”.6 Restricţia suveranului a zădărnicitplanul cel frumos, astfel că proiectul lui Molnar –cum spunea Bariţiu – a naufragiat din lipsă de fon-duri. Evident, rolul vestitului doftor de legi şi profe-sor de tămăduirea ochilor, cum îl numea preotulRadu Tempea, în prefaţa gramaticii sale, este incon-testabil în nobilul demers. Informaţia, însă, esteincompletă. Decizia, după cum lasă să se înţeleagăizvoarele istorice7, nu aparţine în totalitate lui Mol-nar, ci cercului spiritual în care acesta se mişcă„Loja Sfântului Andrei“8, o societate francmasonicăcu sediul la Sibiu, apărută încă din 1776, încurajatăde Iosif al II-lea spre a-l ajuta în finalizarea proiec-telor sale, şi din care făceau parte nume importanteîn finalizarea proiectului editării primului ziar înlimba română: contele Bánffy György, guvernatorul

Intenții ziaristice în secolul al XVIII-lea.Contribuția lui paul Iorgovici*Ioan David**

*Alocuţiune susţinută la Simpozionul ştiinţific „Paul Iorgovici” – 250 (28 noiembrie 2014, Filiala Timişoara a Academiei Române)

**Conf. univ. dr., CS II, Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu”, Timişoara

70

Transilvaniei, Martin Hochmeister, tipograf dinSibiu, locul unde trebuia să se tipărească publicaţiaîn cauză, şi, evident, Ioan Molnar Piuariu, denumitîn foaia de evidenţă k.u.k. besteller Oculist. Iată şicâteva argumente ce confirmă această idee:

1. Toate demersurile iluministe şi pacifiste alelui Ioan Molnar Piuariu privind încercarea de ascoate un ziar pentru păturile de jos ale populaţieiromâneşti, înfiinţarea unei societăţi de intelectualiromâni în Transilvania şi medierea conflictului din-tre răsculaţii lui Horia şi împărat se suprapun întrutotul cu obiectivele francmasoneriei Lojei SfântuluiAndrei.

2. În încercarea sa de a edita săptămânalul„Foaia română pentru econom”, iniţiatorul proiectu-lui s-a sfătuit cu colegii din lojă, ei nefiind străini deacest demers; mai mult, Molnar le-a cerut sprijinulpentru obţinerea aprobării. Aşa se explică bunătateade început a guvernatorului de Transilvania, BánffyGyörgy, care în 26 mai 1789, trimite o adresă derecomandaţiune Curţii Imperiale de la Viena, solici-tând tipărirea unui ziar în limba română şi distribui-rea lui fără taxă poştală în Transilvania, Banat şiBucovina. „Cultivarea poporului român – scrie el înadresă – este un scop atât de binecuvântat încât aiciun ziar e mai potrivit ca oriunde. Ziarul va fi citit depătura cea mai incultă şi numai de cei ce ştiu (!)Scutirea de taxele poştale se recomandă, căci dim-potrivă poporul sărman nu va putea ajunge în pose-sia ziarului”.9

3. Ziarul nu urma să prindă viaţă oriunde, ci întipografia lui Martin Hochmeister, tovarăş de lojă(socius) cu Molnar, aşa cum rezultă din adresa deîntâmpinare a guvernatorului Bánffy György, deşicărţile româneşti din acele timpuri nu se tipăreau laHochmeister, ci în cunoscuta tipografie a lui Barth.

4. Concomitent cu scrisoarea guvernatorului,Societatea Literaţilor din Sibiu trimite şi aceasta oadresă curţii, la 30 iulie 1789, în care se face publicprogramul ziarului. Documentele istorice confirmăexistenţa unei astfel de organizaţii, iar ideile progra-mului proiectatului ziar ţintesc în punct fix obiecti-vele societăţii francmasonice, acestea fiind cultura-lizarea şi iluminarea maselor, consolidarea agricolăetc. (vezi nota 5).

5. Deşi aprobat parţial, în prima fază, ziarul luiMolnar nu a apărut10, aşa cum am văzut, din motivefinanciare. Loja nu dispunea de fonduri necesarepentru acest scop, singurul venit al organizaţieifiind, la vremea aceea, cotizaţiile, pe care, în mareparte, le folosea pentru ajutorarea celor năpăstuiţi.

În schimb, societatea fancmasonă se baza pe o marelovitură, şi anume pe câştigarea unor moşii uriaşe încentrul Europei, aparţinătoare cândva cavalerilortemplieri, ai căror urmaşi se considerau. Acesteaerau doar utopii şi astfel toate demersurile lor, carereclamau investiţii financiare – între care şi proiec-tatul ziar – n-au putut fi realizate.

6. Eforturile lui Molnar pentru întemeierea unuiziar în limba română au fost spulberate încă în douărânduri, o dată la 1 decembrie 1793, iar a doua oarăîn august 1794, prin Societatea filozofică a neamu-lui românesc. La prima petiţie adresată cancelarieitransilvane, nu numai că a fost refuzat, dar şi apos-trofat, atrăgându-i-se atenţia că nu se ocupă cu con-ştiinciozitate de împlinirea funcţiei sale de profesor.Cel care dăduse această rezoluţie nu a fost altuldecât Bánffy György, confrate de lojă, căruia Mol-nar îi dedicase gramatica sa, ceea ce rezultă că întrecei doi existase cândva un anumit grad de simpatiereciprocă. De ce a fost atât de categoric, de aceastădată, guvernatorul? Pentru că în 1790, loja francma-sonă s-a dizolvat, spulberând ideile sale utopice.Neînţeles, Molnar s-a adresat direct împăratului,promiţând că dacă se va aproba tipărirea ziarului, elva contribui imediat cu 1000 florini la acoperireacheltuielilor avute cu războiul francez şi, anual, cu208 florini pentru fondul şcoalelor. Petiţia sa nicimăcar nu ajunsese la Iosif al II-lea, căruia Molnar îidedicase, în 1780, o odă, în semn de adeziune lapolitica reformatoare a monarhului. Răspunsul Can-celariei de la Viena – „nu este obiceiul a trimiteMăiestăţii sale petiţiuni de-ale singuraticilor indi-vizi” – a fost mai mult decât şocantă. Dacă până maiieri, Ioan Molnar Piuariu, se bucu rase de anumiteonoruri, iată că, la 9 aprilie 1794, acelaşi Molnardevine un singuratic individ. Evident, doctorul ocu-list ieşise din graţiile suveranului şi ale curţii. Acestlucru se explică prin faptul că Ioan Molnar Piuariu,francmasonul de ieri, devenise, între timp, un aprignaţionalist.

Se ridică, totuşi, o întrebare: Ion Molnar Piuariua acţionat singur în acest demers editorial sauîmpreună cu Paul Iorgovici? Aurel Cosma-junior11susţine că ilustrul cărturar, după ce s-a reîntors laViena din călătoria făcută în Italia, Franţa şiAnglia,12 „a încercat să tipărească împreună (s.n.)cu doctorul Ioan Molnar cea dintâi gazetă româ-nească pentru propagarea ideilor de libertate decare se pătrunse în timpul şederii sale la Paris”.13Nu se precizează, însă, anul în care s-a făcut acestdemers.

71

Pe de altă parte, Nicolae Iorga, în importanta salucrare dedicată istoriei presei române14, susţine căindependent de dânsul (s.n., Ioan Molnar Piuariu –n.n.) şi desigur cu tendinţe mult mai înaintate15,Paul Iorgovici tipărise foaia lui la Viena, trimiţând şiexemplare în Ardeal, între altele episcopului neunit,sârb de neam, Gherasim Adamovici. Mai spune isto-ricul că „în situaţia tulburătoare a momentului”,guvernul de la Viena nu putea să îngăduie astfel demanifestaţii, temându-se că mişcările din vremea luiHorea să nu apară din nou, conduse, de astă dată, deintelectualitatea înflăcărată de ideile Revoluţieifranceze. Astfel că „foile lui Iorgovici se nimicirăprin cenzură”16 – conchide Nicolae Iorga. Nici înlucrarea citată nu se specifică cu exactitate anul încare ar fi apărut această publicaţie şi nici titlul foii.

Mai exact este Mircea Popa, în lucrarea sa dedi-cată în exclusivitate doctorului oculist de la Sadu,care lasă să se înţeleagă, raportându-se la studiul luiIlarie Chendi17, că ar fi vorba de o singură colabo-rare între cei doi: „Nici încercarea din 1794 pe careo face împreună cu Paul Iorgovici, pe atunci revizoral tipografiei ilirice din Viena, nu avu mai mulţisorţi de izbândă, deşi de astă dată se pun sub pro-tecţia episcopului ortodox Gherasim Adamovici”.18

Astăzi, poate că nici nu mai are importanţă dacăcei doi cărturari au lucrat împreună sau individual.Cert este că atât Ioan Molnar Piuariu, cât şi Paul Ior-govici au ars necontenit, în acest capăt de secol alluminilor, pentru a pune sub tipar foi în limba stră-bună. Niciunul nu s-a domolit de acest neastâmpăr.Ioan Molnar Piuariu înfiinţează, în 1794, Societateafilozofică a neamului românesc, tot în ideea tipăririiunei publicaţii în limba română, care urma să senumească „Vestitorii filosofişti şi moralişti”, demersrămas tot în stadiu de proiect.

Pe de altă parte, Paul Iorgovici publică, la Viena,în 1794, „Calendar pe seama norodului slaveno-sâr-besc şi rumânesc”, în scriere chirilică, o publicaţiede tip amalgam19. Este a treia publicaţie de acest feldin spaţiu românesc; prima, „Calendarul lui Şoanu”,apărută în Scheii Braşovului la 1731, iar a doua„Calendariu pe 112 ani” apărut în Târgul Iaşilor în1785, al fraţilor Mihail şi Policarp Strilbiţchi.20Neastâmpărul său ziaristic mai ridică o întrebare,care ţine nu de un anumit an, ci de intervalul de timpîn care Paul Iorgovici funcţiona ca avocat consisto-rial la Vârşeţ. Aurel Cosma-junior în lucrarea Istoriapresei româneşti din Banat21 lansează ideea că PaulIorgovici ar fi încercat să scoată şi aici, la Vârşeţ, unziar în limba română. Întrucât, până în prezent, nu

s-au adus la lumină elemente edificatoare, supoziţialui Cosma rămâne o temă de studiu.

Pentru progresul limbii române, Paul Iorgovicise numără, prin lucrarea sa de căpătâi Observaţii delimbă rumânească, apărută la Buda în 1799, printrecei mai de seamă ctitori ai limbii noastre naţionale,iar pe plan ziaristic deschizător de drumuri. Bunelesale demersuri în planul tipăririi unei publicaţii înlimba română s-au materializat într-o nouă intenţie,în 1860, imediat după căderea absolutismului. Înacest an, la Timişoara se face prima încercare temei-nică pentru tipărirea unei gazete în limba română.Ziarul trebuia să se numească „Albina Banatului”22şi urma să fie cârmuit de Simeon Mangiuca, mareleziarist şi scriitor de mai târziu, răsplătit pentru acti-vitatea publicistică pe tărâm cultural cu înaltul titlude membru de onoare al Academiei Române. Publi-caţia nu a apărut şi nici nu se cunosc motivele.Paispre zece ani mai târziu, demersurile lui Paul Ior-govici pentru înfiinţarea unei publicaţii în limbaromână se concretizează, prin apariţia la Timişoara,în 1874, a publicaţiei „Priculiciul”23 din iniţiativalui Pavel Rotariu, sprijinit financiar de cel careurma să-i devină socru, protopopul de Timişoara peatunci, Meletie Drăghici.

Dacă astăzi presa românească din Banat se poatemândri cu o experienţă de 140 de ani împliniţi, acestfapt se datorează, în primul rând, ilustrului cărturarPaul Iorgovici, cel care a aşezat prima piatră latemelia presei bănăţene în limba română.

Note1 Reformele lui Iosif al II-lea aduceau, în contextul libertăţii

presei şi a tiparului, şi alte beneficii: libertatea clericilor de a citiorice carte ca şi laicii, precum şi orice altă apariţie tipografică(Decretul din 4 mai 1781). Tipăriturile urmau să fie aprobate de osingură comisie centrală vieneză, excepţie făcând textele care seadresau într-un ton nepotrivit religiei, statului şi bunelor moravuri(Decret din 11 iunie 1781). Au urmat şi alte deschideri liberale:dreptul necatolicilor de a-şi procura în mod liber cărţile religioase(1783); oprirea percheziţiilor domiciliare în vederea confiscăriicărţilor interzise (1784).2 S-a născut la 28 aprilie 1764, în localitatea Vărădia (Caraş-Severin) şi a murit pe neaşteptate, la vârsta de 44 de ani în ziua de21 martie 1808. Tatăl, preotul Marcu Iorgovici, era nepotul nobi-lului Iane din Ardeal, care din cauza persecuţiilor calvine, trecândCarpaţii, s-a stabilit în România şi s-a căsătorit cu o fată din fami-lia Brâncoveanu. De aici, se trage şi numirea lui Paul IorgoviciBrâncoveanu (vezi dr. Aurel Cosma-junior, Istoria presei românedin Banat, Timişoara, Editura ziarului Unirea Română, 1932, pp.8–9).

72

3 M. Popa, Ioan Molnar Piuariu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia,1976, pp. 102–103.4 Fiul popii Tunsu şi al Patrasiei, Ioan, devenit mai târziuMolnar Piuariu, s-a născut în 1749, la Sadu. Tatăl, protopopul Ioandin Sadu, este nevoit să-şi părăsească satul natal şi să se strămuteîn Banat (nu se cunoaşte cu exactitate data). El figurează ca parohîn matricolele comunei Sânmiclăuş (Sânnicolaul Mare de astăzi)începând cu anul 1772. A rămas, în această localitate, până lamoarte (1782).5 Programul ziarului proiectat, cum a rezultat din scrisoareaguvernatorului trimisă Curţii Imperiale de la Viena, la 30 iulie1789: „Naţiunea, pe seama căreia se va porni acest ziar nu este laacel nivel cultural ca întreagă să ştie ceti. Deci ziarul este destinatmai ales pentru preoţi, cari vor avea să comunice conţinutul cupoporul în fiecare săptămână. Obiectivele principale ar fi: întâm-plările zilei şi deprinderea în bunele moravuri şi în economie. Zia-rul ar începe cu un anumit Popa Miron, preot în Valea Frumoasă,care ar avea să povestească: cum a trăit el în casa sa, între copiiişi părinţii săi; în ce chip a condus economia; ce a muncit în aniicei rodnici şi ce anume în cei nerodnici; în ce măsură s-a supusconducătorilor; cum a sprijinit pe cei săraci – cu un cuvânt, ce bunpovăţuitor şi părinte a fost poporului. În faţa popii Miron va fizugrăvit un om beţiv, iubitor de gâlceavă şi de rea tovărăşie, carefuge de muncă, e nesupus şi are un sfârşit trist. Astfel, cititorul vaînvăţa a da ascultare celor bune, a dispreţui cele josnice şi toateaceste prin pilde bune şi pilde rele. Şi se vor mai publica în acestziar; ştirile militare, înaintările la guvern şi alte lucruri de folos;dorinţele dintre cetăţeni şi superiori, instrucţiuni privitoare ladiferite ramuri ale agriculturii; apicultură şi viticultură. Editor vafi Martin Hochmeister. Din venit, societatea nu va acoperi decâtcheltuielile ziarului, căci remuneraţie nu pretinde. Venitul curat îlva jertfi pentru răsplătirea agricultorilor celor mai bravi şi maisârguitori, împărţindu-l an de an şi publicând aceasta în ziar“.(Marian Petcu, Istoria presei române, antologie, Bucureşti, 2002,Ed. Tritonic, pp. 113–114, articolul Începuturile ziaristicii noastre,1789–1795, de Ilarie Chendi, 1900).6 Ibidem, p. 114.7 Se face referire la studiile publicistului maghiar Jakab Elek,cartea lui F. Zieglaur, Geschichte der Freimaurerlage Sf. Andreaszu den drei Seeblättern im Hermannstadt (1767–1790), la care facetrimitere Ilarie Chendi.8 Organizaţia sibiană, cu denumirea completă Loja SfântuluiAndrei la cele trei foi de mare din Sibiu, în Orient a fost cea maiputernică şi prosperă asociaţie de acest tip la noi, ea ajungând săadune în jurul ei tot ceea ce Transilvania avea mai de valoare, fărădeosebire de confesiune şi naţionalitate (Ilarie Chendi). Evoluţialui Molnar pe această scală a fost: la 16 septembrie 1781, primeştegradul I; la 17 aprilie 1783, gradul II; iar la 13 octombrie 1784,gradul III. Membrii lojei au fost animaţi de idei umaniste şi paci-fiste, urmărind binele membrilor societăţii, indiferent de naţionali-tăţi şi convingeri religioase. Se cultiva prietenia şi ajutorarea reci-procă, pacifismul şi evitarea răului. Membrii lojei erau toleranţi şicosmopoliţi, militând pentru o armonie universală prin progresultreptat al societăţii, prin reforme şi îmbunătăţiri liber-consimţite.Mistici în aparenţă, ei erau naţionalişti şi reformişti notorii, lucru

care se va repercuta în activitatea viitoare a lui Molnar (conformMircea Popa, op.cit.). Din lista membrilor făcea parte şi princi peleAlexandru Moruzzi Mavrocordat, întâiul francmason român alacestei loje. El ocupa chiar o funcţie de demnitar („vicarius”),urmând să organizeze o secţiune francmasonă pentru România.9 M. Petcu, op. cit., p. 11.10 Deşi documentele istorice evidenţiază că această încercarenu a izbutit, Bariţiu, într-o scrisoare adresată publicistului maghiarJakab Elek, în 1882, susţine că ziarul a fost tipărit, totuşi, în 1791,într-un singur număr, care s-ar fi găsit în 1852, într-una din Biseri-cile Române din Ocna Sibiului. Asupra acestei probleme, Bariţiunu a mai revenit niciodată în scrierile sale.11 A. Cosma-junior, Istoria presei din Banat, Timişoara, Ed.David Press Print, 2012, pp. 24–26.12 La Roma a stat trei ani, adunând documente pentru ademonstra că „românii au venit în Transilvania şi sunt, aici, locui-tori mai vechi decât ungurii”. La Paris, s-a găsit în toiul revoluţiei,a rămas tot trei ani, asistând, la 21 ianuarie 1793, la decapitarearegelui Ludovic al XVI-lea. Apoi, a trecut la Londra, unde a func-ţionat aproape un an ca „concepist la Curte”.13 A. Cosma-junior, op. cit., p. 25.14 N. Iorga, Istoria presei româneşti. De la primele începuturipână la 1916, Bucureşti, Atelierele Societăţii Anonime „Adeve-rul”, 1922.15 N. Iorga îl prezintă pe Paul Iorgovici în cuvinte elogioase:„Români care începeau a se purta în largul lumii, unul, neastâm-păratul bănăţean Paul Iorgovici, ajunse şi în ţările Apusului, undefierbea concepturile de transformare a lumii, că, de la Pressburgşi Pesta, el trecuse pentru studii de drept la Viena, că văzuseRoma, unde şi el se ocupase de studii istorice dar, caz unic, pen-tru contemporanii săi români, pătrunse până la Paris, unde stătutrei ani şi asistase chiar la decapitarea nenorocitului rege, apoitrecuse la Londra, pentru că de aici să revie în capitala austriacăşi să ocupe un loc de conţipist de curte. Trebuie să privim ca unlucru sigur (s.n.) că aici, la Viena, alături de grecii care serveauprintr-o presă nouă interesele naţiei lor şi cu sârbii care am văzutcă găsiseră şi ei mijlocul de a începe asemenea publicaţii, bănă-ţeanul se apucă de tipărit întâiul ziar politic în limba noastră”(Op. cit., pp. 29–30).16 N. Iorga, op. cit., pp. 29–30.17 I. Chendi, Începuturile ziaristicii noastre (1789–1795),Orăştie, 1900.18 M. Popa, Ioan Molnar Piuariu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia,1976, p. 61. 19 Publică date calendaristice, informaţii privind desfăşurareatârgurilor, tabele utile în economia casnică şi o istorioară.20 Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul preseiromâneşti, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1995, pp. 86, 90, 115. 21 A. Cosma-junior, Istoria presei române din Banat, Timi-şoara, Ed. David Press Print, 2012, p. 27. 22 I. David, Presă şi cultură, Timişoara, 2005, Ed. Art-press/Augusta, p. 62.23 Ioan David, op. cit., pp. 85–87.

