Tânărul licean. Soarta umanioarelor. Criza civismului

prof. dr. Evelina Cîrciu CN ,,Dr Ioan Meşotă”

Elevul nostru

Un portret al tânărului licean este dificil de alcătuit. Nu ştiu dacă noi profesorii căutăm neapărat în elevii noştri o sinteză absolută a unor trăsături perfect predictibile, măsurabile, cuantificabile... Cred că mai degrabă sperăm să descoperim la capătul drumului, la fiecare dintre aceştia, o identitate armonioasă, profundă, inimitabilă şi mirabilă şi care ar răscumpăra în modul cel mai sublim tot efortul depus până atunci la catedră. Dacă trebuie totuşi să aproximăm un model, acesta ar fi un fel de loc geometric în care s-ar aduna curiozitatea vie, pură, mereu stârnită, aprinsă de tot ce învaţă elevul, dorinţa lui de a-şi câştiga o voce autentică, distinctă printre ceilalţi şi nu de a se pierde într-o masă uniformă; asumarea unei discipline a muncii şi a unui efort de cursă lungă, pe care îl presupune studiul; mobilitatea intelectuală; rigoarea, cutezanţa; judecarea realităţii din jur prin aplicarea unor standarde maxime; spiritul pozitiv care păstrează nealterată încrederea în sine; teama de mediocritate, de impostura morală, de tot ce poate aduce după ea o conştiinţă adormită. Vigoarea intelectuală şi rigoarea etică sunt aşadar vectorii acestui model. Nu ştiu dacă pornim în educarea tinerilor de la premisa că putem să le plămădim personalitatea respectând un set de reguli şi urmând cu precizie un număr de paşi. Regulile s-ar transforma la un moment dat, fără îndoială, într-un şablon, într-un pat procustian. Ca să formezi un elev trebuie să-l priveşti cu atenţie în perimetrul disciplinei pe care o predai, dar şi dincolo de ea. Poate că idealul ultim al gândirii greceşti, acela de a realiza Fiinţa nu e chiar atât de anacronic sau de îndrăzneţ. Cu exigenţă, dar şi cu bunăvoinţă, prin modalităţile specifice materiei instrumentate de la catedră pot fi dezvoltate toate facultăţile spiritului: atenţia, memoria, capacitatea de a abstractiza etc. Există o mulţime de metode moderne şi de mijloace didactice, mereu altele, la care se poate apela, dar, cred că ele rămân oarecum aride dacă nu sunt însufleţite de o anumită energie a profesorului, de pasiunea lui pentru profesie, pentru dialogul cu elevii, de încrederea lui în sine şi în elevi. Instrumentele de lucru cele mai potrivite nu sunt cele nivelatoare, ci sunt acelea care îi stimulează, care îi

fac pe elevi să-şi exprime întrebările, nedumeririle, să gândească, să găsească abordări originale. Elevii trebuie apoi să cunoască utilitatea fiecărei noţiuni pe care o studiază, felul în care ea se raportează la celelalte şi cum se regăsesc aceste informaţii, în ce arhitectură şi cu ce aplicabilitate dincolo de universul şcolii. Pe de alta parte, elevii nefiind campioni la disciplina autoimpusă, bacalaureatul nu mai trebuie să fie doar un corolar al stadiului mediu de educaţie (cu atât mai mult cu cât ţine în majoritatea stituaţiilor locul admiterii la facultate). El trebuie fie să fie gândit diferenţiat, fie să devină un adevărat filtru. Elevii vor prefera întotdeauna să înveţe mai puţin, de aceea, pe tot parcursul liceului, baremele tebuie să fie serioase şi obligatorii, iar bacalaureatul, de o severitate utilă, astfel încât învăţarea să aibă un scop şi intransigenţa, un sens şi un rost.

Soarta umanioarelor

Cu ceva timp în urmă, revista Vatra consacră un număr întreg examinarii situaţiei nefericite a studiilor clasice la noi. De curând, în România literară, Nicolae Manolescu îşi exprima îngrijorarea referitoare la neglijarea importanţei disciplinelor umaniste de către cei care concep curriculumul şcolar. Există, deci, o teamă evidentă a intelectualilor de vârf determinată de sacrificarea unui număr important de ore rezervate prin tradiţie anumitor discipline (literatura universală, limbi clasice- cea mai încercată este evident limba latina care se mai studiază doar la profilul uman). Se sacrifică astfel nu doar pregătirea imediată a elevilor (care au nevoie de o cultură generală minimă), ci, pe termen lung, uitându-se faptul că omul este şi un creator de sensuri, sunt ameninţate creativitatea, sensibilitatea, capacitatea de simţi şi transmite emoţia, spiritul critic, polemic, apetenţa pentru dialogul de calitate, forţa persuasivă, sentimentul moralităţii. Primul pas pentru îmbunătăţirea acestei stări de fapt ar fi totuşi primenirea programelor de limba şi literatura română, renunţarea la excesul de teorie din manuale, la terminologia stufoasă care a adus după sine o tehnicizare fără sens a limbajului literar şi extinderea bibliografiei, pentru că doar printr-o relaţie directă cu textul, cu efervescenţa creaţiei, elevul are de câştigat.

1

Criza civismului

Criza ,,civismului” înseamnă neînţelegerea datoriei pe care fiecare individ o are în raport cu acea comunitate în cadrul căreia trăieşte, absenţa ataşamentului faţă de valorile naţionale, faţă de patrimoniul cultural al ţării, dezinteresul pentru acţiunile de voluntariat, refuzul unei implicări concrete şi consecvente în viaţa comunităţii. Criza civismului se explică atât prin perpetuarea unei mentalităţi obstructive potrivit căreia activităţile civice sunt ,,comuniste”, cât şi prin perspectiva păguboasă după care, prin acţiunile întreprinse în cadrul comunităţii, nu se obţin schimbări de fond. Cei mai mulţi consideră voluntariatul, idealist, iar patriotismul, desuet. Desigur, apetenţa pentru atitudinea civică se provoacă şi prin educaţie, se întreţine prin învăţare şi imitare, se cultivă prin modelul pe care îl pot oferi oamenii publici şi o elită autentică, responsabilă. Până la urmă însă, indiviul trebuie să accepte că lucrează, se exprimă, trăieşte într-un anumit mediu, că este, vorba lui Sartre, ,,condamnat să fie liber”, deci responsabilitatea faţă de ceilalţi şi faţă de sine este obligatorie. Aşadar, greutatea lumii în care trăim, stă pe umerii fiecăruia şi o anumită doză de civism ar face aceasta datorie de a purta lumea în spate mult mai plăcută.

Pledoarie pentru proza scurtă

profesor Stroie Anca MariaColegiul Tehnic Mircea Cristea Braşov

„...nu este alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor” afima cronicarul Miron Costin. De câte ori oare nu am discutat în diferite împrejurări despre faptul că omul modern tinde să renunţe la lectură în favoarea unor preocupări de multe ori superficiale. Lectura este o artă care se poate educa. Se spune că tinerii uită să mai citească

vrăjiţi de mirajul internetului, al jocurilor etc. Din păcate însă, mulţi potenţiali cititori consideră că o lectură presupune parcurgerea unui număr mare de pagini ceea ce poate crea teamă. Receptarea unei scrieri nu se poate face în afara relaţiei scriitor – cititor, deoarece, se ştie că primul receptor al unei opere este însuşi autorul ei. Cartea devine astfel o provocare nu doar pentru cititor, ea este mai întâi o tentaţie pentru cel ce o creează. Lucrarea de faţă doreşte evidenţierea faptului că proza scurtă este o alternativă atât pentru cititori dar şi pentru scriitori. Atât scrierea cât şi lectura unei scrieri scurte presupune, aşa cum poate puţini îşi dau seama, un talent deosebit, o atenţie cultivată în timp. Considerată mai ales loc de refugiu al prozatorilor incapabili să scrie roman sau, în orice caz, „poligon de instruire a condeiului în vederea obţinerii permisului de romancier”, proza scurtă a fost privită multă vreme de cititori şi de critica de specialitate cu un aer uşor concesiv. E drept că pornind dinspre roman - şi care om nu citeşte roman – ochiul, fie el şi critic, obişnuit să contemple marile spaţii romaneşti, nu mai are răbdare să stăruie asupra constituţiei mai simple a unei schiţe, nuvele sau povestiri.Romanul, prin complexitatea sa organică, dar mai ales, prin aspiraţia către totalitate, poate declanşa mai uşor mecanismele receptării, provocând mai repede adeziunea criticii şi a cititorilor. Din contră, tendinţa prozei scurte spre izolarea unei secvenţe de de viaţă, spre utilizarea unor tehnici mai apropiate de sugestie decât de explicaţie, o face mai greu de receptat.

Ion Vlad făcea o comparaţie între scrierea prozei scurte şi scrierea romanului în „Discurs inocent asupra prozei scurte”:„A scrie proză scurtă este ca o aterizare cu paraşuta la punct fix, admite o toleranţă limitată. Dacă pui alergătorul de 2000 de metri la o cursă de 100 de metri plat vei avea imaginea dizgraţioasă şi rezultatele îndoielnice ale unui romancier încercând să scrie proză scurtă.” Proza scurtă există. Proza scurtă este un gen foarte popular. Poate a avut de suferit mai mult decât alte genuri deoarece nu cititorul ci criticul era cel care dădea întâietate prestantului roman. Dar proza scurtă trebuie luată în serios, nu doar ca „antrenament” înaintea marii compoziţii care ar fi romanul, ci ca un gen în stare să existe şi să propună o viziune asupra lumii prin mijloace proprii. Spaţiul prozei scurte a fost şi va rămâne în literatura noastră un spaţiu predilect al inovaţiei. Nuvela, povestirea şi schiţa, speciile genului scurt s-au constituit pe seama experienţelor folclorului.