73

Aniversări

În ziua de 4 februarie 2010, cu ocazia împliniriivârstei de 85 de ani, la Clubul Oamenilor de Ştiinţăal Academiei Române, v-am adresat un cuvânt încare îmi exprimam bucuria de a vă fi cunoscut şi dea fi colaborat cu Domnia Voastră. Acum, după cinciani, când împliniţi nouă decenii de viaţă dedicatăştiinţelor dreptului şi celei economice, când recitescîn revista „Academica“ alocuţiunea rostită cu acelprilej, îmi dau seama cât de sărace cuvinte am pututsă aşez pe hârtie şi să le rostesc.

Au mai trecut cinci ani, în care am avut bucuriaşi onoarea de a ne vedea aproape săptămânal şi, decele mai multe ori, de a lucra împreună, pentru maibinele Academiei Române.

De fiecare dată, am văzut şi am apreciat la dum-neavoastră, domnule profesor Vasile Stănescu,admirabila stăpânire a ştiinţei managementului şi adreptului, dar, mai presus de toate, inegalabila înţe-lepciune, trăsătură pe care eu am receptat-o nu ca unfruct copt al senectuţii, ci ca un har, ca un dar alminţii şi al bogăţiei spiritului cu care aţi fost înzes-trat de părinţi şi de Dumnezeu şi pe care le-aţi şle-fuit în permanenţă.

Şi voi continua, domnule profesor, cu admiraţiape care v-o port pentru lecţiile de impecabilă mora-litate ce ni le predaţi de la înălţimea catedrei dum-neavoastră, zi de zi, întregii societăţi româneşti, câtşi cercului mult mai restrâns în care vă manifestaţi,din care însă este tot mai absentă această atât denecesară caracteristică a unei vieţi decente – morali-tatea. Nu am scris şi nu am spus niciun cuvânt, dom-nule profesor, despre opera dumneavoastră ştiinţi -fică vastă din domeniul dreptului administrativ, al

economiei şi filosofiei, despre remarcabilele studiiasupra fenomenelor globale care au cuprins societa-tea şi economia mondială, pentru că, sunt convins,că toţi colegii care vor scrie şi vor vorbi – jurişti,economişti, filosofi etc. – vor acoperi acest dome-niu. În schimb, îmi permit să apreciez, în încheiere,extraordinara vioiciune a spiritului, puterea şi con-stanţa zilnică a muncii, şi, mai presus de toate, com-portamentul dumneavoastră uman şi colegial exem-plar, apreciat de toţi oamenii – într-un cuvânt,excepţionala lecţie de demnitate şi eleganţă în totceea ce aţi întreprins şi continuaţi să întreprindeţi.

Dumnezeu să vă dea încă mulţi, mulţi ani, sănă-toşi şi fructuoşi!

profesorul Vasile Stănescu –nouă decenii de viață exemplarăAcad. Păun Ion Otiman

74

Profesorul Nicolae Dinculeanu, membru deonoare al Academiei Române (din 2003), a împli nitvârsta de 90 de ani la 26 februarie 2015. Stabilit înSUA din anul 1976, profesorul a reprezentat şireprezintă cu strălucire şcoala matematică româ-nească.

Născut la 26 februarie 1925 în Oltenia, NicolaeDinculeanu a absolvit Liceul militar „D.A. Sturdza"din Craiova, după care a urmat şcoala de ofiţeri deartilerie din Piteşti, devenind sublocotenent în 1945.Anii care au urmat au conturat dubla formaţie a luiNicolae Dinculeanu, care este matematician şi ingi-ner. A absolvit Facultatea de Electrotehnică a Poli-tehnicii din Bucureşti în 1950. Simultan, între anii1946 şi 1951, a urmat cursurile Facultăţii de Mate-matică şi Fizică din Bucureşti.

De menţionat că, deşi a absolvit această facul tateîn 1951, a fost acceptat ca preparator în cadrul eiîncă din 1950. După o perioadă de cinci ani, timp încare a funcţionat în mai multe instituţii de învăţă-mânt superior din Bucureşti, se stabileşte, începândcu 1954, la Catedra de analiză matematică a Facul-tăţii de Matematică şi Fizică din Bucureşti (şef decatedră, Miron Nicolescu).

Opera matematică a profesorului Nicolae Dincu-leanu se încadrează în domeniul analizei funcţio -nale, cu specializare în Teoria măsurii şi integrăriivectoriale. Nicolae Dinculeanu începe activitatea decercetare ştiinţifică în anul 1953. Sub conducereaprofesorilor Octav Onicescu şi Cassius T. IonescuTulcea, elaborează teza de doctorat intitulată SpaţiiOrlicz de câmpuri de vectori, pe care o susţine în1957. Teza a avut un larg ecou la vremeares pec tivă, rezultatele obţinute fiind publicate în treiarticole succesive apărute în reviste im por tante dinstrăinătate. Ulterior, activitatea de cercetare a luiNicolae Dinculeanu se concentrează pe teoria măsu-rii şi integrării vectoriale. În această direcţie, a obţi-nut rezultate care îl consacră printre liderii în dome-niu. Unanim respectat şi apreciat, profesorul a fost

invitat la numeroase congrese internaţionale şi asusţinut cursuri şi conferinţe la multe universităţiimportante din străinătate. Dintre rezultatele obţi-nute, menţionăm (selecţia este, în mod inevitabil,subiectivă): teoreme de tip Radon-Nikodym vecto-riale, reprezentarea integrală a operatorilor liniari pespaţii de funcţii, rezultate privind integralele Dun-ford şi Pettis, rezultate privind regularitatea măsuri-lor Baire vectoriale şi rezultate privind compacitateaîn spaţii de măsuri.

În ultima vreme, Nicolae Dinculeanu a obţinutrezultate privind integrarea în raport cu măsurilevectoriale cu semivariaţie finită, introducând niştespaţii funcţionale aferente. Folosind această teorie, areuşit să obţină generalizarea integralei stochasticeîn cazul proceselor stochastice vectoriale.

În mod precis, profesorul a reuşit să prezinteintegrala stochastică vectorială ca o integrală înraport cu o măsură vectorială, unificând, astfel, teo-rii care, până acum, erau, în mod arti ficial, dispa rate.

Nicolae Dinculeanu – 90 de aniIon Chițescu*

* Prof. univ. dr., Facultatea de Matematică și Informatică, Universitatea București

75

Acestui subiect îi este dedicată ultima monografie aprofesorului Vector Integration and Stochastic Inte-gration in Banach Spaces, aparută la John Wiley &Sons, Inc., 2000 (pe coperta a patra, autorul estecaracterizat astfel: „World famous expert on vectorintegration and stochastic integration in Banachspaces“). De menţionat sunt şi celelalte două mono-grafii ale lui Nicolae Dinculeanu, apărute la presti-gioase edituri străine (există şi ediţii în limba ro -mână): Integration on Locally Compact Spaces,Noord hoff International Publishing, Leyden, 1974şi, mai ales, Vector Measures, apărută la Veb Deu -tscher Verlag der Wissenschaften, Berlin, 1966 şi laPergamon Press, Oxford, 1967. Ultima monografiea fost şi rămâne textul de bază în domeniul teorieimăsurii şi integrării vectoriale.

În ceea ce priveşte activitatea didactică (ne-amoprit la anul 1954), în cadrul sus-menţionatei Cate-dre de analiză matematică, Nicolae Dinculeanu estenumit lector (1957), conferenţiar (1960) şi profesor(1966). Până la plecarea sa definitivă din ţară (1976)şi stabilirea în SUA, Nicolae Dinculeanu a predatCursuri de analiză matematică, analiză funcţionalăşi teoria măsurii (ultimul era un curs special – echi-valentul cursurilor opţionale sau de master deastăzi).

Cei care au avut norocul să-i fie studenţi, îşiamintesc aceste cursuri memorabile: claritatea, r i -goarea şi eleganţa profesorului sunt de neuitat,Nicolae Dinculeanu rămânând în istoria facultăţii cafiind unul dintre cei mai mari profesori.

Tot în plan didactic, menţionăm Cursul de Ana-liză Matema tică, în două volume, scris de profesoriiMiron Nicolescu, Nicolae Dinculeanu şi SolomonMarcus, care a fost şi este folosit de multe generaţiide studenţi. Cursul a apărut la Editura Di dactică şiPedagogică în multe ediţii. La ultima ediţie, pentrucă tipărirea s-a finalizat după plecarea definitivă dinţară (1976) a profesorului Nicolae Dinculeanu, auto-rităţile co mu niste au decis ca nu mele său să nu maiapară şi, astfel, cursul a apărut fără autori pe co pertă.

Plecarea din ţară a profesorului Dinculeanu alăsat un gol imens în învăţământul românesc.

Pentru Nicolae Dinculeanu au urmat ani mulţide activitate în universităţile americane, activitatemult apreciată acolo şi pusă, desigur, în slujba mate-maticii.

De numele Domniei Sale se leagă şi excepţiona-lul manual de liceu Elemente de Analiză Matema -tică, scris împreună cu Eugen Radu. Apărut în 1959(cu multe reeditări ulterioare, unele în variante pres -curtate), acesta a fost primul manual riguros (în spi-ritul predării analizei matematice cu epsilon-delta)apărut în limba română şi a rămas neegalat pânăastăzi (în opinia multora).

Nicolae Dinculeanu a activat în funcţia de cer-cetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Aca-demiei Române între anii 1951–1976, unde a fost şidirector adjunct ştiinţific (1965–1976), directorfiind Miron Nicolescu, în acea perioadă.

Activitatea profesorului Nicolae Dinculeanu afost recunoscută şi onorată: este doctor honoriscausa al universităţilor din Craiova (1996) şi Bucu-reşti (2003); este membru de onoare al Aca demieiRomâne (2003); a fost decorat cu Steaua Românieiîn grad de cavaler (2011).

Aceste modeste rânduri, scrise de un discipoldespre maestrul său, prezintă numai parţial activita-tea unei mari valori a acestei naţiuni. Să-i mulţumimcu admiraţie lui Nicolae Dinculeanu, pentru deose-bitele realizări ale Domniei Sale.

76

Documentar

În decembrie 1989, România a intrat într-o nouăepocă a existenţei sale, ca societate democratică, cuo economie de piaţă, specifică statelor membre aleUniunii Europene. Odată cu intrarea în Uniune(2007), România s-a angajat într-un proces extremde complex de aliniere la economia occidentală, lanoile cerinţe impuse de procesul de globalizare spe-cific acestei perioade. În urmă cu 24 de ani, Româ-nia dădea piept cu noile realităţi economice şi so -ciale, cărând după sine un bagaj specific ţărilorsocialiste, care reuşiseră să-şi schiţeze până atunciun concept de dezvoltare economică bazată peindustrie, în primul rând, şi pe o cooperare econo -mică preponderent socialistă în cadrul CAER, în aldoilea rând.

Prăbuşirea sistemului comunist a plasat în faţanoii democraţii o serie de probleme şi provocări faţăde care economia de până atunci nu era pregătită.România intra într-o perioadă în care statul nu aveasă mai deţină rolul fundamental pe care îl avusesepână atunci, iar elementul fundamental, specificnoii economii, era profitul şi nu planificarea. Dinacest punct de vedere, industria comunistă (mai binespus socialistă) reprezenta în acelaşi timp o avere, ooportunitate, dar şi o problemă, o piatră de moarăatârnată de gâtul noii economii capitaliste. Dinpăcate, guvernanţii de după 1989 au văzut în indus-tria socialistă mai mult latura negativă sau, altfelspus, latura de profit (în majoritatea cazurilor, profitpersonal sau de grup) decât potenţialul real înglobatîn fabricile, uzinele, platformele industriale şi între-prinderile construite cu sudoarea poporului în dece-niile şase şi şapte ale secolului trecut. Din această

cauză, ceea ce trebuia să fie restructurarea industrieiromâneşti, a ajuns – în marea majoritate a cazu ri -lor – să fie în mod real distrugerea, dezafectarea,dez membrarea sau, într-un cuvânt spus, decăderea aramuri întregi industriale care făceau faima Româ-niei peste hotare.

Cauzele decăderii industriei României au fostnenumărate, analizate şi comentate, intens justifi -cate şi acceptate ca fiind absolut necesare; în reali-tate, distrugerea industriei româneşti a reprezentatcea mai mare crimă împotriva poporului român, res-ponsabilă, în mare parte, de realităţile negre alesocietăţii actuale româneşti (şomaj, scăderea nivelu-lui de trai, emigrarea tinerilor, degradare socialăetc.). Trecerea la o economie de piaţă, nesusţinutăprin compensări interne sau externe (de exemplu,dispariția CAER), a găsit societatea româneascănepregătită să facă faţă noilor realităţi economice depe piaţa liberă. Acestei schimbări bruşte şi neaştep-tate i s-au adăugat şi alţi factori „disturbatori” careau „împins” economia românească într-o direcţiegreşită. Schimbarea profilului economic, modifica-rea distribuţiei populaţiei active, modernizarea in -dustrială (apariţia tehnologiei informatice, automa-tizărilor, a obţinerii unei cantităţi mai mari de pro-duse, cu oameni mai puţini, datorită dezvoltării teh-nologiei), dezvoltarea serviciilor (a informaticii, te -le comunicaţiilor, a comerţului etc.) şi apariţia secto-rului economic de prelucrare a datelor (informatică,son daje de opinie, studii de marketing etc.) au „bul-versat” evoluţia normală şi logică pe care trebuia săo aibă industria şi, respectiv, economia post co mu -nistă românească.

Restructurarea industriei românești înperioada postcomunistă (I)Silviu Costachie*Nicolae Damian**Viorel Paraschiv***

* Conf. univ.dr., Universitatea Bucureşti, director al Centrului de Cercetare pentru Dezvoltare Regională şi Integrare Europeană (C.C.D.R.I.E.)** Prof. dr., director coordonator, Şcoala Gimnazială Pufeşti, Vrancea, cadru didactic asociat la Universitatea Bucureşti, D.F.P.Focşani, membru C.C.D.R.I.E.

*** Prof. dr., Liceul Tehnologic Economic de Turism, Iași

77

Acestor cauze li s-au adăugat şi altele, specificesocietăţii româneşti, aflate în plin proces de tran -sformare. Retehnologizarea industriei chimice pen-tru a respecta normele de poluare ar fi determinatcosturi mari, lucru care a dus la optarea pentru închi-derea ramurilor considerate poluante în detrimentulmodernizării. Interesele unor firme străine de asuprima concurenţa din România, a dus la cumpăra-rea în primă fază şi închiderea ulterioară a utilităţi-lor româneşti din domeniu, rezolvându-se astfel pro-blema concurenţei pentru noii proprietari. Transfor-marea fabricilor mamut, care aveau o producţie pla-nificată, nu neapărat corelată cu cerinţele pieţii, înmulte (uneori, prea multe!) IMM-uri, ce ar fi trebuitsă confere o mai mare supleţe economică, nu a datîntotdeauna rezultatul sperat. Deseori, sub mascarestructurării, s-a ascuns dorinţa de a valorifica tere-nul aflat sub unităţile respective sau maşinile şi uti-lajele deţinute de acele unităţi, de multe ori ca fiervechi. A apărut, astfel, o mafie a fierului vechi carea ajuns să prospere în acest fel, la cote inimagina bileînainte de anul 1989. Multe dintre halele industrialeau fost demolate, locul acestora fiind luat de ansam-bluri rezidenţiale, spaţii comerciale de tip mall saualte construcţii. Un astfel de exemplu este platformade vest a municipiului Iaşi, unde obiec tive de patri-moniu arhitectural industrial datând din a doua ju -mă tate a secolului al XIX-lea (Fabrica de bere„Zimbru”, Fabrica de tricotaje „Moldova”, Fabricade ţigarete ş.a.) au fost declasificate, chiar dacă eraupe lista protejată a Primăriei Iaşi, şi demolate.

Una dintre cele mai mari transformări s-a înre-gistrat în industria metalurgică, fapt datorat depen-denţei de resursele din spaţiul ex-sovietic, dar şi decompactarea pieţei mondiale, acest aspect incum-bând şi o anumită concurenţă cu oţelăriile de aici.De asemenea, apariţia unor înlocuitori ai fierului, detipul produselor din plastic, în viaţa de zi cu zi, esteşi acesta un aspect ce trebuie avut în vedere. Deexemplu, în industria auto, componentele automobi-lului au început să fie înlocuite cu plastic (mascafaţă şi spate, spoilerele, chiar aripile), motorul esterealizat din aliaje şi este tot mai mic, ca dimensiune.Materia primă în industria metalurgiei feroase adevenit fierul vechi, refolosit din alte fabrici deza-fectate sau, cel reciclat, de firmele specializate.

Combinatul Siderurgic Galaţi1, cel mai maredin România şi al doilea ca mărime din Europa, afost construit în perioada anilor 1960–1966, dar aintrat în producţie doi ani mai târziu, în 1968. Acestafurniza materie primă şantierului naval din acelaşi

oraş, iar pe axa fluvială Dunăre-Rhin beneficia deposibilitatea unei distribuţii facile a producţiei întoată Europa. Amplasarea sa, pe Dunăre, s-a făcutavându-se în vedere importul (la data respectivă) defier şi cărbune din estul Europei. Dacă înainte de1989, în acest combinat lucrau în jur de 40 mii deangajaţi, iar cu celelalte conexiuni orizontale alesale, se ajungea la circa 50 de mii, în anul 2001 numai existau decât 27 de mii angajaţi, pentru ca înprezent să muncească acolo mai puţin de 8700 demuncitori. Producţia record de oţel a fost atinsă înanul 1988, fiind înregistrate peste 8,5 milioane tone,scăzând în prezent la 3,5 milioane. Una dintre cau-zele decăderii a fost căpuşarea sa de către firme cecumpărau produsele la sub preţ şi le vindeau în stră-inătate la preţ mult mai mare (cu complicitatea foru-rilor tutelare, inclusiv de la Bucureşti). După priva-tizarea acestui colos industrial, s-a ajuns ca în anul2008 să obţină un profit de 150 milioane euro, iarapoi, în numai câţiva ani, să înregistreze pierderimasive în contextul crizei economice globale2. Pro-prietarul acestui combinat, Arcelor Mittal, este şiproprietarul combinatelor metalurgice din oraşeleHunedoara, Roman şi Iaşi – ultimele două speciali-zate în producţia de ţevi. Construcţia Fabricii de ţeviRoman între 1951–1957, în apropierea oraşului,lângă satul Cordun, pe o suprafaţă de 114 ha, a atras10 mii de muncitori, în prezent numărul angajaţilorpermanenţi ai acestei unităţi ajungând abia la douămii de persoane3.