2

„O caracteristică a genului este nedisimulata sa aplecare spre izvoarele folclorice şi istorice”. Rolul pe care, într-o mare măsură l-a avut în alte literaturi moderne romanul, acela de epopee populară a burgheziei, la noi a revenit nuvelei, schiţei şi povestirii, atât de strălucit reprezentată de clasici. Copilăria romanului românesc era în curs de desfăşurare în vremea în când epica scurtă atinsese deja culmile acelor valori artistice ce-şi merită atributul de clasic. Proza scurtă deţine acum locul de cel mai popular gen, ea marcând unul di cele mai mari succese ale realismului. În „Argument” la „Nuvela românească contemporană”, Cornel Regman se întreba care este locul nuvelei şi povestirii româneşti în ansamblul epicii actuale, făcând şi o comparaţie cu marea perioadă care a precedat-o. Regman recunoaşte că romanul este şi acum genul care exercită cea mai puternică atracţie şi are cele mai semnificative realizări. „Originalitatea şi valoarea prozei româneşti din ultimii 30 de ani nu se poate determina fără a ţine seama de existenţa unei înalte clase de nuvelişti şi povestitori care, cu mijloacele genului, specifice sau mai puţin specifice, au îmbogăţit patrimoniul literar cu opere de primă mărime.” Dacă nuvelistul Liviu Rebreanu este depăşit sau mai bine zis „absorbit” de romancierul de mai târziu, în schimb nuvelistul Marin Preda rămâne în literatură tot atât de mult ca şi romancierul căci interesul acordat romanului nu trece cu nimic în plan secund nuvela. La fel stau lucrurile şi cu Eugen Barbu, Fănuş Neagu ş.a. Dar proza scurtă are destinul ei. Dacă la scriitorii clasici sau la cei de până la al doilea război mondial proza scurtă poate fi considerată doar un antrenament pentru marea operă ce va fi romanul, la scriitorii contemporani se poate vorbi despre o şcoală a nuvelei şi a povestirii. Deşi o serie întreagă de critici literari au crezut cu tărie că „Genul scurt” e condamnat să ducă o existenţă lăturalnică, ar trebui menţionat că o serie de literaturi (precum literatura germană) se sprijină pe nuvelişti. Lăsând la parte ce spune o parte a criticii, în opinia mea cele două genuri: „genul scurt” şi „genul proteic”(romanul) trebuie privite în interdependenţa lor şi considerate valoroase prin ceea ce reprezintă. Ar trebui chiar precizat că, uneori, proza scurtă este mai ambiţioasă şi cere atât din partea cititorului cât şi din partea prozatorului o atenţie sporită şi un spirit critic mai dezvoltat. Dacă romanul, în sutele sale de pagini, poate sau mai bine spus „are timp” să creeze o realitate, un personaj, o relaţie între instanţele comunicării, povestirea sau

nuvela au un timp limitat şi puţine pagini la dispoziţie pentru a convinge, deci solicită o artă deosebită a naratorului şi o atenţie cultivată din partea cititorului. Paginile lungi cu descrieri, introducerea treptată a cititorului în „sufletul personajului”, schiţarea în paşi a conflictului şi o desfăşurare amplă a acţiunii, cu planuri narative multiple trebuie concentrate cu atenţie spre un conflict unic, cu un protagonist bine conturat şi cu renunţare la lungile planuri descriptive. Se poate concluziona că pentru un prozator este mai dificil să fie concis decât să dea frâu liber condeiului pentru realizarea romanului. În aceasta consta importanţa prozei scurte, o tentaţie atât pentru cititor cât şi pentru autorul ei.

Tematica propagandistică a poeziei şcolare în epoca de aur

Prof. Cosmina CristescuDrd. Universitatea Transilvania

Braşov, Facultatea de Litere

Literatura publicată în epoca Ceauşescu a avut, în mare parte, rolul de a contribui la legitimarea regimului comunist. Conducătorul partidului unic a încercat să-i atragă pe scriitori de partea sa şi a politicii sale, transformându-i în promotori ai acesteia. Începuturile regimului Ceauşescu (1965-1968) sunt marcate de o relativă liberalizare, însă după 1971 literatura va deveni tot mai tributară obiectivelor ideologice ale partidului. Violenţa îndoctrinării va atinge cote maxime în perioada 1980-1989. În comunism profilul psihologic al scriitorului nu este apreciat prea mult, iar libertatea imaginativă nu este agreată. Motivaţia e simplă: nu interesează cine scrie textele, mai important este scopul lor propagandistic. În sprijinul afirmaţiei spicuim din discursul lui Ceauşescu, preluat din stenograma vizitei din 4 august 1971, la Casa Scriitorului de la Neptun: „Sigur că pot să zică unii: Cum mai rămâne,

3

domnule, atunci cu libertatea aceasta de creaţie? Rămâne foarte bine. Cine e pentru construcţia socialismului are libertate deplină să scrie în orice formă, mai bine, mai rău, aici depinde de talent, dar alte concepţii, la alte ideologii nu le putem face loc în societatea noastră. Libertatea de creaţie nu înseamnă în nici un fel libertate pentru ideologii străine orânduirii noastre socialiste. Literatura românească trebuie să fie literatură socialistă, militantă.” Între propaganda comunistă şi educaţie există o strânsă legătură. Manualul şcolar, transformat în instrument de propagandă, va avea o contribuţie activă la educarea în spirit comunist a elevilor. Vulnerabil la mutaţiile din spaţiul public, manualul şcolar de literatură română urmăreşte formarea gradată a viziunii estetice prin selectarea şi ierarhizarea valorilor literare. Poezia pentru copii, publicată în manualele de literatură română în perioada 1965-1989, reflectă intenţia regimului comunist de a schimba realitatea conform pretenţiilor sale ideologice. Poeţii scriu despre ceea ce li se impune pe linie de partid, iar temele clasice (joaca, natura, copilăria, folclorul, condiţia umană etc.) sunt surclasate de cele atinse de aripa propagandei. Comandamente tematice ale textelor din manuale sunt precizate inclusiv de textele legilor educaţiei Astfel, Legea Învăţământului din 1978 apreciază că tinerii trebuie formaţi în spiritul „ideologiei şi politicii Partidului Comunist Român, al eticii şi echităţii socialiste”, urmărind „cultivarea în rândurile acestora a dragostei faţă de patrie, partid, popor, faţă de idealurile de pace şi progres social.” Politizarea învăţământului este acută, cele două legi ale educaţiei elaborate în perioada regimului Ceauşescu (Legea Învăţământului nr. 11 din 13 mai 1968 şi Legea Învăţământului nr. 28 din 21 decembrie 1978) reflectând subordonarea tot mai acentuată a sistemului educativ faţă de politica partidului. Dimensiunea ideologică şi constrângătoare a poeziei pentru copii, prezente în manualele şcolare din epoca Ceauşescu, e reflectată de o tematică ce surprinde: jertfa eroilor comunişti (Maria Banuş – Eroilor ceferişti), sărbătorile comuniste (Marcel Breslaşu – 23 August; George Lesnea – E Mai Întâi), patria şi ideologia socialistă (Ion Brad – Patria Miron Radu Paraschivescu – Cântare României), partidul – iubit părinte (Tiberiu Utan – Partidului), conducătorul genial (Virgil Carianopol – Ce-ţi dorim noi astăzi, Mihai Beniuc – Fiul patriei), omul nou (Emil Isac – Minerul), poporul comunist (Ana Blandiana – Doină), şoimii patriei şi pionierii

(Rusalim Mureşanu – Cântec de şoim, Victor Tulbure – Salut pionieresc), natura republicii (Eugen Jebeleanu – Stăpânul), şantierele socialismului (Maria Banuş – Combinatul poligrafic „Casa Scânteii”), steagul tricolor (Eugen Frunză – Culorile libertăţii), munca avântată (Adrian Păunescu – Truda comună), lupta pentru pace (Tiberiu Utan – Zburaţi tot mai sus, porumbei!). Priorităţile tematice ale acestei poezii sunt asemănătoare cu ale reportajului, iar scopul final este obţinerea unui efect mobilizator.

Intenţia partidului unic de a deţine controlul inclusiv asupra producţiei literare se concretizează în restricţii în ceea ce priveşte libertatea formală şi tematică a creaţiilor lirice publicate în manuale. Macularea prin propagandă a poeziei şcolare în perioada comunistă va avea consecinţe nefaste asupra a generaţii întregi de elevi. Mesajul ideologic are o rezonanţă cu atât mai mare cu cât se adresează unor minţi mai tinere. Acestea sunt mult mai vulnerabile, mai uşor de îndoctrinat, mai susceptibile, mai puţin capabile de a filtra informaţia primită. Demarcaţia dintre poezia pentru copii şi ideologie este greu de făcut, textele scrise după reţetă contribuind la proliferarea conformismului literar. Funcţia formativă a producţiilor lirice este pusă în umbră de cea politică, mesajul propagandistic al textelor demonstrând partinitatea literaturii pentru copii şi dirijismul politic în creaţie.

Reflectarea condiţiei femeii din România comunistă în poeziile Marinei Marin

Drd. Pipoş Cristina

Prezentul articol se doreşte a fi o analiză a modului în care condiţia femeii în perioada comunistă este reflectată în poemele Marianei Marin. Poate, determinat de contextele politice prin care a trecut România de-a lungul timpului, în societatea noastră, rolul femeii nu a fost nicicând unul în care revolta împotriva bovarismului autohton să se manifeste doar cultural. Spiritul revoluţionar le-a cuprins pe româncele care, din solidaritate faţă de camarazii lor, au trecut de partea luptei pentru ceea ce au considerat ele a fi drept, corect şi eliberator în