O soartă extrem de „cruntă” a avut-o Combina-tul Siderurgic din Hunedoara, unde de la douăzecide mii de muncitori cât lucrau înainte de 1989, dupăprivatizarea acestuia au rămas mai puţin de o mie.Capacităţile de producţie de pe cele 140 ha aproapeau dispărut, tot mai mulţi oameni lipsiţi de ocupaţiepermanentă caută fierul pentru a-l valorifica, singurasursă care le asigura traiul de zi cu zi. În apropiere,la Călan, din combinatul siderurgic nu a mai rămasnimic, doar mormane de moloz; aici, trudeau pentruobţinerea oţelului peste cinci mii de muncitori4.

Un alt combinat siderurgic a început să fie con-struit încă din anul 1976, la Călăraşi (după 1990redenumit S.C.„Siderca” S.A.), fiind prevăzut cugară şi port propriu – legat printr-un canal de 13 kmcu fluviul Dunărea. Avea să fie cel mai mare produ-cător de şină de cale ferată din sud-estul Europei.Supus unor continue planuri de modernizare, în anulde graţie 1990, era finalizat într-o proporţie de 96%,având în procesul de producţie peste 6500 de mun-citori. Datoriile uriaşe înregistrate, unele dintre

78

acestea şterse de către statul român, altele ajunse înpatrimoniul unor terţe firme, vor determina executa-rea silită. S-a început prin tăierea fierului din con-strucţiile productive, transformarea acestora înmoloz. Au fost recuperate ca fier vechi până şi ma -ca ralele din portul operaţional al combinatului5. Altecentre metalurgice abia mai funcţionează, cum suntOţelul Roşu, Reşiţa şi Târgovişte (ultimul, pentru oţe-luri speciale). Combinatul de la Câmpia Turzii a fostînchis. Centrele mai mici, precum Nădrag şi Vlăhiţa,au dispărut, fiind demolate în ultimii zece ani!

Rămânând în domeniul metalurgiei, trebuie săremarcăm un record deţinut de România în Europa.Este vorba de turnul Combinatului de prelucrare acuprului din Baia Mare, având următoarele caracte-ristici: 351,5 metri înălţime, o bază de 20 metri şi undiametru la vârf de 9 metri, fiind mai înalt decâtcelebrul Turn Eiffel.6 Din păcate, a fost dezafectatşi acesta....

O altă ramură fundamentală a unei industriimoderne, pe vremuri mândria industriei româneşti, asuferit şi aceasta transformări şi restructurări greu deimaginat în urmă cu 24 de ani. Este vorba de indus-tria constructoare de maşini, care include cea maidinamică ramură industrială, menţinută şi în pre-zent, industria de automobile. Rod al cooperăriiromâno-franceze, începută la sfârşitul anilor ´60 aisecolului trecut, industria românească de automo -bile a reprezentat o speranţă pentru economia post-decembristă. Privatizarea UAP, cu sediul la Mio-veni, prezentată ca un imens succes al constructoru-lui recunoscutei mărci auto autohtone Dacia avea săfie, în realitate (din punct de vedere tehnic), o pre-luare a acestei ramuri de către producătorul francezRenault. Printre avantaje materiale ale României,rezultate din această preluare, putem enumera: platataxelor către stat, locurile de muncă existente, dez-voltarea unei industrii auxiliare orizontale, strânslegate de fabrica de la Mioveni, dar şi faptul căromânii pot cumpăra acum o maşină autohtonă ief-tină. Tocmai preţul a contribuit la succesul acesteimărci auto pe piaţa europeană. Ar fi reuşit statul ro -mân, dacă nu ar fi cedat fabrica celor de la Renault?Ar putea fi o întrebare retorică, din mo ment ce audevenit amintire fabricile „ARO” Câmpulung Mus-cel7, Autoturisme Timişoara (de mic litraj – „Lăs-tun”), „Autocamioane Roman” Braşov8, „Tractorul”Braşov9, „Semănătoarea” Bucureşti10. Fosta fabricăde autoturisme „Oltcit” din Craiova, construită caurmare a colaborării cu Citröen, a fost iniţial preluatăde sud-coreenii de la Daewoo şi, apoi, după fali-

mentul acesteia, a devenit proprietatea concernuluiFord. Numeroase fabrici de componente auto s-auconstruit, sau sunt în curs de construcţie, pentru celemai mari mărci europene în domeniu. Amintimfabricile Daimler de la Cugir şi Sebeş, pe cea delângă Iaşi (Delphi Diesel), pe cele de la Ploieşti,Balş şi Carei. Rămânând în oraşul Craiova şi tot îndomeniul fabricilor constructoare de maşini, trebuiesă avem în vedere şi fabrica Electroputere, recunos-cută ca o mare producătoare de mijloace de tran -sport feroviar, locomotive, nevoită să se reorientezespre producţia de transformatoare electrice şimotoare electrice11. Un succes în domeniul feroviar,îl reprezintă Fabrica de vagoane (atât de călători, câtşi de marfă) de la Arad – „Astra Rail Industries“12,companie ce deţine şi unităţile de producţie a vagoa-nelor de marfă de la Caracal şi Drobeta Turnu Seve-rin. Datorită cererii de vagoane, compania doreaangajarea la începutul celui de-al doilea semestru alanului 2014 a 1000 de muncitori13. Tot la Arad, semai produc rame de metrouri, tramvaie şi vagoaneultramoderne, exportate în Italia şi Brazilia14. Pen-tru reparaţii material rulant, în principal vagoane demarfă şi de călători, cu rezultate economice bune,după privatizare, s-a remarcat firma „Remar” dinPaşcani. Marile combinate de utilaje grele construitepe sute de hectare în marile oraşe ale ţării, Craiova,Iaşi şi Cluj Napoca, sunt aproape în totalitate fali-mentare. La Iaşi, mai funcţionează doar oţelăria şiturnătoria de piese grele, care lucrează doar lacomenzi. Suprafaţa iniţială a combinatului a fostdiminuată treptat, patrimoniul actual al societăţiiextinzându-se pe mai puţin de 1/3 din cel iniţial.

Succesul reputat de industria constructoare demaşini, în speţă cea constructoare de autoturisme,ascunde în sine un element care nu a mai fost utili-zat în cadrul privatizării altor ramuri industrialedupă anul 1989. Este vorba de modalitatea de nego-ciere între partea română şi cea străină, negocierepurtată nu numai de persoane cu adevărat profesio-niste în domeniul respectiv, dar, mai ales, negocieripurtate în interesul naţional al României, în aşa felîncât rezultatele să convină şi să avantajeze ambelepărţi, cu atât mai mult România. Desigur, în cazulunei preluări aşa cum a fost cea de la Mioveni, firmastrăină (Renault) şi-a urmărit şi atins propriile inte-rese economice, lucru normal într-o economie depiaţă, însă şi România a reuşit să păstreze o ramurăindustrială care s-a dovedit a fi deosebit de impor-tantă pentru exporturile româneşti15, dar, în acelaşitimp, a reuşit să creeze un nume de marcă, un brand

79

important pentru economia ţării noastre. Implicaţiilepreluării Daciei de către francezi au fost extrem decomplexe, laborioase, dar şi benefice, în acelaşi timp.S-a demonstrat astfel „că se poate”, atunci când do -rim cu adevărat să dezvoltăm o ra mură industrială,atât prin efort propriu, cât şi prin investiţii străine,lucru mai puţin întâlnit în celelalte ramuri industri -ale, sau chiar în legătură cu alte mărci auto, care auexistat înainte de 1989.

Note1 http://www.arcelormittal.com/galati/ 2 http://adevarul.ro/locale/galati/cresterea-descresterea-com-

binatului-siderurgic-galati-s-au-implinit-45-ani-ceausescu-taiat-panglica-foto-1_50ad7af17c42d5a66395f38c/index.html; şi

http: //adevarul.ro/locale/galati/analizA-sute-firme-capusa-jefuit-sidex-sprijinul-directorilor-firmei-privatizarea-fost-incunu-narea-jafului-1_50ad7b3c7c42d5a66395f8c0/index.html

3http://www.neamt.ro/Date_gen/Roman/laminorul_roman.html4 http://adevarul.ro/locale/hunedoara/foto-video-franturi-isto-

ria-zbuciumata-celui-mai-mare-combinat-siderurgic-transilvania-1_514c50b300f5182b853efaa2/index.html

5http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Special/Romania+fura-ta/ROMANIA+FURATA+Combinatul+Siderurgic+din+Cala-rasi+SIDERCA;

http://adevarul.ro/news/societate/combinatul-siderurgic-cala-rasi-transformat-cosmar-1_50aca1257

6 http://adevarul.ro/locale/baia-mare/turnul-combinatului-baia-mare-mai-inalt-turnul-eiffel-1_51b80b65c7b855ff5682c7ce/index.html

7 ARO – acronim de la Automobile ROmâne; Fabrica produ-cea o maşină de teren, cotată în 1970 ca fiind a patra maşină dinlume ca importanţă. În 1984 ARO-Chrysler (ARO 242), pilotat deChristian Avril, a câştigat Raliul Faraonilor, din Egipt. AtunciARO a fost declarat „cel mai bun autoturism de teren din lume”(http://diana-kundalini.blogspot.ro/2013/01/regina-dakar-ului.html). ARO a fost singurul autoturism românesc exportat înpeste 100 de ţări ale lumii, printre care şi SUA (peste 500 mii deunităţi). Din păcate, fabrica a fost privatizată la un preţ de nimic(150 mii dolari). Sfârşitul a venit în 2005, când au fost concediaţiultimii 1500 de angajaţi. Aşadar, de la apogeu, când fabrica înre-gistra comenzi mai mari decât producea, s-a ajuns la faliment. Dinaceastă mândrie naţională, nu au rămas nici ruinele, doar amintiri;şi o capodoperă cinematografică în regia lui Tudor Giurgiu, „Des-pre oameni şi melci” – vezi http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Spe-cial/Romania+furata/ROMANIA+FURATA+Uzina+Aro+cu+un+patrimoniu+de+1+4+milioane+de+dol sau

http://www.4tuning.ro/alte-stiri-auto/reportaj-povestea-nes-pusa-a-marcii-aro-fabrica-de-spagi-si-datorii-colosale-21772.htmlsau http://adevarul.ro/news/societate/serial-adevArul-prin-cenusa-industriei-episodul-3-aro-masina-condusa-faliment-ajuns-firma-a p a r t a m e n t - c u m p e r e - c o l o s - i n d u s t r i e i - r o m a n e s t i -1_50ae75af7c42d5a6639ce85f/index.html

8 Până la privatizarea fabricii prin preluarea de către omul deafaceri Ion Niculae, aceasta s-a confruntat cu un managementdefectuos, dublat de proteste sindicaliste. Se pare că fabrica estesalvată, având în portofoliul său o producţie variată de autoca-mioane şi autospeciale, autobuze, produse exportate – vezihttp://www.roman.ro/

9 Iniţial, fabrica a fost înfiinţată în anul 1928 pentru producţiade avioane, apoi transformată în 1948 de către sovietici în fabricăde tractoare. În anul 1960 colabora cu firma FIAT, însă produceaşi un model de concepţie proprie. După încercări de privatizarenereuşite, cu firmele Landini-Fiat şi Daewoo, în anul 2004, trei animai târziu va intra în faliment – vezi http://www.automobileroma-nesti.ro/Tractorul/. În cifre, uzina a avut 26 mii de angajaţi, expor-turi în ţări de pe continentele Africa, America de Sud, Asia etc, oproducţie ce a scăzut după anul 1990 de la 50 mii unităţi la doar6000. Platforma industrială de peste 120 ha a devenit proprietateaunor dezvoltatori imobiliari. A fost al doilea producător de tractoaredin lume, cu un profit de 500 mil. euro, până în 1990. Nu vorbimdespre o simplă fabrică, ci dezvoltarea unui oraş. Muncitorii eraudeserviţi de cantine, sală de festivităţi, unităţi medicale şi de învă-ţământ, blocuri de locuit. http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/

Special/Romania+furata/ROMANIA+FURATA+Tracto-rul+Brasov+uzina+istorie Acest brand vrea să renască, unul din-tre partenerii de export din Egipt a încercat să producă utilajul agri-col, prin cumpărarea licenţei de producţie – http://www.tractoru-lu650.com/ro/. Pentru mai multe detalii, vezi şi http://www.youtu-be.com/watch?v=YJ2giOymEa4, despre producţia de subansam-ble; dar şi http://www.youtube.com/watch?v=iR1q6GgbKnQ10 Una dintre cele mai mari fabrici de utilaje agricole, a căreiprivatizare cu firma italiană New Holland a fost ratată. Pe aceastăplatformă imobiliară de 43 ha, s-au construit spaţii de birouri într-oarhitectură modernă, au desfăşurat emisiuni TV– Prima TV; deasemenea, platforma industrială este transformată într-un proiectimobiliar (27 ha), datorită poziţiei urbane favorabile, în condiţiileunor inginerii financiare şi juridice, la preţuri modice.

http://www.antena3.ro/economic/semanatoarea-o-sansa-rata-ta-de-statul-roman-un-nou-tun-imobiliar-pentru-baietii-destepti-259275.html. În prezent, cei 13 angajaţi îşi bazează producţia defapt pe importuri de la firma New Holland, refugiată în România,ca urmare a eşecului privatizării în Polonia.11 Până în 1989, în cei 50 de ani de existenţă, au fost construite2400 locomotive de către cei 13 mii de angajaţi, principalul bene-ficiar fiind CFR, însă se exporta şi în 70 de ţări de pe întregulmapamond. Ultima locomotivă a fost livrată în 1992; din acest anpână în 2001, muncitorii s-au ocupat doar cu lucrări de service. Înmare parte, dependentă de subansamble (boghiuri, motoare etc), s-aprivatizat în 2007, apoi s-a divizat în mai multe societăţi. Acestease ocupă cu lucrări de mentenanţă, dar şi producţie (aproximativdouă-trei unităţi anual, ca o ironie a sorţii – de la cele 48 unităţi cese produceau anual; faptul se datorează capacităţilor mici de pr -ducţie, dependenţei de subansamble, potenţialului de cumpărarelimitat).

http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Special/Romania+furata/ROMANIA+FURATA+Electroputere+Craiova. În prezent, dupăpre luarea de către firma arabă Al Arrab Contracting Company,producţia a revenit la transformatoare, la fel ca în anul 1949, cânda fost fondată această fabrică (http://www.electroputere.ro) 12 http://www.astra-passengers.ro/ 13 http://stirileprotv.ro/stiri/arad/sute-de-locuri-de-munca-cu-salarii-de-pana-la-2700-de-lei-neocupate-in-arad-afla-cine-face-angajari.html14 http://www.astra-passengers.ro/ 15 Valoarea producţiei obţinute la Mioveni, exportată pe foartemulte pieţe europene şi nu numai, reprezintă peste 40% din totalulexportului românesc, la nivelul anului 2013–2014, ceea ce demon -strează importanţa acestei ramuri în cadrul economiei naţionale. Oeventuală închidere a acestei ramuri ar reprezenta un dezastru eco-nomic naţional, mai ales în contextul crizei actuale mondiale.

80

Evocări

Evocarea personalităţii profesorului dr. doc.Benedict M. Menkeş, membru corespondent al Aca-demiei Române – la 110 ani de la naştere – sedoreşte a fi o circumstanţă care readuce în memoriacontemporanilor de astăzi fizionomia morală a unuidistins magistru, mentor şi fondator de şcoală.

Născut la 11 noiembrie 1904, la Rădăuţi, jude-ţul Suceava, Benedict Menkeş a urmat pregătirea laLi ceul german din Rădăuţi, continuată la Viena înpe rioada 1914–1923. După constituirea Statului Na -ţio nal Unitar (sub conducerea Regelui Ferdinand I )a revenit în România, unde a continuat studiile uni-versitare la Facultatea de Medicină din Bucureşti,pe care a absolvit-o în 1930. A obţinut titlul de doc-tor în medicină şi chirurgie susţinând teza cu titlulInervaţia arcadei palmare superficiale, având ca şiconducător de doctorat pe prof. Francisc I. Rainer.

În cadrul Institutului de Anatomie – condus deprof. Rainer – în perioada respectivă s-au format şialţi tineri colaboratori (G.E. Palade, Şt. Milcu, I. Th.Riga, I. Chiricuţă ş.a.), deveniţi ulterior personalităţiale vieţii ştiinţifice pe plan naţional şi internaţional.

Începând din anul 1927, Benedict M. Menkeş,student fiind, a fost angajat preparator la Institutulde Anatomie al Facultăţii de Medicină din Bucu -reşti. Şi-a continuat activitatea în acest Institut pânăîn anul 1944. A participat, în calitate de medic mili-tar (radiolog), în perioada 1944–1945 la a DouaConflagraţie Mondială.

În anul 1945 a fost numit conferenţiar şi, ulte-rior, profesor titular şi şef de catedră la Catedra deanatomie patologică şi biologie medicală de la nou-înfiinţata Facultate (Institut) de Medicină dinTimişoara.

Sub aspect istoriografic, se menţionează că prinDecretul-Lege Nr. 660 din 30 decembrie 1944 emis

de Regele Mihai I, s-a prevăzut înfiinţarea Uni -versităţii de Vest din Timişoara. În cadrul aces teia,urma să fie inclusă şi Facultatea de Medicină. Înfapt, înfiinţarea a fost precedată de Decretul 104 din17 ianuarie 1945 şi, ulterior, de Legea 361 din 4 mai1945. Deschiderea festivă a facultăţii s-a făcut în 18iulie 1945. Primul rector a fost prof. dr. GheorgheD. Lupaşcu, membru corespondent al AcademieiRomâne.

La nou-înfiinţata Facultate de Medicină dinTimişoara, profesorul dr. Benedict Menkeş a contri-buit la punerea bazelor didactice/ştiinţifice pentrudiverse discipline paraclinice, predând Histologia(1945–1946), Anatomia patologică (1946–1957) şiBiologia medicală (1957–1974). S-a ocupat iniţialde „curricula universitară” a disciplinelor respective,de înfiinţarea şi dotarea laboratoarelor de profil. Deasemenea, s-a ocupat, în mod intens, de punereabazelor pentru cercetarea ştiinţifică medicală înTimişoara încă din 1947 (Brînzeu, 1997), iar din1952 şi în cadrul Academiei Române la Timişoara.

Pentru a se înţelege contextul general al acti -vităţii din perioada aceea, se reiterează faptul că în1948 – în condiţiile social-istorice existente –Academia Română a fost deposedată de proprietăţişi „reformată”, ca urmare a Decretului prezidial nr.1254 din 12 august 1948, constituindu-se AcademiaRepublica Populară Română (v. Otiman, 2013).

După 1950, în cadrul Academiei au fost iniţiatemăsuri privind constituirea unei reţele de labora -toare/centre/institute de cercetare la nivel naţional.În aceste circumstanţe, în 1951, prin decizia preşe -dintelui Academiei nr. 76 din 01.11.1951, s-au în -fiin ţat primele unităţi de cercetare ale Academiei şila Timişoara. Ulterior, prin HCM 466/1953 a fostînfiinţată Baza de Cercetări Ştiinţifice din Timişoara

prof. dr. doc. benedict M. Menkeș –fondatorul Centrului de EmbriologieNormală și patologică din Timișoara al Academiei RomâneZeno GârbanMembru corespondent al Academiei Române

81

(Dordea,1999). Acesta a fost „cadrul organizatoric”iniţial pe care s-a constituit Filiala Timişoara a Aca-demiei Române (1990).

În anul 1952, a luat fiinţă Secţia de medicinăorganizată de prof. dr. Benedict Menkeş (cu douălaboratoare – de embriologie experimentală şi defiziopatologie) care, a fost integrată, alături de altesecţii, în Baza de Cercetări Ştiinţifice a Academiei(v. Anton şi Silaş, 1999).