4

acele momente istorice. Emanciparea femeii în România începe cu secolul al XIX-lea când, în 1894 se înfiinţează Liga Femeilor din România, aceasta propunându-şi orientarea femeilor către o lume care până atunci fusese destinată doar bărbaţilor. Apariţia Partidului Socialist al Muncitorilor din România aduce cu sine o ieşire din anonimat a luptătoarelor pentru cauza noului sistem politic, neuitând menţiunea făcută (ca o mare promisiune) tuturor femeilor de a fi în acest regim egale bărbaţilor. Ceea ce propune Partidul Comunist este ridicare pe scara carierei a femeilor care luptă pentru propăşirea ţării alături de tovarăşii lor de viaţă, ele fiind soţii, mame şi luptătoare pentru păstrarea noilor valori. Societatea comunistă aduce cu sine o mixtiune între tradiţie şi noile cerinţe impuse de partid. Femeia rămâne mamă (să nu uităm celebrul decret 770 al lui Nicolae Ceauşescu din 1966 care interzicea avorturile, tovarăşele fiind obligate să nască cinci copii pentru a putea primi mai apoi şansa de a avorta), apoi soţie şi luptătoare pentru patrie şi popor. Acesta este, probabil, motivul revoltei româncei, care se confesează cu mult mai multă ranchiună faţă de societatea asupritoare decât poetele din vestul Europei. Poeta din România trăieşte o dublă asuprire, a societăţii ale cărei mentalităţi au fost schimbate doar în parte (şi poate în partea în care nu trebuia) şi ale noilor mentalităţi care, suprapunându-se celor tradiţionale creează drama, revolta, incapacitatea de a ieşi din lumea în care te simţi ca într-un clopot de sticlă. În poeziile sale, Mariana Marin protestează împotriva spiritului care inoculează femeilor integrarea într-o realitate dăunătoare fizic, psihic şi intelectual. O serie de poezii, prezente în volumele poetei, surprind umilitoarea condiţie a femeii din acea perioadă, poeme care vor fi analizate prin prisma confesiunii extreme şi a revoltei în faţa obedienţei pe care trebuie să o suporte acestea faţă de regulile sociale. Poemul Istorie murdară este o altă reflecţie asupra sinelui, asupra vieţii personale şi lumii în care poeta trăieşte. Poemul este structurat sub forma unui dialog - monologat care se ţese între poetă şi ea însăşi, în încercarea de a se convinge pe sine să părăsească această lume care o subjugă. Poemul începe cu o interogaţie plină de nervozitate subliniată de verbul „a striga”, care reverberează puternic la finalul primului vers în mintea şi în urechea cititorului. Ceea ce propune această poezie este o ascultare habotnică a unor concepte specifice perioadei comuniste în care respectarea regulilor

impuse de noua societate este definitorie trăirii unei istorii, presupunem, cât se poate de „curate”. Atacul la adresa lecturilor impuse este realizat subtil prin introducerea în lumea domestică a celui mai fidel prieten al omului – câinele – singurul care ar putea asculta lectura Codicelui Voroneţean, dar până şi acestuia îi este interzisă o astfel de activitate. Inventarea de istorioare ieftine este iarăşi o practică neagreată de regim, iar aceasta trebuie să înceteze. Promisiunea este făcută solemn, la finalul versului regăsindu-se semnul exclamării. Ceea ce o femeie nu trebuie să uite niciodată, indiferent de locul, timpul sau regimul în care trăieşte este feminitatea ei, cerută şi în acest poem. Trupul de sperietoare, sugerând imaginea unei femei lipsite de dorinţa de a fi frumoasă, atrăgătoare şi plăcută bărbatului este negată de poetă ea promiţând să se facă „frumoasă, frumoasă, frumoasă”. Aşadar toate aceste impuneri exterioare care în fapt nu îi aduc protagonistei nicio bucurie sunt inutile, ea dorindu-şi să părăsească această istorie murdară căreia simte că nu îi aparţine. Mariana Marin se implică direct, susţinând la persoana întâi lupta cu sistemul împotriva felului limitativ în care este perceput rolul femeii în societatea vremii. Prin voci diferite ea reuşesc să prezinte o lume a nefericirii, a imposibilităţii ruperii unor reguli vechi, patriarhale şi înjositoare pentru femei. Poemele ei sunt mărturii ale condiţiei femeii şi ale luptei acesteia pentru adaptare într-o lume mult prea rigidă care nu ţine cont de noile nevoi ale sensibilităţii feminine.

5

Interviurile Corespondentelo

rOlimpiu NUŞFELEAN în dialog cu Cristian VIERU

„Dacă n-am fi ceea ce scriem, ce am mai fi?...”

- Stimate domnule Olimpiu Nuşfelean, sunteţi un scriitor care a publicat poezie, proză şi eseistică. Cum a apărut această pasiune pentru scris?

- Apropierea mea de scris nu s-a făcut, cred, dintr-o simplă pasiune. Nu cred că pasiunile, singure, pot face sau pot duce la literatură. A fost ceva mai mult... Poate fi destinul, pot fi anumite înclinaţii, pe care le descoperi treptat. E ceva în tine, specific, pe care îl descoperi sau nu. Cred că în lume există mulţi oameni sau o serie de oameni care nu-şi descoperă vocaţia de scriitor. N-au contextul necesar, scînteia care le dă curajul să ia pana în mînă şi să n-o mai abandoneze. Unii trăiesc cu nostalgia scrisului, la o bere mărturisesc că şi viaţa lor e un roman, dar nu sînt în stare să-l scrie... Alţii s-au mulţumit să rămînă... simpli cititori. Poate că e o mare slăbiciune să vrei să fii şi altceva decît un simplu cititor, pe tărîmul cărţilor.

Mi-au plăcut cărţile de cum mi-au căzut sub ochi. După ce am învăţat să citesc, la şcoală, bunica m-a dus la un fecior din sat, care venise din armată cu nişte cărţi. Deşi era ţăran, avea înclinaţii spre lectură şi spre unele îndeletniciri tehnice. Îşi făcuse, printre altele, un aparat de radio cu galenă, o realizare fantastică în acele vremi și locuri. De la el am împrumutat povestirile lui Ion Creangă. De la altcineva, prin clasa a V-a, romanul lui Theodore Dreiser, O tragedie americană. Am citit romanul mai mult în şopronul cu fîn, unde îmi plăcea să dorm la

venirea verii. Pe Sadoveanu– povestiri şi romane– într-o foarte frumoasă ediţie legată, pe o hîrtie de calitate, existentă în biblioteca din sat, l-am citit acasă şi pe cîmp, păzind vitele...

N-am avut parte de o lectură dirijată, îndrumată. Şcoala mă mai băga în unele înfundături, împins de lecturi proletcultiste, pe care nu le puteam evita întotdeauna. Trebuia să mai iau şi niște note... Oricum, tot citind, m-am trezit şi eu că simt imboldul să scriu... Dacă scrutez tunelul timpului, m-aş putea opri la o zi de iarnă cînd un văr de-al tatei, venit în permisie din armată– pe atunci se făceau cam trei ani de armată– îmbrăcat în manta, se apleacă la gura sobei de tuci din bucătăria noastră să-şi aprindă ţigara de la jarul intens. Atunci, trăgînd fumul ţigării abia aprinse, mărturiseşte că a scris o scrisoare unei publicaţii a armatei şi mi se adresează, spunîndu-mi ceva de genul: „Scriem, Olimpiule, scriem să ne cunoască lumea. Am scris ce-am făcut eu în armată. Scrie şi tu, scrie la ziarul vostru”. E drept că era un ziar al... pionierilor. Cred c-am trimis ziarului prima poezie scrisă de mine, despre care nu ştiu să fi fost publicată. Scriam cam aşa: „Aş dori să cresc ca-n vis, / Să mă fac un tractorist. / Tata să nu mai muncească, / Caii să se odihnească...” Aveam ce aveam cu caii, bieţii de ei, îi iubeam, iepele noastre Medi şi Lori, mînjii lor... Cîte căruţe de cote nu duseseră ele la „centru”, făceau faţă obligaţiilor de transport cerute de întovărăşire, le ameninţa adunarea lor în grajdurile colectivei, frica de a nu fi date hrană la păsări dacă se îmbolnăvesc... În clasa a IV-a am scris poezii de dragoste inspirate de... Eminescu. Şi am continuat aşa în gimnaziu şi în liceu, fără să public efectiv, fără să-mi propun să devin scriitor, dar simţind în adîncul meu că scrisul, pentru mine, nu e o glumă.

Am început să scriu mai... organizat în perioada stagiului militar (Hélas, armata! pentru mine, un tip foarte puţin... milităros!...), imediat după liceu. Eram radiotelegrafist într-o mică unitate de radiolocaţie dintr-o zonă montană, frumoasă, şi, în lungile ture de noapte, cu căştile staţiei pe urechi, am scris o comedie în versuri, care a rămas uitată printre hîrtiile mele. Tot pe atunci, sau în primul an de facultate, am scris un eseu mai... ambiţios despre Rilke, de asemenea rămas uitat. Şi apoi, în facultate, am început să-mi asum scrisul ca mod de a fi. Cu ce izbînzi sau dobînzi? Nu fac eu evaluările.

- Vocaţia dumneavoastră ar putea înclina balanţa spre unul dintre aceste segmente ale creaţiei Domniei Voastre - poezie, proză şi eseistică? Simţiţi

6

că unul dintre aceste spaţii v-ar favoriza ca sensibilitate artistică?

- Nu se ştie niciodată. Dar, deocamdată, nu! Acord acelaşi interes fiecărui gen. Fără să fac din asta o problemă sau un caz. De la bun început am abordat aceste genuri fără să încerc a dezvolta sau fructifica unilateral sensibilităţi specifice pentru unul dintre ele. Să amintesc în treacăt că, la un moment dat, am propus pentru concursul de debut al editurii Albatros două manuscrise – unul de poezie şi unul de proză, o culegere de povestiri. Mi-au fost reţinute pentru publicare amîndouă. Dar, între timp, datorită mecanismelor de editare ale vremii, editura Dacia de la Cluj-Napoca a decis să mă publice mai repede cu un roman. Mai apoi, m-am ferit să intru intr-un ritm prea susţinut de a propune manuscrise editurilor... Astăzi a devenit aproape o obişnuinţă ca un scriitor să abordeze mai multe specii literare, mai multe genuri. Deşi e totuşi minunat să te poţi dedica unei ... singure specii literare. Să fii sonetist! Sau epigramist! Sau, de ce nu, romancier? Doar romancier. Sună bine. Atunci cînd scrii în mai multe genuri, devii o problemă pentru critici. E mai greu să te integreze în ierarhiile lor, în „actualitatea” lor... Te amînă de la un gen la altul. Pînă te uită. Şi tu apari mereu într-un alt... gen!... Greu de prins, greu de surprins.

- Ştim că aţi debutat în lirică. Ce înseamnă poezia pentru dumneavoastră?