Recunoaşterea meritelor ştiinţifice ale profeso-rului dr. Benedict Menkeş, a contribuţiilor sale încercetările din domeniul embriologiei şi teratologieia condus la alegerea sa în calitate de membru cores -pondent al Academiei Române la 23 martie 1952. Înperioada 1952–1958, a deţinut şi funcţia de directoral Bazei de Cercetări Ştiinţifice Timişoara a Acade-miei (Rusu, 2010).

Cercetările experimentale întreprinse în em -briologie şi teratologie s-au dovedit a fi prodigioaseşi prestigioase. Astfel, în 1964 (prin hotărârea Pre-zidiului Academiei Nr. 440/1964) a fost înfiinţatCentrul de Embriologie Normală şi Patologică dinTimişoara, iar profesorul Menkeş (devenit doctordocent) a fost numit director. În anul 1964, o partedin laborator a fost externalizată odată cu constitui-rea unui complex de clădiri care a inclus un labora-tor experimental cu anexe, laborator foto şi o Bio -bază pentru păsări, cu centrală termică autonomă. În1969, s-a făcut o extensie a Biobazei pentru ma mi -fere (Şandor, 1999).

În cadrul acestui Centru, începând cu anul 1964,au fost publicate la Timişoara, sub egida EdituriiAcademiei, reviste proprii „Studii şi Cercetări deEmbriologie şi Citologie – Seria Embriologie” şi„Revue Roumaine dèmbryologie et de cytologie –Série dèmbryologie” – la ambele, prof. dr. doc.Benedict Menkeş fiind redactor-şef. Ulterior, din1974, a apărut la Bucureşti „Revue Roumaine demorphologie et dèmbryologie”, la care a fostredactor-şef adjunct. Această revistă a continuat săapară cu denumire schimbată. Astfel, în anul 1987,spre exemplu, există revista “Morphologie etEmbryologie”, publicată, în continuare sub egidaEditurii Academiei Române, având designul co -perţii schimbat.

Profesorul Menkeş, fondator şi coordonator al„şcolii de embriologie şi teratologie“ din Timişoara,a abordat, alături de colaboratori, o seamă de pro-bleme de interes teoretic şi aplicativ. A întreprinsexperimente ingenioase prin metodologie şi a aduscontribuţii originale în domeniile abordate (Ursea,2001; Şandor, 2006).

Cu trăsături specifice de magistru şi mentor,prof. dr. doc. Benedict Menkeş, membru corespon-dent al Academiei Române, a acreditat încă din1959 cooperarea interdepartamentală în cadrul Ba -zei de Cercetări Ştiinţifice, e.g. acceptul de colabo-rare între laboratoarele de analitică biochimică dela Secţia de ştiinţe medicale pe care o conduceadirect şi de la Secţia de biologie şi ştiinţe agricolecondusă de prof. dr. Petre Spânul, membru cores -pon dent al Academiei Române.

În anul 1970, a avut loc aşa-numita „reorga -nizare” a unităţilor de cercetare (concepută în “me -diul extra-academic”) , acţiune care, în fapt, a con-dus la scoaterea din reţeaua de cercetare a Acade-miei Române a acestui Centru, dar şi a numeroasealte unităţi de cercetare din întrega ţară. În acestecondiţii, s-a înfiinţat „Centrul de Cercetări Medicaledin Timişoara”, în care a fost inclus fostul Centru deEmbriologie Normală şi Patologică şi unele sub -unităţi ale Institutului de Igienă din Timişoara. Semenţionează – cu specific istoriografic – faptul căInstitutul de Igienă a fost înfiinţat în 1946 şi coordo -nat de prof. dr. Petre Râmneanţu (director 1946–1952)venit de la Facultatea de Medicină a Universi tăţii„Regele Ferdinand I” din Cluj.

După „reorganizarea” din anul 1970, profesorulMenkeş a fost numit director, funcţie din care a de -misionat în 1971. În continuare, a fiinţat Laboratorulde Embriologie şi Teratologie, inclus în Institutul deIgienă şi Sănătate Publică, ulterior intrat sub coor-

82

donarea Academiei de Ştiinţe Medicale (A.S.M.) şicu finanţare de la Ministerul Sănătăţii. Conducereaexecutivă a Laboratorului de Embriologie şi Tera-tologie a fost preluată de un distins colaborator alfondatorului – prof. asoc. dr. doc. Şandor Ştefan,membru titular al A.S.M. Laboratorul şi-a păstratcompartimente distincte: histologie şi biochimie –evident, cu direcţionări spre embriologie şi teratolo-gie. Temele generale în care era angajat laboratorul(în acea perioadă) erau: efectele alcoolului în embri -ologie şi teratologie, cu prof. asoc. dr. doc. Şandor;morfologia embrionară, lucrare de sinteză pregătităpentru editare (cca 400 pag.), fluoro cromarea vitală,mecanism histochimic ş.a., cu prof. dr. doc. Menkeş,membru corespondent al Academiei Române.

În activitatea ştiinţifică, autorul acestor rânduri,în calitate de biochimist, cercetător ştiinţific (dupăterminarea Facultăţii de Chimie la Universitatea„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca în 1973), a avutşansa de-a colabora cu regretatul prof. dr. doc.Benedict Menkeş în cadrul Laboratorului deEmbriologie şi Teratologie (Compartimentul debiochimie). Aducerile aminte conduc astăzi spre câ -teva momente memorabile. După concursul de ocu-pare a postului (1979), am fost invitat la profesoruldr. doc. Benedict Menkeş, care, cu amabilitateaspecifică, mi-a prezentat succint specificul labo -ratorului şi direcţiile de cerce tare, încheind cu oîntrebare privind opţiunile subsemnatului. Amrăspuns simplu: acizii nucleici in vitro şi in vivo (defapt, motivaţia cu care plecasem cu ani în urmă spreCluj). A fost o mare surpriză să aflu: „Aveţi acordul,fără rezerve…!“ În aceste condiţii (folosindu-mi şicunoştinţele de fiziologie), am lucrat la teme dinproiectele curente ale Laboratorului şi la teme pri-vind acizii nucleici – interacţii cu metale, cu xeno-biotice chimice de interes alimentar şi farmaceutic(aspecte de embrio logie şi teratologie), şi chiar la otemă secundară privind metalele în patobiochimiaurolitiazelor. Astfel, după ani de stagnare, mi-amputut definitiva teza de doctorat cu titlul Investiga-ţii asupra acizilor nucleici nativi şi denaturaţi:Interacţia acidului deoxiribonucleic şi metaboliţi-lor purinici cu me tale divalente, susţinută la Cluj-Napoca (1982).

Comportarea de distins mentor a profesoruluiMenkeş s-a văzut şi în modul de rezolvare a pro-blemelor curente: discutarea experimentelor, docu-mentare, dotare laborator ş.a. Şi, un fapt de excep-ţie: la primirea unei invitaţii pentru schimb de cer-cetători (pentru 11 luni) de la Universitatea Emory,GA, SUA, în cadrul unei convenţii interacade mice

(Academia Română – Academia Naţională de Şti-inţe a SUA) pentru plecare, în loc de paşaportaveam răspunsul stereotip: „Cererea nu s-a pututrezolva favorabil!“. Aflând de la colegi despreinvitaţie, profesorul Benedict Menkeş m-a chematla o discuţie. După aceasta, cu o scrisoare de reco-mandare (1984), am fost trimis la Institutul de Viru-sologie „Şt. S. Nicolau”, al cărui director era aca-demicianul Nicolae Cajal. Rezultatul a fost accepta-rea mea de-a participa (în cadrul unei specializări)la activitatea laboratoarelor de biochimie, în care sestudiau acizii nucleici la Institutul de Virusologie(dr. Liviu Popa, dr. Rodica Repanovici, dr. OswaldHörer). Ulterior, au existat colaborări directe cuaceste laboratoare (Gârban şi Avacovici, 2009).

După 1990, mai exact în anul 1993, academicia-nul Cajal, în calitate de vicepreşedinte al AcademieiRomâne (cunoscând activitatea desfăşurată la Timi-şoara în domeniul metalomicii), a avizat organizareaunui Simpozion internaţional Metal Elements inEnvironment, Medicine and Biology (M.E.E.M.B.),sub auspiciile Academiei Române la Filiala Timi-şoara. În cadrul acestuia, au fost reluate unele pro-iecte de xenobiochimie alimentară iniţiate în Labo-ratorul de Embriologie şi Teratologie (după 1980).Simpozionul avea o periodicitate bienală şi se publi-cau sistematic tomurile MEEMB (www.meemb-timi soara.ro).

În embriologie şi teratologie, cercetările între-prinse la Baza de Cercetări Ştiinţifice din Timi -şoara de către profesorul Menkeş, membru cores -pondent al Academiei Române, şi colaboratorii săi,au abordat probleme complexe de interes teoreticşi aplicativ.

Principalele direcţii de cercetare au fost: reacti-vitatea complexului embrionar; somatogeneza;biologia heterogre-felor; biometria embrio nară;rolul morţii celulare în morfo- şi terato ge neză;lichidul subembrionar şi homeostasia hidro-electrolitică; embrio- şi fetopatía alcoolică; xeno-bioticele chimice în em brio logie şi teratologie ş.a.

Activitatea de cercetare din perioada 1952–1970a fost valorificată prin lucrări publicate în ţară –195; în străinătate – 15; lucrări comunicate, rapoarte,referate ş.a. în ţară – 105; în străinătate (comunicărişi postere) – 35; cărţi publicate – trei; filme de cer -ce tare ştiinţifică – 16 ş.a. (Şandor, 1999). De aseme -nea, Centrul de Embriologie Normală şi Patologicăa acordat asistenţă tehnică de speciali tate pentrutinere cadre de cercetare şi didactice din diferitecentre universitare: Bucureşti, Iaşi, Cluj-Na poca,Târ gu Mureş, Timişoara (Şandor, 1999). A fost

8383

publicată monografia Cercetări de embriologieexperimentală (1958) în care apar date de sinteză şicontribuţii distincte ale „şcolii timişorene“. Înstrăinătate, au fost publicate două capitole de carte:Menkeş B., Şandor Şt., Ilieş A. – Cell death in tera-tology, în „Advances in teratology”, Editura LogosPress, London (1970); Menkeş B., Şandor Şt. –Somatogenesis, în „Vertebrate limb and somaticmorphogenesis”, Editura Cambridge Univ. Press(1977). Legăturile cu comunitatea ştiinţifică inter -naţională de specialitate s-au realizat prin schim buride experienţă, participări la manifestări ştiinţifice îndiverse ţări: Franţa, Germania, Cehoslovacia, Unga-ria, Polonia, Elveţia ş.a.

Prin aportul adus în cercetarea ştiinţifică,profesorul Menkeş este considerat (se citează adliteram) „ctitorul unei prestigioase şcoli timişorenede embriologie şi teratologie experimentală“(Ursea, 2001).

Pentru rezultatele în activitatea ştiinţifică a fostdistins cu Premiul „Victor Babeş” al AcademieiRomâne (1948); titlul de Laureat al Premiului deStat (1954) şi decorat cu Ordinul „Meritul SanitarClasa a II-a” (1970).

Recunoaşterea activităţii profesorului BenedictMenkeş s-a concretizat prin alegerea sa în diverseforuri ştiinţifice naţionale: membru cores pondent alAcademiei Române (1952); preşedinte al Comisieide Teratologie din Ministerul Sănătăţii (1963);membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale(1969) şi internaţionale, e.g. Societatea Europeanăde Embriologie, Societatea Europeană de Teratolo-gie, Societatea Internaţională de Biologia Dezvol -tării, membru cooptat într-o Comisie de experţiO.M.S. în probleme de teratologie (1965), membruîn Colegiul de redacţie al revistei de refe rate„Excerpta Medica” din Olanda (1965) ş.a.

La Facultatea de Medicină, profesorul BenedictMenkeş avea un mic laborator în care lucra cu di -verşi colaboratori. De asemenea, lucra în Laborato-rul de Embriologie şi Teratologie, care şi-a păstratrezidenţa centrală în clădirea Bazei de CercetăriŞtiinţifice (Bd. Mihai Viteazul nr. 24), astăzi FilialaTimişoara a Academiei Române şi o rezidenţăexternalizată cu teren propriu pentru Biobază, Labo-ratorul de biologie experimentală, Laboratorul fotoş.a. (str. Renaşterii nr. 10). În anexele externalizatese făceau şi cercetări pentru teze de doctorat înmedicină, biologie, chimie (doctoranzi din diverseinstituţii de învăţământ/cercetare şi tinere cadredidactice).

Academicianul Pius Brânzeu, fost rector alUniversităţii de Medicină menţiona, memorialistic,faptul că, în micul laborator de la Facultatea deMedicină şi în Laboratorul de Embriologie şi Tera-tologie, profesorul Menkeş şi-a continuat activitateapână la sfârşitul vieţii (Brînzeu, 1987).

În perioada 1952–1970, Centrul de Em brio -logie Normală şi Patologică din Timişoara, înfiinţatşi dotat de Academia Română, a fost vizitat denumeroase personalităţi, între care se menţioneazăH. Lutz, specializat în embriologia experimentală(Franţa), J. Needham, specializat în biochimie em -brio nară, membru al Societăţii Regale (Anglia), M.Simonen – embriolog şi histolog (Danemarca), H.Nishimura, decan al teratologilor niponi (Japonia)ş.a.

În această perioadă, în anul 1968, Centrul a fostvizitat şi de profesorul George Emil Palade, laureatal Premiului Nobel (1974), fost coleg cu profesorulBenedict Menkeş (până în 1945) la Institutul deAnatomie al Facultăţii de Medicină din Bucureşti.Evenimentul a fost prilejuit de o vizită în România,în cadrul unui acord cu Academia Naţională deŞtiinţe din SUA. De asemenea, a vizitat şi foşticolegi: Şt. S. Milcu, Institutul de EndocrinologieBucureşti; I.Th. Riga, Catedra de anatomie, Facul-tatea de Medicină Bucureşti ş.a.

În cadrul Centrului/Laboratorului de Embrio -logie şi Teratologie, s-au dezvoltat colaborări care aucontribuit la progresul cercetărilor ştiinţifice în Cen-trul universitar Timişoara. Se exemplifică colabora-rea cu disciplina şi Clinica de Obstetrică-Ginecolo-gie din cadrul Universităţii de Medicină din Timi -şoara. În această Clinică, a fost realizată ulterior, înpremieră naţională, „fertilizarea in vitro la om“(1995) de către profesorul dr. Ioan Munteanu, mem-bru de onoare al Academiei Române (2004).

În Laboratorul de Embriologie şi Teratologie s-auformat cadre didactice care au evoluat spre Univer-sitatea de Vest din Timişoara, e.g. prof. dr. IacobCheciu, prof. dr. Ioachim Căpălnăşan ş.a. De aseme-nea, au existat colaborări cu Universitatea de ŞtiinţeAgricole şi Medicină Veterinară din Timişoara, înscopul confecţionării de ustensile necesare pentruembriotransferul efectuat, cu succes, la animale decătre profesorul dr. ing. Ioan Vintilă, membru titularal Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice. Maimulţi colaboratori ai Laboratorului au evoluat sprepoziţii profesionale de cercetător ştiinţific I, sau auplecat în străinătate, pentru a lucra în cercetareaştiinţifică.

84

Profesorul Benedict Menkeş, membru corespon-dent al Academiei Române, s-a stins din viaţă la 5august 1987, lăsând în urma sa rezultatele unei acti-vităţi impresionante şi sentimente de preţuire alecomunităţii ştiinţifice. În mediile academice (uni-versităţi, instituţii de cercetare), există uzanţa de ase organiza şedinţe comemorative care omagiazămemoria personalităţilor, după anumite perioade detimp. În locul unei astfel de şedinţe, la zece ani(1987–1997) de la trecerea în eternitate a profesoru-lui Menkeş, s-a procedat la „dezintegrarea adminis-trativă” a Laboratorului pe care l-a fondat.

Laboratorul înfiinţat la Timişoara în 1952, deve-nit Centru (1964), dotat cu laboratoare şi teren intra-vilan de Academia Română, a fost „reorganizat”după 1970 şi şi-a încetat activitatea în anul 1997.Deci, timp de 45 ani (1952–1997) cu realizări recu-noscute, singurul Laborator de cercetare cu profil deembriologie şi teratologie din România a fost desfi-inţat. Importanţa embriologiei şi teratologiei esteevidentă. Faptul este confirmat şi de realizarea „fer-tilizării in vitro la om“ la Timişoara (1995). Sapientisat est! scria Terentius în Antichitate...

Anul 1997, pentru Laboratorul de Embriologieşi Teratologie – aflat sub administrarea Institutuluide Igienă şi Sănătate Publică Timişoara – a însemnat„redistribuirea” mijloacelor din dotare, e.g.: apara-tură (pentru microscopie şi biochimie), ustensile,substanţe, biblioteca de specialitate, mii de prepa -rate (colecţii cu studii pe embrioni) ş.a. Suspenda-rea finanţării pentru acest laborator de către Minis-terul Sănătăţii (1997) a condus la închiderea labo-ratorului şi „predarea” unor proprietăţi şi bunuricătre alte instituţii.

Teratologia, azi tot mai importantă prin tematicaaxată pe probleme de xenobiologie şi xenobiochi-mie, ar putea aduce un important aport în cercetareafundamentală/aplicativă, sub raportul siguranţei ali-mentului, protecţiei mediului, al prevenţiei bolilorcongenitale, al patobiochimiei embrio-fetale (în re -laţie cu alimentaţia şi farmacoterapia) cu consecinţeeconomico-sociale care merită estimate de comisii

de experţi. Probabil, cu timpul, se va ajunge la con-cluzia că un astfel de Laborator este necesar şi înRomânia.

Confirmarea necesităţii? Exemplificare: un sim-plu „click” apelând la Internet pentru informaţia„xenobiotice chimice – teratologie”! În câteva se -cunde se face trimitere la peste 410.000 linkuri cuacest subiect .

Amintirea profesorului dr. doc. Benedict Men-keş, membru corespondent al Academiei Românecare, în perioada 1952–1987, era un reper în cerce-tarea din domeniul embriologiei şi teratologiei, arămas ca un exemplu de „dascăl cu mare prestigiuintelectual şi competenţă profesională cu dăruirepentru munca ştiinţifică pe care a onorat-o cupasiune şi devotament în tot cursul vieţii sale”(Brînzeu, 1987).

Referinţe bibliografice(selective)

Brînzeu P., Marile performanţe în chirurgie, Ed. de Vest,Timişoara, 1997.

Dordea T., Baza de Cercetări Ştiinţifice – FilialaTimişoara a Academiei Române, Centru de ştiinţă şi cultură,pp. 9–18, în Academia Română – Filiala Timişoara: Istoric1951–1999 (Anton I., Silaş G., Ed.), Ed. OrizonturiUniversitare, Timişoara, 1999.

Gârban Gabriela, Avacovici Adina, Memento vivere, Ed.Solness, Timişoara, 2009.

Otiman P.I., Turcuş A., Ciocârlie H., Muntean S. (Ed.),Viaţa academică din Banat: 1866–2006, Ed. Orizonturi Uni-versitare, Timişoara, 2006.

Otiman P.I. (coord.), 1948 Marea dramă a AcademieiRomâne, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2013.

Rusu N. Dorina, Dicţionarul membrilor Academiei Române1866–2010, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2010.

Şandor Şt., Benedict Menkeş (1904–1987) pp. 270–274, înViaţa academică din Banat: 1866–2006, Ed. Orizonturi Uni-versitare, Timişoara, 2006.

Ursea N., Enciclopedie medicală românească – SecolulXX (Fundaţia Română a Rinichiului), Ed. Universităţii deMedicină „Carol Davila” Bucureşti, 2001.

*** Analele Academiei, Vol. XXXVII, Seria IV-a/ Anul121/1987, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1999.

*** Academicianul Munteanu Ioan la 75 ani – Volumomagial, Ed. Art Press, Timişoara, 2013.

85

Petre Dan-Străuleşti*

Titu Maiorescu versus D.A. Sturdza

Titu Maiorescu (15 februarie 1840, Craiova –18 iulie 1917, Bucureşti), ilustră personalitate a cul-turii româneşti moderne, „spirit de înaltă erudiţie,generos, preţuitor şi afectuos prieten al creatorilorunei epoci strălucite”1, a lăsat contribuţii de excep-ţie în literatură (critic), estetică şi logică. Cursurilesale universitare, în special cele de logică, susţinutela Iaşi şi Bucureşti, erau ascultate cu aviditate atât destudenţi, cât şi de intelectualitatea epocii. „Din 1862până în 1909” Titu Maiorescu „a predat o viaţăîntreagă logica şi istoria filosofiei contemporane”,scrie cel care cu o rară acribie şi cu o pregătire şicompetenţă acumulate într-o existenţă de om, l-amnumit pe magistrul Alexandru Surdu, i-a analizatopera. „Maiorescu a fost un om al timpului său, con-tinuă Al. Surdu, şi a înţeles necesităţile acelui timp”.Încă din tinereţe „şi-a propus, şi a reuşit, după dece-nii de muncă ... nu construcţia unui sistem logico-filosofic şi nici măcar a unui tratat, ci elaborareaunui manual exemplar de logică”2, lucru realizat în1876. Pledoariile lui Maiorescu la bară, cu al său„vibrant glas”3, rămân momente de referinţă în isto-ria baroului românesc. Viaţa politică nu putea lipsidin universul preocupărilor sale. S-a simţit obligatsă coboare în agora, pentru a-şi aduce contribuţia laedificarea eşafodajului unei Românii moderne.

Ministru, parlamentar, ambasador, preşedinte departid, preşedinte al Consiliului de Miniştri, TituMaiorescu rămâne în istoria vieţii politice militanteşi a parlamentarismului românesc un exemplu lumi-nos şi un pisc greu de depăşit. Demnitatea şi patrio-tismul său manifestate în momente grele, de cum -pănă pentru fiinţa neamului românesc, au fost una-nim recunoscute şi apreciate. Astfel, în anii de durerenaţională, când sufletul românului era cernit, cândinima ţării era cotropită vremelnic de hoardele inva-datoare în anii 1916–1917, când ulanii „cu caii lapas, cu coifurile acoperite cu pânză, cu mantalelungi, cu lancea fixată la scara din stânga a şeii”4,patrulau pe străzile Bucureştiului, Maiorescu, fiindsolicitat într-o anume problemă de „komandatură,

răspunde: «Dacă autorităţile de ocupaţie – [alePuterilor Centrale, P.D.-S.] au ceva de comunicat, săia legătura cu guvernul [român, P.D.-S.] de la Iaşi»şi a refuzat orice contact”5. Apogeul tumultuoaseisale vieţi politice este reprezentat de intensa şi fruc-tuoasa activitate diplomatică desfăşurată în calitatede prezident (deţinea în acelaşi timp şi portofoliul depremier al guvernului român) al lucrărilor Congre-sului de pace de la Bucureşti, 1913 (16/29 iulie–28iulie/10 august), congres care punea capăt celui de-aldoilea război balcanic. Atunci el „se retrage cu glo-ria de a fi fost la cei şaptezeci de ani înaintaţi ai săi,arbitrul sud-estului european şi prin aceasta asigu-ratorul păcii mondiale”6. Venerabilul junimist lăsa oRomânie cu un uriaş prestigiu în viaţa politică inter-naţională, factor hotărâtor de stabilitate în aceastăparte a continentului.

„Nepot de ţăran”7, cum se autodefinea, profeso-rul Maiorescu, datorită meritelor intelectuale, estenumit, la 20 iulie 1867, membru fondator al Socie-tăţii Academice Române devenită în 1879 (29 mar-tie), prin Înaltul Decret nr. 749 emis de domnitorulCarol, Academia Română8, unde va ocupa de douăori demnitatea de vicepreşedinte (15 aprilie 1880 –5 aprilie 1884; 5 aprilie 1886–28 martie 1887)9.

Dimitrie A. Sturdza (10 martie 1833, Miclău-şeni, judeţul Iaşi – 8 octombrie 1914, Bucureşti),istoric erudit, dublat de o pregătire de economist şifinanţist de excepţie, căpătată în celebre universităţigermane (Berlin, Jena, München, Freiburg, Göttin-gen şi Bonn). A îmbogăţit literatura istorică româ-nească cu lucrări de inestimabilă valoare, precumActe şi documente relative la istoria renascereiRomâniei (11 vol.), Documente privitoare la istoriaromânilor. Seria Hurmuzaki ş.a., iar prin volumulBibliografia numismaticii române (1879) este consi-derat un pionier al acestui domeniu.

Viaţa politică militantă l-a atras în mod deosebit.În lunga şi prodigioasa sa existenţă a urcat treaptă cutreaptă scara ierarhiei social-politice care l-a adus în

*Cercetător ştiinţific, Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“, Bucureşti

86

vârful piramidei puterii în stat. A pornit de la ano -dina funcţie de secretar al Adunării ad-hoc a Moldo-vei (1857), trecând apoi succesiv prin numeroaseministeriate ale Moldovei şi, după Unirea cea Micădin 1859, ale României; deputat şi senator în maimulte rânduri, preşedinte al Senatului (februarie-martie 1897); al treilea preşedinte al PartiduluiNaţional Liberal (1892–1909); de patru ori preşe-dinte al Consiliului de Miniştri (ultimul guvern con-dus de el, cel din 12/25 martie 1907–27 decembrie1908/9 ianuarie 1909, va înăbuşi cu forţa armată răs-coala ţăranilor din primăvara anului 1907).

În calitate de ministru de Externe semnează, laViena, în 1883 (18/30 octombrie), Tratatul de alianţădefensivă româno-austro-ungară, document care n-afost niciodată ratificat de parlament, fapt ce a repre-zentat o abatere de la normele democratice. Adver-sarii politici l-au gratulat cu infamul apelativ de„Iuda” sau „Omul dezastrului” pentru politica saduplicitară faţă de „chestiunea ajutorării de cătrestatul român a şcolilor din Braşov” şi a sfântuluilăcaş Biserica „Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovu-lui10.

În acest context, se cade a-l cita pe adversarulsău politic, Titu Maiorescu, care, după ce recunoşteacă Sturdza a „încărunţit în treburile statului”, fiind„unul din puţinii care mai rămăseseră de pe timpu-rile divanurilor ad-hoc”, remarcă, ponderat, că el s-aimpus „nu printr-o inteligenţă strălucită, dar sigurprintr-o neobosită sârguinţă în studierea acteloristorice ale românilor”11.

Pătrunde în Panteonul nemuritorilor, SocietateaAcademică Ro mână, la 15 septembrie 1871, socie-tate care, prin Înaltul Decret nr. 749 din 29 martie1879, devine „Institut Naţional cu denumirea deAcademia Română”.

Din acest moment, viaţa cărturarului şi a omuluipolitic moldav va fi una şi nedespărţită, până la sfâr-şitul zilelor sale, cu cea a înaltului for de cultură alţării. Va veghea din fotoliu de vicepreşedinte (2 iulie1879–21 martie 1882) şi apoi de preşedinte (21 mar-tie 1882–5 aprilie 1884) la dezvoltarea şi continuaafirmare a Academiei. În perioada 18 martie 1885–8 octombrie 1914 a fost secretar general al Institutu-lui Naţional al Ştiinţei şi Culturii Româneşti12. Caurmare a devotamentului şi destoiniciei muncii sale,D.A. Sturdza a contribuit la „înavuţirea materială şiculturală” a Academiei, la achiziţionarea de „cărţi,

manuscrise, hrisoave, monede, stampe etc., lucrândcu neobosită stăruinţă”.13

** *

Dr. C.I. Istrati, preşedintele Academiei Române,în şedinţa extraordinară din 8/21 octombrie 1914aducea la cunoştinţa asistenţei că „Dimitrie Sturdza,secretarul nostru general, a plecat pentru veci din-tre noi”. Vorbitorul găseşte oportun să înfăţişeze, încâteva propoziţii, personalitatea octogenarului omde cultură dispărut, continuând: „Colegul nostrucare iubea Academia şi care a făcut aşa de multpentru dezvoltarea ei, a închis ochii pentru tot -deauna ... nu ne puteam deprinde cu ideea că acestmare muncitor şi acest stâlp al Academiei nu va maifi alături de noi. A făcut tot ce se poate omeneşte, cumari sacrificii personale în acelaşi timp, pentru dez-voltarea instituţiei noastre”. În final, dr. C.I. Istratispune: „Recunoştinţa noastră este asigurată memo-riei sale şi în aceste momente, gândindu-ne şi la ceicare l-au iubit şi care au rămas în suferinţă, ne gră-bim a trimite familiei scumpului dispărut asigurareapărţii largi ce iea Academia la durerea ce o lo -veşte”14.

Academia Română a fost reprezentată de preşe-dintele ei, dr. C.I. Istrati, la înmormântarea din ziuade 10/23 octombrie 1905 (evident, eroare de tipar,corect 1914) a celui ce i-a fost membru peste patrudecenii.

„Cu toţii plângem astăzi pierderea unui marepatriot şi a unui rar muncitor, cinstit şi hotărât, iarAcademia mai ales pe cel ce a fost sufletul ei”, aspus dr. C.I. Istrati în cuvântarea funebră rostită lalocul de veci, unde se va odihni cel ce nu s-a odih-nit în lunga-i existenţă, cuvântare adusă la cunoş -tinţa plenului academic în şedinţa de la 17/30octombrie 1914. „Binecuvântată fie memoria aces-tor patrioţi plini de viaţă, pricepuţi şi jertfelnici,hotărâţi şi tari în credinţă, faţă de greutăţile clipe-lor hotărâtoare. Recunoştinţă neţărmurită memorieilor! Preaslăvire faptelor lor măreţe şi dătă toare deviaţă neamului, iar chipurile lor stea pe veşnicielângă candela icoanelor, de la bordei până la palat,căci ei sunt sfinţii neamului, cum ceilalţi sunt sfinţiiomenirii.

Mica sa diurnă de Secretar general şi o bunăparte, adeseori, din ce primea de la Creditul Fun-ciar Rural (instituţie care, sub supravegherea statu-lui, împrumută bani pe ipotecă proprietarilor ur banisau rurali pentru a achiziţiona teren agricol parcelat,Dicţio nar enciclopedic ilustrat «Cartea Româ -

87

nească», Bucureşti, f.a., p. 351 – P.D.-S.), eraucheltuite pentru a cumpăra necontenit documente şipublicaţiuni, din cele mai rari şi mai de valoare ...(subl. P.D.-S.).

Şi pe când alţi arhimilionari, zgomotoşi patrioţiîn viaţă, s-au dus fără a lăsa un ban pentru nevoilepublice [...] Sturdza, modestul, dar aprigul munci-tor, cu mijloacele personale mai mult decât re - s trânse, a căutat totuşi ca, încă din viaţă, să deapeste 100.000 lei Academiei (subl. P.D.-S.), cudorinţa de a ajuta prin învăţământ superior ridica-rea agriculturii noastre [...], şi dezvoltarea culturiigenerale, care este arma cea mai puternică pentruîntărirea şi propăşirea neamului ...

Dimitrie Sturdza! Academia Română în acestemomente impunătoare te salută pentru ultima dată,zicându-ţi: Ai binemeritat de la Patrie!”15

Memoria celui dispărut este din nou evocată decătre dr. C.I. Istrati, preşedintele Academiei, încuvântarea rostită la deschiderea Sesiunii generalede la 1/14 mai 1915.

„...Pierderea sa a fost adânc resimţită de Acade-mie, deoarece cu Sturdza mai dispare unul din nuprea numeroşii noştri colegi cu care Academia aînceput aproape a fiinţa [...]

Iubirea neşovăelnică a lui Sturdza pentru Aca-demie; activitatea lui de seamă, nedesminţită pânăîn ultimul său ceas; dorinţa lui de a o vedea mândrăşi temeinică; sacrificiile de multe feluri ce a făcutpentru înavuţirea ei, servească-ne la toţi dreptpildă, pentru ca astfel cu puteri unite să putemdesă vârşi opera căreia îi devotase o mare parte dinviaţa sa”16.

Latinii aveau un dicton: De mortuis nil nisibene, diction menit a conserva şi perpetua memoriacelor trecuţi în lumea umbrelor şi care nu se mai potapăra de răutăţile celor vii. În vâltoarea vieţii social-politice-culturale ale unei societăţi, pot exista situa-ţii când, accidental, el este încălcat, aşa cum s-aîntâmplat în mai 1915. Dar, despre ce este vorba?

Trecuse de acum mai bine de o jumătate de ande la dispariţia „Conului Mitiţă”, cum îi spuneau luiSturdza apropiaţii. Sigur, opinia publică avea acumalte subiecte la ordinea zilei. Erau ani de supremejertfe pentru Neamul şi Ţara Românească. Poate căşi cei care-l cunoscuseră mai îndeaproape începu serăa se împăca cu gândul dispariţiei lui. De uitat, nicivorbă! Când, în şedinţa Academiei Române de la9/22 mai 1915 „D-l I. Bianu (membru titular 3 apri-lie 1902; secretar general 8 iunie 1927–1 iunie1929; preşedinte 1 iunie 1929–30 mai 1932;

vicepreşe dinte 30 mai 1932–13 februarie 1935,director al Bibliotecii Academiei Române1884–1935, „sufletul viu al Academiei Române, zeulei tutelar, viu acolo pentru eternitate”17) atrageatenţiunea Academiei asupra următoarei afirma-ţiuni făcute de d-l Titu Maiorescu în ultimul număral «Convorbirilor Literare» (aprilie 1915), p. 365(corect, p. 361–P.D.-S.): «D. Sturdza, cu năzuinţastatornică de a lua parte la administrarea a cât maimulte instituţii bogate (Creditul Funciar Rural,Academia Română), de ale căror alocaţiuni să sepoată folosi în favoarea partizanilor politici (subl.P.D.-S.), dorea să intre şi în administraţia Aşeză-mintelor Brâncoveneşti».

Această afirmare, în ce priveşte AcademiaRomână, nu poate fi lăsată să treacă, fără ca aceastăInstituţiune să n-o respingă, pentru că ea este cutotul neadevărată şi e de natură a arunca o patăatât asupra prestigiului acestei Instituţiuni, cât şiasupra numelui şi memoriei aceluia care a dat Aca-demiei tot devotamentul, tot sprijinul şi tot ajutorul,contribuind la înălţarea prestigiului Instituţiei şi laîmbogăţirea ei în toate privinţele. Academia nupoate lăsa să treacă această afirmaţie, după care eaar fi permis ca mijloacele ei băneşti să fie folositede un membru, oricât de influent, «în favoarea par-tizanilor politici». Academia nu poate lăsa să treacăafirmaţia, că D. Sturdza a intrat în sânul ei «cunăzuinţa statornică», va să zică cu intenţiuni pre-concepute de a se folosi de alocaţiunile ei în favoa-rea partizanilor lui politici. Adevărul este cu totulcontrar şi de toţi ştiut, că D. Sturdza, timp de 43 deani (1871–1914), n-a încetat de a dărui din al săupentru a îmbogăţi colecţiile Academiei, n-a prege-tat, în mijlocul celor mai grele ocupaţiuni, de a seîngriji de Academie şi de a lucra pentru înaintareaşi prosperitatea ei. Niciodată n-a luat pentru sinediurnele de şedinţe sau de Secretar general, caretoate au fost cheltuite pentru îmbogăţirea colecţiilorştiinţifice ale Academiei. Se ştie iar de toţi, că D.Sturdza a folosit situaţia lui politică în toate ocazi -ile, pentru a întări Academia din toate punctele devedere. Din aceste cauze Academia, în cea maideplină unanimitate, i-a şi arătat într-un modexcepţional recunoştinţa ei, mai ales cu ocazia săr-bătoririi de 70 şi 80 ani, când a făcut publicaţii şi abătut medalii în onoarea lui. Este dureros şi pentrumine neexplicabil, cum a putut să iasă din panad-lui Maiorescu o afirmaţie atât de nedreaptă. Estenecesar ca să se stabilească adevărul şi aş fi fericit

88

ca să găsim împreună cu d-l Maiorescu formulapentru aceasta”18.

După intervenţia lui I. Bianu, persoana cea maiautorizată din anturajul celui dispărut să se ridice înapărarea memoriei omului care „a trăit şi s-a sfârşitîn aureola de muncă, de patriotism şi de devota-ment, caracteristică generaţiunilor falnice din carefăcea parte, şi care îl primesc acum în panteonulneamului”19, este tipărit în Anale următorul text,nesemnat, deci, redacţional: „În urma explicaţiuni-lor foarte pe larg date de domnul T. Maiorescu, princare conchidea că cuvântul folosi, relevat de d-lBianu, a fost greşit înţeles, că d-l Maiorescu n-a voitsă atingă onorabilitatea veneratului coleg plecatdintre noi”20. „Explicaţiunile” lui Titu Maiorescunu sunt redate în Anale şi, ca atare, orice comenta-riu asupra lor este neavenit. Dar, o nedumerire per-sistă. Ori de câtă arguţie poate da dovadă un avocatpledant, cu „succese la bară, răsunătoare şi bineplă tite”, nu poate convinge pe nimeni că verbul afolosi21 poate avea şi un alt sens (conţinut) decât celpe care îl înţelege, îl pricepe şi un simplu om de pestradă, indiferent de gradul de instrucţie pe care o are.

La biroul şedinţei se depun, în încheiere, propu-nerile lui Nicolae Iorga, Şt. C. Hepites şi a genera-lului Crăiniceanu. Neacordând nicio atenţie filipiceiîn cauză, propunerile reafirmau, în esenţă, că întreagaactivitate, ştiinţifică şi administrativă a lui DimitrieA. Sturdza „a adus pe cale de absolut devotamentnumai cel mai mare folos acestei Instituţii şi trecela ordinea zilei”22. Având în vedere că cele douăilustre personalităţi, Titu Maiorescu şi Dimitrie A.Sturdza au fost în două rânduri colegi în conducereaînaltului for cultural-ştiinţific al ţării, insolitul eve-niment putea fi evitat fără să se ajungă la mediatiza-rea lui, mediatizare care nu a slujit nimănui, ci dim-potrivă.

Alegerea „Convorbirilor Literare” de către TituMaiorescu pentru a-şi publica respectivele gânduridespre Dimitrie A. Sturdza, nedovedite de nimeniniciodată, după cum reiese din vorbirea lui I. Bianu,nu este întâmplătoare. Autoritatea distinsului şitemutului orator era, la „Convorbiri...”, absolută,fiind un spiritus rector al acestei reviste şi oricines-ar fi aflat la timona ei nu putea refuza ceva ieşit desub peniţa sa. Pe când, adresându-se altei publicaţii,din amplul şi diversul spectru gazetăresc al epocii,răspunsul, ţinând cont de uriaşul prestigiu moral şiştiinţific al celui căruia i se imputau o seamă defapte reprobabile, fără probe irefutabile de susţinerea lor, poate, sigur, ar fi fost cu totul altul, iar orgo-

liul maiorescian nu putea concepe un eventualrefuz.