- Întrebarea, prin generalitatea ei, este grea. Răspunsul ar trebui să fie foarte simplu: poezia însemnă foarte mult pentru mine. Nu ştiu dacă sînt sau nu romantic, în sensul… banal al termenului – deşi îmi plac florile, plimbările în natură, cu, de-a lungul anilor, Burcuş, Blake, Scotch, Pufi (cel mai grozav cîine al nostru), Lăbuş, Lessy..., apusurile de soare... – dar sînt o „fire de poet”. Cum mă trădează această fire? Nu ştiu. Femeile au intuit firea mea şi mi-au apreciat-o întotdeauna. Înainte de aprecierile criticilor. În identificarea unui poet, femeile sînt mai prompte decît criticii. Dar nu cred că e important ce înseamnă poezia pentru mine. Dacă n-ar fi un lucru important, n-aş scrie – rar – versuri. Important este că oamenii trăiesc poezia. Unii devin cititori de poezie şi asta este de asemenea important. În ciuda faptului că trăiesc într-o societate mercantilă sau nu ştiu mai cum s-o mai denumesc, că umanismul se prăbuşeşte, oamenii au în continuare ascuns în suflet o fărîmă de cer, care nu este doar dumnezeiesc, ci şi liric. Poezia este totuși starea terestră a purităţii divine. Ea se află în vecinătatea sentimentului divin, a revelaţiei divine,

poate că duce spre acestea, dar, înainte de asta, e un colţ frumos al sufletului, pe care îl pot dezveli cîteva versuri. Alecsandri n-a greşit atunci cînd a mărturisit că românul e născut poet. Sîntem poeţi, ne lăsăm duşi uşor de nas pe motive economice, dar avem bucuriile noastre, pe care cu greu le ghicesc alţii. Desigur că nu ar strica să ne trezim puţin din somnul... poetic, dar încă nu prea ştim cine are dreptate cînd e vorba să identifice marile provocări ale lumii în care trăim.

- Am citit proza dumneavoastră şi mărturisesc, fără a încerca să vă flatez, că am remarcat multitudinea de tehnici narative. Deţineţi toate calităţile unui prozator complex. Va simţiţi apropiat de o anumită generaţie? Aderaţi la un anumit grup literar?

- Sînt un scriitor singuratic, în sensul cel mai simplu al termenului. Asta nu înseamnă că fug de generaţii sau de grupări literare, că iubesc numai şi numai singurătatea... creaţiei. Dacă folosesc mai multe tehnici narative, practica nu vine de la o şcoală anume, ci de la încercarea de a veni în întîmpinarea unui cititor cît de cît pretenţios, cult, „citit”, de a elabora un discurs accesibil prin mai multe grile de lectură (dacă nu e prea mult spus!...), dar şi de a da o faţă „adecvată” subiectului abordat, atmosferei create ş.c.l. Totuşi, m-am...afirmat în contextul optzeciştilor, cărora le urmăresc evoluţia, îi citesc, mă bucur de succesele lor. Dar, la începuturile mele literare, am trecut prin cenaclul revistei Tribuna – de care am fost cel mai legat, poate şi datorită tutelei oferite cenaclului, la vremea aceea, de D. R. Popescu, am fost şi echinoxist, am citit şi în cenaclul revistei Amfiteatru. Am participat la şedinţe ale cenaclului Confluenţe... Trăind însă într-o provincie (literară?!...), în Bistriţa, e mai greu să te legi de o grupare literară. Cu toată deprovincializarea... provinciei, evidentă în deceniile postdecembriste, aici se leagă mai greu între ei scriitorii pentru a forma grupări literare. Sunt prieteni, dar mai mult de pahar decît de idei. M-am aflat poate printre primii 6 – 8 „tineri” scriitori cărora Radu Săplăcan le-a împărtăşit ideea formării cenaclului Saeculum (iniţial al tinerilor scriitori transilvăneni), m-aş putea socoti printre „fondatorii” cenaclului, dar cenaclul nu cred că s-a constituit într-o grupare coerentă şi omogenă, a cuprins scriitori din generaţii şi din zone diferite, de formule estetice diferite... Avea tendinţe clare optzeciste, dar nu duse pînă la ambiţia unui program concret. Erau însă aspiraţii legate de atingerea unui standard literar, pe care mulţi dintre saeculişti cred că l-au atins. Grupările sînt bune, ele asigură o platformă de lansare sau de stabilitate, dar, în cele

7

din urmă, nu ele fac literatura. Lansează anumite idei, se bat cu generaţiile anterioare, cu administraţiile care gestionează banii publici, dar, în cele din urmă, nu ele fac o literatură. Uneori, cînd distanţa dintre ele e prea strînsă, inventează şi războaie gratuite.

- Ce vă determină să scrieţi eseuri? În eseistică, un scriitor îşi concepe opera pornind de la anumite idei. Care ar fi acestea? În jurul căror idei vă construiţi propriile eseuri?

- La şcoală am învăţat să definim eseul prin modelul oferit de Heliade Rădulescu. Nu prea mai avem ce adăuga la un asemenea model. E cea mai liberă specie în care se poate exprima un scriitor. Ea reuneşte realitatea cotropitoare şi universul (virtual al) cărţilor, experienţa de viaţă şi experienţa de lectură, de… cultură, experienţă care are şi ea legătură directă cu viaţa. Porneşti de la o idee şi ajungi la alta, pe care o slujeşti, o angajezi în aventura scrisului eseistic. Eseul e cea mai seducătoarea aventură livrescă, o aventură care m-a prins şi pe mine. N-aş putea spune ce idei servesc în eseurile mele, care, deocamdată, sînt reunite doar într-o carte, Tentaţia scrisului. În revistele literare am publicat eseuri despre scriitori - de la Slavici sau Rebreanu la Boccaccio sau Céline ş. a., scriitori care m-au fascinat într-un fel sau altul, despre condiţia literaturii, a scrisului, a lecturii, a cărţii în cetate...

Scrisul este mereu provocator. Pentru scriitor, ca şi pentru cititor sau, pur şi simplu, pentru omul de pe stradă. Trăim o perioadă în care se spune că zăbava asupra cărţilor e în scădere de interes, dacă nu la crepuscul... Pe de altă parte se publică foarte multe cărţi, în ediţii din ce în ce mai frumoase, în condiţii tipografice de invidiat. Se publică multe traduceri... colosale, unele edituri de forţă îşi fac un program din asta, deşi – ştim de mută vreme, ştie tînăra noastră literatură română – traducerile nu fac o literatură. Apoi sînt temerile legate de prezenţa internetului, a tabletelor electronice care aspiră să înlocuiască obiectul carte... Avînd în faţă o asemenea realitate, mă întreb ce vor fi zis „tipografii” tăbliţelor de piatră sau de lut cînd va fi apărut scrisul pe pergament sau pe papirus... Deşi nu cred că asta este marea tragedie a cărţii: că trece de pe suportul de hîrtie pe suportul electronic!...

Scriu eseu pentru că îmi place marea libertate de spirit şi de expresie, de discurs, pe care ţi-o oferă. Temele apar mereu. Ideile vor fi revelate (și relevate, poate) de cărţile care îşi aşteaptă înfăptuirea tipografică.

- Care este scriitorul preferat? Aţi avut un model literar?

- Întrebarea aceasta mi-a fost adresată recent de elevii unui cerc de creaţie de la Palatul Copiilor din Bistriţa... E o întrebare simplă şi... inevitabilă. Nu poţi scăpa de ea, deşi e greu să te aduni pentru a da un răspuns. Nu am un singur scriitor preferat. Am mai mulţi, în lectura cărora mă cufund treptat. N-am un singur model literar. Am mai multe modele, pe care le contopesc în scrisul meu. Fără să cred că fac un act de bravură. Scrisul meu s-a dezvoltat lent, treptat, pe etape eterogene. Am început să scriu de prin clasa a treia sau a patra, cînd eram departe de a avea o cultură sau o influenţă literară. Pe atunci m-a influenţat Eminescu, în poezioare pline de „braţe de marmură”, „ochi albaştri” şi „păr bălai”. Erau cîteva tatuaje stîngace desenate pe epiderma mea lirică... Dintre prozatorii din primii ani de lecturi mi-i amintesc pe cei pe care i-am amintit mai sus... Am publicat tîrziu, după liceu, prin facultate, suferind tot felul de influențe, unele bune, altele mai puțin... Într-o vreme am citit romane din vremea războiului scrise de prozatori sovietici, nu… ruși!... Ceva în genul Povestea unui m adevărat. Erau fantezii puternic influențate ideologic. Dar unele erau de un realism captivant. Îmi amintesc de o culegere de nuvele – nu mai știu titlul - scrise de mai mulți autori pe tema luptelor marinarilor din zona frigului nordic. Era o lectură făcută iarna, în vremea sărbătorilor, la lumina lămpii. Am citit asemenea cărți ținînd trează cenzura anti-ideologică. Cu ce efort? Cu ce pierderi? Cît din entuziamul pur al lecturii nu era diminuat?... Mi-au plăcut, de-a lungul lecturilor mele – spunînd cîteva nume în trecere – Blaga, Barbu sau Bacovia, dar şi Ion Alexandru, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu la vremea primelor cărţi (Păunescu nu făcea încă Flacăra...), dar şi Holderlin sau Ezra Pound, Lorca sau Rilke, Mallarmé sau Rimbaud, Trakl, dar şi Montale sau Seferis. Sau T. S. Eliot şi mulţi alţii... Prozatori precum Cervantes, Rabelais stau la temelia oricărui romancier, Thomas Mann, Faulkner, Buzzati, mai ales în povestiri, Pavese și Yourcenar, între alții, pentru sentimentul de bucurie pe care-l trezește scriitura lor, mi-a plăcut proza spumoasă a lui Boris Vian, în mod aparte Céline, Montherlant, Llosa, Márquez sau Kawabata... Dramaturgia lui O`Neil… Lev Tolstoi îmi place mai mult decît Dostoievski, deşi romanul Crimă şi pedeapsă îl recitesc din cînd în cînd. L-am citit cu interes, dar nu cu pasiune, pe Marcel Proust, mi-am pierdut vremea și cu prozatori de genul lui Alain Robbe Grillet… Nu m-am dat în vînt după Mateiu Caragiale… Mi-au

8

plăcut foarte mult povestirile lui Vasile Voiculescu, atunci cînd le-am descoperit publicate de revista Steaua. Nuvelele exemplare ale literaturii române le recitesc mereu... Apoi sînt eseiştii, filosofii (după antici, la care revenim mereu, vor fi fiind Blaise Pascal, Hegel, Nietzsche, Heidegger…), literaturile vechi. Există mai mulți scriitori care se detașează din puzderia de autori citiți. De tot felul. Pomenindu-i, nu dau o listă de lecturi aparte, care e foarte lungă și diversă, ci de scriitori care m-am impresionat într-un fel sau altul, care, treptat, nu șocant, au contribuit la construcția ființei mele de scriitor. Nu-i pot pomeni pe toți, deși din lista asta restrînsă lipsesc multe nume foarte importante pentru mine. Am citit mereu. Şi am încercat ca – mai ales în anumite momente – să transfer această bucurie a cititului, a convieţuirii cu literatura, în bucurie a existenţei. Au fost momente cînd, de dragul… vieții, am uitat să scriu. dar asta este o altă poveste!...