Note1 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, motto la vol. III,

„Junimea”, Bucureşti, 1932, p. V.2 Al. Surdu, Titu Maiorescu-logicianul, în Vocaţii filosoficeromâneşti, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1995, p. 32.3 N. Iorga, O viaţă de om, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976, p.291. 4 Constantin C. Giurescu, Memorii/1, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1976, p. 95.5 Ibidem, p. 92.6 N. Iorga, Op. cit., p. 468.7 Formularea completă este următoarea: „Eu sunt fiu de pro-fesor, iar tatăl meu, profesorul, era fiu de ţăran (din Bucerdea-Grânoasa, lângă Blaj, probabil, la acei ani, zonă cerealieră – P.D.-S.) şi eu sunt dar nepot de ţăran”, în G. Călinescu, Istoria litera-turii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a revăzută şiadăugită, Bucureşti, Ed. Minerva, 1985, p. 397.8 Academia Română, Academia Română şi Casa Regală aRomâniei, două destine paralele 1860–1947/1948, Prefaţă: acad.Dan Berindei, Studiu introductiv: acad. Păun Ion Otiman, Notebiografice şi selecţia textelor: dr. Dorina N. Rusu, Bucureşti, Ed.Academiei Române, 2013, p. 19.9 Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866–2003.Dicţionar, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Enci-clopedică, 2010.10 V. Netea, Spre unitatea statală a poporului român. Legă-turi politice şi culturale între 1859–1918, Bucureşti, Ed. Ştiinţi ficăşi Enciclopedică, 1979, pp. 283–296.11 T. Maiorescu, Istoria contemporană a României(1866–1900), Bucureşti, Ed. Librăriei Socec şi Co., 1925, p. 327.12 Dorina N. Rusu, Op. cit.13 C. Diaconovici, Enciclopedia română, Sibiu, tom III,1904, p. 1032.14 Academia Română, Analele Academiei Române. Seria aII-a, Tomul XXXVII 1914–1915. Partea administrativă şi desbate-rile, Bucureşti, 1915, pp. 35–36.15 Ibidem, pp. 40–43.16 Ibidem, p. 90.17 N. Iorga, Oameni care au fost, Bucureşti, III, p. 436.18 Analele Academiei Române, Op. cit., pp. 161–163.19 Ibidem, p. 42.20 Ibidem, p. 162.21 Folosi, folosesc, verb, a IV-a, tranz., a face uz (de ceva); auti liza, a întrebuinţa (Academia Română, Institutul de Lingvistică„Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, DEX – Dicţionarul Explicativ al Lim-bii Române, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, Ediţia a II-a,1996, p. 389); Folosi, folosesc, verb, a IV-a //Din folos// 1. Tranz.,a utiliza, a întrebuinţa. 2. Intranz., a fi de folos, a servi la ceva. 3.Refl., a trage folos din ceva, a profita de ceva (Vasile Breban, Dic-ţionar general al limbii române [vol. 1], Bucureşti, Ed. En -ciclo pedică, 1992, p. 374).22 Analele Academiei Române, op. cit., p. 102.

89

Constantin Erbiceanu, un precursorvaloros al bizantinologiei noastremuzicale, dar nedreptăţit de istorie

În istoria modernă a culturii româneşti, anul1913 pare să fie încărcat de numeroase evenimenteaniversare ce-i dau o strălucire aparte. Este momen-tul centenarului naşterii unor personalităţi muzicale,precum Ion Dumitrescu, Constantin Silvestri, MariaTănase şi Emilia Comişel, a scriitorilor AurelBaranga şi Coca Farago, dar şi clipa de pe urmă înaceastă lume, a poeţilor Şt.O. Iosif, Panait Cerna şiCarol Scrob, a primului nostru bizantinolog muzicalacad. Constantin Erbiceanu, descoperitorul monu-mentalului manuscris al boierului teolog şi compo-zitor Filothei sin Agăi Jipei, intitulat Psaltikie rumă-nească... încheiată „la anii de la facerea lumii 7222,luna Dekem. 24“. Ce a însemnat acest document de„rumânire“ a cântărilor vechi bizantine greceşti pen-tru biserica noastră ortodoxă de-a lungul celor treiveacuri a fost socotit de cercetători, un „miracol“ deunitate spirituală naţională. Nu numai patriotic,muzical, filologic, spiritual, Psaltikia rumăneasc, alui Filothei a marcat o revoluţie pe meleagurilevechii Dacii (manuscrisul a circulat încă din secolulal XVIII-lea, în Valahia, Moldova şi Transilvania),iar prin ecoul sufletesc al creaţiilor psaltului dinMârşa Ilfovului, strecurat pe calea liturghiei întregu-lui norod credincios, s-a transformat într-un factorde unitate tacită, ascunsă de lupta pentru indepen-denţă politică sta tală.

Sute de ani, în bisericile şi mănăstirile noastre,poporul a ascultat slujba religioasă în limbile greacăşi slavonă, neînţelegând pe deplin mesajul de legă-tură al oamenilor cu Dumnezeu. Credincioşii noştrisocotind că Bizanţul dispune de o limbă sfântă uni-versală – greaca – supunân du-se docili ideii ca rugă-ciunile să fie cântate, muzica deţinând supremaţia înfaţa cuvântului. În faţa ereziilor celorlalte culte şicredinţe străine de ortodoxism, lumea a înţeles rolulmajor al textului întru Hristos, fiecare naţiune lup-tând pentru impunerea limbii naţionale în biserică.

Reforma lui Filo thei sin Agăi Jipei de a „rumâni“cântările strămoşeşti a marcat pasul uriaş de unitatea neamului, fărămiţat de soartă în formaţiuni mărunte,unele sub stăpâniri politice străine.

Spre a înţelege mai exact dimensiunea şi valoa-rea documentului semnalat de Constantin Erbiceanuîn 1897, este suficient să reproducem titlul completal manuscrisului din 1713: „Psaltikie rumănească,carea cuprinde întru sine Catavasiiariul, cu toatetrebuincioasele cântări ale besearicii, ce se cântăpreste tot anul, Anastasima cu Propedia, şi cu totmeşteşugul, cu Eothinale şi Kekragare, StihirariulPentecostariului, cu sărbătorile Paştilor de la Sâm-băta lui Lazăr păn’ la Dumineca Mare. Aşăzate cumeşteşugul Psaltikiei pre glasurile grec.[eşti] înzilele Prea Luminatului şi de Dumnezeu ÎnălţatuluiDomnu Ioan Constandin B. [Brăncoveanul] Băsă-rab Voevodă, la al 25-lea an al dăruitei de Dumne-zeu trimisul Mitropolit Kir Anthim Ivireanului laanii de la facerea lumii 7222, luna Dekem.[vrie] 24de smeritul întru Irmonahi Filothei sin Agăi Jipei, însfânta Mitropolie.“1

Acest monumental corpus de piese muzicale,donat de Constantin Erbiceanu Bibliotecii Acade-miei Române (ms. rom. nr. 61), a fost – timp de 20de ani – transcris, analizat şi publicat de arhidiaco-nul/muzicolog Sebastian Barbu Bucur între anii1981–1992, în patru ample volume la Editura Muzi-cală din Bucureşti, în notaţie muzicală guidonică (peportativ) şi în dificila notaţie psaltică, după „vechesistemă“.

Manuscrisul original al Psaltikiei rumăneşti…de Filothei sin Agăi Jipei a aparţinut MitropolituluiIosif Naniescu, mare colecţionar de documente bise-riceşti (cărţi, ediţii princeps, antologii muzicale,manuale, scrisori etc.), care a înţeles să pună la adă-post asemenea valori spirituale ale culturii româ-

Viorel Cosma*

*Muzicolog, critic muzical

90

neşti, fie prin predarea lor Academiei Române şiSfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe de la Bucu-reşti, fie unor cercetători şi istorici de talia lui A.D.Xenopol, Nicolae Iorga, Ion Bianu, Nicolae Popescuşi Constantin Erbiceanu.2

Înainte de semnalarea Psaltikiei în revista „Bise-rica Ortodoxă Română“ (1897), lucrarea a circulat –parţial şi integral – de-a lungul întregului secolXVIII, atât în Moldova şi Valahia, cât şi în Transil-vania. Este suficient să menţionăm numele luiMacarie, Naum Râmniceanu, Ioan sin RaduluiDuma-Braşoveanu, Anton Pann, Gheorghe Uce -nescu, Nifon Ploeşteanu, spre a avea o imagine deansamblu a perimetrului larg de circulaţie a acestuipreţios document. Dacă putem da crezare şi afirma-ţiei lui Mihail Gr. Posluşnicu din Istoria musicei laromâni (1928) că un exemplar „se găseşte în mănăs-tirea Hilandar din Muntele Athos“ (menţiune pre-luată după Ion Bianu şi N. Hodoş, dar confirmată şide Nicolae Iorga), atunci valoarea lucrării lui Filo -thei capătă dimensiuni universale, iar semnalarea luiConstantin Erbiceanu se transformă într-un eveni-ment ştiinţific editorial singular, greu de catalogat.

După anul 1897, manuscrisul a format obiectulmultor investigaţii şi analize muzicale, literare,filolo gice, istorice, teologice, printre principalii exe-geţi numărându-se Alexandru Luca, Ion Bianu, pr.Nicolae M. Popescu, Badea Cireşanu, George Brea-zul, Ioan D. Petrescu-Visarion, Gheorghe Ciobanu,Grigore Panţiru, Titus Moisescu, Gabriel Strempel,Virgil Cândea, Octavian Lazăr Cosma, Vasile Vasile,Gh. C. Ionescu, pr. Nicu Moldoveanu etc.

O regretabilă eroare de datare a manuscrisuluide către Constantin Erbiceanu (1714, în loc de 1713)s-a perpetuat la toţi cercetătorii timp de peste ojumătate de secol, până în anul 1969, când arhidia-conul Sebas tian Barbu Bucur a corectat greşeala decalcul calendaristic, stabilind anul corect (1713)printr-un studiu publicat în aceeaşi revistă bucureş-teană „Biserica Ortodoxă Română“3.

Dacă cercetăm cu atenţie principalele lucrăritipărite ale lui Constantin Erbiceanu anterioare anu-lui 1897 (mai ales Cântarea şi imnografia în Bise ricaprimitivă – 1883, Cronicarii greci care au scris des-pre români în epoca fanariotă – 1890, unde se aflăschiţa biografică şi opera protosinghelului NaumRâmniceanu), precum şi strânsele legături de priete-nie cu mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, omulcare l-a adus de la Iaşi în Bucureşti (1887), promo-vându-l ca redactor la revista „Biserica OrtodoxăRomână“ (1888), chiar publicând, în tandem, stu-diul Viaţa şi traiul Sfiinţiei Sale, Părintele nostru

Nifon – Patriarhul Ţarigradului (1888), avem toateargumentele probatorii că Psaltikia rumănească alui Filothei a cu noscut-o cu mult înaintea semnalăriişi a cercetat-o timp de peste un deceniu. Aici, avemîn vedere şi pregătirea muzicală temeinică a tânăru-lui Constantin Erbiceanu, atât ca dascăl şi interpretde muzică psaltică, dar mai ales ca bizantinologmuzical, analist, la maturitate, al creaţiei religioaseşi laice (mu zica clasică universală). Să răsfoim cuatenţie preţiosul document autobiografic, intitulatViaţa mea, scrisă de mine după cât mi-am pututaduce aminte, redactat în 1910 (cu trei ani înainteamorţii), predat iconomului Ilie Teodorescu şi publi-cat de parohul Bisericii Amza din Capitală în 19134.

Chiar din copilărie, şi-a manifestat talentulmuzical. „Când eram la şcoala din Sârca – scriaCostache Ionescu (numele iniţial de familie) dinsatul Erbiceni – am umblat pe la sărbătorile Cră-ciunului cu steaua, cu alţi băieţi mici, după obiceiulţării.“ La vârsta de şase ani a învăţat „a scrie, a ceticeas lovul, psaltirea, artimetica; tot aici am învăţatşi psaltichie multă.“

La vârsta de zece ani a urmat muzica vocală laTârgu Frumos, la şcoala publică, cu profesorul Ver-zianu. „Am stat acolo doi ani, dar n-am făcut nici unspor“, aşa că a trecut la Seminarul de la Socola,unde se afla şi fratele mai mare, Gheorghe Erbiceanu.„Fiindcă noi, ambii fraţi aveam o voce bună şi plă-cută, am fost primiţi la Seminariu mai mult pentruaceastă calitate.“ Aici, autorul biografiei face oobservaţie importantă (peste care viitorii monografiai lui Constantin Erbiceanu nu vor putea trece cuindiferenţă): „Amândoi ştiam destulă psaltichie,încât cântam orice pe note (s.n.); în Biserică, amfost preferaţi, ba chiar favorizaţi pentru aceasta!“Aşadar, la 11–12 ani, Constantin Erbiceanu strălu-cea la... psaltichia pe note! Atunci s-a petrecut unmoment capital în viaţa sa particulară: întâlnirea cuviitorul episcop Melchisedec Ştefă nescu. „M-a pusde am cântat“ şi imediat „am fost înscris între muzi-canţi la altişti.“ Ceva mai mult, sub pretext că era„cam neastâmpărat... şi produceam nelinişte înşcoală“, PS Melchisedec a decis „să stau la el, încasă“. Favoarea pornea de la două argumente: îlcunoştea pe tatăl celor doi copii seminarişti, dar „şipentru vocea ce aveam“. Timp de doi ani, Constan-tin Erbiceanu a crescut şi s-a maturizat profesionalîn preajma marelui bizantinolog Melchisedec Ştefă-nescu.

A venit războiul din Crimeea şi oştile ruseşti aupoposit la Iaşi. Protectorul Melchisedec a plecat rec-tor la Huşi, iar „noi coriştii Seminariului – preciza

91

Erbiceanu – am fost obligaţi a sta şi vacanţele marila şcoală, spre a fi de faţă la festivităţi şi la TeDeum-urile ce se făceau la Palatul din Iaşi... Atuncine făcuse guvernul şi nouă muzicanţilor strae roşiişi trăsură proprie, cu care ne transporta ori lamitropolie, ori la palat, unde se făcea Te Deum-ul.Tot seriviciul era pe ruseşte, şi de teamă îl ştiam tot,pe de rost.“ Iată-l deci, pe seminaristul Erbiceanumare cântăreţ al „capelei ruseşti“ de la Iaşi. Dinpăcate, nu ni se spune repertoriul pe care îl cântauromânii, dar desigur că modelul de la biserica rusădin Sankt Petersburg se respecta şi în capitala Mol-dovei. O nouă experienţă muzicală pentru culturaviitorului bizantinolog din Erbiceni nu avea de cesă-i strice.

Împlinise 18 ani, ajunsese în 1856 „pedagog culeafă“ la Seminar, a participat la o „o mică răzvrătireîn şcoală asupra lui Filaret Scriban“ (din fericire,fără urmări administrative).

Autobiografia ne mai strecoară însă, un alt amă-nunt semnificativ pentru cultura muzicală laică aseminaristului, pedepsit „cu două vergi de Prea Sf.Melchisedec“, fiindcă a călcat disciplina „canonică“a internatului: „am cântat în secţie cu o voce foarteputernică, o cântare de lume“! Probabil o piesă deAnton Pann din Spitalul amorului... (deoarece erameşter în notaţia psaltichiei).

Cu atestatul seminarial de la Socola în buzunar,în toamna lui 1858 s-a înscris la Liceul Naţional dinIaşi, urmându-l în scurtă vreme pe Episcopul Cali-nic Miclescu la Huşi. „În acest timp – conchide fermErbiceanu – mi-am făcut de cap!“ Curând (în 1860)s-a înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi şi la ceade Litere, fiind promovat „scriitor clasa I la Dicas-teriul Metropolitan din Iaşi.“

La propunerea Consiliului universitar de la Teo-logie, Constantin Erbiceanu a obţinut o bursă de stu-dii în străinătate, poposind pentru trei ani la Atena.Pentru viitorul bizantinolog, anii de studii la Iaşi şiîn capitala Greciei au însemnat perfecţionarea înlimbile veche şi nouă greacă, pătrunderea în vecheamuzică bisericească ortodoxă şi acumularea de surseistorice privitoare la legăturile ţărilor noastre cuBizanţul şi vechea Eladă. Fiindcă a dispus de resursefinanciare îndestulătoare („Trăisem sobru – mărturi-seşte în autobiografie – şi am făcut economii dinbursă, vreo 80 de napoleoni“), avem certitudinea cănu a ratat şi o vizită scurtă de documentare la Mun-tele Athos. Tot pe cont propriu, după încheierea bur-sei la Atena, a audiat câteva cursuri (declarate) laParis şi avea „de scop să mă duc şi în Germania săfac filosofia“. Tăinuirea călătoriei la Athos avea

motive serioase de a nu atinge unele orgolii şi rela-ţii de viitor cu forurile bisericeşti din ţară (mitropo-litul Calinic Miclescu insista să se călugărească„spre a intra în ierarhie“, mitropolitul Iosif Naniescuîl invita să conducă noua „Revistă Teologică“ dinIaşi, în timp ce Constantin Erbiceanu luase deciziasă se căsătorească).

În vârstă de 35 de ani, deţinând Catedra de dog-matică, morală şi pastorală la Seminarul de la Socola,profesorul şi-a întemeiat o familie armonioasă cupatru copii, organizându-şi o prestigioasă societateliterar-artistică-ştiinţifică după modelul „Junimea“.

Salonul Erbiceanu avea ca protagonistă pe talen-tata pianistă Constanţa, copilul-minune al Iaşiloranilor 1880–1887. Mândru de disponibilităţile artis-tice ale fetiţei, profesorul i-a încredinţat-o pe micuţapianistă celei mai prestigioase maestre a Conserva-torului ieşean, Zoe Miclescu, eleva lui Franz Liszt.Îi urmărea zilnic tot repertoriul şi repetiţiile tehnice,îi pregătea cu atenţie toate recitalurile publice, îiprocura partiturile din străinătate. „La 11 ani, cân-tam prea bine Concertul în re minor de Mozart –consemna la bătrâneţe Constanţa Erbiceanu – dupăce studiasem tot Gradus ad Parnassum de Clementi,tot Mozart (sonate), toate Invenţiunile şi Suitele deBach şi multe din Sonatele de Beethoven.“5 Frumosrepertoriu clasic pentru o viitoare solistă concertistă,dar şi o admirabilă ocazie pentru un tată bizantino-log să-şi apropie – în paralel – o cultură muzicalăuniversală, benefică pentru orizonturile spiritualeale unui intelectual de elită care frecventa o socie -tate culturală în plină ascensiune.

Salonul literar-artistic de la Iaşi din casa Erbice-nilor număra aproape toate personalităţile de la„Junimea“ şi „Amicii Artelor“. Aceeaşi pianistă,Constanţa Erbiceanu, ne oferă o imagine revelatoarea cercului de superioară cultură intelectuală dincapitala Moldovei care, în curând, se va muta laBucureşti, odată cu intrarea lui Constantin Erbiceanuîn Academia Română (1890).