- Aceasta întrebare nu va fi publicată dacă nu veţi răspunde: Cele mai intime gânduri, cele mai mari obsesii ale omului Olimpiu Nuşfelean îşi găsesc locul în opera scriitorului cu acelaşi nume?

- Dacă n-am fi ceea ce scriem, ce am mai fi?... Orice estetică ar servi, scrisul este existenţă transferată în discurs. Este cuvîntul adus în starea de graţie. Nu întotdeauna cu reuşite. Orice estetică ar servi, literatura transmite (şi) un mesaj. În acest mesaj se află concentrate gîndurile unui om, viaţa lui şi/sau a celor dragi. Şi nu scrii ca să-i dai valoare vieţii tale – deşi unii trag din scris diverse foloase – ci ca să-i recunoşti– în cercul de ascultători/cititori/cunoscători– autenticitatea. Prin scris, dai seama că exisți, spre bucuria celor care te descoperă. Cît despre ... descoperire?!... Poate că există și scriitori care fantazează sau copiază realitatea (din care se… abstrag) la modul absolut, dar Flaubert a cam arătat cum stau lucrurile cu literatura… obiectivă.

- Ce întrebare aţi fi vrut să vi se pună şi nu vi s-a pus? Care ar fi răspunsul la această întrebare?

- Ce întrebare aş fi vrut să mi se pună? Una dintre întrebările pe care mi le pun singur. Şi la care nu găsesc un răspuns, un răspuns definitiv. Pentru că există şi asemenea întrebări. La ele e greu de răspuns în cadrul unui interviu. O faci cel mult prin scris. Dacă reuşeşti să fii destul de explicit şi în acelaşi timp suficient de ascuns sub vălul discursului literar.

Cartea electronică – o provocare a lumii contemporane

Roxana Bărbulescu

Una dintre cele mai importante forme de comunicare din toate timpurile a fost şi continuă să fie scrisul, sub diferitele lui aspecte. El a cunoscut o multitudine de schimbări de-a lungul secolelor, de la tăbliţele de lut din vechiul Summer şi până la cele mai sofisticate programe de editare din zilele noastre. Cărţile au reprezentat, de asemenea, o importantă sursă de informaţii, dar şi de relaxare. Din acest motiv, orice evoluţie din domeniul scrisului s-a reflectat şi aspectul şi în calitatea cărţilor. Odată cu apariţia şi dezvoltarea programelor de editare şi de transmitere a informaţiilor cărţile au intrat într-o nouă etapă evolutivă, aceea a variantelor lor electronice. Acestea reprezintă versiuni digitale ale unor lucrări care pot fi vizualizate pe o serie de aparate, în general, portabile, de tipul: calculator/laptop, telefon, tabletă PC, smartphone sau pe dispozitive special construite pentru cititul cărţilor de acest tip. Deşi nu au acelaşi farmec ca volumele în format clasic, ele câştigă tot mai mulţi adepţi, datorită, în primul rând, modalităţii de transmitere, care este Internetul, care poate fi dublat de un sistem de telefonie mobilă de tip GSM, sub formă de serviciu web contra cost. Mai nou, multe dintre edituri oferă, pe lângă cărţile în format clasic, şi variante electronice, care pot fi descărcate contra cost de pe site-urile lor. La noi, sunt cunoscute experimentele de acest tip ale editurilor Nemira şi Humanitas, care speră că, în acest fel, vor putea atrage şi oameni care

9

nu sunt foarte pasionaţi de citit, dar cărora le place să utilizeze elementele tehnologiei moderne. Este poate şi o formă de atragere a publicului tânăr, nu foarte familiarizat cu cititul, dar obsedat de calculator şi de telefonul mobil. Poate din acest motiv, cei de la editura Nemira au făcut un parteneriat cu cei de la Metrorex, începând cu luna septembrie prin care să permită celor care călătoresc cu metroul să citească sau măcar să răsfoiască o parte din cărţile editurii. De aceea, au apărut la metrou primele stickere cu QR. Prin scanarea acestora cu ajutorul camerei foto a smartphone-ului sau a tabletei, călătorii pot accesa o carte electronică în întregime sau pot lectura câteva pagini din aceasta pe parcursul călătoriei. Este adevărat că nimic nu se compară cu o carte adevărată, pe care poţi să o răsfoieşti în voie, dar creatorii de programe de citire a acestor cărţi au făcut în aşa fel încât să nu le răpească cititorilor această plăcere, existând posibilitatea de a da paginile prin simpla atingere cu degetul a paginilor respective. Pentru a permite citirea cărţilor în diferite condiţii, e-readerele (dispozitivele create special pentru citirea cărţilor) asigură diverse situaţii de iluminare, ceea ce le recomandă şi pentru citirea pe parcursul nopţii. În curând, însă, locul bibliotecilor noastre pline de cărţi adunate de ani de zile va fi luat de bibliotecile virtuale, pentru că e-book-urile ocupă foarte puţin spaţiu de memorie, pe un hard disk putând încăpea foarte uşor toate cărţile pe care ni le dorim şi putând fi accesate la un simplu click. Uneori, nici nu este cazul să le descărcăm pentru a avea acces la ele. Este necesară doar o conexiune de Internet şi putem găsi cărţile preferate pe Google Books, Scridb.com sau, daca ne plac cărţile în alte limbi, în biblioteca virtuală de la Project Gutenberg. Ceea ce este bine de ştiut este faptul că lucrările de acest tip se regăsesc într-o varietate de formate, pornind de la deja cunoscutele documente de tip .txt sau .doc până la fişierele de tip .rtf (rich text format, de la Microsoft), .pdf (portable document format, de la Adobe), .pdb (formatul eReader), HTML, CHM, TEX şi multe altele. De aceea, este necesar să posedăm minime cunoştinţe de mânuire a calculatorului pentru a putea avea acces la cartea dorită. Mai mult decât atât, este posibil ca o anumită lucrare să fie într-un format pe care calculatorul sau dispozitivele de citire nu îl recunosc, ceea ce impune descărcarea altor programe pentru citirea ei. Din nefericire, faptul că aceste cărţi circulă cvasi-liber pe Internet uşurează pirateria, ele putând fi găsite destul de uşor cu ajutorul programelor de file-

sharing. Fiind uşor de găsit, ele sunt, astfel, mai căutate decât cărţile de hârtie pentru că, spre deosebire de acestea din urmă, nu costă nimic şi sunt gata descărcate, în maxim 5 minute, pe orice dispozitiv de citire. Este greu să le respingem din start, în condiţiile în care prezintă şi unele avantaje. Cert este că timpul este cel care va decide dacă ele le vor înlocui în totalitate pe cele de hârtie sau daca acestea din urmă vor rezista atacului tehnologiei moderne.

O ipostază a cetăţeanului turmentat1

prof. Florin Șindrilaru

Cetăţeanul turmentat este personajul ultrasimpatic al capodoperei lui Caragiale, O scrisoare pierdută. Este singurul care n-a fost consemnat pentru viitorime printr-un nume propriu caracterizant. Doar cu un epitet-pecete derutant. E personajul de care însuşi Caragiale se entuziasma, în 1898, cu prilejul unei reluări a piesei, când rolul acestuia a fost interpretat de Ion Brezeanu. Atunci Caragiale accentua umanitatea personajului, socotindu-l drept „simbolul unui popor întreg”. Ideea este accentuată în Istoria literaturii române, apărută în 1973 sub egida Academiei. În 1 Am citit aceste rânduri în 1972, cu ocazia unei sesiuni de comunicări a cadrelor didactice de la Liceul Pedagogic din Braşov. Comunicarea a fost primită cum se obişnuia pe atunci: cu indiferenţă, cu somnolenţă, cu superioritate partinică: „De unde le-ai scos, tovarăşu'?” N-am renunţat le această interpretare a piesei, nici după aceea, nici acum. Şi am socotit că rândurile de atunci se cer publicate. Le public acum, cu foarte mici intervenţii în text. Doar este/ a fost anul lui nenea Iancu, nu? Fl.Ş.

10

capitolul consacrat marelui clasic, Silvian Iosifescu specifica: „Cetăţeanul se opune evident celorlalte personaje de pe scenă, aduce o frântură de umanitate şi de candoare. Acest personaj anonim, care rătăceşte ameţit pe scenă şi caută să afle de la prefect cu cine trebuie să voteze – are valoare de simbol.” Consemnăm şi afirmaţia criticului Zoe Dumitrescu Buşulenga: „În al doilea rând se înfăţişează Cetăţeanul turmentat ca un adevărat Deus ex machina (subl. în text), încurcând şi descurcând iţele intrigii şi făcându-şi, deşi în permanentă stare de ebrietate sau poate tocmai din cauza aceasta, cu scrupulozitate datoria de alegător”. (În prefaţa la I.L. Caragiale – Teatru, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1960, p. XI). O atentă reluare a operei îţi întăreşte părerea că Cetăţeanul turmentat reprezintă o valoare intrinsecă, de maximă importanţă în economia acţiunii. Această părere ar putea merge până la acceptarea Cetăţeanului nostru în ipostaza unui personaj puternic, care, conştient (sau inconştient, de ce nu?), ţine în mâinile sale destinul tuturor celorlalte personaje. Să căutăm argumente.

În ansamblul piesei, Cetăţeanul turmentat este singurul personaj cu libertate de acţiune. Intrările lui în scenă sunt totdeauna imprevizibile, de obicei făcându-şi apariţia în momente de maximă tensiune dramatică. El nu depinde de nimeni şi de nimic. Celelalte personaje sunt angrenate într-un atotcuprinzător cerc vicios: Zoe depinde de averea soţului şi de amant; Zaharia Trahanache, cu toate aerele de independenţă şi experienţa de vulpe politică, este în fond dependent de partid, care este condus în manieră forte de Tipătescu. Acesta este totuşi devotat Zoei şi implicit lui Zaharia Trahanache; Caţavencu pare a ţine în mâinile sale destinele tuturor, dar şi el este ameninţat de „hârdăul lui Petrache”, căci „ramolitul” neica Zaharia găsise la timp poliţa falsificată care echilibra situaţia.

Celelalte personaje împărtăşesc aceeaşi soartă. Doar Cetăţeanul rămâne în afara acestor linii de forţă. El poate oricând să dicteze acestor linii, să le dea o altă mişcare precisă, clară, de neevitat, căci documentul compromiţător parcă îl asaltează. El rămâne însă, de fiecare dată, omul onest, vechiul „împărţitor la poştie” care îşi face datoria până la capăt, căci ţine să rămână om de onoare: „Nu pot, andrisantul cunoscut”. Parcă-i un uriaş ce se preface că doarme ca să se amuze pe seama „onorabilităţii” cetăţenilor de tipul Farfuridi-Caţavencu. Cetăţeanul turmentat este de o onestitate desăvârşită. Comportamentul lui, în acest sens,

rămâne mereu acelaşi. Predă documentul compromiţător cerând în schimb doar numele celui pe care este obligat să-l voteze, pentru că, altfel, „eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă”. Faţă de toţi ceilalţi se poartă demn: nu se pleacă, nu comandă. În replicile schimbate cu Zoe, cu Tipătescu, el îşi păstrează liber spiritul mucalit şi fraza independentă. Vorbeşte de la egal la egal cu Tipătescu, îl mustră amical pe Caţavencu: „Ei! onorabilul! nu te vedeam; sluga! o mie de ani pace! şi zi, mă lucraşi, ai? Adică dă-i cu bere, dă-i cu vin, nu pentru cinstea obrazului... pentru ca să-mi faci pontul cu scrisoarea... bravos! dom’le Nae”. Impacienţa coanei Joiţica din ultimul act, care aproape îl bruschează, este, la fel, temperată ferm de cetăţean: „Ce vreu eu, bine vreu. Eu am o vorbă: o mie de ani pace!”, iar când aceasta doreşte să-i afle numele, după ce a intrat în posesia scrisorii, pentru a-l pomeni în recunoştinţa sa, cetăţeanul este din nou invulnerabil: „Ce trebuie să mai spui cum mă cheamă?... Iacă un cetăţean şi eu...” Interesant este şi limbajul Cetăţeanului turmentat. O cercetare atentă, interesată, a acestuia ar putea reliefa două aspecte semnificative. În primul rând, eroul nostru nu vrea să renunţe la un limbaj care-i atestă starea civilă dinainte de a deveni „apropitar”. El vrea să ne arate că înainte a fost „împărţitor la poştie” şi că acolo starea „andrisantului” era specificată corect cu „plaivazul”: „andrisantul necunoscut” ori „nu se află” ori „mort”. Uneori însă, parcă uitând să mai demonstreze ce avea de demonstrat, vorbeşte clar, aproape fluent. Dovadă, citatul anterior este continuat astfel: „care va să zică fiecare după cum devine”, pentru ca, următoarea reoplică, nedespărţită în timp decât de câteva secunde, să dovedească fluenţa amintită mai sus: „ ...şi astăzi tot îndesând-o (pălăria, n.n.) pe capul meu s-o potrivesc – că mi-era strâmtă – am vrut să-i scot căptuşeala s-o mai lărgesc...” Replică ce dovedeşte o sintaxă clară, corectă – găsim aici două propoziţii finale, o cauzală explicativă, o completivă directă, plus un caz de propoziţii intercalate, or, o sintaxă primitivă abuzează în primul rând de sistemul paratactic de coordonare –, deci o sintaxă superioară. Şi atunci intervine cel de al doilea aspect: cu cine poate fi comparat un asemenea limbaj în economia piesei? Poate doar cu limbajul lui Tipătescu sau cu cel al Zoei Trahanache, personaje, am zice, cizelate, dar un limbaj categoric superior celorlalţi combatanţi din piesă, superior mai ales triunghiului de aspiranţi la fotoliul de deputat: Farfuridi, Caţavencu, Dandanache. Desigur, şi Cetăţeanul foloseşte uneori un limbaj agramat. Acesta este folosit însă, dorit sau

11

nedorit, când „mirosul naturel” e prea pronunţat şi „cinstea” vreunui domn Nae prea prelungită, sau, poate, din alte considerente. Cu toate acestea, limbajul personajului nostru atestă un individ de esenţe superioare. Am subliniat la timp replica promptă a Cetăţeanului turmentat. Să notăm însă faptul că unele replici ale sale au valenţe deosebite, profetice. Când Tipătescu, la prima cunoştinţă cu acesta, vrea să-l dea afară, iar Zoe Trahanache îl acuzase de turmentaţie, Cetăţeanul replică: „Nu sunt turmentat... (zâmbind) coană Joiţico... Las-că ne cunoaştem” ... Apoi: „Mă cunoaşte conul Zaharia de la 11 fevruarie...”. E o replică-cheie care ascunde multe, esenţiale adevăruri, iar înţelegerea/ interpretarea ei devine crucială. În al doilea act Tipătescu îl ceartă, acuzându-l că i s-a furat scrisoarea de către „onorabilul” d. Nae, iar eroul nostru replică liniştitor: „Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta...” Într-o altă replică, celebră de asemenea, Cetăţeanul „nu luptă contra guvernului”, prin intervenţia lui savuroasă subliniind toată fanfaronada cuvântării lui Caţavencu. În finalul piesei el nu toastează pentru cel pe care l-a ales cu ceva timp în urmă, ca alegător onorabil ce se află, ci, parcă negând dezorientarea lui dinainte prin labirinturile politicii electorale, parcă întorcând spatele politicienilor şi politicii în sine, toastează spumos: „În sănătatea coanii Joiţichii! Că e (sughite) damă bună”. Din nou o replică excepţională prin multiplele interpretări ce se pot da, mai ales finalului ei. Valenţele acordate Cetăţeanului turmentat de însuşi Caragiale, în 1898, sunt verificabile şi, prin verificare, certe. Zoe Dumitrescu Buşulenga ni-l prezintă, ne reamintim, ca pe un „Deus ex machina”. Dar în mintea noastră stăruie imaginea unui uriaş care parcă se preface că doarme, care nu vrea să fie uriaş, care amână dezlănţuirea, căci îi e teamă (sau lehamite) să se dezlănţuie. Şi de ce va urma.

Urbea noastră în imagini…

Colegiul Național Andrei Șaguna

Prima Școala Românească din Șcheii Brașovului

Biserica Neagră

Poarta Ecaterinei

12

Poarta ScheiSub semnul tradiței…

Poezia colindelor

prof. Carmen Ionei

În poezia colindelor se află una dintre cele mai vechi, mai complexe și mai rezistente forme de expresie poetică din întreaga noastră literatură populară, originile acestei poezii situându-se chiar la începutul formării limbii și poporului roman, a cărui existență a însoțit-o de-a lungul secolelor. Poezie ocazională, cântată în anumite împrejurări, integrată unor complexe ceremoniale sau unor obiceiuri legate, la rândul lor, de date fixe ale calendarului popular, colindele împlineau rosturi precise în viața comunității sătești, rosturi perpetuate până astăzi,chiar dacă, în timp, unele au slăbit sau chiar s-au pierdut, iar altele, noi, s-au adăugat.

Colindele nu se cântă oricând, oricum și de către oricine, norme precise guvernând actul performării, de la constituirea cetei de colindători, până la încheierea colindatului și a perioadei sărbătorești. Timpul îndătinat de practicare a colindelor este acela al sărbătorilor de iarnă, între Ajunul Crăciunului și Bobotează, cele două sărbători

creștine care mărginesc ziua de Anul Nou, fiecare dintre aceste sărbători purtând în sine sensul înnoirii și al începutului, sensul victoriei luminii asupra întunericului și a vieții asupra morții.

Numele colindelor vorbește despre originea străveche, anterioară chiar creștinismului, a obiceiului colindatului. Termenul colinde pare să continue pe latinescul calendae, din calendae ianuarii – calendele lui ianuarie, perioada de început a anului administrativ în Roma veche. Calendae a dat, prin transformările fonetice cunoscute, românescul corindă, atestat în N-Vestul Transilvaniei, dar și în alte zone. Inițial, începutul anului era corelat cu momentul reînvierii naturii, deci cu sosirea primăverii. Romanii sărbătoreau această zi la 1 martie. Ulterior data Anului Nou a fost stabilită pentru ziua de 1 ianuarie. Astfel o mulțime de manifestări care înainte erau actualizate la sosirea primăverii au fost transferate treptat, adăugându-se celor ce se executau prin tradiție în timpul iernii. Aspectul încărcat al manifestărilor legate de înnoirea anului, în forma pe care o cunoaștem, este rezultatul comasării a două cicluri de datini într-unul singur.

Ca obicei, colindatul începe cu mult înaintea serii de 24 decembrie, când are loc interpretarea colindelor. El debutează în ziua de 6 decembrie, prin constituirea cetei de colindători. Între membrii marcanți ai cetei se numără: vătaful – conducătorul, gazda grupului, cel însărcinat să poarte darurile, ajutorul vătafului - responsabil cu strângerea banilor de la fetele care au jucat în hora lor și de aceea numit și fetelar, butoierul/cepurarul - cel care asigura aprovizionarea cu băutură. În atribuțiile cetei intra pregătirea repertoriului și a recuzitei, angajarea instrumentistului, administrarea darurilor primite etc. Într-un trecut mai îndepărtat ceata era însoțită de un fluieraș sau un cimpoier. Mai recent, instrumentul preferat a devenit vioara. În zona Pădurenilor, instrumentul care-i însoțește pe colindători este doba, iar în Muscel – acordeonul. Simpla descriere a momentelor ceremonialului oglindește amploarea dobândită de spectacolul colindatului în satul tradițional. La manifestare participa întreaga comunitate sătească, în calitate de agent sau de beneficiar. Colindele erau cântate de copii, dar și de ceata de flăcăi, ori de grupuri mixte de maturi, de oameni căsătoriți.

Sub aspectul structurii textelor poetice, folcloriștii disting colindele de copii, de colindele de ceată. În cuprinsul celei de-a doua clase de texte un compartiment aparte îl formează colindele de zori, ilustrate prin tipul transilvănean și cel muntenesc.

13

Din perspectiva conținutului textelor , colindele sunt laice sau precreștine și religioase.