„Maman spunea că m-a pus la piano la patruani şi jumătate. Nu îmi amintesc aceste prime înce-puturi. Dar pentru terminarea metodei Charpentier,mi s-a întipărit «rigurosul» examen făcut mie detatăl meu (s.n.) şi trecut în prezenţa câtorva dinbunii noştri prieteni: Xenopol, Lambrior, Eminescu,Pann şi alţii de la Junimea. Mi s-a dat o păpuşă fru-moasă.“6 Dacă vom adăuga şi pe Titu Maiorescu,Wilhelm Humpel, Gavriil Musicescu, Mihail Kogăl-niceanu, Teodor Burada, Iosif Naniescu, IacobNegruzzi care frecventau salonul Erbiceanu de laIaşi, vom înţelege mai bine motivele pentru care

92

bizantinologul a ţinut să precizeze în autobiografiaViaţa mea... că „am cunoscut pe Ghica Vodă, amcunoscut bine pe Cuza-Vodă, am cunoscut iarăşi, deaproape, pe M.S. Regele nostru Carol I, ale căruicalităţi sunt neîntrecute.“ Şi poate că nu ar trebui sălipsească din această pleiadă de personalităţi şi re -gina Carmen Sylva (fiindcă pianistul curţii sale re -gale, Zdenek Lubicz, era profesorul ConstanţeiErbiceanu de la Bucureşti), Nicolae Iorga, Spiru Haretşi Vasile Pârvan.

Am cunoscut-o personal pe profesoara ConstanţaErbiceanu. Avea vârsta de aproape 80 de ani. Mintesclipitoare, memorie fabuloasă! Când a auzit că suntmuzicolog (venisem să strâng documente pentru vi -itoarele mele lexicoane), mi-a mărturisit că intenţionaîn tinereţe să se înscrie la un doctorat la Berlin. „Ce-aifi spus despre mine în lexicoanele D-tale? mi-a repli-cat, zâmbind. „Aş fi fost prima femeie doctor muzi-colog din Germania!“ Şi mi-a înmânat câteva plicurimari cu sute de scrisori, să le foiletez acasă. Episto-lele de la Leipzig şi Paris aveau câte opt-zece paginifiecare! Aşa am aflat, de pildă, că toate vacanţele devară le petrecea la Sinaia, cu întreaga familie. Copiiifăceau muzică de cameră (fratele Laurenţiu era unvirtuoz al claviaturii), în prezenţa părinţilor. Timp depeste un deceniu în străinătate (1894–1906), Con-stanţa dădea familiei, săptămânal, „raportul“ ei deactivitate: cu cine se întâlnea, în ce saloane şi sălicânta, ce programe executa etc. Deşi i se adresa, deobicei, mamei, totuşi, scrisorile le citea cu interes şitatăl. Când profesorul Constantin Erbiceanu a fostprimit în Academia Română, Constanţa a explodat:„Vai, ce mare fericire! Papa, membru ordinar alAcademiei! Când am auzit, citind scrisoarea, amsărit repede din pat şi iute la poştă, să-l felicit!(Paris, mai 1899)“.

Dar printre felicitări, bizantinologul din Erbicenia aflat cu stupoare că fata lui a luat autografe de laBrahms şi Anton Rubinstein, de la Grünfeld şiEugen d´Albert, că i-a cunoscut personal pe Pade-rewski şi Moszkowski, că i-a cântat marelui virtuozRaoul Pugno la Paris, Concertul de pian de Chopin,că a urmărit-o pe Sarah Bernard în piesa Dama cuCamelii la Theatre de la Renaissance, că a cântat însalonul Elenei Bibescu de la Paris şi prinţesa a venitla concertul ei de la Paris (mama Aglaie Erbiceanu,aflată în sală, sosită special de la Bucureşti, a izbuc-nit în plâns), că în concertul de la Berlin al Constan-ţei se aflau în sală Pugno, Sarasota şi dirijorul ArthurNikisch şi multe, foarte multe amănunte şi intimi-tăţi, derulate ca într-un film de actualităţi – toatei-au umplut imaginaţia sobrului tată, cercetător al

documentelor muzicale bizantine. Din fericire, toatescrisorile Constanţei Erbiceanu au fost publicate deIosif Sava7 încât, astăzi, întregul univers muzical deevenimente artistice europene din pragul veaculuiXX, am putea reface atmosfera unei familii de inte-lectuali ce s-au hrănit permanent din arta sunetelor.

Corespondenţa Constanţei Erbiceanu cu mamaşi tatăl ei, confirmă faptul că academicianul Con-stantin Erbiceanu avea preocupări serioase de muzicăclasică, nerelevate până astăzi în istoriografia şimuzicologia noastră.

Departe de a fi un simplu Violon d´Ingres, ca laun Vasile Alecsandri, A.D Xenopol, Nicolae Iorga,Ion Luca Caragiale de pildă, arta sunetelor a repre-zentat pentru Constantin Erbiceanu o profesiune decredinţă, autentică. Acest lucru se desprinde şi dinpregătirea profesională, dobândită în Seminariile şiFacultăţile de Teologie, unde muzica era obiect destudiu primordial. Deloc întâmplător, legăturile saletrainice cu mitropolitul Iosif Naniescu, episcopulMelchisedec Ştefănescu şi vicarul mitropolitanNifon Ploeşteanu, confirmă nu doar un talent muzi-cal înnăscut, ci şi un profesionist, un tehnician alartei sunetelor, preponderent specializat în muzicapsaltică. A cunoaşte sistema veche şi sistema nouăde cântare şi de notare muzicală în muzica psaltică,reprezenta o calificare superioară pe care puţinibizantinologi, chiar de astăzi, nu o posedă. Să nuuităm că, în vasta sa bibliotecă personală de laBucureşti, existau cărţile vechi de muzică, culegerilede folclor ale lui Anton Pann, tratatele de muzicăpsaltică ale lui Petre Efesiul, Macarie Ieromonahul,Anton Pann, un manu scris de 112 pagini despreMeşteşugul cântărilor bisericeşti pe glasuri (donatmai târziu Bibliotecii Academiei Române), precumşi numeroase piese de muzică religioasă de autoriromâni şi străini. „În biblioteca D-lui C. Erbiceanuse găsesc diferite manuscripte de psaltichie veche şinouă – confirmă Nifon N. Ploeşteanu în Carte demusică bisericească pe psaltichie şi pe note liniarepentru trei voci – pe care însu-mi le-am foiletat “.8Tot în aceeaşi bibliotecă, autorul acestei cărţi a stu-diat numeroase volume rare de muzică bizantină,atunci când şi-a întocmit vasta sa introducere.Strânsa prietenie dintre cei doi cercetători are labază vasta colecţie de manuscrise şi cărţi, încropităde Constantin Erbiceanu încă de la Iaşi, când legă-tura cu marele colecţionar şi exeget al muzicii vechiromâneşti, mitropolitul Iosif Naniescu, devenise denotorietate publică. „După afirmaţiunea Dlui C.Erbiceanu – precizează Nifon – o mulţime de manu -scripte de ale lui Macarie, fiind în posesia ÎPS

93

Mitropolit Iosif Naniescu (s.n.) au fost donate decurând Academiei Române“ (p. 57, subsol).

Există însă câteva menţiuni speciale ale vicaru-lui Nifon Ploeşteanu, care aruncă o lumină aparteasupra bizantinologului din Erbiceni. Cea mai sem-nificativă priveşte pregătirea cântăreţului de stranăErbiceanu.

Cercetând o tipăritură a lui Petru Efesiul din1820, iată ce trimitere revelatoare aflăm la subsolulpaginii 54: „Acest Anastasimatar, dedicat lui GrigoreBăleanu – marele Vornic, aflându-se în bibliotecaDlui C. Erbiceanu, membru al Academiei Româneşi profesor universitar, am cântat împreună cu D-sa,unele din glasuri (s.n.); şi am constatat că esteaproape identic cu Anastasimatarul lui Macarie;ceea ce denotă, că Macarie a avut de normă acestop, când a făcut Anastasimatarul său; cu deosebireînsă, că a pus cuvinte româneşti în locul celor gre-ceşti şi numai unde nu se potrivea textul cuvintelor,a adăugat semne musicale de la sine.“9

Este cea mai pertinentă menţiune că bizantino-logul Constantin Erbiceanu stăpânea nu numainotaţia psaltică din sistema nouă, ci şi practica psal-tului, cântul de strană. Că poseda toate tipăriturilelui Macarie, Efesiul, Anton Pann, Lambadarie,Chrisant etc. iarăşi nu este noutate, dar că poseda şimanu scrisele vechi ale secolului al XVIII-lea carecirculau în Ţările Române confirmă, fără dubii, căErbiceanu a fost un bizantinolog muzical autentic,şcolit temeinic în învăţământul de la Atena.

Rămâne deschisă doar problema inventarieriituturor documentelor muzicale (texte şi partituri) ceau format colecţia sa particulară, parţial donată laînceputul secolului al XX-lea Bibliotecii AcademieiRomâne, restul păstrată în arhiva Fundaţiei Culturale„Erbiceanu“ din casa familiei de pe strada Alexan-dru Philippide nr. 3.

Preocupările bizantinologului-cercetător aumers atât de departe după întoarcerea de la studii dinAtena, încât a cutreierat nu numai arhivele de laMitropoliile din Iaşi şi Bucureşti, ci şi mănăstirile şibisericile vechi de la Neamţ, Hurezi, Viforâta, Buzău,Roman, Huşi, Tg. Neamţ etc., spre a-şi aduna boga-tul corpus de izvoare bisericeşti. Un edificatorexemplu ni-l oferă acelaşi Nifon Ploeşteanu înCarte de musică bisericească: „Dl C. Erbiceanu m-aîncredinţat, că în anul 1889, a găsit la mănăstireaViforâta din judeţul Dâmboviţa, pe o soră a luiMacarie, o călugăriţă gârbovită de bătrâneţe, carei-a dăruit un Pateric şi un Manuscript de cuvântăribisericeşti, scris de însuşi mâna lui Macarie, pecare le are şi acum în preţioasa sa bibliotecă; ceea

ce denotă, că Macarie s-a născut aici în ţară, iar nuîn Transilvania cum susţin unii, şi probabil că a fostînmormântat la monastirea Viforâta, unde se aflăsora sa, cam pe la anul 1845.“10 Este vorba desigurde stareţa Iustina Perieţeanu, grijulia soră a luiMacarie care i-a înmânat şi mitropolitului IosifNaniescu o serie de preţioase documente autografeale marelui „portarie “ al Mitropoliei din Bucureşti.

* * *

Academicianul Constantin Erbiceanu, înainte dea fi elenist, teolog, profesor, istoric, muzicolog, afost un enciclopedist, cu virtuţi majore de bizanti-nolog muzical. Prima treaptă de educaţie muzicalăşi-a făcut-o în seminarii, valorificându-şi talentulartistic înnăscut în biserică, ca psalt şi corist. Aurmat apoi teologia, completându-şi cunoştinţeleprimare de psaltichie, cu noţiunile superioare. S-aperfecţionat la Atena, învăţând limba greacă vecheşi nouă, dar şi „sistima“ de notaţie muzicală cucu-zeliană, ante-reforma lui Hrisant Grigorie Proto -psaltul şi Hurmuz Hartofilax (1814), precum şi „sis-tima“ nouă, propovăduită de şcoala de psaltichie alui Efesiul şi Macarie de la Bucureşti (după1816–1818).

În contact cu episcopul Melchisedec Ştefănescuşi cu mitropolitul Iosif Naniescu, mentorii săi înpractica muzicală bisericească, Constantin Erbiceanua devenit un practicant al melosului psaltic, de sor-ginte românească.

Contactul paralel cu cercurile de muzică clasicăuniversală, datorită educaţiei fiicei sale, pianistaConstanţa Erbiceanu, şi a salonului artistic pe carel-a condus la Iaşi şi Bucureşti, cultura muzicalăgenerală a bizantinologului din Erbiceni s-a lărgitsimţitor, dovedindu-se benefică în studiile de sintezăale celor două stiluri (laic şi religios) complementarepromovate după 1880.

De la eseul muzicologic Cântarea şi imnografiaîn Biserica primitivă11 şi schiţa monografică a poli-valentului protosinghelului Naum Râmniceanu,poet psalt, compozitor, profesor şi istoriograf (cer-cetare pasionantă, timp de peste un deceniu, înche-iată cu discursul de recepţie la Academia Românădin 17 mai 1900, în prezenţa regelui Carol I) până lasemnalarea Psaltikiei rumăneşti... de Filothei sinAgăi Jipei (monumentul literaturii muzicale de intro-ducere a limbii româneşti în biserica noastră orto -doxă, după 1713) şi monografia Ulfila, episcopulgotic care şi-a creştinat compatrioţii în secolul al IV-lea

94

pe teritoriul Daciei Traiane, unde creştinismul stră-moşilor noştri vechi de două veacuri le-a fost leagăn– toate aceste argumente sunt definitorii în contura-rea personalităţii unui bizantinolog autentic, penedrept uitat de istorie, îngropat într-un nemeritatanonimat secular al culturii12.

Constantin Erbiceanu trebuie privit ca un savantpolivalent al istoriei medievale româneşti şi bisericiiortodoxe sud-est europene, un precursor monografde arhivă şi deschizător de drumuri ale unor perso-nalităţi, ca A. D. Xenopol, Nicolae Iorga şi VasilePârvan, dar, mai presus de toate, un valoros „ctitoral muzicologiei bizantine naţionale“ care şi-a con-fruntat experienţa practică în fieful de la MunteleAthos13, fără de care şcoala românească de speciali-tate din secolul al XX-lea nu s-ar fi putut impuneastăzi la nivel universal.

Note1 C. Erbiceanu, Întâia carte de cântări bisericeşti în româ neşte

cunoscute până acum, în: „Biserica Ortodoxă Română“, Bucureşti,21, nr. 3, 1897, pp. 292–304.

2 „Este foarte important de subliniat rolul lui Iosif Naniescu înpăstrarea unor manuscrise muzicale de o importanţă excepţionalăpentru istoria muzicii noastre, între ele aflându-se şi Psaltichie rumă-nească a lui Filothei sin Agăi Jipei, terminată în 24 decembrie1713“, V. Vasile, Iosif Naniescu – reprezentant de seamă al muziciipsaltice (II), în: „Muzica“, Bucureşti, s.n. 5, nr. 1 (17), 1994, p. 99.

3 S. Barbu-Bucur, Monumente muzicale, Filothei sin AgăiJipei. Prima psaltichie românească, cunoscută până acum, în:„Biserica Ortodoxă Română“, Bucureşti, 86, nr. 9–10 (septem -brie–octombrie ), 1969, pp. 1066–1075 şi în Studii de Muzicologie,Vol. VI, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1970, pp. 101–133.

4 Icon. I. Teodorescu, C. Erbiceanu. Viaţa mea, scrisă de mine,după cât mi-am putut aduce aminte, Bucureşti, Tip. Gutenberg, 1913.

5 Th. Bălan, Prietenii mei muzicieni. Tiberiu Brediceanu, Con-stantin Silvestri, Constanţa Erbiceanu, Ion Vasilescu, Bucureşti, Ed.Muzicală, 1976, p. 208.

6 Th. Bălan, Prietenii mei muzicieni, op. cit., p. 258.7 I. Sava, Constanţa Erbiceanu. Scrisori. Ediţie critică… două

volume, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1989 (Vol. 1) şi 1992 (Vol. 2).După lecturarea scrisorilor, le-am propus colegilor mei, TheodorBălan şi Iosif Sava să se ocupe de publicarea lor. Primul mi-a confir-mat că le-a valorificat – parţial – în anul 1974 şi nu mai poate reveniasupra lor, astfel că Iosif Sava a finalizat – după aproape două dece-nii – acest proiect epistolar, revelator pentru cultura muzicală româ-nească, dar mai ales pentru două personalităţi, ca acad. ConstantinErbiceanu şi pianista Constanţa Erbiceanu.

8 Pr. Nifon Ploeşteanu, Carte de musică bisericească pe psalti-chie şi pe note liniare pentru trei voci, Bucureşti, Tip. în tipografi ileJoseph Göbl („Gutenberg“) a Cărţilor Bisericeşti şi Carol Göbl,1902, p. 43.

9 Pr. Nifon Ploeşteanu, Carte de musică bisericească…, op.cit., p. 54.

10 Pr. Nifon Ploeşteanu, Carte de musică bisericească..., op.cit., pp. 57–58.

11 C. Erbiceanu, Cântarea şi imnografia în Biserica primitivă.Modul şi dezvoltarea ei în Biserica Orientală Ortodoxă, în: „Bise ricaOrtodoxă Română“, Bucureşti, 7, nr. 1, 1883, pp. 34–47 şi nr. 3,1883, pp. 133–148. Autorul precizează cântările bizantine care s-auintrodus de-a lungul timpului în practica liturgică ortodoxă a secole-lor XVII–XIX din Ţările Române: Unul e născut…, Imnul Heruvicde la Liturghia Duminicilor şi Cinei Tale celei de taină din Joi Mari,Să tacă tot trupul omenesc din Liturghia Sf. Vasile şi Simbolul cre-dinţei să fie executat în toate adunările credincioşilor. În încheiereastudiului Cântarea şi imnografia în Biserica primitivă, Erbiceanulasă să înţeleagă că a trecut şi pe la Muntele Athos (când şi-a făcutstudiile la Atena), întrucât după ce înşiră numele unor „scriitori decântări, cântăreţi şi poeţi“ vechi din Bizanţ, aflaţi în catalogul întoc-mit de Fabriciu, precizează: „Dară de sigur că nici aceasta nu estedeplin complet; căci numele şi scrisorile multora, zac încă prinbibliotecile Apusului şi ale monastirilor, mai ales ale Muntelui Athos.Urmează să tratăm acum despre aceştia în special (sub. noastră).

12 Un excelent studiu asupra lui Constantin Erbiceanu, ca pre-cursor al studiilor de bizantinologie de la noi a publicat pr. prof. Mir-cea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, învolumul In memoriam. Alexandru Elian, Timişoara, Tip. Arhiepis-copia Timişoarei, 2008.13 Este greu de respins ipoteza că Teodor T. Burana(1839–1923), concetăţeanul ieşean şi prietenul său de o viaţă, muzi-cologul care a vizitat Muntele Athos în 1883 şi a publicat volumul Ocălătorie la Muntele Athos, Iaşi, Tip. Naţională, 1882, să nu fi dis-cutat cu Erbiceanu despre această temă. Să mai precizăm oare, căT.T. Buruda a fost primit în Academia Română în 1877, ca membrucorespondent, fiind primul muzician care a păşit pragul acestei insti-tuţii, unde aveau să devină colegi din 1889? În sfârşit, să reţinempreocupările comune ale celor doi cercetători în privinţa muziciibisericeşti, interferenţele periodice la adunările Sfântului Sinod alBisericii Ortodoxe Române etc. Însuşi Constantin Erbiceanu a cla-rificat prezenţa sa la Muntele Athos (1889), prin articolul Câtevadate asupra Părintelui Ieromonah Nectarie, Protopsalt la SfântulMunte Athos, şezător la schitul românesc de acolo, numit Prodro-mul, publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română“, nr. 6, 1889:„Cu ocazia călătoriei mele prin Sfântul Munte – afirma autorul – acântat bătrânul Nectarie toată noaptea şi a doua zi la Liturghie, fărăa se simţi ostenit.“ Întâlnirea Erbiceanu – Nectarie a însemnat pen-tru cercetătorul moldovean o adevărată lecţie de interpretare auten -tică a cântecului bizantin, care i-a permis să comunice colegilor dinţară (Nifon Ploeşteanu, de pildă) câteva aspecte de stil interpretativ,neconsemnate prin notaţia muzicală cu semne psaltice.

95

Acest document pe care l-am găsit şi făcutpublic după 62 de ani, dezvăluie deopotrivă atâtdrama României staliniste, cât şi tragismul opereilui Brâncuşi. Niciodată viaţa unui artist nu estecontemporană cu opera sa. Una dintre ele este mereuîn urma, sau în faţa celeilalte, dar cuprinseamândouă într-o succesiune imperfectă de fericire şitragism. Un astfel de destin cardinal a trăit şi Titanuldin Hobiţa. Sosit la Paris în vara anului 1904,creează doar în câţiva ani mitul sculpturii moderne,lăsând în urmă două mii de ani de artă clasică.Această sevă cosmică îşi are materia în mitologiaancestrală românească, o zestre naţională careuniversalizează această artă de mai bine de un secol.