Colindele de copii, numiți pe alocuri și pițărăi se caracterizează prin simplitate, poezia având menirea de a vesti sărbătoarea nașterii Domnului și de a ura gazdelor, celor colindați, sănătate și prosperitate în gospodărie. Dacă în colindele de copii urarea este extrem de simplă, generalizată și directă, iar cererea darurilor – imperativă ( Ne dați ori nu ne dați?/ Sau plecăm supărați? ) uneori cu o notă de umor ( Dă-mi un covrig că mor de frig!), în colindele cetei de feciori, urarea este individualizată în funcție de ”beneficiarul” acesteia și indirectă, realizându-se prin intermediul alegoriei.

Dintr-un repertoriu adesea foarte cuprinzător (el poate ajunge într-o singură localitate la 30-40 de piese), ceata urătorilor selectează textele adecvate familiei pe care o colindă. În afară de colindele ”de fată” și ”de flăcău”, colindătorii adresează cântări și gospodarului, gospodinei, copilului, tinerilor căsătoriți, văduvei, pescarului, vânătorului, ciobanului, celui înstrăinat, celor care au avut recent un deces în familie etc. Conținutul colindei propune o situație ideală, care, prin forța magică a cuvântului, rostit într-un moment încărcat de ceremonialitate se va transfera asupra celui colindat. Gospodarului i se urează belșug de vite și de roade, fetei de măritat – o căsătorie fericită, mirelu tinerelu fiind așteptat să vină cu-o mână ținând de lună/cu alta-mpletind cunună. Temele colindelor surprind elemente din viața satului, relațiile interumane, natura contractelor sociale. Nu sunt puține colindele de mireasă răpită – acțiunea de răpire a fetei era una dintre formele de închegare a unei familii atunci când partenerii nu aveau mijloace să suporte cheltuielile de nuntă. Frecvente sunt și colindele de pețit, în care sunt enumerate pretențiile pețitorilor, dar care oglindesc și încrederea fetei în calitățile ei fizice, care vor cumpăni mai greu în fața bunurilor cerute.

Se adaugă la acestea așa-numitele colinde protocolare ”de zori” și de ”fereastră”, cântate afară, prin care colindătorii cer permisiunea gazdelor de a ura și vestesc sărbătoarea cu ocazia căreia colindă. Apare aici și ideea trezirii rituale a gazdelor: Sculați-vă, nu dormiți,/Sculați și vă-mpodobiți,/Cu podoabe de argint,/Cu cănăfi până-n pământ. În unele variante, se face trimitere la gestul magic al stropirii cu apă a celor colindați. În colindele de fereastră accentul nu cade numai pe prezentarea cetei de colindători și/sau descrierea ritualului îndeplinit în ceată, ci și pe prezentarea gospodarului însuși sau a caselor sale. Se întâlnește în conținutul acestor

colinde fie descrierea idealizată a gospodăriei, fie descrierea unui ritual îndeplinit de gospodarul însuși, pregătirea mesei rituale și a darurilor destinate colindătorilor, împodobirea casei pentru sărbătoare : Mari boieri s-or pomeni/Și pe voi vor dărui/ C-un colac de grâu curat,/Cu vin roșu străcurat,/Cu doi galbeni românești,/ Gazdo, să te veselești! Executarea fără greș a acestui scenariu ritual asigura , în gândirea celor vechi, eficiența urării, împlinirea tuturor celor menite cu această ocazie, colindele având și o funcție augurală.

Cea mai mare pondere o dețin, în repertoriul colindelor laice, colindele de urare individualizată în care sunt conservate teme străvechi precum vânarea leului, alergarea cailor, pescuitul fabulos, întrecerea dintre cal și șoim, care apropie, tematic, colindele de lumea basmelor sau a cântecului epic, dar și subiecte cu un pronunțat caracter liric: fata în leagăn de mătase, fata care-și așteaptă pețitorii etc. Dominantă este aici alegoria, povestea tânărului care se luptă cu leul și îl aduce în sat legat, nepușcat, nesăgetat ascunzând o urare indirectă, adresată celui colindat, flăcăului aflat în preajma căsătoriei, căruia i se urează să fie la fel de viteaz, de destoinic și de priceput ca și tânărul erou al colindei în confruntarea cu fiara sălbatică.

Colindele religioase ilustrează o etapă relativ nouă în îndelungata existență a genului. Autoritatea ecleziastică a suprapus colindelor existente texte cu conținut religios, ca o încercare de ofensivă a Bisericii împotriva fondului de colinde precreștin. Colindele religioase cuprind peste 40 de tipuri dintre care cele mai cunoscute sunt: Vestea nașterii, Nașterea lui Iisus și solii, Cununa lui Iisus, Uciderea pruncilor, Maica Domnului cu pruncul în brațe ș.a. Accentul cade pe rememorarea unor momente din viața Mântuitorului, în primul rând a nașterii sale, celebrate de întreaga lume creștină la Crăciun. În colinde, alături de personaje mitologice, precum Vidra sau Dulful, stăpâni ai apelor, Păioara – personaj fabulos, locuitor al pădurilor, figurează și Bătrânul Crăciun. În mitologia românească, Crăciun apare mai întâi ca personaj negativ (nu vrea s-o ajute pe Fecioara Maria la naștere), apoi ca unul dintre cei dintâi creștini (după ce Crăciuneasa, soția lui, o ajută pe Maică la naștere, soțul îi taie mâinile, dar la rugămințile mamei, acesteia îi cresc mâini de aur, miracolul îndemnându-l pe Bătrânul Crăciun să creadă în nașterea pruncului sfânt: Sara mare de Crăciunu/Buni d-oaspeți că nimereare/La Crăciun sălaș cerere./Crăciun sălaș nu le dare/Și cerea la Crăciuneasă: /Crăciuneasa le dedea/În mijlocul curților…

14

Bucuria vestirii nașterii lui Iisus domină poezia colindelor de Crăciun: Ia te scoală tu domn bun,/Florile dalbe de măr,/Și-mi fă focul mare, mare, /Și-mi aprinde-o lumânare, /Că nu-ți vine cine-ți pare/Ci-ți vin juni colindători,/ Printre ei și Dumnezeu,/ La ferestre așa vestind: - Mare-i seara de-astă seară / Nu e seara de-astă seară/ Și e seara lui Crăciun,/Când s-a născut Fiul sfânt/Fiul sfânt pe-acest pământ/ Noi umblăm și colindăm/ Și pe Dumnezeu purtăm./Cristos să vă dea de toate/ Viață lungă, sănătate!.”

Se poate observa că între colindele laice și cele religioase există similitudini, întrepătrunderi. Ceea ce caracterizează formal poezia colindelor este prezența refrenului, cele mai frecvente fiind Lerui, Doamne (Lerui- ler) și Florile dalbe, flori de măr. D. Cantemir îl identifică în lerui-ler pe împăratul Aurelian, B. P. Hasdeu asociază același refren cu sărbătoarea larilor (lar –domn). Cea mai apropiată de adevăr pare a fi aceea care îl derivă din invocația creștină Halleluija Domine, intrat sub forma Aleluia în limbajul bisericesc. Formula Flori de măr pare să afirme practicarea inițială a acestui tip de poezie la echinocțiul de primăvară.

Finalurile textelor de colindă asigură funcția de urare a obiceiului. Bizuindu-se pe magia cuvintelor, pe forța lor sporită în timpul sacru al sărbătorilor, membrii colectivității tradiționale își doresc belșug și longevitate.

Colindatului i se opune descolindatul. Se întâmplă adeseori să fie tratați rău, cu indiferență, colindătorii de către gazde. În cazul acesta, supărați, ei ripostează cântând sau recitând la casa respectivă un fel de colindă specială care în locul urărilor de fericire, conține urări de sărăcie, nenorocire, moarte, boală etc. Astfel de colinde constituie o armă de răzbunare a colindătorilor foarte temută, pentru că în popor e puternică credința că urările colindătorilor, atât cele bune, cât și cele rele se împlinesc. Cele mai multe formule de descolindat parodiază finalurile unor colinde binecunoscute: Câte cuie pe casă/Atâția galbeni pe masă devine Câte cuie pe casă/Atâtea blesteme-n casă.

Colindele, compuse într-un stil solemn, cultivă cuvântul ales, în acord cu funcția ceremonială a genului. Cititorul modern ar putea fi surprins de multitudinea de termeni și de forme arhaice, de

formele diminutivale devenite azi strict regionale(Dunărița – pentru Dunăre sau pentru orice apă curgătoare), de formele lexicale rare sau ieșite din uz (netare – pentru slab, lipsit de putere), de construcțiile sintactice specifice unei poetici arhaice (Fată-le, dalbele ochii-și negri și te un june înveselește.), de formulele care plasează acțiunea într-un spațiu fabulos.(Colea sus pe lângă cer)

Păstrate și cântate în virtutea unei tradiții milenare, colindele conservă forme subtile de poezie, ele putând fi citite ca orice text literar, dar semnificațiile de profunzime nu se vor revela decât dacă le păstrăm în contextul lor ceremonial, dacă le raportăm la timpul sărbătoresc în care sunt zise. Cele peste 200 de tipuri de colinde indexate până acum, culese și înregistrate în mii de variante atestă vitalitatea speciei și locul ei central în folclorul românesc.

Rolul

formator al receptării tradiţiei populare prin orele de literatura română

Prof. Anda Laura Silea

“E păcat cum că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu e decât manifestaţiunea palpabilă, simţită, a unei idei oarecari. Ce face, de exemplu, istoricul cu mitul? El caută spiritul, ideea acelor forme, cari ca atare sunt minciune şi arată că mitul nu e decât un simbol, o hieroglifă, care nu e deajuns că ai văzut-o, că-i ţii minte forma şi că poţi s-o imiţi în zugrăveala pe hârtie - ci aceasta trebuie citită şi înţeleasă.” (M. Eminescu)

Mentalitatea elevului zilelor de astăzi este îndreptată în primul rând spre ideea de sincronizare perfectă cu cea occidentală, atât ca formă, cât şi ca mod de a fi. În acest avânt al europenizării sau americanizării, tinerii par a pierde din vedere lucrul cel mai important: plasarea înaintea de toate, ca individ, în contextul propriei culturii pe care trebuie să o înţeleagă şi să asume, pentru a putea, apoi, sa se

15

raporteze le cultura globală. Tradiţia locală şi naţională reprezintă constante de bază ale individualităţii româneşti. Procesul educativ-formativ desfăşurat la nivelul disciplinei Limba şi literatura română trebuie să includă şi prezentarea acestor aspecte care ţin de tradiţie, ca formă de comunicare a felului de a fi specific românesc.

Educaţia pentru cunoaşterea şi aprecierea folclorului, ca parte a educaţiei interculturale a elevului român, solicită pe lângă participarea activă, creatoare şi un efort continuu de cultivare a interogativităţii faţă de propriile valori şi ale respectului valorilor celuilalt. A te înţelege pe sine înseamnă în primul rând a-ţi înţelege trecutul, a respecta şi interioriza elementele care ţin de specificul naţional al neamului din care faci parte şi abia apoi a te raporta la societatea contemporană în care trăieşti.

În cadrul orelor de Limba şi literatura română, predarea elementelor legate de tradiţie este foarte importantă. Aducerea în prim plan a tradiţiei este realizată încă de la ciclul preşcolar sau primar, prin manifestări artistice, discuţii şi prezentări sumare ale obiceiurilor legate de sărbători precum Crăciunul şi Paştele. La această vârstă, elevii sunt deosebit de receptivi, dar noţiunile transmise sunt asimilate printr-un proces mimetic, fără ca ei să conştientizeze importanţa sau valoarea lor în formare. Totul are un caracter ludic-educativ, elevul învăţând textele literare populare sau receptând creaţii populare alese pentru nivelul său de dezvoltare cognitivă, pe care apoi le ilustrează sau le reproduce fie în cadrul orei, fie în cadrul activităţilor extraşcolare (şezători, spectacole, etc.) O dată cu intrarea în ciclul gimnazial şi modalitatea de prezentare spre receptare al tradiţiei se schimbă. Elevii receptează altfel tradiţia şi valorile prezentate, conştientizând importanţa lor în formarea caracterului de individ. Încep, inevitabil, să apară întrebări legate de obiceiuri, depăşindu-se mimetismul şi trecându-se spre înţelegerea acestora. Ca exemplu, una dintre cele mai frecvente discuţii purtate în clasa a VIII-a, pornind de la tradiţiile legate de familie, apare de cele mai multe ori în timpul orelor alocate studiului romanului Baltagul de M.Sadoveanu. Elevii se dovedesc deosebit de interesaţi de relaţia dintre Vitoria şi Minodora, încercând că afle cât mai multe detalii despre rolul femeii şi al tinerei fete în familia românească şi despre felul în care acestea devin figuri ale conservării tradiţiilor şi obicieurilor ancestrale. Ca profesor, discuţia trebuie ghidată spre înţelegerea faptului că, şi în prezent, relaţia mama-fiică este

structurată tot pe ideea de transmitere a unor obiceiuri, chiar daca acestea par desacralizate. Dorinţa elevilor de a descoperi cât mai multe despre tradiţie, despre felul de a fi al poporului din care fac parte, creşte o dată cu vârsta. Participarea la un curs opţional de Antropologie culturală şi folclor a adus în prim plan curiozitatea elevilor, dorinţa lor de a afla şi de a înţelege ceea ce a fost şi ceea ce, implicit, determină ceea ce astăzi se defineste prin ei înşişi ca indivizi. Discuţiile antrenante pornind de la obiceiuri pe care ei le-au observat ca spectacol (ceata de Crăciun, aruncarea crucii în ziua de Bobotează, obiceiurile legate de muncile agricole, sărbătorile restrictive precum Palia etc.) i-au făcut să conştientizeze legătura profundă care există între sacru şi profan, între lumea de dincolo şi cea a oamenilor, între trecut şi prezent. Implicarea lor a fost una concretizată şi prin proiecte în care au încercat, fie să observe obiceiurile din satul de provenienţă, fie să identifice personajele mitologice care impun restricţii în viaţa omului din comunităţile tradiţionale. Realizarea acestor materiale şi dezbaterile avute în timpul orelor de curs, continuate şi în timpul orelor de literatură, la texte literare precum Zburătorul, La hanul lui Mânjoală, Moara cu noroc, Ion, Povestea lui Harap-Alb, Pădureanca, Moromeţii au dus la formarea unei conştiinţe în care tradiţia trece de la nivelul de spectacol la cel de fel de a fi şi de a defini spiritul românesc. În concluzie, tinerii dovedesc o receptivitate aparte atunci când vine vorba despre ceea ce simbolizează trecutul şi tradiţia. Simpla prezentare ca spectacol a acestor elemente riscă însă să rămână în mintea generaţiilor actuale lipsită de o explicaţie, un act steril, repetat ocazional, desacralizat. Apropierea prin textele literare şi prin dezbateri de unele obiceiuri şi gesturi ancestrale devine o necesitate, învăţându-i pe tineri că felul de a fi al individului în societatea de astăzi trebuie să îmbine specificul naţional cu cel mondial, tocmai pentru ca el să înţeleagă faptul că, în profunzime, popoarele sunt similare, având aceleaşi valori.

Șezătoarea – Arc peste timp

16

prof. Anca MogoșArgument

„Nu pierd niciodată ocazia de a lua parte la petrecerile poporale. Ca prieten pasionat al poporului, când acesta se adună în masă, simt că sunt o parte a totalului. E ceva dumnezeiesc acest sentiment, aşa că orice serbare a poporului mi se pare sărbătoare sufletească, o rugăciune cucernică.”

Mihai Eminescu

Șezătoarea - originiOriginea acestei manifestări o constituie

tradiţionalele şezători săteşti din serile de iarnă. Din vremurile îndepărtate, se obişnuieşte ca oamenii să se adune în câte o casă cu scopul de a lucra şi a petrece împreună, spunând şi ascultând poveşti, snoave, ghicitori, proverbe, legende ori cântece populare.

Punerea la cale...În Postul Crăciunului, principala preocupare

casnică era legată de torsul cânepii, a inului și a lânii; aceste treburi casnice se făceau cu mai multă plăcere și cu mai mult spor în cadrul unor întâlniri comunitare. Șezătorile aveau loc în serile zilelor lucrătoare, locul de desfășurare fiind anunțat din timp. Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea se pregătea cu băutură și mâncare. Casa era dereticată și se pregăteau mai multe lavițe sau scaune necesare torcătoarelor.

Toarce furcă și tu fus...Șezătoarea odată începută, participantele

făceau schimb de informații referitoare la viața din sat și comentau evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localitățile învecinate. Apoi se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre, transmise în mod simplu pe această cale.

În cadrul acesta instituționalizat, fetele erau integrate în colectivitatea femeilor, începând să-și însușească deprinderi practice și spirituale. În șezători se dezvăluiau aspectele și înțelesurile ritualice ale sărbătorilor populare și se învăța comportamentul individual. În șezătorile ce aveau loc

înaintea Crăciunului și a Anului Nou, se învățau și se repetau colindele și urăturile și se discuta în amănunt despre buna pregătire a acestor sărbători.

Șezătoarea – arc peste timp

Șezătoarea făcea, am putea spune, legătura între vârste, în domeniul vieții spirituale, ceea ce era foarte important din punct de vedere educativ. Astăzi, acest obicei s-a pierdut, poate și de aici rezultă o mai mare fisură în relațiile dintre generații, locul ,,Șezătorilor” fiind luat de vizionarea programelor TV, de cluburi sau de discoteci unde morala creștină și bunul simț de altădată nu mai sunt la ele acasă.

În cadrul activităților extracurriculare din cadrul școlii, încercăm să înviem acest obicei, nu de foarte mult timp dispărut, organizând periodic șezători presărate cu strigături vechi și finalizate cu dansuri populare din zonă.

Mostre de folclor...

CântecFoicică de cicoare

Drag îmi e în șezătoare,C-a venit și bădița

Să vadă cum știu lucra.Că noi știm a lucra bineNu ne-om face de rușine

Om cânta și om horiInima ne-om bucura!

CântecCând vii bade-n șezătoareNu sta la ușă-n picioare

Uită-te-n casă de-a rândulȘi te-așează un ți-e gândulDe ți-e gândul-n altă parteDu-te, bade, mai departe!

Că sunt multe șezătoriCu fete și cu feciori

Numai Oltu de l-oi treceOi găsi ca tine zece

Că nu-s dintr-acela neamGrija ta, bade, s-o am

Că io-s neam de omenieCa tine-oi găsi o mie!

Șezătoarea literarăÎn vremurile moderne s-a dat denumirea de

şezătoare şi unor reuniuni cu caracter literar, aşa-

17

numitele şezători literare. Această manifestare păstrează de obicei, elementele de organizare specifice formei ei populare. Ea este o reuniune restrânsă, organizată în mod obişnuit numai cu colectivul unei clase.

Scopul unei șezători literareŞezătoarea literară este o manifestare plină

de farmec şi de voioşie, care se desfăşoară liber, fără intervenţia unui regizor sau prezentator, dar sub îndrumarea profesorului care urmărește educarea interesului elevilor pentru cultură, tradiție și obiceiuri populare.

Tematica șezătoriiProgramul este alcătuit din teme literare sau

literar-muzicale cum ar fi: Seară de iarnă, Noapte de vară, Seară folclorică românească, Minunile Crăciunului etc. În cadrul manifestării pot fi prezenţi invitaţi, ca de pildă un scriitor sau un actor, care-şi aduc contribuţia la realizarea artistică a spectacolului.

Modul de organizareSpre deosebire de alte manifestări, unde

există interpreţi şi spectatori, la şezătoare este bine ca fiecare participant să aibă un rol activ în program. Programul poate cuprinde: lecturi sau povestiri literare, recitări, snoave, glume, ghicitori sau proverbe. Se poate organiza şi o expoziţie pe tema aleasă, cu lucrări plastice ale elevilor talentaţi la desen sau artă decorativă, aplicându-se astfel principiul transdisciplinarității.

Valoarea formativăElevii vor fi îndrumaţi spre învăţarea

anumitor poezii, cântece, snoave, dar este admisă şi gluma spontană, profesorul urmărind stimularea tuturor participanților și dezvoltarea stimei de sine.

Șezătoarea - evocare,,...stau cateodată şi-mi aduc aminte ce

vremuri şi ce oameni mai erau prin părțile noastre, pe cand începusem şi eu, drăgăliță-Doamne, a mă rădica băietaş la casa părinților mei (...)

(...) sat vechi, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile...” (Ion. Creangă)

18