Constantin Brâncuşi este recunoscut imediat demarile cercuri artistice din toată lumea ca părintelesculpturii moderne, un Patriarh de-al lui Dumnezeuîn această creaţie.

Omul care dobândise notorietatea unui sfântbiblic şi putea locui în oricare parte a pământului,cinstit şi venerat de o lume întreagă, trimite la în -cepu tul anului 1951, o cerere către oficialităţile ro -mâne, către Academia Populară Română, spunândcă doreşte să lase ţării sale toată opera sa, împreunăcu atelierul de la Paris. Cererea lui Brâncuşi,dezbătută în şedinţa Academiei din 7 martie 1951, afost ridiculizată, artistul român fiind hulit, refuzat şiumilit. Îl preamăreau şi îl chemau toate naţiunilelumii, ţara lui l-a socotit nedemn să fie primit. Doreasă revină definitiv la el acasă, ştia că somnul veşnicnu este lin şi binecuvântat decât în pământul dincare se ivise.

Din 1904 până în 1952, a refuzat cetăţeniafranceză, cu gândul reîntoarcerii acasă, nu şi-a cum -părat niciodată locuinţă la Paris, ori în altă parte, înciuda faptului că era un artist bogat. Primind aceastălovitură din partea statului român, Brâncuşi acceptăcetăţenia franceză, dar nu renunţă la cea română. Înanul 1955 mai face o cerere de revenire în ţară, dar

şi aceea îi este refuzată. Abia în anul 1956, la 12aprilie îşi face testamentul, lăsând Franţei tot ceea cea vrut să dăruiască poporului său, un tezaur care dăinfinitului mai multă infinitate.

Constantin Brâncuşi a murit la mai puţin de unan, sperând până în ultima clipă că voinţa îi esteauzită şi împlinită de ţara sa. Ţipătul lui Brâncuşi,un Testament românesc neîmplinit! România încănu şi-a cerut iertare marelui artist român!

Pierre Schneider, un reputat om de cultură şiartă, a scris la 5 aprilie 1962, în cotidianul „L’Ex-press“: „La drept vorbind, Parisul n-a făcut marelucru pentru a merita acest privilegiu, de a primi uncadou incomensurabil, fiindcă în cei 53 de anipetrecuţi în Franţa, Brâncuşi n-a primit niciocomandă de monument de la statul francez, niciunpremiu, nicio distincţie oficială, n-a fost ales, nici el,nici Rodin, nici Bourdelle sau Jean Arp, membri aiAcademiei de Belle Arte a Institutului Franţei,cinste de care s-au bucurat atâţia sculptori medio-cri, asupra cărora s-a coborât vălul uitării“.

Constantin brâncuşi – un document istoricLaurian Stănchescu*

*Scriitor

Sculptura Domnişoara Pogany

98

In memoriam

În ziua de 22 februarie 2015, s-a stins din viaţăistoricul Camil bujor Mureşanu, membru titular alAcademiei Române, un nume de referinţă în istorio-grafia noastră contemporană.

Născut la 20 aprilie 1927, Camil Bujor Mure -şanu a absolvit Facultatea de Istorie din Cluj şi în1971 a devenit doctor în ştiinţe istorice.

A parcurs toate treptele ierarhiei universitare,ajungând profesor la Facultatea de Istorie a Univer-sităţii clujene, unde a predat diferite discipline, de laştiinţe auxiliare ale istoriei la istoria modernă şi uni-versală.

În timp, a ocupat funcţiile de decan al Facultăţiide Istorie, director al Institutului de Istorie din Cluj-Napoca şi visiting professor la Columbia Universitydin New York.

Cercetările sale ştiinţifice acoperă o tematicăamplă şi diversă, de la problemele de istorie medie-vală a României la cele de istorie modernă univer-sală. Rezultatele acestor preocupări se pot regăsi înnumeroasele lucrări apărute de-a lungul anilor, dincare reţinem: Focul ocrotit de ape. Revoluţia înŢările de Jos, Revoluţia burgheză din Anglia, Pre-şedinte la Casa Albă, Preşedinţii Franţei, Naţiune,naţionalism, evoluţia naţionalităţilor, Europa mo -dernă, În templul lui Ianus. Studii şi gânduri despretrecut şi viitor.

Ca traducător, Camil Bujor Mureşanu a semnatversiunea românească a lucrării Religia de GeorgSimmel şi a volumului de Maxime al lui PubliusSyrus. Totodată, a colaborat la elaborarea unorlucrări de amploare, ca Istoria României şi Atlasulistoric al României. Acestea se adaugă celor peste250 de studii şi articole publi cate în reviste ştiinţi -fice de profil în ţară şi peste hotare; de reţinut: Rela-ţii internaţionale europene în prima jumătate asecolului XVII, Declaraţia de independenţă a SUA,Secolul luminilor din Europa, Actualitatea ideilor

politice ale lui John Locke, Etape şi probleme dinistoria presei în epoca modernă.

Profesorul Mureşanu este cunoscut şi apreciat caautor de manuale, cu ediţii succesive, unele fiindtraduse şi peste hotare. Bogata sa activitate maiînscrie contribuţia la editarea colecţiei de „Docu-mente privind istoria României“, a colecţiei „Docu-mente privind istoria României. Transilvania”,„Documentele anului 1848 în Transilvania”.

Valoarea activităţii sale este recunoscută prinacordarea titlului de doctor honoris causa al Uni-versităţilor din Oradea şi Timişoara. A deţinut func-ţiile de membru al Asociaţiei Românilor Uniţi, pre-şedinte al Comisiei Mixte de Istorie Româno-Maghiare a Academiei Române, membru corespon-dent al Asociaţiei Sud-Est Europene de la Berlin.Municipiile Cluj-Napoca, Turda şi Blaj l-au alescetăţean de onoare.

Prin plecarea dintre noi a academicianuluiCamil Mureşanu, comunitatea academică pierde peunul dintre distinşii ei membri, a cărui operă aîmbogăţit istoriografia noastră contemporană.

Camil bujor Mureşanu (1927–2015)

99

Cronica vieţii academice

Februarie 3 februarie: Membrii prezidiului Academiei

Române au avut o întâlnire, la palatul Cotroceni,cu Klaus Iohannis, preşedintele României.

5 februarie: La sediul Fundaţiei Naţionale pen-tru Ştiinţă şi Artă a avut loc lansarea volumuluiMaladiile lui Eminescu şi maladiile imaginare aleeminescologilor. Evenimentul a fost organizat deAcademia Română în colaborare cu Academia deŞtiinţe Medicale şi Fundaţia Naţională pentru Ştiinţăşi Artă şi a fost moderată de acad. Eugen Simion.Dezbaterea a fost prilejuită de apariţia cărţii Mala-dia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale emines-cologilor, iar intervenţiile au aparţinut unor perso-nalităţi ale vieţii medicale.

După alocuţiunea de deschidere a academicianu-lui Eugen Simion, profesorul univ. dr. Irinel Popescu,membru corespondent al Academiei Române şi pre-şedinte al Academiei de Ştiinţe Medicale, a făcut oamplă prezentare a simpto matologiei şi evoluţieibolii de care a suferit Mihai Eminescu. Din dateleexistente, a reieşit că nu ar fi vorba de sifilis, ci deun sindrom bipolar. Cu nuanţări, aprofundări şi întemeiul datelor existente până acum, ideea a fostsusţinută de acad. Victor Voicu, secretarul general alAcademiei Române, acad. Augustin Buzura, DanPrelipceanu, Bogdan Popescu, Eduard Apetrei,Radu Deac, Codruţ Sarafoleanu şi Vladimir Beliş.

În încheiere, acad. Eugen Simion a vorbit despreproiectele viitoare, dintre care am reţinut apariţiaunei a doua ediţii a cărţii, publicarea a trei volumedin publicistica eminesciană şi înfiinţarea unui Cen-tru de cercetare şi un Muzeu „Eminescu“ lângăMărcuţa.

6 februarie: În Aula „George Palade” a Institu-tului de Biologie şi Patologie Celulară „NicolaeSimionescu” al Academiei Române, s-a desfăşuratSesiunea omagială „In memoriam – prof. NicolaeSimionescu (27 iunie 1926–6 februarie 1995)“. Aususţinut alocuţiuni: acad. Maya Simionescu; dr. IleanaMândruţeanu, membru al Academiei de ŞtiinţeMedicale; prof. Leonida Gherasim, membru deonoare al Academiei Române; prof. Radu Deac,membru al Academiei de Ştiinţe Medicale; dr.Doina Velican, membru al Academiei Medicale; dr.

Anca Sima, membru corespondent al AcademieiRomâne; prof. Mihai Coculescu, membru corespon-dent al Academiei Române, şi acad. Doina Popov. Încontinuare, a fost proiectat filmul „Un secol denemurire”, cuvântul profesorului Nicolae Simionescuîn anul 1989 la comemorarea Centenarului MihaiEminescu, manifestare desfăşurată la Institutul deBiologie şi Patologie Celulară.

Partea a doua a fost consacrată unor prezentăriştiinţifice ale doctoranzilor şi post-doctoranzilor dinInstitutul de Biologie şi Patologie Celulară „NicolaeSimionescu”.

7 februarie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu-lescu” al Bibliotecii Academiei Române, a avut loco Sesiune omagială dedicată centenarului naşte-rii patriarhului Teoctist (1915–2007), membru deonoare al Academiei Române. Evenimentul a fostorganizat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şiArtă, Biblioteca Academiei Române, Liga Culturalăpentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. În des-chidere, a fost prezentat mesajul transmis de PFDaniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.Mesajul a fost citit de PS Timotei Prahoveanul.

În continuare, personalitatea şi activitatea pasto-rală a PF Teoctist au fost evocate cu un respect plinde afecţiune de acad. Eugen Simion; ES Ioan Robu,Mitropolit romano-catolic de Bucureşti; ÎPS Teodo-sie, arhiepiscopul Tomisului; acad. Dan Berindei;Victor Opaschi, secretar de stat la Ministerul Cultu-rii şi Cultelor; prof. univ. Tudor Nedelcea; prof.univ. Marian Munteanu; Mihai Cimpoi, membru deonoare al Academiei Române; Vasile Tărâţeanu,membru de onoare al Academiei Române; IonUngureanu, fost ministru al Culturii din RepublicaMoldova şi Victor Crăciun, preşedintele Ligii Cultu-rale a Românilor de Pretutindeni.

10 februarie: În Aula Academiei Române a avutloc Sesiunea ştiinţifică omagială „Constantinbosianu (1815–1882) – personalitate fondatoarea ştiinţei, învăţământului şi culturii juridiceromâneşti”, organizată de Institutul de CercetăriJuridice „Acad. Andrei Rădulescu” al AcademieiRomâne şi Institutul Astronomic. În deschidere,prof. univ. dr. Mircea Duţu, directorul Institutului deCercetări Juridice a susţinut alocuţiunea ConstantinBosianu – personalitate complexă a ştiinţei, învăţă-mântului şi culturii juridice româneşti. În continuare,au prezentat comunicări:

- prof. univ. Ioan Chelaru, vicepreşedinte alSenatului României, preşedintele Uniunii Juriştilordin România – Personalitatea politică şi de promo-tor al culturii juridice naţionale a lui ConstantinBosianu;

- prof. univ. dr. Flavius Baias, decanul Facultăţiide Drept a Universităţii din Bucureşti – ConstantinBosianu – primul decan al Facultăţii de Drept dinBucureşti;

- avocat Ion Ilie Iordăchescu, decanul BarouluiBucu reşti – Avocatul Constantin Bosianu – decan alBaroului de Ilfov;

- dr. Magda Stavinschi, Institutul AstronomicBucureşti – Casa Bosianu şi Institutul Astronomic alAcademiei Române.

A urmat lansarea celui de-al treilea volum dinlucrarea Noul cod civil. Studii şi comentarii, coor-donată de prof. univ. dr. Marilena Uliescu, cercetă-tor ştiinţific emerit, Institutul de Cercetări Juridice„Acad. Andrei Rădulescu”.

După încheierea lucrărilor, participaţii au făcut ovizită la Casa Bosianu din Parcul Carol.

10 februarie: În Sala „Theodor Pallady” aBibliotecii Academiei Române a fost vernisatăExpoziţia „Comori ale artei decorative persane– caligrafie, miniaturi, legături de carte, emai-luri, ceramică, tapiserie“. Evenimentul a fost

organizat de Biblioteca Academiei Române,împreună cu Ambasada Republicii Islamice Iran dinRomânia. Au avut alocuţiuni acad. Ionel-ValentinVlad, preşedintele Academiei Române, ES HamidMoayyer, ambasadorul Republicii Islamice Iran, şiacad. Răzvan Theodorescu.

23 februarie: În Aula Academiei Române s-adesfăşurat cea de-a III-a ediţie a Simpozionului„Cercetări integrate în bazinul Dunării” dincadrul Strategiei uE pentru Regiunea Dunării.Evenimentul a fost organizat de Consiliul Naţionalal Strategiei UE pentru Regiunea Dunării (SUERD),Comitetul Naţional pentru Modificările Globale aleMediului şi Institutul de Geografie al AcademieiRomâne.

După Cuvântul introductiv al academicianuluiCristian Hera, vicepreşedinte al Academiei Române,au susţinut comunicări:

- Marius Ioan-Piso, Alexandru Badea, AgenţiaSpaţială Română – Sisteme pentru observarea şisupravegherea spaţială a Bazinului Dunării;

- Daniela Rădulescu, Viorel Chendeş, AndreeaGălie, Bogdan Ion, Alexandru Preda, InstitutulNaţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor –Areale cu risc semnificativ la inundaţii în BazinulDunării aferent României – suport în planificareateritorială;

- Iris Tuşa, George Roată, Manuela Sidoroff,Adrian Stănică, Mihaela Păun, Institutul Naţional deCercetare Dezvoltare pentru Ştiinţe Biologice, Insti-tutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Geo-logie şi Geoecologie Marină – Evaluarea cercetări-lor de mediu în Regiunea Dunării;

- Mădălin Enache, Cristina Sandu, Institutul deBiologie al Academiei Române – Contribuţia Insti-tutului de Biologie din Bucureşti la implementareaStrategiei Dunării;

- Liliana Popescu, Amalia Bădiţă, Sandu Boen-giu, Oana Ionuş, Mihaela Licurici, Cristina Sosea,Universitatea Craiova – Dezvoltarea durabilă a tu -rismului transfrontalier în Bazinul inferior al Du -nării;

- Liviu Gabriel Muşat, Agenţia pentru Dezvol -tare Regională Sud Muntenia – Regiunea de Dez-voltare Sud Muntenia în contextul SUERD. Contri-buţii ale Programului Operaţional Regional2014–2020 la implementarea SUERD;

- Radu Săgeată, Institutul de Geografie – Euro-regiunile de cooperare transfrontalieră din Bazinulinferior al Dunării. 100

101

Apariţii la Editura Academiei

TREI ESEuRI ASupRA IMAgINARuluIVasile TONOIuCel mai recent volum al academicianului Vasile

Tonoiu propune un mod inedit de a citi trei dintremarii poeţi europeni ai secolului trecut: RainerMaria Rilke, Fernando Pessoa şi Marina Ţvetaieva.Metoda bachelardiană de investigare a imaginiipoetice la care recurge cu succes autorul este utili-zată ingenios, stimulând capacitatea cititorului de aiubi poetic poezia şi de a o recrea prin resurseleimaginarului propriu.

O carte a izolării imaginilor revelatorii în raport,deopotrivă, cu universul visat şi cu puterile de vi -sare ale eului liric care îmbogăţeşte superlativbibliografia lui Vasile Tonoiu.

DISCRETE MATHEMATICS AND COMpuTER SCIENCEgheorghe pĂuNgrzegorz ROZENbERgArto SAlOMAACartea comemorează zece ani de la dispariţia

unuia dintre cei mai cunoscuţi informaticieni teore-ticieni ai României, Alexandru Mateescu, activ înţară şi străinătate, membru al grupului de cercetareal profesorului Arto Salomaa, Turku, Finlanda.

Printre autori, întâlnim numeroşi colaboratoridin ţară şi străinătate ai profesorului Mateescu,multe lucrări continuând cercetări ale sale, în parti-cular, legate de trei dintre noţiunile introduse de el,şi care s-au bucurat de o foarte bună audienţă încomunitatea de profil: matricele Parikh, operaţia deshuffle pe traiectorii şi sistemele de splicing simple.La zece ani de la dispariţia celui care le-a introdus,acesta noţiuni încă prezintă interes pentru cercetă-tori, încă mai sunt probleme deschise cu privire lafiecare dintre ele. Sunt incluse în volum şi sintezeale rezultatelor, dar şi rezultate inedite.

Există şi texte care prezintă întâmplări din viaţaprofesorului Alexandru Mateescu.

102

ROMÂNII DE pESTE HOTAREMemoriu elaborat în anul 1945 de

consilierul de legaţie Emil OprişanuLucrarea reprezintă ediţia integrală a memoriu-

lui întocmit în anul 1945 de consilierul de legaţieEmil Oprişanu, în cadrul Comisiei pentru studiulproblemelor păcii a Ministerului Afacerilor Străineal României.

Studiul introductiv pune în lumină calităţile,care fac necesară editarea cercetării întreprinse cu70 de ani în urmă: deplina cunoaştere a realităţilorgeografice, istorice, politice, etnografice, lingvisticeale spaţiului avut în vedere, ca rod al unor investi-gaţii sistematice şi susţinute, desfăşurate de-a lun-gul multor ani de oameni de ştiinţă şi diplomaţiimportanţi ai României interbelice; modul în carestatul român a tratat problema minorităţilor; loculpe care statul român îl acorda problemei românilorde peste hotare în ansamblul problemelor păcii.

Editorul a înzestrat cartea şi cu un întins şilămuritor rezumat în limba franceză. Publicareaacestei lucrări este de cel mai mare interes şi prinnumeroasele hărţi pe care le cuprinde, prin tabeleleînfăţişând răspândirea populaţiei româneşti pelocalităţi al căror nume este dat în limba statuluirespectiv şi în graiul românesc local, prin biblio-grafia bogată pe care se întemeiază.

CONSTANTIN bRÂNCOVEANu,STOlNICul şI lORDul

Andrei pIppIDILucrarea întregeşte în chip substanţial imaginea

politicii externe a voievodului Constantin Brânco-veanu. Şi o face în chipul cel mai temeinic, adicăprin editarea integrală şi comentarea amănunţită aunor documente diplomatice, corespondenţa purtatăde către domnul român cu lordul William Paget,ambasadorul britanic la Poartă.

Deși au fost semnalate și utilizate anterior de alțiistorici, precum E.D. Tappe și Paul Cernovodeanu,textele publicate, acum integral, de profesorulAndrei Pippidi surprind detaliile acțiunii diplo ma -tice a Țării Românești în perioada pre mer gătoarepăcii de la Karlowitz

Epistola reprezintă o categorie aparte de docu-ment istoric, autorul uzând de variate strategii depersuasiune pentru a-și convinge partenerul de dialog.

103

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate. Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu seprimesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â„ şi„sunt„ în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi 3–4 ilustraţii.

gHID pENTRu AuTORI

ISSN 1220-5737 104 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 3 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul RO64TREZ7055005XXX006462,Trezoreria sector 5, bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.

REVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ DIRECTOR: ACAD. … · 2015-07-09 · Strategia uniunii...

Documents

Transcript of REVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ DIRECTOR: ACAD. … · 2015-07-09 · Strategia uniunii...